Contencios administrativ - sinteze

1

Cod curs Denumire curs Contencios administrativ Durata cursului/Nr. de credite 1Semestre/ 5 credite Perioada de accesare a cursului 01 martie 2006 – 30 iunie. 2007 Prelegeri pentru forma de învăţământ I.D.

-

Prelegeri pentru forma de învăţământ F.R.

La datele anunţate pentru sesiunile din iarnă şi vară

Prelegeri pentru forma de învăţământ ZI

Sediul din str. Turnului nr.9, Braşov

Seminarii pentru studenţii care urmează cursurile la ZI

Săptămânal

Manual recomandat Maria Ioniche - Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – Sinteze – Contencios administrativ, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2006 Maria Ioniche - Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – Contencios administrativ – Note de curs 2006

Obiectivele principale ale cursului - însuşirea conceptelor fundamentale ale dreptului administrativ şi contenciosului administrativ. - formarea unei logici juridice, prin înţelegerea şi stăpânirea noţiunilor, conceptelor şi instituţiilor prezentate. - înţelegerea de către studenţi a noţiunilor de drept administrativ, a instituţiilor esenţiale a dreptului administrativ, a controlului administrativ şi a contenciosului administrativ. - înţelegerea importanţei acestor instituţii în realitatea obiectivă socială. - cunoaşterea noţiunii, fundamentului şi caracterelor generale organelor de

2

autoritate publică, a activităţii acestora, a formelor de control asupra activităţii autorităţilor publice. - consolidarea viziunii de ansamblu asupra aspectelor procedurale ale soluţionării cererilor în cadrul procedurii jurisdicţionale şi în cadrul procedurii contenciosului administrativ. - cunoaşterea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în contencios administrative. - cunoaşterea temeiurilor juridice care justifică admiterea unei acţiuni în contencios administrativ. - consolidarea cunoştinţelor referitoare la procedura de soluţionare a unei cereri în contencios, şi de executare a hotărârii judecătoreşti privind actele de autoritate. - stabilirea persoanelor vinovate pentru neexecutarea din oficiu de către partea aflată în culpă a hotărârilor pronunţate în contencios. - dobândirea aptitudinilor necesare aplicării legislaţiei şi doctrinei la soluţionarea unor cazuri practice.

Modul de stabilire a notei finale pentru studenţii de la forma de învăţământ I.D.

- ponderea de 100% testul de evaluare finală

Modul de stabilire a notei finale pentru studenţii de la forma de învăţământ F.R.

- ponderea de 100% testul de evaluare finală

Modul de stabilire a notei finale pentru studenţii de la forma de învăţământ ZI

- ponderea de 100% testul de evaluare finală - activitatea de la prelegeri şi seminarii poate aduce un bonus de un punct faţă de nota obţinută la

3

evaluare Titular de curs: Lector. univ. dr. Maria Ioniche

Facultatea de ştiinţe juridice şi administrative – Braşov, str. Turnului nr.9 Telefon: E-mail:

Conţinutul tematic al cursului 1. Controlul activităţii autorităţilor administraţiei publice. Formele de control exercitat asupra administraţiei publice. 2. Clasificarea controlului privind activitatea autorităţilor publice. 3.Controlul administrativ intern general şi intern specializat ierarhic, controlul de tutelă şi controlul extern specializat. 4. Controlul instanţelor judecătoreşti asupra legalităţii actelor administrative pe calea excepţiei de ilegalitate. 5. Jurisdicţia administrativă şi actul administrativ jurisdicţional. Dublu grad de jurisdicţie. 6. Contenciosul administrativ. Subiectele de sezină potrivit Legii Contenciosului administrativ nr. 554/2004. 7. Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ potrivit Legii 554/2000. Suspendarea actului administrativ atacat. 8. Excepţia de nelegalitate – mijloc de apărare utilizat într-un proces. 9. Excepţiile de la controlul de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ. 10. Plângerea prealabilă a acţiunii în contencios administrativ. Trăsăturile

4

caracteristice ale plângerii prealabile (recursului administrativ). 11. Introducerea în cauză a funcţionarului public vinovat de emiterea actului administrativ atacat. 12. Condiţiile acţiunii în contencios administrativ în baza Legii nr. 554/2004 şi a Constituţiei revizuite. 13. Soluţiile pe care le poate da instanţa de contencios administrativ. 14. Calea de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de contencios administrativ.

Bibliografie obligatorie 1. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – Sinteze – Contenciosul administrativ – Maria Ioniche, Editura Fundaţia România de Mâine, Spiru Haret, 2005-2006. 2. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – Contenciosul administrativ -Note de curs, Maria Ioniche. 3. Legea contenciosului administrativ comentarii şi explicaţii - Dacian Cosmin Dragoş, Editura AllBeck, 2005. 4. Legea contenciosului administrativ comentariu - Antonie Iorgovan 2005. 5. Constituţia României, revizuită prin Legea 426/29.10.2003. 6. Legea nr. 554/ 04.12.2004 a contenciosului administrativ.

Bibligrafie facultativă 1. Drept administrativ - Ioan Alexandru, Editura economică 2003. 2. Drept administrativ - Ioan Alexandru, Editura Lumina Lex 2005, Bucureşti. 3. Tratat de drept administrativ -

5

Antonie Iorgovan Ediţia III, Editura AllBeck, 2001. 4. Drept administrativ şi instituţii politico-administrative - Verginia Vedinaş, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 5. Ţipişcă Mariana - Introducere în ştiinţa dreptului administrativ, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003. 6. Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ. 7. Legea nr. 215/ 2001 a administraţiei publice locale. 8. Legea nr. 340/ 2004 privind instituţia publică a prefectului. 9. Legea nr. 213/ 2001 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public. 10. Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor. 11. OUG 54/2000 privind regimul concesionărilor.

6

CURSUL NR.1 DREPT ADMINISTRATIV. CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV CONTROLUL ACTIVITĂŢII AUTORITĂŢILOR

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. FORMELE DE CONTROL EXERCITAT ASUPRA

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.

Obiectivele cursului nr. 1

�� Cunoaşterea noţiunii de control exercitat asupra activităţii autorităţilor publice.

�� Înţelegerea necesităţii şi rolului controlului activităţii autorităţilor publice, precum şi a eficienţei acestuia.

�� Cunoaşterea elementelor componente ale controlului exercitat asupra administraţiei publice.

�� Cunoaşterea criteriilor de clasificare a controlului exercitat asupra administraţiei publice.

�� Definirea controlului administrativ, a trăsăturilor şi a funcţiilor controlului administrativ.

�� Cunoaşterea noţiunii de control intern, control ierarhic, a efectelor controlului ierarhic.

�� Cunoaşterea noţiunii de control de tutelă administrativă. �� Definirea controlului parlamentar. �� Cunoaşterea sferei de aplicare a controlului exercitat asupra activităţii

administraţiei publice. �� Cunoaşterea formelor de control exercitat în administraţia publică.

Concepte – cheie tratate: Administraţia publică. Noţiunea de control.

7

Definiţia controlului exercitat asupra activităţii administraţiei publice.

Obiectul controlului exercitat asupra activităţii administraţiei publice.

Formele de control. Fundamentele constituţionale ale controlului. Autoritatea administrativă. Autoritate publică. Elementele controlului. Baza de referinţă. Obiectul controlului. Operaţiunile de control. Operaţiunea de control.

CONTROLUL ACTIVITĂŢII AUTORITĂŢILOR

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. FORMELE DE CONTROL EXERCITAT ASUPRA

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.

Noţiunea şi formele controlului care se exercită asupra administraţiei publice:

A. Prin controlul exercitat asupra administraţiei publice ca şi noţiune se înţelege:

- orice activitate cu caracter organizat care presupune şi controlarea şi verificarea modului lui de realizare;

- la rândul lor activităţile autorităţilor publice, implicit activitatea executivă desfăşurată de organele administraţiei publice, trebuie să fie controlată;

- verificarea activităţii autorităţii publice urmăreşte în principal stabilirea conformităţii sau a neconformităţii dintre activitatea efectiv realizată cu normele juridice care reglementează, sens în care controlul desfăşurat este un control de legalitate. Se poate însă urmări şi controla modul în care măsurile dispuse sau executate de către administraţie au corespuns cel mai bine condiţiilor concrete date iar în acest caz este vorba de un control de oportunitate sau de actualitate.

Dacă definirea sarcinilor respective s-a făcut în timp optim şi cu cheltuiele minime controlul este un control de eficienţă.

8

- activitatea de control are drept scop principal cunoaşterea efectivă a stadiului şi a modului de îndeplinire a atribuţiilor, de a preveni săvârşirea unor abateri de a descoperi şi înlătura abaterile produse inclusiv cauzele care le-a generat ( condiţiile favorizatoare), de a stabili răspunderea celor vinovaţi şi de asigura perfecţionarea continuă a ctivităţilor şi a structurilor verificate, după caz. Noţiunea şi necesitatea controlului

Administraţia publică are drept scop să realizeze anumite valori politice, dar, prin natura sa, necesită să fie supusă la diferite forme de control. Este nevoie de instituirea unui sistem complex şi vast de control asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice.

Tocmai pentru a asigura conformitatea acesteia cu exigenţele stabilite de forurile politice, există o gamă amplă de forme de control al activităţii administraţiei publice; aceasta are un caracter subordonat şi, funcţie de particularităţile subordonării administraţiei publice, diferă şi formele de control.

Controlul administrativ

Controlul administrativ reprezintă verificarea exercitată de

administraţia publică asupra ei însăşi. Scopul şi obiectivele controlului administrativ sunt de a constata dacă stadiul şi modul de îndeplinire a atribuţiilor legale se desfăşoară în baza legii şi operativ, el trebuie să aibă un rol activ, în vederea perfecţionării activităţii controlate, inclusiv a legislaţiei pe care se întemeiază activitatea verificată.

Menirea controlului este de a descoperi cauzele generatoare şi condiţiile favorizatoare ale abaterilor de la normele legale, în vederea înlăturării lor prin aplicarea măsurilor de corecţie şi sancţionare, dacă este cazul, în scopul evitării producerii în viitor a altor abateri. În cazul autorităţilor şi instituţiilor publice autonome, controlul vizează numai legalitatea activităţii şi se realizează conform prevederilor legale.

Semnificaţia activităţii de control în administraţia publică În ceea ce priveşte exercitarea controlului, se ridică următoarele probleme:

9

- activitatea de control face parte din categoria activităţilor “râvnite” datorită faptului că îl situează pe cel ce o exercită într-o postură de aşa-zisă superioritate, care-i conferă unele privilegii;

- activitatea de control este „ nedorită ” de cei ce cad sub incidenţa ei, datorită consecinţelor pe care le atrage concepţiei în care se desfăşoară, care porneşte de la teza că scopul principal al controlului ar fi depistarea greşelilor şi sancţionarea acestora.

CONTROLUL ADMINISTRATIV. NOŢIUNE.

TRĂSĂTURI. FUNCŢII.

Noţiune: - reprezintă acea formă a verificării de stat înfăptuită de

autoritaţiile publice executive, în conformitate cu prevederile legale, atât asupra activitaţiilor specifice propriului sistem de organe cât şi în afara acestuia, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei conformităţii dintre acţiunea înfăptuităşi normele care o reglementează, precum şi după caz, restabilirea la nevoie a legalitaţii încălcate cu toate consecinţele decurgând din aceasta pentru acţiunea verificată şi autorii controlaţi;

- dreptul de control administrativ este un atribut al conducerii executive alături de dreptul de îndrumare şi de cel de coordonare, deşi poate exista şi independent de aceste atribute atunci când legea îl conferă în beneficiul autorităţilor de inspecţie şi control.

Trăsăturile controlului administrativ:

- controlul este o activitate derivată din activitatea principală pe care

o verifică şi cu care formează împreună aşa numita administraţie activă a statului, distinctă de jurisdicţia specială din administraţie care alcătuieşte o categorie separată; - este o activitate secundară, comparativ cu activitatea supusă verificării;

- este un atribut al conducerii administrative. Cele trei categorii de situaţii sunt antagonice, întrucât atât cei care

controlează cât şi cei care sunt controlaţi exprimă o reacţie neconformă cu misiunea şi raţiunea activităţii de control din mai multe considerente:

1. Controlul nu ar trebui să atragă nici un fel de privilegii.

10

Controlul este o activitate cu un conţinut bine definit, al cărei obiect important îl reprezintă asigurarea conformităţii cu legea a activităţii subiectului controlat, creşterea eficienţei activităţii controlate, descoperirea carenţelor dar nu prioritar pentru sancţionare, ci, în egală măsură pentru eliminarea producerii lor în viitor.

2. La baza controlului nu trebuie aşezată astfel existenţa unor puteri exorbitante pe care le are agentul care controlează şi din care ar decurge timorarea celui controlat şi lipsa unei cooperări autentice între aceştia.

3. Scopul fundamental al controlului este asigurarea legalităţii activităţii organului controlat.

Pentru aceasta controlul trebuie mai întâi să constate rezultatele reale cu aspectele lor pozitive şi negative, ceea ce se realizează printr-o analiză minuţioasă şi obiectivă a situaţiei. Cooperarea dintre controlat şi controlor este justificată pentru găsirea soluţiilor celor mai eficiente.

Funcţiile controlului administrativ:

Controlul administrativ îndeplineşte următoarele funcţii:

- Funcţia de constatare – indică gradul, modul de realizare şi eficienţa activităţii verificate; - Funcţia preventivă – constă în asigurarea evitării abaterilor de la lege; - Funcţia corectivă - de îmbunătăţire a activităţii verificate prin alăturarea cauzelor, care generează sau a condiţiilor care favorizează abaterile de la lege, în sensul reîncadrării ei dacă este cazul în parametrii legali iniţiali şi de perfecţionare a legislaţiei conform nevoilor practice; - Funcţia sancţionatorie – constă în posibilitatea de a antrena răspunderea juridică a autorilor vinovaţi de încălcările săvărşite şi descoperite în activitatea verificată precum şi de a desfiinţa actele emise sau încheiate prin încălcarea legii.

Fundamentele constituţionale ale controlului exercitat asupra administraţiei publice

România este proclamată în art. 1 alin. 3 din Constituţie, stat de drept,

iar prin art. 16 alin. 1 şi 2 se instituie principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi a autorităţii publice fără privilegii şi discriminări conform cu acela că nimeni nu e mai presus de lege. Art. 51 din Constituţia adoptată în 1991 care face vorbire despre respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor ca reprezentând o îndatorire fundamentală a oricărui cetăţean, a fiecărui subiect de drept public sau privat a fost abrogat, în Constituţia

11

revizuită din 2003, conţinutul său fiind încorporat în totalitate în art. 1 la Principii generale. Legea fundamentală, în afara acestor dispoziţii care duc implicit la ideea de control conţine şi numeroase prevederi care consacră în mod expres diferite forme de control asupra administraţiei publice.

Noţiunea, necesitatea şi rolul controlului

Administaţia publică, în sensul de activitate care constă în organizarea executării şi executarea în concret a legilor, legi în care sunt exprimate valori politice, prin natura sa necesită supunerea faţă de multiple forme de control.1 Aşadar, pentru a asigura conformitatea activităţii autorităţilor administraţiei publice cu exigenţele legii, este nevoie de instituirea unui vast şi complex control asupra acestei activităţi. Într-adevăr, există o gamă amplă şi variată de forme de control al activităţii autorităţilor administraţiei publice, tocmai datorită caracterului subordonat pe care îl are această activitate. Natura diferitelor forme de control diferă în funcţie de particularităţile subordonării.

Garanţia juridică a îndeplinirii acestiu obiectiv îl constituie controlul asupra modului în care aceste autorităţi şi-au exercitat atribuţiile conferite de lege, control care se exercită fie din proprie iniţiativă, fie la solicitarea celor interesaţi, de către înseşi autorităţile administraţiei publice sau de autorităţi care înfăptuiesc celelalte puteri ale statului (legislativă sau judecătorească).2

În primul rând, activitatea autorităţilor publice este supusă controlului Parlamentului. Controlul politic al activităţii administraţiei publice este o necesitate firească, datorită faptului că autorităţile administraţiei publice au sarcina realizării politicii statului.

Apoi, pentru ca valorile politice, transpuse în legi, pe care le-a îndeplinit autorităţile administraţiei publice se referă la refacerea nevoilor societăţii, iar activitatea autorităţilor administraţiei publice este menită, în ultima analiză, a sluji intereselor oamenilor, este necesară instituirea unor forme de control social în care cetăţenii să poată avea o participare eficientă.

În acest scop funcţionează un control al opiniei publice, activităţii autorităţilor administraţiei publice, control care se exprimă fie prin presă, fie prin sesizări, reclamaţii şi propuneri pe care le fac cetăţenii.

1 Problemática privind controlul este preluata din I. Alexandra si colectivul (capitolul intocmit de Al. Negrita), op. Cit. (1999), p.617 si urm. 2 M. Preda , op. cit. p.225

12

Deoarece valorile politice pe care trebuie să le realizeze autorităţile administraţiei publice se exprimă în legi, iar aceste unităţi acţionează pe baza şi în executarea legii, un criteriu esenţial în aprecierea activităţii autorităţilor administraţiei publice, îl constituie legalitatea acestei activităţi.

Desigur, după cum se va vedea, legalitatea nu este singurul criteriu de apreciere a activităţii autorităţilor administraţiei publice, ci este unul esenţial care determină instituţionalizarea unor unităţi sociale. Ne referim, în acest sens, la controlul pe care îl realizează instanţele judecătoreşti asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice în cadrul contenciosului administrativ.

Criteriul legalităţii activităţii autorităţilor administraţiei publice este prezent în orice formă de control, indiferent care ar fi scopul controlului. Controlul activităţii autorităţilor administraţiei publice nu trebuie să fie limitat numai la cel care se realizează din afara autorităţilor administraţiei publice.

Ca orice sistem organizat, administraţia publică realizează ea însăşi o vastă activitate de control asupra felului în care sunt îndeplinite sarcinile ce revin anumitelor autorităţi ale administraţiei publice. Cum spuneam în altă parte a lucrării, adminiatraţia îşi autoreglează acţiunile. În această privinţă trebuie notat mai întâi, autocontrolul pe care îl exercită asupra activităţii proprii fiecare funcţionar.

Există însă diferite forme instituţionalizate de control în cadrul sistemului administraţiei publice prin care este urmărită, cercetată şi reglată acţiunea diferitelor autorităţi ale acestui sistem, pentru ca această acţiune să fie conformă cu exigenţele stabilite prin lege.

În acest sens ni se prezintă funcţia controlului ca o componentă esenţială a activităţii de conducere şi de manifestare a ierarhiei administrative în organizarea administraţiei publice. Controlul administrativ constituie forma cea mai complexă a controlului asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice.

Esenţa controlului administrativ constă în confruntarea administraţiei publice aşa cum este, cum a fost sau cum va fi, cu ceea ce trebuie, ceea ce trebuia sau ceea ce va trebui să fie.3

Referindu-ne la necesitatea controlului activităţii autorităţilor administraţiei publice, nu trebuie să limităm rolul acestuia la constatarea unor eventuale erori sau abuzuri. Controlul este necesar mai ales pentru a

3 Denis Levy, Aspects generaux du contrôle, citat de I. Giurgiu, op. cit. p.168

13

îndruma, orienta şi eventual corecta acţiunea, în vederea realizării politicii statului.

Subliniind rolul pozitiv al controlului activităţii autorităţilor administraţiei publice, nu trebuie să pierdem însă din vedere anumite efecte negative care se pot manifesta, în cazul în care activitatea de control nu este concepută şi realizată raţional.

Astfel, activitatea de control poate avea un efect inhibator asupra celui controlat, îi poate afecta iniţiativa în angajarea diferitelor acţiuni. Pe de altă parte, exercitarea unor multiple activităţi de control este de natură să ducă la perturbarea acţiunilor pe care trebue să le întreprindă diferitele autorităţi ale administraţiei publice.

Eficienţa activităţii de control Pentru a realiza o eficienţă sporită a activităţii de control sunt necesare următoarele condiţii:

a) Controlul trebuie să fie efectuat de persoane competente, bine pregătite profesional, cu experienţă în domeniile sau sectoarele controlate. Astfel, cel care controlează trebuie să cunoască temeinic prevederile legale din domeniul pe care îl controlează, precum şi specificul activităţii în acel domeniu.

De asemenea, trebuie să dea dovada de probitate profesională, de corectitudine, de cinste, de tact, şi să fie receptiv la toate explicaţiile ce i le dă cel controlat. Ţinerea la distanţă a celui controlat, intimidarea şi timorarea lui, nu sunt de natură să conducă la concluzii realiste, temeinice, la aflarea adevărului, iar controlul nu-şi realizează rolul sau preventiv şi educativ faţă de cel controlat. Într-un climat de timorare dialogul dispare, devine monolog, acţiunea de control devine mai greoaie şi îşi pierde din operativitate şi din obiectivitate. O atenţie deosebită trebuie acordată formării controlorilor, deoarece controlul nu este o sarcină uşoară, ci o ştiinţă, uneori o artă care presupune temeinice cunoştinţe profesionale, competenţă, pasiune şi talent. În aceste condiţii formarea pesoanelor care să efectueze acţiunile de control nu trebuie lăsată la voia întâmplării, ci trebuie organizată şi dirijată în mod ştiinţific pe un fundament interdisciplinar în care un rol prioritar revine ştiinţei administraţiei.

b) Este necesar să existe o pondere a controlului în ansamblul activităţtii de organizare a executării şi de executare în concret a legii.

14

Activitatea de control are un rol subsidiar faţă de activitatea de executare şi, cum nu are scop în sine, trebuie să ajute la mai buna desfăşurare a activităţii de executare, în concordanţă cu legea, cu cerinţele vieţii sociale. De aceea este foarte important de găsit un echilibru optim între activitatea de executare şi cea de control, întrucât exagerarea activităţii de control poate deveni o frână în activitatea de executare a legii, un factor perturbator al întregii activităţi sociale. În cazul în care controlul trebuie realizat pe mai multe sectoare şi de mai multe organe de control se recomandă ca organele ce exercită controlul din exterior să-şi coordoneze acţiunile în aşa fel încât să se controleze în acelaşi timp mai multe sectoare de activitate;

c) Trebuie aleasă cu grijă forma de control, precum şi numărul acţiunilor de control;

d) Concluziile controlului trebuie să fie bine fundamentate şi argumentate pentru ca ele să se desprindă din sinteza unor practici şi nu ca acţiuni izolate, singulare. În formarea concluziilor trebuie să se pună un accent deosebit pe desprinderea cauzelor şi condiţiilor care au determinat neajunsurile constatate. În mod necesar aceste concluzii trebuie să fie cunoscute şi de organul controlat, astfel controlul nu-şi realizează rolul sau de a contribui la îmbunătăţirea activităţii. Este bine ca aceste concluzii sa fie dezbătute într-un cadru cât mai larg cu toţi factorii de răspundere din organul controlat şi care au atribuţii în domeniile controlate. Prin această dezbatere se creează posibilitatea formulării de explicaţii suplimentare şi obiecţii asupra unor constatări şi concluzii, precum şi de propuneri şi soluţii pentru lichidarea neajunsurilor şi prevenirea altora. Se recomandă, de asemenea, ca dezbaterea concluziilor asupra acţiunii de control să fie mai apropiată de data încheierii controlului, dacă se poate imediat. Se are în vedere că discuţiile din timpul controlului sunt mai proaspete în memoria controlorului ca şi a celui controlat şi fundamentează mai bine atât concluziile cât şi măsurile. În controalele complexe se recomandă ca unele constatări şi concluzii să fie analizate pe sectoare de activităţe ale unităţii controlate.

e) Pe baza constatărilor şi a concluziilor desprinse organul de control trebuie să stabilească şi măsurile necesare pentru lichidarea neajunsurilor şi îmbunătăţirea muncii cu termene şi responsabilităţi precise.

15

Este bine ca atât concluziile cât şi măsurile să fie formulate în scris pentru ca ele să poată fi mai uşor înţelese de cel controlat şi posibil de urmărit. Această cerinţă este de natură să sporească grija şi responsabilitatea organului de control în a le formula cât mai precis, uşurând sarcina organului controlat în privinţa înţelegerii şi executării;

f) Eficienţa controlului depinde pe un plan mai larg de preocuparea organului de control pentru valorificarea în exterior a concluziilor. Realizând un control extern la organe şi unităţi diferite personalul de control are posibilitatea să desprindă unele fenomene şi practici comune, pozitive sau negative, pe baza cărora să organizeze schimburi de experienţă, consfătuiri de lucru sau instruiri, simpozioane, dezbateri, studii în reviste de specialitate şi propuneri de îmbunătăţire a prevederilor legale în domeniile respective. Prin aceasta se asigură acţiunii de control un rol tot mai activ, multiplicându-i funcţia de factor reglator între obiectivele cuprinse în lege şi activitatea desfăşurată în concret de autorităţile administraţiei publice.

Elementele componente ale controlului

Sunt trei elemente principale ale controlului:

a) baza de referinţă; b) obiectul controlului; c) operaţiunile de control. a) Baza de referinţă a controlului: o reprezintă de fapt elementele pe

care trebuie să le urmărească controlul; ea poate cuprinde obiectivele controlului pe care trebuie să le realizeze o autoritate publică ţinând cont de un anumit criteriu de apreciere. Baza de referinţă cuprinde următoarele:

1. Mijloacele utilizate; 2. Procedeele folosite pentru atingerea scopului; 3. Elemente privind calitatea activităţii organului administrativ

(eficienţă, operativitate, rentabilitate, oportunitate).

b) Obiectul controlului: se referă la următoarele aspecte: - la om, - la mijloacele materiale, - la mijloacele financiare,

16

- la operaţiunile administrative care, la rândul lor, se împart în: operaţiuni materiale şi acte juridice.

Un întreg arsenal de mijloace umane, materiale, financiare şi proiecte folosite de autorităţile administraţiei publice pot face obiectul controlului, fie privind existenţa lor, fie întrebuinţarea lor. Personalul unei autorităţi publice poate fi supus controlului sub aspectul calităţilor pe care trebuie să le aibă pentru a îndeplini sarcinile de serviciu şi pentru realizarea administraţiei.

c) Operaţiunile de control: urmăresc să stabilească conformitatea obiectului cu baza de referinţă. Ele pot fi simple şi complexe, funcţie de gradul de apreciere şi tehnicitate, de specialitatea autorului controlului.

Cele mai complexe operaţiuni sunt cele ale controlului de legalitate a activităţii autorităţilor publice. Pentru ca acesta să se realizeze în bune condiţii, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

- necesitatea specializării activităţii de control prin jurisdicţii administrative, organe de specialitate şi în cadrul controlului exercitat prin intermediul instituţiilor judecătoreşti;

- operaţiunile de control al oportunităţii activităţii autorităţilor administraţiei publice sunt tot mai complexe;

- oportunitatea cuprinde o serie de elemente variate: eficienţă, rentabilitate, funcţionalitate, operativitate, finalitate etc., care constituie criterii de apreciere a activităţii controlate.

În fiecare activitate administrativă controlată se impune specializarea controlului.

FORMELE DE CONTROL EXERCITAT ASUPRA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Formele de control sunt următoarele: A) forme de control necontencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice centrale

Cadrul constituţional al controlului

Art. 92, alin.2, 3 din Constituţie care reglementează măsurile pe care le poate dispune Preşedintele în cadrul unei ameninţări armate.

Art. 96 din Constituţie care vorbeşte de punerea sub acuzare a Preşedintelui României şi instituie forma de răspundere a Preşedintelui şi anume răspunderea penală şi politică, aceste forme de răspundere implicând organul reprezentativ suprem alături de alte subiecte de drept public.

17

Art. 100 intitulat Actele Preşedintelui consacră un control indirect al Parlamentului asupra Preşedintelui care rezultă din contrasemnarea decretelor acestuia în marea lor parte de primul ministru care, alături de Guvern răspunde politic în faţa parlamentului pentru întreaga sa activitate, inclusiv pentru decretele preşedintelui pe care le-a contrasemnat.

Art. 111 aşează întreaga administraţie publică împreună cu guvernul care este şi el calificat implicit ca un organ al administraţiei publice sub un control parlamentar tradiţional concretizat în obligaţia de a prezenta documentele şi informaţiile cerute de cele două camere prin intermediul preşedinţilor săi.

Art. 109 are o semnificaţie specială în ceea ce priveşte controlul parlamentar al guvernului deoarece el instituie principiul răspunderii politice a guvernului numai în faţa Parlamentului.

Art. 112, 113, 114 consacră forme concrete şi distincte de exercitare a controlului parlamentar, respectiv sistemul întrebărilor, interpelărilor şi a moţiunilor simple, precum şi al moţiunii de cenzură şi o instituţie nouă în peisajul constituţional din România, şi anume, angajarea răspunderii Guvernului.

Art. 116 care reglementează statutul ministerelor ca organe ale administraţiei publice de stat ce vor fi organizate numai în subordinea guvernului. Fiind subordonate guvernului rezultă în mod implicit că ele vor fi controlate de acesta, una din dimensiunile de subordonare ierarhică fiind de a controla activitatea , deci şi actele organului subordonat. B) forme de control contencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice centrale


Art. 52, intitulat drepturile persoanelor vătămate de o autoritate publică, consacră dreptul de control al instanţelor judecătoreşti asupra actelor emise de autorităţile publice inclusiv de autorităţile administraţiei publice care sunt o specie de autorităţi publice.

Art. 146, lit. c menţionează printre atribuţiile Curţii Constituţionale şi pe aceea de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind o categorie de acte ale guvernului, anume, ordonanţele.

Art. 140 reglementează instituţia Curţii de Conturi care reglementează atât o formă de control necontencios cât şi o formă de control contencios. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.

18

C) forme de control necontencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice locale


Art. 111 alin. 1 reprezintă dreptul comun de exercitare al controlului parlamentar asupra întregii activităţi publice, inclusiv a celei locale.

Art. 58-60 din Constituţie consacră instituţia Avocatului Poporului a cărui misiune constituţională este să apere drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Prin intermediul Avocatului Poporului se exercită şi un control indirect din partea parlamentului asupra administraţiei publice centrale şi locale în egală măsură pentru cel controlat – rapoarte cu privire la activitatea desfăşurată, care pot conţine şi recomandări privind legislaţie sau măsuri de altă natură menite să contribuie la aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Art. 199 este sediul general al controlului atât pentru autorităţile publice centrale cât şi pentru cele locale.

Spre deosebire de legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, (în prezent abrogată), în care legiuitorul a utilizat noţiunea de autoritate administrativă: în Legea 554/2004 a contenciosului administrativ se utilizează noţiunea de autoritate publică emitentă a unui act administrativ, aspect în strictă concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei României la art. 52 (revizuită) în care legiuitorul utilizează noţiunea de autoritatea publică. Este evident faptul că pe calea acţiunii în contencios administrativ se verifică atât legalitatea actelor emise de autorităţile publice cât şi a actelor emise de autorităţile administrative. Prin autorităţi publice înţelegem următoarele:

– ministere, – guvern, – preşedintele României, – parlament, – instanţele judecătoreşti.

Prin autorităţi administrative înţelegem: – consilii locale, – judeţene, – primarul, – prefectul, – ministerele, – guvernul.

19

Ambele forme de autorităţi sunt reglementate prin lege spre exemplu Constituţie, legea de organizare a guvernului, legea administraţiei publice locale etc.. Noţiunea de autoritate administrativă este inclusă în noţiunea de autoritate publică, care are o sferă mai mare de cuprindere.

La rândul său controlul mai poate fi clasificat după mai multe criterii:

a) după natura organului de control : - control legislativ; - control executiv; - control judiciar; - control exercitat asupra administraţiei publice de către

categoriile de autorităţi publice sau puteri ale statului prin forme speciale având obiective şi metode proprii;

b) după poziţia organului de control faţă de cel controlat: - control intern care se exercită de către factorii de conducere

sau de specialitate din cadul autorităţii administrative asupra propriilor structuri şi a propriilor lucrători;

- controlul extern care se exercită de către un organ din afara autorităţii verificate sau chiar din afara întregului sisitem executiv;

c) după regimul juridic: - control jurisdicţional care se înfăptuieşte cu ocazia şi în cadrul

unui litigiu sau contencios în care se pune problema ilegalităţii unor aspecte din activitatea executivă şi pentru a căror clarificare este necesară o activitate de judecată înfăptuită de autorităţi administrative cu atribuţuii jurisdicţionale fie de către instanţele judecătoreşti;

- controlul nejurisdicţional este înfăptuit înafara oricărui litigiu şi apare ca o atribuţie curentă de verificare fiind realizat de autorităţiile administrative dar şi de puterea legislativă.

d) după specificul şi obiectul activităţii de verificare: - controlul de legalitate care urmăreşte asigurarea legii. Acest

control se realizează în prezent de instanţa judecătorească şi în special se poate verifica un act de autoritate a administraţiei publice invocându-se excepţia nelegalităţii acelui act de către partea interesată. Acest lucru se realizează în condiţiile în care se invocă într-un litigiu excepţia de nelegalitate, urmând ca instanţa cre soluţionează această excepţie să fie sesizată, instanţă care nu poate fi alta decât cea de contencios administrativ. Aşadar se realizează un control de legalitate asupra actelor administraţiei publice şi implicit asupra activităţii autorităţii publice.

- controlul de oportunitate: urmăreşte verificarea actualităţii măsurilor intreprinse de organele administraţiei publice;

20

- controlul de eficienţă urmăreşte dacă măsurile executive verificate au fost economice;

Mai sunt cunoscute şi alte forme de control cum ar fi: 1. Controalele politice si administrative: Controlul asupra administraţiei este o necesitate veche de când lumea;

scrierile anticilor relevau lupta împotriva corupţiei posibile a funcţionarilor publici, iar în Evul Mediu, Missi Dominici ale lui Carol cel Mare – efectuează adevărate turnee de inspectare, privind plângerile adresate de popor efectuând anchete, identificând abuzurile şi raportând în faţa suveranului4.

Încă de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a pus problema intensificării controlului pentru înlăturarea abuzurilor, iar incursiunile incognito domnitorului pentru a-i surprinde pe cei care umblau cu “ocaua mică”, au rămas istorie. Cu toate acestea se pare că de-a lungul timpului stabilirea abuzurilor administraţiei, în special a celei locale, nu a avut succes motiv pentru care s-a ajuns la frecvente manifestări de protest dintre care răscoala de la 1907, a constitutit un moment de grea cumpănă pentru cei care au săvârşit sau au tolerat abuzurile, „punând în primejdie întreaga organizare a statului” după cum recunoaşte Ion I. C. Brătianu.2

Importanţa acestei probleme a crescut în epoca contemporană, intervenţia Statului şi în consecinţă riscurile de abuz, s-au înmulţit în acelaşi timp generalizarea recunoaşterii drepturilor individuale şi a voinţei de a lupta împotriva arbitrajului, sau mai general împotriva oricărui exces manifestat de puterea publică.

“Declaraţia drepturilor omului si cetăţeanului” din 1789, astăzi integrată în Constituţia Franţei de la 1958 şi recunoscută implicit în textele tuturor constituţiilor din ţările democratice consacrându-se astfel rezistem impotriva opresiunii ca fiind un drept fundamental, lupta împotriva unui guvernământ care violează drepturile poporului constituind dreptul cel mai sacru şi în acelaşi timp o obligaţie indispensabilă.

Prin scopurile sale, controlul acţiunii administraţiei se situează în centrul declaraţiilor între “putere” şi “cetăţenii”, care i se supun.3 Prin

4 F Olivier Martin, Istoria dreptului francez, curs, 1990, citat in Georges Dupuis 2 Emil Cernea, Criza dreptului in Romania, Ed.Universitatii Bucuresti 2001 pg.15 3 In gandirea politica tema controlului este esentiala. Ex. Touchard, Istoria ideilor politice , Themis,1998, pg.678

21

metodele sale, controlul reflectă în acelaşi timp caracteristicile aparatului birocratic şi cele ale sistemului politic şi juridic al fiecărui stat.4

Într-adevăr controlul îmbracă forme diverse. Astfel putem distinge: a) după momentul în care au loc: - controalele a priori, care preced intrarea în vigoare a deciziilor

administrative, (acestea pot deveni o eroare dar îngreunează procedurile şi paralizează iniţiativele),

- controalele a posteriori, care intervin atunci când deciziile au intrat în vigoare (şi în consecinţă, respectă mai mult responsabilităţile funcţionarilor publici, dar protejează mai puţin drepturile cetăţenilor sau banul public).

b) după conţinutul şi obiectul acţiunii de control: - controalele efectuate pentru verificarea legalităţii, care au drept

unic obiect aprecierea compatibilităţii, conformităţii unui act sau al unei operaţiuni cu normă juridică,

- controalele de oportunitate care comportă, între altele, o judecată asupra valorii tehnice, politice, morale, al comportamentului supus examinării sau expertizării.

c) după autorul lor: - controalele interne, care au loc în interiorul administraţiei, - controalele externe, exercitate de autorităţi din exterior.5

Aceste clasificări au meritul de a oferi unele repere, dar sunt foarte relative prin conformitate şi oportunitate, control intern şi extern, nu sunt noţiuni care se opun în mod foarte clar. Spre exemplu: Care ar fi calificarea controlului exercitat de autorităţile independente dat fiind faptul că suntem în situaţia unei dedublări atunci când vrem să calificăm aceste autorităţi. Ele exercită un control intern sau extern? De fapt, criteriul intern-extern pare a fi ambiguu, cel puţin în această situaţie.

La modul general, tendinţa dominantă constă în diversificarea tipurilor de controale. În ţara noastră, administraţia (făcând o evaluare a cadrului normativ), pare bine reglementată şi supravegheată pe de o parte de autorităţile politice şi propunerile de reformă exprimate de mijloace de comunicare în masa în care acestea nu sunt decât ecoul opiniei publice, uneori foarte severă când e vorba de birouri, formalism, hârţogărie şi tehnocraţie. De altfel studiul sitematic a ceea ce am putea numii “tehnofobie”, ar putea explica cel puţin în parte unele manifestări vizibile

4 A se vedea I. Ziller, Administratii comparate. Sisteme politico-administrative ale Europei ; Braibant, N. Questiauxim, C.Niner, Controlul asupra administratiei si protectia cetatenilor 5 Diverse clasificari a se vedea in A. Iorgovan, op.cit., pg.445-450; R.N. Petrescu, op.cit.

22

ale animozităţii publicului faţă de funcţionari numiţi “hârţogari”, “bugetivori” etc.

Depăşind toate aceste considerente de ordin general vom încerca în continuare să evidenţiem principalele aspecte teoretice ale controalelor politice şi administrative. Pe lângă controlul jurisdicţional pe care îl vom analiza în următorul capitol, multă vreme n-a existat decât controlul parlamentar (politic) şi controlul efectuat de administraţie asupra ei înşişi. Mai târziu instituţia avocatului poporului adăuga un nou tip de control care a dezvoltat şi accelerat apariţia autorităţilor administrative independente care pot interveni în prezent în diferite moduri, având în principal misiuni de control.

2. Controlul parlamentar

Controlul puterii legislative asupra puterii executive implică pentru cele două camere ale Parlamentului, un drept la informare indispensabil nu numai pentru munca legislativă dar şi pentru utilizarea modalităţilor de control foarte severe: este vorba în primul rând de competenţa celor două camere care “pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor” (art.113 alin.1 din Constituţia României) dar şi de dispoziţiile art.109 alin.1 din Constituţie care stabileşte că “Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate”, iar “Fiecare membru al Guvernului răspunde solidar cu ceilalţi membrii pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.”

Deputatii si senatorii dispun de diverse mijloace de informare şi după aceea de exercitare a controlului lor. Cele mai importante sunt întrebările puse Guvernului, interpelările, moţiunile simple precum şi munca comisiilor parlamentare. În Constituţie (art.112 alin.1) se stipulează că “Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau interpelările formulate de deputaţi sau senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două camere ale Parlamentului. Este vorba de întrebările orale urmate (sau nu) de dezbateri care se pot pune din două în două săptămâni miniştrilor prezenţi sau sunt notificate şi aduse la cunoştinţa ministrului prin secretarul camerei (art.157-158 din Regulamentul Camerei Deputaţilor).

Între altele şi la Camera Deputaţilor şi la Senat sunt prevăzute întrebări scrise, Ministrul întrebat, dispune de un răgaz de 15 zile spre a răspunde, răgaz care se dovedeşte a fi insuficient, majoritatea răspunsurilor fiind date cu depăşirea acestui termen, în general întrebările puse de

23

parlamentari sunt foarte numeroase şi de Guvern sau de administraţia centrală. La interpelare trebuie să se răspundă în cel mult două săptămâni cu posibilitatea de extindere a acestui termen.

În sfârşit “Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări” (art.112, alin.2).

Potrivit prevederilor art.64 alin.4 din Constituţie “Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.” De asemenea “Camerele îşi pot constitui comisii comune”. Practic au fost formate 17 Comisii permanente la Cameră, la Senat 15, iar comisiile speciale sau de anchetă au fost relativ puţine. În prezenta legislatură (2004-2008), până acum au fost instituite 3 comisii permanente comune: Senat-Cameră şi 3 comisii speciale comune Senat-Cameră. Rolul comisiilor permanente ar trebui să fie foarte important dat fiind faptul că în sarcina lor legislativă ele culeg informaţii şi date utile controlului exercitat de către Parlament.

Dialogul lor de rutină cu Guvernul permite exercitarea simultană a unor verificări cum ar fi cazul comisiei de finanţe care poate supraveghea executarea bugetelor votate şi a politicilor financiare. În ceea ce priveşte comisiile de anchetă şi speciale acestea au misiunea de a culege informaţii în privinţa unor fapte determinate precis, fie în privinţa administrării unor servicii publice sau întreprinderi ale statului, în vederea supunerii concluziilor acestora în faţa camerei din care acestea au provenit.

3. Controlul autorităţilor administraţiei autonome faţă de Guvern

Printre numeroasele organisme create după Revoluţia din 1989 şi mai ales după Constituţia din 1991 şi caracterizate drept “instituţii administrative autonome” faţă de Guvern (analizate în capitolul privind Autorităţile Administraţiei Publice), există câteva autorităţi a căror misiune este total sau în parte controlul administraţiei: Constituţia Concurenţei (Legea nr.21/1996, O.U.G. nr.121/2003, Legea nr.184/2004), Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (Legea nr.32/2000, Legea nr.76/2003), Consiliul Naţional al Audiovizualului (Legea nr.48/1992, Legea nr.504/2002), Consiliul Naţional pentru studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.- Legea nr.197/1999), dar şi instituţia Avocatului Poporului (Legea nr.35/1997, Legea 181/2002, H.G. nr.233/2004) şi Curtea de Conturi (Legea nr.94/1992) – al căror rol trebuie menţionat, fie şi pentru faptul că

24

aceste instituţii sunt foarte solicitate şi declară că au toată buna intenţie de a îmbunătăţii relaţiile cu cetăţenii.

Avocatul Poporului este denumirea constituţională sub care este organizat şi funcţionează în România, clasica instituţie a ombudsmanului.6 Ombudsmanul este de sorginte suedeză şi s-a răspândit în Europa sub diverse denumiri precum: comisar parlamentar, apărătorul poporului (Spania), apărătorul public, mediatorul public, protector de justiţie (Portugalia), mediatorul republicii (Franţa), avocatul poporului, procuror parlamentar. În ţările occidental europene în afara ombudsmanilor cu competenta generală exista şi ombudsmanii specializaţi pe domenii precum: protecţia consumatorilor, pentru drepturile copilului, pentru protecţia persoanelor cu handicap etc. În Olanda, în afara ombudsmanului naţional exista şi ombudsmani locali. De asemenea exista şi un ombudsman european (mediatorul european) care se afla în fruntea Asociaţiei Ombudsmanilor Europeni.

Ombudsmanul este o persoană independentă numită de regulă de către Parlament pentru supravegherea acţiunilor administraţiei în relaţia cu cetăţenii şi care încearca să rezolve litigiile administraţie-cetăţean. Instituţia Avocatului Poporului a fost înfiinţată prin Legea nr.35/1997 (republicata in 2004), iar în present, este reglementată prin art.58, 59 si 60 din Constituţia revizuită în 2003. Competentele sale au fost amplificate prin Legea nr.181/2002 şi Legea nr.233/2004.

Avocatul Poporului este numit de către ambele camere ale Parlamentului pe o perioadă de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, iar organizarea şi funcţionarea acestei instituţii se stabileşte prin lege organică.

Constituţia mai precizează că Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele stabilite de lege iar autorităţile publice sunt obligate să asigure sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale. Avocatul Poporului prezintă celor două camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

6 M. Constantinescu , A. Iorgovan, I. Muraru , El. Simina Tanasescu , Constitutia revizuita, Editura All Beck, Bucuresti, 2004 ,pg.13 si urm.

25

Faţă de aceste dispoziţii constituţionale, dar mai ales a celor cuprinse în Legea nr.35/1997 şi Legea nr.181/2002 rezultă clar că această instituţie este competentă să controleze activitatea autorităţilor administraţiei publice şi a funcţionarilor săi şi să facă recomandări sesizând ilegalităţile acţiunilor administraţiei publice. Mai mult, are dreptul să facă anchete proprii şi să ceară orice informaţii sau documente necesare anchetei, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice şi de la funcţionarii care deţin informaţii utile soluţionării cauzelor.

Activitatea Avocatului Poporului se află într-o progresie constantă. Cererile care i se prezintă se referă la cele mai diverse activităţi administrative.

Dacă citim rapoartele anuale, este evident că instrucţia dosarelor apare cam lungă şi dificilă. Rezistenţa la nou şi inerţia administraţiei necesita acţiuni perseverente cu atât mai mult cu cât nu e vorba să se obţină doar aplicarea strică a normei de drept. Chiar dacă i se aduc la cunoştinţă litigii care, uneori, sunt de competenţa judecătorului, rolul Avocatului Poporului este mai ales acela de a interveni în cazul disfuncţiiilor în serviciile publice, care scapă în mod normal controlului jurisdicţional (lentoare, indiferenţa etc.) sau atunci când acţiunea administrativă, chiar conforma cu norma de drept, conduce până la urmă la nedreptăţi.

În doctrină există opinii contradictorii cu privire la natura juridică a acestei instituţii. O primă opinie, califica Avocatul Poporului o autoritate administrativă autonomă iar a doua opinie contesta calificativul de autoritate administrativă invocându-se anumite trăsături juridice particulare care ar izvorî în primul rând din faptul că instituţia Avocatului Poporului este reglementată în Capitolul IV Titlul II al Constituţiei cu privire la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale şi nu la Titlul III Autorităţile Publice. Se mai susţine că: “ În aprecierea naturii sale juridice trebuie observate clarificările legale potrivit cărora: este autoritate publică autonomă şi independenţa faţă de orice autoritate publică; nu se substituie autorităţilor publice, nu poate fi supusă nici unui mandat imperativ iar activitatea sa are un caracter public…” 7 . Aşadar, nu este autoritate administrativă întrucât nu este reglementată la Titlul III Autorităţi Publice ceea ce ne-ar sugera iniţial că Avocatul Poporului nu este nici cel puţin “ autoritate publică autonomă şi independenţa faţă de orice autoritate publică” deşi potrivit Constituţiei prezenta rapoarte anuale Parlamentului căruia oricum nu i se poate contesta calitatea de autoritate publică.

7 Ibidem pg.118

26

Astfel, după cum am mai arătat, prin Constituţia din 1991 şi prin legi organice ulterioare au fost organizate mai multe instituţii ale administraţiei centrale a statului denumite autorităţi autonome, deşi, acestea sunt independente doar faţă de Guvern şi ministere, dar nu şi faţă de Parlament.

Toate aceste instituţii exercită, din punct de vedere al conţinutului atribuţiilor lor, misiuni care ţin indiscutabil de funcţiile puterii executive, mai exact organizează executarea şi execută în concret legea, asigura aplicarea legilor, asigura diverse servicii publice sau au activităţi administrativ-jurisdicţionale. Cu alte cuvinte fac administraţie publică.8

Şi în opinia noastră, Avocatul Poporului nu poate fi decât o instituţie, o autoritate administrativă deoarece nu poate ţine nici de legislativ şi nici de puterea judecătorească. Şi totuşi se pune problema naturii controlului exercitat: dacă este autoritate administrativă, Avocatul Poporului, în ciuda “autonomiei” sale nu asigura decât un control intern şi în plus risca să-şi piardă specificitatea. Tocmai de aceea credem că se poate de principiu admite accentuata particularitate a acestei instituţii, deşi eliminarea cuvântului “administrativă” şi calificativul de “autoritate autonomă” şi nu “autoritate administrativă autonomă”, este pur simbolică deoarece nu se modifica astfel regimul juridic şi aria de competenţe.

Curtea de Conturi, potrivit art.140 al. 1 din Constituţia României, exercita controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare ale surselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecatoreşti specializate. La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate. Se poate spune că în actuala reglementare a Curţii de Conturi s-a transformat dintr-un organ administrativ cu activitate jurisdicţională, în autoritate ce are menirea de a contribui la asigurarea echilibrului clasicilor puteri.9 În noua reglementare constituţională este de observat că Parlamentul nu mai are obligaţia de a se întruni în şedinţa comună pentru a analiza rapoartele Curţii de Conturi cum cerea art.62 alin.2 lit.f din versiunea din 1991 a Constituţiei fapt apreciat ca fiind “un pas înapoi care l-a făcut Legea de revizuire a Constituţiei”.10

Totuşi în alin.2 si 3 al art.140 se stipulează atât obligativitatea raportării anuale privind situaţia conturilor în exerciţiul bugetar din anul expirat cât şi posibilitatea unor raportări făcute la cererea Camerei 8 T Draganu, Tratat elementar de drept constitutional si institutii publice, Bucuresti 1998, vol.II pg.326 9 M Constantinescu, A Iorgovan , I Muraru, El Simina Tanasescu, op.cit. pg.308 10 Idem pg.311

27

Deputaţilor sau a Senatului. “Autonomia” Curţii de Conturi faţă de Guvern rezultă atât din prevederile constituţionale sus menţionate, din modul de numire a consilierilor de conturi care se face potrivit Constituţiei de către Parlament pentru un mandat de 9 ani dar şi din textul: ”Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia”. (art.140 alin.4)

Din punct de vedere al calificării statutului juridic al acestei autorităţi nu sunt controverse existând o unanimitate în a o considera drept o autoritate administrativă autonomă faţă de Guvern.

Elementele componente ale controlului

Oricare ar fi forma de control şi oricare ar fi autorul controlului,

putem să distingem trei elemente principale ale acestuia. Avem astfel un obiect al controlului, o bază de referinţă a controlului şi operaţiunile de control propriu-zise.5

Activitatea autorităţilor administraţiei publice se realizează cu ajutorul oamenilor, cu folosirea unor mijloace materiale şi financiare, precum şi prin întrebuinţarea unor operaţiuni administrative şi materiale sau a unor acte juridice.

Aşadar, totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare, precum şi mijloacele şi procedeele folosite de autorităţile administraţiei publice pot face obiect al controlului.

Mijloacele materiale şi financiare sunt supuse controlului sub aspectul existenţei lor, dar şi sub acela al felului în care sunt întrebuinţate. La fel şi personalul care este supus controlului, în ceea ce priveşte diferitele însuşiri pe care trebuie să le aibă pentru a putea fi folosit în acţiunea autorităţilor administraţiei publice, în vederea realizării sarcinilor care revin acestei administraţii.6

Într-o altă opinie, în administraţia publică obiectul controlului îl constituie acţiunile şi inacţiunile, sau, altfel spus, conduita autorităţii administraţiei publice sau a funcţionarilor acesteia, modul concret în care aceştia şi-au exercitat atribuţiile cu care au fost învestiţi.7 Baza de referinţă a controlului cuprinde acele elemente care trebuie urmărite în cadrul obiectului controlului. Desigur, baza de referinţă a controlului poate fi mai amplă sau mai restransă, după cum se referă la un

5 I. Alexandru si colectivul (capitolul intocmit de Al. Negrita) op. Cit. 1999, p.619 6 Ibidem, p. 620 7 M Preda, op.cit., p.142

28

număr mai mic sau mai mare de elemente pe care le cuprinde activitatea autorităţilor administraţiei publice.

Astfel, baza de referinţă a controlului poate să cuprindă obiectivele pe care trebuie să le realizeze diferitele autorităţi ale administraţiei publice, având un anumit criteriu de apreciere.

În baza de referinţă se cuprind apoi elemente privitoare la mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor propuse. În această privinţă, sunt elemente de apreciere cu privire la folosirea personalului organului controlat, sau elemente de apreciere a folosirii mijloacelor materiale şi a celor financiare de care dispun autorităţile administraţiei publice.

În baza de referinţă a controlului se cuprind, de asemenea, elemente care se raportează la procedeele folosite pentru realizarea obiectivelor propuse. Acestea sunt apreciate, în primul rând, din punctul de vedere al legalităţii lor. În baza de referinţă se cuprind reglementări prohibitive, sau imperative la care sunt supuse, spre exemplu, activităţile autorităţilor administraţiei locale şi pe care aceste autorităţi trebuie să le respecte. De asemenea, procedeele folosite pentru atingerea scopurilor propuse pot fi apreciate din punct de vedere al oportunităţii, al rentabilităţii sau al eficienţei lor.

În sfârşit, în baza de referinţă pot intra elemente care privesc calitatea activităţii autorităţii administraţiei publice supuse controlului. Această calitate este apreciată printr-o serie de criterii care vizează eficienţa serviciului, operativitatea, funcţionalitatea, rentabilitatea, oportunitatea sa. Operaţiunile de control au caracterul unor operaţiuni administrative realizate de către autorii controlului care urmăresc să stabilească conformitatea obiectivului controlat cu elemente cuprinse în baza de referinţă. Rezultatul pozitiv al controlului constă în constatarea realizării cerinţelor din baza de referinţă.

Operaţiunile de control pot fi simple sau complexe, după cum elementele din baza de referinţă comportă un grad mai mic sau mai mare de apreciere şi de tehnicitate din partea autorului controlului. Astfel, controlul de materialitate a unor obiecte aflate în gestiunea unor autorităţi ale administraţiei publice cuprinde operaţiuni relativ simple care constau în constatarea existenţei acestor obiecte.

Mult mai complexe sunt operaţiunile de control al legalităţii diferitelor acte pe care le fac autorităţile administraţiei publice. Aceste acţiuni sunt mai dificile, pentru că necesită cunoaşterea atât a reglementărilor legale privitoare la activitatea controlată, cât şi a particularităţilor în care acţionează. Din acest punct de vedere apare

29

necesitatea specializării activităţii de control prin jurisdicţii administrative, în cadrul controlului exercitat de instanţele judecătoreşti.

Complexe sunt şi acţiunile de control al oportunităţii activităţii administraţiei publice. Noţiunea de oportunitate poate cuprinde elemente destul de variate, cum sunt rentabilitatea, eficienţa, funcţionalitatea, operativitatea, finalitatea.8 Uneori, fiecare dintre aceste elemente constituie un criteriu de apreciere pentru activitatea controlată.

Desigur, operaţiunile de control, din categoria sus-menţionată, necesită o bună cunoaştere a specificului activităţii autorităţilor supuse controlului.

Formele de control exercitat asupra administraţiei publice Controlul parlamentar:

Potrivit art.58 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, fapt ce justifică nu atât o preeminenţă a acestei instituţii în raport cu celelalte autorităţi statale, cât mai ales prerogativele de control care îi sunt puse la dispoziţie, prin Constituţie, în raport cu Preşedintele României, Guvernul şi alte autorităţi publice, în vederea asigurării echilibrului puterilor, a înfăptuirii principiilor statului de drept şi garantării funcţionalităţii statului în general.9

Controlul parlamentar vizează, aşadar, întreaga activitate statală şi toate autorităţile publice, realizându-se prin căi şi mijloace adecvate şi având un caracter necesar, plenar şi diferenţiat.10

Parlamentul exercită îndeosebi controlul asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice, în calitatea acestora din urmă de autorităţi executive, a căror misiune este tocmai punerea în aplicare a actelor juridice adoptate de către Parlament.

Controlul parlamentar se înfăptuieşte prin mai multe modalităţi, dintre care amintim: prin intermediul comisiilor permanente şi temporare ale Parlamentului, prin întrebările şi interpelările adresate conducătorilor autorităţilor administraţiei de stat de către deputaţi şi senatori (art.111 alin.1 din Constituţie), precum şi prin rapoartele şi informările pe care le prezintă în faţa acestora conducătorii autorităţilor administraţiei publice. Astfel, comisiile permanente ale Parlamentului, potrivit competenţei fiecăruia,

8 M Preda, op. cit. p 143 9 M Constantinescu si altii, Constitutia Romaniei – comentata si adnotata. R.A. Monitorul Oficial,1992,p.134 10 M Constantinescu, I Muraru, Drept parlamentar, editura Gramar, Bucuresti, 1994, p.147

30

ascultă rapoarte prezentate de către conducătorii autorităţilor centrale ale administraţiei publice.

Cu ocazia ascultării rapoartelor, comisiile analizează modul în care autorităţile administraţiei publice îşi îndeplinesc sarcinile ce le revin. Deşi comisiile permanente nu au dreptul de a anula actele autorităţilor a căror activitate o analizează şi nici dreptul de a le da dispoziţii obligatorii, ele prezintă Parlamentului, în cadrul cărora funcţionează, rapoarte, avize sau propuneri pe baza cărora acesta va adopta măsurile corespunzătoare faţă de autorităţile administraţiei de stat a căror activitate a fost analizată.

De aici şi însemnătatea deosebită şi, totodată, consecinţele juridice ale concluziilor comisiilor permanente faţă de autorităţile administraţiei de stat, fără ca între ele să existe, totuşi, relaţii de subordonare directă. Concluziile comisiilor permanente stau la baza măsurilor pe care Parlamentul le ia faţă de autorităţile administraţiei publice.

Controlul asupra activităţii autorităţilor administraţiei de stat se efectuează şi prin intermediul comisiilor temporare create de către Parlament (comisii de anchetă).

O formă importantă de control parlamentar asupra activităţii autorităţilor administraţiei de stat o constituie întrebările şi interpelările pe care deputaţii şi senatorii le adresează conducătorilor autorităţilor administraţiei publice, în cadrul desfăşurării lucrărilor sesiunilor celor două camere ale Parlamentului. Cei întrebaţi sau interpelaţi au obligaţia de a răspunde imediat sau în termenul ce se va stabili, verbal sau în scris şi, în orice caz, în aceeaşi sesiune.

Întrebările şi interpelările nu sunt simple mijloace de informare a parlamentarilor, ci veritabile instrumente de control din partea Parlamentului asupra activităţii desfăşurate de autorităţile administraţiei publice, hotărârile adoptate de către Parlament în legătură cu acele probleme conţinând obligaţii juridice pentru autorităţile administraţiei de stat. Prin aceasta se realizează unul din elementele exercitării puterii de stat, anume controlul general al legalităţtii.

O altă importantă formă de control o constituie rapoartele şi informările prezentate celor două Camere ale Parlamentului de către conducătorii autorităţilor centrale ale administraţiei publice, cu privire la activitatea pe care au desfaşurat-o. Pe baza acestora se pot adopta măsuri legislative generate de constatările pe care le fac în urma prezentării în Parlament a rapoartelor şi informărilor respective.

Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, autoritatea legislativă nu poate anula hotărârile Guvernului. Printre prerogativele acordate

31

Parlamentului, Constituţia României nu include şi dreptul acestuia de a anula actele Guvernului. În raporturile dintre Parlament şi Guvern, singura măsură pe care o poate adopta autoritatea legislativă este moţiunea de cenzură. (art.112 alin.1 din Constituţie). Dacă moţiunea de cenzură este adoptată, Guvernul este socotit demis.

În acest caz, adoptarea moţiunii de cenzură depâşeşte ideea de control întrucât ea nu mai acordă posibilitatea îndreptării unei deficienţe, ci înlăturarea autorului ei.11 Pe lângă acest control parlamentar tradiţional mai există şi controlul parlamentar modern efectuat de autorităţi care depind de Parlament, dar nu îi sunt subordonate: Avocatul Poporului şi Curtea de Conturi.

Controlul administrativ

Controlul realizat de către administraţia publică asupra ei însăşi este considerat în literatura de specialitate un tip aparte de control, ce poartă denumirea de control administrativ.12 Activitatea de autoreglare prin control în cadrul sistemului administraţiei se realizează prin controlul intern exercitat în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice şi prin controlul extern care poate fi control ierarhic sau control de tutelă administrativă.13

Aceste forme de control prezintă importanţă din punct de vedere juridic deoarece fiecare dintre ele are legătură cu contenciosul administrativ, denumit şi coloana vertebrală a dreptului administrativ, care pune în mişcare controlul judecătoresc asupra legalităţii acţiunilor sistemului administraţiei publice. Trebuie subliniate însă particularităţile tehnice ale controlului administrativ care se manifestă, în special, la controlul ierarhic, asupra căruia vom insista.

Alte forme de control administrativ:

Control prin delegare de autoritate într-un anumit termen pentru

exercitarea acţiunii în contencios contra organului administrativ tutelar. Control exercitat prin jurisdicţie administrativă – autorităţi cu

atribuţii jurisdicţionale. Ex Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor, Comisia de disciplină. 11 M Constantinescu, I Muraru, op. cit. p.148 12 A. Iorgovan, op. cit. vol. I , p.373 13 I Alexandru si colectivul. Op. cit. 1999 p.621

32

Control exercitat de autorităţile legislative – prin intermediul

comisiilor permanente, temporare, prin întrebări şi interpelări adresate conducătorilor autorităţilor de către deputaţi şi senatori, prin rapoarte şi informări în faţa deputaţilor şi conducătorilor autorităţilor publice. Comisiile permanente ascultă rapoartele, analizează modul în care autorităţile publice îşi îndeplinesc activităţile, atribuţiile ce le revin. Ele nu pot anula actele organului de autoritate ci fac propuneri de măsuri privind activitatea controlată, analizată. Comisiile temporare - cele de anchetă administrativă prealabilă privind activitatea autorităţilor publice.

Cu privire la controlul realizat de comisiile parlamentare este important a se reţine următoarele precizări:forma de control a autorităţii legislative constă în întrebări şi interpelări pe care parlamentarii le adresează conducătorilor autorităţilor publice;cei interpelaţi au obligaţia de a răspunde în scris, verbal, în termenul stabilit în sesiunea respectivă. Hotărârile adoptate de parlament sunt hotărâri cu privire la problemele ce implică obligaţii juridice pentru autorităţile administrative de stat. În acest fel se realizează elementele exercitării puterii de stat, adică controlul general al legalităţii.

Rapoartele şi informările sunt o formă importantă de control, prezentate Camerei Deputaţilor şi Senatului de către conducerea autorităţii centrale ale administraţiei publice privind activitatea desfăşurată. În baza acestora se adoptă măsuri legislative, pe baza constatărilor autorităţilor în urma rapoartelor şi informărilor respective. Întrucât rezultă principiul separaţiei puterilor în stat, autorităţile legislative nu pot anula hotărârile Guvernului.

În ce priveşte controlul activităţii Guvernului, acesta se poate realiza prin moţiunea de cenzură, art.113 din Constituţie şi moţiunea simplă prin întrebări şi interpelări(art. 112 din Constituţie). Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin ¼ din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului. Moţiunea de cenzură se dezbate în trei zile, iar în cazul în care e adoptată, Guvernul se socoteşte demis. Dacă moţiunea se respinge, Guvernul continuă activitatea.

Controlul prin delegare de autoritate se referă la legalitatea unor acte juridice a autorităţii publice; el se realizează numai într-un anumit termen.

33

Prin acţiunea în contencios administrativ, cel controlat poate să atace actul de control.

Controlul ierarhic, este cel care se realizează la actele juridice, operaţiuni materiale şi poate fi un control şi de oportunitate şi de conformitate. Scopul contolului constă în asigurarea eficienţei acţiunii administrative supuse controlului. În urma controlului ierarhic se pot lua măsuri disciplinare, sancţiuni, şi atunci când sunt pagube materiale se pot imputa celui vinovat pe calea deciziei de imputare emisă pe numele funcţionarului public vinovat în condiţiile legii 188/1999 modificată.În urma controlului de asemenea se poate modifica situaţia juridică a autorităţii controlate

Controlul ierarhic este controlul realizat de un organ ierarhic asupra activităţii administraţiei publice şi are la bază raportul de subordonare care există în interiorul diferitelor autorităţi ale administraţiei publice, în subsistemul şi sistemul autorităţii administraţiei publice. Nu trebuie să fie prevăzut în lege, el ţinând de activitatea de conducere în administraţia publică.Controlul ierarhic se realizează în ce priveşte legalitatea actelor administrative şi nu oportunitatea lor.De regulă, controlul ierarhic priveşte operaţiunile materiale administrative, actele juridice pe care le fac aceste autorităţi.El se realizează la faţa locului, prin cercetarea administrativă prealabilă, la sediul autorităţii, dar şi la sediul organului de control, când e vorba de acte juridice.Controlul ierarhic este continuu sau discontinuu (cu privire la anumite activităţi, perioade) etc.

Controlul intern se realizează de autorităţile colegiale sau unipersonale din conducerea societăţii, unităţii, sistemului administraţiei publice. De asemenea acesta se realizează prin titularii funcţiilor superior ierarhice, asupra subordonaţilor lor. Este un control permanent şi cuprinde întreaga activitate a administraţiei publice.Fiind un autocontrol se declanşează din oficiu şi la sesizarea celor interesaţi. Când există o sesizare care declanşează controlul cu privire la legalitatea dar şi la oportunitatea actelor autorităţii publice, acest tip de control se numeşte recurs graţios. Recursul graţios nu presupune forme deosebite de sesizare sau termene, dar prezintă importanţă juridică, deoarece este o condiţie necesară prealabilă pentru a putea folosi acţiunea în contencios (art..5 din Legea 29/1990) şi articolul 7 din legea nr. 554/2004.

În concluzie, controlul privind activitatea se realizează prin: controlul intern, controlul ierarhic, tutelă administrativă, controlul jurisdicţional administrativ.Fiecare din cele patru forme de control are legătură cu contenciosul administrativ şi pune în mişcare: controlul

34

judecătoresc asupra legalităţii acţiunilor, sistemul administraţiei publice.Contenciosul administrativ este coloana vertebrală a dreptului administrativ prin particularităţile pe care le prezintă – juridice şi tehnice la controlul administrativ ierarhic.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

• Noţiunea de control a activităţii autorităţii publice administrative. • Necesitatea şi rolul controlului activităţii autorităţii publice

administrative. • Eficienţa activităţii de control asupra activităţii autorităţilor

administraţiei publice. • Elementele componente ale controlului exercitat asupra administraţiei

publice. • Baza de referinţă a controlului. • Obiectul controlului exercitat asupra administraţiei publice. • Operaţiunile de control exercitat asupra administraţiei publice. • Criteriile după care se clasifică controlul exercitat asupra

administraţiei publice. • Controlul administrativ. Care sunt trăsăturile controlului

administrativ? • Controlul intern al administraţiei publice. • Controlul ierarhic. Care sunt efectele controlului ierarhic? • Controlul de tutelă administrativă. Cine îl realizează? • Controlul parlamentar şi cum se realizează?

