1

Drept comunitar şi instituţii europene

Prezentarea cursului

MODULUL I: Cronologia construcţiei europene....

Obiective

Ghid de studiu

Unitatea 1: Cadru istoric

1. Crearea C.E.C.O.

2. Actul Unic European

3. Tratatul de la Maastricht

4. Tratatul de la Amsterdam

5. Tratatul de la Nisa

6. Proiectul de Tratat Constituţional

7. Tratatul de la Lisabona

Unitatea 2: Ordinea juridică comunitară şi izvoarele de drept comunitar

Dreptul comunitar originar

Dreptul comunitar derivat

Ierarhia izvoarelor şi a normelor dreptului comunitar

Unitatea 3. Principii generale de drept comunitar

Principiul supremaţiei dreptului comunitar şi al efectului direct

Principiul atribuirii competenţelor

Principiul proporţionalităţii

Principiul securităţii juridice

MODULUL II. Organizarea şi funcţionarea instituţională a Uniunii Europene

Obiective

Ghid de studiu

Unitatea 1: Sistemul instituţiilor şi atribuţiile lor

Unitatea 2. Funcţionarea sistemului instituţional

Unitatea 3. Competenţele atribuite Uniunii şi Comunităţilor Europene

Unitatea 4. Cooperarea consolidată

MODULUL III. Politicile comune ale UE

Obiective

Principiul subsidiarităţii

Principiul încrederii legitime

2

Ghid de studiu

Unitatea 1:Determinarea şi conţinutul politicilor comune; principalele politici... p 81

1.1. Piaţa internă

1.2. Uniunea Economică şi Monetară(UEM)

1.3. Politica Agricolă a Uniunii (PAC)

1.4. Politica regională

1.5. Justiţia şi Afacerile Interioare (JAI)

1.6. Politica externă şi de securitate (PESC)

Bibliografie

Scopurile generale ale cursului

Cursul îşi propune să:

- să introducă studenţii în problematica Uniunii;

- să prezinte rădăcinile culturale şi politice ale Uniunii;

- să reliefeze originalitatea acestei construcţii, finalităţile ei;

- să sublinieze rolul Uniunii în crearea pe continent a unui spaţiu al libertăţii,

securităţii, prosperităţii pentru cetăţenii ei;

- să inducă ideea posibilităţii şi responsabilităţii apartenenţei la acest spaţiu.

Obiectivele cursului:

- Formarea unei imagini despre profunzimea procesului istoric al acestei construcţii;

- Înţelegerea modului de funcţionare a U.E.;

- Încurajarea construirii unei imagini responsabile despre apartenenţa la U.E. ;

- Orientarea studenţilor spre aprofundarea problematicii construcţiei europene.

Prezentarea generală

Cursuri şi dezbateri pe marginea lor, în dependenţă de posibilităţile studenţilor şi de

planificarea activităţii.

Bibliografie orientativă

3

Modalităţi de evaluare:

Examen semestrial scris.

MODULUI I. Cronologia construcţiei europene

Obiectivele modulului:

- prezentarea principalelor iniţiative de ordin teoretic privind posibile formule de

integrare, pe domenii sau ale societăţilor europene în întregul lor;

- înţelegerea faptului că ideea integrării europene s-a apărat şi susţinut într-un cadru

social-politic, ideologic, cultural deosebit de frământat, ca un fir roşu salvator, ca o

adevărată sursă de optimism şi încredere în vocaţia constructivă a oamenilor.

Ghid de studiu : se recomandă lectura unor lucrări de sinteză, din

domeniul istoriei, filosofiei, culturii, diplomaţiei, care să dea imaginea societăţii europene în

secolul al XX-lea, a contextului complex în care s-au elaborat primele tentative de

construcţie europeană ( aş recomanda lucrarea : Fr. Chatelet, Ev. Pisier- Kouchner, Les

conceptions politiques du XX-e siecle , ediţia în limba română)

Cuvinte cheie: sistem internaţional, regim politic, criza culturii

Unitatea 1: Cadru istoric

Unitatea spirituală a Europei

În lumea contemporană, marcată de procesele de globalizare şi

mondializare, o temă de reflexie care tinde să fie predominantă în disciplinele social

– politice este legată de determinarea identităţii actorilor scenei internaţionale, de

preocuparea de a descoperi trăsăturile lor distinctive, de a se defini ei înşişi în raport

cu ceilalţi. Identificarea este preocupantă şi pentru fiecare ins în măsura în care

postulatele modernităţii au concretizat în persoana umană idealul dezvoltării plenare

a omului, nu ca abstracţie ci ca fiinţă concretă, pus în faţa unor fluxuri planetare

(economice, financiare, informaţionale, culturale) care par a-i ameninţa felul de a fi

consacrat de-a lungul unei istorii deseori îndelungate. Spaimelor identitare li se

răspunde prin recursul la căutarea rădăcinilor care îi fac pe oameni să fie aşa cum

sunt, cu o anumită limbă de comunicare, cu anumite obiceiuri şi valori care le

orientează conduitele. Apelul la istorie, la acumulările trecutului se face pentru a ne

înţelege prezentul dar mai ales pentru a încerca descifrarea perspectivelor, a ceea ce

poate însemna ziua de mâine.

4

Identificarea se construieşte, într-o perspectivă filosofică, prin efortul de

a defini un actor al vieţii sociale (individual sau colectiv) prin trăsături care să-l

distingă de alţi actori din aceeaşi clasă şi să-i asigure lui însuşi o anumită durabilitate.

În mod necesar această identitate este recunoscută ca atare de ceilalţi. Identificarea

este mai întâi spirituală pentru că implică înţelegerea şi trăirea elementelor ei dar este

apoi sociologică deoarece solicită manifestări consecvente asumării ei. Se

construieşte astfel o relaţie cu grupul de apartenenţă care îşi instituţionalizează

identitatea şi o consolidează prin simboluri, reguli de conduită şi chiar sancţiuni

(unele sunt premiale, recunoscând fondatori de identitate, eroi sau figuri mitice, altele

sunt penalizatoare, introducând pedepse de diferite grade pentru cei ce se dezic de

grupul de apartenenţă mergând până la celebra cucută a lui Socrate sau ghilotina

vremurilor moderne.

Prin gândirea lui Freud determinarea identităţii primeşte notele unui

proces evolutiv în sensul în care ea se construieşte în timp ca un efort al individului

de a asimila simboluri şi modele şi de a se încadra în normele unui grup. Identificarea

se realizează prin norme ca un proces de socializare, de învingere a naturii prin

cultură (A. Freud1, M. Klein

2).

Alţi autori au legat identificarea de sentimentul de teamă faţă de

agresiunea altora sau a naturii sau de proiecţia asupra raporturilor viitoare în care se

poate angaja subiectul (Wilfred Bion3; Th, Ogden

4).

În logica lucrurilor procesele de identificare au un caracter, în sensul în

care ele adaugă sau elimină trăsături ale subiectului în dependenţă de istoria lui şi a

raporturilor pe care le întreţine.

Identitatea construită în timp implică o anumită unitate a elementelor

care o definesc încât îngăduie afirmarea diferenţelor şi deci a diversităţii. Parmenide a

exprimat acest efort al reducerii identităţii lucrurilor la un singur principiu de fiinţare

după cum empirismul absolut a uitat posibilitatea elaborării universalului. Astfel se

1 A. Freud

2 M. Klein

3Wilfred Bion

4Th, Ogden

5

angajează raportul dintre universal – general şi particular despre care Nicolae

Mărgineanu credea că este esenţial pentru a putea judeca permanenţa (generalitatea)

unor trăsături ale poporului român prin care el concretizează universalul uman

regăsibil în comportamentul, gândirea şi simţirea marii majorităţi a românilor5.

Relaţia dintre universal şi particular, cum scrie Guido Bonino, a raportat

noţiuni centrale, legate mereu în istoria metafizicii şi a fost privită din perspective

variate, deseori contradictorii.

„Problemă eternă‖ a filosofiei, relaţia dintre universal şi particular

substanţializează însăşi capacitatea raţiunii umane de a pătrunde în esenţe tot mai

profunde ale existenţei, sublimând în concept ceea ce o infinitate de forme ale

existenţei poate avea ceva în comun, un element de unificare şi de structurare. Unul şi

multiplul se aşează în istoria filosofiei în raporturi complexe pentru că singularul

cuprinde în sine determinaţii care îl încadrează într-o multiplicitate a cărei esenţă

tinde, prin cunoaşterea umană, să se reveleze ca universală; la rândul ei

universalitatea se particularizează până la singularul care îşi „regăseşte‖ astfel

identitatea6.

Cel care a pus faţă în faţă individualul şi generalul într-o manieră complexă a

fost Platon, pentru care universalul este ideea omului despre elementele definitorii ale

unei clase de fenomene ipostaziată în realitate obiectivă. Din perspectiva cercetării

noastre are prea puţină importanţă modalitatea de raportare a individualului la general

(participare sau imitare) sau a generalului la individual (care ar sălăşlui chiar în

lucruri sau, potrivit interpretărilor neokantiene ar avea doar funcţii organizatoare

pentru intelect). Ceea ce îl aşează pe Platon la baza spiritului european este

considerarea fiinţei umane ca singura producătoare de idei, care orientează evoluţia

lucrurilor. Continuată prin neoplatonism şi apoi prin spiritualismul creştin până la

Hegel, ideea supremaţiei spiritului uman asupra naturii a fost motorul proceselor de

5 I. Mărgineanu, Sub semnul omeniei

6 G. Bonino

6

cunoaştere şi de transformare, prin tehnicile de producţie, ale lumii înconjurătoare, în

beneficiul omului7.

După cum este de remarcat rolul lui Aristotel în restabilirea legăturilor dintre

lucruri şi idei şi în determinarea instrumentului tipic uman de realizare a acesteia care

este cunoaşterea logică.

Dacă Platon marchează spiritualitatea europeană prin credinţa în forţa ideilor,

Aristotel conferă ideilor forţă prin supunerea lor raporturilor cu realitatea şi prin

postularea adevărului lor ca atribut suprem. Banală ca propoziţie filosofică definiţia

lui Aristotel dată Adevărului este plină de consecinţe pentru viaţa practică, socială a

omului: să spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este înseamnă să desfăşori

procese de cunoaştere care îţi oferă idei corecte despre realitate, nu numai în

cuprindere gnoseologică ci şi socială, politică, juridică şi morală8.

Constatarea că un regim politic este cu adevărat pus în slujba Cetăţii, că o

normă de drept este cu adevărat reglatoarea potrivită cu ideea de justiţie a unui popor,

că un comportament faţă de semeni stă cu adevărat sub semnul Binelui comun este

punctul de pornire al unei veritabile construcţii politice, juridice şi morale a unei

societăţi; dacă ea doreşte să se construiască pe baza valorii de adevăr nu poate opera

mintal decât cu o logică binară, a opoziţiei dintre adevăr şi fals.

Europa de astăzi poartă încă greutatea unei istorii lungi şi chinuite de care nu

putem să facem abstracţie, pentru a înţelege dificultăţile prin care ea trece acum

pentru a se organiza. La un moment dat în trecut, Europa a fost relativ mult mai

omogenă decât astăzi pe plan spiritual, cultural, economic şi chiar politic. Dar

evoluţia istorică a ultimelor 10 secole s-a realizat în sensul divizării, diversificării

lingvistice, religioase, culturale, a structurilor politice şi economice. Marile Puteri s-

au format şi fortificat în mod progresiv, în competiţie şi în rivalitate constantă. Ideea

de a organiza în mod paşnic Europa Unită a apărut de nenumărate ori. Dar nu a fost

7 Platon

8 Aristotel

7

niciodată luată în considerare de către cei care deţineau puterea, ei alegând doar între

două politici: cea de dominare sau de echilibru.

În Evul Mediu a apărut şi s-a conturat pentru prima dată personalitatea

Europei, sub forma Creştinismului.

În timpul antichităţii, cadrul geografic era format din Bazinul mediteranean,

populat de către Greci şi Romani. Europa era alcătuită din „lumea barbară‖, adică cea

care forma lumea exterioară celor două civilizaţii. Unitatea culturală şi politică se

formează mult mai târziu, adică în Evul Mediu, şi anume pe de o parte o dată cu

invaziile barbare care au provocat căderea Imperiului Occidental în 476, introducerea

elementelor germanice şi crearea regatelor barbare; pe de altă parte, izolarea

progresivă a Occidentului de către Imperiul Oriental care a rezistat. Astfel, o dată cu

invaziile barbare Europa Occidentală şi Europa Orientală se vor dezvolta în mod

diferit.

Europa Occidentală prinde contur pe plan politic odată cu constituirea

Imperiului Carolingian care cuprindea printre altele: Galia, o parte a Germaniei, Italia

de Nord şi de Centru, o parte a Spaniei la sud de Pirinei şi asupra câtorva regiuni din

Europa Centrală precum Bavaria şi Carinthia. Configuraţia „Europei celor 6‖ se

aseamănă bine cu Imperiul Carolingian. Unitatea acestui Imperiu s-a datorat acţiunii

personale a suveranului, identităţii administrative din diferitele părţi ale Imperiului,

unităţii religioase creştine, simbolizate de dualitatea celor două puteri, împăratul şi

papa, şi nu în ultimul rând datorită presiunii externe.

8

The Century Atlas of the World

Prepared under the Superintendence of Benjamin E. Smith, A.M.,

Managing Editor of the Century Dictionary, Editor of the Century Cyclopedia of Names,

Fellow of the American Geographic Society, Etc.

Published by The Century Co., New York, 1900.

Dar odată cu trecerea timpului, Imperiul s-a fărâmiţat din mai multe motive

(atât interne, cât şi externe) şi s-a ajuns la partajul de la Verdun din 843, dată foarte

importantă pentru istoria Europei, pentru că Imperiul s-a divizat în 3 părţi: una dintre

ele trebuia să devină Franţa, cealaltă Germania, iar cea de a treia Lotharingie, care s-a

disputat mai mult timp între primii moştenitori ai lui Carol cel Mare.

După această perioadă se păstrează o comunitate superioară, o Republică

Creştină, o unitate spirituală, a cărei limbă este latina, limba Bisericii, cât şi a

savanţilor. În ciuda acestei unităţi spirituale, nu mai există nici unitate politică (unde

regele refuză autoritatea spirituală a papei), nici unitate economică, schimburile

9

economice rămânând slabe, în ciuda renaşterii marelui comerţ. În aceste condiţii,

Europa Evului Mediu se confundă cu Creştinătatea occidentală.

Urmează o reformă spirituală a Europei, cu o limbă comună, care nu mai este

latina, ci franceza. Se creează o unitate a elitelor europene, în special în secolul al

XVIII-lea, în domeniul literar şi artistic. Aceste elite se vor proclama ca fiind cetăţeni

ai Umanităţii, nu ai Europei9.

În această nouă Europă unde existau state foarte puternice, suverane, care nu se

supuneau regulilor Evului Mediu, problema majoră era pentru ele de a supravieţui, de

a-şi prezerva existenţa şi independenţa. Astfel, s-a încercat instaurarea unui sistem de

echilibru care a început să prindă contur la începutul sec al XVIII-lea. Tratatul de la

Utrecht din 1713 a evocat „justul echilibru al puterilor‖ Potrivit lui Georges Livet „

asistăm la o veritabilă organizare a continentului în funcţie de doctrina echilibrului,

fondată pe o opoziţie a principalelor puteri, de către un abil sistem de contraputere

provenind cu preponderenţă dintr-unul dintre ele, facilitând în orice moment

recurgerea la un arbitraj al Angliei‖. Acest echilibrul al puterilor a funcţionat în

secolul al XVIII –lea între cele 5 puteri: Anglia, Franţa, Austria, Rusia, Prusia. Dar a

fost dificil de a-l menţine datorită ambiţiilor dinastice, a succesiunilor la tron care

riscau de dezvoltarea unei puteri în defavoarea celorlalte. Astfel, echilibrul nu asigura

pacea, ci existenţa marilor monarhii.

Realizarea pragmatică a sistemului de echilibru este completat de un efort

doctrinal pentru a defini noţiunea de „comunitate internaţională‖ formată din anumite

state. Elaborarea în secolul al XVII-lea a noţiunii de coaliţie destinată să menţină

echilibrul puterilor şi practica congreselor europene pentru a regla problemele

teritoriale, prin acorduri internaţionale, presupunea conştientizarea noţiunii de

Europa. În acest sens, Jean-Jacques Rousseau spunea că „Naţiunile europene

formează o naţiune tacită‖.

9 Pierre Gerbet – La Construction de l’ E,urope, Imprimerie Nationale, pag. 7-10

10

În acelaşi timp a apărut pe plan economic ideea de bun comun. S-a produs o

dezvoltare considerabilă a schimburilor comerciale, a diviziunii internaţionale a

muncii, a concurenţei, se preconiza o scădere a tarifelor vamale.

Începând cu Evul Mediu şi pe tot parcursul timpurilor moderne „ iniţiatorii de

proiecte‖ au elaborat idei de organizarea a statelor europene. O parte a lor, aveau o

nostalgie pentru Imperiul creştin, de exemplu, marele poet Dante Aligheri dorea

supunerea monarhilor unui singur Împărat pentru a asigura o pace universală. Această

concepţie însă, s-a dovedit a fi depăşită pentru că nimeni nu dorea să mai audă, nici

de împăraţi, nici de arbitri. Funcţia de arbitru din acest moment a fost privită diferit,

pentru că ea s-a exercitat de către o adunare din care făceau parte reprezentanţi ai

prinţilor. În egală măsură, Sully, după moartea lui Henri al IV-lea, a propus

maestrului său o schiţă de reorganizare a Europei în 15 state cu o forţă egală, a căror

delegaţi forma un consiliu general însărcinat cu supravegherea şi dispunea de o forţă

armată. Dar şi această idee a fost criticată pentru că încerca o subminare a Spaniei,

respectiv a Casei de Austria, în favoarea Franţei10

.

Odată cu apariţia dreptului internaţional se dezvoltă noţiunea de arbitraj, la

care să apeleze statele pentru evitarea recurgerii la război, astfel apare noţiunea de

„societatea de naţiuni‖, adică un grup de state organizate.

Revoluţia franceză aduce principii noi:precum drepturile omului, dreptul

popoarelor de a dispune de ele însele. Apoi, Napoleon a modernizat şi uniformizat

structurile ţărilor europene impunând acelaşi sistem administrativ, ierarhizat şi

centralizat, precum şi acelaşi sistem de învăţământ. După Revoluţie, Napoleon a

abolit sistemul feudal şi a impus egalitatea civilă. Napoleon a precizat în unul din

discursurile sale că: „ nu va fi repaus în Europa numai sub o singură autoritate, un

şef, un împărat, care va împărţi regate locotenenţilor săi.‖

Viziunea cea mai nouă şi mai plină de greutate a avut-o contele Saint-Simon,

care a publicat în 1814, în colaborare cu un tânăr istoric pe nume Augustin Thierry o

lucrare „ De la reorganizarea societăţii europene sau la necesitatea şi mijloacele de a

10

Pierre Gerbet – La Construction de l’ E,urope, Imprimerie Nationale, pag 12-14

11

aduna popoarele Europei sub un singur corp politic conservând fiecărui popor

european independenţa sa naţională‖. În această lucrare, el preconiza o comunitate

europeană stabilită pe un regim parlamentar şi pe elite administrative, ştiinţifice şi

economice. Potrivit ideii sale, parlamentele tuturor ţărilor Europei ar fi trebuit să-i

recunoască supremaţia unui parlament general situat deasupra guvernelor naţionale şi

investit cu puterea de a judeca diferendele existente11

.

În 1849, la Congresul de pace, Victor Hugo lansa un apel vibrant şi totodată

vag „Statelor Unite ale Europei‖. Proudhon a mers însă mult mai departe, susţinând

în lucrarea Principiul federativ din 1863 că principiul naţionalităţilor ar putea duce la

un nou despotism, ar creşte tirania şi ar alimenta imperialismul. El nu credea într-un

stat federal european, pentru că , susţinea el, naţiunile mari le-ar sufoca pe cel mai

mici. El considera că ar fi mai bine ca gruparea într-un singur stat Europa s-ar putea

face printr-un proces de descentralizare.

Am avut ca ipoteză de lucru ideea hegeliană a raporturilor dintre societatea

civilă şi sistemul instituţional al unei societăţi care pot prezenta situaţii istorice

deosebit de diverse. În istoria gândirii filosofice organizarea şi conducerea generală a

unei societăţi a fost legată de capacitatea ei de a-şi structura conduitele colective, de

a-şi pune probleme obiective pe care trebuie să le soluţioneze şi de a căuta

modalităţile cele mai potrivite pentru dezvoltarea sa identitară.

Este vorba de a structura organizarea şi conducerea unei societăţi pe baza unor

norme morale, politice şi juridice care să-şi afle, în sistemul instituţional, cea mai bună

reprezentare. Este vorba de un stat şi de o constituţie, în primul rând, aşa cum susţinea

Aristotel, prin care acea societate să se definească, să-şi stabilească opţiunile

fundamentale pe care le materializează în politici concrete.

Ţinând seama de rădăcinile spirituale ale Europei se poate susţine că o serie de

trăsături ale vieţii sale se materializează într-un anumit tip de instituţii şi într-o anumită

viaţă politică, asupra cărora au reflectat de-a lungul timpului gânditori consacraţi

efortului de a descoperi cea mai bună formă de organizare şi conducere.

11

Pierre Gerbet – La Construction de l’ E,urope, Imprimerie Nationale, pag 18

12

Principiul explicativ invocat pentru a pune în relaţie viaţa socială cu sistemul

instituţional a fost acela al legitimităţii. Aşa cum scrie Verola Nicola, în spiritul

european s-a dezbătut mereu problema legitimării: într-o negociere a formelor

instituţionale potrivite care în caz de nereuşită aduceau revoluţiile; în raţiunea

oamenilor, în convingerea că ei fac ceea ce trebuie aşa cum trebuie care a adus spiritul

tehnocratic; a legitimării democratice. Primele două tipuri de legitimare o leagă de

lege şi de instituţiile capabile să o elaboreze şi să o aplice pe când legitimitatea

democratică îşi are sursa în voinţa populară exprimată liber.12

Democraţia are capacitatea de a pune în lucru acele mecanisme prin care

sistemul instituţional exprimă voinţa populară, îi dă cadrul instituţional de afirmare şi

oferă garanţii ale respectării opţiunilor unei societăţi de către personalul care

deserveşte instituţiile. Pentru aceasta este necesar un mecanism de control, pe de o

parte a respectării legilor, pe de altă parte a corectitudinii acţiunilor celor investiţi cu

rol conducător.

Alegerea liberă a „scenariilor‖ de dezvoltare a unei societăţi, care se elaborează

doctrinar şi se susţin de către diversele forţe politice, precum şi a clasei politice care să

îl materializeze, devin condiţii de bază ale unui regim politic democratic, aşa cum scria

Norberto Bobbio. Pe măsura dezvoltării practicii democraţiei din ultimele două secole

acestor componente li s-au adăugat o serie de principii legate de controlul democratic

al instituţiilor de putere, de legalitatea acţiunilor lor, de manifestarea partidelor politice,

de separarea puterilor în stat încât democraţia nu mai este numai un ideal de viaţă

social – politic ci şi o realizare reală, în forme deosebit de variate.13

Precizarea elementelor ce definesc regimul politic democratic ajută înţelegerea

modului specific de organizare şi funcţionare a Uniunii Europene care, de la

începuturile ei, nu a fost construită după modelul unui stat şi deci nu şi-a propus să

dezvolte un mecanism instituţional în care să se regăsească dimensiunile democraţiei

interne a vieţii politice.

12

Verola Nicola, L’ Europa legittima. Principi e processi di legittimazione nella costruzione europea, Passigli Editori,

2006 13

Norberto Bobbio, Il futuro della democrtzia, Einaudi, Torino, 1995

13

Debuturile acestei construcţii au fost fără îndoială legate de soluţionarea unor

probleme economice, privind producţia de cărbune şi oţel care preocupau cele şase

state fondatoare ale celei dintâi comunităţi. Erau probleme sectoriale în rezolvarea

cărora cele şase state suverane au hotărât să pună în lucru un mecanism instituţional cu

o componentă supranaţională dar şi cu grija de a respecta atributele suveranităţii

fiecăruia. Caracterul de organizaţie internaţională era deosebit şi numai rezultatele

bune pe care le-a obţinut au făcut ca nici mediile politice nici cele academice să nu se

preocupe de plasarea comunităţii în vreo categorie anumită a ştiinţelor politice.

Încercările de a transfera elementele construcţiei economice în plan politic au eşuat. A

rămas însă limpede faptul că legitimitatea Comunităţii se află în voinţa unor state de a-

şi alătura suveranităţile într-un mecanism instituţional al cărui caracter democratic era

garantat juridic şi se exprima în respectul voinţei fiecărui participant, consfinţită în

Tratate.

Înfiinţarea celorlalte două comunităţi în 1957 a făcut mecanismul instituţional şi

mai complex dar nu a schimbat natura raporturilor dintre mecanismul comunitar şi cel

interguvernamental, al căror echilibre se stabilesc prin reguli tot mai sofisticate.

Caracterul lor greoi provenea tocmai din grija statelor fondatoare de a acţiona organizat

împreună sub semnul unor norme de drept, pentru a dezvolta politici comune menite să

materializeze proiectul de pace şi prosperitate în numele cărora s-au fondat

comunităţile.

În ciuda dificultăţilor pe care le-au întâlnit, a confruntărilor cu valurile de

euroscepticism, Comunităţile au realizat o apropiere atât de puternică în viaţa

economico – socială între oameni încât, în 1992, au putut trece la realizarea Uniunii

Europene, cu structura pe piliere a politicilor, cu un sistem instituţional care era

destinat unei gestionări din ce în ce mai complexe ale problemelor devenite comune

pentru un număr tot mai mare de popoare.

Competenţele fiecărei instituţii s-au precizat în Tratatele ratificate de către fiecare

stat, raporturile dintre ele au fost stabilite tot mai riguros dar societatea europeană s-a

văzut în situaţia în care acest complex instituţional al Uniunii Europene îşi punea

14

amprenta pe viaţa cotidiană a oamenilor fără ca ei să poată decide asupra opţiunilor,

fără a se putea pronunţa în legătură cu politicile pe care le suportă. Consolidarea

construcţiei europene, însoţită de o lărgire a numărului de membri în valuri succesive

care au făcut ca astăzi Uniunea să grupeze 27 de state, a permis introducerea

cetăţeniei europene, a monedei unice, a condus la înfăptuirea celor patru libertăţi, la

crearea unui spaţiu european de justiţie, libertate şi securitate, în care atenţia este

îndreptată spre dezvoltarea armonioasă a tuturor regiunilor Uniunii.

Uniunea Europeană devine tot mai mult un actor al scenei internaţionale, a cărei

acţiune trebuie condusă de un proiect clar, cu posibilităţi tot mai ample de a lua

decizii, pe care în dependenţă de originalitatea pe care o păstrează (Uniunea nu are

personalitate juridică internaţională), le poate lua numai dacă se dotează cu

instrumentele juridice corespunzătoare. Apare necesitatea ca Uniunea să-şi definească

identitatea, să stabilească limpede legitimitatea structurilor sale instituţionale în

respectul pentru voinţa cetăţenilor săi.

Între Uniune – Comunitate şi statele membre se cer precizate raporturile,

cetăţenia europeană impune recunoaşterea unor drepturi libertăţi şi îndatoriri pentru

toţi, ceea ce solicită reconsiderarea competenţelor fiecărei instituţii a Uniunii,

garantarea lor într-un sistem de drept respectat de către toţi partenerii. Proiectul de

constituţie europeană devenit Tratatul de la Lisabona încearcă să răspundă acestor

cerinţe, dar până la intrarea lui în vigoare sunt o serie de probleme pe care le ridică

funcţionarea sistemului instituţional.

Una dintre ele se referă la regândirea legitimităţii sistemului instituţional care

primeşte dimensiuni politice. În acest sens, în ciuda originalităţii sale, Uniunea nu se

poate raporta decât la experienţa politică acumulată de secole în ceea ce se numeşte

stat pentru a se defini. Ea trebuie să opteze pentru a fi o Uniune de state suverane, o

federaţie sau o Confederaţie iar acest fapt trebuie exprimat juridic într-un document

cu caracter constituţional.

Constituţionalizarea Uniunii, precizarea drepturilor şi libertăţilor de care se

bucură cetăţenii ei, a raporturilor acestora cu diversele instituţii au rostul de a consolida

15

legitimitatea ei. În acest sens, noile precizări privind mecanismul decizional vizează

sporirea competenţelor şi rolului Parlamentului European, a Comisiei, ca organ

comunitar de garant al respectării Tratatelor şi al bunei gestionări a politicilor precum

şi a Curţii de Justiţie care asigură nu numai respectarea dreptului comunitar ci şi

îmbogăţirea lui.

Multiplicarea actorilor implicaţi în construcţia europeană impune găsirea

formulelor legitime de participare a tuturor la punerea şi soluţionarea problemelor

Uniunii. O legitimizare a sistemului instituţional înseamnă o recunoaştere a lui, a

funcţionalităţii şi eficienţei cu care răspunde la problemele oamenilor.

O altă preocupare a Uniunii izvorâte din cea legată de legitimitatea

democratică a sistemului său instituţional se leagă de apropierea acestuia de cetăţeni,

de problemele lor de viaţă economică şi socială. O democraţie europeană se poate

concepe dacă Uniunea se leagă direct de cetăţeni, ceea ce înseamnă o diminuare a

rolului organismelor statelor naţionale, ipoteză dificil de susţinut, în condiţiile

resurecţiei naţionalismelor şi ale rezervelor statelor de a-şi ceda atributele suveranităţii

în o serie de politici (fiscală, educaţională, externă şi de apărare). Unii autori susţin că

o soluţie ar putea fi dată de atragerea parlamentelor naţionale în mecanismul

instituţional european care să permită în acelaşi timp sporirea competenţelor

Parlamentului European. În acest fel se deschide calea unei şi mai mari complicări a

mecanismului instituţional, fapt pe care nu îl doreşte nimeni.

M. V. Antonescu preia o idee a lui J.H.H. Weiler care ni se pare expresivă

pentru fondul întregii discuţii atunci când scrie că „ Uniunea se confruntă cu un deficit

democratic tocmai pentru că nu are abilitatea de a dezvolta structuri şi procese care ar

putea transpune la nivelul european de guvernare tradiţia controlului guvernamental, a

răspunderii parlamentare şi a responsabilităţii administrative practicate în diferite

modalităţi în cadrul statelor membre.14

Pe măsura transferării unor competenţe sporite către instituţiile europene,

balanţa democratică a devenit mai deficitară pentru că cetăţeanul european, deşi formal

14

M.V. Antonescu, op.cit. pg.111

16

se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, nu are obiect pentru a le exercita şi prin

urmare nu mai poate juca un rol semnificativ pentru orientarea politicilor europene.

La această observaţie trebuie să adăugăm şi faptul că odată stabilite opţiunile

generale ale Construcţiei europene, cu accent pe materializarea valorilor spiritului

european, pe respectarea tradiţiilor şi individualităţii fiecărui actor, rolul instituţiilor

este încărcat de spirit tehnocratic, ceea ce impune rolul specialiştilor şi sporirea

funcţiilor comitologiei – locul în care se întâlnesc toate instituţiile Uniunii în efortul de

a pregăti şi realiza cele mai bune decizii.

Este legitimă, în acest cadru, revendicarea unor grupuri de reflexie cum este cel

intitulat „Iniziativa dei Cristiani per l’Europa‖ de a repune în valoare sensul

construcţiei europene, de a reda popoarelor semnificaţia profundă pe care o are viaţa

lor laolaltă, nu ca o simplă piaţă comună, reglată exclusiv de legile economiei de piaţă

ci ca o unitate spirituală care se poate materializa politic, într-o structură instituţională

deschisă spre societatea europeană. Europa trebuie să conserve vocaţia ei socială, parte

constitutivă a propriei identităţi şi să garanteze fiecăruia, indiferent de originea socială

şi etnică, accesul la formarea spirituală, la muncă şi la o viaţă demnă într-un spaţiu al

prosperităţii, păcii, libertăţii şi securităţii. Este vorba de o schimbare de mentalităţi care

să conducă la construirea democraţiei europene ca viaţă social – politică centrată pe

problemele cetăţenilor, care să fie informaţi printr-o comunicare deschisă şi corectă,

clară şi directă despre marile probleme ale Uniunii.15

În acest sens sunt legate

conceptele de democraţie, coerenţă şi transparenţă ca obiective pe care Uniunea trebuie

să le urmărească în perspectiva intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.16

Este vorba de a revitaliza principiul filosofic al democraţiei ca viaţă politică

bazată pe drept şi realizată prin drepturi, încercând depăşirea formulei unei

democraţii liberale şi constituţionale prin accentuarea rolului dreptului în structurarea

vieţii social – politice. Întreaga dezbatere cu conţinut filosofic, susţinută de o pleiadă

de autori (Ronald Dworkin, S. Scheingold, B. Ackerman) aşează la baza proiectului

15

Ritroviamo il senso della costruzione europea, Manifesto del Gruppo „Iniziativa dei Cristiani per Europa‖, IXE,

Luxemburg, 2007 16

M. Dony, L.S. Rossi (eds), Démocratie, cohèrence et transparence, Vers une constitutionnalisation de l’Union

européenné, Ed. U.B., Bruxelles; 2008

17

de adâncire a democraţiei (în general, dar cu mare valabilitate pentru Uniunea

europeană) ideea unei etici a democraţiei, în care individul are o preeminenţă

ontologică faţă de comunitatea politică şi nu se supune utilitarismului sau simplei

dominaţii a majorităţii asupra minorităţii. Ea nu se reduce la respectarea principiului

reprezentativităţii pentru că „poporul – cum scrie D. Rousseau – poate exista şi în

afara reprezentanţilor săi, dar cere cu necesitate stabilirea clară a regulilor jocului

politic în Constituţie şi legi. UE ar fi în acest sens „un stat de drept supranaţional‖

după expresia lui M. Rouyer în care respectării normei de drept i se acordă statutul de

fundament al democraţiei centrată pe insul uman.17

Se poate afirma că aceste probleme ale democratizării sistemului instituţional

al UE au fost centrale pentru stadiul actual al construcţiei europene. Ca şi în alte

momente istorice ale evoluţiei sale, Uniunea a găsit un răspuns original la consolidarea,

ei impusă de cerinţele apropierii dintre popoarele europene. Aşa a fost cazul cu Actul

Unic European în 1986, cu Tratatul de la Maastricht din 1992 sau cu Tratatul de la

Amsterdam şi cel de la Nisa care au introdus, fiecare, soluţii noi (prin principiul

subsidiarităţii, prin introducerea cetăţeniei europene. etc.).

Răspunsul la actualele întrebări legate de funcţionarea UE se află în formularea

problematicii guvernanţei europene. Ea sintetizează experienţa acumulată în

conducerea Uniunii şi în acelaşi timp deschide calea construirii unei democraţii

europene prin cerinţa ca Europa să aparţină cetăţenilor ei, în reprezentarea voinţei lor

şi în participarea lor multinivelară la adoptarea şi înfăptuirea deciziilor.18

Deşi a fost ironizată şi criticată, după unii exegeţi chiar uitată datorită

dezbaterilor legate de constituţionalizarea Uniunii, guvernanţa europeană, de care şi-a

legat numele Comisia Prodi, apare ca soluţia actualei etape a construcţiei europene la

preocupările ei de democratizare. Este proba că voinţa europenilor de a trăi împreună,

într-o Uniune tot mai puternică, va găsi forţa imaginativă a soluţiilor celor mai

potrivite. Ceea ce confirmă esenţa spiritului european.

17

Muriel Rouyer, Les promesses du constitutionalisme, în: Raisons politiques, Nr. 10, 2003 18

Henri Oberdorff, Guvernance interne de l’Union europeenne. www.science-po.upmf-grenoble.fr. 1.29.2009

18

Rutele au fost căi pe care s-au realizat deplasările oamenilor şi mărfurilor care

aveau locuri de popas, legături cu drumurile capilare, posibilităţi de a schimba

informaţii şi valori. În mod firesc erau drumuri lungi, principale, importante prin

masa de oameni şi de mărfuri care circulau pe ele dar şi drumuri secundare,

cunoscute de toată lumea sau drumuri secrete, utilizate oficial sau de către

răufăcători.

Unele drumuri erau încărcate de simbolistica oficială a puterii politice şi

administrative pe care circulau personaje însărcinate cu colectarea impozitelor,

administrarea justiţiei, cu inspecţii sau controale. În mod particular unele trasee erau

realizate de regi şi împăraţi iar ele lăsau o puternică impresie colectivă şi marcau

momente istorice. Este cunoscută vizita Mariei Tereza la Bonţida prilej cu care

nobilimea a realizat un drum de sare pe care ea s-a deplasat cu o sanie deşi era vară.

Tot aşa se evocă vizita împăratului Franz Josif al II-lea pe valea Someşului prilej cu

care a rostit faimoasa propoziţie Salvae Parva Romuli Nepos din cuvintele căreia au

rămas până azi numele satelor respective19

.

Alte drumuri erau destinate schimburilor de mărfuri, uneori pe distanţă mare,

cum erau drumul ceaiului, al mătăsii, alteori pe distanţe mici favorizând raporturi de

bună vecinătate între comunităţi. Erau apoi drumurile militare pe care se deplasau

armatele sau care făceau legătura între garnizoanele militare ori între diversele

corpuri ale armatelor aflate în ofensivă. Romanii au rămas în istorie pentru concepţia

pe care o puneau în practică atunci când desfăşurau operaţiuni de cucerire pe baza

căreia esenţial era drumul pe care urmau să avanseze trupele. Este şi astăzi mărturie

podul lui Apolodor de pe Dunăre care asigura legătura între malurile fluviului pentru

desfăşurarea campaniei din Dacia.

Interesantă este restabilirea rutelor transhumanţei, legată de mişcarea unor

populaţii dintr-un loc în altul pentru căutarea resurselor necesare creşterii animalelor

sau albinelor (dinspre vale spre munte şi invers, dintr-o zonă florală în alta). Fiind

legată de anotimp, transhumanţa avea un caracter temporar dar şi ciclic. Cercetările

19

19

istorice pun în lumină vechimea acestei mişcări sociale şi faptul că în Evul Mediu

târziu, odată cu consolidarea structurilor politico – administrative apar elementele

unei organizări a fenomenului şi a unei reglementări (comerciale, de proprietate,

financiare, juridice). Procesele de modernizare au determinat scăderea acestui

fenomen social – economic altădată prezent pe spaţiul european însă transhumanţa şi-

a pus amprenta asupra schimburilor de valori materiale şi spirituale. Prezenţa lui în

toate regiunile Europei (din Scoţia şi Scandinavia în Spania, Franţa şi Italia, din

Anglia în Balcani) a generat scheme de gândire şi comportament asemănătoare

precum şi un dialog între diversele comunităţi.

În opinia noastră un loc important în construcţia unitară a spiritualităţii

europene l-au avut pelerinajele care se desfăşurau spre un loc considerat sfânt, pe

drumuri bine stabilite, cu o anumită organizare, antrenând o logistică şi o simbolistică

specifice, cultivând ospitalitatea. Deşi fenomenul este milenar el a avut un caracter

aproape popular abia în Evul Mediu când destinaţiile erau Roma, Ierusalim, Santiago

de Compostela, când grupuri umane alcătuite din toate straturile sociale se deplasau

pe distanţe mari, pe parcursul a mai multor luni de zile. Locul de popas cel mai

utilizat erau mânăstirile unde pelerinii primeau hrană şi adăpost dar pe măsură ce

numărul lor a crescut au apărut soluţii alternative (hanuri, locuri de staţionare). Aici

se făceau schimb de informaţii între grupurile aparţinând unor culturi diferite dar

unite de credinţa religioasă, de simbolurile bisericii20

.

20

Hopper Sarah, To be a Pilgrim, The Medieval Pilgrimage Experience, Sutton Publ… 2002

20

Călătoriile legate de pelerinaj ofereau prilejul unei cunoaşteri reciproce între

oameni, al unor schimburi de informaţii şi obiceiuri, al construirii unei spiritualităţi

comune alcătuită din valori, cutume, atitudini faţă de viaţă, criterii de judecată

comună. Ele au fost subiect al unei bogate literaturi din care se cuvine pomenită

lucrarea lui Chauser „Povestirile din Canterbury‖21

.

Una dintre cele mai cunoscute rute de pelerinaj a fost de-a lungul Evului

Mediu Via Francigena sau Via Romea, de la Canterbury la Roma pe aproximativ

1600 de km. Prima menţiune a acestui drum datează din anul 990 şi este prezentă în

Jurnalul de călătorie (păstrat la British Library) al arhiepiscopului de Canterbury

Sigerico „Calendasco‖, numit şi cel Serios, venit la Roma pentru a-l vizita pe papa

Ioan al VI lea, într-o călătorie care a avut 79 de etape (în fapt drumul de întoarcere –

de Roma usque ad mare -) după ce a preluat „il pallio‖ – mantaua de arhiepiscop.

Itinerariul descris de Sigeric este mărturia întrepătrunderilor culturale ale timpului, a

schimburilor economice, a obiceiurilor pe care le cultivau populaţiile întâlnite.

21

21

Pelerinajul se supunea unor reguli unitare ale bisericii în toată Europa. Plecarea

în pelerinaj se făcea cu acordul expres al episcopului, după un examen serios al

candidatului privind puterea credinţei de care era animat şi dorinţa sinceră de a-şi

adânci convingerile deoarece pelerinajul era considerat o cale a purificării spirituale.

Dacă întâlnea conflicte armate pelerinul era protejat de către soldaţi fiind considerat,

ca şi copiii şi văduvele, o fiinţă ce trebuie ocrotită. În cadrul messei parohiale, după

ce familia şi cei apropiaţi îşi dădeau acordul, el primea toiagul de pelerin şi desaga de

pâine urmând să plece imediat pe un drum stabilit de tradiţie. La întoarcere era primit

în cadrul unei ceremonii, ocazie cu care trebuia să depună pe altarul bisericii frunza

de palmier al Jerihonului.

Via Francigena este astăzi obiect de studiu dar şi de revitalizare a unei tradiţii

prin cultivarea obiceiurilor locale şi a dialogului dintre culturi. Asociaţia Europeană

22

pentru Via Francigena organizează seminarii, spectacole, excursii pe traseul de

altădată, publică o revistă de studii pluridisciplinare, consacrate diverselor etape ale

drumului, întrepătrunderii dintre culturile locale, legăturilor economice dintre zonele

străbătute de drum. De exemplu, pentru etapa dintre Saint Croix şi Yverdon s-a

stabilit modul în care alături de pelerinaj se făcea comerţ cu sare. Ceea ce este

interesant de semnalat este faptul că pe acest drum carele aveau roţi la aceeaşi

distanţă, bine precizată pentru toţi cei ce treceau pe acolo, care lăsau urme adânci

încât drumul nu putea fi parcurs de care cu un ecart diferit între roţi, aparţinând

eventual concurenţei.

O altă cale cunoscută de pelerinaj religios ducea credincioşii la San Jaques de

Compostela. Ea era organizată după aceleaşi reguli pe cei 8oo de km, de la

Roncesvalles la Compostela. Ea se desprinde din Via Francigena şi se distinge de

drumul aragonez care trece prin sud- vestul Franţei peste Pirinei şi se întâlneşte la

Puenta la Reina cu drumul de Compostela. Autorităţile catedralei eliberează un

credenţial, un adevărat paşaport de pelerinaj care dă dreptul la utilizarea locurilor de

popas special amenajate (refugios). Cu acest prilej pelerinul îşi declară motivaţia

spirituală a călătoriei.

Asociaţii de cultivare a itinerariilor, numeroase lucrări şi articole, asociaţii

internaţionale de sprijin, consacrarea lui ca itinerar cultural al Europei, creşterea

constantă a numărului de pelerini (mai ales în anii jubiliari ai Catedralei) probează

anduranţa actului cultural al acestui drum, cu legături stabilite cu drumul Madridului

şi cu cel german, cu Via Francigena, via Turonensis, Via Lemovicensis, Via

Podiensis, Via Tolosana, semn al unei intense întrepătrunderi culturale din 830 până

azi, de atunci de când călugărul Pelagius a identificat mormântul sfântul Jaques.

Scrierile istorice consemnează de asemenea drumul dintre Oslo şi Nidares

(actualul Trondheim) cunoscut sub numele de Kons Road pentru că este drumul

pelerinilor spre mormântul Sfântului Olav Haraldsson, mort în urma bătăliei din 1030

de la Stiklestad şi sanctificat un an după aceasta. Este un drum de 643 km străbătut

mai ales de norvegieni şi suedezi dar care, pe fondul renaşterii pelerinajului în

23

întreaga Europă, devine un punct de atracţie pentru alţi pelerini. Ca şi în cazul altor

trasee şi acesta a generat povestiri şi legende „saga‖, prin care se îmbogăţeşte

spiritualitatea europeană. Catedrala din Tr0ndheim este un muzeu al picturii

sculptate, al artei portretului, al inscripţiilor în limba latină şi în vechea limbă a

norvegienilor.

Se menţionează, de asemenea, drumul nemţilor, drumul slavilor pre cum şi

drumurile de pelerinaj la locurile sfinte de la Ierusalim. Acestea din urmă aveau ca

punct de plecare mai ales sudul Italiei dar şi Marsilia sau mari oraşe din Bizanţ.

Pelerinajul la locurile sfinte a consolidat în Evul Mediu credinţa religioasă a

europenilor, fiind un adevărat fenomen social22

.

Aceste itinerarii au devenit un obiect de studiu şi cultivare pentru Consiliul

Europei care a înfiinţat la Luxembourg un institut european al itinerariilor culturale

ale cărui teme de lucru se referă nu numai la reţelele de pelerinaj ci şi la itinerariile

meşterilor în arta barocă, la reţelele monahale ale diverselor ordine religioase, la

ritualuri şi sărbători populare în Europa, la drumurile ţiganilor, la circulaţia cărţii, la

itinerariile evreilor, la drumurile lui Mozart. Din anul 2009 un obiectiv interesant şi

pentru România este studiul bisericilor - cetate din Ardeal, început cu cel din jurul

Sighişoarei şi Mediaşului23

.

Să adăugăm faptul că reţelele de pelerinaj sunt cultivate astăzi nu numai din

raţiuni religioase ci şi culturale şi turistice aşa cum este cazul anului 2009 an paulin

Jubiliar şi ecumenicx. În 1054 Lutbert, al 31 episcop de Cambrai a plecat în pelerinaj

la locurile sfinte urmat de 3000 de credincioşi din Picardia şi Flandra. Câţiva ani mai

târziu arhiepiscopul de Mainz împreună cu episcopii de Ratisbona, Bamberg şi

Utrecht, urmaţi de 7000 de cetăţeni pleacă în pelerinaj la locurile sfinte. Exegeza

vorbeşte de un mit al Ierusalimului care a conturat spiritualitate a Evului Mediu

european.

În structurarea spiritualităţii unitare a Europei un rol hotărâtor l-au avut

Universităţile.

22

23

a se vedea Institutul European des intineraires culturels, wwwculture – routa.lu/php, 12 aout. 2009

24

De la începutul lor universităţile au avut un caracter internaţional, în sensul în

care au primit studenţii şi profesorii de pe spaţii culturale foarte diverse. Într-o

lucrarea consacrată schimburilor dintre universităţile europene în timpul Renaşterii se

evidenţiază impactul cultural şi social al mobilităţii universitare întrucât aceste

instituţii erau focare de atracţie spirituală, loc de întâlnire şi dialog între studenţi şi

profesori aparţinând unor naţiuni diferite (aceasta chiar dacă primele universităţi, cum

au fost cele din Bologna şi Paris, cunoşteau o organizare a studenţilor după „naţio‖ –

după locul de origine). Se ştie că unele universităţi, chiar dacă aveau cele patru

facultăţi tradiţionale: teologie, drept, arte, ştiinţe, erau mai performante şi deci mai

atrăgătoare, pentru unele specializări. De aceea la Bologna, Ravena şi Padova, veneau

studenţi pentru facultatea de drept, la Padova, Basel, Montpelier şi Salerno pentru

medicină, la Paris pentru filosofie şi teologie, Universitatea din Toulouse era loc de

întâlnire pentru studenţii din Italia şi Spania.

25

Se adaugă faptul că ordinele religioase ofereau burse pentru studenţii recrutaţi

de pe tot spaţiul european. După 1570 calviniştii ofereau burse pentru mii de studenţi.

În măsura în care teologia domina viaţa spirituală a timpului primele

universităţi continuau învăţământul scolastic din centre episcopale (Reims, Chartres,

Angers, Laon sau din mănăstiri (Cluny, Saint Gall) sau în formule independente de

studiu cum era medicina la Salerno sau dreptul la Ravena.

Discuţiile medieviştilor au pus în evidenţă continuitatea procesului educativ de

nivel înalt în diverse locuri din Europa. La Marsilia se studia limba şi literatura

greacă, la Autun preda Eumene iar la Bordeaux sfântul Jerome şi Siminac; La Trier

şi Reims erau şcoli de retorică. În sensul unei instituţii cu reguli şi privilegii,

recunoscută pentru faptul că acorda o pregătire superioară oficializată şi mai apoi

grade, universitatea apare în spaţiul occidental abia în secolul al XII lea. Răspândirea

universităţilor este relativ rapidă aşa cum se vede din tabelul alăturat. Secole la rând,

până se vor naţionaliza, universităţile vor vorbi limba latină, favorizând construirea

unei ‖republică a literelor‖.

