1

CONSTRUCȚII TURISTICE, MODERNIZĂRI ȘI ELEMENTE DE ARHITECTURĂ

CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................................................... 2

Arhitectura clădirilor ................................................................................................................................. 4

1. Loc și prezență 4

2. Vocabularul arhitecturii 16

3. Compoziție 24

4. Lumina 32

5. Funcțiune și formă 39

Alcătuirea construcțiilor .......................................................................................................................... 41

6. Materiale de construcții 43

7. Structuri în construcții 46

8. Clasificări ale clădirilor din punct de vedere constructiv 47

Modernizări ............................................................................................................................................. 48

9. Noțiuni de istorie a arhitecturii (poate prin prisma călătoriilor) 48

10. Transformarea clădirilor existente în clădiri turistice 50

11. Modernizarea periodică a clădirilor turistice pentru alinierea la standardele zilei 51

Noțiuni despre desfășurarea construirii clădirilor (și ceva drept urban) ................................................ 52

12. Integrarea clădirii în mediul ambiant (cu accent pe regulamentele în construcții) 52

13. Relația managerului de turism cu autoritățile pentru derularea unei construcții 53

14. Relația managerului cu birourile de arhitectură, proiectare și cu firmele de construcții 54

2

INTRODUCERE

Cursul de față – CONSTRUCȚII TURISTICE, MODERNIZĂRI ȘI ELEMENTE DE ARHITECTURĂ – este dedicat studenților Facultății de Alimentație și Turism, pentru programele de studii INGINERIE ŞI MANAGEMENT ALIMENTAŢIA PUBLICĂ ŞI AGROTURISM și INGINERIE ŞI MANAGEMENT ÎN INDUSTRIA TURISMULUI. Scopul cursului este formarea studenților în direcția unei sensibilități în perceperea expresiei de arhitectură. Această sensibilitate este necesară tuturor celor implicați în derularea investițiilor în construcțiile turistice. Prin acest curs, însoțit de laborator săptămânal, urmărim atingerea unui set de obiective, prin care să studentul să dobândească abilitatea de a înțelege mediul natural sau construit, abilitatea înțelegerii capacităților de expresie prin arhitectură și prin clădiri, capacitatea evaluării corecte a posibilității eficiente construi într-un anumit loc, de a interveni asupra unei anumite construcții, ca și pașii de urmat în urma deciziei pentru o asemenea intervenție. Evident, nu se dorește ca studenții să fie capabili să întocmească un proiect pentru vreo clădire cu funcțiune turistică, sau să dezvolte un plan de desfășurare a unei investiții. Intenția noastră este de a-i putea determina să cunoască și să analizeze critic atât elementele care țin de cele enumerate mai sus, cât și modul de a fi incluse în proiecte sau planuri de desfășurare de către specialiștii care sunt implicați în acțiunea de a construi – arhitecți, ingineri, economiști, etc. Pentru aceasta, am structurat cursul într-o formă în care noțiunile să fie ușor accesibile, o formă care să asigure o trecere gradată de la simplu la complex. De asemenea am urmărit interconectarea cunoștințelor prezentate, pentru a înțelege funcționarea unitară a clădirilor, atât formal, ca expresie arhitecturală, cât și funcțional, prin activitățile pe care aceste clădiri le adăpostesc dar și prin relația lor cu spațiul (urban, rural, natural) în care ele se află. Cursul este structurat în patru părți, care tratează patru elemente esențiale pentru perceperea expresiei în spațiul construit. Temele acestora sunt orientate spre arhitectura clădirilor, alcătuirea construcțiilor, relația acestora cu timpul și, în final, modul în care acestea sunt edificate. Fiecare din aceste patru teme urmează a fi structurate în trei capitole, concepute pentru a detalia câte trei aspecte majore ale fiecăreia din teme. Cele douăsprezece capitole rezultate nu pot fi tratate separat. Ele sunt interconectate, fiecare din ele lansând perspective de detaliu sau generale sau lărgind perspective din alte capitole. Astfel, de exemplu, discuțiile privind materialele de construcții – atât cele de finisaj, cât și cele folosite pentru realizarea structurii clădirii – vin să completeze noțiunile de vocabular al arhitecturii pentru a aprofunda înțelegerea expresiei. Noțiunile privind integrarea clădirii în documentațiile de urbanism sunt de fapt proiecții pe un plan birocratic ale celor din prima parte, despre loc și prezență. Fiecare din cele patru teme reprezintă tot atâtea obiective pe care cursul și le propune. Capitolele care le alcătuiesc sunt căi pentru atingerea acestor ținte. Fiecare din ele constituie părți de sine stătătoare, dar interconectate cu toate celelalte capitole, fără intenția (și fără posibilitatea) unei prezentări liniare. Perspectiva, în perceperea arhitecturii, nu poate fi decât generală, chiar și când se tratează elemente de detaliu. Structura cursului este bazată pe aceste patru teme.

Întregul demers pleacă de la premiza că avem de construit un obiectiv – în cazul concret dat de contextul de față, o dotare turistică sau agroturistică – într-un mediu dat. Întreg discursul, de-a lungul întregului ciclu de cursuri, va fi orientat spre formularea și explicarea întregului flux de informații necesare pentru o configurare în deplină cunoștință de cauză a obiectivului propus.

Începutul este făcut cu o serie de noțiuni introductive pentru înțelegerea arhitecturii ca mijloc de expresie a comunității. Accentul în cadrul acestei teme este pus pe relația spațială a clădirii cu mediul în care este amplasată. Clădirea este înțeleasă în imposibilitatea de a se exprima singură. Chiar dacă este izolată în mediul natural, clădirea vorbește împreună cu acesta. În armonie sau disonanță, după cum au fost cei care au ridicat-o.

3

Prin ‚spațiu’ nu se va înțelege doar spațiul cartezian, spațiul tridimensional cu care suntem obișnuiți. Spațiul va fi întregul spațiu al perceperii umane. Vom include aici, ca dimensiuni, de pildă, diferitele activități umane care pot avea loc într-o clădire, ca și multe caracteristici ale acesteia care nu sunt dimensionale – cromatica, ornamentica, etc. Prima noțiune care va fi definită va fi cea de ‚loc’, imediat urmată de cea de ‚prezență’. Locul va fi înțeles ca o sumă de caracteristici, fiecare fiind elocventă în felul ei, fiecare transmițându-ne, spre a folosi în arhitectură, date importante pentru un rezultat în care să domine armonia între edificat și mediu. Din aceste date se va construi noțiunea de ‚prezență’ ca relație (armonioasă) între clădire și mediul ei. Odată aflate elementele esențiale ale sitului, ale locului în care clădirea se află sau urmează a fi amplasată, pentru a putea înțelege armonia sus-pomenită este esențială introducerea noțiunilor necesare configurării expresiei de arhitectură necesare. Al doilea capitol este dedicat vocabularului arhitecturii. ‚Cuvintelor’ care alcătuiesc această expresie. Elementelor din care clădirile sunt alcătuite. Se va vorbi aici despre corpuri, volume, spații interioare, spații exterioare. De asemenea despre caracteristici ale acestora – dimensiuni, proporții, culoare, textură. Despre relația dintre ele – plin și gol, apropiat și îndepărtat, dominat și dominantă, accente. De asemenea, se vor investiga și alte planuri decât cele care țin strict de vizual, de percepția directă. Clădirile sunt văzute ca părți esențiale ale activităților umane. Vor fi trecute în revistă și elementele funcționale, ca fiind determinante pentru formă, pentru expresia arhitecturală a clădirilor. Aceste elemente funcționale vor fi și ele tratate distinct, oprindu-ne atât asupra activităților care au loc la interior, cât și asupra activităților pe care prezența clădirii le impune într-un anumit spațiu (urban, rural sau natural). Se va da atenție și modificărilor care pot surveni în activitățile deja existente prin apariția unei clădiri într-un anumit loc. Cel de al treilea capitol (Funcțiune și formă) se alătură îndeaproape celui secund (Vocabularul arhitecturii) pentru a defini expresia arhitecturii, pentru a împlini ceea ce s-a început în primul capitol (Loc și prezență). Finalul va fi dat de relația pe care piesele de vocabular arhitectural le au sau le vor avea cu elementele sitului, pentru ca prezența să fie înțeleasă cum se cuvine. A doua temă majoră a cursului ține de alcătuirea construcțiilor. Divizată de asemenea în trei capitole, tema investighează alcătuirea clădirilor. Se vor studia materialele de construcție, atât ca și elemente structurale cât și ca elemente de finisaj. Ambele ipostaze le vor fi privite atât prin prisma capacității lor de expresie, cât și prin raportare la aspectul economic. Se va urmări participarea materialelor la prezența clădirii într-un anumit loc, prin cât mai multe aspecte. Dintre acestea vor fi prezentate apartenența materialului la mulțimea materialelor provenite din vecinătățile locului, la materialele utilizate îndeobște în construcții în zona dată, la cele absolut indispensabile care trebuie aduse de la distanță. Structura clădirii va fi și ea investigată îndeaproape. Se va pune problema recurgerii la structuri constructive tradiționale sau nu. Se va lua în balanță capacitatea de expresie arhitecturală a structurii – prin exprimarea ei vizibilă sau nu. Și această temă va fi însoțită de exemple, de material fotografic, pentru că și ea – chiar dacă are un subiect mai tehnic, ingineresc – este orientată de asemenea spre aprofundarea înțelegerii expresiei arhitecturale.

4

ARHITECTURA CLĂDIRILOR

1. LOC ȘI PREZENȚĂ Întrebare fundamentală: DE CE CONSTRUIM? Întrebare fundamentală: CUM CONSTRUIM ÎN CADRUL NATURAL? Idei principale:

1. Relația între natură și creația omului 2. Spațiul și perceperea lui

Pentru o bună abordare a modului de a construi, în orice domeniu, pentru orice program de arhitectură, cu atât mai mult pentru amenajarea teritoriului și construirea dotărilor necesare dezvoltării turismului și agroturismului, primul pas esențial de făcut este înțelegerea informației care ne este furnizată prin configurația amplasamentului, a sitului. Armonia cu acesta este unul din elementele esențiale pentru reușita actului construirii

Bibliografie

Christian Norberg Schulz - Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz - Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard - Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 Rudolf Arnheim – The Dynamics of Architectural Form – University of California Press, Berkeley –

Los Angeles – London, 1977 Rudolf Arnheim – Forța centrului vizual – Ed. Meridiane, București, 1995 Bruno Zevi – Codul anticlasic (limbajul modern al arhitecturii) – Ed. Paideia, București, 2000 (pg.

43-47 Reintegrarea edificiu – oraș – teritoriu) Martin Heidegger – Originea operei de artă, București, Ed. Humanitas, 1995, trad. și note

Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, (pg. 175-197 Locuire, construire, gândire).

RELAȚIA ÎNTRE NATURĂ ȘI CREAȚIA OMULUI

Christian Norberg Schulz: When God said to Adam: 'You shall be a fugitive and a wanderer on the Earth(Gen. 4,12)' he put man in the front of his most basic problem: to cross the threshold and regain the lost place.1

Actul de a construi trebuie să fie cel puțin o tentativă de a redobândi teritoriul pierdut. Dar în același timp, actul de a construi trebuie să fie o împlinire a locului în care el se desfășoară.

Elementul esențial în această abordare este prezența unei construcții în locul în care ea se află.

Pentru a continua, însă, este necesară definirea unor termeni.

[DEF: PREZENȚĂ] În primul rând, prin ’prezență’ vom înțelege, în acest context, relația pe care construcția, ca rezultat al actului de a construi, o are cu împrejurimile și nu doar simpla existență.

[DEF: CONSTRUCȚIE] Prin ’construcție’ vom înțelege rezultatul actului de a construi, nu doar o clădire în sensul comun al cuvântului. Astfel, termenul se vrea mai aproape de verb decât de substantivul comun,

1 Chiar dacă a greșit adresarea (Dumnezeu s-a adresat lui Cain, nu lui Adam), Christian Norberg Schulz are dreptate.

- Christian Norberg Schulz - Genius Loci, Academy Editions, London, 1980, pg. 18

5

purtând după el și păstrând cu el intenția, demersul și rezultatul celui care construiește, în întreaga viață a construcției, alături de construcțiile învecinate și în comuniune cu peisajul în care ea se află.

[DEF: ACTUL DE A CONSTRUI] Prin ’actul de a construi’ înțelegem acel proces complex prin care este imaginată, planificată și pusă în operă o clădire, ca acțiune conștientă și controlată a omului, în permanentă relație cu mediul, natural și construit, care o înconjoară, pe parcursul tuturor fazelor acestui act și, mai ales, pe parcursul existenței rezultatului acestuia – construcția. Spiritul locului Definirea locului. După Christian Norberg Schulz, locul este ceva mai mult decât localizarea abstractă.

A concrete term for environment is place. It is a common usage to say that acts and occurences take place. In fact it is meaningless to imagine any happening without a reference to a locality. Place is evidently an integral part of existence. [...] We mean a totality made up of concrete things having material substance, shape, texture and colour. Together these things determine an „environmental character.2

Actul de a construi este elementul esenţial al arhitecturii. Rostul lui este de a face ca un amplasament să devină un loc, prin dezvăluirea semnificațiilor potențial prezente în mediul dat. Descoperirea acestor semnificații, înțelegerea lor și angajarea în efortul de a le pune în lumină reprezintă de fapt misiunea celui care pornește o construcție, a „investitorului”. A lui, mai mult decât a arhitectului angajat. Evident, fără acesta din urmă misiunea nu poate fi nicidecum împlinită. Lucrul celor doi în echipă este poate cea mai importantă din puținele condiții pe care demersul trebuie să le împlinească. Pentru investitor, scopul economic urmărit trebuie să fie în permanentă relație cu această acțiune de a aduce în vedere calitățile locului în care investiția lui va exista. Pentru această din urmă sarcină el este îndeaproape sprijinit de arhitect. Pentru acesta din urmă, esența activității constă în armonizarea intențiilor investitorului cu calităților locului, pentru a le pune împreună în valoare și, mai mult, pentru a le face să se pună reciproc în valoare după finalizarea construirii.3 Genius loci este un termen roman. Se referă la spiritul locului, în modul în care romanii înțelegeau atât locul cât și spiritul. Pentru ei, fiecare entitate, fiecare lucru – fie el natural, artificial, fie omul, fie chiar zeul – avea un spirit. Acesta îl urmărea pe întreg parcursul existenței sale. El definește ceea ce un lucru este4. El este suma proprietăților pe care acesta le are – și, mai mult, modul în care acestea se înfățișează percepției noastre. Înțelegerea spiritului locului este dată de armonia care există între el și spiritul omului. În trecut, o bună relație, atât fizică cât și psihică între acestea două, era o condiție a supraviețuirii5. Evident, nu există o rețetă universal valabilă pentru a-l defini și-l prinde, dar printr-un efort mai mic sau mai mare de introspecție și de înțelegere a ceea ce vedem în jurul nostru, înțelegerea spiritului locului nu este un scop imposibil de atins. Pentru a atinge acest scop, este necesar a defini orientarea pe care un spațiu ne-o propune. 2 Ibidem.

3 Doar astfel, prin această lucrare împreună, se poate ieși din autismul care caracterizează, azi, cu asupra de

măsură, actul construirii la noi, mai ales în zonele turistice. Lipsa racordării la realitatea înconjurătoare – ceea ce este o primă condiție pentru înțelegerea calităților pe care un loc le are – este cauza principală și fundamentală a lipsei de comunicare (ce altceva este autismul, decât lipsa capacității de comunicare...) între clădiri și mediu, între clădiri, între noi și clădiri. Iar această lipsă de comunicare trebuie făcută din prima fază a actului de a construi – aceea a intenției – prin punerea înainte a armoniei în cadrul locului față de intențiile brutale și limitate la propria persoană a celui care investește. 4 Christian Norberg Schulz - Genius Loci, Academy Editions, London, 1980, pg. 18 – „The genius thus denotes what

a thing is, or what it wants to be, to use a word of Louis Kahn. It is not necessary in our context to go into the history of the concept of genius and its relationship to the daimon of the greeks.” 5 Still in 1960 Lawrence Durell wrote: „As you get to know Europe slowly, tasting the wines, cheeses and

characters, of the different countries you begin to realize thet the important determinant of any culture is after all the spirit of place. - Christian Norberg Schulz - Genius Loci, Academy Editions, London, 1980, pg. 20

6

[DEF: ORIENTARE] Prin ‚orientare’ înțelegem o structură spațială organizată în jurul unui set de puncte focale, a unei rețele coerente de căi de circulație, a unei mulțimi de regiuni bine definite, care conferă o bună imagine a mediului înconjurător, prin care posesorul ei dobândește sentimentul unei securități emoționale. O asemenea definiție ne conduce imediat la investigarea elementelor esențiale ale spațiului pentru ca din proprietățile acestora să-i putem exprima identitatea. În continuare, vom căuta să definim căile pe care trebuie să pornim pentru a face aceasta. Importanța acestei intreprinderi este dată de determinarea caracteristicilor pe care le va avea clădirea care va fi inserată în spațiul dat, pentru a fi în armonie cu acesta. Astfel pornim investigarea celor trei categorii enunțate mai sus:

- Puncte focale - Căi de circulație - Regiuni.

De asemenea trebuie investigate și relațiile care există între aceste categorii:

- Relația între punctele focale. - Relația punctelor focale cu căile de circulație. - Relația între puncte și regiuni. - Relația între căile de circulație și regiuni.

Punctele focale Determinarea elementelor importante ale amplasamentului are ca prim pas identificarea a ceea ce am denumit puncte focale. Prin acestea se va determina gradul de ordonare pe care un anumit teritoriu îl posedă. Acest grad de ordonare este unul din elementele, poate cel mai important, care asigură confortul și interesul oamenilor în și pentru teritoriul luat în atenție. Astfel de puncte focale pot fi:

- În spațiul natural: o Elemente de masivitate (exemple)

Elemente de relief: un munte, un deal, o stâncărie, un platou clar definit și dominant, etc

O dolină, un ponor, etc. o Elemente de reper (exemple)

Un arbore singuratic, o stâncă singuratică Un izvor O cruce pe un vârf Liziera pădurii Un lac sau cursul unui râu

- În spațiul construit:

o Centrul localității, când aceasta este definită ca un corp construit coerent o Biserica unui sat de munte răsfirat o O clădire impunătoare prin volum o O clădire importantă pentru o anumită funcțiune (culturală: muzeu, filarmonică, etc.;

administrativ: primărie, tribunal, etc.; turistic: hotel, stație de telecabină) a orașului.

Lista poate continua, fiecare dintre noi e liber să o completeze cu elemente pe care le consideră demne de luat în seamă. Prin aceste centre de interes, pe care le-am denumit „puncte focale”, înțelegem acele obiective care ordonează spațiul. Această ordonare spațială are ca măsură puterea de atracție exercitată asupra

7

locuitorilor și/sau vizitatorilor zonei. Evident, în ordonare poate fi implicat unul sau mai multe puncte focale. Aceastea exercită puterea de atracție singure sau împreună. Este evident că puterea de atracție a unei mulțimi de puncte, ordinea pe care aceasta o impune unei anumite zone, este diferită de suma puterii de atracție a punctelor ce o compun. Relația dintre aceste puncte, modul în care ele lucrează împreună, pe toate coordonatele – nu doar cele spațiale, ci și cele culturale, istorice, naturale, etc. – este ceea ce le sporește capacitatea de ordonare. Investigarea acestei capacități de a ordona spațiul este una din căile care duc la descoperirea genius loci – a spiritului locului. Iar această descoperire este utilă atât pentru simpla cunoaștere a locurilor – descoperirea pe care o caută turistul de rând – cât, mult mai important – pentru încadrarea, prin ars aedificandi – în acest spirit. Pentru ca, prin intervenția pe care o pro-punem în zonă, să realizăm, dacă nu un punct de interes, un punct focal – cel puțin o creștere a capacității de ordonare a spațiului pentru cele existente deja, prin îmbunătățirea relațiilor ce există între ele. Astfel se definește eficiența actului de a construi într-un teritoriu. Prin creșterea ordinii, prin scăderea entropiei, realizate doar prin aflarea și întărirea spiritului locului. Pentru turism, puterea de ordonare pe care o au aceste puncte focale este determinantă. Prin această putere se poate defini caracterul unei zone și implicit interesul turistic pe care ea și-l poate construi. Căile de circulație Al doilea pas este determinarea căilor de circulație. Evident, fără o infrastructură adecvată, niciun teritoriu nu-și poate etala ordonarea pe care i-o poate conferi mulțimea punctelor focale care se află în cuprinsul său. Influența căilor de circulație asupra amplasamentului și importanței locului cu care lucrăm le împarte în două categorii:

- Cu impact benefic asupra locului o Rutele de acces ale locuitorilor la diferitele puncte focale din zonă. Acestea pot fi de

orice categorie – poteci, drumuri de car, drumuri forestiere, drumuri de macadam, străzi pietruite, străzi asfaltate, drumuri de diferite tipuri, de la cele cu sens unic la autostrăzi. Impactul benefic este asigurat prin existența simultană a capacității de acces facil la punctul de interes și a integrării armonioase în peisaj a căii de acces.

- Cu influențe negative asupra locului, generate de diferite moduri de a nu fi în consonanță cu locul:

o Căile de circulație pot genera un nivel de zgomot excesiv pentru o zonă în care se dorește liniștea.

o Aceleași căi de circulație pot asigura un flux de vehicule și de vizitatori care, neatent gestionat poate duce la o percepere neadecvată a punctelor de interes – prin timpi mari de așteptare (în cazul unei subdimensionări) – sau prin aglomerații de vehicule sau vizitatori (în cazul unei supradimensionări).

o Inabilitatea găsirii unui traseu în armonie cu cadrul natural sau cu cel construit poate face ca, prin vizibilitatea excesivă a căii de circulație, aceasta să devină ea însăși un pol de atractivitate care să estompeze alte puncte de interes. De asemenea, lipsa vizibilității unei căi de acces poate genera greutăți de orientare – cauze ale unui disconfort nedorit.