APLICAŢII

1. Controlul asupra activităţii autorităţii administraţiei publice are scopul:

a. de a realiza valori politice şi pentru a asigura conformitatea dintre activitatea autorităţii cu exigenţele stabilite de forurile politice şi de lege

b. de a realiza valori economice c. de a realiza valori morale d. de a realiza valori sociale e. de a realiza valori pozitive

2. Care sunt elemente componente ale controlului exercitat asupra activităţii autorităţilor publice

35

a. punctul de plecare al controlului, operaţiunile de control şi operaţiunile financiare b. operaţiunile materiale şi operaţiunile de control c. operaţiunile de control şi baza de referinţă d. baza de referinţă şi operaţiunile de control e. baza de referinţă, obiectul de control şi operaţiunile de control

3. Ce reprezintă baza de referinţă a controlului

a. mijloacele utilizate la control b. procedeele folosite de organele de control c. elementele privind calitatea controlului d. mijloacele şi procedeele de control e. mijloace utilizate, procedee folosite, elementele privind

calitatea activităţii organului administrativ (eficienţă, operativitate, rentabilitate, oportunitate)

4. În ce constă obiectul controlului activităţii autorităţii publice a. omul şi activitatea sa b. omul şi mijloacele materiale de viaţă c. mijloacele materiale financiare şi operaţiunile administrative d. mijloacele materiale şi financiare ale omului e. omul, mijloace materiale, mijloace financiare şi operaţiuni administrative (operaţiuni materiale şi acte juridice)

5. Pentru că operaţiunile de control administrativ să se desfăşoare în bune condiţii, privind controlului de legalitate a activităţii autorităţii publice, este necesar ca: a. să fie un control specializat b. să fie oportun controlul c. să fie un control variat d. să cuprindă elementele de eficienţă şi rentabilitate e. să fie un control complex adică să fie specializat, oportun şi să cuprindă elemente variate ca: eficienţă, rentabilitate, funcţionalitate, operativitate, finalitate 6. Care sunt formele de control asupra activităţi administraţiei publice a. control intern, control ierarhic b. control prin delegare, control ierarhic

36

c. control intern, control ierarhic, control exercitat prin delegare, control exercitat prin jurisdicţie administrativă, control exercitate de autorităţile legislative, control exercitat de autoritatea judecătorească d. control administrativ, control exercitat de autoritatea judecătorească e. control exercitat de autoritatea legislativă, control ierarhic, control intern

7. Pe ce cale se poate realiza controlul judecătoresc de legalitate al actelor administrative, ale autorităţilor publice: a. pe calea contenciosului administrativ, fiind un control garantat prin Constituţie b. pe calea întrebărilor şi interpelărilor, de către senatori şi deputaţi c. de către comisiile permanente şi temporare ale autorităţii legislative, prin întrebări şi interpelări adresate conducătorilor autorităţilor publice d. pe calea acţiunii în instanţa de drept civil e. pe calea rapoartelor şi informărilor

8. Controlul realizat de instanţele judecătoreşti este un: a. control intern b. control social c. control al opiniei publice d. autocontrol e. control pe criteriul legalităţii activităţii administraţiei publice, fiind control garantat 9.Care dintre dispoziţiile Constituţiei revizuite, reglementează controlul parlamentar al activităţii Guvernului, ca şi autoritate publică: a. art. 112 privind: întrebări, interpelări şi moţiuni simple b. art. 113 privind: moţiunea de cenzura c. art. 114 privind: angajarea răspunderii Guvernului d. art. 116 privind: structura administraţiei publice centrale de specialitate şi art. 10 privind relaţii internaţionale e. art. 109 privind: răspunderea membrilor Guvernului, art. 112 privind: întrebări, interpelări şi moţiuni simple, art. 113 privind: moţiunea de cenzura 10. Care dintre formele de control enumerare reprezintă o formă de control necontencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice:

37

a. controlul parlamentului b. controlul preşedintelui României c. controlul guvernului şi preşedintelui d. controlul parlamentului, guvernului şi preşedintelui e. controlul guvernului

11. Curtea Constituţională realizează un control privind autoritatea publică a. un control politic ala activităţii autorităţii publice b. un control economic al activităţii autorităţii publice c. un control de contencios şi de legalitate, pronunţat pe excepţiile de neconstituţionalitate d. necontencios e. control de oportunitate

Precizări privind cursul următor: Cursul nr. 2 tratează Clasificarea controlului privind activitatea autorităţilor administraţiei publice.

38

CURSUL NR. 2

CLASIFICAREA CONTROLULUI PRIVIND ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI

PUBLICE

Obiectivele cursului nr.2: - Cunoaşterea conţinutului şi a noţiunii de control politic şi cine îl realizează. - De a şti ce se înţelege prin controlul social şi cel al opiniei publice. De a cunoaşte ce reprezintă autocontrolul în administraţia publică - Cunoaşterea formelor instituţionalizate de control a administraţiei publice - De a şti în ce constă controlul realizat de instanţele judecătoreşti - Cunoaşterea noţiunii de control de tutelă administrativă - De a şti în ce constă controlul realizat de Curtea de Conturi a României, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Ministerul Public, controlul activităţii administraţiei publice şi diferenţa dintre aceste tipuri de control. Concepte –cheie tratate: - Controlul politic este un control care nu poate conduce la anularea unui act administrativ ci se realizează în forme specifice prin întrebări, interpelări, rapoarte şi interpelări. - Controlul social constă în controlul declanşat ca urmare a sesizărilor cetăţenilor cu privere la anumite încălcări ale legii. - Autocontrolul se realizează de autoritatea publică în scopul verificării bunului mers al activităţii acesteia. - Controlul realizat de instanţele judecătoreşti este un control de legalitate a actelor emise de autorităţile publice. - Alte forme speciale de control sunt cele realizate de Curtea de Conturi a României Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Controlul de tutelă administrativă se realizează în condiţiile legii de către Prefect şi de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (A.N.F.P.).

39

CLASIFICAREA CONTROLULUI PRIVIND ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CLASIFICAREA FORMELOR DE CONTROL EXERCITAT ASUPRA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE În doctrina juridică se utilizează următoarea clasificare a formelor de control:

I. Clasificare în funcţie de organul care realizează controlul: 1. Controlul autorităţilor puterii legiuitoare – controlul politic –

este o necesitate, deoarece autorităţile administraţiei publice realizează, şi au ca sarcină, politica de stat. Valorile politice urmăresc satisfacerea nevoilor societăţii, iar administraţia, prin activitatea autorităţilor administraţiei publice, trebuie să slujească interesele cetăţenilor.

2. Controlul social şi controlul opiniei publice. Controlul exercitat de opinia publică asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice se exprimă prin presă, sesizări, reclamaţii, propuneri legate de activitatea activităţii administraţiei publice.

3. Controlul realizat de instanţele judecătoreşti asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice. Criteriul acestui control este cel al legalităţii activităţii administraţiei publice.

În fiecare organ de autoritate publică există o formă de control asupra modului de realizare a activităţii, îndeplinirii sarcinilor etc., ceea ce reprezintă autocontrolul organului de autoritate publică. Dar există şi autocontrolul privind activitatea fiecărui funcţionar.

Există forme instituţionalizate de control al administraţiei publice. Funcţia autocontrolului reprezintă o componentă a ierarhiei administrative în organizarea administraţiei publice.

Controlul administrativ reprezintă forma cea mai complexă a controlului activităţii autorităţilor publice. El nu constă numai în constatarea sau depistarea erorilor, abuzurilor, ci este necesar şi pentru a îndruma, a orienta, a corecta activitatea unor autorităţi în scopul realizării politicii statului.

II. Clasificare după modalitatea în care se realizează controlul:

40

1. Control intern. 2. Control ierarhic, care se realizează în trei forme: concomitent cu

activitatea controlată, anterior sau ulterior acestei activităţi. Se exercită fie individual, fie pe echipe.

3. Control prin delegare de autoritate într-un anumit termen pentru exercitarea acţiunii în contencios contra organului administrativ tutelar.

4. Control exercitat prin jurisdicţie administrativă, prin intermediul autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale; de exemplu, Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice, comisia de disciplină.

5. Control exercitat de autorităţile legislative – prin intermediul comisiilor permanente, temporare, prin întrebări şi interpelări adresate conducătorilor autorităţilor de către deputaţi şi senatori, prin rapoarte şi informări în faţa deputaţilor şi conducătorilor autorităţilor publice.

Comisiile permanente ascultă rapoartele şi analizează modul în care autorităţile publice îşi îndeplinesc activităţile, atribuţiile ce le revin. Ele nu pot anula actele organului de autoritate, ci fac propuneri de măsuri privind activitatea controlată, analizată.

Comisiile temporare sunt cele de anchetă administrativă prealabilă privind activitatea autorităţilor publice. Cu privire la controlul realizat de comisiile parlamentare este important a se reţine următoarele precizări: forma de control a autorităţii legislative constă în întrebări şi interpelări, pe care parlamentarii le adresează conducătorilor autorităţilor publice; cei interpelaţi au obligaţia de a răspunde în scris sau verbal, în termenul stabilit în sesiunea respectivă.

Hotărârile adoptate de Parlament sunt hotărâri cu privire la problemele ce conţin obligaţii juridice pentru autorităţile adminis-trative de stat. În acest fel se realizează elementele exercitării puterii de stat, cu alte cuvinte, controlul general al legalităţii.

Rapoartele şi informările sunt o formă importantă de control, fiind prezentate Camerei deputaţilor şi Senatului de către conducerea autorităţilor centrale ale administraţiei publice cu privire la activitatea desfăşurată. În baza acestora se adoptă măsuri legislative. Întrucât există principiul separaţiei puterilor în stat, autorităţile legislative nu pot anula hotărârile Guvernului. Constituţia României nu include printre prerogativele Parlamentului şi dreptul de a anula actele Guvernului.

În ce priveşte controlul activităţii Guvernului, acesta se poate realiza prin moţiunea de cenzură (art.113 din Constituţie) şi moţiunea simplă, întrebări şi interpelări (art.112 din Constituţie).

41

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin ¼ din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului. Moţiunea de cenzură se dezbate în termen de trei zile, iar în cazul în care e adoptată, Guvernul se socoteşte demis. Dacă se respinge, Guvernul îşi continuă activitatea.

Controlul prin delegare de autoritate se referă la legalitatea unor acte juridice ale autorităţii publice; el se realizează numai într-un anumit termen. Prin acţiunea în contencios administrativ, cel controlat poate să atace actul de control.

Controlul ierarhic este cel care se realizează la actele juridice, operaţiuni materiale, şi poate fi un control de oportunitate şi de conformitate Scopul controlului constă în asigurarea eficienţei acţiunii administrative supuse controlului. În urma controlului ierarhic, se pot lua măsuri disciplinare, sancţiuni şi, atunci când sunt pagube materiale, ele se pot imputa celui vinovat pe calea deciziei de imputare emise pe numele funcţionarului public vinovat, în condiţiile Legii 188/1999 modificată. În urma controlului, de asemenea, se poate modifica situaţia juridică a autorităţii controlate.

Controlul ierarhic este controlul realizat de un organ ierarhic asupra activităţii administraţiei publice şi are la bază raportul de subordonare care există în interiorul diferitelor autorităţi ale administraţiei publice, în subsistemul şi sistemul autorităţii administraţiei publice. Nu trebuie să fie prevăzut în lege, el ţinând de activitatea de conducere în administraţia publică. Controlul ierarhic se realizează în ce priveşte legalitatea actelor administrative, şi nu oportunitatea lor. De regulă, controlul ierarhic priveşte operaţiunile materiale administrative, actele juridice pe care le fac aceste autorităţi. El se realizează la faţa locului, prin cercetarea administrativă prealabilă, la sediul autorităţii, dar şi la sediul organului de control, când e vorba de acte juridice. Controlul ierarhic este continuu sau discontinuu (cu privire la anumite activităţi, perioade) etc.

Controlul intern se realizează de autorităţile colegiale sau unipersonale din conducerea societăţii, unităţii, sistemului adminis-traţiei publice. De asemenea, acesta se realizează prin titularii funcţiilor superior ierarhice asupra subordonaţilor lor. Este un control permanent şi cuprinde întreaga activitate a administraţiei publice. Fiind un autocontrol, se declanşează din oficiu şi la sesizarea celor interesaţi. Când există o sesizare

42

care declanşează controlul cu privire la legalitatea, dar şi la oportunitatea actelor autorităţii publice, acest tip de control se numeşte recurs graţios. Recursul graţios nu presupune forme deosebite de sesizare sau termene, dar prezintă importanţă juridică, deoarece este o condiţie necesară prealabilă pentru a putea folosi acţiunea în contencios (art.5 din Legea 29/1990). În concluzie, controlul privind activitatea se realizează prin: controlul intern, controlul ierarhic, tutelă administrativă, controlul jurisdicţional administrativ. Fiecare din cele patru forme de control are legătură cu contenciosul administrativ şi pune în mişcare controlul judecătoresc asupra legalităţii acţiunilor administraţiei publice. Contenciosul administrativ este coloana vertebrală a dreptului administrativ.

III. În funcţie de natura organului care exercită controlul:

1. Un control parlamentar: un control parlamentar tradiţional, exercitat de parlament în mod direct, prin mijloace puse la dispoziţie de legea fundamentală; un control parlamentar modern, exercitat prin intermediul unor autorităţi publice care depind de parlament (Avocatul Poporului, Curtea de Conturi).

2. Un control administrativ: controlul înfăptuit de administraţia publică în conformitate cu legea asupra propriei activităţi:

a) din punct de vedere al locului pe care îl ocupă organul de control faţă de organul controlat: control administrativ intern, exercitat de agenţi din interiorul organului controlat, şi control administrativ extern, în care organul de control face parte din structuri adminis-trative plasate în afara organului controlat;

b) din punct de vedere al modului în care intervine, pot fi realizate: la cererea organului controlat, la sesizarea unui alt subiect de drept, din oficiu.

3. Controlul judiciar (judecătoresc) exercitat în baza art.21, 52 şi 123 alin.4 din Constituţie, atât pe cale de acţiune directă, cât şi pe cale de excepţie.

4. Controlul exercitat de alte autorităţi publice decât cele care realizează prerogativele celor trei clasice puteri în stat.

IV. Clasificarea controlului în funcţie de obiectul urmărit: În funcţie de obiectul urmărit prin activitatea de control:

- un control general care priveşte întreaga activitate a organului controlat;

43

- un control de specialitate care are ca obiect anumite segmente ale activităţii organului controlat.

V. Din punct de vedere al procedurii aplicabile:

Controlul din acest punct de vedere se clasifică în: - control jurisdicţional de natură contencioasă, în care includem

controlul exercitat de Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti, organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale, Curtea de Conturi;

- un control nejurisdicţional, de natură necontencioasă, în care includem controlul parlamentar tradiţional, controlul administrativ intern şi extern, controlul exercitat prin autorităţi ale administraţiei publice de specialitate.

Principalele forme de control privind activitatea autorităţilor

publice: I . Clasificare în funcţie de organul care realizează controlul:

1. Controlul autorităţilor puterii legiuitoare – controlul politic –

este o necesitate deoarece autorităţile administraţiei publice realizează şi au ca sarcină politica de stat. Valorile politice urmăresc satisfacerea nevoilor societăţii, iar administraţia prin activitatea autorităţilor administraţiei publice trebuie să slujească intereselor cetăţenilor.

2. Controlul social şi controlul al opiniei publice. Controlul exercitat de opinia publică asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice se exprimă prin presă, sesizări, reclamaţii, propuneri legate de activitatea administraţiei publice.

3. Controlul realizat de instanţele judecătoreşti asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice. Criteriul acestui control este cel al legalităţii activităţii administraţiei publice.

În fiecare organ de autoritate publică există o formă de control asupra modului de realizare a activităţii, îndeplinirii sarcinilor, etc., ceea ce înseamnă autocontrolul organului de autoritate publică. Dar, există şi autocontrolul privind activitatea fiecărui funcţionar.

Există forme instituţionalizate de control al administraţiei publice. Funcţia autocontrolului reprezintă o componentă a ierarhiei administrative în organizarea administraţiei publice

44

Controlul administrativ reprezintă forma cea mai complexă a controlului activităţii autorităţilor publice. El nu constă numai în constatarea sau depistarea erorilor, abuzurilor ci este necesar şi pentru a îndruma, a orienta, a corecta activitatea unor autorităţi în scopul realizării politicii statului. II. Clasificare după modalitatea în care se realizează controlul:

I. Controlul administrativ intern general: - este o consecinţă firească a subordonării ierarhice şi permanente din

cadrul autorităţii administrative fiind efectuat, de regulă, de către organul sau funcţionarul de conducere asupra personalului subordonat;

- reprezintă în realitate o adevărată supraveghere administrativă izvorâtă din raporturile de subordonare;

Subiecţii:

Subiectele pasive (controlate) sunt toţi lucrătorii organului indiferent de modul lor de investire, de durata, de natura funcţiei. Subiectul activ ( de control) este superiorul ierarhic care controlează direct sau indirect activitatea subordonatului din cadrul aceluiaşi organ, dar în acest ultim caz, în colaborare cu conducătorul direct al celui verificat.

Obiectul constă în: - verificarea legalităţii şi oportunităţii întregii activităţi desfăşurate, a

modului de utilizare, a mijloacelor materiale şi financiare de care dispune şi pe care le a întrebuinţat autoritatea administrativă;

- verificarea tuturor formelor concrete de activitate juridice şi nejuridice, a modului de exercitare a competenţei legale;

- verificarea activităţii şi a relaţiilor cu publicul, a modului de soluţionare în termen a solicitărilor formulate prin cereri, reclamaţii şi sesizări.

Sarcinile controlului: - asigurarea legalităţii si oportunităţii activitaţii verificate - asigurarea unitaţii de scop şi de acţiune a tuturor structurilor care

compun respectiva autoritate şi a autoritaţii în întregul ei Procedura nu este expres reglementată.

Măsurile ce se pot lua în urma controlului:

45

- în ce priveşte activitatea controlată, se poate dispune, în conformitate cu legea, anularea, modificarea sau suspendarea actelor funcţionarului controlat, emiterea de dispoziţii obligatorii pentru cei controlaţi inclusiv substituirea lor în atribuţii;

- în ce priveşte structura sau diviziunea internă controlată se poate dispune reorganizarea compartimentului controlat, modificarea competenţelor, redistribuirea atribuţiilor

- în ce priveşte funcţionarul controlat pot avea loc schimbări încredinţări sau retrageri de atribuţii şi de delegaţii de atribuţii, aplicarea de sancţiuni disciplinare inclusiv eliberarea dinfuncţie poate interveni răspunderea reparatorie, pot fi sesizate organele de urmărire penală, cele de jurisdicţie.

În doctrina juridică se utilizează următoarea clasificare a formelor de control respectiv după natura controlului, obiectul controlului şi procedura aplicabilă:

A) În funcţie de natura organului care exercită controlul: 1.Un control parlamentar: un control parlamentar tradiţional,

exercitat de parlament în mod direct, prin mijloace puse la dispoziţie de legea fundamentală; un control parlamentar modern, exercitat prin intermediul unor autorităţi publice care depind de parlament (Avocatul Poporului, Curtea de Conturi) .

2. Un control administrativ – ca fiind controlul înfăptuit de administraţia publică în conformitate cu legea asupra propriei sale activităţi: din punct de vedere al locului pe care îl ocupă organul de control faţă de organul controlat şi control administrativ intern, exercitat de agenţi din interiorul organului controlat şi control administrativ extern în care organul de control face parte din structuri administrative plasate în afara organului controlat;

- din punct de vedere al modului în care intervine poate fi realizate: la cererea organului controlat; la sesizarea unui alt subiect de drept, din oficiu .

3. Controlul judiciar (judecătoresc) exercitat în baza art.. 21, 52 şi 123 alin. 4 din Constituţie, raportate la Legea 29/1990 a contenciosului administrativ, atât pe cale de acţiune directă cât şi pe cale de excepţie.

4. Controlul exercitat de alte autorităţi publice decât cele care realizează prerogativele celor trei clasice puteri în stat .

B)În funcţie de obiectul urmărit prin activitatea de control: un

control general care priveşte întreaga activitate a organului controlat şi un

46

control de specialitate care are ca obiect anumite segmente ale activităţii organului controlat.

C)Din punct de vedere al procedurii aplicabile: un control

jurisdicţional de natură contencioasă, deci în care includem controlul exercitat de Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti, organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale, Curtea de Conturi; un control nejurisdicţional, de natură necontencioasă, în care includem controlul parlamentar tradiţional, controlul administrativ intern şi extern, controlul exercitat prin autorităţi ale administraţiei publice de specialitate.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale

1. Controlul politic. 2. Controlul social şi cel al opiniei publice.

3. Autocontrolul în administraţia publică. 4. Formele instituţionalizate de control a administraţiei publice. 5. Controlul realizat de instanţele judecătoreşti. 6. Controlul de tutelă administrativă. 7. Controlul realizat de Curtea de Conturi a României. 8. Controlul realizat de Curtea Constituţională? 9. Controlul realizat de Avocatul Poporului.

10. Controlul activităţii administraţiei publice.

APLICAŢII

1. Care sunt criteriile de apreciere a activităţii de control:

a. criteriul eficienţei b. criteriul operativităţii c. să aibă finalitate d. funcţionalitatea controlului e. toate la un loc: eficienţă, operativitate, funcţionalitate,

finalitate 2. Care sunt formele de control asupra activităţi administraţiei publice:

a.

control intern, control ierarhic

b. control prin delegare, control ierarhic c. control intern, control ierarhic, control exercitat prin delegare, control

47

exercitat prin jurisdicţie administrativă, control exercitate de autorităţile legislative, control exercitat de autoritatea judecătorească

d. control administrativ, control exercitat de autoritatea judecătorească e. control exercitat de autoritatea legislativă, control ierarhic, control

intern

3. Pe ce cale se poate realiza controlul judecătoresc de legalitate al actelor administrative, ale autorităţilor publice:

4. Controlul asupra activităţii autorităţii publice are ca scop:

5. Controlul realizat de instanţele judecătoreşti este un:

6. Care dintre dispoziţiile Constituţiei revizuite, reglementează controlul

parlamentar al activităţii Guvernului, ca şi autoritate publică:

a. art. 112 privind: întrebări, interpelări şi moţiuni simple b. art. 113 privind: moţiunea de cenzura

a.

pe calea contenciosului administrativ, fiind un control garantat prin Constituţie

b. pe calea întrebărilor şi interpelărilor, de către senatori şi deputaţi c de către comisiile permanente şi temporare ale autorităţii legislative,

prin întrebări şi interpelări adresate conducătorilor autorităţilor publice d. pe calea acţiunii în instanţa de drept civil e. pe calea rapoartelor şi informărilor

a. depistarea greşelilor şi sancţionarea lor b. trebuie să atragă privilegii c. să creeze puteri exorbitante agentului de control d. să asigure finanţarea celui controlat e. să depisteze greşelile, să le corecteze, să le sancţioneze după caz

conform cu legea, să nu creeze privilegii agentului de control, să asigure legalitatea şi să nu timoreze pe cel controlat

a. control intern b. control social c. control al opiniei publice d. autocontrol e. control pe criteriul legalităţii activităţii administraţiei publice, fiind

control garantat

48

c. art. 114 privind: angajarea răspunderii Guvernului d. art. 116 privind: structura administraţiei publice centrale de specialitate

şi art. 10 privind relaţii internaţionale e. art. 109 privind: răspunderea membrilor Guvernului, art. 112 privind:

întrebări, interpelări şi moţiuni simple, art. 113 privind: moţiunea de cenzura

7. Care dintre formele de control enumerare reprezintă o formă de control necontencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice:

a. controlul parlamentului b. controlul preşedintelui României c. controlul guvernului şi preşedintelui d. controlul parlamentului, guvernului şi preşedintelui e. controlul guvernului

8. Care sunt criteriile de clasificare a controlului exercitat asupra

administraţiei publice:

a. după natura organului ce controlează b. după obiectul urmărit prin controlul efectuat c. după procedura aplicabilă d. după natura, obiectul şi procedura aplicabilă e. criteriul sancţionării celui controlat

Precizări privind cursul următor: Cursul nr. 3 tratează Controlul administrativ intern general şi intern specializat

49

CURSUL NR.3

CONTROLUL ADMINISTRATIV INTERN GENERAL ŞI INTERN SPECIALIZAT

Obiectivele cursului nr.3:

- Cunoaşterea subiecţilor controlului administrativ intern general. - De a şti în ce constă obiectul controlului administrativ intern general. - De a cunoaşte care sunt sarcinile controlului administrativ intern

general şi măsurile ce se pot lua în urma controlului intern general. - De a înţelege definiţia controlul administrativ intern specializat. - De a şti ce reprezintă controlul ierarhic. - De a cunoaşte cine realizează controlul de tutelă administrativă. - De a şti în ce constă controlul financiar preventiv. - De a cunoaşte controlul administrativ extern specializat.

Concepte –cheie tratate:

- Subiecţii controlului administrativ intern general reprezintă subiectul activ şi subiectul pasiv al controlului. - Obiectul controlului administrativ intern general îl reprezintă întreaga activitate controlată: mijloace materiale, resurse umane, resurse financiare şi actele emise de autoritatea controlată. - Sarcinile controlului administrativ intern general constau în evitarea încălcării legii şi prevenirea acestor încălcări. - Măsurile care se pot lua în urma controlului intern general sunt diferite, după caz şi ele constau fie în sancţionarea organului controlat, fie în sesizarea organului de anghetă penală dacă este cazul sau a curţii de conturi. - Controlul administrativ intern specializat reprezintă în general controlul realizat de organul de audit financiar. Controlul ierarhic constă în controlul efectuat de autoritatea publică ierarhică. - Controlul de tutelă administrativă se realizează de către prefect şi de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. - Controlul financiar preventiv reprezintă controlul realizat de organele interne financiare.

50

- Controlul administrativ extern specializat se realizează de organe specializate în materieş de exemplu: garda financiară, curtea de conturi organo- vamal. CONTROLUL ADMINISTRATIV INTERN GENERAL ŞI INTERN SPECIALIZAT, IERARHIC, CONTROLUL DE TUTELĂ ŞI CONTROLUL EXTERN SPECIALIZAT

1. Controlul intern

Controlul intern este realizat ca o componentă a activităţii de

conducere a autorităţilor administraţiei publice de către autorităţile colegiale sau unipersonale care au competenţa conducerii în cadrul fiecărei autorităţi a administraţiei publice, ca unitate componentă a sistemului autorităţilor administraţiei publice. De asemenea, controlul intern se realizează prin titularii funcţiilor superior ierarhice asupra subordonaţilor lor.14

Acest control este permanent şi cuprinde întreaga activitate şi toate componentele autorităţilor administraţiei publice, aşa cum au fost ele prezentate în cadrul lucrării.

Fiind un auto control în sensul cel mai direct al termenului, controlul intern se declanşează din oficiu, dar poate fi pornit şi la sesizarea sau cererea celor interesaţi pe baza unor scrisori sau reclamaţii formulate din afara instituţiei publice. Declansarea acestui tip de control administrativ printr-o sesizare sau reclamaţie poartă denumirea de recurs graţios.

Aşadar, recursul graţios este plângerea adresată de către un particular autorităţii administrative de la care emană actul admnistrativ prin care se solicită revocarea, modificarea sau revenirea asupra acestuia.15 Recursul graţios poate să se refere la orice reper din baza de referinţă a controlului, deci atât la legalitatea, cât şi la oportunitatea activităţii organului respectiv. Folosirea acestui recurs nu implică modalităţi procedurale referitoare la termene, sau mijloace de sesizare.

Recursul graţios prezintă importanţă juridică deoarece, după cum vom vedea, este o condiţie necesară, prealabilă folosirii acţiunii în contencios administrativ.

Eficienta controlului intern depinde de locul şi rolul controlorului în structura organizatorică a instituţiei şi de gradul de cointeresare personală.

14 Ibidem 15 R. N. Petrescu, op. cit. vol .II. p.6

51

Astfel, este necesar ca neregulile existente să nu fie datorate şi celui care efectuează controlul, în acest caz nemaiputând să fie obiectiv şi suficient de exigent.

2. Controlul ierarhic

Este denumit aşa pentru că autorul controlului este un organ ierarhic superior celui faţă de care se exercită controlul. Controlul ierarhic reprezintă o parte esenţială a activităţii de conducere în administraţia publică şi se exercită în cadrul raporturilor de subordonare care există între diferitele autorităţi ale administraţiei publice cât şi în cadrul subsistemelor şi a sistemului autorităţilor administraţiei publice.

Aşadar, spre deosebire de controlul intern care se realizează din interiorul aceleiaşi instituţii administrative, controlul ierarhic se realizează de către o instituţie superioară ierarhic asupra activităţii unei instituţii subordonate. Pentru exercitarea controlului ierarhic nu sunt necesare dispoziţii exprese ale legii care să autorizeze autorul controlului să intervină în activitatea de control.

Controlul ierarhic este modalitatea prin care este pusă în joc autoritatea ierarhică pe care o au autorităţile superioare faţă de cele subordonate. Prevederile legii sunt necesare numai atunci cand se doreşte o limitare a atribuţiilor de control.

Aşa, de exemplu, în cazul în care controlul ierarhic se poate realiza numai în ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative, nu şi oportunitatea lor, sau atunci când nu se atribuie competenţa anulării actelor autorităţilor subordonate, ci numai suspendarea acestora.16

Controlul ierarhic se exercită în cea mai mare parte din oficiu, dar poate fi declanşat şi pe baza unei sesizari sau a unei reclamaţii, caz în care se numeşte recurs ierarhic.

Recursul ierarhic este plângerea adresată de un particular autorităţii administrative superioare prin care îi solicită să anuleze actul emis de autoritatea inferioară subordonată, act care îi vatămă drepturile sau interesele, sau o determină pe aceasta să-şi modifice actul ori să îndeplinească o anumită prestaţie.17 Acest mod de sesizare a organului de control nu este limitat de condiţii care să privească anumite

16 I Alexandru si colectivul, op. cit. 1999, p.622 17 C. G. Rarincescu, op. cit., p.110

52

termene sau de capacitatea de exerciţiu sau de folosinţa cu privire la dreptul de a te adresa autorităţii competente să exercite controlul ierarhic.

Recursul ierarhic este o posibilitate oferită de lege pe care cei vătămaţi o pot folosi înainte de a se adresa instanţelor judecătoreşti cu acţiune în contencios administrativ. Organele ierarhic superioare trebuie să asigure desfăşurarea unei activităţi corespunzatoare exigenţelor valorilor politice din partea autorităţilor subordonate.

Obiectul controlului ierarhic poate cuprinde toate elementele pe care le presupune activitatea autorităţilor administraţiei publice. Deci, se poate referi atât la mijloacele umane, materiale şi financiare ale autorităţilor administraţiei publice, cât şi la activitatea acestor autorităţi.

Atunci când se realizează un control exhaustic, controlul ierarhic poate să se desfăşoare la locul unde funcţionează autorităţile controlate.

De regulă, controlul ierarhic priveşte operaţiunile materiale, operaţiunile administrative şi actele juridice pe care le fac aceste autorităţi. În acest caz, controlul poate fi făcut la faţa locului, dar poate fi realizat prin cercetarea lucrărilor respective, sau actelor juridice la locul unde îşi dsfăşoară activitatea organul de control.

Controlul ierarhic se poate desfăşura în timp, în mod continuu sau discontinuu. În cazul controlului continuu, activitatea organului subordonat este supusă controlului organului superior de fiecare dată când această activitate se desfăşoară. Acest tip de control se realizează, mai ales, în cadrul ierarhiei interioare, în care funcţionarii superiori ierarhic controlează activitatea subordonaţilor lor.

În cazul controlului ierarhic practicat de autorităţile ierarhic superioare, acţiunea de control poate avea si caracter discontinuu realizându-se numai în anumite perioade de timp şi cu privire la anumite activităţi.

Privită din punctul de vedere al momentului în care intervine activitatea de control, se poate observa că aceasta poate fi concomitentă cu activitatea controlată, poate fi anterioară sau posterioară acesteia. Controlul concomitent, ca si cel apriori, necesită intervenţia superiorului ierarhic de fiecare dată când subordonatul realizează o operaţiune materială sau administrativă, ori un act juridic.

Operaţiunile de control ierarhic sunt cele mai complexe datorită faptului că ele cuprind întreaga activitate a autorităţilor administraţiei publice.

Astfel, controlul ierarhic asupra mijloacelor folosite cuprinde operaţiunile de control de legalitate şi de oportunitate. În cadrul operaţiunilor de control de oportunitate sunt apreciate operaţiunile şi actele juridice pe

53

care le fac subordonaţii, cu ajutorul diferitelor criterii cum sunt eficienţa, rentabilitatea, finalitatea, funcţionalitatea. Datorită acestui fapt autorii controlului trebuie să aibă calităţi profesionale care să le permită îndeplinirea misiunilor pe care le au.

O bună cunoaştere a particularitaţilor activităţii controlate asigură autorului controlului reuşita misiunii sale dar, în acelaşi timp, îi conferă şi o anumită autoritate profesională şi care este şi un ascendent asupra celui controlat.

Activitatea de control ierarhic se poate realiza în mod individual sau pe echipe (control colegial). Controlul în echipă este recomandabil atunci când se cercetează exhaustiv sau o mare parte a activităţii subordonaţilor. Controlul colegial prezintă avantaje şi din punctul de vedere al calificării autorului controlului şi din acela al obiectivităţii operaţiunilor de control.

3. Efectele controlului ierarhic

După cum s-a putut reţine deja, controlul ierarhic se referă atât la actele juridice pe care le fac autorităţile subordonate sau funcţionarii acestora, cât şi la operaţiunile administrative şi materiale ale acestora.

Controlul ierarhic urmăreşte conformitatea acţiunii administrative în raport cu sarcinile care revin administraţiei în cauză. Ca atare, controlul ierarhic este un control de legalitate, dar şi de oprtunitate. Acţiunea controlată trebuie să corespundă exigenţelor formulate de lege, sau de actele juridice emise pe baza şi în executarea legii, dar şi instrucţiunilor date de şefii ierarhici.

Efectele controlului ierarhic, prin complexitatea lor, sunt de natură să asigure eficienţa acţiunii administrative supuse controlului. Astfel, autorul controlului poate impune refacerea actului sau a operaţiunii administrative sau materiale pe care le consideră neconforme cu elementele bazei de referinţă, ca legalitatea şi oportunitatea acţiunii.

În competenţa autorului controlului ierarhic poate să intre şi dreptul de a anula anumite acte juridice pe care le-au făcut funcţionarii controlaţi. De asemenea, autorul controlului poate dispune încetarea executării unui act emis de autoritatea sau funcţionarul controlat.

În urma controlului, autorul acestuia poate să ia măsuri privind sancţionarea disciplinară a celor care se fac vinovaţi de anumite nereguli, sau să sesizeze autoritatea disciplinară în vederea aplicării unor sancţiuni disciplinare. În cazul în care iregularitatea acţiunii adminsitrative supuse controlului a produs pagube materiale unităţii respective, autorul controlului poate imputa celui vinovat sumele cu care unitatea a fost păgubită, sau să

54

sesizeze autoritatea competentă să emită actul de imputare. Dacă se constată că abaterea comisă constituie o infracţiune, autorul controlului are obligaţia de a sesiza organul de urmărire penală.

În sfârşit, autorul controlului ierarhic poate lua măsuri prin care să fie modificată situaţia juridică a agentului controlat, sau să facă propuneri autorităţilor competente în acest domeniu.

4. Controlul de tutelă administrativă Acest tip de control se exercită de către autorităţile administraţiei

publice centrale asupra administraţiei publice descentralizate şi este instituţionalizat în măsura în care diferite părţi componente ale sistemului administraţiei publice sunt organizate şi funcţionează în mod autonom.18

Autorităţile administrative descentralizate, deşi se bucură de autonomie, nu sunt pe deplin independente, întrucât autorităţile administraţiei publice centrale pot exercita asupra lor un control de tutelă administrativă, control ce urmăreşte respectarea legilor şi a intereselor generale ale statului.

Acest control este exercitat, în principal, de Guvern, dar şi de autorităţile teritoriale care îl reprezintă. Astfel, prefectul – care potrivit Constituţiei este reprezentatul Guvernului pe plan local – realizează controlul asupra legalităţii actelor adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale, autonome, alese în unităţile administrativ-teritoriale.19

Nu este un control ierarhic, deoarece între prefecţi, pe de o parte şi consiliile locale, primari, consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.20 Prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios actele emise de autorităţile administraţiei publice locale dacă le consideră nelegale. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică.

4. Controlul administrativ intern specializat Este, de regulă reglementat prin anumite acte normative şi pe categorii

de probleme (de exemplu financiare) fiind exercitat numai de anumite 18 I Alexandru , op. cit. 1999, p.625 19 Potrivit art.27 din Legea nr.215/2001 20 Art. 132 (2) din Legea nr.215/2001

55

persoane şi structuri din interiorul autorităţii verificate care dispun de calificarea corespunzătoare ( exemplu control financiar intern). a. Subiecţii comtolului: - Subiectul activ îl reprezintă persoana sau grupul de persoane având specializarea corespunzătoare şi care exercită în secundar atribuţii de verificare. - Subiectul pasiv este orice funcţionar sau diviziune internă care desfăţoară, activitate susceptibilă de o verificare b. Obiectul controlului: - verificarea legalităţii şi oportunităţii unor aspecte strict determinate ale activităţii executive, corespunzătoare profilului supus verificării; - acordarea de vize, avize, acorduri şi aprobări ca forme de verificare prealabilă sau ulterioară a activităţii controlate; - verificarea pe categorii de probleme a mijloacelor de personal, a celor materiale şi tehnice ale structurii respective. c. Sarcinile controlului intern specializat urmăresc să asigure: - legalitatea şi oportunitatea activităţii verificate; - păstrarea integrităţii mijloacelor materiale şi financiare; - asigurarea unităţii de activitate în anumite sectoare d. Formele controlului intern specializat: - controlul financiar intern - controlul operativ curent - controlul financiar preventiv e. Procedura controlului este minuţios reglementată în ce priveşte modul de desfăşurare şi mijloacele întrebuinţate deoarece verificarea este de strictă specialitate. f. Măsurile dispuse în urma controlului intern specializat - în privinţa realizării activităţii controlate se dispun măsurile porevăzute de lege şi care trebuie îndeplinite în cel mult 30 de zile de la data înregistrării actului de control la organizaţia în drept să le ia, dacă prin lege nu sunt fixate alte termene. - în privinţa persoanei celui controlat şi vinovat de constatările rezultate se poate dispune:

56

1.aplicarea măsurilor disciplinare şi contravenţionale precum şi stabilirea răspunderii pentru recuperarea pagubelor rezultate în condiţiile legii;

2. înaintarea către procuror în termenele şi în condiţiile legii a actelor încheiate în cazul constatării de fapte prevăzute de legea penală

5. Controlul ierarhic

Controlul ierarhic care se realizează în trei forme: concomitent cu activitatea controlată, anterior sau posterior. Se exercită fie individual, fie pe echipe.

Controlul ierarhic este exercitat de organe supraordonate asupra celor ierarhic inferioare din cadrul aceluiaşi sistem de autorităţi ale administraţiei publice. Subiecţii controlului ierarhic - subiectul activ – este organul ierarhic superior ( direct sau indirect) indiferent de treapta ierarhică pe care se situază; dreptul de control a acestuia decurge din poziţia supraordonată, drept care nici nu trebuie consacrat prin lege. - subiectul pasiv – este organul verificat şi care este subordonat. Obiectul controlului: - verificarea legalităţii şi mai puţin a oportunităţii - verificarea a unei părţi a activităţii organului controlat, iar nu a totalităţii ei; - verificarea actelor juridice, în special cele emise de către conducerea organului subordonat. Sarcinile controlului ierarhic: constau în asiguraea legalităţii şi a unităţii de scop şi de acţiune a întregului sistem de organe astfel încât el contribuie la întărirea laturii centralizatoare în activitatea executivă. Procedura de control ierarhic - organul superior aduce la cunoştinţa conducerii autorităţii inferioare necesitatea efectuării verificării (controlului); - de regulă planul activităţii de verificare este stabilit de comun acord de cele două organe de conducere; - conducerea organului verificat este prezentă la efectuarea operaţiunilor de verificare şi mai ales, la dezbaterea concluziilor controlului şui a măsurilor ce se cer a fi luate;

57

- organul subordonat trebuie şă comunice organului superior măsurile adoptate şi modul lor de îndeplinire în urma controlului.

Măsurile dispuse prin control ierarhic: Măsuri cu privire la activitatea controlată:

- dacă actele juridice normative verificate sunt ilegale şi neoportune organul ierarhic superior le poate abroga, modifica sau suspenda ori înlocui în timp ce actele individuale ale organelor subordonate aparţinând competenţei exclusive a organului inferior pot fi numai anulate, iar dacă nu aaprţin deloc acestei competenţe, pot fi şi înlocuite sau modificate prin actele organelor superioare; - dacă organul superior este subordonat numai funcţional, el va putea doar să suspende actele autorităţii interioare spre deosebire de subordonarea organică ce permite şi anularea actelor în cauză.

Măsuri cu privire la funcţionarul şi organul controlat:

- autoritatea superioară are anumite drepturi în funcţie de natura subordonării.

6. Controlul administrativ extern specializat: Este exercitat din exteriorul organului controlat şi din afara sistemului

de autoritaţi din care organul verificat face parte. a. Subiecţii raportului de control extern specializat nu se află in relaţii de supra si subordonare intrucât intre ele nu există rapoturi ierarhice. subiectul activ - poate fi orice autoritate executivă de specialitate care conduce, îndrumă şi coordonează activitatea dintr-un anumit domeniu sau ramură fie organele specializate de control sau inspecţie; subiectul pasiv este o autoritate nesubordonată cu activitate tangentă profilului organului de verificare. b.Obiectul controlului constă în: - verificarea unei laturi a activitaţii controlate prin prisma specialitaţii organului de inspecţie şi de control - verificarea legalitaţii activitaţii controlate

58

- verificarea existenţei şi autenticităţii documentelor justificative verificarea operaţiunilor tehnico materiale c. Sarcinile controlului constau în asigurarea legalitaţii în domeniul sau ramura de activitate supusă verificării d. Procedura diferă după natura autorităţii care o realizează şi după obiectul supus acţiunii de control extern specializat

7. Controlul financiar preventiv

Controlul financiar preventiv se exercită asupra actelor şi

documentelor referitoare la mijloacele materiale şi băneşti fiind efectuat de conducătorul compartimentului financiar contabil, ori de către subordonaţii săi, anume desemnaţi în acest sco, de regulă de către organele financiare. a.Obiectul controlului - proiectele de acţiuni cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public numite şi proiecte de operaţiuni b.Conţinutul controlului – constă în verificarea sistemetică a proiectelor de operaţiuni care fac obiectul acestuia din punct de vedere a legalităţii şi regularităţii, încadrării în limitele creditelor bugetare sau creditelor de angajament. c.Forme de organizare a controlului financiar preventiv : - controlul financiar preventiv propriu; - controlul financiar delegat prin controlori delegaţi ai Ministerului Finanţelor;


• Subiecţii controlului administrativ intern general. • Obiectul controlului administrativ intern general. • Sarcinile controlului administrativ intern general. • Măsurile ce se pot lua în urma controlului intern general. • Controlul administrativ intern specializat. • Controlul ierarhic. • Controlul de tutelă administrativă.

59

• Controlul financiar preventiv. • Controlul administrativ extern specializat. • Celelalte forme de control administrativ.

APLICAŢII

1. Care sunt organele de tutelă administrativă prevăzute de art. 3 din Legea Contenciosului administrativ: a) Primarul şi prefectul; b) Consiliul local şi Guvernul; c) Guvernul şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ; d) Prefectul şi primarul; e) Prefectul şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

2. Controlul asupra activităţii autorităţii publice are ca scop:

a. depistarea greşelilor şi sancţionarea lor b. trebuie să atragă privilegii c. să creeze puteri exorbitante agentului de control d. să asigure finanţarea celui controlat e. să depisteze greşelile, să le corecteze, să le sancţioneze după caz

conform cu legea, să nu creeze privilegii agentului de control, să asigure legalitatea şi să nu timoreze pe cel controlat

3. Controlul realizat de instanţele judecătoreşti este un:

a. control intern b. control social c. control al opiniei publice d. autocontrol e. control pe criteriul legalităţii activităţii administraţiei publice, fiind

control garantat 4. Curtea Constituţională realizează un control privind autoritatea publică:

a. un control politic ala activităţii autorităţii publice b. un control economic al activităţii autorităţii publice c. un control de contencios şi de legalitate, pronunţat pe excepţiile de

neconstituţionalitate

60

d. necontencios e. control de oportunitate

Precizări privind cursul următor: Cursul nr. 4 tratează: Controlul instanţelor judecătoreşti asupra legalităţii actelor administrative pe calea excepţiei de ilegalitate.

61

CURSUL NR.4

CONTROLUL INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ASUPRA LEGALITĂŢII ACTELOR ADMINISTRATIVE PE CALEA EXCEPŢIEI DE ILEGALITATE


- De a înţelege deosebirea între controlul administrativ prin delegare

de autoritate şi controlul realizat de instanţele judecătoreşti privind legalitatea actelor atacate. - Cunoaşterea noţiunii de control exercitat prin jurisdicţia administrativă.

- Explicarea controlul realizat de autorităţile legislative prin întrebări şi interpelări prin rapoarte şi informări.

- Cunoaşterea modului în care se realizează controlul de legalitate a actelor administrative pe calea recursului graţios.

- De a şti principiile ce stau la baza controlului administraţiei publice, respectiv că acesta nu trebuie să se creeze privilegii organului de control, că trebuie aşezat pe baza unor puteri exorbitante ale agentului de control, că trebuie să asigure legalitatea activităţii organului controlat.

- De a cunoaşte în ce constă controlul contencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice centrale de către Curtea Constituţională şi Curtea de Conturi.

- De a deosebi modalităţile de control şi anume: controlul necontencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice locale, prin avocatul poporului, prin autorităţi publice – ministere, guvern, preşedinte, parlament.

Concepte –cheie tratate: Noţiunea de control al legalităţii actelor administrative pe calea

excepţiei de ilegalitate. Efectele controlului judecătoresc pe calea excepţiei de ilegalitate. Soluţionarea de către instanţele de contencios administrativ a

altor cauze decât cele la care se referă Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ. Realizarea controlul de legalitate a actelor administrative pe calea recursului graţios.

62

Controlul prin delegare de autoritate. Controlul realizat prin rapoarte şi informări.

CONTROLUL INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ASUPRA LEGALITĂŢII ACTELOR ADMINISTRATIVE PE CALEA EXCEPŢIEI DE ILEGALITATE

Noţiunea de control al legalităţii actelor administrative pe

calea excepţiei de ilegalitate

Până la acest paragraf am analizat controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor administrative pe calea acţiunii directe, respectiv acţiunea pe care cel vătămat în dreptul său o porneşte la instanţă împotriva actului administrativ ilegal.

Rezultatul acţiunii directe poate să ducă, aşa cum am arătat, la desfiinţarea totală sau parţială a actului administrativ contestat, la obligarea autorităţii pârâte de a satisface pretenţia juridică a reclamantului şi la desdăunarea materială şi morală a acestuia.

In cea de-a doua formă de control realizat de instanţele judecătoreşti asupra legalităţii actelor administrative lupta nu se mai duce pe calea unei acţiuni, ci se desfăşoară în cadrul apărării pe care o poate susţine orice parte într-un proces dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Excepţia de ilegalitate a fost definită într-o opinie ca un mijloc de apărare prin care, în cadrul unui proces pornit pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ, una din părţi, ameninţată să i se aplice un asemenea act ilegal, se apără invocând acest viciu şi cere ca actul să nu fie luat în considerare la soluţionarea speţei . Intr-o altă opinie s-a arătat că prin excepţia de ilegalitate înţelegem posibilitatea pe care o are o parte din proces de a se apăra de efectele juridice ale unui act administrativ care i-ar prejudicia, invocând caracterul ilegal al acestuia23. Specific acestei forme de control este declararea ilegalităţii actului administrativ pe calea incidentului în proces.

Se invocă astfel ilegalitatea actului şi se solicită ca acest act să nu producă efecte juridice în cauza dedusă judecăţii. Excepţia de ilegalitate poate fi ridicată de orice parte în proces, precum şi din oficiu de către instanţa de judecată. In ceea ce priveşte termenul în care se poate invoca excepţia de ilegalitate a actelor administrative, vom observa că, fiind în prezenţa unui mijloc de

63

apărare şi nu în prezenţa unei acţiuni, excepţia de ilegalitate poate fi oricând ridicată în proces. Aşadar, în acest caz nu operează prescripţia, ori decăderea, ca în cazul acţiunii directe.

Excepţia de ilegalitate poate fi ridicată, atât cu privire la actele administrative, cât şi cu privire la operaţiunile administrative, mai puţin cele care nu pot fi atacate pe calea acţiunilor în contencios administrativ prevăzute în art. 2 din Legea contenciosului administrativ, spre deosebire de acţiunea în contencios administrativ care operează direct numai împotriva actelor administrative şi indirect şi asupra actelor sau operaţiunilor admi-nistrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii. Pentru realizarea controlului judecătoresc pe calea excepţiei de ilegalitate, nu este nevoie de o prevedere expresă a legii, pentru că instanţa nu este sesizată cu judecarea legalităţii actului administrativ pe calea unei acţiuni.

Instanţa, având de judecat o anumită cauză cu care a fost sesizată şi fiind competentă să o judece, apreciază pe cale incidentală legalitatea unui act administrativ sau a unei operaţiuni administrative, având dreptul şi obligaţia de a o face. Pentru soluţionarea excepţiei de ilegalitate, deopotrivă cu privire la un act administrativ sau la o operaţiune administrativă, nu este necesară o prevedere expresă a legii în acest sens, întrucât operează principiul după care judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei.

Efectele controlului judecătoresc pe calea excepţiei de ilegalitate

Constatarea ilegalităţii unui act de către instanţă, pe calea excepţiei de ilegalitate,nu duce la desfiinţarea actului. Reţinând această ilegalitate instanţa va aprecia consecinţele care se impun pentru soluţionarea litigiului.

De aceea, constatarea ilegalităţii actului administrativ se face în considerentele hotărârii şi nu în dispozitivul acesteia şi de aceea nu există autoritate de lucru judecat pentru constatarea făcută în legătură cu ilegalitatea actului administrativ contestat.

Totodată, hotărârea instanţei privind soluţionarea excepţiei de ilegalitate nu este opozabilă tuturor (erga omnes), ci numai părţilor în cauză.

De aceea este posibil ca într-o cauză actul administrativ să fie considerat ilegal, iar în alte cauze acelaşi act să fie socotit legal. Autoritatea publică emitentă fiind încunoştinţată de constatarea făcută de instanţa de judecată este în drept să retragă sau, după caz, să anuleze actul, dar îl poate considera şi legal şi îl lasă să producă efecte juridice în continuare.

64

Soluţionarea de către instanţele de contencios administrativ a

altor cauze decât cele la care se referă Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ

a) Cauze prevăzute de Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice

locale: Prin Constituţie şi unele legi, instanţele de contencios administrativ,

organizate prin Legea nr. 92/1992 a organizării judecătoreşti, au fost învestite şi cu soluţionarea altor categorii de litigii decât cele la care se referă Legea nr. 29/199024. Rezultă astfel că prin contencios administrativ, în sens larg, se înţelege activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr legal, de către instanţele judecătoreşti competente, potrivit legii, a conflictelor juridice în care cel puţin una din părţi este o autoritate a administraţiei publice (un serviciu public administrativ) În art. 122 alin. 4 din Constituţie se prevede că prefectul poate ataca în faţa instanţelor de contencios administrativ un act al consiliului judeţean, local sau al primarului în cazul în care consideră actul ilegal. în Legea nr. 215/ 2001 dispoziţia amintită din Constituţie este preluată în art. 27 şi art. 13 5.

Astfel, în art. 27 se precizează că prefectul poate ataca, în total sau în parte, în fata instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local sau de consiliul judeţean, precum şi dispoziţiile emise de primar sau de preşedintele consiliului judeţean, în cazul în care consideră aceste acte sau prevederi din ele ca fiind ilegale. Actul sau prevederile acestuia care au fost atacate sunt suspendate de drept.

Prefectul răspunde, în condiţiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, la cererea autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene ale căror acte au fost atacate, în cazul în care instanţa de contencios administrativ hotărăşte că actul administrativ a fost atacat în mod abuziv.

În art. 135 alin. 1 se prevede că în exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele acestora, precum şi pe cele ale preşedintelui consiliului judeţean, cu excepţia celor de gestiune curentă, dacă le consideră ilegale. Actul atacat este suspendat de drept.

Din analiza disp. art. 27 şi 135 alin. 1 rezultă că prefectul este cel care va aprecia dacă unele acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene sunt legale sau nu şi, dacă sunt ilegale, să le atace la instanţa de contencios administrativ.

65

Se observă că acţiunea în contencios administrativ se promovează împotriva actelor administrative de autoritate, fiindcă împotriva actelor administrative de gestiune curentă acţiunea prefectului ar urma să fie îndreptată la instanţa de drept comun .

Actul administrativ de autoritate atacat de prefect este suspendat de drept, spre deosebire de situaţia prevăzută în art. 9 din Legea nr. 29/1990, în care ne aflăm în prezenţa unei suspendări judiciare. În această din urmă situaţie se menţionează că, doar în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, iar suspendarea se hotărăşte de instanţa de judecată pe baza propriei sale aprecieri.

Prefectul se va pronunţa asupra legalităţii actelor administrative ale autorităţilor menţionate în 30 de zile de la comunicarea lor. In acelaşi termen prefectul apreciază dacă în privinţa actului adoptat sau emis va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă. Potrivit disp. art. 85 alin. 1 lit. h din Legea nr. 215/2001 secretarul asigură comunicarea, în termen de 10 zile. dacă legea nu prevede altfel, către autorităţile, instituţiile şi persoanele interesate, a actelor emise de consiliul local sau de primar, iar o dispoziţie asemănătoare este şi pentru secretarul general al judeţului (art. 120 alin. 6).

Termenul de 30 de zile fiind considerat un termen de decădere, înseamnă că depăşirea lui are ca efect pierderea de către prefect a dreptului de a se mai adresa instanţei cu acţiune in contencios administrativ. Au existat păreri şi propuneri conform cărora nu ar trebui să se prevadă un anume termen în care să fie atacate actele ilegale ale autorităţilor administraţiei publice locale. A prevalat însă părerea, reţinută şi prin lege. de a se fixa un termen în care aceste acte să fie atacate, pentru a nu se menţine o incertitudine cu privire la legalitatea lor şi pentru a se evita consecinţele asupra unor drepturi câştigate în baza actelor administrative, ce ulterior s-ar constata că sunt ilegale. De altfel, pentru a se preîntâmpina dobândirea unor drepturi în baza lor, s-a prevăzut că, odată atacate, actele administrative sunt suspendate de drept.

Totodată, s-a prevăzut prin Legea nr. 215/2001 că actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, care pot fi atacate de prefect în contencios administrativ, trebuie să nu fie publicate, sau aduse la cunoştinţa celor interesaţi, până nu expiră termenul în care prefectul se poate pronunţa asupra legalităţii lor.

Acest termen poate fi de maxim 40 zile de la adoptarea sau emiterea actelor administrative, dacă avem în vedere termenul de 10 zile în care

66

secretarul este obligat să înainteze la prefect actele adoptate sau emise şi termenul de 30 de zile pe care prefectul ii are la dispoziţie pentru analiza legalităţii lor.

O prevedere importantă din Legea nr. 215/2001 este cea din art. 135 alin. 2, conform căreia prefectul va solicita autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene. în termen de 5 zile de la primirea actului, cu motivarea necesară, să reanalizeze actul socotit ilegal, în vederea modificării sau, după caz. a revocării acestuia. Pe lângă dreptul prefectului de a ataca la instanţele judecătoreşti de contencios administrativ, actele administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene sunt şi cazuri în care, la rândul lor, pot fi atacate la aceleaşi instanţe de contencios administrativ ordinele emise de prefect, adică actele administrative de autoritate emise de prefect.

Dreptul de a ataca ordinele prefectului la instanţele de contencios administrativ are un dublu temei:

a) în art. 1 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ se arată că orice persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ, cum este şi ordinul prefectului, sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative, cum este prefectul, de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei.

În baza acestui temei legal a fost anulat ordinul unui prefect prin care s-a dispus preluarea unui imobil de la o regie autonomă înfiinţată prin hotărâre a Guvernului;

b) prevederile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi alte legi, care prevăd o astfel de cale de atac împotriva ordinului prefectului. În acest sens, ne putem referi la disp. art. 58 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 care prevăd că în cazul în care consiliul local nu se întruneşte timp de 3 luni consecutiv sau nu a adoptat în trei şedinţe consecutive nici o hotărâre, precum şi în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi, acesta se dizolvă de drept.

In alin. 2 se prevede că dizolvarea de drept a consiliului se comunică de către primar, viceprimar sau, în absenţa acestora, de secretar, prefectului, care prin ordin, ia act de dizolvare şi propune Guvernului organizarea de noi alegeri. Acest ordin al prefectului, în conformitate cu disp. art. 58 alin. 3 din Legea nr. 215/2001 poate fi atacat de consilieri la instanţa de contencios

67

administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare sau de la luarea la cunoştinţă. Conform dispoziţiilor aceluiaşi articol stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de către Guvern, la propunerea prefectului, în termen de 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la alin. 3 sau, după caz, de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins acţiunea împotriva ordinului prefectului.

Cât priveşte dizolvarea consiliului local, aceasta mai poate avea loc prin hotărâre a Guvernului la propunerea motivată a prefectului bazată pe hotărâri definitive ale instanţei de judecată, care a anulat irevocabil hotărâri ale consiliului local (art. 57 alin. 2 din Legea nr. 215/2001). Condiţia dizolvării pentru situaţia amintită este, conform art. 57 alin.l din Legea nr. 215/2001, adoptarea de către consiliul local într-un interval de cel mult 6 luni, a cel puţin 3 hotărâri care au fost anulate în instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. In alin. 3 al art. 57 din Legea nr. 215/2001 se arată că hotărârea de dizolvare poate fi atacată de oricare dintre consilieri la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. In acest caz procedura prealabilă prevăzută de Legea 29/1990 nu se mai efectuează, iar introducerea acţiunii suspendă executarea măsurii de dizolvare.

Data pentru organizarea alegerii noului consiliu local se stabileşte de Guvern, la propunerea prefectului, în termen de 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut în art. 57 alin. 3, sau, după caz, de la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care a fost respinsă acţiunea consilierilor.

Până la constituirea noului consiliu local primarul, viceprimarul sau, în absenţa acestora, secretarul va rezolva problemele curente ale comunei sau ale oraşului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii. Pentru primar, în art. 77 se menţionează că în exercitarea funcţiei acesta este ocrotit de lege. Prefectul poate dispune, prin ordin, suspendarea din funcţie a primarului în cazurile în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea, cu intenţie, a unei fapte penale, precum şi în situaţia în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, doar dacă s-a luat împotriva lui măsura arestării preventive.

Suspendarea poate fi dispusă numai la cererea motivată a instanţei de judecată sau a Parchetului, ca şi în cazul suspendării consilierilor, şi durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, în afară de cazul în care Parchetul

68

sau instanţa de judecată a solicitat ridicarea acestei măsuri mai înainte. Ordinul de suspendare se comunică, de îndată, primarului. Potrivit disp. art. 72 alin. 4 din Legea nr. 215/2001, împotriva ordinului de suspendare, primarul se poate adresa instanţei de judecată, în condiţiile legii contenciosului administrativ, în termen de 10 zile de la luarea la cunoştinţă. Daca primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat, are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. Prevederile de mai sus se aplică şi viceprimarilor, cu menţiunea că suspendarea lor se dispune de consiliul local, prin hotărâre adoptată cu majoritatea voturilor consilierilor în funcţie. Tot prin hotărâre a consiliului local se dispune şi încetarea de drept a mandatului de consilier.

Cu privire la secretarul comunei, oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, în art. 84 alin. 3 din Legea nr. 215/2001 se arată că acesta se bucură de stabilitate în funcţie şi se supune regulilor cuprinse în statutul funcţionarului public. In conformitate cu dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 215/2001, eliberarea din funcţie, precum şi sancţionarea disciplinară a secretarului se fac de prefect, numai la propunerea consiliului local, adoptată cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie, la iniţiativa primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor.

Cu privire la secretarul general al judeţului în art. 120 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 se menţionează că acesta se numeşte de Ministerul Administraţiei Publice la propunerea preşedintelui consiliului judeţean. Eliberarea din funcţie, precum şi sancţionarea disciplinară a secretarului judeţului se fac de către Ministerul Administraţiei Publice numai la propunerea consiliului judeţean, adoptată cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie, la iniţiativa preşedintelui acestuia, sau a unei treimi din numărul consilierilor.

Împotriva ordinului prefectului sau al ministrului Administraţiei Publice de eliberare din funcţie a secretarului comunei, oraşului şi sectoarelor municipiului Bucureşti, ori, după caz, a secretarului general al judeţului sau al municipiului Bucureşti, cel în cauză poate formula acţiune în contencios administrativ dacă apreciază că ordinul este ilegal. De precizat că prin legi speciale s-a prevăzut că şi alte cauze vor fi soluţionate de instanţele de contencios administrativ.

b) Cauze reglementate de alte legi25:

În conformitate cu dispoziţiile acestei legi, pe baza licenţelor de emisie şi a autorizaţiei tehnice eliberate de Ministerul Comunicaţiilor,

69

Consiliul Naţional al Audiovizualului emite decizii de autorizare pentru funcţionarea posturilor de radio şi televiziune. Potrivit art. 16 alin. 3 din legea amintită, refuzul emiterii deciziei se comunică în 5 zile şi se motivează. Pentru a apăra interesele solicitanţilor de eventualele decizii nedrepte ale Consiliului Naţional al Audiovizualului, în art. 16 s-a menţionat că litigiile rezultate din refuzul emiterii deciziei de autorizare se soluţionează potrivit Legii nr. 29/1990.

Soluţia adoptată de legiuitor este în concordanţă cu aceea reglementată de art. 1 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 pentru că neemiterea deciziei de autorizare constituie refuz nejustificat al autorităţii publice, care este Consiliul Naţional al Audiovizualului, de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege celui care deţine licenţa de emisie şi autorizare tehnică de funcţionare eliberate de Ministerul Comunicaţiilor. Litigiile izvorâte din acest refuz sunt de competenţa secţiilor de contencios administrativ ale Curţilor de Apel, în prima instanţă, şi Secţiei de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, în recurs.

Un alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada 1945-195227. În baza acestei legi s-a dispus constituirea pe lângă fiecare tribunal judeţean şi cel al municipiului Bucureşti a unei comisii formate din 3 membri, şi anume: 2 judecători de la acel tribunal şi un reprezentant al Direcţiei generale a finanţelor publice şi a controlului financiar de stat judeţene. Unul din judecători este desemnat preşedinte al comisiei. Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:

1. În ce constă controlul prin delegare de autoritate? 2. În ce constă controlul exercitat prin jurisdicţia administrativă? 3. Explicaţi controlul realizat de autorităţile legislative prin întrebări şi

interpelări. 4. Descrieţi controlul realizat prin rapoarte şi informări. 5. Cum se realizează controlul de legalitate a actelor administrative pe

calea recursului graţios? 6. Prin controlul administraţiei publice trebuie să se creeze privilegii

organului de control? 7. Controlul administraţiei publice trebuie aşezat pe baza unor puteri

exorbitante ale agentului de control?

70

8. Explicaţi scopul controlului de a asigura legalitatea activităţii organului controlat.

9. În ce constă controlul contencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice centrale de către Curtea Constituţională şi Curtea de Conturi?

10. Explicaţi controlul necontencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice locale, prin avocatul poporului, prin autorităţi publice – ministere, guvern, preşedinte, parlament?

APLICAŢII

Alegeţi varianta corectă de răspuns: 1. Controlul poate fi realizat de autorităţile legislative prin întrebări şi interpelări:

a. nu poate b. se poate dar cu anumite condiţii c. se poate la cererea Parlamentului d. se poate la cererea Guvernului e. controlul asupra activităţii administrative desfăşurate de autorităţile publice poate fi realizat de autorităţile legislative prin întrebări şi interpelări.

2. Cum se realizează controlul de legalitate a actelor administrative: a. pe calea plângerii prealabile b. pe calea recursului graţios c. pe calea acţiunii în regres d. pe calea interviului e. pe calea acţiunii în contencios administrativ, realizat de

instanţa de judecată.

3. În ce constă controlul contencios exercitat asupra activităţii administraţiei publice centrale de către Curtea Constituţională:

a. reprezintă un control de legalitate b. reprezintă un control intern c. reprezintă un control necontencios d. reprezintă un control contencios e. reprezintă controlul privind legalitatea actelor emise de

autorităţile publice centrale, raportat la dispoziţiile legii fundamentale, adică a Constituţiei şi se concretizează prin emiterea unor decizii de către Curtea Contituţională.

71

Precizări privind cursul următor:

Cursul nr. 5 tratează Jurisdicţia administrativă şi actul administrativ jurisdicţional

72

CURSUL NR.5

JURISDICŢIA ADMINISTRATIVĂ ŞI ACTUL ADMINISTRATIV JURISDICŢIONAL


- De a înţelege noţiunea de jurisdicţie. - De a cunoaşte definiţia jurisdicţiei fiscale, jurisdicţiei administrative,

jurisdicţiei constituţionale. - De a şti cine realizează jurisdicţia administrativă. - De a înţelege ce reprezintă actul administrativ jurisdicţional. - De a cunoaşte procedura de emitere a unui act administrativ

jurisdicţional şi care este organul emitent. - De a şti dacă poate fi verificată de instanţă legalitatea unui act

administrativ jurisdicţional şi care este instanţa competentă să efectueze controlul de legalitate al acestor acte.

- De a şti ce fel de procedură este procedura jurisdicţională administrativă şi dacă este o procedură de plin drept în care se pot face probe în cadrul acesteia.

- De a cunoaşte ce se înţelege prin dublul grad de jurisdicţie şi cine îl realizează: (organul emitent sau instanţa de judecată).


Noţiunea de jurisdicţie. Jurisdicţia fiscală. Jurisdicţia administrativă. Jurisdicţia constituţională. Jurisdicţia administrativă , modalitate de realizare, actele

administrative emise. Actul administrativ jurisdicţional. Procedura de emitere a unui act administrativ jurisdicţional. Organul emitent. Instanţa competentă să efectueze controlul de legalitate al acestor

acte. Procedura jurisdicţională administrativă. Dublul grad de jurisdicţie. Cine îl realizează: organul emitent sau

instanţa de judecată.

73

JURISDICŢIA ADMINISTRATIVĂ ŞI ACTUL

ADMINISTRATIV JURISDICŢIONAL

Termenul de jurisdicţie semnifică acţiunea de a pune dreptul în traducere; respectând esenţa cuvântului, activitatea de jurisdicţie implică o autoritate căreia îi este recunoscută competenţa de a spune dreptul, adică de a stabili ce anume e legal, care e starea de drept dintr-o situaţie de fapt determinată. Între termenul de jurisdicţie şi cel de justiţie nu există identitate. Între termenii jurisdicţie şi justiţie există o relaţie de la întreg la parte, sau în termeni logici, de la genul proxim la diferenţa specifică. Deci, justiţia este specia, iar jurisdicţia, genul.

Jurisdicţia, în accepţiunea lato sensu, poate fi definită ca o activitate de soluţionare a unor litigii, în viaţa publică sau privată, după o procedură asemănătoare celei judecătoreşti şi în urma căreia se dă o soluţie motivată. În funcţie de autoritatea publică în a cărei competenţă intră soluţio-narea litigiului respectiv, putem identifica mai multe tipuri de jurisdicţie: jurisdicţie fiscală – realizată prin Curtea de Conturi; jurisdicţie constituţională – exercitată prin Curtea Constituţio-nală, singura autoritate specială şi specializată. Deci, jurisdicţia constituţională din România, după cum proclamă expres art.1 din Legea 47/1992, în conformitate cu art.126 din Constituţie, e realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege; jurisdicţie administrativă – realizată prin intermediul unor organe administrative cu atribuţii jurisdicţionale.

Jurisdicţia administrativă reprezintă un tip special de jurisdicţie înfăptuită de organe de natură administrativă învestite cu atribute jurisdicţionale. Din punct de vedere al obiectului, ea reprezintă o soluţionare a unei căi de atac. Din punct de vedere al procedurii, regăsim principii specifice procedurii judiciare, şi anume posibilitatea părţilor de a fi ascultate de instanţă, independenţa părţilor. Din punct de vedere al rezultatului, specific jurisdicţiei administrative este faptul că din ea rezultă o hotărâre motivată ca natură juridică, un act administrativ cu atribuţii jurisdicţionale.

Jurisdicţia administrativă este activitatea de soluţionare a unui litigiu administrativ, după norme procedurale specifice procedurii judiciare, în urma căreia rezultă un act administrativ cu caracter jurisdicţional. Potrivit art.2 lit. e din Legea contenciosului adminis-trativ nr.554/2004, contenciosul administrativ este activitatea de soluţionare, de către instanţele

74

de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

De asemenea, actul administrativ jurisdicţional este definit expres în noua lege a contenciosului administrativ ca fiind acel act juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare (art.2lit. e).