Roger Bacon vine de la Universitatea Oxford la Paris în 1245 pentru a susţine

cursul asupra Fizicii şi Matematicii lui Aristotel. Toma de Aquino predă la Paris,

Neapole şi la Kőln iar Erasmus numit prinţul umaniştilor‖îşi ţine prelegerile la

Louvain, în Anglia, în Elveţia‖, Germania şi Franţa. Nu întâmplător este considerat

unul dintre fondatorii republicii literelor, expresie a unui angajament pentru

edificarea spiritului unitar al Europei. Pentru el ideea de creştin era unificatoare

pentru europeni, reuniţi într-un spirit pacifist şi cosmopolit care să depăşească

egoismele naţionale, membrii unei umanităţi căreia fiecare trebuie să-i consacre cu

umilinţă, dragostea.

Cruciadele

26

Philips' New Historical Atlas for Students

By Ramsay Muir, M.S.,

Professor of Modern History in the University of Manchester,

First Edition, 1911,

George Philip & Son, Ltd.,

London: The Londond Geographical Institute, 32 Fleet St., E.C.

Raporturile dintre Biserică şi Stat, tensionate sau de apropiere, încercând să se

domine reciproc au născut, fără îndoială, în spiritualitatea europeană o ruptură între

sistemul de valori ale fiecăruia dar mai ales au adus distincţii între ierarhiile pe care

le-a propus fiecare. Dar, dincolo de aceste distincţii ambele instituţii au pus o

problemă centrală pentru spiritualitatea europeană, aceea a condiţiei omului în lume,

a prezenţei în viaţa lui, personală şi colectivă, a unui sistem de valori centrat pe omul

27

însuşi în frunte căruia să stea adevărul, binele, dreptatea şi frumosul pe care le

postulase Platon. De aici o legătură strânsă între convingerile social politice ale

bisericii – în special a celei catolice care le-a structurat sistematic şi coerent sub

unghi doctrinar – şi ideologiile conservatoare pentru care tradiţia, familia, ordinea,

legalitatea şi echilibrau finalităţile organizării social – politice.

Odată cu iruperea modernităţii şi afirmarea liberalismului această scară de

valori se schimbă. Cu toate că şi liberalismul se construieşte pe ideea centralităţii

fiinţei umane, teza lui de bază afirmă libertatea ei de a-şi construi propria viaţă,

lăsând pe seama dreptului reglarea raporturilor cu semenii, într-un mecanism numit

democraţie. Machiavelli este, în această ordine de idei, autorul concepţiei despre

separarea moralei de politică inaugurând astfel, ceea ce va deveni mai târziu, prin

Max Weber principiul autonomiei valorilor. În cadrul fiecărui domeniu specific de

valori se pun în lucru ierarhii proprii, stabilite după criterii specializate, care

declanşează – în numele principiului libertăţii – o cauză, o competiţie pentru

performanţă. Nimeni nu poate contesta faptul că în acest fel producţia economică a

stat sub semnul revoluţiilor industriale şi ştiinţifice aducătoare de prosperitate, că

politica şi-a perfecţionat mereu mecanismele democraţiei, că viaţa cotidiană a devenit

mai complexă prin multiplicarea relaţiilor dintre oameni. Unele transformări au

devenit neliniştitoare pentru spiritele reflexive. Dominaţia tehnicii asupra condiţiei

umane generează reacţia spiritualistă a lui H. Alain, invazia maselor în arena istorică

aduce cu sine reacţia lui Ortega y Gasset iar colectivismul masificării oferă

argumentele filosofiei lui H. Marcuse.

Cel mai grav afectează însă spiritualitatea europeană cele două forme de

totalitarism, ale căror rădăcini se află de asemenea în spiritualitatea modernă, în

principal în gândirea lui J.J. Rousseau. Aşa cum argumentează Pierre Manent, din

ideea unui contract social între oameni liberi, care conferă structurilor de organizare

socială – statului şi dreptului – rolul de a asuma reprezentarea colectivităţi, rezultă

două posibilităţi: una oferă şansa respectării libertăţii individuale şi face din

mecanismul politic un instrument de putere respectuos faţă de cetăţean; celălalt pune

28

accentul pe mecanismele instituite în vederea organizării şi conducerii generale a

societăţii care îşi asumă funcţia de reprezentare a interesului general. În acest caz

acestea pot decreta ele însele conţinutul acestuia, pot accentua rolul egalităţii tuturor

în afirmarea libertăţii şi astfel se deschide calea totalitarismului24

.

Chiar dacă sunt distincţii legate de fundamentele teoretice sau de finalităţi

diferite ale fascismului şi comunismului, aşa cum argumentează Jean Eleinstein,

ambele forme de totalitarism au încălcat un principiu fundamental al spiritualităţii

europene, cel al libertăţii izvorâte din situaţia de proprietar pe care o are omul asupra

datelor care îl definesc. De aici ideea că epoca actuală este datoare să facă sinteza

între idealul de libertate, pe care singură politica nu îl mai poate susţine şi nici

dreptul, şi cel de personalitate Cardinalul Lustiger scria în acest sens că există în

prezent tentaţia de a substitui forţa legilor civile cu conştiinţa personală şi cu

responsabilitatea propriilor alegeri. Conştiinţa şi libertatea ar fi reduse astfel la

legalitate şi la politică, teză afirmată cândva de către Sofişti şi pe care a respins-o

Socrate. Unele epoci au găsit formula de a măsura legalitatea şi politica cu o unitatea

morală dar epoca noastră, operând o reducţie în sens opus a devenit cinică, marcând

triumful planetar al lui Machiavelli. De aici o serie de crize ale vieţii social şi

economice, politice şi culturale care ating persoana umană, centralitatea ei pentru ea

însăşi.

Este necesară reunirea, într-un model de viaţă socială, al libertăţii exprimată de

caracterul universal al democraţiei, al libertăţii economice şi comerciale cu adevărul

şi cu credinţa25

De aceea Adornato consideră că numai opoziţia faţă de răul reprezentat de

totalitarisme nu îl poate îndrepta după cum nici prin simpla răspândire a ideologiilor

antitotalitare şi democratice nu sunt de ajuns ci trebuie redescoperite izvoarele morale

originare ale culturii occidentale. Relativismul moral şi utilitarismul nu pot frâna

totalitarismul pentru că ne conduc la o criză a raţiunii şi la nihilism. Adornato crede

24

P. Manent, Istoria instituţională a liberalismului……

25

F. Adornato, La Nuova Strada: Occidente e liberta dopo il novecento, Ed. A. Mondadori, Milano, 2003

29

că instaurarea totalitarismelor a fost posibilă datorită crizelor pe care le-a traversat

spiritualitatea europeană în epoca modernă, dovedind fragilitatea sistemului de valori

pe care aceasta le-a adus dar şi faptul că a propus o ruptură prea radicală cu rădăcinile

profunde ale culturii europene. Libertatea, în numele căreia s-a construit economic,

politic, spiritual s-a îndepărtat, treptat, de adevărurile profunde, s-a plasat în sfera

suprastructurii, expunându-se la atacurile nihiliste. El se întreabă – pe drept cuvânt –

ce semnificaţie mai are libertatea dacă oamenii nu se mai raportează la conceptele de

Bine şi Rău, la o condiţie umană universală pe care a invocat-o I. Kant, punând-o sub

semnul moralităţii generalizate dar interiorizată.

Este timpul redescoperirii sensului vieţii, al gândirii puternice aflată la originea

culturii şi civilizaţiei europene, când globalizarea nu mai poate fi tratată cu

instrumentele intelectuale ale post – modernismul nici cu gândirea relativistă şi nici

cu cea debilă, care nu se leagă de familie, muncă, pământ, comunitate. Se cere

recorelată libertatea economică socială şi politică cu valorizarea persoanei umane şi a

individualităţii ei.

Lăsând la o parte activitatea politică a lui Ferdinando Adornato, el ne reţine

atenţia prin efortul teoretic de a sintetiza poziţiile filosofiei creştine cu cele ale

liberalismului şi neconservatorismului. Referinţele lui la o serie de gânditori liberali

ca F. Hayek şi F. Bastiat se întâlnesc cu invocarea, ca punte de sprijin, a poziţiilor

gândirii democrat creştine. El spune clar că în orizontul său teoretic se leagă profund

cultura liberală şi gândirea creştină şi crede că restructurarea vieţii politice nu se

poate înfăptui dacă în conştiinţa populaţiei nu renasc valorile care au fondat

spiritualitatea europeană26

.

Contrapuse altădată şi angajate într-o competiţie de către Stat şi Biserică cele

două filoane de gândire care au stat la baza spiritualităţii europene trebuie să-şi ofere

una alteia argumentele reînnoirii firului umanist de gândire europeană. Referinţa lui

A de Tocqueville ne duce cu gândul la ideea că distincţiile şi competiţia dintre cele

două filosofii au acumulat mari diferenţieri între ele şi numai recursul la straturile

26

F. Adornato, La rivoluzione delle coscienze: come puo rinascere un paese tradito dalle classi dirigenti, Ed. Rizzoli., 1997

30

adânci ale spiritualităţii europene poate restabili un dialog autentic între ele. Până

atunci cuvintele autorului lucrării „Democraţia în America‖ sunt pline de actualitate

atunci când constatăm bătălia între ele, deşi în ochii lui D-zeu sunt legate indisolubil,

sunt lucruri sfinte pentru că grandoarea şi fericirea omului în această lume nu poate

rezulta decât din reunirea lor într-o legătură necesară care le slăbeşte pe amândouă

dacă ele se separă.

În acelaşi sens se exprimă şi Sergio Belardinelli care consideră că dacă cele

două mari curente de gândire se întorc la spiritul european vor vedea, odată dinspre

catolicism, că economia de piaţă în democraţia liberală îşi au acolo elementele

definitorii ale persoanei umane şi raporturilor cu semenii iar apoi dinspre liberalism

se va înţelege că libertatea nu poate fi înţeleasă exclusiv formal, că activitatea

economică nu este simplă aurosatisfacere ci un serviciu social iar activitatea politică

este căutarea binelui comun.

Este un filon de gândire susţinut de un Toma de Aquino care conduce la

Spinoza şi Locke iar în plan economic la Adam Smith. Jacques Garello scrie şi el că

numai conjugând liberalismul şi catolicismul occidentul poate regăsi echilibrul său

intelectual. Separarea lor a însemnat o autonomizare a valorilor pe care fiecare le

susţine şi s-a căzut, de o parte în incapacitatea de a reforma biserica şi de a o adapta

presiunilor lumii contemporane iar de cealaltă parte consumismului vieţii comode

dictatoriale, înstrăinarea umană. Sergio Belardinelli subliniază faptul că 0ccidentalul

a ajuns să răspândească la scară planetară puterea tehnologică, politică şi economică

în ceea ce se numeşte globalizare şi mondializare, generând nu numai uriaşe

discrepanţe între actorii scenei internaţionale şi importante fracturi culturale ci şi

spaime legate de terorism, cataclisme, sărăcie, fanatism religios şi ideologic. El însuşi

nu a reuşit să depăşească ruptura dintre morală şi politică, dintre spiritualitate, cultură

şi viaţa economică, încât a căzut într-o criză de valori pe care numai recursul la

moştenirea spiritului european peren o poate soluţiona.

„Occidentul creştin – scrie profesorul bolognez – liberal şi democratic – trebuie

să creadă în mod serios în valorile sale, să le probeze cu credinţă, ştiind că libertatea,

31

solidaritatea, pluralismul, toleranţa, respectul pentru toţi oamenii nu sunt valori facile

ci sunt valori care cer rigoare şi spirit de sacrificiu‖27

.

Este adevărat că prin definiţie credinţa creştină transcende toate formele

politice şi deci creştinismul nu poate fi identificat cu Occidentul. Dar din creştinism

s-a putut naşte un regim politic liberal şi democratic care se poate raporta critic la tot

ceea ce înseamnă înjosirea fiinţei umane, deci şi la regimurile politicii totalitare sau

care, într-o formă agresivă tiranizează propria populaţie. Dacă până în secolul al XX

lea aceste raporturi nu au apărut cu claritate crizele secolului trecut (economice,

politice, spiritual – culturale) marcate de două conflicte mondiale, de totalitarisme, de

sărăcie şi riscul distrugerii planetei au adus în planul reflexiei filosofice problema

învingerii lor. Iar condiţia primă a fost legată de înfrângerea fricii pe care acele crize

au generat-o. Expresia cea mai limpede a îndemnului de a învinge Răul prin

revitalizarea credinţei a formulat-o Papa Ioan Paul al II lea în celebrele cuvinte

„Aprite le porte a Cristo e non abbiate paura‖. „Deschideţi porţile lui Cristos şi nu vă

fie teamă‖. Belardinelli susţine că în acest fel gândirea şi limbajul Conciliului

Vatican II au intrat coerent în gândirea şi acţiunea Bisericii28

. În faţa căutărilor unui

sens al lumii de azi mesajul Papei a îndemnat la un curaj de profunzime în căutarea

adevăratei eliberări umane pe drumul cristic şi nu prin ştiinţă, tehnică, putere

economică sau politică. Acestea s-au dorit eliberatoarele omului de propriile

prejudecăţi, făcându-l stăpân pe sine, pe natură şi pe istorie dar au creat şi o lume de

erori şi minciuni conexe ale modernităţii care i-au marcat declinul anticreştin. Meritul

Papei Ioan Paul al II lea rezidă în apelul la credinţa în demnitatea omului ca o creaţie

a lui Dumnezeu capabilă să reumanizeze o lume prin redescoperirea a ceea ce este

tipic uman: munca, familia, cultura.

În „Redemptor Hominis‖ se arată că această lume a fost creată pentru om, a

cărui viaţă stă sub semnul Înţelepciunii şi Adevărului. Este o credinţă a lui şi numai a

lui, nu ca un determinant extrinsec ei ca substanţă a gândirii şi acţiunii noastre, ca

27

S. Belardinelli, Contro la paura. L’Occidente, le radici cristiane e la sfida del relativismo, Edito dallia fondazione

liberal, 2005 28

Idem, pg. 47

32

persoane şi ca societate, în raporturile cu natura şi cu semenii. O asemenea manieră

de a-l privi pe om în unicitatea sa îl obligă la a trăi în spiritul unor valori înalte care

să-i permităsă judece toate producţiile sale prin prisma unor criterii înalte, inspirate

de un umanism de substanţă. De aceea, a-l coboră pe om la rolul de simplu

consumator sau votant, care are propria morală particulară, aşa cum a procedat

marxism – leninismul şi relativismul moral este o „eroare antropologică‖ pentru că

atunci nu mai este „imaginea lui Dumnezeu‖. Nu lupta de clasă, în care au crezut

mulţi intelectuali occidentali sau militanţii ―teologii eliberării şi speranţei‖, este

soluţia la crizele actuale ci „dragostea transformatoare, pacificatoare, iertătoare şi

conciliantă‖.

Drepturile omului trebuie să înceapă cu umanizarea universului muncii nu ca

muncă cu scop în sine şi nici ca fapt datorat pieţei ori ca instrument al supravieţuirii

şi apoi îmbogăţirii ci ca moment al afirmării ca om, care îşi angajează acolo ceva din

viaţa lui, trăieşte transcendenţa propriei persoane; în muncă omul nu este un

instrument ci un cadru al legăturii cu celălalt. De aici prioritatea muncii asupra

capitalului şi considerarea ei ca un drept fundamental al omului, într-o optică diferită

de cea marxistă sau de cea promovată de ateismul practic, de spiritul tehnocratic şi de

indiferenţa pe care ele o aduc faţă de marile valori morale29

.

Pe un plan mai larg Papa Ioan Paul al II lea a consacrat o serie de Enciclici prin

care a dezvoltat, cu un aparat categorial, o serie de teme ale Conciliului Vaticani II

privind criza culturii moderne, legată mai ales de separarea Adevărului de Libertate,

de întoarcerea unor câştiguri ale omului cum sunt ştiinţa şi tehnologia împotriva lui

însuşi (tehnologiile genetice şi reproducerea artificială, avortul şi eutanasia). Se

pierde un mare câştig al epocii moderne, statul liberal, democraţie şi de drept, în care

sensul dreptului constă în a indica ce trebuie să facem şi nu în a afirma că fiecare este

liber să facă ceea ce îi place. Binele comun, pe care trebuie să-l traducă dreptul şi

politica în normă de conduită generală, cere fiecărui om să îşi depăşească interesele

individuale. Belardinelli scrie că „născută pe rădăcini indiscutabil creştine, cultura

29

A se vedea: Laborem Exercens, soeâllicitudo Rei Socialis şi Centesimus Annus

33

noastră liberal – democratică pare a fi devenit un parazit al acelor rădăcini pe care nu

le mai alimentează cu credinţa necesară dar din care vrea să trăiască30

.

Raţiunea, libertatea şi democraţia liberală sunt chemate să-şi refăurească

rădăcinile creştine în Enciclicele „Veritatis Splendor, Evangelium Vitae, Fides et

Ratio‖.

În consecinţa aceloraşi orientări, Papa Ioan Paul al II lea a manifestat o atenţie

particulară pentru familie, în condiţiile în care aceasta, mai ales în Occident, trece

printr-o criză profundă. El a arătat că familia este locul unde începe să se decidă

demnitatea şi destinul fiecărui om şi al sistemului social şi - aşa cum se exprimă

Belardinelli - a construit un nou miracol, o teologie a corpului în care se afirmă

demnitatea şi libertatea omului. În familie se transmit valorile unei societăţi (iubirea,

fidelitatea, responsabilitatea, sensul gratuităţii) fără de care ea nu poate construi o

civilizaţie demnă de om.

Convingerea că ruptura dintre biserică şi societate, sau în cel mai bun caz,

„incapacitatea în care ele s-au găsit pentru a defini puncte de convergenţă între

valorile pe care le reprezentau, explică eşecul (relativ ?) al civilizaţiei occidentale

până în zilele noastre‖. Este ideea profesorului Ghislain Lafont pe care o

argumentează prin ideea că între Biserică şi societate – respectiv instituţiile care le-au

reprezentat de-a lungul istoriei (ierarhii şi STATUL) a fost o opoziţie, în numele

căreia fiecare a încercat să impună celeilalte valori şi norme de conduită, o competiţie

pentru ca una să ofere celeilalte modele de organizare şi conduită. Aşa cum susţine A.

Marga, chiar dintr-o perspectivă istorică largă, este greu de stabilit ponderea

influenţei uneia în interiorul celeilalte. Se poate constata că un prim mare moment

istoric a fost marcat de poziţia Sfântului Augustin, în care se afirmă supremaţia

Bisericii atât în ordine spirituală cât şi temporală (în raport cu Statul). Urmează o

perioadă de echilibrare a raporturilor pentru ca la Worms, în 1122, să se distingă între

investitura spirituală şi cea laică pe care o primeau episcopii (prima de la Papa, a

30

Belardinelli; op. cit. pg. 55

34

doua de la rege) prin concordatul dintre papa Calistus al II lea şi împăratul Henric al

V lea al Sfântului Imperiu romano – german.

Emanciparea vieţii politice faţă de cea religioasă se va accentua pe parcursul

Renaşterii şi modernităţii până când, odată cu Revoluţia franceză de la 1789, se va

produce laicizarea puterii politice, completa separare a Bisericii de Stat. Temeiul

doctrinar al acestei rupturi va fi oferit de către gândirea liberală pentru care libertatea

va însemna nu numai libertatea de a crede ci şi aceea de a nu crede.

Lafont porneşte de la ipoteza de lucru „că civilizaţia occidentală s-a constituit

iniţial plecând de la o întâlnire între aportul propriu al Revelaţiei creştine şi cel al

culturii elenistice mediteraneene la care, adăugăm noi, s-a asociat spiritul culturii

romane şi apoi numeroasele influenţe, mai mult sau mai puţin ample, pe anumite

spaţii, cum au fost cele ale arabilor, popoarelor migratoare, turcilor şi mai ales

evreilor.

Creştinismul a proiectat asupra condiţiei umane ideea unei legături între om şi

Dumnezeu, în care omul îşi datorează măreţia unui act de creaţie divină şi aspiraţiei

de a se salva spiritual prin cultivarea credinţei, prin desăvârşirea pe care o poate

obţine întâlnindu-se cu o viaţă veşnică. Încărcat de moralitate, prin împlinirea

poruncilor divine omul îşi asumă destinul lumesc „răul lumii şi precaritatea acestui

timp, condamnate şi condamnabile dar marcate de temporalitate, purificare şi

împlinire‖ adică de o istorie „supraveghiată‖ de spiritul divin. -------------- social –

politice a omului, analizată în raport cu practica organizării Atenei. Aşa cum scrie cu

îndreptăţire Vasile Muscă aici a înflorit democraţia ca mod de viaţă social – politică

intrată în patrimoniul culturii şi civilizaţiei europene prin ceea ce a însemnat, în

termenii lui G. Glotz „exercitarea suveranităţii de către cetăţenii liberi şi egali sub

egida legii‖. În acest fel libertatea şi egalitatea se constituie în valorile fundamentale

ale vieţii social –politice, acoperind pe deplin spaţiul moralei. Ele reclamă autonomia

individului care ca „ cetăţean‖ este dator să participe la punerea şi rezolvarea

problemelor cetăţii. El intră într-o masă de cetăţeni care, prin dialog, prin schimb de

opinii trebuie să găsească cea mai bună soluţie la problemele cetăţii.

35

De aici cele două direcţii posibile de evoluţie a democraţiei: cea cantitativistă,

a sofiştilor care accentuează principiul egalităţii ca dat natural al condiţiei umane şi

cea calitativistă în care primatul aparţine Adevărului, de care oamenii au un acces

diferit, de la ins la ins31

.

Filosofia devine la Platon instrumentul dobândirii Adevărului deci a câştigării

înţelepciunii, care are notele universalităţii. În principiu, egalitatea oamenilor îi pun

în situaţia pe fiecare de a putea căuta adevărul dar în fapt numai adevărul cultivat,

căutat ca un act specializat poate fi baza organizării şi conducerii unei societăţi.

Latura calitativă a democraţiei se manifestă în ideea că Cetatea trebuie condusă de

către cei ce deţin Adevărul şi care să-l răspândească în societate pentru a face din

fiecare om un bun cetăţean (prin cultură şi prin tehnicile de guvernare). Vasile Muscă

reliefează acest aport decisiv al lui Platon la constituirea spiritului european care

constă în ideea că o societate poate fiinţa dacă membrii ei (liberi şi egali) acceptă un

set de valori universale (Adevăr, Bine, Dreptate, Frumos, Sacru) în numele căruia

caută soluţii la problemele pe care le au pentru că aceste valori justifică existenţa

individuală şi colectivă32

.

Dacă ţinem seama de faptul că dezvoltarea acestei filosofii s-a realizat prin

neoplatonism care intră în structura dogmei creştine (mai ales prin Platon şi Sf.

Augustin) dominate mai bine de o mie de ani pe spaţiu european vom înţelege odată

în plus, rolul lui Platon în construirea spiritului european. De altfel Platon însuşi era

conştient de faptul că structurarea culturii greceşti era distinctă faţă de alte culturi,

mai ales cele orientale ilustrate de către perşi, ceea ce ne convinge de fapt că această

spiritualitate avea sub acest aspect esenţiale creştinismul se întâlneşte cu cultura

greacă, aflată şi ea în căutarea unei înţelepciuni legată de condiţia umană. Prin Platon,

mai ale cel din dialogul „Parmenide‖ „meditaţia filosofică dobândeşte aspectul unei

căutări a unirii religioase cu un mister absolut transcendent şi aflat dincolo de om, pe

care l-am putea numi aici ca în Antichitate unul mai presus de toate.

31

V. Muscă, 32

V. Muscă, La democratie du sophiste et la democratie du philosophe on la democratie entre la qualite et la quantite,

in: vol. Ipostaze ale politicului (coord. A. Cîmpian, L. Iliescu), Ed. Eikon, Cluj – Napoca, 2008, pp. 7- 48

36

Legătura omului cu un asemenea principiu nu se poate face decât printr-o

purificare de rău lumesc care aduce desăvârşirea în unitate. În acest fel se naşte

imaginea unei lumi ierarhizate care se stratifică de sus în jos pornind de la principiul

unificator trecând prin cosmos, societate, stat şi ajungând la stadiile inferioare iar de

jos în sus căile prin care structurile interioare pot accede la principii. Un asemenea

parcurs îl descoperă învăţaţii şi preoţii ca „mjlocitori ai purificării‖. Funcţionalitatea

acestui model este asigurată de legea morală şi politică, în baza căreia se stabilesc şi

se apără ierarhiile şi autorităţile, în primul rând cea deţinută de rege. Instituirea

autorităţii nu este posibilă fără organizarea şi conducerea societăţii ceea ce presupune

ca filosofia şi cultul să caute permanent adevărul, condiţie a descoperirii principiului

unic. „Figurile emblematice ale acestei lumi ierarhizate sunt Înţeleptul, Principile şi

Preotul.

Lafont scrie cu îndreptăţire că „primatul unei gândiri a Dumnezeului Unu mai

presus de toate generatorul unei atitudini „mistice‖ şi unei scări de medieri spirituale

hotăreşte…. Un totalitarism intelectual şi politic. Fiindcă forma mistică defineşte o

putere politică tare, socotită a enunţa Adevărul inaccesibil celor mai mulţi şi

orientează astfel în mod imperativ cetatea spre o desăvârşire negrăită a ….cheie spre

deosebire de ceilalţi, o posedă. Această putere mare, în principiu,… seamănă cuiva,

fiindcă este exercitată de singurele persoane pe care contemplativ sau luciditate le-au

făcut capabile într-adevăr de acţiune politică…. Nu există, aşadar, separaţia puterilor:

atât legea cât şi decizia aparatului aceleiaşi instanţe; domeniul religios şi cel politic

nu au între ele fronturi nete33

.

Aceste opinii se cer privite cu spirit critic pentru că ele pun în evidenţă numai o

latură a viziunii platonice asupra condiţiei umane, este adevărat, devenită dominantă

a spiritului european, cea care îl face pe om creator al propriei sale condiţii umane

prin căutarea logosului cu forţa universalităţii. La fel de semnificativă este însă

înţelegerea condiţiei limpede ideea identităţii proprii. Ea se completează în mod

remarcabil prin aportul lui Aristotel, legat de un realism al abordării condiţiei umane,

33

Lafont, pg.5

37

legată de Universul natural căreia îi aparţine, pe care încearcă să-l cunoască cu

Raţiunea. Aristotel conştientizează specificul formelor de viaţă spirituală, relativa lor

autonomie (fondează metafizica, morala şi politica în specificitatea lor) dar şi în

capacitatea lor de a urmări, într-un proces infinit de cunoaştere legile domeniilor

respective. Să amintim doar că pentru fundamentarea ştiinţei politice a studiat peste

150 de constituţii ale cetăţilor greceşti, întemeind o politologie în care se întâlneşte

particularul cu generalul.

Materializată o mie de ani într-o reflexie căutătoare a unui Adevăr spirituală

identitatea europeană se va redimensiona odată cu redescoperirea lui Aristotel în sec.

al XIII lea. Dacă în filiaţia platoniană de idei ea va urmări mereu căutarea adevărului

unui principiu unic (ceea ce explică forţa unei gândiri monoteiste) materializat de

Papa şi de Împărat, în filiaţia aristoteliană ea va urmării realitatea divinului, umorului

şi cosmosului. Despărţind cele două perspective Toma de Aquino va încărca spiritul

european cu sarcina cultivării credinţei dar şi a ştiinţei aducând prima „….‖ A unui

univers spiritual exclusiv creştin şi dezvoltând, aşa cum scrie justificat Lafont, o

conştiinţă tot mai vie a lumii, ca spaţiu al creaţiei, bun în sine încredinţat omului şi

animat de o dinamică progresivă34

.

Lumea ierarhizată a Antichităţii devenea astfel complexă în dublu sens prin

aceea că fiind cretă de Dumnezeu se supune spiritului său suveran dar odată „pusă în

lucru‖ ea generează realităţile şi valorile umane pe care raţiunea romană trebuie să le

ierarhizeze. Încă Jean Chrisostomos susţinea că odată creat omul este liber să aleagă

cale lui Dumnezeu sau să meargă pe un alt drum dar cu condiţia că va da socoteală

pentru aceste alegeri. Spiritului european i se adaugă astfel ideea responsabilităţii

omului pentru faptele şi gândurile sale.

Este vorba de o autonomizare a celor două universuri. Spiritual şi real ceea ce

îl face pe Lafont să afirme că spiritul european intră în faza modernizării când

dobândeşte conştiinţa celor două universuri. Oamenii sunt puşi în faţa puterilor

descoperind că au o autonomie de judecată şi de acţiune în raport cu lumea şi cu ei

34

Idem pg. 10

38

înşişi în numele căreia pot gestiona propria condiţie (în politică, drept, morală,

economie) fără a se mai raporta la „drama mântuirii‖. De aici înainte este posibilă

dezvoltarea ştiinţelor prin raţiune şi elaborarea proiectelor legate de schimbarea

lucrurilor.

Modernitatea aduce aşadar o serie de fracturi legate de opoziţia dintre raţiune şi

credinţă, dintre ştiinţă şi religie, dintre real şi spiritual pe care spiritul european va

încerca mereu a le împace, sinteza care să nu degradeze fundamentele ei umaniste,

legătura lor cu valorile umane.

Modernitatea apare astfel ca un produs aş spiritului creştin de care se detaşează

fără să-l poată înlocui. În consecinţă modernitatea îi va conferi omului puteri

demiurgice de a-şi construi economia, politica, morala, de a cunoaşte Pământul în

numele libertăţii, egalităţii, raţiunii dar fără a păstra legătura organică cu credinţa. La

rândul ei credinţa nu a mai stăpânit „ucenicul vrăjitor‖ şi astfel s-a produs a doua … a

lumii de care s-a ocupat Max Weber accentuată de faptul că Biserica s-a opus

tendinţelor liberale ale modernităţii. Evoluţia paralelă a Bisericii şi societăţii moderne

a făcut ca raţiunea să fie supralicitată în capacitatea de a organiza viaţa colectivităţilor

şi a membrilor iar credinţa să-şi piardă capacitatea de a asigura salvarea sufletului.

Este firesc ca atunci când raţiunea intră în criză omul să nu mai aibă un punct

de sprijin în structurarea spirituală. Căderea în totalitarism este cu siguranţă expresia

acestei ultime desfermecări a condiţiei umane a autonomizării şi formalismului

sistemului de valori şi instituţii.

Pe acest fundal de procese istorice nu au întârziat să apară concepţiile sceptice

despre „ sfârşitul istoriei‖ decăderea civilizaţiei occidentale, invazia maselor în arena

istorică, distrugătoare de cultură ‖închiderea civilizaţiei europene într-un cerc vicios

din care nu ar mai putea ieşi.

Modernitatea ar fi aruncat spiritul european într-un eşec marcat de

„incapacitatea omului de a-şi realiza fericirea, constatarea că raţiunea este înfrânată

de crize economice, politice, ecologice, sociale cărora nu le găseşti soluţii, că nu a

putut depăşi soluţia războiului la problemele internaţionale, că urmărirea sexualităţii,

39

a banului, a kitchului înseamnă pierderea reperelor unei spiritualităţi înalte de care

vorbise Platon.

Laffont notează, în acest sens că la vederea ravagiilor operate în natură ca şi în

societate de o modernitate lipsită de măsură, sprijinită de o filozofie iluministă sau o

ideologie ingenuă a progresului, numeroşi gânditori o resping, o declară moartă sau

trecută într-o postmodernitate ideologizată, discreditând eforturile raţiunii, ale

libertăţii obligate să tacă, exaltând sentimentul, concretul „mic‖, sacrul fără repere,

cultivând o anumită disperare fără nici o ieşire esenţial o sinucidere. Sfârşitul

modernităţii ar echivala cu cel al civilizaţiei occidentale, într-un fel predestinat.

De vină ar fi însuşi Platon – crede Heidegger – pentru că el a inaugurat

tendinţa greşitei înţelegeri a Adevărului şi a Fiinţei care a construit spiritul european

care astăzi se destramă.

În faţa acestei constatări, Laffont susţine că într-adevăr identitatea europeană se

află în faţa unui sfârşit, cel al ierarhiei normelor de sus în jos, al modelului oferit de

Constantin cel Mare, cu sinteza între Biserică şi Lume.

În opinia lui Laffont reflexia asupra unei noi întâlniri între Biserică şi Lumea

aşa cum ea a fundamentat spiritul european a fost lansată de către Conciliul Vatican

II preocupat de a reda oamenilor sensul vieţii de a oferi soluţii la vidul uman,

renunţând la ierarhii care nu mai servesc omului dar şi la …. perverse ale unei

modernităţi lipsite de proiect.

În viziunea Papei Ioan al XXII lea acest Conciliu ar fi trebuit să depăşească

faza unor declaraţii de intenţii pentru a pune în lucru un program de reconciliere

efectivă între creştini şi de trecere la un program efectiv de reaşezare a raporturilor

Bisericii cu lumea de astăzi, adică cu cea în care crizele economice şi sociale,

ecologice şi morale, de valori şi de organizare a comunităţilor umane ar îngădui

refacerea unităţii….. dintre credinţă şi adevăr, dintre spirit şi materie, dintre om şi

Dumnezeu. Criza lumii de azi este şi criza Bisericii. Autonomia raţiunii nu a anulat

neliniştile sufleteşti şi nevoia de mântuire iar credinţa nu a găsit încă o cale prin care

această nevoie să se împlinească. „Modernitatea raţionalistă – scrie Laffont – s-a

40

pierdut într-o revendicare nebunească de independenţe, dar succesele ei tehnice tot

mai mari n-au condus la fericirea societăţilor umane. Biserica şi mă refer aici în

primul rând la Biserica Catolică, s-a repliat tot mai mult în interiorul ei înseşi,

incapabilă să întreprindă o critică măsurată a interpretării exclusiv ierarhice pe care a

dat-o formelor primordiale ale instituţiei sale35

.

În fond credem că adevărata problemă a spiritualităţii europene de azi rezidă în

această incapacitate de a se întoarce spre sine pentru a-şi sintetiza toate etapele

parcurse fiecare cu câştigurile sale. Se uită cel mai adesea că spiritul european este

legat de capacitatea de a sintetiza toate acele câştiguri ale omului care îl înalţă în

scara umanului şi de a depăşi momentele care l-au coborât în tenebrele iraţionalităţii

şi antiumanismului.

În 1948, când se pregătea Congresul de constituire a Consiliului Europei Carlo

Morandi scria o lucrare consacrată ideii de unitate politică a Europei în secolul al

XIX lea şi al XX lea. Autorului i se părea că o construcţie politică a Europei nu poate

fi înţeleasă dacă nu i se evidenţiază fundamentele pe care să se susţină. De aceea

autorul a procedat la o lectură a spiritualităţii europene consacrată fundamentelor ei,

nu în sens metafizic ci în substanţa elementelor ce definesc civilizaţia european

născută pe un „teatru istoric‖ definit atât geografic cât şi axiologic.

Nimeni nu contestă multitudinea particularităţilor ce definesc popoarele

Europei, aspectele pozitive şi cele negative ale atitudinilor lor, contradicţiile care le-

au măcinat, războaiele în care s-au confruntat însă ceea ce se remarcă atunci când se

caută specificul ei este faptul că ele s-au simţit unite de un spirit comun, de un fel de

a gândi şi judeca cel mai adesea asemănător dacă nu comun. De aceea nu atât

determinarea geografică a Europei este hotărâtoare în identificarea ei cât mai ales cea

culturală, spirituală construită de-a lungul istoriei. Carlo Morandi scrie cu îndreptăţire

că Europa este un produs istoric, o creaţie umană perenă, realizată prin gândirea şi

acţiunea oamenilor nu o realitate fixă şi statică36

.

35

Idem pg. 27 36

Carlo Morandi, L’idea dell’ unita politica d’Europa nel XIX e XX secolo, C. Marzaratti Ed., Milano, 1948

41

În acest sens el polemizează cu E. Spengel care identifică Europa istorică cu

cea geografică, deosebind Orientul de Occident care sunt, pe spaţiul continentului

nostru noţiuni relative şi oricum complementare în determinarea specificului spiritual

al continentului. Spiritualitatea europeană este o construcţie istorică şi faptul acesta

este – credem noi – evidenţiat de însuşi construirea rădăcinilor ei: născută în Grecia şi

în zona Mediteranei de răsărit ea s-a unit cu cultura romană iar din orientul care era în

Antichitate „Europa‖ s-a extins spre occident care a devenit în timp păstrătorul

marilor valori europene.

Chiar dacă occidentul continentului a fost „nucleul dur‖ al păstrării şi

dezvoltării spiritualităţii europene prezenţa orientului nu este lipsită de semnificaţie

în a face din spiritualitatea europeană un loc privilegiat al dialogului de idei şi

convingeri precum şi al sintezei de valori.

Morandi polemizează cu autorii care cad în grava eroare de a determina

unitatea Europei prin rasă, promovând un naţionalism care ….o realitate a

continentului, aceea de a fi locuit de etnii şi popoare diferite care, de-a lungul istoriei

şi-au adus contribuţia la construirea civilizaţiei europene.

În opinia lui nu se poate identifica civilizaţia europeană cu ideea de civilizaţie

oricât de importantă este contribuţia spiritului european la dezvoltarea celui universal.

Să amintim, în acest context discuţiile care s-au purtat în Europa atunci când au

început descoperirile geografice şi când europenii au intrat în conflict cu alte

civilizaţii. Atunci s-a afirmat, pe de o parte ideea că Europa are o civilizaţie

„superioară‖ în numele căreia trebuie să-şi asume o misiunea civilizatoare faţă de alte

popoare dar pe de altă parte şi ideea că civilizaţia europeană are ceva de învăţat, de

asimilat de la alte culturi, încât civilizaţia europeană se construieşte pe dialogul cu

alte culturi şi civilizaţii într-un proces istoric deschis. În acest sens Christofer Dawson

scrie în mod justificat că Europa nu este o unitate naturală cum este Australia ci este

o unitate socială, un ansamblu de popoare, are o unitate culturală bine individualizată,

este o entitate spirituală distinctă, în mod fundamental unitară.

42

Unele elemente ale acestei spiritualităţi capătă un relief distinct în anumite

momente distincte pentru ca în alte etape istorice să cedeze primordialitatea altora

într-un proces de aprofundare şi rafinare. Ca orice creaţie umană, spiritualitatea

europeană nu este imuabilă ci se transformă în contactul exterior cu alte culturi sau în

procesul interior de schimbare a caracteristicilor şi formelor de manifestare. Desigur

această identitate a spiritului european a fost conştientizată încă din Antichitate. Este

marcată distincţia dintre greci şi perşi aşa cum am văzut, la Platon dar Frederico

Chabod menţionează şi alte poziţii, asemănătoare, ilustrate de Herodot (acela care

distinge pe greci de barbari, făuritori a două „lumi‖ diferite) sau de (Socrate şi

discipolul său Teopomps) care, atunci când vorbeşte de războaiele cu Troia le

prezintă ca rezultat al contrastului dintre lumea europeană şi cea asiatică.

Cu toate acestea nu putem ignora faptul că atât lumea greacă cât şi cea romană

nu au pus accentul pe distingerea lor de alte lumi pentru că spaţiul mediteranean pe

care s-au mişcat (grecii întemeind colonii din Spania până la Marea Neagră iar

romanii construind un imperiu care cuprindea un amplu spaţiu european, african şi

asiatic)37

era compus din popoare numeroase şi diferite.

Este vorba mai ales de un sentiment de apartenenţă la un sistem de valori şi la

un mod de a concepe omul, societatea, natura. Pe rădăcinile împletite ale Eladei,

Romei şi creştinismului a putut creşte un spirit european în care raţiunea, logica,

…(Gabriele Rosa scrie că „Grecia a fost intelectul Europei) s-au unit cu o organizare

politică şi militară, disciplinate de o originală şi înţeleaptă creaţie juridică datorate

Romei precum şi cu un universalism creştin. Prudenzia vedea chiar că Imperiul

Roman cu pax romana era destinat să realizeze cristiana. Creştinismul devine astfel

purtătorul spiritului european pe care îl susţine întreg Ev mediu pe un spaţiu

frământat de invaziile popoarelor barbare, de geometria variabilă a organizării

politice. Tocmai capacitatea creştinismului de a integra popoare diferite (creştinarea

francilor şi a triburilor germanice) a permis construirea structurii politice pe care a

reprezentat-o imperiul carolingian. În măsura în care Statul şi Biserica şi-au unit

37

Federico Chabod, Storia dell’idea d’Europa Ed. Laterza, Bari, 2007.

43

atunci eforturile în organizarea social – politică, culturală şi juridică, Imperiu

carolingian rămâne nucleul dur – în terminologia lui I. Walerstein – al unei

construcţii spirituale care va păstra elementele unei identităţi europene în timp.

Chiar dacă între Biserică şi Imperiu scrie Morandi, de-a lungul Evului Mediu

s-a dat o luptă care a exprimat un dualism de doctrine şi de forţe, ideea de unum

imperium a rămas vie şi cele două autorităţi, spirituală şi temporală s-au aflat într-o

strânsă legătură, ca două forme ale aceleiaşi substanţe. Iar expresia acestei legături au

dat-o cruciadele, în care s-au întâlnit cele două idealuri morale, ale războinicului şi

ale creştinului marcând spiritul Europei cavalereşti.

Sensul creştin al acestei spiritualităţi care a însufleţit Europa medievală i-a

fermecat pe romanticii moderni şi i-a făcut pe mulţi gânditori să creadă că întoarcerea

la sursele creştinismului ar putea fi o soluţie la criza morală şi la anarhia politică a

lumii contemporane.

Expresia acestei convingeri a dat-o Novalis în 1799 în lucrarea „Creştinismul

sau Europa‖ în care scria că timpurile în care Europa era un pământ creştin au fost

splendide pentru că atunci exista un singur interes al provinciilor unui mare Imperiu

unificator şi o singură autoritate spirituală în jurul cărora se adunau oamenii înţelepţi

ai Europei.

Respublica christiana s-a dizolvat pentru că autotitatea politică şi prestigiul

moral al Imperiului au intrat în declin, pentru că unitatea creştină s-a spart prin

dezvoltarea bisericilor naţionale, a celor reformate, prin afirmarea valorilor

Renaşterii. Filonul umanist al spiritualităţii europene nu se pierde, valorile ei

fundamentale se perpetuează dar în forma unei unităţi culturale în diversitate. Ea îşi

va găsi reflexul politic în sistemul de state, raporturile dintre ele tinzând spre un

echilibru care să dea unitate acţiunii istorice a Europei. În conştiinţa europeană se

dezvoltă ideea că aceste conduite ale statelor trebuie puse sub semnul unui drept

internaţional construit prin voinţa statelor suverane capabile să organizeze forţele lor

social – economice şi militare.

44

„Raţiunile statelor‖, termen pe care îl introduce Botero reclamă un echilibru

între ele, astfel ca fiecare să obţină bunăstarea; iar Henri de Rohan va scrie că numai

raporturile echilibrate între europeni, în principal între Franţa şi Spania, care erau

marile puteri ale timpului, pot aduce siguranţa tuturor. Abatele Sully crede că o egală

distribuţie a puterii, suveranităţii, bogăţiei şi dominaţiei între cele 15 ţări ale Europei

creştine poate asigura fiecăruia „limite echitabile şi bine măsurate‖.

Expresia consacrării acestei noi viziuni asupra Europei este dată de Tratatele

din Westphalia, care marchează nu numai triumful ideii moderne de stat – naţional ci

şi pe aceea de nevoie a organizării solidare a relaţiilor dintre state. Cu aceste Tratate

se consfinţeşte principiul unui echilibru bazat pe o solidaritate minimă între care să

nu îngăduie vreunei puteri să ameninţe o ordine la care au consimţit cu toţii. Ea va fi

reafirmată în Tratatul de la Utrecht din 13 iulie 1713 dintre Anglia şi Spania care, în

art. 2 susţinea că pacea se stabileşte pentru a asigura liniştea cetăţenilor printr-un

echilibru just al puterilor, printr-o amiciţie reciprocă şi solidă, fondată pe reguli

explicite ale convieţuirii internaţionale.

Fenelon imagina sistemul relaţiilor dintre statele europene ca pe o construcţie

din care dacă extragi o piatră totul se prăbuşeşte pentru că pietrele se susţin prin

contrapondere iar Hume scria despre balanţa de forţe care trebuie să se păstreze în

echilibrarea rivalităţii maritime şi cooniale dintre Franţa şi Anglia.

Morandi susţine, în mod justificat, ideea că în epoca modernă se poate vorbi de

o confruntare între poziţiile care susţin, într-o manieră pe care o vor exprima

idealismul kantian, nevoia reglementării raţionale a relaţiilor internaţionale prin drept

şi negocieri în cele care vor genera realismul în interpretarea lor, ca rezultat al

faptului că statele naţionale sunt preocupate, în primul rând de promovarea propriilor

interese, pe care le structurează în interiorul unor frontiere. Dacă în epocile moderne,

în societăţile tradiţionale funcţiona ideea liberei circulaţii a persoanelor, cu distincţie

vagă, relativă a apartenenţei la o naţiune, odată cu modernitatea, conform analizei lui

Max Weber statul asumă monopolul controlului asupra naţiunii sale şi asupra

cetăţenilor săi. Devenit liber individul trebuie să fie şi controlat în mişcările sale, în

45

eventuala fidelitate faţă de puterea suverană şi în acelaşi timp distins de cei ce nu

aparţineau acesteia, de străini.

Antica problemă a celuilalt devine în epoca modernă o preocupare politică iar

statele dezvoltă această funcţie a înregistrării şi identificării cetăţenilor săi în ceea ce

M. Foucault numea modalităţile … ale puterii care înlocuiesc comunităţile

tradiţionale de apartenenţă cu una singură exprimată de condiţia cetăţeanului38

.

Puterea pastorală, tradiţională, exercitată de comună şi biserică sunt înlocuite

de puterea statului care introduce tehnici de identificare personală iar începând cu

secolul al XVIII lea şi de mişcare pe un teritoriu sau în afara lui. Raţiunile politice

sunt evidente dar nu sunt de ignorat nici cele economice. Maurice d’Hartoy scrie

despre controlul asupra meşteşugarilor, ale căror secrete de producţie trebuiau

păstrate pe teritoriul unui suveran39

.

Libertatea de mişcare, de care s-au bucurat secole la rând europenii (cât de

greu este să-ţi imaginezi pe Cristofor Columb posesor al unui paşaport pentru a putea

călători şi a face descoperirile lui geografice) a fost pusă sub control, mai întâi în

Revoluţia franceză(1794) şi apoi şi în alte state europene iar perioadele care au

urmat au culminat cu deceniile războiului rece şi cortinei de fier. Este de înţeles

accentul pus de construcţia europeană pe regăsirea spiritului libertăţii de mişcare a

cetăţenilor săi şi pe afirmarea celor patru libertăţi ca fundament social – politic al

înseşi funcţionării ei.

La nivelul modernităţii, cum scrie Morandi, barierele erau considerate un

mijloc eficient de stabilire a echilibrului puterilor, pentru asigurarea păcii şi apărării

reciproce. Regele Franţei Fracais I afirmase clară că cea ce este dincolo de Pirinei şi

vorbeşte spaniolă trebuie să aparţină regelui Spaniei iar ceea ce este dincoace de

Pirinei şi vorbeşte franceză este firesc să aparţină regelui Franţei. Iluminismul şi

întreaga gândire politică modernă se vor strădui să argumenteze ideea că între naţiuni

sunt distincţii clare care trebuie fixate închise prin graniţe naturale. Să amintim aici

38

vezi pe larg John Torpey, Thr invention of Passport, Surveillance, Citizenship and the Statr, Press of Univ.

Cambridge, 2000 39

M. d’Hartoy, Histoire du passeport francais, Ed. Champion, Paris, 1937

46

doar poziţia lui Montesquieu care scrie despre limitele certe pe care le-a dat natura

Statelor, introducând în discuţia despre identitatea diverselor popoare dimensiunea

geografică.

Un echilibru în relaţiile dintre popoare este posibil numai dacă între ele

funcţionează ideea că aparţin aceleiaşi familii spirituale, că au valori comune pe care

le împărtăşesc o civilizaţie asemănătoare în care diferenţele sunt de grad şi nu de

caracteristici pentru că echilibrul perfect este contrar naturii noastre însă tendinţa spre

echilibru se află în natură. Acest spirit al modernităţii şi-a aflat revitalizarea cu ocazia

Congresului de la Viena din 1815 care a găsit nu numai formula echilibrării relaţiilor

de putere în concertul european ci şi garanţia lui prin acţiunea marilor Puteri. Era

ideea lui Metternich de a nu confunda echilibrul cu o ameliorare a nivelului forţelor

ei de a atrage în concertul european pe toţi actorii relevanţi ai scenei europene. Este

semnificativă o scrisoare a lui Metternich către gospodarul Valahiei în care cancelarul

austriac îşi exprima convingerea că nu trebuie schimbat un pericol cu altul,

distrugând de exemplu, preponderenţa Franţei pentru a favoriza pentru a favoriza

Rusia ci de a lua în calcul Imperiul Otoman ca o contrapondere a echilibrului general

din Europa.