Zonificarea În final, zonificarea. Aceasta poate avea loc la varii niveluri, care sunt interrelaționate prin natura lor. Evident, ne vom ocupa aici de cele care sunt în relație directă cu amplasamentul studiat, chiar dacă zonele de la nivelurile superioare exercită o influență importantă. Coerența unei zone este dată de intensitățile relațiilor care există între punctele focale aflate în interiorul ei.

.

8

Explorarea spiritului locului Este un pas esențial și determinant pentru actul construirii. Aceasta din două motive, descrise fiecare în cele ce urmează. Formularea și conștientizarea acestor două motive pot face mai sigur drumul spre o construire în armonie cu mediul în care ea are loc.

Primul: Nevoia de armonie între clădire și mediul în care ea se află. Această armonie este determinantă pentru o bună receptare a clădirii în locul în care ea este edificată. Evident, definirea noțiunii de armonie este o intreprindere dificilă, dar aici nu înțelegem decât relația vizuală agreabilă pe de o parte între clădire și mediul ei, pe de altă parte între diferitele componente (de orice natură) ale clădirii.

Al doilea: Prin actul de a construi într-un spațiu dat, spiritul acestuia se modifică, cuprinzând noua construcție. Aceasta determină, pentru viitor, pentru perioada în care ea își va duce existența acolo, modul în care acel spațiu va fi perceput și înțeles de cei ce-l vor locui sau îl vor vizita. Prin acest fapt, orice act de consturire devine un act de o maximă responsabilitate pentru viitor. Răspunderea este împărțită între proprietarul clădirii (care de cele mai multe ori este și cel care o exploatează și o comandă arhitectului și constructorului) și arhitectul acesteia – cel care este primul care imaginează relația ei cu locul în care ea se află.

Raportarea la mediul ambiant în intenția de a construi.

Prin mediu ambiant se pot înțelege mai multe lucruri. Pentru o clădire aflată într-o zonă construită, mediu înseamnă vecinătățile acesteia, mediul este constituit din clădirile și spațiile libere ce o înconjoară. Pentru o clădire aflată în natură, în zone libere, mediu înseamnă spațiul în care ea este sau urmează a fi construită. Pentru reușita demersului, începutul trebuie să fie o rodnică explorare a acestui mediu, în și în preajma locului în care urmează a se construi. Pentru aceasta, evident, condiția esențială este cercetarea acestuia. Acțiunea aceasta este bine a se întâmpla într-o succesiune de vizite la amplasament. Aceste vizite trebuie făcute acoperind o arie cât mai vastă de teren în jurul locului dat, și o durată de timp cât este permis pentru aceasta în graficul de derulare a investiției.

Suprafața de teren care este necesar a fi acoperită în decursul vizitelor succesive la amplasament este, pentru a o defini matematic, locul geometric al punctelor din care amplasamentul studiat este perceptibil (vizibil direct sau nu). Determinarea acestui loc geometric nu este întru totul simplă. Vizibilitatea suprafeței de teren pe care urmează a se ridica o clădire nu este același lucru cu vizibilitatea clădirii ce urmează a se construi. Este necesară o intuiție destul de fină pentru a determina de unde se poate vedea o clădire, atunci când aceasta încă nu există.

De asemenea, întinderea în timp a vizitelor succesive la amplasament, cât de mult planul de investiție permite, este benefică. Vizitele în diferite condiții de luminozitate, în diferite perioade ale zilei, în diferite condiții meteorologice sunt determinante. Ele dau o sumedenie de informații atât despre modul în care clădirea va influența spațiul pe care îl determină, cât și despre modul în care clădirea va funcționa în acest spațiu.

Necesitatea acestui efort este dată în primul rând de răspunderea celui care inițiază construirea. Răspundere care apare atât pentru alterarea spiritului locului, așa cum am văzut mai sus, dar și pentru funcționarea clădirii construite. Perceperea, înțelegerea, interpretarea și traducerea informațiilor parvenite în vizitele la amplasament sunt elemente esențiale pentru configurarea clădirii ce urmează a fi edificată. Și foarte important este faptul ca aceste acțiuni – de percepere, înțelegere, interpretare și traducere se fac pentru ceea ce va rămâne în acel loc pentru mulți ani. Pentru zeci de ani. Așadar, pentru a schița o schemă a înțelegerii și interpretării unui loc, pentru ca aceasta să devină un ghid pentru perceperea acestuia, vom descrie în continuare câțiva pași pe care îi considerăm esențiali de urmat în desfășurarea cu succes a vizitelor pe teren.

9

Înțelegerea de ansamblu a locului

Identificarea proprietăților locului este utilă tocmai pentru acest scop: înțelegerea relației în care trebuie să intrăm cu natura, pentru a demonstra de fapt armonia de care suntem capabili. De asemenea, același principiu se poate aplica la integrarea în spațiul construit. Există câteva criterii care trebuie urmărite în acțiunile de percepere, înțelegere și interpretare a datelor locului. Respectarea acestor criterii este determinantă pentru traducerea acestor informații în limbajul arhitecturii clădirii ce urmează a fi construite – cu alte cuvinte, în configurarea volumetrică și spațială a intervenției ce urmează a se face în acel loc.

Un prim criteriu dintre cele pe care le vom trata este cel care le structurează pe celelalte, ca și, de fapt, întreaga înțelegere pe care o avem ca obiectiv pentru prezentul discurs. Este vorba despre structura locului. Caracteristicile ei sunt, exprimate pe scurt:

Este rezultat al acțiunii "forțelor naturii" Reprezintă proprietățile concrete ale pământului și ale cerului în zona studiată Din ea rezultă, ca natural pas următor, în ordine firească, asimilarea proprietăților acestora în

intenția noastră de a construi, pentru a armoniza construcția cu mediul în care ea urmează a trăi pe întreaga ei durată de viață

Din acest prim criteriu practic se desprind toate celelalte. Singura diferență între ele șși structura locului este independența acesteia din urmă de obiectivul care urmează a fi construit. Toate cele ce vor urma sunt dependente într-o proporție mai mică sau mai mare de intenția noastră de a construi.

Înțelegerea în detaliu a locului

Este necesar ca înțelegerea locului să fie exprimată concret. Pentru aceasta, definim elementele care urmează a fi deduse din decodificarea datelor despre loc. Aceste date vor fi folosite pentru configurarea relației între clădire și mediul ambiant. Cum o listă cu acestea nu poate fi dată, pe de o parte pentru că ar depăși, prin numărul elementelor, cadrul acestui curs, pe de alta deoarece urmărirea și perceperea lor ține mai mult de sensibilitate și de subiectiv, este totuși util a începe, prin exemple, formarea unui mod de a înțelege locul, mod care este necesar a fi îmbunătățit de oricine dorește a-și pune în continuare această problemă. Primele elemente sunt cele care pot fi exprimate la contactul direct cu amplasamentul. Le voi expune pe scurt în cele ce urmează, ele putând fi, în parte, extrase și din imagini, din decodificarea acestora.

Relația cu drumul. Existența sau nu a unui acces rutier. Facilitatea acestuia. Posibilități de acces regulat, funcție de sezon, de condițiile meteo, etc. Această relație este determinantă și pentru modul în care are loc primul impact cu clădirea – ținând cont că primul acces este determinant pentru prima impresie. Astfel, accesul devine și un element important în perceperea formei, nu doar în planul funcțional.

Relația cu peisajul. Înțelegerea elementelor majore de peisaj (construit și natural) – relieful, fondul construit existent, vegetația, deschiderile, spațiile adiacente, perspectivele. Elementele dominante și cele care pot fi dominate. De asemenea, încadrarea în peisaj a clădirii propuse prin studierea vizibilității ei sau a părților ei de la distanță, din anumite puncte din care ea poate fi percepută, pentru ca imaginea pe care o oferă să fie controlată.

Relația cu punctele cardinale. Determinantă atât pentru amplasarea edificiului, cât și pentru amplasarea diverselor funcțiuni în interiorul acestuia. Deschiderile sudice pentru spațiile de

10

locuit, nordul dedicat celor pentru depozitare sunt doar două exemple din multele determinări pe care le dă orientarea către punctele cardinale.

Relația cu elementele de climă și microclimat. Este esențială cunoașterea direcțiilor vânturilor dominante, intensităților acestora, perioadelor din an în care frecvența lor este ridicată. De asemenea, perioadele ploioase sau secetoase și frecvența lor. Părțile zilelor în care apar diverse fenomene meteo cu regularitate pot fi determinante pentru amplasarea sau orientarea clădirilor.

Relația cu topologia terenului. o Panta terenului o Vegetația o Vecinătățile

Ocuparea teritoriului - se va face în armonie cu fondul construit înconjurător. Este necesară adoptarea aceluiași mod în care terenul a fost ocupat de cei care au construit înainte. Păstrarea spiritului locului este determinată de respectarea acestei reguli. Încetarea unei tradiții este inevitabilă dacă apar modificări în modul în care cei care construiesc ocupă terenul pe care îl au la dispoziție6. Astfel, construcțiile, chiar noi, în cetăți medievale este necesar a fi făcute în fronturi compacte (ex. Str. M. Weiss/Brașov), așa cum construcțiile în mediul natural, acolo unde de câteva sute de ani se construiește dispers, trebuie realizate de asemenea dispersat (Bran – pe culmile măgurilor). Tot în această ordine de idei, trebuie ținut cont și de faptul că o clădire lasă, inevitabil, în zilele însorite, o umbră care poate fi importantă. Prin faptul că va cădea pe teren liber sau pe alte clădiri, pe vegetație sau pe drum. Jocul de lumină și umbră poate fi un element compozițional important în anumite spații construite. De asemenea, lumina și umbra naturale sunt determinante și pentru anturarea cu vegetație a spațiului construit. Alternanța luminii și a umbrei pot determina traficul pe un drum. Materialele utilizate și modul de construire adoptat. Unul din elementele esențiale ale unui anumit loc este faptul că el ne poate pune la dispoziție materialele de construcție. Dacă zona este construită tradițional, utilizarea materialelor (și a tehnicilor) locului este determinantă pentru perpetuarea acestei tradiții. În cadrul intenției de a construi, trebuie luate în calcul și materialele tradiționale, pentru că ele pot determina atât aspectul cât și forma clădirii intenționate. Chiar dacă raportarea la material poate fi făcută atât mimetic cât și contrastant, utilizarea materialelor tradiționale trebuie făcută în spiritul în care ele au fost utilizat și până la noi. Folosirea materialelor tradiționale este o asigurare în plus pentru integrarea în peisaj, prin integrarea volumului construit în cadrul general al topologiei zonei. Din punct de vedere al unui concept nou – post-utilizarea construcțiilor, integrarea în mediu este asigurată de folosirea materialelor locului, prin faptul că ele pot fi reintegrate în natură, pot fi reintegrate în alte clădiri, sau pot fi folosite în alte scopuri.

Din înțelegerea celor prezentate mai sus rezultă criteriile esențiale pentru ceea ce urmează – anume traducerea informațiilor desprinse în limbajul spațiului și al volumelor.

. Din aceste date, rezultă informațiile necesare pentru luarea deciziilor privind:

o Conformarea de ansamblu a clădirii. o Selectarea volumelor care o compun, proporționarea lor. o Selectarea formelor principalelor componente ale clădirii:

infrastructură/demisol Suprastructură

Retrageri

6 Vezi zona Bran – Moieciu înainte și după construirea masivă a ultimului deceniu. De asemenea, Poiana Brașov,

care doar cu numele mai e o poiană, pentru că spiritul în care ea a fost începută în anii 50 ai secolului trecut a părăsit-o de mult.

11

formă acoperiș - șarpantă, terasă, cilindru concav/convex, pânze subțiri, etc.

Determinarea proporțiilor între plin și gol prin necesitatea de deschidere sau izolare față de peisaj

o Selectarea materialelor naturale Materialul dominant în zonă poate fi ales ca material dominant în alcătuirea

clădirii (de exemplu lemn, piatră, var, etc.) Corelarea cu materialele și tehnicile de construcție folosite în jurul

amplasamentului Corelarea cu materialele și tehnicile de construcție tradiționale din zonă Corelarea cu materialele și tehnicile moderne.

Toate aceste informații vor fi detaliate în capitolele ce urmează. Tratarea spațialității, volumetriei, materialelor de construcție și a altor elemente componente ale acestora se vor face ulterior, în considerarea tuturor caracteristicilor acestora. Determinant aici este a se înțelege că locul în care o clădire se află sau urmează a se afla este un important furnizor de date care înțelese ca atare și incluse7 în configurația clădirii duc la armonia între aceasta și mediul care o înconjoară.

SPAȚIUL ȘI PERCEPEREA LUI. 1.

Definiții ale spațiului. Definiții matematice ale spațiului sunt o sumedenie. Spații vectoriale, spații hilbertiene, spații topologice și multe alte tipuri care au stat la baza dezvoltării multor teorii matematice, care au modelat multe aspecte ale lumii reale, de pe pământ și până la mulți ani lumină distanță. Geometric, spațiul este o suită de coordonate (în mod uzual ne gândim la trei) prin care orice punct, orice poziție a unui obiect poate fi precis controlată. Fizic, spațiul este definit de ocuparea corpurilor materiale sau a câmpurilor acestora, mărginite unele de altele, așa cum le vedem. Toate caracteristicile acestui spațiu pot fi descrise ca influențând spațiul (și relațiile) dintre ele. Toate aceste construcții nu au un sens dacă exclud existența unui spațiu absolut. Definiția care ne este necesară aici necesită ceva mai multă poezie. Ne este necesară pentru înțelegerea spațiului concret, a celui în care „avem de lucru” zi de zi. După Rudolf Arnheim, „spațiul este o entitate autoconținută, infinită sau finită, un vehicul gol care este gata și are capacitatea de a fi umplut cu lucruri”8. Definiția dată de istoricul de artă american Rudolf Arnheim datorează mult celei clasice, care se poate găsi în dialogul Timaeus: „spațiul este mama și receptacolul tuturor lucrurilor create, vizibile și în orice caz perceptibile”. Pentru acest context, este esențială înțelegerea spațiului ca fiind bazată pe percepția spontană. Percepția spontană prezintă spațiul ca pe un conteiner existent dinainte și independent de corpurile care își găsesc locul în el. Experiența curentă distinge între materia impenetrabilă și golurile prin care se poate trece. Pentru arhitect această distincție e fundamentală, pentru că el constant caută raportul cel mai bun între acestea două. Percepția spațiului în arhitectură este dependentă de observator. Spațiul nu poate fi înțeles în absența observatorului și a relației lui cu spațiul observat. Întreaga compoziție spațială, interioară sau exterioară,

7 Chiar și prin contrast. O clădire poate include datele furnizate de loc și contrazicându-le. Esențială nu este

reproducerea lor, esențială este raportarea la ele. Vezi Haas Haus, Wien, arh. Hans Hollein. 8 Rudolf Arnheim, The Dynamics of Architectural Form, University of California Press, Berkeley, 1977, pg. 9

12

este dependentă de observator și de mediul pe care îl acesta îl percepe9. Fiecare observator percepe îndeobște un subspațiu din cel existent. Spațiul perceput poate fi diferit, de la om la om. Ceea ce urmărim aici este tocmai formarea unei asemenea percepții, personale, a spațiului, pentru ca el să fie înțeles de asemenea personal și critic. Din această înțelegere trebuie să se ivească elementele esențiale ale expresiei arhitecturale. Aceste elemente sunt cele pe care comanditarul trebuie să le urmărească, din care comanditarul trebuie să formuleze tema pentru arhitectura clădirii pe care intenționează a o edifica, pentru ca aceasta să fie conciliată cu arhitectul, rezultând astfel forma clădirii care se va construi. Și de asemenea, tot aceste elemente sunt cele care ne permit a înțelege critic prezența unei clădiri într-un anumit loc, expresia ei arhitecturală pe fundalul pe care locul i-l oferă sau expresia lor împreună. Ca și entitate care le conține pe toate celelalte (dar și pe sine10), spațiul poate fi (și e indicat să fie) înțeles ca având toate dimensiunile care i se pot conferi. Este inoperant chiar a ne rezuma la cele trei dimensiuni carteziene, care nu ne permit decât să poziționăm exact în spațiu anumite obiecte, când noi urmărim cu totul altceva. Prin dimensiuni ale spațiului definit aici vom înțelege mult mai multe dimensiuni, care țin de fapt de construirea lui de către om. Dimensiuni care vor avea această încărcătură, a locuirii de către om11. Tridimensionalul va fi completat prin dimensiunile pe care omul, prin activitățile sale, le conferă spațiului în care trăiește. Și, la fel cum aceste dimensiuni sunt alese de către cel care construiește și locuiește un spațiu, ele sunt la latitudinea celui care le percepe. Amintim o primă dimensiune care le completează, într-o accepțiune modernă, pe cele trei – timpul. Impactul lui asupra spațiului construit este indiscutabil. Străzile unui oraș modern sunt repartizate într-o rețea planificată, în timp ce o hartă a unui vechi oraș arată străzile acestuia ca având un drum ciudat, conform accidentelor sale. Spațiul construit este un fel de bandă magnetică, pe care avem înregistrate evenimentele care s-au perindat prin el în perioade de timp mai lungi decât o viață de om. Pe lângă dimensiunile spațio-temporale, noi dimensiuni pot fi date de activitățile omului, de raportarea pe care acesta o are la mediul în care trăiește, raportarea pe care el o are la divinitate. Din aceste raportări rezultă semnificațiile pe care elementele spațiale și volumetrice le au. Fără a intra în amănunte relativ la semnificațiile unor volume în diverse medii, putem doar spune că prezența lor este determinantă pentru existența într-un anumit spațiu. Ea constituie un pachet de dimensiuni culturale ale spațiului, dimensiuni care sunt date de capacitățile culturale ale fiecăruia dintre noi. Astfel, aceste dimensiuni suplimentare celor carteziene sunt dependente și de ceea ce omul consideră că face parte din spațiul în care trăiește. În acest fel putem pricepe, putem gândi altfel asupra anumitor elemente ale construcțiilor, le putem înțelege și integra mult mai bine în ansamblul de imagini ale existenței pe care ni le furnizează construcția (care, dealtfel, nu este decât una din formele în care această existență este materializată). Să luăm ca exemplu ornamentul. În paradigma modernă, conform judecăților de valoare estetice, el nu este decât un element care decorează, mai bine sau mai puțin bine o clădire. Poate fi realizat cu talent (când liniile lui sunt fluente, culorile în armonie, curbele bine realizate, echidistanțele respectate – și alte multe caracteristici geometrice). Poate fi realizat cu stângăcie (când criteriile de mai sus nu sunt respectate). Într-o înțelegere strict modernă, cum spuneam,

9 Exemplul lui R. Arnheim este elocvent(R. Arnheim, op. cit. , pg 11). Omul care intenționează a vizita turnul unui

oraș, trăiește spațiul orașului doar ca suport care trebuie străbătut pentru a ajunge la obiectiv. Spațiul prin care omul trece cu această intenție este estompat, nu este perceput în timpul acțiunii urmărite. Străzile parcurse nu îl interesează pe cel pentru care spațiul este redus la ceea ce-l separă de turn. 10

Spre disperarea logicienilor din descendența lui Kurt Gödel... 11

Pentru legătura dintre locuire și construire (germ. wohnen și bauen) vezi la M. Heidegger, Originea operei de artă, București, Ed. Humanitas, 1995, trad. și note Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, pg. 175-197). Legate chiar etimologic în limba germană(ambele își au originea în cuvântul vechi german buan – a rămâne, a sălășlui), locuirea și construirea realizează același lucru – definesc spațiul în care omul își duce viața. Din acest cuvânt Heidegger extrage și originea lui bin, bist – sunt, ești. Ființa noastră este definită de modul în care locuim și în care construim. Astfel spațiul pe care îl „mobilăm” cu clădirile construite de noi este spațiul vieții noastre. Legătura cu turismul devine evidentă – modul în care ne prezentăm în construcții pentru vizitatori este modul în care se înțelege că locuim, că suntem. Importanța acestui lucru, acestor elemente de filosofie a spațiului și a arhitecturii pentru managerul de turism este dată tocmai de acest fapt.

13

dimensiunile ornamentului se reduc la cele geometrice. Poate asezonate cu dimensiunile cromatice. Depășind acest impas, făcând efortul de a trece la perceperea și asimilarea dimensiunilor suplimentare despre care vorbeam nu cu mult mai sus, vom înțelege că ornamentul nu este doar ceva suplimentar, venit să „înfrumusețeze” o clădire. El este o parte importantă a clădirii, fără de care aceasta nu ar fi ceea ce este. Ea nu ar fi materializarea construirii, a ființei, cum spunea Heidegger. De exemplu, vatra casei nu este doar locul în care se ard lemnele pentru a găti mâncarea. Ea este dispusă central pentru că este chiar un centru. O axă chiar, axis mundi, în jurul căreia gravitează întreaga viață a omului (care include locuirea și construirea)12. Stîlpii nu sunt sculptați pentru a fi „mai frumoși”13, ci pentru că ei țin legătura cu cerul, trebuie să fie „funii” care să nu se rupă cu una cu două.... La fel și capitelurile care unesc stâlpii cu grinzile. La fel și florile de la ferestre, și sorii și lunile de pe grinzi. Toate sunt părți indispensabile ale vieții omului – și de aici ale locuirii și ale construirii lui. Orice act de a construi este făcut în spațiu, fiind influențat de acesta și la rândul lui influențându-l. Raportarea la spațiu trebuie făcută valuând permanent cu acest dublu impact. Am prezentat în subcapitolul anterior elementele esențiale ale acestei interacțiuni. Ceea ce mai este necesar aici este doar de a sublinia importanța ei. De a preciza că toate rezultatele acesteia vor defini în continuare, spațiul în care urmează a se construi. Și că toate elementele pe care le percepem într-un spațiu construit sunt rezultate ale acestei interacțiuni. Care a rezultat și ea, la timpul ei, din raportarea la spațiu a celor care au construit.