Trăsăturile actului administrativ jurisdicţional: - este un act administrativ tipic al organului de la care emană; el

emană întotdeauna de la un organ al administraţiei publice învestit prin lege cu rezolvarea unor litigii.

- referindu-se la un litigiu determinat, este opozabil doar părţilor în litigiu; el este, deci, din punct de vedere al efectelor pe care le produce, un act administrativ cu caracter individual. Litigiul se soluţionează cu forţa de adevăr legal, această trăsătură apropiind actul administrativ jurisdicţional de sentinţele pronunţate de instanţele judecătoreşti.

- este exceptat de la principiul revocabilităţii actelor administrative. - -- procedura după care se eliberează este similară procedurii judiciare, în care se regăsesc principii comune acesteia, şi anume: contradictorialitate, independenţă, posibilitatea părţilor de a fi reprezentate de un apărător. - obligaţia motivării actului, care îl apropie pe acesta de sentinţele

instanţelor judiciare. Dublul grad de jurisdicţie

Fondul şi recursul se judecă în cadrul secţiilor specializate de

contencios administrativ existente la nivelul tribunalelor, curţilor de apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice până la nivelul judeţului (comunale, orăşeneşti, municipale), cu excepţia Municipiului Bucureşti, se soluţionează în fond la secţiile de contencios administrativ de la nivelul tribunalelor şi în recurs la curţile de apel.

75

Litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice de la nivel judeţean şi central intră în competenţa materială pentru fond la secţiile de contencios administrativ de la nivelul curţilor de apel, iar în recurs la secţia de contencios a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Legea a instituit un regim diferit pentru actele emise de autorităţile publice de la nivelul Municipiului Bucureşti, care au revenit spre judecată în fond la Curtea de apel şi în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1. Noţiunea de jurisdicţie. 2. Jurisdicţia fiscală. 3. Jurisdicţia administrativă. 4. Jurisdicţia constituţională. 5. Jurisdicţia administrativă. 6. Actul administrativ jurisdicţional. Daţi exemple. 7. Procedura de emitere a unui act administrativ jurisdicţional. Care

este organul emitent? Poate fi instanţa sau o autoritate publică? 8. Legalitatea unui act administrativ jurisdicţional. Care este instanţa

competentă să efectueze controlul de legalitate al acestor acte? 9. Procedura jurisdicţională administrativă.

10. Dublul grad de jurisdicţie. Cine îl realizează: organul emitent sau instanţa de judecată?

APLICAŢII 1. Cum este utilizarea procedurii jurisdicţionale administrative prevăzută de Legea 554/2004: a) Jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite; b) Nu este obligatorie; c) Este gratuită; d) Presupune taxe foarte mari; e) Este o procedură la alegere. 2. Se pot ataca actele administrative? Când şi unde?

a) Nu se pot ataca în instanţă; b) Actele administrativ-jurisdicţionale sunt definitive şi irevocabile; c) Se pot ataca la instanţele civile;

76

d) Actele administrative pot fi atacate direct la instanţa de contencios administrativ competentă potrivit art. 10, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-jurisdicţionale de atac; e) Se pot ataca în termen de 15 zile la instanţa de pe lângă Curtea de Apel. 3. Ce trebuie să facă o parte în cazul în care renunţă la procedura jurisdicţională administrativă? a) Trebuie să anunţe Parchetul; b) Trebuie să anunţe organul jurisdicţional; c) Să se adreseze instanţei de contencios; d) Să notifice partea adversă; e) Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială înţelege să nu utilizeze calea administrativ-jurisdicţională de atac, va notifica aceasta organului administrativ-jurisdicţional competent în termenul legal.

4. Care sunt trăsăturile actului administrativ jurisdicţional:

a. emis de o autoritate publică b. este un act administrativ tipic

c) este un act administrativ atipic d) un act administrativ individual e) act administrativ tipic, individual, opozabil doar părţilor în litigiu, emis de o autoritate a administraţiei publice şi este exceptat de la principiul revocabilităţii actelor administrative, se emite după procedura similară procedurii judiciare şi trebuie motivat de organul emitent, având forţă de adevăr legal

5. Definiţi actul administrativ? Care dintre variante este cea corectă:

a) Actul administrativ este un act unilateral emis de o autoritate publică; b) Actul administrativ este un contract încheiat de autoritatea publică şi instituţia publică; c) Actul administrativ este un act emis în regim de putere publică şi exprimă un raport juridic administrativ; d) Actul administrativ naşte, modifică şi stinge raporturi juridice administrative;

77

e) Actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii Contenciosului administrativ şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice; achiziţiile publice.

6. Ce înţelegeţi prin act administrativ jurisdicţional? Care dintre definiţii este corectă:

a) Actul administrativ-jurisdicţional este actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare; b) Actul administrativ-jurisdicţional este actul juridic emis de o autoritate publică; c) Actul administrativ-jurisdicţional este actul juridic emis de un serviciu public; d) Actul administrativ-jurisdicţional este actul juridic emis de organele Administraţiei de stat centrale; e) Actul administrativ-jurisdicţional este actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare, procedură asemănătoare cu procedura judiciară şi care se finalizează printr-o decizie motivată în fapt şi în drept de organul emitent.


Cursul nr. 6 tratează: Contenciosul administrativ. Subiectele de sezină potrivit Legii Contenciosului administrativ nr. 554/2004

78

CURSUL NR.6

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV. SUBIECTELE DE SEZINĂ POTRIVIT LEGII CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV NR. 554/2004


- De a înţelege ce reprezintă instituţia contenciosului administrativ. - De a cunoaşte care sunt trăsăturile contenciosului administrativ. - De a şti condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contencios

administrativ conform Legii 554/2004. - De a şti ce se înţelege prin subiecte de sezină şi care sunt acestea. - De a cunoaşte cine poate formula o acţiune la instanţa de contencios

administrativ. - De a şti ce reprezintă persoana vătămată în sensul contenciosului

administrativ. - De a cunoaşte ce fel de acţiuni poate porni Avocatul Poporului şi

dacă are calitate de reclamant în contencios, dacă Ministerul public are calitate de reclamant în contencios.

- De a cunoaşte ce înseamnă autoritatea publică emitentă a unui act administrativ, şi dacă aceasta are calitatea de reclamant în contencios administrativ.

- De a şti dacă o persoană vătămată printr-o ordonanţă de guvern poate formula acţiunea în contencios administrativ.

- De a cunoaşte dacă Prefectul are calitatea de reclamant în contencios administrativ şi dacă Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are calitatea de reclamantă în contencios administrativ, respectiv organismele sociale cu personalitate juridică dacă au calitatea de reclamant în contencios administrativ.


Contencios administrativ - Definiţie în sensul Legii nr. 554/2004.

Trăsăturile contenciosului administrativ. Condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ conform Legii 554/2004

Subiecte de sezină.

79

Persoana vătămată în sensul contenciosului administrativ? Calitatea de reclamant în contencios a Avocatulului Poporului şi a Ministerul Public. Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ are calitatea de reclamant în contencios administrativ. O persoană vătămată printr-o ordonanţă de guvern poate formula acţiunea în contencios administrativ. Prefectul are calitatea de reclamant în contencios administrativ. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are calitatea de reclamantă în contencios administrativ. Organismele sociale cu personalitate juridică au calitatea de reclamant în contencios administrativ.

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV. SUBIECTELE DE SEZINĂ POTRIVIT LEGII CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV NR. 554/2004

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV.

FUNDAMENTE CONSTITUŢIONALE ACTUALE ÎN MATERIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

Noţiunea de contencios administrativ Termenul “contencios” vine de la cuvântul francez “contentieux”,

care, la rândul său, se trage din verbul latinesc “contendere”, care înseamnă luptă.

În sens juridic, termenul de contencios are două accepţiuni: prima, de activitate menită să soluţioneze un conflict juridic, şi a doua, de autoritate competentă să soluţioneze asemenea conflicte.

În perioada interbelică contenciosul administrativ era definit ca totalitatea litigiilor născute între particulari şi administraţie cu ocazia organizarii şi funcţionării serviciilor publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţii aparţinând dreptului public.1

În doctrina românească actuala noţiune de contencios administrativ este utilizată în două sensuri:

1 C. G. Rarinescu,, Contenciosul administrative roman, ed.Alcalay, Bucuresti,1936, p.73

80

1) în sens larg, ca totalitate a litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de natura juridică a litigiilor;

2) în sens restrâns, se referă doar la acele litigii în care autorităţile admnistraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea. În această ultimă accepţiune, contenciosul administrativ are un sens material şi un sens formal-organic.

Sensul material al noţiunii contenciosului administrativ scoate la iveală natura juridică a litigiilor, respectiv cele cărora li se aplică un regim juridic administrativ, care este un regim de drept public. Sensul formal-organic al noţiunii de contencios administrativ se referă la natura autorităţilor de jurisdicţie, anume instanţele judecăoreşti competente să soluţioneze respectivele litigii. Din acest punct de vedere există mai multe sisteme de contencios administrativ.

Astfel, în ţări ca Franţa, soluţionarea litigiilor pe baza regimului juridic administrativ în legătură cu actele administrative şi contractele administrative este de competenţa tribunalelor administrative care nu aparţin puterii judecăţoresti, ci ţin de administraţia publică şi de puterea executivă, fiind constituite dintr-un sistem jurisdicţional autonom şi care au o instanţă supremă, anume Consiliul de Stat.

În alte ţări cum sunt Spania, Elveţia, Belgia activitatea de contencios administrativ se exercită de instanţele judecătoreşti obişnuite, care au secţii speciale de contencios administrativ, aşa cum se întampla şi în România. Majoritatea autorilor2 de drept administrativ disting două categorii de contencios administrativ:

1) Contenciosul administrativ de anulare prin care instanţa de contencios administrativ poate să anuleze sau să modifice un act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege sau poate să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. În acest caz instanţa de contencios nu este competentă să rezolve şi problema reparării daunelor, această problemă revenind, în cadrul unui litigiu separat, instanţelor de drept comun.

2) Contenciosul de plină jurisdicţie prin care instanţa de contencios administrativ poate să anuleze sau să modifice un act administrativ emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege sau poate să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi, totodată, să procedeze şi la repararea daunelor cauzate. Cererea pentru

2 Pt. detalii a se vedea C. G. Rarinescu, op. cit ., p.36, R.N. Petrescu, Drept admnistrativ, vol.I,II, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1999, vol.II, p.23

81

despăgubiri se poate formula, fie în cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum la data introducerii acţiunii îi era sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.

Aspecte generale privind contenciosul administrativ: Cuvântul contencios derivă din latinescul contendo /contendere, care

evocă ideea unei înfruntări prin luptă. Etimologic, contenciosul administrativ este totalitatea mijloacelor juridice puse la dispoziţia cetăţenilor pentru a putea lupta în vederea restabilirii ordinii de drept, tulburată prin actele juridice şi faptele materiale ale organelor administraţiei publice, intervenite în aplicarea legilor şi în funcţionarea serviciilor publice.

Instituţia contenciosului administrativ este o instituţie funda-mentală în orice stat de drept, ea reprezintă instrumentul prin intermediul căruia cetăţenii se pot apăra de abuzurile administraţiei.

Evoluţia contenciosului administrativ: Noţiunea de contencios administrativ a fost folosită în România

interbelică în două sensuri: un sens larg, prin care se evocau toate litigiile din sfera administraţiei publice, indiferent de autoritatea care le soluţiona; un sens restrâns, prin care se evocau litigii care intrau exclusiv în competenţa de soluţionare a instanţei judecătoreşti. Astfel, în doctrină a fost definit contenciosul administrativ ca „fiind totalitatea litigiilor născute între particulari şi administraţiile publice, cu ocazia organizării şi funcţionării serviciilor publice în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţiuni aparţinând dreptului public” (Constantin Rarincescu, Contencios administrativ român, Editura Univers Alcaly & Co Bucureşti, 1937, pag.31).

Până la apariţia Legii nr. 29/1991, lege cadru, cu modificările ulterioare, instituţia contenciosului administrativ a fost reglementată astfel: Legea din 11.02.1864 privind Consiliul de Stat, cu atribuţii de contencios pentru funcţionarii publici. Perioada dintre 09.07.1866, când s-a desfiinţat Consiliul de Stat, şi 1905 s-a caracterizat prin soluţionarea de către instanţele de drept comun a litigiilor de contencios administrativ.

În perioada cuprinsă între 1905-1910 s-a săvârşit reforma în materia contenciosului administrativ, prin Legea din 1905 consa-crându-se un contencios de anulare, pe cale judiciară, de verificare a legalităţii actului în măsura în care vatămă drepturile subiective ale reclamantului.

82

La data de 25.03.1910, a fost desfiinţată Legea din 1905 a contenciosului administrativ.

Prin Legea din 17.02.1912 pentru Reorganizarea Curţii de Casaţie, s-a reintrodus sistemul de contencios administrativ, conform căruia Curtea de Casaţie era competentă să declare ilegal un act, şi nu să-l anuleze, dar putea să oblige autoritatea să satisfacă cererea petentului, adică să desfiinţeze sau să modifice actul care aduce vătămare drepturilor particularului (petentului). Această lege a menţinut competenţa tribunalelor de drept comun de a aprecia pe cale de excepţie şi fără nici o limitare legalitatea actelor administrative.

Prin Constituţia din 28.03.1923, instanţa contenciosului administrativ a fost transformată într-o instituţie de rang constituţional, dar nu se admitea înfiinţarea de tribunale administrative (art.107 alin.1), astfel încât litigiile se judecau în contencios de instanţa judecătorească de drept comun, care avea dreptul de a se pronunţa asupra legalităţii actului şi de a anula actul declarat ca ilegal.

Prin Legea din 1925, curţile de apel au devenit competente să anuleze actele administrative de autoritate, putând acorda şi despăgubiri particularilor. În schimb, judecarea actelor de gestiune, ca şi a actelor materiale ale autorităţilor administrative, a rămas în continuare în sarcina instanţelor de drept comun.

Prin Decretul Nr.128 din 8.07.1948, instituţia contenciosului administrativ a fost desfiinţată, fiind considerată incompatibilă cu principiul unităţii puterii de stat, consacrat prin Constituţia socialistă din 1948. Astfel, dreptul de a controla legalitatea actelor administrative a revenit instanţei judecătoreşti, pe cale de acţiune directă.

Constituţia din 1965 cuprindea dispoziţii din care rezultă ceea ce reprezenta contenciosul administrativ specific regimului totalitar; astfel, art.35 dispunea că „cel vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente, în condiţiile prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubei”. Printre „organele competente” erau incluse şi instanţele judecătoreşti, dar şi alte organe publice care prin lege aveau repartizată o anumită competenţă. Art.103 alin.3 din Constituţie arăta că „tribunalele şi judecătoriile judecă cererile celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative putând să se pronunţe în condiţiile legii şi asupra legalităţii acestor acte”.

Prin Legea contenciosului administrativ din 7.11.1990, care a intrat în vigoare cu un an înainte de Constituţia din 1991 s-a creat posibilitatea atacării şi a actelor administrative jurisdicţionale, sau posibilitatea ca instanţele să dispună, în cazul admiterii cererii, acordarea de despăgubiri materiale şi morale. Prin Legea 29/1990 s-au înfiinţat secţii specializate de

83

contencios administrativ în cadrul Tribunalului Judeţean şi al Municipiului Bucureşti, precum şi al Curţii Supreme de Justiţie. Însă nu trebuie neglijat faptul că punerea în practică a acestei legi trebuia să se facă în conformitate şi cu principiile consacrate de Constituţia României din 1991, astfel încât s-a realizat un proces calificat de doctrină drept fenomen de constituţionalizare a contenciosului administrativ

Constituţia din 1991, adoptată ulterior adoptării Legii conten-ciosului administrativ, conţine anumite dispoziţii care conferă în mod clar un câmp mai larg noţiunii tradiţionale de contencios administrativ. Deşi în ea nu se foloseşte noţiunea expresă de „conten-cios administrativ”, în capitolul VI al titlului III consacrat autorităţii judecătoreşti este legiferată competenţa de soluţionare a litigiilor de contencios administrativ. O asemenea concluzie se desprinde şi din coroborarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.21, art.48, art.122 (4), care fac vorbire de posibilitatea atacării „în faţa instanţei de contencios administrativ a unui act administrativ, de către titularul acestui drept, actul atacat fiind suspendat de drept”. Ca atare, adaptarea acestei legi şi modificările aduse prin Constituţia din 1991 noţiunii de contencios administrativ au semnificat o nouă etapă în evoluţia dreptului administrativ român.

În esenţă, contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime, pe de altă parte, deduse din acte administrative tipice sau asimilate considerate ca ilegale, de competenţa secţiilor de contencios administrativ ale instanţelor judecătoreşti, guvernate de un regim juridic predominant de drept public.

Din această definiţie se desprind o serie de elemente definitorii ale contenciosului administrativ:

- contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor care pot apărea între două categorii de subiecte – o autoritate publică şi un subiect de drept, persoană fizică sau persoană juridică. - aceste litigii sunt deduse din actele administrative tipice sau asimilate ale acestora pe care subiectul vătămat le apreciază ca fiind ilegale.

O autoritate publică poate emite mai multe categorii de acte: acte specifice statului sau constitutive, acte de dreptul muncii, acte de drept comercial, acte administrative. Este evident că dintre toate aceste categorii de acte pe care le emite un organ public, în contencios administrativ nu vor putea fi atacate decât actele administrative emise de către organele de autoritate publică. De exemplu, nu se poate ataca în contencios administrativ o sentinţă a unei instanţe judecătoreşti; aceasta este supusă căilor de atac

84

potrivit procedurii civile, dar în contencios administrativ se vor putea ataca actele cu caracter administrativ ale acestei autorităţi publice.

Litigiile nu se soluţionează de instanţele judecătoreşti de drept comun, ci de secţii specializate, denumite secţii de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalelor, al Curţilor de Apel şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Alt element definitoriu al contenciosului administrativ este faptul că litigiile pe care le include noţiunea de contencios adminis-trativ sunt guvernate de un regim predominant de putere publică, adică normele juridice care reglementează contenciosul administrativ nu sunt exclusiv norme de drept administrativ, ci sunt şi norme care aparţin procedurii judiciare obişnuite.

Fundamentele constituţionale în materia contenciosului administrativ:

În prezent, fundamentele constituţionale în materia contencio-sului

administrativ sunt cuprinse în Constituţia din 1991 revizuită prin Legea nr.429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 oct.2003 confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3/22.10.2003. Avem două categorii de dispoziţii: 1. cu caracter implicit, care reprezintă izvoare de drept şi pentru alte instituţii (art.1, alin.3, art.4, art.15 alin.2, art.16);

2. dispoziţii care reprezintă izvoare exprese ale contenciosului administrativ: (art.52), principalul sediu constituţional al contencio-sului administrativ; acesta poartă denumirea de dreptul persoanelor vătămate de o autoritate publică şi consacră unul din drepturile fundamentale ale cetăţeanului român în actualul sistem constituţional şi legal, care, alături de drepturile petiţionare prevăzute de art.51 din Constituţie, constituie categorii de drepturi – garanţii.

Constituţia actuală, în spiritul tradiţiei interbelice, aşază la rang de drept fundamental posibilitatea cetăţeanului de a se apăra de abuzurile comise de autoritate.

Art.52 este plasat în titlul II al Constituţiei, consacrat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.

Art.21, intitulat Accesul liber la justiţie, creează cadrul general, din punctul de vedere al valorilor care pot fi ocrotite prin justiţie, inclusiv în cadrul litigiilor de contencios administrativ. Este vorba despre protejarea prin justiţie a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.

85

ASPECTE NOI ÎN CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV INTRODUSE PRIN LEGEA NR.554/2004

În art.1 din lege sunt arătate în mod clar şi nominal persoanele care pot acţiona în justiţie pe calea contenciosului administrativ, cuprinse în noţiunea de oricare persoană vătămată. Denumirea nouă folosită de legiuitor este aceea de subiecte de sezină.

Concret, poate declanşa o acţiune în instanţă orice persoană, cu condiţia ca aceasta să se considere vătămată într-un drept al său, o liberalitate sau un interes legitim de către o autoritate publică. Vătămarea trebuie să fie făcută potrivit legii printr-un act administrativ emis de o autoritate publică, în formă tipică, sau prin refuzul autorităţii, ce constă în nesoluţionarea unei cereri în termenul legal. Cererea trebuie să fie făcută instanţei competente, competenţă prevăzută expres şi în Codul de procedură civilă, art.2 şi 3 şi 4 (tribunale, Curţi de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Un alt aspect de noutate introdus prin noua lege a contenciosului administrativ constă în obligativitatea publicării hotă-rârilor definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ, cu menţionarea doar a acelora prin care s-au anulat acte cu caracter normativ, de exemplu, o Hotărâre de Guvern, o Ordonanţă de Guvern, un Ordin al ministrului, acest lucru fiind obligatoriu începând cu data intrării în vigoare a acestei legi: 7.01.2005.

De menţionat este faptul că, în cuprinsul art.2 din lege, sunt prezentate sub formă de definiţii înţelesul şi semnificaţia termenilor, noţiunilor celor mai utilizate instituţii, ale unor acţiuni în contencios administrativ, fiind utilizate expresiile următoare: persoana vătămată, autoritatea publică, act administrativ, act administrativ-jurisdicţional, contenciosul administrativ, actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, instanţa de contencios administrativ, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, plângere prealabilă, act de comandament cu caracter militar, serviciu public, interes public, exces de putere, drept vătămat, interes legitim privat, interes legitim public, organisme sociale interesate, paguba iminentă, instanţă de executare.

O noutate legislativă este şi prevederea privind obligaţia executării, referitoare atât la actele administrative emise de auto-rităţile publice, cât şi la contractele administrative, şi anume: dacă prin hotărâre se dispune obligarea organului de autoritate publică să emită un act sau să încheie un contract de concesiune sau să elibereze o adeverinţă, sau un certificat, atunci unitatea

86

este obligată, în termenul stabilit de lege de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii, să-l publice (în termen de 30 de zile).

Legea se referă şi la instanţa de executare a hotărârilor în contencios administrativ (art.25).

Şi prin art.9 din lege se aduce un element de noutate în sensul că, potrivit Legii 29/1990 a contenciosului administrativ, nu exista posibilitatea de a ataca în contencios administrativ dispoziţiile cuprinse într-o Ordonanţă de Guvern; acum, există această posibilitate.

În practică este important a se cunoaşte atât de teoreticienii dreptului, cât şi de practicienii în domeniu: Ce anume trebuie să se ceară şi se cere potrivit legii printr-o acţiune în contencios administrativ? Răspuns: se pot cere: anularea actului administrativ vătămător, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, repararea pagubei aduse, amendarea funcţionarului vinovat de încălcarea legii, obligarea la eliberarea unui act, certificat, obligarea la încheierea unui contract de natură administrativă (concesiune, administrare, închiriere).

Toate aceste aspecte sunt reglementate în noua lege a contenciosului administrativ; mai exact, legiuitorul se referă nu numai la actele administrative cunoscute, ci şi la contractele administrative. Cât priveşte vătămarea interesului legitim, legiuitorul arată că acesta poate fi un interes legitim privat şi un interes legitim public, noţiuni specifice utilizate în materie şi definite expres în lege (art.2 lit. o şi p).

În Legea din 2004 se prevede că poate să se adreseze instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau un interes legitim printr-un act individual adresat altui subiect de drept. Sunt cuprinse în noua lege şi alte subiecte de drept în afară de cele cunoscute. Astfel, potrivit acestei legi, în afară de persoanele menţionate, mai pot declanşa acţiuni în contencios administrativ: Avocatul Poporului şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, definite de legiuitor organe de tutelă administrativă.

De asemenea, în lege se arată că Avocatul Poporului, pe baza atribuţiilor sale, dacă este sesizat de o persoană fizică şi dacă apreciază că un act sau o autoritate publică a săvârşit un exces de putere, a emis un act ilegal ce nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa de contencios administrativ cu acţiune normală în justiţie la instanţa de la domiciliul persoanei care a sesizat Avocatul Poporului (domiciliul petiţionarului). În consecinţă, petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant în cazul în care Avocatul Poporului a formulat acţiune în justiţie.

Sesizarea instanţei de contencios se poate face de către Ministerul Public atunci când Parchetul apreciază că s-a emis un act sau că o autoritate

87

prin exces de putere a emis fie un act normativ, fie un act individual, prin care s-a vătămat un interes. În acest caz se sesizează tribunalul, respectiv Curtea de Apel, iar instanţa competentă este cea de la sediul autorităţii publice care a emis actul vătămător. În esenţă, ori de câte ori se solicită printr-o acţiune să se constate nulitatea unui act administrativ nelegal, instanţa trebuie să se pronunţe asupra acestui aspect, deoarece, de regulă, actele administrative, dacă au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, nu se mai pot revoca de organul emitent, ci pot fi anulate doar de instanţă. În cazul în care se admite acţiunea, instanţa se va pronunţa asupra legalităţii sau nelegalităţii actului contestat, dar, dacă partea cere, se va pronunţa şi asupra legalităţii actelor ce au stat la baza emiterii actului nelegal şi tot la cererea părţii se va pronunţa asupra suspendării efectelor acestuia în cazul în care acestea produc un prejudiciu iminent părţii reclamante.

În noua lege este reglementată posibilitatea atacării pe calea contenciosului nu numai a hotărârilor de Guvern, ci şi a dispoziţiilor cuprinse într-o ordonanţă de guvern când se apreciază că ele sunt nelegele, neconstituţionale. Aşadar, persoana vătămată se poate adresa instanţei atunci când: este vătămată în drepturile sale sau în interesul său legitim, printr-o Ordonanţă sau printr-o dispoziţie dintr-o Ordonanţă sau Hotărâre de Guvern ce sunt neconstituţionale; pentru acest motiv, ea se adresează instanţei de contencios administrativ, iar în cererea respectivă partea poate invoca excepţia neconstituţiona-lităţii ordonanţei.

Noua lege defineşte expres tutela administrativă şi organele acesteia, în sensul că prefectul este o altă persoană ce poate introduce acţiune în contencios administrativ. Tutela administrativă se realizează, potrivit legii, de către cele două organe de autoritate publică, şi anume de către prefect, cu referire strictă la zona teritorială, la unitatea administrativă, judeţul, şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ al administraţiei publice la nivel de ţară ce are personalitate juridică şi are drept scop de a apăra funcţionarii publici de abuzurile organului de autoritate la care aceştia activează.

Potrivit noii legi, este obligatorie participarea în instanţă a reprezentantului Ministerului Public (art.1, pct.9 din Legea 554/2004). În cazul în care Ministerul Public sesizează instanţa pentru emiterea unui act de autoritate publică în exces de putere, instanţa, din oficiu sau la cerere, poate introduce în cauză chiar şi alte organisme sociale cu personalitate juridică interesate, tocmai în scopul unei soluţionări juste şi legale a cauzei.

Noua lege a contenciosului administrativ prevede necesitatea unei concilieri prealabile, şi acest lucru este cu atât mai important, cu cât este vorba de situaţii în care se cere obligarea sau se solicită anularea contractelor

88

administrative când este obligatoriu să se procedeze la conciliere între părţi, potrivit art.720 alin.1-9, Cod procedură civilă.

Tot un aspect de noutate îl constituie şi dispoziţia cuprinsă în art.3 alin.3, care arată că, până la soluţionarea cauzei (a contestaţiei, a acţiunii în contencios administrativ), actul atacat, în condiţiile art.1 şi 2, este suspendat de drept.

Noua lege prevede în mod expres când anume se poate invoca excepţia de nelegalitate şi care instanţă o poate soluţiona (art.4). Legea din 2004 stabileşte care sunt actele administrative de autoritate exceptate de la controlul realizat pe calea contenciosului administrativ, acestea fiind actele Parlamentului şi Guvernului.

Indiferent de obiectul cererii în contencios administrativ, în toate cazurile, instanţa, înainte de a proceda la judecata în fond a cauzei, trebuie să-şi verifice mai întâi competenţa materială şi apoi să procedeze la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a actului (în condiţiile prevăzute de art.4 din lege) dacă s-a invocat o astfel de excepţie şi după aceea să procedeze la soluţionarea pe fond a cauzei.

Evoluţia istorică a contenciosului administrativ în România

În România contenciosul administrativ a avut o evoluţie istorică deosebită determinată de schimbările intervenite în actele normative care îl reglementau, schimbări fireşti dacă ţinem seama de evoluţia social-politică a ţării.

Pentru prima dată, la noi, contenciosul administrativ a fost instituit prin Legea privind înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. Consiliul de Stat era un organ consultativ pe lângă Guvern ce avea trei categorii de atribuţii:

1) în materie legislativă el era cel care pregătea proiectele de lege; 2) în materie administrativă; 3) în domeniul contenciosului administrativ. Atribuţiile de contencios administrativ erau reglementate de art.51

din lege şi se exercitau: a) impotriva hotararilor ministrilor date cu exces de putere sau cu incalcarea legilor si regulamentelor ; b) împotriva hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi date cu încălcarea legilor şi regulamentelor; c) împotriva hotărârilor comisiilor de lucrări publice;

89

Consiliul de Stat mai putea soluţiona şi reclamaţii ridicate de particulari pentru apărarea intereselor lor, în cazuri prevăzute de legi.

În 1866 Consiliul de Stat a fost desfiinţat, iar atrbuţiile lui în materie de contencios administrativ au fost preluate de instanţele judecatoreşti de drept comun.

Acel sistem a fost valabil până în anul 1903 când a fost adoptată Legea pentru reorganizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care dădea dreptul particulărilor să atace pe calea unui recurs principal şi direct actele administrative ilegale şi să ceară instanţei judecătoreşti să pronunţe anularea. Pentru judecarea acestui recurs s-a infiinţat la nivelul Inaltei Curti de Casatie Sectiunea a III-a, sectiune de contencios administrativ, care nu avea insa o competenta generala, ci limitata la materiile stabilite de lege.

Legea Curtii de Casatie si Justitie din 25 martie 1910 a desfiintat sistemul contenciosului conceput in 1905, cauzele de aceasta natura solutionandu-se de catre tribunalele de judet. Competenta stabilita de aceasta lege nu a durat pera mult, deoarece prin Legea de reorganizare a Curtii de Casatie si Justitie din 17 februarie 1912, cauzele de contencios administrativ au fost atribuite, din nou, Sectiunii a III-a a Curtii de Casatie. Aceasta sectiune era abilitata sa judece legalitatea actelor, dar nu putea sa le anuleze, ci doar sa le declare ilegale si sa invite autoritatea administrativa sa le desfiinteze sau sa le modifice. Constitutia din 1923 a reglementat, in art.99, dreptul de a obtine despagubiri de catre cei vatamati printr-un decret sau o dispozitie semnata sau contrasemnata de un ministru. O importanta deosebita pentru institutia contenciosului administrativ o avea art.107 in care se mentiona ca atributiile de contencios administrativ apartin in intregime puterii judecatoresti si se exercita potrivit legii speciale. Totodata, se mentiona, ca prin institutia contenciosului administrativ se putea verifica legalitatea tuturor actelor administrative, cu exceptia celor de guvernamant si a celor de comandament militar.

In baza acestor prevederi constitutionale a fost adoptata Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925. Potrivit art.1 din aceasta lege, oricine se pretindea vatamat in drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate facut cu incalcarea legilor si a regulamentelor, sau prin reaua-vointa a autoritatilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, putea face cerere pentru recunoasterea dreptului sau la instantele judecatoresti competente. Erau exceptate actele de guvernamant, actele de comandament militar, actele referitoare la exercitarea tutelei administrative si controlului ierarhic.

90

Contenciosul reglementat de Legea din 1925 era un contencios subiectiv, adica reclamantul trebuia sa invoce lezarea unui drept subiectiv, In acelasi timp, era un contencios de plina jurisdictie, intrucat cel lezat in dreptul sau putea cere anularea actului, precum si despagubiri.

Cu toate acestea, prin legi speciale, anumite litigii dintre particulari si autoritatile administrative au fost date in competenta unor instante jurisdictionale administrative.

Dintre aceste legi speciale amintim Legea din 20 aprilie 1933 prin care au fost infiintate comitetele de revizuire, adevarate tribunale administrative.3 Legea administratiei locale din 27 martie 1933 prin care comitetele de revizuire au dobandit denumirea de curti administrative si Legea pentru organizarea curtilor administrative din 15 martie 1939. In 1948, prin Decretul nr.128 au fost desfiintate Contenciosul administrativ si Curtile administrative, instantele judecatoresti putand verifica legalitatea actelor administrative numai atunci cand legea prevedea in mod expres aceasta competenta. In Constitutia din 1965 s-a introdus principiul legalitatii actelor administrative in conditiile stabilite de lege si s-a prevazut ca cei vatamati in drepturile lor prin acte administrative ilegale se pot plange la instantele judecatoresti. In baza Constitutiei din 1965 a fost adoptata Legea nr.1/1967 referitoare la judecarea de catre tribunale a cererilor celor vatamati in drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul administrativ instituit de aceasta lege era un contencios de plina jurisdictie.

Introducerea principiului constitutional al verificarii legalitatii actelor administrative si adoptarea Legii nr.1/1967 au marcat o schimbare importanta in posibilitatea contestarii in justitie a actelor administrative ilegale4, chiar daca existau numeroase acte administrative exceptate de la controlul judecatoresc. Numeroasele exceptii de acte administrative pe care le prevedea Legea nr.1/1967, precum si practica judecatoreasca orientata spre restrangerea sferei controlului judecatoresc au ingustat mult sfera exercitarii controlului actelor administrative de catre instantele judecatoresti.

Prin adoptarea Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 si a Constitutiei din 1991 s-a relansat traditia contenciosului administrativ din perioada interbelica. Contenciosul administrativ reglementat de Legea nr.29/1990 are urmatoarele trasaturi: este un contencios de plina jurisdictie; exercita un

3 Pt detalii a se vedea E.D. Tarangul, op.cit. p.613 si urm. 4 Al Negoita, op.cit., p.213 si urm.

91

control direct; actul atacat trebuie sa provina de la o autoritate publica5; inainte de a introduce actiunea in instanta, cel vatamat in dreptul sau trebuie sa ofere posibilitatea autoritatii ierarhic superioare de a inlatura actul ilegal si de a repara eventuala pagaba; pot fi atacate si actele administrative jurisdictionale; contenciosul are doua grade de jurisdictie, fondul si recursul; actiunea in justitie poate fi formulata si personal impotriva functionarului autoritatii publice.6 De asemenea, pentru prima data se consacra raspunderea pentru daune morale.

Constitutia din 1991 schimba, sub anumite aspecte, conceptia asupra sferei contenciosului administrativ. In art.21 din Constitutie se arata ca orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor si intereselor sale legitime, iar in art.48 din Constitutia din 1991 se prevede ca persoana vatamata de o autoritate publica printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri are dreptul sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului administrativ si repararea pagubei. In acelasi articol se mentioneaza ca limitele si conditiile exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organica, iar in art.72 punctul 3, cu referire la legile organice, se mentioneaza la litera j ca domeniul contenciosului administrativ face obiectul unei legi organice.

TRĂSĂTURILE CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN BAZA CONSTITUŢIEI ŞI A LEGII CADRU

1. O primă trăsătură o reprezintă obiectul specific al litigiilor de

drept administrativ. Prin Legea 554/2004 şi în Constituţia României, în spiritul tradiţiei acestei instituţii, se îngăduie ca acţiunile în contencios să privească atât actul administrativ tipic (emis de autoritate, dar apreciat ca ilegal), cât şi actul administrativ asimilat (neemiterea actului la care subiectul de drept se constituie îndrituit). În această a două situaţie se asimilează unui act juridic un fapt al administraţiei, şi anume acela de a nu soluţiona o cerere la care legea îi dă dreptul cetăţeanului, ceea ce atrage denumirea de act administrativ asimilat. Se instituie astfel un control direct pe cale de acţiune judiciară atât asupra actului administrativ propriu-zis, cât şi asupra actului administrativ asimilat.

2. O a două trăsătură priveşte calitatea părţilor în litigiu. În contenciosul administrativ pot fi atacate actele emise de autorităţile publice 5 Notiunea de autoritate administrativa prevazuta de art.1 din Legea nr.29/1990 a fost inlocuita in Constitutie (art.48) cu cea de autoritate publica. 6 Pt. detalii a se vedea A. Iorgovan, op. cit., vol.I, p. 401-402

92

care vor avea calitatea de pârât. Această trăsătură rezultă din coroborarea art.1 din Legea 554/2004 cu art.52 din Constituţie, care consacră drepturile persoanelor vătămate de o autoritate publică şi care lărgeşte sfera actelor ce pot fi atacate în contencios, ea incluzând în prezent orice act administrativ indiferent de autoritatea publică de la care emană.

Legea contenciosului administrativ face referire la persoanele fizice sau juridice, ceea ce înseamnă că legiuitorul, şi prin vechea lege 29/1990, abrogată, şi cu atât mai mult prin noua lege 554/2004, a avut în vedere capacitatea civilă a celui vătămat în accepţiunea dată de lege.

Art.52 din Constituţie renunţă la termenul de persoană fizică sau juridică, vorbind numai despre persoana vătămată. Este vorba despre o schimbare de esenţă a legiuitorului constituant. Constituantul a avut în vedere renunţarea la necesitatea calităţii de persoană fizică sau juridică a reclamantului, folosind sintagma persoană într-o accepţiune largă, care să includă atât persoanele fizice cât şi pe cele juridice, singura condiţie impusă de lege constând în aceea ca reclamantul să fie vătămat fie în dreptul său, fie în interesul său legitim, fie într-o libertate.

3. O a treia trăsătură vizează tipul de contencios instituit, şi anume un contencios de plină jurisdicţie, care se realizează prin puterea judecătorească. Aceasta înseamnă că judecătorul are competenţe mult mai largi decât organul jurisdicţional, adică, prin hotărârea dată în contencios, instanţa nu se limitează numai la a pronunţa anularea unui act ilegal, ci ea poate ordona şi alte măsuri, cum ar fi: recunoaşterea de drepturi subiective ale reclamantului, obligarea la despăgubiri a pârâtului (organul de autoritate publică) şi obligarea pârâtului la refacerea unui act, modificarea actului, completarea lui sau la emiterea unei decizii administrative, după caz.

Deci, prin acţiunea în contencios administrativ se instituie un control de plină jurisdicţie, în sensul că reclamantul poate solicita, iar instanţa poate dispune următoarele: anularea actului – în funcţie de întinderea efectelor anulării, poate fi o anulare totală sau parţială; recunoaşterea dreptului pretins – posibilitatea ca instanţa să oblige autoritatea pârâtă la emiterea actului solicitat de reclamant atunci când apreciază că legea îi conferă acestuia un asemenea drept; repararea pagubei (reparaţii materiale, morale, amenzi). Semnificativ pentru contenciosul de plină jurisdicţie este întinderea drepturilor pe care le are organul judecătoresc.

4. A patra trăsătură este caracterul facultativ al procedurii administrative prealabile, cu referire expresă la jurisdicţiile speciale administrative.

93

Potrivit art.21 alin 4 din Constituţie, „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”. Persoanele vătămate prin actele şi operaţiunile administrative în raporturile lor cu administraţia au la dispoziţie două categorii de mijloace pentru a se plânge şi a obţine satisfacţia pe care o creează legea: recursurile administrative şi recursul contencios. Recursul administrativ este reprezentat de sesizarea printr-o reclamaţie a unui organ administrativ care ar putea fi cel emitent sau cel ierarhic superior lui. Această categorie de recursuri include recursul graţios şi recursul ierarhic.

Recursul contencios există atunci când autoritatea sesizată este una judecătorească. Cât priveşte procedura administrativă prealabilă sub forma recursurilor administrative, acestea semnifică o posibilitate a subiectului vătămat de a se adresa administraţiei care i-a produs vătămarea sau celei superioare ei, prin anularea, modificarea, înlocuirea unui act administrativ. Recursul administrativ e un mijloc în beneficiul cetăţeanului prin care acesta să-şi poată realiza dreptul său fără a mai apela la justiţie, care reprezintă o cale mai anevoioasă şi mai costisitoare. Recursul administrativ prezintă avantajul că e simplu, fără formalităţi şi termene şi fără cheltuieli. Pentru a putea fi exercitată o formă de recurs administrativ, se impun mai multe condiţii: autoritatea faţă de care se exercită recursul administrativ să fi emis un act ilegal sau să nu-l fi emis, deşi subiectul de drept se considera îndreptăţit la el; cel care exercită forma de recurs să fi suferit o vătămare într-un drept al său sau într-un interes legitim, în lipsa unei asemenea vătămări neputând fi vorba decât de o simplă denunţare.

Recursul administrativ vizează atât legalitatea, cât şi oportunitatea actului administrativ, precum şi consecinţele acestuia, lucru explicabil de vreme ce e vorba de un control administrativ, iar misiunea administraţiei e realizarea cât mai completă a interesului public. Actele emise în urma unui recurs administrativ nu sunt acte administrativ jurisdicţionale, ci acte administrative; ele produc aceleaşi efecte ca şi când administraţia ar fi acţionat din oficiu, autosesizându-se cu privire la o anumită problemă ce presupune intervenţia unui act administrativ. Din punct de vedere al procedurii de îndeplinit şi al termenelor în care se exercită, ele sunt scutite de termene şi proceduri speciale.

Recursurile administrative sunt de două categorii: -graţios, căruia îi sunt caracteristice două trăsături, care se exercită la

aceeaşi autoritate ce a emis actul administrativ supus recursului; cel care îl exercită poate cere să fie emis un act administrativ, să fie retractat, modificat sau anulat actul eliberat;

94

- ierarhic, care urmăreşte punerea în funcţiune a puterii ierarhice şi căruia îi sunt caracteristice două trăsături.

Prima trăsătură se exercită la organul ierarhic superior organului care a produs vătămarea şi din punct de vedere al sferei sale de aplicare nu vizează decât actele administrative emise de organele administrative care au organe superioare din punct de vedere ierarhic.

A doua vizează pretenţiile recurentului, ce anume poate cere cel care îl exercită de la organul ierarhic superior celui al cărui act i-a produs o anumită vătămare. Acesta poate cere anularea actului respectiv, precum şi obligarea autorităţii emitente să emită sau să modifice un anumit act.

Dublul grad de jurisdicţie

Fondul şi recursul se judecă în cadrul secţiilor specializate de contencios administrativ existente la nivelul tribunalelor, curţilor de apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice până la nivelul judeţului (comunale, orăşeneşti, municipale), cu excepţia Municipiului Bucureşti, se soluţionează în fond la secţiile de contencios administrativ de la nivelul tribunalelor şi în recurs la curţile de apel.

Litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice de la nivel judeţean şi central intră în competenţa materială pentru fond la secţiile de contencios administrativ de la nivelul curţilor de apel, iar în recurs la secţia de contencios a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Legea a instituit un regim diferit pentru actele emise de autorităţile publice de la nivelul Municipiului Bucureşti, care au revenit spre judecată în fond la Curtea de apel şi în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Posibilitatea de a ataca în justiţie şi actele administrative cu caracter jurisdicţional

Prin actele jurisdicţionale se poate tranşa cu forţă de adevăr, legal, un conflict de drepturi sau se poate constata cu aceeaşi tărie o situaţie de drept sau de fapt; ele sunt săvârşite numai după o procedură ce se aseamănă cu procedura judiciară.

Din punct de vedere al caracterului lor, dedus din natura organului care le emană, aceste acte jurisdicţionale sunt acte administrative tipice, deoarece sunt emise de autorităţi administrative. Datorită specificului acestor acte – acela de a soluţiona anumite litigii din sfera administraţiei active după o procedură în care se găsesc principii similare procedurii judiciare –, ele au

95

fost sustrase, tradiţional, controlului de legalitate al controlului de contencios administrativ.

Legea 554/2004 a contenciosului administrativ instituie însă posibilitatea de a ataca în justiţie şi actele administrativ jurisdicţionale.

Acţiunea poate fi formulată şi personal împotriva funcţionarului vinovat, care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, numai în situaţia în care se solicită despăgubiri. Constituţia actuală trimite, prin alin.2 al art.52, la o lege organică prin care să fie stabilite condiţiile şi limitele exercitării acestui drept.

Regimul legal al funcţionarului public implicat în emiterea actului administrativ atacat sau neemiterea actului solicitat îl găsim în Legea 554/2004 şi are următoarele aspecte:

• pot fi chemaţi în justiţie atât funcţionarul care a elaborat actul, cât şi cel care se face vinovat de neemiterea lui prin refuzul rezolvării cererii. Autoritatea publică e cea care eliberează actul, iar funcţionarul e cel care îl elaborează;

• funcţionarul public chemat în justiţie are calitatea procesuală de sine stătătoare, este pârât în contenciosul administrativ, având calitatea procesuală pasivă;

• funcţionarul public poate fi chemat în instanţă numai dacă se solicită despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere.

Obiectul unei acţiuni în contenciosul administrativ nu poate consta doar în acordarea de despăgubiri, fără să se solicite şi anularea actului sau obligarea la emiterea lui. Legea admite posibilitatea introducerii acţiunii în anulare. În situaţia în care reclamantul nu cunoaşte întinderea reală a pagubei, el poate introduce ulterior cererea de despăgubiri, termenul de prescripţie pentru această cerere curgând de la data la care a cunoscut întinderea pagubei.

Acţiunile al căror obiect exclusiv îl reprezintă anularea actului sau obligarea la emiterea lui fără a se solicita despăgubiri pot fi introduse numai împotriva autorităţii publice. Legea instituie principiul solidarităţii între funcţionarul public şi autoritate; în cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă este obligată la plata daunelor solidar cu autoritatea administrativă. Consacrarea acestui principiu a fost legitimată, în primul rând, de nevoia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca despăgubirile pe care le dispune instanţa să poată şi intra în patrimoniul reclamantului, pornindu-se de la prezumţia de solvabilitate a autorităţii publice pentru ca reclamantul să poată beneficia de aceste despăgubiri.

96

Principiul solidarităţii îşi are legitimitatea şi în faptul că vina nu poate fi asumată doar de funcţionar; funcţionarul este doar al autorităţii, iar de menţinerea unui funcţionar incompetent este responsabilă într-un fel şi autoritatea (art.16 alin.1 (1) teza 2 din Legea 554/2004). Legea prevede posibilitatea pentru funcţionar (pârât) de a chema în garanţie pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin să semneze actul; superiorul poate fi chemat în garanţie atât în cazul actului administrativ, cât şi al actului administrativ asimilat (art.16, alin 1, pct 2 Legea 554/2004).

Legea prevede posibilitatea instanţei de judecată de a amenda, pentru întârzieri nejustificate, pe conducătorul autorităţii publice care se face vinovat de neexecutarea hotărârii în termenul legal (art.24 (2)şi art.24 (3) din Legea nr.554/2004, care stabileşte sancţiunea cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 25.000.000 până la 100.000.000).

SUBIECTELE DE SEZINĂ POTRIVIT LEGII CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV NR. 554/2004

Potrivit legii nr 554/2004, Legea contenciosului administrativ rezultă

că, în procesele de contencios părţile care au calitatea de reclamant sunt denumite subiecte de sezină, şi sunt următoarele: 1. orice persoană fizică sau juridică care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente cu o cerere. Prin aceasta poate solicita următoarele: anularea actului, recunoaşterea actului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât şi public.

2. se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

3. Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

97

4. Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

5. Când Ministerul Public apreciază că, prin excesul de putere, concretizat în emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă un interes public, va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii emitente.

6. Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanţei constatarea nelegalităţii actului respectiv, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul emiterii acţiunii, instanţa se va pronunţa, la cerere, şi asupra legalităţii actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor civile produse.

7. Persoana vătămată în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanaţe ale Guvernului neconstituţionale, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile prezentei legi.

8. În condiţiile prezentei legi, acţiunile în contencios administrativ pot fi introduse de prefect şi de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, precum şi de orice persoană de drept public vătămată într-un drept sau, după caz, când s-a vătămat un interes legitim. Participarea în instanţă a reprezentantului Ministerului Public a fostobligatorie până la apariţia O.G. nr 194/2005 care a abrogat pct9 din art1 din lege.

9. Pentru situaţia prevăzută la alin 5, instanţa, din oficiu sau la cerere, poate introduce în cauză organismele sociale cu personalitate juridică interesate. În concluzie subiectele de sezină sunt: orice persoană fizică sau juridică vătămată printr-un act administrativ sau când nu I s-a rezolvat cererea în termenul legal, Avocatul Poporului, Ministerul Public, autoritatea emitentă a unui act administrativ nelegal, persoana vătămată printr-o ordonanţă sau dispoziţie din ordonanţă a Guvernului neconstituţionale, orice persoană de drept public sau privat când I s-a vătămat un interes legitim.

98

Raportat la acest aspect trebuie subliniata importanta cunoasterii notiunilor necesare intelegerii institutiei cu privire la Procedura de solutionare a cererii in Contencios Administrativ, acestea fiind: plangerea prealabila;termenul de prescriptie in Contencios;obiectul actiunii judiciare; actiunea in Contencios a dispozitiilor din Ordonantele de Guvern; instanta competenta sa solutioneze cererile in Contencios Administrativ; termenul de formulare a actiunilor in Contencios Administrativ; Distinctia dintre termenul de prescriptie si termenul de decadere; Actele necesare actiunii in Contencios; citarea partilor in Contencios si relatiile solicitate de la alte organisme sociale; suspendarea actului administrativ pana la solutionarea pe fond a actiunii in Contencios; solutiile pe care le poate da instanta in Contencios Administrativ; taxele de timbru in Contencios Administrativ; judecarea cauzei in Contencios Administrativ; termenul de prescriptie, dar şi a termenilor speciali definiţi în art.2 din lege..

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1. Ce se înţelege prin contencios administrativ? Definiţi

contenciosului administrativ în sensul Legii nr. 554/2004. 2. Care sunt trăsăturile contenciosului administrativ? 3. Care sunt condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contencios

administrativ conform Legii 554/2004? Ce se înţelege prin subiecte de sezină? Daţi exemple.

4. Cine poate formula o acţiune la instanţa de contencios administrativ?

5. Ce se înţelege prin persoană vătămată în sensul contenciosului administrativ?

6. Ce fel de acţiune poate porni avocatul poporului – are calitate de reclamant în contencios? Ministerul public are calitate de reclamant în contencios?

7. Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ are calitatea de reclamant în contencios administrativ?

8. O persoană vătămată printr-o ordonanţă de guvern poate formula acţiunea în contencios administrativ?

9 . Prefectul are calitatea de reclamant în contencios administrativ – când?

10. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are calitatea de reclamantă în contencios administrativ? Organismele sociale cu personalitate juridică au calitatea de reclamant în contencios administrativ?

99

APLICAŢII

1. Care sunt trăsăturile specifice ale contenciosului administrativ potrivit legii cadru şi Constituţiei:

a. are un obiect specific al litigiului de drept administrativ, calitatea părţilor în litigiu, este un contencios de plină jurisdicţie şi are caracter facultativ procedura prealabilă b. obiectul specific al litigiului de drept administrativ şi

calitatea părţilor în litigiu c. calitatea părţilor în litigiu şi tipul de contencios de plină

jurisdicţie d. obiectul specific al litigiului şi caracterul facultativ al

procedurii prealabile e. caracterul obligatoriu al procedurii prealabile

2. Care dintre subiectele de sezină nu este obligat să efectueze plângerea prealabilă? a. Prefectul, primarul şi Avocatul Poporului; b. Avocatul Poporului, prefectul şi instituţia publică; c. Ministerul Public şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici; d. Autoritatea publică, Avocatul Poporului şi prefectul; e. Prefectul, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. 3. Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim poate ataca o dispoziţie dintr-o Ordonanţă de Guvern? Unde şi cum? a. Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate ataca aceasta prin acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate; b. Persoana vătămată poate ataca ordonanţa la Curtea Constituţională; c. Se poate ataca la Parchetul militar ordonanţa sau dispoziţii din aceasta;

100

d. Nu se poate ataca la nici o instanţă o Ordonanţă de Guvern; e. Se poate ataca doar la Curtea de Apel o parte din ordonanţă.

4. Instituţia contenciosului administrativ este o instituţie: a. de drept civil b. de dreptul muncii c. de drept administrativ d. o instituţie de drept penal e. o instituţie de drept comercial

5. Ce reprezintă contenciosul administrative

a. o luptă de idei b. o confruntare politică a două sau mai multe partide

politice c. o sumă de procese politice d. totalitatea litigiilor născute între particulari şi

administraţia publică, cu ocazia organizării, funcţionării serviciilor publice, în care se aplică reguli, principii ce aparţin dreptului public

e. o totalitate de litigii dintre stat şi administraţia publică 6. Potrivit definiţiei contenciosului administrativ cine poate fi considerată persoană vătămată:

a. cel vătămat într-un drept al său de o autoritate publică b. cel vătămat în interesul său de o autoritate publică c. cel vătămat într-o libertate fundamentală de o autoritate

publică d. cel vătămat într-un drept recunoscut de lege, într-o

libertate, în interesul său legitim, printr-un act administrativ tipic sau atipic, emis de o autoritate publică

e. cel vătămat de o autoritate publică în interesul său politic

101

7. Se poate ataca în prezent la instanţa de contencios administrativ, un act de control emis de inspectorii finanţelor publice, fără a utiliza procedura prealabilă:

a. în prezent da b. în prezent nu c. se poate doar după realizarea procedurii prealabile d. potrivit art. 21 alin. 4 din Constituţie se poate, ca cel

vătămat în drept său, într-o libertate sau într-un interes legitim, să se adreseze direct instanţei de contencios, dar în termenul legal prevăzut de art. 5 din legea 29 / 1990

e. se poate şi la organul ierarhic şi la instanţa de contencios în acelaşi timp

8. Acţiunea în contencios administrativ poate fi formulată:

a. în termen de 5 zile de la emiterea actului nelegal de către

o autoritate b. în termen de 10 zile de la emiterea actului nelegal de

către o autoritate c. în termen de 1 an de la comunicarea actului nelegal emis

de o autoritate d. în termen de 30 zile de la comunicarea actului considerat

nelegal sau vătămător sau în caz de refuz în termen de 30 de zile de la data la care trebuia emis actul dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere

e. în termen de 3 ani de la emiterea actului atacat

9. Care sunt trăsăturile specifice ale contenciosului administrativ potrivit legii cadru şi Constituţiei:

a. are un obiect specific al litigiului de drept administrativ,

calitatea părţilor în litigiu, este un contencios de plină jurisdicţie şi are caracter facultativ procedura prealabilă

b. obiectul specific al litigiului de drept administrativ şi calitatea părţilor în litigiu

c. calitatea părţilor în litigiu şi tipul de contencios de plină jurisdicţie

102

d. obiectul specific al litigiului şi caracterul facultativ al procedurii prealabile

caracterul obligatoriu al procedurii prealabile

10. Care sunt categoriile esenţiale de valori, ocrotite prin acţiunea în contencios administrativ:

a. drepturile persoanei vătămate b. numai libertăţile persoanei vătămate c. interesele legitime d. drepturile şi libertăţile recunoscute de lege şi interesul

legitim al reclamantului e. nici una din aceste valori


Cursul nr. 7 tratează Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ potrivit Legii 554/2004 – suspendarea actului administrativ atacat

103

CURSUL NR. 7

PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERII ÎN CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV POTRIVIT LEGII 554/2004. SUSPENDAREA ACTULUI ADMINISTRATIV ATACAT

Obiectivele cursului nr. 7:

- De a cunoaşte în ce constă obiectul cererii de chemare în judecată în contenciosul administrativ.

- De a şti care este termenul de sesizare a instanţei de contencios administrativ şi care instanţă are competenţa materială de a soluţiona o acţiune în contencios administrativ.

- De a cunoaşte cine poate dispune suspendarea executării actului administrativ unilateral vătămător şi care este modalitatea de formulare a cererii de suspendare a executării actului administrativ vătămător.

- De a cunoaşte care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de suspendare şi care este termenul de formulare a cererii de suspendare.

- De a cunoaşte care sunt condiţiile de admisibilitate a suspendării actului administrativ atacat.

- De a cunoaşte cum se soluţionează o cerere de suspendare, în ce termen şi prin ce act se dispune suspendarea judecătorească a executării actului administrativ.

- De a şti care este durata suspendării executării actului administrativ atacat.

- De a cunoaşte în ce constă celeritatea judecării cererii de suspendare. - De a şti care este calea de atac împotriva hotărârii sau încheierii de

suspendare.


- obiectul cererii de chemare în judecată în contenciosul administrativ

- termenul de sesizare a instanţei de contencios administrative - competenţa materială de a soluţiona o acţiune în contencios. - suspendarea executării actului administrativ unilateral

vătămător.Modalitatea de formulare a cererii de suspendare a executării actului administrativ vătămător.

104

- instanţa competentă să soluţioneze cererea de suspendare şi termenul de formulare a cererii de suspendare.

- condiţiile de admisibilitate a suspendării actului administrativ atacat.

- actul prin care se dispune suspendarea judecătorească a executării actului administrativ atacat este: fie o sentinţă, fie o încheiere, ambele reprezintă hotărâri ale instanţei care pot fi atacate în recurs în termenul legal, respectiv de 5 zile de la pronunţare.

- durata suspendării executării actului administrativ atacat, este de regulă până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii pe fond.

- calea de atac împotriva hotărârii sau încheierii de suspendare este recursul.

PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERII ÎN CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV POTRIVIT LEGII 554/2004. SUSPENDAREA ACTULUI ADMINISTRATIV ATACAT

Formularea acţiunii în contencios administrativ După îndeplinirea procedurii prealabile se poate formula acţiunea în

justiţie în 30 de zile de la primirea răspunsului autoritatii emitente a actului administrativ, urmare promovarii recursului gratios,sau de la expirarea celor 30 de zile in care autoritatea trebuie sa dea raspunsul. Acest termen este untermen de prescriptie susceptibil de suspendare,intrerupere,repunere in termen,insa actiunea trebuie formulate la instanta in termenul maxim de un an de la data comunicarii actului administrativ a carui anulare se cere. Acest termen de un an a fost considerat termen limita de prescriptie sau termen de decadere.Indiferent cum l-am denumi,literature juridical este unanima in a aprecia ca termenul de un an este termen limita. Cat priveste Legea nr.1/1967,aceasta prevedea un termen mai scurt,de 6 luni,iar Legea contenciosului administrative din 1925 nu prevedea nici un termen,aratand ca aceste actiuni pot fi intentate oricand.

105

Referitor la competenta teritoriala a instantelor care solutioneaza actiunile in contencios administrativ,in lege se prevede ca aceasta apartine instantei in circumscriptiacareia domiciliaza reclamantul. În literatura juridica s-a aratat că această prevedere legală este în favoarea reclamantului, care însa poate sa renunte la favoarea prevazuta de Legea 29/1990 si sa introduca actiunea la instanta de domiciliu a paratului,in conformitate cu dispozitia din dreptul comun(art.5 din Codul de procedura civila). În acţiunea introdusă reclamantul poate cere anularea actului administrativ,recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei suferite prin incalcarea dreptului pe care legea i-l recunoaste sip e care autoritatea administrativa l-a incalcat. Nu este obligatoriu ca prin aceeasi actiune reclamantul sa ceara atat anularea actului,cat si repararea pagubei,deoarece este posibil ca la data introducerii actiunii in aularea actului administrativ reclamantul san u cunoasca paguba si intinderea acesteia. Iata de ce el poate formula si separat actiune in repararea pagubei.In acest caz termenul de prescriptie incepe sa curga de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuie sa cunoasca intinderea pagubei. In sprijinul actiunii sale reclamantul are obligatia de a depune actul pe care il ataca sau,dupa caz,raspunsul autoritatii publice prin care i se comunica refuzul pretentiei sale juridice. În cazul in care nu a primit nici un raspuns la cerere va depune la dosar copia cererii sale adresate autoritatii publice cu mentiunea ca este conforma cu originalul. În cazul in care reclamantul nu are actul administrativ sau acest act a fost dat in forma orala se pune problema daca impotriva acestor acte se poate formula actiune in contencios administrativ. În partea consacrata actelor administrative am aratat ca acestea din punct de vedere al formei pot fi: scrise,orale si implicite. Mentiunea din Legea nr.29/1990 referitoare la obligatia de a depune instantei o copie a actului administrativ contestat se refera la actul administrative scris,ceea ce nu inseamna ca impotriva actelor administrative orale nu s-ar putea introduce actiune in contencios administrativ.

Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ Cu ocazia formulării acţiunii judiciare în contencios administrativ,

reclamantul poate cere următoarele: anularea actului administrativ unilateral, vătămător, în tot sau în parte, repararea pagubei suferite, ca urmare a actului

106

administrativ vătămător, daune morale, obligarea autorităţii pârâte să emită un anumit act în condiţiile şi cu respectarea legii; se poate cere, în condiţiile legii, amendarea conducătorului, persoanei vinovate (a funcţionarului public) de emitere a actului ilegal sau vinovate de refuzul eliberării actului în condiţiile legii.

În toate situaţiile, instanţa se pronunţă asupra tuturor capetelor de cereri formulate prin acţiunea introdusă în contencios administrativ.

Reclamantul mai poate cere, în termenul legal, anularea, aplicarea, executarea contractului administrativ încheiat de părţi sau poate formula orice alte cereri legate de contracte sau de executarea lor.

În toate cazurile, la soluţionarea acţiunilor în contencios administrativ se vor respecta cu stricteţe principiile următoare: principiul priorităţii interesului public; principiul celerităţii soluţionării cererilor şi principiul oficialităţii executării hotărârilor pronunţate în contencios administrativ; de asemenea, se va ţine cont şi de principiul disponibilităţii părţii, precum şi de principiul libertăţii contractuale părţilor (în acţiunile ce privesc contractele administrative).

Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în contencios

În primă instanţă, acţiunea poate fi judecată în complet format dintr-un

singur judecător, la tribunal, sau la Curtea de Apel, după caz, la secţia contencios administrativ şi fiscal potrivit noii legi judiciare de organizare a instanţelor (Legea nr.304/2004).

Când un act este considerat vătămător şi este emis de o autoritate publică locală, cererea poate fi soluţionată de tribunale, iar când actul este emis de o autoritate publică centrală, cererea se soluţionează de Curţile de Apel, secţia sus-menţionată.

De asemenea, când este vorba de atacarea unor acte cu valoare de sub 5.000.000.000 lei, cererile se vor ataca şi se vor soluţiona de tribunale secţia contencios administrativ şi fiscal, iar când valoarea depăşeşte 5.000.000.000 lei, cererile vor fi soluţionate de către Curţile de Apel în primă instanţă.

Sub aspectul competenţei materiale, aceasta revine deci tribunalelor sau Curţilor de Apel, pe fond, secţiilor specializate, dar sub aspectul competenţei teritoriale, acţiunea în contencios este una alternativă, adică poate fi competentă instanţa de la domiciliul reclamantului sau pârâtului.

Nu se poate invoca, în condiţiile contenciosului administrativ, excepţia de incompetenţă teritorială, instanţa sesizată trebuind să soluţioneze cererea formulată de parte.

107

Acţiunile formulate împotriva Ordonanţelor Guvernului Spre deosebire de Legea 29/1990, abrogată, prin Legea 554/2004, se

poate ataca, aşa cum am arătat, pe calea acţiunii în contencios, atât o Ordonanţă de Guvern sau o dispoziţie din Ordonanţa de Guvern, când aceasta este vătămătoare pentru cel ce reclamă, cât şi Hotărârile de Guvern sau dispoziţii cuprinse în acestea.

Aceste acţiuni pot fi formulate oricând, dar trebuie subliniat faptul că pentru atacarea Ordonanţelor de Guvern este obligatoriu ca acţiunea să fie însoţită de excepţia de neconstituţionalitate. Acest lucru corespunde prevederilor din art.126 alin.6, deoarece este vorba despre o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cuprinse în actul atacat. Instanţa de contencios verifică dacă se îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea 47/1992 art.29 alin 2, 3, republicată şi modificată, în sensul că instanţa va face o analiză a textelor, prin care se vor arăta dispoziţiile ce nu corespund legilor, Constituţiei şi va sesiza Curtea Constituţională printr-o Încheiere, care, la rândul ei, se va pronunţa printr-o Decizie asupra excepţiei invocate.

Termenul de formulare a acţiunii în contencios Art.11 din Legea 554/2004 prevede ca acest termen este de 6 luni de la

emiterea actului respectiv, iar în situaţiile de respingere a plângerii prealabile, de 6 luni de la data respingerii plângerii, spre deosebire de Legea 29/1990, când termenul era de 30 zile de la comunicarea actului atacat. După ce a expirat termenul de soluţionare de 30 de zile, respectiv de 6 luni, se poate formula acţiunea în instanţa de contencios. De asemenea, în termen de 6 luni de la încheierea unui contract administrativ. Există situaţii în care cererile împotriva actelor administrative vătămătoare se pot introduce şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an.

Termenul de 6 luni este un termen de prescripţie, iar termenul de 1 an de la emiterea actului este un termen de decădere.

În situaţia în care acţiunea este formulată de prefect, de Agenţia Funcţionarilor Publici, de Ministerul Public, sau de o autoritate publică, termenul de 6 luni sau de 1 an curge de la data la care s-a luat cunoştinţă de actul nelegal. Argumentul ce stă la baza acestei prevederi este că termenul curge de la data comunicării sau luării la cunoştinţă, deoarece nu în toate cazurile actul administrativ se comunică părţii, ci doar organului interesat, iar partea ia cunoştinţă de el în urma unei plângeri către acest organ.

108

În concluzie, în ce priveşte termenul de introducere a unei astfel de acţiuni se impune respectarea cu stricteţe a prevederilor cuprinse în art.11 pct.1-5 din lege, deoarece termenul reprezintă o condiţie obligatorie şi esenţială pentru admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ. a atare, termenul de a formula plangere prealabila si actiune in Contencios curge pentru reclamanta de la data luarii efective la cunostinta de catre aceasta si nu de la data comunicarii lui (care reprezinta regula).

Actele impuse de lege ce se anexează la cererea în contencios administrativ

Acţiunea în contencios trebuie scrisă de partea ce o face, semnată şi

datată de aceasta, adresată instanţei de judecată; în mod obligatoriu, la acţiune trebuie să se ataşeze actul de autoritate considerat vătămător; de asemenea, se anexează copie de pe plângerea prealabilă, cererea de probe, care pot fi: acte, martori, avize, expertize, interogatorii şi orice alte acte ce pot fi depuse în apărare şi în susţinerea acţiunii formulate (art.12 din Legea 554/2004).

Cu privire la probele ce se efectuează în contencios adminis-trativ, este evident că se aplică prevederile Codului de procedură civilă, dar la fel de evidentă este şi obligativitatea persoanei care se consideră vătămată de a depune toate înscrisurile necesare, în dovedirea cererii formulate (conform art.1169 Cod civ.).

Citarea părţilor în instanţa de contencios şi relaţiile solicitate de instanţă

Preşedintele instanţei, când primeşte cererea-acţiunea în contencios, o

înregistrează şi verifică timbrajul, stabileşte un termen de judecată de urgenţă, cu menţiunea ca reclamantul să timbreze cu suma (precizată pe citaţie), iar pârâtul, cu menţiunea să depună întâmpinare. Se mai pot cere relaţii de la organele emitente ale actului atacat sau de la alte organe de autoritate, implicate în emiterea acelui act. În cazul în care se atacă un act emis de o autoritate administrativă, iar reclamantul are calitatea de terţ a actului, se citează părţile şi trebuie să se citeze cu menţiunea depunerii tuturor actelor necesare soluţionării cauzei.

Tot în acţiunea în contencios, instanţa competentă poate solicita, de la un alt organ de autoritate care nu este parte în contencios, o serie de relaţii pentru a veni în sprijinul soluţionării legale a cauzei.

109

Judecarea acţiunii în contencios administrativ Potrivit art.17 din lege acţiunea în contencios administrativ se

soluţionează cu precădere şi celeritate, de către completul stabilit de lege, aspect prevăzut de Codul de procedură civilă şi legea specială.

