Cuprins:

Introducere

Capitolul I. CONCEPTUL DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

1.1 Noţiuni generale privind contenciosul adminstrativ

1.2 Istoricul şi tendinţele dezvoltării contenciosului administrativ în Republica Moldova

1.3 Reglementări normative privind contencisul administrativ

Capitolul II. REGLEMENTAREA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN DREPT

COMPARAT

2.1 Principiile aplicabile Contenciosului adminstrativ

2.2 Controlul legalitații actelor administrative in reglementările CEDO

2.3 Elemente de drept comparat

Capitolul III. PĂRŢILE LITIGIULUI, OBIECTUL ACŢIUNII ŞI INSTANŢELE DE

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

3.1 Părţile litigiului de contencios administrativ.

3.2 Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ.

3.3 Actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc

Capitolul IV. PROCEDURA EXAMINĂRII ÎN MATERIE DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV

4.1 Fazele procedurii de contencios administrativ

4.2 Căile de atac împotriva hotărîrii de contencios administrativ

4.3 Executarea hotărîrii pronunţate de instanţele de contencios administrativ

Capitolul V. ASPECTE PRACTICE PRIVIND APLICABILITATEA CONTENCIOSULUI

ADMINISTRATIV

5.1 Practica instanţelor de contencios administrativ din Republica Moldova

5.2 Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Concluzii

Introducere

Î n c e p î n d   c u   a n i i   ’ 9 0 ,   R e p u b l i c a   M o l d o v a ,   o d a t ă   c u   c ă d e r e a regimului

sovietic, a trecut pe o nouă cale de dezvoltare, exprimată prin naşterea unor

noir apo r tu r i   e conomice ,   soc i a l po l i t i c e ,   no i   r e fo rme   capab i l e   s ă   î n sc r i e   î n  

soc i e t a t e   o   nouă mentalitate democratică, în special în domeniul apărării drepturilor

omului.Ev iden t c ă soc i e t a t e a a s im ţ i t nece s i t a t e a de a cons t i t u i o i n s t i t u ţ i e

j u r i d i că nouă a contenciosului administrativ, legitimată de semnificaţia pe care ea o are pentru

statul de

drept,r ep rezen t î nd  un   i n s t rumen t   impor t an t   p r i n   i n t e rmed iu l   c ă ru i a ,   omu l   de  

r î nd   exponen t   a l  poporului, se poate apăra împotriva abuzurilor comise de autorităţile publice, pri

n acteadministrative ilegale ce lezează grav drepturile şi interesele legitime.Considerăm ca tema de

cercetare rezultă în sporirea responsabilităţii pentru controlul delegalitate

a actelor administrative emanate de la autoritatile publice, revizuirea interesuluinaţional

pe care statul îl  promovează cît şi a responsabilităţii  judecatorilor pentru judecareailegală

a litigiilor de contencios administrativ.

Contenciosul administrativ este o instituţie fundamentală a statului de drept, care reprezintă

instrumentul prin intermediul căruia orice persoană fizică sau juridică se poate apăra de eventualele

abuzuri ale organelor administraţiei publice şi a funcţionarilor ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul

acestor organe.

Noţiunea de „contencios administrativ” poate fi concepută sub două aspecte: ca instituţie juridică

şi ca un sistem de instanţe jurisdicţionale specializate.

Ca instituţie juridică, contenciosul administrativ constă dintr-un ansamblu de norme de drept

administrativ, prin care se stabileşte o nouă formă de răspundere administrativă – răspunderea

suportată de o autoritate publică pentru vătămarea unei persoane într-un drept al său recunoscut de

lege, printr-un act administrativ ilegal, prin refuzul de a rezolva sau nerezolvarea în termenii prescrişi

de lege a unei cereri referitoare la un drept subiectiv.

În sensul de sistem de instanţe jurisdicţionale specializate, contenciosul administrativ presupune

acel mecanism prin care se asigură repunerea în drepturi a persoanei vătămate într-un drept al său

legitim încălcat de către o autoritate publică.

Legea contenciosului administrativ adoptată la 10.02.2000 a instituit o procedură specială în

vederea examinării cauzelor de contencios administrativ şi executării hotărîrilor pronunţate, ca

rezultat, instituţia contenciosului administrativ a fost desprinsă de hotarele dreptului civil.

Instituirea procedurii specifice este motivată prin faptul că părţile şi anume pîrîtul este o

autoritate publică investită cu putere de stat care are la îndemînă şi forţa coercitivă a statului pe care

poate s-o aplice, procedura civilă poate dura un timp foarte îndelungat şi se poate încheia cu împăcarea

părţilor, ceea ce nu poate fi admis în contenciosului administrativ, la fel, răspunderea administrativ

patrimonială se deosebeşte de cea civilă, deoarece include în sine şi răspunderea în faţa statului pentru

prejudiciul adus legalităţii în administrare. Ca rezultat, prezenţa acestei instituţii de drept asigură

eficient realizarea scopului contenciosului administrativ şi anume contractarea abuzurilor şi exceselor

de putere ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii

autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept.

Capitolul I. CONCEPTUL DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

1.1 Noţiuni generale privind contenciosul adminstrativ

Cuvîntul contencios provine de la cuvintul francez contentieux, care, la rîndul lui, se trage de la

adjectivul latin contentious, care înseamnă “contestat, litigios” a lupta. Contenciosul admini-strativ

reprezintă totalitatea mijloacelor juridice puse la dispoziția cetațenilor, pentru a putea lupta în vederea

restabilirii ordinii de drept încalcate prin actele juridice și faptele material ale organelor administrației

publice, în procesul aplicării legilor și în funcționarea serviciilor publice.

În diferite etape de la apariția contenciosului administrativ,de la țara la țara, de la autor la

autor, o sa întilnim diverse încercari de a defini contenciosul adminstrativ.

Profesorul român C. Rarinescu definea contenciosul adminstrativ ca fiind totalitatea litigiilor nascute

între particulari și administrațiile publice, cu ocazia organizarii și funcționarii serviciilor publice și in

care sunt puse în cauze reguli, principii și situații juridice aparținind dreptului public.

Theodor Mrejeru spune că contenciosul administrativ reprezintă o instituție juridică, în cadrul

dreptului adminstrativ, ca ramura de drept.

Pentru a clarifica noțiunea de contencios administrativ,vom analiza unele elemente care ne vor ajuta sa

deducem definiția.

Este necesar să observăm că activitatea desfașurata de către instanțele de contencios adminstrativ ține

de soluționarea conflictelor juridice în care cel puțin una dintre parțile este o autoritate publică, un

serviciu public sau un funcționar public.

Al doilea element constă in faptul că organele care înfăptuiesc aceasta activitate sunt special create și

fac parte din sistemul organelor judecatorești.

Al treilea element, obiectul acțiunii in contenciosul adminstrativ il constituie: 1) anularea ori

modificarea actului adminstrativ cu caracter normativ sau individual

2) obligarea autoritaților

publice , a autoritaților asimilate acestora, a subdiviziunilor autoritaților publice la rezolvarea unei

cereri referitoare la un drept recunoscut de lege

3) repararea pagubei

cauzate prin emiterea actului administrativ ori prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri

referitoare la un drept recunoscut de lege.

Dupa enumerarea elementelor de mai sus vom încerca să construim o definiție : Prin

contencios administrativ întelegem activitatea de soluționare de către instanțele de contencios

administrativ , competente potrivit legii, a conflictelor juridice în care cel putin una dintre părți este o

autoritate publică, un serviciu public sau un fucționar public, și conflictul juridic aparînd după

adoptarea sau emiterea actului administrativ sau dupa nesoluționarea în termenul legal a unei cereri

referitoare la un drept recunoscut de lege.

Instituția contenciosului administrativ constituie o instituție fundamentală în orice stat de drept

și reprezintă instrumentul prin intermediul căruia adminstrații se pot apăra de abuzurile adminstrației.

În doctrina de specialitate contenciosul adminstrativ este definit atît în sens larg cît și sens îngust.

În sens larg, întelegem prin contencios administrativ litigiile de competența instanțelor judecă-torești,

dintr-un organ al adminstrației publice respective un funcționar public sau o structură autorizată să

presteze un serviciu public, pe de o parte, și alt subiect de drept, pe de altă parte, în care organul public

sau funcționarul public apare ca purtător al autorității publice.

În sens îngust, noțiunea de contencios administrativ evocă totalitatea litigiilor de competența

instanțelor de contencios administrativ.

1.2 Istoricul şi tendinţele dezvoltării contenciosului administrativ în Republica Moldova

Contenciosul adminstrativ în legislația țarii noastre reprezintă în sine “instituția juridică”, care

are drept scop contracararea abuzurilor și exceselor de putere ale autoritaților publice, asigurării

ordinii de drept.

În sens de “instanta de contencios”ea este reprezentată de judecătorii desemnați din judecătorii,

colegiile sau complete de contencios administrativ a curtilor de apel, colegiul de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție, abilitate prin lege cu înfăptuirea controlului judecătoresc al

legalitătii actelor administrative emise de autoritațile publice ăn activitatea lor.

Dezvoltarea istoricului contenciosului administrativ în țara noastră , este reflectat de prof. Arama

E. ,care susține că instituția menționată a fost cunoscută în istoria dreptului românesc încă de la

miljocul sec. XIX, fiind la îndemina și populația Basarabiei în perioada aflării ei în componența

Statului Român( pîn la 1878- 3 județe de la sudul basarabiei, apoi toată Basarabia în epoca

interbelica). Potrivit cercetătoarei, încă domnitorul Unirii Alexandru Ioan Cuza prin organizarea

Consiliului de Stat (1864) a pus bazele contenciosului administrativ.

Prima perioada a contenciosului adminstrativ român aplicat și pe teritoriul Basarabiei a evoluat în

corespundere cu Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, dat fiind faptul ca

în urma Congresului de pace de la Paris (1856), o mica parte de la nord de gurile Dunării (împarțita

din punct de vedere adminstrativ-teritorial în trei județe Izmail, Cahul și Bolgrad) este retrocedată

principatului Moldovei.

În material de contencios administrativ, Consiliul de stat soluționa, potrivit legii organice, litigiile între

particulari și persoanele juridice care reclamau vătămarea intereselor lor, prin măsuri administrative,

luate de : miniștri, prefecți și alți agenți adminstrativi, cu încălcarea legilor și regulamentelor.

Activitatea Consiliului de stat în materie de contencios adminstrativ a fost extrem de redusă în

acei doi ani de experiența. În anul 1866 Consiliul de Stat a fost desființat, iar atribuțiile lui de

contencios administrativ au fost transmise organelor judecatorești.

Perioadele ce au urmat în evoluția de mai departe a contenciosului adminstrativ românesc, și anume

etapizarea acestora se caracterizeaza de către dr. Prisăcaru V. [ pag. 28-66] în felul următor:

Perioada dintre 12 iulie 1866-1 iulie 1905 ( se referă la etapa desființarii Consiliului de Stat

prin Legea pentru împarțirea diferitelor atribuții ale Consiliului de Stat și împărțirea

contenciosului administrativ între curțile de apel și instante de drept comun)

Perioada dintre 1 iulie 1905 -25 martie 1910 se caracterizează prin adoptarea Legii pentru

reorganizarea Înaltei Curți de casație și Justiție)

Perioada dintre 25 martie 1910- 17 februarie 1912 ( se caracterizeaza prin desființarea

contenciosului adminstrativ instituit prin legea din 1905 și soluționarea cauzelor de catre

tribunalele de județ )

Perioada 17 februarie 1912 23 decembrie 1925 ( se caracterizează drept contencios de

constarare a legalității actelor administrative de autoritate)

Perioada 23 decembrie- 9 iulie 1948 ( se caracterizează prin existența în afara de instanțele

judecătorești specializate a unor instanțe jurizdicționale administrative competente să verifice

competența unor categorii de acte adoptate sau emise de organele administrației publice locale.

Legea pentru reorganizarea Comitetului Central și comitetelor local de revizie)

Perioada 9 iulie 1948- 1 septembrie 1967 ( se caracterizează prin emiterea Decretului nr.128

pentru desființarea contenciosuluia dministrativ și a curților administrative și intrării în vigoare

a legii nr.1.1967 cu privire la judecarea de catre tribunal a cererilor celor vătămați în drepturile

lor prin acte administrative ilegale)

Perioada 1 septembrie 1967- 8 decembrie 1990 ( se caracterizează prin evolutia si pregătirea

pentru adoptrea legii din 1990).

Putem sa afirmăm fără îndoială , că evoluția contenciosului adminstrativ într-o perioada de 125 de

ani a contribuit la creșterea rolului aceste instituții juridice în efectuarea controlului jurisdicțional a

legalitații actelor administrative și apărarea drepturilor , recunoscute de lege ale particularilor.

În literatura de specialitate s-au făcut unele încercări de etapizare în dezvoltarea contenciosului

adminstrativ în țara noastră, și anume în opinia dr. Orlov Maria se disting trei etape:

Etapa ce ține de perioada sovietică

Perioada anilor 1990-2000

Perioada începind cu anii 2000

Din cele menționate mai sus putem concluziona , că contenciosul adminsitrativ în țara noastră are

următoarele etape de evolutie:

1. Perioada pînă la anul 1878 ( a existat cadrul legal , Legea contenciosului adminstrativ1864,

organizarea Consiliului de Stat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza și împarțirea din punct de

vedere administrativ a 3 județe Izmail, Cahul, Bolgograd în urma Congresului de pace de la Paris

(1856)

2. Perioada dintre 1878 și perioada interbelica (pentru populația și teritoriile care au intrat în

componența statului Român)

3. Începe cu anul 2000 odata cu adoptarea legii nr.793-XV, Din 20.02.2000 privind contenciosul

adminstrativ.

La fel, accesul cetațenilor la justiție în țara noastră a existat și pîna la adoptarea Legii

contenciosului adminstrativ, procedura de adresare fiind reglementată de către Codul de Procedură

Civilă( din 1964, în redacția legii Republicii moldova nr.942 – XIII din 18 iulie 1996), care prevedea

dreptul la contestarea actelor adminsrative în judecată a oricarei persoane fizice ori juridice, dacă se

consideră lezată printr-un act adminstrativ sau prin refuzul neîntemeiat al unui organ adminstrativ sau

a unei persoane cu funcție de răspundere de a-i examina cererea cu privire la un drept recunoscut de

lege.

Noua societate moderna în care s-a înscris Republica Moldova după anii 90, a necesitat

rezolvarea mai multor probleme printre care și edificarea mecanismului juridic adecvat noilor relații.

Declarîndu-se drept stat independent și suveran, Republica Moldova a adoptat legea supremă-

Constituția, în care se reglementează principiile și caracteristicile statului de drept. În acest sens , în

problemele care ne interesează se conturează déja trăsăturile cele mai importante și anume:

-independența și separarea puterilor

- asigurarea drepturilor și libertatilor cetațenilor

- exercitarea și respectarea strictă a legilor de către toți ( cetățenii, funcționari, organe de stat sau

organe nestatale).

Contenciosul adminstrativ în Republica Moldova și-a atins cota maxima de evoluție, în opinia

noastră, începind cu stipularile din art.72 al Constituției, cu adoptarea legii nr.793-XV din 10.02.2000

contenciosul adminstrativ, corelînd aceasta evoluție cu reforma judecătorească și reformele în

adminstrația publică locală, și anume cu necesitatea reglementărilor într-un mod corect și adecvat a

raporturilor juridice admistrative din sfera adminstrației publice, supunînd unui control judecătoresc

specializat actele emise de autoritățile adminstrației publice.

Prin urmare, într-o concluzie generală putem menționa ca în perioada 1990-2000 pîna a fost adoptată

Legea contenciosului adminstrativ în Republica Moldova, nu putem vorbi de o lipsă totală de norme

juridice avînd ca obiect constatarea ilegalitații actelor administrative.

În urma adoptării Legii contenciosului adminstrativ , atît pentru societate cît și pentru doctrina

și jurizdicția adminstrativă națională au intervenit multe inovații ce țin de:

-Activitatea de control a legalitații actelor administrative de catre organele de justiție

-sporirea și asigurarea accesului persoanelor fizice și juridice la justiție

-sporirea gradului de responsabilitate a organelor adminstrației publice fața de actele administrative

emise

-mărirea spectrului de subiecți ce pot contesta deciziile administrative în instanțe de contencios

-asigurarea unui control din partea statului asupra activitații autoritaților adminstrației publice

1.3 Reglementări normative privind contencisul administrativ

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994 , prin art. alin.(3), declară Republica

Moldova stat de drept , iar deminitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a

personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate. Pentru ca aceste valori supreme să fie

garantate este necesar ca autoritațile publice să adopte sau să emită acte administrative legale.

Art.53 constituie principal norma constituțional cu privire la contenciosul administrativ, care

se conține în titlul II, Drepturile și libertățile și îndatoririle fundamentale. Acest articol este intitulat

“Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publica”și garantează unul din drepturile fundamentale a

cetațenilor Republicii Moldova, care împreuna cu art.52 intitulat “dreptul la petiționare”constituie

categoria de drepturi garanții ce se conțin în textul Constituției Republicii Moldova.

Potrivit art.53 alin. (1) din Legea fundamentală “Persoana vătămată într-un drept al sau de o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri,

este îndreptățit să obțina recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei”. Acest

articol formează cadrul constituțional de exercitare a dreptului fundamental al celui vătămat prin

actele administrative emise de autoritațile administrației publice central și locale, precum și prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri de către autoritațile enumerate. Tot odata , norma

constituțional consacra dreptul de control de către instanțele judecătorești de contencios administrativ

al actelor administrative emise de autoritațile administrației publice central și locale potrivit Legii

contenciosului administrativ atît pe cale de acțiune directă, cît și pe cale de excepție.

Art.20 , intitulat “Accesul liber la justiție “, în alin. (1), ca orice persoana are dreptul la

satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează

drepturile . libertațile și interesele sale legitime, care creează cadrul general, din punct de vedere al

valorilor care pot fi ocrotite prin justiție, inclusiv în cadrul litigiilor de contencios administrativ.

Potrivit art.  277. al Codului de Procedura Civila Orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluţionare în termen legal a unei cereri se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru

anularea actului, repunerea în drept şi repararea prejudiciului.

Conform art.  278. din Codul de Procedură Civilă acţiunile în contenciosul administrativ se

examinează de instanţele judecătoreşti respective conform normelor generale ale cod de procedura

civila, cu excepţiile şi completările stabilite de legislaţia contenciosului administrativ.

Categoriile de contencios adminstrativ

În funcție de competența instanței de contencios adminstrativ să anuleze sau să modifice un

act adminstrativ adoptat sau emis de către o autoritate publică, de un serviciu public sau de un

funcționar public, să oblige autoritatea publică, serviciul public sau funcționarul public să soluționeze

în termenul legal o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, să-i oblige la repararea pagubelor

cauzate prin adoptarea sau emiterea unui act adminstrativ nelegal, fie prin nesoluționarea în termenul

legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, deosebim două categorii de contencios

adminstrativ:

-contenciosul adminstrativ de anulare

-contenciosul administrativ de plină jurizdictie

Contenciosul administrativ de anulare este categoria de contencios administrativ în care

instanța de contencios administrativ poate să anuleze sau să modifice un act administrativ nelegal

adoptat sau emis de o autoritate publică ori să oblige o autoritate publică să rezolve o cerere referitoare

la un drept recunoscut de lege. Instanța de contencios administrative din cadrul acestei cateogrii nu

este competentă să rezolve repararea pagubelor, aceasta realizindu-se într-un litigiu separat, de către

instanțele de drept comun.

