Continuturile Educatiei

45
Tema: Conţinuturile educaţiei Plan: 1. Conţinuturile educaţiei – delimitări conceptuale. 2. Educaţia intelectuală. 3. Educaţia morală 4. Educaţia religioasă. 5. Educaţia tehnologică. 6. Educaţia estetică. 7. Educaţia fizică. 8. Educaţia sexuală Cuvinte cheie: Finalitate – tendinţă sau orientare a cuiva sau a ceva spre un anumit scop; Conţinut – totalitatea notelor esenţiale ale unei noţiuni, determinată în raport cu sfera acesteia, comprehisiune. Metodologie – totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă; Principiu – element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, o normă de conduită etc. Conţinuturile educaţiei reprezintă dimensiunile sau laturile activităţii de educaţie (în mod implicit şi ale celei de instruire) care, conform unor valori fundamentale concentrate la nivelul unor finalităţi (obiective) asigură formarea şi dezvoltarea complexă a personalităţii (celui educat, educatului) în plan moral, intelectual, tehnologic, estetic şi fizic. Conţinuturile generale ale educaţiei reprezintă dimensiunile sau laturile activităţii de educaţie (în mod implicit şi ale celei de instruire) care, conform unor valori fundamentale concentrate la nivelul unor finalităţi (obiective) asigură formarea şi dezvoltarea complexă a personalităţii (celui educat, educatului) 1

Transcript of Continuturile Educatiei

Page 1: Continuturile Educatiei

Tema: Conţinuturile educaţiei

Plan:

1. Conţinuturile educaţiei – delimitări conceptuale.

2. Educaţia intelectuală.3. Educaţia morală4. Educaţia religioasă.5. Educaţia tehnologică.6. Educaţia estetică.7. Educaţia fizică.8. Educaţia sexuală

Cuvinte cheie:

Finalitate – tendinţă sau orientare a cuiva sau a ceva spre un anumit scop;

Conţinut – totalitatea notelor esenţiale ale unei noţiuni, determinată în raport cu sfera acesteia, comprehisiune.

Metodologie – totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă;

Principiu – element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, o normă de conduită etc.

Conţinuturile educaţiei reprezintă dimensiunile sau laturile activităţii de educaţie (în mod implicit

şi ale celei de instruire) care, conform unor valori fundamentale concentrate la nivelul unor

finalităţi (obiective) asigură formarea şi dezvoltarea complexă a personalităţii (celui educat,

educatului) în plan moral, intelectual, tehnologic, estetic şi fizic.

Conţinuturile generale ale educaţiei reprezintă dimensiunile sau laturile activităţii de educaţie (în

mod implicit şi ale celei de instruire) care, conform unor valori fundamentale concentrate la

nivelul unor finalităţi (obiective) asigură formarea şi dezvoltarea complexă a personalităţii (celui

educat, educatului) în plan moral, intelectual, tehnologic, estetic şi fizic. În literatura de

specialitate aceste conţinuturi generale sunt prezentate şi analizate şi ca "dimensiuni" sau "laturi"

ale educaţiei ( Todoran, Dimitrie, coordonator, 1982; Nicola, Ioan, 1996, Salade Dumitru, 1998)

sau chiar ca "forme ale educaţiei" ( Călin, Marin, 1996).

Conceptul de conţinut general al educaţiei defineşte valorile pedagogice fundamentale aflate

la baza "laturilor" sau "dimensiunilor" educaţiei. Există astfel o corelaţie evidentă între

conţinuturile generale ale educaţiei şi valorile pedagogice fundamentale: educaţia morală - binele

moral; educaţia intelectuală - adevărul ştiinţei; educaţia tehnologică - adevărul / utilitatea ştiinţei

aplicate; educaţia estetică - frumosul din artă, natură, societate; educaţia psihofizică - sănătatea

psihofizică (Cristea, Sorin, în Didactică Pro. Revistă de teorie şi practică educaţională, nr.4/2000,

1

Page 2: Continuturile Educatiei

pag.77-79)

Acest cadru dimensional stabil, dezvoltat în funcţie de valorile pedagogice fundamentale

evocate, vizează următoarele conţinuturi generale ale educaţiei, prezente, în mod obiectiv, la nivelul

oricărei activităţii de educaţie / instruire: a) educaţia morală; b) educaţia intelectuală; c) educaţia

tehnologică (aplicativă); d) educaţia estetică; e) educaţia fizică, f) educaţia religioasă; g) educaţia

sexuală.

Analiza conţinuturilor generale ale educaţiei poate fi realizată din diferite perspective, cea mai

întâlnită fiind cea descriptivă. Aşa se explică faptul că în literatura noastră de specialitate sunt

acordate spaţii largi pentru analiza în detaliu a celor şapte conţinuturi (în special a educaţiei in-

telectuale şi morale).

În economia acestui curs vom opta pentru un model sintetic deschis în direcţia tuturor

variantelor de analiză propuse în literatura noastră de specialitate din ultimele decenii (incluzând

aici şi lucrările apărute după 1990 Salade, Dumitru, 1998).

Modelul pe care îl propunem pentru analiza unitară şi sintetică a celor şapte conţinuturi

generale ale educaţie are în vedere următoarele elemente componente: 1) definirea conceptului

(natura specifică - valoarea pedagogică fundamentală avută în vedere - obiectivul general urmărit);

2) identificarea obiectivelor specifice; 3) stabilirea conţinuturilor şi a metodologiei specifice; 4)

stabilirea principiilor de realizare a activităţii.

II. Educaţia intelectuală.

Conceptul şi importanţa educaţiei intelectuale.

Educaţia intelectuală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii "prin ştiinţă

şi pentru ştiinţă” ceea ce înseamnă pregătirea omului astfel încât să poată înţelege, aplica şi crea ştiinţa

în activitatea sa". Această direcţie de urmat în dezvoltarea personalităţii se bazează pe însuşirea şi

aplicarea valorilor ştiinţei ţinând seama de particularităţile fiecărei trepte şi discipline de învăţământ.

Educaţia intelectuală are un rol fundamental în cadrul oricărei activităţi de formare-dezvoltare a

personalităţii, constituind o premisă calitativă absolut necesară pentru realizarea celorlalte

dimensiuni ale educaţiei – educaţia: morală, tehnologică, estetică. Aceasta nu înseamnă însă nici

suprapunerea educaţiei intelectuale peste celelalte dimensiuni ale educaţiei şi nici neglijarea sau

diminuarea importanţei acestora în cadrul oricărei activităţi ca finalitate pedagogică realizabilă,

îndeosebi, la nivelul sistemului şi al procesului de învăţămînt.

2

Page 3: Continuturile Educatiei

Este latura educaţiei care începe să acţioneze pentru modelarea personalităţii de la vîrstele cele

mai mici şi care continuă să fie prezentă, la un nivel de modelare superioară a intelectului uman,

pe toată perioada vieţii. "Actul intelectual (raţional spunea Aristotel) - este (înseamnă) viaţa".

Viaţa fără raţional ar fi fără sens, ar fi întuneric, ar fi act animalic.

Educaţia intelectuală contribuie la pregătirea generală şi fundamentală a omului,

asigurîndu-i, pe lîngă bagajul şi orizontul general de cultură şi capacităţile intelectuale

necesare oricărei dezvoltări şi activităţi – spiritul de observaţie, atenţia, memoria, imaginaţia şi

gîndirea, etc.

Educaţia intelectuală se realizează treptat în şcoala generală şi liceu, continuă pe un plan

elevat în învăţămîntul superior şi apoi în întreaga viaţă avînd ca strategie studiul individual

prin: însuşirea limbii materne, a limbii străine, a matematicii, fizicii, chimiei, a biologiei, logicii , a

muzicii, literaturii, artelor, etc. Planurile de învăţămînt trebuie să includă, în mod obligatoriu,

discipline şi activităţi care să asigure educaţia intelectuală.

Educaţia intelectuală constituie şi fundamentul realizării cu succes şi la un nivel

ridicat de performanţă a însuşirii profesiunilor, a formării specialiştilor de înaltă competenţă şi

eficienţă, cu deschideri spre nou şi creativitate.

Un profesionist, specialist, indiferent de domeniu, care are o educaţie intelectuală largă şi

temeinică are resurse şi disponibilităţi deosebit de mari în însuşirea şi apoi în exercitarea

profesiunii.

Obiectivele educaţiei intelectuale:

Educaţia intelectuală are ca obiectiv general formarea-dezvoltarea conştiinţei ştiinţifice care

înseamnă stimularea inteligenţei şi a spiritului de investigaţie necesar unui om cult în societatea

actuală şi viitoare.

Acest tip de educaţie constituie demersul fundamental pentru formarea fiinţei raţionale, care

îşi propune maturizarea intelectuală a individului, adică dobîndirea concomitentă a

cunoştinţelor de bază şi funcţionale, care să-i permită integrarea într-o formă de viaţă spirituală,

şi a metodei de învăţare, care să-i confere autonomie, putere de adaptare la diverse contexte de

viaţă, precum şi capacitatea de a lua decizii importante şi a determina schimbări pozitive îm

mediul care trăieşte.

3

Page 4: Continuturile Educatiei

Obiectivul general al educaţiei intelectuale poate fi atins prin intermediul unor obiective

specifice angajate în dobândirea unor cunoştinţe ştiinţifice şi capacităţi ştiinţifice, realizabile în-

deosebi, dar nu exclusiv, în cadrul procesului de învăţământ.