Completul competent să soluţioneze cauza în Contencios este acela prevăzut de legea 303/2004 de organizare judiciară şi de Codul de procedură civilă care arată că la judecata pe fond este un judecător, iar la judecata în recurs completul este format din 3 judecători şi evident grefierul de sedinţa.

La fiecare cerere trebuie să se verifice timbrajul acesteia. Timbrajul acţiunii în Contencios Administrativ se face în baza legii 146/1997 – privind taxele de timbru, modificată prin Hotărârea Guvernului 783/2004 de ajustare a taxelor şi actualizarea lor pe baza ratei inflaţiei publicată în Monitorul Oficial nr. 482/28.05.2004.

Acţiunea în Contencios să timbrează la Trezorerie cu suma de 40.000 lei când se cere anularea unui act, iar când este vorba de o cerere neevaluabilă în bani cu suma de 90000 lei, iar cererea de suspendare se timbrează cu suma de 100000 lei, şi timbrul judiciar de 3.000 lei, iar când acţiunea are ca obiect plata despăgubirilor, taxa de timbru este de 400.000 lei, iar in cazul contractelor timbrajul se face la valoare, dar nu mai mult de 10% din valoarea lor.

Judecarea actiunii in contencios administrativ se face de urgenta,in sedinta publica,iar completul de judecata se constituie dintr-un judecator. Termenele de judecata sunt scurte,asa incat actiunile sa fie rezolvate intr-un timp rezonabil,fiindca altfel,in multe imprejurari,solutionarea cu intarziere a litigiului nu ar mai prezenta utilitate pentru apararea drepturilor celor vatamati. Asa se explica si mentiunea din art.6 alin.3 din Lege in sensul ca sentintele vor fi redactate in cel mult 5 zile de la pronuntare. In solutionarea actiunilor in contencios administrativ instantele au in vedere nu numai dispozitiile Legii nr.29/1990,ci si pe cele ale Codului de procedura civila cu care se completeaza (art.18 din Legea nr.29/1990). Actiunile in justitie pot fi formulate si personal impotriva functionarului autoritatii parate care a elaborat (corect,cel care a emis-s.n.) actul administrativ atacat sau care se face vinovat de refuzul rezolvarii

110

cererii,doar in cazul in care solicita plata unor despagubirii pentru prejudiciul cauzat sau pentru intarziere (art.13 alin.1). In cazul in care actiunea se admite,functionarul respectivva putea fi obligat in solidar cu autoritatea publica la plata daunelor. In baza dispozitiilor Codului de procedura civila,in cauzele de contencios administrativ mai pot participa in calitate de intervenienti si alte persoane care dovedesc un interes in judecarea cauzelor respective,interesul putand fi propriu,sau persoana respectiva intervine in interesul altor persoane care sunt parti in proces.

Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ

potrivit Legii 554/2004 După realizarea procedurii administrative prealabile, în termenul

corespunzător, soldată cu nerezolvarea favorabilă a reclamaţiei, cel în cauză (reclamantul) se poate adresa insatanţei de judecată cu o cerere de chemere în judecată privind anularea ( totală sau parţială) a actului administrativ;

Cererea de chemare în judecată va fi însoţită de înscris constatator al actului administrativ atacat, şi de acte doveditoare privind introducerea reclamaţiei administrative prealabile ( copie după ea, dovada depunerii sau expedierii ei în termen) eventual răspunsul negativ al executivului, dacă acesta există;

Acţiunile introduse sunt supuse taxelor de timbru prevăzute de lege pentru cererile cu caracter nepatrimonial, cu excepţia acţiunilor vizând contractele administrative; în cazul admiterii acţiunii taxa se restituie plătitorului în temeiul hotărârii judecătoreşti rămase definitive;

Cererea de chemere în judecată are ca obiect anularea (totală sau parţială) sau modificarea actulzi administrativ ori (şi) acordarea de despăgubiri pentru vătămarea produsă în ipoteza în care se cere numai anularea actului fără acordarea de despăgubiri, termenul de prerscripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data în care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască intinderea pagubei;

Termenul de sesizare a instanţei cu acţiunea de anulare este de 6 luni de al data comunicării soluţiei (nefavorabile) dată reclamaţiei sau de al data până la care ar fi trebuit comunicat răspunsul de către autoritatea emitentă; dacă petentul s-a adresat şi autoreităţii superioare, termenul judiciar procesual curge de la comunicarea soluţiei acelui organ, în toate cazurile introducerea cererii la instanţaă nu se poate face mai târziu de un an de la data comunicării actului a cărui anulare se cere;

111

Competenţa teritorială a instanţei de judecată este determinată de domiciliul reclamantului şi nu al părâtului – ca în drept comun;

Tribunalele îşi au competenţea în primă instanţă în privinţa acţiunilor (proceselor şi ererilor) în materie de contencios administrativ în afara celor date în competenţe curţilor de apel;

Curţile de apel au atribuţie în prima instanţă, în privinţa proceselor şi cererilor în materie de contencios administrati, dar nimai privitor la actele autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale, mai puţin ale autorităţilor deconcentrate şi a celor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti;

Conform legii competenţa în primă instanţă revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, de la tribunale şi de la Curţile de Apel, iar recursurile se judecă după caz de Curţile de Apel, respectiv ICCJ.

1. În litigiile care privesc actele emise de autorităţile publice locale sau datorii, creanţe la bugetul statului până la valoarea de 5 miliarde lei, competenăa de soluţionare a acţiunii revine în prima instanţă tribunalului secţia de contencios administrativ. Recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal se soluţioneaze de către Curtea de Apel teritorială.

2. În litigiile care privesc actele administrative emise sau încheiate de autorităţi publice centrale; taxele şi impozitele, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora mai mari de 5 miliarde de lei, dacă prin legea specială nu se prevede altfel;

3. Atunci când o acţiune se judecă pe fond pe primă instanţă la Curtea de Apel la contencios administrativ, recursul împotriva hotărârii acestuia se judecă la ICCJ.

În toate cazurile deduse spre soluţionare înstanţei de contencios administrativ părâtul este o ,,autoritate publică”;

Curtea de Apel judecă recursurile, împotriva hotărârilor date în prima instanţă şi , respectiv , în al doilea caz ICCJ judecă recursurile împotriva hotărârilor date de Curţile de Apel în primăinstanţă;

Acţiunea de justiţie se introduce împotriva autorităţii administrative emitente a aactului atacat indiferent de faptul că reclamaţia administrativă a fost inrodusă şi la organul superior acestuia;

Acţiunea în justiţie poate fi formulată şi personal împotriva funcţionarului autorităţii părâte care a elaborat, emis sau a încheiat actul , dacă se solicită şi plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, îmn scopul de a-I face opozabilă hotărârea de admitere a acţiuni9I în temeiul căreia va putea fi obligat solidar la plata daunelor împreună cu autoritatea executivă din care face parte;

112

Primind cererea de chemare instanţa fixează de urgenţă termenul pentru soluţionarea ei în sedinţă publică;

Instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere autorităţii a cărui act a fost atacat să-l comunice de urganţă (dacă reclamantul nu l-a depus) împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionare cauzei (pe care instanţa la socoteşte utile);

Înscrisul constatator ala actului administrativ în discuţie precum şi lucrările prevăzute se cvor depune în termenul stabilit de instanţă sub sancţiunea plăţii de către conducătorul autorităţii excutive a unei amenzi reprezentând 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată încasată în beneficiul statului;

În cazuri bine justificate şi pentru a prevene producerea unei pagube iminente reclamantul poate cere instanţei să suspende executarea actului administrativ până la soluţionare acţiunii; instanţa va soluţiona de urganţă cererea de ssupendare, cu citarea părţilor, iar hotărârea pronunţată în acest caz este executorie de drept, putându-se ataca cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, ceea ce nu suspendă executarea hotărârii în cauză;

În temeiul legii contenciosului administrativ suspendarea actului administrativ atacat nu operează de drept, în temeiul legii, pe parcursul întregii durate a judecăţii, prin simplul fapt al declanşării procesului, ci ea se poate dispune numai de instanţă print-un act al ei şi numai la cererea reclamantului când în cauză există un interes public major; Cu privire la modalitatea verbala de existenta a actului administrativ,in practica judecatoreasca interbelica s-a consemnat actul administrativ sub forma unui ordin telefonic,prin care o autoritate administrativa interzicea organizarea unui bal. Este preferabil insa ca persoana care a primit un refuz pe cale telefonica sa staruie la autoritatea respectiva pentru a transmite ulterior si nota telefonica scrisa. In cazul acestor acte verbale,ca si atunci cand reclamantul nu mai are actul administrativ pe care il contesta, instanta va cere administratiei parate sa-i comunice de urgenta actul atacat si orice alte lucrari si nelamuriri necesare pentru solutionarea cauzei peintre care si referirea la modalitatea orala a existentei actului administrativ contestat. Acelasi lucru se va cere de catre instanta si in cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii privitoare la un drept pe care reclamantul il are potrivit legii.

113

In cazul in care autoritatea publica nu raspunde de indata cererii instantei,va fi obligata sa plateasca statului o amenda,intr-un anumit cuantum,pentru ficare zi de intarziere. Aceasta suma se va imputa persoanei vinovate de netrimiterea relatiilor solicitate. Actiunea in contencios administrativ se timbreaza potrivit legii,cu taxa prevazuta pentru actiunile cu caracter nepatrimonial sau patrimonial de drept comun,fara a se putea depasi o anumita suma. Introducerea actiunii nu suspenda executarea actului administrativ contestat. In temeiul art.9 din Legea nr.29/1990 instanta de judecata,sesizata la cererea reclamantului,poate dispune suspendarea executarii actului administrativ pana la solutionarea actiunii,in cazuri bine justificate si pentru a se preveni producerea unei pagube iminente. Cererea de suspendare se solutioneaza de urgenta chiar si fara citarea partilor,iar hotararea pronuntata este executorie de drept. Cererea de suspendare a executarii poate fi formulata prin actiunea in care se solicita anularea actului administrativ,recunoasterea dreptului pretins si despagubiri,insa poate fi introdusa si separat,cu conditia ca actiunea de baza,in anularea actului sa se afle pe rolul instantei. In masura in care se renunta de catre reclamant la capatul de cerere privind anularea actului administrativ nu se mai justifica admiterea capatului de cerere privind suspendarea executarii actului administrativ,o hotarare contrara ar fi nelegala si netemeinica. Actiunea in contencios administrativ trebuie motivata in fapt si in drept. Motivarea in fapt cuprinde imprejurarile pe care isi intemeiaza reclamantul actiunea,iar motivarea in drept a actiunii reprezinta invocarea temeiului legal al actiunii,facandu-se,in primul rand,referire la Legea nr.29/1990. In actiune se mentioneaza si dovezile (probele) de care intelege sa se foloseasca reclamantul in sustinerea actiunii sale.

Soluţionarea acţiunii în contencios administrativ

Problema centrala a solutionarii cauzelor de contencios administrativ graviteaza in jurul legalitatii actelor administrative. Sarcina reclamantului este de a demonstra in fata instantei ilegalitatea actului administrativ si incalcarea prin acesta a drepturilor recunoscute de lege.

114

Drept urmare,instanta isi va intemeia hotararea pe constatarea ilegalitatii actului contestat si va lua masurile care se impun pentru reabilitarea legalitatii incalcate. Dintre cauzele de ilegalitate ale actelor administrative constatate cu prilejul solutionarii unor actiuni in contencios administrativ amintim: a) încălcarea regulilor si a principiilor de drept de catre autoritatea publica ce a emis actul contestat. Examinand legalitatea actelor administrative,instanta verifica daca actul administrativ contestat este conform cu legea,in sensul strict al cuvantului,ca act care emana de la puterea legiuitoare. Ilegalitatea actului contestat poate fi dedusa si din constatarea ilegalitatii actului normativ pe care se intemeiaza. Ilegalitatea poate avea ca sursa si incalcarea principiilor de drept care sunt inscrise in Constitutie,in legea ordinara si care sunt consacrate deja de doctrina si jurisprudenta. Reamintim,in acest context,principiul revocabilitatii actului administrativ sau cel al intrarii in vigoare a actelor administrative; b) încălcarea regulilor de competenta in emiterea actelor administrative. Emiterea actelor administrative trebuie sa aiba loc cu respectarea unor reguli de competenta a autoritatii emitente,reguli care asigura legalitatea actelor administrative.Incalcarea acestor reguli poate constitui temeiul unei actiuni in contencios administrativ. Întemaindu-se pe rehulile de drept si pe principiilede drept,autoritatile publice trebuie sa le respecte intocmai atunci cand este vorba de o competenta legata,cand sunt prescrise in amanunt felul si conditiile in care trebuie sa actioneze autoritatile. Se va avea in vedere ca in materie de competenta autoritatile trebuie sa respecte anumite reguli de subordonare,ceea ce se realizeaza prin avizele conforme,precum si anumite reguli de procedura cu ocazia emiterii actelor. Încălcarea normelor de competenta in emiterea actelor administrative poate conduce la constatarea nulitatii absolute a actului administrativ (incalcarea regulilor de fond si forma prevazute de lege),sau la o nulitate relativa cand s-au incalcat unele norme prin care se lezeaza interesele unor anumite persoane (exemplu,anuntarea temei de concurs doar cu 24 ore inainte de tinerea concursului).

115

Hotărârea judecătorească în acţiunea din contencios administrativ

Odata investita cu actiunea in contencios administrativ,instanta are a cerceta existenta dreptului subiectiv al reclamantului si ilegalitatea ctului administrativ prin care i se incalca acest drept. De aceea si solutiile pe care le adopta instantele de judecata rezolva,in principiu,cele doua aspecte: anularea totala sau partiala a actului administrativ si recunoasterea dreptului pretins. De fapt,din ilegalitatea actului a carui anulare se cere si din incalacarea dreptului subiectiv al reclamantului rezulta si paguba materiala sau morala de care este tinuta sa raspunda autoritatea parata. In afara de anularea totala sau partiala a actului administrativ,instanta poate obliga autoritatea publica parata sa emita un act administrativ,sa inlocuiasca sau sa modifice un act administrativ,ori sa elibereze un certificat,o adeverinta sau un act inscris pentru realizarea dreptului pretinsde reclamant. Cat timp in Legea nr.9/1990 nu s-a facut vreo diferentiere intre actele administrative individuale si cele normative s-a considerat ca se poate introduce actiune impotriva actului administrativ normativ pe care se intemeiaza actul administrativ individual. In cazul actiunii in contencios administrativ impotriva unui act administrativ normativ,niciodata nu se va preceda la anularea intregului act normativ,ci doar a dispozitiei din el care a stat la baza actului administrativ individual contestat. Si in temeiul Legii nr.1/1967 se permitea cenzurarea actului administrativ normativ,insa doar pe calea exceptiei de ilegalitate,lucru care de altfel se intampla,cel mai frecvent,si in practica actuala,sub imperiul Legii nr.29/1990. Aceasta situatie se prezinta astfel: se introduce actiunea in contencios administrativ impotriva unui act administrativ individual,pentru ca acesta lezeaza direct dreptul unei persoane,si,constatandu-se ca acest act individual se bazeaza pe un act administrativ normativ ilegal,se anuleaza actul administrativ individual ilegal si se retine in considerentele hotararii (nu in dispozitiv) nelegalitatea dispozitiei din actul administrativ normativ. De precizat ca in temeiul Legii nr. 1/1967 instanta era obligata sa trimita la organul administratiei de stat care emisese actul normativ ce prevedea dispozitiile nelegale,copie dupa hotararea judecatoreasca prin care,pe calea exceptiei de ilegalitate,constata nelegalitatea acelor

116

dispozitii,pentru ca organul respectiv sa hotarasca daca mai mentine sau nu acele dispozitii. In prezent,in art. 11 din Legea nr. 29/1990 se mentioneaza ca instanta este competenta sa se pronunte si asupra legalitatii actelor sau operatiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecatii. Din moment ce se face referire la competenta instantei de a se pronunta asupra legalitatii actelor care au stata la baza emiterii actului supus judecatii,se intelege ca un astfel de act poate fi actul administrativ normativ. Constatarea ilegalitatii actelor administrative normative sau individuale supuse judecatii echivaleaza in fapt cu anularea lor. In acelasi mod se analizeaza si legalitatea unor operatiuni administrative care,asa cum am mai aratat,nu sunt acte administrative pentru ca nu produc efecte juridice prin ele insele (este vorba de procese-verbale,referate etc.). Aceste operatiuni administrative care pot fi nelegale,in cazul in care au influentat nelegalitatea actelor administrative supuse judecatii ,vor fi si ele desfiintate. Alte modalitati de restabilire a legalitatii in domeniul administratiei publice prin hotararea pronuntata de instanta pot fi,asa cum prevad dispozitiile art.11 din Legea nr.29/1990,obligarea autoritatii administrative la emiterea unui certificat,unei adeverinte,inscrierea la concurs si (sau) obligarea la plata daunelor materiale si morale cerute. Toate aceste masuri se iau pentru ca Legea nr.29/1990 a prevazut calitatea de control de plina jurisdictie a contenciosului administrativ (restabilirea intregii situatii a persoanei vatamate). De aceea,in conformitate cu dispozitiile art.11 alin. 2 din Legea nr. 29/1990,in cazul admiterii cererii instanta va hotari si asupra daunelor materiale si morale. Sub acest aspect dispozitiile Legii nr. 29/1990 sunt deosebite de cele ale Legii nr.1/1967 intrucat reclamantul are dreptul sa fie despagubit nu numai pentru daune materiale, cum prevedea si Legea nr.1/1967, ci si pentru daune morale cauzate ca urmare a incalcarii dreptului prin actul administrativ,ori in caz de refuz manifest sau implicit de a satisface reclamantului pretentia juridica privitoare la un drept recunoscut de lege. Sub un alt aspect,in temeiul dispozitiilor Legii nr.1/1967 actiunea in daune nu putea fi formulata decat impotriva autoritatii administrative parate. In conformitate cu dispozitiile art. 13 din Legea nr. 29/1990 actiunile in justitie prevazute in aceasta lege pot fi formulate si personal impotriva functionarului autoritatii parate care a elaborat actul sau care se face vinovat

117

de refuzul rezolvarii cererii,daca se solicita plata unor despagubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru intarziere. In cazul in care actiunea se admite, persoana respectiva va putea fi obligata la plata daunelor solidar cu autoritatea publica. La randul sau, persoana actionata astfel in justitie poate chema in garantie pe superiorul sau ierarhic,de la care a primit ordin scris sa semneze actul,a carui legalitate totala sau partiala este supusa judecatii. Expresia “ persoana care a elaborat actul “ nu este clar formulata si apreciem ca sensul ei este de persoana care a emis actul. De altfel, din interpretarea dispozitiilor art. 13 alin.2 din Legea nr. 29/1990, care se refera la eventualitatea chemarii in garantie a superiorului ierarhic de la care a primit ordinul scris sa semneze actul, rezulta ca intentia legiuitorului a fost de a se referi la raspunderea functionarului care a emis actul administrativ ilegal si nu cel care l-a elaborat, care l-a intocmit. Semnatura functionarului pe actul administrativ este o operatiune care conditioneaza valoarea juridica a actului administrativ si prin ea se manifesta de fapt, vointa juridica exprimata de functionarul care a emis actul. Cat priveste expresia “ elaborare a actului juridic” , in literatura juridica de specialitate s-a aratat ca aceasta implica diferite forme de participare a functionarului administratiei publice la pregatirea, emiterea si executarea actelor administrative prin operatiuni administrative care nu produc efecte juridice si nu pot justifica actiunea in daune a reclamantului contra functionarilor administratiei parate.

Cât priveşte acţiunea în daune care se poate formula şi împotriva funcţionarului administraţiei pârâte, atunci când se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, o condiţie a răspunderii este ca refuzul să provină de la un funcţionar care are în competenţa sa atribuţii privitoare la realizarea dreptului solicitat de reclamant.

Acţiunea în daune se poate folosi şi separat de acţiunea în anularea actului administrativ atunci când întinderea prejudiciului nu este cunoscută reclamantului la data judecării acţiunii în anulare (art. 12).

Termenul de prescripţie în acest caz curge, conform disp. art. 12 din Legea nr. 29/1990, de la data la care cel vătămat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

Temeiul hotărârii judecătoreşti pentru desdăunarea reclamantului constă în culpa administraţiei pârâte, exprimată în ilegalitatea actului administrativ emis, sau a refuzului de a satisface pretenţia juridică a reclamantului, în legătură cu dreptul acestuia, iar în legătură cu funcţionarul public vinovat, temeiul îl constituie vinovăţia acestuia cu privire la emiterea

118

actului sau la refuzul nejustificat de satisfacere a pretenţiei juridice a reclamantului.

Prin obligarea, în solidar, a autorităţii administrative cu funcţionarul vinovat se dă posibilitatea reclamantului de a cere executarea hotărârii faţă de oricare dintre cei doi pârâţi.

In practică s-a constatat că reclamantul preferă să-şi recupereze paguba de la autoritatea publică, pentru că este solvabilă şi el intră mai repede în posesia sumelor pretinse.

Autoritatea pârâtă care a fost obligată să plătească daune reclamantului prin acţiunea în contencios administrativ are acţiune în regres contra funcţionarului care se face vinovat de emiterea actului ilegal sau de refuzul nejustificat de a satisface pretenţiile juridice ale reclamantului.

Conform disp. art. 14 din Legea nr. 29/1990, hotărârile instanţelor de contencios administrativ pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare .

Împotriva hotărârii pronunţate de tribunal ca primă instanţă de contencios administrativ recursul se introduce la Curtea de Apel, iar împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de Curtea de Apel recursul se introduce la Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie.

Recursul este suspensiv de executare şi se judecă de urgenţă. In cadrul admiterii recursului, instanţa de recurs casează sentinţa primei instanţe şi rejudecă litigiul în fond pronunţând o hotărâre definitivă cu privire la soluţionarea cauzei. Ca o derogare de la dreptul procesual comun, chiar şi Curtea Supremă de Justiţie când casează sentinţa va rejudecă litigiul în fond (nu este vorba de cazurile în care se impune casarea cu trimitere).

SUSPENDAREA ACTULUI ADMINISTRATIV ATACAT

Potrivit art.14 din noua lege, orice parte interesată poate să ceara la instanţa în contencios administrativ competentă – pe calea unei simple cereri separate de acţiune, în condiţiile legii – suspendarea actelor de autoritate individuale considerate de parte ca vătămătoare. Partea mai poate cere suspendarea actului de autoritate atacat şi în cadrul acţiunii în contencios.

Prin urmare, există două situaţii, două posibilităţi de a cere suspendarea actului vătămător, şi anume: în prima situaţie, când se cere suspendarea actului, judecarea acestei cereri se face de urgenţă cu citarea părţilor; iar instanţa dă o încheiere care este executorie de drept şi care are

119

cale de atac, recursul în termen de 5 zile de la pronunţare. Dacă s-a atacat cu recurs, recursul nu conduce la suspendarea acestei încheieri, adică a executării în cazul în care s-a admis suspendarea executării actului atacat. În acest prim caz, instanţa dispune suspendarea actului atacat până la soluţionarea pe fond a cauzei.

În cea de a doua situaţie, instanţa pronunţă suspendarea actului atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, adică până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii. Pentru a solicita executarea suspendării actului administrativ individual vătămător, se impune ca partea care o cere să facă dovada că cererea ei se justifică şi că în aceste condiţii se previne o pagubă iminentă ce s-ar produce prin punerea în executare a actului administrativ. Suspendarea actului administrativ unilateral pe cale separată se face prin încheiere executorie de drept, iar introducerea recursului nu suspendă executarea (art.15 alin.3 din lege).

Suspendarea executarii actului atacat 1. Aspecte generale

Potrivit art. 14 din legea contenciosului administrativ, rezultă că, orice parte interesată poate să ceară:

- la instanţa de Contencios Administrativ competentă – pe calea unei simple cereri separate de acţiune, în condiţiile legii, suspendarea actelor de autoritate individuale considerate de parte ca vătămătoare.

- partea mai poate cere suspendarea actului de autoritate atacat şi în cadrul acţiunii în contencios. Prin urmare există două situaţii, două posibilităţi de a cere suspendarea actului vătămător, şi anume:

- în prima situaţie când se cere suspendarea actului, judecarea acestei cereri se face de urgentă cu citarea părţilor. În acest caz, instanţa dă o incheiere care este executorie de drept, şi care are cale de atac recursul în termen de 5 zile de la pronunţare. Dacă s-a atacat cu recurs, recursul nu conduce la suspendarea acestei încheieri, adică a executării în cazul în care s-a admis suspendarea executării actului atacat.

În acest prim caz, instanţa dispune suspendarea actului atacat până la soluţionarea pe fond a cauzei.. În condiţia celei de a doua situaţii, instanţa pronunţă suspendarea actului atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, adică până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii.

Pentru a solicita executarea suspendării actului administrativ individual vătămător, se impune ca partea care o cere, sa facă dovada că

120

cererea ei se justifică şi că în aceste condiţii se previne o pagubă iminentă, ce s-ar produce prin punerea în executarea actului administrativ.

Suspendarea actului administrativ unilateral pe cale separată se face prin incheiere executorie de drept, iar introducerea recursului nu suspendă executarea (art. 15 alin. 3 din lege).

2.Justificarea suspendării actului administrativ. Soluţii posibile. 1.Actele administrative sunt executorii din oficiu şi prin ele

însele,adică nu necesită intervenţia unui alt organ pentru a le investi cu formulă executorie. Datorită acestui specific, devine necesară suspendarea lor, atunci când sunt contestate din punct de vedere al legalităţii şi când prin executarea lor ar putea provoca o pagubă persoanelor fizice sau juridice protejate prin instituţia contenciosului administrativ.

2.În dreptul comparat sunt consacrate mai multe sisteme cu privire la

suspendarea actelor administrative contestate: - suspendarea de drept, o dată cu introducerea recursului administrativ sau a acţiunii în justiţie; - suspendarea la cerere, însă tot de drept, în unul din aceste două cazuri; - suspendarea judecătorească, la cerere, înainte de introducerea cererii în anulare, o dată cu aceasta sau după pornirea procesului.

3.Suspendarea întemeiată pe exercitarea recursului administrativ Este o suspendare judecătorească, facultativă, admisibilă după introducerea recursului administrativ prealabil şi care durează până la soluţionarea cauzei fond. Deoarece recursul administrativ prealabil reglementat de art.7 din lege are acelaşi scop ca şi procedurile administrativ jurisdicţionale, reglementate prin legi speciale, apreciez că dispoziţiile art.14şi art.15 se aplică şi în cazul contestării actelor administrativ jurisdicţionale, aducând ca argument, în acest sens, şi practica instanţei noastre supreme întemeiate pe vechea lege.

Soluţia aleasă de legiuitor este criticabilă sub aspectul duratei suspendării, ea încurajând recursuri administrative nefinalizate cu intentarea unei acţiuni în contencios administrativ. Astfel, persoana interesată să obţină o „păsuire” de la executarea actului administrativ, solicită, după introducerea recursului administrativ, suspendarea acestuia, şi nu mai intentează acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ. Obţine,astfel, un răgaz de 30 de zile, cât durează soluţionarea recursului, la care se adaugă 6 luni termenul de intentare a acţiunii.

121

Corelativul ar fi fost încetarea de drept a suspendării la un anumit termen, mai scurt ( de exemplu, 30 de zile), socotit de la soluţionarea (explicită sau tacită) a recursului administrativ, perioadă suficientă pentru a „desluşi” intenţiile persoanei vătămate; în acest caz, reclamantul cunoscând faptul că suspendarea actului expiră în 30 de zile, ar fi mai diligent în intentarea acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ. În situaţia dată, prin urmare, un rol decisiv au instanţele de contencios administrativ, care trebuie să aprecieze cu obiectivitate aparenţa de ilegalitate a actului administrativ şi să hotărască suspendarea actului cu mare atenţie şi numai în acele cazuri în care ea se impune cu evidenţă. Trebuie subliniat că suspendarea durează până la soluţionarea cauzei pe fond, adică în primă instanţă, nu şi pe parcursul soluţionării recursului. Hotărârea instanţei va fi o sentinţă ( art.14 alin.41 1), deoarece este vorba de o acţiune de sine stătătoare, nu accesorie uneia în anulare.

4. Suspendarea, ca acesoriu al acţiunii în faţa instanţei de contencios administrariv.

O dată cu acţiunea în anulare, sau separat, pe parcursul judecării fondului cauzei, reclamantul solicită şi suspendarea actului administrativ. Legătura indisolubilă dintre acţiunea principală în anulare şi cea accesorie de suspendare a actului rezultă din formularea art.15 şi confirmă practica anterioară anului 2004, consacrată prin decizii ale instanţei noastre supreme, care a statuat că, în cazul renunţării reclamantului la acţiunea principală, cererea de suspendare rămâne fără obiect şi va fi respinsă pe acest temei. Caracterul accesoriu este confirmat şi de faptul că hotărârea instanţei asupra cererii de suspendare va fi o încheiere, nu o sentinţă.

Practica judecătorească anterioară este aplicabilă şi în prezent: motivele suspendării trebuie să apară, de la prima vedere, ca fiind temeinice, să creeze de la început o îndoială asupra legalităţii actului contestat şi să fie cuprinse în considerentele hotărârii.

Trebuie subliniat că cererea de suspendare poate fi formulată separat, pe tot parcursul judecării fondului, însă suspendarea poate fi dispusă de instanţă „până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei”. Adică până la expirarea termenului de recurs sau soluţionarea recursului. Această soluţie vine să acopere, într-o anumită măsură, golul lăsat de inadmisibilitatea cererii de suspendare în recurs, inexplicabilă dacă avem în vedere faptul că motivele de suspendare ar putea apărea şi după soluţionarea fondului; astfel, titularul autorizaţiei de construcţie aşteaptă să taie copacii de pe terenul construibil până când cauza este judecată pe fond, însă soluţia de respingere a acţiunii în anulare justifică o anumită încredere în

122

soluţionarea similară a recursului, ce-l poate determina să „treacă la fapte”, în condiţiile în care păstrarea spaţiului verde este un motiv temeinic de suspendare a actului administrativ din perspectiva comunităţii locale. În această situaţie, dacă acţiunea în anulare a fost respinsă, introducerea cererii de suspendare este inadmisibilă în recurs, soluţie legală pe care o considerăm deosebit de criticabilă.

Iniţiatorul legii afirmă că un alt corelativ este recursul în situaţii deosebite, reglementat de art.21 al legii, prilej cu care se poate solicita şi suspendarea actului; considerăm că această concluzie nu se desprinde din lege, recursul în situaţii deosebite fiind supus tuturor regulilor recursului, cu excepţia termenului de intentare şi a motivaţiei intentării şi,în plus, el nu descrie o situaţie ce poate interveni în practică, ci una ipotetică, teoretică, după cum recunoaşte şi iniţiatorul, prin urmare aplicabilitatea sa este nulă, impunându-se chiar abrogarea.

5. Celeritatea judecării cererii de susupendare. Legea prevede anumite măsuri, menite a facilita judecarea cu celeritate a cererii de suspendare: soluţionarea de urgenţă, în camera de consiliu, însă întotdeauna cu citarea părţilor, iar hotărârea este executorie de drept.

6. Calea de atac contra hotărârii de suspendare În temeiul vechii legi, practica judecătorească a fost inconsecventă în problema naturii juridice a hotărârii de suspendare: încheierea sau sentinţă. Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat la început în sensul că încheierea prin care se admite sau respinge cererea de suspendare a actului administrativ atacat nu este supusă, separat, nici unei căi de atac, ci, făcând aplicarea regulilor din codul de procedură civilă ( art.282 şiart.316), doar odată cu hotărârea asupra fondului. Ulterior, practica instanţei noastre supreme a luat o altă turnură, statuând printr-o decizie în interesul legii că „este susceptibilă a fi atacată cu recurs atât hotărârea prin care se soluţionează cererea de suspendare a executării actului administrativ formulată în cadrul acţiunii principale, cât şi hotărârea prin care o atare cerere este soluţionată separat, aceasta fiind practica ulterioară. Noua lege nu rezolvă foarte clar problema, statuând că suntem în prezenţa fie a unei încheieri, fie a unei sentinţe, după caz. Explicaţia iniţiatorului este, însă, aceea că este vorba de sentinţă atunci când cererea de suspendare este introdusă separat, în temeiul art.14, şi de încheiere atunci când cererea este accesoriu acţiunii în anulare ( art.15). Atât sentinţa,cât şi încheierea, cu privire la cererea de suspendare, vor putea fi atacate cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare, recursul fiind

123

nesuspensiv de executare, prin urmare admiterea cererii de suspendare produce efecte juridice şi pe parcursul soluţionării recursului.

7. Durata suspendării. Sintetizând, după efectuarea recursului administrativ se poate solicita şi acordarea suspendarii până la soluţionarea fondului, pe când în cazul acţiunii accesorii, se poate solicita şi acorda suspendarea până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Judecătorul poate acorda doar suspendarea până la soluţionarea definitivă a cauzei,deoarece: a)formularea textului legal este foarte clară – „până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei”; b)suspendarea actului administrativ trebuie judecată în raport cu motivele invocate în susţinerea ei, fără a fi nevoie de aprecieri asupra fondului acţiunii în anulare.

8. Competenţa de judecare a cererii de suspendare.

Competenţa de judecare a cererii de suspendare aparţine instanţei competente să judece fondul litigiului, fiind inadmisibilă alegerea unei alte instanţe competente teritorial atunci când acţiunile sunt introduse separat În practică se întâlnesc situaţii când, două persoane diferite atacă acelaşi act administrativ, una alegând instanţa de la domiciliul său, alta instanţa de la sediul autorităţii publice. În acest caz, dacă este vorba de un act individual, suspendarea se judecă în funcţie de motivele invocate de fiecare persoană, actul putând fi suspendat de la executare numai în ceea ce priveşte persoana a cărei cerere este admisă, adică parţial. Trebuie precizat că, în cazul în care prin legea specială se prevede o altă instanţă competentă să judece cererea de anulare a actului administrativ, dispoziţiile ei prevalează, fiind aplicabile şi cererii de suspendare.

9. Suspendarea de drept. Se întâlnesc situaţii în care nu trebuie să intervină judecătorul pentru a dispune suspendarea efectelor actului administrativ atacat. Astfel de situaţii reprezintă opera legiuitorului, tinând cont de necesitatea apărării legalităţii obiective şi de buna desfăşurare a administraţiei publice.

În unele legi speciale, sunt cuprinse dispoziţii exprese privind suspendarea de drept a actului administrativ atacat, în situaţia în care s-a

124

introdus o acţiune în contenciosul administrativ prin care s-a solicitat anularea acelui act. Spre exemplu: - în cazul contenciosului obiectiv declanşat la iniţiativa prefectului, sau a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici ( art.123 din Constituţie, respectiv art.3 alin.3 din Legea nr.554/2004). - de asemenea, în temeiul Legii nr.215/2001, hotărârea de dizolvare a consiliului local sau ordinului de constatare a dizolvării consiliului sunt suspendate de drept în momentul intentării acţiunii de către consilierii interesaţi( art.57 alin.3 şi art.58 alin.3). în cazul prevăzut de O.U.G.nr 194/2002 modifictă prin Legea nr 482/2004, privind Regimul străinilor în România, suspendarea de drept a executării dispoziţiei de părăsirea teritoriului României, atunci când persoana a formulat acţiune în contencios administrativ, solicitând anularea acesteia (art 82 alin1). NECORECTAT LEGEA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

Cadrul legal al suspendării. Potrivit legii contenciosului administrativ, suspendarea executării

actului administrativ are loc numai în anumite cazuri bine justificate şi în condiţiile legii respectiv art. 14 şi 15 din legea nr. 554/2004, după cum urmează:

ART. 14 - Suspendarea executării actului (1) În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond. (2) Instanţa va rezolva cererea de suspendare, de urgenţă, cu citarea părţilor. (3) Când în cauză este un interes public major, de natură a perturba grav funcţionarea unui serviciu public administrativ de importanţă naţională, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare, prevederile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.

125

(4) Încheierea sau, după caz, sentinţa prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. ART. 15 - Solicitarea suspendării prin acţiunea principală (1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond. (2) Dispoziţiile alin. (2) şi (4) ale art. 14 se aplică în mod corespunzător. (3) Hotărârea dată cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului, potrivit art. 14 alin. (4), nu suspendă executarea. Pentru a înţelege dispoziţiile legale sus citate se impune a face câteva precizări privind justificarea suspendării actului administrativ.

1.Justificarea suspendării actului administrativ. Soluţii posibile. a.Actele administrative sunt executorii din oficiu şi prin ele însele,

adică nu necesită intervenţia unui alt organ pentru a le investi cu formulă executorie. Datorită acestui specific, devine necesară suspendarea lor, atunci când sunt contestate din punct de vedere al legalităţii şi când prin executarea lor ar putea provoca o pagubă persoanelor fizice sau juridice protejate prin instituţia contenciosului administrativ. b. În dreptul comparat sunt consacrate mai multe sisteme cu privire la suspendarea actelor administrative contestate: suspendarea de drept, o dată cu introducerea recursului administrativ sau a acţiunii în justiţie, suspendarea la cerere, însă tot de drept, în unul din aceste două cazuri, suspendarea judecătorească, la cerere, înainte de introducerea cererii în anulare, o dată cu aceasta sau după pornirea procesului. c.Astfel, în principiu, în Franţa introducerea recursului administrativ nu are ca efect suspendarea execuţiei actului atacat . Excepţiile de la principiu trebuie să fie prevăzute în mod expres. Dimpotrivă, în Germania, recursul administrativ este un obstacol în calea executării actelor care impun obligaţii, precum şi a celor care restrâng drepturi. Excepţiile de la acest principiu pot fi stabilite de legiuitor, sau de

126

administraţie, care poarte ordona, dacă un interes public sau privat o cere, executarea imediată a actului administrativ atacat.

De asemenea, ea are puterea de a restabili, tot pentru raţiuni de interes public, un efect suspensiv exclus prin lege. În Suedia şi Norvegia recursul nu paralizează execuţia actului decât dacă organul de recurs decide în acest sens, la fel se întâmplă şi în Elveţia, cu excepţia actelor ce obligă la prestaţii pecuniare, întotdeauna suspendate. Fiecare sistem are avantaje şi dezavantaje. Sistemul suspendării de drept încurajează pe aceia care urmăresc ca actul să fie aplicat cu întârziere, fără a se intenţiona cu adevărat declanşarea unui proces cu acest obiect; suspendarea facultativă, adică lăsată la aprecierea instanţei, are dezavantaje născute tocmai din această putere discreţionară a instanţei, care poate refuza suspendarea, deşi se impune acordarea ei ( pe de altă parte, o hotărâre de respingere a cererii de suspendare poate fi atacată, la instanţa superioară, deci există modalităţi de reformare a ei). Unii autori consideră că acest din urmă sistem, de suspendare judecătorească, este cel mai puţin defavorabil dacă avem în vedere ambele părţi – administraţia şi particularii, cu condiţia ca suspendarea să poată fi cerută oricând după emiterea actului vătămător, adică înainte de introducerea acţiunii, odată cu ea sau în cursul procesului.

2.Comentariul textelor legale

Legea nr.554/2004 consacră, ca regulă generală, suspendarea

judecătorească, la cerere, o dată cu introducerea recursului administrativ sau a acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ.

A.Suspendarea întemeiată pe exercitarea recursului administrativ. Este o suspendare judecătorească, facultativă, admisibilă după introducerea recursului administrativ prealabil şi care durează până la soluţionarea cauzei fond. Deoarece recursul administrativ prealabil reglementat de art.7 din lege are acelaşi scop ca şi procedurile administrativ jurisdicţionale, reglementare prin legi speciale, considerăm că dispoziţiile art.14şi art.15 se aplică şi în cazul contestării actelor administrativ jurisdicţionale, aducând ca argument, în acest sens, şi practica instanţei noastre supreme întemeiate pe vechea lege.

Soluţia aleasă de legiuitor este criticabilă sub aspectul duratei suspendării, ea încurajând recursuri administrative nefinalizate cu intentarea unei acţiuni în contencios administrativ. Astfel, persoana interesată să obţină

127

o „păsuire” de la executarea actului administrativ, solicită, după introducerea recursului administrativ, suspendarea acestuia, şi nu mai intentează acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ. Obţine,astfel, un răgaz de 30 de zile, cât durează soluţionarea recursului, la care se adaugă 6 luni termenul de intentare a acţiunii.

Corelativul ar fi fost încetarea de drept a suspendării la un anumit termen, mai scurt ( de exemplu, 30 de zile), socotit de la soluţionarea (explicită sau tacită) a recursului administrativ, perioadă suficientă pentru a „desluşi” intenţiile persoanei vătămate; în acest caz, reclamantul cunoscând faptul că suspendarea actului expiră în 30 de zile, ar fi mai diligent în intentarea acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ. În situaţia dată, prin urmare, un rol decisiv au instanţele de contencios administrativ, care trebuie să aprecieze cu obiectivitate aparenţa de ilegalitate a actului administrativ şi să hotărască suspendarea actului cu mare atenţie şi numai în acele cazuri în care ea se impune cu evidenţă. Trebuie subliniat că suspendarea durează până la soluţionarea cauzei pe fond, adică în primă instanţă, nu şi pe parcursul soluţionării recursului. Hotărârea instanţei va fi o sentinţă ( art.14 alin.41 1), deoarece este vorba de o acţiune de sine stătătoare, nu accesorie uneia în anulare. B.Suspendarea, ca acesoriu al acţiunii în faţa instanţei de contencios administrariv.

O dată cu acţiunea în anulare, sau separat, pe parcursul judecării

fondului cauzei, reclamantul solicită şi suspendarea actului administrativ. Legătura indisolubilă dintre acţiunea principală în anulare şi cea

accesorie de suspendare a actului rezultă din formularea art.15 şi confirmă practica anterioară anului 2004, consacrată prin decizii ale instanţei noastre supreme, care a statuat că, în cazul renunţării reclamantului la acţiunea principală, cererea de suspendare rămâne fără obiect şi va fi respinsă pe acest temei. Caracterul accesoriu este confirmat şi de faptul că hotărârea instanţei asupra cererii de suspendare a fu o încheiere, nu o sentinţă.

Practica judecătorească anterioară este aplicabilă şi în prezent: motivele suspendării trebuie să apară, de la prima vedere, ca fiind temeinice, să creeze de la început o îndoială asupra legalităţii actului contestat şi să fie cuprinse în considerentele hotărârii.

Trebuie subliniat că cererea de suspendare poate fi formulată separat, pe tot parcursul judecării fondului, însă suspendarea poate fi dispusă de instanţă „până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei”. Adică până la expirarea termenului de recurs sau soluţionarea recursului.

128

Această soluţie vine să acopere, într-o anumită măsură, golul lăsat de inadmisibilitatea cererii de suspendare în recurs, inexplicabilă dacă avem în vedere faptul că motivele de suspendare ar putea apărea şi după soluţionarea fondului; astfel, titularul autorizaţiei de construcţie aşteaptă să taie copacii de pe terenul construibil până când cauza este judecată pe fond, însă soluţia de respingere a acţiunii în anulare justifică o anumită încredere în soluţionarea similară a recursului, ce-l poate determina să „treacă la fapte”, în condiţiile în care păstrarea spaţiului verde este un motiv temeinic de suspendare a actului administrativ din perspectiva comunităţii locale. În această situaţie, dacă acţiunea în anulare a fost respinsă, introducerea cererii de suspendare este inadmisibilă în recurs, soluţie legală pe care o considerăm deosebit de criticabilă.

Iniţiatorul legii afirmă că un alt corelativ este recursul în situaţii deosebite, reglementat de art.21 al legii, prilej cu care se poate solicita şi suspendarea actului; considerăm că această concluzie nu se desprinde din lege, recursul în situaţii deosebite fiind supus tuturor regulilor recursului, cu excepţia termenului de intentare şi a motivaţiei intentării şi,în plus, el nu descrie o situaţie ce poate interveni în practică, ci una ipotetică, teoretică, după cum recunoaşte şi iniţiatorul, prin urmare aplicabilitatea sa este nulă, impunându-se chiar abrogarea. C.Celeritatea judecării cererii

Legea prevede anumite măsuri, menite a facilita judecarea cu

celeritate a cererii de suspendare: soluţionarea de urgenţă, în camera de consiliu, însă întotdeauna cu citarea părţilor, iar hotărârea este executorie de drept.

D.Calea de atac contra hotărârii de suspendare În temeiul vechii legi, practica judecătorească a fost inconsecventă în

problema naturii juridice a hotărârii de suspendare: încheierea sau sentinţă. Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat la început în sensul că încheierea prin care se admite sau respinge cererea de suspendare a actului administrativ atacat nu este supusă, separat, nici unei căi de atac, ci, făcând aplicarea regulilor din codul de procedură civilă ( art.282 şiart.316), doar odată cu hotărârea asupra fondului.

Ulterior, practica instanţei noastre supreme a luat o altă turnură, statuând printr-o decizie în interesul legii că „este susceptibilă a fi atacată cu recurs atât hotărârea prin care se soluţionează cererea de suspendare a

129

executării actului administrativ formulată în cadrul acţiunii principale, cât şi hotărârea prin care o atare cerere este soluţionată separat, aceasta fiind practica ulterioară. Noua lege nu rezolvă foarte clar problema, statuând că suntem în prezenţa fie a unei încheieri, fie a unei sentinţe, după caz. Explicaţia iniţiatorului este, însă, aceea că este vorba de sentinţă atunci când cererea de suspendare este introdusă separat, în temeiul art.14, şi de încheiere atunci când cererea este accesoriu acţiunii în anulare ( art.15). Atât sentinţa,cât şi încheierea, vor putea fi atacate cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare, recursul fiind nesuspensiv de executare, prin urmare admiterea cererii de suspendare produce efecte juridice şi pe parcursul soluţionării recursului.

E.Durata suspendării Sintetizând, după efectuarea recursului administrativ se poate solicita

şi acordarea suspendarea până la soluţionarea fondului, pe când în cazul acţiunii accesorii, se poate solicita şi acorda suspendarea până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. În acest context, nu putem fi de acord cu susţinerea conform căreia judecătorul poate acorda doar suspendarea până la soluţionarea definitivă a cauzei, pentru a evita o „situaţie delicată sub aspect profesional”, în cazul respingerii acţiunii în anulare, argumentele pentru opinia noastră fiind următoarele:

a)formularea textului legal este foarte clară – „până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei”

b)suspendarea actului administrativ trebuie judecată în raport cu motivele invocate în susţinerea ei, fără a fi nevoie de aprecieri asupra fondului acţiunii în anulare.

F.Competenţa de judecare a cererii de suspendare Competenţa de judecare a cererii de suspendare aparţine instanţei

competente să judece fondul litigiului, fiind inadmisibilă alegerea unei alte instanţe competente teritorial atunci când acţiunile sunt introduse separat (prima,cererea de suspendare şi, ulterior, acţiunea în anulare). Prin urmare, opţiunea realizată de reclamant la intentarea acţiunii în suspendare este obligatorie şi pentru acţiunea în anulare.

O altă situaţie este aceea când două persoane diferite atacată acelaşi act administrativ, una alegând instanţa de la domiciliul său, alta instanţa de

130

la sediul autorităţii publice. În acest caz, dacă este vorba de un act individual, suspendarea se judecă în funcţie de motivele invocate de fiecare persoană, actul putând fi suspendat de la executare numai în ceea ce priveşte persoana a cărei cerere este admisă, adică parţial.

În fine, o precizare foarte importantă este aceea că, dacă prin lege specială se prevede o altă instanţă competentă să judece cererea de anulare a actului administrativ, dispoziţiile ei prevalează, fiind aplicabile şi cererii de suspendare.

G.Suspendarea la solicitarea Ministerului Public Suspendarea la solicitarea Ministerului Public este supusă unor

anumite condiţii: a)poate viza doar acte normative; b) este întemeiată doar atunci când prin actul normativ se perturbă

grav activitatea unui serviciu public „administrativ” de importanţă naţională ( inexplicabil, nu şi locală);

c) este întemeiată pe un interes public major, nu pe un drept subiectiv vătămat, fiind, prin urmare, „obiectivă”;

d) este independentă de acţiunea în anularea actului administrativ normativ. În primul rând, nu vedem pe deplin utilitatea textului legal, atâta vreme cât persoana juridică de drept public sau privat care administrează acel serviciu public de importanţă naţională are posibilitatea şi interesul de a acţiona ea însăşi pentru anularea actului administrativ normativ şi, o dată cu recursul administrativ sau cu intentarea acţiunii în anulare , poate solicita suspendarea actului administrativ; în acest caz, există atât un interes public pentru menţinerea serviciului public, cât şi un drept subiectiv al acelui serviciu public de a contesta actul normativ ilegal, prin urmare cele două se suprapun, fiecare parte justificând acţiunea în anulare şi cea pentru suspendare. În al doilea rând, ne întrebăm ce sens are suspendarea actului administrativ dacă nu se solicită totodată anularea actului administrativ, ştiut fiind faptul că Ministerul Public poate intenta acţiunea în anulare fără a parcurge recursul administrativ prealabil? Din textul legal nu rezultă nicidecum „legătura” cererii de suspendare cu acţiunea în anulare, aşa cum susţine iniţiatorul legii. De asemenea, atunci când Ministerul Public acţionează în numele unei persoane fizice sau juridice vătămate, acţiunea în anulare este una întemeiată pe ilegalitatea subiectivă a actului, pe când cererea de suspendare

131

reglementată de art.14 alin.3 este una pe temei obiectiv, al „interesului public major”; în consecinţă nu este admisibilă introducerea de către Ministerul Public a cererii de suspendare a actului administrativ normativ ce vatămă drepturi subiective ale unor persoane fizice sau juridice, aşa cum susţine iniţiatorul legii.

H.Suspendarea de drept În temeiul unor dispoziţii ale legii contenciosului administrativ, dar şi

a unor legi speciale, introducerea acţiunii în contencios administrativ poate avea ca efect suspendarea de drept a actului administrativ atacat. Este cazul contenciosului obiectiv declanşat la iniţiativa prefectului sau a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici ( art.123 din Constituţie, respectiv art.3 alin.3 din Legea nr.554/2004).

De asemenea, în temeiul Legii nr.215/2001, hotărârea de dizolvare a consiliului local sau ordinului de constatare a dizolvării consiliului sunt suspendate de drept în momentul intentării acţiunii de către consilierii interesaţi( art.57 alin.3 şi art.58 alin.3).

Justificarea acestei operaţiuni a legiuitorului, ce are în vedere faptul că prin astfel de acţiuni se apără legalitatea obiectivă şi buna desfăşurare a administraţiei publice, nu scapă criticilor, deoarece se creează o situaţie favorizată, în care reclamantul nu trebuie să motiveze în nici un fel necesitatea suspendării, iar aplicarea în practică a acestor dispoziţii poate duce la abuzuri – cum ar fi cazul prefectului, organ politic, care, în mod şicanator, introduce acţiuni în contencios administrativ, blocând astfel activitatea autorităţilor administraţiei publice locale în care activează demnitari de altă orientare politică.

Din păcate, în cazul prefectului nici nu poate fi vorba de adoptarea unei soluţii diferite prin lege, întrucât suspendarea de drept este impusă prin Constituţie – situaţie în aceeaşi măsură criticabilă, deoarece rolul unei legi fundamentale este acela de a stabili doar principii de funcţionare, nu de a intra în detaliu şi a reglementa exhaustiv anumite instituţii de drept.

În cazul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, însă, considerăm necesară şi posibilă modificarea legii în sensul în care şi această autoritate să fie obligată să-şi justifice cererea de suspendare adresată instanţei de contencios administrativ.

132


1. În ce constă obiectul cererii de chemare în judecată în contenciosul administrativ?

2. Care este termenul de sesizare a instanţei de contencios administrativ?

3.Care instanţă are competenţa materială de a soluţiona o acţiune în contencios? Dar competenţă teritorială?

4.Cine poate dispune suspendarea executării actului administrativ unilateral vătămător? Care este modalitatea de formulare a cererii de suspendare a executării actului administrativ vătămător?

5. Care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de suspendare? Care este termenul de formulare a cererii de suspendare

6. Care sunt condiţiile de admisibilitate a suspendării actului administrativ atacat?

7. Cum se soluţionează o cerere de suspendare? În ce termen? Prin ce act se dispune suspendarea judecătorească a executării actului administrativ?

8. Care este durata suspendării executării actului administrativ atacat? 9. În ce constă celeritatea judecării cererii de suspendare? 10. Care este calea de atac împotriva hotărârii sau încheierii de

suspendare?

APLICAŢII

1. Cine are competenţa să soluţioneze un conflict bazat pe Legea 554/2004. Care dintre variante este cea corectă:

a) Instanţa de contencios administrativ de la tribunal; b) Instanţa civilă de la Curtea de Apel; c) Instanţa de contencios administrativ şi anume Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ ţi fiscal ale Curţilor de Apel şi Tribunalele administrativ-fiscale;

d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Tribunalul; e) Secţia penală de la Curtea de Apel şi de la Tribunal.

133

2. Când poate o persoană să formuleze o acţiune în Contencios administrativ?

a) Când a solicitat un drept de la o autoritate şi a fost refuzată; b) Când nu i s-a soluţionat în termenul legal cererea sa sau dacă nu i s-a răspuns solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen; c) În 30 de zile de vătămarea dreptului; d) Când nu i s-a răspuns la o cerere formulată către o autoritate; e) Când nu i s-a soluţionat în termenul legal cererea sau dacă nu i s-a răspuns solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, sau dacă s-a emis un act administrativ vătămător şi nelegal. 3. Care este instanţa competentă să soluţioneze o cauză de contencios administrativ? a) Instanţa de la sediul reclamantei, secţia civilă; b) Parchetul de la sediul reclamantei, secţia contencios administrativ şi fiscal; c) Curtea de Apel de la domiciliul pârâtului; d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal; e) Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul sau celei de la domiciliul pârâtului, secţia contencios administrativ şi fiscal; 4. Când un act administrativ fiscal cuprinde o valoare de peste 5 miliarde lei, care este instanţa competentă să soluţioneze cauza pe fond, dar în recurs? a) Pe fond soluţionează Judecătoria, iar în recurs Curtea de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal; b) Pe fond soluţionează cauza Curtea de Apel sesizată, iar în recurs Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Contencios administrativ şi fiscal; c) Pe fond soluţionează cauza Parchetul, în recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal; d) Pe fond soluţionează cauza organul jurisdicţional, iar în recurs Tribunalul, secţia contencios administrativ şi fiscal; e) Pe fond soluţionează cauza Tribunalul, iar în recurs Curtea de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal.

134

5. În ce condiţii şi cum poate solicita persoana vătămată suspendarea executării actului administrativ atacat? Cui adresează cererea? a) Prin acţiune la Parchet, pentru prevenirea unei pagube iminente; b) Prin cerere la Judecătorie, pentru a dispune în condiţiile legii; c) Prin cerere în instanţa de contencios, pentru prevenirea unei pagube iminente; d) În cazuri justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente se adresează instanţei competente cu cerere scrisă pentru a dispune suspendarea executării actului administrativ atacat; e) În cazuri justificate se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru suspendarea executării actului administrativ atacat. 6. Până când poate dispune instanţa suspendarea actului administrativ vătămător conform Legii 554/2004? a) Până la pronunţarea instanţei de fond dacă se dovedeşte; b) Până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei dacă pârâta nu se opune; c) Până la terminarea procesului dacă părţile sunt de acord; d) Până la pronunţarea instanţei de fond sau până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, în funcţie de temeiul de drept şi modul în care a fost solicitată; e) Până la apariţia recursului dacă astfel a fost solicitat. 7. Ce act dă instanţa dacă admite cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat? a) O decizie administrativă ce se atacă la Curtea de Apel; b) O încheiere nemotivată fără recurs; c) O sentinţă fără drept de apel dată de Tribunal; d) Sentinţă civilă sau încheiere, în funcţie de temeiul de drept al cererii, care au căi de atac diferite; e) Hotărâri judecătoreşti atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Precizări privind cursul următor:

Cursul nr. 8 tratează Excepţia de nelegalitate – mijloc de apărare utilizat într-un proces

135

CURSUL NR. 8

EXCEPŢIA DE NELEGALITATE – MIJLOC DE APĂRARE UTILIZAT ÎNTR-UN PROCES


- De a cunoaşte ce reprezintă excepţia de nelegalitate. - De a şti în ce constă procedura soluţionării excepţiei de nelegalitate. - De a cunoaşte care este reglementarea specială privind excepţie de

nelegalitate (cadrul legal) în dreptul românesc. - De a sti care sunt trăsăturile excepţiei de nelegalitate. - De a şti care este instanţa competentă să soluţioneze excepţia de

nelegalitate şi în ce termen se soluţionează această excepţie şi dacă este de urgenţă.

- De a cunoaşte în ce constă procedura de judecată a excepţiei de nelegalitate şi care sunt soluţiile ce se pot pronunţa cu privire la o excepţie de nelegalitate.

- De a şti în ce constă utilitatea practică a soluţionării excepţiei de nelegalitate.

- De a deosebi dacă excepţia de nelegalitate este ca mijloc de apărare doar în procesul civil, sau în comercial sau în procesul de dreptul muncii şi dacă se poate invoca şi într-un litigiu de contencios administrativ.

Concepte –cheie tratate: - excepţia de nelegalitate reprezintă un mijloc de apărare într-un

proces , indiferent de natura juridică a litigiului. - procedura soluţionării excepţiei de nelegalitate este o procedură

legală specială şi de urgenţă. - reglementarea specială privind excepţie de nelegalitate (cadrul

legal) în dreptul românesc este cuprins în legea nr. 554/2004 art. 4. - trăsăturile excepţiei de nelegalitate. - instanţa competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate. - procedura de judecată a excepţiei de nelegalitate. - soluţiile ce se pot pronunţa cu privire la o excepţie de nelegalitate. - utilitatea practică a instituţiei excepţiei de negalitate.

136

EXCEPŢIA DE NELEGALITATE – MIJLOC DE APĂRARE UTILIZAT ÎNTR-UN PROCES

Excepţia de negalitate

Chestiuni prealabile: Pentru a înţelege această instituţie evident trebuie să cunoaştem ce

înseamnă contencios administrativ în sensul legii sus menţionate. Contenciosul administrativ în accepţiunea leguitorului reprezintă: ,,totalitatea litigiilor dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi cei vătâmaţi în drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime, pe de altă parte, deduse din acte administrative tipice sau asimilate considerate ca ilegale, de competenţa secţiilor de contencios administrativ ale instanţelor judecătoreşti, guvernate de un regim juridic predominant de drept public”.

,,Contenciosul administrativ – activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”. (art 2 lit e din Legea nr 554/ 2004)

De semenea trebuie cunoscut modul în care se soluţionează cererile în contencios administrativ precum şi faptul că excepţia de nelegalitate trebuie să urmărească sau nu, dispoziţiile legii privind procedura de soluţionare a cererilor în contencios administrativ adică dacă se mai impune realizarea procedurii prealabile, şi care este instanţa competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate.

Foarte important este de a şti cine anume poate invoca excepţia de nelegalitate, în ce fel de cauze se poate invoca la ce instanţe şi când se poate invoca.

Prin Legea contenciosului administrativ nr 554/2004 leguitorul a reglementat expres instituţia: excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale. Acest lucru rezultă din cuprinsul art 4 alin 1 din lege care prevede:

,, Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la

137

cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând ca de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.”

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă excepţia de nelegalitate şi ce rol are aceasta am considerat să fac câteva referiri la doctrina românească şi la ceea franceză, cu privire la excepţia de nelegalitate.21

Doctrina- excepţia de ilegalitate Instituţia ,,excepţiei de ilegalitate” este cunoscută în legislaţia şi

doctrina contemporană comparată ca fiind o modalitate de apărare a unei părţi dintr-un proces faţă de efectele unui act administrativ ilegal.

Excepţia de nelegalitate constitutie un aspect de noutate legislativă expresă prevăzut în art.4 din Legea nr 554/2004 a contenciosului administrativ şi reprezintă un aspect de noutate legislativă în cadrul contenciosului administrativ.

1.Docrina românească privind excepţia de nelegalitate: În doctrina română ea a fost definită ca ,, un mijloc de apărare prin

care, în cadrul unui proces pus în curgere pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ, una dintre părţi, ameninţată să i se aplice un asemenea act ilegal, se apără invocând acest viciu şi cere ca actul să nu fie luat în considerare la soluţionarea speţei”.

2.Excepţia de nelegalitate în dreptul francez: În dreptul francez, se consideră că o decizie administrativă ilegală

neatacată în termen şi devenită, astfel, definitivă, nu devine prin această definitivare şi legală. În considerarea acestui fapt, doctrina şi jurisprudenţa franceză, preocupată de asigurarea stabilităţii normelor juridice, dar şi de evitarea perpetuării ilegalităţii unui act administrativ, recunosc existenţa posibilităţii reclamentului sau părâtului dintr-un proces pornit împotriva unei alte decizii administrative de a se prevala de ilegalitatea unei decizii definitive, care a stat la baza emiterii deciziei atacate şi, în cazul în care ilegalitatea acesteia a ,,contaminat” decizia atacată, să obţină atacarea ei ( chiar dacă nu se poate dovedi un viciu de ilegalitate propriu al deciziei atacate). 21 21 Gh.Uglean Instanţele competente a se pronunţa pe cale de excepţie asupra legalităţii actelor administrative, în S.C.J. nr 3/1968, pg 258 A. Trăilescu, Excepţia de ilegalitate în contextul legislaţiei actuale, în Dreptul nr 4/1998, pg 20

138

În doctrina românească excepţia de ilegalitate poate fi ridicată atât în faţa instanţelor penale, cât şi civile şi comerciale. Jurisprudenţa franceză limitează,în principiu, excepţia de ilegalitate la actele reglementare (normative); ea va putea fi totuşi invocată împotriva unui act individual. Însă numai înainte de expirarea termenului de recurs direct contra acestuia.

3.Excepţia de nelegalitate în dreptul european: În dreptul comunitar europen, excepţia de ilegalitate este utilă datorită

limitării în timp a introducerii acţiunii în anulare, precum şi datorită faptului că actele normative nu pot fi contestate decât de statele membre sau de înstituţiile comunitare.22

Se pune problema ce se întâmplă cu un act care nu mai poate fi contestat pe cale directă sau cu un act normativ ilegal în momentul executării lui printr-un act individual.

Persoanele fizice sau juridice vor putea, în acest caz, să conteste decizia de executare a regulamentului sau al oricărui alt act normativ, ridicând în cursul procesului excepţia de ilegalitate a actului normativ ( art.184 Tratatul CEE).

Actul normativ devine inaplicabil în speţă, rămânând însă să-şi producă efectele juridice în continuare, fără a fi anulat. Va fi anulată doar decizia emisă în temeiul actului normativ.

Trăsăturile excepţiei de ilegalitate:

Trăsăturile caracteristice ale excepţiei de ilegalitate, în temeiul noi

legi al contenciosului administrativ, sunt următoarele: a) este o ,,apărare”, prin urmare nu are ca efect anularea actului

administrativ, ci doar constatarea ilegalităţii şi înlăturarea lui din cauză; b) poate fi ridicată oricând (este imprescriptibilă) şi pe tot parcursul

procesului judiciar (fond, apel sau recurs); vizează numai actele adminitrative tipice, nu şi actele administrative asimilate; c) poate fi ridicată de oricare parte a procesului sau de instanţă din oficiu; d) instanţa de drept comun poate refuza sesizarea instanţei de contencios administrativ numai în cazul în care de actul administrativ

139

cercetat nu depinde soluţionarea în fond a pricinii, fapt care va fi reflectat ulterior de considerentele hotărârii; e) competenţe soluţionării pe fond a excepţiei de ilegalitate aparţine instanţei de contencios administrativ; f) instanţa de contancios administartiv poate considera sesizarea ca inadmisibilă dacă încheierea de sesizare nu este motivată; instanţa va judeca excepţia în procedură de urgenţă, în şedinţă publică şi cu citarea părţilor; g) hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate.

Excepţia de ilegalitate prezintă anumite aspecte specifice care conturează acest mijloc de apărare şi care o deosebeşte de alte excepţii invocate în cadrul unui proces indiferent de ce natură este 8 (civil, comercial, penal etc). Aceste aspecte specifice sunt considerate de unii autori în materie, drept trăsături ale excepţiei de nelegaliate.

Este cunoscut faptul că de regulă, acţiunile formulate în instanţa de contencios administrativ, trebuie făcute de partea vătămată într-un drept al său, într-o libertate sau intr-un interes legitim, într-un anumit termen prevăzut de lege, fie ca termen de prescripţie, fie ca termen de decădere. Însă, după cum se observă din cuprinsul art.4 alin1 din Legea 554/2 dec 2004 publicat în MOf nr 1154/7 decembrie 2004 a contenciosului administrativ rezultă expres că legalitatea actelor administrative poate fi analizate de instanţă la cererea părţii interesate oricând în cadrul unui proces. Leguitorul nu precizează în ce fel de proces se poate invoca această excepţie, însă, precizează că ,,legalitatea unui act administrativ poate fi ridicată şi de instanţă din oficiu.”

Prin aceasta înţelegem că, de fapt legiuitorul a prevăzut în mod expres ca atunci când într-o cauză soluţionarea litigiului pe fond depinde de faptul că un anumit act administrativ este legal sau nu, a prevăzut posibilitatea ca mai întâi să se verifice legalitatea acelui act, şi apoi în funcţie de soluţia dată asupra legalităţii actului, să se treacă la soluţionarea acţiunii de fond.

Prin urmare, când se pune problema invocării de către o parte a excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ, sau este invocată din oficiu, atunci instanţa prin incheiere motivată va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în vederea soluţionării excepţiei şi va suspenda soluţionarea cauzei în cadrul căruia s-a ridicat excepţia.

Desigur se va creea un nou dosar cu număr distinct, la instanţa investită prin îcheierea respectivă. Acest nou dosar va avea ca obiect doar

140

soluţionarea de către instanţa de contencios sesizată cu privire la excepţia de nelegalitate a actului administrativ, considerat nelegal şi vătămător pentru partea care a ridicat excepţia.

Soluţionarea excepţiei de nelegalitate – instanţa competentă şi

procedura de soluţionare: a.Instanţa competentă: În practică, se pune problema care anume instanţă este competentă să

soluţioneze excepţia de neleg al unui act adm unilateral, şi care anume este procedura de soluţionare a acestei excepţii.

Este evident că pornind de la regula generală de competenţă prevăzută în Codul de procedură civilă art.2, 3, cererile în contencios administrativ se soluţionează fie de către tribunal, fie de Curtea de Apel pe fond, iar în recurs de către Curtea de Apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. Ca atare, atunci când este vorba de verificarea legalităţii unui act administrativ unilateral, care este emis de o autoritate publică locală, competenţa îi revine tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal.23

Atunci când se verifică legalitatea unui act administrativ unilateral emis de o autoritate publică centrală, competenţa de soluţionare îi revine pe fond Curţii de Apel.

În concluzie, singura instanţă competentă să soluţioneze legalitatea unui act administrativ unilateral este secţia de contencios administrativ, tribunalul sau Curtea de Apel pe fond, iar în recurs instanţa ierarhic superioară, Curtea de Apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

b.Procedura de judecare a excepţiei de nelegalitate: Se pune problema în mod practic care este procedura de judecare a

acestor cauze şi fiind vorba de o procedură de urgenţă prevăzut de art.4 din Legea contencios administrativ, se citează sau nu părţile.

Leguitorul a prevăzut expres că soluţionarea excepţiei de nelegalitate se face cu citarea părţilor.

23 Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces,

pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând ca de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată

înstanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.”

141

Prin aceasta se realizează respectarea principiului contradictorialităţii dezbaterilor în cauză, se dă posibilitatea ca părţile, (toate) în proces să se poate apăra, iar hotărârea pronunţată să le fie opozabilă.

O altă chestiune, ce se pune cu privire la soluţionarea cauzei este aceea privind celeritatea judecării acestor cauze, adică urgenţa. Dar în afară de faptul că se judecă de urgenţă, în sedinţă publică cu citarea părţilor, se pune problema în ce constă soluţia instanţei. Mai exact ce pronunţă instanţa, o hotărâre sau o incheiere?