Contenciosul administrativ de plină jurizdicție reprezintă categoria de contencios adminstrativ

în care instanța de contencios administrativ este competentă potrivit legii, să anuleze sau să modifice

actul administrativ contestat, să oblige autoritatea publică să rezolve o cerere referitoare la un drept

recunoscut de lege și să acorde repararea daunelor cauzate persoanei de catre o autoritate publică prin

adoptarea sau emiterea actului adminstrativ ori prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri

referitoare la un drept recunoscut de lege. Cererea pentru despăgubiri se poate formula fie în cadrul

actiunii inițiale, separate sau atunci cînd, la data judecării acțiunii, îi era sau nu cunoscută paguba sau

întinderea ei.

Astfel , consideram că suntem în prezența unui contencios administrativ de plină jurizdicție în

cazurile în care, potrivit art.25 din Legea contenciosului administrativ din 10 februarie 2000, instanța

de contencios administrativ este competenta:

- Să anuleze în tot actul administrativ adoptat sau emis de o autoritatea publica, de un serviciu

public sau de un funcționar public, prin care o persoană a fost vatămata într-un drept al său

recunoscut de lege;

- Să anuleze în parte actul administrativ adoptat sau emis de o autoritate publica, de un serviciu

public sau de un funcționar public, prin care o persoană a fost vatamată într-un drept al său

recunoscut de lege;

- Să oblige autoritatea publica să emită actul administrativ cerut, în cazul în care actul

administrativ contestat a fost anulat sau dacă autoritatea publică refuză să adopte sau să emită

actul administrativ cerut;

- Să oblige autoritatea publica să elibereze persoanei actul administrativ (certificat, adeverintă)

solicitat;

- să oblige autoritatea publică, serviciul public sau funcționarul public să dea persoanei răspuns

la cererea referitoare la un drept recunoscut de lege

- să oblige autoritatea publica sau serviciul public la repararea pagubei cauzate persoanei prin

actul administrativ adoptat sau emis de către o autoritate publică sau serviciul public ori prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege

Trăsăturile contenciosului administrativ

În paragraful dat ne vom referi la trăsăturile conteciosului administrativ deoarece acestei

problem îi revine un loc aparte în studierea instituției contenciosului administrative. Cea dintii

tresătură a contenciosului administrative o formează obiectul acțiunii în contenciosul administrativ.

Constituția și Legea contenciosului administrativ reglementează că acțiunea în contenciosul

administrativ trebuie să se refere atît la actul administrativ cu caracter normativ cît și individual, prin

care este vătămat un drept recunoscut de lege. Deci actul administrativ contestat trebuie să fie apreciat

de către parte ca ilegal și care îi lezează un drept recunoscut de lege. Astfel, prin conteciosul

adminstrativ persoana este protejată de abuzurile sau excesele de putere ale autoritaților publice

comise atunci cînd se adoptă actul administrativ solicitat, însa nu în conformitate cu legea, și atunci

cînd acestea nu emit actul administrativ cerut, deși trebuia să o facă.

Din cele expuse mai sus rezultă că suntem în prezenta unui control direct al actului admini-strativ pe

cale de acțiune judiciara.

O a doua trăsătură a conteciosului administrativ se referă la calitatea părților în proces. Aceasta

trăsătură a conteciosului administrativ urmează a fi studiată sub aspectul calitații de reclamant și sub

aspectul calitații de pîrît.

Cea de a treia trăsătură a contenciosului adiministrativ reiese din tipul de contencios

administrativ instituit prin Legea nr.793-XIV din 2000 care prevede un contencios administrativ de

plină jurizdicție.

Spre deosebire de contenciosul administrativ de anulare, contenciosul adminstrativ de plină jurizdicție

se caracterizează prin faptul că puterile judecătorului sunt mai largi, și în decizia sa acesta nu se

limitează la anularea unui act ilegal, ci poate ordona și alte masuri , cum ar fi recunoașteri de drepturi

subiective, restituiri, reintegrări, despăgubiri și chiar eventual reformarea unui act sau a unei decizii

administrative.

Conform legii cu privire la contenciosul adminstrativ, cum am menționat mai sus aici avem

contenciosul adminstrativ de plină jurizdicție deoarece reclamantul poate să solicite , iar instanța

poate să dispună următoarele soluții: anularea în tot sau în parte a actului administrativ ilegal,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei material sau/și morale.

Cea dea patra trăsătură a contenciosului administrativ include caracterul obligatoriu al

procedurii cererii prealabile.

Procedura cererii prealabile sau procedura administrativ prealabilă oferă persoanei care se consideră

vătămată într-un drept al sau posibilitatea de a se adresa autoritații care i-a produs vătămarea sau

organului ierarhic superior, prin care sa-i ceara sa-și revizuiască decizia, adică să anuleze, să modifice

sau să înlocuiască actul adminstrativ.

De remarcat faptul că procedura cererii prealabile este caracterizată prin anumite avantaje care se

evidențiaza printr-o procedura simplă, fără formalitați, fără plata anumitor taxe și cu respcetarea unor

termene concrete în cazul actelor administrative cu caracter individual și fără respectarea anumitor

termini în cazul actelor administrative cu caracter normativ.

Precum menționeaza Verginia Vedinaș într-o lucrare de-a sa , recursul administrativ este un mijloc

pus în beneficiul cetațeanului, prin care acesta sa-și poată realiza dreptul său fără a mai apela la

justiție, care reprezintă o cale mai anevoioasă, mai costisitoare și mai dura decit calea recursului

administrativ.

Recursurile administrative pot fi divizate în doua categorii importante:

a) recurs grațios

b) recurs ierarhic

Recursul grațios se caracterizează prin două trăsături:

- este exercitat de aceeași autoritate care a emis actul admnistrativ supus recursului

Cel care il exercită poate cere ca un act administrativ, să fie emis, revazut, modificat sau anulat

Recurs ierarhic are urmatoarele caracteristici:

-este exercitat de organul ierarhic superios organului care a adoptat actul administrativ ilegal

Poate fi aplicat numai în cazul cînd vizează actele administrative emise de către organele

administrative care au organe ierarhic superioare. Organul ierarhic superior poate dispune organului

ierarhic inferior să restabilească ordinea de legalitate care a fost încălcată, și care a produs o vatamare

a subiectului de drept, impunîndu-i astfel să modifice sau să anuleze actul.

Conform art.14 din Hotărirea Plenului Curții Supreme de Justiție “Cu privire la practica aplicării de

către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Legii contenciosului adminstrativ”obligă persoana

care se consideră lezată într-un drept al sau recunoscut de lege printr-un act administrativ să se

adreseze în prealabil, la alegerea sa fie organului emitent, fie organului ierarhic superior,adică trebuie

să respecte procedura recursului grațios și a recursului ierarhic.

Cea dea cincea caracteristica specifică instituției contenciosului adminstrativ este caracterizată

prin posibilitatea formulării cererii și împotriva funcționarului public care a elaborat actul

administrativ contestat sau a refuzat soluționarea cererii în care se solicită despăgubiri.

Conform art.20 al.(1) al legii cu privire la contenciosului administrativ cererea de chemare în judecată

poate fi formulată şi împotriva funcţionarului public al autorităţii publice pîrîte care a elaborat actul

administrativ contestat sau care a refuzat să soluţioneze cererea în cazul în care se solicită despăgubiri.

Conform aceiași legi art.20 al. (2) in cazul în care acţiunea se admite, funcţionarul public poate fi

obligat să plătească despăgubirile solidar cu autoritatea publică respectivă.

Potrivit art.20.al.(3) al legii menționate mai sus funcţionarul public acţionat astfel în justiţie poate

chema în garanţie superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să refuze

soluţionarea cererii, acesta fiind introdus în proces ca terţă persoană.

Funcționarul public chemat în judecată are calitate procesuală de sine stătătoare, este pîrît în

litigiul de contencios adminstrativ, avînd calitate procesuală pasivă. Funcționarul public introdus în

proces dobîndește poziția procesuală a unei părți , avînd toate drepturile și obligațiile procesuale ale

oricărei părți. Astfel va avea interese comune cu pîrîtul, adică autoritatea publică, colaborînd la rîndul

său cu aceasta la adminstrarea probelor, în scopul respingerii acțiunii reclamantului ca neintemeiat.

Cea dea șasea trăsătură a contenciosului administrativ este tragerea la răspundere a conducătorului

autorității publice pentru neexecutarea hotărîrii instanței de contencios administrativ. Potrivit art.32

alin.(3) în cazul neexecutării în termen a hotărîrii, conducătorul autorităţii publice în a cărei sarcină a

fost pusă executarea acesteia poate fi tras la răspundere în conformitate cu prevederile legislaţiei în

vigoare. In acest sens Codul Contraventional prin art.318 alin. (2) reglementează neexecutarea hotarîrii

instanței de judecată a persoanelor cu funcție de răspundere. Astfel neexecutarea intenționată sau

eschivarea de la executare de către o persoană cu funcție de răspundere a hotărîrii instanței de

judecată, precum si împiedicarea executării ei se sancționează de la 200 la 300 de unitați convenționale.

Capitolul II. REGLEMENTAREA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN DREPT

COMPARAT

2.1 Principiile aplicabile Contenciosului adminstrativ

Principii sunt ideile fundamentale, călăuzitoare, cu forta juridică obligatorie și prioritară, care

este exprimată , direct, prin una sau printr-un ansamblu coerent de norme juridice sau indirect, prin

ansamblul reglementărilor juridice într-un anumit domeniu. Respectarea principiilor este o obligație

juridică, a tuturor celor care, într-o formă sau alta, au tangent cu domeniul de activitate, indiferent dacă

aceștia au sau nu calitatea de autoritate publică ori sunt persoane fizice sau juridice.

Deci principiile contenciosului adminstrativ sunt regulile sau ideile fundamentale, cu fortă juridică

obligatorie și prioritară, reglementată de lege sau care rezultă din interpretarea normelor de drept

adminstrativ, ce duc la realizarea echitații dintre autoritațile administrației publice și persoană,

autoritațile administrației publice și functionarul public , funcționarul public și persoana.

Analizînd principiile contenciosului administrativ, le vom diviza în principii materiale și principii

procedura..

In contenciosul adminstrativ exista urmatoarele principii materiale:

-principiul legalității;-principiul egalitații în fața legii;

-principiul scopului și al obiectivelor prevazute de lege

-principiul proporționalității-principiul obiectivității și împărțialității-principiul protecției încrederii și al drepturilor legitime

-principiul transparenței

Principiul legalitații este unul dintre principiile fundamentale, proprii contenciosului

adminstrativ, care presupune nu numai că autoritațile publice nu trebuie să încalce legea, dar de

asemenea, ca deciziile lor trebuie să fie bazate pe lege, iar conținutul acestora să fie in conformitate cu

legea. Principiul respectiv cere ca această conformare a autoritaților publice cu aceste cerințe să poata

fi executată efectiv. Principiul legalitații presupune ca legea trebuie sa fie adoptată într-un mod

adecvat, fiind suficient de clară și de concretă în ceea ce privește funcțiile și atribuțiile autoritaților

administrației publice.

Principiu legalitații cere deasemenea ca actele juridice ilegale să fie , în principiu revocate.

Referindu-se la contenciosul adminstrativ , principiul legalității cere respectarea:

- Constituției

-principiilor generale ale dreptului

-legilor orgnanice și ordinare

-hotăririle Curții Constituționale

-tratatele internaționale la care Republcia Moldvoa este parte

-hotărîrile judecătorești în masura în care acestea au un efect obligatoriu

-principiilor dreptului administrative relevante în măsura în care acestea pot fi revocate în fața

instanțelor de judecată.

Pricipiul egalitații în fața legii presupune ca autoritațile administrației publice trebuie să

examineze atent și echitabil fiecare caz individual , luînd în considerație legile (organice și ordinare) și principiile de drept aplicabile.

Legile si principiile de drept aplicabile trebuie elaborate și adoptate astfel încît să nu împiedice

autoritățile adminstrației publice să examineze fiecare caz în mod adecvat circumstanțelor acestuia.

În scopul evitării confuziilor și a diferentelor de tratare ce rezultă din schimbările survenite în aplicare

generală a politicii sau practicii privind exercitarea puterilor discreționare, acestea trebuie să fie

pronunțate public.

Principiul respectării scopului și a obicetivelor stabilite de lege presupune ca autoritațile

adminstrației publice trebuie sa-și exercite atribuțiile numai pentru realizarea scopurilor și

obiectivelor care sunt prevazute de legislația in vigoare. Deaorece acest principiu se află într-o strînsă

legătură cu principiul legalitații, el obligă autoritațile administrației publice ca la emiterea actelor

administrative să nu urmărească un scop sau un obiectiv străin atribuțiilor care le revin.

Pricipiul proporționalității presupune utilizarea de masuri proporționale scopurilor urmarite și faptul că măsurile luate trebuie să stabilească un echilibru echitabil între interesele publice și cele

private implicate, astfel încit să evite imixtiunea în drepturile persoanelor.

Principiul obiectivității și imparțialității presupune ca toți factorii relevanți unui act

adminstrativ cu caracter normativ sau individual trebuie luați în considerație, apreciindu-l pe fiecare la

justa sa valoare, iar factorii care nu sunt relevanți trebuie omiși în orice examinare. Actul adminstrativ

adoptat sau emis de o autoritate publică nu trebuie să fie influențat de interesele sau pagubele private

sau personale ale funcționarului public care adoptă sau emite actul adminstrativ.

Potrivit pricipiului obiectivitații și imparțialității, nici un funcționar public al unei autorități a

adminstrației publice nu trebuie să fie implicat în emiterea sau adoptarea unui act adminstrativ privind

interesele financiare sau alte interese ale sale, ale famielie sale, ale prietenilor, sau oponenților săi, sau

în contestarea unui act administrativ pe care el însuși l-a adoptat , sau cind alte circumstanțe

subliniază imparțialitatea sa, și chiar și aparența de subiectivitate trebuie evitată.

Principiul protecției încrederii și a drepturilor legitime presupune că autoritățile

adminstrației publice trebuie să fie consecvente în actele lor administrative în ceea ce privește

respectul încrederii legitime pe care ar trebui să-l inspire persoanelor private. Astfel, persoanele

dobîndesc “drepturi legitime”, ceea ce înseamna de fapt că actele administrative nu pot avea efect

retroactiv decît în cazurile prevăzute de lege sau dacă aceste acte sunt în avantajul persoanei fizice sau

cele juridice.

Principiul transparenței se manifestă prin dreptul persoanei , fară a da dovada de un interes

concret, la cererea sa, de a obține informație deținută de autoritațile adminstrației publice, într-un

termen rezonabil, la fel ca oricare altul și prin metode efective și adecvate.

De menționat că accesul la informație poate fi supus unor restricții, necesare într-o societate

democratică pentru protecția intereselor private legitime, a intimității.Autoritațile adminstrației publice trebuie să-și argumenteze refuzul de a prezenta informația solicitată și refuzul trebuie să fie succeptibil de un control judiciar sau de un control independent.

În continuare vom menționa principiile procesuale proprii contenciosului adminstrativ:

-principiul accesului la autoritățile adminstrației publice

-princpiul privind dreptul de a fi ascultat

-principiul privind reprezentarea și asistența-principiul comunicării, enunțării motivelor și indicărilor cailor de atac

- principiul executarii actelor administrative.

Conform principiului accesului la autoritățile adminstrație publice orice persoană fizică

sau juridică, are dreptul de a adresa petiții autoritaților adminstrației publice , care au obligația

corelativă de a le accepta și ale soluționa adecvat. În cazul depunerii unei cereri privind recunoașterea

sau protejarea unui drept pretins persoana este obligată să respecte termenul rezonabil de adresare care

conform legii nr.793 din 10.02.2000 a contenciosului adminstrativ art. 14 care spune în mod urmator

“Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act

administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile

de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu

dispune altfel”.

Chiar și în cazurile cînd persoana depune o cerere neoficială, autoritatea publică nu trebuie să respingă

cererea fară a o examina, cu excepția cazurilor cînd apelarea este în mod evident absurdă sau vădit

neîntemeiată.

Dacă o petiție adresată unei autorități publice soluționarea careia nu ține de competența acesteia ,acea

autoritate va transmite petiția autorității adminstrației publice competente și va informa persoana

interesată.

Potrivit acestui principiu , autoritatea adminstrației publice trebuie să fie disponibilă de a furniza

informația ce ar permite persoanei să găsească metoda cea mai eficientă de a-și atinge scopul și de a-și evalua posibilitățile pentru atingerea scopului său.

Principiul privind dreptul de a fi ascultat oferă persoanelor intersate dreptul de a prezenta

fapte, argument sau probe.

Acolo unde este adecvat, autoritatea adminstratiei publice trebuie sa informeze persoana interesată în

termenul prevazut de lege și prin metodele adecvate că procedura adminstrativă a început și persoana

interesată are dreptul de a prezenta fapte, probe sau argumente. Pentru ca dreptul persoanei implicate

în prezentarea probelor sa fie efectiv, este necesar ca probele sa fie prezentate anterior emiterii actului

adminstrativ , iar persoanei să i se acorde timp suficent pentru a pregăti probele. Acestea urmeaza a fi

prezentate în forma scrisă sau verbal conform legislație.

Principiul privind reprezentarea și asistența prevede dreptul personae interesate de a fi

reprezentată sau asistată pe parcursul procedurii administrative în care este implicată.

Princpiul respectării termenilor presupune că daca o procedură cere adoptarea unu act

adminstrativ formal la sfîrșitul ei, atunci autoritatea publica trebuie să respecte toate fazele procedurii și sa adopte actul în termenele rezonabile prevăzute de lege.

Conform legislației în vigoare , lipsa de acțiune, adică tăcerea sau inacțiunea, trebuie să fie

considerată echivalentul unui act adminstrativ, decizie pozitivă sau negativă, sau să fie supusă unui

posibil control efectuat de către o autoritate publica sau de o instanța judecatorească de contencios

adminstrativ.

În vederea respectării principiului comunicării, enunțării motivelor și indicaților cailor de

atac, autoritațile publice trebuie să comunice actul adminstrativ tuturor persoanelor interesate.

Motivele trebuie enunțate în scris pentru toate actele administrative care ar putea afecta în mod

nefavorabil drepturile sau interesele persoanelor fizice și juridice.Actul adminstrativ trebuie sa enunte

temeiul său, fie să indice clar unde pot fi găsite aceste motive.

Enunțarea motivelor trebuie să fie adecvată, clară și suficientă. Aceasta va indica în mod normal

pricipalele fapte, argumente sau probe, precum și temeiul legal pe care autoritatea publică și-a bazat

actul adminstrativ adoptat.

Actul adminstrativ trebuie să conțina prevederi privind căile de atac oferite pentru contestarea

sa, cum ar fi natura căilor de atac, organele înaintea cărora pot fi exercitate aceste căi de atac, precum

și termenele pentru exercitarea unor asemenea căi de atac.