Ceea ce a adus însă spiritul modern în viaţa Europei a fost ideea naţională care

se fundamentează pe rolul naţiunilor şi popoarelor care îşi exprimă voinţa prin

intermediul instituţiilor de Stat. Afirmarea interesului naţional devine o componentă

majoră a raporturilor de pe continent şi restructurează viaţa politică internă a

imperiilor. Secolul al XIX lea, ca secol al liberalismului va fi marcat de tendinţele de

eliberare naţională care vor culmina, după primul război mondial cu prăbuşirea

imperiilor rus, otoman, austriac şi german iar după al doilea război mondial şi cu a

celui britanic. Opinia publică naţională capătă greutate sporită prin răspândirea

regimurilor liberal – democratice şi prin internaţionalizarea problemelor europene.

Semnul clar al transformării conţinutului relaţiilor europene îi dă afirmarea SUA ca

un factor de putere ce nu va înceta până în zilele noastre să-şi pună amprenta pe

evoluţia raporturilor de forţe inclusiv în Europa. După bătălia de la Sadova Thiers

47

declara că „Europa nu mai este‖.Cu toate frământările pe care le cunoaşte scena

europeană se constată o permanenţă a spiritului european legată de căutarea păcii, ca

lege critică fondată de-a lungul Evului Mediu în raport cu războaiele, cu tendinţele,

cu presiunile violente. Dacă în această perioadă respublica christiana era legată de o

pace în civitas terrena pe care să o înfăptuiască Imperiu odată cu Renaşterea – susţine

Morandi – motivul mereu prezent al idealului de pace opus realităţii războiului se

umanizează şi se laicizează.

Războiul este privit ca brutalitate şi violenţă care ameninţă frumuseţea vieţii,

pacea este privită ca stare a ordinii, raţiunii, ca un climat fecund pentru activitatea

oamenilor de ştiinţă şi de artă dar şi pentru alte activităţi creatoare, legate de muncă.

Numai în raporturi paşnice popoarele pot produce, pot face comerţ şi pot acumula

bogăţii. Marsilio de Padova consideră că pacea trebuie să-şi afle resursele în buna

organizare internă a statelor, în legile înţelepte şi bine fondate. Rinaldo Corso credea

că problemele păcii şi războiului se pot rezolva numai pe baza normei juridice.

Justnaturalismul se va strădui să elaboreze acel jus genturin prin Alberigo Gentile şi

Vitoria iar Hugo Grotius va elabora normele unui drept al războiului şi păcii

concepute ca elementele componente ale unei „conştiinţe europene‖ a statelor

civilizate.

În acest spirit Erasmus, prinţul umaniştilor, va considera că războiul nu are un

fundament juridic pentru că nu are nici un fundament moral: el nu aduce nimic bun

pentru condiţia umană ci numai ruşine şi distrugeri. Pentru că angajează părţi care

consideră că se războiesc fiecare pentru o cauză justă războiul generează înlănţuiri de

nemulţumiri şi dorinţe de răzbunare. Idealul umanist cere ca spiritul păcii să domine

conduita suveranilor, toleranţa şi înţelegerea. „Lumea întreagă‖ scrie Erasmus – este

o parte comună‖ în care diferitele popoare trăiesc valorile civilizaţiei creştine pe care

le vehiculează, valorile ei, care au fondat spiritul european, trăiesc prin spiritul

fiecărui popor.

Aceste proiecte de reglementare, în acelaşi spirit bazat pe cadenţă şi moralitate,

a problemelor de pe continent vor fi reluate de către E. Cruce iar mai târziu de către

48

abatele C –I. Castel de Saint Perre. Cel mai acut spirit critic faţă de război l-a

manifestate J. J. Rousseau care îl prezintă ca pe o tragică nebunie.

1.1) Secolul al XX-lea a însemnat pentru Europa o istorie deosebit de

frământată, care a fost marcată de două războaie mondiale şi numeroase rupturi ale

structurilor sociale, politice şi culturale. Dacă în secolul precedent Europa fusese la apogeul

capacităţilor sale de creaţie, un factor de impulsionare a cadenţei istorice a lumii, acum trece

printr-o adevărată criză.

Albert Demangeon: „Declinul Europei‖ 1920:

- scăderea spectaculoasă a economiei,

- pierderea hegemoniei mondiale şi afirmarea rolului SUA,

- apariţia regimului sovietic şi schimbarea sistemului mondial,

- criza civilizaţiei care, prin degradarea spirituală, aduce noi forme de criză.

Hamon şi Keller: după primul război, păcile de la Paris aduc:

- balcanizarea Europei, prăbuşirea imperiilor fragmentează economic şi

politic continentul prin crearea a noi state, prin construirea de noi frontiere.

Triumfă principiul naţionalităţilor.

- doctrina Wilson cere înlocuirea „echilibrului european‖ cu o nouă

diplomaţie, a afirmării fiecărui stat într-o organizare mondială care ia forma

Societăţii Naţiunilor.

- Europa se bazează pe o pace a învingătorilor, fără principii comune, fără o

solidaritate reală.

- cresc datoriile publice ale statelor şi inflaţia care vor duce în anii 1929 la

marea criză. Sursa ei era în SUA ceeace dovedea noul rol al acestora.

Spiritul european este lovit de scepticism şi pesimism.

O. Spengler: „Declinul Occidentului‖ 1920.

- civilizaţiile au acelaşi traseu: naşterea, maturizarea, declinul, moartea,

- Europa nu face excepţie: mitul progresului continuu trebuie înlocuit cu

constatarea tristă că civilizaţia europeană născută în epoca modernă se află

în declin,

- o serie de gânditori şi curente pun sub semnul întrebării: rolul pozitiv al

ştiinţei şi tehnicii, al religiei, al instituţiilor, familiei, armatei, valorilor.

Din acest dezgust se nasc două reacţii:

- a disperării ( de tip E. Cioran),

- a salvării prin dictatură, elitism, rasism, voinţă de putere.

Spiritul european (raţiune, creştinism, umanism, credinţă în progres, libertate,

democraţie) este grav ameninţat.

49

Unele soluţii la criză sunt marcate de realism: o anumită intervenţie a statului în

economie (Keynes), o atenţie pentru experienţa economică şi politică americană, o

valorificare a câştigurilor europene precedente (exploatarea coloniilor, stimularea cercetării

ştiinţifice, afirmarea culturii prin autori şi opere de prestigiu în arte, în literatură, muzică).

Mobilul acţiunilor menite să consolideze Europa era dat de faptul că tot mai multă

lume vede slăbiciunea Europei, ameninţările din afara ei, solicitând o nouă solidaritate.

1. 2) În perioada interbelică s-a afirmat şi o puternică preocupare de a construi

ideea europeană ca proiect al unirii popoarelor şi naţiunilor europene în jurul unui sistem

de valori specifice.

S-a impus mai întâi ideea că Europa trebuie să fie un continent al păcii; ori cât de

contradictorie era privită S.D.N., oricâte limite (absenţa SUA, un timp a URSS, apoi

retragerea Germaniei) ar fi avut, ea a însemnat:

- conturarea unui interes general,

- cooperarea în promovarea lui,

- cunoaşterea reciprocă.

Acordul de la Locarno (1925) dintre A.Briand şi G.Stresseman aduce reconcilierea

franco-germană (Germania devine membră S.d.N. în 1926).

a) Au apărut concepţii despre o Europă unită:

-Richard Coudenhove – Kalergi publică lucrarea „Pan-Europa‖ în 1923:

- Uniunea Europei este necesară pentru a contracara rolul SUA şi

bolşevismului, pentru a-i păstra preeminenţa în lume (faţă de SUA, Rusia, Anglia şi

Orient).

- Modelul Statelor Unite ale Europei este organizarea Elveţiei şi a ceea ce era

atunci proiectul pan-american (Conferinţa de la Santiago din 1922) care dorea să

dezvolte o cooperare regională pan-americană cu respectul statelor naţionale şi care

va reuşi numai cu statele care se conduc după valorile democraţiei.

- Nu se vor ignora: suveranitatea şi securitatea statelor membre, specificul

civilizaţiilor naţionale şi protecţia minorităţilor şi de aceea Conferinţa europeană va

avea un sistem instituţional care va cuprinde:

- un Consiliu federal (compus din delegaţii statelor),

- o Adunare a delegaţilor Parlamentelor naţionale,

- un cancelar federal,

- o Curte de justiţie pentru a regla diferendele dintre state.

Ea se va baza pe o cetăţenie comună, o uniune vamală, o monedă europeană, o alianţă

militară (cu o forţă aeriană comună), exploatarea comună a coloniilor din Africa şi un

district federal (Luxemburg, Viena, Bruxelles sau Berna). Era o misiune a claselor

conducătoare.

În 1923 înfiinţarea Uniunii Pan Europene, cu sediul la Viena, cu secţiuni naţionale,

grupând o serie de personalităţi politice, culturale îndreptate spre o reflexie privind ideea

europeană.

Aristide Briand: discursul din 5 septembrie 1929 la S.d.N. susţine că „ între popoarele

care sunt grupate geografic, cum sunt cele europene, trebuie să existe un fel de legătură

federală, pentru a avea posibilitatea, în orice moment, de a intra în contact, de a-şi discuta

50

interesele, de a lua hotărâri comune, de a intra între ele într-o legătură de solidaritate care să

le permită să facă faţă unor circumstanţe grave; asociaţia va acţiona mai ales în domeniul

economic dar relaţia federală va fi binefăcătoare în plan politic şi social, fără a aduce

atingere suveranităţii naţiunilor.

b). Se cer menţionate proiectele de uniune economică:

- planul lui L.Loucheur, 1924, de ligă economică franco-germană, ca nucleu al unor

viitoare State Unite ale Europei, relevat în 1927, prevăzând crearea unor

înţelegeri internaţionale în diverse domenii ale producţiei industriale;

- Emile Mayrich înfiinţează un organism privat „Înţelegerea Internaţională a

Oţelului‖ (2/3 din producţia europeană) prin care se organizează producţia şi

exportul oţelului;

- Ch.Gide, propune o Uniune Economică şi Vamală europeană.

c).proiectul hitlerist de noua Europă va arăta ce nu poate şi nu trebuie să fie ea.

d).În timpul celui de-al doilea război mondial uniunea europenilor însemna

salvarea valorilor europene, a păcii şi democraţiei. Rezistenţa faţă de fascism

reuneşte mari personalităţi de formaţii foarte diferite: socialişti, personalităţi

democrat-creştini, independenţi, care consideră că viitorul continentului va fi

legat de o unire democratică a popoarelor.

1.3 Iniţiative de unire europeană după al doilea război mondial

După al doilea război mondial.„Trezirea‖ europenilor a fost brutală.

Bilanţul distrugerilor şi pierderilor umane este imens: producţia industrială este

înjumătăţită iar cea agricolă redusă la o treime faţă de 1939, populaţia sărăcită. O traumă

morală, incertitudini politice, izbucnirea războiului rece impun o regândire a Europei.

Forţele democratice: partidele democrat – creştine au întâlniri permanente; partidele

socialiste (puternice, prin rolul jucat în rezistenţă) se reunesc în Mişcarea socialistă pentru

Statele Unite ale Europei; partidele liberale fondează în 1946 „Liga europeană de

cooperare economică‖; mediile universitare organizează la Geneva în 1946 „Întâlnirile

internaţionale‖.

Se multiplică mişcările europene, organizate de mari personalităţi. Un mare număr

de întrebări se pun: cum să se reorganizeze lumea şi în cadrul ei Europa? Ce fel de

solidaritate va sta la baza ei? Cu ce să înceapă construcţia, date fiind interesele atât de

specifice ale statelor, fie mari fie mici? Ce instituţii să se adopte?

La toate mişcările de unificare a Europei se adaugă declanşarea războiului rece:

-15 martie 1946 discursul lui W.Churchil la Fulton: „De la Stettin, pe

Baltica la Triest pe Adriatica o cortină de fier a căzut asupra continentului‖,

-URSS instalează în ţările ocupate regimuri comuniste, considerate un

pericol pentru ţările Occidentale,

- Anglia după 1946 încetează de a fi o putere mondială,

-12 martie 1947 Truman anunţă în Congresul SUA protecţia asupra

democraţiilor libere (ajutor pentru Grecia şi Turcia supuse presiunilor

sovietice) şi „îndiguirea‖ comunismului; avansurile acestuia fiind legate

de dificultăţile economice; se cere un ajutor economic pentru refacerea

economiei ţărilor europene,

51

-5 iulie 1947 discursul lui Marshall la Universitatea Harvard pune bazele

unui plan de dezvoltare economică a Europei,

-12 iulie 1947, 16 ţări europene se reunesc la Paris pentru a face tabloul

nevoilor lor economice. Ajutorul american va însemna, între 1948 şi 1952

aproximativ 13 miliarde dolari din care 85% donaţii,

- aprilie 1948 cele 16 ţări beneficiare se vor organiza în O.E.C.E. pentru a

gospodări ajutoarele americane; organe de cooperare pentru distribuirea

ajutoarelor americane, coordonarea politicilor economice naţionale, de

liberalizare a schimburilor intereuropene. În 1960 devine O.C.D.E.

Cooperarea economică este însoţită de o cooperare militară:

- în 1947 Trataul de la Dunkerque anglo-fracez cu caracter defensiv (faţă de

Germania),

-1948 Tratatul de la Bruxelles creează Uniunea Occidentală (Anglia, Franţa,

Benelux) contra oricărei agresiuni,

- 4 aprilie 1949, NATO (cei cinci + SUA, Canada, Italia, Portugalia, Islanda,

Norvegia, Danemarca, apoi din 1952 Grecia şi Turcia, din 1955 Germania

federală.

De cealaltă parte sovieticii vor crea;

- în 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc,

- în 1955 Pactul de la Varşovia (cu caracter militar).

Rolul forţelor antrenate într-o unire a europenilor este tot mai importantă:

-1946 se creează Uniunea Europeană a federaliştilor prezidată de H.Brugmans;

-1947 Coudenhove-Kalergi creează Uniunea Parlamentară europeană;

-1947 crearea Mişcării Europa Unită a lui D.Sandys.

În acelaşi timp numeroase alte asociaţii, mişcări, consilii se pronunţă pentru ideea

europeană:

-7-10 mai 1948 toate aceste mişcări se reunesc în Congresul de la Haga, sub

preşedenţia lui W.Churchil. 800 de personalităţi stabilesc un program al construcţiei

europene bazat pe:

- principiul comunităţii (unitate în diversitate),

- respectul persoanei umane,

- dreptul său la libertate.

1. 4: Demarajul construcţiei instituţionale europene

Este impus de mai mulţi factori:

- presiunea războiului rece,

- necesitatea integrării Germaniei de Vest în efortul general al Occidentului,

- reconcilierea franco-germană,

- afirmarea unor interese economice comune.

Răspunsul: Jean Monnet elaborează un memorandum preluat de către R. Schuman,

care într-o conferinţă de presă lansează faimoasa Declaraţie din 9 mai 1950.

„Pacea mondială nu va putea fi salvată fără eforturile creatoare pe măsura

pericolelor care o ameninţă. Contribuţia unei Europe organizată şi vie la

civilizaţie este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor paşnice. Europa nu

52

s-a realizat; noi am avut războiul. Ea nu se va face dintr-o dată şi nici într-o

construcţie de ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi

o solidaritate de fapt. Reunirea naţiunilor europene cere ca opoziţia seculară

dintre Franţa şi Germania să fie eliminată....guvernul francez propune plasarea

ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o înaltă autoritate

comună, într-o organizaţie deschisă participării altor state ale Europei. Punerea

în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea bazelor

comune ale dezvoltării economice, prima etapă a federaţiei europene...făcând ca

războiul să fie nu numai de negândit ci imposibil din punct de vedere material‖.

Propunerea lui Schuman este în general bine primită de Germania, ţările Beneluxului

şi Italia care încep tratativele în cadrul unei conferinţe. Ca urmare la 18 aprilie 1951 se

semnează Tratatul de la Paris instituind, pentru cincizeci de ani Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului

Comunitatea europeana a carbunelui si otelului (CECO)

Progresul pe calea integrarii europene ce avea sa marcheze inceputul deceniului

sase are Ia baza reconcilierea relatiilor franco-germane. Rezultatul acestei reconcilieri

s-a materializat in debutul integrarii economice europene in conditii de securitate

militara.

Ministrul Afacerilor Externe al Frantei, Robert Schuman, a propus, la 9 mai 1950,

intr-o declaratie facuta in numele guvernului francez, ca productia franco-germana de

carbune si otel sa fie pusa sub inalta autoritate a unei organizatii comune, deschisa

participarii si a altor state din Europa. Acest plan raspundea la trei necesitati:

a. organizarea siderurgiei europene si a industriilor de baza;

b. reglarea pe noi baze a raporturilor franco-germane;

c. reluarea eforturilor de unificare a Europei.

In situatia in care constituirea unei Europe unite era greu de conceput fara

participarea Germaniei, solutia propusa de economistul francez Jean Monnet -

reprezentant de frunte al miscarii federaliste europene - si cuprinsa in declaratia din 9

mai 1950 a ministrului de externe francez Robert Schuman preconiza „punerea

productiilor de carbune si otel franceze si germane sub controlul unei inalte Autoritati

comune in cadrul unei organizatii deschise celorlalte state europene". Lansand

Declaratia inspirata de Jean Monnet, Schuman propune crearea unei piete a

carbunelui si otelului, condusa prin intermediul unei organizatii constituite pe metode

supranationale, ceea ce reprezenta o ruptura de metodele traditionale ale relatiilor de

cooperare dintre state, reprezentand un prim pas pe calea dezvoltarii comunitare,

respectiv o solidaritate economica premergatoare unificarii politice.

Se pare ca Planul Schuman a fost conceput cu scopul de a evita o noua conflagratie

mondiala, punand ramurile de baza ale industriei de armament sub control

international, prin intermediul unui tratat inviolabil.

Pentru ca initiativa franceza, devenita intre timp o initiativa franco-germana, sa-si

pastreze toate sansele de a se transforma in realitate, trebuia se actioneze repede.

53

Franta va convoca, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferinta interguvernamentala a

carei presedintie era asigurata de Jean Monnet. Tarile Beneluxului si Italia au raspuns

apelului si s-au intrunit in vederea negocierilor.

Discutiile au permis sa se contureze edificiul international avut in vedere.

Independenta si atributiile inaltei Autoritati nu au fost repuse in discutie, deoarece ele

constituiau punctul central al propunerii. La cererea i constituit un Consiliu de

Ministri, care trebuia sa dea, in anumite cazuri, avizul sau conform. Adunarea

parlamentara si Curtea de Justitie au completat dispozitivul care sta la baza sistemului

institutional al actualelor Comunitati.

Negociatorii nu au pierdut nici un moment din vedere faptul ca ei aveau mandatul

politic de a construi o organizatie total noua din pune obiectivelor sale si al

metodelor.

Tratatul CECO s-a semnat la 18 aprilie 1951, fiind ratificat de 6 state semnatare

(Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg). Fundamentul economic al

acestui tratat se afla in dispozitiile art. 4, in sensul ca sunt recunoscute ca

incompatibile cu piata comuna a carbunelui si otelului si ca vor fi abolite si interzise:

a) taxele la import si la export ori taxele avand efect echivalent si restrictiile

cantitative privind circulatia produselor;

b) masurile si practicile discriminatorii intre producatori, intre cumparatori si intre

consumatori, in special in privinta preturilor si conditiilor de livrare ori a tarifelor si

conditiilor de transport, precum si masurile care impiedica libera alegere de catre

cumparator a furnizorului;

c) subsidiile si ajutoarele acordate de catre state ori taxele speciale impuse de state

in orice forma ar fi ele;

d) practicile restrictive care tind spre impartirea si exploatarea pietii.

Structura C.E.C.O este alcatuita din patru organe:

a) Inalta Autoritate

Tratatul CECO desemneaza o inalta Autoritate care sa asigure realizarea

obiectivelor sale in conformitate cu principiile stabilite. Ea este compusa din

persoane independente, numite de guverne impreuna, are resurse financiare proprii

realizate din taxe asupra productiei de otel si carbune si beneficiaza de autoritatea

necesara spre a impune obligatii statelor membre si producatorilor in sensul

dispozitiilor tratatului. In luarea deciziilor urmeaza sa consulte guvernele direct sau in

concertare cu Comitetul Special de Ministri sau Comitetul Consultativ, in toate

cazurile cand considera necesar. Consiliul de Ministri creat ca urmare a unei initiative

olandeze isi va exercita atributiile stabilite prin Tratat, in special in scopul

armonizarii actiunii inaltei Autoritati si a guvernelor, care sunt raspunzatoare pentru

politicile economice generale ale tarilor lor. Este instituita regula consultarii si

schimbului de informatii cu aceasta Autoritate, existand, de asemenea, posibilitatea

initierii unor propuneri sau masuri pe care Consiliul le considera corespunzatoare, dar

54

numai in anumite cazuri el are puterea de interventie in politica privind carbunele si

otelul (in situatia de criza) si aceasta sub anumite conditii.

Pentru realizarea functiilor sale, inalta Autoritate conlucreaza cu celelalte institutii

ale Comunitatii, si anume: Consiliul de Ministri, Comitetul Consultativ si Adunarea

Parlamentara.

b) Consiliul de ministri, organ interguvernamental compus din reprezentanti ai

statelor, care urmarea ca inalta Autoritate sa actioneze in stransa legatura cu

guvernele nationale, indeplinea in principal functia de armonizare a intereselor

nationale cu actiunile Comunitatii. Articolul 26 al Tratatului Comunitatii Carbunelui

si a Otelului prevede expres ca activitatile Consiliului se vor desfasura in vederea

armonizarii actiunilor inaltei Autoritati cu cele ale guvernelor statelor semnatare, ce

sunt raspunzatoare de politicile economice generale, in acest scop este instituita

practica consultarii si cea a schimbului de informatii intre cele doua institutii.

c) Adunarea parlamentara

Prin Tratat este infiintata si o Adunare Comuna, compusa, la inceput, din membrii

parlamentelor nationale, numiti de acestea, si in fata careia inalta Autoritate este

raspunzatoare pentru aplicarea Tratatului, contra ei putand sa fie depusa o motiune de

cenzura. In sfarsit, a fost creata si o Curte de justitie cu sarcina asigurarii respectarii

legii in interpretarea si aplicarea Tratatului si a regulilor elaborate in temeiul acestuia.

Adunarea Parlamentara, instituita prin prevederile Tratatului, era compusa din

reprezentanti ai Parlamentelor nationale ale statelor membre si indeplinea o functie de

supraveghere a activitatii inaltei Autoritati, avand intre prerogativele sale si revocarea

din functie a membrilor inaltei Autoritati. De remarcat faptul ca Adunarea

Parlamentara nu indeplinea alte functii, cum ar fi de pilda aprobarea bugetului sau

adoptarea de acte normative comunitare.

d) Curtea de Justitie, ca organ jurisdictional al Comunitatii, cu scopul de a asigura

respectarea normelor comunitare.

Curtea de Justitie avea competenta de a judeca litigiile intervenite intre statele

membre, institutiile comunitatii si, respectiv, persoanele fizice si juridice in procesul

aplicarii dispozitiilor comunitare.

Crearea acestei organizatii europene a insemnat constituirea unor organe

supranationale cu competenta de a lua decizii in anumite domenii si de a le impune

statelor membre. Asa cum se arata in unele lucrari, el reprezenta materializarea ideii

de constituire a Europei politice, pornind de la construirea unei Europe economice.

Ratiunile politice care se ascundeau sub aceasta constructie comunitara economica se

refereau la situatia Frantei care se simtea amenintata permanent de Germania (desi

aceasta din urma fusese impartita in aprilie 1949 prin acordurile de la Washington),

precum si la potentiala amenintare economica a tarilor vest-europene de catre S.U.A.,

sau la si mai evidentul pericol al razboiului rece, care incepuse sa isi faca simtita

prezenta tot mai mult.

55

In structura institutionala a Comunitatii a fost inclus si Comitetul Consultativ de pe

langa Inalta Autoritate. Comitetul Consultativ compus din 30 pana la 51 de membri

desemnati de Consiliul Ministrilor cuprindea reprezentanti ai muncitorilor,

industriasilor, comerciantilor si consumatorilor din sectoarele reglementate de tratat.

Comitetul indeplinea - asa cum arata si denumirea sa - o functie de consultare pe

langa inalta Autoritate a Comunitatii Carbunelui si Otelului.

Comunitatea avea resurse proprii de finanţare, independente de guverne, pe baza unui

impozit european, de fapt prelevări directe asupra întreprinderilor din industriile

cărbunelui şi oţelului.

Competenţele CECO să adopte măsuri pentru crearea unei pieţe comune, căreia să-i

fie asigurată aprovizionarea, accesul la resurse, modernizarea producţiei, creşterea

productivităţii, concurenţa sănătoasă, suprimarea drepturilor de vamă, a subvenţiilor şi

practicilor restrictive, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale mâinii de lucru.

Experienţa de integrare europeană a CECO a fost deosebită, permiţând trecerea de la

integrarea parţială la alte sectoare şi apoi la ansamblul economiei.

Comunitatea economica europeana (CEE) si Comunitatea europeana a energiei

atomice (EURATOM/CEEA)

Problemele militare, si in special razboiul din Coreea, care au ridicat problema

reinarmarii Germaniei, vor conduce, in mod rapid, la o noua propunere franceza.

Planul Pleven, prezentat in octombrie 1950, propunea sa se recurga, cu anumite

adaptari, la metoda supranationala de aparare. Comunitatea europeana de aparare

(CEA) trebuia sa se traduca prin construirea unei armate europene integrate, ceea ce

implica crearea, pe termen scurt, a unei Comunitati politice. Un tratat a fost semnat la

27 mai 1952. Proiectul CEA a fost abandonat, ca urmare a refuzului Adunarii

Nationale franceze, la 30 august 1954, de a deschide dezbaterea asupra autorizatiei de

ratificare. Acest esec antrena, totodata, abandonarea proiectului Comunitatii politice

(un anteproiect, elaborat de o Adunare ad-hoc, compusa din membrii Adunarii CECA

si din membrii suplimentari, a fost transmis, la 9 martie 1953, guvernelor celor 6

state). Reinarmarea Germaniei intervine pe baza acordurilor de la Paris, incheiate la

23 octombrie 1954, comportand aderarea Germaniei la NATO si la UEO.

Crearea Comunitatii Economice Europene si a Comunitatii Europene a Energiei

Atomice (Euratom) a urmat Conferintei de la Messina - Italia din 1 - 3 iulie 1953 a

ministrilor de externe, cand cele sase state membre ale C.E.C.O. au hotarat largirea

sistemului si la alte domenii economice in vederea realizarii unei piete comune

generale, armonizarea politicilor sociale si organizarea unei piete nucleare comune.

La 25 martie 1957, la Roma, in cadrul conferintei interguvernamentale, au fost

semnate cele doua tratate care au creat Comunitatea Economica Europeana si

respectiv Comunitatea Europeana a Energiei Atomice. Intrate in vigoare la 1 ianuarie

1958, dupa ratificarea lor de catre Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si

Luxemburg, tratatele sunt incheiate pentru o durata nelimitata.

56

Obiectivul principal al Comunitatii Economice Europene il constituia formarea

unei piete comune care sa reproduca pe cat posibil caracteristicile unei piete

nationale.

In vederea realizarii acestui deziderat, articolul 3 al Tratatului de la Roma enunta

imperativele integrarii economice, care cuprindeau:

- eliminarea in relatiile dintre statele membre a taxelor vamale, precum si a

restrictiilor cantitative la importuri si exporturi de bunuri, ca si a oricaror alte masuri

cu efect echivalent acestor restrictii;

- stabilirea unor tarife vamale comune si a unei politici comerciale comune in

relatiile cu terte state ne-membre ale comunitatii;

- inlaturarea in relatiile dintre statele membre a obstacolelor in calea liberei

circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor;

- adoptarea unei politici comune in domeniul agriculturii;

- adoptarea unei politici comune in domeniul transportului;

- crearea unei politici comunitare in domeniul concurentei comerciale;

- armonizarea legislatiilor nationale ale statelor membre ale comunitatii in masura

in care aceasta era ceruta de asigurarea unei bune functionari a pietei comune;

- crearea unui Fond Social European in vederea imbunatatirii posibilitatilor de

angajare a lucratorilor din Comunitate;

- crearea unei Banci Europene de Investitii;

- asocierea Comunitatii cu alte state in vederea asigurarii dezvoltarii comertului si

cresterii economice.

Articolul 2 al tratatului descrie misiunea C.E.E. Obiectivele enuntate de aceasta

dispozitie sunt legate de existenta si functionarea Comunitatii si realizarea lor trebuie

sa fie rezultatul stabilirii pietei comune si a apropierii progresive a politicilor

economice a statelor membre, care sunt de asemenea obiective a caror realizare

constituie obiect esential al tratatului.

Aceste obiective, care au inspirat crearea Comunitatii si indeosebi acela de

promovare si dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in ansamblul

Comunitatii, nu pot avea ca efect crearea de obligatii juridice in sarcina statelor

membre si nici de drepturi in folosul particularilor".

Din analiza prevederilor articolului 3 al Tratatului de la Roma se desprind cele 4

principii fundamentale care stau la baza constituirii pietei comune, si anume:

- libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor;

- armonizarea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, inclusiv

crearea unor politici comune in sectoare economice cheie, cum ar fi agricultura,

comertul si transporturile;

- crearea unor tarife vamale comune pentru desfasurarea comertului pe teritoriul

comunitatii si, respectiv, in relatiile cu tertele state;

- stabilirea unei politici comerciale comune pentru desfasurarea relatiilor

economice intre Comunitate si terte state.

Pe langa obiectivele de natura economica, membrii fondatori ai Comunitatii

Economice Europene au vizat si realizarea unor deziderate de factura politica, cum

57

sunt: stabilitatea si securitatea statelor membre si, respectiv, cresterea increderii

reciproce in detrimentul confruntarilor militare.

In aceasta directie se inscrie si semnarea la aceeasi data de catre cele sase state a

Tratatului Comunitatii Energiei Atomice, care avea ca obiectiv, conform art. 1: "sa

contribuie la stabilirea conditiilor necesare formarii si dezvoltarii rapide a energiilor

nucleare, cresterii nivelului de trai in statele membre si dezvoltarii schimburilor cu

alte tari".

Ratiunea pentru care se instituia aceasta comunitate se baza pe deficitul de energie

al tarilor membre, ramanerea in urma a acestora in momentul respectiv fata de alte

state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) si faptul ca trebuiau sa-si dezvolte sectorul energetic

nuclear pentru interese nationale si regionale comune.

In acest context obiectivele Trataului care a instituit EURATOM erau:

- promovarea activitatii de cercetare si informare in domeniul energiei nucleare in

cadrul Comunitatii;

- stabilirea de standarde uniforme in ceea ce priveste asigurarea protectiei celor

care lucreaza in domeniu, ca si a populatiei impotriva riscurilor accidentelor nucleare;

- stimularea investitiilor in domeniul energiei nucleare;

- asigurarea producerii necesarului de energie nucleara;

- asigurarea folosirii energiei nucleare exclusiv in scopuri pasnice.

Pe plan institutional, cele doua comunitati sunt analoge din punct de vedere al

scopurilor cu CECO, dar din punct de vedere juridic ele sunt diferite, in timp ce

tratatul de la Paris, care a pus bazele CECO, este un tratat-regulament, tratatul de la

Roma este un tratat - cadru, care vizeaza nu numai o uniune economica, ci si o uniune

vamala.

Tratatul stabilind Comunitatea Economica Europeana si Tratatul privind instituirea

Comunitatii Europene a Energiei Atomice, impreuna cu Tratatul CECO, au constituit

cadrul legislativ fundamental al integrarii economice europene. Intrarea in vigoare a

noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificarii lor de catre

partile contractante conform propriilor proceduri constitutionale^8).

Tratatele privind CEE si EURATOM au creat comunitati asemanatoare principial

cu CECA, toate impreuna urmarind realizarea unei uniuni mai stranse intre popoarele

europene.

O buna perioada, sistemele institutionale ale celor trei comunitati au existat in

paralel, chiar daca de la inceput s-a avut in vedere reunirea acestora, dar acest lucru

se va realiza abia in anul 1965, prin Tratatul de la Bruxelles, instituindu-se o Comisie

unica si un Consiliu unic.

Inca de la intrarea in vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut in vedere

reunirea institutiilor celor 3 Comunitati, in institutii unice. Acest lucru s-a finalizat in

anul 1965, prin Tratatul de la Bruxelles.

Astfel:

- Inalta Autoritate - devine Comisia Comunitatilor europene;

- Institutia interguvernamentala - ramane Consiliul de Ministri;

- Adunarea Comuna - devine Parlamentul european;

- Curtea de Justitie - ramane Curtea de Justitie, insa completata.

58

In concluzie, se poate spune ca aceste Comunitati europene au aparut prin

incheierea unor tratate internationale, care au dat nastere la mecanisme institutionale

ce nu au mai existat pana atunci in dreptul international public. Mai putem arata ca,

spre deosebire de tratatul care a creat CECO, care ca natura juridica este un tratat

lege, tratatul care a instituit C.E.E. stabileste doar cadrul in care, asa cum s-a aratat

mai sus, institutiile comunitare au ca misiune promovarea dezvoltarii armonioase a

activitatilor economice in ansamblul Comunitatii, o expansiune continua si

echilibrata, o stabilitate marita, o crestere accelerata a nivelului de viata si relatii mai

stranse intre statele membre.

Actul Unic European

Pentru a face fata sfidarilor cu care CEE se confrunta trebuiau revizuite toate

tratatele care au stat la originea Comunitatii. Era de asteptat ca procesul sa fie

complex, deoarece Europa este un complex de state suverane cu traditii si orientari

istorice diferite. Acestea fac ca obiectiile si obstructiile de-a lungul drumului sa fie

inevitabile

Dupa crearea CEE, mai multe initiative au tins sa favorizeze o uniune politica si

economica. In octombrie 1972, prima reuniune a CEE largita, tinuta la Paris, decide

ca relatiile intre statele membre sa se sfarseasca pana la inceputul deceniului noua

intr-o uniune europeana. In cursul unui nou summit tinut la Paris, la finele lui 1974,

primul ministru belgian Leo Tindemans este insarcinat sa precizeze conceptul uniunii

europene. Dupa un tur de capitale si vaste consultari conduse in climatul pesimist

provocat de catre socul petrolier din 1973, raportul prezentat de catre Tindemans, in

decembrie 1975, a definit componentele ideale ale acestui proiect, prezentand solutii

concrete privind intarirea institutiilor, o politica externa comuna, o politica

economica si sociala comuna si drepturile cetatenilor europeni, insa, o noua declaratie

a Consiliului CEE de la Haga, din noiembrie 1976, stabilea realizarea unei uniuni

europene intr-un mod progresiv.

In noiembrie 1981, guvernele vest-germane si italiene formuleaza un nou proiect

de "Act unic european", planul Genscher-Colombo,care prevedea intarirea cooperarii

politice fara noi tratate si fara angajamente constrangatoare. Aproape in acelasi

moment, Franta remite partenerilor sai un memorandum preconizand un "spatiu

social" european, o politica comerciala mai energica si actiuni in vederea relansarii

activitatii economice. In iulie 1982, deputatul italian Altiero Spinelli, ales in

Parlamentul european, a reusit sa creeze o comisie constitutionala, care va adopta un

prim proiect de raport asupra Uniunii europene. Apoi, in februarie 1983, este adoptata

o Declaratie solemna asupra aceleasi uniuni de catre Consiliul CEE de la Sttutgart.

Doua noi initiative vor avea un rol semnificativ: Proiectul tratatului uniunii europene

adoptat in februarie 1984 de catre Parlamentul european si lucrarile comitetului

Dooge.

La 14 februarie 1984, Parlamentul European a adoptat un proiect de tratat privind

Uniunea Europeana, conform caruia Comisia devenea o veritabila putere executiva,

59

iar Parlamentul impartea cu Consiliul puterea legislativa. Largind campul

competentelor institutiilor europene, proiectul avea in vedere reorganizarea

sistemului juridic, redefinind categoriile de acte comunitare si modificand procedurile

de adoptare a acestora. Tratatul putea sa intre in vigoare chiar in lipsa unanimitatii, cu

conditia sa fie ratificat de o majoritate de state a caror populatie sa fie de cel putin

doua treimi din populatia Comunitatii, urmand sa produca efecte numai cu privire la

acestea.

Problema s-a dezbatut in Consiliul European de la Fontainebleau din iunie 1984,

cand opiniile au fost diferite, Anglia, Danemarca si Grecia avand rezerve, astfel ca s-

a decis crearea unui comitet compus din reprezentantii personali al sefilor de state sau

de guverne (numit Comitetul Dooge sau Spaak II), care a fost insarcinat sa prezinte

propuneri pentru imbunatatirea constructiei europene, inclusiv "in domeniul politic.

Raportul Comisiei Dooge, prezentat la Consiliul European de la Bruxelles in

martie 1985, sustinea in mare masura proiectul Parlamentului European. Astfel, se

prevedea o putere de codecizie a Parlamentului si a Consiliului, insistandu-se pe

intarirea importantei Parlamentului. De asemenea, se mai prevedea generalizarea

votului majoritar in Consiliu, unanimitatea nefiind ceruta decat in mod exceptional, si

largirea competentelor acestuia, al carui presedinte urma sa fie numit de Consiliul

European. Acesta din urma, potrivit raportului, nu se mai ocupa de afacerile curente,

incredintandu-i-se un rol strategic in edificarea constructiei europene.

Dupa discutii si negocieri, revizuirea generala a tratatelor comunitare s-a realizat

prin Actul Unic European ce a intrat in vigoare la 1 iulie 1987.

Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat dupa

semnarea tratatelor de instituire a comunitatilor. El reuneste intr-un singur document

(de aici si denumirea sa) dispozitiile privind reforma institutiilor europene si extinde

domeniul de competenta comunitara, continand si reglementari privind cooperarea in

domeniul politicii externe si in domeniul protectiei mediului.

El este considerat ca reprezentand un moment important de relansare institutionala,

cu efect psihologic deosebit si constituind suportul juridic pentru realizarea Uniunii

Europene in 1992.

Intre cele mai importante dispozitii ale sale, care aduc aspecte noi ale evolutiilor

spre o Uniune Europeana, retinem:

- stabileste, ca obiectiv al comunitatilor europene si al cooperarii politice europene,

contributia la realizarea unui progres concret al Uniunii Europene;

- institutionalizeaza Consiliul european (care exista doar in baza comunicatului

summit-ului de la Paris din 1974);

- modifica tratatele constitutive;

- extinde votul Consiliului la majoritatea calificata;

- consolideaza consultarea Parlamentului European prin introducerea procedurii de

cooperare in anumite domenii;

- infiinteaza o noua jurisdictie comunitara de prima instanta pentru usurarea

activitatii Curtii de Justitie;

- stabileste obiectivul ca piata interna sa fie desavarsita pana la data de 31

decembrie 1992;

60

- introduce principiul coeziunii economice si sociale in scopul reducerii decalajelor

intre diferitele regiuni ale statelor membre;

- prevede dezvoltarea cooperarii politice pentru punerea in practica a unei politici

externe europene;

- extinde obligatia de consultare a statelor membre si in orice problema de politica

externa de interes general;

- aspectele politice si economice ale securitatii sunt incluse in sfera cooperarii, dar

apararea ramane exclusa, mentionandu-se doar cooperarea in cadrul NATO si UEO;

- Comitetul politic, compus din directori politici, devine elementul esential al

cooperarii politice;

- infiinteaza un Secretariat politic cu sediul la Bruxelles.

Principala achizitie a Actului Unic este confirmarea obiectivului crearii unei mari

piete interne, definita ca un spatiu fara frontiere interioare. Impactul psihologic al

acestui moment a fost considerabil. Actul Unic, largind domeniile de decizie

majoritara, in special in materie de armonizare a legislatiilor nationale, va ameliora

considerabil capacitatea de decizie a Consiliului.

Un alt succes al Actului Unic este explicarea competentelor Comunitatii, implicit

in domeniile cooperarii monetare, al solidaritatii regionale in vederea unei coerente

economico-sociale, in domeniul cercetarii si dezvoltarii tehnologice si a mediului

inconjurator. Influenta Parlamentului asupra legislatiei este usor intarita printr-o

procedura de cooperare. Consiliul nu poate sa treaca dincolo de vointa Parlamentului

decat printr-o decizie unanima.

Insistam asupra ideii ca in Actul Unic European notiunea de „piata comuna" este

inlocuita prin notiunea de "piata interna".

Piata interna" este definita ca fiind un spatiu fara frontiere interne in care libera

circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor este asigurata potrivit

dispozitiilor tratatului.

Trecerea de la expresia „piata comuna", mentionata in tratatele initiale, la expresia

„piata interna", nu a reprezentat o simpla modificare terminologica, ci un obiectiv

care a implicat adoptarea unui mare numar de directive de armonizare a legislatiilor

in vederea realizarii pietei interne prin suprimarea obstacolelor fiscale si tehnice din

calea liberei circulatii a persoanelor, marfurilor, serviciilor si capitalurilor.

Deoarece obiectivul principal l-a constituit definitivarea Pietei interne, care potrivit

art. 7 A din Actul Unic trebuie sa fie "un spatiu fara frontiere interioare, in care libera

circulatie a marfurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor este asigurata

potrivit dispozitiilor prezentului tratat", au existat si alte elemente noi:

a) actele juridice necesare se adopta de catre Consiliu cu majoritatea calificata;

b) statele membre mai putin dezvoltate pot beneficia de derogari temporare.

Potrivit AUE, Consiliul european va fi compus din sefii de state si de guverne ale

tarilor membre si presedintele Comisiei Comunitatilor europene, asistati de ministrii

de externe si de membrii Comisiei. El se va intruni de doua ori pe an8.

Cele mai importante schimbari au vizat domeniul institutional comunitar, precum

si inaugurarea programului de desavarsire a pietei interne unice pana in 1992.

61

In domeniul institutional, are loc o modificare a ponderii participarii Parlamentului

European la procesul decizional comunitar prin introducerea procedurii cooperarii ce

oferea acestuia un rol mai important in adoptarea legislatiei comunitare.

Concret, Titlul II a adus cateva modificari tratatelor constitutive:

a) largirea domeniilor in care Consiliul ia hotarari cu majoritatea calificata. In

primul rand, in domeniile privind piata interna si indeosebi in legatura cu apropierea

legislatiilor (exceptii: fiscalitatea, libera circulatie a persoanelor, drepturile

salariatilor). In celelalte sectoare, daca pentru deciziile initiale este nevoie de

unanimitate, hotararile de aplicare se iau cu majoritatea calificata;

b) consultarea Parlamentului a fost intarita prin procedura cooperarii in anumite

domenii, introducandu-se naveta intre Consiliu si Parlament. Fara sa dispuna de o

competenta de sine statatoare in materie legislativa, Parlamentul dispune in anumite

materii de o putere marita prin procedura de cooperare, care mentine totusi pentru

Consiliu ultimul cuvant;

c) sistematizarea si rationalizarea delegarii de atributii de la Consiliu catre

Comisie, careia i se confera competente de executie;

d) crearea unei noi jurisdictii comunitare, cea a Tribunalului de prima instanta, care

urma sa judece recursurile formulate de persoanele private, in vederea

descongestionarii sarcinilor Curtii de Justitie.

Pe baza prevederilor Actului Unic European, Consiliul European constituit pe baza

intelegerii de la Paris din 1974 este recunoscut ca institutie a Comunitatii. Atributiile

Consiliului European au fost insa definite numai prin Tratatul de la Maastricht din

1992 ce a instituit Uniunea Europeana.

Cooperarea in materie de politica externa trece din domeniul cutumiar in domeniul

dreptului scris. Partile semnatare ale Actului Unic se forteaza sa formuleze si sa puna

in practica o politica externa europeana. Ele se straduie sa evite orice actiune sau

luare de pozitie care ar afecta eficacitatea Comunitatii, atat ca forta coerenta in

relatiile internationale, cat si in sanul organizatiilor internationale. Sistemul

presedentiei semestriale si Comitetul politic compus din directorii afacerilor politice

din ministerele de externe ale statelor membre sunt confirmate. Se creeaza si un

secretariat la Bruxelles.

Un alt element de noutate adus de Actul Unic European a constat in aceea ca

Parlamentul European a fost asociat la cooperarea politica prin urmatoarele

modalitati:

a) prezentarea de catre presedintie a programului si a raportului la inceputul si

respectiv la finele perioadei;

b) comunicarea anuala scrisa catre Parlament, in privinta progreselor facute in

domeniul cooperarii politice;

c) participarea presedintiei la dezbaterea generala de politica externa in Parlament;

d) obligatia de a organiza de patru ori pe an colocvii ale presedintiei cu comisia

politica;

e) sesiuni speciale la nivel ministerial, etc.

62

In continuare. In cadrul prevederilor Tratatului de la Roma au fost introduse

articolele 8b si 8c referitoare la rolul ce revine Comisiei Europene in indeplinirea

acestui obiectiv si anume: Comisia va incunostiinta Consiliul Ministrilor despre

progresele efectuate in instituirea pietei interne unice si va lua in considerare, atunci

cand elaboreaza propuneri de masuri, stadiile diferite de dezvoltare economica a

statelor membre.

Articolul 100a din Tratatul de la Roma are o importanta deosebita deoarece

prevede adoptarea masurilor de armonizare a legislatiei statelor membre in vederea

constituirii pietei interne unice prin intermediul procedurii cooperarii. Aceasta

procedura urmeaza sa fie aplicata cu unele exceptii ce vizeaza domeniul fiscal,

precum si cel al liberei circulatii a persoanelor.

Derogarile care sunt permise de la masurile de armonizare vizeaza temeiurile

referitoare la protectia mediului si a conditiilor de munca ce sunt cuprinse in articolul

36 al Tratatului de la Roma.

Aceste derogari nu vor fi insa aplicate de catre statele membre decat dupa

instiintarea Comisiei Europene si nu vor putea fi folosite in scopul discriminarii sau

al aplicarii unor restrictii deghizate in relatiile comerciale comunitare. In situatia

incalcarii acestor dispozitii, Comisia Europeana sau orice stat membru al Comunitatii

va putea sesiza Curtea Europeana de Justitie.

Actul Unic European reafirma astfel obiectivele crearii pietei comune statuate in

Tratatul de la Roma. stabilind totodata si mecanismul pentru realizarea acestor

obiective. El prevede totodata si o stransa colaborare a statelor membre in domeniul

politicii economice si monetare in vederea asigurarii dezvoltarii Comunitatii.

Actul Unic are meritul ca, pentru prima data intr-un tratat international ratificat,

este mentionata Uniunea Europeana ca obiectiv al statelor participante. Prin Actul

Unic, Uniunea Europeana nu a fost creata, dar s-a evidentiat ca edificarea ei urma sa

se bazeze pe doi piloni - Comunitatile Europene si cooperarea politica europeana.

Daca Actul Unic European nu a fost suficient pentru a realiza o veritabila uniune

politica si monetara, el a avut meritul, printre altele, de a prezenta Uniunea

Europeana ca un obiectiv, pe care tratatul Maastricht l-a concretizat. Actul Unic

European prezinta o importanta deosebita pentru procesul constructiei europene,

deoarece, are ca efect, la 1 ianuarie 1995, realizarea celei mai mari piete unificate din

lume. Mai mult, pentru prima data intr-un tratat international, este mentionata

Uniunea Europeana ca obiectiv al statelor membre.

De asemenea, pe baza prevederilor Actului Unic European are loc si extinderea

competentei Comunitatii in domenii cum ar fi coeziunea economica si sociala,

cercetare si tehnologi, precum si protectia mediului.

Importanta Actului Unic European se afirma si prin dispozitiile referitoare la

cooperarea politica dintre statele membre, fiind subliniata necesitatea asigurarii

progresului concret in vederea realizarii unitatii europene.

Continutul Tratatului de la Maastricht

63

Tratatul cuprinde:

- modificari si completari ale celor trei tratate originare; el a modificat denumirea

Tratatului instituind Comunitatea Economica Europeana, care se va numi de acum

inainte Tratatul instituind Comunitatea Europeana; prin urmare, Comunitatea

Economica Europeana se va numi Comunitatea Europeana, disparitia cuvantului

„economic" subliniind inca o data dorinta de a se realiza nu numai o uniune

economica, ci, mai ales, una politica;

- dispozitii privind cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne, in

special, intre autoritatile politienesti si cele judiciare; acestea nu sunt integrate celor

trei tratate pentru ca statele nu sunt inca pregatite sa transfere Comunitatii intreaga

competenta in aceste domenii;

- dispozitii privind politica externa si de securitate comuna (de asemenea, in afara

sferei celor trei tratate);

- dispozitii privind politica sociala;

- cetatenia UE. In esenta, fiecare cetatean european are urmatoarele drepturi:

- libertatea de circulatie - orice cetatean european poate sa se deplaseze si sa-si

stabileasca domiciliul in mod liber pe teritoriul statelor membre; singurele restrictii

impuse sunt cele referitoare la limitarile incluse in tratat sau in dispozitiile de aplicare

ale acestuia. Ele sunt dictate de ratiuni de ordine publica, de securitate publica si de

sanatate publica.