. În continuare ne vom referi la două tipuri de spații construite. Percepția va fi în principal cea comună, accentele vor fi puse în sensul celor prezentate mai sus (despre ornament). Este vorba de spațiile interioare și spațiile exterioare ale unei clădiri. Ceea ce le desparte (dar se poate spune și ceea ce le unește) este volumul clădirii. Acesta le determină pe ambele. El constituie de fapt o limită. Această limită este ceea ce definește spațiile interior și exterior. Spațiul interior este, evident cuprins în volumul clădirii. Cum este acesta compartimentat, cu elemente orizontale – planșee – rezultând astfel nivelurile și cu elemente verticale – pereți – rezultând încăperile în cadrul nivelurilor – este determinant pentru funcționarea clădirii. Problema spațiului interior va fi exhaustiv tratată în capitolul despre funcțiune și formă. Spațiul exterior clădirii este și el determinat de aceasta. Această determinare se realizează pe mai multe niveluri, funcție de dimensiunile spațiului pe care le luăm în considerare. Spațiul vizual este tributar apariției unui nou volum. Noul volum va acționa asupra spațiului la nivelul percepției prin dimensiuni, formă, proporții, culoare, lumină și umbră, etc. La nivelul activităților umane pe care clădirea le adăpostește, relația între ea și spațiul exterior îl modifică pe acesta (cu impact, de ce nu, la nivelul percepției). Diferitele tipuri de accese pentru diferite funcțiuni, traficul pe care îl impune, numărul de vizitatori, periodicitatea vizitelor acestora sunt câteva dintre elementele pe care o clădire le aduce noi, prin apariția ei, în spațiul în care este construită. De aici înțelegem că un volum nu poate fi perceput niciodată singur. El este întotdeauna perceput împreună cu celelalte volume care-l înconjoară (și care determină spațiul exterior, chiar dacă sunt volume ale unor forme de relief, volume ale altor clădiri, coroane de arbori). Acest pachet de relații este cel asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu atenție, pentru că el este cel care dă armonia pe care o clădire o poate avea cu spațiul în care este sau urmează a fi construită. Pentru a le înțelege este utilă prezentarea unei liste de posibile astfel de relații între un volum și spațiul exterior.

12

Mircea Eliade, Sacrul și profanul, București, Humanitas, 1991 13

La o privire atentă, în modul de viață real al țăranului (român și nu doar) nu prea era loc de ornamente inutile. Ocuparea timpului era atât de intensă încât sculptura nu putea fi făcută fără rost și nici în scopuri de delectare, de plăcere estetică pură. Sculptura, pictura, cusăturile și toate „decorațiunile” care „împodobesc” gospodăria țăranului erau tot atâtea moduri de a ține legătura cu divinitatea – care era indiscutabil parte din viața acestuia. Oare ce sens ar avea decorarea grinzilor grajdurilor – pentru plăcerea animalelor? Pentru că nu cred că era imperios necesar ca muncile în grajd să fie asezonate de delectări estetice...

14

Centralitate și liniaritate Actul construirii a fost, dintotdeauna, dominat de ideea de centralitate. Spațiul construit (interior, pentru început) a fost central prin excelență. Vatra a fost elementul care a dominat întotdeauna acest centru, acest spațiu. Și încă îl mai domină și azi, indiferent de civilizații – modernă sau primitivă – chiar dacă în prima dintre ele a preluat forma șemineului. Spațiul exterior central este și el cunoscut din vechime. Locul în care se desfășurau ritualurile era centrul comunității la populațiile primitive. Biserica și primăria sunt în centrul comunităților din zilele noastre. Chiar dacă romanii au încercat introducerea spațiilor liniare (prin cele două axe prin care își organizau ei așezările – cardo și decumanus), centralitatea s-a păstrat, intersecția celor două trasee fiind în realitate centrul localității. Spații construite cu adevărat liniare au apărut abia în epoca modernă. Lipsa centralității însă face ca ele să fie dificil de locuit. Pentru că există o liniar-dependență între dimensiunile carteziene și dimensiunea temporală. Ea are loc în spațiul simbolic. Centralitatea oprește timpul iar liniaritatea este simbolic legată cu timpul, prin parcurs. Vertical și orizontal Chiar dacă, cognitiv, suntem tentați să acordăm aceeași importanță celor trei coordonate carteziene, la o privire mai atentă vom vedea că axul „Z”, verticala, are un caracter aparte. Ea este cea care ordonează geometric spațiul în care trăim. Planul orizontal (care geometric este definit de celelalte coordonate, este de fapt definit de verticale, ca singurul pentru care verticala este axă de simetrie. Coordonata verticală este încărcată simbolic de om. Simbolica verticalei pleacă însă și de la raportarea la planul orizontal. Îndepărtarea de acest plan este văzută simetric, nu continuu. Lupta cu forța gravitației a devenit un simbol al luptei cu toate racilele umane, înălțarea pe verticală un simbol al eliberării și al dorinței de libertate, de lumină. Opus înălțării este aventurarea spre „fundul pământului”. Dar aceasta nu este văzută ca o dorință de întuneric, ci ca luptă pentru a face lumina să strălucească și în acesta. Ființa este experiată în mod esențial ca verticală. A veni în existență este în mod esențial înțeles ca a se desprinde de orizontală. Materia se organizează în mod natural în jurul axei verticale. Formă și fond Niciun obiect tridimensional nu poate fi perceput complet ca imagine optică integral, de un singur ochi dintr-un singur punct. Rostul percepției vizuale nu este cel al aparatului de fotografiat. Cu ajutorul ei se construiește o structură a obiectelor percepute, se re-construiește, prin detașarea formei de fond, spațiul trăit. Prin percepția secvențială a obiectului de arhitectură, el „pătrunde” în înțelegerea celui care-l parcurge (în interior sau împrejur), spațiul nu îl mai înconjoară ci se lasă cuprins, prin înțelegere. Forma nu se mai desprinde, nu se mai conturează pe fond, ci devine una cu fondul, unite mai mult decât despărțite, pentru ca împreună să formeze spațiul care-l cuprinde pe privitor și care se lasă înțeles de acesta. De asemenea, parcursul în timp al obiectelor impune o relație dinamică între formă și fond. Dar această relativitate nu ne permite imprecizia în definirea obiectelor de arhitectură. Relația dinamică trebuie asumată și personalitatea spațiilor create de noi (care este de fapt personalitatea noastră) trebuie afirmată chiar în condițiile unui context dinamic. Plin și gol Raportul între plin și gol este ușor de înțeles la o primă vedere. El se referă la o justă configurare a fațadelor. Ar fi vorba despre raportul de suprafață între zidurile opace (plin) și ferestre (gol). În palatele florentine, faima renașterii, acest raport a fost subiect de studiu foarte amănunțit. Chiar și înainte, vechii greci, dar și romanii (după cum ne învață Vitruviu) și-au pus problema acestui raport. Prin el au încercat chiar să compenseze perspectiva, care pentru părțile îndepărtate de privitor ale clădirii genera deformări ale percepției. Odată cu modernitatea, acest raport începe să joace un rol mult mai important. În lingua franca a modernității, transparența începe să joace un rol extraordinar. Prin ea, rolurile plinului și al golului încep să se întrepătrundă, pentru ca prima dată plinul și golul să fie percepute împreună, să fie unite pentru ca, fiind împreună prezente, suplinindu-se, să se ascundă reciproc.

15

De asemenea, plinul și golul se pot referi la spațiile care există între clădiri în mediul urban. Înălțimea clădirilor adiacente străzilor poate crea un efect de canion (New York, Broadway) sau pot pierde definirea străzii ca stradă (Paris, Champs Elysees). Protecție și confuzie Modernitatea, modificând astfel raportul dintre plin și gol, modifică de asemenea noțiunea de protecție pe care spațiul construit o conferă. O face să interfereze cu cea de confuzie, cu cea greu de înțeles a interferenței între exterior și exterior. Dar această „confuzie” este dată de faptul că limita pe care clădirea o reprezintă nu mai este o despărțire clară între interior și exterior. Este mai degrabă unirea între ele. Peretele de sticlă nu mai este perceput ca un perete, ci ca un plan, ca o separare mai degrabă necesară ca protecție decât necesară ca expresie. La nivelul orașului, există o tendință contemporană către integrarea spațiilor urbane cu cele interioare ale clădirilor. Trecerea de la interior la exterior poate fi dusă la un extrem nedefinit – galeriile din Toronto – sau la un extrem minimalist – Unitatea de locuit din Marsilia. Importanță, personalitate, reprezentativitate, intimitate Faptul că arhitectura ne reprezintă nu mai este demult necunoscut. Goticul și-a propus și a reușit cu prisosință acest lucru. Bisericile construite în acest stil (în sec. XI-XIV) sunt cea mai clară dovadă a prezenței lui Dumnezeu în ele. E drept, a unui Dumnezeu interpretat, trecut prin filtrul rațiunii acelor oameni care au aparținut primului mare curent de gândire al Europei celui de-al doile mileniu creștin – scolastica. Bisericile construite în partea noastră de continent excelează prin personalitatea și expresivitatea unui Dumnezeu care se află în comunitate. Ele reprezintă, paradoxal, prin dimensiunile lor reduse, cuprinderea lui Dumnezeu în comunitate – lucru care-i scapă goticului. Spațiul ca elocvență arhitecturală Această ultimă caracteristică a spațiului este preluată aici ca și concluzie. Elocvența sa arhitecturală este simplu de înțeles acum, după ce am înțeles pe de o parte că meritul pentru configurarea spațiului construit revine arhitecturii. După ce am înțeles că tot ceea ce ține de spațiu construit este rezultat din voința umană, din dorința omului de a se exprima într-un anumit fel. Modul în care spațiul construit ni se înfățișează este de fapt modul în care cei care l-au edificat au văzut lucrurile, la un moment dat, într-un anumit context. De aici, noi trebuie să fim conștienți că, lucrând asupra spațiului construit, chiar dacă nu vrem, exprimăm. Iar ceea ce exprimăm ne reprezintă. Din acest motiv, trebuie să dăm atenție maximă a ceea ce facem.

16

2. VOCABULARUL ARHITECTURII

Întrebare fundamentală: ÎN CE FORMĂ CONSTRUIM? Idei principale:

3. Limbaj și expresie 4. Spațiu 5. Categorii

Bibliografie

Christian Norberg Schulz - Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz - Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard – Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 Bruno Zevi – Codul anticlasic (limbajul modern al arhitecturii) – Ed. Paideia, București, 2000 Rudolf Arnheim – Artă și percepție vizuală Rudolf Arnheim – Forța centrului vizual, Ed. Meridiane, București, 1995 Rudolf Arnheim – The Dynamics of Architecture Peter Zumthor – Atmospheres, Ed. Birkhauser, Basel, 2006 P. A. de Michelis, Estetica arhitecturii, Ed. Meridiane, București, 1982

LIMBAJ ȘI EXPRESIE

Putem defini arhitectura ca expresie a omului în spațiul locuit. Actul construirii, am văzut, presupune înțelegerea într-un anumit fel a locului, a caracteristicilor acestuia. Acest loc reprezintă contextul în care clădirea se află sau urmează a se afla. Este sursa de informații de folosit pentru configurarea clădirii. Actul construirii reprezintă racordarea la această înțelegere a clădirii care este concepută, proiectată, realizată și folosită în acel loc. Prin ea, clădirea trebuie nu doar să intre în armonie cu locul (ceea ce am putea numi că este o exigență minimală) ci să devină parte a acelui loc, parte indispensabilă a lui. Doar astfel, unitatea vizuală, unitatea funcțională și, în final unitatea estetică devin surse ale unui spațiu de calitate, ale unei arhitecturi de calitate. Chiar dacă complexitatea ei nu este neglijabilă, clădirea este importantă prin însuși faptul că este în același timp rezultat și premiză pentru organizarea spațială a vieții oamenilor:

"Bineînțeles că în practică o clădire este un obiect atât de complex, încât în mintea arhitectului conceperea sa poate porni de la orice aspect al său- forma sa de ansamblu sau a unuia dintre componentele cheie, partiul planului sau diagrama spațială a funcțiunilor pe care trebuie să le îndeplinească clădirea. O schemă teoretică totuși poate sugera că o clădire este, în definitiv, un recipient iar forma arhetipală a unui recipient este sfera. Aici din nou sistemul central își reclamă prioritatea."14

Înțelegerea despre care discutăm aici este și ea rezultată dintr-un context al ideilor. De asemenea, relația despre care vorbim, între clădire și mediul în care ea se află. Această relație – care este de dorit pentru toate construcțiile, fiind rezultatul unei înțelegeri, rezultatul unei interpretări, este în final o formă de expresie. Este o formă a modului în care oamenii, cei care construiesc, reușesc să alcătuiască, în volumele și spațiile construite, imaginea lor despre lume și despre viața lor în lume. Iar această imagine despre lume este importantă pentru mai multe motive. Primul dintre ele este indiscutabil rostul omului pe pământ. Ne referim aici la rostul omului ca persoană. Modul în care omul înțelege să construiască pentru a locui, pentru a umple pământul este una dintre

14 Rudolf Arnheim – Forța centrului vizual, Ed. Meridiane, București, 1995, pg. 201

17

determinantele principale ale vieții acestuia. Rostul omului pe pământ este exprimat și determinat, în același timp, de spațiul în care acesta înțelege să trăiască – și implicit să construiască pentru a trăi, pentru a locui. Al doilea motiv este dat de înțelegerea spațială a unei comunități locale. Modul în care o așezare arată în ansamblul ei dă seamă despre modul în care comunitatea care o locuiește înțelege nu doar să trăiască ci și, mai important în acest context, să-și organizeze spațiul în care trăiește. Iar această organizare este izomorfă cu organizarea vieții în întreaga ei complexitate. Al treilea motiv pentru care imaginea despre lume care stă la baza construirii este necesar a fi înțeleasă din chiar această construire este chiar cel al călătoriei, al turismului. Rostul turismului poate fi definit și din acest punct de vedere, al înțelegerii modului de viață al unor comunități din depărtare. Iar primul contact cu aceste comunități, prima cale pe care acestea pot fi înțelese este cel al decodificării construcțiilor, al decodificării arhitecturii acestora. Pentru că prin arhitectură putem înțelege toate aceste lucruri, putem spune că prin arhitectură are loc un act de comunicare. Această comunicare se face prin intermediul expresiei de arhitectură. Expresia presupune, pentru a putea fi formulată, un limbaj. Pentru clădiri, definim acest limbaj ca fiind limbajul arhitecturii. Prin el obținem comunicarea între clădire și cei care o văd. Acest limbaj este constituit în așa fel în care prin intermediul lui are loc formularea expresiilor, dar tot prin intermediul lui are loc și decodificarea acestora, are loc înțelegerea lor. Putem spune că acest limbaj este unul asemenea tuturor celorlalte. Este constituit dintr-un vocabular și o gramatică. Are de asemenea o sintactică (prin care nu se pot construi orice forme, prin care nu pot fi alăturate chiar orice forme în orice mod). Are, de asemenea, chiar și o semantică a formelor (prin care anumite forme sau expresii pot da seamă de anumite înțelesuri). În continuare, ne vom ocupa de vocabular, ca ansamblu de forme volumetrice sau spațiale (interioare sau exterioare) și de gramatică, ca ansamblu de reguli în care aceste forme pot forma expresii de arhitectură. Primul pas de făcut în formularea acestui limbaj este definirea vocabularului său. Pentru aceasta este esențial a identifica, a izola și a numi formele (volumetrice, spațiale interioare, spațiale exterioare) din care construcțiile urmează a fi alcătuite. Pentru aceasta este necesară inventarierea lor. Atât a lor ca forme în sine, cât și a semanticii pe care ele o au în spate. Pentru ca prin aceasta să avem la dispoziție o paletă de elemente (care în matematică s-ar numi simboluri inițiale) din care să putem alcătui orice expresie de arhitectură. Următorul pas este izolarea, din această paletă, a elementelor folosite în spațiul pentru care urmează a ne pune problema înțelegerii. Dacă acesteia din urmă îi urmează și o intervenție, îi urmează construirea sau modificarea unei construcții deja existente, paleta va conține două seturi principale de elemente. Primul set este cel al elementelor izolate din contextul în care se va lucra. Pentru aceasta, va fi necesar a face un asemenea inventar al elementelor arhitecturale pe o anumită rază în jurul amplasamentului în care urmează a interveni. Al doilea set de elemente de bază pentru formularea expresiei de arhitectură va fi cel specific expresiei pe care o urmărim. Acest al doilea set nu trebuie în mod necesar a fi o submulțime a primului. Nu este întotdeauna necesar a ne exprima strict cu elementele constructive sau spațiale existente în contextul dat. Mai ales pentru perioada noastră (modernă sau postmodernă) interpretarea contextului este un lucru de dorit. Intrarea în dialog direct, deschis cu contextul, este mai de dorit (evident, atunci când are argumentația necesară) decât simplul mimetism. Exprimarea clară, prin elemente copiate din spațiul construit, prin elemente interpretate sau chiar prin elemente noi, contrastante cu zona, este, atunci când este justificată, soluția de dorit în aproape orice context. Iar ea primează în fața oricărei încercări de a chinui forma și funcțiunea de dragul rămânerii cu orice preț în cadrele, în inventarul de forme gasite în zona studiată. Această selecție de forme, de elemente de vocabular este bine să se facă prin raportarea la punctele focale ale structurii spațiale pomenite la cursul anterior. Polarizarea în cadrul acestei rețele este determinantă pentru reușita configurațiilor spațiale și volumetrice urmărite. Deschiderea pe anumite direcții cu o putere deosebită poate face ca și amplasamentul studiat, prin clădirea pe care o are sau pe

18

care o va primi, să devină un punct de reper în cadrul acestei rețele. Iar această devenire poate deveni un scop, mai ales în cadrul construirii cu destinație turistică. Astfel, raportarea la punctele focale (cele exemplificate mai sus și cele descoperite de fiecare în parte) trebuie făcută pe cât mai multe planuri posibile. Este important a fi urmărite cele majore, pe care le voi descrie pe scurt în rândurile ce urmează și care sunt, în ordine: spațialitatea, volumetria, cromatica și ornamentica. Le vom trata în continuare pe ultimele trei. Prima componentă este atât de importantă încât îi vom dedica un subcapitol separat. Volumetria. Ca prim element care necesită atenție deosebită pentru conformarea unei noi clădiri într-un anumit spațiu dat (natural sau construit) este volumetria. Prin acest termen înțelegem toate elementele arhitecturale care țin de gabaritele clădirii, de volumele simple din care aceasta e compusă (și, evident, de gabaritele acestor volume). Pentru o bună configurare a acestor elemente în construcția nouă, pentru o relație armonioasă cu mediul ambiant, o analiză a volumetriei deja existente în acest mediu este binevenită și de multe ori obligatorie. Ea se realizează prin studierea elementelor de volum din preajma sitului. Acestea pot fi volume naturale sau construite. Dintre primele pot fi enumerate, ca exemple, formele de relief, - dealuri, versanți învecinați, arbori de mari dimensiuni (să nu uităm că de multe ori viața unui arbore este mai lungă decât cea a unei clădiri). Raportarea la acestea trebuie făcută ținând cont de relația de dominare ce poate apărea între cele două volume, de modificările de incidență a luminii care pot să apară datorită inserției unei noi clădiri în situl dat. Volumele construite sunt, în cea mai mare parte, clădirile învecinate, chiar dacă se mai pot enumera diferite lucrări de artă – poduri, apeducte, rezervoare – cu sau fără valoare arhitecturală sau ambientală, dar importante ca prezență. De asemenea, volumele construite care pot determina forma și gabaritele lucrării intenționate nu este obligatoriu a fi învecinate – pot exista relații de înălțime între clădiri aflate la diferite distanțe în cadrul unui front construit, sau în cadrul unei texturi urbane clar conturate. Dintre acestea, capetele de perspectivă sunt un prim și simplu exemplu. Relația între două clădiri mai înalte decât cele învecinate, care sunt perceptibile dintr-o mare parte a zonei, poate funcționa ca generator de repere, argumentând astfel o înălțime a clădirii care diferă considerabil de cele învecinate. Un alt aspect al volumetriei este gabaritul general al clădirilor. Acestea nu sunt determinate doar de înălțimea lor, ci și de dimensiunile pe care le au pe direcțiile orizontale. Evident, și din această perspectivă relația cu mediul în care clădirile trebuie să se încadreze trebuie să fie una armonioasă. Ca exemplu, alăturarea, în același front construit, sau în aceeași textură urbană, a unor clădiri cu dimensiuni mult diferite în plan nu este o soluție inspirată. Ca soluții la necesitatea unei asemenea intervenții, pot fi adoptate de exemplu divizarea vizuală a unui volum compact în mai multe volume simple, prin care masivitatea primului să fie adusă la gabaritele celor ce-l înconjoară. Un alt exemplu ar fi păstrarea unui spațiu liber între clădiri pe măsura gabaritelor intervenției. Cromatica. Relațiile între culorile existente deja în mediul în care urmează a se construi sunt determinante pentru clădirile ce urmează a fi proiectate și construite. Raportarea la paleta de culor existentă se poate face prin armonie sau prin contrast. Clasificările pe care le poate primi raportarea cromatică la context nu sunt diferite de cele pe care le înțelegem din raportarea spațială. În plus de acestea trebuie ținut cont de o dinamică a cromaticii spațiului ambiant. Această dinamică este de asemenea de două categorii principale. Avem de a face întâi cu o variație a cromaticii antropice – de ex. construirea de noi clădiri, cu culori neașteptate, în preajma locului studiat. Tot în această categorie s-ar încadra și rezugrăvirea fațadelor vecinilor, făcută cu o anumită periodicitate. A doua sursă a variației culorilor din mediul înconjurător este cea naturală. În treacăt amintesc influența radiației solare – în special cea ultravioletă – care schimbă culoarea substanțial pentru orice suprafață exterioară – fie ea de tencuială, lemn, țiglă, sau orice altceva. În principal este importantă variația

19

culorilor vegetației pe parcursul anului, ca și tonurile de lumină și nuanțele de gri pe care le dă zăpada pe parcursul iernii. Astfel, raportarea la culoarea mediului în zone în care există vegetație cu variații mari de culoare de-a lungul anului este bine a se face prin utilizarea de tonuri naturale, de preferat ale lumii minerale, care pot coexista cu orice paletă de culori oferită de regnul vegetal. Ornamentica. Ultima pe lista elementelor care caracterizează o clădire sunt ornamentele acesteia. Subiect de dispută în modernitatea timpurie, absente în multe clădiri ale secolului trecut, ornamentele rezistă în schimb în arhitectura tradițională. Prin simbolistica lor, ornamentele aduc în apropiere un întreg univers. Univers care a dispărut odată cu începuturile construirii noii tradiții moderne. Folosirea ornamentului în ziua de azi trebuie făcută în cunoașterea acestei simbolici. Prin ornamentarea unei clădiri are loc introducerea ei într-un univers aparte, înțeles și cunoscut doar prin înțelegerea și cunoașterea simbolurilor pe care le aduce ornamentica. Folosirea ornamentelor fără a cunoaște ceea ce ele simbolizează este cea mai scurtă cale spre kitsch. Dacă ne imaginăm că elementele ornamentale sunt cuvinte într-o limbă dată, dispunerea lor pe fațadele clădirii poate fi asimilată cu frazarea, cu formularea de expresii în acea limbă. Or acest lucru nu se poate face decât cunoscând această limbă. Altfel putem afișa doar cuvinte disparate și nearticulate – lucru sesizat doar de cei care reușesc să decodifice ornamentul.