Princpiul executării actelor administrative presupune că actele administrative care acorda un drept

sau protejează un interes al unei persoane trebuie implimentate într-un termen rezonabil.

Neîmplimentarea acestora de către autoritățile publice trebuie să fie supusă unui control judiciar pe

calea contenciosului administrativ sau nejudiciar , care ar putea oferi despăgubiri.

2.2 Controlul legalitații actelor administrative in reglementările CEDO

Republica Moldova , care și-a proclamat suveranitatea și independența statala, adoptînd la 29

iulie 1994 Constituția și devenind la 13 iulie 1995 membru cu drepturi depline al Consiliului Europei și al altor organisme internaționale, și-a luat angajamentul de a respecta standartele internațional

privind protejarea drepturilor și libertăților omului. Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova

din 24 iulie 1997 au fost ratificate Convenția Europeana pentru apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale, încheiata la Roma la 4 noimbrie 1950, și protocoalele adiționale, care au intrat în

vigoare pentru republica Moldova la 1997, cu excepția Protocolului nr.6, care a intrat în vigoare din

octombrie 1997, a Protocolului nr.7, care a intrat în vigoare din 1 decembrie 1997, și a Protocolului

nr.11, care a intrat în vigoare din 1 noiembrie 1998.

Din prevederile Constituției Republicii Moldova, art.4.alin.(2), precum și din Hotărirea Curții Constituționale nr.55 din 14 octombrie 1999 “Privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din

Constituția Republicii Moldova”rezultă că CEDO constituie o parte integranta a sistemului legal

intern și, respectiv, urmează a fi aplicată direct ca oricare lege a Republicii Moldova, cu deosebire ca

CEDO are prioritate fața de restul legilor interne care îi contravin.

În respectarea drepturilor și a libertaților fundamentale ale omului un loc important revine

controlului legalitătii actelor administrative adoptate sau emise de către autoritatile publice central și

locale și de servicii publice. Controlul legalității actelor actelor administrative este determinat de

principiul legalității, care impune cu strictețe protecția drepturilor omului împotriva activității ilegale

a autorităților publice și care este fundamentat în actele internațional respective.

Art.8 din Declarația Universală a drepturilor omului stabilește că: orice persoana are dreptul să

se adreseze în mod efectiv instantelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile

fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituție și lege.

In susținerea prevederilor art.8 din Declarația Universală a drepturilor omului vine art.2 alin.

(3) lit. a) din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prevede că: Statele se

angajează să garanteze că orice persoana ale cărei drepturile sau libertățile recunoscute de prezentul

Pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci cînd încălcarea a fost comisă

de persoane acționînd în exercitiul funcțiilor lor oficiale.

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este un

act internațional ce reglementează posibilitatea contestării actelor administrative ilegale în

contenciosul administrativ.Prevederile Convenției determină criteriile de admisibilitate a controlului

jurizdicțional asupra actelor administrative.

În preambul și in textul ulterior Convenția prevede:

-Respectarea legalității și a principiilor statului de drept

În acest sens orice persoană trebuie să se bucure de protecția legii în materie de drepturi și libertăti, iar

restringerea acestora trebuie să rezulte numai din necesitățile reale și doar în condițiile legii. Nici un

organ sau funcționar nu va putea lua masuri care să îngradească drepturile și libertățile omului dacă

asemenea situații nu sunt prevazute de lege.

-Ca persoana să se bucure de drepturile și libertățile recunoscute de Convenție, care să-i fie asigurate

Astfel, art.14 din Convenție reglementează că: Exercitare drepturilor și libertăților

recunoscute de  prezenta convenţie  trebuie  să  fie asigurată fără nici o deosebire  bazată,  în

special,  pe  sex,  rasă, culoare, limbă, religie, opinii  politice  sau orice  alte  opinii,  origine naţională

sau socială,  apartenenţă  la  o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Astfel dreptul intern, cît și cel internațional enunță principii de egalitate și de lipsa de discriminare.

Aceste principii pot avea un aspect formal, atunci cînd este vorba despre tratamentul legal aplicabil

fiecăruia, și un aspect material, atunci cînd este vorba despre repartizarea egală a drepturilor și a

avantajelor în sînul unei societăți.În ambele aspecte, legea trasează anumite deosebiri între beneficiarii

acestor drepturi; important însa este să se știe că trebuie pornit din momentul în care aceste deosebiri

devin o discriminare interzisă.

-Ca și administrația sa-și realizeze puterea discreționară ținînd cont de drepturile și libertățile

persoanelor, care pot fi restrinse numai în condițiile legii.

Aceste cerințe se conțin în art.10 din Convenție, care prevede ca exercitarea libertăților, ce presupune

îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restringeri sau unor sancțiuni

prevazute de lege, măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naționala,

integritatea teritorială sau securitatea publică, pentru apararea ordinii și prevenirea infracțiunilor,

protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea unor informații confidențial

sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare.

-Ca orice persoană să aibă în mod egal acces la un recurs jurisdicțional.

Aceaste asigurări pot fi deduse din prevederile art.6 al Convenției, care determină mai multe criterii ce

stau la baza controlului jurizdicțional al actelor administrative; astfel controlul legalității actelor

administrative urmează să se exercite în condițiile legii, adică, atunci cînd legea prevede, controlul

judecătoresc este efectuat de către instanțele de drept comun sau de contencios administrativ, iar

judecătorilor le este recunoscut dreptul de a verifica legalitatea actelor administrative emise de

autoritatile publice.

Art.6 din Convenție invocă motive și criterii care determină necesitatea de a supune controlului

judecătoresc actele administrative.

Art.6 alin.1 din Convenția europeană pentru drepturile omului stabilește că: persoana are dreptul la

judecarea în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța

independentă și imparțială, instituita de lege, care va hotarî, fie asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații in materie penală indreptate

împotriva sa. Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în mod  public,  dar accesul  în  sala de şedinţă poate

fi interzis presei şi  publicului  pe întreaga  durată  a procesului sau a unei părţi a acestuia în  interesul

moralităţii,  al  ordinii  publice ori al securităţii  naţionale  într-o societate  democratică,  atunci cînd

interesele minorilor sau  protecţia vieţii  private a părţilor la proces o impun, sau în

măsura  considerată absolut necesară de către instanţă atunci cînd, în împrejurări speciale, publicitatea

ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Art.6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil pentru a se statua cu privire la

drepturile și obligațiile cu caracter civil ale unui individ sau pentru a hotarî asupra oricărei acuzații penale aduse împotriva sa. Acesta este un articol pe care Curtea îl interpreteaza în mod extensiv,

întrucit este de o importanța fundamentală pentru funcționarea democrației.

Curtea Europeana în cazul Delcourt vs Belgia a declarat că:

Într-o societate democratică în sensul Convenției, dreptul la o buna adminstrare a justiției ocupa un

loc atit de important, încit o interpretare restrictivă a art.6 alin.1 nu ar corespunde scopului și

obiectului acestei dispoziții.Accesul liber al oricarei persoane la justiție, garantat de dispozițiile art.6 din Convenție, presupune și

posibilitatea oricărei persoane de a contesta legalitatea unui act adminstrativ în fața unei instanțe

judecătorești.

Art.6 alin.1 enumeră o serie de elemente ale unei administrări cinstite a justitiei. Un element

fundamental pentru ansamblul procesului îl constituie accesul la o procedură cu toate atributele unei

forme judiciare de control, inclusiv controlul judiciar asupra actelor administrative ale autoritaților

publice. Statul nu poate restringe sau suprima controlul judecatorilor în anumite domenii.

CEDO recunoaște înainte de toate caracterul civil al drepturilor și obligatiilor, ce reglementează

relațiile dintre persoanele particulare și, în special raporturile reglementate de:

-dreptul contractual

-dreptul comercial

-dreptul responsabilității civile delictuoase

-dreptul familiei

-dreptul muncii

-dreptul de proprietate

Garantia art.6 alin.1 se extinde și asupra procedurilor intentate împotriva administrației publice în:

-materie de contracte

-cazuri prejudiciilor cauzate de deciziile administrative

-cazurile de cauzare a prejudiciilor în materie de procedură penală

Examinînd actele internaționale menționate mai sus, putem evidenția faptul că cerințele formulate de

Convenția Europeana pentru drepturile omului fața de actele administrative sunt chemate să garanteze

drepturile și libertațile omului și să protejeze persoana de abuzurile sau excesele de putere ale

autoritaților administrative ale statelor-membre.

2.3 Elemente de drept comparat

In țarile cu tradiții democratice avansate instituția contenciosului administrativ are o

fundamentare durabilă, însa dupa modul de organizare, de funcționare și după procedura de efectuare

a controlului legalității actelor administrative instituția continciosului administrativ se deosebește

totuși de la țara la țara. Analizînd legislația mai multor state, precum și din literatura de specialitate

rominească, în special din lucrările autorilor Ioan Alexandru, Valentin Prisăcaru și Theodor Mrejeru,

instituția contenciosului administrativ poate fi clasificată în diferite sisteme de contencios

administrativ. În opinia noastră instituția de contencios administrativ poate fi divizată în patru sisteme,

care include patru grupe de țări.

Astfel putem face următoare clasificare:

-State cu sistem de contencios administrativ de tip francez; din aceasta grupa fac parte Franța, Belgia,

Italia, Olanda, Luxemburg, Elveția, Grecia și Polonia.

-State cu sistem de contencios administrativ de tip Germanic ; din această catogorie fac parte

Germania, Austria, Portugalia și Suedia

- State cu sistem de jurizdicție administrative incluse în sistemul judiciar; din aceasta grupa fac parte

Spania, Bulgaria și România

- State in care nu functioneaza jurizdicții administrative; din aceasta categorie fac parte SUA, Anglia,

Islanda, Danemarca și Norvegia

În continuare vom analiza toate felurile de sistem, Primul tip de sistem vom analiza

sistemulcontencios adminstrativ francez. În Franța jurizdicția administrativă este reprezentată de

Consiliul de Stat, curțile de apel administrative și tribunalele administrative. Deși competențele lor

diferă, aceste instante au anumite trasaturi comune.

Jurisdicția administrativă a fost organizată în anul al VIII-lea de la revoluția Franceză, prin

crearea consiliilor de prefectură iîn fiecare departament ca primă instanță și Consiliului de Stat, ca

instanță de fond și recurs.

În urma reformei din 30 septembrie 1953 au fost inființate tribunale administrative

interdepartamentale, ca organe de jurizdicție administrative de drept comun, ca organe de jurizdicție

administrative de drept comun, consiliile de prefectura fiind desființate.

Dupa adoptarea legii privind reforma contencios administrativă la 31 decembrie 1987, care a

intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989 , au fost formate trei grade de jurizdicție administrative: tribunalele

administrative, curțile administrative de apel și Consiliul de Stat.

Potrivit legislației franceze, Consiliul de Stat este cea mai importanta jurizdicție administrativă

care întruneste calitațile de curte supremă și de jurizdicție de casație cu o competență de prima

instanță in prima instanță.

Secția de contencios adminstrativ din cadrul Consiliului de Stat are sarcina de a exercita

funcția jurizdicționala acordată acestei instituții. Spre deosebire de celelalte secții administrative din

cadrul Consiliului de Stat , secția de contencios administrativ are un caracter complex. Ea este divizată

în subsecții , actualmente în numar de 10.

Consiliul de stat judecă în prima instanță în jurul la 15 tipuri de recursuri: recursul pentru exces

de putere împotriva decretelor ( și ordonanțelor înainte de ratificare); recursul pentru exces de putere

împotriva celor mai importante decizii ministeriale; recursul pentru exces de putere împotriva

deciziilor administrative ale organelor colegiale cu competență natională; litigiile privind situația

individuală funcționarilor numiți prin decret prezidențial si litigiile referitoare la alegerile în consiliile

regionale și în Parlamentul European.

Consiliul de Stat are și alte atribuții contencioase de exemplu cele ca judecator de apel și ca

judecator de casație. Legea privind reforma contencios administrativ din 31 decembrie 1987 a

menținut în Consiliul de Stat calitatea de judecator în apel de drept comun.

Potrivit competenței pe care o are Consiliul de Stat constituie un al doilea grad de jurisdicție, care să

rejudece litigiul în fond. Astfel judecătorii instanței de fond în urma examinării litigiului vor confirma

Soluția inițială sau vor da una nou.

Consiliul de Stat îi revine și jurizdicția de casație, deci aceasta hotărăște asupra recursurilor in

casație împotriva deciziilor jurizdictiilor administrative special de primă instanță și ultima instanță

sau de ultimă instanță. Tot el hotărăște și asupra recursului în casație împotriva hotărîrilor curților

administrative de apel, fapt ce a sporit considerabil importanța calității sale de jurizdicție de casație.

Consiliul de Stat este instanța administrativă supremă independentă, iar hotărîrile sale nu pot fi

atacate cu recurs la nici o instanță superioară.

Curțile de apel administrative sunt instanțele care judecă apelurile declarate împotriva

hotărîrilor date de tribunale administrative, excepție facînd litigiile referitoare la alegirile municipale și cantonale, deoarece aceasta din urmă sunt de competența Consiliului de Stat.

Procedura în fața curților de apel administrative este o îmbinare între procedura în fața

Consiliului de Stat și procedura în fața tribunalelor administrative. Hotăririle curților de apel

administrative pot fi atacate cu recurs în casație în fața Consiliului de Stat.

Tribunalele administrative au fost formate în urma reformei din 30 septembrie 1953, înlocuind

vechile consilii ale prefecturii, și sunt considerate judecătorii de primă instanță în contenciosul

administrativ.

Tribunalele administrative au fost organizate în conformitate cu dispozițiile Codului

tribunalelor administrative și ale Curților de apel administrative. Ele examinează litigiile în materie

imobiliară, în materia funcției publice, în materie fiscală ( litigii privind impozitele locale, taxe

sindicale etc.) , în materia contravențiilor referitoare la căile de comunicație, pensii , ajutorul pentru

locuințe. Prin legea din 2 martie 1982, tribunalelor administrative le-au fost atribuite si competențele

privind controlul asupra legalitații deciziilor colectivităților descentralizate din teritoriul

departamentelor.

În instanță de contencios competentă se depune un memoriu scris, care va conține pretențiile

părților. De regula dezbaterile se fac în scris, cele orale fiind relative rare, iar atunci cînd este prezent

avocatul, aceasta se limiteaza la comentarea memoriului scris. Procedura este condusă de judecator ,

iar reclamantul trebuie să aducă probe.

b) State cu sistem de contencios administrativ de tip Germanic

În temeiul art.93, Constituția federală a Germaniei reglementează funcționarea a cinci ordine

de jurizdicție ale caror curți sunt: Curtea Federală de Justiție, Curtea Federală Administrativă, Curtea

Federală de Finanțe, Curtea Federală a Muncii și Curtea Federală de Contencios Social.

Aceste cinci ordine menționate mai sus se divizează în doua mari categorii: a) de drept privat, care la

rindul său se divizează în jurizdicția ordinară și jurizdicția de munca, b) de drept public, care la rîndul

său se divizează în jurizdicțiile administrative, jurizdicțiile fiscale și jurizdicțiile de contencios

adminstrativ.

Ordinele de jurizdicție sunt structurate în trei niveluri de jurizdicție. Prima instanță și instanța

de apel examinează litigiile la nivel de land, iar cel de al treilea nivel îl formeaza Curtea Federală, care

este instanță de revizuire și asigură unitatea interpretării dreptului. În cadrul fiecărei Curți Federale

funcționează un plen, care asigură unitatea practicii celorlalte camere.

Legea privind jurizdicția adminstrativă din 21 ianuarie 1960 reglementează jurizdicția adminstrativă

germană, care prevede organizarea și funcționarea a 52 de tribunale administrative, ca jurizdicții de

prima instanță, competente să judece toate litigiile administrative, ca jurizdicții de prima instanță,

competente să judece toate litigiile administrative de competență teritorială a landurilor, a 16 tribunale

administrative superioare și Curtea Federală Administrativă.

Tribunale administrative judecă în primă instanță litigiile administrative de competență

teritorială a landurilor, în complet de trei magistrate , plus doi judecatori ad-hoc. În toate cazurile cînd

litigiile nu sunt complicate de fapt sau de drept, acestea vor fi judecate de către un singur judecator.

Tribunale administrative superioare judecă apelurile formulate împotriva hotarîrilor emise de

tribunal administrativ, cererile de revizuire a hotărîrilor tribunalelor administrative pentru cauzele

pentru care nu este deschisă apelului, precum și, că prima instanță, unele cazuri de importanță

deosebită. Tribunalele administrative superioare sunt organizate în camera care activează complete a

cîte trei judecatori, iar în unele landuri acestea sunt completate cu doi judecatori ad-hoc.

Curtea federală Administrativă pentru unele litigii prevăzute de legea privind jurizdicția

administrativă are competență de primă instanță și ultimî instanță. Ea examinează recursurile

împotriva deciziilor pronunțate de tribunalele administrative superioare și a unor decizii pronunțate de

tribunalele administrative superioare și a unor decizii pronunțate de tribunalele administrative, precum și cererile de revizuire formulate împotriva propriilor decizii. Curtea federală Adminstrativă a fost

creată în 1952 și judecă litigiile de contencios administrativ în complete de 5 judecători.

Contenciosul administrativ de tip germane se deosebește de contencios administrativ de tip

francez prin faptul că jurizdicțiile administrative sunt organizate în cadrul unui sistem judiciar unic,

fiind separate de jurizdicțiile de drept privat.

c) State cu sistem de jurizdictie administrative inclusă în sistemul judiciar

Din această categorie vom analiza România deoarece sunt vecinii noștri cu care avem o istorie

comună, o limba comună, cultură și tradiții.

Spre deosebire de alte țări, în România contenciosul adminstrativ a parcurs o cale lungă de dezvoltare,

avînd o evoluție istorică deosebită. Instituția contencios administrativ a fost formulată prin Legea

pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. Însă începînd cu 1866 și pînă în prezent în

contencios administrativ român s-au produs schimbari esentiale.

La început a fost aplicat sistemul francez de contencios adminstrativ, mai tirziu sistemul de contencios

administrativ de tip Germanic, iar astăzi contenciosul administrativ este inclus în sistemul judiciar. În

prezent instituția contencios administrativ este reglementată de Legea nr.29 din 7 noiembrie 1990, cu

modificări ulterioare.

Instituția contenciosului administrativ este reglementată în normele constituționale cum ar fi

art.21 privind accesul liber la justiție și art.48 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate

publică.

Orice persoana fizică sau juridică ce se considera vătămată în drepturile sale printr-un act

adminstrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritați administrative de a rezolva cererea

referitoare la un drept recunoscut de lege potrivit art.1 alin (1) din Legea 29/1990, poate înainta o

acțiune în contencios administrativ.

Legea 29/1990 prin art.1 alin (2), asimilează refuzul nejustificat de a rezolva cererea și faptul

de a nu raspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, sub rezerva

existenței unui alt termen stabilit printr-o lege specială.