- drepturi politice - sa voteze si sa candideze la alegerile municipale si europene

care se desfasoara in statul in care isi are domiciliul; orice cetatean al Uniunii care isi

are resedinta intr-un stat membru al carui resortisant nu este isi poate exercita aceste

drepturi in alegerile locale in aceleasi conditii ca si resortisantii acelui stat. Derogarile

de la aceste prevederi sunt admise daca sunt temeinic justificate de problemele

specifice ale vreunui stat membru. In ceea ce priveste insa dreptul de vot si de

eligibilitate in alegerile europene, acesta va fi exercitat in aceleasi conditii de catre

toti cetatenii Uniunii fara a se face diferenta dupa cum acestia sunt sau nu resortisanti

ai statului membru in care isi au resedinta.

- Dreptul la protectie diplomatica si consulara se concretizeaza in asigurarea

acestei protectii in statele terte nemembre ale Uniunii de catre autoritatile diplomatice

si consulare ale oricarui stat membru, pentru cetatenii Uniunii ce sunt resorlisanti ai

unui stat membru ce nu este reprezentat in statul ne-membru respectiv. Protectia

realizata de autoritatile diplomatice si consulare va fi asigurata in aceleasi conditii ca

si cea oferita propriilor nationali, dar presupune existenta acordului statului tert.

- dreptul de petitionare - sa se adreseze Parlamentului si functionarului insarcinat

cu sondarea opiniei publice (mediatorul);

Acest drept este extins nu doar la cetatenii Uniunii dar si la persoanele fizice ce isi

au resedinta intr-un stat membru, precum si la persoanele juridice ce isi au sediul intr-

64

un stat membru al Uniunii. Aceasta prerogativa poate fi exercitata sub conditia ca

obiectul cererii adresate Parlamentului European sa vizeze o chestiune ce este de

competenta Comunitatii si totodata sa se refere la petitionar.

Tratatul de la Roma ce instituia Comunitatea Economica Europeana a fost

modificat si prin introducerea prevederilor referitoare la cetatenia Uniunii. Astfel,

orice persoana fizica ce are nationalitatea unui stat membru se bucura de calitatea de

cetatean al Uniunii Europene.

- stabileste realizarea unei uniuni economice si monetare, dar si a unei uniuni

politice:

Uniunea economica inseamna ca directiile politicii economice ale statelor membre

si ale comunitatilor vor fi adoptate de catre Consiliul de Ministri, acesta supraveghind

si evolutia economiei in fiecare stat membru;

Uniune monetara inseamna adoptarea unei singure politici monetare in spatiul

Uniunii;

Uniunea politica presupune: o politica externa si de securitate comuna, inclusiv o

politica de aparare; cresterea rolului Parlamentului European; sporirea competentelor

comunitatilor; o politica comuna in domeniul juridic si al afacerilor interne.

Uniunea politica comporta indeosebi extinderea competentelor sale in sase

sectoare:

a. politica economica si sociala are in vedere reducerea decalajului dintre nivelul

dezvoltarii diverselor regiuni.

b. politica de cercetare si de dezvoltare tehnologica vizeaza participarea Europei la

competitia economica mondiala;

c. politica comuna a mediului inconjurator:

d. politica externa comuna. In special in domeniul comercial;

e. crearea cetateniei europene, prin acordarea unui nou statut cetatenilor din

Uniune, privitor la dreptul de vot si de eligibilitate pentru institutiile europene;

f. crearea unui spatiu monetar unic.

Tratatul de la Maastricht formuleaza o serie de obiective precum cele ale ocrotirii

valorilor comune, a intereselor fundamentale si a independentei Uniunii, intarirea

securitatii statelor membre si a Uniunii, mentinerea pacii si intarirea securitatii

internationale conform principiilor Chartei Natiunilor Unite si a principiilor cuprinse

in Actul Final de la Helsinki si a obiectivelor Chartei de la Paris; dezvoltarea

cooperarii internationale, dezvoltarea si intarirea democratiei si a statului de drept,

precum si respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (articolul J 1

alin. 2 din Tratat).

Realizarea acestor obiective se va face pe baza cooperarii sistematice dintre statele

membre in domeniul conducerii politici lor si de asemeni prin punerea in aplicare a

actiunilor comune, in sferele in care exista convergenta in ceea ce priveste interesele

fundamentale ale statelor membre.

65

Cooperarea intre statele membre se va materializa in consultarile si informarile

reciproce dintre ele, ce vor avea loc la nivelul Consiliului Ministrilor si vor viza toate

chestiunile de politica externa si de securitate ce privesc interesul general al Uniunii.

Structura tratatului de la Maastricht este, in linii mari, urmatoarea:

1. Dispozitii referitoare la Uniunea Europeana, cu cei trei piloni ai sai -

Comunitatea Europeana, politica externa si de securitate comuna si cooperarea in

domeniul justitiei si al afacerilor interne.

2. Dispozitii privind Comunitatea Europeana - structura modificata a acesteia,

noile atributii acordate, procedurile, capitolul referitor la Uniunea economica si

monetara, nominalizarea principiului subsidiaritatii, instituirea cetateniei europene.

Institutiile comunitare - Consiliul, Comisia, Parlamentul, Curtea de Justitie si

Curtea de Conturi, care a devenit o institutie principala si comuna - si-au intarit si

largit atributiile.

3. Dispozitii referitoare la politica externa si de securitate comuna si al cooperarii

in domeniile justitiei si ale afacerilor interne.

Ultimii doi piloni sunt, in principal, situati in afara ordinii juridice comunitare,

Curtea de Justitie neavand competenta decat in cazuri de exceptie si limitate. Acesti

doi piloni privesc o cooperare interguvernamentala institutionalizata, dispunand de

organe proprii cum sunt „Comitetul k 4", compus din inalti functionari, in domeniul

cooperarii in domeniul justitiei si ai afacerilor interne, sau Comitetul politic, in cazul

politicii de aparare si securitate comuna.

Tratatul de la Maastricht cuprinde sapte Titluri.

- Primul Titlu - art. A-F (1-7) - s-a referit la dispozitii comune relative la trasaturile

si obiectivele Uniunii europene ce a fost instituita.

- Titlul al doilea - art. G (8) - a continut dispozitii de modificare a Tratatului

instituind Comunitatea economica europeana in scopul stabilirii Comunitatii

europene.

Dispozitiile de modificare a Tratatului instituind Comunitatea europeana a

carbunelui si otelului si a Tratatului instituind Comunitatea europeana a energiei

atomice au facut obiectul Titlului III - art. H (9) -, respectiv IV - art. I (70).

- Titlul V a avut in vedere dispozitii privind o politica externa si de securitate

comuna - art. J-J 11 (11-28) si a inlocuit dispozitiile Actului unic european privind

cooperarea politica europeana. Noile dispozitii urmaresc deschiderea unei cai privind

elaborarea unei veritabile politici a Uniunii europene, prin intermediul pozitiilor si

actiunilor comune care se dezvolta, cu anumite rezerve la aparare.

- Titlul VI - art. K - K 9 (29-42) - a cuprins dispozitii asupra cooperarii in

domeniile justitiei si afacerilor interne.

66

- Titlul VII - art. L-S (46-53) - a fost consacrat dispozitiilor finale.

Astfel, sunt prevazute:

- limitele competentei Curtii de justitie;

- relatiile tratatului privind Uniunea europeana si tratatele constitutive ale

Comunitatilor europene;

- revizuirea tratatelor;

- aderarea la Uniune;

- abrogarea dispozitiilor tratatului de fuziune a executivelor din 1965 si din AUE;

- durata tratatului;

- ratificarea tratatului, depozitul si limitele de redactare a tratatului.

La Tratatul respectiv au fost anexate 17 protocoale si 33 de declaratii.

Prevederile art. B (2) alin. (3) au consacrat fundamentele Uniunii, in sensul ca

aceasta este intemeiata pe Comunitatile europene completate cu politicile si formele

de cooperare instituite de Tratat. Aceste fundamente (sau piloni) sunt constituite de

cele trei Comunitati europene susmentionate (fundamentul sau pilonul 1), de politica

externa si de securitate comuna (fundamentul sau pilonul 2) si de cooperarea in

domeniile justitiei si afacerilor interne (fundamentul sau pilonul 3) .

Tratatul de la Maastricht modifica dispozitiile cuprinse in articolul 3 din Tratatul

de la Roma prin adaugarea de noi obiective in ceea ce priveste politicile comunitare

in care sunt de acum incluse: constituirea si dezvoltarea retelelor europene de

transport, politicile privitoare la mediul inconjurator, la protectia consumatorilor,

precum si la protectia sanatatii.

Are loc, de asemeni, consacrarea unei politici comune in domeniul industrial,

precum si a unei noi politici in domeniul social-cultural.

Aplicarea tratatului privind UE a necesitat, din anumite puncte de vedere,

adoptarea de texte sau de masuri de aplicare (acorduri internationale, modificari ale

regulamentelor interne ale institutiilor), dintre care unele au fost elaborate anticipand

intrarea in vigoare a tratatului si intrate in vigoare in acelasi timp cu el.

Data de 1 ianuarie 1999, care a fost retinuta pentru trecerea la a 3-a faza a Uniunii

economice si monetare, a putut fi, in final, respectata.

Tratatul de la Amsterdam

O alta etapa in evolutia procesului de integrare este marcata prin adoptarea de catre

conferinta interguvernamentala de la Amsterdam, ce a avut loc in luna iunie 1997

reunind in cadrul sau pe sefii de stat si de guvern din tarile membre, a unui nou tratat

de revizuire a dispozitiilor tratatelor ce fundamenteaza Uniunea Europeana. Tratatul

de la Amsterdam, a carui semnare a avut loc la 2 octombrie 1997, cuprinde dispozitii

ce vizeaza adancirea integrarii atat prin trecerea in competenta Comunitatii a unor

domenii ce erau cuprinse in aria cooperarii interguvernamentale cat si prin

dezvoltarea politicilor si a obiectivelor Uniunii Europene.

67

Avand in vedere ca divizarea lumii in doua blocuri este de domeniul trecutului,

trebuie ca prezenta Europei pe esicherul international, care evolueaza rapid, sa se

reorganizeze.

Au mai fost si alte cerinte care au impus adoptarea acestui tratat in vederea

modificarii Tratatului de la Maastricht:

- necesitstea cresterii rolului Parlamentului in procesul decizional;

- necesitatea perfectionarii sistemului de functionare a doi importanti piloni ai

Uniunii Europene: politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.) si cooperarea in

domeniul justitiei si afacerilor interne (J.A.I.)

- necesitatea inlaturarii tehnocratiei care domina activitatea institutiilor

comunitare si care avea ca efect distantarea acestora de cetateni;

- necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici si cele mari, membre ale

Uniunii, in legatura cu diferitele aspecte ale activitatilor comunitare, in special in

sfera realizarii viitoarei uniuni politice.

Tratatul de la Maastricht a inceput sa defineasca structurile si procedurile din acest

punct de vedere. El lasa, totusi, o poarta deschisa noilor reforme, atat in domeniul

politicii externe, cat si in cel al apararii.

Tratatul de la Amsterdam se prezinta ca o revizuire a tratatelor institutive, desi ele

au fost modificate de tratatul de la Maastricht.

Astfel, sunt prevazute a trece in competenta Comunitatii masurile referitoare la

politica de acordare a vizelor, politica de imigrare si azil, regulile referitoare la

trecerea frontierelor statelor de la granita Comunitatii.

Se va dezvolta de asemeni, insa numai la nivel de cooperare si actiuni comune,

conlucrarea in domeniul activitatii judiciare si al politiei.

Tratatul de la Amsterdam se prezinta ca o revizuire a Tratatelor institutive si

vizeaza, mai ales:

- realizarea unui spatiu de libertate, securitate si justitie, prin extensia constructiei

comunitare si asupra unei parti din cel de-al treilea pilon (cooperarea politiei si

judiciara);

- integrarea acquis-ului Schengen in acelasi al 3-lea pilon al Uniunii Europene;

- stabilirea bazelor cooperarii consolidate, care poate fi realizata intre anumite state

care doresc sa avanseze mai rapid pe calea integrarii sporite, data fiind situatia lor

economica;

- extinderea dispozitiilor sociale;

- introducerea majoritatii calificate in noi domenii;

- competentele Curtii de Justitie sunt extinse ca urmare a introducerii celui de-al 3-

lea pilon.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde 3 parti: Modificari de fond; Simplificarea

tratatelor; Dispozitii generale si finale.

A. Modificari de fond

68

Prima parte cuprinde modificarile tratatului asupra Uniunii europene (art. 1

Amsterdam) si ale tratatelor instituind Comunitatile europene (art. 2 Amsterdam

pentru CE; art. 3 Amsterdam pentru CECA; art. 4 Amsterdam pentru EURATOM) si

modificarile actului privind alegerea reprezentantilor Parlamentului european (art. 5

Amsterdam).

B. Simplificare

Articolele 6, 7 si 8, din tratatul de la Amsterdam, procedeaza la o revizuire ^ a

tratatelor CE, CECA si EURATOM. Dispozitiile caduce sunt suprimate, iar altele

sunt adaptate pentru a tine cont de aceasta operatie.

Articolul 9 abroga Conventia din 1957 cu privire la institutiile comune si tratatul

din 8 aprilie 1965, numit "tratatul de fuziune a Executivelor", mentinandu-le efectele

esentiale, care constau in administrarea Comunitatilor de catre institutii unice, sub

rezerva Comitetului economic si social comun CE si EURATOM. El mentine, dar il

modifica, prin introducerea unei referiri la BCE, protocolul privind privilegiile si

imunitatile.

Articolul 10 prevede ca operatia de simplificare se face fara a aduce atingere

acquis-ului comunitar.

Paragraful 1 declara ca abrogarea sau suprimarea dispozitiilor din tratatele

constitutive si adaptarile intervenite "nu afecteaza efectele juridice, nici dispozitiile

din aceste tratate, in special cele care rezulta din termenele pe care ele le atribuie, nici

pe cele din tratatele de aderare".

Paragraful 2 adauga ca "efectele juridice ale actelor in vigoare (...) nu sunt

afectate".

C. Dispozitiile generale cuprind:

Politica externa si de securitate comuna

Cooperarea politiei si cea judiciara in materie penala (fosta cooperare in domeniile

justitiei si afacerilor interne)

Dispozitii privind cooperarea intarita

Tratatul de la Amsterdam cuprinde si prevederi referitoare la politica de asigurare a

locurilor de munca si de protectie sociala. Conform acestor dispozitii, statele membre

vor promova o politica de coordonare a crearii de locuri de munca in vederea

dezvoltarii capacitatii de elaborare a unei strategii comune privind nivelul de

angajare. Se urmareste, de asemeni, eliminarea discriminarilor si asigurarea unui

tratament optim in ceea ce priveste conditiile de munca si ocupare a posturilor,

dezvoltarea politicilor comune din domeniul protectiei mediului, al sanatatii publice

si protectiei consumatorilor.

Tratatul de la Amsterdam a introdus o referire la egalitatea barbat-femeie, la un

inalt grad de competitivitate a performantelor economice, la un nivel ridicat de

69

protectie a mediului si la ameliorarea calitatii vietii. Articolul 3 a fost modificat de

tratatul de la Amsterdam:

"a) interzicerea, intre statele membre, a drepturilor de vama si a restrictiilor

cantitative la intrarea si la iesirea marfurilor, ca si a oricaror altor masuri cu efect

echivalent;

b) o politica comerciala comuna;

c) o piata interna caracterizata de abolirea, intre statele membre, a obstacolelor la

libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor;

d) masuri relative la intrarea si circulatia persoanelor in piata interna, conform

Titlului IV;

e) o politica comuna in domeniile agriculturii si pescuitului;

f) o politica comuna in domeniul transporturilor;

g) un regim care sa asigure ca, in Piata interna, concurenta nu este afectata;

h) apropierea legislatiilor nationale in masura necesara functionarii Pietei comune;

i) promovarea unei coordonari intre politicile angajarii statelor membre in vederea

intaririi eficacitatii lor prin elaborarea unei strategii coordonate pentru angajare;

j) o politica in domeniul social, cuprinzand un Fond social european;

k) intarirea coeziunii economice si sociale;

l) o politica in domeniul mediului;

m) intarirea competitivitatii industriei Comunitatii;

n) promovarea cercetarii si dezvoltarii tehnologice;

o) incurajarea stabilirii si dezvoltarii retelelor transeuropene;

p) o contributie la realizarea unui nivel ridicat al calitatii, ca si la inflorirea

culturilor statelor membre;

r) o politica in domeniul cooperarii la dezvoltare;

s) asocierea tarilor si teritoriilor de peste mare, in vederea cresterii schimburilor si

urmarirea, in comun, a efortului de dezvoltare economica si sociala;

t) o contributie la intarirea protectiei consumatorilor;

v) masuri in domeniile energiei, protectiei civile si turismului.

2. Pentru toate actiunile vizate la prezentul articol, Comunitatea cauta sa elimine

inegalitatile si sa promoveze egalitatea intre barbati si femei".

Tratatul de la Amsterdam este completat cu protocoale anexate

acestuia, dupa cum urmeaza:

a) Protocoale anexate Tratatului instituind Uniunea Europeana:

- Protocolul privind colaborarea cu U.E.O

b) Protocoale anexate Tratatului instituind Uniunea Europeana si Tratatului

instituind CE;

- Protocol incorporand acqis-ul Schengen in cadrul Uniunii Europene

acesta continand in anexa Acqisu-ul Shengen

- Protocol asupra aplicarii anumitor aspecte privind controlul la frontiera de catre

Marea Britanic

- Protocol asupra pozitiei Marii Britanii

70

- Protocol asupra pozitiei Danemarcei

Alte protocoale anexate Tratatului CE privesc:

- dreptul de azil pentru resortisantii statelor membre;

- aplicarea principiului subsidiaritatii si proportionalitatii

- serviciul public de radiodifuziune

- protectia si bunastarea animalelor

c) Protocoale anexate Tratatului instituind CE.

- Protocol asupra relatiilor exterioare ale sttatelor membre in ceea ce priveste

trecerea frontierelor exterioare.

d) Protocoale anexate Tratatului UE, Tratatelor CE, CECO, CEEA:

- Protocol asupra institutiilor in perspectiva extinderii UE;

- Protocol asupra fixarii sediilor institutiilor si anumitor organisme si servicii ale

Comunitatii Europene;

- Protocol privind rolul parlamentelor nationale in UE.

In cadrul Conferintei interguvernamentale de la Amsterdam a fost adoptat si un

Act final precum si un numar de 51 de declaratii.

Se constata ponderea foarte mare a declaratiilor in raport cu volumul textelor

obligatorii sub raport juridic.

Tratatul de la Amsterdam aduce cateva noutati si remanierii politicilor comunitare:

politica comerciala comuna, posibilitatea de a extinde campul de aplicare al art. 133

CE, fostul art. 113, la problemele comerciale cu privire la servicii si la proprietatea

intelectuala; politica sociala si de angajare, noul Titlu VIII, privind angajarea, art. 125

la 130 cu includerea in tratatul CE a Protocolului social, lupta impotriva excluderii

sociale, art. 136, alin.l, CE si art.137, §2, alin.3 CE, care apare in calitate de nou

obiectiv al politicii sociale si dispozitiile relative la egalitate barbati-femei, articolele

2 si 3, paragraf 1, CE. Modificari cu caracter proclamatoriu ating, de asemenea,

mediul, sanatatea publica, protectia consumatorilor.

Desigur ca acest tratat nu este unul perfect si nu a reusit sa raspunda tuturor

cerintelor si dorintelor comunitare sau ale statelor membre, chestiune de altfel foarte

dificil de realizat. Astfel, tratatul a fost criticat pentru faptul ca nu a oferit solutii de

rezolvare a unor importante probleme sociale legate de ocuparea fortei de munca si

scadere a ratei somajului, de armonizare fiscala, de suprimare a barierelor pentru

investitiile care se bucura de garantii guvernamentale, precum si de reformarea

sistemului bugetar comunitar prin identificarea unor noi surse de finantare a

investitiilor, avandu-se in vedere unele restrictii prevazute in Pactul de stabilitate

adoptat la Amsterdam.

Abordarea negativa a rezultatelor obtinute la Amsterdam nu trebuie exagerata., S-a

apreciat ca modificarile impuse de acest tratat sunt minore, rezultatele tratatului fiind

analizate in comparatie cu transformarile remarcabile aduse prin T. Maastricht.

Oricum, trebuie remarcat faptul ca Tratatul de la Amsterdam reprezinta, asa cum

am mai aratat, o noua etapa, dar desigur nu ultima, in procesul complex de integrare

71

europeana, care va continua sa fie perfectionat prin noi masuri politice, economice,

legislative si de alta natura.

Trtatatul de la Nisa

Pentru a răspunde noilor exigenţe legate de consolidarea şi lărgirea Uniunii a fost

adoptat, la Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) un nou Tratat.

Tratatul de la Nisa prevede competenţe sporite pentru Consiliu care conform art.7

poate adopta măsuri faţă de un stat care se abate de la principiile Uniunii. Se instituie un

Comitet Politic şi de securitate care să coordoneze misiunile umanitare şi de salvare, de

menţinere a păcii, cu forţe combatante care să gestioneze crizele şi să impună pacea.

Este amplificată ideea cooperării întărite care să dea voie unor state (mai ales

Germaniei) să impulsioneze construcţia europeană.

Lărgirea cu 12 state a Uniunii Europene(10 până în 2004, 12 până în 2007 aşa cum s-

a hotărât la Consiliul European de la Copenhaga în decembrie 2002) este un fapt marcat în

Tratat prin distribuirea locurilor în Parlamentul European şi a voturilor în Consiliu. Tratatul

conţine îmbunătăţiri tehnice importante privind funcţionarea tuturor instituţiilor comunitare.

În Parlamentul European România va dispune de 33 de parlamentari din 732,

- Consiliul de miniştri – „ –„ –„ - „ - „ de 14 voturi din 345,

- Comitetul economic şi social „ - „ - „ de 15 membrii din 344,

- Comitetul regiunilor - „ - „ - „ - „ de 15 membrii din 344,

- Comisia Europeană - „ - „ - „ - „ 1 comisar.

În Declaraţia privind viitorul Uniunii se precizează că după ratificarea Tratatului de la

Nisa UE va fi terminat modificările instituţionale necesare pentru aderarea noilor state

membre.

Proiectul de Tratat Constituţional pentru Europa

Ca un corolar al fuziunii dintre Comunitate şi Uniune, structura pe pilieri de la Maastricht

era desfiinţată. Politica externă şi de securitate comună – regăsită în aşa-numitul Pilier II –

este inclusă în Titlul V al Părţii a III-a din Proiectul de Tratat Constituţional, numit

„Acţiunea Externă a Uniunii‖. Cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală – aşa-

numitul Pilier III – este grupată cu actualele competenţe ale Comunităţilor Europene asupra

vizelor, imigraţiei şi a altor politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor, în Capitolul

IV, Titlul III, Partea a III-a din Proiectul de Tratat Constituţional, sub egida „Spaţiului

libertăţii, securităţii şi justiţiei‖. Această importantă schimbare metodologică atrage după

sine extinderea sistemului Comunităţii asupra cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie

penală, în vreme ce politica externă şi de securitate comună, datorită înglobării sale în

structura constituţională, nu mai poate fi clasificată ca fiind pur interguvernamentală. Dacă

natura interguvernamentală a Pilierilor II şi III era adesea indicată ca fiind un obstacol de

neînvins în faţa apariţiei unei construcţii durabile la nivelul Uniunii, această propunere a

unui Proiect de Tratat Constituţional a reprezentat un veritabil progres.

72

Tratatul de la Lisabona

(Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene)

Tratatul de la Lisabona este structurat pe 7 părţi.

Partea I cuprinde prevederi referitoare la principiile de bază ale Uniunii Europene. În

cadrul acesteia sunt incluse categorii şi domenii de competenţă a Uniunii şi dispoziţii de

aplicare generală.

Partea a II-a cuprinde dispoziţii referitoare la nediscriminare şi la cetăţenia

europeană.

Partea a III-a se referă la politicile şi acţiunile interne ale Uniunii. În cadrul acestora

amintim: piaţa interioară; libera circulaţie a mărfurilor – Uniunea vamală, cooperarea

vamală şi interdicţia restricţiilor cantitative între statele membre -; agricultura şi pescuitul;

libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; spaţiul de libertate, securitate şi

justiţie – care include politicile referitoare la controalele la frontieră, la azil şi imigraţie,

cooperarea judiciară în materie civilă şi penală şi cooperarea poliţienească -; transporturi;

reguli comune referitoare la concurenţă, fiscalitate şi apropierea legislaţiilor; politica

economică şi monetară; angajare; politica socială; fonduri sociale europene; educaţie,

formare profesională, tineret şi sport; cultură; sănătate publică; protecţia consumatorilor;

reţelele transeuropene; industrie; coeziune economică, socială şi teritorială; cercetare şi

dezvoltare tehnologică şi spaţiu; mediu; energie; turism; protecţie civilă; şi cooperare

administrativă.

Partea a IV-a conţine prevederi referitoare la asocierea ţărilor şi a teritoriilor de peste

mare.

Partea a V-a se referă la acţiunea exterioară a Uniunii. În cadrul acesteia sunt cuprinse

prevederi referitoare la: politica comercială comună, cooperarea că ţările terţe şi ajutorul

umanitar, măsuri restrictive, acorduri internaţionale, relaţiile Uniunii cu organizaţiile

internaţionale şi cu ţările terţe, clauza de solidaritate.

Partea a VI-a conţine prevederi referitoare la instituţii şi buget. În acest context,

amintim prevederile referitoare la instituţiile Uniunii Europene – Parlamentul European,

Consiliul european, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca

Centrală Europeană şi Curtea de Conturi -; actele juridice ale Uniunii şi procedurile de

adoptare ale acestora; organele consultative ale Uniunii – Comitetul Economic şi Social şi

Comitetul Regiunilor -; Banca Europeană de Investiţii; dispoziţii financiare; şi cooperarea

consolidată.

Partea a VII-a conţine dispoziţii generale şi finale.

Prin Tratatul de la Lisabona prevederile Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii

au fost introduse în întregime în cuprinsul T.F.U.E. Această Cartă conţine prevederi

referitoare la: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie, justiţie, dispoziţii

referitoare la interpretarea şi aplicarea Cartei. Aceasta este structurată pe 7 Titluri.

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare în decembrie 2009, ca urmare a ratificării

sale de către toate statele membre ale Uniunii Europene.

Unitatea 2: Ordinea juridică comunitară şi izvoarele de drept comunitar

73

1. Privire generală

Ordinea juridica comunitara, potrivit cunoscutei hotarari a Curtii de Justitie din

15 iulie 1964, in cauza Costa, reprezinta "o ordine juridica proprie, integrata in

sistemul juridic al statelor membre". Ordinea juridica este un ansamblu organizat si

structurat de norme juridice avand izvoare proprii, dotat cu organe si proceduri apte

sa le adopte, sa le interpreteze si sa sanctioneze violarea lor.

In sens restrans, aceasta ordine reprezinta raporturile dintre Comunitatile

europene si statele membre, raporturile dintre persoanele fizice si juridice

apartinatoare sau nu statelor membre, raporturile dintre Comunitatile membre si alte

organizatii internationale.

Dreptul comunitar - expresie juridica a fenomenului comunitar - s-a cristalizat

treptat reprezentand unul din instrumentele fundamentale ale organizarii si dezvoltarii

Comunitatii Europene. Desi are ca puncte de plecare valori ale dreptului national,

dreptul comunitar constituie un sistem inedit de drept creat pe baza stabilirii la nivelul

Comunitatii a unei noi ordini juridice.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a evidentiat trei caracteristici

importante ale ordinii juridice comunitare:

a) este o ordine juridica noua ("tratatul nu se margineste sa creeze obligatii

reciproce intre diferitele subiecte carora el li se aplica, dar si stabileste o ordine

juridica noua care reglementeaza puterile, drepturile si obligatiile acestor subiecte, ca

si procedurile necesare constatarii si sanctionarii oricarei eventuale violari" -

hotararea din 13 noiembrie 1964, in cauza Comisia/Luxemburg si Belgia);

b) este o ordine juridica autonoma fata de ordinea juridica internationala (atat

in ceea ce priveste izvoarele sale, cat in privinta si modului de solutionare a

diferendelor de catre Curtea de Justitie si Tribunalul de prima instanta);

c) este integrata in sistemele juridice ale statelor membre, ceea ce inseamna ca

tratatele constitutive au instituit o ordine juridica in cadrul careia sunt subiecte nu

numai statele membre ci si persoanele fizice si juridice. In raport cu ordinea juridica

proprie a statelor care fac parte din Comunitate, dreptul comunitar este primordial, iar

unele norme au efect direct. Integrarea se evidentiaza si in privinta competentelor

instantelor judecatoresti nationale, care sunt obligate sa aplice normele de drept

comunitar.

Dreptul comunitar constituie un ansamblu de norme juridice ierarhizate, in

cadrul caruia se disting urmatoarele categorii de norme:

1. dreptul comunitar primar sau originar;

2. dreptul comunitar derivat sau actele unilaterale cu efect obligatoriu. La

acestea se adauga:

3. principiile generale de drept;

4. normele care rezulta din relatiile externe ale Comunitatilor;

5. dreptul complementar, rezultat din actele conventionale incheiate intre

statele membre in vederea aplicarii tratatelor.

Ca forma interna a dreptului, in general, normele juridice sunt structurate pe

institutii juridice si ramuri de drept. Dreptul comunitar nu cunoaste o sistematizare pe

74

ramuri de drept decat intr-o forma incipienta (de exemplu, dreptul societatilor

comerciale). Nu inseamna ca nu ar exista o sistematizare din punct de vedere al

formei exterioare. Dimpotriva, si aici exista un specific al dreptului comunitar prin

ceea ce denumim acquis comunitar, structurat in prezent pe 30 de capitole.

Consideram ca dreptul comunitar va cunoaste in viitorul apropiat o dezvoltare a

sistematizarii pe ramuri.

Revenind la forma actuala a dreptului comunitar este de aratat ca:

1) Dreptul primar comunitar european este constituit din cele 3 tratate

institutive ale Comunitatilor, tratate care au fost permanent modificate, completate si

adaptate noilor realitati. Toate acestea au condus la aparitia unui numar mare de

instrumente conventionale, proprii unei Comunitati sau alteia ori comune celor 3 la

un loc.

2) Dreptul derivat, secundar comunitar european este format din ansamblul

actelor unilaterale ale institutiilor. Dreptul derivat comunitar european cuprinde:

regulamentul, directiva, decizia, recomandarea si avizul.

a) Regulamentul este similar legii din dreptul intern. Acesta opereaza prin

generalizare si abstractizare; este obligatoriu in toate elementele sale; orice aplicare

incompleta este interzisa. Regulamentul este obligatoriu cu privire la scopul final de

atins si la formele si mijloacele prin intermediul carora se ajunge la indeplinirea

acestuia. Regulamentul este obligatoriu pentru subiectele de drept intern, din toate

statele membre ale Uniunii.

Regulamentul (sau decizia generala in cadrul C.E.C.A.) este adoptat de catre

Consiliu, Consiliu si Parlament (in cadrul procedurii art.189B CE. - codecizia),

Comisie (in domeniile de competenta proprie sau ale celor delegate de Consiliu) si

Banca Centrala Europeana si are au un regim juridic asemanator cu al unei legi

adoptate de un parlament national.

Regulamentul este un act normativ si constituie un izvor important si numeros

al dreptului comunitar, fiind considerat ca principalul mijloc de exprimare a puterii

legislative a Comunitatii.

b) Directiva urmeaza tehnica legii cadru, completata cu decretul de aplicare.

Directiva, spre deosebire de regulament, este obligatorie numai cu privire la scopul

final propus, lasand la dispozitia statelor membre acele forme si mijloace prin

intermediul carora se poate ajunge Ia indeplinirea sa. Regula generala este cea

potrivit careia directiva se adreseaza subiectelor de drept intern din anumite state

membre. Exceptia apare atunci cand directiva se adreseaza tuturor statelor membre,

dar acest lucru este specificat in continutul ei.

c) Decizia este importanta pentru destinatarii desemnati; ea este obligatorie atat

in ceea ce priveste scopul final propus, cat si cu privire la formele si mijloacele prin

care se ajunge la el; decizia este obligatorie numai pentru subiectele de drept intern

din anumite state membre.

d) Recomandarea si avizul "nu leaga", adica nu au forta de constrangere si,

deci, nu sunt izvoare de drept in adevaratul sens al cuvantului. Ele au un rol

orientativ.

75

3) Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunitatilor, care se

multiplica si se diversifica prin participarea crescanda la relatiile internationale,

constituie adevarate izvoare de drept pentru ordinea juridica comunitara. Astfel,

intalnim:

- acordurile incheiate de Comunitati cu statele terte sau cu organizatiile

internationale;

- actele unilaterale adoptate de organele infiintate prin acordurile externe ale

Comunitatilor;

- unele tratate incheiate de statele membre ale Comunitatilor cu state terte.

4) Izvoarele complementare sunt date de cele care rezulta din acordurile

incheiate intre statele membre in domeniile de competenta nationale. In masura in

care obiectul lor se situeaza in campul si in prelungirea obiectivelor definite de tratate

ele poarta denumirea de "drept complementar" si pot fi considerate norme de drept

comunitar, in sens larg. Acestea sunt:

- conventia comunitara;

- deciziile si acordurile convenite prin reprezentantii guvernelor statelor

membre reunite in cadrul Consiliului;

- declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie ale Comunitatilor europene, care

sunt adoptate de comun acord cu statele membre.

5) Jurisprudenta ocupa un loc important intre izvoarele dreptului comunitar.

Exercitarea de catre Curtea de justitie a unei activitati normative se

caracterizeaza, in special, prin utilizarea metodelor de interpretare dinamica, ca si

printr-o larga recurgere la principiile generale de drept.

Unitatea 3. Principii generale de drept comunitar

In contextul ordinii juridice europene, o importanta deosebita are interpretarea

uniforma a dreptului comunitar in toate statele membre, de a carei realizare depinde

insusi caracterul obligatoriu al acestuia. De asemeni, nici o norma de drept intern nu

va putea fi invocata in fata curtilor nationale impotriva dreptului instituit prin tratate

fara ca insasi baza legala a Comunitatii sa fie afectata. Totodata, validitatea

masurilor adoptate de institutiile comunitare va fi apreciata doar in concordanta cu

normele de drept comunitar si nu cu normele juridice nationale.

Principiile generale ale dreptului sunt aplicate de catre Curtea de Justitie a CEE

si sunt principii generale comune, rezultate din drepturile statelor membre.

Aceste principii sunt variate:

- principiul legalitatii si securitatii juridice,

- principiul interdictiei de a nu se face dreptate cuiva;

- principiul egalitatii in fata sarcinilor publice,

- principiul proportionalitatii actiunii administrative

- principiul bunei credinte etc.

Dar cel mai spectaculos domeniu unde principiile generale ale dreptului s-au

dezvoltat, este domeniul drepturilor fundamentale ale omului. Curtea de Justitie a

CEE isi propune sa asigure supravegherea drepturilor fundamentale ale omului in

masura in care ele sunt recunoscute si garantate de catre constitutiile statelor membre,

76

cu conditia ca acestea sa fi subscris la respectarea angajamentelor internationale.

Astfel, Curtea se inspira din Conventia europeana de aparare a drepturilor omului, pe

care toate statele membre au ratificat-o. Principiile acestei Conventii au facut obiectul

tratatului asupra Uniunii Europene.

Care este raportul dintre dreptul comunitar si dreptul national al statelor

componente? Putem sintetiza astfel:

- Tratatele comunitare au creat o noua ordine juridica ce constituie o

importanta componenta a sistemelor juridice nationale ale statelor membre si ale carei

norme sunt aplicate in mod obligatoriu de instantele de judecata nationale. Aceasta

ordine juridica are un caracter supranational ce o diferentiaza in raport cu ordinea

juridica de drept intern.

- In raport cu dreptul national, dreptul comunitar se deosebeste, in primul rand,

prin aceea ca reglementeaza alaturi de alte raporturi si raporturi interstatale. De

asemeni, dreptul comunitar se caracterizeaza prin suprematia sa in raport cu dreptul

national ca si prin aplicarea sa directa in statele membre ale Comunitatii.

- Ca urmare, sistemele juridice nationale ale statelor membre se adapteaza in

vederea asigurarii aplicabilitatii dreptului comunitar. Totodata, spre deosebire de

dreptul national, dreptul comunitar nu reglementeaza toate domeniile relatiilor

sociale, ci isi circumscrie domeniul de reglementare la sfera stabilita de tratate.

Curtea Europeana de Justitie, principalul organ jurisdictional comunitar, nu este

competenta sa verifice legalitatea normelor juridice nationale ale statelor membre si

nu va putea aplica si interpreta reguli ce apartin dreptului intern.

Admitand principiul integrarii normelor juridice comunitare in dreptul intern al

fiecarui stat si faptul ca de aici decurg drepturi si obligatii pentru orice subiect de

drept, in orice situatie in care se pune problema recunoasterii jurisdictionale a acestor

drepturi si obligatii, instanta judecatoreasca va trebui sa decida chiar atunci cand

tratatele nu contin dispozitii exprese, fiind obligata sa hotarasca intre aplicarea

dreptului comunitar si a celui national.

Faptul ca tratatele nu contin prevederi exprese in acest sens este considerat o

precautie de natura politica a initiatorilor Comunitatilor europene prin care s-ar

menaja sentimentele anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut sa nu

accepte caracterul conditional al constructiei comunitare.

Retinem asadar ca dreptul comunitar se aplica direct si imediat. Acest principiu

a fost aplicat inca din februarie 1963, de catre Curtea de Justitie a CEE. Originea

acestui act rezida in cazul unei intreprinderi olandeze, care a platit pe un produs

importat din Germania o taxa vamala mai mare decat aceea aplicabila de la intrarea in

vigoare a tratatului CEE. Cu acest prilej, Curtea de Justitie a CEE a estimat ca, in

virtutea obiectivelor sale, tratatul constituia mai mult decat un acord, care nu crea

decat obligatii mutuale intre statele contractante. Acest fapt a facut loc la formarea

unei noi ordini juridice, prin care statele membre au acceptat sa limiteze drepturile lor

suverane, si a caror subiecti sunt egali celorlalti subiecti din statele membre.

Subliniem asadar ca principiul aplicabilitatii directe isi gaseste o confirmare in

art. 249 CE, dar numai in ceea ce priveste regulamentele, despre care se precizeaza ca

sunt de aplicabilitate directa in toate statele membre.

77

Pentru restul actelor normative comunitare si pentru C.E.C.O., Curtii de Justitie

i-a revenit rolul de a statua acest principiu cu ocazia solutionarii unor cauze, de genul

celei aratate mai sus. Ulterior, prin hotararea COSTA / E.N.E.L. (15.07.1964, 6/64)

Curtea a revenit asupra formularilor din hotararea mentionata mai sus, inlocuind

formularea "ordine juridica de drept international" cu "ordine juridica proprie" iar

"independenta" dreptului comunitar a fost inlocuita cu "integrarea" sa in sistemul

juridic al statelor membre.

Aplicarea imediata, directa si prioritara a dreptului comunitar reprezinta

principiul fundamentul al ordinii juridice a Uniunii Europene. Astfel:

a) Dreptul comunitar este aplicat imediat, pentru ca tratatele institutive, dar si

cele modificatoare au fost incluse in dreptul national, in special prin dispozitiile

constitutionale. In consecinta, si celelalte dispozitii comunitare adoptate de institutiile

Uniunii Europene au aplicare imediata, chiar daca statele pot adopta masuri nationale

de aplicare, ca o competenta executiva si nu decizionala.

b) Dreptul comunitar este aplicat direct, pentru ca nu sunt necesare alte acte

nationale (de ratificare, de transformare sau de introducere) pentru a pune in aplicare

izvoarele comunitare. Prin urmare, judecatorii, dar si justitiabilii, pot invoca direct

dreptul comunitar, atat in aplicarea verticala cat si in cea orizontala a acestuia. Este

evident ca dispozitiile comunitare, pentru a fi aplicabile direct, trebuie sa raspunda

unor criterii precum claritatea, precizia si, mai ales, neafectarea de conditii.

Sfera de aplicare a acestui efect direct a fost extinsa de jurisprudenta Curtii,

incluzand pe langa obligatiile statului de a nu face (respectiv de a nu face rezerve care

sa subordoneze aplicarea tratatelor de vreun act normativ intern, de a nu necesita

adoptarea unor dispozitii normative interne de concretizare a prevederilor tratatelor)

si obligatiile de a face (respectiv de a nu lasa nici o marja de apreciere statelor in ceea

ce priveste indeplinirea obligatiilor sale), precum si la situatiile in care nu s-au facut

completarile necesare prin legea interna (aplicarea principiilor privind

nediscriminarea in angajare sau salarizare, chiar daca legea interna nu le-a preluat).

c) Dreptul comunitar este aplicat cu prioritate, pentru ca altfel ar disparea

ratiunea lui de a fi - realizarea constructiei europene prin unitatea ordinii juridice. De

altfel, pornind de la metoda supranationala, statele membre ele Uniunii Europene au

acceptat „regula jocului" potrivit careia au transferat unele competente decizionale

(legislative) catre institutiile europene. A lipsi dreptul comunitar de prioritate in

raport cu dreptul intern, in domeniile transferului de suveranitate, ar insemna

abandonarea filozofiei constructiei comunitare, ca integrare automata a dreptului

comunitar in ordinea juridica nationala.

Constitutia Romaniei, revizuita in anul 2003, precizeaza in art. 148:

„(1) Aderarea Romaniei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, in

scopul transferarii unor atributii catre institutiile comunitare, precum si al exercitarii

in comun cu celelalte state membre a competentelor prevazute in aceste tratate, se

face prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o

majoritate de doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor.

(2) Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii

Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au

78

prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor

actului de aderare".

Principiul aplicarii directe si imediate a dreptului comunitar este valabil pentru

ansamblul actelor juridice comunitare:

a. Tratatele. Ele se aplica atat "vertical" (prin care se intelege dreptul unei

persoane private de a revendica efectele imediate dintr-o dispozitie comunitara), cat

si "orizontal" (adica intre persoane private). In anumite situatii, efectul direct nu a

fost admis de catre jurisprudenta. Aceasta priveste, in particular, situatiile in care

tratatele prevad un angajament al statelor de a consulta Comisia CEE, ceea ce in ochii

Curtii de Justitie a CEE nu duce la crearea unui drept. Asa a fost, de exemplu,

chestiunea libertatii de circulatie a capitalurilor, pentru ca articolul 67 din tratat (in

forma initiala) nu o prevedea.

b. Regulamentele produc efecte imediate, care le fac apte sa confere

particularilor dreptul ca jurisdictiile nationale sa aiba obligatia de a-i apara. Acest

principiu are o dimensiune foarte larga, pentru ca un stat membru sa nu se poata

fonda pe legislatia sa sau pe practica sa administrativa, pentru a se opune unui

regulament.

c. Deciziile si directivele au si ele efect direct.

d. Acordurile internationale incheiate de catre Comunitate. Acest principiu se

aplica daca obligatia este clara si precisa si daca ea nu este subordonata, in executia

sa sau in efectele sale, interventiei nici unui act emanat ulterior.

Curtea a statuat ca principiile dreptului intern se aplica in masura in care nu

sunt in contradictie cu ordinea juridica comunitara. Aici sunt de facut cateva

precizari:

a) Principiul primordialitatii se refera la totalitatea surselor dreptului

comunitar, acestea avand deci toate o forta juridica superioara dreptului intern,

indiferent de categoria carora le apartin. Dreptul intern al tuturor statelor comunitare

trebuie sa fie in deplina concordanta cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia

interna a normelor respective. Altfel spus, statul nu poate invoca nici chiar

dispozitiile sale constitutionale pentru a nu se aplica o norma comunitara. Acest fapt

este cu atat mai evident in cazul reglementarilor contractuale dintre subiectele private

de drept intern.

b) Aceasta primordialitate se aplica in mod corespunzator in cazul revizuirii

tratatelor institutive sau a actelor care sunt supuse aprobarii statelor, in baza

prevederilor constitutionale, incat in aceste situatii este vorba de instituirea unor

norme comunitare noi, diferite, supuse unor proceduri specifice de adoptare.

c) in practica jurisdictionala pot aparea situatii contradictorii, in care

judecatorii nationali sa fie tentati sa aplice dispozitii interne - iar judecatorii Curtii de

Justitie sa nu dispuna de texte legale pentru anularea acestor hotarari contrare

dreptului comunitar. Poate fi utilizata in acest sens actiunea pentru neindeplinirea

obligatiilor comunitare. Din aceste considerente s-a cautat sa se impuna de catre

Curte principiul primordialitatii dreptului comunitar, limitandu-se prin aceasta

autonomia dreptului national. S-a statuat astfel ca fapta unui stat de a nu inlatura din

legislatia sa o dispozitie contrara dreptului comunitar constituie o neindeplinire a

79

obligatiilor comunitare. Actiunea pentru neindeplinirea obligatiilor nu duce insa la

invalidarea normelor juridice interne neconforme, ci doar la obligarea statului de a

lua masurile care sunt necesare pentru incetarea situatiei respective.

d) in alte hotarari ale Curtii de Justitie (Simmenthal 09.03.1978, 106/77, RTDE

1978, 381) s-a statuat ca un judecator national are obligatia sa respecte dreptul

comunitar si sa inlature aplicarea oricarei dispozitii contrare din legea interna.

e) in ceea ce priveste aplicarea sanctiunilor, in special a celor penale, acestea

sunt lipsite de baza legala daca sunt contrare dreptului comunitar, trebuind sa se

pronunte anularea de catre instantele superioare.

f) S-a recunoscut de asemenea si interpretarea oricarei dispozitii confuze in

spiritul dreptului comunitar

Una dintre problemele cele mai delicate este pusa de acordurile internationale

incheiate de Comunitatea europeana: Curtea poate controla conformitatea acestora

inaintea incheierii lor, in virtutea articolului 300 CE dar si-a rezervat, prin decizii

contestate, puterea de a controla compatibilitatea acordurilor cu tratatele constitutive

dupa incheierea lor, direct sau indirect, ceea ce nu implica faptul ca tratatele

comunitare nu trebuie sa fie conciliante cu principiile de drept international si regulile

cutumiare internationale.

Comunitatea este supusa si regulilor cutumiare si principiilor generale ale

dreptului international. Aceasta rezulta foarte clar din jurisprudenta Curtii de Justitie

a Comunitatii Europene, care precizeaza chiar intr-una din hotararile sale ca,

arogandu-si competentele statului, Comunitatea este limitata prin chiar regulile pe

care ea le impune.

Acordurile si tratatele internationale sunt impuse de asemenea CEE, dar dupa

modalitati variabile. Astfel, ca o regula generala, acordurile stabilite intre statele

membre si statele terte inainte de intrarea in vigoare a tratatelor constitutive ale CEE,

sunt opozabile Comunitatii, dar statele membre trebuie sa caute sa elimine

incompatibilitatile dintre aceste tratate. Totodata, aceasta interpretare nu are o

extindere absoluta, pentru ca, de exemplu, in hotararea din 1972, Curtea de Justitie a

CEE a hotarat acordarea unui caracter obligatoriu pentru deciziile GATT si pentru

Comunitate. In ceea ce priveste acordurile posterioare intrarii in vigoare a tratatelor

constitutive, ele trebuie sa fie considerate ca nevalabile, daca ele sunt concepute intr-

un domeniu cu competente ce provin exclusiv de la Comunitate.

Introducerea expresă a principiului subsidiarităţii în Preambul-ul Tratatului de

la Maastricht, şi apoi în chiar cuprinsul Tratatului de la Maastricht, în art. 3B, alin. 2, a

constituit momentul în care se putea vorbi despre un nou principiu de drept. Se poate

afirma chiar că autorii Tratatului în discuţie au conştientizat imposibilitatea realizării

unei Uniuni mai strânse între popoarele Europei în lipsa unor decizii luate cât mai

aproape de cetăţenii europeni. Obiectivul proximităţii cetăţeanului în raport cu luarea

deciziilor la nivel comunitar are drept consecinţă respectarea ―diversităţii naţionale‖ în

cadrul procesului de unificare europeană.

Principiul subsidiarităţii a fost prevăzut ulterior în art. 5 alin. 2 din Tratatul de

instituire a Comunităţilor Europene, alături de alte două principii care sunt în strânsă

80

legătură cu acesta, dar de care se deosebeşte în totalitate. Este vorba despre principiul

atribuirii competenţelor, conform căruia: ―Comunitatea acţionează în limita

competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor stabilite prin prezentul tratat‖; şi

despre principiul proporţionalităţii în virtutea căruia ―acţiunea Comunităţii nu

excede ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat‖.

Astfel, ―în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu

intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care

obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de

către statele membre, şi pot deci, potrivit dimensiunilor şi efectelor acţiunii avute în

vedere, să fie realizate mult mai bine la nivel comunitar‖. (A se vedea pe larg cele trei

studii despre principiul subsidiarităţii, anexate suportului de curs).

Actualmente, aceste trei principii se regăsesc în cuprinsul art. 2 din T.F.U.E.

Tratatul de la Lisabona şi mecanismul de control al subsidiarităţii înfăţişat de

acesta:

Toate proiectele de acte legislative trebuie să fie însoţite de ―o fişă care să

conţină elementele circumstanţiate care permit aprecierea respectării principiilor

subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Elementele conţinute de această fişă trebuie să

permită evaluarea impactului financiar şi implicaţiile asupra reglementării ce urmează

a fi pusă în practică de către statele membre (art. 5 din Protocolul asupra aplicării

principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii).