Dintre obiec tivele specifice importante subliniem:

Însuşirea cunoştinţelor de bază şi a cunoştinţelor operaţionale (înzestrarea

tinerilor cu un sistem multilateral de cunoştinţe), care-i permit copilului să se

descurce în situaţii de viaţă şi-n situaţii de învăţare concrete. „Anumite cunoştinţe

instrumentale permit copilului şi adolescentului să descopere orizonturi noi şi să

facă progrese importante, invers; dobîndirea anumitor cunoştinţe nu este posibilă

decît la un anumit nivel al dezvoltării intelectuale”. (Mialaret, 1991, p.504). Este

foarte important ca performanţele cultivării intelectuale să se individualizeze în

raport cu interesele şi aptitudinile fiecărui copil. Există interese de cunoaştere

specifice vîrstei, dar şi interese individuale. „Nu toţi copiii pot şi trebuie să parcurgă

calea unei cultivări intelectuale complete. Important este, remarcă R. Hubert, ca toţi

să reţină ceea ce este esenţial, semnificativ din cultura umană totală, să dobîndescă

sentimentul loialităţii faţă de real, faţă de ceilalţi şi faţă de sine”.(1965, p.376)

Dezvoltarea şi perfecţionarea capacităţilor (proceselor) de cunoaştere – atenţia,

memoria, imaginaţia, gîndirea, limbajul, spiritul de observaţie şi creativitate, etc –

obiectiv cognitiv-formativ.

Formarea abilităţilor (deprinderilor) şi capacităţilor intelectuale - obiectiv acţional,

practic; deprinderile sunt componente automatizate ale activităţii, formate şi

consolidate prin exerciţiu, iar capacitatea vizează posibilitatea generală a aplicării

cunoştinţelor şi deprinderilor în împrejurări şi contexte variabile. Formarea

intelectuală începe cu dobîndirea deprinderilor elementare: scris, citit, socotit, fără de

care nu e posibilă formarea deprinderilor şi a capacităţilor superioare - deprindere de

studiu cu cartea, deprindere de experimentare, investigaţie, capacitatea de

identificare şi utilizare a surselor de informare, întocmirea de fişe, rezumate, sinteze,

utilizarea computerului etc.

Însuşirea normelor de igienă a activităţii intelectuale vădind, prin respectarea lor,

înţelegerea posibilităţilor individuale de cunoaştere, a legităţilor psihologice şi a

condiţionărilor biofiziologice ale proceselor cognitive. Rolul lor este de a preveni

surmenajul, de a contribui la întreţinerea energiei intelectuale şi la înţelegerea naturii

şi a condiţionărilor actului de cunoaştere. De aceea ele nu trebuie însuşite mecanic, ci

împreună cu semnificaţia respectării lor. Formarea deprinderilor şi a priceperilor

4

Page 5: Continuturile Educatiei

intelectuale şi însuşirea normelor de igienă a activităţii intelectuale sunt esenţiale

pentru conturarea metodei de învăţare şi definirea stilului individual al activităţii

intelectuale a elevului.

Cultivarea sentimentelor intelectuale şi dezvoltarea motivaţiei pentru activităţile

intelectuale; realizarea acestui obiectiv asigură continuitatea şi temeinicia învăţării

pe parcursul întregii vieţi. Nu este indiferent din ce motiv învaţă un elev, dacă

descoperirea unui răspuns, căutarea unei soluţii, anticiparea unui rezultat etc. îi

procură satisfacţie şi îi întreţin curiozitatea.

Formarea capacităţilor de autoinstrucţie şi autocontrol.

Aceste obiective se cer realizate în strînsă corelaţie, în proporţii şi maniere specifice

fiecărui context de învăţare, şi se concretizează în structura intelectuală a fiecărui elev. Rolul

profesorului în realizarea acestor obiective este esenţial; se poate spune chiar că împlinirea lor este

direct legată de conştientizarea de către profesor a rolului său în formarea intelectuală a elevilor.

Profesorul nu este doar un „transmiţător” al cunoaşterii, ci mai degrabă un mediator şi un

organizator al comunicării cunoaşterii; el este, în acelaşi timp, un model de viaţă intelectuală.

Conţinuturile specifice educaţiei intelectuale sunt preluate şi prelucrate pedagogic din

domeniul tuturor ştiinţelor: al ştiinţelor matematice, al naturii, al ştiinţelor istorice, al ştiinţelor

socioumane. Conform obiectivelor specifice, în sfera cunoştinţelor, integrăm informaţiile,

deprinderile şi strategiile ştiinţifice; în sfera capacităţilor, integrăm aptitudinile şi atitudinile,

considerate, din perspectivă pedagogică, premise şi efecte ale cunoştinţelor ştiinţifice, în ansamblul

lor conţinuturile specifice educaţiei intelectuale constituie premisa calitativă absolut necesară pentru

realizarea celorlalte dimensiuni ale educaţiei (morală, tehnologică, estetică, fizică).

Metodologia educaţiei intelectuale respectă particularităţile fiecărei vîrste psihologice şi

sociale (şcolară, profesională etc.) care solicită strategii pedagogice angajate special pentru

adaptarea interesului cognitiv la un obiect real, reflectat prin diferite sisteme şi circuite valorice.

Putem evidenţia următoarele metode didactice, îndeosebi cele bazate pe investigaţie: observarea,

experimentul, modelarea, problematizarea, documentarea. Un rol major revine şi exerciţiului

algoritmic şi euristic, lecturii dirijate, descoperirii, demonstraţiei, instruirii programate ...

Principiile educaţiei intelectuale încearcă să reglementeze şi să ordoneze din punct de vedere

normativ un set de cerinţe referitoare la: a) asigurarea interdependenţei între cunoştinţe şi capacităţi,

între latura teoretică şi latura practică a conştiinţei ştiinţifice; b) valorificarea prioritară a resurselor

cognitive ale gândirii; c) respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale (în proiectarea şi

realizarea oricărei activităţi cu obiective specifice educaţiei intelectuale)

5

Page 6: Continuturile Educatiei

Multe cercetări au dus la concluzia că educaţia intelectuală nu valorifică decît o mică parte

din potenţialul elevilor (Mialaret, 1991); aceasta înseamnă că alegerea metodelor şi a conţinuturilor

educaţiei intelectuale, precum şi concretizarea lor în procesul didactic nu se realizează cu destulă

eficienţă. Autorul consideră că una dintre condiţiile eficientizării activităţii intelectuale în şcoală

este de ordin epistemologic; a cunoaşte înseamnă, înainte de toate, a determina posibilităţile şi

limitele individuale ale cunoaşterii, a învăţa presupune a şti cum să înveţi eficient.

III. Educaţia morală

Morala este o formă a conştiinţei sociale care reflectă ansamblul concepţiilor, ideilor şi principiilor

(normelor) care călăuzesc şi reglementează comportarea oamenilor în relaţiile personale, în familie,

la locul de muncă şi în societate, în general (Bontaş, 1994).

Educaţia morală este acea dimensiune a educaţiei prin care se urmăreşte formarea şi dezvoltarea

conştiinţei şi conduitei morale a personalităţii umane. Paradigma contemporană a educaţiei morale

îmbină cunoaşterea (morală ) cu acţiunea (morală) în procesul formării profilului moral al

personalităţii (Creţu, 1999).

Educaţia morală, ca proces de formare a profilului moral al personalităţii, are două

finalităţi:

formarea conştiinţei morale,

formarea conduitei morale şi a trăsăturilor morale de caracter.

Lalande (1968) defineşte conştiinţa morală ca fiind acea proprietate a spiritului de a afirma

judecăţi normative spontane şi imediate cu privire la valoarea morală a anumitor acte

determinate. Cînd această conştiinţă se aplică actelor viitoare ale agentului, primeşte forma unei

voci care comandă sau interzice, cînd se aplică actelor trecute, se traduce prin sentimente de

bucurie sau durere. Filosoful personalist G. Madinier consideră fericită alegerea termenului voce

pentru explicarea conştiinţei morale, deoarece semnifică, deopotrivă, subiectivitatea şi obiectivitatea

conştiinţei , (vocea este, în celaşi timp, în noi şi în afara noastră); legea morală este , în acelaşi timp,

imanentă şi transcendentă şi manifestă autonomia şi eteronomia fiinţei umane.

Conduita morală reprezintă o manieră de a ne comporta, în bine sau în rău; presupune

acţiunea umană, condusă mintal şi reglată de conştiinţa morală, care uneşte organic faptele

psihice cu faptele de comportament. Conduita morală,este criteriul principal de apreciere a valorii

morale a fiinţei umane.

Conştiinţa morală este expresia culturii morale; trecerea culturii morale subiective în

manifestări morale concrete constituie trecerea de la conştiinţa la conduita morală.(Moise, C.

1996, p.134)

6

Page 7: Continuturile Educatiei

Formarea conştiinţei morale implică trei componente:

componenta cognitivă – însuşirea normelor şi a valorilor morale,

componenta afectivă – adeziunea la norme , reguli, valori,

componenta volitivă sau acţională – atitudini faţă de norme, reguli, valori morale.