SPAȚIU

După ce în cursul anterior am pus problema spațiului în arhitectură la nivelul definiției, urmează, acum a vedea cum spațiul este un important element de limbaj arhitectural. Atât la nivelul vocabularului, cât mai ales la nivelul gramaticii acestui limbaj. Vom prezenta tipuri de spații, atât interioare cât și exterioare, modul în care ele se compun, de ce ele arată așa cum sunt. Spațialitatea. Spațiul pe care clădirea îl determină în exteriorul ei este la fel de important și în armonie cu forma, volumul, și gabaritul ei. Se poate spune că spațiul care este determinat de o clădire este totalitatea punctelor din care această clădire este vizibilă. Evident, făcând abstracție de gradul la care are loc această influență. De aici apare importanța pe care este necesar să o dăm spațiului care înconjoară locul în care vrem să construim. Dacă acest loc este într-o zonă de munte, studiul trebuie făcut cu atât mai amănunțit cu cât a treia dimensiune – înălțimea – oferă perspective variate și neașteptate.

Spații centrale și spații liniare. Centralitatea și liniaritatea sunt două elemente determinante pentru spațiu în arhitectură. Ele sunt caracteristici esențiale ale spațiilor, indiferent dacă sunt exterioare sau interioare.

Centralitatea spațiilor, atât interioare cât și exterioare, este unul din cele mai vechi atribute ale acestora. Din cele mai vechi timpuri, așezarea omului într-un anumit loc avea ca moment inițial marcarea locului care urma să devină centrul așezării. În acest punct urma să fie inițiată comunicarea cu divinitatea. În acest punct, spațiul amorf se transformă în loc. În jurul acestui loc și, evident, în jurul ritualurilor pe care această comunicare le presupune, urmau a se așeza casele celor ce formau comunitatea. Organizarea lor era de asemenea centrală. În jurul vetrei, în care focul, cu încărcătura lui specifică de sacru, era elementul principal. Totul era organizat în jurul acestui centru. Distanțele între aceste case nu reprezentau nimic interesant pentru aceștia. Trebuia să fie loc destul pentru a trece pe jos sau cu calul. Casele se așezau chiar în așa fel încât o trecere mai rapidă să fie îngreunată. Motivul era apărarea. Invadatorii de obicei intrau în grabă, iar traseele înguste și șicanate îi expuneau mult apărării comunității atacate.

Centralitatea spațiilor din vechime – din cele mai vechi timpuri până la finalul sec. XVIII – era cel mai important atribut al acestora. Totul se întâmpla în jurul centrului, iar dacă membrii comunității

20

deveneau atât de numeroși încât distanța până la centru se dovedea o problemă, o parte din comunitate se desprindea și înființa un alt sat, așeza o altă vatră a satului15. Până atunci, centralitatea locului era văzută ca ceva esențial, ca izvor al vieții. Poate din acest motiv, biserica este acum permanent în centrul așezării (sau, mai nou, în centrul cartierului). Spațiul locuit nu putea fi organizat altfel decât central, iar centralitatea era ceva cât se poate de concret și nu era văzută deloc ca un subiect de filosofare.

După începerea revoluției industriale, centralitatea spațială a așezărilor a primit simultan lovituri puternice din mai multe direcții. În urma acestora, spațiul liniar a căpătat o importanță sporită, relativizând poziția indiscutabilă a spațiului central. Centralitatea nu mai este atributul principal al localității. Ea devine acum subiect de filosofie și de analiză psihologică. Locul centrului este dedus perceptiv, din felul în care formele vectoriale ale traseelor care au legătură cu el sunt privite ca pornind din el, îndreptându-se către el sau mișcându-se în jurul lui. În cele mai multe spații, așadar, centrul de echilibru al ansamblului, deși indispensabil unei verificări a ordinii finale a proiectului, este mai puțin evident decât centrii unităților subordonate pe care le conține o clădire. Fiecare zonă posedă propria sa centricitate, dar trebuie văzută și în contextul întregii așezări. Viziunea arhitectului trebuie să se ridice mai presus de vederile limitate, aflate la îndemâna vizitatorilor aflați în diverse poziții. Vom trata în continuare motivele pentru care spațiul central a pierdut dominanța. Revoluția industrială a însemnat mai multe lucruri, care toate au subminat spațiul central. Primul dintre acestea este respațializarea activităților urbane. Dacă înaintea ei, casele din cetăți erau organizate pentru a adăposti atât locuința cât și activitatea celor care le ocupau, după apariția primelor fabrici, apare distincția spațială între locuire și activitatea dominantă, locuința și fabrica nefiind în același loc. Acesta e primul motiv pentru care ar apărea, în cetăți, deplasări ritmice și regulate ale unor mase de oameni. Iar aceste deplasări presupuneau deschiderea de drumuri care să poată primi aceste mase de oameni. Drumurile cu prospecte largi presupuneau chiar ele însele niște parcursuri liniare care câștigau enorm în importanță în fața piețelor, în fața spațiilor centrale. Al doilea care ar fi de pomenit în acest context deschiderea spre mijloacele de locomoție. Datorită lor apare creșterea vitezei de deplasare, de la cea a pietonului sau a călărețului la cea, puțin mai mare, a primelor căruțe fără cai.

Al treilea motiv pentru care spațiul central a pierdut mult în sec. XVIII-XIX a fost de ordin militar. Fortificațiile orașelor și-au pierdut rostul în această perioadă. Evoluția artei militare a făcut ca valoarea de apărare a cetăților, a fortificațiilor din jurul orașelor să scadă mult. În acest fel, deschiderea pe care dispersia spațiului construit, dată de importanța în creștere pe care o capătă spațiul liniar, să nu se mai împiedice de zidurile cetăților. Zidurile, care deveneau o barieră pentru dezvoltarea din interior a orașului16, cad. Oamenii nu mai erau constrânși în a trăi în spațiul din interiorul cetăților, organizați în jurul piețelor centrale ale acestora.

Tensiunea dintre cele două proprietăți ale spațiului (atât interior cât și exterior) – centralitate și liniaritate devine exprimată într-o varietate mare de forme.

CATEGORII

Spații închise și spații deschise

Omul nu percepe spațiul. El percepe formele obiectelor care se află în spațiu. Omul nu poate percepe aceste obiecte decât în timp, deducând spațiul din metamorfoza formelor obiectelor în timp. Din observațiile făcute pe primitivi și pe copii, s-a constatat că aceștia nu văd decât imagini tridimensionale

15

Diferența dintre satele de moșneni (cei care stăpânesc din străbuni pământul) și pământeni (cei care se așează într-un loc. 16

care poate-i apărau acestuia centrul de dezvoltările care urmau...

21

pe care și le juxtapun sau suprapun, realizând o ordine dispusă pe o scară de valori aleasă de ei. Aceste juxtapuneri sau suprapuneri, fiind realizate în timp, fac prezentă noțiunea de mișcare, ca element esențial în perceperea spațiului17.

În arhitectură, această mișcare este dată de direcționarea atenției privitorului. Spațiul este perceput dinamic sau static, dacă privitorul este supus efortului de a percepe și suprapune mai multe sau mai puține astfel de imagini bidimensionale în același timp. Din acest motiv, prezentarea clădirilor în așa fel încât să fie percepute direct din față face ca imaginea lor să nu necesite suprapuneri sau juxtapuneri cu alte imagini, rezultatul fiind lipsa acestui efort și în consecință lipsa mișcării. Perceperea clădirilor din diagonala acestora, pe de altă pare, îl supune pe privitor la crearea mentală și procesarea multor imagini, pe măsura schimbării unghiurilor în care acestea sunt percepute, rezultînd o dinamică sporită în perceperea spațiului.

Această dinamică a spațiului este definită de fapt de modul în care omul s-a raportat la spațiul construit. Dacă clădirile sunt prezentate frontal, în așa fel încât ele să nu poată fi percepute decât într-un singur unghi, dinamica lor dată fiind doar de ornamente, această relație a avut loc static. Spațiile pe care astfel de clădiri le determină sunt spații închise. Ele nu permit percepția decât dintr-un număr restrâns de unghiuri. Dacă, în schimb, clădirile sunt percepute din diagonalele lor, permițând în același timp omului mișcarea în jurul lor, dinamica acestora este crescută, pentru că spațiile permit perceperea unui număr mare de imagini și procesarea lor. Avem a face aici cu spații deschise, spații în care pe de o parte omul este liber să se miște, pe de altă parte (și mai important) să-și formeze imagini multiple despre clădirile care le determină.

Spații compacte și spații dispersate

Organizarea spațială este percepută prin raport cu noțiunile de „proximitate”, „continuitate” și „închidere”. Îi sunt opuse noțiunile de „izolat”, „liniar” și „circular”18. Spațiile construite sunt de fapt instanțierea, concretizarea spațiilor imaginate. Construirea într-un anumit mod, de către o comunitate, este, după cum am văzut, un proces foarte complex. Factorii de mediu (atât natural, cât și antropic) sunt determinanți pentru ceea ce realizează omul în spațiul construit. Iar el realizează spațiul construit în acord cu un plan, pe care-l are încă de la luarea pământului în stăpânire, un plan care-i va determina întreg viitorul. Construirea în spații compacte sau dispersate, în ansambluri încorsetate sau în clădiri împrăștiate pe culmi de dealuri, se face tocmai în acord cu raportarea omului la întreg spațiul, în intenția de a-l ordona în acord cu planurile lui pentru viitor.

Dispersia clădirilor se va face în spații unde factorii naturali, dar și antropici o permit. Adunarea acestora în ansambluri compacte apare acolo unde apar constrângeri de orice natură. Dintre acestea am putea aduce în discuție câteva exemple pentru o mai bună înțelegere.

Satele de munte. Construcțiile sunt în mijlocul unor gospodării de mari dimensiuni. Dimensiunile mari ale proprietăților sunt date de modul de viață al locuitorilor, a căror ocupație – agricultura, creșterea animalelor – presupune exploatarea de mari dimensiuni de teren puțin fertil. Dispersia este dată și de lipsa unui mod de viață comunitar manifest, care să genereze necesitatea interacțiunilor interumane continue. De asemenea, lipsa unor factori de climat sau microclimat care să impună condiții dure de adăpostire, cum găsim, de exemplu, în același tip de așezare pe văile Alpine din Tirolul de Sud, unde vânturile puternice care coboară de pe fețele alpine au impus gruparea clădirilor în ansambluri cu aceeași funcțiune, dar care, împreună, formează un microclimat mai propice vieții.

17

Pentru detalierea acestei idei, v. P. A. Michelis, Estetica arhitecturii, Ed. Meridiane, București, 1982 18

C. Norberg-Schulz, Architecture – Presence, Language, Place, SKIRA, Milano, 2000

22

Orașele fortificate. Formarea orașelor a impus un mod de organizare spațială specific. Evident, amplasarea lor s-a făcut, din cele mai vechi timpuri, de obicei la intersecții de căi de circulație importante. Aceste poziții aveau, de bună seamă, nenumărate avantaje. De exemplu, elațiile comerciale nu puteau înflori decât în condițiile unei accesibilități facile. Schimburile culturale, de asemenea. Dar accesul facil nu era întotdeauna un avantaj. Beligeranța specifică unei bune părți din istoria omenirii a impus o anumită formă așezărilor urbane. Compactitatea acestora și încorsetarea lor cu fortificații cât se poate de solide este un răspuns la această condiție, să zicem antropică.

Satele cu biserici fortificate. O îmbinare între un mod de viață rural și nevoia de apărare în fața unor dese raiduri de pradă a impus organizarea spațială a satelor coloniștilor sași din Țara Bârsei. Avem aici un exemplu de centralitate foarte grăitor. Centrul satului este marcat, evident de clădirea bisericii. Satele despre care vorbim îi aduc un element nou foarte important. În ele centrul este subliniat, întărit de prezența imaginii, în miniatură, a întregului sat. Aici, locuitorii și-au organizat, într-un minim de spațiu bine apărat, un sat în miniatură. Interiorul cetății este organizat pentru a adăposti, pe timp de război, întreaga populație a satului cu toate mjloacele de subzistență. Aici fiecare are rolul lui precis în vreme de război, la fel cum în timp de pace, în sat, fiecare face parte din comunitate cu întreaga lui viață și activitate.

Satele liniare. Atunci când viața de sat, cu componenta ei agricolă dominantă, depășește condiția de proprie subzistență, are loc o grupare a gospodăriilor, acestea apropiindu-se și marcând vatra satului. Gruparea lor se face astfel pentru o mai bună relație cu exteriorul așezării, unul din motive fiind și sporirea șanselor de desfacere a roadelor agriculturii. Evident, vatra satului rămâne elementul central și determinant în organizarea acestuia. Dezvoltarea liniară, în jurul căii de circulație care trece prin regiune se face datorită facilității de acces pe care aceasta o reprezintă. Nevoia de apărare, în lipsa fortificațiilor se face deseori prin șicanarea acestei căi de circulație, pentru ca, odată pătruns în sat, inamicul să piardă viteză și orientare, devenind astfel mai vulnerabil. Spațiul nu devine, prin această dezvoltare în lungime, un spațiu liniar, el își păstrează caracterul centralizat în jurul vetrei sale, al bisericii și de multe ori al târgului pe care-l dezvoltă în centru.

Orașele moderne, cu blocurile de locuințe. Locuințe colective au existat încă din vremea Asirienilor. Se păstrează locuințe etajate și din Imperiul Roman, la fel cum ele au fost construite și în perioadele ce au urmat acestuia. Grupările de asemenea clădiri de locuit existau de asemenea din cele mai vechi timpuri (de ex. Insulae romane). Orașul modern a adus, ca elemente de noutate pentru locuințele colective, eterogenitatea ocupanților. În orașul modern, spre deosebire de epocile care au precedat modernitatea, gruparea locuitorilor nu se mai are loc natural, ci artificial, pe principii „inventate” de om. În acest fel, organizarea spațială nu mai ține de elementele umane, de organizarea pe care omul o face în mod natural. Ea trece în spectrul unei organizări impuse de entități supra-umane – firme, corporații, autorități – sau chiar de la un nivel superior acestora – „piața”.

Începând cu modernitatea, spațiul nu mai este o expresie a omului (sau a comunității, în sensul de dorință unitară) ci a formelor create de acesta. Atât a formelor construite (sau imaginate), cât și a formelor sociale sau instituționale. Persoana nu mai este cea care-și modelează în mod direct spațiul, ci îl primește de la entitățile enumerate mai sus. Pentru a-l configura, acestea din urmă și-au realizat un prototip uman. Omul a devenit pentru ele un soi de „mașină Turing”19, în care condiția unui output de calitate este un input pe măsură. Cum calitatea produselor puse pe piață le era o necesitate vitală, realizând funcționarea omului ca mașină20, au început a da atenție calității condițiilor de viață și de

19

Mașinile Turing sunt niște mecanisme extrem de elementare de dispozitive de prelucrare a simbolurilor care — în ciuda simplității lor — pot fi adaptate pentru a simula logica oricărui calculator ce poate fi construit. – (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ma%C8%99in%C4%83_Turing) 20

De ex. Le Corbusier cu a sa definiție a casei ca „mașină de locuit”. Cum locuirea este „activitatea” fundamentală a omului, cea care fundamental îl reprezintă spațial, nu poți vedea în funcționarea ei ca mașină decât reprezentarea unei alte mașini, existentă la nivel ideologic.

23

muncă pentru cei care contribuiau la fabricarea produselor. Neputând îndeplini acest deziderat pentru fiecare persoană în parte, au realizat, cum am spus, un prototip. Tot ceea ce au realizat mai departe – pentru noi fiind interesant doar spațiul – au făcut raportat la acest caz ideal (modelul uman care generează profitul maxim).

În acest fel, viața omului devenit ideologizată, jocul arhitecților și al urbaniștilor cu aceasta capătă multe și variate forme. Din acest motiv, spațiul modern este un spațiul mai mult al formei și mai puțin al omului.

24

3. COMPOZIȚIE

Întrebare fundamentală: CUM ALCĂTUIM FORMELE? Idei principale:

6. Percepție 7. Elemente de morfologie 8. Elemente de gramatică

Bibliografie

Christian Norberg Schulz - Genius Loci, Academy Editions, London, 1980 Christian Norberg Schulz - Presence, Language, Place – Skira Editore S.p.A., Milano, 2000 Gaston Bachelard – Poetica spațiului – Ed. Paralela 45, București, 2003 Bruno Zevi – Codul anticlasic (limbajul modern al arhitecturii) – Ed. Paideia, București, 2000 Rudolf Arnheim – Artă și percepție vizuală Rudolf Arnheim – Forța centrului vizual, Ed. Meridiane, București, 1995 Rudolf Arnheim – The Dynamics of Architecture Peter Zumthor – Atmospheres, Ed. Birkhauser, Basel, 2006 P. A. de Michelis, Estetica arhitecturii, Ed. Meridiane, București, 1982

PERCEPȚIE

Întreaga discuție legată de compoziție în spațiu se poartă la nivelul fundamentării percepției acestuia. După cum spuneam undeva mai sus, omul nu percepe spațiul, ci formele pentru care acesta se constituie în fundal, formele pe care acesta le susține. Percepția spațiului este fundamentată pe noțiunea de centru. Motivul este unul foarte simplu. Privirea, percepția vizuală se fixează întotdeauna într-un punct. Central. Pentru analiza câmpului vizual, centrul este elementul cel mai important. Imediat următor ca importanță – și fără de care centrul nu reprezintă nimic, rămâne un singur punct – regăsim, ca element de compoziție, axele. Din centru, prin intermediul axelor, compoziția se propagă la nivelul tuturor grupărilor spațiale. În acest fel are loc articularea compoziției, în acest fel regăsim relația între părți pe care o presupune gramatica limbajului arhitecturii.

Pe de altă parte, nu este obligatoriu ca axele să fie materializate efectiv în spațiul tridimensional. Ele pot fi concretizate pe celelalte dimensiuni ale spațiului construit. Axele pot fi comerciale, de exemplu, chiar dacă magazinele la care ele fac referire nu sunt de-a lungul unei artere importante de circulație. Sau, altfel, acele pot susține anumite artere de circulație, chiar dacă traseul acestora nu este rectiliniu.

Judecând prin prisma acestei organizări spațiale – în centre și axe – putem pune problema formelor percepute, dar și a relațiilor între aceste forme, pentru a ne putea crea o imagine a organizării spațiului construit, a spațiului locuit de om. Centralitatea accentuată poate duce la închidere în interiorul unei limite spațiale (care poate face, de exemplu separația între ordine și dezordine). Axialitatea exagerată poate denatura în indecizia limitei – cum putem observa în orașele construite pe plan cartezian, orașe care se pot dezvolta, pe ambele direcții ale planului, nedefinit. Pe de altă parte, echilibrul între centralitate și axialitate poate conduce la spații care realizează și echilibre între alte noțiuni antagonice, cum ar fi cele de închidere și deschidere, de static și dinamic, de public și privat și altele. Vom continua cu exemple care să ilustreze cele spuse acum, la nivel teoretic.

Închidere interioară și deschidere exterioară (Pavilionul din Barcelona). Evident, modernitatea are și o sumedenie de elemente utile pentru expresia de arhitectură. Tehnologia, care-și spune cuvântul și în arhitectură și construcții, deschide perspective largi și în modul de expresie în acest domeniu. Grație tehnologiei, noi materiale și noi forme apar posibile. Folosirea lor în arhitectură a devenit preocuparea

25

modernilor încă de la sfârșitul sec. XIX. De asemenea, transformarea în expresie spațială a împânzirii cu tehnologie a tuturor activităților omului a devenit preocuparea arhitecților moderni, dominând teoria și practica de arhitectură a primei părți a secolului XX. Din acest sol își trage seva întreaga mișcare modernă, cu toate curentele ei – futurism, Bauhaus, de Stijl, etc. Transformarea vieții omului, trecerea de la figurativ la abstract au fost preocupările lor majore.