Mecanismul de alertă precoce (art. 7, pct. 1 din Protocol) prevede că în

decursul a 8 săptămâni, parlamentele naţionale pot trimite un aviz motivat Comisiei,

care să conteste propunerea Comisiei pentru că încalcă principiul subsidiarităţii.

Fiecare parlament naţional dispune de două căi, în funcţie de sistemul parlamentar

naţional. Într-un sistem bicameral, fiecare Cameră dispune de o cale. În JAI:

Parlamentul naţional are un termen de 6 luni (art. 81 T.F.U.E.). Opoziţia unui singur

parlament naţional întrerupe procedura adoptării Deciziei.

Mecanismul jurisdicţional după adoptarea actului legislativ: Art. 8 din

Protocol conferă statelor membre posibilitatea de a formula recurs în faţa CJUE pentru

încălcarea principiului subsidiarităţii de către un act legislativ european (art. 263 din

T.F.U.E.).

MODULUI II. Organizarea şi funcţionarea instituţională a Uniunii Europene

Obiectivele modulului:

- prezentarea principalelor instituţii ale Uniunii Europene, a atribuţiilor acestora, dar

şi a funcţionării sistemului instituţional, a competenţelor atribuite instituţiilor comunitare, a

raporturilor dintre instituţii, a procedurilor de decizie şi de co-decizie la nivelul Uniunii;

- înţelegerea termenilor de cooperare consolidată, de guvernanţăşi de democratizare.

Ghid de studiu : se recomandă lectura unor lucrări de sinteză, care să dea

imaginea sistemului instituţional comunitar.

Cuvinte cheie: sistem internaţional, competenţe, procedura de decizie şi de

co-decizie, cooperare consolidată, guvernanţă, democratizare.

81

Unitatea 1: Sistemul instituţiilor şi atribuţiile lor

Consiliul European

Consiliul European a fost infiintat, in urma hotararii conferintei la nivel inalt de

la Paris din 10 decembrie 1974, pentru a asigura dezvoltarea si coeziunea de

ansamblu a activitatilor Comunitatilor si a cooperarii politice. Prin comunicatul dat in

urma conferintei de la Londra din 1977 s-a aratat ca lucrarile Consiliului European

urmaresc schimbul de vederi asupra subiectelor puse in discutie, asigurand cadrul

discutiilor "destinate a produce hotarari, a da linii directoare pentru o actiune viitoare

sau a ajunge la luari de pozitii publice reprezentand punctele de vedere ale

Comunitatii". Aceeasi declaratie sublinia, de asemenea: "Consiliul European va

trebui cateodata sa indeplineasca o functie ... constand din reglarea problemelor

ramase in suspensie in urma deliberarilor la nivel inferior".

Consiliul european nu trebuie confundat cu Consiliul de Ministri. Criteriile de

separare a celor doua institutii comunitare sunt:

a) Criteriul aparitiei:

- Consiliul european a aparut pe cale neconventionala, adica prin intalnirile la varf

ale sefilor de stat si guvern;

- Consiliul de Ministri a aparut pe cale conventionala, fiind infiintat prin tratatele

instituind Comunitatile europene.

b) Criteriul componentei celor doua institutii:

- Consiliul european are in compunere sefi de stat si guvern ai statelor membre ale

Comunitatilor europene;

- Consiliul de Ministri are in compunere, pe de o parte, ministrii afacerilor externe

- Consiliul general - si, pe de alta parte, pe langa ministrii afacerilor externe si

ministrii de resort - Consilii specializate.

c) Criteriul atributiilor indeplinite:

- Consiliul european este o institutie cu caracter politic;

- Consiliul de Ministri este veritabilul suprem legislativ al Comunitatilor europene.

Consiliul european, ca institutie a Comunitatii europene, nu trebuie confundat nici

cu Consiliul Europei, ca organizatie internationala, regionala de sine statatoare.

Consiliul Europei a fost infiintat in 1949, prin semnarea la Londra, de catre 10

state (Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie,

Norvegia si Suedia) a Statutului organizatiei.

Consiliul Europei este un organism international care grupeaza statele europene

intr-o unitate mai stransa, in vederea salvgardarii si promovarii idealurilor si

principiilor care constituie patrimoniul lor comun si favorizeaza progresul lor

economic si social.

Consiliul European, desi nu a fost reglementat prin prevederile Tratatului de la

Roma, s-a cristalizat ulterior din necesitatea aparitiei unui cadru organizat si apoi

institutionalizat, care sa faciliteze intalnirile sistematice ale sefilor de stat si de guvern

82

ale statelor membre, precum si ale ministrilor de externe ai acestora si a presedintelui

Comisiei Europene.

Institutionalizarea acestui cadru s-a realizat prin intelegerea de la Paris din 1974.

Atributiile Consiliului European

Declaratia de la Stutgart din 1983 asupra Uniunii Europene a definit rolul

Consiliului European in felul urmator: "in perspectiva Uniunii Europene, Consiliul

European:

- da constructiei europene un impuls politic general;

- defineste orientarile care favorizeaza constructia europeana si da liniile directoare

de ordin politic general pentru Comunitatile Europene si ale cooperarii politice

europene;

- delibereaza asupra chestiunilor care tin de Uniunea Europeana in diferitele sale

aspecte veghind la coerenta lor;

- deschide cooperarea in noi sectoare de activitate:

- exprima intr-o maniera solemna pozitia comuna in problemele relatiilor externe".

S-a mai precizat ca "atunci cand Consiliul European actioneaza in domeniile care tin

de Comunitatile Europene, el face acest lucru in calitate de Consiliu, in sensul

tratatelor".

Desi Actul Unic European - care l-a statuat - n-a precizat si atributiile si menirea

sa, acestea au fost definite prin Tratatul de la Maastricht.

Potrivit art. D al acestui Tratat, "Consiliul European da Uniunii impulsurile necesare

dezvoltarii ei si ii defineste orientarile politice generale". in tratatul asupra CE., art.

103, paragraful 2, arata rolul Consiliul European, ca, pe baza raportului Consiliului,

sa dezbata asupra marilor orientari de politica economica a statelor membre, urmand

ca apoi Consiliul sa adopte acte normative care sa puna in aplicare aceste orientari.

Consiliului European nu i-a fost consacrata in mod formal capacitatea de a legifera

decat cu titlu de exceptie. Consiliul poate realiza insa acest deziderat prin intermediul

Consiliului Ministrilor. Acest din urma aspect devine realizabil si in cadrul Sedintelor

comune ale celor doua institutii. In practica politica, Consiliul European prefera

realizarea intelegerii intre sefii de stat si de guvern in chestiuni majore, urmand ca

transpunerea respectivelor hotarari in norme juridice comunitare sa revina Consiliului

Ministrilor.

Totodata, asa cum s-a precizat prin Tratatul de la Maastricht, unele decizii de

maxima importanta luate in Consiliul Ministrilor urmeaza sa fie trecute in seama

Consiliului European. Odata cu constituirea Consiliului European, dupa cum a reusit

si din cele afirmate pana acum, rolul Consiliului Ministrilor s-a diminuat. Dovada

este in acest sens si faptul ca atunci cand Consiliul Ministrilor nu este in masura sa

solutioneze unele probleme luate in discutie, acestea sunt trimise la cel mai inalt for

de decizie si anume la Consiliul European.

Consiliul European a fost apreciat in unele opinii ca fiind un organ

interguvernamental de cooperare, avand atributii de orientare generala a politicii

83

comunitare. S-a apreciat ca functioneaza ca o instanta politica fara sa faca parte din

sistemul institutiilor comunitare, dar care respecta competentele acestor institutii.

In alta opinie, Consiliul European a fost apreciat ca reprezentand o alta forma de

prezentare a Consiliului Comunitatilor europene.

S-a exprimat si opinia conform careia, Consiliul European reprezinta un organ de

sine statator, el putand sa actioneze atat in calitate de organ comunitar (substituindu-

se Consiliului Uniunii Europene), cat si ca organ interguvernametal. In consecinta:

a) Consiliul European este organul suprem al Uniunii Europene, care fara sa adopte

acte creatoare de drepturi si obligatii, hotaraste in principiu asupra problemelor,

urmand ca hotararile sale sa fie puse in aplicare prin procedurile comunitare;

b) Consiliul European nu se confunda cu Consiliul Uniunii Europene, care in

cazuri exceptionale se poate intruni la nivelul sefilor de state si de guverne si a carui

activitate este reglementata de alte dispozitii;

c) Consiliul European raspunde necesitatilor practice nascute din insuficientele si

limitele constructiei europene, care au impus o structura globala comuna domeniului

comunitar si cooperarii politice, aflata pe pozitia cea mai inalta;

d) fara sa compromita mecanismul decizional comunitar, Consiliul European a

stabilit relatii apropiate cu Comisia, al carui presedinte face parte din componenta sa,

a strans relatiile cu Parlamentul European, caruia ii prezinta rapoarte asupra

deliberarilor intrunirilor sale, precum si un raport anual scris. Consiliul European a

avut un rol esential in evolutia constructiei comunitare, "exercitand o veritabila putere

constituanta sub forma initiativelor si adoptarii deciziilor politice".

Consiliul European a avut un rol important in evolutia constructiei comunitare, in

cadrul reuniunilor sale adoptandu-se masuri deosebit de importante.

Competentele sale nu au fost clar definite nici in dispozitiile Comunicatului final al

Conferintei de la Paris din 1974, nici in dispozitiile Actului Unic European.

S-a apreciat, ca are rol de decizie si de directionare politica a constructiei

comunitare, revenindu-i urmatoarele competente:

- orientarea constructiei comunitare prin stabilirea liniilor directoare ale politicii

comunitare;

- impulsionarea politicilor comunitare generale;

- coordonarea politicilor comunitare;

- definirea noilor sectoare de activitate comunitara.

Din punct de vedere strict juridic, Consiliul European nu este un organ comunitar,

plasarea lui in titlul consacrat dispozitiilor comune (art. D) din tratatul de la

Maastricht il plaseaza deasupra institutiilor Comunitatii Europene. Intr-o alta opinie

cu caracter de sinteza, functiile indeplinite de Consiliul European sunt:

a) functia de arhitect al evolutiei institutionale a constructiei europene, toate

deciziile importante in acest sens (Actul Unic, Tatatul de la Maastricht, Tatatul de la

Amsterdam) fiind luate sub impulsul lui;

b) functia de stabilire a orientarilor generale in materia politicii economice si

sociale, precum si in domeniul politicii externe;

84

c) functia de decizie la cel mai inalt nivel a problemelor deosebite care apar in

domeniul economic, social, financiar si al politicii externe.

Consiliul European cuprinde pe sefii de state sau de guverne si pe presedintele

Comisiei. Acestia sunt asistati de ministrii lor de externe, iar presedintele Comisiei,

de un membru al acesteia, care nu sunt membri ai Consiliului European si nu

participa la luarea deciziilor. Colaborarea dintre Consiliul European si Comisie se

realizeaza prin prezenta la sedintele Consiliului a Presedintelui Comisiei Europene.

Consiliul European se intruneste de doua ori pe an, sub presedintia sefului statului

care detine presedintia Consiliului Uniunii Europene. in general, reuniunile sunt

precedate de cele ale ministrilor de externe, care negociaza problemele asupra carora

Consiliul European se va pronunta.

Tratatul asupra Uniunii Europene nu stabileste modalitatile de luare a deciziilor

cand el actioneaza pe baza art. 103 CE. (dezbate marile orientari ale politicii

economice ale statelor membre si ale Comunitatii), dar in practica ele se iau prin

consens. Totusi procedura prin vot a fost utilizata in unele cazuri. Lucrarile

Consiliului adopta concluzii cu privire la subiectele examinate si rezultatele

deliberarilor, care constituie baza elaborarii actelor comunitare si declaratii in

domeniul politicii externe.

In exercitarea competentelor sale, Consiliul European adopta urmatoarele

documente:

- decizii - in problemele cele mai importante;

- decizii de procedura, prin care prin care se realizeaza declinarea de competenta in

favoarea Consiliului Ministrilor sau a altor institutii comunitare;

- orientari si directive;

- declaratii.

De mentionat ca actele Consiliului European adoptate pe baza art. O al tratatului

asupra Uniunii Europene ("Consiliul European da Uniunii impulsurile necesare

dezvoltarii sale si ii defineste orientarile politice generale") nu intra in competenta

Curtii de Justitie (in baza art. L care exclude din competenta acesteia art. A-F), dar

actele Consiliului European adoptate in cadrul tratatului CE. sunt acte supuse

controlului jurisdictional, daca ele creeaza drepturi si obligatii.

Pentru exercitarea practica competentelor proprii se creeaza comisii ad-hoc sau

comitete de directie care au obligatia sa intocmeasca rapoarte referitoare la problema

analizata, pe baza carora se adopta deciziile. Ex: Raportul Tindemans (privind crearea

Uniunii Europene), Raportul Vedel (privind examinarea masurilor privind cresterea

competentelor Parlamentului european), Raportul Werner (privind punerea bazelor

unei Uniuni economice si monetare), etc.

Aparitia si activitatea Consiliului European, care in pofida unor note comune cu

Consiliul Ministrilor, nu poate fi redus la una din formele sale, reprezinta inca un

indiciu al faptului ca Europa Unita nu este rezultatul unor retete politice prestabilite si

de neschimbat, ci dimpotriva, exista un camp larg de afirmare a initiativei si

creativitatii in raport cu cerintele fiecarei etape de dezvoltare a integrarii. Constituirea

85

Consiliului European a reprezentat o necesitate datorata complexitatii actualei faze de

integrare, ea fiind benefica pentru intreaga Comunitate.

Din punct de vedere juridic, prin prevederile Tratatului de la Maastricht, Consiliul

European nu era un organ comunitar, dar prin Tratatul de la Lisabona, acesta a devenit o

instituţie comunitară care: adoptă decizii, votează, şi ale cărei acte sunt susceptibile de

control din partea CJUE.

Consiliul de Miniştri (8 noiembrie 1993 – Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene este institutia comunitara careia prin tratatele

comunitare i s-au incredintat cu generozitate importante atributiuni, pe care urmeaza

sa le indeplineasca potrivit unei stricte proceduri. De aceea, compozitia sa, precum si

instrumentele ce-i stau la indemana sunt astfel concepute incat actiunile comunitare

sa fie bine definite si fundamentate.

Consiliul Uniunii Europene are menirea de a reprezenta statele membre in

structurile comunitare, in politica externa si de securitate comuna si in domeniul

justitiei si al afacerilor interne, art. 146 alin 1 din tratatul CE. stabilind: "Consiliul

este format din cate un reprezentant al fiecarui stat membru la nivel ministerial,

abilitat sa angajeze guvernul acestui stat membru". Printr-o decizie proprie din 8

noiembrie 1993, el a decis sa se intituleze "Consiliul Uniunii Europene".

Este de remarcat ca actuala formulare a articolului 146 din tratat referitoare la

Consiliul Uniunii Europene difera de precedenta, care prevede ca fiecare guvern

trebuie sa delege pe unul dintre membrii sai sa se ocupe cu aceasta problema. Aceasta

noua formulare este destinata sa permita statelor federale sa delege un ministru dintr-

o entitate federala, asa cum este cazul landurilor germane.

Fata de formularea in sensul ca reprezentantul trebuie sa fie imputernicit (abilitat)

sa angajeze guvernul statului membru, s-ar putea impune observatia ca nu numai

titularii portofoliilor ministeriale pot sa aiba calitatea de reprezentanti, desi numai ei

infaptuiesc politica nationala a unui stat intr-un domeniu anume si in mod asemanator

politica unui stat pe plan extern si numai ei purtand raspunderea politica pentru

politicile nationale. De aceea nimic nu se opune faptului ca guvernele sa poata

imputernici si alti demnitari de rang superior, de exemplu adjuncti, sa le reprezinte

interesele. Daca ne raportam si ia posibilitatea reprezentarii unui membru al

Consiliului care este impiedicat sa asiste la o sedinta, conform art. 4 din Regulile de

procedura ale Consiliului, in consecinta, pot sa participe la sedintele Consiliului si

reprezentanti ai unor entitati federale sau regionale in competenta carora se afla

problemele dezbatute.

Deci, membrii Consiliului sunt reprezentanti ai statelor membre, prin intermediul

carora acestea participa la procesul decizional comunitar. In cadrul Consiliului, ei vor

exprima interesele nationale, fara sa aiba posibilitatea sa actioneze cu titlu

independent comparativ cu membrii Comisiei.

De asemenea, pentru a putea angaja guvernul propriu, acest reprezentant trebuie sa

beneficieze de o abilitare in acest sens.

86

Compunerea Consiliului este variabila, in functie de ordinea de zi (in 1997 cele 83

de sesiuni ale Consiliului s-au tinut in 21 de formatii diferite). Cele mai frecvente

sunt formatiile afacerilor generale, agricultura, economico-financiare.

Daca afacerile generale sau cele relative la relatiile externe cer ca institutia

Consiliului sa fie compusa din ministrii afacerilor externe, si atunci poarta denumirea

de Consiliu general sau al afacerilor generale, afacerile tehnice sunt tratate de

Consiliile specializate compuse, in functie de ordinea de zi, din diferiti ministri ai

guvernelor statelor membre. Atunci cand Consiliul reuneste, in mod conjunct,

ministrii afacerilor externe si ministrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii

conjuncte; reunirea acestor Consilii a devenit mai putin frecventa.

Se pot distinge trei componente ale Consiliului Uniunii, in functie de problemele

dezbatute:

a) Consiliul general dezbate problemele care nu au un caracter tehnic limitat la

anumite sectoare si in care guvernele sunt reprezentate de ministrii de externe;

b) Consiliile specializate, in care guvernele sunt reprezentate de ministrii din

diferite domenii (indeosebi cei de finante) si

c) Consiliile conjuncte, numite si "jumbo", care reunesc ministrii din mai multe

domenii de activitate, cand se discuta atat aspecte cu caracter general, cat si aspecte

tehnice.

Observam astfel ca, desi Consiliul este o institutie unica, functionarea sa incumba

si responsabilitati sectoriale ale ministrilor care participa la ea. Se distinge astfel,

Consiliul Afacerilor Generale, ce reuneste pe ministrii Afacerilor Externe ai

statelor membre si a caror vocatie este una generala, si Consiliul de afaceri pe

domenii: economice si financiare; justitie, agricultura, piata interna si cercetare.

Legat de aceasta aratam ca in practica a fost consacrata participarea la reuniuni ale

Consiliului si altor ministri - al transporturilor, agriculturii, industriei, finantelor, fie

singuri, fie alaturi de ministrii de externe.

Aceasta generalizare a Consiliilor sectoriale, denumite. "Consilii specializate", are

tendinta de a elabora o politica proprie, ce ar putea conduce la o lipsa de unitate si

coerenta la nivel comunitar (de exemplu contradictii intre politica agricola comuna si

politica bugetara). Pentru a depasi aceste neajunsuri, Consiliul "afaceri generale", in

componenta ministrilor de externe ai statelor membre, a primit rolul de coordonator

al politicilor comunitare.

Dezbaterile in Consiliul Uniunii nu sunt publice, cu urmatoarele exceptii:

a) dezbaterile orientative asupra programului semestrial propus de presedintie si

asupra programului anual al Comisiei pot fi retransmise prin mijloacele audiovizuale;

b) Consiliul poate decide ca unele dezbateri sa fie transmise prin aceleasi mijloace

(audiovizuale);

c) rezultatul votului trebuie dat publicitatii, cand Consiliul actioneaza in cadrul

atributiei legislative, adica atunci cand adopta norme juridice obligatorii pentru

statele membre.

Votul in Consiliu se exprima de reprezentantul fiecarui stat, in ordine alfabetica

prin ridicarea mainii (procedura votului poate fi evitata de presedintia Consiliului

cand constata unanimitatea). Ministrii absenti pot fi reprezentati de reprezentantii

87

permanenti, dar dreptul de vot nu poate fi exercitat decat de un alt membru al

Consiliului Uniunii pe baza unei delegari, fiecare membru neputand primi decat o

delegatie. Pentru adoptarea deciziilor este necesara majoritatea simpla, calificata sau

unanimitatea voturilor.

Rol si atributii

Consiliul UE este principalul titular al puterii de decizie al Comunitatii, fiind

investit cu putere de decizie, fara sa functioneze ca un guvern national. Consiliul, a

carui organizare si competente sunt stabilite in art. 145-148 si 150-154 din tratatul

CE., indeplineste functia puterii legislative si dispune totodata de competente

executive.

Redactarea actuala a art. 146 alin 1 din tratatul CE. a fost interpretata in sens larg,

considerandu-se ca la sedintele Consiliului Uniunii Europene pot participa membrii ai

executivelor unor entitati infraetatice, cum sunt cei ai comunitatilor belgiene sau ai

Landurilor germane. Se constata ca aceasta interpretare este convenabila statelor

federale, in cadrul carora unele competente apartin doar statelor federate, guvernul

central neputand decide.

Tratatele comunitare incredinteaza in principal Consiliului atributiile necesare

realizarii obiectivelor stabilite. in acest scop, potrivit art. 202, CE, Consiliul, in

conformitate cu prevederile Tratatului:

- asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

are puterea de a lua decizii;

- confera Comisiei, in actele pe care le adopta, puteri pentru implementarea

regulilor pe care el le stabileste, putand sa impuna unele conditii in exercitarea

acestor puteri; Consiliul poate, de asemenea, sa-si rezerve dreptul ca in anumite

cazuri, sa exercite el insusi in mod direct puterile de implementare. Procedurile astfel

avute in vedere mai sus, trebuie sa fie in acord cu principiile si regulile de stabilit in

prealabil de catre Consiliu, care actioneaza unanim, pe baza unei propuneri din partea

Comisiei si dupa obtinerea avizului Parlamentului European.

Consiliul poate supune exercitarea acestor competente anumitor modalitati. El

poate de asemenea sa-si rezerve, in cazuri specifice, exercitarea directa a

competentelor de executie.

Tratatele de la Roma investesc Consiliul cu o competenta normativa de principiu

fiind considerat veritabilul legiuitor comunitar. Observam insa ca, evolutia procesului

comunitar si democratizarea procesului decizional tind ca Parlamentul European sa

fie asociat cat mai mult la exercitarea functiei normative.

Consiliul indeplineste si functii executive, putand exercita el insusi unele dintre

competentele de executie. in aceasta ipoteza, Consiliul trebuie sa-si motiveze decizia

de a nu incredinta Comisiei competentele de executie, motivare ce poate fi supusa

controlului Curtii de Justitie.

In Tratatul CECO atributiile Consiliului sunt mai restranse, acestuia revenindu-i un

rol de coordonator al activitatii Comisiei si statelor membre.

88

Presedintele Consiliului Uniunii

Presedintia Consiliului Uniunii se exercita prin rotatie de fiecare stat membru al

acestuia, pe o perioada de sase luni, conform ordinii stabilite prin tratat la art. 146

alin. 2, evitandu-se ca noii membrii sa ajunga prea repede la exercitarea acestei

functii, iar pe de alta parte permitand o alternanta intre statele "mari" si cele "mici".

Ministrul al carui stat asigura presedintia este desemnat sa pregateasca si sa

conduca lucrarile Consiliului. Practica a tinut sa accentueze rolul jucat de

presedintele Consiliului si, in special al presedintelui Consiliului Afacerilor generale.

Presedintele este insarcinat sa stabileasca calendarul presedintiei, sa convoace

Consiliul si sa stabileasca ordinea de zi provizorie (art. 1 si 2 din Regulamentul

intern), sa faciliteze consensul in cadrul Consiliului si sa joace un rol important in

relatiile dintre acesta si celelalte institutii, in special cu Parlamentul european, si, in

ceea ce-l priveste pe presedintele Consiliului afacerilor generale, acesta este prezent

in conduita relatiilor externe ale Comunitatilor si in reprezentarea externa a Uniunii.

Tratatul asupra Uniunii europene a prevazut o reprezentare a presedintiei, fara vot

deliberativ, in Consiliul guvernatorilor, al Bancii Centrale Europene si dreptul de a

supune o motiune spre deliberare acestui Consiliu (art. 113 CE, fostul art. 109B

paragraf 1.

Presedintele Consiliului Uniunii Europene are nu numai un rol tehnic de pregatire

a lucrarilor, ci si un important rol in procesul de luare a deciziilor. Statul care

exercita presedintia exercita in acelasi timp, prin reprezentantii sai, conducerea

tuturor organelor comunitare de natura interguvernamentala - Consiliul European,

COREPER, grupele de experti. Presedintele Consiliului Uniunii are urmatoarele

atributii:

a) stabileste calendarul presedintiei;

b) convoaca Consiliul;

c) stabileste ordinea de zi provizorie;

d) urmareste realizarea consensului in sanul Consiliului;

e) reprezinta Consiliul in relatiile cu alte institutii comunitare, indeosebi cu

Parlamentul;

f) conduce actiunile externe ale Comunitatii.

Functionarea Consiliului

In ce priveste functionarea Consiliului, este de aratat ca:

a) atunci cand Consiliul trebuie sa statueze cu majoritate calificata, voturile

membrilor sai sunt ponderate astfel:

Germania, Marea Britanie, Franta si Italia - cate 29,

Spania si Polonia - cate 27

Romania - 14

Olanda - 13

Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria si Portugalia - cate 12

89

Suedia, Bulgaria si Austria - cate 10

Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda si Lituania - cate 7

Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru si Luxemburg - cate 4

Malta - 3, adica in total 345 de voturi. Pentru adoptarea actelor Consiliului vor fi

necesare cei putin 258 voturi favorabile exprimate de majoritatea membrilor, cand

Tratatul prevede adoptarea pe baza unei propuneri a Comisiei. in celelalte cazuri,

pentru adoptare vor fi necesare 258 de voturi favorabile exprimate de cei putin doua

treimi dintre membri.

b) Unele decizii trebuie sa fie luate cu respectarea principiului unanimitatii,

aplicandu-se in acest scop art. 205 par. 3: „abtinerile din partea membrilor prezenti

personal sau reprezentati nu vor putea impiedica adoptarea de catre Consiliu a actelor

pentru care se cere unanimitate". In consecinta, prevederea in sine permite sa se faca

aprecierea ca, in realitate, este necesara numai o majoritate de fapt prin care punerea

in practica a dispozitiilor Tratatului este asigurata.

Unanimitatea este ceruta in situatii strict delimitate si mai ales atunci cand sunt in

cauza hotarari de o exceptionala importanta. Astfel, ea a fost sau este prevazuta, dupa

caz:

- pentru o perioada limitata, pana la o anumita data, in prima, a doua sau intreaga

perioada de tranzitie (sau in alte situatii), dupa care este necesara majoritatea, spre

exemplu, fostul art. 63 par. 2 CE (modificat prin TA si devenit art. 52 par. 1), fostul

art. 69 CE (abrogat prin TA), art. 101 CE (modificat prin TA si devenit art. 96), art.

279 par. 1 CE;

- pentru o perioada neprecizata, spre exemplu, art. 42, art. 57, art. 71 par. 2, art. 94,

art. 100 (prin modificarile aduse de Tratatul de la Nisa se cere majoritate calificata),

art. 90 par. 4, art. 207 par. 2, art. 269 toate CE.

La 30 iunie 1965 Franta a refuzat sa aplice regulile votului majoritar in cadrul

Consiliului, aducand la cunostinta faptul ca nu va mai participa la lucrarile

Consiliului. Criza s-a rezolvat prin Compromisul de la Luxemburg din 28-29 ianuarie

1966, prin care se consemna faptul ca "delegatia franceza apreciaza ca atunci cand

este vorba de interese foarte importante, discutia se va continua pana se ajunge la un

acord unanim".

Intoarcerea la practica votului majoritar a fost favorizata prin urmatoarele acte

succesive: modificarea Regulamentului interior al Consiliului din 20.07.1987;

Compromisul de la Ioannina - Grecia din 26-27 martie 1994 si prin dispozitiile

Tratatului de la Amsterdam.

Mai aratam in materia Consiliului Uniunii Europene ca rolul presedintiei Uniunii

este stabilit in art. J5 al tratatului asupra Uniunii Europene:

a) reprezinta Uniunea in domeniul politicii externe si de securitate comuna;

b) pune in aplicare actiunile comune si exprima in principiu pozitia Uniunii in

organizatiile internationale si in cadrul conferintelor internationale;

in acelasi articol, la paragraful 3, se prevede ca presedintele in exercitiu poate fi

asistat de cel precedent si de cel ce va exercita presedintia urmatoare (troica

europeana).

90

Ordinea de zi provizorie stabilita de presedintia Uniunii se definitiveaza de

Consiliu, fiind necesara unanimitatea voturilor membrilor acestuia pentru trecerea pe

ordinea de zi a unei probleme care nu figura pe ordinea de zi provizorie. in felul

acesta, guvernul care, prin reprezentantul sau, detine presedintia Consiliului Uniunii

Europene are posibilitatea sa puna in discutie temele convenabile si sa le intarzie pe

altele. Totodata, in practica activitatii Consiliului s-a confirmat atributia presedintiei

de a intocmii si prezenta proiectele actelor ce urmeaza a fi adoptate.

Organismele care fac parte din Consiliul Uniunii Europene

Deciziile adoptate de Consiliul Uniunii constituie etapa finala a unui proces in

cadrul caruia isi desfasoara activitatea cateva organe, al caror rol este de a pregati

aceste decizii:

1. Comitetul reprezentantilor permanenti (COREPER);

2. Grupurile de experti sau de lucru;

3. Comitetul de viza;

4. Secretariatul general.

Prezentam pe scurt aceste organisme:

1. COREPER

COREPER are misiunea de a asigura prezenta permanenta a reprezentantilor

statelor membre pe langa institutiile comunitare.

Initial, Tratatele de la Roma (art. 151 din Tratatul CEE, art. 121 din Tratatul CEEA)

aratau ca prin Regulamentul interior adoptat de Consiliu se putea constitui un comitet

format din reprezentanti ai statelor membre cu sarcina de a pregati lucrarile

Consiliului.

El a fost constituit in baza art. 16 din Regulamentul interior al Consiliului, fiind

confirmat ulterior prin dispozitiile art. 4 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, care

prevedea infiintarea unui comitet format din reprezentanti permanenti ai statelor

membre cu sarcina de a pregati lucrarile Consiliului si de a executa mandatele care ii

vor fi incredintate de acesta.

Dispozitia este preluata de Tratatul de la Maastricht (art. 151, par. 1) si completata

prin Tratatul de la Amsterdam, in sensul ca acest comitet poate adopta decizii de

procedura in cazurile prevazute de Regulamentul interior al Consiliului.

Comitetul reprezentantilor permanenti, potrivit art. 151 din tratatul CE., este

insarcinat sa pregateasca lucrarile Consiliului si sa execute mandatele care ii sunt

incredintate de acesta. COREPER, organ comunitar, se reuneste "in formatia II"

(compusa din reprezentantii permanenti titulari cu rang de ambasadori), cand sunt

discutate problemele politice privind aspecte institutionale, economice, financiare si

de relatii externe, si in formatia (compusa din reprezentantii permanenti - adjuncti, cu

rang de ministrii plenipotentiari) cand sunt discutate problemele tehnice.

Reprezentantii permanenti sunt asistati de consilieri, care sunt functionari nationali.

Coreper va asigura, in orice caz, consistenta politicilor si actiunilor Uniunii si va

avea in vedere ca sa fie respectate in acest sens urmatoarele principii si reguli:

91

(a) principiile legalitatii, subsidiaritatii, proportionalitatii si al expunerii motivelor

pentru acte;

(b) regulile ce stabilesc atributiile (puterile) institutiilor si organizatiilor Uniunii;

(c) prevederile bugetare;

(d) regulile de procedura, transparenta si calitatea proiectelor redactate.

Rolul COREPER a crescut considerabil in calitatea sa de organism unic de pregatire a

lucrarilor Consiliului, extinzandu-se la noile domenii comunitare reglementate prin

Tratatul de la Maastricht.

Trebuie insa subliniat ca in exercitarea functiilor sale, COREPER nu se substituie

nici puterii de decizie a Consiliului, nici competentei de initiativa a Comisiei.

Misiunile COREPER sunt urmatoarele:

a) asigura reprezentarea permanenta a statelor membre, prezentand pozitia

acestora;

b) coordoneaza si controleaza diferitele grupuri de lucru care prezinta propuneri

Consiliului;

c) pregateste sesiunile Consiliului, stabilind problemele care urmeaza sa fie

dezbatute: la punctul A sunt trecute problemele care pot fi adoptate de Consiliu fara

dezbateri, iar la punctul B, probleme care necesita dezbateri;

d) poarta dialog cu Comisia referitor la aspectele ce vor fi prezentate Consiliului;

e) supervizeaza toate propunerile care se prezinta Consiliului de catre alte organe;

f) constituie grupe de lucru permanente si ad hoc, compuse din reprezentanti

nationali, prezidate de reprezentantul statului care asigura presedintia Consiliului

Uniunii, pentru a pregati lucrarile acestuia.

Coreper va asigura astfel legatura continua cu statele membre, dand posibilitatea

exprimarii punctelor de vedere ale acestora si a eventualei lor armonizari, pentru a se

facilita luarea unei masuri bine intemeiate.

COREPER poate crea comitete sau grupuri de lucru. Exista, astfel, trei comitete:

Comitetul politic, format din directorii afacerilor politice, ai ministerelor Afacerilor

Externe si ai Comisiei; Comitetul de coordonare, prevazut prin tratatul asupra UE,

competent in domeniile justitiei si afacerilor interne, si format din inalti functionari;

Comitetul monetar, compus din directorii trezoreriilor, din subguvernatori de banci

centrale si membrii ai Comisiei CEE.

La lucrarile COREPER participa si reprezentantul Comisiei, afara de cazul cand

Consiliul decide altfel.

2. Comitetul pentru agricultura pregateste lucrarile care se refera la politica

agricola comuna a tarilor membre ale Uniunii Europene, el exercitand si atributiile

COREPER in acest domeniu.

3. Comitetul economic si financiar, denumit anterior comitetul monetar, asista

Consiliul Uniunii, pregateste lucrarile acestuia si supravegheaza evolutia parametrilor

economici ai statelor membre, prezentand situatia Consiliului. Comitetul este compus

din cate doi reprezentanti numiti de fiecare stat membru si doi reprezentanti numiti de

92

Comisie si a fost constituit in vederea coordonarii si promovarii politicilor statelor

membre in domeniul monetar avand drept misiune:

- sa urmareasca situatia monetara si financiara a statelor membre si a Comunitatii

si sa raporteze periodic Consiliului si Comisiei in legatura cu acest subiect:

- sa formuleze avize, fie la cererea Consiliului sau Comisiei fie din proprie

initiativa.

4. Comitetul pentru vize pregateste lucrarile Consiliului Uniunii in domeniul

politicii vizelor, conform prevederilor art. K4 U.E. Alcatuit din inalti functionari,

Comitetul pentru vize formuleaza avize pentru Consiliu, la cererea acestuia sau din

proprie initiativa, si pregateste lucrarile Consiliului in domeniile care tin de

cooperarea si armonizarea politicii in domeniul vizelor, prevazuta de art. 100 al

tratatului privind Comunitatea Europeana.

5. Comitetul politic, compus din directorii afacerilor politice din Ministerele de

Externe ale statelor membre, potrivit art. J8, paragraful 5 din tratatul U.E.:

a) urmareste situatia internationala in domeniile politicii externe si de securitate

comuna;

b) emite avize din proprie initiativa sau la cererea Consiliului;

c) urmareste punerea in aplicare a politicilor stabilite, fara sa-si atribuie

competente ale presedintiei Consiliului sau ale Comisiei.

6. Comitetele de specialisti prezinta rapoarte Consiliului in domeniile in care au

fost insarcinate, dar interventia lor in procesul pregatirii lucrarilor Consiliului Uniunii

nu o indeparteaza pe cea a COREPER, care le controleaza rapoartele inainte de-a fi

inscrise pe ordinea de zi.

7. Secretariatul General, prevazut de art. 151 din tratatul C.E., este condus de un

secretar general numit de Consiliu cu votul unanimitatii membrilor sai. Secretarul

general participa la lucrarile Consiliului Uniunii si supune acestuia spre aprobare

cheltuielile si gestioneaza fondurile aflate la dispozitia Consiliului. Rolul sau este de

a asista presedintia Consiliului, el absorbind secretariatul cooperarii politice.

Misiunea sa este largita pe masura extinderii competentelor ce rezulta din tratatul

asupra Uniunii europene. Potrivit tratatului de la Amsterdam, secretarul general este

inaltul reprezentant pentru politica externa si de securitate comuna. Cei aproximativ

3000 de agenti formeaza administratia Uniunii Europene, grupata in serviciul juridic

si opt directii generale:

- Personal, administratie, protocol, organizare, securitate, infrastructura, traducerea

si protectia documentelor;

- Agricultura si pescuit;

- Piata interna, uniunea vamala, politica industriala, dreptul intreprinderilor,

prestarilor de servicii si societatilor;

- Proprietatea intelectuala;

- Cercetare, energie, transport, mediu inconjurator si protectia consumatorilor;

93

- Relatii externe, cooperare in domeniul dezvoltarii, politica externa si de securitate

comuna;

- Relatiile cu Parlamentul European si cu Comitetul economic si social, probleme

internationale, reglementari bugetare si de personal;

- Cooperarea in domeniile justitiei si al afacerilor interne.

Alte comitete.

In afara acestor comitete, in domenii specializate, Consiliul este asistat si de alte

comitete:

- Comitetul permanent pentru forte de munca;

- Comitetul pentru energie;

- Comitetul pentru cercetare stiintifica si tehnica;

- Comitetul pentru educatie;

- Comitetul pentru acordurile de cooperare cu tarile lumii a treia.

Consiliul Uniunii Europene şi Tratatul de la Lisabona:

- Tratatul de la Lisabona prevede că fiecare sesiune a Consiliului U.E. este împărţită în

două părţi (art. 16, pct. 8): una consacrată deliberării asupra actelor legislative ale

Uniunii şi alta consacrată deliberării asupra actelor non-legislative.

- Atunci când deliberează sau votează un proiect de act legislativ, şedinţele sale sunt

publice.

- Parlamentele naţionale sunt destinatarele directe ale ordinii de zi şi ale proceselor-

verbale ale reuniunilor.

- Tratatul de la Lisabona menţionează două formaţiuni directe ale Consiliului (art. 16,

pct. 6): Consiliul Afacerilor Generale şi Consiliul Afacerilor Externe – prezidat de

Înaltul Reprezentant pentru PESC.

- În baza art. 236, lit. a) din TFUE – ambele trebuie să facă obiectul unor decizii

adoptate de Consiliu cu majoritate calificată.

- Art. 236, lit. b) TFUE – prevede că referirile la preşedinţia diferitelor formaţiuni ale

Consiliului UE sunt fixate prin decizia Consiliului cu majoritate calificată.

Comisia Europeană

Ca executiv al Uniunii Europene, Comisia este institutia independenta care

reprezinta si apara interesele Uniunii, in ansamblul sau. Practic, ea este inima

mecanismului institutional al Uniunii Europene, pentru ca ea propune legislatia,

politicile si programele de actiune si pune in aplicare deciziile Parlamentului

European si Consiliului Uniunii Europene.

Comisia Europeana a luat fiinta, dupa intrarea in vigoare in 1967 a tratatului de

fuziune, prin unirea Inaltei Autoritati prevazute de tratatul C.E.C.O. cu cele doua

Comisii ale C.E.E. si Euratom, sub denumirea de Comisia Comunitatilor Europene,

care si-a luat denumirea actuala in urma tratatului de la Maastricht.

Comisia Europeana, avand ca punct de plecare inalta Autoritate instituita prin

Tratatul de la Paris, iar apoi Comisia Comunitatii Economice Europene si Comisia

Comunitatii Europene a Energiei Atomice, reprezinta organul executiv si de decizie

94

al Uniunii Europene. Prin dispozitiile Tratatului de Fuziune a avut loc in 1967

unificarea structurala a Comisiilor celor trei Comunitati.

In prezent fiecare stat membru este reprezentat in Comisie prin unul sau cel mult

doi delegati, in functie de marimea lui. Potrivit unor reguli nescrise, fiecare stat

membru, in prezent, are cate un reprezentant, iar tarile mari (Franta, Italia, Germania,

Marea Britanie, Spania) beneficiaza de 2 reprezentanti. Pornind de la prevederea

legala ca fiecare comisar este independent si nu depinde de statul sau, s-a exprimat

totusi ideea ca nu se justifica prezenta mai multor comisari din partea statelor mari.

Modificarea numarului membrilor Comisiei se hotaraste prin votul unanim al

Consiliului Uniunii, declaratia nr. 15 adoptata la Conferinta de la Maastricht stabilind

ca problema urmeaza sa fie reexaminata, avand in vedere cresterea numarului tarilor

membre. La propunerea Frantei de a se renunta la reprezentarea fiecarui stat in

Comisie, tarile mici si mijlocii s-au impotrivit, astfel ca nici tratatul de la Amsterdam

nu a solutionat problema. Totusi, s-a prevazut printr-un protocol ca la data intrarii in

vigoare a primei largiri a Uniunii, Comisia va fi compusa din cate un national al

fiecarui stat membru, cu conditia ca pana la acea data regulile de vot din Consiliu sa

fi fost modificate, fie prin stabilirea unei noi ponderi a voturilor, fie printr-o dubla

majoritate, de o maniera acceptabila pentru toate statele, indeosebi pentru acelea care

nu vor mai avea doi nationali in Comisie.

Rolul Comisiei

Comisia este un organ de reflectie, de lucru, de initiativa, de executare, superior

unui simplu ansamblu administrativ, nu numai prin libertatea cuvantului si a scrisului,

ci mai ales prin puterea ei de initiativa si de propunere care ii permite sa filtreze, sa

confrunte ideile si interesele inainte ca Parlamentul si Consiliul sa fie sesizate pentru

decizie, ea fiind la fel de utila pentru crearea si intretinerea unei vieti comunitare care

ii permite sa vegheze la respectarea tratatelor.

Comisia indeplineste, de asemenea importante roluri fundamentale, informale,

inclusiv actionand ca intermediar de interese, colector de cercetari si informatii,

redactor de politici care sunt acceptabile Consiliului si Parlamentului, si sustinator al

celor dispusi sa informeze in legatura cu neindeplinirea obligatiilor de punere in

aplicare a legislatiei comunitare - aceste roluri fiind cele mai controversate si care

ridica intrebari in legatura cu relativa influenta a Comisiei ca agent supranational.

Articolul 211 CE (fostul art. 155 din tratatul CE) si articolul 124 EURATOM

prevede ca, in vederea functionarii si dezvoltarii Pietei Comune, Comisia "vegheaza

la aplicarea dispozitiilor prezentului tratat, ca si a dispozitiilor luate de institutii, in

virtutea acestuia:

- formuleaza recomandari si/sau avize privind materiile care fac obiectul

prezentului tratat, daca acesta prevede in mod expres sau daca ea considera ca sunt

necesare;

- dispune de o putere de decizie proprie si participa la formularea de acte ale

Consiliului si Parlamentului european in conditiile prevazute in prezentul tratat;

95

- exercita competentele pe care Consiliul i le confera pentru executarea regulilor pe

care el le stabileste".

Definirea rolului Comisiei in cadrul CECA este mai scurta; potrivit articolului 8,

"Comisia este insarcinta sa asigure realizarea obiectivelor fixate de prezentul tratat in

conditiile prevazute de acesta." Rolul de organ independent in procesul de decizie

este mai important in tratatul CECA decat in tratatele de la Roma, conform carora

puterea de decizie apartine, in principal, Consiliului.

In temeiul acestor prevederi se pot contura functiile de baza ale Comisiei Europene

ca fiind urmatoarele: functia de decizie si control, functia de initiativa legislativa si de

legiferare, functia de reprezentare a Comunitatii in relatiile internationale.

In alta opinie, rolul comisiei este triplu:

a. are o putere de initiativa, exclusiv in materie de legislatie comunitara;

b. este pastratoarea tratatului;

c. negociaza si gireaza acordurile externe.

Intr-o opinie mai elaborata, Comisia Europeana indeplineste urmatoarele atributii

prevazute de tratatele europene, atributii care definesc in fond cinci functii esentiale:

a. Dreptul de initiativa in domeniul politicilor Uniunii Europene, de a face

propuneri legislative Parlamentului si Consiliului Uniunii Europene. Cu alte cuvinte,

in virtutea tratatelor, Comisia are dreptul, dar si responsabilitatea de a elabora

propuneri pentru noile acte legislative europene, pe care le supune spre dezbatere si

aprobare Parlamentului si Consiliului, cu precizarea ca aceste propuneri vizeaza

apararea intereselor Uniunii si ale cetatenilor europeni, nu pe cele ale statelor membre

sau ale unor sectoare particulare;

b. Aplicarea politicilor Uniunii Europene. Avand calitatea de executiv al Uniunii

Europene, Comisia indeplineste mai multe atributii pentru gestionarea si aplicarea

politicilor si programelor adoptate de Parlament si Consiliu;

c. Aplicarea dreptului european. In virtutea acestei functii, Comisia vegheaza,

alaturi de Curtea de Justitie, ca dreptul european sa fie aplicat corect, respectat de

catre toate statele membre ale Uniunii Europene;

d. Executarea bugetului Uniunii Europene. Concret, activitatea efectiva si

cheltuielile sunt asigurate de autoritatile nationale si locale, dar Comisia trebuie sa le

supervizeze. Comisia este cea care gestioneaza, de exemplu, si fondurile structurale

utilizate pentru a elimina decalajele economice intre diferitele zone ale Europei,

e. Reprezentarea Uniunii Europene in relatiile cu celelalte state. Alaturi de alte

institutii ale Uniunii, Comisia are un rol important ca purtatoare de cuvant a acesteia

pe arena internationala. Este, de altfel, unul din obiectivele Uniunii Europene, de a se

impune cu o voce unitara in relatiile cu statele terte, dar si cu alte organizatii

internationale. Mai mult, Comisia este competenta sa negocieze acorduri

internationale in numele Uniunii Europene.

De-a lungul timpului structura Comisiei a suferit o serie de modificari in functie de

evolutia atributiilor Comisiei. Daca in forma initiala Comisia a fost conceputa ca o

"administratie de misiune" - destinata pentru o misiune precisa (aceasta fiind

conceptia originala cuprinsa in tratatele constitutive), ulterior a devenit "o

96

administratie de gestiune". Schema structurala initiala a Comisiei nu mai corespundea

noii idei de organizare, ceea ce a dus la extinderea aparatului administrativ al

acesteia.

Prin urmare, conceputa initial ca o administratie de misiune, Comisia a evoluat

spre o gestiune economica si ulterior spre o gestiune politica.

In acest cadru Comisia contribuie decisiv la pregatirea si conturarea masurilor luate

de Consiliu si de Parlament prin care se formuleaza politicile comunitare,

prezentandu-le propuneri. Consiliul, in cele mai dese cazuri, nu poate sa actioneze

decat pe acest temei. Mentionam numai cu titlu de exemplu art. 19, art. 89, art. 93,

art. 122 par. 2, art. 250, art. 251 par. 2, art. 252, art. 269, art. 279, art. 301, toate CE.

Daca in cele mai multe cazuri Comisia actioneaza din proprie initiativa, avand in

vedere si un text legal care deseori ii impune acest lucru atunci cand face propuneri

Consiliului, uneori, Consiliul este acela care cere Comisiei sa formuleze propuneri

(sau recomandari, dupa caz), ca in ipoteza prevazuta la art. 115 CE, sau este obligat

sa o consulte - art. 49 alin. 1 din Tratatul de la Maastricht. Comisia are, de asemenea,

un important rol in procedura bugetara, ea propunand bugetul preliminar (art. 272

CE), si in executia bugetului (art. 274 CE).

In privinta rolului de initiativa legislativa si de legiferare al Comisiei Europene se

impun a fi retinute urmatoarele aspecte mai importante. Spre deosebire de situatia

existenta intr-un stat national, unde dreptul de initiativa legislativa este exercitat de

guvern si parlament, la nivel comunitar respectivul drept desi revine in principal

Comisiei Europene, in unele cazuri, desigur cu titlu de exceptie, el revine si

Consiliului Ministrilor Uniunii Europene si Parlamentului.

O particularitate a activitatii legislative a institutiilor comunitare consta in aceea

ca, potrivit Tratatului comunitar, ele nu beneficiaza de competenta legislativa cu

caracter general. De aceea, prin diferite articole ale Tratatului, institutiile in cauza

dobandesc dreptul de a participa la procedura legislativa numai pe domenii de

activitate, folosind o varietate de proceduri in activitatea lor.

Comisia are atributiuni de control si de impunere ale respectarii legislatiei

comunitare de catre statele membre si de catre resortisantii lor, persoane fizice si

juridice, ea putand sa interzica ori sa impuna o anumita conduita, asa cum vom

observa cu deosebire in materie de concurenta, considerandu-se chiar ca in aceasta

privinta rolul ei de executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor

sale decizii care ar fi de natura judiciara. Aceste atributiuni pot sa fie indeplinite chiar

si fata de Consiliu in cadrul procedurii privind abtinerea de a actiona, ca, de fapt, fata

de orice alta institutie comunitara, conform art. 232 si art. 233 CE. Ea poate sa

introduca actiuni contra statelor membre pentru constatarea neindeplinirii obligatiilor

lor conform Tratatelor comunitare, potrivit art. 226 CE, sau actiuni in anularea actelor

institutiilor comunitare conform art. 230 CE. Se apreciaza ca, avand legitimarea de a

actiona in toate aceste privinte, Comisia indeplineste rolul de gardian al Tratatelor.