În consecinţă, obiectivele educaţionale subsumate formării conştiinţei morale sînt:

formarea reprezentărilor , a naţiunilor a judecăţilor morale şi însuşirea teoriilor

referitoare la normele morale existente şi la evoluţia lor. Reprezentările morale

constituie reflectări intuitive ale caracteristicilor unui complex de situaţii şi fapte

morale concrete, pe care copilul le-a petrecut anterior. De la reprezentări morale se

trece, treptat , printr-un proces de generalizare şi abstractizare, la noţiuni morale,

care permit înţelegerea şi însuşirea critică a concepţiilor morale, argumentarea unor

puncte de vedere asupra binelui;

formarea sentimentelor morale. Sentimentul moral constituie mobilul interior al

actului moral şi se reflectă în starea de echilibru dintre individ şi norma morală, este

expresia asumării normei morale ca normă dezirabilă. Sentimentele morale sînt

expresia subiectivă a cerinţelor morale obiective şi indică gradul de acceptare a

normelor, măsura în care individul le simte, le trăieşte şi se identifică cu ele.

Valoarea factorului afectiv transpare în contextul acţiunii morale, atunci cînd nu

produce sentimente favorizante aplicării ei, instruirea morală devine simplu

verbalism. Adesea rezultatul este respingerea normelor.

formarea convingerilor morale. Convingerile morale sînt rezultatul interiorizării şi

integrării cognitive , afective şi volitive a normelor ce dau conţinut moralei în

structura psihică a persoanei. Convingerile constituie nucleul conştiinţei morale,

adevărate „trebuinţe spirituale” de comportare morală. (Nicola, 1996). Formarea

convingerilor morale constituie premisa fundamentală a autonomizării vieţii morale

a individului, pe măsura formării convingerilor morale, se produce o inversare în

cadrul dinamicii personalităţii morale prin trecerea de la determinare la

autodeterminare, de la o conduită motivată extrinsec la o conduită motivată

intrinsec.(Nicola, 1996, p. 216-217)

Obiectivele educaţionale subsumate formării conduitei morale sînt:

formarea deprinderilor morale – componente automatizate ale conduitei morale, care se

inculcă prin exerciţiu. Formarea lor este partea cea mai importantă a educaţiei morale.

Exemple:

- venirea la timp la şcoală;

7

Page 8: Continuturile Educatiei

- pregătirea conştiincioasă a lecţiilor;

- folosirea cu grijă a obiectelor aflate în dotarea şcolii etc.

formarea obişnuinţelor morale – obişnuinţele sînt deprinderi interiorizate, puternic

înrădăcinate, definitorii pentru conduita umană; sînt resimţite ca trebuinţe interne. Formarea

obişnuinţelor morale conduce la formarea unor trăsături de voinţă şi caracter.

Exemple de trăsături de voinţă:

- perseverenţa;

- răbdarea;

- spiritul de independenţă etc.

I. Nicola precizează cîteva exigenţe psihopedagogice ale formării deprinderilor şi

obişnuinţelor în contextul activităţii şcolare:

- exersarea să fie astfel organizată, încît să se desfăşoare totdeauna în concordanţă cu cerinţe

precis şi clar formulate;

- o bună organizare a activităţilor elevilor, care permit exersarea deprinderilor şi a

obişnuinţelor morale, astfel încît să se realizeze trecerea de la comportamentul moral

imitativ la un comportament reglat de conştiinţa morală;

- prevenirea formării unor deprinderi şi obişnuinţe morale negative;

- imprimarea unui ritm ascendent activităţilor care au ca scop formarea de deprinderi şi

obişnuinţe morale, astfel încît să se realizeze trecerea succesivă de la uşor la greu, de la

simplu la complex;

- respectarea particularităţilor individuale ale elevilor, etc.

formarea capacităţii de a săvărşi mari acte morale, care depăşesc nivelul deprinderilor şi

obişnuinţelor. Marile acte morale constituie nivelul cel mai înalt al conduitei, deoarece

implică trăsături puternice de caracter, ce au la bază detaşarea totală de frică şi egoism.

Capacitatea de a săvîrşi mari acte morale depăşeşte nivelul deprinderilor şi obişnuinţelor

morale, deoarece presupune trecerea de la un comportament moral automatizat la un

comportament bazat pe raţiune (Roman, 1978) şi pe capacitatea de renunţare la

sine(Moise,C.; Cozma, T., 1996, p.138).

Cele două laturi ale educaţiei morale - conştiinţa morală şi conduita morală - se

intercondiţionează şi se intersectează reciproc, formarea uneia realizându-se dependent de

cealaltă. Elementele conştiintei morale orientează şi stimulează conduita morală, iar aceasta

valorofică asemenea elemente, integrându-le în deprinderi, obişnuinţe şi trăsături de voinţă şi

caracter(Jinga,Istrate,1998).

Conţinuturile educaţiei morale sunt proiectate în raport de obiectivul general şi de obiectivele

8

Page 9: Continuturile Educatiei

specifice prezentate anterior. Sunt conţinuturi specifice de ordin civic, politic, juridic, religios,

filozofic, economic ( atitudinea faţă de muncă), comunitar ( atitudinea faţă de familie sau faţă de

colectiv, având ca rezultat integrarea sau neintegrarea la nivelul clasei de elevi etc), care exprimă

atitudinea morală faţă de sistemul social şi faţă de propria personalitate (supraestimare, subestimare

sau atitudine morală echilibrată). O mare parte a conţinuturilor morale specifice sunt preluate de la

nivelul "noilor educaţii" care constituie răspunsuri la problematica lumii contemporane având o

mare deschidere etică ( educaţia pentru democraţie, educaţia pentru schimbare, educaţia civică,

educaţia prin mass-media, educaţia ecologică, educaţia interculturală etc.)

Metodologia educaţiei moraleToate metodele didactice pot fi adaptate specificului

educaţiei morale : expunerea (povestirea, explicaţia, prelegerea), conversaţia, dezbaterea,

exerciţiul , etc. Cele mai multe dintre metode conduc însă doar la sensibilizarea elevului în raport cu

problemele educaţiei morale, dar nu duc, automat, la acte morale. Uneori, prost concepute şi

inoportun concretizate, metode precum prelegerea, explicaţia morală, conferinţa etică, etc. pot

conduce la reacţii negative, de respingere a moralei. Eficienţa acestor metode constă în stimularea

preocupărilor etice, iar cel ce recurge la ele trebuie să fie conştient de posibilităţile, dar şi de

limitele lor.

Cele mai cunoscute metode specifice educaţiei morale sînt:

Supravegherea, prima care intervine în educaţia morală şi oferă o bază pentru însuşirea

normelor morale. Supravegherea nu trebuie să intre în conflict cu libertatea şi demnitatea

elevului. Ca metodă de educaţie morală, implică nu doar o componentă constatativă, ci şi

una atitudinală : de a inhiba comportamentul imoral şi de a stimula comportamentul moral;

Exemplul, care răspunde nevoii elevului de a urma un model, de a imita un comportament.

Şt. Bărsănescu distinge două categorii de exemple morale : marile exemple morale ale

autorilor de sisteme morale (Socrate, Isus Hristos, Moise), accesibile doar elevilor mai mari,

care au capacitatea de a analiza critic elementele doctrinale, de a exprima opinii, de a

elabora judecăţi morale şi de a le argumenta; exemplele obişnuite din viaţa zilnică,

accesibile elevilor mai mici, care le oferă prilejul formării reprezentărilor morale şi al

însuşirii primelor idei morale;

- exemple directe: părinţi, profesori, colegi etc,

- exemple indirecte: din istorie, literatură, filme etc.

Metoda aprecierii şi sancţionării pozitive şi negative. Ca dimensiune a moralităţii,

aprecierea include judecarea de valoare morală şi poate fi : anticipativă, confirmativă şi a

posteriori. Ca metodă de educaţie morală, aprecierea constă în prelucrarea rezultatelor

comportamentului moral şi are o funcţie ameliorativă, de corectare a conduitei. Aprecierea

9

Page 10: Continuturile Educatiei

se completează cu sancţiunea pozitivă sau negativă care se aplică printr-o serie de procedee :

lauda, aprobarea prin mimică, pantomimă, gesturi de încurajare, exprimarea recunoştinţei,

recompensa, ca procedee ale sancţionării pozitive, şi somaţia, mustrarea, pedeapsa, ca

procedee ale sancţionării negative. I. Nicola atrage atenţia asupra cîtorva probleme de ordin

psihopedagogic referitoare la aplicarea pedepsei : pedeapsa nu trebuie percepută de elev ca

expresie a sentimentului de ură sau de răzbunare din partea profesorului, educatorul trebuie

să aibă certitudinea că elevul pedepsit îşi înţelege fapta şi este conştient de gravitatea ei.

Pedeapsa nu trebuie aplicată fără discernămînt, altfel riscă să amplifice conflictul, trebuie să

fie totdeauna individualizată, să ţină seamă de particularităţile individuale şi de contextul în

care s-a comis abaterea.

Convorbirea morală: dialog ce urmăreşte clarificarea noţiunilor sau normelor morale şi

dezvoltarea unor opinii şi convingeri; Convorbirile pot fi:

- convorbiri ocazionale/planificate;

- convorbiri individuale/de grup.