După părerea unor specialişti în materie şi practicieni, instanţa se poate pronunţa fie prin hotărâre distinctă, fie prin încheiere atunci când excepţia se invocă într-un dosar în care era deja pornită o acţiune de contencios administrativ la instanţa competentă. În acest din urmă caz instanţa se poate pronunţa prin încheiere asupra excepţiei de nelegalitate, suspendând soluţionarea cauzei respective, fără însă a încălca dispoziţiile art 4 alin 1 din lege.

Indiferent dacă se pronunţă o hotărâre sau o încheiere acesta se va da cu drept de recurs, ( singurag cale de atac în contencios administrativ), recurs care se declară în termen de 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare.

Din lege rezultă clar, că soluţia pronunţată de instanţă cu privire la excepţia de nelegalitate se atacă cu recurs care se soluţioneză de instanţa ierarhic superioară. Termenul de soluţionare a recursului prevăzut de leguitor este de 3 zile de la înregistrarea recursului, (art 4 alin 3 l. C.a.) iar în recurs nu se mai citează părţile ca la judecarea pe fond, cu citarea părţilor prin publicitate (la uşa instanţei sau printr-un ziar de largă circulaţie).

În esenţă soluţionarea excepţiei de nelegalitate trebuie făcută de urgenţă şi potrivit legislaţiei în vigoare cu privire la atribuţiile instanţei de judecată, nu se poate face judecata de urgenţă, fără a ţine cont de continuitatea completului care a fost sesizat cu soluţionarea excepţiei. Rezultă că, termenele de judecată pot fi foarte scurte dar care să poată permite realizarea procedurii de citare a părţilor în proces ( să se întoarcă procedura, şi să permite părţii citate să se poată apăra).

Mergând în instanţă şi asistând la soluţionarea acestor cauze am constatat că de fapt urgenţa soluţionării excepţiei ca şi termen diferă de la caz la caz, instanţa acordând termene fie de o săptămână, fie de două sau trei săptămăni, termene acordate în aşa fel ca partea pârâtă să se poată apăra pe excepţia invocată sau să aibă timp pentru a se realiza procedura de citare cu partea emitentă a actului administrativ unilateral, atacat.

142

Tot sub aspect practic am constatat că, instanţa dispune introducerea în cauză şi citarea în calitate de părât, a emitentului actului adm unilateral considerat nelegal, instituţie permisă de Codul de procedură civilă art.49 şi următoarele, care de altfel este o necesitate procedurală tocmai în vederea soluţionării acelei excepţii.

Evident, pentru a soluţiona excepţia instanţa trebuie să administreze probe, dezbaterile au loc în contradictoriu şi cu citarea părţilor, principii care se impun ca şi reguli de procedură şi care sunt prevăzute şi de art.6 paragraful 1 din Convenţia CEDO.

Soluţii pronunţate pe excepţia de nelegalitate: După cum am arătat mai sus în urma verificării legalităţii actului

administrativ criticat, instanţa va pronunţa o incheiere sau o hotărâre, ambele cu drept de recurs. Hotărârea ( încheierea – după caz) care se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate trebuie motivată atât în drept cât şi în fapt, considerentele acesteia fiind în concordanţă cu probele de la dosar şi raportate la textul legal al cărui nelegalitate se invocă, în sensul că emitentul actului administrativ, încălcat (sau nu) dispoziţiile legale, întocmind un act nu numai nelegal dar şi vătămător pentru partea care a invocat excepţia.

În practică se întălnesc numeroase cazuri în care, cu ocazia soluţionării unui proces ( care are ca obiect revendicarea unui imobil, evacuarea unui imobil), să fie depus ca şi probă la dosar un înscris emis de o altă persoană juridică decât părţile în proces, respectiv de o autoritate publică, înscris ce are caracteristica esenţială de a fi act administrativ unilateral şi care dacă instanţa îl ia în considerare la soluţionarea cauzei, poate da o anumită soluţie, iar dacă nu îl ia în considerare, poate da o altă soluţie.24

De aceea, legiuitorul a apreciat că în acele cazuri în care actul adminisrativ unilateral nu mai poate fi atacat în contencios pe cale separată, întrucât a depăşit termenul de prescripţie prevăzut de lege, singura posibilitate de a înlătura nelegalitatea acelui act este pe calea excepţiei de nelegalitate, invocată în diverse cauze (civile, penale, comerciale, de dreptul muncii).

Prin urmare, întrucât partea interesată şi vătămată a pierdut termenul legal, de a solicita anularea actului, s-a creat această posibilitate de a verifica legalitatea actului administrativ pe cale de excepţie, în cadrul oricărui alt

24 Sinteze anul III, Opinia Lect. Univ. Maria Ioniche – judecător la Curtea de Apel Braşov

143

proces, în care soluţia depinde de soluţia care se va da de instanţa de contencios administrativ.

În acest sens leguitorul a prevăzut în art 4 ca în cazul în care instanţa a constatat nelegalitatea actului evident prin hotărâre judecătorească, cauza iniţială în care s-a ridicat excepţia se va judeca de către instanţa întâi sesizată, fără a ţine seama de actul administrativ unilateral constatat nelegal. Concluzia care se desprinde este aceea că, actul constatat nelegal pe cale de excepţie se consideră a fi inexistent şi în consecinţă numai poate fi luat în considerare de instanţă.

Până la apariţia Legii nr 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa de contencios putea verifica legalitatea unui act administrativ în cadrul procesului respectiv în condiţiile art.11 a Legii nr 29/1990 a contenciosului administrativ, iar instanţa dacă constata că acel act este ilegal, nu-l lua în considerare la soluţionarea cauzei.

Însă, nelegalitatea sau ilegalitatea actului nu era considerată ca o excepţie distinctă, dar se putea invoca ca şi apărare într-un proces de contencios administrativ.

Prin apariţia Legii nr 554/2004 a contenciosului administrativ, legiuitorul a reglementat expres faptul că această excepţie se poate invoca oricând şi procedura potrivit căruia se soluţionează dând posibilitatea verificării de către instanţă a legalităţii fără a limita termenul tocmai în scopul de a fi reparate acele greşeli realizate prin emiterea unor acte administrative unilaterale cu încălcarea legii.

Aspecte practice privind soluţionarea excepţiei: În practica instanţelor se constată că în ultimul timp se înregistrează

pe rolul instanţei de contencios un număr tot mai mare de cauze, în care se invocă excepţia de nelegalitate a actelor administrative unilaterale. Prin urmare, în loc de un proces înregistrat pe rolul instanţei, în realitate se vor înregistra cel puţin două procese, unul desprins din celălalt ca urmare a excepţiei invocate.

Ca şi soluţii pronunţate de instanţa de contencios pe excepţie am reţinut că ele nu pot fi decât două, şi anume:

a. - fie de admitere a excepţiei de nelegalitate a actului şi în consecinţă nu se va ţine cont de el la soluţionarea cauzei pe fond în cadrul căruia s-a invocat excepţia;

144

b. - fie de respingerea excepţiei de nelegalitate, iar în consecinţă actul administrativ unilateral va reprezenta în continuare o probă şi care va fi25 analizată în coroborare cu celelalte probe din dosarul iniţial în care s-a ridicat excepţia.

Dintre soluţiile pronunţate de instanţa de contencios privind excepţia de nelegalitate am cules căteva speţe, şi anume:

1. Într-o cauză, o societate X a chemat în judecată pe părâtele Direcţia Vamală Braşov şi MFP – ANAF, reclamanta invocând nelegalitatea prevederilor art15 din HG nr 244/2001 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr 133/1999 privind stimularea intreprinzătorilor privaţi pentruînfiinţarea şi dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii, raportat la prevederile art 21¹ din această lege.

Instanţa pronunţându-se asupra excepţiei la data de 5 aprlie 2006 în dosarul nr 100/2005 a Curţii de Apel Braşov a respins excepţia de nelegalitate şi a constatat că dispozişiile invocate sunt legale. Hotărârea s-a dat cu recurs în termen de 48 de ore de la comunicare, recursul nefiind soluţionat până în prezent de Înalta Ccurte de Casaţie şi Justiţie.

2. Într-o altă cauză o persoană fizică X a invocat într-un dosar de recurs aflat pe rolul Curţii de Apel BV, secţia de contencios, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art.48 alin 1 lit b din HG nr 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierii funcţionarilor publici.

Pe fondul cauzei iniţiale aceeaşi reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr 11/ 03 01 2005 emisă de părâta Direcţia Sanitară Veterinară Braşov ca fiind nelegală această Decizie.

Ca şi măsură de prevenţie şi ca mijloc de apărare în scopul câştigării litigiului pe fond, reclamanta a invocat în faza de recurs excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor legale ceau fost avute în vedere de părâtă la luarea măsurii de retrogradare în funcţia publică prin Decizia nr 11/2005. Iată deci, că şi direct în calea recursului se poate invoca excepţia de nelegalitate, chiar dacă aceasta nu a fost invocată la instanţa de fond, legea nu prevede vreo interdicţie în acest sens.

Desigur, că instanţa a procedat la suspendarea judecării recursului (dosar în care s-a invocat excepţia de nelegalitate) şi a înaintat dosarul spre soluţionare a excepţiei la instanţa de contencios administrativ a Curţii de Apel Braşov, formându-se un dosar distinct.

25 T. Drăganu, Actele administrative şi faptele asimilate lor, pg 62 A se vedea C.G. Raricescu, pg 179 Al. Iorgovan, Tratat, 2002, pg 600

145

În acest din urmă dosar, instanţa fiind sesizată numai cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a administrat probe, după citarea părţilor implicate în cauză, respectiv reclamanta, părâta şi desigur a fost introdus în cauză în calitate de părât-Guvernul României deoarece el este emitentul Hotărârii de Guvern al cărui nelegalitate s-a invocat.

La rândul său, Guvernul României şi-a formulat apărarea prin întâmpinare la care anexat înscrisurile doveditoare arătând că dispoziţiile criticate de reclamantă sunt legale şi temeinice.

Instanţa de contencios în urma verificării probelor din dosar comparativ cu textul de lege invocat ca nelegal a constatat că, excepţia este neîntemeiată şi nelegală şi în consecinţă a menţinut dispoziţiile art.49 alin 1 art b din HG nr 1209/ 2003 ca fiind legale.

De asemenea hotărârea pronunţată de instanţă s-a dat cu drept de recurs în termen de 48 de ore de la comunicare,hotărârea fiind definitivă dar nu şi irevocabilă deoarecre recursul nu a fost soluţionat încă. ( sentinţa nr 61/f/16 martie 2006 pronunţata în dosarul nr 471/f/ca/2005).

Faţă de cele prezentate mai sus consider că, trebuie subliniat în ce situaţii şi când se poate folosi excepţia de nelegalitate. De aceea, voi prezenta căteva cazuri în care partea interesată persoană fizică sau juridică poate invoca excepţia de nelegalitate a unui act administrativ unilateral.

Aspecte practice de utilitate a excepţiei de nelegalitate: Exemple practice în care se poate folosi excepţia de nelegalitate:

atunci când se doreşte obţinerea anulării unui act administrativ individual, însă nu şi a actului administrativ normativ pe baza căruia a fost emis acel act (acesta declanşând o altă competenţă); în acest caz, actul individual este atacat direct, prin acţiune, iar actul normativ, indirect, prin ridicarea excepţiei de nelegalitate.

Poate fi chiar o succesiune de acte, doar primul justificându-se a fi atacat cu acţiune directă în anulare; în cazul în care acţiunea directă în contencios administrativ s-a prescris prin expirarea termenului de contestare, iar în baza actului admistrativ, atacabil cu cu acţiune directă; ilegalitatea actului atacat direct derivă din cea a actului anterior, prin urmare ea poate fi dovedită prin ridicarea excepţiei de ilegalitate a actului anterior, cel definitivat.

Această modalitate este aplicabilă şi refuzurilor explicite sau tacite; astfel, refuzul de a emite autorizaţie de construcţie pe motivul că planul urbanistic zonal nu permite, în condiţiile în care acest plan este ilegal;

146

în cazul în care actul ce impune anumite obligaţii nu este respectat de către destinatar şi ca urmare a acestei nerespectări, se trece la executarea silită, persoană fizică sau juridică poate ridica excepţia de nelegalitate a actului cu prilejul contestării actului de executare silită;

Se pot solicita despăgubiri, pe calea dreptului comun, o dată cu ridicarea excepţiei de ilegalitate a unui act administrativ epuizat material; se pot solicita despăgubiri pe calea dreptului comun, o dată cu ridicarea excepţiei de ilegalitate a actului administrativ, atunci când acesta s-a definitivat şi nu mai poate fi atacat pe cale directă.

Concluzii: Din analiza textului legal ce reglementează excepţia de nelegalitate

art 4 alin 1-4, din Legea nr 554/2004 legea contenciosului administrativ, şi faţă de opiniile exprimate în literatura juridică de specialitate, raportat la practica judiciară în materie, a secţiilor de contencios administrativ se desprinde ideea că, această excepţie este tot mai des utilizată, de persoanele interesate şi care se consideră vătămate prin acte administrative nelegale. Această excepţie reprezintă de fapt un mijloc de apărare ce poate fi utilizat de o parte, într-un proces, oricând, excepţia fiind soluţionată numai de instanţa de contencios, sesizată de urgenţă, iar în cazul admiterii ei actul administrativ constatat nelegal nu va fi luat în considerare la soluţionarea cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia.

Trebuie menţionat că, soluţionând excepţia, instanţa nu va dispune anularea actului, ci doar constată că este nelegal (admiţând excepţia). Anularea unui act administrativ nelegal se poate face printr-o acţiune de fond în contencios formulată de partea vătămată în condiţiile şi cu respectarea procedurii prealabile prevăzută de art.7 Legea cont adm şi evident cu respectarea termenului expres prevăzut de lege privind plângerea prealabilă obligatorie şi acţiunea în contencios.


1. Excepţia de nelegalitate.Un mijloc de apărare într-un proces sau un

incident procedural? 2. Procedura soluţionării excepţiei de nelegalitate. 3. Reglementarea specială privind excepţie de nelegalitate (cadrul

legal) în dreptul românesc. 4. Trăsăturile excepţiei de nelegalitate. 5. Instanţa competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate.

147

7. Procedura de judecată a excepţiei de nelegalitate. 8. Soluţiile ce se pot pronunţa cu privire la o excepţie de nelegalitate. 9. Excepţia de nelegalitate ca mijloc de apărare doar în procesul

civil.Dar în comercial? Dar în procesul de dreptul muncii? Se poate invoca şi într-un litigiu de contencios administrativ?

APLICAŢII 1. Se poate verifica legalitatea unui act administrativ? Când şi de cine? a) (1) Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza. (2) Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. b) Se poate verifica oricând legalitatea unui act administrativ şi de orice instanţă; c) Legalitatea unui act administrativ se poate verifica de organul jurisdicţional oricând; d) Legalitatea unui act administrativ se poate verifica atât de organul jurisdicţional, cât şi de instanţă oricând; e) organul jurisdicţional nu se poate verifica de instanţă. Precizări privind cursul următor:

Cursul nr. 9 tratează: Excepţiile de la controlul de legalitate exercitat de instanţele de contencios administrativ

148

CURSUL NR.9

EXCEPŢIILE DE LA CONTROLUL DE LEGALITATE EXERCITAT DE INSTANŢELE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV


- De a şti ce se înţelege prin excepţii de la controlul de legalitate

exercitat de instanţă cu privire la actele administrative unilaterale. - De a cunoaşte care este cadrul legal actual privind excepţiile de la

controlul de legalitate şi care sunt aceste excepţii. - Enumerarea excepţiilor de la controlul de legalitate realizat de

instanţa de contencios administrativ şi anume: a) actele administrative ale autorităţilor publice ce privesc raporturile cu Parlamentul, ale preşedintelui României şi Guvernului b) actelor de gestiune şi administrare c) actele de comandament militar d) actele administrative privind starea de război, starea de urgenţă şi starea de asediu? e) actele emise privind apărarea şi securitatea naţională pot fi controlate de instanţa de contencios sub aspect legal f) actele emise pentru restabilirea ordinii publice g) ataca actele emise pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizotiilor (se pot ataca doar pentru exces de putere) la instanţa de contencios.

- De a cunoaşte dacă poate fi direct atacat în instanţă un act administrativ jurisdicţional.


- excepţiile de la controlul de legalitate exercitat de instanţă cu privire la actele administrative unilaterale sunt prevăzute expres în lege

- actele administrative ale autorităţilor publice ce privesc raporturile cu Parlamentul, ale preşedintelui României şi Guvernului.

- actele de comandament militar.

149

- actele administrative privind starea de război, starea de urgenţă şi starea de asediu.

- actele emise privind apărarea şi securitatea naţională pot fi controlate de instanţa de contencios sub aspect legal.

- actele emise pentru restabilirea ordinii publice. - actele emise pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor

naturale, epidemiilor şi epizotiilor (se pot ataca doar pentru exces de putere) la instanţa de contencios.

- act administrativ jurisdicţional poate fi direct atacat în instanţa de contencios administrativ dacă nu a utilizat altă cale partea interesată.

EXCEPŢIILE DE LA CONTROLUL DE

LEGALITATE EXERCITAT DE INSTANŢELE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Reglementarea cuprinsă în Legea 554/2004, la articolul 5, arată în mod

expres că nu pot fi supuse controlului de legalitate, realizat pe calea contenciosului administrativ, următoarele categorii de acte: - actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; - actele de comandament cu caracter militar; - actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară; - actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamită-ţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.

Actuala reglementare a contenciosului administrativ cu privire la actele exceptate de la controlul instanţelor de judecată este conformă cu dispoziţiile constituţionale din art. 126, alin 6.

Conform legii speciale rezultă că actele nesupuse controlului şi limitele controlului de legalitate potrivit Legii nr 554/2004 sunt următoarele:

Reglementarea cuprinsă în legea 554/2004, la articolul 5 arată în mod expres că nu pot fi supuse controlului de legalitate realizat pe calea contenciosului administrativ , următoarele categorii de acte:

150

a) actele administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;

b) actele de comandament cu caracter militar, c) actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea

carora se prevede, prin lege organica, o alta procedura judiciara. d) actele administrative emise pentru aplicarea regimului starii de razboi, al starii de asediu sau al celei de urgenta, cele care privesc apararea si securitatea nationala ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum si pentru inlaturarea consecintelor calamitatilor naturale, epidemiilor si epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. Actuala reglementare a contenciosului administrativ cu privire la actele exceptate de la controlul instanţelor de judecată este conformă cu dispoziţiilor constituţionale din art 126, alin 6.

Nu toate actele administrative sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanţă pe calea contenciosului administrativ deoarece în lege sunt prevăzute expres şi excepţii de la controlul de legalitate:

A. Prima categorie de excepţii legale derivă din specificul

raporturilor sociale în legătură cu care a intervenit actul dublat de calitatea subiectului emitent al manifestărilor de voinţă:

1.Actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile scu Parlamentul, precum cele ale Preşedintelui României şi Guvernului;

2.Actele de gestiune şi administrare şi, în general, contractele civile săvârşite de stat în calitate de persoană juridică, şi de autorităţile sale, de unităţi administrativ-teritoriale vizând patrimoniul privat sunt exceptate de la incidenţa legii contenciosului administrativ datorită naturii lor neadministrative, deşi noua reglementare nu le mai prevede;

B. O a doua categorie de excepţii se referă în exclusivitate la

raporturile sociale în legătură cu care au intervenit actele administrative: a.actele de comandant cu caracter militar sunt exceptate dela

controlul judiciar dat fiind obiectul deosebit de specific al relaţiilor în care intervin.

Conform art2 lit j din Legea 554/2004 actul de comandament militar este definit ca fiind ,,actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării militare care presupune dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor, în aspecte

151

privitoare al conducerea trupei în timp de pace sau război, sau după caz, la îndeplinirea serviciului militar”.

În categoria actelor de comandament militar intră toate ordinele şi instrucţiunile de serviciu privind măsurile de pregătirea trupelor, mobilizările şi concentrările de trupe, atribuirea şi efectuarea de comenzi, manevre, exerciţii şi operaţiuni militare.

Excepţia vizează toate actele de acest gen, indiferent de autoritatea de la care provin, deci chiar dacă aparţin Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor, CSAT, Guvernului sau oricărui alt organ de stat care emite asemenea acte în această materie.

Există şi alte acte administrative care provin de la organele indicate, dar emise în afara acestor raporturi, ele sunt supuse controlului de contencios judiciar dacă vatămă drepturi subiective sau interese legitime. Se justifică exceptarea controlului exercitat de instanţă cu privire la aceste acte ţinând cont de necesitatea asigurării spiritului de disciplină subordonaţilor. De asemenea, actele de comandament militar sunt exceptate de la controlul de legalitate ale instanţei datorită trăsăturilor caracteristice pe care le au acestea:

- emană de la o autoritate publică cu caracter de comandament militar, trupe puse sub comanda unui şef;

- cuprinsul actului are o natură militară; - actul cuprinde ideea de ordin, de comandă – disciplina militară. b.actele administrtative emise pentru aplicarea regimului stării de

război, al stării de asediu sau a celei de urgenţă. Acestea fiind guvernate de O.G nr 1/1999, iar în ce priveşte starea de

război, deşi nu avem reglementări exprese se aplică convenţiile interneţionale la care România este parte.

Starea de asediu şi starea de urgenţă reprezintă situaţii de criză care impun măsuri excepţionale şi au drept scop apărarea ţării şi securităţii naţionale, prevenirea, limitarea sau înlăturarea unor dezastre.

În ce priveşte starea de asediu aceasta reprezintă un ansamblu de măsuri excepţionale de natură politică, militară, economică, socială, aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, măsuri conform cu dispoziţiile legii nr 453/2004.

Starea de urgenţă reprezintă un ansamblu de măsuri excepţionale de natură politică, economică şi de ordine publică, aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, care se aplică în următoarele situaţii:

- când există pericole grave, actuale sau iminente privind securitatea naţională;

152

- iminenţa producerii unor calamnităţi fac necesară prevenirea limitarea sau înlăturarea după caz a urmărilor unor dezastre.

c. Acte emise care privesc apărarea şi securitatea naţională. Actele referitoare la siguranţa internă şi externă a statului, sunt

exceptate de la controlul de contencios administrativ deoarece au un pronunţat caracter politic, ele fiind reglementate de Legea nr 51/1991 privind siguranţa naţională a României. Aceste acte pot fi emise de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, de structurile specializate din MAN, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei, de SRI, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, potrivit art6 din legea menţionată.

Actele emise pentru restabilirea ordinii publice, Această categorie de acte este exceptată de la controlul contenciosului administrativ deoarece se referă la sancţionarea faptelor de încălcare a normelor de convieţuire socială, a ordinii şi linişti publice, acte ce se emit pe baza Legii nr 60/1991, republicată în 2004 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice.

Contestaţiile formulate împotriva acestor acte (a proceselor verbale de constatare a contravenţiilor) se poate face plângere în termen de 15 zile de la comunicarea acestora, litigiul fiind de natură civilă şi este de competenţa judecătoriei, nu se pot ataca în contencios aceste acte.

Excepţia este aplicabilă şi în cazul Legii nr 371/2004, privind înfiinţarea, organizarea Poliţiei Comunitare, care sunt exceptate de la controlui contenciosului administrativ, în sensul că activitatea Poliţiei Comunitare se realizează în principiu pe baza ordinelor ierarhice scrise sau verbale dar şi prin operaţiuni administrative, fără a se emite un act administrativ.

O altă situaţie în care nu se aplică controlul contenciosului administrativ este reglementată de Legea nr 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, instituţie care are atribuţii cu privire la apărarea ordinii şi linişti publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private.

Acte emise pentru înlăturarea consecinţelor calamnităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor care pot fi atacate numai pentru exces de putere. Prin aceste acte autorităţile administrative pot să ia măsuri urgente, care nu pot fi apreciate ca ilegale, ele fiind exceptate de la cenzura pe calea contenciosului administratev. Sunt acte emise în situaţii excepţionale şi privesc măsuri pentru combaterea calamnităţilor naturale, a incendiilor de păduri, a epidemiilor, a epizootiilor.

153

C.O treia categorie de excepţii neprevăzută în Constituţia revizuită, dar subînţeleasă prin principiul neretroactivităţii legilor se referă la timpul în care a fost emis actul administrativ în sensul că legea nu se aplică cauzelor anterioare intrării sale în vigoare, cererii respective reîncepând să curgă de la intrarea legii în vigoare.

D.O ultimă categorie de excepţii de la Legea contenciosului

Administrativ, dar neenunţată în Constituţia revizuită, vizează actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea acestora se prevede, prin legea organică, o altă procedură judiciară.

a.Actele de Administraţie Activă sunt supuse unui control judiciar prevăzut prin legea specială, şi chiar dacă respectivele acte întrunesc toate condiţiile de a fi supuse controlului judecătoresc de contencios administrativ.

b.Actele Administrative Jurisdicţionale care pot fi atacate direct la instanţa de contencios dacă reclamantul nu înţelege să utilizeze toate căile jurisdicţionale în beneficiul său şi când termenul judiciar la instanţa de fond este de 15 zile de la comunicare a soluţiei.

În concluzie, actele exceptate de la controlul de contencios administrativ raportat la prevederile Legii 554/2004 vizează două tipuri de excepţii şi anume:

- excepţii absolute, care privesc actele care nu pot fi atacate în contenciosul administrativ;

- excepţii relative,care se referă la actele administrative ce pot fi atacate numai pentru exces de putere.


- arătaţi care sunt excepţiile de la controlul de legalitate exercitat de

instanţă cu privire la actele administrative unilaterale. - care este cadrul legal actual privind excepţiile de la controlul de

legalitate. - pot fi controlate de instanţa de contencios administrativ actele

administrative ale autorităţilor publice ce privesc raporturile cu Parlamentul, ale preşedintelui României şi Guvernului?

- instanţa de contencios administrativ poate controla legalitatea actelor de gestiune şi administrare?

- sunt supuse controlului de legalitate de către instanţă actele de comandament militar?

154

- sunt supuse controlului de legalitate actele administrative privind starea de război, starea de urgenţă şi starea de asediu?

- actele emise privind apărarea şi securitatea naţională, pentru restabilirea ordinii publice pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ?

- actele emise pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizotiilor se pot ataca doar pentru exces de putere la instanţa de contencios?

- poate fi direct atacat în instanţă un act administrativ jurisdicţional?

APLICAŢII 1. Care sunt actele de autoritate exceptate în prezent, de la controlul de legalitate, exercitat de către instanţa de contencios administrativ:

a. actele ce privesc raporturile dintre Parlament şi Guvern b. actele de comandament militar şi actele ce privesc raporturile

dintre Parlament sau Preşedinte şi Guvern c. actele Preşedintelui d. actele Guvernului e. actele primului ministru

2. Ce reprezintă actul de comandament militar:

a. un act care emană de şa un organ al administraţiei publice, organ militar şi care cuprinde dispoziţii de natură militată, şi reprezintă ideea de ordin, de comandă, de disciplină militară

b. un act administrativ c. un act de natură militată d. un ordin militar e. act de disciplină militară

3. Ce acte nu se pot ataca prin acţiune în Contencios administrativ? a. Nu se pot ataca actele de tutelă administrativă; b. Nu se pot ataca actele administrative unilaterale; c. Nu se pot ataca în contenciosul administrativ actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter militar; actele

155

administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară; actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice;

d. Nu se pot ataca în contenciosul administrativ actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;

e. Nu se pot ataca în contenciosul administrativ actele de comandament militar şi actele privind starea de război.

Precizări privind cursul următor: Cursul nr. 10 tratează Procedura prealabilă a acţiunii în contencios

administrativ şi trăsăturile caracteristice ale recursului administrativ (ale plângerii prealabile)

156

CURSUL NR. 10 PROCEDURA PREALABILĂ A ACŢIUNII ÎN CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV. TĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE RECURSULUI ADMINISTRATIV (ALE PLÂNGERII PREALABILE)


- De a şti ce se înţelege prin plângere prealabilă, prin recurs administrativ.

- De a cunoaşte trăsăturile caracteristice ale plângerii prealabile. - De a şti dacă este obligatorie sau nu plângerea prealabilă şi în ce

termen poate fi introdusă aceasta şi la ce organ al administraţiei publice. - De a cunoaşte termenul în care trebuie soluţionată plângerea

prealabilă (recursul administrativ prealabil) privind actele individuale. - De a şti dacă terţii pot exercita recursul administrativ – efectul

devolutiv al recursului administrativ. - De a cunoaşte care este sancţiunea neexercitării recursului

administrativ (a plângerii prealabile). - De a înţelege caracterul imperativ dispoziţiile art. 7 din Legea

554/2004 a contenciosului administrativ. - De a şti dacă este obligatorie sau nu, concilierea la contractele

administrative înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ.


- plângere prealabilă, definiţia acesteia. - trăsăturile caracteristice plângerii prealabile. - obligativitatea plângerii prealabile. - termenul în care poate fi introdusă plângerea prealabilă. Organul la care se introduce plângerea prealabilă. - termenul în care trebuie soluţionată plângerea prealabilă . - efectul devolutiv al recursului administrativ. - sancţiunea neexercitării recursului administrativ (a plângerii prealabile). - caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 7 din legea numărul 554/2004 a contenciosului administrativ.

157

- obiectul recursului administrativ (a plângerii prealabile). - caracterul obligatoriu de conciliere la contractile administrative înainte ca o parte să se adreseze instanţei de contencios.

PROCEDURA PREALABILĂ A ACŢIUNII ÎN CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV. TĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE RECURSULUI ADMINISTRATIV (ALE PLÂNGERII PREALABILE)

Regimul juridic al procedurii administrative prealabile Procedura prealabilă poate îmbrăca două forme: recurs graţios şi

recurs administrativ ierarhic. Art.21 din Constituţie vorbeşte despre faptul că jurisdicţiile speciale

administrative sunt gratuite şi facultative. Vătămatul nu este obligat să parcurgă ambele faze ale procedurii;

mai mult, există autorităţi publice faţă de care nu se poate recurge decât la calea recursului graţios – este vorba despre autorităţile centrale care nu sunt subordonate – Preşedinţie, Guvern, autorităţi centrale autonome, autorităţi locale autonome.

Legea nu obligă, dar nici nu interzice, dacă cel vătămat doreşte şi este posibil, adică există organ subordonat ierarhic, să se exercite ambele forme de recurs.

Persoana vătămată va putea exercita calea procedurii administrative prealabile în termen de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat actul sau trebuia să i se comunice cel asimilat, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului (conform prevederilor art.7 din Legea 554/2004).

Din punct de vedere al naturii juridice, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii. Ne raliem concepţiei promovate potrivit căreia termenul este pus la îndemâna administraţiei pentru a recurge la o nouă examinare a actului. Depăşirea acestui termen nu afectează dreptul de recurs administrativ ulterior şi nici dreptul la acţiune în contencios administrativ, dacă nu s-a depăşit termenul maxim de 1 an de la data emiterii actului (termen de decădere).

În esenţă, potrivit Legii 554/2004, procedura prealabilă este obligatorie, dispoziţie în concordanţă cu prevederile Constituţiei (art.21 alin.4), care se referă la procedura jurisdicţională specială, ce are caracter facultativ şi se realizează gratuit.

158

În ce priveşte jurisdicţiile speciale, partea vătămată poate sau nu să utilizeze calea procedurii prealabile şi apoi calea acţiunii în contencios sau poate formula direct acţiunea în contencios, dar cu condiţia respectării termenului legal prevăzut de Legea 554/2004 aplicabilă în prezent.

Trăsături specifice ale procedurii prealabile.

Din cuprinsul noii legi se desprind o serie de trăsături specifice ale procedurii prealabile acţiunii în contencios administrativ, acestea sunt:

Potrivit art.7 din Legea contenciosului administrativ nr.554 din 2004, este înfiinţată instituţia procedurii prealabile. Potrivit prevederilor acestei legi şi prevederilor din Constituţie (art.21 alin.4), unele plângeri prealabile sunt obligatorii, iar altele facultative.

Legiuitorul se referă expres la procedurile jurisdicţionale speciale, şi nu la toate procedurile prealabile.

1. Ca atare, au caracterul de procedură prealabilă obligatorie toate plângerile prealabile, inclusiv cele realizate pe calea procedurii jurisdicţionale speciale (de exemplu, contestaţia formulată împotriva unui act de control fiscal, a unui act de control vamal, soluţionată de un organ specializat, pe calea unei proceduri asemănătoare celei utilizate în instanţă, care se concretizează printr-o decizie ca urmare a verificării legalităţii unui act administrativ de legalitate; de exemplu, decizia pronunţată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Comisia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul MFP).

2. Plângerea prealabilă este formulată în toate cazurile de către o persoană vătămată împotriva actului administrativ vătămător, emis de o autoritate publică administrativă.

3. Ea se formulează în toate cazurile înainte de a formula acţiunea în contencios administrativ, ceea ce reprezintă o condiţie prealabilă obligatorie a acesteia.

4. Plângerea prealabilă se introduce la organul emitent sau la cel ierarhic superior, sau la alt organ la care legea se referă expres (prevăzut printr-o lege specială).

5. Este necesar ca plângerea prealabilă să se formuleze într-un anumit termen. În prezent, acest termen este de 6 luni, cel târziu de la emiterea actului contestat, spre deosebire de Legea 29/1990 care prevedea un termen de 30 de zile de la comunicarea actului contestat. Termenul de 6 luni este un termen de prescripţie, ce rezultă din art.7 (alin.7) din Legea 554/2004.

159

6. Plângerea prealabilă trebuie soluţionată de organul căruia i-a fost adresată într-un termen de 30 zile, sub sancţiunea prevăzută de lege.

7. După formularea plângerii prealabile şi, respectiv, după primirea răspunsului la aceasta, persoana care se consideră vătămată poate formula acţiunea în contencios administrativ, adică la instanţa de judecată.

8. Există însă şi situaţii în care plângerea prealabilă sau procedura prealabilă nu este obligatorie, potrivit noii legi a contenciosului administrativ; spre exemplu, acţiunea formulată de prefect, acţiunea formulată de Avocatul Poporului, acţiunile prin care se solicită anularea dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţele de Guvern sau acţiunile în care se invocă excepţiile de nelegalitate cuprinse în Ordonanţele de Guvern, precum şi în acţiunile formulate de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

9. Întrucât există posibilitatea de a fi atacate în contencios administrativ şi contractele administrative, plângerea prealabilă în aceste cazuri are semnificaţia concilierii, în condiţiile litigiilor comerciale, care se efectuează în conformitate cu prevederile art.720¹, Cod procedură civilă.

10. Plângerea prealabilă cu privire la actele şi contractele administrative se poate înainta în termenul maxim de 6 luni de la constatarea nerealizării acestora, a refuzului de a executa clauzele contractuale sau de a încheia astfel de contracte.

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale: 1. Ce se înţelege prin plângere prealabilă? Dar prin recurs

administrativ? 2. Care sunt trăsăturile caracteristice plângerii prealabile? 3. Este obligatorie plângerea prealabilă? 4. În ce termen poate fi introdusă plângerea prealabilă şi unde? 5. În ce termen trebuie soluţionată plângerea prealabilă (recursul

administrativ prealabil) privind actele individuale? 6. Terţii pot exercita recursul administrativ – efectul devolutiv al

recursului administrativ? 7. Care este sancţiunea neexercitării recursului administrativ (a

plângerii prealabile)? 8. Au caracter imperativ dispoziţiile art. 7 din Legea 554/2004 a

contenciosului administrativ? 9. În ce constă obiectul recursului administrativ (a plângerii

prealabile)?

160

10. Este obligatorie concilierea la contractele administrative înainte de a se adresa instanţei de contencios?

APLICAŢII 1.Ce înseamnă procedură prealabilă a acţiunii în contencios administrative

a. este o simplă cerere b. un memoriu

c. o sesizare d. un fel de acţiune asemănătoare celei care se formulează în instanţa judecătorească, prin care se cere anularea unui act de autoritate, considerat nelegal, vătămător, cerere justificată cu argumente de fapt şi de drept şi depusă în termenul şi la organul prevăzut de lege e.o reclamaţie la organul ierarhic făcută oricând 2.Ce reprezintă recursul administrativ

f. o sesizare adresată superiorului g. o simplă cerere depusă la organul emitent h. o reclamaţie argumentată adresată organului emitent al actului

vătămător, sau organului superior celui emitent i. o acţiune judecătorească j. o cerere înaintată organului administrativ emitent

3. De câte feluri este recursul administrativ ţinând cont de procedura utilizată

a. recurs în contencios b. recurs graţios c. recurs facultativ d. recurs graţios şi ierarhic e. recurs obligatoriu

4. Care sunt formele pe care le îmbracă procedura administrativă prealabilă:

a. forma recursului ierarhic b. forma recursului graţios c. recurs ierarhic şi graţios

161

d. forma facultativă şi gratuită e. recursul ierarhic şi graţios şi forma facultativă şi gratuită

5. Ce înseamnă plângerea prealabilă? Care răspuns este corect:

a) Plângerea prealabilă reprezintă o cerere formulată împotriva unei autorităţi publice;

b) Plângerea prealabilă reprezintă un memoriu adresat organelor centrale publice;

c) Plângerea prealabilă reprezintă plângerea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării acestuia;

d) Plângerea prealabilă reprezintă reexaminarea unui act administrativ;

e) Plângerea prealabilă reprezintă manifestarea unilaterală de voinţă a autorităţii publice.

6. Cui se adresează plângerea prealabilă? a) Organului ierarhic; b) Serviciului public; c) Instanţei de judecată; d) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; e) Autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare Precizări privind cursul următor:

Cursul nr. 11 tratează: Introducerea în cauză a funcţionarului public vinovat de emiterea actului administrativ atacat

162

CURSUL NR. 11

INTRODUCEREA ÎN CAUZĂ A FUNCŢIONARULUI PUBLIC VINOVAT DE EMITEREA ACTULUI ADMINISTRATIV NELEGAL ATACAT


- Cunoaşterea condiţiilor în care poate fi chemat în judecată

funcţionarul public. - Cunoaşterea instituţiei răspunderii în solidar a funcţionarului public

vinovat cu autoritatea publică care a emis actul atacat. - De a şti când are loc intervenţia forţată a funcţionarului public în

cauzele de contencios administrativ. - Dacă poate fi chemat în garanţie superiorul ierarhic funcţionarului

care a emis un act administrativ vătămător şi nelegal. - De a înţelege ce reprezintă acţiunea în regres şi când poate fi

formulată. - De a şti cine poate cere introducerea în cauză a funcţionarului

vinovat de neemiterea actului în contencios administrativ. - De a cunoaşte care este instanţa competentă să judece o astfel de

cerere şi dacă se timbrează cererea de introducere în cauză a funcţionarului public vinovat.

- Dacă poate fi chemat în judecată funcţionarul public vinovat de emiterea unui act administrativ nelegal direct în calea de atac (în recurs).

- De a şti care sunt soluţiilepe care le poate da instanţa cu privire la chemarea în judecată a funcţionarului public vinovat.

Concepte –cheie tratate: - chemarea în judecată funcţionarul public, este posibilă în contenciosul administrativ, în condiţiile legii. - răspunderea în solidar a funcţionarului public vinovat cu autoritatea publică care a emis actul atacat. - chemarea în garanţie a superiorul ierarhic a funcţionarului care a emis un act administrativ vătămător şi nelegal, este posibilă în condiţiile legii. - acţiunea în regres poate fi formulată în vederea recuperării prejudiciului de către autoritatea publică atunci când se constată culpa funcţionarului

163

public care a emis actul administrativ nelegal şi vătămător, anulat de instanţă. - introducerea în cauză a funcţionarului vinovat de neemiterea actului în contencios administrativ. - competenţa de judecată a unei astfel de cereri revine tot instanţei de contencios administrativ care soluţionează şi acţiunea principală. - se constată că poate fi chemat în judecată funcţionarul public vinovat de emiterea unui act administrativ nelegal direct în calea de atac (în recurs) - soluţiile date de instanţă cu privire la chemarea în judecată a funcţionarului public vinovat sunt în general:

a) fie de admitere a acţiunii şi împotriva funcţionarului public vinovat adică obligarea în solidar a acestuia cu autoritatea publica emitentă a actului atacat la plata despăgubirilor în vederea recuperării prejudiciului material şi moral;

b) fie de respingere a acţiunii împotriva funcţionarului public, atunci când în cauză nu se face dovada culpei acestuia. - cadrul legal reprezintă art. 16 şi 17 din legea nr. 554/2004 - de regulă, chemarea în judecată a funcţionarului se face o dată cu acţiunea în despăgubiri, iar instanţa se pronunţă prin hotărâre asupra tuturor cererilor formulate. - introducerea în cauză a funcţionarului public vinovat de neemiterea unui act şi judecarea cererii se realizează în condiţiile legii nr. 554/2004.

INTRODUCEREA ÎN CAUZĂ A FUNCŢIONARULUI

PUBLIC VINOVAT DE EMITEREA ACTULUI ADMINISTRATIV NELEGAL ATACAT

Cadrul legal. Introducerea în cauză a funcţionarului puiblic este reglementată expres prin legea contenciosului administrativ respectiv în art. 16 di legea nr. 554/2004, după cum urmează: (1) Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege vor putea fi formulate şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis

164

sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă. (2) Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

Comentariu text art. 16 din lege:

Legitimarea procesuală specială reglementară de acest text legal priveşte persoane fizice care au contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la emiterea actului administrativ ilegal sau la refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri. Câteva aspecte trebuie subliniate aici: a) textul vizează persoane fizice care au elaborat , emis sau încheiat actul, prin urmare legea acoperă atât sfera funcţionarilor publici, cât şi pe cea a demnitarilor, dar şi personalul angajat cu contract de muncă în autorităţile publice sau în serviciile publice; b) prin elaborarea actului sunt vizate persoanele care au participat efectiv la redactarea actului administrativ, dar nu au semnat în final acest act – cei care au emis avize, acorduri, cei care au făcut propunerea în vederea emiterii actului, cei care au participat în comisia de licitaţie, cei care au contrasemnat actul, etc. Răspunderea lor se angajează de cele mai multe ori pentru aspectele faptice, de fond ale actului administrativ – de exemplu, emiterea unei autorizaţii de construcţie pe un teren mai mare decât are în proprietate beneficiarul, încălcând dreptul de proprietate al altei persoane; c) prin emiterea actului administrativ sunt vizaţi cei care semnează actul administrativ, în baza competenţei legale, determinând calitatea de emitent pentru autoritatea publică pe care o reprezintă. Aici intervine o răspundere derivată din atribuţiile de conducere pe care le are, de obicei, semnatarul unui act administrativ, urmând ca, în cazul în care actul a fost elaborat ilegal, el să solicite instanţei introducerea în cauză şi a persoanei care a elaborat actul, pentru a răspunde solidar cu acesta; d) încheierea se referă la manifestarea de voinţă prin care autoritatea publică devine parte a unui contract administrativ, şi ea poate fi un act administrativ distinct (hotărârea consiliului local, spre exemplu), prin care se aprobă un contract administrativ. Răspunderea membrilor organului

165

colegial, care, de cele mai multe ori, încheie contractele administrative, va fi angajată pe principiul solidarităţii, cu exceptarea celor care nu au participat la şedinţă sau au votat împotrivă; e) în fine, poate fi acţionată în instanţă şi persoana fizică care a semnat (în solidar cu cea care a elaborat) refuzul explicit de rezolvare a cererii; de asemenea persoana responsabilă pentru tăcerea administraţiei, care este cea însărcinată cu răspunsul în termen la petiţii ( conducătorul autorităţii publice, în temeiul art.4 di Ordonanţa Guvernului nr.27/2002, în solidar cu şeful compartimentului care avea competenţa de a rezolva petiţia – art.13 –sau cu şeful compartimentului de relaţii cu publicul, dacă petiţia nu a fost repartizată corespunzător – art.6); f) răspunderea persoanei fizice poate fi angajată dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ( daune materiale sau morale) sau pentru întârziere, prin urmare ea este inadmisibilă în acţiunea care are ca obiect exclusiv anularea actului. Constatăm că „activarea” calităţii procesuale a persoanei fizice vinovate de emiterea ( elaborarea, încheierea ) actului aparţine, în principiu, reclamantului, care, de cele mai multe ori, nu poate identifica de unul singur persoana vinovată, ci doar semnatarul actului; prin urmare, aşa cum s-a întâmplat şipe baza vechii legi, în unele procese reclamantul poate formula o astfel de cerere, iar în altele el este interesat doar de obţinerea despăgubirilor, nu şi de cine le plăteşte; de asemenea, în unele cauze instanţa poate hotărî obligarea funcţionarului la despăgubiri, pe când în altele, utilizând-şi puterea discreţionară conferită de lege, poate respinge acest capăt de cerere, obligând doar autoritatea publică, situaţii inechitabile şi inexplicabile din punct de vedere al principiului egalităţii tuturor în faţa legii. Se favorizează, în acest fel, din păcate, plata din bugetele publice a unor greşeli personale, fără ca efectul „educativ” al condamnării să se producă, fiind astfel încurajată lipsa de responsabilitate atât în rândul demnitarilor publici, cât şi a funcţionarilor publici. Considerăm că se impune, de lege ferenda, instituirea obligaţiei pentru instanţă de a introduce forţat în proces persoana fizică vinovată, identificarea ei fiind realizată pe baza informaţiilor solicitate autorităţii publice, iar în cazul în care aceste informaţii nu sunt comunicate, va răspunde persoana semnatară a actului. În cazul funcţionarilor publici, un corelativ este oferit de Statutul funcţionarilor publici: autoritatea publică poate, în baza dreptului comun procesual, să ceară intervenţia forţată a funcţionarului în cauză, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă; din coroborarea dispoziţiilor art.16din Legea

166

nr.554/2004 cu cele ale art.78 din Legea nr.188/1999 rezultă că intervenţia forţată a funcţionarului este necesară, întrucât recuperarea sumelor plătite cu titlu de daune se face direct în baza hotărârii de contencios administrativ rămasă irevocabilă, fără a fi nevoie de introducerea, de către autoritatea publică, a unei acţiuni în regres. Consilierii locali sau judeţeni răspund în nume propriu pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi în solidar pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile pe carele-au votat. În procesul-verbal al şedinţei consiliului va fi consemnat rezultatul votului, iar, la cererea consilierului, se va menţiona în mod expres votul acestuia ( art.56 di Legea nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali). În fine, pentru persoanele angajate cu contract de muncă, există răspunderea patrimonială reglementată de art.270 Codul muncii. g) sintetizând, pe baza unui exemplu concret, putem spune că hotărârea ilegală a unui consiliu local atrage răspunderea în solidar a membrilor consiliului care au votat pentru adoptarea ei, a primarului care a propus-o, precum şi a funcţionarilor vinovaţi de elaborarea proiectului de hotărâre. În condiţiile refuzului reclamantului sau a instanţei de a introduce în cauză funcţionarul vinovat, vor fi aplicabile regulile răspunderii civile a funcţionarului public sau a salariatului, iar în cazul aleşilor locali, Legea Statului aleşilor locali nr.393/2004 care, din păcate, nu prevede forme specifice de răspundere civilă. h)chemarea în garanţie a superiorului ierarhic, justificată în mod corect în lege ca fiind întemeiată pe faptul că s-a primit un ordin scris, este în concordanţă cu soluţia promovată de Statutul funcţionarilor publici, care, în art.43 alin.2 prevede posibilitatea funcţionarului inferior de a refuza, motivat, îndeplinirea dispoziţiilor date de funcţionarul superior,atunci când le consideră ilegale; el va fi, însă, obligat să execute dispoziţia , dacă, în urma refuzului, primeşte un ordin scris din partea superiorului, Executarea nu îl face răspunzător pe el, ci pe superiorul ierarhic. O Omisiune a legii face ca acest alineat să vorbească doar de „elaborarea” actului, nu şi deemiterea saude încheierea lui, însă dispoziţiile sale trebuie interpretate în spiritul întregului articol,ca incluzând şi aceste situaţii; i) chemarea în judecată a funcţionarului se face o dată cu acţiunea în despăgubiri, prin urmare ea va lua forma cererii accesorii acţiunii în anulare sau în obligare la rezolvarea cererii; de asemenea, ea va putea fi cerută pe cale principală, ulterior judecării cererii de anulare, atunci când despăgubirile nu au putut fi cunoscute la data judecării cererii în anulare, sau în faţa instanţei de contencios administrativ, atunci când nu se doreşte

167

anularea actului sau obligarea la rezolvarea cererii. Credem că nu este admisibilă chemarea în judecată a funcţionarului public pe calea unei acţiuni principale cu acest singur obiect. j) răspunderea persoanei fizice vinovate mai poate fi angajată prin acţiune în regres, potrivit dreptului comun ( art.26 din lege), şi atunci când nu aduce la îndeplinire dispoziţiile hotărârii judecătoreşti de contencios administrativ, iar conducătorul autorităţii publice este obligat de instanţă la plata unei amenzi de întârziere sau atunci când, pe acelaşi motiv, reclamantul solicită acordarea daunelor pentru întârziere în condiţiile art.24alin.2 din lege.

Introducerea în cauză a funcţionarului Legitimarea procesuală specială reglementată de art.16 din Legea

contenciosului administrativ priveşte persoanele fizice care au contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la emiterea actului administrativ ilegal sau la refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri. Câteva aspecte trebuie subliniate aici:

- textul vizează persoane fizice care au elaborat , emis sau încheiat actul, prin urmare legea acoperă atât sfera funcţionarilor publici, cât şi pe cea a demnitarilor, dar şi personalul angajat cu contract de muncă în autorităţile publice sau în serviciile publice;

- prin elaborarea actului sunt vizate persoanele care au participat efectiv la redactarea actului administrativ, dar nu au semnat în final acest act – cei care au emis avize, acorduri, cei care au făcut propunerea în vederea emiterii actului, cei care au participat în comisia de licitaţie, cei care au contrasemnat actul, etc. Răspunderea lor se angajează de cele mai multe ori pentru aspectele faptice, de fond ale actului administrativ – de exemplu, emiterea unei autorizaţii de construcţie pe un teren mai mare decât are în proprietate beneficiarul, încălcând dreptul de proprietate al altei persoane;

- prin emiterea actului administrativ sunt vizaţi cei care semnează actul administrativ, în baza competenţei legale, determinând calitatea de emitent pentru autoritatea publică pe care o reprezintă. În acest caz intervine o răspundere derivată din atribuţiile de conducere pe care le are, de obicei, semnatarul unui act administrativ, urmând ca, în cazul în care actul a fost elaborat ilegal, el să solicite instanţei introducerea în cauză şi a persoanei care a elaborat actul, pentru a răspunde solidar cu acesta;

- încheierea se referă la manifestarea de voinţă prin care autoritatea publică devine parte a unui contract administrativ, şi ea poate fi un act administrativ distinct (hotărârea consiliului local, spre exemplu), prin care se aprobă un contract administrativ. Răspunderea membrilor organului

168

colegial, care, de cele mai multe ori, încheie contractele administrative, va fi angajată pe principiul solidarităţii, cu exceptarea celor care nu au participat la şedinţă sau au votat împotrivă;

- în fine, poate fi acţionată în instanţă şi persoana fizică care a semnat (în solidar cu cea care a elaborat) refuzul explicit de rezolvare a cererii; de asemenea persoana responsabilă pentru tăcerea administraţiei, care este cea însărcinată cu răspunsul în termen la petiţii ( conducătorul autorităţii publice, în temeiul art.4 din Ordonanţa Guvernului nr.27/2002, în solidar cu şeful compartimentului care avea competenţa de a rezolva petiţia – art.13 –sau cu şeful compartimentului de relaţii cu publicul, dacă petiţia nu a fost repartizată corespunzător – art.6);

- răspunderea persoanei fizice poate fi angajată dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ( daune materiale sau morale) sau pentru întârziere, prin urmare ea este inadmisibilă în acţiunea care are ca obiect exclusiv anularea actului. Se constată că „activarea” calităţii procesuale a persoanei fizice vinovate de emiterea ( elaborarea, încheierea ) actului aparţine, în principiu, reclamantului, care, de cele mai multe ori, nu poate identifica de unul singur persoana vinovată, ci doar semnatarul actului.

Prin urmare, aşa cum s-a întâmplat şi pe baza vechii legi, în unele procese reclamantul poate formula o astfel de cerere, iar în altele el este interesat doar de obţinerea despăgubirilor, nu şi de cine le plăteşte; de asemenea, în unele cauze instanţa poate hotărî obligarea funcţionarului la despăgubiri, pe când în altele, utilizând-şi puterea discreţionară conferită de lege, poate respinge acest capăt de cerere, obligând doar autoritatea publică, situaţii inechitabile şi inexplicabile din punct de vedere al principiului egalităţii tuturor în faţa legii. Se favorizează, în acest fel, din păcate, plata din bugetele publice a unor greşeli personale, fără ca efectul „educativ” al condamnării să se producă, fiind astfel încurajată lipsa de responsabilitate atât în rândul demnitarilor publici, cât şi a funcţionarilor publici. Există în doctrină opinii în sensul că se impune, de lege ferenda, instituirea obligaţiei pentru instanţă de a introduce forţat în proces persoana fizică vinovată, identificarea ei fiind realizată pe baza informaţiilor solicitate autorităţii publice, iar în cazul în care aceste informaţii nu sunt comunicate, va răspunde persoana semnatară a actului. În cazul funcţionarilor publici, un corelativ este oferit de Statutul funcţionarilor publici: autoritatea publică poate, în baza dreptului comun procesual, să ceară intervenţia forţată a funcţionarului în cauză, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă.

169

in coroborarea dispoziţiilor art.16din Legea nr.554/2004 cu cele ale art.78 din Legea nr.188/1999 rezultă că intervenţia forţată a funcţionarului este necesară, întrucât recuperarea sumelor plătite cu titlu de daune se face direct în baza hotărârii de contencios administrativ rămasă irevocabilă, fără a fi nevoie de introducerea, de către autoritatea publică, a unei acţiuni în regres. Consilierii locali sau judeţeni răspund în nume propriu pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi în solidar pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile pe carele-au votat.

În procesul-verbal al şedinţei consiliului va fi consemnat rezultatul votului, iar, la cererea consilierului, se va menţiona în mod expres votul acestuia ( art.56 di Legea nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali). În ce priveşte persoanele angajate cu contract de muncă, există răspunderea patrimonială reglementată de art.270 Codul muncii. Sintetizând, pe baza unui exemplu concret, se poate spune că hotărârea ilegală a unui consiliu local atrage răspunderea în solidar a membrilor consiliului care au votat pentru adoptarea ei, a primarului care a propus-o, precum şi a funcţionarilor vinovaţi de elaborarea proiectului de hotărâre.

În condiţiile refuzului reclamantului sau a instanţei de a introduce în cauză funcţionarul vinovat, vor fi aplicabile regulile răspunderii civile a funcţionarului public sau a salariatului, iar în cazul aleşilor locali, Legea Statului aleşilor locali nr.393/2004 care, din păcate, nu prevede forme specifice de răspundere civilă. Chemarea în garanţie a superiorului ierarhic, justificată în mod corect în lege ca fiind întemeiată pe faptul că s-a primit un ordin scris, este în concordanţă cu soluţia promovată de Statutul funcţionarilor publici, care, în art.43 alin.2 prevede posibilitatea funcţionarului inferior de a refuza, motivat, îndeplinirea dispoziţiilor date de funcţionarul superior,atunci când le consideră ilegale; el va fi, însă, obligat să execute dispoziţia , dacă, în urma refuzului, primeşte un ordin scris din partea superiorului.Executarea nu îl face răspunzător pe el, ci pe superiorul ierarhic. Deşi legea vorbeşte doar de elaborarea actului, considerăm că, trebuie interpretat textul legal în sensul că, include nu numia elaborarea proprui-zisă, ci şi emiterea sau încheierea unui act administrativ de către funcţionarul care are atribuţii de acest fel.

170

Chemarea în judecată a funcţionarului se face o dată cu acţiunea în despăgubiri

Chemarea în judecată a funcţionarului se face o dată cu acţiunea în

despăgubiri, prin urmare ea va lua forma cererii accesorii acţiunii în anulare sau în obligare la rezolvarea cererii. De asemenea, ea va putea fi cerută pe cale principală, ulterior judecării cererii de anulare, atunci când despăgubirile nu au putut fi cunoscute la data judecării cererii în anulare, sau în faţa instanţei de contencios administrativ Răspunderea persoanei fizice vinovate mai poate fi angajată prin acţiune în regres, potrivit dreptului comun ( art.26 din lege), şi atunci când nu aduce la îndeplinire dispoziţiile hotărârii judecătoreşti de contencios administrativ, iar conducătorul autorităţii publice este obligat de instanţă la plata unei amenzi de întârziere sau atunci când, pe acelaşi motiv, reclamantul solicită acordarea daunelor pentru întârziere în condiţiile art.24alin.2 din lege.

Introducerea în cauză a funcţionarului public vinovat de neemiterea unui act

Reclamantul poate formula cerere în contencios şi împotriva

autorităţii publice şi împotriva funcţionarului public din cadrul autorităţii publice (vinovat), atunci când consideră că a fost vătămat, şi, ca atare, poate cere anularea actului vătămător, dar şi obligarea funcţionarului vinovat la plata unor daune – în condiţiile legii.

Chemarea funcţionarului public vinovat este condiţionată de faptul că reclamantul trebuie să pretindă anularea actului administrativ, dar şi recuperarea prejudiciului suferit de acesta.

Pentru egalitate de tratament juridic, funcţionarul public, având calitatea de pârât într-o astfel de acţiune, are posibilitatea să cheme în judecată, printr-o cerere în garanţie, pe şeful său ierarhic, urmând ca instanţa, pe baza probelor de la dosar, să se pronunţe asupra legalităţii sau nelegalităţii actului atacat şi asupra vinovăţiei pârâţilor, dacă este cazul şi asupra vinovăţiei funcţionarului public sau a superiorului acestuia.

Judecarea cererii în contencios Potrivit art.17 din lege, acţiunea în contencios se exercită, cu

precădere, în completul stabilit de lege, aspect prevăzut de Codul de procedură civilă. Completul competent să soluţioneze cauza în contencios

171

este acela prevăzut de Legea 303/2004 de organizare judiciară şi de Codul de procedură civilă, ce arată că la judecata pe fond este un judecător, iar la judecata în recurs, completul este format din 3 judecători şi, evident, grefierul de şedinţă.

La fiecare cerere trebuie să se verifice timbrajul acesteia. Timbrajul acţiunii în contencios administrativ se face în baza Legii 146/1997 privind taxele de timbru, modificată prin Hotărârea Guvernului 783/2004 de ajustare a taxelor şi actualizarea lor pe baza ratei inflaţiei, publicată în „Monitorul Oficial” nr.482/28.05.2004.

Acţiunea în contencios se timbrează la Trezorerie cu suma de 37.000 lei, când se cere anularea unui act, iar când este vorba de o cerere neevaluabilă în bani, cu suma de 73.000 lei, iar cererea de suspendare se timbrează cu suma de 91.000 lei, şi timbrul judiciar de 3.000 lei, iar când acţiunea are ca obiect plata despăgubirilor, taxa de timbru este de 366.000 lei, iar în cazul contractelor, timbrajul se face la valoare, dar nu mai mult de 10% din valoarea lor.


1. În ce condiţii poate fi chemat în judecată funcţionarul public? 2. În ce constă răspunderea în solidar a funcţionarului public vinovat

cu autoritatea publică care a emis actul atacat? 3. Când are loc intervenţia forţată a funcţionarului public în cauzele de

contencios administrativ? 4. Poate fi chemat în garanţie superiorul ierarhic funcţionarului care a

emis un act administrativ vătămător şi nelegal? 5. Ce reprezintă acţiunea în regres? Când poate fi formulată? 6. Cine poate cere introducerea în cauză a funcţionarului vinovat de

neemiterea actului în contencios administrativ? 7. Care instanţă este competentă să judece o astfel de cerere? 8. Se timbrează cererea de introducere în cauză a funcţionarului public

vinovat? Cu cât? 9. Poate fi chemat în judecată funcţionarul public vinovat de emiterea

unui act administrativ nelegal direct în calea de atac (în recurs)? 10. Ce soluţii poate da instanţa cu privire la chemarea în judecată a

funcţionarului public vinovat?

172

APLICAŢII

1. Funcţionarul public vinovat de emiterea nelegală a unui act şi autoritatea publică: Acţiunea în contencios administrativ poate fi formulată:

a. împotriva autorităţii publice emitente actului vătămător b. împotriva autorităţii publice neemitente actului c. împotriva autorităţii publice superioare celei care a emis actul

vătămător d. împotriva autorităţii publice emitente şi personal împotriva

funcţionarului autorităţii pârâte, vinovat e. numai împotriva funcţionarului vinovat de emiterea actului

nelegal 2. Acţiunile în contencios administrativ se împart în:

a. acţiuni care obligă pe reclamant să realizeze procedura administrativă prealabilă

b. acţiuni care nu obligă ca reclamantul să parcurgă procedura prealabilă

c. acţiuni care obligă la concilierea părţilor înainte de proces d. acţiuni care nu obligă la concilierea părţilor înainte de proces e. acţiuni care obligă la efectuarea procedurii administrative

prealabile şi care nu obligă la efectuarea procedurii jurisdicţionale speciale

3. Ce principiu se instituie, prin legea 29 / 1990 prin art. 13 alin. 2 între:

a. principiul legalităţii răspunderii b. principiul solidarităţii răspunderii funcţionarului cu autoritatea

administrativă emitentă a actului nelegal c. principiul responsabilităţii d. principiul neresponsabilităţii funcţionarului cu autoritatea

emitentă e. principiul oportunităţii

173

4. Ce include noţiunea de „autoritate publică” din Constituţia revizuită:

a. autorităţile de stat centrale şi locale b. autorităţile autonome c. instituţiile publice d. structurile neguvernamentale e. toate autorităţile menţionate la lit. a, b, c, d

5. Ce măsură ia instanţa de contencios împotriva conducătorului unităţii pârâte în cazul în care nu trimite relaţiile solicitate de instanţă în vederea soluţionării cauzei? a) Păşeşte la dezbaterea cauzei fără relaţiile solicitate şi pronunţă hotărârea; b) Cheamă conducătorul pârâtei în instanţă pentru a-i lua interogatoriul; c) Suspendă judecarea cauzei pentru lipsa relaţiilor; d) Conducătorul unităţii pârâte este obligat prin încheiere interlocutorie să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată; e) Conducătorul unităţii este amendat cu 1 milion de lei pe zi pentru întârziere în comunicarea relaţiilor. 6. Se pot formula acţiuni în contencios împotriva unui funcţionar încadrat la o autoritate publică? Când şi în ce condiţii? a) Se pot formula acţiuni şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere; b) Nu se pot formula acţiuni şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere; c) Se pot formula acţiuni împotriva funcţionarului public, dar fără rezultat în instanţă; d) Se interzice formularea unor astfel de acţiuni prin lege;

174

e) În cazul în care partea vătămată formulează acţiuni împotriva persoanei fizice care a elaborat actul contestat, instanţa amendează pe reclamant.


Cursul nr. 12 tratează: Condiţiile acţiunii în contencios administrativ în baza Legii nr. 554/2004 şi a constituţiei revizuite

175

CURSUL NR. 12 CONDIŢIILE ACŢIUNII ÎN CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN BAZA LEGII NR. 554/2004 ŞI A CONSTITUŢIEI REVIZUITE


Cunoaşterea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ şi anume: - „Actul să emane de la o autoritate publică”. - Îndeplinirea procedurii prealabile - Introducerea în termen a acţiunii în contencios administrativ, - „Actul atacat să fie un act administrativ, - „Actul să vatăme un drept sau un interes legitim”. - Calitatea de parte vătămată

De a şti în ce constă nelegalitatea actului administrativ unulateral emis de o autoritate publică şi în ce constă verificarea acesteia;


-„Actul atacat în contencios administrativ trebuie să emane de la o autoritate publică”.

- îndeplinirea procedurii prealabile reprezintă una din condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.

- introducerea în termen, reprezintă o altă condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.

- „Actul atacat trebuie să fie un act administrativ”. - „Actul atacat trebuie să vatăme un drept sau un interes legitim”,

pentru a se putea vorbi de o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.

- calitatea de parte vătămată – condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.

- actului administrativ – condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios.

- prefectul dacă formulează o acţiune în contencios administrative, nu este obligat să efectueze procedura prealabilă înainte de a se adresa instanţei.

- regimul juridic al plângerii prealabile.

176

- Avocatul Poporului nu este obligat să formuleze plângere prealabilă împotriva unui act administrativ nelegal şi nici Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

- termenul de decădere reprezintă decăderea persoanei din dreptul de a mai formula o acţiune în contencios administrativ.

- termenele de prescripţie cu privire la acţiunea în contencios administrativ reprezintă caracteristicile prevăzute de decretul nr. 167/1958 cu aplicarea dispoziţiilor speciale a legii contenciosului administrativ.

CONDIŢIILE ACŢIUNII ÎN CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN BAZA LEGII NR. 554/2004 ŞI A CONSTITUŢIEI REVIZUITE

Prezentare generală: Prin Legea 554/2004 se consacră următoarele condiţii de

admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ: 1. actul atacat să fie un act administrativ în formă tipică sau

asimilată; 2. actul atacat să emane de la o autoritate publică; 3. actul atacat să fi vătămat un drept recunoscut de lege, un

interes legitim sau o liberalitate; 4. să fie îndeplinită procedura administrativă prealabilă sub

forma recursului graţios şi / sau a recursului administrativ ierarhic; 5. condiţia termenului prevăzut expres de lege (termen de

prescripţie şi termen de decădere). Cu privire la prima condiţie a unui act tipic sau a unui act asimilat

trebuie menţionat că este vorba despre faptul că pot fi atacate în contencios administrativ atât actele administrative normative, cât şi cele cu caracter individual ale Guvernului.

Excepţia de neconstituţionalitate a unui act administrativ reprezintă o excepţie de nelegalitatea acestui tip de acte, iar competenţa Curţii Constituţionale, dată prin Legea 47 / 1992 republicată, se limitează la o singură categorie de acte administrative, şi anume la ordonanţele de guvern care, alături de legi, pot fi controlate sub aspectul legalităţii pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, excepţii neridicate în faţa instanţei de contencios administrativ; restul actelor administrative – hotărârile de guvern, ordinele, instrucţiunile, precizările, actele care emană de la diferite autorităţi

177

administrative centrale, locale – sunt controlate sub aspectul legalităţii lor de către instanţele de contencios administrativ.

Condiţiile acţiunii directe în contenciosul administrativ 1. Actul să fie un act administrativ - O primă condiţie pentru declanşarea controlului judiciar este aceea

ca actul atacat să fie un act (de drept) administrativ, adică acea manifestare de voinţă a administraţiei producătoare de efecte juridice şi emisă în mod unilateral, prin care acesta apare ca o autoritate de stat investită cu atribuţii de exercitarea puterii. În caz contrar, dacă actul juridic are o altă natură (civilă, de muncă, judiciară etc), el nu va putea fi supus controlului judecătoresc în condiţiile prezentei legi, ci, eventual, în condiţiile dreptului comun sau a unor legi speciale.

- De altfel, Legea Contenciosului defineşte actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Noţiunea de act administrativ se află în strânsă legătură cu noţiunea de control judiciar, care are drept scop verificarea legalităţii actelor respective pe calea contenciosului administrativ, cu ocazia formulării în justiţie..

- Sunt considerate acte administrative numai actele juridice (de putere) ale unei autorităţi. Sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept privat, dar numai atunci când, potrivit legii, au obţinut statutul de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

- Sunt asimilate actelor administrative şi certificatele, adeverinţele, precum şi orice alte înscrisuri la a căror eliberare administraţia pote fi obligată, de instanţa judecătorească, care are căderea de a se pronunţa şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor care au stat la baza emiterii sau încheierii, a actului supus judecăţii ( verificarea acestora din urmă realizându-se desigur pe cale incidentală, doar odată cu actul administrativ).

- Noua lege a contenciosului spre deosebire de reglementarea anterioară nu mai condiţionează exercitarea acţiunii judiciare de existenţa caracterului ilegal al actului administrativ atacat. Neinserarea acestei condiţii este cât se poate de binevenită pentru că, de regulă, stabilirea legalităţii sau ilegalităţii nu este o problemă procesuală prealabilă, ea putându-se constata numai pe parcursul şi, mai ales, în urma soluţionării litigiului.