Comisia dispune de o procedura cu ajutorul careia poate "sa urmareasca" un stat

membru care nu-si indeplineste obligatiile ce-i revin din tratate.

97

Ca organism executiv, Comisia se ocupa de implementarea bugetului comunitar si

de administrarea clauzelor protectoare in tratate si in legislatia secundara.

In sinteza, rolul Comisiei se rezuma la:

- asigurarea respectarii prevederilor tratatelor comunitare;

- initiativa legislativa, sub forma propunerilor de regulamente si directive necesare

indeplinirii obiectivelor propuse;

- chemarea in justitie a celor vinovati de neindeplinirea normelor comunitare.

Organizarea Comisiei. Statutul si atributiile colective si individuale ale

membrilor Comisiei

Membrii Comisiei sunt alesi in functie de competentele lor generale si trebuie sa

ofere toate garantiile de independenta. Textul art. 213 (fostul art. 157, paragraful 1,

CE), mentioneaza independenta ca o conditie la numirea membrilor: "oferind toate

garantiile de independenta". Acest text dispune ca "Membrii Comisiei isi exercita

functiile in deplina independenta, in interesul general al Comunitatilor.

In indeplinirea atributiilor lor, ei nu solicita si nu accepta instructiuni din partea

nici unui guvern sau alt organism. Ei se abtin de la orice act incompatibil cu natura

functiilor lor. Fiecare stat membru se angajeaza sa respecte aceasta natura si sa nu

incerce sa influenteze membrii Comisiei in exercitarea sarcinilor lor.

Membrii Comisiei nu pot, pe durata mandatului lor, sa exercite nici o alta activitate

profesionala, remunerata sau nu. Inca de la instalarea lor, acestia se angajaza solemn

sa respecte, pe durata functiilor si dupa cesiunea lor, obligatiile ce decurg din munca

lor, in special sarcinile de onestitate si de delicatete in ceea ce priveste acceptarea,

dupa aceasta cesiune, de anumite functii sau anumite avantaje".

Organizarea Comisiei a evoluat in functie de complexitatea problemelor procesului

integrationist din fiecare etapa istorica. Elocvent este in aceasta privinta faptul ca

daca pana la Maastricht conducerea Comisiei era realizata de Presedintele acesteia si

sase vicepresedinti, ulterior s-a creat o noua structura de conducere formata dintr-un

Presedinte si doi vicepresedinti.

Structura Comisiei Europene, avand ca model initial de organizare administratia

germana (Tratatul CE) si suferind influente franceze (Tratatele CECO si CEEA)

prezinta un grad sporit de verticalitate, permitand o ierarhizare supla. In cadrul

acestei structuri fiecare element are obiective precise, importanta sa fiind pusa in

valoare in contextul ansamblului.

In cadrul acestei orientari de verticalizare a structurii organizatorice a Comisiei,

principiul colegialitatii in adoptarea deciziilor se aplica doar la nivelul membrilor

Comisiei, intrucat numai comisarii se reunesc intr-un colegiu cu caracter orizontal.

Procedura de numire in Comisie este prevazuta in art. 158 paragraful 2 din tratatul

asupra Comunitatii Europene. In urma desemnarii persoanelor respective de catre

guverne, se acorda de catre Parlament un vot de incredere. Daca guvernele statelor

membre au o putere discretionara de a propune membrii Comisiei, Parlamentul

European este indreptatit sa verifice criteriile de desemnare, in care scop sunt

organizate audieri. Cu ocazia aprobarii prin vot a Comisiei Santer, in 1995,

98

Parlamentul a insistat in mod deosebit asupra competentei in domeniul comunitar, a

vointei de a actiona in interesul Comunitatii si de a coopera cu celelalte institutii

comunitare, indeosebi cu Parlamentul.

Membrii Comisiei vor fi selectionati pe baza unui sistem de rotatie egala intre

statele membre, bazat pe urmatoarele principii:

- tratarea statelor strict pe picior de egalitate pentru a determina ordinea

resortisantilor lor in Comisie; prin urmare, diferenta intre numarul total de mandate

detinut de resortisantii a doua state membre nu poate fi niciodata mai mare de unu;

- cu rezerva de mai sus, fiecare Comisie care va urma va fi constituita astfel incat

sa reflecte intr-o maniera satisfacatoare evantaiul demografic si geografic al

ansamblului statelor membre.

Datorita numarului mare de probleme carora trebuie sa faca fata Comisia,

comisarii sunt specializati pe domenii si raspund de Directoratul General din

domeniul respectiv. De asemenea, Comisia poate delega pe un membru al sau ca in

numele Comisiei sa ia masurile necesare pentru desfasurarea normala a activitatii

curente, iar Comisia are control asupra actelor efectuate prin delegare de semnatura.

Membrilor Comisiei le este incredintata responsabilitatea portofoliilor care

cuprinde sectoare ce nu corespund in mod exact articularii serviciilor administrative

si a caror repartizare se schimba la fiecare reinnoire, in functie de evolutia

problemelor si de cautarea echilibrului.

Membrii Comisiei sunt responsabili, in cadrul acestor sectoare, de pregatirea

lucrarilor Comisiei si de executarea deciziilor sale.

Durata mandatului Comisiei (coincide cu cel al Parlamentului) este de 5 ani si

incepe cu intrarea in functiune a noii Comisii, dupa expirarea mandatului celei

anterioare. Daca noua Comisie nu a fost aprobata in timp util, vechea Comisie isi

continua mandatul pana la constituirea celei noi.

Consiliul, intrunit in compunerea sefilor de stat sau de guvern si statuand cu

majoritate calificata, desemneaza persoana pe care el intentioneaza sa o numeasca in

calitate de presedinte al Comisiei, dupa care desemnarea este aprobata de Parlament.

Consiliul, statuand cu majoritate calificata si prin acord comun cu candidatul propus

pentru functia de presedinte, adopta lista celorlalte persoane pe care intentioneaza sa

ie numeasca in calitate de membri ai Comisiei, intocmita in conformitate cu

propunerile facute de catre fiecare stat membru. In literatura juridica romana de

specialitate s-a constatat ca, spre o deosebire de prevederile TA, in virtutea Tratatului

de la Nisa, presedintele Comisiei nu va mai fi ales printr-o consultarea a tarilor

europene, ci urmeaza sa fie desemnat ca o consecinta a unei reuniuni exprese a

Consiliului european la nivelul sefilor de state si guverne. In opinia noastra, nu este

vorba de vreo intrunire, fie si expresa, a Consiliului european, ci de o intrunire a

Consiliului Uniunii europene intr-o compunere deosebita, prevazuta in Tratat a fi la

nivelul cel mai inalt, adica al sefilor de stat sau de guvern, pentru desemnarea

persoanei pe care el intentioneaza sa o numeasca in calitate de presedinte al Comisiei,

dupa care in continuare se desfasoara procedura de numire asa cum s-a aratat.

99

Presedintele si ceilalti membri ai Comisiei astfel desemnati sunt supusi impreuna,

colectiv, unui vot de aprobare din partea Parlamentului.

Potrivit tratatului de la Maastricht, durata mandatului presedintelui Comisiei este

de doi ani, care poate fi reinnoit. In practica, guvernele isi reinnoiesc acordul referitor

la presedinte, care astfel beneficiaza de un mandat egal cu al Comisiei. In ce-i

priveste pe comisari, si mandatul lor poate fi reinnoit.

Mandatul comisarilor poate inceta in mod individual si in mod colectiv. In prima

ipoteza, cauzele pot fi:

a) demisia;

b) demiterea din oficiu, care nu poate fi pronuntata decat de Curtea de Justitie, la

cererea Consiliului sau a Comisiei, pentru "greseli grave" sau daca cel in cauza nu

mai indeplineste conditiile necesare exercitarii functiei (ex.: acceptarea unei functii

incompatibile)

Membrilor Comisiei, care mai sunt denumiti si comisari, le este interzis ca, pe

timpul exercitarii functiilor lor, sa exercite vreo alta activitate profesionala

remunerata sau nu. La instalarea lor, ei isi vor lua un angajament solemn de a

respecta, pe durata functiilor lor si dupa incetarea lor, obligatiile decurgand din

insarcinarea avuta, in special datoria de onestitate si de prudenta in ce priveste

acceptarea, dupa aceasta incetare, de anumite functii si avantaje, in caz contrar, la

sesizarea Consiliului, Curtea de justitie putand sa pronunte, dupa caz, demisia din

oficiu sau decaderea din dreptul la pensie a celui in cauza sau din alte avantaje

c) decesul.

Locul ramas vacant va fi ocupat de un comisar numit prin acordul guvernelor

statelor membre, fara sa fie nevoie de prezentarea acestuia Parlamentului European.

Consiliul poate, prin votul unanim, sa hotarasca vacanta functiei respective, fara sa

numeasca un inlocuitor. Presedintele Comisiei va fi inlocuit, in caz de vacanta, de un

comisar aflat deja in functie, care insa nu trebuie sa obtina aprobarea Parlamentului.

Statutul membrilor Comisiei le asigura, potrivit art. 157, paragraful 2 CE. In

exercitarea functiei deplina independenta, in interesul general al Comunitatii: "in

indeplinirea indatoririlor lor, ei nu solicita si nici nu accepta instructiuni de la nici un

guvern si nici un organism. Ei se abtin de la orice act incompatibil cu caracterul

functiilor lor. Fiecare stat membru se angajeaza sa respecte acest caracter sj sa nu

caute sa influenteze membrii Comisiei in exercitarea sarcinii lor/Membrii Comisiei

nu pot, in timpul duratei functiilor lor, sa exercite nici o alta activitate profesionala,

remunerata sau nu. Ei isi iau, la instalare, angajamentul solemn sa respecte pe timpul

duratei functiilor lor si dupa incetarea acestora, obligatiile care decurg din

insarcinarea lor, indeosebi indatoririle de onestitate si de prudenta privind acceptarea,

dupa aceasta incetare, a anumitor functii sau a anumitor avantaje".

Din acest text rezulta urmatoarele caracteristici ale statutului membrilor Comisiei:

a) asigura independenta comisarilor, prin juramantul depus in fata Curtii de

Justitie, comisarii angajandu-se sa nu solicite si sa nu accepte instructiuni de la

guverne sau alte organisme;

100

b) este irevocabil, guvernele care i-au propus pe comisari, neputandu-si

retrage propunerile dupa ce acestia au fost numiti;

c) este incompatibil cu exercitarea oricarei alte functii, deci are un caracter

exclusiv. Incompatibilitatea se interpreteaza in sens larg, ea actionand si dupa

incetarea mandatului, in caz contrar Curtea de Justitie putand hotara privarea de

dreptul la pensie. Pe de alta parte, incompatibilitatea se refera si la mandatele

nationale elective, iar cand acestea sunt conferite pe viata, va actiona suspendarea pe

perioada indeplinirii functiei de comisar european. Este admisa participarea la viata

politica nationala, inclusiv inscrierea in partide politice. Codul de conduita privind

activitatea membrilor Comisiei, adoptat la 7 decembrie 1995, interzice, de pilda,

obtinerea de venituri pecuniare din publicarea regulata a unor articole sau din

conferinte ori activitati de invatamant, iar drepturile de autor pot fi incasate daca in

prealabil presedintele Comisiei a fost anuntat de publicarea cartii respective;

d) confera privilegii si imunitati, protocolul referitor la privilegii si imunitati care

se aplica functionarilor si agentilor Comunitatii fiind extins si la comisari. Regimul

pecuniar este stabilit de Consiliu, in baza art. 154 CE., si este suportat din bugetul

comunitar, ca si dreptul la pensie.

Functionarea Comisiei are cateva coordonate esentiale:

- Comisia este convocata de presedintele sau; isi tine sedinta cel putin o data pe

saptamana (in principiu, miercurea); reuniuni suplimentare pot fi decise in functie de

problemele aparute. Comisia adopta in fiecare an programul sau de lucru pentru anul

respectiv si fixeaza programele de lucru trimestriale.

- Presedintele este cel care stabileste ordinea de zi. Fiecare comisar poate sa inscrie

o problema care nu figureaza in programul trimestrial pe ordinea de zi sau sa ceara

amanarea unei probleme inscrise pe ordinea de zi.

- Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidentiale.

- Comisia poate sa constituie grupuri de lucru dintre membrii sai.

- Fiecare comisar este asistat de un cabinet condus de un sef de cabinet si compus

din consilieri (5 membri).

Procedura adoptarii deciziilor si principii de functionare a Comisiei

Regulile de procedura (art. 4) instituie trei modalitati de luare a deciziilor:

a) in sedinte

b) prin procedura scrisa conform art. 12

c) prin delegare potrivit art. 13.

a) luarea deciziilor in sedinta

Cu privire la prima modalitate - luarea deciziilor in sedinte (art. 15 din Regulile de

procedura) - precizam ca presedintele are atributia de convocare a sedintelor, Comisia

intrunindu-se in regula generala, cel putin o data pe saptamana, ea putand sa tina

sedinte suplimentare ori de cate ori este nevoie. Numarul membrilor necesari a fi

101

prezenti pentru a constitui cvorumul este egal cu majoritatea numarului membrilor

specificati in Tratat.

Comisia se reuneste, in principiu, o data pe saptamana la Bruxelles (de regula

miercurea, continuand activitatea si joi daca este necesar) in formula sa colegiala,

pentru a se pronunta asupra textelor incluse pe ordinea de zi la convocarea

presedintelui.

Pe perioada sesiunilor plenare ale Parlamentului European, reuniunea saptamanala

a Comisiei are loc la Strassbourg. La reuniunile Comisiei participa de regula:

Secretarul general al Comisiei, Directul general al departamentului legislativ,

Secretarul general adjunct si cu anumite exceptii si Seful de cabinet al presedintelui

Comisiei. Pregatirea lucrarilor pentru reuniunile Comisiei revine in sarcina sefilor de

cabinet, care se intalnesc saptamanal in a cest scop (de regula in zilele de luni).

Deciziile sunt luate pe baza propunerilor facute de unul sau mai multi dintre

membrii sai. Daca un membru cere, se procedeaza la votare, care poate avea in

vedere propunerea asa cum a fost facuta initial ori asa cum a fost amendata de catre

membrul sau membrii raspunzatori sau de catre presedinte. Deciziile sunt adoptate cu

majoritatea numarului membrilor specificati in Tratat, indiferent de continutul si

natura deciziei.

Sedintele nu sunt publice, iar discutiile sunt confidentiale. In absenta unui membru

al Comisiei, seful sau de cabinet poate participa la sedinta si, la initiativa

presedintelui, va prezenta opiniile membrului absent. Comisia poate sa decida sa

audieze orice alta persoana.

b) in cazul celei de-a doua modalitati - procedura scrisa (art. 12) - acordul Comisiei

privind o propunere a unuia sau a mai multor membri ai sai poate fi obtinut prin

intermediul unei proceduri scrise, cu conditia ca Directoratele generale direct

implicate sa fie de acord si propunerea sa fi fost sprijinita de serviciul juridic. In acest

scop, textul propunerii este difuzat tuturor membrilor in limbile indicate de Comisie,

cu un termen inauntrul caruia membrii trebuie sa faca cunoscute orice rezerve sau

amendamente pe care doresc sa le avanseze. Orice membru al Comisiei poate sa

solicite, in cursul procedurii scrise, ca propunerea sa fie discutata, trimitand

presedintelui o cerere motivata in acest sens. O propunere asupra careia nici un

membru al Comisiei nu a facut vreo rezerva si este mentinuta pana la termenul

stabilit pentru o procedura scrisa va fi socotita de catre Comisie ca fiind adoptata.

Procedura scrisa este un mecanism ce permite Comisiei sa ia decizii in probleme ce

nu necesita discutarea in cadrul reuniunii sale saptamanale si care nu sunt rezolvate

nici prin procedura de delegare.

Procedura scrisa se foloseste in cazul in care Serviciul Juridic si-a dat avizul

favorabil cu privire la proiectul de text, iar directiile generale si celelalte servicii

implicate au ajuns in prealabil la un acord asupra problemei in cauza.

c) Potrivit celei de-a treia modalitati - delegarea (art. 13) -, Comisia poate, cu

conditia ca principiul raspunderii colective sa fie deplin respectat, sa imputerniceasca

pe unul sau mai multi dintre membrii ei sa ia, in numele si sub responsabilitatea sa,

102

masuri de management sau administrative, inclusiv acte preliminare la o decizie care

urmeaza a fi luata de Comisie ia un moment ulterior.

Asa cum am mai aratat,n plus, conform art. 27 din Regulamentul interior, Comisia

poate abilita pe membrii sai sa ia, in numele si sub controlul sau, masuri de gestiune

sau de administrare clar diferite, cu conditia ca principiul responsabilitatii colegiale

sa fie respectate.

Delegarea atributiilor se poate realiza prin doua modalitati:

a) delegarea atributiilor catre membrii sau functionarii Comisiei are loc atunci

cand problemele sunt prea numeroase, Comisia putand abilita membrii sau

functionarii sai sa ia, in numele si sub controlul sau, masuri clar definite de gestiune

sau de administrare. Curtea de Justitie a considerat ca aceasta procedura decurge

din capacitatea de autoorganizare a Comisiei, daca ea se refera numai la simple

masuri de gestionare;

b) crearea unor organe subsidiare specializate, pentru a indeplini anumite sarcini,

cu conditia ca acestea sa nu aiba decat "puteri de executie net stabilite" (de ex.: in

1991, Comisia a creat un Oficiu de inspectie veterinara si fitosanitara). Curtea de

Justitie a statuat ca organele subsidiare nu trebuie sa se bucure de o "putere

discretionara, care sa implice o larga libertate de apreciere.

Comisia mai poate sa insarcineze pe unul sau mai multi dintre membrii sai, cu

acordul presedintelui, sa adopte textul definitiv al unui act asa cum este definit mai

sus ori al oricarei propuneri de prezentat celorlalte institutii al carei continut a fost

deja determinat in dezbateri. Ceea ce astfel s-a relevat nu va afecta regulile privind

delegarea cu privire la domeniile financiare sau competentele atribuite autoritatii de

nominare si autoritatii imputernicite sa incheie contracte de angajare a personalului.

Curtea de justitie a precizat ca sistemul in discutie nu are efectul de a lipsi Comisia

de putere. Deciziile adoptate in conformitate cu delegarea de competenta sunt luate in

numele Comisiei, care este pe deplin raspunzatoare pentru ele, si pot sa faca obiectul

unei actiuni in anulare ca si cum ele ar fi opera intregii Comisii, in plus, Comisia a

stabilit mecanismul care face posibila rezervarea pentru plenul sau a unor masuri care

ar putea fi adoptate prin delegare.

Functionarea Comisiei Europene se bazeaza pe urmatoarele reguli stabilite in

tratatele constitutive si in regulamentul intern al acesteia, adoptat la 17 februarie

1993:

1. Principiul colegialitatii este consemnat de art. 163 CE., care stabileste:

"Hotararile Comisiei sunt adoptate cu majoritatea membrilor prevazuta la art. 157.

Comisia nu poate statua valabil numai daca numarul de membrii stabilit in

regulamentul sau interior este prezent".

Desi fiecare membru al Comisiei are responsabilitati in domenii concrete,

pregatind lucrarile Comisiei si apoi asigurand executarea deciziilor acesteia, acest

lucru nu comporta atribuirea unei puteri de decizie proprii, hotararea fiind atributul

Comisiei. Asadar, toti membrii Comisiei sunt responsabili in mod colectiv din punct

de vedere politic pentru hotararile de ansamblu. De aceea, actele esentiale din

competenta Comisiei nu pot fi decat rezultatul unei decizii colective. Comisarii pot

103

indeplini, pe baza delegarii individuale, doar simple masuri de gestiune si de

administrare.

2. Principiul repartizarii atributiilor catre fiecare membru ai Comisiei in domeniul

comunitar. In domeniile respective, comisarii europeni intocmesc proiecte pe care le

prezinta Comisiei, iar odata adoptate le sustin in fata Consiliului si apoi urmaresc

aplicarea lor.

Fiecare comisar are afectat pe langa el un cabinet, care pregateste lucrarile

necesare, reuniunile saptamanale ale Comisiei fiind precedate de intalnirile sefilor de

cabinete ale comisarilor.

Activitatea comisarilor se realizeaza atat pe orizontala (in cadrul Comisiei, ca

institutie colegiala) cat si pe verticala (fiecare fiind responsabil unui sector din

activitatea Comisiei in ansamblul sau). Aceasta dubla functie a comisarilor a facut ca

in fapt, Comisia sa functioneze pe baza unui sistem de "portofolii". In cadrul

Comisiei Europene numarul portofoliilor este adecvat numarului comisarilor si nu

invers, cum se intampla in administratiile nationale. Stabilitatea acestor portofolii

depinde in principal, de dinamica procesului comunitar. Eterogenitatea care se

constata la nivelul administratiei comunitare se datoreaza in primul rand unor

consideratii de ordin politic.

Presedintele Comisiei este desemnat de comun acord de catre guvernele

statelor membre, dupa ce in prealabil a fost consultat Parlamentul European.

Incepand din 1976, Consiliul European l-a desemnat pe presedintele Comisiei cu sase

luni inainte ca acesta sa-si ia in primire mandatul. Ulterior, guvernele statelor

membre impreuna cu presedintele propus stabilesc propunerile celorlalte persoane pe

care intentioneaza sa le numeasca in Comisie, tratatul de la Amsterdam stabilind ca

aceste nominalizari trebuie facute de guverne de comun acord cu presedintele

desemnat.

Daca in prima perioada de existenta a Comisiei functia de presedinte revenea prin

rotatie statelor membre pentru doi sau maximum patru ani, ulterior acest principiu a

fost modificat prin faptul ca mandatul lui Jaques Delors a fost prelungit la 10 ani

(1985-1995). Acest lucru este explicabil prin faptul ca unele state membre carora le

revenea prin rotatie presedintia n-au putut oferi alternative care sa eclipseze

personalitatea lui Jaques Delors.

Relevam si cu acest prilej flexibilitatea ce caracterizeaza guvernele statelor

comunitare in conditiile in care s-a pus problema optiunii, ele optand pentru valoare.

Actul final al Conferintei de la Amsterdam precizeaza ca presedintele Comisiei se

bucura de o putere discretionara in atribuirea sarcinilor catre comisari. Potrivit

tratatului de la Maastricht, Comisia poate numi unul sau doi vicepresedinti dintre

membrii ei, care il inlocuiesc pe presedinte cand acesta absenteaza.

Presedintele Comisiei are responsabilitati importante in organizarea si conducerea

activitatii acesteia:

a) coordonarea activitatii comisarilor, asupra carora isi exercita autoritatea;

b) prezideaza sedintele;

c) participa la intrunirile Consiliului;

104

d) prezinta interventii in fata Parlamentului;

e) reprezinta Comisia pe plan international.

f) presedintele are in subordinea sa directa secretariatul general al Comisiei si

serviciul juridic.

De asemenea, Presedintele Comisiei este cel care structureaza si repartizeaza intre

membrii Comisiei responsabilitatile acesteia, putand anula aceasta repartitie in cursul

mandatului. Membrii Comisiei sunt obligati sa exercite functiile care le-au fost

incredintate de Presedinte, sub autoritatea acestuia.

Secretarul general il asista pe presedinte in pregatirea lucrarilor reuniunilor

Comisiei, urmareste executarea deciziilor acesteia, coordoneaza serviciile din

subordine, asigura relatiile cu celelalte institutii, informeaza Comisia despre lucrarile

celorlalte organe ale Comunitatii, asista la lucrarile Comisiei, etc.

Tratatul de la Lisabona prevede că începând cu 1 noiembrie 2014, compoziţia

Comisiei va corespunde cu 2/3 din numărul statelor membre.

Parlamentul European

Parlamentul European, initial fiind un simplu organ consultativ, a devenit o

institutie cu o tot mai mare importanta in cadrul sistemului institutional comunitar.

Prin Actul Unic European devine un organ al cooperarii legislative cu Consiliul

Ministrilor. Tratatele de la Maastricht si Amsterdam i-au intarit si mai mult puterea

prin reglementarea procedurii codeciziei.

Parlamentul European este institutia compusa din reprezentantii popoarelor statelor

reunite in Comunitati (definitie stabilita prin tratatele initiale, nefiind modificata prin

Tratatul de la Maastricht). Baza juridica a Parlamentului European o constituie art.

137-144 Tratatul CE (si corespunzator art. 20-25 Tratatul CECO, art. 107- 144

Tratatul CEEA).

O caracteristica a Parlamentului European este ilustrata de felul in care acesta s-a

cristalizat pe parcursul evolutiei vietii comunitare. Punctul de plecare al

parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentara creata in 1952.

Ea a fost forul parlamentar corespunzator stadiului incipient al integrarii, obiectivat in

Comunitatea Carbunelui si Otelului/in 1958, respectiva Adunare Parlamentara, in

urma constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunitatii Economice Europene si a

Euratomului, devine for parlamentar si al acestor noi creatii comunitare.

Treptat, pe masura adancirii integrarii vest-europene si a inchegarii vietii

comunitare, institutia parlamentara comunitara se desavarseste, dobandind fizionomia

actuala, care tinde s-o apropie intr-o serie de privinte, de parlamentele nationale, fara

sa se identifice cu acestea.

Ales prin sufragiu universal, incepand cu anul 1979, Parlamentul European

cuprinde reprezentantii popoarelor statelor reunite in Comunitate. in functie de

situatia demografica a fiecarui stat, Actul din 1976, modificat prin hotararea din 9

februarie 1993, in urma unificarii Germaniei, atribuie un anumit numar de

reprezentanti in Parlament, fiind avantajate statele cu o populatie mai redusa (de

105

pilda, un europarlamentar german reprezinta 800.000 de persoane, pe cand unul

luxemburghez, 60.000 de persoane).

O alta particularitate a aparitiei si evolutiei vietii parlamentare comunitare consta

in aceea ca, spre deosebire de parlamentele nationale, care isi gasesc originea si

justificarea activitatii in prevederile constitutiilor statelor nationale, Parlamentul

European isi are temeiul juridic in tratatele incheiate intre statele comunitare pe

parcursul procesului integrarii lor. De aceea, inceputul vietii parlamentare comunitare

a avut initial drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Carbunelui si

Otelului, apoi Tratatul de la Roma, iar dupa aceea Actul Unic European si, mai

recent, Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.

Prevederile acestor tratate ilustreaza istoricul vietii parlamentare comunitare,

sporirea atributiilor si a rolului acestei institutii in viata Comunitatii. Relevant este

mersul ascendent al Parlamentului European atat in privinta consolidarii structurilor

sale, cat si a locului si rolului sau in arhitectonica institutiilor comunitare.

Rolul si statutul Parlamentului European

Parlamentul european exercita, in mod traditional, un rol consultativ in elaborarea

actelor comunitare si nu are, deci, putere legislativa in sistemul comunitar.

Coordonatele activitatii sale sunt urmatoarele:

a) de-a lungul timpului, Parlamentul european a primit puterea bugetara, el primind

putere de codecizie .

b) obligatia de a consulta Parlamentul european s-a intensificat dupa Actul unic

european prin procedura cooperarii, lasand Consiliului ultimul cuvant.

c) Parlamentul este chemat sa dea un aviz conform pentru incheierea de acorduri

fondate pe articolul 310 CE (fostul art.238) si acordurile de aderare dupa Actul unic

european.

d) de asemenea, Parlamentul exercita un control politic asupra Comisiei; controlul

se poate finaliza prin votarea unei motiuni de cenzura impotriva Comisiei.

e) Tratatul asupra Uniunii europene a institutionalizat interventia Parlamentului

european in procedura de numire a membrilor Comisiei (art. 158 CE, 127

EURATOM, 10 CECA).

f) Dreptul de initiativa al Parlamentului a fost recunoscut partial. Tratatul asupra

Uniunii europene i-a atribuit, in mod oficial, dreptul de a cere Comisiei sa elaboreze

propuneri.

g) De asemenea, Parlamentul european beneficiaza de o putere de codecizie

legislativa.

h) Parlamentul numeste mediatorul si-l poate destitui.

Parlamentul European:

1) Are un rol consultativ in procesul elaborarii actelor comunitare, care a crescut

dupa ce Actul Unic European a introdus procedura cooperarii, in cadrul careia totusi

ultimul cuvant apartine Consiliului. Tratatul de la Maastricht a largit domeniile in

106

care consultarea Parlamentului este necesara potrivit art. 189 CE. (transporturi,

politica economica, politica sociala, formarea profesionala, mediul inconjurator etc).

Art. 192 alin. (1) din Tratatul CE enunta un principiu, acela al participarii la

procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare, si doua modalitati de realizare a lui

prin: 1) exercitarea atributiilor sale in cadrul procedurilor definite la art. 251 si art.

252 si 2) emiterea de avize conforme si formularea de avize consultative. Principiul

este astfel enuntat incat concluzia la care s-ar putea ajunge ar fi aceea in sensul ca

Parlamentul are, in general numai un rol contributiv, participativ, si nu unul

decizional, final, iar modalitatile concrete ar fi strict afectate acestui rol. insa, daca ne

raportam la prevederile art. 249, care precizeaza ca "pentru indeplinirea misiunii lor

si in conditiile prevazute in prezentul Tratat, Parlamentul, impreuna cu Consiliul si

Comisia adopta regulamente si directive, iau decizii si formuleaza recomandari si

avize", precum si la dispozitiile art. 251 par. 5, nu se poate sustine o asemenea

concluzie. intr-adevar, art. 251 par. 5, prevede expres posibilitatea adoptarii in comun

de catre Parlament si Consiliu a actelor legislative conform unui proiect comun

aprobat de comitetul de conciliere. Exista, prin urmare, un drept de codecizie al celor

doua institutii care a fost prevazut prin modificarile introduse de Tratatul de la

Maastricht (a se vedea, comparativ, fostul art. 149 CEE, abrogat), ca in cazurile art.

12, art. 40, art. 44, art. 46, art. 48, art. 95.2 Tratatul de la Amsterdam a accelerat

procedura de codecizie indeosebi prin a face posibil sa se adopte un act legislativ la

prima lectura, daca toti cei implicati in proces sunt de acord, intarindu-se astfel

implicarea Parlamentului in faza prelegislativa a luarii deciziilor

2) Emite avize conforme referitoare la incheierea acordurilor internationale,

potrivit 228 CE.

Aceasta procedura a fost introdusa prin Actul Unic European privind doua situatii

distincte:

a) art. 237 - referitor la cererile de aderare de noi state europene;

b) art. 238 - referitor la incheierea acordurilor de asociere cu state

terte.

Prin Tratatul de la Maastricht procedura avizului conform se extinde la noi

domenii:

- reglementarea dreptului de sejur si de circulatie pentru cetatenii Uniunii;

- elaborarea unei proceduri electorale uniforme pentru alegerea parlamentului

European;

- modificarea statutului Sistemului European al Bancilor Centrale si incredintarea

unor sarcini specifice Bancii Centrale Europene in domeniul controlului preventiv;

- organizarea si definirea obiectivelor fondurilor structurale si crearea Fondului de

coeziune;

- admiterea de noi state in cadrul Uniunii Europene. De asemenea, procedura

avizului conform este extinsa prin Tratatul de la Maastricht la noi categorii de

acorduri.

- acorduri ce creeaza un cadru institutional organizand proceduri de cooperare;

107

- acorduri cu implicatii bugetare importante;

acorduri prin care se modifica un act adoptat conform procedurii codeciziei.

Procedura este similara cu cea a consultarii, cu unica deosebire ca Parlamentul nu

poate amenda o propunere, ci numai sa o accepte sau sa o respinga in intregime.

Acceptarea, denumita „aviz conform" cere majoritatea absoluta a voturilor si este

ceruta in urmatoarele domenii:

- aderarea noilor state membre;

- Fondurile structurale si de coeziune;

- misiunile specifice Bancii Centrale Europene;

- modificarea Statutului Sistemului european al bancilor centrale sau Statutului

Bancii Centrale Europene;

- procedura electorala uniforma a Parlamentului European;

- unele acorduri internationale.

La solicitarea unui aviz de catre presedintele Consiliului catre presedintele

Parlamentului, se intocmeste un raport de catre comisia parlamentara competenta care

va fi supus votului Parlamentului in sesiune plenara.

Avizul conform se emite de Parlament cu votul majoritatii absolute a membrilor

care il compun.

In cazul votului negativ al Parlamentului, Consiliul reexamineaza proiectul de

acord fiind din nou inaintat presedintelui Parlamentului si procedura poate fi reluata.

Avizul conform al Parlamentului se publica in JOCE.

In cazul in care Parlamentul nu emite avizul conform sau acesta este negativ,

Consiliul nu poate adopta textul respectiv.

3) Exercita un control politic asupra Consiliului si al Comisiei, care poate ajunge

pana la acordarea unui vot de neincredere in cazul Comisiei. Consiliul este obligat,

potrivit art. D alin. 3 din tratatul U.E., sa; prezinte Parlamentului un raport dupa

fiecare sesiune a sa si un raport scris referitor la progresele realizate de Uniune.

Initial in Tratatul CEE la art. 137 (189) era prevazuta formularea in sensul ca

Parlamentul „va exercita atributii consultative si de supraveghere si control care ii

sunt conferite prin Tratat", dar prin Tratatul de la Maastricht a fost inlaturata, ca o

indicatie a eforturilor Parlamentului de a-si extinde sfera sa de influenta si de putere.

Aceasta nu inseamna ca atributiile respective ar fi fost excluse din continutul

Tratatului. Ele se mentin aproape intacte, unele dintre ele fiind chiar dezvoltate (ca in

materia avizelor conforme). Obligatia de consultare a Parlamentului rezulta din

dispozitii specifice ale tratatelor comunitare atunci cand sunt supuse reglementarii

diverse materii, de exemplu, art. 22 alin. 2 CE, art. 107 par. 6 CE, 110 par. 3, art. 42

din Tratatul de la Maasticht. Consiliul are obligatia legala in multe situatii de a

consulta Parlamentul, fie ca avizul pe care urmeaza a-l da este conform, fie numai

consultativ.

In general, este utilizata expresia "dupa consultarea Parlamentului european", fara

a se distinge in legatura cu natura avizului sau. Totusi, din interpretarea sistematica a

dispozitiilor Tratatului, rezulta ca avizul care va fi dat in indeplinirea acestei

108

atributiuni este consultativ, intrucat atunci cand s-a dorit sa se faca vreo distinctie in

legatura cu natura avizului textele legale au facut acest lucru.

4) Intervine in procedura de desemnare a membrilor Comisiei (art.158 CE., art.

127 Euratom, art. 10 C.E.C.O ).

Este competent sa aprobe sau sa refuze numirea membrilor Comisiei si chiar sa

cenzureze Comisia in ansamblul ei. Cele mai semnificative aspecte ale acestei puteri

sunt:

- asculta viitorii membri ai Comisiei si pe candidatul la presedintia acesteia,

desemnati de statele membre; practic, acestia nu pot intra in functie fara aprobarea

Parlamentului;

- Comisia este politic responsabila in fata Parlamentului; acesta poate adopta o

motiune de cenzura a Comisiei prin care sa ceara demisia acesteia;

- Parlamentul examineaza rapoartele care ii sunt adresate de Comisie si

parlamentarii ii pot adresa intrebari scrise si orale;

- membrii Comisiei participa la sesiunile plenare parlamentare si la reuniunile

comisiilor parlamentare, realizandu-se astfel un dialog permanent intre cele doua

institutii;

- Parlamentul controleaza, de asemenea, activitatea Consiliului; parlamentarii

adreseaza in mod obisnuit intrebari membrilor Consiliului, iar Presedintele

Consiliului participa la sesiunile plenare parlamentare si la dezbaterile importante;

mai mult, Presedintele Consiliului trebuie sa informeze permanent Parlamentul in

domenii de interes comun, precum politica externa si de securitate comuna,

cooperarea in materie judiciara, politica azilului si imigratiei, masurile privind lupta

impotriva toxicomaniei, fraudei si criminalitatii internationale etc;

- examinarea petitiilor cetatenilor;

- crearea de comisii de ancheta etc.

5) Se bucura de drept de initiativa, putand cere Comisiei sa prezinte propuneri.

6) Are o putere de codecizie legislativa in domeniul bugetar si in alte domenii

expres prevazute de tratatul C.E. (art. 189 B - libera circulatie a muncitorilor,

apropierea legislatiilor, productia, cultura, sanatatea publica, protectia

consumatorilor, reteaua transeuropeana, cercetarea si dezvoltarea tehnologica etc).

Rolul Parlamentului in domeniul adoptarii bugetului este esential, Parlamentul

fiind institutia care adopta bugetul.

Adoptarea bugetului Comunitatilor Europene este rezultatul unei proceduri de

codecizie intre Consiliu si Parlament. Procedura adoptarii bugetului a evoluat

concomitent cu evolutia regimului financiar.

Puterile Parlamentului sunt diferit exercitate in privinta adoptarii bugetului, in

functie de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.

109

7) Are dreptul de a examina petitiile care ii sunt adresate (art. 8 D si art. 138 D CE.,

107 Euratom, 20 C C.E.C.O.). Conform art. 8 D alin. 1 - Tratatul CE, orice cetatean

al Uniunii are drept de petitionare catre Parlamentul European in conditiile art. 138.

8) Numeste si destituie pe mediatorul european (art. 138 E CE., paragraful 1).

Institutia mediatorului reprezinta o inovatie adusa prin Tratatul de la Maastricht.

Consacrarea juridica a acestei institutii o reprezinta dispozitiile art. 8 alin. 2 si art.

138 E - Tratatul CE. Conform art. 8 D alin. 2, orice cetatean al Uniunii poate sa se

adreseze mediatorului instituit conform dispozitiilor art. 138 E. Parlamentul European

numeste un mediator, abilitat sa primeasca plangerile ce emana de la orice cetatean al

Uniunii sau orice

Persoana fizica sau morala cu resedinta sau sediul statutar intr-un stat membru si

relative la cazuri de proasta administrare in actiunea institutiilor sau organelor

comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima instanta in

exercitiul functiilor lor jurisdictionale. in cazul in care mediatorul a constatat un caz

de proasta administrare, sesizeaza institutia respectiva, care dispune de un termen de

trei luni pentru a lua masuri. Mediatorul va intocmi un raport pe care il va inainta

Parlamentului si institutiei vizate, fiind informat si autorul plangerii de rezultatul

anchetei efectuate.

Mediatorul prezinta anual un raport Parlamentului privind rezultatul anchetelor

efectuate.

Numirea mediatorului se face dupa fiecare alegere a Parlamentului European pe o

perioada corespunzatoare legislaturii acestuia, mandatul sau putand fi reinnoit.

Mediatorul poate fi declarat demisionar de catre Curtea de Justitie, la cererea

Parlamentului, daca nu mai indeplineste conditiile necesare exercitarii functiilor sale

sau daca se afla in culpa grava.

9) In domeniile politicii externe si de securitate comuna, precum si in acela al

cooperarii in domeniile justitiei si al afacerilor interne, are doar un rol consultativ.

10) Parlamentul dispune si de posibilitatea de a interveni pe cale jurisdictionala.

Statutul sau jurisdictional a fost precizat de catre Curtea de justitie printr-o serie de

hotarari in diverse materii ori situatii precum:

- invitarea Parlamentului de catre Curte, spre a-i furniza informatii in cadrul

actiunilor directe sau al trimiterilor pentru obtinerea unor hotarari preliminare;

- interventia in litigiile aflate in dezbaterea Curtii;

- introducerea unei actiuni in cazul art. 232 (inactiunea Consiliului si Comisiei in

incalcarea Tratatului).

In general, desi rolul Parlamentului European a crescut in urma Tratatului de la

Maastricht, el nu are prerogativele unui parlament national. in rezolutia din 14

octombrie 1992 asupra Uniunii Europene si a ratificarii tratatului de la Maastricht,

Parlamentul a sustinut necesitatea adoptarii unei constitutii democratice pentru

110

Uniunea Europeana, cerere care a fost reiterata prin rezolutia din 10 februarie 1994

asupra proiectului Constitutiei Uniunii Europene.

In alta viziune, Parlamentul European are doua functii importante: de deliberare si

de control.

1. Functia deliberativa

Functia deliberativa a Parlamentului European presupune consultarea sa de catre

Comisia Europeana si Consilii Ministrilor. Aceasta consultare imbraca urmatoarele

forme:

a) consultarea obligatorie

In general consultarea reprezinta modalitatea cea mai redusa de interventie a

Parlamentului in cadrul procesului decizional.

Procedura consultarii presupune o singura lectura din partea Parlamentului si

emiterea unui aviz consultativ.

Obligatia de consultare a Parlamentului rezulta din dispozitii specifice ale tratatelor

cu ocazia reglementarii domeniilor comunitare. Curtea de Justitie defineste

consultarea ca fiind mijlocul ce permite Parlamentului sa participe efectiv la procesul

legislativ al Comunitatii. Aceasta competenta reprezinta un element esential al

echilibrului institutional urmarit de tratate. Ea este reflectarea, chiar limitata la nivelul

Comunitatii, a unui principiu democratic fundamental potrivit caruia popoarele

participa la exercitarea puterii prin intermediul unei puteri reprezentative.

In situatiile in care, potrivit normelor comunitare, consultarea Parlamentului este

obligatorie, nerespectarea acestei cerinte de catre Comisia Europeana si Consiliul

Ministrilor atrage dupa sine anularea deciziilor de catre Curtea Europeana de Justitiei.

Consultarea obligatorie este prevazuta prin tratatul de la Roma (CE) in cateva

domenii ale activitatii comunitare:

- politica agricola comuna

- libera miscare a bunurilor

- politica transporturilor

- mediul inconjurator

- coeziunea economica si sociala

- programul de cercetare si dezvoltare tehnologica

- programul de inlaturare a restrictiilor privind libertatea de stabilire

- anumite masuri financiare

- orice amendament privind taxele vamale, etc.

- cetatenia europeana;

- cooperarea politiei si judiciara in materie penala;

- discriminarea bazata pe sex, rasa sau origine etnica, religie, convingeri politice,

handicap, varsta sau orientare sexuala;

- dispozitiile fiscale;

- politicile economice;

- regulile de concurenta;

- transporturile (cele care sunt susceptibile de a influenta sensibil unele regiuni);

- vizele, azilul, imigrarea si alte politice legate de libera circulatie a persoanelor.

111

b) consultarea facultativa

Datorita naturii facultative a acestei forme de consultare a Parlamentului, acesta nu

poate sesiza la Curtea Europeana de Justitie cazurile in care Comisia Europeana si

Consiliul Ministrilor nu apeleaza la acest gen de consultare, pentru blocarea deciziilor

luate de ele. O exceptie o constituie numai cazul in care s-a creat o traditie privitoare

la consultarea Parlamentului intr-un anumit gen de chestiuni.

c) reconsultarea Parlamentului European

Practica reconsultarii Parlamentului European este utilizata in cazul in care

Comisia Europeana si Consiliul Ministrilor au modificat esential un proiect

decizional anterior fata de care Parlamentul si-a precizat pozitia. De asemeni,

reconsultarea Parlamentului se opereaza si atunci cand s-au modificat circumstantele

in care Parlamentul si-a precizat pozitia.

d) concilierea

In conformitate cu prevederile respectivei declaratii, aceasta practica reclama ca

deciziile care sunt obiectul concilierii sa indeplineasca trei conditii si anume: sa aiba

aplicabilitate generala, consecinte financiare deosebite si sa nu fie dictate de

continutul unor norme aflate deja in aplicare.

Fiecare dintre cele trei institutii comunitare, cu rol decizional dispune de dreptul de

initiere a concilierii. Instrumentul concilierii este un organ denumit Comitet de

Conciliere, ce este format din reprezentantii celor trei foruri comunitare. Acest

comitet are menirea de a asigura armonizarea pozitiilor celor trei institutii decizionale

comunitare armonizare care se realizeaza in conformitate cu o serie de proceduri

speciale.

e) Cooperarea

Introdusa in practica decizionala a institutiilor comunitare prin Actul Unic

European, procedura cooperarii ilustreaza si ea sporirea rolului Parlamentului

European.

Cooperarea este o procedura care presupune doua lecturi de catre Parlament si

Consiliu a textului ce urmeaza sa fie adoptat. Ea se aplica ori de cate ori tratatul face

referire la aceasta.

Procedura cooperarii a fost introdusa prin Actul Unic European in art. 149 - par. 2,

fiind preluata de la Tratatul de la Maastricht si reiterata in art. 189 C din Tratatul CE.

Aceasta inovatie creste rolul Parlamentului European si il implica in procesul de

luare a deciziilor, dar fara sa-i confere puteri legislative.

La Maastricht s-au facut noi precizari in privinta acestei proceduri, care au

subliniat atat rolul Parlamentului European, cat si rolul procedurii cooperarii.

Procedura cooperarii presupune doua lecturi care la randul lor se realizeaza prin mai

multe etape procedurale.

112

1. O propunere a Comisiei este trimisa Parlamentului European si Consiliului

Economic si Social in scopul obtinerii unui aviz. Propunerea Comisiei, insotita de

avizul Parlamentului si Comitetului Economic si Social sunt inaintate Consiliului.

2. Consiliul, pe baza unei majoritati calificate, adopta o pozitie comuna. Aceasta

pozitie comuna nu este o decizie, ci constituie doar o etapa procedurala, ea putand fi

diferita fata de propunerea initiala a Comisiei.

3. adoptarea pozitiei comune de catre Consiliu, aceasta este trimisa Parlamentului

pentru a doua lectura.

4. Parlamentul are trei luni la dispozitie pentru a-si prezenta opinia, fiind posibile

trei ipoteze: aprobarea pozitiei comune a Consiliului, respingerea ei sau propunerea

de amendamente.

Conform primei ipoteze, daca Parlamentul European aproba pozitia comuna care ii

este inaintata (sau daca nu se pronunta in perioada de trei luni pe care o are la

dispozitie), Consiliul adopta pozitia comuna care devine act normativ al Consiliului.

Conform celei de-a doua ipoteze, daca Parlamentul in baza votului majoritatii

absolute a membrilor sai, respinge pozitia comuna in ansamblu, sunt doua solutii

posibile.

Consiliul Ministrilor isi poate mentine pozitia comuna si o adopta, fiind necesara

pentru aceasta unanimitatea voturilor. A doua solutie presupune posibilitatea

Comisiei de a-si retrage propunerea si de a reexamina textul pentru a-l face mai

acceptabil ulterior - declansand o noua procedura a cooperarii.

Conform celei de-a treia ipoteze, Parlamentul poate propune amendamente pozitiei

comune adoptate de Consiliu.

Aceste amendamente sunt transmise Comisiei, care dispune de un termen de o luna

pentru reexaminarea propunerii initiale. Analizand aceste amendamente, Comisia

poate accepta unele din ele si respinge altele.

Propunerea reconsiderata a Comisiei, impreuna cu o explicatie a motivelor pentru

care nu a sustinut anumite amendamente ale Parlamentului, este transmisa

Consiliului.

Consiliul dispune de un termen de trei luni (care poate fi extins la patru luni, cu

acordul comun al Parlamentului si Consiliului) pentru a-si preciza pozitia asupra

propunerii reconsiderate a Comisiei - care se poate prezenta sub trei variante:

a) Consiliul poate adopta propunerea noua a Comisiei, fara nici o modificare, in

baza votului majoritatii calificate. Deci amendamentele Parlamentului, acceptate de

Comisie, pot fi adoptate de Consiliu cu majoritatea calificata.

b) Consiliul poate adopta propunerea dupa amendare, fiind necesar votul

unanimitatii, ceea ce inseamna ca amendamentele Parlamentului, acceptate de

Comisie, pot fi respinse de Consiliu (dar cu unanimitate de voturi).

c) propunerea reconsiderata a Comisiei poate fi respinsa, ceea ce presupune

abandonarea propunerii sau reexaminarea acesteia pornind din stadiul initial al

procedurii.

In ipoteza in care, la expirarea termenului de trei luni pe care il avea la dispozitie.

Consiliul nu s-a pronuntat, se considera ca propunerea este respinsa "de facto".

113

f) Codecizia

Procedura codeciziei a fost introdusa in practica decizionala comunitara prin

Tratatul de la Maastricht cu intentia evidenta a sporirii rolului Parlamentului

European in procesul elaborarii legislatiei comunitare.

Aceasta din urma procedura utilizata in procesul decizional reprezinta imbinarea

principiilor concilierii si a dreptului de veto. De aceea, ca si in cazul procedurii

concilierii, si in aceasta situatie, va fi utilizat un Comitet de Conciliere a pozitiei

forurilor decizionale, cu mentiunea ca Parlamentul, avand rol decisiv, poate utiliza in

final dreptul de veto.

Procedura codecizie este lunga si complexa, are la baza trei lecturi ale textului

realizate prin trei trimiteri si retrimiteri ale textului intre Consiliu si Parlament.

Aceasta procedura se aplica in urmatoarele domenii:

- cercetare;

- cooperarea vamala;

- constituirea unui organ consultativ pentru protectia datelor;

- cultura;

- educatie;

- egalitatea de sanse si de tratament;

- executarea deciziilor relative la Fondul social european;

- executarea deciziilor relative la Fondul european de dezvoltare regionala;

- formare profesionala;

- forta de munca;

- interzicerea discriminarii pe baza cetateniei;

- libera circulatie a muncitorilor;

- libertatea de circulatie si de resedinta;

- libertatea de stabilire;

- lupta contra excluderii sociale;

- mediu;

- piata interioara;

- prevenirea si reprimarea fraudelor;

- protectia consumatorilor;

- sanatate;

- securitatea sociala a muncitorilor emigranti;

- statistici;

- retelele transeuropene;

- transparenta;

- transporturile.