Prin legea nr.59/1993 art.7 pct.4, la Inalta Curte de Casatie si Justitie, la curtile de apel si la

tribunalele au fost infiintate sectii de contencios administrative. Instanta poate anula actul adminstrativ

in totalitatea sau in parte, sau poate oblige autoritatea emitenta sa emita un act adminstrativ sau sa

elibereze un certificate, o adeverinta sau un inscris conform art.11 alin.(1). De asemenea instant este

competent sa se pronunte asupra legalitatii actelor sau operatiunilor administrative care au stat la baza

emiterii actului supus judecatii.

d) State în care nu funcționează jurizdicții administrative

Din aceasta catogorie vom analiza Statele Unite ale Americii. În SUA modalitatea de control al

legalității actelor administrative se deosebește clar de controlul legalității actelor administrative din țările în care există contencios adminstrativ. Aici sistemul adminstrativ este subordonat celui judiciar.

Astfel fiecare autoritate public ( minister, department, agenție) are în materie de jurizdicție

adminstrativă o structura proprie, consiliul de contencios administrativ , iar la nivelul ierarhic

ministrul, șeful departamentului sau al agenției, care efectuează controlul legalității actelor

administrative.

Consiliile de contencios administrativ sunt separate de jurizdicția judiciară și nu sunt instanțe

de judecată, iar personalul acestora îl constituie magistrații, care nu fac parte din corpul judecătorilor,

Deciziile consiliilor de contencios administrativ pot fi revizuite de către Curtea Federală Judiciară

Procedura specială de anulare a actelor administrative este reglementată de Adminstrativ Procedure

Act, care diferă de procedura judiciară și cuprinde reguli aplicabile tuturor jurizdicțiilor

administrative.

În SUA Curții Supreme Federale îi sunt subordonate dupa criterii geografice ,12 curți de apel și 93

de curți de districtuale.

Curțile districtuale au competență generală, cu privire la litigiile administrative ce reies din principiile

generale, potrivit cărora litigiile federale sunt examinate de curțile districtuale sau sunt reglementate

expres în unele acte normative. Efectele deciziei curții districtuale sunt limitate la litigiul concret și nu

au puterea unui precedent judiciar. Spre deosebire de litigiile ordinare, în litigiile administrative nu

sunt aplicabile dispozițiile privitoare la jurati.

Curțile de apel judecă apelurile înaintate contra deciziilor curților districtuale teritoriale,

precum și recursurile înaintate direct privind deciziile agențiilor federale situate în raza lor teritorială.

În sistemul de drept American sunt organizate și curți special, competente să judece recursurile

administrative într-o anumită materie administrativă ale căror decizii pot fi atacate cu apel.

Litigiile care apar în raporturile dintre adminstratie și particulari, ca rezultat al contractelor publice,

sunt judecate de către ofițerii contractuali desemnați de agenția contractantă, cu drept de apel la un

comitet de apeluri al agenției, iar pentru despăgubiri, la Curtea de Pretenții din Washington. Împotriva

deciziilor celor două organe jurizdicționale se poate apela la Curtea de Apel pentru Circuitul federal.

Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, formată din 9 judecatori, are competență de a judeca în

plen, ca instanță de recurs, recursurile în materie de drept adminstrativ.

Capitolul III. PĂRŢILE LITIGIULUI, OBIECTUL ACŢIUNII ŞI INSTANŢELE DE

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

3.1 Părţile litigiului de contencios administrativ.

În teoria generală a dreptului prin subiect de drept se subînţelege titularul de drepturi şi

obligaţii. Unul dintre elementele dreptului subiectiv este dreptul persoanei de a recurge la forţa de

constrîngere a statului în cazul care în care dreptul sau interesul ei ligitim a fost încălcat.

Conform prevederilor art. 53 din constituţie şi prevederilor Legii contenciosului administrativ

orice persoană vătămată într-un drept subiectiv de către o autoritate publică printr-un act administrativ

sau nesoluţionarea în termen unei cereri în termen legal se poate adresa instanţei de contencios

administrativ pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce

i-a fost cauzată, iar din prevederile art.5 al Legii rezultă că pot sesiza în contencios administrativ şi

unile categorii de persoane care nu sunt vătămate într-un drept propriu, recunoscut de lege, dar

urmăresc apărarea dreptului unor terţe persoane. Dreptul de sesizare este recunoscut în virtutea

dreptului de a controla legalitatea actelor administrative ale autorităţilor publice. În temeiul acestui

drept au calitate procesuală Guvernul, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, preşedintele raionului,

primarul, procurorul, avocatul parlamentar, iar în cazul ridicării ezcepţie de ilegalitate, instanţele de

drept comun şi cele specializate, precum şi alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Prin urmare ne vom referi la persoana fizicp şi cea juridică, funcţionarul public, militarul,

persoana cu statut militar, astfel potrivit prevederilor art. 53 din constituţia RM, şi art. 1, art.5 din

legea contenciosului administrativ este utilizată sintagma „ orice persoană „ urmând să se înțeleagă că

calitate procesuală de subiect de sesizare în contenciosul administrativ o poate avea orice persoană

fizică sau juridică. Aceasta afirmație rezultă din art. 2 al aceleiași legi, care definește că prin persoană

vătămată într-un drept al său se înțelege orice persoană fizică sau juridică care se consideră vătămată

într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, print-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termen legal a unei cereri. Sintagma orice persoană include atât persoanele fiyice,

cetățeni ai RM, cetățeni străini și apatrizi,fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă,

religie, opinii, apartenenșă politică, avere sau de originea socială, cât și persoanele juridice de drept

privat și public autohtone și străine.

Prin urmare, calitate procesuală de a sesiza în contencios administrativ o poate avea orice

persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, printr-un

act administrativ sau prin nesoluționarea în termen a unei cereri. Utilizînd conceptele doctrinare în

cazul acțiunii în contencios administrativ interesul persoanei este subsumat afirmării dreptului

subiectiv.

Odată afirmată vătămarea unui drept subiectiv, este evidentă existența interesului procesual,

acela de a obține înlăturarea vătămării sau, în cazul în care anularea actului sau obligarea la emiterea

lui este inutilă, repararea vătămării prin acordarea de despăgubiri. Astfel, pentru înaintarea acțiunii în

contenciosul administrativ este suficientă afirmarea existenței unui drept subiectiv și a vătămării sale

prin actul administrativ, aceasta justificând, de fapt, interesul procesual al reclamantului, iar chestiunea

existenței unui drept subiectiv și vătămarea acestuia prin actul ilegal constituie o problemă de fond, ce

va determina admitirea sau respingerea în fond a acțiunii de contencios administrativ.

În afară de calitatea la care ne-am referit, persoana, pentru a fi parte în proces trebuie să aibă și

capacitate procesuală.

Capacitatea procesuală este aptitudenea generală a persoanelor de a dobândi și exercita drepturi

și de a și asuma obligațiile, în plan procesual, pentru valorificarea în justiție dreptul sau interesul în

legătură cu care s-a născut litigiul.

Capacității procesuale este aplicabilă capacitatea civilă, care constă din două elemente esențiale

care constau din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

Capacitatea de folosință potrivit art. 57 in codul de procedură civilă, este recunoscută în egală

măsură tuturor persoanelor fizice și juridice, capabile de a avea drepturi și obligații procesuale.

În conformitate cu art. 18 din codul civil, capacitatea de folosință a persoanei fizice apare în

momentul nașterii și încetează o dată cu decesul persoanei, iar dreptul la moștenire al persoanei fizice

apare la concepțiunea dacă aceasta se naște vie.

Cât privește persoanele juridice capacitatea lor de folosință se dobândește fie de la data

îregistrării, fie de la data actului de dispoziție care le înființează,sau de la data recunoașterii înființării

lor, iar capacitatea lor de folosință încetează la data încetării persoanei juridice, în conformitate cu

legislația în vigoare.

Prin capacitate procesuală de exercițiu înțelegem partea capacității care constă în aptitudinea

unei persoane care are folosința drepturilor sale de a valorifica singură în justiție aceste drepturi,

exercitînd personal drepturi procesuale și asumîndu-și tot astfel obligațiile procesuale, capacitatea de a

sta în justiție.

Potrivit art.20 din Codul Civil, persoanele fizice dobândesc capacitatea deplină de exercițiu la

împlinirea vârstei de 18 ani. În cazul căsătoriei, minorul dobândește capacitatea de exercițiu deplină la

vârsta de 16 ani, iar potrivit aln.3 al acestui articol, minorul care lucrează pe baza unui contract de

muncă, la vîrsta de 16 ani,conform legii, poate dobândi capacitatea deplină de exercițiu.

Pentru a dobîndi capacitatea de exercițiu procesuală, persoana juridică trebuie să întrunească

condițiile generale privind persoana juridică stabilite de Codul Civil, de Legea cu privire la

antreprenoriat și întreprinderi, de Legea privind asociațiile obștești, precum și de normele speciale,

prevăzute de Legea societății pe acțiuni, de Legea cu privire la cooperație etc.

Capacitatea de exercițiu încetează la decesul persoanei fizice. Persoana fizică poate fi limitată

în capacitatea de exercițiu sau declarată incapabilă.

Interesele persoanelor declarate incapabile, restrînse sau limitate în capacitatea de exercițiu

sunt reprezentate în justiție de către reprezentatntul legal, tutore sau curator acestora.

Potrivit art. 58, din Codul de procedură civilă, actele de procedură efectuate de persoanele care

nu au capacitate de exercițiu al drepturilor precedurale civile sunt anulabile.

Vizavi de capacitatea procesuală apare problema dacă persoanele juridice de drept public,

respectiv autoritățile administrative aflate în subordinea unor autorități administrativesuperioare, au

dreptul de a acționa în justție pentru a aduce în fața instanțelor de contencios acte administrative emise

de aceste din urmă autorități. Conform opiniei lui Adrian Vlad1, problema în discuție are o soluție.

Încazul în care o anumită lege acordă unor organe administrative centrale un drept de control

administrativ asupra unor organe administrative teritoriale având în vedere personalitatea juridică,

controlul poate fi exercitat doar asupra actelor administrative prevăzute în mod expres de lege, dar nu

asupra tuturor actelor săvârșite de aceste organe.

Acesta se datorește faptului că organele administrative inferioare au dreptul deplin de a se

conduce singure și, în virtutea acestui drept, sunt competente să emită acte administrative cu valoare

juridică, fără ca organele administrative centrale să poată modifica sau reforma aceste acte. Prin

urmare, de fiecare dată când sunt confruntate cu litigii de asemenea natură, instanțele de contencios

administrativ trebuie să se pronunțe numai după ce analizează până unde se întind dreptul de control al

organelor administrative superioare în raport cu prevederile legale care instituie și organizează acest

drept de control. Concluzia care se impune este aceea că în raporturile dintre organele administrative

1 Adrian Vlad, unele considerații privind subiecții cu drept de sesizare în contenciosul administrativ românesc. Culegere de materie al Seminarului Internațional. Contenciosul administrativ- realizări și perspective, experiența europeană, Chișinău 2001 p.6

centrale și autoritățile inferioare- locale sau teritoriale- acestea din urmă au dreptul de a ataca în

contencios administrativ actele organelor centrale care, prin depășirea limitelor de control prevăzut de

lege aduc vătămărea dreptului acestora de a se administra în mod autonom2.

În cazul în care autoritățile administrative activează sub imperiul principiului subordonării,

acestea nu pot avea calitate procesuală atunci când intervine autoritățile ierarhic superiaore și anulează

sau substituie actul vătămător ca rezultat al controlului ierarhic, care poate fi exercitat din oficiu

oricând sau la sesizarea, așa cum prevede art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Astfel de

concluzii rezultă din prevederile art. 107 din Constituție, care statuează că ministerele traduc în viață

politica Guvernului, conduc domeniile încredințate și sunt responsabile de activitatea lor, iar în scopul

conducerii coordonării și executării controlului în domeniul organizării economiei și în alte domenii

care nu intră nemijlocit în atribuțiile ministerelor se înființează și alte autorități administrative. Aceste

prevederi constituționale impun raporturi de subordonare strict și sau posibilitatea de a interveni în

domeniile administrate cu controlul respectiv, iar pe cale de consecințe în formă de sancționare

autoritățile ierarhic superioare pot anula sau substitui actele organelor administrative inferioare3.

Prin urmare, în litigiile dintre persoanele juridice de drept public instanțele de judecată în materia

contenciosului administrativ trebuie să se pronunțe asupra fondului doar după aprecierea calității

procesuale a acestora.

Potrivit prevederilor art. 5 lit. a) din legea contenciosului administrativ, calitatea de subiect de

sesizare în contenciosul administrativ, afară de persoanele fizice particulare, o pot avea funcționarii

publici, militarii și persoanele cu statut militar.

Considerăm că aceste persoane au fost specificate în mod voit, de către leguitor pentru a

asigura o garanție în plus că actele administrative prin care se aduc atingere drepturilor referitoare la

funcție, drepturi sociale etc. Emise de către autoritățile publice în structură cărora acestea să fie

examinate pe calea contenciosului administrativ. Mai mult ca atât, litigiile apărute între funcționarul

public și autoritatea publică în structura cărei își desfășoară activitatea, după cum susține și Plenul

Curții Supreme de Justiție, nu derivă dintr-un raport de muncă, ci dintr-un act administrativ emis de

către această autoritate4.

Totodată vom sublinia că, potrivit prevederilor art. 28 și art. 30 din legea serviciului public

nr.443-XIII din 4 mai 1995, funcționarul public poate fi considerat sau îi pot fi aplicate sancțiuni

disciplinare în temeiul și modul prevăzut de legislația muncii. Prin urmare, funcționarul public, în

cazul eliberării sale din funcție sau al aplicări sancțiunii disciplinare, va contesta actul administrativ în

instanța de contrncios administrativ cu respectarea termenului de un an de la data când a aflat sau

trebuiea să afle că dreptul său a fost încălcat potrivit art. 355 din Codul mincii.

2 Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chișinău, Ed. Epigraf, 2003, p. 279.3 Ion Creangă , Op. Cit. P. 2794 Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.27 din 24 decembrie 2002 cu privire la practicarea aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale legii contenciosului administrativ, p.23.

Prin anexele la Legea serviciului, partea integrantă a acestei legi, și clasificatorul unic al funcționarilor

publici, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr 151din 23 februarie sunt stabilite funcțiile din structurile

autorităților publice care fac parte din categoria funcționarilor publici. Considerăm că actele normative

menționate urmează a fi modificate în sensul includerii în categoria funcționarilor publici și a altor

funcții din structurile autorităților publice care, în accepțiunea art.3 din Legea contenciosului

administrativ, cad sub incidența funcționarului public.

Potrivit prevederilor art.4 lit a) din Lege, nu au calitate procesuală de a sesiza instanțele de

contencios administrativ persoanele oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public

deosebit, alese, numite sau destituite prin acte administrative emise de Parlament, Președintele

Republicii Moldova și Guvern. În privința acestor persoane ne vom referi însă în cadrul discuției

asupra actelor exceptate de la controlul legalității în contencios administrativ. De asemenea nu pot

sesiza în contencios administrativ angajații autorităților publice care nu sunt funcționari publici,

deoarece aceștea sunt angajași în funcție în baza unui contract individual de muncă. Astfel, litigiile

apărute pe baza raporturilor de muncă sunt de competența instanțelor de drept comun.

O dată cu adoptarea a noii legi privind administrația publică locală, nr-123-XIV, conform

prevederilor acesteia, guvernul, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, președintele raionului și

primarul pot verifica activitatea autorităților administrației publice locale, precum și, după caz,

controla legalitatea actelor emise de către aceste autorități. Astfel destingem că legea anterior

menționată stabilește trei forme de control al legalității actelor administrației publice locale, și anume :

controlul obligatoriu, controlul facultativ, controlul de oportunitate.

Potrivit aln.1 al art. 71 din legea 123-XIV, controlului obligatoriu sunt supuse următoarele acte

ale autorităților administrației publice locale.

deciziile consiliilor locale de nivelul întîi și ale celor de nivelul al doilea

actele normative ale primarului, ale președintelui raionului și ale pretorului

actele privind organizarea licitațiilor și actele de atribuire de terenuri

actele de angajare și actele de eliberare a personalului administrației publice locale

dispozițiile care implică cheltuieli sau angajamente financiare de cel puțin 30.000 de lei în unitatea

administrativ-teritorială de nivelul întîi și de cel puțin 300.000 de lei în unitatea de nivelul al doilea

actele emise în exercitarea unei atribuții delegate de stat autorităților publice locale

Potrivit art. 72-74 din legea menționată, controlul facultativ poate fi efectuat de către oficiul teritorial

al Cancelariei de Stat la solicitarea primarului, președintelui raionului, secretarului consiliului

respectiv, a oricărei persoane fizice sau juridice care se consideră vătămată într-un drept al său de către

o autoritate a administrației publice locale printr-un act administrativ sau din oficiu.

Procurorul-posibilitatea procurorului de a sesiza instanțele de contencios administrativ a fost introdusă

prin legea nr. 726-Xv din 07.12.2001, care a venit să completeze art. 5 lit. c) al legii contenciosului

administrativ.

Astfel, conform acestei prevederi, procurorul putea ataca actele emise de autoritățile publice, în

condițiile art. 5 din Codul de procedură civilă, procuroru poate contesta actele administrative în temeiu

art.71, totodată acestea rezultă din prevederile constituției art. 124 aln. 1, din legea nr.902-XII din

28.01.1992 cu privire la procuratură, din Codul de procedură civilă și chiar din prevederile art. 34 al

legii privind contenciosul administrativ.

Potrivit art. 1 din legea cu privire la procuratură, Procurorul General și procurorii subordonați

acestuia exercită, în conformitate cu Constituția, supravegherea executării exacte și uniforme a legilor

de către organele administrației publice, persoanelor fizice și juridice și asociațiile lor, art.19 al acleași

legi stipulează totodată, că procurorul este în drept să contesteze actele ilegale ale autorităților publice.

În cazul în care consideră că actul administrativ este ilegal, procurorul, potrivit articolului 20

din legea cu privire la procuratură, este obligat să înainteze organelor emitente sau organului ierarhic

superior un recurs, cerând anularea sau modificarea actului ilegal, iar organul respectiv este obligat să

examineze recursul în termen de 10 zile. Dacă organul sesizat nu admite recursul, procurorul este în

drept să conteste actul ilegal în instanța de judecată care va hotări asupra pricinei deduse spre judecare.

Avocatul Parlamentar- Calitate de subiect de sesizare în contenciosul administrativ o are și

avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, poate contesta actele

administrative ale autorităților publice în condițiile legii cu privire la avocații parlamentari și ale art. 5

lit. d) din legea contenciosului administrativ

Potrivit art. 15 și art. 17 din legea cu privire la avocații parlamentari, persoana vătămată în

drepturile și libertățile constituționale printr-un act al autorității publice se poate adresa avocatului

parlamentar cu cerere scrisă în termen de un an din ziua încălcării drepturilor și libertăților

constituționale sau din ziua când ea a aflat despre presupusa încălcare. În situațiile în care constată

uneleîncălcări ale drepturilor petiționarului, avocatul parlamentar prezintă organului sau persoanei cu

funcție de răspundere respective, ale căror decizii sau acțiuni (inacțiuni), după părerea sa, încalcă

drepturile și libertățile constituționale ale omului,un aviz care va conține recomandări privind măsurile

ce urmează a fi luate pentru repunerea imediată în drepturile încălcate a petiționarului și înștiințează

despre aceasta petiționarul. Organul sau persoana cu funcții de răspundere care a primit avizul este

obligată să-l examineze în termen de o lună și să comunice avocatul parlamentar în scris despre

măsurile luate. În baza rezultatelor examinării cererii, avocatul parlamentar are dreptul de a adresa

instanței de judecată o cerere în apărarea intereselor petiționarului ale cărui drepturi și libertăți

constituționale au fost încălcate, inclusiv prin actele administrative ale autorităților publice, potrivit

art. 28 din legea cu privire la avocații parlamentari.