Expresia acestor transformări este întreaga arhitectură modernă. Reformularea spațialității, a raportului între interior și exterior – înțelegând aici nu doar spațialitate cât toate câte face omul la interior și exterior – s-a făcut primind impulsuri puternice din două surse. Prima dintre ele este redefinirea omului modern prin prisma simbiozei între acesta și tehnologiile în dezvoltare, avân-o ca fundal pe cea de a doua – dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor din construcții, care a oferit suportul material pentru expresia artistică.

Construit astfel, spațiul modern se deschide către exterior (apropierea între oameni, prin prototipizarea despre care am vorbit anterior21, rupând orice barieră). Spațiul interior se unește vizual cu cel exterior. Limita este redefinită de modernitate (întreaga filosofie a sec. XX o dovedește) și această redefinire este exprimată prin arhitectură. Peretele din sticlă este principalul mod de expresie al acestei transformări radicale a limitei.

Pun aici problema limitei având în gând faptul că între interior și exterior, între spațiu și volum avem suprafața, limita prin excelență. De fapt tot ceea ce facem în arhitectură și în arta construirii (baukunst) este modelarea limitei. Toate elementele care alcătuiesc mulțimea numită vocabular al arhitecturii au calitatea de limită!

Închidere exterioară și deschidere interioară (muzeul de la Stuttgart).

Deschiderea spre interior și redefinirea spațiului – interior și exterior în egală măsură – prin definirea continuă a limitei a fost preocuparea continuă a modernității. Aflarea cât mai multor capacități de expresie pentru suprafețele ce ne separă (sau unesc) spațiile este preocuparea majoră a arhitecturii contemporane22. Modul în care aceste suprafețe sunt tratate este definitoriu pentru arhitectura contemporană, pentru că prin acest mod are loc în principal expresia de arhitectură.

Există însă și posibilitatea ca rolul dominant în expresia de arhitectură să-l primească spațiul. Sau chiar tensiunea între spațiul exterior și cel interior. Așa cum se întâmplă la Neue Staatsgalerie din Stuttgart. Pe locul pe care urma a fi construit muzeul exista un pasaj pietonal care urca pe dealul din apropiere. Arhitectul a ales să nu „omoare” această trecere, incluzând-o în edificiul imaginat. A reușit un spațiu urban în care regăsim armonia între spațiul interior și spațiul. Destinația clădirii – expoziție de artă modernă – răzbate în spațiul exterior, cei care parcurg pasajul astfel păstrat putând întrezări obiectele de artă din muzeu. Pasajul parcurge, la un nivel înalt o curte interioară, astfel încât exponatele din această curte putând fi admirate de către trecători, dar în același timp neexistând posibilitatea de acces din spațiul exterior în cel interior, altfel decât vizual.

Exemplul muzeului din Stuttgart, construit într-o perioadă de timp care ar corespunde începutului postmodernismului23 este trecerea la un alt nivel al relației între interior și exterior. Dacă înaintea perioadei moderne, această delimitare era absolut clară, prin elemente opace și masive, din ziduri din piatră sau cărămidă, la începutul perioadei moderne separația pierde masivitatea și opacitatea. Ecranele

21

Poate și mișcările de tip hippie ce au urmat războiului, cu „eliberarea” omului până și de hainele sale... 22

Chiar dacă acest fapt are un pronunțat caracter baroc. Pentru că este evidentă o dezechilibrare a ponderii celor trei principii vitruviene – venustas, firmitas și utilitas – în favoarea primului, la fel în modernitatea târzie față de prima ei perioadă, la fel ca și în baroc (față de renaștere). 23

Nu pot numi acea perioadă sfârșit al modernității, pentru că acesta încă nu a avut loc. Postmodernismul, în ciuda denumirii, este considerat o nouă formă a modernismului.

26

devin transparente facilitând percepția între interior și exterior, dar încă separându-le spațial, permițând doar unirea lor vizuală. Postmodernismul vine să unească și spațial interiorul cu exteriorul, relativizând la maxim noțiunea de limită.

Atracție și respingere

Această dualitate este tradusă în termeni spațiali prin dualitatea între convexitate și concavitate. Spațiile atractive sunt cele care măresc dinamica percepției privitorului. În ele primează elementele de diversitate. Sunt în mod necesar concave, atrag privirile către alveole, din care elementele de masă sunt percepute diferit. Atracția pe care ele o reprezintă este cea care le generează dinamica. Ele reprezintă de cele mai multe ori parcursul, căutarea. Doar în cazul spațiilor convexe se poate vorbi de un început și de un sfârșit – de parcurs.

Spațiile concave sunt prin definiția lor stabile. Ele sunt percepute „dintr-o privire”. Alcătuirea acestora nu ne conferă „activarea” vreunei surprize. Puterea lor de atracție este relativ scăzută, dar acest lucru este datorat și faptului că ele sunt, în cea mai mare parte, spații centrale. Spații în care organizarea este clară, definită, stabilă. Spații care reprezintă de cele mai multe ori destinația, locul în care era de ajuns.

Raportarea figurii la fond

Spuneam undeva, mai sus, că pentru a putea identifica elementele de vocabular al arhitecturii, cuvintele acesteia, este necesar a identifica, izola și numi părțile care o compun. Pentru a facilita primele două acțiuni dintre acestea, o clarificare a contrapunctului formă – fond se impune a fi făcută aici. În acest sens, vom prezenta această dualitate întâi perceptiv pentru ca apoi să o exprimăm în exemple din spațiul perceput.

Distincția între formă și fond este dată de spațiul ocupat. Pentru aceasta este necesar a lua în discuție două planuri între care există o suprapunere. Unul dintre aceste planuri este necesar să ocupe mai mult spațiu decît celălalt, iar celălalt să fie vizibil și delimitat deasupra primului. Unul dintre planuri se află în fața celuilalt. Primul este fondul iar celălalt este figura. Există, evident, ambiguități în identificarea celor două componente24. Ce-i drept, aceste ambiguități sunt foarte rare în arhitectură.

În schimb, cercetările în domeniul percepției vizuale pentru distincția între formă și fond, au demonstrat câteva moduri de înțelegere ale acestei dihotomii care sunt esențiale pentru arhitectură. Aceste distincții nu fac altceva decât să concretizeze dualitatea între formă și fond, numind elementele care se constituie în aceste două noțiuni. Un prim exemplu este faptul că suprafața închisă tinde să fie văzută ca figură, iar cea înconjurătoare si nelimitată, ca fond. Apoi, putem distinge ca prim-plan, ca formă liniile situate la intervale mici. De asemenea, simplitatea formei si mai ales simetria ajută suprafețele să funcționeze ca formă, să se distingă de fond. Elementele convexe sunt mai ușor de perceput ca formă decât cele concave. Convexitatea susține figura, iar concavitatea — fondul.

Această dihotomie este fertil exploatată prin realizarea spațiilor interioare și exterioare. Întrepătrunderea lor este o sursă de dinamică în percepția de arhitectură, prin atragerea atenției privitorului pentru descifrarea spațiului și pentru facilitarea înțelegerii lui integrale.

24

„În vechile cosmologii, stelele erau uneori văzute ca mici găuri în perdeaua cerului nocturn, prin care veneau licăriri dintr-o lume cerească mai strălucitoare. Astfel, ne spune Kant, învățatul francez Maupertuis interpreta nebuloasele ca deschideri în firmament, prin care se vede empireul.” – apud R. Arnheim, Artă și percepție vizuală, Ed. Univers, București, 1978

27

Despre iluziile optice

Problema iluziei optice în arhitectură se pune pe două planuri. Ea poate fi necesară, decurgând din construcție sau poate fi folosită în mod deliberat de artist, pentru a corecta modul în care sunt percepute anumite elemente de construcție. Ea poate fi folosită și pentru a deruta. Problema iluziei optice este de fapt momentul în care ea este descoperită de privitor. Atunci când pentru acesta, descoperirea este motiv de încântare estetică în continuare (cum, de exemplu, este forma complexă a coloanelor dorice, făcute astfel tocmai pentru ca ele să pară simple), iluzia optică se dovedește a fi binevenită. Când, în schimb, ea este folosită doar pentru a înșela ochiul, când este vădită a simula pur și simplu situații care sunt rupte de context, rezultatul este unul neplăcut, descumpănitor. Modul „artistic” în care ea apare astfel este deseori numit „kitsch”.

Raportarea la iluzia optică în arhitectură este de fapt raportarea la prezența neverosimilului în ceea ce nu poate fi decât pur real. Iluzia optică în celelalte arte vizuale este binevenită, pentru că acolo realitatea este una creată de la zero. Arhitectura are în schimb un statut diferit. Problema realității în arhitectură se pune întotdeauna raportat, legat de realitatea din teren. Iar aceste legături sunt cele care cer expresiei de arhitectură discernământ maxim. După cum spunea R. Arnheim, „Într-o operă de artă, toate lucrurile sunt la fel de elocvente prin aparența lor vizuală”.25

Problema iluziei optice este dată de modul în care artistul își alege mijloacele de expresie. Astfel, putem spune că „dacă un stil pictural nu reuseste să satisfacă această normă *cum că arta ținteste la o iluzie amăgitoare si că orice abatere de la acest ideal mecanic trebuie să fie explicată, scuzată, justificată+ - și toate stilurile de artă, moderne sau străvechi, dau greș în practică, mai mult sau mai puțin evident, sub acest raport, — discrepanța este explicată într-unul din următoarele moduri:

artistul n-are iscusința de a realiza ceea ce vrea să facă; El redă ceea ce stie si nu ceea ce vede; el adoptă orbeste convențiile picturale ale confraților săi; el percepe gresit din cauza unor defecte ale ochilor sau ale sistemului său nervos; el aplică un principiu corect dintr-un punct de vedere anormal; el încalcă intenționat regulile reprezentării corecte.”26

Această doctrină iluzionistă, cum as numi-o eu, continuă să producă o mulțime de interpertări eronate. Ca atare trebuie spus foarte categoric si foarte frecvent că realizarea de imagini, artistice ori de altă natură, nu derivă pur si simplu din proiecția optică a obiectului reprezentat, ci este un echivalent, redat cu anumite mijloace specifice, al celor observate la acest obiect.

Distanțele vizuale

După atâtea dualități – între deschidere și închidere, atracție și respingere, concav și convex, static și dinamic, central și liniar – realizăm că percepția spațiului construit se bazează destul de mult pe tensiune, pe diferența de potențial pe anumite scale între elementele care îl compun. Aceste diferențe de potențial pot fi considerate și forțe perceptive, pentru că prin ele ne construim imaginile spațiale. Și prin intermediul acestor imagini ajungem, în închiderea unei bucle, la aprecierea subiectivă a distanțelor în interiorul unui spațiu dat, fie el interior sau exterior.

De pildă, perceperea unui spațiu dinamic este mult mai rapidă decât cea a unui spațiu static, chiar dacă poate dura mai mult timp. De asemenea, parcurgerea unui spațiu atunci când există un scop definit,

25 R. Arnheim, Forța centrului vizual, Ed. Meridiane, București, 1995, pg. 172

26 R. Arnheim, Artă și percepție vizuală, Ed. Univers, București, 1978, pg.103

28

chiar dacă acest scop este vizibil doar pe hartă are loc mai rapid și mai dinamic decât parcurgerea aceluiași spațiu atunci când scopul este doar parcursul. Cu alte cuvinte, dacă mergem prin oraș având o țintă (în fața ochilor sau doar în dorință) distanța vizuală între punctul de plecare și această țintă este mai scurtă decât dacă parcurgem același drum doar pentru a privi elementele care ne apar pe acest drum. Distanța parcursului vizual în primul caz este mai scurtă decât în cel de-al doilea, chiar dacă distanța fizică este aceeași.

Această tensiune între distanțele vizuale este cea mai utilă în compoziția de arhitectură. Ea se exprimă mai ales la nivelul definirii spațiului ca organizare de volume și de vectori. Această organizare este instanțierea spațială a maselor (volumele) și a relațiilor între ele (vectorii). După cum spunea R. Arnheim, „volumele ne impresionează în primmul rând prin ființarea lor iar vectorii prin acțiunea lor”27. Vectorii, în acest context, pot fi definiți ca distanțe vizuale orientate. Ei sunt determinați de volumele care ocupă spațiul construit. Aceste volume se constituie în puncte de atracție pentru cei care parcurg spațiul. Ele sunt acele puncte focale despre care am vorbit în capitolul anterior, puncte focale care marchează spațiul și constituie centre de interes pentru cei care-l vizitează, determinând acțiunile lor în acest spațiu – cu alte cuvinte, orientându-le, vectorial, acțiunile. Așa cum volumele sunt concentrări de mase, care creează centri compoziționali prin prezența lor care impune perceperea lor, punctele focale devin centri compoziționali printr-o anumită relație pe care vectorii o au între ei sau cu volumele ce formează un spațiu sau un ansamblu. Aceste relații sunt clasificate în funcție de modul în care ele se fac prezente în compozițiile de arhitectură.

Primul tip de astfel de dinamică vizuală este divergența mănunchiurilor de raze care izvorăsc dintr-un centru. În arhitectură, spațiile exterioare ale străzilor care pleacă dintr-o piață sunt un spațiu care are un caracter divergent. De asemenea, în condiții de lumină redusă, razele ce pleacă dintr-un obiectiv care constituie o sursă de lumină puternică generează o astfel de dinamică vizuală. Opusul acestui tip, convergența vectorilor către un centru comun reprezintă un al doilea tip de dinamică vizuală. De exemplu, cheia de boltă concentrează vizual atenția privitorului. Sau edificiul sau statuia care marchează centrul unei piețe. Punctele nodale reprezentate de intersecții constituie al treilea tip de focar în compoziția de arhitectură și de urbanism. Ele se constituie în repere pentru orice vizitator, fiind de cele mai multe ori puncte în care au loc schimbări de structură urbană, încrucișări de drumuri, puncte de oprire pentru mijloacele de transport. În aceste puncte, vectorii liniari, unidimensionali ai parcursurilor converg iar energia lor se disipează în vectorii bidimensionali care unesc aceste puncte cu restul rețelei. Un al patrulea și ultim punct nodal de interes este cel în care are loc o contracție, o „gâtuire” a spațiului interior sau exterior. Formele care sunt mai puțin masive, care accentuează verticala, formele în care există tronsoane care pot fi izolate ca și particularități sunt cele care generează astfel de „contracții” devenind puncte nodale, devenind puncte terminale ale vectorilor care străbat spațiul.

Redefinind astfel problematica spațiilor și volumelor, toată arhitectura devine problema găsirii unui echilibru armonios între greutatea masivă și acțiunea orientată.

MORFOLOGIE

După acest periplu despre spațiu, despre relația lui cu locul, despre relația lui cu volumele care-l delimitează, este necesar a investiga și elementele și modul în care acestea prind a se concretiza, pentru ca astfel, pe lângă înțelegerea expresivității în arhitectură, să putem înțelege și modurile de expresie pe care arhitectura ni le pune la dispoziție. Astfel, primul pas pe care-l avem de făcut este descrierea elementelor concrete, palpabile, prin care avem acces la expresivitatea arhitecturii. Pentru aceasta,

27

R. Arnheim, Forța centrului vizual, Ed. Meridiane, București, 1995

29

după ce am văzut cum e alcătuit limbajul arhitecturii, cum e alcătuit vocabularul acesteia, putem trece la o inventariere a elementelor în care ideile prezentate mai sus se instanțiază, se concretizează. Aceste elemente vor fi tratate în complexitatea lor, încercând de fiecare dată, pe cât posibil, să le prezentăm în întreaga lor complexitate. Pentru că fiecare element în parte are, ca și întregul în care este, o serie de proprietăți și o serie de răspunsuri la așteptările noastre.

Este evident că există o multitudine de motive pentru care oamenii construiesc într-o anumită formă. Este de asemenea evident că există o infinitate de răspunsuri corecte la o singură problemă în arhitectură sau construcții. Aceste răspunsuri vin din dorința (sau intenția) arhitectului de a da soluții pentru cele mai multe din părțile problemei. Dar la baza lor stă și tensiunea care există între formarea, cultura arhitectului și toate dimensiunile care definesc spațiul în care acesta lucrează. Putem defini clădirea ca rezultat al disipării energiei pe care această tensiune o presupune. Ceea ce înțelege arhitectul din spațiul în care lucrează, din tema de proiectare, din interacțiunea cu comanditarii sau chiar din cea cu oamenii locului. Compoziția de arhitectură, ca noimă dată formelor, este rezultată în acest mod. În orice alt mod rezultă o alăturare dată formelor, nu se poate numi compoziție. Văzând astfel lucrurile, morfologia nu tratează doar formele în compunerea lor, ci însuși modul lor de compunere. Din acest motiv, vom trata poate prea fugar modurile efective în care se compun volumele. Putem trece în grabă peste problemele legate de proporții, simetrii, ritmuri și alte moduri de a compune volumele. Acestea sunt apanajul arhitectului și mai puțin al comanditarului. Acesta din urmă trebuie doar să se asigure că ceea ce primește de pe urma colaborării cu arhitectul este o compoziție. Cu alte cuvinte, el are a se asigura că acea tensiune despre care am pomenit mai sus s-a declanșat și a generat suficientă energie pentru ca rezultatul ei să fie arhitectură.

Rostul compoziției nu este, astfel de a fi analizată estetic. Evident, analiza estetică nu trebuie înlăturată sau subestimată. Dar ceea ce este supus analizei trebuie în primul rând să rezulte din înțelegerea și integrarea creativă de către arhitect a tuturor formelor care intră în compoziție. Iar aceste elemente, invariabil, au un dublu caracter: ele sunt și volume de sine stătătoare, dar sunt și vectori de comunicare în cadrul expresiei pe care clădirea o reprezintă. Astfel trebuie înțeleasă în general orice operă care aparține domeniului artelor vizuale. Pentru că în opera de artă orice schemă abstractă organizează substanța vizuală astfel încît expresia dorită să fie transmisă direct ochiului. Faptul este probabil cel mai izbitor demonstrat cînd analizăm mai amănunțit o pictură care la prima vedere nu pare a oferi mai mult decît o platitudine agreabilă prezentată într-un mod naturalist curent.

Astfel vorbind, devine interesant a căuta motivele pentru care organizarea spațială pe care ne-o înfățișează o clădire. În acest fel, descoperim că la baza compoziției stau scheme structurale foarte bine definite. Este, în acest context, necesar a aminti, ca început, că forma este fundamentată pe centru, axe și grupare spațială. Din centru, prin intermediul axelor, compoziția se „propagă” la nivelul tuturor grupărilor spațiale, fie ele macro- sau micro- structuri. Astfel, organizarea realizată la nivelul întregii așezări este validă și la nivelul fiecărei clădiri în parte. Am văzut aceasta când am descris importanța centrului, modul lui de apariție ca intersecție între axis mundi și suprafața solului. Urmărind la nivelul compoziției aceste scheme, identificăm și descriem elementele de compoziție. Primele dintre ele, pe care le percepem cel mai lesne, sunt volumele clare, coerente. Le putem numi, putem observa relațiile pe care ele le dezvoltă. Găsim într-un al doilea pas, simetriile. Creația arhitecturală s-a bazat atît de insistent pe simetrie în toate culturile deoarece clădirile sînt un element de ordine si stabilitate în mijlocul existenței umane, care se caracterizează prin luptă, întîmplare, discordie, schimbare si iraționalitate. Acelasi lucru sepoate spune despre bijuterii, ceramică si mobilă, dar nu despre operele de artă în sensul mai restrîns al cuvîntului. Apoi, orice simetrie presupune o axă. Axialitatea este un al treilea element esențial al compoziției în artă în general și în arhitectură în mod special. Prin identificarea axelor într-o compoziție, imaginea pe care ne-o formăm devine mult mai ușor de perceput, schematizarea fiind în acest fel mult mai facilă. Iar descompunerea la nivel cognitiv a imaginii într-una

30

sau mai multe scheme mentale duce la înțelegerea cu efort minim a imaginii în cauză28. Și acest minim de efort este motiv de confort vizual și, în consecință, de delectare estetică. Dincolo de axialități, simetria ne dă seamă și despre echilibru. Echilibrul față de o axă (de cele mai multe ori verticală) ține și el de comoditatea de percepere a ordinii. Există de asemenea echilibru și în condiții de asimetrie. Acesta se obține cu ceva mai mult efort, chiar dacă perceperea lui nu necesită mai mult efort decât la perceperea echilibrului dat de simetrie. Balansul în cazul celui asimetric se realizează pe mai multe axe, pe mai multe dimensiuni decât cele care apar în imagine. Din acest motiv, putem spune că un echilibru asimetric este generator de poezie. Chiar dacă nu ține de simetrie, un alt element important în compozițiile din artele vizuale este ritmul. Acesta presupune repetarea de minim trei ori a unei figuri. Fundalul pe care are loc această repetiție poate fi neutru sau nu. În cel de-al doilea caz, interferențele care pot apărea între ritmul dat și particularitățile fundalului sunt generatoare, la rândul lor, de poezie. Ultimul, dar nu cel mai puțin important element de compoziție este „cuplul” raport–proporție. Prin acesta sunt guvernate și legate într-o codependență care poate duce la armonie, toate dimensiunile clădirii. Atât ale volumelor, cât și ale spațiilor. Aceste proporții și rapoarte sunt generate de schemele pe care le desenează axele de compoziție peste planul și fațadele clădirii. Ele asigură unitatea compozițională a întregii construcții. Prin toate aceste elemente de gramatică, se identifică, în arhitectura clădirilor, relațiile între formele care le compun. Aceste relații sunt, de cele mai multe ori, relații de ierarhizare. Ele ne înfățișează corpurile dominante, corpurile dominate. Elementele de volum cu dimensiuni mari, masive, în care preponderent este plinul, pot domina elemente de dimensiuni mai reduse, în care golurile acoperă cea mai mare parte din suprafață. Evident, între aceste tipuri de elemente, dacă gramatica este corect pusă în practică, nu apar dezacorduri, ci apare o simbioză generatoare de estetică, de frumos, de ‚venustas’. Cele spuse până acum sunt elemente de compoziție artistică ce țin de oricare din artele vizuale. Pe lângă acestea, arhitectura mai presupune două elemente, care sunt poate mai îndepărtate de poezie și mai apropiate de pragmatic. Cert este că acestea dau arhitecturii particularitatea proprie în rândul celorlalte arte. Acestea sunt funcțiunea și structura. Așadar, un alt element necesar pentru înțelegerea compoziției, despre care nu se poate să nu amintim aici este funcțiunea, ca element generator. Funcțiunea unei clădiri este cea care-i dă sens, utilitate. Proporțiile între dimensiunile impuse de utilitatea spațiilor pe care clădirea le adăpostește sunt cele care generează dimensiunile generale ale clădirii. De asemenea, elementele de limbaj arhitectural cerute, impuse și determinate de funcțiune sunt cele care devin elementele de compoziție ale clădirii. Cum sursa lor este funcțiunea, rolul acesteia nu este neglijabil în stabilirea imaginii ansamblului. Funcțiunea se poate spune că este relația pe care ahitectura o are cu timpul, prin utilizare. Utilizarea unei clădiri ține de principiul acțiunii. Este de precizat aici că există un raport clar între planul (orizontal) și elevația (planul vertical) unei clădiri, care este izomorf (are aceeași formă) cu raportul dintre domeniul vederii și domeniul acțiunii. Dimensiunea verticală aparținând domeniului vederii, în timp ce dimensiunea orizontală aparține domeniului acțiunii. Arhitectura devine frumoasă când și această raportare, a ceea ce este văzut la ceea ce este util (sau invers) este una armonioasă. Iar când aceasta se întâmplă, regăsim în arhitectură utilitatea, armonia nu doar cu plăcerea, ci cu întreaga viață – ‚utilitas’. Dar nimic nu poate fi compus și nu poate funcționa fără structură. Structura unei clădiri este osatura pe care aceasta este construită. Chiar dacă în majoritatea cazurilor aceasta nu este exprimată vizual, direct, ea există și poate fi înțeleasă din întreaga conformare a clădirii. Ea reprezintă, pentru arhitectură, relația directă pe care opera de arhitectură o are cu gravitația. Prin ea direcția verticală capătă un caracter special, distingându-se de cele două direcții orizontale. În acest fel se dezvăluie importanța pe care o are, pentru acțiunea de a compune în arhitectură, gravitația, iar de aici importanța stabilității clădirii și

28

Din acest motiv, imaginea construcțiilor regulate, ordonate este mult mai facilă decât a celor în care ordinea nu există sau este depășită, dizolvată în dezordine. Din acest motiv, clădirile din Alpi, în simplitatea și regularitatea lor sunt mai ușor de înțeles și totodată mai plăcute decât cele din Carpați.