Acordul asupra proiectului se realizeaza cu majoritatea calificata atat a membrilor

Consiliului, cat si a membrilor Parlamentului din componenta Comitetului de

conciliere.

Pentru adoptarea proiectului comun, ambele institutii trebuie sa-l adopte in plen

(Consiliul cu majoritatea calificata, Parlamentul cu majoritate de voturi din cele

exprimate), caz in care documentul este adoptat si procedura se incheie.

114

Daca una din cele doua institutii respinge proiectul comun, actul este considerat

definitiv respins si procedura se incheie.

In caz de esec al Comitetului de conciliere de a stabili un proiect comun,

Consiliul poate sa-si adopte (confirme) pozitia comuna, eventual completata cu unele

amendamente ale Parlamentului. Actul este considerat adoptat in aceasta forma, cu

exceptia cazului cand Parlamentul European il respinge in bloc cu votul majoritatii

membrilor sai, caz in care este definitiv respins si procedura se incheie.

Procedura codeciziei ramane inca neaplicabila domeniilor privind securitatea

sociala pentru mana de lucru imigranta si fondurilor structurale pentru care se

facusera propuneri de aplicare a acestei proceduri.

Tratatul de la Maastricht a stabilit ca domeniul de aplicare a procedurii codeciziei

poate fi extins (conform art. 189 B par. 8 - Tratatul CE) pe baza unui raport pe care

Comisia il va prezenta Consiliului. Tratatul de la Amsterdam a extins domeniile de

aplicare a procedurii codeciziei, par. 8 al art. 189 fiind abrogat.

2. Functia de control

Aceasta functie de control se extinde in mod indirect si asupra altor institutii

comunitare.

Functia de supraveghere si control este exercitata de Parlament in special cu privire

la Comisie, fiind folosite mai multe modalitati:

- membrii Comisiei pot sa participe conform art. 197 alin. (2) la toate sedintele

Parlamentului si, la cererea lor, vor fi audiati in numele Comisiei potrivit unei

proceduri orale;

- in cadrul unei proceduri asemanatoare la care se adauga si o procedura scrisa,

Comisia va raspunde oral (desigur, prin unul sau mai multi membri) sau in scris, la

intrebarile ce i se pun de Parlament sau de membrii sai (art. 197 alin. 3);

- in cadrul unor discutii publice se va dezbate, conform art. 200, raportul general

anual prezentat de Comisie;

- instituirea de comisii parlamentare care pregatesc deciziile ce se iau de Parlament

si vor stabili contacte cu membrii Comisiei mai ales cand Parlamentul nu se afla in

sedinta efectiv. in cadrul lor sunt audiati membrii Comisiei si alti oficiali;

- depunerea unei motiuni de cenzura (art. 201) care ar putea sa aiba consecinta

revocarii intregii Comisii. Votul asupra motiunii nu va avea loc decat dupa implinirea

unui termen de trei zile urmatoare zilei depunerii ei si va fi deschis. Aceasta inseamna

exercitarea unui control politic ce presupune folosirea mijloacelor sanctionatorii.

Formele prin care se realizeaza controlul parlamentar comunitar, desi sunt

asemanatoare in multe privinte cu cele ale parlamentelor nationale, nu se identifica cu

acestea si isi au specificul lor.

Intre aceste forme de control se inscriu dreptul parlamentarilor de a adresa intrebari

forurilor comunitare controlate, dreptul de constituire a comisiilor de ancheta si

investigare, inclusiv dreptul de a propune motiuni de cenzura.

Tratatul de la Maastricht a adus o extindere si o intarire a atributiilor de control ale

Parlamentului adaugand tehnici noi de control la dispozitia acestuia.

115

Controlul politic, primul ansamblu de atributii ce au fost recunoscute parlamentului

prin tratatele constitutive, s-a perfectionat in cursul anilor, fiind completat cu noi

mijloace si proceduri juridice.

Sub aspect evolutiv mentionam ca in domeniul controlului politic Parlamentul

European a detinut atributii traditionale. Acestea sunt:

- atributii de informare - care constau in examinarea diferitelor documente adoptate

de celelalte institutii comunitare precum si in posibilitatea de a adresa acestora

intrebari scrise sau orale;

- atributii de sanctiune care constau in votarea unei motiuni de cenzura impotriva

Comisiei.

Compunerea Parlamentului European

Initial, Adunarea era compusa din delegatii parlamentelor, dar la 20 septembrie

1976 Consiliul European a adoptat o hotarare insotita de un Act privind alegerea

reprezentantilor in Adunare prin sufragiu universal direct, care a fost supus

procedurilor nationale de ratificare ale statelor membre. Intrat in vigoare, dupa

ratificarea lui unanima, la 1 iulie 1978, pe baza acestui Act au fost organizate apoi

alegerile din iunie 1979. Totusi, Actul din 1976 nu a stabilit o procedura de vot

uniforma in toate statele, art. 7 stabilind doar cateva reguli minimale:

a) principiul votului unic;

b) alegerile trebuie sa aiba loc in aceeasi perioada (de joi pana duminica);

c) in cazul organizarii a doua tururi de scrutin, doar primul tur trebuie sa se

desfasoare in perioada stabilita;

d) deschiderea buletinelor de vot se face doar dupa inchiderea scrutinului in toate

statele;

e) contestatiile privitoare la alegerea unor membrii ai Parlamentului sunt de

competenta acestuia, daca privesc aplicarea dispozitiilor Actului.

In rest, fiecare stat fixeaza regulile cu privire la electorat (singura conditie stabilita

de o maniera uniforma este cea referitoare la varsta), la eligibilitate si la modurile de

scrutin (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proportionala, cu liste

nationale sau locale).

Nu este prevazuta o procedura unica de alegere pentru reprezentanti, dar, potrivit

ari. 190 par. 4 din Tratat si art. 7 par. 1 si 2 din Act, Parlamentul ar urma sa elaboreze

propuneri pentru alegeri prin vot universal direct in conformitate cu o procedura

uniforma in toate statele membre sau conform unor principii comune tuturor statelor

membre, iar Consiliul, statuand in unanimitate, dupa avizul conform al

Parlamentului, care se pronunta cu majoritatea membrilor sai, va hotari dispozitiile a

caror adoptare o va recomanda statelor membre, conform regulilor constitutionale

respective. Pana in prezent nu au fost adoptate asemenea propuneri, astfel ca modul

de alegere a reprezentantilor difera (cele mai multe state aplicand, insa, votul

proportional). Alegerile sunt prevazute sa inceapa intr-o zi de joi dimineata si sa se

sfarseasca duminica, in perioada stabilita. Actul nu a cuprins dispozitii pentru

116

exercitarea votului de catre rezidenti-nationaii ai altor state comunitare, dar unele

state precum Olanda, Belgia si Irlanda au acordat si acestora dreptul de vot.

Asadar, fiecare stat membru a adoptat reglementari proprii privind alegerea

reprezentantilor in Parlamentul European, astfel ca s-au manifestat deosebiri

importante. in afara Angliei, care a adoptat scrutinul majoritar cu un singur tur,

celelalte state au adoptat sistemul reprezentarii proportionale, pe liste nationale sau

locale. Daca varsta minima de participare la vot a fost stabilita la 18 ani in toate

statele, apoi varsta eligibila nu a fost uniforma. S-au remarcat diferentieri in privinta

modului de inlocuire a locurilor vacante, contestatiile electorale etc.

Datorita diferentelor dintre reglementarile comunitare si cele nationale, statutul

parlamentarilor nu este uniform. Membrii Parlamentului European beneficiaza de

imunitatile si privilegiile stabilite de art. 8-10 din Protocolul din aprilie 1965 (anexat

la Tratatul de la Bruxelles). Aceste imunitati se refera la:

- libera circulatie, fara restrictii de orice natura privind deplasarea la si de la locul

reuniunilor parlamentare;

- imunitatea de jurisdictie penala privind cercetarea, retinerea sau urmarirea

datorita opiniilor sau voturilor exprimate in exercitarea functiilor lor;

- in materie de taxe vamale parlamentarii beneficiaza de facilitatile recunoscute

inaltilor functionari care se afla in strainatate in misiuni oficiale temporare (facilitatile

se aplica prin intermediul guvernelor statelor

membre);

- pe durata sesiunilor Parlamentului european, membrii sai beneficiaza:

pe teritoriul lor national - de imunitatile recunoscute membrilor Parlamentului tarii

lor; pe teritoriul celorlalte state membre - de imunitate de jurisdictie penala;

- imunitatea personala pe durata mandatului (fiind inregistrate unele diferente intre

legislatiile nationale cu privire la aceasta). Imunitatea nu poate fi invocata insa in caz

de flagrant delict si nu poate constitui un obstacol privind dreptul Parlamentului

European de a ridica imunitatea unuia dintre membrii sai.

In 1982, Parlamentul European a adoptat o rezolutie prin care se pronunta in

favoarea unei proceduri electorale uniforme, dar Anglia s-a opus generalizarii

scrutinului reprezentarii proportionale. In 1991, prin adoptarea raportului Gucht,

Parlamentul a subliniat necesitatea armonizarii elementelor esentiale ale procedurii

electorale, fara sa impuna norme electorale unice.

Art. 138, paragraful 3 CE. stabileste ca adoptarea dispozitiilor referitoare la

procedura uniforma de alegere a membrilor Parlamentului European se hotaraste prin

votul unanim al Consiliului, pe baza avizului conform al Parlamentului, dat cu

majoritatea membrilor acestuia. Totodata, art. 8B CE. contine o prevedere foarte

importanta, care a generat discutii in legatura cu regimul cetatenilor statelor membre

care si-au stabilit resedinta pe teritoriul altui stat membru: "Fara a aduce prejudicii

dispozitiilor art. 138 paragraful 3 si dispozitiilor luate pentru aplicarea lui, orice

cetatean al Uniunii, care isi are resedinta intr-un stat membru al carui resortisant nu

este, are drept de vot si dreptul de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European

117

in statul membru unde el si-a stabilit resedinta, in aceleasi conditii ca si resortisantii

acestui stat".

Statutul parlamentarilor europeni

Statutul parlamentarilor europeni este neuniform, fiind reglementat atat de normele

comunitare din Actul referitor la alegerea reprezentantilor in Adunare, din 1976, din

protocolul privind privilegiile si imunitatile si din regulamentul Parlamentului, cat si

de norme emise de statele membre ale Uniunii. in vederea uniformizarii, tratatul de la

Amsterdam a prevazut ca Parlamentul European isi va adopta, pe baza avizului

Comisiei, "statutul si conditiile generale de exercitare a functiilor de catre membrii

sai", care apoi va fi aprobat cu unanimitatea voturilor de catre Consiliu.

Caracteristicile mandatului sunt urmatoarele:

1. Durata mandatului este de 5 ani (art. 3 al Actului) si el incepe odata cu prima

sesiune dupa alegeri.

2. Este un mandat reprezentativ (art. 4 paragraful 1 al Actului) cu consecinta ca

parlamentarul nu poate primi instructiuni imperative de la cei care l-au ales.

3. Mandatul de parlamentar european poate fi cumulat cu un mandat de

parlamentar national (art. 5 al Actului). Totusi Anglia nu-l admite.

Una dintre particularitatile Parlamentului European a constat in dualitatea

mandatelor parlamentare. In faza initiala a existentei vietii parlamentare comunitare,

parlamentarii europeni erau concomitent si membri ai parlamentelor nationale ale

statelor comunitare, ulterior, dupa ce s-a trecut la metoda alegerilor directe, ponderea

mandatelor cu dublu caracter a scazut fara sa dispara.

4. Mandatul este incompatibil, potrivit art. 6 paragraful 1 al Actului, cu calitatea

de:

a) membru al guvernului unui stat;

b) membru al Comisiei;

c) membru al Curtii de Justitie;

d) membru al Curtii de Conturi;

e) membru al Comitetului consultativ instituit de tratatul C.E.C.O.;

f) membru al Comitetului Economic si Social instituit de tratatele C.E.E. si

Euratom;

g) membru al comitetelor si organismele create in vederea aplicarii tratatelor

constitutive pentru administrarea fondurilor comunitare,

h) membru al Consiliului de administratie, al Comitetului de directie sau angajat al

Bancii Europene de Investitii,

i) functionar sau agent in activitate al Comunitatilor Europene sau al organismelor

specializate ale acestora.

Art. 6, paragraful 2 al Actului mai prevede ca aceste cazuri de incompatibilitati pot

fi completate cu reglementari adoptate pe plan national. Astfel, in Franta de pilda,

legea din 7 iulie 1977 a extins la parlamentarii europeni incompatibilitatile care se

aplica parlamentarilor francezi.

118

5. Mandatul se bucura de imunitatile stabilite de protocolul din 8 aprilie 1965 , care

au fost mentinute ulterior de Actul din 1976

6. Indemnitatile parlamentare si regimul lor sunt stabilite de legislatiile nationale,

fiind de obicei egale cu cele ale membrilor reprezentantelor nationale. in acelasi timp,

Parlamentul European a instituit o rambursare forfetara a cheltuielilor de calatorie si

de sejur, care nu sunt impozabile, si o indemnizatie speciala la incheierea mandatului.

Organizarea interna a Parlamentului este reglementata prin tratatele constitutive si

prin regulamentul propriu, adoptat prin hotararea din iunie 1994. Curtea de Justitie,

printr-o decizie din 10 februarie 1983, a recunoscut Parlamentului dreptul de a-si

stabili organizarea interna si de a lua masuri in vederea bunei functionari si a derularii

procedurilor.

Organele Parlamentului

Organele Parlamentului European sunt:

a) Biroul;

b) Conferinta presedintilor;

c) Presedintele Parlamentului;

d) Comisiile permanente;

e) Comisiile temporare de ancheta;

f) Grupurile politice;

g) Secretariatul general.

a) Biroul este compus din presedintele Parlamentului, un numar variabil de

vicepresedinti chestori cu vot consultativ, alesi pe o perioada de doi ani si jumatate.

El este competent in toate problemele referitoare la organizarea si desfasurarea

sedintelor si, in general, la functionarea interna a Parlamentului.

Conceptia care sta la baza componentei Biroului Parlamentului urmareste sa fie

reprezentate in aceasta institutie atat statele membre, cat si diferitele viziuni si culori

politice existente in Parlament.

Desigur, aceasta reprezinta o tendinta pentru ca, practic, in respectivul organism nu

pot fi reprezentate toate statele membre si toate culorile politice parlamentare. in

conditii deosebite, Biroul imbraca forma largita prin prezenta sefilor grupurilor

politice parlamentare.

Biroul indeplineste, in special, urmatoarele functii:

- decide cu privire la chestiunile financiare;

- administreaza chestiunile cu privire la deputati, organizarea interna a

Parlamentului, secretariatului acestuia si organelor sale;

- decide cu privire la desfasurarea sedintelor;

- stabileste organigrama Secretariatului General si decide cu privire la situatia

administrativa si financiara a functionarilor si agentilor;

- autorizeaza reuniunile comisiilor in alte locuri decat cele obisnuite si calatoriile

de studii si de informare efectuate de raportori;

119

- numeste secretarul general;

- fixeaza modalitatile de aplicare a regulamentelor cu privire la statutul financiar al

partidelor politice la nivel european si isi asuma obligatiile care rezulta din acestea.

b) Conferinta presedintilor, care a inlocuit biroul largit, este compusa din

presedintele Parlamentului si din presedintii grupurilor politice constituite in

Parlament. Competenta ei este in domeniul activitatii legislative: proiectul ordinii de

zi, repartizarea competentelor intre Comisii etc. Functioneaza, de asemenea, o

conferinta a presedintilor de comisii si o conferinta a presedintilor delegatiilor.

Proiectul ordinii de zi este stabilit de Conferinta presedintilor, pe baza programului

legislativ anual, cu consultarea Consiliului si a Comisiei, dupa care este aprobat prin

vot de Parlament.

Conferinta presedintilor indeplineste, mai ales, urmatoarele functii:

- decide asupra organizarii lucrarilor Parlamentului si a chestiunilor aferente

programului legislativ;

- indeplineste competentele specifice relatiilor cu celelalte organe si institutii ale

Uniunii Europene, precum si cu parlamentele nationale ale statelor membre, cu tarile

terte, institutii si organizatii extracomunitare;

- stabileste proiectul ordinii de zi a sesiunilor parlamentare;

- stabileste compozitia si competentele comisiilor si comisiilor de ancheta, precum

si ale comisiilor parlamentare mixte, delegatiilor permanente si delegatiilor ad-hoc;

- decide repartitia locurilor in sala de sedinta;

- autorizeaza rapoartele de initiativa;

- face propuneri Biroului Parlamentului cu privire la problemele administrative si

bugetare ale grupurilor politice.

c) Presedintele Parlamentului conduce activitatile Parlamentului, prezideaza

sedintele in plen, il reprezinta in relatiile cu celelalte institutii comunitare si pe plan

extern, exercita atributii in cadrul procedurii bugetare.

Dintre atributiile mai importante ale presedintelui relevam:

- conducerea sedintelor plenare ale Parlamentului,

- exercitarea functiilor administrative si reprezentarea Parlamentului in relatiile cu

celelalte institutii comunitare si la diferite ceremonii oficiale.

In ceea ce priveste atributiile Biroului, amintim:

- stabilirea compozitiei si a organizarii Secretariatului General;

- desemnarea membrilor Comisiilor parlamentare,

- organizarea si conducerea sesiunilor Parlamentului.

Presedintele nu poate participa la dezbaterea unei probleme decat pentru a o

prezenta sau a o retrage; daca doreste sa participe la dezbateri, trebuie sa paraseasca

fotoliul pana cand discutiile cu privire la acea problema s-au terminat.

d) Comisiile permanente sunt organizate pe baza regulamentului Parlamentului si

sunt conduse de un presedinte, un birou si dispun de un secretariat, putand fi

120

constituite si subcomisii. Actualul Parlament are 20 de comisii permanente, dupa cum

urmeaza:

1. Comisia de afaceri externe, de securitate si politica de aparare;

2. Comisia pentru agricultura si dezvoltare rurala;

3. Comisia pentru buget;

4. Comisia economica, monetara si pentru politica industriala;

5. Comisia pentru cercetare, dezvoltare tehnologica si energie;

6. Comisia pentru relatii economice externe;

7. Comisia juridica pentru drepturile cetatenilor;

8. Comisia pentru probleme sociale si de munca;

9. Comisia pentru politica regionala;

10. Comisia pentru transporturi si turism;

11. Comisia pentru mediul inconjurator, sanatate publica si protectia

consumatorilor;

12. Comisia pentru cultura, tineret, educatie si mass-media;

13. Comisia de dezvoltare si cooperare;

14. Comisia pentru libertati publice si afaceri interne;

15. Comisia de control bugetar;

16. Comisia institutionala;

17. Comisia pentru pescuit;

18. Comisia pentru regulamente, verificarea puterilor si de imunitati;

19. Comisia pentru drepturile femeii;

20. Comisia pentru petitii.

Lucrarile acestor comisii pot fi publice sau nu, in functie de hotararea pe care

acestea o adoptata lucrarile comisiilor parlamentare participa, de regula, un

reprezentant al Comisiei europene si un reprezentant al Consiliului Ministrilor.

Presedintele Consiliului Ministrilor este obligat sa participe la lucrarile acestor

comisii de patru ori pe an.

e) Comisiile temporare de ancheta se organizeaza pe baza dispozitiilor art. 138

CE., ele putand fi constituite la cererea a 1/4 din membrii Parlamentului, cu conditia

sa nu afecteze atributiile conferite prin tratat altor organe, pentru a investiga alegatiile

referitoare la savarsirea unor infractiuni sau la proasta aplicare a normelor

comunitare. Daca faptele respective sunt cercetate de o jurisdictie nationala sau

comunitara, comisia de ancheta nu poate fi constituita. Modalitatile de actiune ale

comisiilor de ancheta sunt stabilite de comun acord de Parlament, Consiliu, Comisie.

in acest sens, la 17 decembrie 1992, Parlamentul a adoptat o rezolutie privind

comisiile parlamentare de ancheta, in care considera ca acestea trebuie sa dispuna de

competentele necesare pentru a-si indeplinii misiunile. Comisia temporara isi

inceteaza activitatea o data cu depunerea raportului.

Comisiile temporare pot fi constituite oricand de catre Parlament, la propunerea

Conferintei presedintilor, in acelasi timp fiind fixate si atributiile, compozitia si

121

mandatul, care poate fi de maxim 12 luni, cu posibilitatea prelungirii de catre

Parlament.

f) Prevederile Tratatului de la Maastricht (art. 138 A), legalizeaza activitatea

grupurilor politice, care au un rol foarte important in alegerile pentru Parlamentul

European, stabilind ca acestea constituie un factor de integrare si contribuie la

formarea unei constiinte europene, la expresia vointei politice a cetatenilor.

Grupurile politice din cadrul Parlamentului European s-au format fara sa se tina

seama de cetatenia celor care le compun, fiecare grup reprezentand aliante ale

partidelor nationale pe baza afinitatilor politice. Regulamentul de organizare si

functionare a Parlamentului le acorda dreptul de a participa la stabilirea ordinii de zi,

le atribuie timp de participare la discutii, beneficiaza de dotari etc.

Dispozitiile legale au o dubla semnificatie, prima - in sensul ca de vreme ce

membrii Parlamentului reprezinta popoarele respective, ei nu pot sa fie mandatati de

guvernele statelor lor spre a indeplini anumite instructiuni si nici nu pot sa fie tinuti

de vreo obligatie de consultare, a doua - in sensul ca statele sunt reunite in

Comunitate, ceea ce releva o comuniune de interese si aspiratii, potrivit obiectivelor

ce le stabilesc. Mai mult, s-a afirmat ca membrii Parlamentului reprezinta nu numai

propriile lor popoare, ci si alte popoare ale Comunitatii, avand in vedere formarea

grupurilor de partide politice -„European political party-groups".

Pentru constituirea unui grup politic este nevoie de un numar de 23 de deputati,

daca acestia provin dintr-un singur stat membru, 18, daca deputatii provin din 2 state

si 12, cand deputatii provin din trei sau multe state membre.

g) Parlamentul European este asistat in activitatea sa de un Secretar general numit

de Biroul Parlamentului. El se angajeaza solemn in fata Biroului ca-si va exercita

functiile in deplina impartialitate si constiinta. Secretarul General conduce

Secretariatul general, a carui compozitie si organizare sunt decise de catre Biroul

Parlamentului, care hotaraste si cu privire la situatia administrativa si financiara a

functionarilor si agentilor secretariatului.

Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul European votează împreună cu

Consiliul de Miniştri toate proiectele de acte legislative. În baza noului tratat,

procedura codeciziei devine ―procedura legislativă ordinară‖. Celelalte proceduri:

―cooperarea‖ – este suprimată; ―avizul conform‖ – este denumit ―aprobare‖; iar

―consultarea‖ – rămâne neatinsă.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea de Justitie este o institutie comuna a celor trei Comunitati, pe baza

conventiei semnate la Roma in acelasi timp cu tratatele din 1957.Aceasta conventie

cuprinde prevederea potrivit careia cele trei Comunitati Europene sunt deservite de

aceeasi Curte - Curtea Europeana de Justitie.

122

In procesul integrationist, aceasta institutie are un rol deosebit deoarece pe de o

parte asigura garantia respectarii de catre statele membre, institutiile comunitare si

persoanele fizice si juridice din Comunitate a normelor juridice comunitare, iar pe de

alta parte hotararile sale sunt izvor de drept comunitar. Din cele relevate mai sus

reiese specificul sau de for juridic comunitar a carui jurisdictie se distinge atat de

jurisdictia nationala cat si de cea internationala.

Ea are misiunea de a asigura respectul tratatelor de catre statele membre si de a

controla legalitatea actelor institutiilor. Contrar regulilor dreptului international

general. Curtea de Justitie este competenta, in materie de drept, numai pentru cazurile

prevazute de catre tratate. Ei i se pot adresa statele membre, institutiile europene si

persoanele private.

Fiecare tratat constitutiv este insotit de un protocol cu aceeasi forta juridica

referitoare la statutul Curtii, in care se face referire la organizarea si functionarea

acesteia, precum si la proceduri. Statutele respective au fost armonizate prin

Conventia referitoare la institutiile comunitare comune si prin tratatul de fuziune, dar

au ramas totusi unele diferente care sunt date de situatia Curtii in fiecare Comunitate

(indeosebi C.E.C.O.). Statutul Curtii de Justitie poate fi modificat de Consiliu, prin

votul unanim al membrilor sai (art. 188 CE., 160 Euratom si 45 C.E.C.O.).

Regulamentul de procedura este stabilit de Curte si aprobat de Consiliu cu votul

unanim, ultimul regulament fiind adoptat la 19 iunie 1991 si a intrat in vigoare la 1

septembrie 1991.

Statutul Curtii si Regulamentul de procedura indica principalele coordonate ale

Curtii:

- interpreteaza unitar tratatele si actele comunitare pe calea recursului in

interpretare;

- controleaza legalitatea actiunilor sau omisiunilor statelor membre in raport cu

dispozitiile tratatelor, transand litigiile dintre acestea;

- solutioneaza actiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele

Comunitatilor sau de agentii acestora;

- se comporta asemanator Tribunalului administrativ al ONU, solutionand litigiile

privind raporturile functionarilor comunitari cu organele de care depind;

- devine instanta arbitrala, daca o clauza compromisorie exista in acest sens intr-un

contract incheiat de una dintre Comunitati;

- actioneaza ca instanta de recurs de ultim grad;

dispune de o competenta consultativa;

- este o instanta internationala, putand transa litigii intre statele membre, daca

acestea sunt in legatura cu obiectul tratatelor si daca intre statele litigante a intervenit

un compromis.

Retinem insa ca mecanismul stabilit in Tratatul CE in contextul calificarii Curtii de

justitie ca o curte internationala difera in mai multe privinte de modelele de rezolvare

internationala a conflictelor de natura judecatoreasca si anume: competenta Curtii

este obligatorie, este exclusiva (art. 292 CE), competenta prevazuta in art. 226 CE

permite Comisiei sa initieze actiuni cand ea considera ca un stat membru si-a incalcat

123

obligatiile sale ce decurg din Tratat, faza judiciara fiind precedata de o faza politico-

administrativa (invitarea de a da explicatii, aviz motivat) si numai in final, daca nu se

iau masurile cuvenite de catre statul membru, se ajunge in fata instantei comunitare.

Curtea exercita functiunile jurisdictionale si consultative. In exercitiul functiilor

sale jurisdictionale, Curtea de Justitie este, mai intai, insarcinata cu controlul

legalitatii. Ea se exprima asupra conformitatii cu dreptul comunitar al actelor

Consiliului si ale Comisiei. Mai mult, violarea legalitatii putand rezulta dintr-o

inactiune, recursul din lipsa de probe permite institutiilor, statelor membre si, in

anumite conditii, persoanelor private, sa constate lipsa de legalitate.

In paralel, in cadrul tratatului de la Roma, prin recursul in lipsa, introdus de catre

Comisie sau de catre un stat membru, se urmarea sa se faca aprecieri in conformitate

cu comportamentul statelor, in special atunci cand ele intarzie sau atunci cand nu iau

deloc masuri de punere in practica a unei directive. O asemenea situatie este necesar

sa fie precedata de o faza administrativa, condusa de catre Comisie, la finalul careia

ea constata lipsa de legalitate, daca statul nu si-a schimbat intre timp pozitia. Curtea

de Justitie, daca ea confirma avizul Comisiei, indica statului mijloacele de redresare a

comportamentului sau.

Dar, trebuie stiut ca Comisia nu avea, pana la intrarea in vigoare a tratatului asupra

Uniunii europene, mijloacele de a face sa se execute deciziile sale de catre un stat

reclamat. Dupa adoptarea acestui tratat, o noua procedura este prevazuta: cand un stat

nu a luat masurile hotarate de catre Curtea de Justitie, Comisia da un aviz motivat,

indicand expres perioada in care statul respectiv trebuie sa execute hotararea. Odata

trecut acest interval. Comisia poate sa sesizeze Curtea care trebuie sa pronunte masuri

coercitive contra statului in cauza.

CJCE poate sa se pronunte si asupra interpretarii dreptului comunitar si a validitatii

actelor ce-l compun. Acest mecanism este destinat sa asigure uniformitatea aplicarii

dreptului in comunitate. De asemenea, Curtea judeca cauzele nascute din

functionarea interna a institutiilor comunitare.

Ca o regula generala, art. 220 CE, art. 31 CECO si art. 31 Euratom prevad

competenta Curtii pentru faptul de a garanta ca in interpretarea si aplicarea Tratatelor

comunitare legea este respectata. Pe de alta parte, prin art. 46 din Tratatul de la

Maastricht (asa cum textul acestui articol a fost inlocuit prin Tratatul de la Nisa) s-a

stabilit ca dispozitiile Tratatelor CE, CECO si Euratom care privesc competenta

Curtii de justitie si exercitarea acestor competente nu sunt aplicabile decat

dispozitiilor urmatoare din acest Tratat (Tratatul de la Maastricht):

a) dispozitiilor privind modificarea Tratatului de instituire a CEE in scopul

stabilirii Comunitatii europene, Tratatului CECO si Tratatului Euratom (art. G (8), H

(9), respectiv I (10);

b) dispozitiilor Titlului VI, in conditiile prevazute de art. 35;

c) dispozitiilor Titlului VII, in conditiile prevazute in art. 11 si 11 A CE si art. 40

TMs.;

d) articolului 6 par. 2 in ceea ce priveste actiunea institutiilor, in masura in care

Curtea este competenta in virtutea tratatelor ce constituie Comunitatile europene si a

prezentului Tratat (TMs.);

124

e) articolelor 46-53.

Din cele de mai sus deducem ca Curtea Europeana de Justitie nu trebuie sa se

confunde cu Curtea Europeana a Drepturilor Omului, care isi are sediul in Strasbourg

si nu este o institutie comunitara, ci functioneaza pe langa Consiliul Europei.

Curtea de justitie intervine, dupa tratatul de la Amsterdam, de o maniera mai

consecventa in cel de-al 3-lea pilon - cooperarea politiei si cea judiciara in materie

penala, in care caile de drept sunt, totusi, derogatorii, prin raportare la caile de drept

comunitare. Celelalte institutii sau organe nu intervin intotdeauna in pilonii

necomunitari din Uniunea europeana.

Juristul Van Gend en Loos a definit trei ansambluri de competente pentru CJCE:

Mai intai, Curtea constata ca obiectul tratatului este de a crea o piata comuna, care

nu este creata si nici nu functioneaza numai prin participarea statelor. Curtea trebuie

sa decida in numele acestor state.

In al doilea rand, Curtea deduce ca dreptul comunitar nu creeaza numai obligatii, ci

si drepturi pentru statele membre.

In sfarsit, Curtea cere ca jurisprudenta nationala sa garanteze exercitarea

drepturilor comunitare si sa asigure respectul acestor obligatii

Ca exceptie, incompetentele Curtii de Justitie se circumscriu domeniilor politicii

externe, securitatii comune si cooperarii in domeniul justitiei.

Curtea are asadar largi competente jurisdictionale pe care le exercita in cadrul

diferitelor forme de recurs (actiune in justitie). Curtea este competenta, mai ales, sa se

pronunte asupra: recursurilor in anulare sau a recursurilor in carenta, introduse de un

stat sau de o institutie; recursurilor pentru nerespectarea dreptului comunitar de catre

state, indreptate contra statelor membre; recursurilor prejudiciare (in interpretare);

recursurilor contra deciziilor Tribunalului de Prima Instanta si recursurilor in

reparatie. Recursurile (nu in sensul de cai de atac, ci de cereri, de actiuni) pe care le

judeca Curtea sunt:

a. Recursul in anulare. Prin acesta, un stat membru, Consiliul, Comisia sau

Parlamentul, dar numai in anumite conditii, cere Curtii sa anuleze un act legislativ

european pe care-l socotesc ilegal. Chiar si o persoana particulara, fizica sau juridica,

poate exercita acest recurs, in masura in care este destinatarul unui asemenea act sau

actul il priveste direct si individual. Daca instanta constata ca actul nu este in

conformitate cu tratatele europene, acesta va fi declarat nul si neavenit.

b. Recursul in carenta.

In situatia in care Parlamentul, Consiliul si Comisia nu-si indeplinesc obligatiile de

a lua decizii in cazurile impuse de tratatele europene, celelalte institutii ale Uniunii,

chiar si persoanele fizice, in anumite conditii, sau intreprinderile pot cere Curtii sa

recunoasca oficial aceste inactiuni sau lipsuri (carente) si sa oblige institutia

respectiva sa puna capat carentei. Recursul poate fi introdus numai dupa ce s-a cerut

institutiei respective sa actioneze.

125

c. Recursul pentru nerespectarea dreptului comunitar de catre state. Este

forma de acel recurs prin care Curtea controleaza modul cum statele membre ale

Uniunii respecta obligatiile pe care le au potrivit dreptului comunitar european.

Curtea poate fi sesizata, cel mai adesea, de Comisia Europeana, dar si de catre un stat

membru. Prealabil, este sesizata Comisia, care va angaja o procedura prin care va da

ocazia statului reclamat de a raspunde acuzatiilor aduse. Daca aceasta procedura nu

pune capat incalcarilor, atunci este sesizata Curtea, care va cere statului sa puna capat

de indata incalcarii. Daca statul nu se conformeaza si Comisia sesizeaza din nou

Curtea, aceasta va pronunta o sanctiune constand in plata unei sume forfetare sau

silite.

d. Recursul prejudiciar (prealabil judecatii). Specific dreptului comunitar,

recursul prejudiciar (in interpretare) este utilizat pentru aplicarea efectiva si unitara a

legislatiei comunitare, in scopul evitarii interpretarilor diferite, chiar divergente.

Practic, Curtea de Justitie este «gardianul suprem» al legalitatii comunitare, dar nu

este singura jurisdictie care aplica dreptul comunitar; si jurisdictiile nationale au

obligatia de a aplica dreptul comunitar, ele fiind primele chemate sa apere drepturile

individuale care decurg din dispozitiile dreptului comunitar. Rezulta ca jurisdictiile

nationale sunt primele garante ale aplicarii dreptului comunitar. Daca, in procesul de

aplicare a dreptului, apar interpretari divergente ale diferitelor instante nationale,

acestea pot si trebuie sa ceara Curtii de Justitie sa-si exprime punctul de vedere

(propria interpretare). Curtea va raspunde printr-o decizie sau printr-o ordonanta

motivata si instanta nationala care a sesizat, precum si oricare alta instanta nationala

sesizata cu aceeasi problema sunt obligate sa se conformeze acesteia. In cadrul

acestui recurs, cetatenii europeni fructifica dreptul de a li se preciza regulile

comunitare care-i privesc. In concluzie, recursul prejudiciar poate fi introdus de orice

instanta jurisdictionala nationala, in fata careia exista un litigiu care necesita

interpretarea actului comunitar aplicabil, aceasta fiind singura abilitata sa se pronunte

asupra oportunitatii recursului; la procedura in fata Curtii, insa, pot participa toate

partile prezente in fata instantei nationale, inclusiv statele membre si, mai ales,

Comisia Europeana.

e. Recursul contra deciziilor Tribunalului de Prima Instanta. Curtea poate fi

sesizata cu recursuri limitate la chestiuni de drept, impotriva deciziilor pronuntate de

Tribunalul de Prima Instanta. Daca recursul este temeinic, Curtea anuleaza decizia

tribunalului, cu exceptia situatiei in care procesul este in derulare, cand Curtea poate

sa dispuna cu privire la litigiul dedus judecatii, ori sa retrimita cauza la tribunal,

acesta fiind obligat sa tina seama de decizia data in recurs.

f. Recursul in reparatie. Permite Curtii de Justitie sa stabileasca responsabilitatea

Comunitatii pentru prejudiciile cetatenilor europeni si intreprinderilor de catre

institutiile sau agentii sai in exercitarea functiilor lor. Aceasta actiune este

fundamentata pe responsabilitatea necontractuala.

126

Desi tratatele nu prevad nimic in legatura cu cetatenia membrilor Curtii, in fapt

fiecare guvern propune un judecator, care apoi este aprobat de celelalte guverne.

Judecatorii (care pronunta hotararile) si avocatii generali (care prezinta concluzii

motivate asupra cauzelor si care nu participa decat cu titlu consultativ la deliberare)

trebuie sa fie numiti dintre personalitatile care prezinta toate garantiile de

independenta si care indeplinesc conditiile cerute pentru a exercita in tarile lor cele

mai inalte functii jurisdictionale sau care sunt juristi cu o experienta notorie (art. 167

CE, 139 Euratom, 32 C.E.C.O.). La cererea Curtii, Consiliul poate mari numarul de

judecatori, urmarindu-se, in permanenta, reprezentarea tuturor statelor membre.

Numarul judecatorilor si al avocatilor generali poate fi modificat printr-o hotarare a

Consiliului luata cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curtii. Desi nu

exista o reglementare in acest sens, numarul judecatorilor este egal cu cel al statelor

membre, iar cand numarul acestora este par, mai este numit unul. Numarul avocatilor

generali este mai mic decat al judecatorilor, statele mari avand intotdeauna un

reprezentant, iar celelalte state sunt reprezentate prin rotatie, in functie de numarul

stabilit de Consiliu.

Mandatul de 6 ani poate fi reinnoit, ceea ce duce la stabilitatea Curtii, desi la o

perioada de 3 ani are loc o reinnoire partiala a judecatorilor si avocatilor generali.

Statutul membrilor Curtii de Justitie

Curtea este compusa din judecatori si avocati generali.

a) In cazul judecatorilor se impune ca persoanele in cauza sa-si fi revelat in

decursul anilor in cadrul activitatii lor juridice acele trasaturi care sa nu-i faca

susceptibili la influente exterioare in interpretarea si aplicarea dreptului si care sa le

accentueze caracterul onest, integru. Pe de alta parte cealalta conditie de alegere

constand in calificarile si functiile lor profesionale nu presupune ca in mod necesar

persoanele respective sa fi indeplinit functii de judecatori in cadrul tribunalelor lor

nationale. Deoarece legea nu distinge, pot fi calificati pentru o asemenea activitate

oricare dintre persoanele de formatie juridica indeplinind doar aceste doua conditii,

cum ar fi, spre exemplu, judecatorii, procurorii, avocatii, cercetatorii stiintifici in

domeniu, arbitrii din cadrul unor structuri organizate etc.

b) Avocatii generali sunt chemati sa se pronunte, in totala independenta, in cauzele

supuse Curtii, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale.

Avocatii generali ai Curtii Europene de Justitie joaca un rol foarte important in

structura si activitatile Curtii in pofida faptului ca ei nu participa la deliberari si nici

la luarea deciziilor privitoare la cazuri. Statele mari ale Comunitatii au permanent

cate un avocat general, in timp ce statele mici au cate un avocat general prin rotatie.

Tratatul de la Roma, cu modificarile ulterioare, defineste rolul avocatului general ca

fiind unul impartial si independent, fiind obiectivat in prezentarea unor opinii juridice

127

argumentate referitoare la cazurile inaintate spre judecata Curtii Dispozitiile

Tratatului Comunitatii Europene referitoare la numirea, durata mandatului, incetarea

functiei se aplica mutatis mutandis si in cazul avocatilor generali.

Statutul membrilor Curtii de Justitie este stabilit de statutul si de regulamentul de

procedura si se caracterizeaza prin aceea ca:

1. Atat judecatorii, cat si avocatii generali, inainte de a intra in functie, depun un

juramant in sedinta publica, ocazie cu care se angajeaza sa-si exercite functiile

impartiali si sa nu divulge secretul deliberarilor.

2. Functiile de judecator si de avocat general sunt incompatibile cu orice functie

politica sau administrativa, ori cu o alta activitate profesionala (indiferent ca este

remunerata sau nu).

3. La incetarea functiilor lor, judecatorii si avocatii generali au obligatia de

"onestitate si delicatete" in privinta acceptarii unor functii sau avantaje.

4. Se bucura de regimul privilegiilor si imunitatilor stabilit de protocolul referitor

la privilegiile si imunitatile Comunitatilor (art. 21) semnat la Bruxelles la 8 aprilie

1965 (sunt exceptati de la dispozitiile care limiteaza imigrarea si de la formalitatile

privind inregistrarea strainilor, au dreptul sa fie exceptati de la plata impozitelor in

statele de origine pentru salariatul primit, beneficiaza de facilitati in domeniul fiscal,

etc). Ca si parlamentarii europeni, judecatorii si avocatii generali beneficiaza de

imunitate de jurisdictie, chiar dupa incetarea functiei, pentru actele pe care le-au facut

in exercitiul acesteia. Imunitatea poate fi ridicata de Curte in sedinta plenara, dupa

care cel in cauza este judecat de instanta nationala care este competenta sa-i judece pe

magistratii cu cele mai inalte functii.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecator al CJCE in timpul

exercitarii mandatului sau. Curtea este singura abilitata sa asigure controlul activitatii

si disciplinei membrilor sai. Independenta judecatorilor Curtii este garantata si de

caracterul strict secret al deliberarilor din camera de consiliu. Hotararile Curtii sunt

decizii colective. Independenta judecatorilor mai este garantata si de statutul acestora,

de drepturile si incompatibilitatile pe care le prevad tratatele in acest domeniu.

5. Atat judecatorii, cat si avocatii generali au obligatia sa-si stabileasca resedinta in

localitatea unde Curtea isi are sediul (Luxemburg).

6. Tratamentul pecuniar este identic cu cel al membrilor Comisiei si al Curtii de

Conturi, stabilit de Consiliu cu majoritatea calificata.

7. Pierderea functiei nu poate fi hotarata decat prin votul unanim al judecatorilor si

avocatilor generali, fara participarea celui in cauza, pentru neindeplinirea obligatiilor

care ii incumba sau cand nu mai indeplineste conditiile cerute pentru post, dupa ce i

s-a dat posibilitatea sa-si prezinte observatiile in camera de consiliu. La fel se

procedeaza si in legatura cu dreptul la pensie,

Incetarea calitatii de judecator al Curtii Europene de Justitie are loc in urmatoarele

situatii:

128

- expirarea si nereinnoirea mandatului

- demisie

- pensionare sau eliberare din functie in urma hotararii unanime a judecatorilor si

avocatilor generali ai Curtii pe motivul neindeplinirii conditiilor pentru continuarea

activitatii.

In plus, un judecator isi poate pierde functia sa ori dreptul la o pensie sau la alte

beneficii suplimentare numai daca, in opinia unanima a judecatorilor si avocatilor

generali ai Curtii, nu mai indeplineste conditiile necesare ori nu mai face fata

obligatiilor privitoare la functia sa, judecatorul in cauza neputand sa ia parte la

deliberarea respectiva. Conditia care nu mai este indeplinita s-ar putea reduce la

incalcarea obligatiei de independenta, pentru ca nu s-ar pune problema calificarilor

profesionale sau a competentei care a fost verificata pe parcursul activitatii

profesionale, in privinta neindeplinirii obligatiilor, ea ar putea fi consecinta

imposibilitatii materiale de executare a atributiilor (de exemplu, pentru motive

medicale).

8. Desi recuzarea nu este reglementata, judecatorul sau avocatul general nu poate

participa la dezbaterea unei cauze daca anterior a luat cunostinta de aceasta intr-o

anumita calitate sau pentru un motiv special.

Recuzarea din motive de nationalitate nu este admisa. O parte intr-o cauza oarecare

aflata pe rolul instantelor comunitare nu poate sa ceara o schimbare in compunerea

instantei pentru motivele fie de nationalitate a unui judecator, fie de absenta din Curte

sau din Camera a unui judecator de nationalitatea acelei parti in litigiu, aceasta pentru

ca instanta respectiva nu este nationala si la randul ei trebuie sa-i fie indiferenta

nationalitatea sau pozitia justitiabililor. Prin comparatie, vom remarca faptul ca in

cadrul Conventiei europene a drepturilor omului, din 1950, de la Roma, exista

dispozitia expresa ca in compunerea Camerei Curtii ce examineaza fiecare cauza

trebuie sa se afle din oficiu si un judecator - cetatean al statului in cauza sau, in lipsa

lui, o persoana la alegere, pentru a servi ca judecator (art. 27).

9. Fiecare judecator si avocat general este asistat de trei referenti.

10. Absenta de la sedintele in plen trebuie justificata prin circumstante speciale.

Judecatorii vor fi numiti prin acordul comun al guvernelor statelor membre, fara sa

mai fie necesara vreo procedura comunitara specifica de conformare sau ratificare din

partea organismelor comunitare. In regula generala, guvernul fiecarui stat isi propune

un candidat care este national al acestuia, dar, in prealabil, in cadrul unor consultari

informale, alte state membre pot sa convinga, uneori, acel guvern sa propuna alt

candidat. Nu este impusa vreo procedura de consultare de catre guvern a altor

institutii nationale ale statului respectiv, dar aceasta nu impiedica o actiune

discretionara in acest sens. Cu toate acestea, desemnarea lor exclusiv de catre

guverne nu ar putea sa fie prejudiciabila pentru acestea, fata de ipoteza contrara, cand

ar fi necesar acceptul altor foruri, deoarece Curtea de justitie are intre atributiile sale

129

principale si pe aceea de revizuire a actelor statelor membre si nu se vede cum acel

judecator desemnat ar putea sa actioneze cu evidenta contra propriului guvern care l-a

propus, ca atare, asa cum ar fi posibil sa actioneze un judecator la a carui numire a

contribuit hotarator o institutie nationala constituita pe principii partizane, cum este,

de exemplu, parlamentul national.

Un numar impar de judecatori este mentinut la Curte pentru a asigura posibilitatea

a plenul sa poata lua decizii prin votul majoritatii. Acest numar impar este asigurat in

perioadele in care numarul statelor membre ale Comunitatii este par prin numirea

prin rotatie de catre statele mari a unui al doilea judecator.

Tratatele nu fac referire la nationalitatea membrilor Curtii. In practica, exista un

acord nescris pentru repartizarea posturilor intre statele membre. Fiecare stat are cate

un reprezentant, ceea ce permite ca toate sistemele juridice sa fie reprezentate in

Comunitate.

Desemnarea a cate unui judecator din fiecare stat membru contribuie la

promovarea, in procesul de luare a deciziilor Curtii, a unei varietati in gandirea

juridica, ca si a ideilor personale valoroase, aceasta varietate fiind indispensabila

pentru functionarea Curtii, deoarece numai daca toate sistemele juridice existente in

Comunitate sunt corespunzator reprezentate in Curte, deciziile sale au un efect

integrator, care trebuie sa cuprinda Comunitatea.

Cu privire la activitatea avocatilor generali mai facem urmatoarele precizari:

a) avocatii generali vor putea exprima opinii in cauze in care partile implicate sunt

conationalii lor, dar nu-si vor putea exprima parerea in actiuni judecatoresti intentate

de catre sau impotriva statului al carui nationali sunt.

b) Opinia avocatului general va cuprinde de regula o analiza comprehensiva a

dispozitiilor de drept comunitar relevante in cazul respectiv, precum si exprimarea

optiunii sale cu privire la solutia la care trebuie sa ajunga Curtea.

c) Dupa exprimarea opiniei sale avocatul general se retrage, neparticipand la

deliberari

d) Opinia exprimata de avocatul general are doar un caracter consultativ si

nicidecum un caracter obligatoriu pentru Curtea Europeana de Justitie. Utilitatea

acestei opinii consta in faptul ca asigura prezentarea si analiza dispozitiilor de drept

comunitar aplicabile in cauza.

Avocatul general isi expune opinia sa la sfarsitul procedurii orale, ea devenind

publica, ceea ce ar putea atrage riscul ca mandatul sau sa nu fie reinnoit atunci cand

ar exista deosebiri fata de opiniile guvernului sau.

Opiniile avocatilor generali nu sunt obligatorii, ele fiind insa urmate in cele mai

multe cazuri de instanta. Ele sunt o importanta sursa de informatii asupra

rationamentului care se afla in spatele unei hotarari si, mai mult, ele pot servi ca un

instrument de a testa ideile despre dezvoltarea dreptului, fara a se angaja deplina

autoritate a dreptului fata de ele, noi idei pot fi transmise unui public larg si tonul

oricarei dezbateri ulterioare poate sa indice daca o inovatie juridica va fi sau nu

primita favorabil. Avocatii generali au o mai mare latitudine de a exprima opinii

radicale decat judecatorii.

130

Presedintele Curtii de Justitie

Presedintele Curtii este desemnat de catre judecatori prin vot secret, pentru un

mandat de trei ani, care poate fi, la expirarea sa, reinnoit. Pentru a fi ales in functie,

candidatul la presedintie trebuie sa intruneasca majoritatea simpla a voturilor

judecatorilor. Presedintii camerelor sunt alesi pe baza aceleiasi proceduri, dar pentru

un mandat de un an. Daca la primul tur de scrutin nu este ales nici un candidat, atunci

ca presedinte al Curtii va fi desemnat candidatul care la al doilea tur obtine un numar

mai mare de voturi.

Avocatii generali nu participa la alegerea presedintelui Curtii. Acesta poate fi

inlocuit temporar de catre presedintii camerelor sau de catre un alt judecator.