Alți subiecți cu dreptul de sesizare în contencios administrativ- Legea contenciosului

administrativ prevede o categorie de alte persoane care, în conformitate cu legislația în vigoare, pot fi

subiecți cu drept de sesizare în contenciosul administrativ. În această categorie de subiecți sunt incluși

consilierii locali și consilierii raionali, astfel potrivit legii privind administrația publică locală,

destingem că consilierul consiliului local de nivelul întîi poate ataca în instanță de contencios

administrativ decizia de ridicare a mandatului, iar prevederile art. 54 aln. 4 al aceleași legi prevede,

consilierul consiliului local de nivelul al doilea poate ataca în contencios administrativ refuzul

președintelui consiliului de a convoca ședința consiliului. Concomitent prin sintagma alte persoane

care au calitate de subiect cu drept de sesizare în instanța de contencios administrativ se încadrează și

autoritățile tutelare, cum ar fi :

autoritățile centrale pentru protecția copilului

organele executive ale autorităților administrației publice locale din unitățile administrativ-teritoriale

de nivelul II

autoritățile deliberative din unitățile administrativ-teritoriale de nivelul unu.

3.2 Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ.

Determinarea obiectului acțiunii contenciosului administrativ este deosebit de importantă

pentru asigurarea exercitării controlului legalității de către instanțele de contencios administrativ

asupra actelor administrative emise de către autoritățile publice, pentru contracararea abuzurilor și

exceselor de putere ale autorităților publice și apărarea drepturilor persoanei împotriva eventualelor

încălcări ale acestora.

Potrivit art.1 aln.2 din legea contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către autoritatea publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativpentru a obține anularea actului, recunoaștereadreptului pretins și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată, art.3 din aceeași lege stipulând că obiectul acțiunii în contenciosul

administrativ îl constituie actele administrative, cu caracter normativ și indiviual, prin care este

vătămat un drept recunoscut de le ge ale unei persoane emise de :

autoritățile publice și autoritățile asimilate acestora în sensul prezentei legi

subdiviziunile autorităților publice

funcționarii din structurile specificate la lit. a) și b), iar aln. 2 al acestui articol statuează că obiect al

acțiunii în contencios administrativ poate fi și nesoluționarea în termen legal a unei cereri referitoare la

un drept recunoscut de lege, care, potrivit art.2 din lege, include refuzul de a primi o cerere sau faptul

de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la data îrnregistrării cererii de către o

autoritate publică în cazul în care legea nu dispune altfel. Art. 2 din lege mai face o precizare în sensul

că actul administrativ sunt asimilate contractului administrativ și nesoluționarea în termenul legal a

unei cereri.

Prin urmare, obiect al acțiunii în contenciosul administrativ îl constituie :

actul administrativ propriu-zis

contractul administrativ

nesoluționarea în termen legal a unei cereri, ultimele două fiind asimilate actului administrativ

repararea prejudiciului.

Actul administrativ- constituie forma principală de activitate a administrației publice prin care

se asigură realizarea puterii de stat și exercitarea sarcinilor ce-i revin. Actul administrativ este un act

juridic unilateral, care reprezintă o manifestare de voință expresă, emisă în regim de putere publică,

prin care se nasc, se modifică, se sting raporturi de drept administrativ. Trăsăturile proprii care

deosebesc actul administrativ de celelalte acte juridice și activități ale administrației publice sunt

următoarele :

Actul administrativ este principala formă juridică de activitate a administrației publice

Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință juridică

Actul administrativ este adoptat sau emis de autoritățile publice, de serviciile, sau instituțiile acestor

autorități sau de autoritățile asimilate acestora în sensul prezentei legi

Actul administrativ este emis în baza și pentru organizarea executării unei legi

Pentru ca actul administrativ să fie legal, el trebuie să întrunească toate condițiile esențiale de

validitate ale acestuia. Potrivit hotăririi Curții Constituționale nr. 14 din 18 martie 1999, actele

administrative trebuie să întrunească următoarele condiții :

să fie emise (adoptate) de organul competent

să fie emise pe baza și în vederea executării legii (organice sau ordinare)

să fie semnate de un funcționar competent

să fie emise în formă scrisă

să cuprindă elementele de formă (semnătura funcționarului, data emiterii (adoptării), numărul

cronologic, aplicarea sigiliului (ștampilei) organului emitent)

să fie contrasemnat atunci cînd legea o cere

să fie, după caz, publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau aduse la cunoștința celor

interesați în modul și în ordinea prevăzută de lege

Nerespectarea acestor condiții poate afecta existența actului sau, după caz, atrage nuluitatea lui.

Procedura de emitere a actelor administrative poate fi împărțită în trei faze. Prima fază, pentru

emiterea actelor administrative, în special a celor normative, organul emitent trebuie să culeagă, să

prelungească și să solicite de la alte organe anumite informații, avize etc. Aceste acte, denumite

pregătitoare, sunt din punct de vedere al naturii juridice niște operațiuni care nu produc, prin ele însele,

efecte juridice, însă fără solicitarea și obținerea lor actele administrative se consideră că au fost

adoptate sau emise cu încălcarea legii, fiind anulabile sau nule, după caz. Cele mai fregvente, sunt

avizele ce vizează legalitatea și oportunitatea adoptării unor acte administrative. Avizele

administrative se împart în :

facultative

consultative

obligatorii

Avizele facultative- sunt opiniile pe care organul care adoptă sau emite un act administrativ

este liber să le ceară altui organ administrației publice sau unui organ de specialitate. Adoptarea sau

emiterea unui act administrativ fără acest aviz nu are nici o consecință asupra validității actului adoptat

sau emis, după caz.

Avizele consultative- sunt opinii pe care organul care adoptă sau emite actul administrativ este

obligat, potrivit legii, să le solicite altor organe ale administrației publice sau unor organisme de

specialitate, acesta ne fiind obligat însă să țină seama de conținutul anunțului. Adoptarea sau emiterea

actului administrativ fără solicitarea și obținerea acestui aviz duce la nulitatea actului.

Avizele obligatorii- se caracterizează ărin faptul că autoritatea administrației publice

competente să emită actul administrativ este obligat nu numai să le ceară altei autorități a

administrației publice, ci și să li se conformeze.

Cea de a doua fză este concomitentă emiterii actului administrativ cuprinde adoptarea sau

emiterea propriu-zisă a actului administrativ, astfel în cazul adoptării actului administrativ de către un

organ colegial este necesară întrunirea cvorumului cerut de lege, și semnat de către conducătorul

organului colegial, iar în cazurile prevăzute de lege- contrasemnat etc.

Cea de a treia fază este posterioară emiterii actului administrativ, aceasta vizează următoarele

operațiuni administrative precum înregistrarea actului, cu menționarea numărului conform căreia

aceasta a fost înregistrat, datarea și punerea sigiliului, publicarea sau comunicarea actului

administrativ, în condițiile stabilite de lege. Publicarea și cominicarea actelor administrative este foarte

importantă, deoarece actul administrativ, de regulă, produce efecte juridice de la data îndeplinirii

acestei operațiuni administrative.

Contractul administrativ- Conform legii privind contenciosul administrativ, contractul

administrativ reprezintă contractul încheiat de către autoritatea publică, în virtutea prerogativelor de

putere publică, având ca obiect administrarea și folosirea bunurilor proprietate publică, executarea

lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcționarilor publici care reiese

din relațiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora. Prin urmare în cadrul contractuli

administrativ cel puțin una dintre părți are calitatea de exponent al autorității publice, al cărei obiect

este realizarea unui interes general, fie a unui interes public, fiind supus unui regim de drept public.

Contractul administrativ are următoarele caracteristici :

contractul administrativ este un act juridic care reprezintă un acord de voință între un organ al

administrației publice și un particular (persoană fizică sau juridică) una dintre părțile contractului est

un subiect determinat, respectiv un organ care acționează în realizarea puterii publice, un organ

administrativ sau alt subiect de drept autorizat de un organ administrativcontractul administrativ se

încheie, de regulă, prin alegerea partenerului de către serviciile publice, în urma licitației organizate în

acest scop, pe când în contractele civile părțile se aleg una pe cealalta

părțile nu se bucură de egalitate juridică, acestea aflînduse în raport de subordonare una în raport cu

cealalta

părțile sunt obligate să accepte clauzele contractului reglementate prin lege sau alte acte normative.

Acestea pot stabili clauze contractuale, care nu pot deroga de la cele reglementate

printr-o clauză expresă, prin forma contractului, prin genul de colaborare sau prin orice manifestare de

voință, părțile trebuie să consimtă să li se aplice regimul de drept public5.

Obiectul contractului, reieșind din scopul serviciului public, constituie realizarea unui serviciu public,

efectuarea unei lucrări, punerea în valoare a unui bun public etc.

Soluționarea litigiilor rezultate din contractul administrativ este competența instanțelor de contencios

administrativ

Contractul administrativ se încheie în formă scrisă. Procedura de încheiere deferă de procedura

de încheiere a contractelor civile prin faptul că pentru încheierea contractului administrativ, de regulă,

obiectul contractului administrativ este scos la licitație publică, se întocmește programe de sarcini, care

cuprind clauze, drepturi și obligații ale părților, modul de executare a contractului.

Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege- Prin

nesoluționarea în termen legal a unei cereri sau faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30

de zile de la data îregistrării cereri de către autoritatea publică, dacă legea nu prevede altfel.

Nesoluționarea cererii în termenul legal reprezintă un act administrativ asimilat actului administrativ

propriu-zis, care produce efecte juridice, deoarece împiedică petiționarul să-și realizeze un drept al său

recunoscut de lege.

În cazul refuzului de a primi cerere sau de a emite actul administrativ sau cel asimilat lui,

autoritatea publică este obligată să-i dea petiționarului un răspuns în scris, deoarece de la data primirii

răspunsului curge termenul de înaintare a acțiunii.

Repararea pagubei- potrivit art.1 și art. 18 din lege, obiect al acțiunii în contenciosul

administrativ poate constitui și repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate printr-un act ilegal

sau prin nesoluționarea unei cereri în termenul legal.5 D. Brezoianu, Op. Cit., p.141.

Acțiunea în despăgubire poate fi înaintată concomitent cu acțiunea principală de contestare a

actului administrativ sau ulterior, printr-o cerere separată. În cazul în care acțiunea în despăgubire este

înaintată după ce, printr-o hotărîre judecătorească, actul a fost anulat sau autoritatea a fost obligată să

soluționeze cererea, acțiunea se depune la intanța de drept comun competentă în termenul general de

prescripție, stabilit de Codul Civil. Potrivit art. 267 din Codul Civil, termenul este de 3 ani și începe să

curgă, ținînd seama de prevederile art. 18 aln.1 din lege, de la data la care persoana în cauză a

cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Acțiunea cu privire la recuperarea pagubei morale, potrivit art. 280 din Codul Civil, este

imprescriptibilă, iar cuantumul despăgubirilor se determină de către instanțele de judecată, ținânduse

cont de criteriile stabilite de art. 1422 și art. 1423 din Codul Civil. Prejudiciul moral se repară

indiferent de existența și întinderea prejudiciului material. Acțiunea în despăgubire poate fi înaintată

și împotriva funcționarului public care a emis sau a contrasemnat actul administrativ ori nu a

soluționat cererea petiționarului în termenul legal prevăzut de art. 20 din lege.

Potrivit prevederilor art. 27 din legea privind administrația publică locală, acțiunea în

despăgubire poate fi înaintată și împotriva consilierilor care au adoptat actul administrativ ilegal, dacă

au votat pentru adoptarea acestui act.

Ținând seama de prevederile normelor menționate, atît funcționarul, cât și consilierii răspund

solidar cu autoritatea publică emitentă pentru prejudiciile cauzate sau adoptarea actului ilegal.

Acțiunea în despăgubire poate fi înauintată fără ca persoana să fi contestat actul administrativ

vătămător.

În acest caz, legalitatea actului administrativ va fi contestată pe calea excepției de ilegalitate, în

condiții prevăzute de art. 13 din lege.

3.3 Actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc

Legea contenciosului administrativ asigură persoana vătămată într-un drept al său recunoscut

de lege de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal

a unei cereri, să obțină, pe cale sesizării instanței de contencios administrativ, anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei. Totuși, acest drept este limitat, prin legea

respectivă, în privința unor acte administrative. Astfel, prin art4 din legea contenciosului administrativ,

o parte dintre acte în genere sunt exceptate de la controlul legalității în instanțe de contencios

administrativ, iar altele sunt supuse controlului legalității în instanțe de drept comun.

Potrivit art. 4 din legea menționată, cu modificările ulterioare, sunt exceptate de la controlul legalității

în instanțele de contencios administrativ următoarele acte :

Actele exclusiv politice ale Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului, precum și

actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova

și de Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative ce țin

de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice a persoanelor oficiale destat, exponente ale

unui interes politic sau public deosebit

Actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a Republicii Moldova

Legile, decretele Președintelui Republicii Moldova cu caracter normativ, ordonanțele și hotărîrile

Guvernului cu caracter normativ,tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte care sunt

supuse controlului de constituționalitate

Actele de comandament cu caractet militar

Actele administrative referitoare la securitatea națională a Republicii Moldova, la exercitarea

regimului stării excepționale, la măsurile de urgență luate de autoritățile publice în vederea combaterii

calamităților naturale, încendiilor, epidemiilor, epizootiilor și la alte evenimente de aceiași natură

Actele administrative-jurisdicționale de sancționare contravențională și alte acte administrative

pentru a căror desființare sau modificare legea prevede o altă procedură juridică

Actele de gestiune emise de autoritatea publică, în calitate de persoană juridică, în legătură cu

administrarea și folosirea bunurilor ce aparțin domeniului său privat

Actele administrative emise pentru executarea hotărîrilor judecătorești irevocabile

Unele acte administrative pot fi exceptate de la controlul legalității în contenciosul administrativ nu

numai prin legea contenciosului administrativ, dar și prin alte legi. Astfel, sunt exceptate de la

controlul legalității contenciosului administrativ actele administrative ce vizează dreptul de proprietate

asupra unor bunuri care au intrat în circuitul civilizației, acestea fiind, potrivit art. 29 lit. d) din Codul

de procedură civilă, de competența instanțelor judecătorești economice.

Potrivit art. 33 aln. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, de competența instanțelor de drept comun

ține și verificarea legalității hotărîrilor Comisiei de Apel a Agenția de Stat pentru Protecția Proprietății

Intelectuale.

Dacă, în temeiul legii privind accesul la informație, refuzul autorităților publice de a furniza

persoanei informația solicitată este de competența instanței de contencios administrativ, atunci refuzul

de a scoate de la sesizare actul administrativ sau de a elibera informația pe motiv că este secretă,

potrivit art. 34 aln. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, ține de competența Curții Supreme de

Justiție, ca instanța de drept comun.

În cazul conexiunii mai multor revendicări, unele dintre care sunt de competența instanței de

drept, iar altele de competența unei instanțe specializate, toate pretențiile se examinează de către

instanța judecătorească de drept comun, cu excepția litigiilor privind legalitatea actelor administrative

cu caracter normativ, în conformitate cu art.31 aln. 1 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 31 aln. 2 din Codul de procedură civilă, în cazul în care o pretenție este de

competența instanței judecătorești economice, iar altele de competența instanței de contencios

administrativ, toate pretențiile se examinează de către instanța economică, cu excepția litigiilor privind

legalitatea actelor administrative cu caracter normativ. De reținut că prevederile nu presupune faptul

că, în cazul în care persoana va înainta o acțiune privind contestarea actului administrativ cu caracter

individualși repararea prejudiciului moral și material, aceasta va fi de competența instanței economice.

Expres, prin lege pot fi exceptate de la controlul legalității în contencios administrativ și alte acte

administrative.

Capitolul IV. PROCEDURA EXAMINĂRII ÎN MATERIE DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV

4.1 Fazele procedurii de contencios administrativ

Conform art.20 din Constituţia Republicii Moldova orice persoană are dreptul la satisfacerea

efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile,

libertăţile şi intereesele sale legitime. În art.5 din Codul de procedură civilă se indică că orice persoană

interesată este ân drept să se adreseze în instanţa judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi

apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi interesele legitime. În acest sens urmează a fi

menţionat şi art.1, alin 2 din Legea contenciosului administrativ, citat anterior, precum şi art.6 din

Conveţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptată la 4

noiembrie 1950, ratificată de R. Moldova la 24 iulie 1997. Conform capitolului IV din Legea

contenciosului administrativ, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de

lege printr-un act adminisrativ, înainte de a veni în instanţa de judecată cu acţiune administrativă, este

obligată de a solicita printr-o cerere prealabilă autorităţii publice emitente sau organului ierarhic

superior revocarea în tot sau în parte a acestuia, în cazul în care legea nu prevede altfel.

În doctrină, precum şi de unii practicieni, este criticat caracterul obligatoriu al procedurii

prealabile, susţinîndu-se că astfel se îngrădeşte accesul la justiţie şi se întîrzie revendicarea dreptului

încălcat de autoritatea publică. Se mai susţine că este prea puţin probabil ca autoritatea publică care a

adoptat actul administrativ va recunoaşte ilegalitate lui, ş-il va anula, preferînd mai degrabă să vină în

faţa instanţei de judecată. Această poziţie însă, nu este acceptabilă din următoarele considerente:

Accesul la justiţie nu este un drept absolut şi asigurarea realizării lui ţine de competenţa

statului;

Convenşia Europeană nu exclude ca prevederile legislaţiei naţionale să oblige persoanele

interesate, ca înainte de a acţiona în judecată, să se adreseze autorităţii publice. Art. 6, alin 1 al

Convenţiei acordă dreptul la un acces eficient la justiţie, însă lasă la discreţia statului

determinarea detaliilor în legislaţia sa şi specificarea condiţiilor pentru accesul la justiţie.

Singura condiţie subliniată de Curte o constituie limitările, care trebuie să urmărească un scop

legitim, şi trebuie să existe o relaţie rezonabilă de proporţionalitate dintre mijloacele utilizate şi

scopul urmărit.6

6 Comentariul Legii Contenciosului administrativ, Editura Cartier, 20002, Dr. Jens Mezer-Ladevig.

Nerespectarea procedurii prealabile stabilite în art. 14 din Legea contenciosului administrativ

nu v-a servi temei pentru a refuza primirea cererii de chemare în instanţa de judecată. Aceasta va

servi temei pentru restituirea cererii de chemare în judecată conform art. 170, alin.1 a CPC, iar

dacă aceasta se stabileşte în cadrul judecării pricinii (nerespectarea procedurii prealabile), instanţa

va scoate cererea de pe rol conform art267, pct. „a” CPC. În cazul cînd pricina a fost judecată de

către prima instanţă în fond cu adoptarea hotărîrii şi instanţa de recurs v-a depista acest neajuns, ea

va casa hotărîrea instanţei de fond cu adoptarea unei încheieri prin care cererea va fi scoasă de pe

rol (art. 417, alin.1, pct. F).