Exerciţiul moral - executarea conştientă si repetată a unor fapte şi acţiuni în scopul formării

deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală;

Studiul de caz;

Dezabrobarea morală - apreciere nefavorabilă a acţiunilor şi conduitei celor care se educă, în

scopul prevenirii şi combaterii manifestărilor comportamentale negative;

Principiile educaţiei morale care reglementează şi normează, din punct de vedere pedagogic,

proiectarea şi desfăşurarea activităţilor cu finalitate etică la nivel şcolar şi extraşcolar: 1)

asigurarea concordanţei dintre conştiinţa morală: teoretică - practică ( "unitatea dintre vorbe şi

fapte"); 2) valorificarea prioritară a trăsăturilor pozitive ale personalităţii; 3) respectarea

particularităţilor de vârstă şi individuale; 4) valorificarea tuturor formelor de organizare existente în

mediul şcolar şi extraşcolar.

IV. Educaţia religioasă.

Educaţia religioasă este astăzi o disciplină obligatorie a curriculei nivelurilor primar şi gimnazial

ale multor sisteme de învăţământ moderne şi, în această privinţă, nici cel din ţara noastră nu face

excepţie. Formarea omului religios a devenit o finalitate importantă a lumii contemporane, mai cu

seamă dacă ţinem cont de faptul că „omul religios este omul prin excelenţă şi în toate

caracterisiticile lui”(Meylan, 1939, Cucoş, C., 1999,). La acest punct, simţim nevoia de a preciza

delimitarea între doi termeni ce dispun de fapt de esenţa a două tipuri de educaţie: moral (educaţie

morală) şi religios (educaţie religioasă). A avea conştiinţă şi conduită morală presupune a gândi şi a

10

Page 11: Continuturile Educatiei

te comporta conform normelor, principiilor şi regulilor impuse de conştiinţa socială privind

raporturile dintre indivizi şi dintre indivizi şi societate. Conştiinţa şi conduita religioasă presupun

credinţa insului în Divinitate şi, prin urmare, comportamentul corespunzător acesteia. Ca atare,

cineva poate fi moral dar nu şi religios, viceversa este însă şi mai discutabilă.

În condiţiile respectării "Declaraţiei universale a drepturilor omului" – care prevede

dreptul fiecărui cetăţean la o credinţă, la o anumită religie – şi a Constituţiei Republicii Moldova

care garantează libertatea conştiinţei religioase ca o componentă a educaţiei generale a elevilor.

În acest context, părinţii şi tutorii au dreptul şi răspunderea educaţiei religioase a copiilor

minori, potrivit propriilor convingeri, iar învăţămîntul preuniversitar are dreptul şi răspunderea

integrării religioase, în ansamblul educaţiei generale, prin predarea religiei în şcoală, ca obiect de

învăţămînt.

Religia este o formă a conştiinţei sociale care prin teorii şi practici specifice asigură credinţă

în Dumnezeu sau alte forţe similare, avînd ca instituţie de cult biserica sau alte instituţii similare,

potrivit fiecărui cult. Fiecare religie propagă şi practică o anumită etică, prin intermediul anumitor

norme morale specifice, aşa cum pot fi exemplificate în cazul creştinismului : iubirea de aproapele

tău, ferirea de păcate sau greşeli (să nu furi, să nu ucizi, etc.), toleranţa şi iertarea greşelilor,

cuvioşenia, prietatea, etc.

Obiectivele principale ale educaţiei religioase sînt :

Formarea conştiinţei religioase specifice fiecărui cult, de exemplu, în cadrul religiei

creştine necesită cunoaşterea Bibliei, al Vechiului şi Noului Testament, etc.

Formarea convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor religioase, în concordanţă cu

conştiinţa religioasă a fiecărui cult.

Formarea priceperilor, deprinderilor şi obişnuinţelor, a practicilor religioase,

corespunzătoare cerinţelor fiecărui cult.

Conţinuturile specifice educaţiei religioase. În predarea religiei deosebim latura subiectivă ( trăirea

religioasă, ca fapt sufletesc ) şi latura obiectivă ( conţinutul educaţiei religioase ). Trăirea religioasă

poate fi învăţată numai prin crearea unor situaţii concrete de viaţă . Acest lucru se poate face prin

cuvânt şi prin faptă. Profesorul de religie poate educa viaţa afectivă a elevilor în sensul

sentimentelor religioase superioare. Automatizarea practicilor religioase observate şi exersate de

către ei , nu au ca rezultat ajungerea la trăirea religioasă.

Latura obiectivă a predării religiei vizează conţinutul educaţiei religioase, adică totalitatea

cunoştinţelor religioase selectate spre a fi predate elevilor. Acest conţinut , prevăzut în programa

şcolară, urmăreşte prezentarea adevărului revelat şi este sistematizat în următoarele grupuri

generale: domeniul studiilor istorice ( istoria biblică şi istorie bisericească ), domeniul sistematic

11

Page 12: Continuturile Educatiei

( catehism, dogmatica, morala, istoria religiilor ) şi domeniul liturgic ( liturgica si conţinutul altor

ramuri practice : drept bisericesc, misiune, apostolat, muzica bisericească, etc. ) . În sistematizarea

conţinutului educaţiei religioase,  profesorul de religie trebuie să menţină echilibrul necesar în ceea

ce priveşte învăţarea conţinutului specific şi trăirea religioasă. El trebuie să îmbine latura obiectivă

cu cea subiectivă. Conform pr. prof. Dumitru Călugăr, conţinutului educaţiei religioase trebuie

selectat dup ă anumite criterii :( D. Calugar , Catehetica p.139 ).

Criteriul pedagogic şi psihologic cere să alegem conţinutul în conformitate cu dezvoltarea

psiho-fizică a elevilor ; cunoştintele trebuie să se potrivească cu capacitatea lor de înţelegere,

deoarece învăţătura creştină trebuie receptată nu doar ca un volum de cunoştinte generale .

Profesorului îi revine sarcina să transmită învăţătura şi să arate mijlocele şi modul în care acesta se

poate aplica în viaţă; înţelegerea învăţăturii şi trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea

particularităţilor de vîrstă ale elevilor. Apare necesitatea unei gradaţii în predare, de aceea se va

începe cu simple rugăciuni, cu semnul Sfintei Cruci, cu povestiri morale, apoi se va trece la

conţinuturi din istoria biblică, istoria bisericească, morala, dogmatica si liturgica ( simple la început

şi mai complexe pe parcurs ). De asemenea, conţinutul selectat trebuie corelat cu noţiunile pe care

elevii le asimilează la celelalte discipline şcolare ( literatura, istorie, muzica , geografie, biologie

etc.) .

Criteriul teologic cere alegerea acestui conţinut reprezentativ pentru învăţătura Bisericii şi

adecvat pentru trezirea şi întărirea credinţei elevilor întrucît “ credinţa vine din auzire “. În urma

lecţiei , credinţa elevilor este întărită doar dacă ei îşi vor lămuri o parte din întrebările pe care şi le

pun în legatură cu conţinutul educaţiei religioase şi cu viaţa religioasă.

Criteriul actualităţii şi al iubirii de patrie cere, pe de o parte, selectarea conţinutului care poate

servi ca îndreptar pentru viaţa creştină, iar pe de altă parte, selectarea conţinutului care să conducă

la dezvoltarea conştiinţei apartenenţei la un popor care s-a născut creştin şi la formarea identităţii

naţionale. Adevărurile de credinţă, faptele morale şi întâmplările istorice din trecutul Bisericii ajută

la înţelegerea mai clară a menirii omului în lume. Toţi creştinii sunt chemaţi la ajutorarea semenilor

şi la desăvârşirea lumii, pentru că Mântuitorul a venit ca lumea să aibă viaţa veşnică.

Metodele educaţiei religioase sunt nuanţe ale celor folosite de educatori în procesul de

învăţământ la toate disciplinele în vederea educaţiei intelectuale, estetice, morale sau fizice. De

exemplu, metoda observaţiei dobîndeşte, în contextul educaţiei religioase, o nuanţă aparte, luînd

forma contemplaţiei: contemplarea naturii, a unui obiect de artă cu mesaj religios etc. De asemenea

pot fi utilizate toate cele trei forme ale expunerii (povestirea, explicaţia şi prelegerea). Un rol

12

Page 13: Continuturile Educatiei

important în realizarea obiectivelor educaţiei religioase îl are conversaţia, ca metodă care le oferă

elevilor posibilitatea de a exprima ceea ce gîndesc şi simt, posibilitatea unei confruntări de idei.

Metoda fundamentală o constituie, ca şi în cazul educaţiei morale, exemplul; faptele profesorului

sunt interiorizate de elevi ca norme de viaţă şi se reflectă în comportamentul lor, în propriul mod de

viaţă.

Ca forme de realizare a educaţiei religioase, enumerăm: lecţia( importanţa lecţiilor de

desen, muzică şi literatură pentru formarea conştiinţei religioase şi a atitudinilor spirituale),

excursiile şi vizitele didactice, cercurile de elevi, excursiile şi vizitele extraşcolare etc.

Se identifică următoarele principii ale educaţiei religioase:

- principiul unităţii fundamentale a spiritului religios întemeiază şi face posibile

înţelegerea şi respectul diversităţii doctrinelor confesionale.

- principiul toleranţei religioase: libertatea de a alege a individului trebuie să fie deplină;

educaţia religioasă presupune toleranţă şi respect faţă de valorile oricărei religii.

- principiul neutralităţii confesionale: educaţia religioasă nu este educaţia individului

pentru o religie împotriva altor religii.