31

asimilarea, exprimarea ei estetică29. Descoperim astfel al treilea atribut care trebuie să caracterizeze arhitectura: ‚firmitas’. Doar prin atingerea acestor trei atribute – venustas, firmitas și utilitas, modul în care clădirile sunt alcătuite din elementele de vocabular devine compoziție de arhitectură. Această concluzie nu este nouă (după cum trădează și limba în care este formulată). O avem de la arhitectul roman Vitruviu, care a formulat-o în secolul I înainte de Hristos. În urma celui mai vechi tratat de arhitectură pe care-l cunoaștem, un volum în zece părți - De Architectura libri decem.

29

Există o sumedenie de construcții care nu doar trădează, ci chiar folosesc în compoziția lor vizuală, vizibilă, structura. Putem aminti aici încă de viaductele și apeductele romane, de contraforții catedralelor gotice. Podurile metalice ale începutului modernității sunt un alt exemplu elocvent. Hangarele proiectate în timpul războiului de Pier Luigi Nervi sau structurile geodezice ale lui Buckminster Fuller. Mai aproape de noi, impresionantele poduri și clădiri ale arhitectului spaniol Santiago Calatrava ne încântă cu unitatea pe care acesta a realizat-o între firmitas și venustas.

32

4. LUMINA

Întrebare fundamentală: CUM VEDEM ȘI CUM ÎNȚELEGEM UN SPAȚIU Lumina Alvaro Siza, unul din marii arhitecți ai zilelor noastre, spunea că lumina este cel mai puternic material folosit în arhitectură. Într-adevăr, orice alt material (material) îi este subordonat. Raportarea la lumină, pentru oricare din suprafețele vizibile care delimitează un spațiu, este singurul lucru important pentru perceperea respectivului spațiu. Formele nu pot fi percepute altfel decât în lumină. Iar raportarea lor la lumină este singurul mod în care ele sunt puse vizual în valoare. Ajungem astfel la una din cele mai vestite definiții ale arhitecturii din perioada modernă:

Arhitectura este jocul savant, corect si magnific al formelor reunite sub lumină. Le Corbusier

Fără lumină, formele nu pot fi percepute, iar nepercepute, formele nu reprezintă nimic. Fără lumină, limbajul arhitecturii este mut. Expresia de arhitectură nu prinde viață. Lumina este elementul principal al arhitecturii prin care formele și spațiile despre care (sau prin care) aceasta ne vorbește sunt puse în valoare, prin perceperea lor. Arhitectura exploatează lumina mai mult decât oricare artă. Spuneam înainte că arhitectura este singura artă care ne obligă să o „consumăm”30. Orice altă formă de artă este discretă. Se ține la distanță de privirile (sau auzul) celor care nu au legătură cu ea. Arhitectura este altfel. Arhitectura este văzută indiferent de voința privitorilor. Ea le modelează viața fără ca aceștia să o vrea, fără ca aceștia să o știe... Relația celorlalte arte vizuale cu lumina este foarte strict controlată. Artistul care creează opera, dar și curatorul muzeului în care aceasta poposește sunt responsabili pentru modul în care opera de artă este pusă în valoare, pentru lumina în care aceasta este pusă31. Cu arhitectura lucrurile stau diferit. Ea trebuie să facă față tuturor condițiilor de iluminat posibile. Clădirile sunt supuse privirii în cele mai variate condiții de lumină. Trebuie privite în zori, trebuie văzute în griul furtunii, în nuanțele amurgului, în lumina rece a dimineților geroase de iarnă. Arhitectura lor este dependentă, în lipsa luminii naturale, de condițiile de iluminare artificială pe care le concepe arhitectul. Ele pot fi puse în valoare de lumina interioarelor. Ele pot fi iluminate din exterior în cele mai variate forme – de la înălțimea stâlpilor de iluminat, din pardoseală, din interiorul fântânilor arteziene. Pot primi lumină din exterior chiar din clădirile învecinate. Pot fi, de asemenea, iluminate din interior, în cele mai variate forme. Lumina care cade pe clădiri (sau care vine din ele) este legată ființial de expresia de arhitectură pe care acestea o propun. Ea este dependentă în primul rând de suprafețele transparente ale clădirilor (geamuri, pereți cortină). Apoi finisajul suprafețelor volumelor/corpurilor pe care cade lumina sunt determinante pentru percepția acestora. Culoarea și textura lor sunt elementele determinante pentru modul în care acestea sunt percepute în lumină. Toate aceste caracteristici ale suprafețelor care compun spațiile și volumele canalizează într-un anumit mod lumina. Iar dacă lumina nu este canalizată corect, arhitectura clădirilor are de suferit într-atât încât ea poate decădea din

30

Despre această realitate, găsim la Adolf Loos, 1910: „Casa trebuie să placă tuturor. Ceea ce o distinge de opera de artă, care nu este obligată să placă nimănui… Opera de artă este afacerea privată a artistului. Casa nu este o afacere privată. Opera de artă este adusă pe lume fără ca nimeni să-i simtă nevoia. Casă răspunde unei nevoi. Artistul nu este responsabil faţă de nimeni. Arhitectul e responsabil faţă de toată lumea… Opera de artă este prin esenţă revoluţionară, în vreme ce casa e conservatoare. Opera de artă se gândeşte la viitor, casa la prezent. Opera de artă smulge oamenii din comoditatea lor. Noi îi detestăm pe cei care ne smulg din comoditatea noastră şi vin să ne tulbure confortul. De aceea iubim casa şi detestăm arta… Asta înseamnă că, atunci, casa n-ar fi o operă de artă? N-ar fi arhitectura o artă? Nu, nu este. Numai o mică parte din munca arhitectului este de domeniul Artelor Frumoase: mormântul şi monumentul comemorativ… Artistul este propriul său stăpân, arhitectul este servitorul comunităţii… Sarcina arhitectului este de a provoca emoţii juste.” 31

Chiar și aici, mare parte din răspundere o poartă tot... arhitectul. Prin modul în care este concepută în interiorul muzeului de către arhitect lumina (naturală și artificială) în interiorul muzeului de către arhitect, calitatea operelor de artă care sunt expuse în muzeu poate fi pusă mai mult sau mai puțin în valoare.

33

condiția de artă. Pentru că lumina tratată necorespunzător poate denatura armonia și morfologia clădirilor într-atât încât aceste două elemente esențiale pentru definiția arhitecturii să nu mai fie vizibile, să nu mai poată fi percepute. Problema luminii trebuie analizată pe mai multe planuri. Mai multe asemenea „secțiuni” prin ceea ce înseamnă lumina pentru arhitectură ne vor dezvălui multe moduri în care arhitectura este percepută cu adevărat – și tot atâtea moduri de a analiza clădirile, existente sau în proiect. Investigația va începe prin introducerea unor dihotomii (la fel cum am analizat și spațiile construite) pentru a putea astfel observa cum incidența luminii determină percepția și în continuare înțelegerea arhitecturii. Apoi vor urma descrieri ale diferitelor aspecte ale luminii care ne interesează în mod deosebit. Cele mai importante vor fi cele legate de intensitatea luminii, de contrastul pe care ea ni-l oferă și de cromatică. Lumina colorată poate accentua sau estompa anumite caracteristici de interes ale arhitecturii. Nu în ultimul rând, este important de observat și modul în care raportarea oamenilor la lumină, în principal la lumina diurnă, a determinat și influențat abordarea anumitor elemente de construcții, generând astfel moduri de construire care au devenit caracteristice pentru anumite zone, pentru anumite culturi. Evident, prima astfel de dihotomie este cea între lumina naturală și cea artificială. La exterior și de multe ori și la interior, aceste două tipuri de lumină nu apar în același timp. Această separare temporală este însoțită și de o separare la fel de strictă de morfologie. Niciodată și sub nicio formă lumina diurnă, lumina solară nu va putea fi comparată cu cea artificială. Din aceste motive, separarea și în cadrul acestei analize în două descrieri succesive a descrierii luminii naturale și a celei artificiale este binevenită.

LUMINA NATURALĂ

Analiza luminii naturale trebuie făcută, în schimb, pe mai multe planuri în același timp. În primul rând, arhitectura se raportează la lumina generală a zonei în care urmează a fi edificată. Este dependent de condițiile geografice ale fiecărei regiuni modul în care obiectele din spațiile deschise sunt puse în valoare de incidența luminii. Astfel, lumina de la Mediterana diferă net de cea din țările nordice. De asemenea, lumina din Italia este altfel decât cea din Grecia sau din Spania. Lumina din Marea Britanie, predominant difuză datorită ceței – fenomenul meteorologic cel mai cunoscut al insularilor – diferă net de lumina dură a Spaniei aride. Dependența de condițiile geografice este urmată de cele două cicluri majore ale luminii naturale – ciclul diurn și ciclul anual. Aceste două cicluri ne oferă lumini diferite la ore diferite sau în perioade diferite ale anului, funcție de anotimp. Diferențele acestea se manifestă în toate câte caracterizează lumina – în intensitate, în contrast, în cromatică. Acești doi factori care determină ontologic calitățile luminii sunt influențați de multe ori foarte puternic de un al treilea – condițiile meteorologice. De multe ori, în zone în care condițiile meteorologice variază puternic, lumina naturală are schimbări majore indiferent de timp. Din acest motiv, perceperea clădirilor în astfel de zone este permanent diferită. Stările pe care aspectul acestora le generează nu sunt ușor de prevăzut. Din acest motiv și descrierea, și perceperea clădirilor în astfel de regiuni nu poate avea un grad mare de obiectivitate. Ultima influență majoră pe care o poate avea lumina naturală este dată de orientarea față de punctele cardinale. Acest lucru ține de microzona în care se află amplasamentul pe care îl analizăm. Fiecare zonă în care există sau urmează a exista clădiri are caracteristici clare de microclimat, dar și de iluminare specifică. Ne referim aici atât la orientarea elementelor de relief, cât și la orientarea clădirilor – față de punctele cardinale, dar în relație cu direcțiile principale pe care are loc interacțiunea între ele și oameni – accese, direcții de perspectivă, dinamică, etc.

Pentru lumina naturală Orientarea

Măsuri de luat pentru încăperile cu ferestre spre sud Controlul iluminării exagerate prin parasolare Controlul prin aplicarea foliilor pe geamurile ferestrelor

34

Măsuri de luat pentru încăperile cu ferestre spre nord Funcțiunile pentru aceste încăperi

Calitățile fațadelor funcție de orientarea față de lumina solară, respectiv față de

punctele cardinale Timpul din zi ca factor de expresie pentru fațadele clădirilor

Incidența luminii Fațade luminate Fațade luminate parțial Fațade umbrite Umbrele elementelor proeminente de pe fațade

Culoarea luminii Reflexivitatea elementelor de fațadă

Elemente de fațadă și impactul luminii asupra lor Suprafețe

Plinuri Goluri Caracteristicile lor

Textură Culoare Reflexivitate

Elemente volumetrice

Streșini Balcoane Balustrade Parasolare Ornamente

Relația cu compoziția urbană sau peisagistică din preajmă Raportarea la lumină duce la raporturi specifice între clădiri sau între clădiri și

elementele de relief din vecinătatea lor. Lumina naturală

Lumina solară o Importanța pentru configurația de ansamblu a arhitecturii clădirii o Implicații ecologice - lumina și energia

La interior și la exterior Cum intră lumina solară la interior?

o Parietal o Zenital

Filtrarea luminii solare în drumul ei spre interiorul clădirilor o Parasolare

Simple Electronice - imagine cu Institut de Monde Arabe

o Folii - colorate, gri inert, etc. Punerea în valoare a anumitor elemente de arhitectură

Umbra Proprie Purtată Cu limită clară Cu limită difuză

35

LUMINA ARTIFICIALĂ

Atunci când lumina naturală scade suficient în intensitate încât ochiul uman nu mai percepe formele, se impune ca necesară lumina artificială. Există diferite surse de lumină artificială, folosite atât în iluminatul curent cât și în iluminatul de arhitectură. Ele sunt diferențiate de mai multe caracteristici, care vor fi descrise în cele ce urmează. 1. Sursa de energie. Orice sursă de lumină are nevoie de o sursă de energie.

Din vechime, arderea directă de materiale combustibile era cea mai simplă și cea mai uzuală sursă de lumină artificială. Dintre materialele combustibile arse pentru a produce lumină ar putea fi enumerate: lemnele, petrolul, diferite forme de grăsime animală sau vegetală, lumânările, mai recent gazul lampant, acetilena și altele. Lumina dată de acestea nu era una de o calitate extraordinară. Intensitatea luminii emise de astfel de surse era redusă, distanța la care lumina emisă de ele era eficientă era de asemenea redusă. Culoarea celor mai multe dintre ele are o componentă galbenă pregnantă. Pentru arderea acestora, s-au inventat de-a lungul timpului o sumedenie de suporturi, de la candela tibetană (care nu era decât un recipient adâncit în care se punea ulei și un fitil textil care se aprindea), până la lampa Argand inventată la 1780 sau reclamele luminoase din Grand Rapids, Michigan, care au fost inventate cu câțiva ani înaintea intrării pe piață a lămpilor electrice. Forma acestor surse de lumină – cu excepția focului de dimensiuni mai importante – este punctiformă. Pentru iluminarea unor spații interioare largi este necesară concentrarea mai multor asemenea surse, iar pentru a obține un iluminat satisfăcător se poate ajunge la număr de sute. Este cazul candelabrelor. Acum mai sunt de găsit în unele biserici ortodoxe de mănăstire sau de schit și în rarele cazuri de sate în care nu a ajuns electricitatea. Pot fi folosite, cu ocazii cu totul speciale, în anumite restaurante cu un specific deosebit. În acest caz, combinarea lor cu surse de lumină moderne, bazate pe energie electrică ține de măiestria designerului de interior, pentru că proporționarea intensităților și culorilor celor două surse de lumină (electrică și combustie) este cheia atmosferei căutate. Utilizarea laică a lămpilor cu combustie ține de camping – lămpile cu gaz sau lămpile cu acetilenă sunt o soluție foarte simplă și nepoluantă (lanternele electrice generează deșeuri, din acest punct de vedere). În rest, utilizarea lor ține de domeniul trecutului îndepărtat. La începutul secolului trecut, folosirea pe scară largă a iluminatului pe bază de energie electrică a devenit ceva obișnuit. Cam în aceeași perioadă, s-au pus la punct două soluții de iluminare cu energie electrică, dintre care, evident, doar una a căpătat imediat utilizare pe scară largă, iar pentru cealaltă, pentru a convinge, durata de timp necesară a fost mult mai lungă. Este vorba de lămpile cu incandescență și cele bazate pe fluorescență. După acestea, au fost inventate în continuare alte surse de lumină bazate pe electricitate, pentru ca în final să avem următoarele tipuri de lămpi electrice: lămpi cu incandescență, lămpi bazate pe electroluminescență, lămpi cu descărcare în gaze, lămpile cu descărcare de înaltă intensitate și sursa de lumină cu stimulare de electroni (vechile ecrane de televizor sau monitor, azi folosite din ce în ce mai rar). Nu este cazul aici să pomenim toate tipurile de lămpi electrice, chiar dacă fiecare dintre ele își poate găsi locul între sursele de lumină folosite în iluminatul de arhitectură, interior sau exterior. Lista ar fi exhaustivă, există cca. 30 astfel de tipuri, fiecare cu caracteristicile proprii. Vom descrie doar tipurile de lămpi care apar cel mai uzual în domeniul arhitecturii. Lămpile cu incandescență. Sir Humphry Davy descoperă incandescența bazată pe electricitate în ani 1802 trecând curentul electric printr-o plăcuță de platină. După această dată au urmat aproape 80 de ani de invenții și de experimente, care au culminat cu reușitele americanului Thomas Alva Edison și britanicului Joseph Swan, care au reușit să aducă la incandescență un filament din carbon și, pe lângă acest succes, să realizeze și un sistem viabil de a păstra în stare de funcționare acest filament și să descrie și un posibil proces de producție pentru asemenea lămpi. După acest moment, lămpile cu incandescență și-au dobândit și păstrat, chiar până în zilele noastre, la mai mult de un secol, locul de

36

lider în rândul surselor de lumină electrică. Între timp, acest tip de lampă electrică a suferit multe îmbunătățiri. S-a renunțat la folosirea cărbunelui ca filament, filamentul de tungsten devenind general utilizat. S-a eficientizat mult funcționarea acestuia. Derivate din lămpile cu incandescență (fiind de fapt tot lămpi cu incandescență) sunt lămpile cu halogen. Principiul acestor lămpi este redepunerea vaporilor de tungsten, generați în timpul funcționării, înapoi pe filament și nu pe fața interioară a peretelui de sticlă. Această redepunere este datorată prezenței în atmosfera din interiorul bulbului a unui gaz halogen (clor, iod, brom). În acest fel se obțin câteva avantaje incontestabile pentru funcționarea lămpii. Primul este prelungirea perioadei de viață, prin reducerea pierderii filamentului. Apoi se evită înnegrirea sticlei datorată depunerilor de vapori din filament. Prezența gazului halogen ridică temperatura de culoare a luminii emise și lărgește spectrul acesteia de la infraroșu până la ultraviolet. Lămpile cu electroluminiscență. Lămpile cu descărcare în gaze. Lămpile cu descărcare de înaltă densitate.

2. Eficiența energetică. 3. Culoarea luminii emise. Filtre 4. Posibilitatea de concentrare a luminii 5. Poziția sursei de lumină.

o La interior: Pentru lumina artificială

Iluminatul pe timp de noapte (suplinirea lipsei luminii solare) Punerea în valoare a funcțiunii anumitor spații

Diferite tipuri de iluminat specifice anumitor funcțiuni (circulații, locuri de stat, cluburi, etc.)

Iluminarea folosită pentru sublinierea anumitor configurații pentru anumite structuri ale clădirilor

Punerea în valoare a anumitor elemente de valoare din cadrul clădirii De ex. mărfuri speciale în magazine Exponate în muzee

Iluminat local pentru locuri de muncă o La exterior:

Punerea în valoare a volumelor clădirilor Ziua Noaptea

Prin folosirea luminilor din interior Expresivitatea activităților din interior Expresivitatea spațiilor și amenajărilor interioare pe

parcursul nopții Raportarea la caracterul public sau privat al spațiilor

interioare Prin folosirea iluminatului exterior

De înălțime De la nivelul solului

37

o Iluminatul de noapte Lumina artificială

Tipuri de corpuri de iluminat Culoarea pentru diferitele tipuri de corpuri de iluminat Poziția pe înălțime a surselor de lumină

Iluminat din /de la sol Iluminat pitic Iluminat de înălțime

Raportarea sursei de lumină la obiectivul iluminat Lumină de ambianță Iluminare directă Jocuri de lumini care au ca fundal fațadele clădirilor

o Iluminatul de amurg Relația între sursele de lumină

Lumina naturală Lumina artificială din interiorul clădirilor Lumina artificială din exterior

Lumina și umbra Lumina - scări de apreciere

Interior - exterior o La interior:

Pentru lumina artificială Iluminatul pe timp de noapte (suplinirea lipsei luminii solare) Punerea în valoare a funcțiunii anumitor spații

Diferite tipuri de iluminat specifice anumitor funcțiuni (circulații, locuri de stat, cluburi, etc.)