Restituirea cererii de chemare în judecată, scoaterea cererii de pe rol, în temeiul nerespectării

procedurii prealabile, nu exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant,

cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri, dacă reclamantul

a folosit calea prealabilă (art. 170, alin. 4, art. 268, pct. 3 CPC).

Cît priveşte argumentul invocat, că autoritatea publică nu-şi va anula actul administrativ, stînd

pe poziţia sa din principiu, se poate afirma că practia combate acest argument şi în multe cazuri

sunt evitate acţiunile administrative în instanţă. Un factor constructiv în acest compartiment este

existenţa în lege a răspunderii privind restituirea prejudiciilor morale (art. 25). Un alt argument în

susţinerea ideilor prezentate este faptul că procedura prealabilă nu urmează a fi respectată în toate

cazurile. În art.14 din Lege este stipulat că procedura prealabilă este obligatorie dacă legea nu

dispune altfel.

În concluzie putem menţiona:

Îndeplinirea procedurii prealabile este una din condiţiile necesare introducerii acţiunii în

contencios administrativ;

Procedura prealabilă va fi exercitată în toate cazurile, dacă legea nu dispune altfel;

Cererea prealabilă nu îngrădeşte accesul persoanei la jusţie;

Nerespectarea procedurii prealabile nu duce la refuzul în primirea cererii de chemare în

instanţa de judecată, ci la refuzul sau scoaterea ei de pe rol.

Potrivit art. 2 din Legea contenciosului administrativ: „cerere prealabilă – cerere prin care

autorităţii emitente sau organului ierarhic superior i se solicită reexaminarea unui act administrativ cu

caracter individual sau normativ”, iar conform art. 14 din Lege:

(1) Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act

administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile

de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu

dispune altfel. 

    (2) În cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi

adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior dacă legislaţia

nu prevede altfel. 

    (3) Termenul de 30 de zile specificat la alin.(1) nu se extinde asupra actului administrativ cu

caracter normativ. 

Cererea prealabilă reprezintă acea plîngere intocmită în formă scrisă, în care este indicată

încălcarea dreptului său prin actul administrative emis. Legislaţia în vigoare nu conţine reglementări

referitoare la forma şi conţinutul cererii, de aceea persoana este în drept aş-i expune dezacordul său

faţă de actul administrative contestat, în formă liberă, invocînd practice numai acest dezacord.

Bineînţeles că ar fi ideal cînd persoana ar indica în plîngerea sa motivele de fapt şi de drept, c ear servi

drept temei pentru anularea parţială sau totală a actului contestat. Avînd în vedere aceste considerente,

concluzionăm că autoritatea public nu este în drept de a refuza examinarea plîngerii pe motiv că nu

corespunde formei, sau nu conţine motiveled e fapt şi de drept. Deasemenea, la depunerea cererii

prealabile nu se achită taxa de stat, cererea nu urmează a fi depusă în mai multe exemplare şi nu este

obligatorie anularea actului administrativ contestat. Unicele condiţii de depunere a cererii prealabile

sunt următoarele:

a) persoana trebuie sa dispună de capacitate juridică;

b) autoritatea public urmează să fie competentă în a soluţiona cererea prealabilă;

c)cererea prealabilă urmează a fi prezentată în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, dacă

legea nu prevede altfel, sau dacă cererea se referă la un act administrative cu character normative.

Nu se admite depunerea cererii prealabile în interesul altei personae, cu excepţia cazurilor

reprezentanţilor legali, sau cînd o persoană este împuternicită cu dreptul de a reprezenta interesele

altor personae în baza procurii. Legiutorul a acordat persoanei dreptul de a alege organul căruia să-i

adreseze cererea prealabilă – organul emitent (recurs graţios) sau organului ierarhic superior (recurs

ierarhic). Ultima situaţie va avea loc numai atunci cînd structura organizaţională a organului emitent

va prevedea un organ ierarhic superior.

Termenul de înaintare a cererii prealabile este un termen de prescripţie, în care persoana poate

fi repusă. În acest context Plenul Curţii Supreme de Justiţie în Hotărîrea nr. 27, din 24 decembrie 2001

“ Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Legii

contenciosului administrativ”, cu modificările ulterioare, în pct. 29 a explicat că: “dacă organul

emitent sau ierarhic superior a omis termenul de adresare cu această cerere, atunci instanţa de fond, la

cererea părţii, va verifica motivele omiterii acesteia. În cazul în care v-a constata că termenul a fost

omis din motive întemeiate, va repune persoana în termen şi va examina cauza în fond.” În asemenea

situaţii nu este necesar ca persoana să se adreseze în instanţa de judecată cu o cerere separată privind

repunerea în termen, ca ulterior să depună o cerere de chemare în judedcată, contestînd actul

administrative. Ea va face acest lucru concomitant, deoarece instanţa de judecată nu este în drept să

refusze primirea cererii, pe motivul omiterii termenului de prescripţie, fie că se referă la termenul de

depunere a cererii prealabile, fie că se referă la termenul de adresare în instanţa de judecată.

Omiterea termenului de prescripţie trebiue să fie invocată de către persoana, în favoarea căreia

a curs acest termen.În cazul în care ultima nu a invocate acest argument, instanţa nu este în drept, din

oficiu, să respingă cererea pe motivul omiterii termenului de prescripţie. Termenul de 30 de zile curge

de la data comunicării actului administrative, iar dacă actul urmează a fi publicat, de la data publicării.

Cererea prealabilă se examinează de organul emitent sau organul ierarhic superior, în limita

competenţei sale şi în termenul stabilit de lege. Conform art. 15 din Legea contenciosului

administrativ, termenul de examinare a cererii este de 30 de zile de la data înregistrării ei. În caz de

imposibilitate a examinării cererii în termenul respectiv, organul competent este în drept de a prelungi

acest termen, dar în mod obligatoriu înstiinţează despre aceasta petiţionarul. La soluţionarea cererii

prealabile prezenţa petiţionarului, de regulă, nu este obligatorie. Dar dacă petiţionarul solicită

examinarea cererii în prezenţa lui, sau dacă legea prevede aceasta, organul respectiv este obligat să

înştiinţeze petiţionarul despre timpul şi locul examinării cererii. Neprezentarea petiţionarului legal

înşiinţat, nu va servi temei pentru neexaminarea cererii în fond. În cadrul examinării cererii prealabile

petiţionarul este în drept să prezinte probe în susţinerea poziţiei sale, dar nu este obligat să facă

aceasta, decît în cazurile strict prevăzute de lege.

Organul competent, examinînd cererea prealabilă adoptă decizia respectivă, primind una din

soluţiile stabilite în art. 15, ailn 2 din Legea contenciosului administrativ, care urmează a fi

comunicată de îndată petiţionarului, dacă legislaţia nu prevede altfel. Subliniem faptul că comunicarea

deciziei, adoptate în urma examinării cererii prealabile, petiţionarului, este o obligaţie a organului care

a adoptat această decizie. De regulă, decizia adoptată i se înmînează petiţionarului personal, dacă a

fost prezent la examinare, sau i se trimite prin scrisoare, la adresa indicată de petiţionar în cererea sa.

Dacă cererea a fost adresată unui organ car nu are competenţa de ao soluţiona, ultimul retransmite

această cerere organului competent, despre acest fapt fiind informat petiţionarul. În acest caz organul

competent este obligat să respecte în volum deplin procedura soluţionării cererii prealabile.

Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act

administrativ şi nu este mulţumită de răspunsul primit ls cererea prealabilă sau nu a primit nici un

răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ

competentă pentru anularea, în tot sau în parte a actului respectiv şi repararea pagubei cauzate.

Acţiunea poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ în cazurile expres prevăzute

de lege şi în cazurile în care persoana se consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în

termen legal ori prin respingerea cererii prealabile privind recunoaşterea dreptului pretins şi repararea

pagubei cauzate.

Cererea de chemare în instanţa de contencios administrativ este una din formele de manifestare

a acţiunii în contenciosul administrativ, şi anume aceeia prin care se declanşează procesul, deoarece

constituie actul de învestire a instanţei. Pentru a introduce o acţiune în contenciosul administrativ, este

necesar de a ţine cont şi de a respecta anumite condiţii, după cum urmează:

a) respectarea şi îndeplinirea procedurii prealabile în cazurile prevăzute de legislaţie, despre care s-a

vorbit anterior;

b) reclamantul trebuie să aibă capacitatea juridică deplină, adică să dispună de capacitatea de exerciţiu

şi capacitatea de folosinţă procesuală.

c) persoana care se pretinde că a emis sau care era obligat să emită actul administrativ, trebuie să fie o

autoritate publică, sau persoană de drept privat, asimilată autorităţilor publice;

d) existenţa unui act administrativ al autorităţii publice, prin care a fost vătămat un drept al persoanei,

recunoscut prin lege, sau faptul nesoluţionării cererii persoanei în termenul legal;

e) respectarea termenelor de adresare în instanţa de contencios administrativ;

f) respectarea formei şi conţinutului cererii de chemare în instanţa de contencios administrativ;

g) respectarea competenţei jurisdicţionale la depunerea cererii (art. 6-11 ale Legii contenciosului

administrativ, art. 32-34 CPC, Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.30 din 24 octombrie

2003 „ Cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a

Codului de procedură civilă al R. Moldova”)

Conform art. 16, alin. b) din Legea contenciosului administrativ, la depunerea cererii de chemare în

instanţa de contencios administrativ reclamantul urma să achite taxa de stat. La 12 iunie 2003, a intrat

în vigoare codul de procedură civilă, conform căruia reclamanţii „ în acţiunile născute din raporturile

de contencios administrativ” sunt scutiţi de taxa de stat pentru judecarea pricinilor.

Potrivit art. 17 din Legea contenciosului administrativ, persoana poate sesiza instanţa de conmtencios

administrativ în termen de 30 de zile de la îndeplinirea procedurii prealabile, în cazul în care legea nu

dispune altfel. La acest capitol urmează a se ţine cont de următoarele momente:

Termenul de 30 de zile este un termen de prescripţie şi poate fi supus suspendării sau

întreruperii, iar persoana poate fi repusă în termen, în condiţiile art, 116 CPC;

Chiar dacă termenul de 30 de zile este un termen special de prescripţie, el nu acoperă toate

raporturile ce rezultă din contenciosul administrstiv, şi prin lege pot fi stabilite alte termene. În

asemenea situaţii se vor aplica termenele stabilite prin legea respectivă;

Acţiunea privind apărarea dreptului încălcat se respinge în temeiul expirării termenului de

prescripţie numai la cererea persoanei în a cărei favoare a curs prescripţia. Instanţa nu este în

drept să respingă acţiunea pe motiv că a fost omis termenul de prescripţie, invocînd acest motiv

din oficiu;

Instanţa nu poate refuza primirea cererii de chemare în judecată pe motivul omiterii termenului

de prescripţie;

Nu se admite înaintarea acţiunii în instanţă, pînă la expirarea termenului de examinare a cererii

prealabile de către organul competent, sau expirarea termmenului de soluţionare a cererii

referitoare la un drept recunoscut de lege. În asemenea cazuri instanţa va restitui cererea în

baza art. 170, alin. 1, lit.a CPC;

În cazul cînd persoana în cadrul termenului stabilit de art.14, alin. (1) cin Legea contenciosului

administrativ se va adresa repetat cu o cerere prealabilă, termenul de adresare în judecată v-a

curge de la data primirii ultimului răspuns;

Termenul de 30 de zile se referă la actele administrative cu caracter individual. Actele

normative cu caracter normativ considerate ilegale pot fi atacate oricînd;

Termenul de prescripţie pentru despăgubiri este termenul general de prescripţie prevăzut de

Codul civil (art. 267);

Începerea curgerii termenului de prescripţie se va calcula în conformitate cu art. 17 al Legii

contenciosului administrativ.

După cum am menţionat anterior, prin lege pot fi stabilite şi alte termen de adresare în instanţa de

judecată. Astfel, potrivit art.66, alin. 3 al Codului electoral, acţiunile şi hotărîrile organelor electorale

pot fi contestate în termen de 3 zile de la data săvîrşirii acţiunii sau adoptării hotărîrii, fără respectarea

procedurii.

Funcţionarii publici care dispun de dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ în cazul

contestării actelor de aplicare a sancţiunilor disciplinare sau de destituire din funcţie în termen de un

an de la data cînd funcţionarul a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său (art. 355 al

Codului muncii). Oficiul Teritorial al Cancelariei de Stat poate sesiza instanţa de contencios

administrativ în termen de 30 de zile de la data primirii notificării refuzului d a modifica sau retrage

actul contestat, sau în cazul tăcerii autorităţii locale emitente, în termen de 60 de zile de la data

notificării cererii de modificare sau retragere a actului în cauză. În cazul în care consideră că actul

poate avea consecinţe grave şi în scopul prevenirii unei pagube eminente, Oficiul Teritorial al

Cancelariei de Stat poate sesiza direct instanţa de contencios administrastiv, după primirea actului pe

care-l consideră ilegal.

La cererea participanţilor la proces, judecătorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de

asugurare a acţiunii. Art. 21 din Legea conteciosului administrativ prevede suspendarea actului

administrativ contestat ca o măsură de asigurare a acţiunii în contenciosul administrativ. Dar aceasta

nu înseamnă că modalitatea dată reprezintă unica măsură de asigurare a acţiunii. În cadrul judecării

pricinii, judecătorul sau instanţa poate lua şi alte măsuri de asigurare a acţiunii, aceste modalităţi fiind

prevăzute în art. 175 CPC. Suspendarea actului administrativ este o măsură de asigurare a acţiunii,

aplicarea căreia este condiţionată de următoarele aspecte:

a) ea poate fi solicitată şi aplicată numai după intentarea pricinii civile în instanţa de contencios

administrativ;

b) suspendarea actului administrativ poate avea loc numai în cazuri temeinic justificate şi în scopul

prevenirii unei pagube eminente;

c) suspendarea actului administrativ poartă un caracter provizoriu, pînă la adoptarea hotărîrii în fond,

dacă altfel nu va fi stabilit prin încheiere;

d) încheierea privind suspendarea poate fi atacată cu recurs în mod separat (art. 181 CPC);

e) suspendarea actului administrativ poate fi invocată atît de participanţii la proces, cît şi de instanţă

din oficiu;

f) chestiunile ce ţin de asigurarea acţiunii pot fi invocate şi soluţionate numai de judecător sau de

instanţa de contecios administrativ, în a căror procedură se află pricina;

g) la adoptarea hotărîrii instanţa este obligată de a se expune şi aspra măsurilor de asigurare a acţiunii.

Conform art. 278 CPC acţiunile în contenciosul administrativ se examinează de instanţele

judecătoreşti respective, conform normelor generale stabilite de legislaţia din domeniul contenciosului

administrativ, iar Legea contenciosului administrativ ar t22-25, 27 stabileşte actele judecătorului după

primirea cererii, examinarea cererii, împuternicirile instanţei de contencios administrativ şi adoptarea

hotărîrii.

Procesul judecării pricinii în contenciosul administrsativ conţine şi se realizează prin aceleaşi

faze ca şi în acţiunea civilă, inclusiv respectîndu-se consecutivitatea lor. În acest context menţionăm că

în cadrul examinării cererii vor fi aplicate prevederile art. 171 CPC (cazurile în care nu se dă curs

cererii), iar în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare vor aplicate prevederile art. 186 CPC

(prezentarea de către pîrît a probelor şi referinţei), în faza dezbaterilor judiciare se va respecta ordinea

şedinţei de judecată (art.195), se vor soluţiona cererile şi demersurile participanţilor la proces (art.

203), se va aplica renunţarea reclamantului de la acţiune şi recunoaşterea acţiunii de către pîrît (art.212

CPC). De asemenea vor fi aplicate regulile generale privind admisibilitatea, administrarea şi

aprecierea probelor.

Legislaţia în vigoare nu interzice aplicarea unor institute ce se conţin în Codul de Procedură

Civilă, cum ar fi înaintarea cererii reconvenţionale, încheierea tranzacţiei de împăcare între părţi, dar

nu permite a vea unele rezerve faţă de aplicarea lor în acţiunea contenciosului administrativ, ţinînd

cont de raportul litigios specific, părţile implicate în litigiu şi obiectul contenciosului administrativ.

Instanţa este în drept a scoate cererea de pe rol în cazul neprezentării în şedinţă fără motive întemeiate

a reclamantului. Dar scoaterea cererii de pe rol, în acest caz, este condiţionată de faptul dacă este

imosibilă judecarea cauzei în lipsa reclamantului. Conform art. 206, alin. 2 CPC, instanţa de judecată

scoate cererea de rol dacă reclamantul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu s-a

prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul neprezentării, sau dacă motivele sunt

considerate neîntemeiate, iar pîrîtul nu cere soluţionarea pricinii în fond. Dacă facem analiza acestor

două norme juridice, observăm că scoaterea cererii de pe rol în cazul neprezentării reclamantului în

şedinţă este condiţionată de două temeiuri diferite. În cazul procedurii în contenciosul administrativ, ea

ţine de faptul dacă este posibil sau nu de a judeca cauza, pe cînd în acţiune civilă ţine de voinţa

pîrîtului. Aprecierea privind posibilitatea judecării pricinii în final este lăsată la decizia instanţei, şi în

acest caz poziţia pîrîtului nu mai are importanţă la soluţionarea pricinii. La acest capitol susţinem

poziţia expusă în Codul de Procedură Civilă, pe motiv că în acest caz se asigură mai obiectiv

realizarea drepturilor sale procedurale.

Poziţia expusă mai sus rezultă din altă excepţie de la regulile generale. În acţiunile în anulare a

actului administrativ sarcina probaţiunii este pusă în seama pîrîtului, care este obligat să confirme

legalitatea actului contestat. În asemenea situaţii este greu de conceput cînd instanţa poate concluziona

imposibilitatea judecării pricinii în absenţa reclamantului, pentru aplicarea prevederilor art. 24, alin 2

al Legii contenciosului administrativ. Mai reţinem că sarcina probaţiunii este pusă în seama pîrîtului

numai referitor la cererea în anulare a actului administrativ. În privinţa celorlalte acţuni de contencios

administrativ, precum şi în materie de despăgubiri sarcina probaţiuniii revine ambelor părţi. Instanţa

de contecios administrativ examinează cererea cu participarea reclamantului şi pîrîtului, şi/sau a

reprezentanţilor acestora în condiţiile Codului de procedură civilă (art.75-81 CPC).

4.2 Căile de atac împotriva hotărîrii de contencios administrativ

Conform art. 30 din Legea contenciosului administrativ, hotărîrea instanţei de contencios

administrativ asupra acţiunii judecate în fond poate fi atacată cu recurs. Recursul este ocale de atac

prin care partea interesată, în condiţiile legii şi pentru motivele prevăzute de lege solicită desfiinţarea

unei hotărîri date fără drept de apel, urmărindu-se în principiu să se dispună o rejudecare a fondului.

Recursul se declară în termen de 15 zile de la data pronunţării sau comunicării hotărîrii motivate, dacă

legea nu prevede altfel. Art.402, alin (1) CPC prevede că „recursul se declară în condiţiile prezentului

capitol, în termen de 15 zile de la data comunicării hotărîrii motivate, dacă legea nu prevede altfel”.