Este necesar ca educaţia religioasă să se realizeze în relaţie cu celelalte laturi ale educaţiei,

cu idealurile societăţii democratice şi statului de drept, asigurînd manifestarea spiritului de

toleranţă, înţelegere şi respect reciproc între cetăţenii de credinţe şi religii diferite, înlăturîndu-se

prozelitismul religios şi orice formă de fanatism, intoleranţă şi practicile de cult inumane.

Educaţia religioasă trebuie astfel să contribuie la respectarea valorilor fundamentale şi

individuale ale omului, să cultive toleranţa, libertatea religioasă, fără să culpabilizeze sau să

marginalizeze oamenii pe motive religioase, evitînd disputele şi luptele religioase.

V. Educaţia tehnologică.

Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane, proiectată

şi realizată prin aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice din diferite domenii sociale, de natură economică,

politică sau culturală.

Termenul de tehnologie acoperă această realitate pedagogică în condiţiile tranziţiei de la cultura

"societăţii industrializate" la cultura "societăţii postindustriale", de tip informatizat.

Definirea educaţiei tehnologice presupune explicarea conceptului sociologic de tehnologie şi

interpretarea sa în sens specific pedagogic.

Educaţia tehnologică, cu caracter politehnic, doreşte să diminueze producerea unei educaţii

abstracte, strict şcolăreşti, rupte de viaţă.

O şcoală generală şi un liceu rupte de viaţă dau absolvenţi care nu ştiu să facă nimic, cel

mult, să devină nişte funcţionari. Educaţia tehnologică nu diminuează educaţia intelectuală, ci vine

13

Page 14: Continuturile Educatiei

s-o completeze, să-i dea o valoare şi o eficienţă superioară. Alături de educaţia intelectuală,

asigură o bază superioară pentru o educaţie profesională de valoare.

Astăzi tehnologizarea (mijloacele tehnice şi folosirea lor) a pătruns în toate domeniile vieţii

sociale, inclusiv în activităţile umaniste, aşa cum sînt mijloacele audio-vizuale şi calculatorul, dar

şi elemente de tehnologie. În condiţiile contemporane, indiferent de profesia ce se va dobîndi şi

exercita, deci şi în cazul celor umaniste, se cere cu necesitate o anumită pregătire tehnologică

generală cu caracter politehnic, care să-i ofere posibilităţile oricărui om să facă faţă intensei

tehnologizări şi informatizări a vieţii sociale.

Educaţia tehnologică se realizează îndeosebi, de la şcoala primară pînă la liceu, integrîndu-

se în cultura generală dar şi ca premisă a unei posibile pregătiri de specialitate.

Obiectivele educaţiei tehnologice.

Cunoaşterea unor elemente de bază ale principalelor ramuri ale ştiinţei şi

producţiei moderne, sub raport tehnic, tehnologic, de organizare al producţiei şi a

muncii. Printre principalele ramuri ştiinţifico-tehnice contemporane care trebuie

avute în vedere în educarea tehnologică a tineretului se pot menţiona : chimia

(industria chimică), electrotehnica, energetica şi electronica, mecanica, informatica,

robotica şi agrotehnica.

Formarea unor deprinderi practice, de folosire a unor dispozitive şi maşini-unelte

simple din domeniile arătate, în cadrul orelor de predare a unei discipline de cultură

tehnică generală şi a laboratoarelor şi atelierelor şcoală sau după caz, din producţie,

ca şi în cadrul unor cercuri tehnice, care să conducă realizarea unor activităţi utile.

Formarea unei atitudini şi aprecieri pozitive faţă de anumite activităţi tehnico-

practice, producătoare de valori materiale şi servicii, faţă de munca desfăşurată şi

faţă de cei ce practică anumite profesii (meserii).

Asigurarea unei mai bune orientări şcolare şi profesionale, datorită cunoaşterii şi

activităţii desfăşurate în unele domenii tehnico-practice.

Realizarea unor elemente de preprofesionalizare prin activitatea tehnico-practică

nemijlocită într-un anumit domeniu, formîndu-se premisa însuşirii în condiţii mai

bune şi eficiente a unei meserii (profesii), asigurînd mai bună adaptabilitate şi chiar

dragoste faţă de profesia ce o va alege şi în care se va pregăti ca profesionist.

Conţinuturile specifice educaţiei tehnologice corespund acestor obiective realizabile prin toate

ştiinţele respective, prin toate disciplinele ştiinţifice studiate în cadrul procesului de învăţământ.

Metodologia educaţiei tehnologice valorifică îndeosebi metodele didactice bazate pe acţiuni

14

Page 15: Continuturile Educatiei

practice ca:

- lecţia de instruire tehnică; activitatea in atelier sau pe lotul şcolar; vizitele si practica în unităţi de

producţie; cercurile tehnice, expoziţiile, concursurile, simpozioanele pe terne tehnologice;

întâlnirile şi dezbaterile cu personalităţi din domeniul vieţii sociale (economice, politice, culturale

etc); strategiile de organizare ergonomică a locului de muncă şi a relaţiilor cu mediul etc.

- dezbaterile etice; chestionarele, observaţia sistematică pentru cunoaşterea elevului, convorbirea

individuală, analiza rezultatelor în activitate, în mod special a rezultatelor obţinute la lucrările

practice, analiza informaţiilor dobîndite prin mass-media, etc.

Principiile educaţiei tehnologice urmăresc: a) asigurarea concordanţei teorie-practică; b)

valorificarea capacităţilor aplicative pozitive ale fiecărei personalităţi; c) orientarea şcolară şi

profesională progresivă şi deschisă; d) optimizarea orientării şcolare şi profesionale la nivelul

raportului dintre cerinţele sociale şi posibilităţile individuale.

VI. Educaţia estetică Educatia estetica reprezinta activitatea de formare-dezvoltare a

persoEstetica este ştiinţa despre frumos , ea studiind legile şi categoriile frumosului.

Arta, ca o componentă esenţială a esteticii, exprimă realitatea sub formă de imagini artistice

(estetice), fiind o exprimare concret-senzorială tipică a creaţiei estetice, care-şi are nuanţe şi limbaje

specifice fiecărei ramuri ale ei – pictură, gravură, sculptură, muzică, literatură, film, teatru, desen,

dans, etc.

Design-ul şi estetica industrială exprimă îmbinarea utilului, performanţelor şi

funcţionalităţii, cu plăcutul, sensibilul, frumosul în crearea şi comercializarea produselor materiale.

Design-ul reprezintă, astăzi, o condiţie esenţială a competitivităţii şi desfacerii produselor materiale

în toate domeniile vieţii economice.

Istoria civilizaţiei şi estetica ne-au evidenţiat adevărul că omul, din cele mai vechi timpuri,

a fost sensibil la frumos, a iubit şi preţuit frumosul, preocupîndu-se de promovarea şi crearea lui.

Desenele şi încrustările de animale, de scene de vănătoare sau luptă, etc., din peşteri, ornamentele

arhitecturale de pe diversele construcţii, arta populară şi, mai ales, crearea marilor opere literare de

pictură şi sculptură, de muzică, teatru şi film, etc. sînt: o dovadă a legăturii nemijlocite dintre om şi

valorile estetice.

În zilele noastre, cînd nevoia omului pentru frumos creşte considerabil o dată cu sporirea

creaţilor estetice, apare ca necesară modelarea lui prin intermediul frumosului.

Calităţile estetice ale omului trebuie astfel modelate, de aici necesitatea obiectivă a

educaţiei estetice.

15

Page 16: Continuturile Educatiei

Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane,

proiectată şi realizată prin receptarea, evaluarea şi crearea frumosului existent în natură,

societate,artă.

Nucleul educaţiei estetice îl reprezintă educaţia artistică care este componenta de bază a educaţiei

estetice care urmăreşte formarea calităţilor estetice ale personalităţii prin intermediul artei. (Creţu,

1999).

Abordarea fundamentală şi eficientă a obiectivelor, conţinuturilor, mijloacelor şi cerinţelor

educaţiei estetice necesită cunoaşterea categoriilor estetice şi ale educaţiei estetice.

Frumosul şi urîtul sînt categoriile fundamentale ale esteticii.

Frumosul exprimă ceea ce ne place, ne dă satisfacţie, ne bucură, etc.

Urîtul exprimă tot ceea ce este opus frumosului : ce nu ne place, ce nu ne dă satisfacţie , ce

ne face să suferim. Perceperea frumosului sau urîtului are elemente de subiectivitate datorită

individualităţii fiecăruia, determinată într-o măsură importantă de educaţie.

Categoriile educa ţ iei estetice sunt : (Bontaş, 1994)

Idealul estetic este categoria care exprimă modelul estetic spre care năzuieşte, aspiră să-l

cultive şi să-l finalizeze un artist, un individ şi o comunitate umană, în concordanţă cu

cultura şi spiritualitatea generală şi specifică unei epoci, orientată de anumite concepţii

filosofice, etice , juridice, estetice, etc.

Simţul estetic este categoria care exprimă calitatea şi capacitatea omului de a percepe

şi trăi frumosul, ca o atitudine şi modalitate de comportamente estetice, determinate de

forţele senzoriale – văzul cu fineţea lui privind culorile, formele, materialele, etc., în acest

context se vorbeşte de bunul-simţ ca o calitate de a percepe şi trăi numai ceea ce este

frumos.