- În privinţa operaţiunilor tehnico-materiale care însoţesc actele administrative ,,instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii

178

operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii”.

Constituţia revizuită (art 126 alin 6 teza ultimă) permite, cu titlu de excepţie cenzurarea în contencios administrativ a vătămărilor produse prin ordonanţe ale Guvernului sau prin dispoziţii ale unor ordonanţe declarate neconstituţionale.

În dezvoltarea prevederilor legii fundamentale, noua reglementare în materie a prevăzut că persoana vătămată prin asemenea acte poate introduce acţiunea la instanţa de contencios administrativ însoţită de excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa, astfel sesizată, dacă apreciază că excepţia întruneşte condiţiile legale,sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională, suspendând soluţionarea cauzei de fond, în aşteptarea verdictului acestei curţi.

2. Actul să emane de la o autoritate publică Actele administrative ale altor subiecte de drept public sau privat

aparţinând chiar statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale nu sunt supuse contenciosului administrativ, chiar dacă sunt emise în realizarea unei activităţi de natură administrativă.

Conform Constituţiei orice autoritate publică poate fi chemată în judecată pentru actele sale administrative.

Dacă o autoritate, care reprezintă statul sau unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de prersoană juridică emite sau încheie acte de gestiune ori pentru administrarea patrimoniului său privat prin care ar putea vătăma drepturile recunoscute legal sau interesele legitime ale unor subiecte, ea nu va putea fi chemată în justiţie, în temeiul Legii Contenciosului Administrativ.

Din analiza manifestării de voinţă – făcută cu intenţia de a produce efecte juridice – trebuie să rezulte caracterul ei unilateral tocmai prin lipsa consimţământului (acordului de voinţă) a celeilalte părţi din raportul juridic. De asemenea, trebuie să mai rezulte că subiectul de drept emitent al actului nu s-a manifestat ca persoană juridică, iar actele sale nu sunt acte specifice unei astfel de organizaţii, cu conţinutul lor patrimonial, şi să constituie expresia unei hotărâri de autoritate în domeniul respectiv, în afara raporturilor civile, comerciale sau de muncă bazate pe contractele în cauză. Doar acele acte care întrunesc toate trăsăturile actelor administrative şi provin de la o autoritate sau o instituţie executivă a statului ori de la o regie autonomă pot fi atacate în justiţie – în temeiul Legii contenciosului

179

administrativ. Adică atunci când acestea au vătămat drepturi legal recunoscute sau interese legitime.

Se cere însă condiţia să nu existe instituite alte proceduri (comune sau speciale) de control judiciar. Dacă o asemenea manifestare de voinţă unilaterală provine de la o autoritate ierarhic superioară celei aflate într-un raport civil, de muncă, comercial etc, şi care nu se găseşte într-o relaţie juridică concretă cu cel vătămat, însă asupra căruia dispoziţia superioară impietează lezând drepturi şi interese, actul este cenzurabil conform contenciosului administrativ.

Noua lege (art2 alin 1 lit b) a contenciosului administrativ a dat o extindere considerabilă, din motive procesual specifice noţiunii de autoritate publică definind-o ca reprezentând orice organ de stat sau al unităţilor administrativ – teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public, asimilând acesteia persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.

3. Actul să vatăme un drept sau un interes legitim Drepturile lezate printr-un act administrativ, fac parte fie din categoria

drepturilor care decurg din lege, sau din acte normative emise în baza ei, fie din categoria drepturilor subiective stabilite, tot în cadrul sau în temeiul legii, dar în baza unor raporturi juridice ce izvorâsc dintr-un act administrativ individual.

Existenţa dreptului nu este compatibilă cu un simplu interes, fie el şi legitim, ci trebuie să rezulte din consacrarea sa legală, iar vătămarea lui să fie rezultatul neindeplinirii unei obligaţii legale corelative interesului ocrotit în persoana reclamantului.

Vătămarea poate fi consecinţa unei conduite active de împiedicare, limitare sau chiar de suprimare a exerciţiului său de către o autoritate administrativă. În această categorie a acţiunilor vătămătoare, ce derivă din manifestările cu intenţie juridică ale administraţiei, intră actele juridice care conferă dreptul unora, dar vatămă drepturile altora, cele care instituie obligaţii considerate vătămătoare pentru drepturile recunoscute titularului lor, acte ce suprimă (anulează, revocă ori suspendă) drepturi preexistente, indiferent că acţiunile preexistente, indiferent că acţiunile executive sunt contestate de beneficiarii (destinatarii) actelor în cauză sau de terţ vătămaţi prin ele în drepturile lor.

Totuşi prin revizuirea Constituţiei (art 52 alin 1) şi interesul poate fi invocat în contencios cu condiţia legitimităţii sale, ceea ce este la

180

aprecierea instanţei de judecată, acest interes poate fi atât public, cât şi privat.

În privinţa naturii juridice a dreptului sau a interesului legitim vătămat trebuie făcută precizarea că aceasta nu trebuie să fie neapărat administrativă, dreptul sau interesul poate să aparţină diferitelor ramuri de drept.

Dar, vătămarea lui sau împiedicarea exerciţiului său, sunt în exclusivitate rezultatul conduitei culpabile a administraţiei, chiar dacă aceasta nu este într-un raport juridic direct cu titularul său, neputând cenzura legalitatea dreptului invocat sau a interesului lezat.

Reclamantul trebuie ,,să se considere vătămat” în drepturile sale recunoscute de lege sau în interesele sale legitime.

Actul administrativ contestat, şi rezultatul acestuia, respectiv vătămarea produsă, înseamnă că şi în situaţia pusă în discuţie lezarea dreptului trebuie să fie actuală şi certă, iar nu viitoare şi eventuală (aceste două ultime aspecte, ca şi întinderea despăgubirilor pretinse, fiind discutabile doar în cazul producerii şi a unei pagube ca urmare a emiterii actului de autoritate contestat, necunoscută încă de cel vătămat).

4. Să fie îndeplinită procedura prealabilă O altă condiţie de admisibilitate în contenciosul administrativ este

aceea de îndeplinire a procedurii prealabile în termenul prevăzut de lege de către partea care se consideră vătămată într-un drept al sau recunoscut de lege, printr-un act administrativ unilateral emis de o autoritate publică.

Însă pentru a înţelege această condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ se impune a cunoaşte regimul juridic al procedurii administrative prealabile astfel:

Regimul juridic al procedurii administrative prealabile

Procedura prealabilă poate îmbrăca două forme: recurs graţios şi



mai mult, există autorităţi publice faţă de care nu se poate recurge decât la calea recursului graţios – este vorba despre autorităţile centrale care nu sunt

181

subordonate – Preşedinţie, Guvern, autorităţi centrale autonome, autorităţi locale autonome.






Îndeplinirea procedurii prealabile: O altă condiţie a acţiunii în contencios administrativ constă în

obligativitatea îndplinirii procedurii prealabile. Persoana lezată în drepturile sale sau într-un interes legitim se va

adresa organului emitent în termen de cel mult 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul pretins vătămător. Acesta din urmă la rândul său, are îndatorirea de a soluţiona reclamaţia într-un alt termen, tot de 30 de zile, de primirea petiţiei. În cazul în care reclamantul nu este mulţumit de rezolvarea administrativă dată în cauză va putea sesiza instanţa de judecată într-un termen de 6 luni de la comunicarea dată reclamaţiei.

Dacă s-a adresat şi autorităţii administrative ierarhic superioară celei emitente termenul de 30 de zile curge de la dat comunicării soluţiei de către autoritatea supraordonată. În toate cazurile, introducerea cererii la instanţa

182

de judecată nu se va putea face mai târziu de un an de la data emiterii actului administrativ a cărui anulare se cere;

Plângerea prealabilă este petiţia prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioară , după caz, reexminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ în vederea revocării acestuia.

Comunicarea trebuie făcută de către organul emitent al actului iar nu de un organ subordonat ori ierarhic superior acestuia, inclusiv organul de punere în executare, întrucât orice altă comunicare este lipsită de relevanţă. Comunicarea se va putea face personal celui în cauză şi trebuie să constea în aducerea la cunoştinţă a actului (juridic) propriu-zis, iar nu numai a măsurii luate (executate) prin acel act.

În cazul persoanelor juridice,comunicarea nu se va face prin afişarea la sediu, ci prin predarea înscrisului la registratură confirmată prin aplicarea ştampilei sau prin semnătura persoanei de serviciu având asemenea atribuţii de primire a corespondenţei.

Împlinirea termenului de 30 de zile până la care se poate sesiza administraţia are în vedere data la care petentul s-a adresat administraţiei şi care poate reprezenta momentul expedierii reclamaţiei, a înregistrării acesteia, în urma depunerii la autoritatea competentă, ori data luării la cunoştinţă efectivă de către organul de stat în cazul în care reclamaţia a fost formulată oral ( şi consemnată în scris ca atare), ori depusă în scris în cadrul audienţei la autoritatea respectivă.

În cazul procedurii prealabile judecăţii şi care vizează introducerea plângerii prealabile (reclamaţiei) s-au mai prevăzut şi alte situaţii de implicare a unor subiecte de sezină precum: - terţul vătămat într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual adresat altui subiect de drept care va putea sesiza administraţia în termen de 6 luni de la dat emiterii actului.

Părţile contractante din contractele administrative, care vor adresa plângeri prealabile în cazul acţiunilor având ca obiect aceste convenţii respectivele petiţii vor avea semnificţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, fiind aplicabile în mod corespunzător din Codul de procedură civilă (art 7 alin 6).

Acelaşi termen de 30 de zile pentru introducerea plângerii prealabile rămâne valabil şi pentru reclamantul care nu optează pentru procedura administrativ jurisdicţională pusă la dispoziţia sa de legea specială

În cazul prefectului, Avocatul Poporului, Ministerului Public şi ANFP sau a celor care sunt vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe,

183

inclusiv a celor care invocă excepţia de nelegalitate (art 4 alin 2) nu este obligatorie procedura prealabilă (art7 alin 5).

Autoritatea administrativă este obligată să rezolve reclamaţia, respectiv în intervalul de 30 de zile de la primirea ei.

Reclamantul este obligat să se adreseze mai întâi organului emitent, dar are şi facultatea de a se îndrepta şi la organul ierarhic superior autorităţii emitente, caz în care termenul de sesizare a justiţiei va curge începând cu comunicarea dată de această ultimă autoritate în urma soluţionării reclamaţiei.

Termenul de 30 de zile în care trebuie să rezolve reclamaţia se socoteşte împlinit în intervalul de timp corespunzător scurs din momentul deja indicat, care reprezintă luarea la cunoştinţă de către autoritatea de stat până la momentul expedierii, comunicării sau, mai rar, a luării la cunoştinţă de către reclamant a soluţiei date, ori pur şi simplu la împlinirea termenului de 30 de zile – necesar soluţionării – neurmată de comunicarea soluţiei întrucât reclamaţia nu a fost rezolvată ori s-a neglijat expedierea comunicării.

În ce priveşte procedura prealabilă în materia contenciosului administrativ există mai multe opinii din punct de vedere teoretic, raportat la cadrul legislativ astfel:

- Potrivit art 21 alin 1 din Constituţia României rezultă că se consacră liberul acces la justiţie a tuturor cetăţenilor pentru apărarea drepturilor , libertăţilor şi intereselor legitime. Însă prin art7 din Legea Contenciosului Administrativ nr 554 rezultă că procedura prealabilă reprezintă o fază prealabilă litigiului în contencios administrativ, ea fiind obligatorie, întrucât la art 7 alin 1 se prevede expres faptul că ,, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile, de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia”.

Iată deci că la o primă vedere ar însemna că deşi accesul este liber la justiţie potrivit prevederilor Constituţiei, totuşi partea interesată este ţinută să efectueze procedura prealabilă înainte de a se adresa justiţiei.

Se pune întrebarea dacă nu cumva prin procedura prealabilă se realizează îngrădirea exercitării acestui drept?

Afirm aceasta raportându-mă la prevederile art21 alin2 din Constituţie care arată că ,, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

Analizând mai departe textul de la art21 alin4 din Constituţie rezultă că jurisdicţiile specifice administrative sunt facultative şi gratuite, ca atare este vorba de caracterul obligatoriu al plângerii prealabile sau nu?

184

Rezultă fără dubii că potrivit Legii Contenciosului, procedura prealabilă este obligatorie, dar prin aceasta nu înseamnă că dispoziţiile legii speciale contravin prevederilor Constituţiei.

Deşi există păreri în sensul că procedura prealabilă nu mai constituie o obligativitate, un fine de primire a acţiunii neîndeplinirea procedurii prealabile şi că nu se mai poate invoca excepţia admisibilităţii acţiunii, totuşi opiniez că nerealizarea procedurii prealabile în termenul prevăzut de lege conduce la inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ.

Acest lucru rezultă din dispoziţiile art7 alin5 din Legea Contenciosului care arată expres situaţiile în care nu este obligatorie plângerea prealabilă. Sunt şase situaţii, şi anume:

- acţiunea formulată de prefect ; - acţiunea introdusă de Avocatul Poporului; - de Ministerul Public; - Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici; - acţiunea introdusă de cei vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din

ordonanţe precum şi în situaţia prevăzută la art4 alin2 din lege (adică în cazul în care se invocă excepţia de nelegalitate).

În restul situaţiilor procedura prealabilă trebuie realizată, ea fiind obligatorie.

De asemenea, aceasta este obligatorie şi în situaţia în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta.

Evident plângerea prealabilă este obligatorie şi în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative, ea având semnificaţia concilierii asemenea litigiilor comerciale, fiind aplicabile pentru acestă procedură prealabilă din Codul de procedură civilă art 720¹ pct 8.

Desigur, în toate cazurile procedura prealabilă trebuie realizată în termenul de 30 de zile conform art 7 alin 1 din lege, care este un termen decădere, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului, care este un termen de prescripţie, conform art 7 alin 7.

5. Condiţia termenului de introducere a acţiunii în contencios administativ:

Termenul în care se exercită acest recurs administrativ graţios

este de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ sau a refuzului expres, ori în cazul tăcerii administraţiei, de la expirarea termenului în care autoritatea avea obligaţia să rezolve cererea.

185

În lipsa unui termen special pentru rezolvarea cererii, Legea contenciosului administrativ a fixat un termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Legea nr.29/1990 prevede şi posibilitatea folosirii recursului ierarhic administrativ la autoritatea ierarhic superioară celei emitente a actului administrativ.

În cazul în care reclamantul a optat şi pentru acest recurs administrativ (cel ierarhic), el are obligaţia să aştepte răspunsul autorităţii publice sesizate timp de 30 de zile după care va putea introduce acţiunea în contencios administrativ la instanţa competentă.

Recursul ierarhic nu este obligatoriu a fi folosit, spre deosebire de recursul graţios care este obligatoriu şi care constituie o condiţie prealabilă introducerii acţiunii în contencios administrativ la instanţă.

Procedura administrativă prealabilă era prevăzută şi în Legea nr.1/1967 şi se regăseşte şi în legislaţia altor ţări.

Această procedură dă posibilitatea rezolvării rapide şi necostisitoare a litigiului şi are avantajul de a invoca autorităţii emitente atât motive de ilegalitate, cât şi lipsa de oportunitate.

În acest caz se da posibilitatea administraţiei să-şi reconsidere activitatea stingând eventual litigiul prin rezolvarea favorabilă a cererii ce constituie obiectul recursului graţios.


1. „Actul să emane de la o autoritate publică”. Descrieţi această condiţie.

2. În ce constă îndeplinirea procedurii prealabile – condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios?

3. În ce constă introducerea în termen a acţiunii în contencios administrativ?

4. Descrieţi condiţia acţiunii în contencios administrativ cu privire la „Actul atacat să fie un act administrativ”.

5. Descrieţi condiţia acţiunii în contencios „Actul să vatăme un drept sau un interes legitim”.

6. În ce constă calitatea de parte vătămată – condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ?

7. Nelegalitatea actului administrativ – condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios?

8. Poate formula prefectul o acţiune în contencios administrativ? Este obligat să efectueze procedura prealabilă înainte de a se adresa instanţei?

186

9. Avocatul poporului este obligat să formuleze plângere prealabilă împotriva unui act administrativ nelegal? dar Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici?

10. Care sunt termenele de decădere şi care sunt termenele de prescripţie cu privire la acţiunea în contencios.

APLICAŢII

1. Ce înseamnă procedură prealabilă a acţiunii în contencios administrativ: a) este o simplă cerere; b) un memoriu; c) o sesizare;

d) un fel de acţiune asemănătoare celei care se formulează în instanţa judecătorească, prin care se cere anularea unui act de autoritate, considerat nelegal, vătămător, cerere justificată cu argumente de fapt şi de drept şi depusă în termenul şi la organul prevăzut de lege;

e) o reclamaţie la organul ierarhic făcută oricând;

2. Acţiunea în contencios administrativ poate fi formulată: a) în termen de 5 zile de la emiterea actului nelegal de către o autoritate;

b) în termen de 10 zile de la emiterea actului nelegal de către o autoritate;

c) în termen de 1 an de la comunicarea actului nelegal emis de o autoritate;

d) în termen de 30 zile de la comunicarea actului considerat nelegal sau vătămător sau în caz de refuz în termen de 30 de zile de la data la care trebuia emis actul dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere;

e) în termen de 3 ani de la emiterea actului atacat;

3. Potrivit definiţiei contenciosului administrativ cine poate fi considerată persoană vătămată:

a) cel vătămat într-un drept al său de o autoritate publică; b) cel vătămat în interesul său de o autoritate publică; c) cel vătămat într-o libertate fundamentală de o autoritate publică;

187

d) cel vătămat într-un drept recunoscut de lege, într-o libertate, în interesul său legitim, printr-un act administrativ tipic sau atipic, emis de o autoritate publică;

e) cel vătămat de o autoritate publică în interesul său politic;

4. Se poate ataca în prezent la instanţa de contencios administrativ, un act de control emis de inspectorii finanţelor publice, fără a utiliza procedura prealabilă:

a) în prezent da; b) în prezent nu; c) se poate doar după realizarea procedurii prealabile; d) potrivit art. 21 alin. 4 din Constituţie se poate, ca cel vătămat în

drept său, într-o libertate sau într-un interes legitim, să se adreseze direct instanţei de contencios, dar în termenul legal prevăzut de art. 5 din legea 29 / 1990;

e) se poate şi la organul ierarhic şi la instanţa de contencios în acelaşi timp;

5. Ce regim de putere au actele emise de organele de autoritate publică:

a) sunt acte cu putere de lege; b) sunt acte în regim de putere politică; c) sunt acte în regim de putere economico – financiară; d) sunt acte emise în regim predominant de putere publică; e) sunt acte emise în regim de urgenţă; 6. Care sunt condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ

ce trebuie să le îndeplinească un act de autoritate publică: a) să fie un act politic; b) să fie un act de dreptul muncii; c) să fie un act emis de guvern şi prin acel act să fie vătămat un drept

recunoscut de lege; d) prin acel act să fie vătămat un drept recunoscut de lege; e) să fie act administrativ, emis în formă tipică sau atipică, să fie

emis de o autoritate publică, să fi vătămat un drept, o libertate sau un interes legitim, şi să fie atacat în termenul legal;

188

7. La cel fel de procedură se referă dispoziţiile cuprinse în Constituţia revizuită la art. 21 alin. 4, în prezent:

a) la procedura de conciliere; b) la procedura administrativă prealabilă; c) la procedura judiciară; d) la procedura jurisdicţională specială administrativă; e) procedura execuţională;

8. În ce termen poate fi formulată acţiunea în contencios administrativ:

a) în termen de 5 zile de la emiterea actului nelegal de către o autoritate

b) în termen de 10 zile de la emiterea actului nelegal de către o autoritate

c) în termen de 1 an de la comunicarea actului nelegal emis de o autoritate

d) în termen de 30 zile de la comunicarea actului considerat nelegal sau vătămător sau în caz de refuz în termen de 30 de zile de la data la care trebuia emis actul dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere

e) în termen de 3 ani de la emiterea actului atacat 9. Care este termenul de formulare a unei acţiuni în Contencios administrativ?

a) În termen de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, de la data refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii;

b) În termen de 1 an de la primirea actului atacat; c) În termen de 6 luni de la comunicarea actului atacat – maxim până

la 3 ani; d) În termen de 6 luni de la comunicarea actului atacat, dar nu mai

târziu de 1 an de la data emiterii actului contestat; e) Se poate introduce oricând acţiune în contencios.

10. Ce fel de termen este termenul de 6 luni, dar cel de 1 an? a) Sunt termene de prescripţie ambele;

189

b) Sunt termene pentru plângerea prealabilă - facultative; c) Primul este de prescripţie, iar al doilea de decădere; d) Primul este de decădere, iar al doilea de prescripţie; e) Sunt termene nedefinite de legea contenciosului. Precizări privind cursul următor:

Cursul nr. 13 tratează: Soluţiile pe care le poate da instanţa de

contencios administrativ

190

CURSUL NR. 13 SOLUŢIILE PE CARE LE POATE DA INSTANŢA DE

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Obiectivele cursului nr.13

- Cunoaşterea de către student a modului de formulare a unei acţiuni la instanţa de contencios administrativ şi ce se poate cere prin aceasta.

- De a şti ce se poate dispune de instanţă prin hotărârea dată în contenciosul administrativ.

- De a cunoaşte ce soluţii poate pronunţa instanţa de contencios administrativ, spre exemplu: anularea actului de autoritate în totalitate sau parţial şi obligarea pârâtei, adică a autorităţii publice la emiterea unui nou act administrativ; obligarea pârâtei a autorităţii publice la plata de daune materiale sau morale, fixa un termen de executare a hotărârii obligarea prin hotărâre a autorităţii publice să încheie un contract administrativ, aplicarea sancţiunii penalităţilor pentru fiecare zi de întârziere, şi amendarea funcţionarului public vinovat.

- Cunoaşterea de către studenţi care dintr hotărârile pronunţate în contencios administrativ se publică şi anume: cele cu privire la achiziţiile publice, cele cu privire la anularea hotărârilor de guvern sau toate hotărârile pronunţate de instanţă.

- Cunoaşterea caracterului executor şi definitiv a hotărârilor pronunţate în contencios administrativ.

- De a înţelege când se respinge o acţiune în contencios ca inadmisibilă, în ce termen se soluţionează o acţiune în contencios şi prin ce act se finalizează judecata unui astfel de proces.


- Cererea formulată la instanţa de contencios administrativ (ce se poate cere?). - Anularea actului de autoritate în totalitate sau parţial şi obligarea pârâtei. - Plata de daune materiale sau morale, la care este obligată pârâta pin hotărâre judecătorească dacă este cazul. - Fixarea unui termen de executare a hotărârii de instanţă, dacă se cere de partea reclamantă.

191

- Penalităţile pentru fiecare zi de întârziere, reprezintă o sancţiune legală aplicată de instanţă dacă se admite acţiunea reclamantului şi dacă acesta o solicită. - Care hotărâri pronunţate în contencios administrativ se publică: cele cu privire la achiziţiile publice, cele cu privire la anularea hotărârilor de guvern sau toate hotărârile pronunţate de instanţă. - Hotărârea pronunţată în contencios administrativ, este executorie şi definitivă. - Acţiunea în contencios administrativ aste inadmisibilă atunci când reclamantul nu face dovada că a formulat plângere prealabilă în termenul legal cu privire la actul vătămător atacat. - Acţiunea în contencios administrativ se soluţionează cu celeritate, iar judecata se finalizează printr-o hotărâre dată de instanţă denumită sentinţă sau decizie şi după caz, încheiere.

SOLUŢIILE PE CARE LE POATE DA INSTANŢA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Potrivit art.18 alin.1 din lege, dacă reclamantul a solicitat prin cererea sa anularea actului vătămător, instanţa va dispune, după caz, anularea actului de autoritate în totalitate sau parţial, sau poate dispune respingerea acţiunii reclamantului atunci când aceasta este neînte-meiată şi nelegală sau nu este probată.

Instanţa poate obliga la repararea pagubelor materiale sau morale, cereri care trebuie timbrate distinct conform prevederilor legale în vigoare. Ea poate admite cererea de suspendare a actului atacat. Instanţa poate să oblige pârâtul la emiterea unui nou act, poate obliga la cheltuieli de judecată şi la daune de întârziere pentru neexecuatare, după caz.

În urma judecării unei cereri în contencios instanţa poate adopta mai multe soluţii, şi anume: potrivit art. 18 alin. 1, rezultă că dacă reclamantul a solicitat prin cererea sa anularea actului vătămător, instanţa va dispune după caz: - anularea actului de autoritate în totalitate sau parţial, - respingerea acţiunii reclamantului atunci când aceasta este neîntemeiată şi nelegală sau nu este probată; - obligarea părâtei, adică a autorităţii publice la rezolvarea cererii, adică, să emită un act, un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris.

192

Trebuie menţionat că prin hotărâre judecătorească instanţa, completul nu poate să înlocuiască actul respectiv constatat ca nelegal, adică hotărârea pronunţată nu poate să ţină loc de act administrativ.

Instanţa pote să oblige autoritatea publică exclusiv să răspundă la cerere (în temeiul art51 din Constituţie, privind dreptul de petiţionare). - poate fi obligată autoritatea publică părâtă la plata de daune materiale sau morale, alături de anularea actului administrativ. Este evident că, obligarea la plata de daune nu poate avea loc decât atunci când se admite acţiunea în contencios, iar admiterea acţiunii nu poate avea loc decât în condiţiile în care s-a realizat procedura prealabilă în termenul legal, acţiunea să fi fost formulată în termenul legal şi evident să fi fost dovedită nelegalitatea şi netemeinicia actului administrativ atacat pe calea contenciosului. - se pot acorda exclusiv daune prin acţiune separată atunci când, la data judecării acţiunii de anulare a actului administrativ, reclamantul nu cunoştea întinderea pagubei – poate fi obligat cel căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată conform art 274 Cod procedură civilă; - instanţa poate stabili prin hotărârea pronunţată în contencios un termen pentru executare.

În cazul în care un asemenea termen nu este stabilit prin hotărâre se aplică termenul de 30 de zile prevăzut de lege (art24alin 1). -se poate prin hotărâre ca instanţa să dispună ca în cazul nerespectării termenului de executare a hotărârii date în contencios administrativ, conducătorul autorităţii publice sau persoana vinovată de emiterea actului, la plata amenzii de întârziere conform art 24 alin 1 din lege. - acordarea despăgubirilor pentru intârziere se poate face numai în urma unei cereri noi, deoarece le trebuie dovedite. - în cazul contractelor administrative instanţa poate obliga autoritatea să efectueze unele operaţiuni premergătoare atribuirii contractului administrativ sau anularea acestor acte sau operaţiuni după caz şi în funcţie de probele din dosar aceste două soluţii nu sunt prevăzute în lege ci numai obligarea autorităţii părâte la încheierea contractului administrativ ( în temeiul art 8 alin 2 din lege). De asemenea instanţa mai poate obliga autoritatea la: - anularea contractului; - obligarea părţilor la îndeplinirea unei obligaţii sau - suplinirea voinţei acesteia când interesul public o cere, - obligarea la unele despăgubiri

193

Trebuie avut în vedere principiul de soluţionare a litigiilor referitoare la contractele administrative cu respectarea priorităţii interesului public în faţa celui privat (art 8 alin 3) - prin hotărăre instanţa poate dispune şi cu privire la penalităţile de întârziere obligarea autorităţii administrative la rezolvarea cererii sau încheierea unui act administrativ sau îndeplinirea unei obligaţii ,,sub sancţiunea unei penalităţi pentru fiecare zi de întârziere” în condiţiile art 24 din lege, fără a fi nevoie pentru a mai intenta o altă acţiune separată, decât în cazul în care reclamantul solicită despăgubiri pentru prejudiciu cauzat pentru întârziere. - în cazul în care reclamentul cere despăgubiri, acestea pot fi solicitate fie pe cale separată printr-o acţiune principală care este de regulă admisibilă, dar poate cere despăgubiri şi în cadrul acţiunii iniţiale în contencios, însă în toate situaţiile trebuie respectate prevederile art 19 cu privire la termenul de prescripţie pentru despăgubiri. -instanţa poate obliga la repararea pagubelor materiale sau morale, cereri care trebuie timbrate distinct conform prevederilor legale în vigoare. -să oblige părâtul la emiterea unui nou act, poate obliga la cheltuieli de judecată şi la daune de intârziere pentru neexecuatare, dupa caz. - desigur, se poate admite cererea de suspendare a actului atacat în condiţiile prezentate mai sus şi numai în cazuri justificate şi pentru a preveni o pagubă iminentă prin încheiere motivată sau prin sentinţă în condiţiile art 14 şi 15 din lege, după caz. În concluzie, soluţiile care se pot da de instanţă, trebuie să fie argumentate în fapt şi în drept conforme cu probele de la dosar, hotărârea instanţei trebuie motivată în termenul de 10 zile de la pronunţare.

Publicitatea hotărârilor în contencios administrativ Legea prevede, de asemenea, obligativitatea publicităţii titlului

executoriu şi modalitatea executării unei hotărâri în contencios ca obligaţie legală în sarcina pârâtului, arătând care este instanţa de executare în contencios.

În art 23 din lege se prevede obligaţia publicării hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ.

Aceste hotărâri sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică M. Of, partea I sau după caz la Monitoarele judeţene, la cererea

194

instanţei de executare ori a reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate.

Aşadar în lege sunt reglementate dispoziţii privind publicitatea titlului executoriu şi modalitatea executării unei hotărâri în Contencios ca obligatie legala in sarcina părâtei, aratând care este instanta de executare a unei hotărâri pronunţate de instanţa de contencios.

Există însă şi situaţii în care, prin lege specială, alta decât legea contenciosului în care se prevede publicarea în M.Of partea VI-a – Achiziţii publice, a hotărârilor de contencios administrativ definitive şi irevocabile, pronunţate în baza O.G.nr 60/2001, privind achiziţiile publice, (art 97) însă, cu cheltuieli de publicitate, care cad în sarcina părţii ce a pierdut procesul.


1. Ce poate cuprinde o cerere formulată la instanţa de contencios administrativ (ce se poate cere)?

2. Se poate dispune anularea actului de autoritate în totalitate sau parţial şi obligarea pârâtei, adică a autorităţii publice la emiterea unui nou act administrativ? Dacă da explicaţi de ce? Dacă nu explicaţi de ce?

3. Poate fi obligată pârâta autoritatea publică la plata de daune materiale sau morale? Când şi de ce?

4. Prin hotărârea dată, instanţa de contencios poate fixa un termen de executare a hotărârii? Daţi exemple?

5. Poate fi obligată prin hotărâre autoritatea publică să încheie un contract administrativ? Când şi de ce?

6. Se poate aplica sancţiunea penalităţilor pentru fiecare zi de întârziere? Cui şi de ce? Autorităţii publice emitente sau şi funcţionarului public vinovat?

7. Care hotărâri pronunţate în contencios administrativ se publică: cele cu privire la achiziţiile publice, cele cu privire la anularea hotărârilor de guvern sau toate hotărârile pronunţate de instanţă? De ce?

8. Ce caracter are o hotărâre pronunţată în contencios administrativ? Este executorie şi în ce termen?

9. Când se respinge o acţiune în contencios ca inadmisibilă? 10. În ce termen se soluţionează o acţiune în contencios? Prin ce act se

finalizează judecata unui astfel de proces?

195

APLICAŢII 1. Ce soluţii poate da instanţa de contencios atunci când finalizează procesul?

a) Soluţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului; b) Soluţia trimiterii acţiunii la Parchet pentru efectuarea

rechizitoriului; c) Instanţa, când soluţionează cererea, poate, după caz, să anuleze, în

tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris.

d) Poate să oblige la refacerea înscrisului de către pârâtă; e) Poate să amendeze pârâta pentru încălcarea legii.

2.Ce soluţii poate da instanţa de contencios administrativ pe fondul cauzei a)să anuleze actul nelegal şi vătămător, să recunoască dreptul pretins, să oblige la emiterea actului, la repararea pagubei cauzate prin plata daunelor materiale dacă este cazul şi la plata daunelor morale, şi să amendeze persoana vinovată (funcţionarul public vinovat) b) să anuleze actul nelegal şi vătămător c) să oblige la emiterea actului

d) să acorde daune materiale celui vătămat e) să amendeze funcţionarul public vinovat

3. Instanţa de contencios poate acorda despăgubiri? Dar daune morale atunci când obiectul acţiunii este un contract administrativ? Care sunt soluţiile legale în acest sens? a) Dispune anularea contractului administrativ, în tot sau în parte, obligă autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit, impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii, de a suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere, obligă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale; b) Impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii, dispune anularea contractului administrativ, în tot sau în parte;

196

c) Obligă autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit, de a suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere, obligă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale; d) Dispune anularea contractului administrativ, în tot sau în parte, impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii, de a suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere, obligă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale; e) Obligă autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit, impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii, suplinirea consimţământului unei părţi, când interesul public o cere, obligă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale. 4. Se pot acorda penalităţi de întârziere persoanei vătămate? În ce condiţii? a) Nu se pot acorda penalităţi de întârziere persoanei vătămate; b) Se pot acorda penalităţi de întârziere persoanei vătămate dacă le cere; c) Este inadmisibilă cererea privind penalităţile de întârziere; d) Instanţa poate acorda ca sancţiune penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, în cazul în care pârâta refuză să elibereze un act sau să pună în executare o hotărâre judecătorească, cu condiţia să fi fost solicitate expres prin acţiune; e) Se acordă penalităţi globale doar pentru 30 de zile întârziere. 5. În ce termen poate fi făcută solicitarea despăgubirilor în instanţa de contencios? a) Partea poate solicita despăgubiri în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului; b) Nu poate solicita despăgubiri pe calea acţiunii în contencios administrativ; c) Partea poate solicita despăgubiri în termen de 30 de zile de la producerea pagubei; d) Poate solicita despăgubiri în termen de 6 luni de la terminarea procesului; e) Partea poate solicita despăgubiri în termen de 1 an de la data de la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

197


Cursul nr. 14 tratează: Calea de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de contencios administrativ

198

CURSUL NR. 14

CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRII PRONUNŢATE DE INSTANŢA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV


- Cunoaşterea căii de atac unei hotărâri dată de instanţa de contencios

administrativ şi, cine poate declara recursul, care dintre părţi. - Cunoaşterea termenului de declarare a recursului împotriva hotărârii

pronunţate în contencios administrativ. - De a cunoaşte studentul soluţii se pot pronunţa în recurs în

contencios administrativ. - Cunoaşterea tipului de hotărâri se pronunţă în recurs. - Înţelegerea efectelelor produse de o hotărâre definitivă şi a efectelor

unei hotărâri definitive şi irevocabile pronunţate în contencios administrativ.


- Calea de atac împotriva unei hotărâri dată de instanţa de contencios administrativ este recursul.

- Oricare dintre părţi poate declara recurs împotriva unei hotărâri dată de instanţa de contencios administrativ în termen legal.

- Termenul de declarare a recursului împotriva hotărârii pronunţate în contencios administrativ este de regulă 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate.

- În anumite cazuri recursul se poate declara în termen de 5 zile de la data pronunţării, de exemplu hotărârile pronunţate în camera de consiliu sau hotărârile pronunţate cu excepţia necompetenţei materiale a instanţei sau în 15 zile de la pronunţare cu privire la excepţiile: lipsa procedurii prealabile, tardivitatea acţiunii, inadmisibilitate, etc.

- Chiar dacă se declară recurs împotriva unei hotărâri în contencios administrativ, aceasta se poate executa dacă sa început executarea, recursul nefiind suspensiv de executare, existând posibilitatea formulării acţiunii în regres dacă este cazul.

- Soluţiile care se pot pronunţa în recurs în contencios administrativ sunt următoarele: admiterea recursului, şi modificarea sentinţei atacate în tot sau în parte, respingerea recursului şi menţinerea hotărârii

199

atacate, anularea recursului ca netimbrat, nulitatea recursului pentru nemotivare în termenul legal, respingerea termenului ca tardiv formulat, etc.

- Între recursul administrativ şi recursul împotriva unei sentinţe pronunţate de instanţă există deosebirea că în recursul administrativ se dă un răspuns la contestaţia, plângerea prealabilă, iar în recurs se pronunţă o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

- Efectele unei hotărâri definitive şi irevocabile pronunţate în contencios administrativ, constau în aceea că hotărârea trebuie executată de îndată sau în termenul prevăzut de acesta sub sancţiunea aplicării penalităţilor de întârziere de către autoritatea publică aflată în culpă pentru neexecutare precum şi amendarea funcţionarului vinovat de neexecutarea hotărârii în termenul legal.

CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRII PRONUNŢATE DE INSTANŢA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

După cum se cunoaşte, împotriva unei hotărâri pronunţate pe fond în contencios administrativ se poate utiliza calea de atac a recursului.

În esenţă, hotărârile pronunţate în contencios nu se supun apelului, existând o singură cale de atac: recursul. Termenul de recurs împotriva unei hotărâri în contencios este de 15 zile fie de la pronunţare, fie de la comunicare.

În ce priveşte termenul de recurs, opinia specialiştilor în dreptul administrativ este neunitară cu privire la data de la care trebuie să curgă termenul de recurs – de la pronunţare sau de la comunicare. Astfel, după unii autori, se consideră că, pentru părţile în proces, termenul de declarare a recursului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

După alţi autori, termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data pronunţării pe fond, atunci când părţile sunt prezente la dezbaterile în fond, şi 15 zile de la comunicare pentru părţile lipsă la dezbateri.

După alţi autori, termenul de 15 zile curge de la comunicarea hotărârii pentru toate părţile, iar pentru Parchet curge de la pronunţare, întrucât prezenţa procurorului este obligatorie la şedinţele de judecată şi se prezumă că acesta a luat cunoştinţă de soluţia dată, la data pronunţării hotărârii de către instanţă.

200

În prezent în litigiile de contencios administrativ prezenţa

Procurorului nu mai este obligatorie potrivit legislaţiei în vigoare. Recursul poate fi declarat de orice parte, pârât sau reclamant;

declararea recursului suspendă executarea hotărârii de fond. De menţionat este faptul că recursul se judecă de urgenţă, cu citarea părţilor, aceasta în virtutea principiului celerităţii soluţionării cauzelor în contencios administrativ.

Dacă se admite recursul, instanţa de recurs poate să dispună casarea sentinţei de fond, având două posibilităţi: casarea cu trimitere pentru rejudecarea fondului cauzei; casarea hotărârii de fond; se reţine cauza spre judecare pe fond atunci când competenţa de soluţionare revine, de exemplu, direct Curţii de Apel, iar hotărârea de fond a fost dată de tribunal (secţia contencios).

În situaţia în care soluţia dată în primă instanţă este nelegală, în sensul că s-a dat cu încălcarea competenţei de către acea instanţă, atunci se va casa sentinţa acesteia şi se va înainta dosarul instanţei competente material să soluţioneze cauza (potrivit art.312 alin 6, Cod procedură civilă).

Dacă hotărârea a fost pronunţată fără să se judece fondul cauzei, adică pe o excepţie, ca urmare a admiterii recursului, cauza se poate trimite o singură dată pentru rejudecare la prima instanţă, legiuitorul urmărind, prin această dispoziţie expresă, înlăturarea posibilităţii tergiversării soluţionării cauzei, şi ca reclamantul să obţină o soluţie definitivă şi irevocabilă într-un termen rezonabil, aspect prevăzut în art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ce priveşte termenul de recurs, opinia specialiştilor în dreptul administrativ, este neunitară cu privire la data de la care trebuie să curgă termenul de recurs: de la pronunţare sau de la comunicare.

- astfel, după unii autori se consideră că pentru părţile în proces termenul de declarare a recursului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

- după alţi autori, termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data pronunţării pe fond, atunci când părţile sunt prezente la dezbaterile în fond, şi 15 zile de la comunicare pentru părţile lipsă la dezbateri.

- alţi autori susţin că, termenul de 15 zile curge de la comunicarea hotărării pentru toate părţile, iar pentru Parchet curge de la pronunţare intrucât prezenţa acestuia este obligatorie la şedintele de judecată şi se prezumă că acesta a luat la cunostinţă de soluţia data, la data pronunţării hotărârii de către instanţă. Acest lucru însă numai funcţionează deoarece

201

procurorii numai sunt obligaţi să participe în cauzele de contencios potrivit Ordonanţei de Guvern nr 194/2004.

Recursul poate fi declarat de orice parte, părât sau reclamant, declarea recursului suspendă executarea hotărârii de fond. De menţionat este faptul ca recursul se judeca de urgenţă cu citarea părţilor, aceasta in virtutea principiului celerităţii soluţionării cauzelor in Contencios administrativ.

Dacă se admite recursul instanţa de recurs poate să dispună casarea sentinţei de fond şi are doua posibilităţi:

- casarea cu trimitere pentru rejudecarea fondului cauzei - casarea hotărârii de fond şi reţinerea cauzei spre judecare pe fond,

atunci când competenţa de soluţionare revine direct Curţii de Apel, iar hotărîrea de fond a fost datăde tribunal (secţia Contencios). În situaţia în care soluţia dată in prima instanţa este nelegală in sensul că s-a dat cu incălcarea său de punere în executare;

În cazul în care acţiunea s-a introdus şi împotriva funcţionarului administrativ, iar acesta cere chemarea în garanţie a superiorului său ierarhic de la care a primit ordin scris să semneze actul acărui ilegalitate totală sau parţială este supusă judecăţii, instanţa va putea dispune introducerea în cauză a acestuia;

Dacă în urma admiterii acţiunii administraţia este obligată să modifice sau să înlocuiască un act sau un înscris executarea hotărârii definitive se va face în termenul prevăzut de ea iar în lipsa lui în cel mult 30 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii;

Acţiunile introduse de Avocatul Poporului, de Ministerul Public, de prefect şi de ANFP precum şi cele introduse împotriva actelor normative numai pot fi retrase.

Judecarea recursului în situaţii deosebite Potrivit art.21 din lege, există situaţii în care recurentul, partea care

este nemulţumită de soluţia pronunţată de instanţa de fond, poate să solicite, în condiţiile legii, preşedintelui instanţei competente să soluţioneze recursul şi să stabilească termen de judecată de urgenţă.

În acest caz, cererea de fixare a termenului de urgenţă se soluţionează în 24 de ore, iar motivarea se face în 2 zile de la comunicarea dosarului de fond sub sancţiunea nulităţii hotărârii. Procedura de citare se face prin agent procedural, prin fax, prin afişare la uşa instanţei de urgenţă.

202

Titlul executor – procedura de executare Potrivit Legii contenciosului administrativ, titlul executor reprezintă

acea hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care s-au admis cererile, acţiunile formulate în temeiul Legii nr.554/2004. În cazul în care aceste hotărâri definitive şi irevocabile s-au pronunţat cu privire la anularea unor acte administrative, normative, ele sunt general-obligatorii (pentru toată lumea) şi doar pentru viitor, nu şi pentru acţiunile ce au fost declanşate în temeiul Legii 29/1990.

Datorită caracterului actului normativ care a fost anulat, s-a impus publicarea, în „Monitorul Oficial” partea I, fie la „Monitoarele Oficiale” la judeţe sau la municipiul Bucureşti. Publicarea acestor hotărâri este scutită de plata taxelor de timbru.

Obligarea executării hotărârii în contencios Executarea unei hotărâri definitive şi irevocabile în contencios

administrativ se realizează: fie în termenul cuprins în dispozitivul hotărârii pronunţate de instanţa de contencios; fie în termenul de 30 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii respective.

De exemplu, o situaţie întâlnită în practică este aceea în care nu se respectă termenul de executare a hotărârii de către partea pârâtă; partea interesată – câştigătoarea hotărârii – poate să ceară instanţei aplicarea unei amenzi, condamnând autoritatea publică vinovată, lucru ce se realizează, pe calea unui nou proces, tot la instanţa de contencios administrativ.

Aşadar, se face o nouă acţiune prin care se cere judecarea de urgenţă a acesteia în condiţiile prevăzute de lege, iar amendarea părţii vinovate se face într-un cuantum de 20% din salariul mediu pe economie, pe zi de întârziere, conform art.24, alin 2 din lege.

Neexecutarea sau nerespectarea hotărârii definitive şi irevocabile pronunţate de instanţă chiar şi după aplicarea amenzii, realizată cu încălcarea abuzivă a unui act, întrucât fapta reprezintă infracţiune, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală de la 25.000.000 la 100.000.000 lei, sancţiune ce se aplică tot de instanţa de executare, printr-o hotărâre separată (art.24, alin 3).

Se pune întrebarea: Cine poate aplica sancţiunea cu amendă conducătorului unităţii vinovate, în cuantum de 20% pe zi, pentru neexecutarea hotărârii? Această amendă se aplică de către instanţa de

203

contencios de fond, deoarece aceasta este instanţa de executare în sensul legii, ea fiind o sancţiune administrativă ce se aplică de instanţa de contencios administrativ printr-o hotărâre.

Această hotărâre se dă de urgenţă în şedinţa Camerei de Consiliu, respectându-se procedura cu citarea părţilor de urgenţă, prin agent procedural, cu termene de urgenţă şi cu scutirea de plata taxei de timbru.

Hotărârea pronunţată de instanţă, la rândul ei, se atacă cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, potrivit art.25, alin 3, din lege.

Prevederile cu privire la aplicarea sancţiunii amenzii se aplică şi dacă, printr-o acţiune în contencios administrativ, se solicită: anularea, desfiinţarea unui contract administrativ etc.

Dacă una dintre părţi a pierdut în litigiu, iar acesteia i-a fost pusă ca obligaţie plata unor despăgubiri, conducătorul unităţii pârâte găsit în culpă are posibilitatea să-şi îndrepte acţiunea împotriva persoanelor vinovate de neexecutarea hotărârilor, sau de neemiterea unui act administrativ în termenul legal, în condiţiile dreptului comun.

În ultimul capitol al Legii554/2004, intitulat „Dispoziţii finale şi tranzitorii”, se prevede expres că, la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 7 ianuarie 2005, toate acţiunile, cauzele, cererile aflate pe rolul instanţelor, fie la Tribunale, fie la Curţile de Apel sau la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se vor judeca în condiţiile şi procedura prevăzute de Legea contenciosului administrativ în vigoare la acea dată (Legea 29/1990).

Dacă s-au înregistrat la instanţa de fond, după intrarea în vigoare a legii noi, cauzele respective se vor judeca în condiţiile şi procedura prevăzute de Legea 554/2004, adică de urgenţă.

Legea contenciosului administrativ nu are prevederi exprese pentru toate situaţiile şi cauzele ce apar pe parcursul ei, însă prevederile acestea se vor completa cu prevederile dreptului comun.

Dacă se introduc acţiuni de către Avocatul Poporului, Ministerul Public, prefect, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, acţiunile formulate împotriva actelor administrative normative sunt scutite de plata taxei de timbru, şi nu este necesară procedura prealabilă (de regulă, obligatorie); titularii acţiunii arătaţi mai sus nu-şi pot retrage acţiunea formulată în contencios.

Considerăm că legiuitorul a interzis părţii reclamante să-şi retragă acţiunea formulată în contencios, pe considerentul că actul atacat, în cazul în care ar fi nelegal, ar provoca o vătămare colectivităţii umane, interesului public, iar în contencios administrativ, primează principiul ocrotirii

204

interesului public mai înainte de celelalte principii (al celerităţii cauzei şi al disponibilităţii părţii în proces).

Executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în acţiunea în contencios administrativ

După ce au rămas definitive, hotărârile pronunţate de instanţele de

contencios administrativ urmează să-şi producă efectele juridice, în sensul că autoritatea publică pârâtă are obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru realizarea drepturilor ce se cuvin reclamantului, aşa cum rezultă ele din hotărârea judecătorească.

În conformitate cu disp. art. 16 din Legea nr.29/1990, dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În cazul în care termenul nu este respectat, s-a prevăzut în art. 16 alin. 2 din Legea nr. 29/1990 că se va aplica conducătorului autorităţii publice sancţiunea amenzii.

Totodată, reclamantului i s-a creat dreptul de a solicita daune pentru întârzierea executării hotărârii de către autoritatea pârâtă sau de către funcţionarii acestei autorităţi, vinovaţi de neexecutarea în termen a hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea de instituire a amenzii sau de obligare la plata despăgubirilor pentru întârziere se ia în camera de consiliu, de urgenţă, la cererea reclamantului, cu citarea părţilor, fără ca reclamantul să fie obligat la plata vreunei taxe de timbru. în aceste cazuri hotărârea este definitivă şi executorie (art. 16 alin. 2 din lege).

Pentru recuperarea sumelor la plata cărora a fost obligat cu titlu de amenzi şi daune, conducătorul autorităţii publice pârâte poate introduce acţiune în regres împotriva funcţionarilor vinovaţi de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun (art. 16 alin.3).

Toate aceste măsuri prevăzute în Legea nr. 29/1990 şi cele cuprinse în dreptul comun asigură reclamantului realizarea dreptului său încălcat, atunci când recurge la acţiunea în contencios administrativ. Acest lucru evidenţiază utilitatea deosebită a instituţiei contenciosului administrativ, într-un stat de drept.

205

Efectele acţiunii în contencios administrativ Un aspect important îl reprezintă efectele, consecinţele acţiunii în

contencios administrativ sau, mai exact, pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti prin care se anulează un act administrativ cu caracter normativ, iar problema care se pune este dacă sentinţa produce efect doar între părţile din proces, inter partes litigantes, sau produce efecte erga omnes.

Se consideră că în astfel de situaţii efectele produse de către sentinţele judecătoreşti prin care s-a anulat un act administrativ de instanţa de contencios sunt efecte juridice faţă de toţi subiecţii de drept (de exemplu, printr-o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă se anulează o Hotărâre de Guvern; aceasta este opozabilă tuturor subiecţilor de drept la care se referă acea acţiune).

Se impune ca asemenea sentinţe să se publice în „Monitorul Oficial”, iar acest lucru l-a realizat în mod efectiv legiuitorul prin dispoziţiile noii legi a contenciosului administrativ.

Actul care poate fi atacat în contencios administrativ trebuie să fie un act tipic sau un act asimilat (atipic).

Prin acte administrative în formă tipică se înţeleg acele acte administrative emise de autorităţile administrative prin care se realizează administraţia scop.

Prin acte administrative în formă atipică se înţeleg acele acte administrative emise de alte autorităţi publice decât cele administrative prin care se realizează administraţia mijloc de realizare a competenţei.

Prin Legea 554/2004 sunt consacrate cele două tipuri de acte administrative, adică actele tipice, care sunt supuse controlului de legalitate al instanţelor de contencios administrativ, şi actele atipice, care sunt sustrase controlului, fiind exceptate de la controlul de legalitate exercitat de instanţele de contencios administrativ, şi anume tradiţionalele fine de neprimire.

Efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate în contencios administrativ Particularităţile contenciosului administrativ reglementat în| Legea nr.

29/1990 se regăsesc şi în specificul efectelor juridice pe care le au hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunile supuse prevederilor acestei legi.

Acţiunea în contencios administrativ fiind condiţionată de existenţa vătămării unui drept subiectiv recunoscut de lege în favoarea reclamantului

206

şi în sarcina administraţiei pârâte de a realiza acest drept, hotărârea va produce efecte juridice faţă de părţile în litigiu (reclamant şi autoritatea publică pârâtă, eventual funcţionarul vinovat şi superiorul ierarhic chemat în garanţie).

Executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în acţiunea în contencios administrativ

După ce au rămas definitive, hotărârile pronunţate de instanţele de

contencios administrativ urmează să-şi producă efectele juridice, în sensul că autoritatea publică pârâtă are obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru realizarea drepturilor ce se cuvin reclamantului, aşa cum rezultă ele din hotărârea judecătorească.

În conformitate cu disp. art. 16 din Legea nr.29/1990, dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În cazul în care termenul nu este respectat, s-a prevăzut în art. 16 alin. 2 din Legea nr. 29/1990 că se va aplica conducătorului autorităţii publice sancţiunea amenzii.

Totodată, reclamantului i s-a creat dreptul de a solicita daune pentru întârzierea executării hotărârii de către administraţia pârâtă sau de către funcţionarii acestei autorităţi, vinovaţi de neexecutarea în termen a hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea de instituire a amenzii sau de obligare la plata despăgubirilor pentru întârziere se ia în camera de consiliu, de urgenţă, la cererea reclamantului, cu citarea părţilor, fără ca reclamantul să fie obligat la plata vreunei taxe de timbru. în aceste cazuri hotărârea este definitivă şi executorie (art. 16 alin. 2 din lege).

Pentru recuperarea sumelor la plata cărora a fost obligat cu titlu de amenzi şi daune, conducătorul autorităţii publice pârâte poate introduce acţiune în regres împotriva funcţionarilor vinovaţi de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun (art. 16 alin.3).

Toate aceste măsuri prevăzute în Legea nr. 29/1990 şi cele cuprinse în dreptul comun asigură reclamantului realizarea dreptului său încălcat, atunci când recurge la acţiunea în contencios administrativ. Acest lucru evidenţiază utilitatea deosebită a instituţiei contenciosului administrativ, într-un stat de drept.

207


1. Ce se înţelege prin calea de atac împotriva unei hotărâri dată de instanţă?

2. Care sunt căile de atac ce se pot utiliza împotriva unei hotărâri pronunţate în contencios administrativ?

3. Cine poate declara recursul? Care dintre părţi? 4. Care este termenul de declarare a recursului împotriva hotărârii

pronunţate în contencios administrativ? 5. În ce lege este reglementat recursul împotriva hotărârilor date în

contencios? 6. Dacă se declară recurs, hotărârea se mai poate executa? 7. Ce soluţii se pot pronunţa în recurs în contencios administrativ? 8. Care este deosebirea între recursul administrativ şi recursul

împotriva unei sentinţe pronunţate de instanţă? 9. Ce fel de hotărâri se pronunţă în recurs? 10. Care sunt efectele produse de o hotărâre definitivă pronunţată în

contencios? Care sunt efectele unei hotărâri definitive şi irevocabile pronunţate în contencios administrativ?

APLICAŢII:

1. În ce termen se poate declara recurs, împotriva unei hotărârii pronunţată de instanţa de contencios administrativ

a. în termen de un an de la comunicarea hotărârii b. în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii c. în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii d. în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii e. în termen de 5 zile de la pronunţarea hotărârii

2. Care instanţa este competentă să soluţioneze recursul declarat,

împotriva unei hotărârii judecătoreşti în contencios administrative

a. Tribunalul b. Curtea de Apel c. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie d. Judecătoria

208

e. Curtea de Apel şi Înalta Curte de Casaţie după caz

3. În ce termen se poate executa o hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa de contencios administrative

a. în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii sau în cel mult 30 de

zile de la data rămânerii definitive a acesteia b. în termen de 1 an de la comunicarea hotărârii c. în termen de 3 ani de la comunicarea hotărârii d. în termen de 6 luni de la comunicarea hotărârii e. oricând

4. La ce secţie din cadrul Tribunalului se face judecata pe fond a unei

acţiunii în contencios administrativ:

a. secţia comercială b. secţia de contencios administrativ c. secţia civilă d. secţia penală e. secţia litigii de muncă

5. La Curtea de Apel judecata în fond a unei acţiuni în contencios

administrativ se face de către:

a. secţia comercială a Curţii de Apel b. secţia penală a Curţii de Apel c. secţia civilă a Curţii de Apel d. secţia contencios administrativ a Curţii de Apel e. secţia de litigii de muncă a Curţii de Apel

209

Chestiuni în plus faţă de tematică!

Întrebări posibile în Contenciosul administrativ şi răspunsurile ce decurg din lege:

Din analiza dispoziţiilor cuprinse în noua lege a Contenciosulului

Administrativ se desprind răspunsurile la o serie de probleme, în legătură cu domeniul de aplicare a acestei legi şi anume: În ce priveşte noua lege a Contenciosului Administrativ nr. 554 din 2004, se pune problema a da răspunsul la posibilele întrebări în legătura cu aplicarea acesteia, acestea sunt:

• Ce poate face avocatul poporului în Contenciosul Administrativ;

• Cine şi când poate fi sesizat procurorul cu privire la nelegalitatea unui act administrativ de autoritate publică;

• Ce înseamnă persoana vatamată? • Poate fi procurorul persoana vatamată? Ce poate face acesta

într-un proces de Contencios Administrativ? • Ce reprezintă Contenciosul Administrativ? • Ce înseamnă plângerea prealabilâ în sensul noii legi? • Ce înseamnă serviciul public şi interesul public? • Ce regim li se aplică interesului privat şi interesului public? • Ce este paguba iminentă? • Ce reprezintă tutela administrativă (rolul ANFP şi a

prefectului)? • Ce reprezintă excepţie de nelegalitate în sensul noii legi, cand

se invocă aceasta, cum se soluţionează (de instanţa de Contencios, de îndată prin încheiere, de urgenţă în şedinţa publică)?

• Care sunt actele exceptate de la controlul de legalitate pe calea Contenciosului (art. 5 din lege)?

• Care este incidenţa art. 126 alin.6 din Constituţia României, şi dacă potrivit acestui art. prin legea Contenciosului Administrativ pot fi atacate numai dispoziţiile cuprinse în Hotărârile de Guvern sau şi dispoziţiile cuprinse în Ordonanţele de Guvern?

• Este posibilă invocarea excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la Ordonanţele de Guvern, pe calea acţiunilor în Contencios Administrativ?

210

• În ce consta diferenta dintre procedura prealabila si procedura jurisdictionala? Ambele sunt obligatorii sau facultative?

• Este posibila retragerea actiunii formulata de procurori, de ANFP, de prefect o data ce a fost formulata sau nu? De ce credeti ca nu se poate retrage o astfel de actiune?

• In ce consta principiul prioritatii interesului public, in ce consta principiul celeritatii solutionarii cauzelor in Contencios, si principiul oficialitatii executarii hotararilor pronuntate in Contencios Administrativ?

• Se pot ataca Ordonantele de Guvern pe calea Contenciosului Administrativ?

• Ce se cere prin actiunea formulata in Contencios Administrativ (anularea actului vatamator; obligarea la plata despagubirilor; eliberarea unui nou act conform legii; amendarea functionarului public; penalitati de intarziere pentru neexecutarea in termen a dispozitiilor date de instanta; daune materiale; daune morale)?

• Care este obiectul actiunii in Contencios Administrativ, care este instanta competenta?

• In ce termen se poate introduce actiunea in Contencios Administrativ?

• Se citeaza partile sau nu? • Ce documente sunt necesare la o actiune in Contencios

Administrativ? • Este posibila suspendarea executarii actelor contestate? • Cum se pronunta hatararea cu privire la cererea de suspendare,

poate fi atacata cu recurs, in ce termen (incheiere sau hotarare, cu recurs in 5 zile de la pronuntare sau in 15 zile cand se pronunta o data cu fondul cauzei, de la comunicare)?

• Este posibila suspendarea prin actiunea principala? • Se poate introduce in cauza functionarul public vinovat (la

cererea cui, cum se face judecata acestor cereri)? • Ce solutii poate da instanta de Contencios Administrativ? • Exista calea apelului sau numai calea recursului? Cand se

declara recursul? • Cum se face judecata in recurs? Se citeaza partile? • Cum se face executarea hotararilor pronuntate in Contencios si

in ce termen? • Ce reprezinta actul jurisdictional?

211

• Ce acte nu pot fi supuse controlului de legalitate pe calea Contenciosului (rapoartele de Guvern, actele de comandament militar)?

• Ce reprezinta principiul solidaritatii raspunderii? Se aplica in cazul actiunilor in Contencios Administrativ?

• Ce acte se pot atasa la cererea de chemare in judecata in Contencios?

• Care sunt fundamentele actiunii in Contencios raportat la prevederile constitutionale?

• Care este termenul de formulare a actiunii in Contencios? Dar a cererii de suspendare a actului vatamator contestat?

• Cine poate exercita actiunea in Contencios Administrativ? • Definiti plangerea prealabila? • Care sunt subiectele de sezina? • Prezentati trasaturile definitorii ale actului administrativ

jurisdictional? • Prin ce se deosebeste actul administrativ de actul administrativ

jurisdictional? • Care este procedura de emitere a unui act jurisdictional? Dar

procedura de solutionare a unei actiuni in Contencios? • Prin ce act (decizie, incheiere, sentinta, hotarare) se finalizeaza

procedura jurisdictionala sau procedura in instanta? Pentru a raspunde la aceste posibile intrebari desigur ca se impune a studia si a analiza dispozitiile cuprinse atat in vechea lege a Contenciosului Administrativ26, cat si in legea noua, raportat evident la institutiile esentiale ale Dreptului Administrativ si ale Stiintei Administratiei, cum ar fi: autoritatea publica, organ de autoritate publica, act adiministrativ, act jurisdictional, atributii ale organelor de autoritate publica, responsabilitatile acestora, functionar public, functie publica, recurs administrativ, recurs ierarhic, control de legalitate, control de oportunitate, etc.

26 legea 29/1990, abrogată prin legea 554/2004, art.31 pct.2 şi legea 554/2004 M.O 1154/7.12.2004

212

Note de curs ASPECTE NOI ÎN CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV INTRODUSE PRIN LEGEA NR. 554/7.12.200427 -art.1 reglementează cine anume poate formula o acţiune în contecios administrativ în prezent .-în cuprinsul art.2 sunt definiţi termenii speciali utilizaţi în cadrul unei acţiuni în contecios administrativ şi anume persoana vatamata,autoritatea publica,act administrativ ,act administrativ-jurisdictional,contenciosul administrativ ,instanta de contencios administrativ, nesolutionarea in termenul legal a unei cereri,refuzul nejustificat de a solutiona o cerere, plangere prealabila, act de comandament cu caracter militar ,serviciu public, interes public,exces de putere ,drept vatamat,interes legitim privat , interes legitim public, organisme sociale interesate, paguba iminenta,instanta de executare. - în cuprinsul art.3 sunt reglementate organele de tutelă administrativă ca şi organe ale autorităţii publice care sunt: Prefectul şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. - în art. 4 legiuitorul se referă la excepţia de nelegalitate invocată în cadrul acţiunii în contecios administrativ cu privire la actele administrative de autoritate. Se arată expres cine poate invoca această excepţie, care este termenul şi instanţa compententă să soluţioneze excepţia de nelegalitate, cum se finalizează şi în ce constă soluţia dată de instanţă asupra excepţiei, precum şi calea de atac şi termenul de declarare a căii de atac. - în cuprinsul art. 5 sunt reglementate actele exceptate de la controlul de legalitate exercitat asupra actelor administrative de autoritate de către instanţa de contecios administrativ. - în art. 6 se defineşte actul administrativ jurisdicţional. Capitolul II din Legea contenciosului administrativ este denumit Procedura de soluţionare a cererilor în contencios administrativ şi cuprinde un număr de 15 articole (de la art. 7 la art.21 din lege). - în cuprinsul art. 7 este reglementată procedura prealabilă obligatorie ce trebuie urmată de partea care formulează o acţiune în contecios administrativ înainte de aformula cerea la instanţa de judecată.

213

- art. 8 reglementează în ce anume constă obiectul unei acţiuni în contecios administrativ . - în art.9 se reglementează posibilitatea părţii care este nemulţumită de vreun text cuprins în Ordonanţa de Guvern28 de a ataca dispoziţiile considerate nelegale din cuprinsul acesteia, adică să fie supus controlului de legalitate exercitat de instanţe, ceea ce reprezintă materializarea efectivă a prevederilor art.126, alin 6 din Constituţia României, care arată că : - art.10 reglementează care este instanţa competentă să soluţioneze litigiile în contecios administrativ. - art.11 reglementează termenul de introducere a cererilor în contecios administrativ. - în cuprinsul art. 12 sunt prezentate actele necesare ce trebuie ataşate la cererea formulată (la acţiunea în contecios administrativ). - art. 13 se referă la citarea părţilor şi posibilitatea acestora de a solicita relaţii de la alte organe de autoritate publică, instituţii publice necesare soluţionării acţiunii în contecios administrativ formulate în acea cauză. - în cuprinsul art. 14 este reglementată modalitatea legală de suspendare a actului de autoritate publică atacat în contencios, reglementare care se deosebeşte ca şi modalitate şi condiţii de vechiul text cuprins în art.9 din Legea 29/1990 abrogată prin Legea 554/2004. - în cuprinsul art. 15 sunt arătate modalităţile în care se poate solicita suspendarea actului vătămător, fie pe cale separată fie chiar prin acţiunea principală formulată. - în art. 16 este regementată posibilitatea introducerii în cauză a funcţionarului29 autorităţii publice care se face vinovat de emiterea nelegală a unui act atacat în contecios administrativ. - la art. 17 legiuitorul arată procedura de judecare a cererilor de către instanţa de judecată. - art. 18 se referă la ce soluţii poate da instanţa de contecios administrativ când soluţionează o cerere. - art. 19 prevede termenul de prescripţie pentru acordarea despăgubirilor solicitate de parte reclamantă în contecios administrativ. - în art. 20 este reglementat recursul declarat în contecios administrativ. - art.21 reglementează modalitatea de judecare a recursului ce trebuie raportat în toate situaţiile în primul rând al art. 17 din lege, sus menţionat, cu privire la judecata în fond în contecios administrativ, cu menţiunea că

214

trebuie respectate prevederile legale al legii 554/2004, cu privire la situaţiile deosebite respectiv soluţionarea recursului în aceste cazuri. CAPITOLUL III din lege - reglementează expres procedura de executare a unei hotărâri pronunţată de instanţa de contecios administrativ,astfel: - în art.22 din lege legiuitorul a definit titlul executoriu ca fiind o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a admis acţiunea formulată potrivit dispoziţiilor prezentei legi (L.554/2004), de instanţa de contecios administrativ.

Legiuitorul reglementează în lege în mod implicit cele două principii de bază ale contecios administrativ: principiul oficialităţii care se referă la executarea din oficiu a hotărârilor pronunţate în contecios administrativ şi principiul celerităţii în sensul că soluţionarea acestui tip de cauza trebuie făcută de urgenţă, cu termene scurte de judecată şi motivarea de urgenţă a hotărârârii.

În art. 25 din lege se prevede care expres care este instanţa de excutare30 a unei astfel de hotărâri judecătoreşti, astfel dacă s-a câştigat pe fomd acţiune şi a rămas definitivă şi irevocabilă acea hotărâre în recurs atunci instanţa de executare este prima instanţă este Tribunalul sau Curtea de Apel. Dacă o hotărâre s-a judecat în primă instanţă la Tribunal şi a fost schimbată în recurs, instanţa de executare este instanţa a cărei hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă (cea de la Curtea de Apel).

- în legea conteciosului administrativ legiuitorul reglementează acţiunea în regres31 adică posibilitatea pe care o are conducătorul unei autorităţi publice în calitate de parte pârâtă în proces de a se îndrepta cu o altă acţiune împotriva persoanei vinovate de neeliberare a unui act sau neexecutare a unei hotărâri de către autoritatea pârâtă deşi aceasta a fost obligată de instanţă prin hotărârea dată.

Dispoziţii finale şi tranzitorii : - în art.27 din lege se prevede expres faptul că judecarea cauzelor aflate pe rol32 se va face potrivit dispoziţiilor legii 29/1990. - art. 28 face trimitere la dispoziţiile din dreptul comun (codul de procedură civilă) ce se aplică în completare la dispoziţiile legii contenciosului care sunt dispoziţii speciale în materie.

30

215

- în art.29 din lege există dispoziţii ce se referă la corelarea terminologică33, adică a termenilor cuprinsi în această lege şi termenii cuprinşi în legile anterioare şi anume se face trimitere la legea conteciosului administrativ, iar termenii utilizaţi începând cu data de 07.01.2005 sunt cei cuprinşi în legea 554/2004. - ca orice lege în art.30 sunt cuprinse dispoziţii tranzitorii şi se referă la care anume instanţe pot soluţiona cauzele de contencios administrativ. Din lege se desprinde că litigiile de contecios administrativ se soluţionează de către tribunalele de contecios administrativ şi fiscal, respectiv de secţiile de contecios administrativ şi fiscal ale Curţii de Apel şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ca instanţă de recurs împotriva hotărârilor pronunţate pe fond de curţile de apel). - art. 31 se referă la data intrării în vigoare a Legii 554/2004 a Conteciosului Administrativ.