Iluminarea folosită pentru sublinierea anumitor configurații pentru anumite structuri ale clădirilor

Punerea în valoare a anumitor elemente de valoare din cadrul clădirii De ex. mărfuri speciale în magazine Exponate în muzee

Iluminat local pentru locuri de muncă

Directă - difuză Clară - colorată

Relația între spații și lumină Cu spațiile interioare

o Folosirea luminii artificiale la interior o Folosirea luminii naturale la interior

Cu spațiile exterioare o Iluminatul de zi

Relația între corpuri și lumină

Caracteristicile suprafețelor: o Culoare o Textură o Reflexivitate

Caracteristicile volumelor Transparență

38

Capacitate de difuzie Considerarea celor două relații după poziția observatorului față de ele

Poziționarea în lumină - vederea părții luminoase a subiectului - claritatea detaliilor Poziționarea în contralumină - vederea părții umbrite a subiectului - - aspect "mistic"

Relația între volume și lumină

Caracteristicile suprafețelor

39

5. FUNCȚIUNE ȘI FORMĂ

Am văzut până acum o seamă de determinanți pentru morfologia clădirilor. Primul este legat de integrarea acestora în formele între care se află sau se vor afla pe amplasamentul care le găzduiește. Al doilea determinant pentru forma clădirii este dat de limbajul arhitectural în care aceasta este exprimată. Prin acest limbaj arhitectural avem asigurată o compunere cu rost a formelor în cadrul ansamblului și o integrare cu rost a ansamblului în spațiul – edificat sau natural – în care este construit. Apoi, lumina, elementul fără de care toate compozițiile spațiale sau volumetrice ale arhitecturii ar fi lipsite de sens, pentru că pur și simplu nu pot fi percepute. Dar ceea ce face ca arhitectura să fie altceva decât celelalte compuneri de volume făcute de om este funcționalitatea pe care clădirile o au. DEF: Prin funcțiune înțelegem aici destinația pe care spațiile construite o primesc, atât la construirea clădirii cât și pe parcursul existenței lor. Și la nivelul funcțiunii se poate vorbi de armonie, de integrare în mediu, se poate vorbi despre toate caracteristicile despre care s-a vorbit având ca subiect forma. Relația funcțională a clădirii cu mediul în care ea se află, dar și relația funcțională a părților în cadrul ansamblului pe care-l formează sunt de aceeași importanță cu relațiile lor formale corespondente, chiar dacă la nivel perceptiv nu este atât de evident. Pe de altă parte, relația între funcțiunea dată clădirii și forma pe care aceasta o are este una din direcțiile majore de interes când vorbim de arhitectură. Armonia între funcțiune și formă este, mai ales după sec. XIX, una din preocupările de bază ale arhitecților. Prin această armonie primim imaginea sinceră și clară care poate fi dată de o clădire.

. Originea problemei funcțiunii clădirilor este de găsit undeva în vremuri ancestrale, atunci când s-a definit rostul de a construi al omului. Prima „funcțiune” – dacă se poate vorbi despre așa ceva – s-a definit a fi funcțiunea de adăpostire. Motivul primar pentru care omul a construit la începuturile istoriei a fost nevoia de adăpostire și nu altceva. Și chiar în ziua de azi, despre orice clădire se poate spune că adăpostește ceva, chiar dacă aparențele dau o importanță evident mai mare altor scopuri – cum ar fi cel de reprezentare, sau de cult, etc. Odată rezolvată, într-un mod sau altul, prin construire nevoia de adăpostire, prin actul de a construi în acest scop, omul și-a „instanțiat” într-un loc adăpostul. Cu alte cuvinte, această funcție a omului, de adăpostire, rămâne abstractă, virtuală32, dacă nu își găsește un loc pe sol în care să se concretizeze într-o construcție. Adăpostirea este prin firea ei o funcție de loc. Ea nu poate exista decât într-un loc, identificabil concret pe pământ. Prin această instanțiere, prin această localizare, adăpostirea ca nevoie devine locuire ca identificare. Din acest motiv, filosoful german Martin Heidegger a pus problema locuirii ca fundament al actului de a construi: „Așadar, de fiecare dată, locuirea pare a fi scopul care precede orice construire. Locuirea și construirea se află una față de cealaltă în raportul în care se află scopul și mijlocul. *...+ Și totuși, prin schema scop-mijloc noi ne blocăm accesul la raporturile esențiale. Căci consturirea nu este doar un mijloc și o cale către locuire. Construirea este, deja, locuire.”33 Argumentația pentru această afirmație Heidegger o aduce din limba germană. În vechea germană, buan, însemna a locui devenind apoi în germana actuală bauen, a construi. Sensul lui (limba germană are un rafinament chiar exagerat al sensurilor) este a rămâne, a sălășlui. Concluzia la care a ajuns filosoful german este că a locui și a construi, în limba germană la un moment dat a însemnat același lucru. Problema locuirii se identifică într-o proporție covârșitoare cu problema construirii. Am descris aceste gânduri legate de locuire pentru a intra în atmosfera problemelor pe care le pune funcțiunea și funcționarea clădirilor – atât pentru arhitecți, cât și pentru cei care le exploatează sau le inițiază existența. Iar în domeniul turismului, în ciuda dinamicii oamenilor – dinamică ce depășește orice limita atinsă anterior – problema locuirii este încă una centrală. Pentru că locuirea nu înseamnă doar

32

După cum spunea arhitectul Peter Zumthor într-un interviu: „Arhitectura virtuală nu există decât virtual”. 33

M. Heidegger, Originea operei de artă, București, Ed. Humanitas, 1995, trad. și note Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, cap. „Construire, locuire, gândire”, pg. 176

40

identificare cu locul de baștină, cu locul în care se află locuința permanentă34. Locuirea, redefinită în acest context, în care componenta de dinamism a primit o importanță majoră, înseamnă identificarea cu locul în care omul se află la un moment dat. Iar pentru această identificare cu locul care primește este determinantă funcția turismului, ca activitate umană, atât ca activitatea pe care o presupune „a primi” cât și cea de „a fi primit”. Așadar, construcțiile pentru turism fac parte din construcțiile de importanță majoră ale societății (post) moderne de început de secol XXI. Analiza lor din punctul de vedere al funcțiunii se dovedește a fi definitorie pentru cunoașterea lor integrală, în totalitatea aspectelor care privesc atât funcționarea cât și forma lor. Este necesar ca prim pas a defini ce înseamnă construcții pentru turism. Apoi putem vorbi de funcționarea lor. Pentru aceasta trebuie ca, într-un minim de spațiu, să investigăm la ce ne referim atunci când spunem ‚turism’.

DEFINIȚIE

Din punct de vedere etimologic, după majoritatea dicţionarelor, termenul ‚turism’ provine din termenul englezesc „to tour”, care înseamnă a călătorii, a colinda, referitor la semnificaţia de călătorie. Creat în India secolului XVII – lea acest cuvânt galic provine din cuvântul francez „tour” (călătorie, mişcare în aer liber, plimbare, drumeţie în circuit), care la rândul său declină din grecescul „turnos”, respectiv latinescul „turnus”, pastrând semnificaţia de circuit. Turismul, în sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi schimbare a mediului înconjurător, pe naşterea şi dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru frumuseţile naturii. Organizația Mondială a Turismului definește turiștii ca fiind persoanele ce „călătoresc sau locuiesc în locuri din afara zonei lor de reședință permanentă pentru o durată de minimum douăzeci și patru (24) de ore dar nu mai lungă de un an consecutiv, în scop de recreere, afaceri sau altele nelegate de exercitarea unei activități remunerate în localitatea vizitată.” Turismul a devenit o activitate de recreere globală populară.35 Din aceste definiții înțelegem ca elemente determinante pentru turism (pe lângă om, ca fiind cel mai important dintre ele) – destinația îndepărtată de localitatea de domiciliu, călătoria, recreerea și lipsa unei activități vitale la destinație (care să fie remunerată). Din punct de vedere arhitectural, pentru scopul identificării caracteristicilor pe care clădirile trebuie să le aibe pentru turism, se impune investigarea acestor elemente determinante. În primul rând, destinația. Raportarea turistului la destinație este definitorie pentru ambele părți. Pentru turist, atingerea scopului său – înțelegerea spațiului în care ajunge – este obiectivul prioritar, în orice formă de turism. Pare ciudat, dar chiar și în cazul turismului de afaceri, această înțelegere este unul din elementele cheie ale deplasărilor. Pentru spațiul gazdă, deschiderea către înțelegerea vizitatorilor este condiția unei receptări corecte. Iar această receptare corectă este baza unei relații care poate fi fructuoasă și de durată pentru ambele părți. Din aceste motive, pentru reușita ca loc-gazdă pentru turism, pregătirea celor responsabili cu aceasta este un element cheie. Iar această reușită este direct dependentă de gradul în care locul-gazdă este cunoscut de cei care se ocupă cu turismul. Pentru aceasta, este necesară cunoașterea cât mai aprofundată de către aceștia a elementelor de istorie, geografie, cultură, etnografie, etc. care sunt caracteristice locului în care ei își desfășoară activitatea. Iar din aceste multe discipline, este necesar ca ei să deprindă și să simtă spiritul locului, pentru a integra în imaginea generală pe care vizitatorul și-o va forma expresia arhitecturală ca principal element, chiar și doar datorită faptului că arhitectura este percepută și interpretată înaintea cunoașterii oricărui alt lucru despre loc. Din acest punct de vedere, orice clădire, orice edificiu, mai ales cele care au caracter public și pentru spațiile interioare, capătă

34

Chiar ideea de locuință permanentă devine relativă pentru deja tot mai mulți dintre noi. Există oameni care datorită muncii pe care o au își petrec mai mult de jumătate din timp departe de locul unde se află locuința permanentă. Își duc viața în ceea ce ne interesează pe noi – dotările pentru turism. 35

Definiție preluată de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Turism.

41

importanță pentru turism, devine într-un anumit sens clădire pentru turism. Chiar dacă nu servește în mod direct turistului, dacă acesta nu se servește de clădire pentru nevoi materiale, orice clădire a locului vizitat devine clădire turistică pentru că dă seamă de spiritul locului vizitat. Despre călătorie, mijloace de transport, trasee, cursul nostru nu tratează explicit și direct. Nu este problema noastră decât în măsura în care aceste elemente implică existența unor obiecte de arhitectură direct necesare pentru buna lor funcționare sau desfășurare. Trebuie în schimb menționat că și traseul călătoriei poate fi punctat de dotări pentru turism. Astfel, pe traseele terestre, de-a lungul căilor de circulație – autostrăzi, drumuri, găsim hoteluri și restaurante care să devină puncte de popas. De asemenea, în preajma gărilor feroviare sau autogărilor, prezența dotărilor de cazare este necesară. Aceste dotări, necesare celor care se deplasează, au generat forme de expresie arhitecturală specifice. Signalectica care le este absolut necesară este una din acestea. Autostrăzile de-a lungul cărora găsim moteluri și hoteluri sunt asaltate de reclamele și indicatoarele ce îndrumă turiștii spre acestea. De asemenea, există dotări specifice acestor culoare de trafic. Este vorba de stațiile de odihnă ce se află de-a lungul autostrăzilor. Stații care funcționează automat, fără personal, în care se poate găsi orice, de la dușuri și automate de cafea până la capele pentru reculegere. Sau, pentru călătoriile cu avionul, hotelurile și restaurantele de aeroport sunt nelipsite. Asemenea dotări sunt necesare turistului în tranzit, ca și celui pentru care continuarea călătoriei prin vizitarea locurilor de destinație se va face la un timp după sosirea în aeroport. Evident, și în acest context se poate spune că însăși clădirea aeroportului, prin caracterul ei reprezentativ pentru locul în care se află, slujește scopului cunoașterii prin turism. Recreerea este ultimul element definitoriu pentru turism. Cu toate acestea, el este nelipsit ca preocupare pentru dotările turistice. Trebuie spus din capul locului ce înseamnă recreere. Cuvântul ‚recreere’ se înțelege în primul rând, în timpurile noastre, relaxare. Deconectarea de la stressul zilnic, de la tensiunea care ne domină viața este considerat ca fiind cel mai important lucru care ne îndreaptă spre relaxare, recreere sau chiar turism. Din acest motiv, legat de locurile în care turismul este funcțiunea dominantă, se spune că sunt locuri de recreere. Ele sunt garnisite și cu dotări pentru relaxare. În preajma lor se construiesc centre de relaxare, centre de terapie, dotate cu diferite forme de parcuri de distracție pe bază de apă (piscine, saune, centre spa, etc.) asemenea dotări nu sunt întotdeauna apanajul turismului. Ele ar trebui să fie prezente în orice zonă de locuire permanentă, ar trebui să fie la dispoziția tuturor. Ele nu sunt dotări definit dedicate turismului. Recreerea, așa cum e înțeleasă ca element determinant pentru turism nu se reduce la aceste dotări, ci la întreg ansamblul activităților pe care turismul le presupune la destinație. Evident, relaxarea și terapia sunt forme clare de recreere, dar nu trebuie uitat că recreerea presupune și intrarea în lumi, în culturi care ne sunt străine în locul nostru de baștină și pe care suntem oarecum obligați să le percepem, să le cunoaștem, să le trăim la destinația turistică, pentru ca la finalul sejurului să ne întoarcem plini cu aceste cunoștințe și trăiri, pentru ca la final să ne întoarcem acasă, re-creați... În cele ce urmează, vom trata funcționarea obiectelor de arhitectură identificate anterior. Descrierea se va face cu ajutorul unor exemple tradiționale, în care funcțiunile determinante pentru clădirile turistice vor fi descrise și accentuat prezentate. Am punctat în cele de mai sus câteva tipuri de clădiri care sunt strâns legate de funcțiunea turistică. Le vom detalia în cele ce urmează, la nivel de dotare, echipare și parametri de funcționare. Evident, tipologia funcțională este foarte apropiată. Motiv pentru care ele vor fi tratate unitar, cu specificarea doar a diferențelor specifice. Clădirile edificate dedicat pentru funcțiuni turistice sunt cele pentru dotările pentru cazare și „alimentație publică”.

DOTĂRI PENTRU TURISM

Dotări pentru cazare

42

Dotări pentru alimentație Dotări pentru recreere

43

ALCĂTUIREA CONSTRUCȚ IILOR

6. MATERIALE DE CONSTRUCȚII Istoric, origini, etc. Clasificări Materiale pentru structuri și materiale pentru finisaje. Interferențe Expresivitatea materialului prin aspect și percepție directă Expresivitatea materialului prin configurația structurală (piramidele și Calatrava)

Întrebare fundamentală: DIN CE CONSTRUIM? Indiferent de abordările legate de elementele spirituale, perceptive, cognitive, psihologice, arhitectura rămâne prin esența ei o artă materială. Poate singurul element cert al arhitecturii este acest fapt – faptul că este o artă pur materială36. Ceea ce este important însă pentru prezentarea spațiului și a spațialității pe care am început-o odată cu laboratorul nu este neapărat materialitatea și modul de funcționare a materialelor. Acestea sunt prezentate cu vârf și îndesat în orice manual și la orice curs de structuri și materiale de construcții. Din acest motiv și ceea ce trebuie înțeles din paginile de față nu exclude, ci chiar presupune cunoscute datele oferite de cursurile pomenite. Mai mult, din acest motiv nu mă voi opri aproape deloc la clasificări și moduri de obținere, la tehnici de construire și la funcționarea materialelor de construcții. Ceea ce voi trata în cele câteva pagini ce urmează va fi doar capacitatea de expresie arhitecturală a materialelor de construcții, pentru că acest subiect este ceea ce ne interesează în parcursul pe care ne aflăm37. Considerații generale Este evident că orice material de construcție are capacitatea sa proprie de expresie. Pentru a investiga însă, această capacitate, este necesar a obserav pe ce planuri aceasta se manifestă. Primul și cel mai ușor de remarcat este cel vizual. Primele materiale de construcție cu care intrăm în contact într-o clădire sunt cele vizibile. Culoarea și textura materialelor din care este alcătuită o clădire sunt caracetristicile cu care intrăm, indiscutabil, în contact. Prin intermediul văzului și a simțului tactil. Al doilea plan în care materialul își spune cuvântul în arhitectură este cel al structurii. Acest al doilea mod de interacțiune cu materialul este și unul dificil de perceput, de către cei necunoscători. Primul motiv este dat de faptul că nu există legătură directă între materialul de construcție care intră în alcătuirea structurii și simțurile noastre, și percepția noastră. Al doilea motiv este faptul că fără cunoștințe cel puțin de bază în domeniul construcțiilor și arhitecturii acest al doilea plan nu poate fi perceput și înțeles. Al treilea plan ca importanță se poate spune că este cel al durabilității. Comportarea materialelor în timp este determinantă atât pentru aspectul acestora cât și pentru integrarea lor în ansamblul clădirii. Acest element, variația în funcție de timp a caracteristicilor elementelor de construcție este esențial a fi luat în calcul încă din perioada de proiectare. Sau, mai mult, încă din perioada de studiu de fezabilitate pentru investiție. În final, al patrulea plan în care materialul îți spune prezența, cel puțin la faza inițială a construirii, este cel al bugetului. Toate aprecierile estetice, structurale, teoretice sunt determinate în final de planul

36

Chiar dacă în ultima vreme (adică ultimii cca. 20 de ani) spațiul virtual câștigă teren, arhitectura generată în spațiul virtual nu va deveni niciodată arhitectură. Va rămâne o permanentă schiță, o permanentă pregătire pentru trecerea în concret. Aceasta, evident, dacă omul va mai trăi concret... 37

Desprinderea este evident artificială și este făcută aici doar din rațiunea economiei de timp. Ea presupune doar suprimarea reiterării elementelor de curs, clasice despre materialele de construcții. Pe de altă parte însă, pentru a trata această problemă pe toate planurile pe care le presupune o investiție, trebuie ținut cont, în selectarea materialelor, pe lângă expresivitatea lor, de modul lor de punere în operă, de durabilitatea lor, de toate celelalte date fizicotehnice cu care acestea contribuie la clădirile pe care le compun. De asemenea trebuie ținut cont și de costurile pe care ele le presupun – ca achiziție, transport, manoperă pentru punerea în operă. Pentru a nu uita că și bugetul este o dimensiune foarte importantă a unui proces de construire...

44

bugetului. Orice decizie în selecția materialelor de construcție este determinată de planul bugetar al investiției. Axa materiale – elemente – formă. Materialele de construcții sunt cele din care este constituită orice clădire. Fapt evident. Din materiale diferite sunt constituite elementele ce alcătuiesc clădirea. Alt fapt evident. Ceea ce ne interesează pe noi, în acest context, este modul în care materialele își aduc aportul în ceea ce reprezintă construcția. Pentru a cuantifica acest aport, este esențial în primul rând a distinge planurile pe care el este adus. Iar aceste planuri vor fi investigate pentru diferite materiale, caracteristice. Apoi, pentru fiecare plan identificat, vom distinge modul în care se percep caracteristicile fiecărui material în parte. Așadar, să enumerăm planurile, fiecare cu caracteristicile sale. Primul plan este cel al expresiei. Aici regăsim în primul rând caracteristicile vizibile ale materialelor, în primul rând textură și culoare. Raportul acestora în lumină este determinant pentru aspectul ansamblului. Stă în măiestria arhitectului îmbinarea armonioasă a imaginii materialelor. Pentru selectarea materialului care va fi dominant în alcătuirea întregii clădiri stau la bază criterii legate de spiritul locului – care poate fi urmat sau poate fi, argumentat, contrazis. Ca exemplu de urmare sunt construcțiile noi alpine – care sunt alcătuite în aceeași formă, cu aceleași materiale ca și cele învecinate38. Contraexemplu poate fi dată imaginea casei Haas din Viena, care, în plin centrul istoric al capitalei austriece ne aduce înainte materiale care încă sunt de avangardă. Pentru fiecare element constructiv vizibil, trebuie luate în considerare:

- Relația poziției sale cu incidența luminii – de exemplu nu are rost a fi plasate pe o fațadă nordică materiale texturate care necesită lumină pentru a fi puse în valoare – ele mai bine ar fi puse pe o fațadă sudică; ca alt exemplu, nu este de dorit pe o fațadă sudică un perete cortină din sticlă reflex, pentru că la mijlocul zilei ar fi foarte deranjantă pentru trecători cantitatea mare de lumină pe care aceasta le-o pune la dispoziție.

- Relația poziției sale cu materialele învecinate – sunt câteva reguli „axiomatice” care trebuie avute în vedere la selectarea aspectelor materialelor. Dau câteva exemple:

o Unghiurile diedre trebuie tratate în aceeași manieră, pe ambele planuri incidente. Cu alte cuvinte nu se poate opri la colț un material, o textură sau o culoare.

o Pe o singură față a volumului, schimbările de material, textură sau culoare trebuie făcute cu ruperea suprafeței. Aceasta se poate face prin executarea unui nut (un mic șanț care desparte două suprafețe diferite), sau prin denivelarea cu câțiva centimetri a materialelor diferite.

o Denivelările pe suprafețe este bine să urmeze o logică coerentă. Poate cea mai importantă este logica „picăturii de apă” – un criteriu de interrelaționare a materialelor astfel încât acesta să exprime evitarea facilitării acumulării picăturilor de apă în interstițiile volumului clădirii (cu excepția situațiilor în care aceasta e ceva urmărit, evident).