Gustul estetic este categoria care exprimă calitatea şi capacitatea omului de a iubi şi

aprecia frumosul sub raport cognitiv, afectiv şi comportamental, fapt ce determină satisfacţia

în faţa frumosului şi insatisfacţia în faţa urîtului.

Gustul estetic se află sub influenţa socialului, al educaţiei, culturii şi esteticii epocii, fiind

valabilă zicala : "Ce-i frumos place la toţi", cît şi sub influenţa individualului, al aptitudinilor şi

talentului fiecărei persoane, care-şi pune o amprentă estetică asupra aprecierii şi dragostei faţă de

frumos, faţă de modul de exprimare al frumosului, fiind valabilă zicală : "Nu-i frumos ce e

frumos, e frumos ce-mi place mie", precum şi proverbul latin : "De gustibus et coloribus non

disputandum" (În traducere liberă : în materie de gust nu există reguli, fiecare om îşi are criteriile

şi măsura proprie de apreciere). Şi această categorie îşi are o formulare proprie : "bunul-gust",

16

Page 17: Continuturile Educatiei

care exprimă calitatea omului de a iubi şi aprecia, ceea ce înseamnă cu adevărat creaţie şi valoare

estetică.

Spiritul de creaţie estetică este categoria care exprimă capacitatea şi abilitatea de a

imagina şi crea frumosul.

Obiectivele generale ale educatiei estetice:

a) formarea atitudinii estetice prin receptarea, evaluarea şi practicarea valorilor estetice;

b) dezvoltarea aptitudinii estetice şi integrarea ei în toate tipurile de activităţi umane (arta, ştiinţa,

tehnologie, pedagogie etc).

Obiectivele specifice ale educaţiei estetice particularizează elementele structurale ale atitudinii şi

ale aptitudinii estetice prin:

Dezvoltarea sensibilităţii estetice, cultivarea gustului estetic– capacitatea individului de a

percepe, de a sesiza şi de a gusta aspectele estetice ale naturii şi vieţii înconjurătoare.

Sensibilitatea estetică este strîns legată de formarea gustului estetic, prin aceasta înţelegînd

calitatea şi capacitatea omului de a iubi şi a aprecia frumosul sub raport cognitiv, afectiv şi

comportamental;

Dezvoltarea capacităţii de apreciere a frumosului şi a celorlalte categorii

estetice(sublim, eroic, comic, tragic);

Formarea culturii estetice şi a atitudinii estetice de preţuire şi promovare a

frumosului: cultura estetică este o parte a culturii generale şi cuprinde ansamblul ideilor,

priceperilor şi deprinderilor pe baza cărora omul este capabil să perceapă, să înţeleagă şi să

aprecieze frumosul în toate manifestările sale;

Dezvoltarea motivaţiei estetice: educarea intereselor estetice; educarea stilului de viaţă

estetic; educarea competenţelor estetice pentru atingerea unui ideal estetic interdisciplinar;

Dezvoltarea creativităţii estetice: cultivarea aptitudinilor creative, generale şi specifice;

cultivarea atitudinilor creative, deschise (auto)perfecţionării;

Conţinuturile educaţiei estetice se află în raport de corespondenţă cu obiectivele menţionate

anterior, fiind adaptate la particularităţile fiecărei trepte de şcolarizare şi la cele de vîrstă.

Proiectarea şi realizarea acestor conţinuturi implică toate valorile frumosului din artă, societate şi

natură.

Educaţia estetică se poate realiza în cadrul şcolii, prin intermediul disciplinilor şcolare

incluse în planul de învăţămînt şi al altor activităţi complementare - excursii tematice, concursuri

artistice, vizite, cercuri, serbări, audiţii, etc., dar şi prin activităţi extraşcolare – vizionări de

spectacole de teatru, film, balet, concerte, expoziţii de artă, discuţii cu artişti etc., ce vor fi

valorificate, din punct de vedere educativ, de cadrele didactice.

17

Page 18: Continuturile Educatiei

În curriculum-ul şcolar sînt incluse cîteva obiecte de învăţămînt care, în mod tradiţional,

sînt considerate a contribui în mod esenţial la formarea culturii estetice a elevilor. Acestea sînt:

literatura, ce îşi propune educarea sensibilităţii literare, formarea şi consolidarea

gustului literar, însuşirea unui spirit critic şi dobîndirea unor criterii de apreciere

a operei literare, formarea atitudinilor şi comportamentelor estetice, cultivarea

creativităţii literare,

muzica, prin care se urmăreşte formarea priceperii de a audia şi interpreta,

dobîndirea unui limbaj muzical, stimularea sensibilităţii, dezvoltarea laturii

afective a personalităţii,

desenul, prin formele sale diverse, (după natură, din memorie, decorativ, tehnic,

artistic, etc) îşi propune să dezvolte aptitudinea de a observa, imaginaţia

reproductivă şi creatoare, capacitatea de a aprecia şi reproduce fenomenele şi

obiectivele lumii înconjurătoare.

Pe lîngă aceste obiecte de învăţămînt, prin măiestria cadrului didactic în utilizarea şi

valorificarea conţinuturilor, pot contribui la formarea culturii estetice şi istoria, geografia, ştiinţele

naturii, matematica, limbile moderne, gimnastica, educaţia civică, dirigenţia.

Metodologia educaţiei estetice. Metodele utilizate în realizarea educaţiei estetice sînt, în

cea mai mare parte, aceleaşi ce sînt folosite în toate activităţile procesului instructiv-educativ. Se

cere însă o adecvare mai pronunţată între conţinuturile specifice educaţiei estetice şi metodele

utilizate.

Ca metode specifice amintim : exerciţiul, explicaţia, demonstraţia, lectura, naraţiunea,

observaţia, studiul de caz, jocul didactic, dramatizarea etc.

Principiile educaţiei estetice vizează: a) asigurarea concordanţei între cunoştinţele estetice şi

capacităţile estetice, între receptare-trăire şi creaţie estetică; b) valorificarea disponibilităţilor

estetice generale şi speciale în raport cu particularităţile de vârstă şi individuale; c) valorificarea

tuturor resurselor estetice existente în mediul şcolar şi extraşcolar, în condiţii de educaţie/instruire

formală - nonformală - informală.

Din literatura de specialitate reproducem următoarea variantă de formulare a principiilor

educaţiei: a) principiul educaţiei estetice pe baza valorilor autentice; b) principiul receptării

creatoare a valorilor estetice; c) principiul perceperii globale, unitare a conţinutului şi formei

obiectului estetic; d) principiul înţelegerii şi situării contextuale a fenomenului estetic (idem,

pag.148-150)

Educaţia estetică necesită îndeplinirea unor cerinţe printre care precizăm următoarele :

folosirea în educaţia estetică a celor mai valoroase creaţii estetice din cele mai variate surse de

18

Page 19: Continuturile Educatiei

frumos, care au fost omologate estetic şi trecute în patrimoniul estetic; prezentarea lor în cadrul

educaţiei estetice, în strînsă legătură cu mijloacele şi modalitatea de exprimare estetice –

sunet, culoare, formă, stil, materiale, etc., pentru asigurarea înţelegerii semnificaţiilor şi valorilor

creaţiei estetice, a frumosului; realizarea educaţiei estetice pe cît posibil prin contactul

nemijlocit cu creaţia estetică, simţul şi gustul pentru frumos; crearea condiţiilor şi asigurarea

mijloacelor materiale şi didactice pentru promovarea frumosului şi dinamizarea spiritului de

creaţie estetică, în limita posibilităţilor materiale şi financiare este binevenită modernizarea

mijloacelor de creaţie estetică, aşa cum este creaţia estetică asistată de calculator, dinamizarea

responsabilităţii, a spiritului critic şi de iniţiativă creatoare la realizarea desigh-ului, cu privire

la ţinuta vestimentară, la modă şi comportare, ci şi la activitatea social-util;, realizarea unei

educaţii estetice de masă, care să formeze calităţile fiecărui membru al colectivităţii umane

în spiritul idealului estetic, al valorilor estetice generale, precum şi a celor specifice epocii în

care trăim; educaţia estetică trebuie să evite produsele artistice inestetice, de prost gust, ceea ce

alcătuiesc kitsch-ul, concomitent cu educaţia estetică să se dezvolte autoeducaţia estetică.

Educaţia estetică îl face pe om mai corect, mai bun, mai frumos. Educaţia estetică, îndeosebi

cea specifică anumitor arte, poate avea chiar un efect terapeutic, de vindecare a unor boli, îndeosebi

psihice, aşa cum este meloterapia.

În condiţiile progresului ştiinţifico-tehnice, al tehnologizării şi retegnologizării, al

informatizării relativ intense a tuturor domeniilor vieţii sociale, umanizarea omului prin frumos,

prin educaţia estetică reprezintă o necesitate vitală.

VII. Educaţia fizică.

Educaţia fizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii prin intermediul

valorilor sănătăţii umane. Acest conţinut general al educaţiei constituie "o componentă necesară a

educaţiei integrale" care urmăreşte dezvoltarea fizică echilibrată, consolidarea sănătăţii corporale şi

psihice, stimularea capacităţii de rezistenţă fizică şi psihică a organismului, cultivarea unei "estetici

corporale" şi a unor calităţi psihomotrice specifice (forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare, ritm,

mobilitate) care pot fi valorificate în practica diferitelor discipline sportive (ca amatori, dar şi ca

viitori profesionişti), dublate de un ansamblu de trăsături moral-volitive (valorificabile în cazul

practicării sportului dar şi orice activitate proprie omului, ţinând seama de particularităţile de

vârstă şi individuale) - vezi Stoica, Marin, 1996, pag.104).