Aspecte de noutate cuprinse în legea 554/2004 a Contenciosului administrativ

1. În esenţă în art.1 din lege legiuitorul a venit cu un aspect de noutate legislativă arătând în mod clar şi nominal care sunt persoanele care pot acţiona în justiţie pe calea conteciosului administrativ ce sunt cuprinse în noţiunea de oricare persoană vătămată. Denumirea nouă folosită de legiuitor este aceea de subiecte de sesiznă. În concret, poate declanşa o acţiune în instanţă orice persoană cu condiţia ca aceasta să se considere vătămată într-un drept al său,o liberalitate sau un interes legitim de către o autoritate publică. Vătămarea trebuie să fie făcută potrivit legii printr-un act administrativ emis de o autoritate publică, în formă tipică sau prin refuzul autorităţii ce constă în nesoluţionarea unei cereri în termenul legal. Cererea trebuie să fie făcută instanţei competente, competenţă prevăzută expres şi în codul de procedură civilă art.2 şi 3 şi 4 (tribunale, Curţi de Apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

2. Un alt aspect de noutate introdus prin noua lege a conteciosului administrativ constă în obligativitatea publicării34 hotărîrilor definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contecios administrativ, cu menţiunea doar a acelora prin care s-au anulat acte cu caracter normativ, de exemplu o 34 Art. 23. - Hotararile judecatoresti definitive si irevocabile, prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ, sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor. Ele se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, sau, dupa caz, in monitoarele oficiale ale judetelor ori al municipiului Bucuresti, la cererea instantei de executare ori a reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate.

216

Hotărâre de Guvern, o Ordonanţă de Guvern, un Ordin al ministrului, acest lucru fiind obligatoriu pentru viitor, adică începând cu data intrării în vigoare a acestei legi:7.01.2005. De menţionat este faptul că în cuprinsul art.2 din lege, legiuitorul a prezentat sub formă de definiţii înţelesul şi semnificaţia termenilor, noţiunilor celor mai utilizate instituţii unor acţiuni în contecios administrativ, fiind utilizate expresiile următoare: persoana vatamata, autoritatea publica,act administrativ, act administrativ-jurisdictional,contenciosul administrativ ,actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica,instanta de contencios administrative,nesolutionarea in termenul legal a unei cereri,refuzul nejustificat de a solutiona o cerere, plangere prealabila,act de comandament cu caracter militar,serviciu public interes public, exces de putere,drept vatamat,interes legitim privat,interes legitim public,organisme sociale interesate,paguba iminenta,instanta de executare .

3. Alt aspect de noutate legislativă se referă la obligaţia executării35 referitoare atât la actele administrative emise de autorităţile publice cât şi la contractele administrative şi anume: dacă prin hotărâre se dispune obligarea organului de autoritate publică să emită un act sau să încheie un contract de concesiune sau să elibereze o adeverinţă , sau un certificat , atunci unitatea este obligată în termenul stabilit de lege de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii să-l publice (în termen de 30 de zile).

4. Elementul de noutate se referă şi la instanţa de executare a hotărârilor în contencios administrativ(art. 25).

5. Şi prin art.9 din lege se aduce un element de noutate în sensul că, potrivit legii 29/1990 a conteciosului administrativ, nu exista posibilitatea de a ataca în contecios administrativ dispoziţiile cuprinse într-o Ordonanţă de Guvern.

6. În practică este important a se cunoaşte atât de teoreticienii dreptului cât şi de practicienii în materie: ce anume trebuie să se ceară şi se cere potrivit legii printr-o acţiune în contecios administrativ? Răspuns : se poate cere anularea actului administrativ vătămător, recunoaşterea dreptului 35 Art. 24. - (1) Daca in urma admiterii actiunii autoritatea publica este obligata sa incheie, sa inlocuiasca sau sa modifice actul administrativ, sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris, executarea hotararii definitive si irevocabile se va face in termenul prevazut in cuprinsul ei, iar in lipsa unui astfel de termen, in cel mult 30 de zile de la data ramanerii irevocabile a hotararii. (2) In cazul in care termenul nu este respectat, se va aplica conducatorului autoritatii publice sau, dupa caz, persoanei obligate o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de intarziere, iar reclamantul are dreptul la despagubiri pentru intarziere. (3) Neexecutarea sau nerespectarea hotararilor judecatoresti definitive si irevocabile pronuntate de instanta de contencios administrativ si dupa aplicarea amenzii prevazute la alin. (2) constituie infractiune si se sanctioneaza cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda de la 25.000.000 lei la 100.000.000 lei.

217

pretins sau a interesului legitim, repararea pagubei aduse, amendarea funcţionarului vinovat de încălcarea legii, obligarea la eliberarea unui act, certificat, obligarea la încheierea unui contract de natură administrativă (concesiune, administrare, închiriere).

Şi aceste aspecte reprezintă o nuanţă de noutate prin modul în care sunt reglementate în noua lege a Contenciosului Administrativ, mai exact legiuitorul se referă nu numai la actele administrative cunoscute ci şi al contractele administrative.

7. Cât priveşte vătămarea interesului legitim, legiuitorul arată că aceast poate fi un interes legitim privat şi un interes legitim public, noţiuni specifice utilizate în materie şi definite expres în lege(art.2 lit.o şi p)36 ceea ce reprezintă tot o noutate adusă de legiuitor prin definirea expresă a acestor termeni de specialitate utilizaţi în contenciosul administrativ.

8. Tot ca şi element de noutate în lege se prevede că mai poate să se adreseze instanţei de contecios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau un interes legitim print-un act individual adresat altui subiect de drept.

9. Sunt cuprinse în această lege şi alte subiecte de drept în afară de cele cunoscute. Astfel potrivit noii legi a conteciosului administrativ în afară de persoanele mai sus menţionate mai pot declanşa acţiuni în contecios administrativ : avocatul poporului şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, care sunt definite de legiuitor organe de tutelă administrativă.

10. De asemenea prin lege se arată că avocatul poporului pe baza atribuţiilor sale, în urma unei sesizări de partea interesată, în baza acestei legi, dacă este sesizat de o persoană fizică şi dacă apreciază că un act sau o autoritate publică a săvârşit exces de putere,a emis un act ilegal ce nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa de contecios administrativ cu acţine normală în justiţie la instanţa de la domicilui persoanei care a sesizat Avocatul poporului (domiciliul petiţionarului). În consecinţă petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant în cazul în care Avocatul poporului a formulat acţiune în justiţie.

11. Sesizarea instanţei de contencios se poate face de către Ministerul Public atunci când Parchetul apreciază că s-a emis un act sau că o autoritate prin exces de putere a emis fie un act normativ fie un act individual, prin care s-a vătămat un interes.

36 Art.2 o) interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, in considerarea realizarii unui drept subiectiv viitor si previzibil, prefigurat; p) interes legitim public - posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, in considerarea realizarii unui drept fundamental care se exercita in colectiv ori, dupa caz, in considerarea apararii unui interes public;

218

În acest caz se sesizează tribunalul, respectiv Curtea de Apel iar instanţa competentă este cea de la sediul autorităţii publice care a emis actul vătămător.

În esenţă, ori de câte ori se solicită printr-o acţiune să se constate nulitatea unui act administrativ nelegal instanţa trebuie să se pronunţe asupra acestui aspect deoarece de regulă actele administrative dacă au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice ele nu se mai pot revoca de orgenul emitent ci pot fi anulate doar de instanţă.

În cazul în care se admite acţiunea, instanţa se va pronunţa asupra legalităţii sau nelegalităţii actului contestat, dar dacă partea cere se va pronunţa şi asupra legalităţii actelor ce au stat la baza emiterii actului nelegal şi tot la cererea părţii se va pronunţa asupra suspendării efectelor acestuia în cazul în care acestea produc un prejudiciu iminent părţii reclamente.

Legiuitorul reglementează posibilitatea atacării pe calea contenciosului nu numai a hotărârilor de Guvern ca şi a dispoziţiilor cuprinse într-o ordonanţă de guvern când se apreciază că ele sunt nelegele, neconstituţionale. Aşadar persoana vătămată se poate adresa instanţei atunci când:

- este vătămată în drepturile sale sau în interesul său legitim , printr-o ordonanţă sau printr-o dispoziţie dintr-o Odonanţă sau Hotărâre de Guvern ce sunt neconstituţionale

- pentru acest motiv se adresează instanţei de contecios administrativ, iar în cererea respectivă partea poate invoca excepţia neconstituţionalităţii ordonanţei.

Tot ca element de noutate apare definită expres tutela administrativă şi organele acesteia în sensul că prefectul este o altă persoană ce poate introduce acţiune în contecios administrativ, precum şi orice persoană de drept public vătămată într-un drept al său sau interes legitim.

Referitor la tutela administrativă aceasta se realizează potrivit legii de către cele două organe de autoritate publică şi anume de către prefect cu referire strictă la zona teritorială, la unitatea administrativă, judeţul şi al doilea organ Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ce este un organ al administraţiei publice la nivel de ţară ce are personalitate juridică ce are drept scop de a apăra funcţionarii publici de abuzurile organului de atoritate la care aceştia activează.

Potrivit noii legi este obligatorie participarea în instanţă a reprezentantului Ministerului Public (prev. art.1, pct.9din legea 554/2004).

În cazul în care Ministerului Public sesizează instanţa pentru emiterea unui act de autoritate publică în exces de putere, instanţa din oficiu sau la cerere poate introduce în cauză chiar şi alte organisme sociale cu

219

personalitate juridică interesate, tocmai în scopul unei soluţionări juste şi legale a cauzei.

Ca şi aspect de noutate dar şi ca dispoziţie imperativă legea conteciosului administrativ prevede necesitatea unei concilieri prealabile şi acest lucru este cu atât mai important cu cât este vorba de situaţii în care se cere obligarea sau se solicită anularea contractelor administrative când este obligatoriu să se procedeze la conciliere între părţi, potrivit art. 720 alin.1-9, cod procedură civilă.

Tot aspect de noutate cuprins în lege este dispoziţia cuprinsă la art. 3 alin. 3 care arată că până la soluţionarea cauzei (a contestaţiei a acţiunii în contecios administrativ) actul atacat, în condiţiile art.1 şi 2 este suspendat de drept.

Legea actuală prevede în mod expres când anume se poate invoca excepţia de nelegalitate şi care instanţă o poate soluţiona (art.4 din lege).

Legiuitorul reglementează care sunt actele administrative de autoritate care sunt exceptate de la controlul realizat pe calea conteciosului administrativ, acestea fiind actele Parlamentului şi Guvernului.

Indiferent de obiectul cererii în contencios administrativ, în toate cazurile instanţa înainte de a proceda la judecată în fond a cauzei trebuie să-şi verifice mai întâi competenţa materială şi apoi să procedeze la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a actului (în condiţiile prevăzute de art.4 din lege) dacă s-a invocat o astfel de excepţie şi după aceea să procedeze la soluţionarea pe fond a cauzei.

220

Condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios administrativ

Condiţiile de admisibilitate sunt acele cerinţe pe care acţiunile intentate

trebuie să le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanţa sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului.7 Aşadar, verificarea îndeplinirii condiţiilor trebuie să preceada judecata fondului, iar când una sau mai multe condiţii cerute de lege nu sunt îndeplinite, acţiunea urmează a fi respinsă.

Prima condiţie pentru promovarea actiunii in contencios administrativ este ca vatamarea dreptului sa fie urmarea unui act administrativ sau a refuzului unei autoritati publice de a rezolva cererea referitoare la un drept recunsocut de lege.

In art.1 alin.2 din Legea nr.29/1990 se arata ca se considera refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege si faptul de a nu raspunde petitionarului in termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii respective, daca legea nu prevede alt termen.

Cat priveste actul administrativ, pentru a putea sa faca obiect al unei actiuni in contencios administrativ, potrivit Legii nr.29/1990, trebuie ca prin el sa se fi vatamat unele drepturi recunoscute de lege in favoarea persoanelor fizice sau juridice reclamante in aceste actiuni.

Uneori, in literatura juridica si in practica judiciara s-a apreciat ca o astfel de conditie este satisfacuta numai in cazul in care intervine un act administrativ individual pentru ca numai un astfel de act poate vatama un drept care apartine unei persoane fizice sau juridice.

S-a apreciat astfel ca un act administrativ cu carácter normativ nu ar putea produce o astfel de vatamare in mod direct, pentru ca, de regula, intervine un act individual care sa faca aplicatiunea celui normativ.

Chiar daca s-ar admite o astfel de sustinere (art.1 din Legea nr.29/1990 nu face o deosebire intre cele doua categorii de acte administrative – s.n.), nu inseamna ca actele administrative normative nu pot fi cenzurate, sub aspectul legalitatii lor, in cadrul unei actiuni in contencios administrativ, in legatura cu legalitatea actului administrativ individual prin care s-a vatamat dreptul care apartine unei persoane fizice sau juridice reclamante in actiunea cu care este sesizata instanta de judecata.

In acest context trebuie subliniat si faptul ca nu vor putea face obiectul actiunii directe in contencios administrativ simplele operatiuni administrative si materiale care nu produc prin ele insele efecte juridice. Ele

7 C. G. Rarinescu, op.cit., p.220

221

pot fi verificate sub aspectul legalitatii lor, insa numai in legatura cu actul administrativ care face obiectul actiunii in justitie.

De aceea este important sa facem distinctia intre actele administrative si operatiunile administrative si materiale pentru ca de multe ori aceste operatiuni prezinta aspecte care dau posibilitatea considerarii lor ca acte administrative. Aceste operatiuni care se realizeaza in cadrul activitatii administrative pe baza si in executarea legii produc efecte juridice, dar asa cum am aratat, nu prin insele, cum se intampla in cazul actelor administrative, ci prin efectul normelor juridice care le reglementeaza. A doua conditie este aceea a vatamarii unui drept recunoscut de lege in favoarea reclamantului, persoana fízica sau juridica.8

Reclamantul trebuie sa fie beneficiarul unui drept subiectiv, adica un drept pe care i l-au acordat normele juridice si pe care autoritatea publica are obligatia sa-l respecte si sa-l realizeze in favoarea reclamantului. Rezulta astfel ca pentru introducerea actiunii in contencios administrativ, potrivit dispozitiilor art.1 din Legea nr.29/1990, nu este suficienta existenta unui interes legitim si ca trebuie dovedita existenta si incalcarea unui drept subiectiv care sa apartina reclamantului si sa fi fost stabilit prin lege sau prin acte emise pe baza si in executarea legii (nu este vorba asadar de drepturi care sa provina dintr-un contract).

Este, de asemenea, necesar ca autoritatilor publice sa le revina sarcina in cadrul competentei pe care o au sa realizeze aceste drepturi si sa le respecte. Prin aceasta se exprima corelatia dintre drepturile si obligatiile care se formeaza in cadrul raaporturilor juridice dintre autoritatile publice si cei administrati. In prezent, in practica Sectiei de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie s-a precizat ca in privinta structurii dreptului vatamat pentru introducerea actiunii in contencios administrativ este necesar sa fie vorba de un drept si nu de o simpla vocatie.9

Cu titlu de exemple de drept vatamat, in practica instantei supreme, amintim pe cele referitoare la dreptul de proprietate; la dreptul de a ocupa diferite functii publice (secretar, contabil, cadru didactic etc.); dreptul de a exercita diferite profesii si meserii (avocat, medic cu cabinet particular etc.); dreptul de a fi reintegrat intr-o functie publica din care reclamantul a fost indepartat abuziv; dreptul de a obtine o autorizare de functionare.

8 Sunt autori, precum A. Iorgovan, V. Vedinas, care considera ca actiunea in contenicos administrativ poate fi introdusa si atunci cand s-au incalcat interese legitime si ca aceasta posibilitate este oferita de disp. Art.21 din Constitutie in care se arata ca “orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.” 9 Culegere de decizii pe anul 1991

222

Tot legat de dreptul incalcat s-a mentionat ca pentru a avea deschisa calea actiunii in justitie este necesar ca dreptul sa fie recunoscut de lege. In afara existentei dreptului recunoscut de lege este necesar ca actiunea introdusa in justitie sa prezinte un interes, asa cum este analizat, la dreptul procesual civil.

Un astfel de interes nu exista, spre exemplu, in cazul in care actul administrativ impotriva caruia se plange reclamantul a fost retras de autoritatea administratiei publice, sau nu si-a produs efectele juridice.

Cea de-a doua conditie de admisibilitate a unei actiuni in contencios administrativ se refera la actul atacat care trebuie sa emane de la o autoritate publica, asa cum prevad disp. art.48 din Constitutie. De precizat ca Legea nr.1/1967 concepea actul administrativ ca fiind opera exclusiva a organelor administratiei de stat.

Aceasta conceptie rezulta din felul in care prin Legea nr.1/1967 se distribuia competenta instantelor judecatoresti in materia contenciosului administrativ. Se stabilea astfel ca judecatoriile solutionau litigiile care se refereau la actele administrative ale organelor locale ale administratiei de stat, iar tribunalele organizate la nivelul judetelor si al municipiului Bucuresti solutionau litigiile referitoare la actele administrative adoptate sau emise de organele centrale ale administratiei de stat, excluzand actele Consiliului de Ministri, care era considerat organ suprem al administratiei de stat.

Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ nu mai foloseste termenul de organ al administratiei de stat, si pe acela de autoritate administrativa, inlocuita apoi cu notiunea de autoritate publica, prin art.48 din Constitutie.10

Actele administrative sunt, in principal, opera autoritatilor care infaptuiesc administratia publica prin organizarea executarii si executarea legii, in cadrul unei competente conferite de lege, sau de acte emise pe baza si in executarea legii. In aceasta categorie de autoritati ale administratiei publice intra, pe langa autoritatile puterii executive, stricto sensu (Presedintele Romaniei si guvernul) si autoritatile administratiei publice centrale si locale, precum si institutiile publice si regulile autonome atunci cand au o competenta de organizare a executarii si executare a legii, fapt prevazut in lege sau in alte acte normative date in baza legii.

O astfel de activitate de organizare a executarii si de executare a legii se realizeaza insa si in cadrul sistemului de organizare a celorlalte doua

10 A se vedea Decizia nr.37/1997 a Curtii Constitutionale

223

puteri ale statului, anume puterea legiuitoare si puterea judecatoreasca. Si in aceste sisteme de organizare pot exista autoritati care sa emita acte administrative pe baza unei competente conferite de lege.

Acest lucru rezulta pentru puterea legiuitoare din dispozitiile art.2 litera a din Legea nr.29/1990 care mentioneaza ca nu pot fi atacate in justitie actele administrative de autoritate si de gestiune ale organelor de conducere ale Parlamentului.

La fel a rezultat ca, in baza unei competente conferite de lege, organele de conducere ale curtilor de apel emit acte administrative in procesul organizarii si executarii legii (exemplu, competenta presedintilor curtilor de apel in legatura cu numirea unor persoane in functii auxiliare la instantele judecatoresti). In practica judecatoreasca s-a considerat ca, in cazul in care unui candidat la ocuparea prin concurs a unei functii auxiliare in cadrul unor instante judecatoresti i se refuza inscrierea la concurs, acest refuz se considera act administrativ si îi este deschisa calea unei actiuni in contencios administrativ.

S-a considerat, de asemenea, ca au o calitate de autoritati publice si unele organizatii nestatale care organizeaza o activitate de interes public, legea conferindu-le o veritabila competenta in a actiona in organizarea executarii si executarea legii.

Astfel. barourilor de avocati li s-a recunoscut competenta de a emite acte administrative, intrucat sunt organizate si functioneaza pe baza legii. In cazul in care se refuza inscrierea la concursul pentru intrarea in barou a unei persoane care indeplineste conditiile legale, se considera ca prin acest refuz, care este un act administrativ, i s-a incalcat un drept si de aceea i se da posibilitatea contestarii refuzului la instanta de contencios administrativ.

De asemenea, institutiilor particulare de invatamant superior care functioneaza in baza legii li s-a atribuit competenta de a organiza activitati de pregatire pentru diferite profesii juridice, medicale, tehnice, economice etc. In acest caz diplomele emise de aceste institutii sau refuzul de a emite aceste acte sunt considerate acte administrative si supuse controlului judecatoresc pe calea actiunii in contencios administrativ.

Se are in vedere ca institutiile respective, desi particulare, cu sau fara personalitate juridica, este determinata de natura activitatii pe care desfasoara organizatiile respective, si anume o activitate de interes public. Competenta lor de a emite acte administrative constituie un mijloc de organizare a executarii a legii, ceea ce le confera calitatea de autoritati publice.

224

Extinzandu-se prin Legea nr.29/1990 sfera notiunii actelor administrative care pot fi supuse controlului judecatoresc pe calea actiunii in contencios administrativ acest lucru este remarcabil in asigurarea protectiei persoanelor fizice si juridice, pe linia apararii drepturilor recunoscute acestora prin lege si la care sunt obligate autoritatile publice indiferent de natura lor organizatorica.

Singura conditie pentru a fi considerate autoritati publice si a avea competenta de a emite acte administrative este, asa cum am mai aratat, ca acest lucru sa rezulte din lege sau din acte administrative emise in baza si in executarea legii.

A patra conditie este aceea a efectuarii procedurii administratatiei prealabile si introducerii in termenul legal a actiunii in contencios administrativ. Inainte de a se adresa instantei judecatoresti competente, reclamantul are obligatia de a folosi recursul administrativ gratios prin care solicita autoritatii publice care a emis actul administrativ prin care s-a incalcat dreptul reclamantului recunoscut de lege, sau care a refuzat expres sau tacit pretentia reclamantului, sa revina asupra atitudinii initiale si sa-si recunoasca pretinsul drept.

Termenul in care se exercita acest recurs administrativ gratios este de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ sau a refuzului expres, ori in cazul tacerii administratiei, de la expirarea termenului in care autoritatea avea obligatia sa rezolve cererea.

In lipsa unui termen special pentru rezolvarea cererii, Legea contenciosului administrativ a fizat un termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii.

Legea nr.29/1990 prevede si posibilitatea folosirii recursului ierarhic administrativ la autoritatea ierarhic superioara celei emitente a actului administrativ.

In cazul in care reclamantul a optat si pentru acest recurs administrativ (cel ierarhic), el are obligatia sa astepte raspunsul autoritatii publice sesizate timp de 30 de zile dupa care va putea introduce actiunea in contencios administrativ la instanta competenta.

Recursul ierarhic nu este obligatoriu a fi folosit, spre deosebire de recursul gratios care este obligatoriu si care constituie o conditie prealabila introducerii actiunii in contencios administrativ la instanta.

Procedura administrativa prealabila era prevazuta si in Legea nr.1/1967 si se regaseste si in legislatia altor tari.

225

Aceasta procedura da posibilitatea rezolvarii rapide si necostisitoare a litigiului si are avantajul de a invoca autoritatii emitente atat motive de ilegalitate, cat si lipsa de oportunitate.

In acest caz se da posibilitatea administratiei sa-si reconsidere activitatea stingand eventual litigiul prin rezolvarea favorabila a cererii ce constituie obiectul recursului gratios.

I. Regimul juridic al procedurii administrative prealabile Procedura prealabilă poate îmbrăca două forme: recurs graţios şi



mai mult, există autorităţi publice faţă de care nu se poate recurge decât la calea recursului graţios – este vorba despre autorităţile centrale care nu sunt subordonate – Preşedinţie, Guvern, autorităţi centrale autonome, autorităţi locale autonome.






226

MODIFICARILE ADUSE LEGII 554/2004 A CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

PRIN LEGEA NR. 262/19.07.2007

Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004, publicată în M.

Of. Nr. 1154/7.12.2004, a fost modificată prin Legea nr. 262/19.07.2007, publicată în M. Of. Nr. 510/ 30.07.2007.

Această lege de modificare a legii contenciosului este structurată pe 5 articole, astfel:

Art. I. – cuprinde 36 de puncte, prin care se modifică art. 1-28 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Art. II. – cuprinde modificările aduse în drept şi în fapt procedurii de soluţionare a cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în sensul că acestea continuă să se judece potrivit legii aplicabile la momentul sesizării instanţei de judecată, adică fie potrivit Legii nr. 29/1990, fie potrivit Legii nr. 504/2004.

Însă, “prin excepţie”, legea reglementează şi unele aspecte care, anterior, nu aveau un text de lege expres aplicabil, astfel:

Art. II. al 1, teza II – reglementează punerea în executare a hotărârii definitive şi irevocabile pronunţată în temeiul Legii nr. 29/1990 şi neexecutate la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar aceasta se va face în conformitate cu prevederile acestei legi.

Art. II. al 2 – se referă la excepţia de nelegalitate şi la garanţiile procesuale prevăzute de Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare – în sensul că aceste dispoziţii “se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţei la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007”.

Prin această nouă lege se prevede că excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială.

Cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.

Art. III – se referă la cazurile în care s-au invocat excepţii de nelegalitate, iar aceste cazuri au fost soluţionate prin respingerea excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă, fără să fi fost soluţionată pe fond excepţia de nelegalitate, iar hotărârea pronunţată a rămas definitivă şi irevocabilă.

227

Aceste cauze pot forma obiectul unei cereri de revizuire37 care se poate introduce în termenul de 3 luni de la intrarea în vigoare a legii 262/2007 (2.08 – 2.11.2007).

Art. IV. pct. (1) – se referă la reglementarea jurisdicţiilor administrative speciale prin prezentarea de către Guvern spre aprobare Parlamentului, în procedură de urgenţă, a proiectelor de legi privind aceste jurisdicţii speciale, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2007 (2.08.2007).

Art IV pct. (2) – prin Legea nr. 262/2007 se abrogă expres o serie de dispoziţii din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 658/21.07.2004, şi anume art. 2638 şi art. 26 indice 139.

37 Cerere de revizuire formulată în temeiul art. III din Legea nr. 262/2007 cu privire la o hotărâre definitivă şi irevocabilă fără soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate, respinsă ca inadmisibilă. Excepţie de neconstituţionaltate. În litigiile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi având ca obiect cereri de revizuire formulate în temeiul art. III din Legea nr. 262/2007, s-a decis invocarea de către instanţă, din oficiu, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilo respective în raport cu dispoziţiile art. 20 alin. 2 – principiul priorităţii reglementărilor internaţionale – din Constituţie, republicată, cu referire la dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la justiţie) şi la art. 322 din Codul de procedură civilă care reglementează revizuirea ca o cale extraordinară de atac de retractare, iar nu de reformare. 38 Art. 26 – abrogat prin Legea nr. 262/2007. (1) În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti Guvernul numeşte câte un prefect. (2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale. 39 Art. 26^1 – abrogat prin Legea nr. 262/2007 (1) Acţiunea introdusă de către prefect pentru anularea unui act administrativ al autorităţilor administraţiei publice locale socotit nelegal este scutită de taxa de timbru şi se judecă în regim de urgenţă. (2) Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile. (3) Părţile sunt legal citate, dacă citaţia le-a fost comunicată cel puţin cu o zi înaintea judecării. (4) Hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile. (5) În situaţii deosebite pronunţarea poate fi amânată cel mult două zile. (6) Dispoziţiile prezentului articol referitoare la procedura de verificare a legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale ori judeţene se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

228

Art. V. – cuprinde dispoziţii referitoare la republicarea Legii nr. 554/2004 în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 262/2007 adică o nouă numerotare a articolelor.

MODIFICĂRI ŞI COMENTARII ► La art. I sunt cuprinse modificări în ordinea articolelor din Legea

554/2004, după cum urmează: Principalele aspecte la care s-au adus modificări sunt: ♣ Art. 1 – privind subiectele de sezină este denumit prin noua lege

“Subiectele de sesizare a instanţei“ Tot la art. 1 se aduc modificări de conţinut la alineatele 3 – 9 din

vechiul art. 1 al Legii 554/2004 şi anume: - Avocatul Poporului40: Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii administrative de a-şi realiza atribuţiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiţionarul nu îşi însuşeşte acţiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanţa de contencios administrativ anulează cererea.

- Ministerul Public41 Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

- Ministerul Public, dacă apreciază că s-a adus o vătămare unei persoane printr-un act administrativ, va sesiza instanţa de contencios administrativ de la sediul autorităţii emitente.

Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai

40 Astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007. 41 Astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007.

229

poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.

♣ Persoana vătămată poate ataca în contencios Ordonanţa Guvernului sau dispoziţiile neconstituţionale din aceasta, în condiţiile legii, în sensul că: o dată cu acţiunea în contencios va formula şi exepţia de neconstituţionalitate, care va fi soluţionată de Curtea Constituţională, apoi, în funcţie de soluţia dată (decizia Curţii Constituţionale) se va soluţiona acţiunea în contencios administrativ împotriva Ordonanţei de Guvern42.

♣ Prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi orice subiect

de drept public pot introduce acţiunea în contencios administrativ în condiţiile legii contenciosului administrativ şi ale legilor speciale.

♣ La soluţionarea cererilor în contencios administrativ, reprezentantul Ministerului Public (procurorul) poate participa în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar pentru apărarea:

• ordinii de drept • a drepturilor cetăţenilor • a libertăţii cetăţenilor.

► Termenii şi expresiile definite anterior prin Legea nr. 554/2004, la art. 2 din lege, sunt reglementate cu o nouă semnificaţie, astfel:

În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul

42 Potrivit dispoziţiilor vechii legi a contenciosului, Legea nr. 29/1990, nu se puteau ataca pe calea contenciosului administrativ decât Hotărârile de Guvern, nu şi Ordonanţele de Guvern. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. 6 din Constituţie, există posibilitatea ca, pe calea contenciosului administrativ, să se efectueze controlul de legalitate, respectiv de constituţionalitate, a dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţele de Guvern. Tocmai acest lucru este reglementat mult mai clar prin dispoziţiile art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007

230

administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate; b) autoritate publică - orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică; c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ; d) act administrativ-jurisdicţional - actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială; e) jurisdicţie administrativă specială - activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale; f) contencios administrativ - activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim; g) instanţă de contencios administrativ, denumită în continuare instanţă - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel şi tribunalele administrativ-fiscale; h) nesoluţionare în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;

231

i) refuz nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; j) plângere prealabilă - cererea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia; k) acte care privesc raporturile cu Parlamentul - actele emise de o autoritate publică, în realizarea atribuţiilor sale, prevăzute de Constituţie sau de o lege organică, în raporturile de natură politică cu Parlamentul; l) act de comandament cu caracter militar - actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război ori, după caz, la îndeplinirea serviciului militar; m) serviciu public - activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public; n) exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; o) drept vătămat - orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ; p) interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat; r) interes legitim public - interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice; s) organisme sociale interesate - structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative; ş) pagubă iminentă - prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public; t) cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;

232

ţ) instanţă de executare - instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ."

♣ La art. 3 din Legea nr. 554/2004 alin.1 se modifică astfel: - se reglementează expres posibilitatea prefectului de a ataca direct în

instanţa de contencios actele emise de autorităţile publice locale, dacă le consideră nelegale43.

- Acţiunea se formulează în termenul prevăzut de art. 11 alin. 1. Acest termen începe să curgă de la data comunicării actului către prefect şi în condiţiile prevăzute de lege. Acţiunea prefectului este scutită de la plată taxei de timbru.

♣ Modificări esenţiale a suferit art. 4 din Legea contenciosului administrativ, referitor la excepţia de nelegalitate, respectiv cu privire la termenul de formulare a excepţiei, la data emiterii actului administrativ atacat pe cale de excepţie de nelegalitate.

Astfel, art. 4 alin. 1 se modifică în sensul că: - legalitatea actului unilateral cu caracter individual se poate verifica

oricând, indiferent de data emiterii acestuia; - instanţa poate să invoce excepţia de nelegalitate şi din oficiu, iar

partea interesată pe cale de excepţie. Dacă instanţa este sesizată cu excepţia de nelegalitate a unui act

administrativ unilateral, va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze excepţia şi va suspenda cauza (litigiul de fond) până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă e excepţiei de nelegalitate.

♣ încheierea de suspendare a judecării cauzei pe fond pentru acest motiv nu se supune nici unei căi de atac, dar se motivează;

♣ încheierea prin care se respinge cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate poate fi atacată o dată cu fondul;

♣ suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze44.

43 Art. 3 alin. 1: Prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale; acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru. 44 Art. 4 alin. 1: Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa,

233

Art. 4 alin. 2: Instanţa de contencios se pronunţă – judecă – excepţia de urgenţă, în

şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului actului administrativ a cărui nelegalitate s-a invocat.

În situaţia în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 262/2004 – cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţii legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.

I. Se pune problema în ce constă analizarea prin raportare la dispoziţii legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.

Răspunsul: - se analizează actul administrativ prin prisma Legii nr. 29/1990, a Legii

nr. 554/2004, sau Legii 262/2007 după caz şi, evident, la dispoziţiile legale pe care se întemeiază excepţia de nelegalitate în vigoare la data emiterii actului respectiv;

Art. 4 alin. 3: soluţia instanţei de contencios se supune recursului – cale de atac – ce se declară în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii pronunţată asupra excepţiei de nelegalitate (încheiere sau sentinţă).

Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere şi evident cu citarea părţilor.

II. În practică, se mai pune problema invocării, pe lângă excepţia de nelegalitate, şi a excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile de modificare referitoare la excepţia de nelegalitate din legea contenciosului administrativ, astfel cum au fost prevăzute în Legea 262/2007, excepţii invocate din oficiu chiar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios adminstrativ şi fiscal.

În acest sens, prezentăm poziţia acesteia: 1. Excepţie de nelegalitate. Act administrativ unilateral cu caracter

individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.

234

Modificări aduse Legii nr. 554/2004, prin Legea nr. 262/2007. Excepţie de neconstituţionalitate.

În litigiile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi având ca obiect soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la acte administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, s-a decis invocarea de către instanţă, din oficiu, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II. Alin. 2 din Legea nr. 262/2007 în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. 2 – principiul neretroactivităţii legii – şi art. 20 alin. 2 – principiul priorităţii reglementărilor internaţionale – din Constituţie, republicată, cu referire la dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la justiţie).

2. Cerere de revizuire formulată în temeiul art. III din Legea nr. 262/2007 cu privire la o hotărâre definitivă şi irevocabilă fără soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate, respinsă ca inadmisibilă. Excepţie de neconstituţionaltate.

În litigiile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi având ca obiect cereri de revizuire formulate în temeiul art. III din Legea nr. 262/2007, s-a decis invocarea de către instanţă, din oficiu, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor respective în raport cu dispoziţiile art. 20 alin. 2 – principiul priorităţii reglementărilor internaţionale – din Constituţie, republicată, cu referire la dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la justiţie) şi la art. 322 din Codul de procedură civilă care reglementează revizuirea ca o cale extraordinară de atac de retractare, iar nu de reformare.

Art. 5 din Legea nr. 554/2004 a rămas nemodificat45, text ce se referă la actele care nu pot fi cenzurate de instanţă, sub aspectul legalităţii acestora,

45 Art. 5 Actele nesupuse controlului şi limitele controlului (1) Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ: a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar.

235

întrucât ele se supun unei proceduri speciale de emitere, emitentul acestor acte respectând legea specială, obiectivul urmărit, situaţia de urgenţă pentru care s-a emis acel act, după caz.

De altfel, instanţa nici nu ar putea să analizeze aceste acte, deoarece aceste acte ţin de domenii fie ale siguranţei statului, fie ale stării de război, fie de comandament militar, fie privind starea de asediu, aspecte pentru care instanţa nu are instruirea necesară şi nici competenţa prevăzută prin lege.

Art. 6 cuprinde dispoziţii referitoare la jurisdicţiile speciale administrative în sensul că prin noua lege se aduc completări la alin. 2 – 4, astfel:

♣ alin. 246 - Actele emise în baza unor legi speciale, pot fi atacate cu respectarea prevederilor art. 7 alin. 1 în termen de 30 zile de la data comunicării actului, solicitându-se revocarea în tot sau în parte, direct la instanţă, dacă partea înţelege să nu exercite procedura jurisdicţională (plângere prealabilă împotriva deciziei emisă de organul jurisdicţional)

♣ alin. 3: actul administrativ jurisdicţional47 se poate ataca direct în instanţă, dar în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea înţelege să renunţe la procedura administrativă jurisdicţională de atac.

♣ alin. 4: dacă partea a optat pentru calea administrativă jurisdicţională – jurisdicţia administrativă specială sau la alt organ jurisdicţional şi înţelege să renunţe la această cale în timpul soluţionării litigiului, ea este obligată să notifice decizia sa de renunţare organului administrativ jurisdicţional în cauză.

În termen de 15 zile de la notificare, partea poate sesiza instanţa de contencios, dar nu mai târziu de 15 zile de la notificare, căci acţiunea va fi tardiv formulată şi respinsă ca tardivă.

(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. (3) Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. (4) În litigiile prevăzute la alin. (3) nu sunt aplicabile prevederile art. 14 şi 21. 46 Actele administrative susceptibile, potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicţii speciale administrative pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1), dacă partea înţelege să nu exercite procedura administrativ-jurisdicţională 47 De exemplu, decizia emisă de DGFP, procesul-verbal de control vamal emis de ANV

236

În această situaţie, procedura prealabilă administrativă prevăzută de art. 7 nu se mai efectuează.

Art.7 alin. 1 din legea contenciosului administrativ se modifică în sensul că

- persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite – adică este obligată, în viziunea legiuitorului – autorităţii publice emitente sau autorităţii publice ierarhice superioare, dacă aceasta există, în termenul de 30 de zile de la data comunicării actului, prin care se cere revocarea în tot sau în parte a acestuia.

Deci, concluzia care se desprinde este că plângerea prealabilă prevăzută la art. 7 alin. 1 din legea contenciosului se face de către:

- persoana care se consideră vătămată; - printr-un act administrativ individual; - actul respectiv să fie emis de o autoritate publică; - plângerea trebuie făcută în termen de 30 zile; - plângerea trebuie să se adreseze emitentului actului sau autorităţii

publice ierarhice superioare dacă acesta există; - persoana vătămată trebuie să solicite revocarea parţială sau totală a

actului administrativ individual pe care îl consideră nelegal şi vătămător. - termenul pentru formularea plângerii prealabile curge de la data

comunicării actului. Prin Legea 262/2007, s-a introdus un alt alineat la articolul 7, după alin.

1, respectiv art. 7 alin. 11 ce prevede : ♣ în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate

fi formulată oricând. Prin urmare, dacă la alin. 1. art. 7 se referă la plângerea prealabilă

formulată împotriva unui act administrativ unilateral individual, iar termenul de formulare este de 30 zile, şi se aplică sancţiunea respingerii acţiunii ca inadmisibilă dacă nu a fost formulată plângerea în termenul legal, în timp ce la art. 7 alin. 11 se referă la actele administrative normative (de ex. legi, Hotărâri de Guvern, Ordonanţe de Guvern, care privesc pe toţi cetăţenii şi nu pe o anume persoană fizică sau juridică), legiuitorul a dat posibilitatea ca aceste acte normative să poată fi atacate oricând, cu condiţia formulării plângerii prealabile înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ.

Noutatea reglementării constă în aceea că lărgeşte posibilitatea persoanelor de a ataca actele normative chiar dacă a trecut termenul de 1 lunăc - 30 zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial, sau termenul de 1

237

an de la data emiterii lor, în sensul că plângerea prealabilă poate fi formulată ORICAND.

Sub acest aspect apreciez că legiuitorul a avut în vedere necesitatea eliminării abuzurilor, a nelegalităţilor în emiterea actelor administrative normative, nefundamentarea lor temeinică şi reală şi prin aceasta încercând a se repara greşelile legislative şi totodată realizarea efectivă a dreptului la apărare fără a fi limitată exercitarea acestui drept într-un anume termen prin introducerea in textul de lege a sintagmei oricând – ceea ce reprezintă o garanţie constituţională a apărării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor (cetăţenilor) persoane fizice sau juridice.

De altfel, aspectul de noutate reprezintă armonizarea legislaţiei administrative interne la cea a comunităţii europene.

Tot la art. 7 s-au adus modificări la aliniatul 5 şi 6, din legea contenciosului administrativ in sensul urmator .

♣ Art 7 alin 5 – În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Nationala a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) şi la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă.

a) prin urmare, se prevede expres că în cazul acţiunii formulate de prefect, A.N.F.P., parchet, plângerea prealabilă nu este obligatorie, adică acţiunea se poate formula direct in instanţă fără a se realiza mai întâi procedura prealabilă.

b) atunci cînd este vorba de cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe de guvern, de asemenea nu este obligatorie procedura prealabilă.

c) nu este obligatorie procedura prealabilă nici în cazul refuzului nejustificat al unei autoritaţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim, ori în cazul în care nu i s-a răspuns solicitantului de către autoritatea publică la o cerere în termenul legal.

d) evident că şi în cazul prevăzut la articolul 4 – referitor la excepţia de nelegalitate, nu este obligatorie plângerea prealabilă.

♣ Cât priveşte art. 7 alin. 6 din legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi acesta suferit o modificare în sensul următor:

Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificatia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedura civilă fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, plângerea trebuie facuta în termenul de 6 luni prevăzut la alin. (7), care va începe sa curgă:

238

a) de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;

b) de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare făcute de către una dintre părţi, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului;

c) de la data încălcării obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;

d) de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariţiei oricărei alte cauze care atrage stingerea obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului;

e) de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor legate de interpretarea contractului.

Întrucât în categoria actelor administrative ce pot fi atacate în contenciosul administrativ se includ şi contractele administrative (spre exemplu contractul de închiriere încheiat de o autoritate publică, cu alte persoane, alte autoritaţi publice, contractul de concesiune, contractul de licitaţie publică), în aceste cazuri plăngerea prealabilă reprezintă de fapt concilierea prealabilă efectuată de părţi care are semnificaţia concilierii de la litigiile comerciale, obligatorie şi în aceste litigii şi care se realizează în condiţiile prevazute de art 7201 din Codul de procedura civilă care prevede că: în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare in judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealalta parte (cu respectarea dispoziţiilor de la alineatul 2-5 c.pr.civ)

- Prin urmare dispoziţiile codului de procedură civilă privind concilierea obligatorie la contractele administrative vor fi completate prin aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 7201 cod procedura civilă.

Plângerea prealabilă în cazul contractelor administrative trebuie formulată în termenul de 6 luni care începe să curgă diferit în funcţie de obiectul cererii, adică în funcţie de ce solicită partea care se consideră vătămată, prin acel contract administrativ, astfel: de la data încheierii contractului, de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare, la data încălcării obligaţiilor contractuale, de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariţiei oricărei alte cauze care atrage stingerea obligaţiilor contractuale, de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale.

♣ Plângerea prealabilă poate fi introdusă şi mai târziu de 6 luni, aspect prezentat mai sus, dar „numai pentru motive temeinice” şi „ nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului administrativ” .

239

Termenul de 6 luni reprezintă un termen de prescripţie, adică poate fi întrerupt, suspendat poate opera repunerea în termen – toate acestea în condiţiile legii cu aplicarea prevederilor D-L nr. 167/1958 privind prescripţia.

♣ Art. 8 din legea contenciosului administrativ a suferit modificări la alin. 1, în sensul că: obiectul acţiunii judiciare în contencios s-a lărgit conform reglementării cuprinsă în acest text de lege: Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemultumita de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanta de contencios administrativ competenta, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se considera vătămat într-un drept sau interes legitim al sau prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

11. La articolul 8, după alineatul (1) se introduc doua noi alineate, alineatele (1^1) şi (1^2), cu următorul cuprins:

"(1^1) Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invoca apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

(1^2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), acţiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorităţii parate sa emită un act sau un alt înscris, respectiv sa efectueze o anumită operaţiune administrativă, sub sancţiunea penalitaţilor de întârziere sau a amenzii, prevăzute la art. 24 alin. (2).

Aşadar, obiectul acţiunii judiciare poate fi: - anularea în tot sau în parte a actului administrativ unilateral; - repararea pagubei cauzate (despăgubiri); - „eventual” reparaţii pentru daune morale după caz - în cazul în care o persoană se consideră vătămată intr-un drept sau un

interes legitim prin nesoluţionarea în termenul legal sau refuzul nejustificat de soluţionare a cererii sale precum şi refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea

240

dreptului sau interesului său, aceasta poate solicita obligarea la efectuarea acestei operaţiuni - deci obligaţia de a face pentru autoritatea publică.

După art 8 alin 1 s-au introdus două alineate noi şi anume art. 8 alin. 11 şi art. 8 alin. 12, astfel:

♣ Art 8 alin 11 cu privire la posibilitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept privat în sensul că acestea pot formula „numai în subsidiar”- capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau „interesului legitim privat”

♣ Art 8 alin 12 – aduce o derogare de la art 8 alin 1 în sensul că: acţiunea întemeiată pe încălcarea unui interes legitim public poate avea ca obiect numai anularea obiectului sau obligarea autorităţii pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operaţiune administrativă, sub sancţiunea penalităţii de întarziere sau amenzi, prevăzută de art 24 alin 2 din legea contenciosului nr. 554/2004 care prevede:

Art 24 alin 2: In cazul in care termenul nu este respectat, se aplica conducatorului autoritatii publice sau, dupa caz, persoanei obligate o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de intarziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru intârziere.

- Amenda se aplică conducătorului autorităţii publice sau persoanei obligate, nu autorităţii şi consta în amenda de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul potrivit legii are dreptul la despăgubiri de întârziere (dacă reclamantul le solicită prin acţiune, instanţa poate să i le acorde după caz)

♣ Şi alineatele 2 şi 3 din articolul 8 s-au modificat în sensul că: "(2) Instanta de contencios administrativ este competenta sa soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ.

Astfel că litigiile de contencios administrativ includ şi litigiile care apar înainte (premergătoare) încheierii contractelor administrative, litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ. Toate aceste litigii sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, evident şi cu respectarea prevederilor art 10 din această lege.

Art. 8 alin. 3 are următorul cuprins: „La soluţionarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului prioritatii interesului public.”

241

La soluţionarea litigiilor prevăzute la art. 8 alin. 2 mai sus arătate, „ se are în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public”.

Subliniem faptul că printre principiile speciale ale dreptului administrativ sunt şi cele privind principiu prioritaţii interesului public şi principiul adaptibilităţii actelor administrative, principiul celerităţii încheierii şi executări actelor administrative etc.48

♣ Art 9: aşa cum am arătat mai sus, obiectul unei acţiuni în contencios administrativ poate fi şi anularea pentru nelegalitate a unor dispoziţii din Ordonanţa de Guvern sau anularea în totalitate a acestora.

Faţă de acţiunile formulate în instanţă, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004,situaţiile şi soluţiile pronunţate au condus la adoptarea modificărilor acestui articol în functie de sistemul actual administrativ şi ţinând cont de garanţiile constituţionale, se urmăreşte verificarea constituţionalităţii şi legalităţii şi dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţele de Guvern

Art 9 alin 1 şi 2 ale legii contenciosului s-au menţinut prin Legea nr. 262/2007, modificându-se alineatele 3 şi 4 din acest articol.

Astfel: la alin 1 se prevede că împotriva unei ordonanţe de guvern, se poate introduce acţiune în contencios de către persoana vătămată într-un drept al său sau în interes legitim, vătămare produsă prin dispoziţiile ordonanţei de guvern.

♣ Condiţia admisibilităţii unei astfel de acţiuni în contencios este aceea de a fi însoţită acţiunea de excepţia de necostituţionalitate a dispoziţiilor ordonanţei de guvern atatcate.

La alin. 2 din acest articol se face referire la excepţia de neconstituţionalitate, condiţie necesară la introducerea acţiunii în instanţa, în sensul că: instanţa de contencios administrativ verifică mai întâi daca aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art 29 alin 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 republicată49 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În

48 Pentru detalii cu privire la principiile speciale şi generale ale dreptului administrativ a se vedea 1. I. Alexandru, Drept administrativ, 2005; 2. Ion Santai, Drept administrativ, Cluj-Napoca, 2005; 3. Emil Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. 1, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2006; 4. Maria Ioniche, Sinteze dezvoltate –publicate pe site-ul Universităţii Spiru Haret, Braşov; 5. Maria Ioniche, Contencios administrativ. Aspecte teoretice şi practice, teste grilă pentru verificarea cunoştinţelor, curs universitar, Editura Alma Mater, Sibiu 2007 49 Art. 29 (1) Curtea Constituţională decide asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. (3) Contestaţia trebuie motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.

242

acest caz, dacă excepţia se încadrează în condiţiile legii, instanţa va sesiza prin încheiere motivată Curtea Constituţională şi va suspenda soluţionarea cauzei pe fond, adică pe contencios administrativ.

Aspectele respective au fost cuprinse prin Legea nr. 554/2004, la acel moment reprezentând un element de noutate legislativă faţa de vechea lege a contenciosului – Legea nr. 29/1990, care nu prevedea posibilitatea atacării ordonanţelor de guvern prin acţiune în contencios administrativ.

Art. 9 alin. 3 a suferit o modificare: După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonantă sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă.

Prin urmare modificarea legislativă aduse prin noua lege constă în faptul că se repune cauza pe rol după soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională, stabilindu-se un termen şi citarea părţilor pentru acel termen.

Se prevede expres ce trebuie sa facă instanţa în urma soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

- Dacă ordonanţa de guvern sau o dispoziţie din aceasta a fost declarată neconstituţională , instanţa de contencios soluţionează fondul cauzei.

- Dacă prin decizia Curţii Constituţională s-a declarat constituţională ordonanţa de guvern sau dispoziţii din aceasta, instanţa de contencios va respinge acţiunea în contencios formulată împotriva ordonanţei de guvern ca inadmisibilă.

Există însă situaţi în care asupra unei excepţii de neconstituţionalitate invocată intr-o cauză, Curtea Constituţională s-a pronunţat, ea fiind ridicată într-o altă cauză.

♣ Faţă de aceste situaţii, leguitorul a reglementat expres ce trebuie să se facă în aceste cauze, astfel cum rezultă din modificarea adusă la alin. 4 art. 9 din Legea 554 /2004 modificare adusă de Legea nr. 262/2004:

În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicată în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competenta în limitele unui termen de decădere de un an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale in Monitorul Oficial al României Partea I.

243

Ca atare, nu mai trebuie invocată excepţia de neconstituţionalitate în astfel de situaţii, dar trebuie formulă acţiunea într-un anumit termen limită de un an care este termen de decădere şi nu de prescripţie.

♣ În lege, la art. 9, s-a introdus un alineat nou – alin. 5 şi anume referitor la obiectivul acţiunii împotriva ordonanţei de guvern care constă în:

1. acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţa de guvern atacată ca fiind nelegala şi vătămătoare.

2. anularea actelor administrative emise în baza O.G. (exemplu: decizii, sancţiuni, eliberări din funcţii, etc.) precum şi

3. obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operaţiuni administrative (de ex: la evaluarea anuală a funcţionarilor publici - Raportul de evaluare se întocmeşte pe mai multe etape: notarea calificativelor pentru activitatea desfăşurată în funcţie de complexitatea lucrărilor şi realizărilor; luare interviurilor acordare calificativului final, contrasemnarea raportului de evaluare de conducătorul autorităţii publice)

Dispoziţiile art. 9 astfel cum au fost modificate şi cum se prezintă în Legea nr. 554/2004 reactualizată corespund ca formulare constatărilor Curţii Constituţionale făcute prin Decizia nr. 660/2007 referitoare la art 9 din Legea contenciosului nemodificată în sensul că dispoziţiile art. 9 sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca acţiunea formulată la instanţa de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe de guvern sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă de guvern.

♣ Art 10 reglementează expres competenţa materială de soluţionare a acţiunii formulată de persoane fizice sau juridice care se consideră vătămate în drepturile lor printr-un act administrativ, individual, fiscal.

Astfel că alin 1 şi 2 din legea contenciosului au un nou cuprins, fiind modificate în sensul următor:

- Art 10 alin 1 se referă la competenţa materială de soluţionare a cauzelor pe fond fiind mai cuprinzător textul, determinare ca urmare a unei largi aplicabilităţi în practică şi a diversităţi litigiilor de contencios administrativ şi fiscal.

- Actele administrative emise, încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ fiscale.

- Cele care au valori mai mari de 500.000 lei şi actele administrative emise de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de

244

contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

♣ Noutatea legislativă şi de procedură de judecată, ca şi componenţă a completului constă în faptul că la fond completul de judecată nu mai este format dintr-un singur judecător, ci din doi judecători.

Consider că acest lucru este binevenit în condiţiile în care valorile litigiilor sunt deosebit de mari, cauzele sunt tot mai complexe şi mai diverse, iar actele administrative contestate sunt acte importante emise de administraţii publice ce privesc nu numai persoane fizice, ci şi persoane juridice de drept privat, dar şi care privesc întreaga societate.

Ori a judeca doi judecători la fond, în loc de unul singur înseamnă a cântări mai mult soluţia dată, a analiza cu mai multă profunzime şi mai strict actele dosarului raportat la prevederile legale şi la actul atacat şi în consecinţă a da o interpretare corespunzătoare normelor, actelor, dispoziţiilor atacate, interpretându-se situaţia dedusă judecăţi în spiritul legii, al Constituţiei şi al legislaţiei in domeniu.

Răspunderea pentru soluţionarea acestor cauze de mare complexitate în condiţiile noilor reglementări nu apasă doar pe umerii unui singur judecător, ci îi priveşte pe ambii judecători şi mai ales în acele situaţii în care soluţia nu se desprinde cu claritate din probatoriul administrat existând dubii în a da o soluţie sau alta asupra cazului judecat.

Art. 10 alin. 2 reglementează calea de atac împotriva hotărârii de fond sub aspectul competenţei de judecată, respectiv calea de atac intră în competenţa de soluţionare a secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel, atunci când e cazul recursului declarat împotriva sentinţei pronunţată de tribunalul administrativ şi fiscal.

În cazul în care recursul este formulat împotriva sentinţei pronunţată în fond de Curtea de Apel secţia contencios şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

În practică, se întâlnesc şi cazuri care nu se soluţionează şi în fond şi în recurs, ci se face o singură judecată de către instanţa de contencios administrativ şi se pronunţă o singură hotărâre care are caracter de definitivă şi irevocabilă

1. cazurile în care contestaţia este formulată de un cetăţean străin împotriva dispoziţiei de părăsire a teritoriului României conform O.U.G. numărul 194/2002 modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004; aceste cauze se soluţionează direct la Curtea de Apel pe fond, Curtea de Apel

245

teritorială pârâtului care a emis dispoziţia atacată, iar hotărârea pronunţată este definitivă şi irevocabilă .

2. cazurile în care se contestă licitaţiile publice, procedura de licitaţie publică, actele de adjudecare, contractele de licitaţie, contractele de achiziţie publică, cauze care se judecă după o procedură specială ce constă în formularea contestaţiei împotriva actelor administrative respective, adresată Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, care emite o decizie, iar aceasta poate fi atacată de partea interesată în termen de 30 de zile de la comunicare; contestaţia se înregistrează la Consiliu, care o înaintează Instanţei, respectiv Curţii de Apel Teritoriale aferentă părţilor (contestatoarei), care o soluţionează de urgenţă şi cu precădere tot printr-o decizie; judecarea se face pe un complet format de 3 judecători (ca şi în recurs) cu deosebirea că se fac probe pe fondul cauzei.

În astfel de cazuri procedura aplicabilă de soluţionare a contestaţiei şi de judecare a cauzei este reglementată printr-o normă specială: O.U.G. nr. 34/2006, cu aplicarea regulilor speciale pentru cauzele în contencios administrativ conform legii nr. 554/2004 modificată, precum şi cu aplicarea dispoziţiilor codului de procedură civilă50.

Decizia pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor reprezintă o decizie cu caracter de act administrativ jurisdicţional. Împotriva acestei decizii se poate formula plângere de către partea nemulţumită ce se adresează C.N.S.C. şi care apoi o înaintează cu adresă însoţită de punctul său de vedere (opinia proprie privind plângerea formulată de partea care se consideră vătămată prin decizia Consiliului ) Curţii de Apel de la domiciliul petentului (contestatorului), autorităţii contractante organizatoare a licitaţiei, plângere ce se soluţionează pe un complet de 3 judecători.

Prin urmare iată 2 exemple din care rezultă că există şi reglementări speciale ale competenţei materiale şi a compunerii completului de judecată în anumite situaţii privind contestarea actelor administrative, respectiv soluţionarea lor de instanţa de contencios administrativ.

- Art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, a rămas neschimbat, în sensul că partea reclamantă poate formula acţiune ori la domiciliul său, ori la domiciliul pârâtului (emitentul actului atacat); indiferent la care instanţă se adresează reclamantul, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale

50 Pentru detalii privind modalitatea de soluţionare a plângerii formulate de persoana interesată privind procedura de licitaţie publică, a se vedea dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice de bunuri şi servicii publice.

246

odată ce acesta a optat pentru anume instanţă , deoarece legea îi permite acest lucru.

♣ Art 11 se referă la termenul de introducere a acţiunii în contencios.

- Alin 1 al acestui articol a rămas nemodificat şi se referă la regula formulării acţiunii în sensul că termenul este de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionarea cererii, de la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, de la data încheierii procesului verbal de finalizare a procedurii de conciliere la contractele administrative etc.

♣ Alin 2 prevede posibilitatea ca acţiunea să se introducă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării actului respectiv de la data procesului verbal de conciliere după caz. Prin legea nr. 262/2007 s-au introdus după alineatul 2 un nou alineat care prevede:

♣ În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. 1 curge după reluarea procedurii de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, după caz dacă a expirat termenul prevăzut la alin 2

Spre exemplu: La cauzele administrative fiscale, atunci când se formulează plângere penală, iar actul fiscal este atacat pe cale administrativă cu o contestaţie, instanţa trebuie să analizeze cu multă atenţie cauza dedusă judecăţii, prin respectarea şi aplicarea şi a dispoziţiilor art. 10 alin. 3, astfel cum a fost introdus prin Legea 262/2007.

Organul care are competenţa să soluţioneze contestaţia suspendă soluţionarea plângerii prealabile (a contestaţiei) formulată pe calea procedurii administrative până la soluţionarea laturii penale sau a plângerii penale, abia după aceea se reia procedura de soluţionare a contestaţiei (a plângerii prealabile).

Dacă partea nu solicită în termen de 6 luni conform art. 11 alin. 1 sau cel mult în termen de 1 an conform art. 11 alin. 2 de la data finalizării procedurii acţiunea nu este formulată în termen şi poate fi respinsă de instanţă ca tardiv formulată.

Celelalte dispoziţii de la art. 11 rămân nemodificate. Evident, cu menţiunea că la acţiunile formulate de prefect, avocatul

poporului, A.N.F.P. şi Ministerul Public termenul de formulare a acţiunii în contencios este de 6 luni de la data la care a cunoscut de existenţa actului nelegal.

247

În ce priveşte ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe de guvern, acestea se pot ataca oricând. Deci la acest tip de acţiuni nu există un termen limită la fel ca şi în cazurile în care se atacă pentru nelegalitate acte administrative cu caracter normativ care de asemenea pot fi atacate oricând fără a exista pericolul respingerii acţiunii ca tardiv formulată.

De precizat este faptul că termenul de 6 luni prevăzut la alin. 1 art. 11 este un termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la art. 11 alin. 2 este un termen de decădere, dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 554/2004 nefiind modificate prin Legea nr. 262/2007.

♣ Art 12: conţinutul acestui text este modificat în sensul că documentele necesare dovedirii şi susţinerii acţiunii trebuie să fie depuse la dosar în copie certificată, respectiv actul administrativ contestat; răspunsul la plângerea prealabilă; copia cererii sale adresate la o autoritate publică cu menţiunea numărului, datei şi a ştampilei de înregistrare, conform cu originalul.

Prin urmare actele ce trebuie ataşate la o acţiune în contencios sunt absolut necesare să fie depuse de partea reclamantă şi în special copia actului administrativ atacat care reprezintă piesa centrală a acţiunii în contencios; răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul autorităţii de a rezolva cerea sa.

Dacă nu a primit răspuns, reclamantul va depune copia cererii certificată prin număr şi dată, înregistrată la autoritatea publică precum şi orice înscrisuri ce fac dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers este obligatoriu. (în caz contrar se va respinge acţiunea ca inadmisibilă).

♣ Art. 12 Teza 3 se referă la situaţia în care reclamatul introduce acţiune împotriva autorităţii care refuză să pună în executare actul administrativ emis în urma soluţionări favorabile a cererii, ori a plângeri prealabile, va depune la dosar şi copia certificată după acest act.

Art 13 se referă la procedura de judecată, respectiv la citarea

părţilor, la relaţiile pe care le poate solicita instanţa de la alte autorităţi publice decât cea pârâtă (emitentă a actului administrativ atacat) în vederea soluţionării corecte şi legale a cauzei (a acţiunii reclamatului).

Şi la acest articol se modifică alin 1 şi 3 astfel: ♣ încă de la primirea cererii – acţiunea reclamatului, instanţa „dispune”

citarea părţilor, dispoziţie cu caracter imperativ şi „poate cere” dispoziţie cu caracter dispozitiv şi nu obligatoriu, ci doar dacă instanţa apreciază ca necesare şi utile anumite acte, adrese, relaţii pentru a fi depuse la dosar.

248

- Textul legal spune „poate cere” autorităţii al cărei act este atacat „să-i comunice de urgenţă acel act”, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.

Spre exemplu: atunci când judecătorul primeşte cererea de chemare în judecată şi constată că la aceasta nu este ataşat actul administrativ emis de o autoritate publică considerat vătămător şi nelegal, consider că încă din acel moment se impune citarea pârâtului cu menţiunea să depună actul respectiv (atacat) evident şi cu întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii lui, pentru a face un pas înainte şi pentru a judeca cauza cu celeritate.

Acest lucru este cu atât mai evident, mai necesar şi mai urgent în cauzele care prin lege organică specială se prevede expres că trebuie soluţionate în termen de 30 de zile: spre exemplu la acţiunea – contestaţia formulată în temeiul O.U.G. 194/2002 privind regimul juridic al străinilor din România, în care termenul de judecată se dă de urgenţă, acţiunea (contestaţia) se formulează în termen de 10 zile de la comunicarea, luarea la cunoştinţă a dispoziţiei atacate, acţiunea se soluţionează de o singură instanţă Curtea de Apel secţia contenciosului administrativ în complet de 2 judecători, iar hotărârea pronunţată este definitivă şi irevocabilă.

Evident, o dată cu formularea acţiuni se impune depunerea actului administrativ atacat emis de autoritatea pentru străini, ce reprezintă nu numai o măsură de diligenţă din partea reclamantului, dar şi o necesitate şi conduce la soluţionarea cauzei în termenul prevăzut de legea specială.

Dar, acest lucru nu înseamnă că în celelalte cauze nu este necesar să se solicite pe calea rezoluţiei administrative depunerea actului administrativ atacat, ci dimpotrivă trebuie solicitat acest act reclamantului tocmai pentru motivul că în contencios administrativ toate cauzele trebuie soluţionate cu celeritate şi primează principiul interesului public, a executării din oficiul a artelor administrative, a hotărârilor pronunţate în contencios, pentru a nu perturba stabilitatea raporturilor administrative, dintre autorităţile publice şi persoanele fizice sau juridice sau şi alte autorităţi publice.

- Art. 13 alin. 2 conţinutul acestuia se menţine în forma existentă din Lega nr. 554/2004 referitoare la formularea acţiunii de către un terţ conform art 1 alin 2 din lege.

Se va cere autorităţii publice să comunice actul atacat şi toate documentele ce au stat la baza emiterii actului sau alte lucrări necesare soluţionării cauzei.

♣ Art. 13 alin. 3 este modificat prin Legea 262/2007 în sensul că: aceste acte, relaţii se pot cere şi în cazul în care acţiunile au ca obiect

249

refuzul autorităţi de a rezolva o cerere privind un drept recunoscut de lege sau în interes legitim.

- Art. 13 alin. 4 cuprinde dispoziţii cu caracter sancţionator asemenea codului de procedură civilă pentru situaţia în care autoritatea publică refuză să comunice actul, documentele, relaţiile solicitate, aşa încât legea permite obligarea conducătorului autorităţii publice prin încheiere interlocutorie să plătească statului cu titlul de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.

Acest alineat s-a păstrat în forma avută prin Legea nr. 554/2004. Aspectele de noutate legislativă respectiv procedurale sunt cuprinse în

articolul 14 din legea contenciosului administrativ astfel cum a fost modificată prin Legea 262/2007, care reglementează instituţia suspendării executării actului administrativ considerat nelegal şi vătămător de către partea care solicită suspendarea executării lui de către instanţă.

♣ Acest articol 14 a fost modificat prin Legea 262/2007 în sensul că solicitarea suspendării este condiţionată ca durată de formularea de către persoana vătămată a acţiunii în anulare a acelui act administrativ unilateral, nelegal în termen de 60 de zile.

♣ Mai exact legiuitorul îl sancţionează pe reclamant, solicitantul cererii de suspendare, prin încetarea de drept şi fără nici o formalitate a suspendării.

Însă, din forma în care este redactat textul, nu rezultă foarte clar de când începe să curgă termenul de 60 de zile.

Consider că acest termen începe să curgă de la data comunicării actului administrativ unilateral emis de autoritatea publică, căci altfel nu ar fi putut persoana vătămată să formuleze cerere în condiţiile prevăzute de art. 14 alin 1 teza 1, de suspendare a executării actului respectiv. Nu consider că termenul de 60 de zile ar putea curge de la data obţinerii hotărârii de suspendare a executării actului administrativ, deoarece, din formularea textului, concluzia logică este că termenul începe să curgă de la data comunicării sau luării la cunoştinţă de către persoana vătămată de existenţa acestui act.

Cât priveşte cererea de suspendare aceasta trebuie soluţionată de instanţă, cu citare părţilor judecata făcându-se cu celeritate, instanţa pronunţând o încheiere sau o hotărâre motivată în drept şi în fapt care poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Legiuitorul nu prevede prin ce act se realizează încetarea de drept a suspendării, în cazul neformulării de către reclamat a acţiunii în contencios în termenul de 60 de zile prin care să solicite anularea actului administrativ.

250

Însă, raportat la faptul că instanţa a dispus suspendarea, consider că tot instanţa ar trebui să constate inacţiunea reclamantului tot printr-o hotărâre sau o încheiere în sensul că a încetat de drept şi fără nici o formalitate suspendarea.

Interesată în încetarea de drept a suspendării este chiar autoritatea publică emitentă a actului administrativ, unilateral atacat, dar pentru a avea o evidenţă clară asupra tuturor actelor administrative pentru care s-a admis suspendarea executării lor consider că: legea se referă prin sintagma „fără nici o formalitate” la faptul că, nu trebuie motivată încetarea, iar reclamanta nu trebuie notificată cu privire la data şi la încetarea de drept a suspendării executării actului administrativ.

Referitor la modalitatea de soluţionare a cererii de suspendare legiuitorul a prevăzut expres că aceste cereri se soluţionează de urgenţă şi cu precădere cu citarea părţilor, iar calea de atac este doar de 5 zile, pentru a se soluţiona definitiv şi irevocabil cererea fără a se tergiversa.

Regulile de procedură sunt foarte stricte astfel încât art 14 alin 3 trebuie respectat, altfel instituţia suspendării executări actului administrativ atacat nu şi-ar mai avea raţiunea practică şi necesitatea, urgenţa avută în vedere de legiuitor, mai ales ţinând cont de condiţiile legale cumulative în care se poate admite şi se dispune suspendarea.

♣ Art 14 alin 3 s-a modificat în sensul că „dacă într-o cauză este un interes public major, de natură a perturba grav funcţionarea unui serviciu public administrativ, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public din oficiu sau la sesizare.

Iată că, nu numai persona fizică sau juridică vătămată poate solicita suspendarea executării actului administrativ, ci şi Parchetul, care aşa cum se observă la art 1 din Legea contenciosului administrativ parchetul are calitatea de subiect, de sesizare a instanţei de contencios.

Parchetul poate sesiza instanţa cu o cerere de suspendare dacă a fost la rândul său sesizat în acest sens de o altă persoană, dar şi instanţa poate din oficiu să dispună suspendarea.