- Relația aspectului materialului cu funcțiunea pe care acesta o îndeplinește. o Există texturi și culori naturale ale materialelor, prin care acestea pot fi puse în valoare

într-un ansamblu. De exemplu, piatra naturală la soclurile și elementele structurii de bază a clădirii. Sau betonul aparent. Sau lemnul în structurile acoperișurilor în șarpantă.

o Există, de asemenea, texturi și culori ale materialelor care au devenit atât de uzuale pentru anumite poziții ale acestora în cadrul ansamblului, încât este deja aproape subconștientă perceperea lor într-un anumit context. De exemplu materialul de învelitoare pentru acoperiș este atât de uzual să fie cărămiziu sau roșu mat

38

chiar și așa, în timp, a avut loc o alunecare, de exemplu în zonele de munte, din domeniul lemnului structural ca material de bază spre domeniul betonului armat.

45

(caracteristici ale țiglei de argilă), încât un acoperiș de exemplu albastru strălucitor este dizarmonios independent de contextul în care se află.

- Relația materialului cu „rostul” său încetățenit. o Aici este vorba doar de lipsa de valoare a imitației în materialele de construcție. Tabla

„tip țiglă” nu va avea valoare estetică niciodată, indiferent cât investesc în imagine producătorii acestui material. Tabla zincată fălțuită, așa cum o vedem în Muntenia, de la Giurgiu până la Sinaia, ne dă o imagine mult mai „reală” a tablei ca material de învelitoare decât deja omniprezenta tablă cu formă de țiglă.

Al doilea plan este cel structural. Selectarea materialului pentru structura clădirii este dată de mai mulți factori. În primul rând este cel al arhitecturii clădirii. Înțelegem aici să includem și aspectele relației ei cu spațiul înconjurător, natural și antropic (al tradițiilor, materialelor dominante, calificării pentur un anumit material al forței de muncă, etc.). Al doilea factor determinant este cel bugetar. Acesta determină într-adevăr arhitectura clădirii – de el se ține seamă în demersul de propunere a formei, dar selecția tipului și a materialului pentru structură este de asemenea puternic influențată de această componentă importantă a investiției – bugetul. Tipurile de structuri și materialele din care acestea sunt constituite au fost explicate de-a lungul cursului. Informarea managerului de proiect asupra lor și în plus o anumită elasticitate a acestuia în lucrul cu conceptele fiecărei structuri și ale fiecărui material este o condiție esențială a unui proiect de succes. Trebuie ținut cont că structura, împreună cu materialul, de obicei ascuns, din care aceasta este realizată, chiar dacă nu sunt direct vizibile, induc anumite determinări de ordin estetic și al aspectului. Pentru a fi economice, structurile trebuie să se încadreze în anumite limite din punctul de vedere al parametrilor lor. Orice ieșire dintre aceste limite induce costuri nejustificate. În conformarea de ansamblu a clădirii arhitectul trebuie să țină cont de capacitățile optime ale structurii. Orice ieșire din acestea trebuie făcută argumentat și cu informarea clientului. Al treilea aspect prin care trebuie evaluate materialele este cel al izolării. Al treilea plan pe care discutăm caracteristicile materialelor este cel al izolării de factorii ambientali care produc disconfort. Aceștia sunt în principal apa, diferențele de temperatură și zgomotul. Materialele alese pentru construire trebuie privite în această perspectivă înainte de a fi puse în operă.

- Izolarea termică. - Izolarea fonică. - Hidroizolarea.

În continuare, și deloc de neglijat, este planul bugetului. Expresivitatea fiecăruia

Ca imagine: dimensiuni Ca imagine: culoare și textură Ca structură: funcționare și dimensiuni Combinat - dimensiunile date de funcționare

46

7. STRUCTURI ÎN CONSTRUCȚII

Istoric, origini, etc. Clasificări Tipuri de structuri utilizate în mod curent pentru clădirile turistice Date pentru o decizie funcțională

47

8. CLASIFICĂRI ALE CLĂDIRILOR DIN PUNCT DE VEDERE CONSTRUCTIV

Etapele de viață ale construcțiilor

48

MODERNIZĂRI

9. NOȚIUNI DE ISTORIE A ARHITECTURII (POATE PRIN PRISMA CĂLĂTORIILOR) Introducere în istoria arhitecturii Epoci și opere Cunoașterea clădirilor de către managerul de turism – dublu rol Monumente și clădiri vechi Monumente și clădiri noi Vechi și nou în aceeași clădire

Raportarea la actualitate. Modern și tradițional. Modern și tradițional

Împletirea lor Expresia dominantă și folosirea materialelor tradiționale pentru omul modern

o Exprimarea celor două lumi în arhitectură Capacitatea de a găzdui funcțiuni moderne în arhitectura tradițională Capacitatea de exprimare a modernității prin intermediul materialelor și

tehnicilor tradiționale

Expresia dominantă și folosirea materialelor moderne în context tradițional o

Regionalismul critic ca expresie teoretică formativă Definirea spațiului

În lumea modernă o Spațiul cartezian o Temporalitatea liniară o Temporalitatea limitată de naștere și de moarte

În tradiția românească o Spațiul universal

Omul ca și cuprinzător al spațiului Satul ca întreagă lume Vestimentația care aduce aproape stele, etc Povești de la facerea lumiii

Dumnezeu care face pământul, după care adoarme; dracul inervine și vrea să-l arunce în apă; unde calcă, se lungește pământul

Povestea ariciului: rezultă un pământ foarte plat; ariciul, la solicitarea albinei sfătuiește pe Dumnezeu să facă munții și văile pentru a strânge pământul ca să încapă sub cer

Relația cu natura

Integrare nu doar în peisaj; Înțelegerea naturii ca participant, în spațiul în care ne aflăm, la activitățile noastre și nu doar ca

fundal pentru ele Pentru agroturism

Ruptura de spațiul tradițional Gestionarea critică a topologiei tradiționale

Perceperea spațiului

De către omul modern De către omul tradițional

49

De către omul tradițional modernizat Raportarea la muncă Din O. Papadima: Munca e deci chin numai atunci când stă sub poruncile lăcomiei omenești și nu ale ordinii dumnezeiești. Deosebirea dintre lumea modernă și lumea veche – care stă încă încremenită măcar în gândul satelor noastre – aceasta e; pentru economia patriarhală, munca e o necesitate firească de viață și nu un izvor de câștig, ca în lumea industrială de azi. Dezvoltarea subiectului regionalismului critic

Kenneth Frampton o Termenul de regionalism critic nu a fost prevăzut pentru a desemna vernacularul așa

cum acesta s-a format spontan din combinarea interacțiunii dintre climă, cultură, mit și meșteșug, ci mai degrabă pentru a identifica acele școli regionale recente al căror scopeste de a reflecta și servi constituenții restrânși în care ele sunt fundamentate.

o Din punctul de vedere al teoriei critice, trebuie să ne raportăm la cultura regională nu ca la ceva dat și relativ imuabil ci mai degrabă ca la ceea ce trebuie, cel puțin azi, să fie cultivat conștient

Paul Ricoeur Cele două probleme:

Asumarea influențelor modernității asupra tradiționalului ATENȚIE: spațiul în care trăim nu mai este cel în care trăia omul tradițional, din mai multe cauze:

o Traficul Drumul satului și axa lumii

De ce drumul principal era sinuos în zonele în care au fost invazii De ce drumul e drept unde a fost liniște Transformarea drumului satului în drum național

Drumul nu mai unește, desparte Noțiunea de trecere de pietoni nu a existat în satul în care

drumul unea Drumul, din scenă pentru diferitele obiceiuri ale satului, a

devenit etalarea vitezei călătorilor grăbiți o Oamenii

Omul modern și omul satului - vezi la Papadima

o Comunicarea o Toate acestea nu sunt ceva rău în sine,

Problema pensiunii agroturistice

Specificul pensiunii, funcție de localizare Relația cu:

o Activitățile agricole specifice locului o Obiceiurile locului o OBIECTIV: prezentarea spiritului locului în totalitatea lui;

Munca localnicilor și obiceiurile locurilor ca elemente participante la spiritul locului

Peisajul ca rezultat și nu doar ca fundal al locuirii lui de către oameni Agroturismul văzut ca o șansă de integrare a vizitatorului în spațiul vizitat SCHIMBAREA DE PARADIGMĂ A TURISMULUI - agroturismul ca o relație directă

dintre om și loc, nu doar ca una exterioară; diferența dintre vizitare și participare

50

10. TRANSFORMAREA CLĂDIRILOR EXISTENTE ÎN CLĂDIRI TURISTICE

Turismul urban Clădiri care deja au funcțiune turistică Reconversii Turismul rural

51

11. MODERNIZAREA PERIODICĂ A CLĂDIRILOR TURISTICE PENTRU ALINIEREA LA STANDARDELE ZILEI

a. Legislația în domeniu b. Necesitatea permanentă de paletă bogată de servicii c. Noul în viața de zi cu zi

52

NOȚIUNI DESPRE DESFĂȘURAREA CONSTRUIRII CLĂDIRILOR (ȘI CEVA DREPT URBAN)

12. INTEGRAREA CLĂDIRII ÎN MEDIUL AMBIANT (CU ACCENT PE REGULAMENTELE ÎN CONSTRUCȚII)

a. Legislația în domeniu b. Posibilitatea de a construi într-un anumit loc c. Integrarea în funcțiunea urbană a zonei d. Relația cu exteriorul – accese, vizibilitate, puncte de acces funcție de tipul de turism pe care-l înglobează

clădirea e. Documentarea preliminară și documentațiile ce urmează a fi întocmite pentru a obține permisiunea de a

consturi într-un anumit loc f. Etapele de avizare a unei clădiri g. Utilizarea clădirii h. Postutilizarea clădirii

53

13. RELAȚIA MANAGERULUI DE TURISM CU AUTORITĂȚILE PENTRU DERULAREA UNEI CONSTRUCȚII

a. Clasificarea terenurilor construibile b. Autoritatea publică locală și județeană c. Autoritățile avizatoare d. Exigențe cerute în diferitele etape ale avizării construcției

54

14. RELAȚIA MANAGERULUI CU BIROURILE DE ARHITECTURĂ, PROIECTARE ȘI CU FIRMELE DE CONSTRUCȚII

15. Materializarea intenției 16. Lansarea temei de proiectare 17. Etape

Proiectarea o Specialități o Teme de proiectare o Corelarea cu costurile și capacitățile pentru investiție

Contractarea

Execuția

Punerea în funcțiune Întrebare fundamentală: Cum începem o construcție? La noi, în ultima vreme, expresia ‚proiect’ se suprapune, se identifică aproape cu ceea ce până mai deunăzi era denumit ‚investiție’. Ceea ce e bine, poate și doar pentru că investiția trebuie să trăiască, să fie viabilă, încă de la momentul proiectării. Așadar, prin ‚proiect’ vom înțelege în continuare toate activitățile necesare bunei desfășurări ale unei investiții în construcții. De asemenea, persoana care gestionează și veghează buna desfășurare a acestor activități și interrelaționarea lor se va denumi manager de proiect. el acumulează rolurile de comanditar, coordonator și reprezentant al beneficiarului proiectului în relațiile cu prestatorii de servicii și furnizorii de materiale implicați în activitățile legate de proiect. Definim în această manieră proiectul asumându-ne posibila confuzie care poate să apară între termenul definit și ansamblul de desene și piese scrise care descriu clădirea, care sunt rezultatul activităților echipelor de proiectare și care sunt denumite de asemenea ‚proiect’. Urmând acestei definiții, vom enumera în mare principalele activități care constituie proiectul, din care le vom izola pe cele în care există relație între biroul de arhitectură și managerul de proiect – atât directă și binară, cât și directă sau indirectă în relație cu alte părți. Orice proiect începe cu o idee. Ideea, dacă acumulează suficientă hotărâre în a fi pusă în practică (iar această hotărâre provine și din fezabilitatea ideii) se transformă în intenția de a fi concretizată39. Intenția, exprimată în scris (posibil și în desene), se constituie în ceea ce este îndeobște denumit „temă de proiectare”. Tema de proiectare este practic primul document al unui proiect. Ea este de asemena prima punte de comunicare (foarte firavă, ce-i drept) între managerul de proiect și biroul de arhitectură. Prin ea sunt exprimate primele cerințe pe care le are beneficiarul de la clădirea pe care intenționează să o ridice. Interpretată de arhitectul care conduce echipa/biroul de proiectare, tema de proiectare se concretizează în ceea ce este definit ca „ilustrare de temă”. Această documentație este traducerea în spațialitate și volumetrie a cerințelor beneficiarului (evident, reprezentat prin managerul de proiect). ea constă în schițe, planuri, vederi bi- și tridimensionale ale clădirii, prin care arhitectul își face înțeleasă maniera în care a interpretat cerințele beneficiarului. Aici are loc primul moment determinant al relației între biroul de proiectare și clientul său. Înțelegerea pe care acesta din urmă o dă ilustrării de temă este decisivă pentru continuarea colaborării. Este evident, această primă documentație poate fi începutul unui dialog din care va rezulta proiectul clădirii, cu toate specialitățile pe care le cuprinde, și nu finalul acestuia. Dar rezonanța pe care clientul o manifestă față de ilustrarea de temă este cea care decide continuarea colaborării sau schimbarea biroului de proiectare ca furnizor de servicii.

39

Hotărârea este determinantă pentru demararea unui proiect, nu fezabilitatea acestuia. Există proiecte care au fost puse în practică cu maximă hotărâre și au eșuat, aceasta demonstrându-le lipsa de fezabilitate. De asemenea există proiecte superbe, fezabile în totalitate, care au rămas la sertar tocmai datorită lipsei de hotărâre.

55

Presupunând că se răspunde afirmativ ilustrării de temă, se poate trece la contractarea activităților de proiectare. Acestea constau în primul rând dintr-un dialog susținut și convergent între managerul de proiect desemnat de client și șeful de proiect desemnat de biroul de arhitectură. Dialogul urmează a fi purtat pe mai multe direcții, legat de toate problemele care apar pe parcursul proiectului. Începutul lui este dat de răspunsul pe care clientul îl formulează la receptarea pozitivă a ilustrării de temă (dacă receptarea ar fi negativă, dialogul nu ar începe). Cognitiv, pentru client ilustrarea de temă închide o buclă de feed-back relativ la imaginea pe care acesta și-a făcut-o despre proiectul pe care urmărește a-l desfășura. Această închidere duce la reevaluarea poziției sale în fața proiectului, prin începerea confruntării cu realitățile speciale pe care acesta i le aduce la vedere. Aici în primul rând este vorba despre „tensiunea” produsă de diferența de potențial între imaginea pe care clientul și-a făcut-o singur despre proiect, ca rezultat în primul rând al dorințelor și hotărârii sale, și imaginea pe care arhitectul i- a furnizat-o prin ilustrarea de temă. Această tensiune generează o desfășurare de argumente40 – din partea clientului legate de tehnologia specifică proceselor ce urmează a avea loc în clădire, sau de modul său de viață, iar din partea proiectanților argumentele sunt de natură pur tehnică și profesională. Plierea celor din urmă peste cele dintâi sunt o garanție a succesului dialogului astfel început, rezultând astfel succesul proiectului. Odată antamat acest dialog, desfășurarea lui se poartă în toate domeniile în care poate fi percepută clădirea. Fluxul de informații pleacă de la general la particular, urmând în mare liniile pe care le-am parcurs în cele nouă prelegeri anterioare. Începe cu prezentarea locului. Subiect de dialog este percepția personală a locului din partea clientului și cea profesională a arhitectului. Prima poate aduce în discuție elemente legate de istoricul locului, de relația pe care clientul sau familia lui o are cu acesta, de încărcătura emoțională pe care locul o are pentru cel care-l va ocupa. Aceste elemente pot fi utile arhitectului pentru aprecierea valorii acestor elemente și a capacității de utilizare a lor în configurarea arhitecturală a spațiului interior și exterior al clădirii, ca și al volumului acestuia. De asemenea, preferințele clientului pentru anumite materiale sau elemente de construcții trebuie luate în considerare, dar înainte de aceasta este esențial a solicita argumentația necesară pentru ele. Aceasta pentru ca, în cazul în care pretențiile clientului nu pot fi integrate în proiectul de arhitectură, ele să poată fi refuzate argumentat, fără a-l leza pe acesta în așteptările sale. Pe de altă parte, din punct de vedere profesional arhitectul argumentează cu ajutorul cunoștințelor sale și cu experiența sa în domeniu. Intră în alcătuirea argumentării elementele pe care acesta le percepe străin de sit, într-o relație tehnică însă cu acesta. Concilierea acestor două seturi de argumente duce la premizele necesare pentru buna începere a proiectului, considerând relația cu situl, pe toate planurile, fundamentată. De aici începe a doua parte a discuțiilor de stabilire a soluțiilor proiectului. Este cea în care se fac propunerile de soluții constructive și pentru instalații. În această a doua fază problemele de estetică trebuie temperate de cele legate de buget și invers. Orice propunere de soluție constructivă nu poate fi luată în discuție fără propunere bugetară. Orice reducere de buget, în schimb, nu poate fi făcută fără luarea în calcul a scăderilor de performanță, respectiv a caracteristicilor estetice ale materialelor. Doar astfel se ajunge la o soluție armonioasă, atât din punct de vedere tehnic, cât și estetic și mai ales economic. După stabilirea soluțiilor și validarea acestora de către client, se va trece la întocmirea proiectului tehnic al clădirii. Cum aceasta este o activitate complexă și mare consumatoare de resurse materiale și umane, ea nu poate începe decât după validarea soluției de către client. Această validare este de fapt

40

Aici argumentele pe care le aduc cele două părți pot fi din domenii foarte diferite. Deschiderea fiecărei părți către modul de a pune problema specific celeilalte este determinantă pentru bunul mers al lucrurilor. În timp ce argumentele echipei de proiectare sunt tehnice și profesionale, putând fi astfel duse pe un fir logic până în științele exacte, argumentele clientului comanditar pot fi de natură pur afectivă, ele neputând fi astfel demontate științific, măiestria șefului de proiect în arta dialogului fiind de importanță maximă aici, pentru a putea corela cele două seturi de argumente. Iar din acest punct se poate continua discuția despre cât de „stăpân” este clientul asupra serviciului de proiectare.

56

confirmarea faptului că clientul și-a însușit toate soluțiile care stau la baza proiectului. Orice modificare de temă care survine după începerea proiectului tehnic reprezintă costuri suplimentare de proiectare, care trebuie suportate de către client. Ajungem acum la al doilea element esențial al proiectului (primul fiind tema de proiectare) și anume proiectul tehnic. În el se află toate specificațiile necesare construirii clădirii. Este constituit din piese scrise și piese desenate. Piesele scrise conțin toate descrierile, începând de la relația clădirii cu situl și cu zonele învecinate și până la relațiile între elementele constructive și de instalații prevăzute. În piesele scrise sunt dați și parametrii tehnici care trebuie repectați de materialele și componentele puse în operă. Foarte importantă ca piesă scrisă este lista de cantități. Ea trebuie să conțină toate materialele și utilajele care intră în componența clădirii. Este piesa de legătură între partea tehnică și partea financiară a întregului proiect. Piesele desenate sunt calsificate pe specialități de proiectare. Prin specialitățile de proiectare înțelegem fiecare activitate specifică ce intră în componența activității complexe care este proiectarea. Astfel, specialitățile sunt:

- Arhitectura - Structură, numită și rezistență - Instalații sanitare - Instalații termice (încălzire și răcire) - Instalații electrice (curenți tari și curenți slabi – alarmare, calculatoare, TV, telefonie) - Instalații de ventilații - Instalații de gaze naturale.

Piesele desenate, pentru fiecare specialitate în parte, conțin planurile tuturor nivelurilor, toate fațadele clădirii, precum și câte secțiuni este necesar pentru aceasta. Toate acestea conțin elementele specifice pentru fiecare specialitate în parte. Pe lângă piesele desenate de mai sus, de asemenea pentru fiecare specialitate în parte, avem detaliile de montaj necesare bunei întocmiri a lucrărilor. După predarea către client (evident, prin managerul de proiect) a proiectului, clientul trece la verificarea proiectului, în condițiile legii. Verificarea se va face la exigențele esențiale pentru tipul de clădire luat în considerare. Prin exigențe esențiale înțelegem caracteristicile minime și condițiile minime pe care clădirea va trebui să le îndeplinească în exploatare. De exemplu, in grad minim de izolare termică poate fi considerat exigență esențială. Sau o anumită rezistență pentru un anumit element de construcție. Sau, altfel, dimensiuni minime pentru căile de evacuare. Verificarea tuturor acestor caracteristici (și a multor altora) este activitatea care succede imediat proiectării. Pentru a îndeplini această activitate, există verificatorii atestați de proiecte. Rezultatul ei este referatul de verificare, un raport pe care verificatorul îl dă clientului relativ la condițiile în care sunt îndeplinite cerințele sus-pomenite în proiectul înaintat lui. Serviciile prestate de el sunt într-o anumită măsură impuse de Legea calității în construcții, dar apelarea la aceste servicii este o condiție în plus pentru asigurarea unor condiții superioare pentru lucrarea ce urmează a se începe, atât în perioada de construire, cât și în cea de utilizare și postutilizare.

SPAȚIUL ȘI PERCEPEREA LUI. 3.

Prezentarea soluțiilor de reprezentare pe hârtie a spațiului

Planul - lume a acțiunii Elevația - lume a viziunii Diferențe între reprezentarea în plan și în elevație în arhitectura tradițională;

estomparea diferențelor în arhitectura modernă prin elocvența noilor tehnologii - creșterea capacității de expresie a elementelor verticale, care nu mai sunt condamnate la planeitate

57

Cunoașterea elementelor determinante pentru configurațiile spațiale Dimensiuni

Bidimensional și tridimensional Folosirea bidimensionalului în expresia artistică – pictură Folosirea bidimensionalului în expresia artistică – ahitectură

În proiectare – plan, fațade, perspective În realizare – simbolica suprafeței

Folosirea tridimensionalului în expresia artistică Volumul de sine stătător De ce nu este cazul să luăm în considerare volumul de sine stătător –

relațiile între volume Multidimensional –diferitele înțelesuri

Ornamentul. Ornament și crimă. Centralitate și liniaritate Raportul formă/fond Raportul plin/gol