Educaţia fizică este o componentă importantă a formării personalităţii, care urmăreşte să

asigure dezvoltarea armonioasă şi sănătoasă a organismului.

Maxima latină (Juvenal) "mens sana in corpore sano" (minte sănătoasă în corp sănătos)

exprimă pe deplin importanţa educaţiei fizice.

19

Page 20: Continuturile Educatiei

Numeroşi oameni luminaţi ai timpului, din antichitate şi pînă în zilele noastre, au susţinut

importanţa educaţiei fizice şi sportului în şcoală şi în viaţa omului – Fr. Rabelais, M. Montaigne, J.

A. Comenius-Komensky, J. Locke, J. J. Rousseau, I. Creangă, M. Eminescu, etc.

În conformitate cu condiţiile social-istorice, educaţiei fizice i s-a dat o mai mare sau mai

mică importanţă. În antichitate şi în evul mediu, educaţia fizică a avut un loc important în

dezvoltarea personalităţii umane.

În perioada modernă, deşi s-a menţinut locul educaţiei fizice, mai ales a sportului

profesionist, educaţia fizică a fost considerată în şcoală mai mult o dexteritate. În etapa

contemporană, se încearcă să se acorde educaţiei fizice un loc corespunzător în şcoală.

Desigur, importanţa ei va depinde de modul cum se reflectă în planurile de învăţămînt, de

atenţia care i se va acorda de factorii de decizie. Dacă dorim să formăm oameni sănătoşi, rezistenţi,

cu capacitate de muncă eficientă şi creativă, cu o viaţa îndelungată, atunci educaţiei fizice şi

sportului trebuie să li se asigure un loc asemănător cu a celorlalte discipline şi activităţi instructiv-

educative, care îşi aduc contribuţia la formarea personalităţii.

Educaţia fizică are ca obiectiv general formarea conştiinţei fizice, realizabilă prin

dobândirea şi practica unei anumite culturi medicale, igienico-sanitare, sportive.

Obiectivele specifice ale educaţiei fizice :

Cunoaşterea datelor, semnificaţiilor şi importanţei diverselor activităţi şi forme de

educaţie fizică şi sport – orele de educaţie fizică, gimnastică, ca şi a altor genuri de

activităţi sportive – fotbalul, handbalul, tenisul, baschetul, oina, atletismul, etc. În strînsă

legătură cu dobîndirea unor date de anatomie, fiziologie, de medicină şi igienă sportivă,

etc.

Dezvoltarea armonioasă şi sănătoasă a organismului, formarea unor calităţi fizice

– forţă, rezistenţă, capacitate de efort, fineţe şi supleţe în mişcări, etc., prin formarea

unor deprinderi de practicare a unor forme sau genuri de educaţie fizică şi sport necesare

vieţii şi activităţii fiecărui om.

Stimularea procesului de creştere şi realizarea dezvoltării fizice armonioase;

Prevenirea instalării unor atitudini fizice deficiente, formarea şi menţinerea

atitudinii corecte a corpului;

Însuşirea de cunoştinţe necesare dezvoltării capacităţii de a înţelege necesitatea

practicării exerciţiilor fizice;

Dezvoltarea aptitudinilor fizice necesare realizării educaţiei fizice şi sportului de

performanţă, pentru tinerii care au calităţi şi aptitudini fizice deosebite. Avem

nevoie de profesionişti de valoare pentru a ieşi cu adevărat în Europa şi în lume - baza

20

Page 21: Continuturile Educatiei

fiind selecţia şi posibilităţile fizice, dorinţa de afirmare şi reuşită, neprecupeţînd

eforturile pentru obţinerea succesului. Este nevoie de o selecţie după valoare şi apoi de

foarte multă muncă. De aici performanţe, bucurii, succese.

Întărirea stării de sănătate a elevilor şi prevenirea apariţiei unor boli;

Creşterea rezistenţei organismului la factorii de mediu;

Educarea esteticii corporale şi a expresivităţii mişcărilor;

Dezvoltarea unor însuşiri şi sentimente morale: spiritul de echipă, sentimentul de

solidaritate, comuniune, curajul, spiritul de iniţiativă, respectul, toleranţa etc.

Conţinuturile specifice educaţiei fizice corespund obiectivelor menţionate anterior şi se

realizează prin disciplina "educaţia fizică", inclusă în curriculum-ul şcolar ca disciplină obligatorie,

la toate nivelurile şi treptele.

Acestea variază în funcţie de vîrsta elevului (biologică şi/sau psihologică) şi de forma de

activitate propusă (formală sau nonformală), cu valorificarea influenţelor de tip informal.

Conţinuturile specifice, realizabile în plan formal sunt aprofundate, în funcţie de talentul şi

preocuparea elevilor, în plan nonformal (prin activităţi extraşcolare, întreceri sportive, etc.).

Principalele conţinuturi ale educaţiei fizice sînt : exerciţiul fizic, gimnastica, jocul, sportul,

turismul, dansul.

Exerciţiul fizic presupune repetarea sistematică a unei mişcări în vederea formării de

priceperi şi deprinderi motorii, a dezvoltării calităţilor motrice. Exerciţiile fizice, practicate corect şi

eşalonat, au efecte benefice asupra organismului. Combinate în moduri diferite, exerciţiile pot

îmbrăca forma gimnasticii, dansurilor sau a jocurilor.

Gimnastica este un sistem de exerciţii fizice cu o structură proprie, realizîndu-se prin

respectarea unor reguli bine definite.

Jocul este compus din exerciţii fizice complexe, guvernate de reguli, avînd ca notă

definitorie întrecerea. Jocurile pot fi spontane sau organizate, individuale în perechi şi în grup,

desfăşurate în interior pot fi : de mişcare, de mişcare cu cîntec, statice, cu obiecte, tradiţionale de

întrecere, sportive, tematice, etc. Jocul are efecte beneficiare asupra dezvoltării capacităţilor

psihomotorice, inteligenţei şi relaţionării cu ceilalţi, participarea fiind motivată de caracterul

atractiv al acestuia.

Sportul este o activitate organizată (sub aspect biologic, psihologic şi tehnic) ce presupune

valorificarea condiţiei fizice, a capacităţilor şi însuşirilor psihomotrice, în scopul obţinerii

performanţei.

Turismul este o formă de activitate ce presupune realizarea de drumeţii, plimbări, excursii.

În cadrul activităţilor de educaţie fizică, elevii sînt învăţaţi să-şi organizeze timpul liber şi

21

Page 22: Continuturile Educatiei

activităţile de loisir, să-şi petreacă timpul într-un mod plăcut (concursuri de orientare turistică) şi să

îşi călească organismul cu ajutorul factorilor de mediu (soare, aer, apă).

Dansul este una dintre cele mai vechi şi expresive forme de exteriorizare a stărilor

sufleteşti. Datorită implicării întregii personalităţi în desfăşurarea sa (calităţi fizice dar şi

sensibilitate, trăiri), dansul are valenţe terapeutice şi educative.

Forme de organizare a educaţiei fizice

În cadrul şcolii forma principală de organizare o reprezintă ora de educaţie fizică,

desfăşurată în mod organizat, sub îndrumarea profesorului, respectînd principii şi norme

psihopedagogice. Există mai multe tipuri de lecţii de educaţie fizică : lecţia de învăţare, lecţia de

repetare, perfecţionare şi consolidare a abilităţilor şi deprinderilor motrice dobîndite precum şi a

gradului pregătirii fizice (lecţia de control).

Alte activităţi organizate în cadrul şcolii sînt : recreaţia organizată, cercurile şi colectivele

sportive, concursurile, competiţiile şi întrecerile sportive, crosurile, exerciţiile şi drumeţiile,

concursurile de orientare turistică, etc.

Activitatea de educaţie fizică independentă a elevilor reprezintă o continuare a activităţilor

organizate în cadrul şcolii dar, în acest caz, iniţiativa aparţine elevilor. Aceste activităţi desfăşurate

de elevi în mod independent pot fi sprijinite sau sugerate de profesor, în măsura în care elevii

solicită acest lucru.

Desfăşurarea activităţilor fizice în timpul liber este expresia conştientizării de către copii a

importanţei acestora pentru starea lor de sănătate, a convingerii că exerciţiile fizice au efecte

benefice asupra dezvoltării lor.

Metodologia educaţiei fizice valorifică metode aplicabile la nivel general şi special (sportiv):

exerciţiul, activităţile practice, jocul didactic, jocul de roluri, jocul de creaţie, demonstraţia,

studiul de caz, observaţia

Cerinţele ale educaţiei fizice şi sportului.

Cerinţele sînt : antrenarea elevilor la un număr raţional de activităţi de educaţie fizică,

evitarea activităţilor periculoase; măsuri de protecţie; asigurarea condiţiilor de timp, materiale şi

didactice; înţelegerea de către factorii de decizie şi de către tineret a importanţei practicării

educaţiei fizice şi sportului; îmbinarea raţională a educaţiei fizice şi sportului cu învăţătura şi

respectiv cu munca, evitînd neglijarea învăţăturii – pentru tineretul studios; luarea în considerare a

posibilităţilor şi preferinţelor reale ale tinerilor şi îmbinarea raţională a efortului fizic cu odihna,

evitîndu-se suprasolicitările şi, ca atare, îmbolnăvirile.