Cererea formulată de Ministerul Public privind suspendarea executării actului se va soluţiona de asemenea de urgenţă, cu precădere şi cu citarea părţilor, adică cu respectarea prevederilor art. 14 alin. 2 din lege.

♣ Art. 14 alin. 4 reglementează expres caracterul hotărârii pronunţate asupra cererii de suspendare în sensul că această „suspendare este executorie de drept”.

251

Hotărârea dată asupra cererii de suspendare poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare şi se judecă de instanţa superioară de urgenţă.

♣ Aspectul de noutate legislativă cu privire la suspendare constă şi în faptul că termenul de declarare a recursului nu curge de la pronunţare, ci de la comunicarea hotărârii (prin legea 554/2004 termenul de 5 zile curgea de la pronunţare, iar partea trebuia să fie diligentă să declare recursul în termen)

♣ Se menţine dispoziţia din Legea 554/2004 în sensul că recursul declarat nu este suspensiv de executare. De exemplu: 1. reclamantul solicită suspendarea executării actului administrativ. Pe baza probelor se admite cererea acestuia. Hotărârea este în sensul că se dispune suspendarea şi este executorie de drept.

Deci actul nu se mai execută până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare a actului administrativ care trebuie formulată în termenul de 60 de zile.

În această situaţie pârâtul – autoritatea publică emitentă a actului va face recurs în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii.

I. Se pune problema dacă recursul declarat de autoritatea publică pârâtă conduce la suspendarea executării hotărârii de admitere a suspendării?

Răspunsul este nu – hotărârea dată este executorie de drept, adică operează suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei pe fondul acţiunii, sau până la soluţionarea recursului formulat împotriva recursului de suspendare, dacă soluţia din recurs este de respingere a cererii de suspendare ca urmare a admiterii recursului şi a casării hotărârii şi încheierii dată de instanţa de fond.

II. Se pune însă şi problema invers şi anume reclamatul solicită suspendarea executării actului administrativ. Instanţa respinge cererea de suspendare prin hotărâre. Hotărârea are caracter executoriu de drept, dar dacă nu s-a admis suspendarea înseamnă că actul administrativ se poate pune în executare de autoritatea publică emitentă.

Dar reclamatul declară recurs în termenul de 5 zile de la comunicare hotărârii astfel încât se pune problema: recursul este suspensiv de executare?

Răspunsul este tot nu, deoarece: hotărârea iniţială a fost de respingerea cererii, iar până la soluţionarea recursului prin decizie, caracterul executoriu de drept al hotărârii instanţei de fond se menţine şi nu se poate schimba (deşi prin dispozitiv nu se obligă pârâta să nu execute). Adică, suspendarea executării nu poate avea loc decât dacă se admite recursul, se casează hotărârea de la fond şi se dispune admiterea cererii de suspendare executării actului administrativ unilateral individual, care de această dată va opera efectiv suspendarea şi de asemenea ea va fi executorie. În acest caz

252

este vorba de o hotărâre irevocabilă pronunţată de control judiciar ierarhică superioară – de contencios administrativ şi fiscal, prin care soluţia a fost răsturnată în sensul admiteri cererii.

♣ Concluzia ce se desprinde este că: recursul nu este suspensiv de executare.

♣ La art. 14 alin. 5 se reglementează expres situaţia în care autoritatea publică emite un nou act administrativ cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de instanţă, în sensul că şi acest act este suspendat de drept. Nu se mai impune ca obligatorie efectuarea plângerii prealabile.

Plângerea prealabilă este obligatorie înainte de a se cere suspendarea în instanţă a executări actului administrativ fiind vorba de doua acte administrativ cu acelaşi conţinut, iar primul fiind suspendat de instanţă este logic ca şi cel de-al doilea care are aceeaşi soartă juridică ca şi primul, dat fiind faptul că suspendarea este executorie de drept.

♣ Legiuitorul a prevăzut şi măsura stopării acţiunilor formulate de aceeaşi persoană pentru suspendarea aceluiaşi act administrativ, respectiv cereri de suspendări succesive şi pentru aceleaşi motive, în sensul că nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive – art. 14 alin. 6 .

La art. 14 alin 7 se reglementează expres în ce constă suspendarea executării actului administrativ, ce efecte produce şi anume:

Suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare până la expirarea duratei suspendării.

Cât priveşte durata suspendării, aceasta rezultă atât din cererea formulată de reclamant în condiţiile art 14 în care se prevede expres „până la soluţionarea – pronunţarea pe fond asupra acţiunii”, adică durata suspendării nu se poate prelungi şi după data pronunţării hotărârii asupra fondului acţiunii care are ca obiect anularea actului administrativ nelegal.

Pentru intervalul cuprins între data pronunţării hotărârii de fond şi data soluţionării recursului se impune ca partea să solicite din nou suspendarea executării actului sau suspendarea hotărârii în cazul în care pierde procesul la fond, suspendare ce trebuie solicitată în condiţiile şi cu respectarea prevederilor legii contenciosului, ale codului de procedură fiscală şi după caz ale codului de procedură civilă, când se cere suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea recursului.

În practică, partea reclamantă pentru a evita riscul respingerii acţiuni şi pentru a nu se pierde facilitatea suspendării cerută în condiţiile art 14, solicită şi în cazul acţiunii pe fond, în afară de anularea actului administrativ vătămător, şi suspendarea executării lui până la soluţionarea definitivă şi

253

irevocabilă a cauzei, cerere formulată in temeiul prevăzut de art 15 din legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Art 15 reglementează suspendarea executării actului administrativ unilateral prin acţiunea principală.

Din cele 4 alineate ale articolului, alin. 1 şi 2 sunt modificate prin legea nr.262/2007 astfel:

Alin 1 – teza 1 prevede”suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant pentru motivele prevăzute la art 14 sus arătate51 şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea în tot sau în parte a actului atacat.

Alin 1 teza 2 în acest caz instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Alin 1 teza 3 cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată până la soluţionarea acţiunii de fond.

Prin urmare pentru a avea câştig de cauză asupra cererii de suspendare trebuie mai întâi ca partea care o solicită să facă dovada că:

1. există un caz bine justificat în care se solicită suspendarea executării actului administrativ.

2. prin măsura de suspendare se previne, se urmăreşte prevenirea unei pagube iminente, ce s-ar produce prin executarea actului respectiv.

3. Cererea de suspendare se formulează după ce s-a formulat plângerea prealabilă în condiţiile art 7 din lege , adresată autorităţii publice emitente a actului respectiv sau autorităţi publice ierarhic superioare.

4. apoi se cere instanţei de judecată competentă să dispună asupra suspendării până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

În cadrul acţiunii principale se poate cere suspendarea, sau prin acţiune separată, dar până la soluţionarea pe fond a cauzei, deci până la pronunţarea pe fond a hotărârii.

Şi in cazul acţiunii principale, dacă există un capăt de cerere privind suspendarea, se vor aplica prevederile art 14 alin 2 – 7 din lege astfel cum

51 Art. 14 alin. 1: În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.

254

au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, întrucât în aceasta se precizează că dispoziţile se vor aplica corespunzător.

Prin această lege de modificare a Legii nr. 554 /2007 la art 15 după alin 3 s-a introdus un nou alineat care prevede / reglementează o situaţie ce poate apărea şi care anterior nu a fost reglementată.

♣ Art. 15 alin. 4: în ipoteza admiterii de fond, măsura suspendării dispusă în condiţiile art 14 se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin 1 din art 15 (comentat mai sus).

Prin urmare, noutatea legislativă constă în prelungirea efectelor suspendării executării actului administrativ, cu condiţia ca această suspendare să fi fost admisă de instanţă printr-o hotărâre pronunţată în condiţiile art 14.

Suspendarea de drept înseamnă că, sub aspectul duratei suspendării, aceasta se prelungeşte de drept până la soluţionarea pe fond a cauzei, fiind şi irevocabilă, adică până la pronunţarea deciziei în recurs, cu condiţia ca acţiunea pe fond ce are ca obiect anularea actului administrativ să fi fost admisă.

Este evident că o dată probată nelegalitatea actului administrativ pe fond conduce la ideea că executarea lui nu trebuie să se facă chiar dacă reclamantul nu a mai solicitat-o (suspendarea) încă o dată prin acţiunea principală ci numai o singură dată anterior formulării acţiunii principale de anulare a actului administrativ.

Nelegalitatea actului administrativ constatată de instanţă prin probe produce efecte în mod implicit în ce priveşte executarea lui, fiind logic raţionamentul legiuitorului de prelungire de drept a suspendării admise în condiţiile art. 14 alin. 1 din lege.

După cum se cunoaşte, actele administrative emană de la autorităţile publice fie centrale, fie locale, dar în fapt nu autoritatea publică le emite, ci unul sau mai mulţi funcţionari publici cu atribuţii si competenţe în acest sens, dar pe care se aplică semnătura şi ştampila autorităţii publice emitente.

Ca atare, în situaţia în care un act administrativ este atacat în instanţă persoana vătămată poate potrivit legii să cheme deopotrivă in judecată şi pe autoritatea publică emitentă, dar şi pe funcţionarul public vinovat de emiterea unui act administrativ nelegal sau vinovat de refuzul întocmiri unui act solicitat printr-o cerere adresată autorităţi publice, atunci când reclamantul solicită despăgubiri.

255

♣ Aceste situaţii sunt reglementate în art 16 din lege, ce cuprinde dispoziţii exprese privind introducerea în cauză a funcţionarului public vinovat.

Art 16 cuprinde 2 alineate, dintre care primul alineat s-a modificat prin legea 262/2007 astfel:

Art. 16 alin. 1: Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege pot fi formulate şi personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovata de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicita plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectiva poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publica parata.

Din text rezultă că reclamantul poate să formuleze acţiune în contencios şi personal :

a) împotriva persoanei care a elaborat actul, l-a emis, l-a încheiat, etc.;

b) sau împotriva persoanei vinovată de refuzul rezolvării cererii privitoare la un drept subiectiv sau interes legitim.

În oricare din cele două situaţii (a sau b) se poate chema funcţionarul public, doar în cazul în care reclamantul solicită plata unor despăgubiri create prin actul administrativ nelegal sau refuzul autorităţii publice de a-i rezolva cererea.

Legiuitorul prevede condiţia, dacă se solicită plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, ori pentru întârziere, deci o sumă totală sau o sumă pe zi de întârziere.

♣ La teza a 2-a alin 1 art 16 se reglementează situaţia în care acţiunea a fost admisă şi atunci persoana chemată in judecată – funcţionarul public - poate fi obligat prin hotărâre de instanţă la plata despăgubirilor.

Această sintagma - poate fi - reprezintă tocmai rezultatul judecăţii prin aprecierea probelor raportat la actul atacat şi la prevederile legale, iar dacă se constată din probe că persoana este în culpă, desigur că nimic nu împiedică instanţa să-l oblige pe acel funcţionar public la plata despăgubirilor solicitate în tot sau în parte după caz.

♣ Obligarea de către instanţă la plata despăgubirilor nu poate fi făcută numai în sarcina funcţionarului, ci în solidar cu autoritatea publică pârâtă.

Alin 2 art 16 prevede şi posibilitatea legală a acestei persoane care la rândul ei poate chema în garanţie în procesul de contencios pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

256

♣ Aşadar, persoana dacă ştie că nu este vinovată va chema pe superiorul sau în judecată, în garanţie,

♣ În acelaşi proces, dar trebuie să probeze – ordinul primit de la acesta, care trebuie să fie scris fie în sensul de a emite un anumit act, fie de a nu elabora actul solicitat,.

Indiferent dacă chem sau nu în garanţie pe şeful său, persoana chemată în garanţie alături de autoritatea publică pârâtă are dreptul şi posibilitatea să-si facă toate apărările în condiţiile legii în faţa instanţei de contencios.

După art 16 legiuitorul a introdus prin legea 262/2007 un articol nou, art 161 referitor la introducerea în cauză a altor subiecte de drept.

♣ Consider că această reglementare nouă a soluţionat problema textului legal pentru cazurile în care era nevoie să fie citate în cauză şi alte persoane decât cele cuprinse în acţiune respectiv alte subiecte de drept, alte autorităţi publice fără să fii fost chemate in judecată de reclamant prin acţiunea sa. Dar, acest lucru era necesar şi pentru o bună şi corectă soluţionare a cauzei şi pentru ca acea hotărâre să fie opozabilă şi acelor (altor) subiecte de drept. Noutatea legislativă este binevenită şi trebuie de îndată pusă în aplicare în procedura de soluţionare a cauzei în contencios administrativ şi fiscal.

Art 161 prevede că instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză , adică este la latitudinea instanţei după propria apreciere şi conştiinţă:

I. dar la cererea reclamantului sau a pârâtului, a organismelor sociale interesate;

II. mai prevede textul şi o a doua posibilitate: ca instanţa din oficiu să pună în discuţia părţilor în contradictoriu introducere în cauză a organismelor sociale interesate precum şi a altor subiecte de drept.

Consider că legiuitorul atunci când a prevăzut introducerea în cauză şi „a altor subiecte de drept s-a referit la situaţiile prevăzute la art 4 – cauze în care se soluţionează excepţia de nelegalitate a unor acte administrative cu caracter individual sau cu caracter normativ, excepţii invocate în alte cauze aflate pe rolul altor instanţe şi în care emitenţii actelor administrative nu aveau calitate de pârâţi in acele cauze.

Deci chemarea, introducerea lor în cauză este atât utilă cât şi necesară, dar şi legală, fiind în prezent reglementată, prin art. 161, din Legea 554/2004 modificată.

Cele mai dese exemple de chemare în judecată altor persoane sunt cauzele cu excepţii de nelegalitate, dar şi cauzele pe fond în care se atacă anumite acte administrative precum şi actele ce au stat la baza emiterii actelor administrative, operaţiunilor administrative, fără ca prin acţiune reclamantul să fi chemat în judecată pe toţi cei implicaţi în emiterea actelor

257

administrative atacate. (după caz în neemiterea lor în termen, neefectuarea operaţiunilor administrative solicitate sau impuse).

Prin legea contenciosului administrativ este reglementată modalitatea de judecare a cauzelor adresate instanţei de contencios administrativ în art 17, iar în art 18 sunt reglementate soluţiile posibile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ.

Art 17 cuprinde 3 alineate din care alin 1 şi 2 se menţin în forma avută prin Legea nr. 554/2004, în sensul că se judecă de urgenţă, cu precădere, dar trebuie reţinută la alineatul 1 modificarea adusă prin Legea 262/2007, în sensul că toate cauzele se judecă pe fond în complet de doi judecătorii, adică în completul prevăzut de lege începând cu data de 2 august 2007, când a intrat în vigoare această lege52.

♣ Alin 2 se referă la obligaţia legală a reclamantului de a timbra acţiunea cu taxa de timbru prevăzută de Legea nr. 146/1997 modificată şi completată, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepţia celor care au ca obiect contracte administrative care se vor timbra la valoare.

Evident că, la primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor cu menţiunea timbrării şi a cuantumului, dacă acţiunea nu a fost timbrată.

La contractele administrative taxa de timbru se socoteşte la valoare în funcţie de ce se solicită (sume, despăgubiri, etc.)

Sancţiunea netimbrării acţiunii în contencios este anularea cererii conform art. 24 din Legea nr. 146/1997 republicată şi modificată privind taxele de timbru.

O modificare adusă la art 17 este cu privire la termenul de motivare şi redactare a hotărârii pronunţate în contencios administrativ şi fiscal, care deşi pare o facilitate pentru judecător, această prelungire este binevenită date fiind complexitatea cauzelor, argumentarea pronunţată soluţiei pe fond, dar şi în recurs, şi mai ales influenţa actelor normative, avalanşa de astfel de acte într-un termen relativ scurt, existenţa unor cauze care implică studierea mai multor acte normative succesiv apărute într-o perioadă relativ scurtă, acte normative necesare soluţionării corecte a cauzei.

Dispoziţiile legii stabilesc ca termen de 30 de zile pentru motivarea şi redactarea hotărârii de la data pronunţării, textual – 30 de zile pentru redactare şi motivare.

Spre deosebire de termenul de 10 zile prevăzut de Legea 554/2004, care era practic un termen insuficient pentru redactarea calitativă a soluţiei pronunţate în condiţiile în care un judecător intră în mai multe şedinţă pe

52 Conform art 10 alin 1din legea 262/2007 completul este format din doi judecători.

258

săptămână, fie la fond fie în recurs, fie în şedinţă de cameră de consiliu, fie desfăşoară activităţi administrative conform fişei postului sau pune rezoluţii pe dosarele care au fost repartizate aleatoriu, sau se pregăteşte individual, se documentează în privinţa noilor acte legislative apărute în vederea aplicării acesteia.

În art 18 sunt reglementate soluţii posibile53 ce pot fi pronunţate de instanţa de contencios administrativ.

Acest articol cuprinde 6 aliniate în formă modificată şi completată respectiv alineatele 1, 2 şi 56 au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, iar aliniatul 6 a fost introdus prin această lege.

♣ Art 18 alin 1 în forma modificată are următorul conţinut.: Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate,

după caz, sa anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emită un act administrativ, sa elibereze un alt înscris sau sa efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Prin urmare instanţa poate: - anula în tot sau în parte actul administrativ atacat, - poate obliga autoritatea publică să emită un act administrativ, ♣ să elibereze un alt înscris să efectueze cu anumită operaţiune

administrativă (aspect ce constituie completare la textul iniţial) - Alin 2 prevede instanţa de la contencios, are competenţa să se

pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative, ce au stat la baza emiterii actului supus judecăţii aspect care nu era reglementat în Legea nr.554/2004, chiar dacă părţile de cele mai multe ori solicitau şi acest lucru prin acţiune.

În condiţiile actualei reglementări, instanţa va trebui să verifice şi legalitatea operaţiunii administrative, aspect de noutate determinat evident de necesitatea anulării în unele cazuri a întregii proceduri de emitere a unui act adică inclusiv operaţiunea administrativă ce a stat la baza emiterii unui act administrativ nelegal.

53 Soluţie de unificare a practicii – Poliţist. Pensionare anticipată. Modificarea condiţiilor prevăzute de lege. Principiul neretroactivităţii.

Pentru respectarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art., 15 alin. 2 din Constituţie, republicată, cererea de pensionare anticipată formulată de poliţist în temeiul prevederilor Legii nr. 179/21004 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor se soluţionează în raport cu prevederile în vigoare la data depunerii cererii, iar nu în raport cu condiţiile impuse prin modificările şi completările ulterioare aduse Legii nr. 179/2004.

259

- Alin 3 nemodificat prevede posibilitatea ca instanţa să se pronunţe şi să acorde despăgubiri pentru daune materiale şi morale, cauzate dacă reclamatul a solicitat acest lucru.

- Alin 4 art 18 este de asemenea nemodificat şi se referă la soluţii ce se pot da cu privire la contractele administrative:

- anularea contractelor administrative; - obligarea unei părţi să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în

contract; - obligarea la daune materiale şi morale, etc.; ♣ art 18 alin 5 a fost modificat şi are următorul cuprins:” toate

soluţiile pe care le pronunţă instanţa prevăzute la alin 1 – 4 pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate pentru fiecare zi de întârziere”.

Aspectul de noutate constă în faptul că în chiar cuprinsul hotărârii instanţa poate aplica sancţiunea penalităţilor de întârziere.

♣ Alin 6 art 18 cuprinde dispoziţii noi (este nou introdus) ce reglementează că „în toate situaţiile instanţa poate stabilii prin dispozitiv la cerea părţii interesate, un termen de executare precum şi amenda prevăzută la art 24 alin 2 din legea contenciosului.

Prin aceste dispoziţii noi, de fapt legiuitorul a comprimat posibilitate< de a formula în loc de două acţiunii – una singură – Adică prin care reclamantul să ceară şi anularea actului şi despăgubiri şi aplicarea sancţiunilor de întârziere şi să stabilească şi termenul de executare dispoziţiilor instanţei, dar şi amenda în cazul refuzului autorităţii publice de a pune în executare hotărârea pronunţată in contencios administrativ.

Ca atare se scurtează şi ciclul procesual ca durată şi numărul de procese, (în loc de două, unul), dar şi timpul necesar soluţionării, iar efectul juridic este cel urmărit, adică de a se executa hotărârea în timp util, de a nu perturba raporturile administrative dintre administraţie şi cetăţeni, sau şi alte autorităţi publice.

Noua reglementare (alin. 6) este deosebit de utilă şi favorabilă reclamantului – persoanelor vătămate într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, iar prin aceasta se realizează cadrul legal al apărării drepturilor persoanelor care a câştigat procesul printr-o hotărâre judecătorească.

♣ Art 19 cuprinde dispoziţii referitoare la termenul în care se pot cere despăgubiri pe calea acţiunii în contenciosul administrativ.

Textul cuprinde 3 aliniate care se menţin în forma prevăzută în Legea nr. 554/2004, dar după alin 2 se introduce alin 2 cu 1 care cuprinde expres textul: „dispoziţiile alin 1 şi 2 se aplică în mod corespunzător şi contractelor

260

administrative”. Prin urmare legiuitorul a extins în mod clar aplicarea acestor dispoziţii atât actele administrative, cât şi la contractele administrative.

- Alin 1 prevede că termenul pentru a solicita despăgubiri, ulterior acţiunii principale de anularea actului administrativ nelegal şi vătămător este un termen de prescripţie şi curge de la data la care reclamantul – partea a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, care evident trebuie probată.

♣ Termenul de solicitare a despăgubirilor este de un an de la data când a cunoscut întinderea prejudiciului conform art 11 alin 2 din Legea contenciosului modificată prin legea 262/2007.

♣ Alin 3 se referă la faptul că cererile în contencios privind despăgubirile se timbrează conform Legii nr. 146/1997 şi se judecă după procedura prevăzută de Legea 554/2004 modificată şi completată prin Legea şi nr. 262/2007.

Art 20 reglementează calea de atac utilizată împotriva hotărârii pronunţate în contencios administrativ şi fiscal, care este recursul.

Art 20 cuprinde 3 aliniate din care alin 1 şi 3 se modifică astfel: ♣ Art 20 alin 1 modificat prevede clar faptul că: Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu recurs în

termen de 15 zile de la comunicare, ceea ce înseamnă că toate hotărârile pe recurs sunt supuse acestui termen de recurs (ca regulă generală)

Hotărârile pe excepţii de nelegalitate şi asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat sunt supuse căii de atac a recursului, dar termenul este de 5 zile de la comunicarea hotărârii.

Evident, şi hotărârile pronunţate pe excepţia declinării pe excepţie sunt supuse tot recursului în termen de 5 zile, dar de la pronunţare, deoarece ele nu se pronunţă pe fondul cauzei, iar codul de procedură civilă se aplică în completare dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

♣ Trebuie subliniat faptul că recursul suspendă executarea şi se judecă de urgenţă, adică suspendă executarea hotărârii (nu a actului administrativ atacat). De exemplu: la fond se respinge acţiunea reclamantului, acesta declară recurs; până se judecă recursul, nu se poate executa actul administrativ atacat decât dacă s-a respins cerea de suspendare a executării lui.

Dacă la fond s-a admis acţiunea, pârâtul declară recurs, iar la fond s-a admis suspendarea executării actului până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a hotărârii prin recursul declarat se suspendă executarea hotărârii, adică nu se anulează actul, dar el nu se poate executa fiind suspendată executarea lui printr-o altă hotărâre judecătorească.

261

Din aceste motive logice, legiuitorul a impus judecarea de urgenţă a recursului, pentru a nu îngreuna, a nu se tergiversa executarea actelor administrative şi pentru a nu se suprapune suspendarea cu executarea pe perioade mari de timp.

♣ Alin. 3 prevede că în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, modificând sau casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca ca fondul, cauza se va trimite o singură dată la aceiaşi instanţă.

Prin urmare, dispoziţiile codului de procedură civilă sunt aplicabile cu condiţia ca, în caz de casare pentru nesoluţionarea pe fond de către instanţă a cererii, cauza să se trimită o singură dată la aceeaşi instanţă pentru a nu se prelungi ani de zile litigiul, care potrivit legii se judecă şi la fond şi în recurs cu celeritate şi de urgenţă.

♣ Prin legea nr.262/2007 s-a introdus o cale extraordinară de atac împotriva hotărârii în contencios care deşi era utilizată în practică – revizuirea hotărârii definitive şi irevocabile, în condiţiile prevăzute de codul de procedură civilă acum revizuirea este efectiv reglementată în normele aplicabile contenciosului stabilite prin legea cadru.

Art. 21 reglementează căile extraordinare de atac. La alin. 1 se precizează că împotriva soluţiei definitive şi irevocabile

pronunţate de instanţă de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de codul de procedură civilă, respectiv contestaţia în anularea (art 317 şi 318 c. pr.civ.54) şi revizuirea (art 322 c. pr. civ.55)

54 Art. 317 Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. Art. 318 Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

262

Alineatul 2 se modifică în sensul că este reglementată expres utilizarea revizuirii ca şi cale extraordinară de atac, împotriva hotărârilor pronunţate în contencios administrativ, mai ales pentru situaţiile şi cauzele în care au fost soluţionate excepţiile de nelegalitate prin hotărârii definitive şi irevocabile, de respingere a acestei excepţii ca inadmisibilă, nefiind soluţionate excepţiile de nelegalitate pe fondul lor.

Textul prevede expres: constituie motiv de revizuire, motiv care se adaugă la cele 8 motive de revizuire prevăzute în art 322 c.pr.civ. ( art 322, pct 1-8), privind hotărârile rămase definitive şi irevocabile încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin 2 coroborat cu art 20 alin 2 din constituţia României Republicată. (teza 1). 55 Art. 322 Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; 2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; 3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; 4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză; 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere; 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs. În cazul când una dintre instanţe este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă; 8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa. 9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

263

♣ Teza 2 se referă la faptul că cerea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. 3 (adică trebuie făcută motivarea de urgenţă şi nu în 30 de zile ca regulă generală), la cererea temeinic motivată a părţii interesată, în termen de 15 zile de la pronunţare.

♣ Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere într-un termen de maxim 60 de zile de la înregistrare.

Mai exact trebuie spus că, în cazul în care la fond s-a respins excepţia de nelegalitate pe inadmisibilitatea invocării ei, în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii se va formula cerere de revizuire.

♣ Dar în termen de 15 zile de la pronunţare partea interesată va solicita printr-o cerere temeinic motivată „comunicarea hotărârii şi redactarea ei de urgenţă pentru ca în timp de 15 zile de la comunicarea hotărârii să poată introduce cererea de revizuire, care se va judeca cu precădere şi de urgenţă:

a) fie de instanţa de fond, dacă nu s-a făcut recurs şi a rămas hotărârea irevocabilă

b) fie de instanţa de recurs, dacă prin decizia dată de recurs s-a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate.

c) Aşadar competenţa soluţionării cererii de revizuire, împotriva hotărârii definitive şi irevocabile revine atât Curţii de Apel ca instanţă de fond contencios, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doar atunci când cerea de revizuire vizează hotărârile pronunţate, asupra excepţiei de nelegalitate, prin care s-a respins excepţia ca inadmisibilă, nefiind soluţionată pe fond.

d) Nu este vorba de celelalte hotărâri definitive şi irevocabile pentru care calea extraordinară de atac - revizuirea se pateu introduce în condiţiile prevăzute de codul de procedură civilă şi de art 21 alin 2 din legea nr.554/2004 modificată.

Aspecte de noutate legislativă privind procedura de executare în

contencios - Cap. III din Legea nr. 554/2004 Titlul executoriu – art 22 Acest articol a fost modificat prin Legea nr.262 astfel încât în

cuprinsul actual al textului se prevede expres ce este un titlu executoriu în contencios şi cum se execută silit.

♣ Conform art 22 din Legea 554/2004 modificat prin legea 262/2007 titlul execuoriu reprezintă hotărârea judecătorească definitivă şi irevcabilă prin care s-a respins acţiunea formulată potrivit prezentei legi şi s-au

264

acordat cheltuiei de judecată, se investeşte cu formulă executorie şi se execută silit potrivit dreptului comun.

Aşadar, textul art 22 nu se referă la toate hotărârile judecătoreşti pronunţate în contencios, ci doar la acelea prin care s-au respins acţiunile formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, DAR s-au acordat cheltuieli de judecată.

Hotărârile judecătoreşti sunt titluri executorii, dacă sunt definitive şi irevocabile, iar pentru a le executa efectiv – cu privire la cheltuielile de judecată admise – trebuie investite cu formulă executorie şi se execută silit conform dispoziţiilor din dreptul comun, adică prin cerere de executare silită adesată executoriului judecătoresc în condiţiile Legii 181/2001 privind executorii judecătoreşti.

Faţă de dispoziţiile legii sus menţionate şi faţă de situaţiile întâlnite în practica instanţei de contencios în materie de neexecutare integrală a hotărârilor, se pune următoarea problemă :

Ce se întâmplă cu hotărârile definitive şi irevocabile prin care: 1)s-au admis acţiunile în contencios şi 2) au fost obligate pârâtele la cheltuieli de judecată? a) se execută integral hotărârea de contencios (titlul executoriu) fără

intervenţia executorului (pe calea dreptului comun) adică se execută şi punctul 1 şi 2 prin hotărâre referitor la admiterea acţiunii şi admiterea cheltuielilor de judecată.

b) se execută doar partea privitoare la actul administrativ anulat pe cale judecătorească prin hotărârea respectivă, executare ce se face pe cale administrativă (fără executor) direct de autoritatea publică pârâtă, iar cheltuielile de judecată se execută prin intermendiul executoriului judecătoresc pe calea dreptului comun.

- trebuie investită cu formulă executorie hotărârea judecătorească în toate cazurile, adică şi în cele de admiterea acţiunii în contencios şi în cel de respingere a acţiunii, dar prin care se acordă cheltuieli de judecată?

Apreciez că: 1. atunci când printr-o hotărâre judecătorească s-a admis acţiunea şi cu

privire la actul administrativ atacat şi cu privire la cheltuielile de judecată, ambele dispoziţii formând un tot unitar respectiv dispozitivul hotărârii (titlul executoriu) trebuie executată pe cale administrativă, şi nu pe calea dreptului comun, inclusiv în ce priveşte petitul referitor la cheltuielilor de judecată56.

56 De comentat pe scurt speţa Gutt Karina.

265

2. atunci când întâlnim situaţii în care s-a respins acţiunea reclamantului, dar s-au acordat cheltuieli de judecată prin hotărârea pronunţată, desigur că acea hotărâre nu are temei legal să fie executată în contencios, chiar dacă ea emană de la o instanţă de contencios administrativ. Aşa fiind, nu este posibilă executarea hotărârii respective fără alte formalităţi, ci ea trebuie investită cu formulă executorie, iar pentru executarea ei silită partea interesată va trebui să se adreseze executorului judecătoresc, adică executarea se va face pe calea dreptului comun.

A interpreta altfel textul de lege de la art 22 astfel cum a fost modificat ar conduce la situaţia părţii vătămate prin actul administrativ atacat, anulat de instanţă, care deja a ocazionat cheltuieli cu procesul să suporte şi alte cheltuieli suplimentare pentru a-şi vedea hotărârea executată.

Ori, nu este logic, ca partea câştigătoare să mai suporte şi cheltuieli de executare impuse de executarea pe calea dreptului comun – taxe către executorul judecătoresc, câtă vreme partea respectivă nu se află în culpă, ci dimpotrivă a dovedit nelegalitatea actului adminsitrativ atacat, vătămarea produsă prin acesta, admiţându-i-se acţiunea asa cum a fost formulată.

Art 23 – Obligaţia publicării După cum se cunoaşte din drepul comun de regulă hotărârea

judecătorească definitivă şi irevocabilă este în principiu opozabilă părţilor din proces, potrivit relativităţii efectelor juridice – principiu cunoscut şi aplicabil şi în ce priveşte hotărârile pronunţate şi în contencios administrativ.

Dar, aşa cum o lege, o hotărâre de Guvern sau o Ordonanţă de Guvern, un Ordin de ministru, pentru a fi cunoscută de toţi cetăţenii ţării, ea trebuie publicată adică adusă la cunoştinţă in mod public. Publicarea acestor acte normative se face deregulă în Monitorul Oficial al României, partea I57.

Referitor la dreptul de proprietate, pentru ca acesta să poată fi opus altei persoane, unui terţ, se impune cu privire la bunurile imobile întabularea dreptului de proprietate în cartea funciară asupra acestora în condiţiile şi cu respectarea Legii Cadastrului nr. 7 /1996 republicată58.

57 58 Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare.

266

Tot astfel se impune şi în unele situaţii – cazuri soluţionate prin hotărâri definitive şi irevocabile de către instanţa de contencios administrativ şi fiscal să fie publicate în M. Of. P. I a României, hotărâri prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ, dar cu caracter normativ (nu şi cel cu caracter individual)59.

♣ Aceste hotărâri sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor60. Adică, de la data publicării în M. Of. devin obligatorii pentru terţ, pentru restul persoanelor fizice şi juridice, pentru restul cetăţeniilor, iar pentru părţiile în proces hotărârea respectivă este obligatorie de la data rămânerii definitiivă şi irevocabilă, respectiv de la data pronunţării decizilor în recurs, după caz.

♣ Hotărârea publicată în M. Of. nu poate fi opusă altor persoane, decât pentru viitor, adică începând cu data publicării ei devine opozabilă erga omnes.

Legea contenciosului administrativ spun expres că aceste hotărâri definitive şi irevocabile se publică obligatoriu, după motivare la solicitarea instanţei.

♣ Adică după ce s-a motivat şi redactat acea hotărâre, ea va fi înaintată într-un exemplar către M. Of. Partea I pentru publicare, pentru aducerea la cunoştinţă a publicului.

Menţiunea publicării a acelai hotărâri se va face expres în cuprinsul dispozitivului deciziei prin care rămâne irevocabil acea hotărâre.

♣ Există însă situaţii în care publicarea hotărârilor se face nu numai în M. Of. al României, ci şi în M. Of. al judeţelor ori al municipiului Bucureşti, atunci când este vorba de o serie de acte normative, ce privesc imobilele din acel judeţ sau municipiul Bucureşti şi care deregulă se publică în M. Of. cu bis de obicei, de exemplu hotărârii de guvern privind inventarierea bunurilor imobile, ale judeţului, municipuilui, etc.

În art. 23 se prevede expres în afară de obligaţia publicării hotărârii înM.Off. şi faptul că această operaţiune este scutită de plata taxelor de publicare.

Evident, textul de lege trebuie interpretat strict în litera şi spiritul legii, adică sunt scutite de taxa de publicare, doar hotărârile definitive şi irevocabile prin care s-a dispus anularea în tot sau în parte a unuii act administrativ cu caracter normativ.

59 Astfel de hotărâri se întâlnesc la achiziţiile publice. 60 De exemplu hotărâriile prnunţate de plenul I.C.C.J. privind recursul în interesul legii prin care se interpretează norme referitoare la contenciosul administrativ.

267

Dar, în practica judiciară se întâlnesc cazuri diverse complexe care privesc nu numai anularea actelor administrative unilaterale cu caracter administrativ, sau cu caracter individual, ci şi anularea unor contracte administrative, încheierea acestora în urma desfăşurării licitaţiilor publice, de servicii publice, de prestări de servicii şi lucrări de bunuri de interes public.

Şi în aceste situaţii trebuie adus la cunoştinţa cetăţeanului şi a altor persoane juridice despre conţinutul hotărârii definitive şi irevocabile prin care s-a dispus cu privire la contractul respectiv, la licitaţia publică dedusă judecăţii.

În acest sens, menţionez că sunt acte normative ce reglementează expres procedura de licitaţie publică a bunurilor, a serviciilor, respectiv procedura de desfăşurare a licitaţiei şi de contestare de către persoanele interesate, de către ofertanţi spre exemplu prin O.G. nr. 60 / 2001 privind achziţiile publice în art. 97 alin. 2 se prevedea expres că hotărârea se publică în M. Of. Partea a VI-a Achiziţii Publice.

Această dispoziţie referitoare la publicarea hotărârilor instanţei de contencios se menţine şi prin reglementarea adusă, prin O.G. 34/19.04.2006 de modificare a O.G. 60/2001 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, care în art. 97 alin. 2 stipulează obligaţia publicării hotărârii.

În aceste situaţii însă, leguitorul prevede obligaţia publicării hotărârii definitive şi irevocabile, însă nu menţionează expres scutirea de la taxa de publicare.

Dimpotrivă, în reglementările speciale privind achiziţiile publice, obligatia publicării, a taxelor de publicitate cade în sarcina părţii aflate în culpă, stabilită de instanţă prin hotărâre în care trebuie prevăzută expres menţiunea cu privire la care este obligată să achite taxele de publicare.

De altfel, în practică s-a constatat că datorită refuzului părţii în culpă de a achita taxele de publicitate stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, conducerea Monitorului Oficial al României partea a VI – ea a înaintat prin adresă instanţei cuantumul taxelor de publicitate cu menţiunea să i se comunice părţii obligate prin hotărâre să achite acele taxe şi în cuantumul stabilit într-un anume cont în vederea realizării operaţiunii de publicare a hotărârii în M. Of. P. VI.

Ca urmare a acestei adrese instanţa va trebui pe cale administrativă să comunice părţii obligate prin hotărâre să se conformeze celor de mai sus.

268

Desigur pentru acest motiv prin hotărârea pronunţată în recurs instanţa va trebui să dispună atât cu privire la publicare, dar şi cu privire la cheltuielile de publicare în sarcina cărei părţi cad.

Desigur că prin raportare la prevederile art 274 c.pr.civ., partea care va cădea în culpă procesuală va suporta atât cheltuielile de judecată, dacă au fost solicitate şi sunt dovedite căt şi cheltuielile de publicitate a hotărârii în M. Of. P. VI atunci când este vorba de contractele administrative de achiziţii publice.

În acest sens după motivarea şi redactarea hotărârii definitive şi irevocabile un exemplar de pe aceasta se va inainta cu adresă la M. Of. P. VI Achiziţii Publice în vederea publicării hotărârii repective.

Hotărârea devine obligatorie pentru terţi, pentru viitor, adică de la data publicării a M. Of., iar pentru părţiile în proces de la data pronunţării în recurs sau de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii61.

Art. 24 obligaţia executării În ce priveşte executarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în

contencios administrativ legea contenciosului administrativ reglementează în cele 3 alineate ale art 24, care au fost modificate prin Legea nr. 262/2007 următoarele:

În art. 24 alin. 1 se prevede expres – la conţinutul hotărârii titlului executoriu prin care instanţa a dispus:

1. admiterea actiuni şi ca urmare autoritatea publică este obligată să incheie,

2. să inlocuiască sau să modifice actul administrativ constatat nelegal,

3. să-i elibereze un alt înscris, 4. sau să efectueze anumite operaţiuni administrative,

etc. Deci acestea sunt aspectele principale la care hotărârea în primul rănd

trebuie să facă referire, adică să fie prevăzute expres în dispozitivul hotărârii, ceea ce înseamnă efectiv asupra ceea ce s-a pronunţat instanţa în urma judecării cauzei.

Legea supune că executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Prin urmare se reglementează două posibile ipoteze:

61 Notă de subsol 12 de dat 2 exemple Maricica Ioniche - achiziţii publice, hotărâri

pronunţate în recurs.

269

1. când hotărârea cuprinde şi temenul de executarea a acesteia, de exemplu: în termen de o lună, de 60 de zile, de un an sau „imediat” sau „de îndată” după caz. Instanţa se ponunţă prin hotărâre şi cu privire la termenul de executare, dacă reclamantul solicită acest lucru prin acţiune.

Până la apariţia Legii nr. 262/2007 existau în practică situaţii mai rare în care se dispunea si cu privire la temenul de executare a hotărârii de exemplu:

a) cazul Marinescu Vasile contra A.V.A.S. acţiune formulată în temeiul art 24 alin 2 din Legea nr. 554/2004 – caz în care executarea hotărârii definitive şi irevocabile trebuia făcută de pârâtă în termenul legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii, nefiind cuprins un termen expres de executare a acesteia.

b) Cazul Leonte contra M.A.I. – acţiune formulată de petent pentru obligarea pârâtului să execute de îndată o sentinţă a tribunalului Braşov secţia contencios administrativ şi fiscal, hotărâre şi definitivă şi rămasă irevocabilă prin nerecurare de către pârâtă, şi în al căreui dispozitiv se prevede expres obligarea pârâtei M.A.I. să execute de îndată comunicarea informaţiilor de interes public solicitate în temeiul Legii nr. 544/2001, respectiv temeiul acţiunii fiind aplicarea dispoziţiilor art 24 alin 2 din Legea nr. 554/2004. În ambele situaţii prezentate la punctele a şi b acţiunile întemeiate

pe dispoziţiile art 24 alin 2 din legea contenciosului au fost admise în condiţiile legii, faţă de probele de la dosar.

De regulă hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate anterior Legii 262/2007 se puneau în executare după ce partea se adresa în scris autorităţii publice pârâte solicitând expres executarea acelei hotărâri pe care o depunea în copie conformă cu originalul.

Dar, acest lucru se realiza nu în toate cazurile în termenul de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, motiv pentru care, dat fiind refuzul autorităţii publice pârâte de a executa hotărârea, partea reclamantă era nevoită să se adreseze din nou instanţei de judecată pentru a solicita să i se aplice conducătorului autoritâţii pârâte obligate prin hotărârea definitivă şi irevocabilă, sancţiunile prevăzute de art 24 alin 2 din Legea nr. 554/2004.

Prin Legea nr. 262/2007, Legea 554 /2004 a fost modificată astfel că la art. 18 din lege s-a introdus un alineat nou prin care se prevede expres posibilitatea ca partea interesată să solicite (dacă cere) prin acţiune, iar instanţa poate stabilii prin hotărâre – dispozitiv un termen de executare precum şi amenda prevăzută la art 24.

270

În acest fel se scurtează durata litigiului de la data formulării acţiuni şi până la punerea în executare a hotărârii definitive şi irevocabile şi totodată nu mai este necesar să se adreseze de 2 ori instanţei de contencios, ci o dată deoarece:

- prin această hotărâre instanţa poate dispune atât cu privire la anularea actului administrativ nelegal, la obligarea autorităţii publice să emită un nou act, la despăgubiri, dar şi cu privire la temenul de executare şi sancţiunea amenzii prevăzută la art 24 alin 2, aplicată conducătorului autorităţii publice, care refuză executarea hotărârii definitive şi irevocabile pronunţată de instanţa de contencios.

Referitor la termenul de executare, apreciez că instanţa trebuie să analizeze de la caz la caz, în funcţie de obiectul acţiunii reclamantului şi să dispună cu privire la termenul de executare a hotărârii în funcţie de cererea reclamantului şi în funcţie de propria-i conştiinţă şi evident ţinând cont de urgenţa situaţiei respective şi de complexitatea obligaţiei de executat.

Evident, termenul de executare stabilit de instanţă nu poate fi, consider eu, mai mare de un an altfel nu se mai realizează cele două principii aplicabile raporturilor administrative respectiv celeriatea şi prioritatea interesului public şi totodată implicit nu se mai realizează principiul respectării şi aplicării legii, inclusiv a hotărârii judecătoreşti definitivă şi irevocabliă care capătă putere de lege.

Menţionez că ar trebui ca termenul de executare să fie în general cel de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii aşa cum deja era prevăzut în art 24 alin 1 prin sintagma folosită de leguitor în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărării.

♣ Legiuitorul a prevăzut expres ce măsuri sancţionatorii se pot aplica în cazul în care nu e respectă termenul de executare a hotărârii (indiferent dacă e vorba de un termen prevăzut expres în hotărâre sau nu – în dispozitiv), deoarece regula este termenul de 30 de zile.

Astfel la art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 modificată prin Legea 262/2007 se prevede posibilitatea că instanţa „are abilitatea, competenţa legală de a aplica”, deci nu facultatea, legea spune „se aplică”, cu condiţia ca termenul de executare să nu fie respectat. 1) conducătorul autorităţii publice şi după caz, 2) persoanei obligate, adică în situaţia în care prin hotărâre reclamantul a chemat în judecată şi persoana (funcţionarul public) care a emis actul administrativ nelegal, sau a refuzat eliberarea lui.

Deci amenda nu se aplică numai conducătorului autorităţii publice, ci poate fi aplicată unei alte persoane, dacă aceasta figurează expres ca pârât „obligat prin hotărâre să facă anume ceva”.

271

Amenda este stabilită în procent de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar referitor la data care se aplică această amendă, evident, instanţa o va cuprinde în hotărâre pe baza cererii reclamantului şi a doveziilor de la dosar.

Legea prevede pe lângă amendă şi posibilitatea, dreptul reclamntului de a solicita: despăgubiri pentru întârziere, despăgubiri care sunt altele de cât cele ce se acordă pentru repararea prejudiciului pentru hotărârea iniţială, deoarece reclamantul nu putea şti de la început cât timp pârâtul – autoritatea publică – nu va executa hotărârea.

În practică sunt situaţii în care executarea hotărârii se face de bună voie, la cererea scrisă a reclamantului sau nu se face nici chiar la insistenţele reclamntului şi nici chiar urmare a acţionării în judecată a autorităţii publice pârâte, în temeiul art 24 alin 2 din legea contenciosului administrativ.

Însă, situaţiile sunt diferite chiar şi atunci când nu se pune îm executare hotărârea în temen de 30 de zile, şi anume:

- unele nu se pun în executare datorită imposibilităţii efective de executare, datorită unor alte împrejurări, alte litigii existente pe rolul instanţei strâns legate de punerea în executarea hotărârii, motive care sunt apreciate ca neimputabile autorităţii publice.

- altele nu se pun în executare din motive imputabile autorităţii pârâte, conducătorului acestuia.

♣ Pentru aceste din urmă motive şi situaţii care pot fi tot mai dese în practică leguitorul a prevăzut expres la art 24 alin. 3, ce măsuri legale se aplică in astfel de cazuri.

Prin urmare, legea astfel cum a fost modificată prevede că în cazul în care neexecutarea hotărârii din motive imputabile sau nerespectarea ei, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzută la art 24 alin 2 sus arătat, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu inchisoare de 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei.

Aşadar, condiţia aplicării unei măsuri severe – amenda penală sau închisoare de la 6 luni la 3 ani, nu se poate aplica decât dacă:

- reclamantul face dovada că nu s-a pus în executare hotărârea, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitivă şi irevocabilă;

- dovada că nu s-a pus în executare nici după un teremn de 30 de zile de la data aplicării amenzii conducătorului autrorităţii publice obigate prin hotărâre sau a persoanei – funcţionarul public obligat prin acea hotărâre.

Deci trebuie să aibă efectiv fie 2 hotărâri: 1) definitivă şi irevocabilă de admitere a acţiunii 2) o hotărăre de amendare a conducătorul autoritâţii în condiţiile art 24

alin 2 din Legea nr. 554/2004 ;

272

3) să fii trecut cele 30 de zile de la data aplicării amenzi; ♣ 4) să fie motive imputabile, de neexecutare, sau nerespectare a

hotărârii, care efectiv trebuie dovedite şi nu solicitate pur şi simplu, pentru ca instanţa competenă, adică instanţa penală să faca aplicarea dacă e cazul a prevederilor art 24 alin 3 din Legea 554/2004 .

În acest sens subliniez faptul că practica judiciară a secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Braşov au existat şi:

a) cazuri de aplicare a sancţiunilor prevăzute de art 24 alin 2 din Legea nr. 554/2004, mai dese la număr, dar şi cazuri

b) în care partea reclamantă s-a adresat tot instanţei de contencios pentru aplicarea prevederilor a art 24 alin 3 din lege.

Or, după cum rezultă din textul legii dispoziţiile de la art 24 alin 3 nu pot face obiectul judecăţii în contencios administrativ, deoarece, aşa cum am spus, fiind vorba de o infracţiune, adică o faptă care îndeplineşte cumulativ atât vinovăţia, cât şi pericolul social, dar fapta să fie de natură penală, se aflăm pe tărâmul competenţei altei instanţe respectiv instanţa penală sau organul de cercetare penală, deci competenţa aplicării constată incidenţei art 24 alin 3 revine organelor penale.

♣ Ca atare, în cazurile prezentate la punctul b instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii ca inadmisibilă a acţiunii pe calea contenciosului administrativ, constatând că nu este competentă să soluţioneze acţiunea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. 3 din Legea contenciosului administrativ.

Desigur, partea are posibilitatea legală să se adreseze dacă consideră (potrivit principiului disponibilităţii părţii) direct organului penal, care va stabili dacă este cazul să fie aplicată închisoarea sau amenda în cuantumul prevăzut de lege, pentru nerespectarea hotărârii din motive mputabile şi în baza probelor şi raportat lka prevederile art 24 alin 3 din legea 554/2004 modificată.

Art 25 – instanţa de executare Textul cuprins în articolul 25 reglementează care este instanţa de

executare a unei hotărâri judcătoreşti pronunţată în contencios administrativ. Acest lucru rezultă din cele 4 alineate ale art. 25 după cum urmează: - alin 1 se referă la instanţa care poate aplica sancţiunea prevăzută la

art. 24 alin 2, deci nu şi la art 24 alin 3, aşa cum ama arătat mai sus, instanţa de contencios nu are competenţă privind aplicarea acestui text, adică a stabilirii dacă este infracţiune sau dacă este cazul apllicării amenzi penale. Sancţiunea prevăzută la 24 alin 2, se realizează prin hotărâre de către instanţa de executare, care este tot o instanţă de contencios administrativ.

273

Se pune problema care este instanţa de executare, adică instanţa care a soluţionat cauza pe fond care nu poate fi de cât Tribunalul sau Curtea de Apel după caz sau instanţa care a judecat pe recurs.

Desigur, executarea hotărârii se face la cererea expresă a reclamantului, ca dealtfel şi aplicarea sancţiunii prevăzută la art 24 alin 2 din lege.

Cât priveşte procedura de soluţionare a acestei cereri, legea precizează că se face în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea părţilor, iar cererea privind executarea hotărârii este scutită de plata taxei de timbru, conform art 25 alin 2 din lege.

După cum se observă, din cuprinsul comentariului legii contenciosului rezultă fără dubii că toate cererile, acţiunile, indiferent cât de urgemte sunt, fie pe fond fie în recurs, fie pe excepţia de nelegalitate, judecarea acestora se face cu citarea obligatorie a părţiilor, pentru a se putea da eficienţă pricncipiului dreptului la apărare şi de a lua la cunoştinţă toate părţile implicate în proces despre cele ce se judecă şi pentru ca hotărârea pronunţată să le fie opozabilă.

În ce priveşte termenul în care se poate ataca hotărârea pronunţată şi judecată în camera de consiliu, privind executarea hotărârii de contencios administrativ, aesta este prevăzut expres, astfel: calea de atac este recursul, dar acesta se poate declara evident şi obligaţia de a-l motiva în termenul de 5 zile de la comunicarea hotărârii.

Termenul este în mod logic scurt, dat fiind faza de executare a hotărârii ca fază finală a procesului respectiv.

Desigur, că recursul se va judeca de urgenţă şi tot cu citarea părţilor în mod obligatoriu.

În vechiul text de Lege nr. 554/2004 termenul de recurs era de 5 zile de la data pronunţării, termen care în fapt constituia un impediment pentru părţi, respectiv partea interesată, de a putea şti exact, care au fost argumentele pe care s-a bazat soluţia pronunţată de instanţa de executare, câtă vreme termenul de recurs curgea de la data pronunţării şi nu de la data comunicării hotărârii, dată care în timp se situa la distanţă, de cel puţin 10 zile sau chiar o lună până la motivarea şi redactarea hotărârii şi depunerii ei la mapă.

Aceste deficienţe au fost efectiv înlăturate, prin modificarea adusă art. 25 prin legea 262/2007.

În alin 4 dispoziţiile cuprinse în text se referă la aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiile de la alineatul 1 – 3 şi la caz, în cazul în care se solicită aplicarea sancţiunii pentru neexecutarea hotărârii,ce privesc, au ca

274

obiect contracte administrative, care desigur sunt tot mai numeroase cazurile aflate pe rolul instanţei de contencios administrativ.

♣ Legea contenciosului administrativ prevede şi posibilitatea ca partea – autoritatea publică pârâtă, care a executat hotărărea judecătorească pronunţată de contencios şi nu are culpă, să se îndrepte cu acţiune separată, respectiv conducătorul autoriţăţii pârâte poate formula acţiune în regres împotriva celor vinovaţi (a persoanei vinovate, sau funcţionarului public vinovat) , dar numai de neexecutarea hotărârii.

Textul se referă expres la cazul neexecutării hotărârii şi nu la eliberarea, emitarea sau refuzul de a răspunde la o cerere a unui petent, adică, ne aflăm pe tărâmul edja al existenţei unui titlu executoreiu hotărâre pe contencios administrativ prin care conducătorul autorităţii publice a fost sdancţionat cu amendă în condiţiile art 24 alin 2 respectiv a fost obligat la despăgubiri de întârziere, în executarea hotărârii.

Conducătorul autorităţii poate la rândul său să formuleze acţiune în regres împotriva celor vinovaţi de ne executarea hotărâri.

Această acţiune în regres nu mai este de competenţa instanţei de contencios, ci este o acţiune de drept comun, care va fi judecată pe fond la judecătorie.

♣ Textul a suferit o modificare în sensul că, în cazul în care „cei vinovaţi de neexecutarea hotărârii sunt demnitari sau funcţionari publici, se aplică reglementările speciale”, adică fie legea specială a demnitarilor publici, de exemplu: O.U.G. 56/ 2004; fie Legea 188/1999, privind statutul funcţionaruilor publici, fie alte legi speciale privind funcţionari publici.

Legea contenciosului administraiv nu putea cuprinde absolut toate situatiile ce apar în practică, şi nici toate reglementările, ce se aplică în procesul de judecată, de aceea în lege se prevede expres la art 28 că dispoziţiile acestei legi se completează cu dispoziţiile din dreptul comun privind procedura de judecată respectiv codul de procedură civilă, în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu specificul raportului de putere dintre autoritatea publică pe de o parte şi perspoana vătămată în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

♣ Şi acest articol a suferit modificări în sensul că s-a completat alin 1 cu „compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă, se stabileşe de instanţă cu prilejul soluţionării cauzei, fapt care desigur terbuie menţionat în încheierea de şedinţă şi în motivarea hotărârii pronunţate.”

O dispoziţie extrem de utilă soluţionării cu celeritate a cauzei de contencios este cuprinsă la art 28 alin 2, care prevede că:

♣ „instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea cauzei cănd s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în

275

legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul - persoana vătămată stăriue în continuarea judecării pricinei.”

Prin urmare aspectul de noutate legislativă reprezintă nu numai o măsură de celeritate a judecării cauzei, ci reprezintă o chestiunea asupra căreia trebuie să reflecte foarte bine ataât partea care solicită suspendarea judecării cauzei pănă la soluţionarea laturii penale, dar şi pentru instanţă atunci când pronunţă prin încheiere admiterea sau respingerea cererii de supendare a judecării cauzei pe motivul existenţei unei cauze penale legate de cauza de contencios.

Dacă până la apariţia Legii nr. 262/2007 instanţa putea dacă gasea necersar, să suspende judecarea cauzei în baza art 244 punct 2 c. pr.civ., atunci când existau dovezi că s-a inceput urmărirea penală impotriva conduicătorul autorităţii publice pârâte, sau reclamante, fapt ce ducea la situaţia rămânerii în arhivă în nelucrare a dosarului respectiv timp de 1, 2-3 sau chiar mai mulţi ani până se soluţionează definitiv cauza penală,

- în prezent, instanţa nu poate să dispună suspendarea judecării pricinii pentru motiivul începerii urmăririi penale a conducătorului autorităţii publice pentru o faptă în legătură cu emiterea actului administrativ contestat, doarece leguitorul condiţionează a nu suspenda judecarea cauzei de săruinţa persoanei vtămate a reclamantului în judecarea pricinii.

♣ Cât priveşte stăruinţa persoanei vătămate, aceasta trebuie analizată de instanţă cu seriozitate, stăruinţă ce trebuie să se manifeste efectiv şi nu pur şi simplu să fie exprimarea poziţiei în sensul că „se opune la suspendarea judecării pricinii”, această poziţie a persoanei vătămate trebuie explicată, detaliată, şi chiar justificată în faţa instanţei, numai astfel stăruinţa este realizată ca şi condiţie necesară, imperativă de a nu suspenda judecarea pricinii.

Orice acţiune introdusă în instanţă se soluţionează conform procedurii de judecată după caz, fie după procedură civilă, fie după procedura penală (art. 24 alin 3 din lege).

Desigur şi cu privire la acţiunea în contencios, cererile se soluţionează, dacă au fost formulate cu respectarea procedurii legale, a plângerii prealabile, a termenului de formulare a acţiunii, dovada vătămării dreptului său, dovada prejudiciului suferit prin actul administrativ atact.

♣ Însă, introducerea unei acţiuni în contencios de către persoanele de drept public şi de orice autoritate publică, mă refer la cazurile în care chiar autoritatea publică cere anularea unui act administrativ emis de aceasta pentru nelegalitatea lui, acţiuni care au ca obiect apărarea unui interes public precum şi cele introduse împotriva actelor administrative normative,

276

de exemplu O.G, H.G., ordine, etc., „nu mai pot fi retrase de cel care le-a formulat”

Legiuitorul a prevăzut expres acest lucru în cuprinsul art 28 alin 3 pentru a nu lăsa la voia autorităţii publice de a formula o acţiune şi apoi de a o retrage, ci dimpotrivă anumite acţiuni care se referă la un interes public, act normativ cce privesc societăţi, nu mai pot fi retrase altfel s-ar crea o stare de alternanţă, de nesiguranţă, de nestabilitate în raporturile administrative şi în hotărârile luate de autoriţătiile publice implicate în astfel de cazuri.

Există totuşi o excepţie şi anume pot fi retrase acţiunile formulate de drept public, autoritate publică în situaţia în care acţiunile sunt formulate şi pentru apărarea drepturilor sau interselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat.

Prin urmare dacă o parte, autoritate publică a formulat o acţiune trebuie ca instanţa de contencios să verifice cu atenţie obiectul acţiunii, ce se urmăreşte a apăra un interes public, este vorba de un act administrativ normativ, sau este vorba de situaţia în care s-a formulat acţiune şi pentru apărarea drepturilor, intereselor, ce pot fi făcute de persoane juridice, fizice de drept privat.

Acestea din urmă îşi pot retrage acţiunea, ele fiind încadrabile în excepţia reglementată prin art 28 lin 3 din legea 554/2004 modificată.

În rest, toate cauzele se vor soluţiona, evident acţiunea formulată de persoanele fizice în cazul în care ele renunţă expres la judecarea cererii, sau la dreptul la acţiune se va lua act de aceasta (conform art 246 c. pr.civ.), dar textul de lege sus menţionat nu se referă la astfel de situaţii.

Întrucât din cele 31 de articole ale Legii 554/2004, 28 dintre acestea au suferit modificări, completări, eventual s-au introdus alineate noi în articol, sau articole noi, respectiv la articolele 1 – 28, comentariile de mai sus reflectă detaliat aceste noutăţi legislative aduse prin Legea nr.262/2007, care se aplică începând cu data de 2.august.2007, întrucât aceasta din urmă cuprinde dispoziţii procedurale privind soluţionarea cauzelor de contencios, ele fiind de imediată aplicare.

Art 27, 29, 30, 31 din Legea nr. 554/2004 au rămas nemodificate şi în forma în care au fost preăzute prin aceată lege. Ele se referă la judecarea cauzelor aflate pe rolul instanţei, în sensul că aceasta se face conform principiului aplicării legii în timp, având în vedere dispoziţiile art 1 din c. civ. potrivit cărora legea civilă nu retroactivează.

Corelarea terminologică la care se referă art 29 din lege prevede utilizarea termenilor adecvaţi şi specifici reporturilor administrative, adică a terminologiei preăzute expres şi chiar explicate în art 2 din legea contenciosului nr. 554/2004 şi evident legea 262/2007.

277

Art 29 se referă la competenţa instanţelor de a soluţiona cauzele de contencios în sensul că aceasta revine tribunalelor administrative fiscale, deşi ele nu sunt efectiv constituite aşa încât aceste litigii se soluţionează de secţiile de contencios ale tribunalului (în primă instanţă)

Intrarea în vigoare a Legii 554/2004 s-a făcut începând cu 06.01.2005, dar Legea nr. 262/2007 a intrat în vigoare începând cu 02.08.2007, adică imediat de la publicare întrucât în această lege din urmă nu se prevede termenul de 30 de zile de la publicare ca fiind teremen de intrare în vigoare şi atunci se aplică regula prevăzută de Legea nr. 24/2001 de tehnică legislativă, aşa încăt legea intră în vigoare de la 3 zile de la publicare în M.Of., ca în cazul de faţă.

Ca atare, legea de modificare a contenciosului administrativ este o lege cu caracter in principal procedural, fiind de imediată aplicare.

Prin art II din Legea nr. 262/2007 sunt cuprinse dispoziţii privind cauzele aflate pe rolul instanţei în sensul că acestea vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei.

Există dispoziţii exprese privind excepţia de la regula sus enunţată, excepţie în ce priveşte punerea în executare a hotărâriilor definitive şi irevocabile, pronunţate în temeiul Legii 29/1990 şi neexecutate la data intrării în vigoare a Legii nr.554/2004 executarea lor se va face în conformitate cu prevederile acestei legi.

♣ De asemenea, prin Legea 262/2007 se fac referiri cu privire la excepţia de nelegalitate în sensul soluţionării acesteia într-un mod echitabil şi în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei României Revizuite.

Excepţia de nelegalitate, reglementată de art 4 din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost modificat prin această lege, reprezintă garanţia procesuală prevăzută de legea 554/2004, dar care se aplică efectiv doar în condiţiile art 4 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, dându-se eficienţa juridică dorită de leguitor.

Deci, judecarea excepţiei de nelegaliatate se va face pe fondul ei, adică se va analiza efectiv legalitatea actului administrativ, încât nu se mai pune problema admiterii excepţiei de tardivitate sau de inadmisibiliate a excepţiei de nelegaliate, indiferent dacă actul administrativ a fost emis înainte de 2004 sau după 2004 şi indiferent dacă a fost emis în timp ce era în vigoare Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ.

Prin aceste dispoziţii legale defapt legiuitorul a permis ca persoanele vătămate printr-un act administrativ unuilateral sau normativ să-l atace pentru nelegaliate creând un cadru mai larg de aplicare efectivă şi de realizare a controlul judiciar de legalitate a actelor administrative normative

278

control realizat pe calea instanţei de contencios administrativ aşa încât, dacă aceasta constată că actul respectiv a fost emis cu încălcarea legii abuziv şi vădit nelegal să nu poată să continuie aplicarea lui sau să stea la baza emiterii altor acte administrative unilaterale, individuale, vătămătoare şi nelegale.

Mai exact, să se continue starea de nelegalitate a acelui act vădit nelegal, emis de o autoritate publică, prin încetarea efectelor acesteia.

În art III se reglementează expres ce cale legală poate urma o persoană

care a formulat excepţie de nelegalitate a unui act administrativ unilateral, normativ, excepţie care a fost respinsă ca inadmisibilă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

În acest sens legea prevede că aceste excepţii nu rămân de fapt neanalizate pe fond, dimpotrivă se va analiza legalitatea actelor administrative respective pe calea revizuirii acestor hotărâri.

Aşadar art. III dă posibiliatea ca împotriva acelor hotărârii definitive şi irevocabile, de respingere a excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă pentru motivul că actul administrativ unilateral, normativ a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004 şi că legea civilă nu retroactivează, să poată fi atacate pe calea extraordinară aceea a revizuirii hotărârilor.

Însă cererea de revizuire trebuie formulată de autorul excepţiei de nelegalitate (reclamantul, petentul, intervenientul) în temenul de 3 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/19.07.2007, adică începând cu data de 02.VIII.2007 respectiv cu 02.XI.2007 când expiră termenul limită de formularea revizuirii.

Chiar dacă Legea nr. 262/2007 nu prevede că hotărârile se atacă cu revizuire la instanţa unde s-a soluţionat definitiv şi irevocabil excepţia de nelegalitate invocată, conform procedurii civile dacă hotărârea a rămas definitivă prin nerecuare, fiind pronunţată de Curtea de Apel pe fond, revizuirea se adresează Curţii de Apel secţia contencios administrativ.

Dacă în recurs s-a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, cererea de revizuire se formulează la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţă care trebuie să soluţioneze revizuirea, adică să analizeze excepţia pe fondul ei.

Î.C.C.J. are posibilitatea să dispună fie prin trimiterea cererii de revizuire la Instanţa de fond, dacă pe fond nu s-a analizat excepţia de nelegalitate, iar dacă pe fond s-a analizat excepţia de nelegaliate pe prima instanţă, instanţa superemă va reţine cerea de revizuire săo soluţioneze echivalând ca un recurs, adică in situaţiile în care bnumai în recurs s-a

279

invocat inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, iar aceasta a fost admisă prin decizie irevocabilă de Î.C.C.J62.

Art IV - prin acest articol sunt cuprinse dispoziţii ce privesc termenul în care Guvernul României potrivit competenţelor şi atribuţiile sale portivit Legii nr. 90/2001 va prezenta Parlamentului spre aprobare, în procedură de urgenţă, proiectele de legi pentru reglementarea diferitelor jurisdicţii administrative speciale.

Având în vedere modificările aduse prin această lege şi faţă de competenţa guvernului şi atribuţiile acestiua de a intocmi şi elabora, fundamenta proiecte de legi, în art IV, din Legea nr.262/2007, coroborat cu art. 1 din legea contenciosului, astfel cum a fost modificat, se prevede expres ca în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi, guvernul să prezinte spre aprobare în procedura de urgenţă parlamentului proiecte de legi care să reglementeze diferitele juristidţii administrative speciale.

La alin 2 art IV se prevede că dispoziţiile art 26 şi art 261, din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului cu modificările şi completările ulterioare se abrogă63.

62 Cerere de revizuire formulată în temeiul art. III din Legea nr. 262/2007 cu privire la o hotărâre definitivă şi irevocabilă fără soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate, respinsă ca inadmisibilă. Excepţie de neconstituţionaltate. În litigiile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi având ca obiect cereri de revizuire formulate în temeiul art. III din Legea nr. 262/2007, s-a decis invocarea de către instanţă, din oficiu, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilo respective în raport cu dispoziţiile art. 20 alin. 2 – principiul priorităţii reglementărilor internaţionale – din Constituţie, republicată, cu referire la dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la justiţie) şi la art. 322 din Codul de procedură civilă care reglementează revizuirea ca o cale extraordinară de atac de retractare, iar nu de reformare. 63 ART. 26 În exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative ale consiliului judeţean, ale preşedintelui consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului, prefectul, cu cel puţin 10 zile înaintea introducerii acţiunii în contenciosul administrativ, va solicita autorităţilor care au emis actul, cu motivarea necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia. ART. 26^1 (1) Acţiunea introdusă de către prefect pentru anularea unui act administrativ al autorităţilor administraţiei publice locale socotit nelegal este scutită de taxa de timbru şi se judecă în regim de urgenţă. (2) Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile.

280

La art V se dispune publicarea in M.Of. a legii contenciosului administrativ cu modificările şi completările aduse prin această lege, în sensul renumerotării textelor de lege (dându-se o numerotare nouă textelor) , dealtfel legea pe internet, in programul Lex sau Legis apare în prezent reactualizată cuprinzând toate modificările şi completăriile la zi aduse la Legea nr.554/2004.

Notă : la realizarea materialului s-au avut în vedere dispoziţiile

prevăzute în: 1. Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ (abrogată); 2. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ în forma iniţială; 3. Legea nr. 262/2007 de modificare şi completare a Legi nr.554 / 2004

a contenciosului administrativ; 4. Legea nr. 340 / 2004 privind prefectul şi instituţia prefectului; 5. Codul de procedură civilă; Lect univ. dr. MARIA IONICHE 15.09.2007.

(3) Părţile sunt legal citate, dacă citaţia le-a fost comunicată cel puţin cu o zi înaintea judecării. (4) Hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile. (5) În situaţii deosebite pronunţarea poate fi amânată cel mult două zile. (6) Dispoziţiile prezentului articol referitoare la procedura de verificare a legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale ori judeţene se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Contencios administrativ - sinteze

Documents

Transcript of Contencios administrativ - sinteze