Referitor la recurs ca şi cale de atac în acţiunile de contencios administrativ putem reţine următoarele

idei:

Recursul este unica cale de atac care poate fi exercitată împotriva hotărîrii definitive, adoptate

de prima instanţă;

Recursul poate fi exercitat numai o singură dată;

De dreptul de a declara recurs împotriva hotărîrii dispun numai părţile şi alţi participanţi la

proces, prezenţi sau neprezenţi în şedinţa de judecată;

Temeiurile declarării recursului sînt stabilite de legislaţie (art.400 CPC);

Cererea de recurs trebui să fie dactilografiată şi să corespundă cerinţelor indicate în art. 405

CPC;

La cererea de recur se anexează dovada de plată a taxei de stat şi lista noilor înscrisuri;

În caz că persoana solicită eşalonarea sau eliberarea de achitarea taxei de stat, urmează a fi

prezentată cererea respectivă, sau invocarea acesteia în cererea de recurs, cu anexarea

înscrisurilor respective;

În recurs se admite prezentarea probelor numai în formă de înscrisuri (art. 410 CPC);

Recursul suspendă executarea hotărîrii.

Hotărîrile irevocabile ale instanţelor de contencios administrativ pot fi supuse revizuirii în

condiţiile capitolului XXXIX din Codul de Procedură Civilă al R. Moldova. Sunt în drept de a depune

cereere de revizuire părţile şi participanţii la proces, persoanele care nu au participat la proces, dar care

sunt lezate în drepturi prin hotărîrea emisă şi Procurorul General în cazul cînd Curtea Europeană

pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză unde figurează ca parte în proces

Guvernul Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei de judecată s-a încălcat grav

un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri rămase irevocabile prin neatacare se soluţionează de

instanţa care a pronunţat hotărîrea în fond. Aceasta are loc cînd hotărîrea primei instanţe nu a fost

atacată cu recurs în termenul stabilit de lege, sau cînd hotărîrea a fost atacată cu recurs, iar recursul a

fost returnat, a fost restituit, sau a fost admisă retragerea recursului. În caz că hotărîrea a fost supusă

recursului şi acesta a fost examinat în fond, cererea de revizuire va fi examinată de instanţa care a

menţinut, modificat sau a casat hotărîrea cu adoptarea unei noi hotărîri, adică în litigiile de contencios

administrativ cererea de revizuire va fi examinată de instanţa de recurs. Cererea de revizuire depusă de

către Procurorul General în toate cazurile va fi examinată de către Curtea Supremă de Justiţie. La

judecarea cererii de revizuire urmează a reţine următoarele:

Revizuirea este o cale de retractare şi nu o cale de reformare, de aceea pe calea revizuirii nu

poate fi invocată ilegalitatea şi netemeinicia hotărîrii instanţei de judecată. Nu poate fi

redeschisă procedura în baza cererii de revizuire pe motiv că instanţa a apreciat incorect

problemele administrate sau incorect a aplicat legea materială sau procedurală;

Temeiurile declarării revizuirii sunt stabilite în art. 449 CPC şi poartă un caracter exhaustiv,

adică nu pot fi invocate alte temeiuri decît cele prevăzute de lege;

Conform art. 451, alin.4 CPC, nu se admite depunerea repetată, pe aceleaşi temeiuri, a cererii

de revizuire;

Legea stabileşte limitele judecării cererii de revizuire şi constată că examinarea cererii de

revizuire are loc în şedinţă publică în conformitate cu normele de examinare a cererii de

chemare în judecată. Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care

se întemeiază;

Cererea de revizuire se depune în termen de 3 luni din ziua cînd persoana a luat cunoştinţă de

temeiurile prevăzute în art. 449 CPC;

La depunerea cererii de revizuire se anexează dovada achitării taxei de stat, cuantumul căreia

este stabilit în Legea taxei de stat. Aici trebuie de reţinut că la depunerea cererii de revizuire de

răsfrîng prevederile art. 85, 86 CPC, iar referitor la funcţionarii publici se contestează

legalitatea desfacerii contractului de muncă şi prevederile art.353 al Codului muncii;

Încheierea instanţei, prin care a fost admisă cererea de revizuire şi redeschisă procedure, nu

mai poate fi supusă nici unei căi de atac. Dezacordul cu admiteea cererii de revizuire poate fi

expus în cadrul rejudecării pricinii, cînd hotărîrea adoptată după rejudecare poate fi atacată în

ordine generală.

Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic

superioară, cu excepţia cazurilor în care cererea de revizuire este examinată de Curtea Supremă de

Justiţie.

4.3 Executarea hotărîrii pronunţate de instanţele de contencios administrativ

Executarea este ultima fază a procedurii civile, inclusiv a procedurii în contenciosul administrativ,

avînd ca scop realizarea definitivă şi practică a unor drepturi recunoscute printr-o hotărîre

judecătorească. Prin prisma Legii conteciosului administrativ poartă un caracter mai mult obligatoriu

decît facultativ, chiar dacă această fază este guvernată de principiile de bază ale procedurii civile:

legalitatea, contradictorialitatea şi disponibilitatea. Executarea hotărîrilor instanţelor de judecată în

general, şi a instanţelor de contencios administrativ în special, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

o consideră ca o parte integrantă a unui proces în sensul art. 6, alin. 1 al Convenţiei Europene. Astfel,

în mai multe hotărîri adoptate de Curtea Europeană, inclusiv împotriva Republicii Moldova, s-a

subliniat că: „ Ainterpreta prevederile art.6, paragraful 1 al Convenţiei, ca referindu-se exclusiv la

accesul la o instanţă judecătorească şi demararea procedurilor legale fără asigurarea executării uneiu

hotărîri judecătoreşti ar duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele

contractante s-au obligat să le respecte atunci cînd au ratificat Convenţia. Exwcutarea unei hotărîri

judecătoreşti ar trebui privită ca o parte integrală a unui proces, conform prevederilor art. 6 al

Convenţiei”.

Hotărîrile instanţelor de contencios administrativ devenite irevocabile, în baza Legii contenciosului

administrativ urmează, de regulă, a fi executate în mod obligatoriu şi necondiţionat de către pîrît la

primirea copiei hotărîrii, în termenele prescrise sau stabilite prin lege. Această formă de executare are

elemente atît de executare benevolă ( nu sunt implicate organele de executare, nu sunt aplicate

măsurile de constrîngere pentru a executa hotărîrea), cît şi elemente de executare forţată ( în caz de

neexecutare pot fi aplicate sancţiunile respective). Executarea silită în sensul ei real,, adică procedura

prin mijlocirea căreia reclamantul titular al dreptului recunoscut printr-o hotărîre judecătorească

constrînge, cu concursul organelor de executare, pe pîrît, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile ce

decurg din hotărîre. Neexecutarea hotărîrii instanţei de contencios administrativ sau întîrzierea

executării ei ar putea fi justificată doar de anumite circumstanţe, care urmează a fi dovedite. Dar,

conform menţiunilor Curţii Europene, „ această întîrziere nu trebuie să fie astfel încît să atingă

însăşi esenţa dreptului garantat de art. 6 para. 1 al Convenţiei.

Conform art.32 din Legea contenciosului admiistrativ, urmează a fi executate hotărîrile instanţelor

de contencios admionistrativ devenite irevocabile. Sub noţiunea de hotărîre se subînţelege orice act de

dispoziţie adoptat de instanţa de judecată în cadrul judecării pricinii (încheiere, hotărîre, decizie). În

cazurile prevăzute în legislaţia în vigoare, pot fi executate hotărîrile adoptate de prima instanţă, care nu

sunt irevocabile. Conform art.256 CPC, raportat la obiectul contenciosului administrativ, prin prisma

Legii serviciului public, Codului muncii şi altele, urmează a fi executată imediat hotărîrea instanţei

privind reintegrarea salariului (subiect de sesizare a instanţei de contencios administrativ) concediat

sau transferat nelegitim, perceperea compensaţiilor pentru absenţa forţată de la serviciu, perceperea

salariului, restabilirea altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, precum şi a indemnizaţiilor

prevăzute de statutul de şomer. De menţionat că în cazurile enunţate, depunerea cererii de recurs nu

suspendă executarea hotărîrii, chiar dacă art. 30 din Legea contenciosului administrativ stipulează că

recursul suspendă executarea hotărîrii. De asemenea, potrivit art.257 CPC, instanţa de contencios

administrativ poate dispune executarea imediată a hotărîrii în anumite cindiţii justificate. Dar acesta

este un drept al instanţei şi, în cazul depunerii cererii de recurs, recursul va suspenda executarea

hotărîrii.

Art.32 din Legea contenciosului administrativ prevede că, instanţa care a adoptat hotărîrea în fond,

în termen de 3 zile de la data la care hotărîrea a devenit irevocabilă, trimite o copie a hotărîrii pîrîtului,

pentru executare, şi alta – instanţei de drept comun de la sediul pîrîtului, pentru controlul executării

hotărîrii, şi, în caz de necesitate – pentru executarea silită. Hotărîrea se execută în termenul stabilit în

dispozitivul ei, iar în cazul în care termenul nu este stipulat – în cel mult treizeci de zile de la data la

care hotărîrea a devenit irevocabilă. Analizînd art. 32 din Lege prin prisma practicii judiciare, putem

reţine următoarele:

Art. 32 din Lege se referă la executarea hotărîrilor instanţelor de contencios administrativ, care

au devenit irevocabile;

Instanţa care a examinat în fond, va trimite pîrîtului copia integră a hotărîrii, şi nu dispozitivul,

deoarece, conform art. 31 din Lege, constituie titlul executoriu pentru hotărîrile judecătoreşti

irevocabile;

Instanţa care a examinat pricina în fond va trimite pîrîtului copia hotărîrii pentru executare la

iniţiativa reclamantului, din oficiu, va face acest lucru cînd va fi vorba de apărarea intereselor

statului;

Dat fiind faptul că în prezent instanţele de drept comun nu au competenţa de a exercita

controlul judiciar privind executarea hotărîrilor judecătoreşti, considerăm că nu este necesar de

a treimite o copie a hotărîrii instanţei de contencios administrativ, instanţei de drept comun de

la sediul pîrîtului;

Acţiunile enunţate ţin de executare benevolă a hotărîrii, care sînt nişte acţiuni prealabile

obligatorii, pînă la purcederea la executarea silită.

De asemnea, urmează de menţionat faptul că, conform art. 28 din Lege, „hotărîrea irevocabilă a

instanţei de contencios administrativ privind anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ ilegal,

a cărui intrare în vigoare a fost condiţionată de publicarea în sursa oficială se publică, precum şi

hotărîre irevocabilă asupra excepţiei de ilegalitate se publică în aceeaşi sursă. În hotărîri poate fi

indicată şi o altă publicaţie în care acestea urmează a fi tipărite”.

Publicarea hotărîrii instanţei de contencios administrativ ţine de competenţa instanţei, şi publicarea

hotărîrii nu eliberează instanţa de obligaţiunea de a trimite copia hotărîrii pîrîtului pentru executare.

Regula generală, expusă în art.31 din Lege, prevede că hotărîrile judecătoreşti irevocabile, adoptate în

procedura contenciosului administrativ, constituie titluri executorii. De aici rezultă, după cum s-a

menţionat anterior, că numai hotărîrile irevocabile sunt titluri executorii. Dar, pot fi supuse executării

şi hotărîrile care nu sunt irevocabile. În asemenea situaţii considerăm că este necesar de a elibera titlul

executoriu.

În caz de neexecutare a hotărîrii în termenul prescris sau prevăzut de lege, va putea fi intentată

procedura executării silite. De asemenea pîrîtul în cazul neexecutării hotărîrii va fi supus unei

răspunderi juridice în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare. Astfel, în caz că instanţa de

contecios administrativ a adoptat o hotărîre prin care a fost anulat ca ilegal ordinul de eliberare din

funcţie a unui funcţionar public şi cere restabilirea lui în funcţie, iar autoritatea publică nu execută

hotărîrea (hotărîrea urmează a fi executată imediat), autoritatea publică poate fi obligată, pe cale

judiciară, la plata unei compensaţii în mărime de 5% din salariul funcţionarului pentru fiecare zi de

întîrziere (art. 353CM).

Potrivit art. 33 din Legea contenciosului administrativ, conducătorul autorităţii publice poate

înainta în instanţa de drept comun o acţiune de regres împotriva funcţionarului public vinovat de

neexecutarea hotărîrii instanţei de contencios administrativ. Dacă prin hotărîrea instanţei de contencios

administrativ a fost soluţionată pretenţia privind repararea prejudiciului material şi moral legat de actul

administrativ contestat, în cazul neexecutării hotărîrii în această parte, reclamantul poate solicita

instanţei să efectueze, în funcţie de situaţia la momentul executării hotărîrii, indexarea sumelor

adjudecate prin hotărîrea pronunţată (art. 253 CPC). Neexecutarea hotărîrilor impune aplicarea

sancţiunilor prevăzute de Codul Contravenţional, Codul Penal şi alte acte normative. Astfel, Codul

Penal al R. Moldova reglementează la art. 320 răspunderea penală pentru neexecutarea intenţionată a

hotărîrii instanţei judecătoreşti. Neexecutarea intenţionată, precum şi eschivarea de la îndeplinira

hotărîrii instanţelor judecătoreşti se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 300 unităţi

convenţionale sau cu închisoare de pînă la 2 ani. Iar alin. 2 din acelaşi articol prevede pedeapsa penală

pentru neexecutarea hotărîrii instanţei de judecată, precum şi împiedicarea executării ei, în formă de

amendă de pînă la 500 unităţi convenţionale sau închisoare de pînă la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau

fără) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen

de la 2 la 5 ani.

În urma celor prezentate mai sus putem formula următoarele concluzii privind executarea

hotărîrii instanţei de contencios administrativ:

Executarea este o parte integrantă a procedurii contenciosului administrativ şi cade sub

incidenţa art. 6 para. 1 al CEDO;

Doar hotărîrea irevocabilă a instanţei de contencios administrativ constituie titlu executoriu;

Recursul suspendă executarea hotărîrii instanţei de contencios administrativ dar nu în toate

cazurile,

Executarea hotărîrolor instanţelor de contencios administrativ urmează să fie efectuată în mod

benevol, în termenele prescrise sau prevăzute de lege;

Neexecutarea hotărîrii are drept consecinţă survenirea răspunderii juridice;

Aplicarea sancţiunilor legale pentru neexecutarea hotărîrilor instanţelor de contencios

administrativ nu-l eliberează pe pîrît de la executarea hotărîrii.

Capitolul V. ASPECTE PRACTICE PRIVIND APLICABILITATEA CONTENCIOSULUI

ADMINISTRATIV

5.1 Practica instanţelor de contencios administrativ din Republica Moldova

Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.4-3rca-7/2001 din

28.05.2001

Hotărîrea Guvernului poate fi supusă controlului legalităţii în instanţa de contencios

administrative în virtutea faptului că ea este un act administrative subordonat legii.

Prin Hotărîrea Guvernului R. Moldova Nr.811 din 9 august 2000 reclamantul C.V a fost

eliberat din funcţia de viceministru al mediului şi amenajării teritoriului din motivul activităţii

nesatisfăcătoare ca preşedinte al Comisiei de lichidare a A.R.P. “T”.

Reclamantul C.V a contestat hotărîrea menţionată în instanţa de contencios administrative.

Printr-o acţiune suplimentară, concomitent cu cerinţele invocate dînsul a solicitat şi anularea Hotărîrii

Guvernului Republicii Moldova nr. 909 din 6 septembrie 2000 cu privire la modificarea şi completarea

funcţiilor de bază, structurii şi statelor de personal ale unor ministere, conform căreia funcţia de

viceministru deţinută de C.V a fost redusă.

Prin Hotărîrea Completului de contencios administrativ al Curţii de Apel din 25 octombrie

2000 acţiunile au fost admise integral.

Prin decizia Completului de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 24

ianuarie 2001recursul declarat de Guvernul Republicii Moldova a fos admis cu casarea hotărîrii şi

pronunţarea unei încheieri, prin care a fost dispusă încetarea procesului din motivul că soluţionarea

litigiului nu este de competenţa instanţei de judecată.

În recursul în anulare declarat de C.V se solicită casarea deciziei ca fiind întemeiată pe

concluzii ce decurg din aprecierea greşită a dovezilor cu menţinerea hotărîrii.

Plenul Curţii Supreme de Justiţie conchide necesitatea admiterii parţiale a recursului în anulare

prin casarea deciziei cu trimiterea pricinii pentru rejudecare în ordine de recurs.

În favoarea concluziei formulate se invocă următoarele argument:

O hotărîre a Guvernului poate fi supusă controlului legalităţii în instanţa de contencios

administrativ în virtutea faptului că este un act juridic subordonat legii. Suportul legal al acestei

concluzii îl constitui art. 2 din Legea nr. 793-XIV din 10.02.2000, care, indicînd semnificaţia

termenului de act administrative, îl desemnează ca o manifestare unilaterală de voinţă, cu character

normativ sau individual, a unei autorităţi publice în vederea organizării executării sau executării în

concret a legii. Funcţia de viceministru este o funcţie public, fiind indicată în anexa nr.1 a Legii

serviciului public din 04.05.1995. Funcţionarul public este subiect de sesizare a instanţei de contencios

administrative şi nu este subiect de sesizare a Curţii Constituţionale. În asemenea împrejurări Plenul

Curţii Supreme de Justiţie apreciază interdicţia controlului ilegalităţii hotărîrilor de Guvern ca fiind în

contradicţie cu art. 6 al CEDO, din care rezultă că actele administrative şi refuzul de ale emite sunt

pasibile de atacare în faţa unui tribunal imparţial, conform unei procedure contradictorii, într-un

termen rezonabil, care să cuprindă dezbateri echitabile şi care ar permite o acţionare eficace.

În favoarea aceleiaşi concluzii urmează a fi invocate şi prevederile pct. 3 al Hotărîrii cu

character de recomandare a Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.17 din 19 iunie 2000 Privind

aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei

europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, conform căruia art. 13 din

Convenţie garantează dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale al oricărei personae

care pretinde a fi victima unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie. Acest drept

presupune ca persoana să poată ataca în faţa instanţelor judecătoreşti orice pretinsă violare a

drepturilor sale prevăzute de Convenţie. Posibilitatea atacării pretinselor violări să aparţină nemijlocit

pretinsei victim şi să nu depindă de discreţia anumitor funcţionari sau a altcuiva. În cazul în care legea

naţională nu prevede dreptul la recurs efectiv în privinţa încălcării unui anumit drept prevăzut de

Convenţie, instanţa de judecată urmează să primească plîngerea respectivă şi să soluţioneze cauza

potrivit procedurii civile sau penale, aplicînd direct prevederile CEDO.

În asemenea circumstanţe concluzia instanţei de recurs despre necesitatea clasării procesului

din motivul că soluţionarea litigiului nu ţine de competenţa instanţei de contecios administrativ este

incorectă, ceea ce impune necesitatea casării ei şi trimiterea pricinii la rejudecare în instanţa de recurs,

care urmează să se expună asupra fondului recursului.

Decizia Colegiului Civil al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 4-3rca-

21/2001 din 28.02.2002

Nu pot fi atacate în contencios administrative actele administrative-jurisdicţionale de

sancţionare contravenţională şi alte acte administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora

legea prevede o altă procedură judiciară.