Principiile educaţiei fizice vizează: a) asigurarea concordanţei între cunoştinţe şi capacităţi cu

conţinut psihofizic; b) valorificarea potenţialului psihofizic pozitiv al fiecărei personalităţi în

22

Page 23: Continuturile Educatiei

raport cu particularităţile de vârstă şi individuale; c) valorificarea specială a raporturilor educaţiei

fizice cu toate celelalte conţinuturi generale ale educaţiei.

UNESCO acordă o importanţă deosebită educaţiei fizice şi sportului, sublinînd, printre altele:

efectul benefic asupra soluţionării unor probleme sociale, politice şi economice, fiind şi un mijloc

de diminuare a delicvenţei, violenţei, criminalităţi şi toxicomaniei; contribuţia la integrarea socială,

inclusiv a persoanelor dezavantajate fizic; contribuţia la sporirea productivităţii muncii, prin

îmbunătăţirea formei fizice şi a sănătăţii, contribuţia la prelungirea vîrstei active de muncă, a

pensionării, ca şi la ameliorarea vieţii persoanelor în vîrstă şi a handicapaţilor ş.a.

VIII. Educaţia sexuală

Educaţia sexuală trebuie concepută ca un proces de lungă durată şi cu un triplu caracter:

biologic, medical şi etico-afectiv. E. Durkheim susţinea că omul pe care trebuie să-l formeze

educaţia , nu este omul “pur” ci este omul modelat de societate. Educaţia sexuală nu se referă doar

la problemele legate de sex; tratează probleme dintre cele mai diverse legate de: reproducere,

pubertate şi adolescenţă, igiena organelor genitale. Oferă informaţii despre instinct şi conştiinţă,

despre relaţiile dintre sexe şi îi învată pe tineri ce înseamnă dragostea. Mai are în vedere explicarea

noţiunii de maternitate, oferă un real sprijin în pregătirea pentru viaţa de familie şi în protejarea

împotriva bolilor venerice. Educaţia sexuală are deci un „caracter informativ”(vizează

transmiterea informaţiilor cu privire la sexualitate); un „caracter formativ”(vizează influenţarea

personalităţii în aşa fel încât valorile şi obiceiurile sexuale ale indivizilor să corespundă normelor

socio-morale şi medicale); un „caracter preventiv”(corect şi la timp facută previne apariţia unor

factori de risc).

Majoritatea pedagogilor, medicilor, profesorii susţin necesitatea introducerii instruirii

sexuale încă de la vârste foarte mici. Pedagogul francez R.Hubert(1959), recomandă abordarea

problematicii sexuale din perspectiva moralităţii,”căci nici o societate civilizată nu a admis

vreodată libertatea absolută a practicilor sexuale ». Conform teoriei lui Freud “înca din primul an

de viaţă, copiii reacţionează din punct de vedere sexual”, iar absenţa curiozităţii sexuale la copii de

2-3 ani este un semn al disfuncţiilor în plan intelectual. Makarenko este de părerea că “totul să fie

bine făcut de la bun început”. Tot el asociază sexulitatea cu responsabilitatea cetăţenească şi cu

pregătirea tinerilor pentru viaţă.

Problema introducerii educaţiei sexuale în şcoală a apărut în anii 60- 70. Educaţia sexuală

trebuie să includă neapărat acţiuni educative specifice, care să conducă neapărat la o comportare

demnă, civilizată faţă de persoanele de sex opus, acţiune ce trebuie concepută de la vîrsta

prepubertăţii. Un rol important în această educaţie îl au, în afară de medici şi psihologi , profesorii,

23

Page 24: Continuturile Educatiei

diriginţii şi părinţii îndeosebi, cu condiţia ca să-i preocupe aceasta şi să se pregătească în acest scop.

Lipsa informaţiei şi educaţiei sexuale ştiinţifice conduce, adesea, la urmări grave în comportarea

tineretului şi al maturilor, la infracţiuni grave. Educaţia sexuală trebuie să se bazeze pe datele şi

sfaturile ştiinţifice (şi nu după ureche) oferite la orele de biologie, la consultaţiile şi convorbirile

medico-sanitare cu medicii (Planning familial).

Principalele obiective ale educaţiei sexuale la vîrsta adolescenţei ar fi :

- însuşirea cunoştinţelor cu privire la anatomia şi funcţiile organelor sexuale;

- să identifice etapele procesului de maturizare sexuală şi caracteristicile biofiziologice şi

psihice ale fiecărei etape;

- să cunoască bolile cu transmitere sexuală, modalităţile transmiterii, simptomele şi

tratamentul lor;

- să cunoască modalităţile de prevenire a bolilor cu transmitere sexuală;

- să înţeleagă conceptul de „abuz sexual” şi să cunoască formele abuzului sexual;

- să cunoască alternativele existente pentru o persoană implicată în abuzul sexual;

- să înţeleagă modul în care are loc concepţia;

- să cunoască modalităţile de contracepţie şi avantajele şi dezavantajele acestora;

- să cunoască alternativele existente în cazul apariţiei unei sarcini nedorite;

- să destingă între dragoste/atracţie sexuală/dorinţă sexuală;

- să cultive sentimentul de dragoste;

- să cultive sinceritatea şi încrederea în relaţiile cu părinţii şi educatorii;

- să-şi dezvolte capacitatea de a lua decizii cu privire la viaţă sexuală în funcţie de valorile la

care aderă şi de consecinţele fiecărui tip de comportament sexual.

Metode de realizare a educaţiei sexuale în şcoală:

În şcoală, educaţia sexuală se realizează fie ca parte integrantă a orelor de biologie,

psihologie, etică, religie, fie prin activităţi specifice desfăşurate în cadrul orelor de dirigenţie sau

în orele speciale de educaţie sexuală. Dintre metodele cel mai des utilizate, precizăm:

- expunerea: prezentarea sistematică a informaţiilor cu privire la un subiect important;

- conferinţa: le oferă elevilor şansa de a asculta punctele de vedere ale specialiştilor;

- conversaţia euristică: le permite elevilor să aprofundeze anumite aspecte, să asculte opinii

diferite, să aducă argumente etc;

- studiul de caz: le oferă elevilor posibilitatea de a se implica în analiza unei situaţii reale şi în

soluţionarea unei probleme;

- brainstorming: îi încurajează pe elevi să se exprime şi să găsească soluţii pentru diversele

probleme cu semnificaţie sexuală.

24

Page 25: Continuturile Educatiei

Principiile educaţiei sexuale: autorul Heinz Grassel (1971) condiţionează eficienţa educaţiei

sexuale în şcoală de respectarea următoarelor principii: a) principiul încrederii (încrederea

reciprocă profesor - adolescent); b) principiul adecvării la stadiul de dezvoltare (informaţiile

oferite elevului să corespundă curiozităţii şi intereselor reale); c) principiul sincerităţii; d) principiul

continuităţii şi al repetării(fixarea cunoştinţelor, formarea convingerilor sau consolidarea

atitudinilor prin repetare); e) principiul clarităţii; f) principiul trezirii propriei responsabilităţi; g)

principiul purităţii (elevul trebuie să înţeleagă că relaţia sexuală este o manifestare înnobilată prin

iubire); h) principiul unităţii în transmiterea faptelor şi valorilor (elevii să fie învăţaţi să aprecieze

corect informaţiile); i) principiul cultivării (elevii trebuie să înţeleagă şi să aprecieze dimensiunea

estetică a relaţiilor dintre parteneri).

În concluzie, conţinuturile generale ale educaţiei reflectă liniile constante de evoluţie a

personalităţii umane, adaptabile la contextul propriu fiecărei etape istorice, în general, fiecărei

societăţi şi comunităţi, în mod special.

Ele au un caracter:

- obiectiv, determinat de structura de organizare bio-psiho-socio-culturală a personalităţii;

- dinamic, determinat de corelaţia pedagogică existentă între "latura informativă" şi "latura

formativă" a educaţiei intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice-religioase,sexuale;

- integral, unitar, determinat de interdependenţa existentă între educaţia intelectuală-morală-

tehnologică-estetică-fizică-religioasă, sexuală.

- deschis, determinat de apariţia periodică a unor "noi conţinuturi", de genul celor instituite în

ultimele decenii la nivel de UNESCO: educaţia ecologică, educaţia demografică, educaţia pentru

schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru democraţie, educaţia pentru tehnologie şi progres, educaţia

faţă de mass-media, educaţia sanitară modernă, educaţia casnică modernă (vezi Văideanu, George,

1996, pag.65-68).

Literatura:

1. Bontaş, I. Pedagogie - Bucureşti, 1998.

2. Cristea, Sorin Dicţionar de termeni pedagogici. Bucureşti, 1998.

3. Cucoş, I. Pedagogie. Iaşi, 2006.

4. Momanu, M. Introducere în teoria educaţiei. Iaşi, 2002.

25

Page 26: Continuturile Educatiei

5. Nicola, I. Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti, 2000.

6. Stupacenco, Lidia Pedagogie (I). Bazele generale ale pedagogie. Curs universitar. Bălţi, 2006.

26