C.M a adresat Curţii de Apel conform Legii contenciosului administrativ cerere de chemare în

judecată, în care solicit de a recunoaşte ilegale acţiunile Procurorului General, a căror consecinţă este

lezarea drepturilor sale legale şi constituţionale.

Prin încheierea Judecătorului Curţii de Apel din 19 martie 2001 s-a refuzat primirea cererii, în

baza art. 131, pct.7 din CPC(redacţia 1964).

C.M a atacat această încheiere la Curtea Supremă de Justiţie, considerînd-o ilegală. Prin

decizia completului de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 11 mai 2001 recursul

lui C.M a fost respins.

În recursul în anulare C.M solicită casarea deciziilor menţionate, considerînd că ele contravin

legislaţiei în vigoare. Plenul Curţii Supreme de Justiţie, analizînd argumentele din recurs, consideră

recursul neîntemeiat şi pasibil de respingere din următoarele considerente:

Conform art. 4, pct f) din Legea contenciosului administrativ, nu pot fi atacate în contencios

administrativ actele administrativ jurisdicţionale de sancţionare contravenţională şi alte acte

administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora legea prevede o altă procedură judiciară.

Din conţinutul cererii şi din materialele anexate rezultă că C.M. în esenţă atacă actele organelor

de drept privind aplicarea sancţiunii administrative faţă de el. Astfel, în cerere C.M invocă cerinţe a

căror verificare este reglementată în procedura contravenţională şi nu în ordinea stabilită de Legea

contenciosului administrativ. Respectiv procedura contravenţională stabileşte atît formele, cît şi

metodele de executare a acestor acţiuni şi ele nu pot fi contestate în procedura contencioasă. În

asemenea circumstanţe încheierea despre refuzul de a primi cererea lui C.M nu contravine pct.7 art.

131 din CPC şi nu există temei de a casa deciziile menţionate.

Argumentul lui C.M despre aceea că el nu atacă ordonanţele privind tragerea lui la răspundere

administrativă, ci doar scrisoarea Procurorului General din 01. 03. 2001, prin care i s-a refuzat atacarea

acestor ordonanţe în ordinea stabilită de lege, nu poate servi temei pentru casarea deciziilor instanţelor

judiciare, deoarece C.M în cererea sa, nefiind de acord cu răspunsul procurorului, respectiv contestă în

esentă legalitatea ordonanţelor cu privire la aplicarea sancţiunilor administrative în privinţa lui.

Decizia Colegiului Civil al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 3rca-

276/2001 din 19.06.2002

Sancţiunea economică a fost anulată deoarece este resident al Zonei Economice Libere şi, prin

urmare, este scutit de plata taxei pe valoare adăugată.

Prin hotărîrea IFPS de sancţionare a construcţiilor economice nr.132/15-1 din 15 octombrie

2001 pentru recalcularea TVA la marfa comercializată pe teritoriul RM ca provenită din ZAL „Expo-

Business- Chişinău”, în conformitate cu art.4, pct.3, lit c din Legea nr. 1417-XIII din 17. 12. 1997, de

la ÎCS Casa de Comerţ „Agurdino” a fost încasat la buget TVA în sumă de 2021312 lei cu aplicarea

unei amenzi în mărime de 20% din volumul vînzărilor, ţinînd cont de suma TVA, ceea ce constituie

167049 de lei.

ÎCS Casa de Comerţ Agurdino consideră că a fost sancţionată economic ilegal, deoarece este

rezident al ZAL „Expo-Business-Chişinău” şi deci este scutită de plata TVA la scoaterea şi

comercializarea mărfurilor provenite din această zonă, din care cauză a sesizat instanţa de contencios

administrativ în vederea anulării actului de sancţionare economică.

Prin Hotărîrea Curţii de Apel din 26 februarie 2002 acţiunea a fost admisă. În recursul ordinar

şef-adjunctul IFPS solicită anularea hotărîrii menţionate şi adoptarea unei noi hotărîri, prin care s-ar

respige cerinţele reclamantului.

Colegiul civil al Curţii Supreme de Justiţie a concluzionat că nu există nici un temei pentru

anularea hotărîrii. Instanţa de fond, admiţînd acşiunea SRL. Agurdino, s-a călăuzit de legislaţia în

vigoare şi de probele prezentate de părţi. Astfel, s-a constatat cu certitudine că ÎCS Casa de Comerţ

Agurdino este rezident al Zonei Antreprenoriatului Liber „Expo-Business-Chişinău”. În conformitate

cu art.6, alin. 4 din Legea R. Moldova cu privire la Zona antreprenoriatului liber „Expo-Business-

Chişinău, sunt scutite de TVA şi accize mărfurile, lucrările şi seviciile scoase din zona liberă în

conformitate cu regimul vamal prevăzut de art.5, ali.2, lit. b, c, d, e. Acţiunile reclamantului se

încadrează şi în prevederile Regulamenutului cu privire la ZAL, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.

812 din 09. 08. 2000, care prevede că mărfurile originare din ZAL, la scoaterea şi comercializarea lor

pe teritoriul Republicii Moldova, se eliberează de plata TVA.

În toate cazurile de scoatere din ZAL şi de introducere în ZAL a mărfurilor au fost perfectate

actele vamale necesare şi achitate procedurile vamale conform Legii tarifului vamal. S-a constatat de

asemenea, că marfa prelucrată de reclamant şi reîntoară în ZAL este originară din ZAL, acest fapt

fiind dovedit de documentele respective, anexate la dosar.

Decizia Colegiului Civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a

Republicii Moldova nr. 3r-943/04 din 11.08.2004

Actele de aplicare a sancţiunilor disciplinare în privinţa funcţionarului public se contestă în

instanţa de contencios administrativ în ordine şi în termenele stabilite de legislaţia muncii.

A.C s-a adresat cu o cerere în instanţa de contencios administrativ împotriva Biroului Vamal

Bălţi şi a Departamentului Vamal al Rpublicii Moldova, solicitînd anularea ordinului de eliberare din

funcţie şi încasarea salariului mediu pentru lipsa forţată de la serviciu. În motivarea acţiunii acesta a

invocat că prin ordinul nr. 127 din 19. 12. 2002 a fost eliberat din funcţia de inspector vamal al

Biroului Vamal Bălţi, pentru încălcarea gravă a disciplinei de muncă, manifestată prin nerespectarea

modului stabilit de perfectare a documentelor aferente operaţiunilor vamale, precum şi pentru

încălcarea modului stabilit de utilizare a sigiliilor vamale. Recurentul consideră că abaterile săvîrşite

de el nu constituie o încălcare a disciplinei de muncă, fiindu-i aplicată o sancţiune disciplinară prea

aspră.

Prin hotărîrea Curţii de Apel Chişinău din 23 martie 2004 acţiunea a fost respinsă ca tardivă.

Recurentul A.C a declarat recurs împotriva hotărîrii instanţei de fond, cerînd admiterea recursului şi

casarea hotărîrii instanţei de fond pe motiv că instanţa a aplicat greşit legea materială.

Colegiul Civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul

declarat de A.C cu casarea hotărîrii instanţei de fond şi restituirea pricinii spre rejudecare primei

instanţe din următoarele considerente:

Din materialele dosarului rezultă că recurentul, fiind familiarizat contra semnătură cu ordinul

contestat la data de 20.12.2002, a înaintat acţiunea în instanţa de contencios administrativ la

18.04.2003, solicitînd repunerea în termen din motivul omiterii justificate a termenului de sesizare a

instanţei de judecată.

Instanţa de fond, respingînd acţiunea lui A.C ca tardivă, a aplicat greşit prevederile alin. 1 din

art. 17 al Legii contenciosului administrativ, care stabilesc că cererea prin care se solicită anularea

unui act administrativ se poate înainta în termen de 30 de zile de la data primirii răspunsului la cererea

prealabilă, şi nu a ţinut cont de faptul că, potrivit aceleiaşi prevederi, cererea poate fi înaintată în

termen de 30 de zile în cazul în care legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 2, alin.2 din Legea serviciului public, raporturile de muncă nereglementative prin

această lege sunt reglementate de legislaţia respectivă, iar litigiile de muncă ale funcţionarilor publici,

potrivit art. 31 ale aceleiaşi Legi, sunt examinate în modul stabilit de legislaţie. Prin urmare, actele

administrative cu privire la aplicarea sancţiunilor disciplinare şi încetarea şi încetarea serviciului

public pot fi contestate în ordine şi în termenele prevăzute de art. 355 din Codul Muncii, care stabileşte

că cererea privind soluţionarea litigiului de muncă se depune nemijlocit la instanţa de judecată în

termen de 1 an de la data cînd salariatul a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său.

Astfel spus, instanţa de recurs a anulat hotărîrea primei instanţe cu remiterea cauzei pentru judecare în

fond, în alt complet de judecători.

Decizia Colegiului Civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a

Republicii Moldova nr. 3r-227/04 din 05.05.2004

Refuzul nejustificat al OCT Chişinău de înregistra dreptul de arendă conform contractului de

arendă pe un termen de 20 de ani.

SRL „Şel şi C” a sesizat instanţa de judecată cu o cerere împotriva Oficiului Cadastral

Teritorial Chişinău privind anularea actului administrativ, indicînd că la 20 aprilie 1993 între „Şel si

C” şi ÎS „Cinemavideo” a fost încheiat un contract de arendă a subsolului cinematografului Odeon pe

un termen de 20 de ani. La 20 octombrie 1999 contractul menţionat a fost reîncheiat cu unele

modificări sub nr. 02-20 în legătură cu faptul că contractul iniţial a fost pierdut. Din motiv că SRL

„Şel şi C” a omis termenul de înregistrare a contractului din 20 octombrie 1999, OCT a respins

înregistrarea contractului, iar prin hotărîrea Judecătoriei Ecinimice din 29 aprilie 2002 a fost restabilit

termenul de înregistrare a contractului menţionat.

Ulterior. OCT, prin decizia nr. 01-16-1973 din 26 iulie 2002, respinge din nou înregistrarea

contractului în temeiul lipsei în registrul cadastral a înregistrării dreptului de prorietate asupra

încăperilor solicitate. SRL „Şel şi C” consideră că actul administrativ în cauză îi lezează drepturile de

arendaş, din care cauză solicită anularea lui. Prin Hotărîrea Curţii de Apel Chişinău din 17 septembrie

2003 cererea a fost respinsă ca neîntemeiată. SRL „Şel şi C” a depus recurs prin care solicită anularea

hotărîrii instanţei de fond şi pronunţarea unei noi hotărîri prin care s-ar admite acţiunea. Audiind

reprezentantul recurentului şi examinînd materialele dosarului şi argumentele invocate în cererea de

recurs, Colegiul civil şi de contencios administrativ consideră că recursul urmează a fi admis.

După cum rezutlă din materialele dosarului, la 20 aprilie 1993 SRL „Şel şi C” a încheiat cu ÎS

Cinemavideo un contract de arendă a subsolului cinematografului „Odeon” pe un termen de 20 de ani,

care a fost ulterior reîncheiat la 20 octombrie 1999. Prin decizia nr. 01-16-1973 din 26 iulie 2002 OCT

Chişinău a respins înregistrarea contractului din 20 octombrie 1999 pe motiv că nu este înregistrat

dreptul de proprietate al imobilului dat. Instanţa de fond, respingînd cererea SRL „Şel şi C” împotriva

OCT privind anularea deciziei nr. 01-16-1973 din 26 iulie 2002 şi obligarea înregistrării dreptuluide

arendă, nu a dat o apreciere corectă probelor şi circumstanţelor cauzei, bazîndu-se doar pe prevederile

art. 26 şi 43 ale Legii cadastrului bunurilor imobile. Conform art. 59 al Legii cadastrului bunurilor

imobile, drepturile asupra bunurilor imobile apărute anterior intrării în vigoare a prezentei legi şi

neînscrise în registrul bunurilor imobile se consideră valabile şi vor fi înscrise în RBI în procesul

înregistrării primare masive sau selective. Iar alin. 2 al acestui articol stipulează că în cazul transmiterii

de la un titular la altul, inclusiv statul, a drepturilor după punerea în aplicare a prezentei legi,

tranzacţiile şi drepturile născute din aceste tranzacţii sunt supuse înregistrării obligatorii în modul

prevăzut de lege.

Pornind de la prevederile sus- menţionate, dreptul de arendă al SRL „Şel şi C” se consideră

valabil şi urmează a fi înregistrat la OCT, dat fiind faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului

este înregistrat în conformitate cu prevederile legislaţiei anterioare. Afară de aceasta, pe baza pct. 7 al

Hotărîrii Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului Departamentului Cinematografie de pe

lîngă Ministerul Culturii, întreprinderile şi organizaţiile subordonate Departamentului sunt persoane

juridice, poartă răspundere pentru realizarea programelor lor, respectînd legislaţia în vigoare, pentru

contractele încheiate cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi de peste hotare.

Din considerentele expuse mai sus, precum şi în conformitate cu art. 16, alin3 al Legii cu

privire la arendă, reorganizarea unităţii economice care dă în arendă, precum şi schimbarea

proprietarului bunurior arendate nu servesc drept temei pentru modificarea sau rezilierea contractului.

În temeiul faptelor prezentate, instanţa de recurs a casat hotărîrea instanţei de fond cu pronunţarea unei

noi hotărîri prin care a a admis acţiunea. La fel instanţa de recurs a anulat decizia OCT Chişinău şi a

obligat pîrîtul să înregistreze dreptul de arendă conform contractului de arendă.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Acte normative

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994.

2. Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10.02.2000.

3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV din 30.05.2003.

4. Legea cu privire la petiţionare nr.190-XIII din 19.07.1994.

5. Legea privind administraţia publică locală nr.436-XVI  din  28.12.2006.

6. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI  din  04.07.2008

7. Legea privind organizarea judecătorească nr.514 din 06.07.1995.

8. Legea cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349 din 17.10.1997.

 

Literatura recomandată

1. Alexandru I. Administraţia publică: Teorii. Realităţi. Perspective. – Bucureşti, 1999.

2. Ciobanu V.M. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol.II – Bucureşti: Editura Naţional, 1997.

3. Cosmin D.D. Procedura contenciosului administrativ. – Bucureşti: ALL Beck, 2002.

4. Cosmin D.D. Recursul administrativ şi contenciosul administrativ. – Bucureşti: ALL Beck,

2002.

5. Creangă I. Curs de drept administrativ. – Chişinău: Epigraf, 2003.

6. Deleanu I. Proces civil. – Iaşi: Chemarea, 1994.

7. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală. Vol.I. – Bucureşti, 1991.

8. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.II. – Iaşi: Chemarea, 1993.

9. Dvoracek M. Drept administrativ. Noţiuni introductive. – Iaşi, 1993.

10. Fistican E. şi alţii. Administrarea eficientă a justiţiei. – Chişinău, 2006.

11. Furdui S. Procedura în cazurile cu privire la contravenţiile administrative. – Chişinău, 2000.

12. Ionescu R. Drept administrativ. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1992.

13. Iorgovan A. Drept administrativ. Vol.II. – Editura Hercules, 1993.

14. Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol.1-2. – Editura Nemira, 1996.

15. Manda C. Drept administrativ. – Bucureşti: VICTOR, 2000.

16. Măgureanu F. Tratat de procedură civilă. Ediţia II. – Bucureşti: ALL Beck, 1999.

17. Mrejeru T. Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudenţă. – Bucureşti: ALL Beck, 2003.

18. Negoiţă A. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. – Bucureşti: Atlas-Lex, 1993.

19. Orlov M. Drept administrativ. – Chişinău: Epigraf, 2001.

20. Pascari A., Fistican E., Creţu Gh. Legea contenciosului administrativ, Comentariu.

21. Popa V. Drept public. – Chişinău, 1998.

22. Preda M. Autorităţile administraţiei publice. – Bucureşti: Lumina LEX, 1999.

23. Preda M. Tratat elementar de drept administrativ român. – Bucureşti: Lumina LEX, 1996.

24. Prisăcaru V. Contencios administrativ român. – Bucureşti: Editura ALL Beck, 2002.

25. Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ român. – Bucureşti, 1993.

26. Rarincescu C. Contenciosul administrativ român. – Bucureşti: Editura Universală Alcai&Co,

1937.

27. Rusu I. Drept administrativ. – Bucureşti: Lumina LEX, 2001.

28. Stelian Ivan, Bădescu M., Neagu A. Administraţia publică. – Bucureşti: Lumina LEX, 2002.

29. Şterbeţ V., Pascari A., Pascari V. Drept electoral. Îndrumar pentru judecători. – Chişinău:

Tipografia Sirius, 2005.

30. Verdinaş V. Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. – Bucureşti: Lumina LEX,

2002.

31. Verdinaş V. Introducere în dreptul administrativ. – Bucureşti: Ediţia Fundaţiei România de

mîine, 2002.

32. Zubco V., Pascari A., Creangă I. şi alţii. Ghidul funcţionarului public în contenciosul

administrativ.

33. Zubco V., Pascari A., Creangă I., Cobâşneanu V. Ghidul cetăţeanului în contenciosul

administrativ. – Chişinău: ULYSSE, 2003.

34. Zubco V., Pascari A., Creţu Gh. Contenciosul administrativ. – Chişinău: Cartier Juridic, 2004.

35. Котельникова. Административное право. – Ростов-на-Дону, 2003.

36. Овсянко Д. Административное право. – Москва, 1996.

37. Семенцова. Административное право. – Ростов-на-Дону, 2003.

38. Треушникова М. К. Гражданский процесc. Учебник. – Москва, 2003.

39. Четверков. Административное право. – Ростов-на-Дону, 2004.

Bibliografie

1 Declarația Universală pentru Drepturile Omului din 10.12.1948

2.Convenția Europeană pentru drepturile Omului din 4.11 1950

3. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994

4.Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003

5. Codul Contravențional al Republicii Moldova din 24.10.2008

6.Legea nr.793 din 10.02.2000 privind contenciosul adminstrativ

Manuale:

Verginia Vedinaș, Introducere in dreptul contenciosului adminstrativ, Editura Fundatiei ,,România de

Mîine” , București, 1999

Valeriu Zubco, Anastasia Pascaru, Ion Creanga, Vasile Cobâșneanu, Ghidul Cetațeanului în

contenciosul adminstrativ, Ed. ULYSSE 2003

Ilie Iovănaș Drept Administrativ Editura Servo Sat Arad 1997

Verginia Vedinaș Drept Administrativ și instituții politico-adminstrative Editura Lumina-Lex

București 2002

Dacian Cosmin Dragoș, recursul adminstrativ și contenciosul adminstrativ, Editura All Beck,

București 2001

Theodor Mrejeru, Contenciosul adminstrativ. Doctrina. Jurisprudenta Editura All Beck București

2003

Mircea Preda, Tratat de elementar de drept adminstrativ român Editura Lumina Lex București 1996

Ion Creanga Curs de drept adminstrativ Editura Epigraf Chisinau 2003

Ioan Alexandru Adminstratia publica Editura Lumina Lex București 1999

A.R. Gitelson, R.L.Dudley, M.J. Dubnick, American Government, 2 edition, Houghton Mifflin

Company, Boston, 1991

P.L. Strauss, An Introduction to Adminstrative Justise in the United States Carolina Academic Press

Durham, North Carolina, 1989