Presedintele, care are in subordinea sa grefa, conduce lucrarile si serviciile Curtii,

prezideaza sedintele, ca si deliberarile in camera de consiliu. In unele domenii, ia

hotarari de unul singur cu privire la masurile provizorii (suspendarea executarii

actului atacat etc). Prin aceeasi procedura ca in privinta alegerii presedintelui sunt

desemnati si presedintii camerelor si primul avocat general, care repartizeaza cauzele

avocatilor generali, dupa desemnarea judecatorului raportor de catre presedinte.

Jurisdictia Curtii de Justitie

Rolul Curtii de Justitie este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar,

interpretarea si aplicarea tratatelor constitutive. In acest sens, ea are urmatoarele

atributii principale:

1. Efectueaza un control referitor la aplicarea normelor comunitare care

reglementeaza drepturile si obligatiile reciproce ale institutiilor europene si cele

referitoare la relatiile dintre statele componente si Uniune.

S-a spus ca in acest domeniu Curte are competentele unei Curti Constitutionale;

Curtea de justitie poate sa actioneze intr-adevar ca o curte constitutionala, daca se are

in vedere misiunea ei generala prevazuta de art. 220 CE, evocata deja, de a garanta ca

legea este respectata, ea urmand sa asigure conformitatea actelor institutiilor

comunitare cu Tratatul, pe care ea insasi l-a definit ca o „Carta constitutionala" a

Comunitatii, arbitrand in consecinta conflictele intre institutiile respective si, de

asemenea, daca se face o comparatie cu curtile constitutionale dintr-un sistem federal,

ea trebuind sa rezolve litigiile privind repartizarea-competentelor intre Comunitate si

statele membre. Mijlocul principal pentru a se investi Curtea cu solutionarea litigiilor

respective este controlul de legalitate pe care il realizeaza in temeiul art. 230 CE

asupra actelor comunitare, altele decat recomandarile si avizele (desigur, numai in

cazul actiunilor introduse de statele membre, de institutiile comunitare sau de BCE),

motivele de nelegalitate precum necompetenta sau nerespectarea cerintelor

procedurale esentiale putand sa genereze in mod remarcabil conflicte politice ca in

cazul adoptarii de acte fara a se astepta avizul Parlamentului.

131

2. Efectueaza un control normativ, verificand compatibilitatea dreptului derivat,

creat de Consiliu sau de Comisie, cu tratatele si principiile generale de drept;

Spre exemplu, in plus, a subliniat Curtea de Justitie, In alt caz, in tacerea legii,

Curtea de Justitie a admis in termeni generali existenta puterii de decizie delegate a

Comisiei de catre Consiliu (CJCE - Hot Chemiefarm 41/69,661, 17.07.1970; CJCE -

Hot Scheer 30/70 - 17.12.1970; CJCE - Hot Rey Soda 23/75 - 30.10.1975). Curtea de

Justitie a indicat insa si limitele acestei puteri a Comisiei, precizand ca Consiliul nu

se poate descarca de atributiile sale in favoarea Comisiei, trebuind sa fixeze, in

propriile acte, elementele esentiale ale acestei delegari (CJCE - Hot Koster 25/70 -

17.12.1970). Curtea de Justitie a stabilit ca in exercitarea puterilor delegate Comisia

poate aplica regulile stabilite de Consiliu, dar nu poate deroga de la ele (CJCE - Hot

Vrengdenhill 22/88 -29.06.1989).

3. Examineaza plangerile persoanelor fizice sau morale impotriva actelor

comunitare care le privesc si recursurile introduse de agentii institutiilor europene

impotriva acestora. (S-a spus ca in aceasta materie are competentele unui tribunal

administrativ);

4. in calitate de instanta civila stabileste responsabilitatea extracontractuala si

examineaza actiunile in repararea pagubelor;

5. Actioneaza in calitate de Curte de arbitraj, cand partile convin, in cazuri bine

determinate;

6. Jurisprudenta Curtii de Justitie are un rol important in acoperirea unor lacune ale

dreptului comunitar, iar pe de alta parte subliniaza independenta Curtii fata de statele

membre, asigurand interesele Comunitatii si drepturile fundamentale, ale cetatenilor.

Articolul 164 al Tratatului de la Roma confera Curtii Europene de Justitie puterea

de a asigura interpretarea corecta si aplicarea prevederilor sale, precum si actele

emise de institutiile comunitare. Astfel, jurisdictia Curtii se extinde asupra unui

ansamblu de subiecte ale raporturilor juridice de drept comunitar precum:

- institutiile politice comunitare

- statele membre ale comunitatii

- persoanele fizice ce sunt cetateni ai Comunitatii

- persoanele juridice ce isi au sediul si sunt constituite, potrivit dispozitiilor legale

in vigoare, intr-unui din statele membre.

Revine Curtii de justitie si Curtii de prima instanta indatorirea de a asigura, fiecare

in cadrul competentei sale, ca, in interpretarea si aplicarea Tratatului, dreptul este

respectat (art. 220). Aceasta sarcina este destul de dificila, avand in vedere ca, in

pofida faptului ca sistemul juridic european are mult mai mare succes decat dreptul

international conventional in a asigura ca regulile sunt implementate si aplicate,

lacunele de implementare pun chiar mult mai mult decat o problema in Uniunea

europeana. Pentru ca acest sistem juridic sa devina cat mai eficient, importante

modificari si perfectionari i-au fost aduse prin Tratatul de la Nisa.

132

Jurisdictia Curtii Europene de Justitie imbraca forme complexe, care asa cum

reiese din practica, sunt de natura constitutionala, administrativa, precum si de orice

alt domeniu atunci cand Curtea este solicitata de catre Curtile nationale sa confere o

interpretare a normelor de drept comunitar.

Spre exemplu, Curtea de justitie poate sa pronunte, dupa caz, demisia din oficiu

sau decaderea din dreptul la pensie a unui comisar european pentru nerespectarea

incompatibilitatilor functiei.

Din practica, rezulta totusi ca cele mai multe cauze care ajung in fata Curtii sunt de

natura economica si privesc in mod special punerea in aplicare a regulilor de

concurenta, numarul litigiilor fiind destul de ridicat Astfel, in 1993, Comisia a initiat

1206 proceduri, din care in 33 Curtea a dat decizii de condamnare pentru neluarea

unor masuri stabilite de legislatia comunitara.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene are trei functii mari:

1. functia consultativa;

2. functia referitoare la rezolvarea contenciosului;

3. functia de interpretare unitara a dreptului comunitar.

1. Functia consultativa se manifesta in urmatoarele domenii:

a) cu privire la unele revizuiri ale tratatelor - ex.: art. 188 paragraful 2 CE.,

modificarea titlului III al statutului Curtii (procedura); revizuirea mica a tratatului

C.E.C.O. art. 95 alin. 2 si 3;

b) asupra compatibilitatii unui acord international cu tratatul CE. (art. 228,

paragraful 6 CE.) poate fi consultata de Consiliu, Comisie sau un stat membru.

(Avizul 1/1991 din 14 decembrie 1991 asupra necompatibilitatii acordului Spatiul

Economic European, cu tratatul C.E.E.; Avizul 1/94 din 15 noiembrie 1994 asupra

acordului care a instituit Organizatia Mondiala a Comertului, in care evidentiaza pe

de o parte caracterul exclusiv al competentei Comunitatii pentru a incheia acorduri

asupra comertului cu marfuri, iar pe alta parte caracterul nori exclusiv in privinta

acordurilor referitoare la servicii si drepturile dd proprietate intelectuala).

2. Competenta in domeniul contenciosului privind Uniunea Europeana este redusa

la art. K3 paragraful 2, relativ la conventiile intre state in domeniul cooperarii in

materia justitiei si a afacerilor interne; art. L la S - dispozitiile finale ale tratatului

asupra Uniunii Europene. Nu intra in jurisdictia Curtii:

a) dispozitiile cuprinse in art. A la F - dispozitii comune, titlul I din tratatul asupra

Uniunii Europene;

b) dispozitiile referitoare la cooperarea in domeniul politicii externe si de securitate

comune si cooperarea in materia justitiei si a afacerilor interne (art. J si K) cu

exceptia art. K3, paragraful 2.

In ceea ce priveste Comunitatea Europeana, la care se refera cea mai mare parte a

contenciosului, intinderea si limitele competentei Curtii de Justitie sunt stabilite in

tratat:

133

a) Statele membre s-au angajat sa nu supuna altui mod de reglementare decat cele

prevazute prin tratat diferendele care ar putea sa apara intre ele cu privire la

interpretarea si aplicarea tratatului CE. (art. 219);

b) Statele membre pot sa supuna competentei Curtii de Justitie un diferend al carui

obiect este conex la tratat (art. 182 C.E.),

c) Comunitatea poate, in cadrul unui contract, sa prevada o clauza compromisorie

care sa trimita la competenta Curtii;

d) Tratatul precizeaza ca, in afara cazurilor care sunt specifice competentei Curtii,

daca Comunitatea este parte intr-un litigiu acest lucru nu o sustrage de la competenta

jurisdictiilor nationale (art. 183 CE.).

3. Functia de asigurare a interpretarii unitare a dreptului comunitar si a cooperarii

cu jurisdictiile nationale se concretizeaza prin recursurile prejudiciare.

Pe langa aceste domenii de jurisdictie, Curtea Europeana de Justitie mai

functioneaza si ca instanta de apel, unde sunt atacate hotararile date de Curtea de

Prima Instanta.

Tratatul de la Maastricht a introdus in sfera jurisdictiei Curtii Europene de Justitie

si noile institutii ale Uniunii Economice si Monetare si, in special, Banca Centrala

Europeana si Banca Europeana de Investitii. Tratatul de la Amsterdam include in

sfera jurisdictiei Curtii unele domenii ce au fost transferate din cadrul Pilonului III al

Uniunii Europene - Politica Interna si Justitia - in cadrul competentei Comunitatii.

Rolul Curtii Europene de Justitie in interpretarea, aplicarea si dezvoltarea

dreptului comunitar

Principiul aplicabilitatii directe a dreptului comunitar in ordinea juridica interna

presupune ca orice persoana fizica sau morala sa poata invoca normele dreptului

comunitar in fata oricarei instante nationale.

In baza aceluiasi principiu, instantele nationale sunt obligate sa aplice dreptul

comunitar in cauzele cu care sunt sesizate.

Complexitatea dreptului comunitar si varietatea cazurilor care pot ajunge in fata

judecatorului national determina necesitatea ca acesta sa poata beneficia in anumite

situatii de clarificari cu privire la dreptul comunitar aplicabil in cazul in speta,

provenite de la organul judiciar comunitar cel mai competent, respectiv Curtea de

Justitie.

a. Interpretarea literal-gramaticala

Bunaoara, in realizarea interpretarii literal-gramaticale a normelor comunitare (una

din metodele de interpretare folosite de Curte), Curtea Europeana de Justitie are

dificila sarcina de a depasi obstacolul naturii plurilingvistice a dreptului comunitar.

Astfel, toate cele variantele corespunzatoare limbilor oficiale comunitare ale

Tratatului de la Roma cu modificarile ulterioare sunt valabile si pot constitui puncte

de plecare pentru interpretarile realizate de Curte.

134

Dupa cum se stie, procesul traducerii textelor juridice este unul complex si dificil,

implicand nu numai armonizari lingvistice, ci si stabilirea corespondentelor intre

institutiile juridice ale diferitelor sisteme de drept national. O consecinta a acestui

fapt o constituie variatiile de nuanta care, in mod inevitabil, vor aparea intre

variantele exprimate in limbi diferite ale aceluiasi text juridic.

Redam o speta din care rezulta dificultatea sarcinii si finetea de care trebuie sa dea

dovada Curtea in interpretarile prevederilor legale:

Celebru este, sub aspectul interpretarii gramaticale, cazul Stauder vs. Ulm, in care

Curtea Europeana de Justitie a decis care este interpretarea corecta a textului juridic

tradus diferit in limbile comunitare.

In cazul Stauder vs. Ulm o decizie a Comisiei Europene adresata statelor membre

ale Comunitatii a consacrat cerinta ca beneficiarii unor cantitati de unt distribuite la

un pret mai mic sa demonstreze faptul ca ei erau indreptatiti sa participe la acest

program de asistenta sociala.

Versiunea germana si cea olandeza a directivei cereau beneficiarilor sa-si

dezvaluie numele in momentul in care solicitau untul, in timp ce variatele franceza si

italiana nu au formulat o asemenea exigenta. Curtea Europeana de Justitie fiind

solicitata sa determine interpretarea corecta, a optat pentru interpretarea mai larga din

varianta franceza sau italiana, datand ca pot fi folosite alte metode pentru a determina

daca persoana este indreptatita sau nu la untul mai ieftin, metode care nu presupun

punerea i intr-o situatie umilitoare.

Curtea Europeana de Justitie, aflandu-se in fata mai multor variante ale textului

juridic comunitar (tradus in limbile comunitare) va opta nu neaparat pentru varianta

care se regaseste cu fidelitate in mai multe traduceri, ci pentru acea varianta care este

mai apropiata de intentia legiuitorilor comunitari, precum si de principiile generale

ale dreptului comunitar.

b. Interpretarea sistematica si de scop

Aceasta metoda de interpretare este frecvent folosita de Curtea Europeana de

Justitie, date fiind limitele interpretarii literal-gramaticale si istorice.

Esenta acestei interpretari consta in analiza fiecarei dispozitii de drept comunitar,

luata in considerare in raport cu ansamblul normelor de drept comunitar, cu

finalitatea urmarita prin reglementarea normelor respective si cu gradul de evolutie

atins in dezvoltarea sistemului de norme juridice la momentul in care se impune

aplicata respectiva norma.

Spre exemplificare, atunci cand realizeaza analiza unei dispozitii a Tratatului de la

Roma, Curtea Europeana de Justitie va interpreta norma in contextul stabilit de tratat,

acordand o atentie deosebita articolelor din preambulul tratatului care enunta

obiectivele acestuia.

Deciziile Curtii Europene de Justitie - izvor de drept comunitar

135

Rolul Curtii este de a garanta interpretarea si aplicarea uniforma a dreptului

Uniunii Europene (dreptului comunitar).

Dar Curtea Europeana de Justitie este obligata, prin solutiile date, sa umple

golurile din prevederile dreptului comunitar, depasind astfel limitele tratatelor

constitutionale.

Deoarece Tratatele Comunitatii cu caracter constitutional contin prevederi de

maxima generalitate, fara sa-si propuna reglementarea tuturor aspectelor de detaliu,

Curtea Europeana de Justitie - asemenea celorlalte institutii comunitare care prin

activitatea lor creeaza precedente ce imbogatesc procedura si practica politica

comunitara - este pusa in situatia de a imbogati si dezvolta creator dreptul comunitar.

Rolul Curtii Europene de Justitie in crearea dreptului comunitar devine astfel evident,

creandu-se precedente ce imbogatesc procedura si practica politica comunitara, dar si

dreptul comunitar.

Un alt exemplu: in cazul Costa vs. ENEL (1964) - devenit clasic in literatura de

specialitate - , suprematia dreptului comunitar in raport cu cel national, continuta

implicit si neafirmata expres in Tratatele Comunitare, a fost consacrata de Curtea

Europeana de Justitie.

Curtea Europeana de Justitie a ajuns la respectiva concluzie folosind metoda de

interpretare sistematica si de scop, punand accentul pe analiza obiectivelor cu

caracter general si fundamental ale Tratatului de la Roma.

Totusi, natura deciziilor Curtii este controversata. Unii autori considera dreptul

jurisprudential al Curtii de Justitie ca sursa a dreptului comunitar, desi accepta ca in

general jurisprudenta nu este considerata ca un veritabil izvor de drept. In esenta insa,

se refera la aplicarea de catre Curtea de Justitie a unor principii generale de drept. Pe

de alta parte, alti autori recunosc faptul ca aplicarea principiilor generale este in

ultima instanta o problema care revine practicii Curtii de Justitie. Intre cele doua

situatii, problema trebuie deci sa fie rezolvata mai ales sub aspectul denumirii

categoriei respective, avand in vedere faptul ca nu sunt deosebiri substantiale de

continut.

E adevarat, rolul Curtii Europene de Justitie in privinta celor aratate mai sus nu

este catusi de putin simplu si facil. Acest lucru este ilustrat de dificultatile care pot

interveni in aplicarea prevederilor articolului 177 din Tratatul de la Roma, potrivit

caruia Curtile nationale isi vor putea opri dezbaterile si adresa intrebari Curtii

Europene cu privire la interpretarea normelor comunitare, asa cum tocmai am aratat.

Mai este de adaugat ca:

- Rolul important al Curtii Europene de Justitie in interpretarea normelor

comunitare este ilustrat si de faptul ca ea poate da un nou sens acestor norme, diferit

de cel strict literal. Realizand asemenea interpretari. Curtea a prefigurat in unele

situatii modificarea legii comunitare, deciziile sale cuprinzand numeroase propuneri

de lege ferenda. Acest din urma aspect ilustreaza si calitatea Curtii Europene de

Justitie de factor propulsor al integrarii.

- In anumite cazuri Curtea nu se simte obligata sa respecte cu rigurozitate

orientarile consacrate in deciziile sale anterioare. Ca o consecinta a acestui fapt, in

136

situatiile in care cauzele aduse in fata unor Curti nationale sunt solutionabile prin

aplicarea unei norme anterior interpretate de Curtea Europeana, curtile nationale vor

putea opta pentru aplicarea solutiei consacrate prin decizia precedenta sau pentru

oprirea procedurii si adresarea Gestiunii din nou spre Curtea Europeana in speranta

ca ea si-ar Putea schimba pozitia. Motivatia unei asemenea atitudini de exceptie a

Curtii Europene de Justitie consta in faptul ca procesul integrationist nefiind incheiat,

ci in plina desfasurare atat in adancime, cat si in largime, in practica judiciara apar

noi aspecte ce nu puteau fi anticipate.

Prin Tratatul de la Lisabona, CJUE i s-au atribuit noi competenţe. Acesteia i se

recunoaşte o competenţă limitată în materie de PESC (recursul privind controlul şi

legalitatea măsurilor restrictive asupra persoanelor fizice şi juridice, adoptate de

Consiliul de Miniştri în baza art. 275 TFUE. În JAI, CJUE este competentă să

statueze pe scurt asupra chestiunilor prejudiciale privind persoana deţinută. În plus,

Tratatul de la Lisabona facilitează accelerarea procedurii de sesizare a Curţii de către

Comisie.

Tribunalul de prima instanta de pe langa Curtea de Justitie

Tribunalul de prima instanta a luat fiinta pe baza prevederilor introduse de Actul unic

european in cele 3 tratate constitutive. Astfel, la cererea Curtii si dupa consultarea

Comisiei si a Parlamentului, Consiliul a hotarat, cu unanimitatea voturilor, crearea

unei jurisdictii de prima instanta, pe langa Curtea de justitie. Tribunalul de prima

instanta a intrat in functie la 1 septembrie 1989, pe baza hotararii Consiliului din 24

octombrie 1988.

Instituirea acestei instante a fost necesara din doua motive:

a) pentru descongestionarea Curtii de Justitie, indeosebi de contenciosul privitor la

functia publica, permitand astfel accelerarea judecarii litigiilor si dand posibilitatea

Curtii sa se concentreze pe asigurarea interpretarii uniforme a dreptului comunitar;

b) pentru imbunatatirea protectiei justitiabililor prin instituirea unei jurisdictii cu

doua trepte, indeosebi in contenciosul economic

Datorita faptului ca numarul actiunilor introduse la Curtea de justitie a crescut

permanent de la infiintarea ei, durata procedurilor s-a prelungit, in consecinta, cu

efecte negative asupra celeritatii rezolvarii solicitarilor statelor pentru interpretarea

uniforma a dreptului comunitar si in clarificarea actiunilor si pozitiilor partilor

justitiabile. Aceasta situatie, ca si considerentele perfectionarii protectiei juridice a

intereselor partilor si al mentinerii calitatii supravegherii judecatoresti in ordinea

juridica stabilita in domeniul comunitar, asa incat sa se permita Curtii de justitie sa-si

exercite cu o responsabilitate si o exigenta sporita sarcina sa fundamentala de

interpretare a dreptului comunitar, au constituit temeiurile pentru crearea unei noi

instante comunitare - Curtea de prima instanta.

Tribunalul de prima instanta are o competenta bine stabilita prin normele juridice

comunitare, nereprezentand deci o "instanta de drept comun". Raspunzand unui

137

sistem cu doua grade de jurisdictie, toate cauzele judecate in prima instanta de

Tribunal pot face obiectul unui recurs in fata Curtii de Justitie.

Modalitatile de numire a judecatorilor si presedintelui tribunalului, durata

mandatului, ca si organizarea sunt foarte mult asemanatoare regulilor existente la

Curte, anumite exceptii intalnindu-se la avocatii generali. Aceasta instanta a aparut in

1988, avand ca rol accelerarea cursului actului de justitie. Initial, el a primit

competente pentru anumite cauze in care erau implicate persoane private si institutii.

Precizam ca, prin Tratatul de la Nisa, din cauza numarului foarte mare si in

crestere a cauzelor cu care a fost sesizat Tribunalul si pentru a degreva Tribunalul de

o parte din cauzele contencioase, s-a prevazut crearea Camerelor jurisdictionale,

constituind noi tribunale specializate pe materii specifice, ale caror decizii pot fi

atacate cu recurs in fata Tribunalului de Prima Instanta. Pana in prezent, Comisia

Europeana a propus crearea unui tribunal pentru contenciosul functiei publice si un

tribunal al brevetului comunitar.

Tribunalul este, in principal, competent sa se pronunte in:

- litigiile dintre Comunitati si agentii lor, adica in toate problemele de personal,

inclusiv recursurile in despagubire;

- recursurile formulate impotriva unei institutii a Comunitatilor de catre persoane

fizice, care se refera la punerea in practica a regulilor de concurenta aplicabile

intreprinderilor;

- recursurile formulate impotriva Comisiei de catre intreprinderi si asociatii de

intreprinderi, care se refera la acte individuale privitoare la aplicarea art. 50 si 57 la

66 din tratatul CECA (incasari, productie, pret, negocieri s.a.);

- recursurile in despagubire, care urmaresc repararea prejudiciilor provocate de o

institutie comunitara, ca urmare a unui act sau a unei retineri care face obiectul unui

recurs in anulare sau, in lipsa, formulat de acelasi reclamant si care tine de principala

competenta a T.P.I.

Anterior modificarii de competente stabilite prin Tratatul de la Maastricht,

Tribunalul era competent doar:

a) in litigiile intre Comunitate si agentii acesteia (art. 179 C.E.E. si art. 152

Euratom);

b) in recursurile intentate impotriva Comisiei, in baza art. 33 alin. 2 si art. 35

C.E.C.O., de catre intreprinderile si asociatiile de intreprinderi vizate de art. 48 al

aceluiasi tratat si care se refereau la acte individuale referitoare la aplicarea art. 50 si

57 la 66 ale tratatului;

c) in recursurile formulate impotriva unei institutii a Comunitatii de catre persoane

fizice sau morale in virtutea art. 173 alin. 2 si art. 175 alin. 3 al tratatului C.E.E. si

care priveau punerea in aplicare a regulilor de concurenta aplicabile intreprinderilor.

Deci, Tribunalul era limitat in competente atat in privinta recurentilor, cat si in

privinta materiei recursului - functia publica europeana, sanctiunile aplicate

intreprinderilor de catre institutiile europene.

Complexitatea dreptului comunitar si varietatea cazurilor care pot ajunge in fata

judecatorului national determina necesitatea ca acesta sa poata beneficia in anumite

138

situatii de clarificari cu privire la dreptul comunitar aplicabil in cazul in speta,

provenite de la organul judiciar comunitar cel mai competent, respectiv Curtea de

Justitie.

Tribunalul de prima instanta nu este investit cu competente in acest domeniu.

Prin Decizia Nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 s-au acordat competente

determinate Curtii de prima instanta. In fapt, chiar in Preambulul acestei decizii (alin.

ultim) se prefigureaza competenta materiala a Curtii ca fiind o competenta de

atributie. Totusi, numai ca titlu enuntiativ s-au prevazut aici cazuri de competenta

Curtii - categorii de actiuni si proceduri care frecvent necesita o examinare de fapte

complexe: actiuni si proceduri introduse de functionarii Comunitatilor si, in masura

in care este in cauza Tratatul CECO, de catre intreprinderi si asociatii in materii

privind impozite si taxe, productia, preturile, acordurile, deciziile ori practicile

restrictive si concentrarile, si, cat priveste Tratatul CE, de catre persoanele fizice si

juridice in materie de concurenta.

Prin decizia mentionata, art. 3 par. 1, s-au retinut in competenta acesteia:

a) litigiile intre Comunitati si functionarii sai, avute in vedere la art. 179 a236i CE

si la art. 152 Euratom;

b) actiuni introduse contra Comisiei, potrivit art. 33 alin. (2) si ari. 35 CECO, de

catre intreprinderi si asociatii de intreprinderi avute in vedere la art. 47 CECO si care

privesc acte individuale relative la aplicarea art. 50 si art. 57-66 CECO (impozite si

taxe, productia, preturile, acordurile si concentrarile);

c) actiunile introduse contra unei institutii comunitare de catre o persoana fizica

sau juridica, potrivit art. 173 alin. (2) CE (in prezent art. 230 alin. (4)), privind o

decizie adresata acestor persoane ori o decizie, care, desi adresata altei persoane, le

priveste direct si individual, si potrivit art. 175 (232) alin. (3) CE, in sensul ca o

institutie a Comunitatii nu a adresat acelei persoane un act, altul decat o recomandare

sau un aviz, in legatura cu aplicarea regulilor de concurenta aplicabile

intreprinderilor.

Rezulta din aceasta enumerare ca, spre exemplu cererile in materie de antidumping

au fost mentinute in competenta Curtii de justitie (art. 74 CECO si art. 113 (133) CE),

dar tot prin acea Decizie, art. 3 par. 3, s-a stabilit, ca, dupa doi ani de la inceperea

activitatii Curtii de prima instanta, sa se reexamineze propunerile Curtii spre a se da

Curtii de prima instanta competenta privind actiunile introduse contra Comisiei

conform art. 33 par. 1, si art. 35 CECO, de catre intreprinderi si asociatii de

intreprinderi, si relative la acte in legatura cu aplicarea art. 74 CECO, ca si privind

actiunile introduse contra unei institutii comunitare de catre persoanele fizice si

juridice in baza art. 173 (230) par. 2 (actual par. 4) si art. 175 a232i par. 3 CE,

privitoare la masurile de protejare a comertului in intelesul art. 113 a133i CE, in caz

de dumping si subsidii.

Compunerea

139

Spre deosebire de Curtea de Justitie, Tribunalul de prima instanta este compus

numai din judecatori numiti de comun acord de guvernele statelor membre pe o

perioada de 6 ani. Judecatorii sunt selectionati dintre persoanele care ofera toate

garantiile de independenta si care au capacitatile profesionale necesare executarii

functiilor jurisdictionale.

Conditiile care trebuie sa fie indeplinite in vederea numirii ca judecator la aceasta

instanta sunt, se pare, mai putin stricte fata de cele prevazute pentru numirea ia

Curtea de justitie. Una dintre aceste conditii - aceea privind independenta persoanelor

eligibile sa fie mai presus de orice indoiala, este comuna pentru cele doua instante. In

cazul celeilalte conditii - aceea privind competenta si calificarile pretinse, este

necesar numai ca persoana in cauza sa posede capacitatea ceruta pentru numirea in

inalte functii jurisdictionale.

Asadar, Tribunalul nu are in compunere avocati generali, dar membrii

Tribunalului, cu exceptia presedintelui, pot fi chemati sa exercite functiile avocatului

general in anumite afaceri. Criteriile de selectare a cauzelor in care va fi utilizata

aceasta posibilitate si modalitatile de desemnare a avocatilor generali sunt fixate de

Regulamentul de procedura al Tribunalului.

Desi in tratatele constitutive, in Statutul Curtii, in regulamentul de procedura

propriu adoptat cu acordul Curtii, care conduc organizarea si functionarea

Tribunalului de prima instanta, nu se stabilesc conditii in legatura cu nationalitatea

judecatorilor, in practica numarul acestora este egal cu cel al statelor membre in

Comunitati. Cand Tribunalul se intruneste in plen, el este asistat de un avocat general,

daca complexitatea in fapt sau in drept a cauzei impune acest lucru. Avocatul general

este desemnat dintre judecatori de catre presedinte.

Avand in vedere ca, in virtutea art. 224 CE, numarul judecatorilor trebuie sa fie

fixat Statutul Curtii de Justitie si ca trebuie sa fie desemnat cel putin cate un judecator

de fiecare stat membru, care vor exercita in mod obisnuit aceste functii potrivit

regulilor procedurale, inseamna ca numarul judecatorilor acestei instante poate sa fie

superior celui al statelor membre. Aceasta diferentiere fata de Curtea de justitie a fost

legitimata de dreptul pozitiv in virtutea specificitatii rolului CPI si trebuie sa fie

analizata, asa cum s-a aratat in literatura juridica de specialitate, ca o masura de

insotire care permite acestei Curti sa faca fata cresterii sarcinilor sale, precum cele ce

privesc recursurile la deciziile camerelor jurisdictionale, actiunile directe sau

trimiterile pentru hotarari preliminare ce ii vor fi incredintate; va fi, insa, necesar ca

in cazul fiecarei noi aderari Statutul Curtii sa fie revizuit.

Judecatorii Tribunalului se bucura de prevederile protocolului de la Bruxelles din

1965 referitor le privilegii si imunitati si de tratamentul pecuniar al judecatorilor

Curtii de Justitie.

Modalitatile de numire a judecatorilor si a presedintelui, durata mandatului, alte

reguli privind alte categorii de personal al Curtii ca si privind organizarea instantei

sunt identice sau nu difera prea mult de cele existente in cazul Curtii de justitie. Mai

evidente ar fi unele diferentieri in statutul avocatului-general a carui numire, in ce

priveste Curtea de prima instanta, este obligatorie daca se judeca in plen, iar daca se

judeca in Camere, acestea pot sa fie asistate de avocatul-general numai daca se

140

apreciaza ca dificultatea cauzei ori complexitatea ei face necesar acest lucru, decizia

in acest sens fiind luata de plenul Curtii la cererea Camerei. In toate aceste situatii un

judecator ai Curtii de prima instanta actioneaza ca avocat-general numai ad-hoc,

urmand ca el sa nu poata participa la judecarea cauzei respective, fara a putea sa fie

impiedicat, totusi, sa participe la solutionarea altor cauze.

Organizarea si functionarea Tribunalului de prima instanta este facuta sub "tutela"

Curtii de Justitie, care poate destitui un judecator al primei instante. Fiecare judecator

al Tribunalului este asistat de doi referenti.

Presedintele Tribunalului de prima Instanta este desemnat pentru un mandat de trei

ani, care poate fi reinnoit de ceilalti judecatori, dupa procedura folosita in cazul

alegerii presedintelui Curtii de Justitie. El indeplineste pentru Tribunal aceleasi

competente ca si presedintele Curtii, iar presedintii camerelor sunt stabiliti in acelasi

mod ca si presedintele Tribunalului.

Functionarea Tribunalului de prima Instanta are loc de regula in camere, plenul

fiind procedura de exceptie. Alcatuirea camerelor este stabilita prin decizie a

Tribunalului, in general ele cuprinzand intre trei si cinci judecatori, toti judecatorii

facand parte din doua camere, cu exceptia presedintelui care face parte dintr-o

singura camera, pe care ci prezideaza.

Independenta functionala a Tribunalului este garantata prin existenta unei grefe

distincte.

Regula functionarii Tribunalului o reprezinta actiunea in cadrul Camerelor

compuse din 3 la 5 judecatori. Exceptia este data de actiunea in plen.

In prezent, Tribunalul si-a largit considerabil competenta, solutionand inclusiv

recursurile statelor sau ale institutiilor comunitare, doar chestiunile prejudiciale

neintrand in atributiile sale. In principiu, competenta Tribunalului de prima instanta

este stabilita de Consiliu, pe baza propunerilor facute de Curtea de Justitie.

Curtea de Conturi

Crearea Curtii de Conturi, avand atributii specifice de control, se inscrie in contextul

aplicarii si consolidarii finantarii Comunitatilor prin resurse proprii si in cel al

atribuirii Parlamentului european a responsabilitatii de a descarca Comisia pentru

executia bugetului. Curtea de Conturi a fost prevazuta de tratatul din 22 iulie 1975,

care a reformat procedura bugetara.

Anterior, exista o Comisie de Control cu atributii in C.E.E. si Euratom si un Comisar

de conturi in CE.C.O. Prin tratatul de la Maastricht, Curtea de Conturi a fost declarata

institutie, facand obiectul ufiei sectiuni proprii (art. 188 A,B, si C), dupa cea care

priveste Curtea de Justitie. in Actul final adoptat la Maastricht, o declaratie a

conferintei privind Curtea de Conturi cere institutiilor comunitare sa examineze

impreuna cu Curtea toate mijloacele necesare pentru a-i imbunatatii eficacitatea.

Importanta Curtii de Conturi a fost subliniata si in tratatul de la Amsterdam, care a

mentionat necesitatea unei lupte mai eficace impotriva fraudelor de la bugetul

comunitar.

141

Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea de Conturi a fost ridicata la rangul de institutie

comunitara alaturi de Parlament, Consiliu, Comisie si Curtea de Justitie.

Curtea de Conturi nu este mentionata in art. E din titlul I - Dispozitii comune, ceea ce

presupune ca aceasta institutie isi exercita atributiile doar in cadrul primului pilon

comunitar - Comunitatile - nu si in cadrul celorlalti doi piloni interguvernamentali ai

Uniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam completeaza aceste dispozitii, incluzand si Curtea de

Conturi alaturi de celelalte institutii.

Compunerea si functionarea Curtii. Statutul membrilor

In compunerea Curtii de conturi fiecare stat membru este reprezentat de un cetatean

al sau, membrii Curtii fiind numiti de Consiliu prin vot unanim, dupa consultarea

Parlamentului European. Ei trebuie sa fie alesi dintre personalitatile care apartin sau

au apartinut, in tarile lor, institutiilor de control extern sau care poseda o calificare

speciala pentru aceasta functie si trebuie sa prezinte toate garantiile de independenta.

Fiecare membru are repartizat un sector de activitate specific, iar pentru buna

functionare a Curtii de Conturi se alege un Presedinte pe o perioada de trei ani, cu

posibilitatea reinnoirii mandatului. Ei sunt numiti pentru o perioada de 6 ani, cu

posibilitatea reinnoirii mandatului lor. Presedintele Curtii este ales dintre membrii

acesteia pentru o durata de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului.

Membrii Curtii de Conturi, in exercitarea functiilor lor nu accepta si nu solicita

instructiuni de la niciun guvern sau organism, abtinandu-se de la orice act

incompatibil cu caracterul functiei lor. Pe durata exercitarii functiei lor nu pot sa

indeplineasca nici o alta activitate profesionala, remunerata sau nu. La preluarea

functiei ei depun un angajament solemn privind indeplinirea cu onestitate a

obligatiilor ce le revin. Functia Membrilor Curtii de Conturi inceteaza prin reinnoirile

periodice, deces, demisie voluntara sau din oficiu, declarata de Curtea de Justitie la

cererea Curtii de Conturi.

Membrii Curtii de Conturi trebuie sa-si exercite functiile in deplina independenta,

in interesul general al Comunitatii; ei nu trebuie sa solicite sau sa accepte instructiuni

de la nici un guvern sau alt organism; ei trebuie sa se abtina de la orice act

incompatibil cu natura functiei lor.

Mandatul membrilor este reinnoibil. Membrii Curtii de Conturi isi exercita

atributiile functiei in deplina independenta, in interesul general, al comunitatii, fara sa

ceara sau sa primeasca instructiuni de la nici un guvern sau organism.

Membrii Curtii de Conturi se bucura de acelasi statut ca si membrii Curtii Europene

de Justitie, fapt ce este semnificativ in privinta importantei ei.

Curtea de Conturi Europeana este organizata pe urmatoarele structuri:

- Presedintia, care are misiunea de a superviza realizarea misiunii Curtii si de a

intretine relatiile cu institutiile europene si cu altele, indeplinind si functii de audit

intern;

- Grupe de audit, pe domenii, alcatuite de regula din 5-6 membri condusi de un

decan

142

Cum am aratat, membrii Curtii isi exercita functiile lor in deplina independenta, in

interesul general al Comunitatii, care inseamna o continuare a garantiei de

independenta pe care ei trebuie sa o furnizeze la numirea lor in sensul ca ei au

obligatia de a nu solicita si de a accepta instructiuni din partea vreunui guvern sau

organism. Ei trebuie sa se abtina de la orice act incompatibil cu caracterul

functiunilor lor (art. 247 par. 4).

Dispozitiile privind interdictia exercitarii altor activitati profesionale, datoria de

probitate si discretie, acceptarea de functii sau avantaje dupa incetarea functiilor,

cazurile de incetare a functiilor, privilegiile si imunitatile sunt in general identice cu

cele prevazute pentru judecatorii Curtilor comunitare de justitie^6). Asa fiind, mutatis

mutandis, de conturimembru al Curtii de ConturiMembrii Curtii de Conturimembru

al Curtiiembru al CurtiiIndemnitatile si drepturile la pensie sunt stabilite prin

hotararea Consiliului, luata cu majoritatea calificata.

Functionarea Curtii de Conturi are un caracter colegial.

Competenta Curtii de Conturi

Curtea de Conturi nu este un organism jurisdictional.

Functiile exercitate de Curtea de Conturi ar putea fi grupate in doua categorii:

functia de control si functia consultativa.

a) Functia de control

Tratatul instituind Comunitatea Europeana incredinteaza Curtii de Conturi sarcina

principala de a controla buna executie a bugetului Uniunii Europene in dublul scop:

- De a ameliora rezultatele operatiunilor financiare la toate nivelurile, in scopul

utilizarii eficiente a fondurilor Uniunii

In acest sens specificam ca:

- controlul veniturilor se efectueaza atat pe baza sumelor stabilite ca datorate, cat si

a varsamintelor catre Comunitate.

- controlul cheltuielilor se efectueaza pe baza angajamentelor asumate, precum si a

platilor efectuate. Aceste controale pot fi efectuate inainte de inchiderea conturilor

exercitiului financiar in cauza.

- controlul efectuat de Curtea de Conturi asupra veniturilor si cheltuielilor

comunitare asigura bunul management financiar comunitar, prin evaluarea

rezultatelor obtinute in raport cu prognozele.

- Pentru a da socoteala cetatenilor europeni cu privire la modul cum le sunt

utilizate darile publice de catre autoritatile responsabile cu gestiunea lor.

In acest context, Curtea de Conturi controleaza toate veniturile si cheltuielile

comunitatii, respectiv Bugetul general al Comunitatii, examinand legalitatea si

regularitatea veniturilor si cheltuielilor.

Curtea de conturi asigura controlul conturilor (art. 246). Ea este competenta sa

verifice conturile totalitatii veniturilor si cheltuielilor Comunitatii, precum si ale

oricarui organism creat de Comunitate, in masura in care actul constitutiv nu exclude

aceasta verificare (art. 248). De asemenea, Curtea furnizeaza Parlamentului si

143

Consiliului o declaratie de asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum si

legalitatea si regularitatea operatiunilor auxiliare, care este publicata in J. Of. Aceasta

declaratie poate fi suplimentata printr-o evaluare specifica pentru fiecare domeniu

mai important al activitatii comunitare.

Daca controlul executiei bugetare revine Curtii, Parlamentului ii revine competenta

descarcarii Comisiei de executia bugetara.

Astfel, Parlamentul European, la recomandarea Consiliului care hotaraste cu

majoritate calificata, descarca Comisia de executarea bugetului, in acest scop,

Consiliul si Parlamentul examineaza conturile si bilantul financiar, raportul anual al

Curtii de Conturi si raspunsurile institutiilor controlate la observatiile Curtii, precum

si rapoartele speciale ale acesteia.

Observatiile si recomandarile Curtii de Conturi permit Parlamentului si Consiliului

sa-si exprime pozitiile in deplina cunostinta de cauza.

De asemeni, Curtea de Conturi elaboreaza rapoarte speciale si emite opinii de

specialitate la intrebarile adresate de celelalte institutii comunitare.

In activitatea sa. Curtea de Conturi colaboreaza cu institutiile financiare de control la

nivel national, care participa direct la activitatea de audit sau doar ii inainteaza

documentatia si informatiile necesare.

De asemenea, Curtea de Conturi examineaza conturile tuturor veniturilor si

cheltuielilor oricarui organism creat de Comunitate, in masura in care actul fondator

nu exclude acest control. Ea prezinta Parlamentului European si Consiliului o

declaratie de asigurare privind fiabilitatea precum si legalitatea si regularitatea

operatiunilor auxiliare.

O alta atributie principala este aceea de a ajuta autoritatea bugetara, care este

constituita de Parlamentul European si Consiliul Uniunii Europene, prezentandu-i in

fiecare an un raport asupra exercitiului bugetar incheiat. Concluziile prezentate in

raport sunt deosebit de importante, pentru ca, in functie de acestea, Comisia va fi sau

nu descarcata de gestiunea bugetului pentru anul incheiat. Mai mult, Curtea de

Conturi, dar numai daca va constata in acest sens, adreseaza autoritatii bugetare o

declaratie de asigurare care sa ateste ca banii contribuabililor europeni au fost

cheltuiti corect.

Prin dispozitiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi dobandeste

prerogativa de a introduce actiuni in fata Curtii Europene de Justitie in vederea

asigurarii respectarii exercitarii atributiilor sale de control.

b) Functia consultativa

De asemenea, Curtea de Conturi are si un rol consultativ, ea dand avize

consultative atunci cand sunt adoptate reglementari financiare ale Uniunii

Europene^9). Curtea trebuie sa fie consultata de catre celelalte institutii comunitare

cu privire la orice proiect comunitar din sfera financiara si bugetara.

La solicitarea acestor institutii, Curtea emite avize consultative, in vederea

adoptarii unor acte juridice.

144

Ele nu sunt avize conforme, daca destinatarul lor nu este legat de continut, insa

solicitarea lor este obligatorie. Avizele consultative ale Curtii de Conturi sunt

publicate in JOCE.

Prin intermediul avizelor consultative, Curtea de Conturi executa un control

financiar preventiv, contribuind la buna organizare a activitatii financiare comunitare.

Membrii Curtii de Conturi, cu exceptia presedintelui, sunt repartizati in doua

grupe, pe sectoare de activitate, care dispun de functionari si experti (in 1993 erau

335 angajati permanenti si 67 temporari). Curtea de Conturi adopta anual un raport cu

votul majoritatii membrilor care o compun.

In vederea indeplinirii misiunii sale, Curtea de Conturi dispune de o atributie de

investigatie, chiar si la fata locului, daca acest lucru este necesar. Controlul poate fi

extins si la alte institutii, chiar si in statele membre, in masura in care acestea

manipuleaza fonduri comunitare, cum sunt organismele agricole sau organele vamale,

care beneficiaza de ajutoare comunitare.

Curtea isi exercita functiile sale in deplina independenta, garantata prin statut.

Curtea este insarcinata sa examineze veniturile si cheltuielile institutiilor europene,

din punct de vedere al regularitatii si calitatii gestiunii fondurilor comunitare: ajutor,

servicii de vama, organisme de interventie agricola. Pe de o parte, ea exercita o

functie de asistenta a autoritatilor bugetare, in special a Parlamentului european,

colaborand cu Comisia de Control bugetar a Parlamentului. Pe de alta parte, ea

exercita un control permanent al conturilor. Aceasta activitate o desfasoara autonom.

Pentru indeplinirea atributiilor sale, Curtea de Conturi colaboreaza cu alte institutii

internationale similare si cu organisme nationale de control. Ea publica anual un

raport. Tratatul asupra Uniunii Europene prevede, intre altele, ca ea sa poata sa

prezinte rapoarte speciale la initiativa sa sau la cererea unei alte institutii.

Rapoartele si avizele Curtii de Conturi sunt pregatite de grupurile de control. Toti

judecatorii (cu exceptia presedintelui) fac parte din unul sau mai multe grupuri de

control ale Curtii de Conturi.

Realizarea controlului financiar efectuat de Curtea de Conturi are loc pe baza

documentelor si daca este necesar, se desfasoara la fata locului, in celelalte institutii

comunitare sau in statele membre. Controlul in statele membre se realizeaza in

colaborare cu institutiile de control nationale sau daca acestea nu dispun de

competentele necesare, cu serviciile nationale competente.

Aceste institutii sau servicii aduc la cunostinta Curtii de Conturi daca intentioneaza

sa participe la control.

Tratatul de la Amsterdam prevede ca, in caz de nevoie, Curtea de Conturi poate

efectua controale in localurile oricarui organism care gestioneaza venituri sau

cheltuieli in numele Comunitatii, chiar si in «tatele membre. De asemenea, ea poate

efectua asemenea controale in localurile persoanelor fizice sau morale, care

beneficiaza de varsaminte care provin din bugetul Comunitatii. La cererea Curtii,

toate institutiile sunt obligate sa-i comunice informatiile si documentele necesare.

145

In temeiul art. 248 CE, controlul se face asupra documentelor si, la nevoie, este

executat fara intarziere in alte institutii ale Comunitatii, in localurile oricarui

organism care gestioneaza venituri ori cheltuieli in numele Comunitatii si in statele

membre, inclusiv in localurile oricarei persoane fizice sau juridice care beneficiaza de

plati de la buget. in statele membre controlul se va realiza in colaborare cu institutiile

nationale de control sau, daca acestea nu dispun de competentele necesare, cu

serviciile nationale competente. Curtea de Conturi si institutiile nationale de control

ale statelor membre vor coopera intr-un spirit de incredere cu mentinerea

independentei lor. Aceste institutii sau servicii urmeaza sa informeze Curtea de

conturi daca ele intentioneaza sa participe la control.

Printre atributiile definite de art. 188 C CE., nu figureaza atributii jurisdictionale,

de care Curtea de Conturi nu beneficiaza. Pe baza examinarii veniturilor si

cheltuielilor tuturor institutiilor create de Comunitate, cu exceptia celor care sunt

exceptate de la acest control prin actul de infiintare, Curtea de Conturi intocmeste

raportul anual, precum si alte rapoarte, in care isi prezinta observatiile referitoare la

gestiunea finantelor comunitare, pe care le prezinta Consiliului si Parlamentului. • Pe

baza raportului anual al Curtii de Conturi si observatiilor institutiilor controlate,

Parlamentul adopta hotararea prin care aproba exercitiul bugetului comunitar realizat

de catre Comisie. Curtea de Conturi poate emite avize la cererea unor institutii si isi

poate prezenta observatiile cu privire la anumite probleme financiare. Atat raportul

anual, cat si celelalte rapoarte speciale si avizele sunt adoptate cu votul majoritatii

membrilor Curtii de Conturi.

Este instituita o obligatie in sarcina celorlalte institutii comunitare, oricaror

organisme care gestioneaza venituri si cheltuieli in numele Comunitatii, oricaror

persoane fizice sau juridice care primesc plati de ia buget, institutiilor nationale de

control sau, daca acestea nu au competentele necesare, serviciilor nationale

competente, de a trimite Curtii de conturi, la cererea ei, orice document sau informatii

necesare indeplinirii misiunii sale, iar cu privire la activitatea Bancii europene de

investitii de gestionare a veniturilor si cheltuielilor comunitare, dreptul de acces la

informatiile detinute de Banca este carmuit de un acord intre Curte, Banca si

Comisie. insa, in lipsa acordului, Curtea va avea totusi acces la informatiile necesare

pentru controlul veniturilor si cheltuielilor gestionate de Banca.

Dupa incheierea fiecarui exercitiu financiar, Curtea de Conturi intocmeste un

raport anual pe care il transmite celorlalte institutii ale Comunitatii si se publica in

JOCE impreuna cu raspunsurile formulate de institutiile comunitare la observatiile

Curtii. Curtea de Conturi isi poate prezenta observatiile asupra unor chestiuni

specifice, in orice moment, sub forma rapoartelor speciale. Totodata poate emite

avize la cererea uneia dintre institutiile comunitare.

Curtea poate sa constituie camere interne in scopul de a adopta unele categorii de

rapoarte sau avize potrivit conditiilor stabilite in Regulile sale de procedura (pe care

si le elaboreaza si care necesita aprobarea Consiliului ce statueaza cu majoritate

calificata).

146

In sfarsit, Curtea va asista Parlamentul si Consiliul in exercitarea functiilor lor de

control al executiei bugetare.

Unitatea 2. Funcţionarea sistemului instituţional

Procedura de adoptare a actelor comunitare

- Consiliul statuează asupra propunerilor Comisiei, cu unanimitate.

- Atâta timp cât Consiliul nu a statuat, Comisia poate să-şi modifice propunerea pe tot

parcursul procedurilor care conduc la adoptarea actului.

- TFUE face referire la procedura legislativă ordinară de adoptare a actelor. În cadrul

acesteia, Comisia prezintă o propunere Parlamentului european şi Consiliului.

- Parlamentul european îşi exprimă poziţie în urma unei prime lecturi şi o transmite

Consiliului.

- Dacă Consiliul aprobă poziţia Parlamentului european, actul în discuţie este adoptat

în forma care corespunde poziţiei exprimate de Parlamentul european.

- Dacă Consiliul nu aprobă poziţia Parlamentului european, acesta îşi adoptă poziţia

după prima lectură şi o transmite Parlamentului european.

- Consiliul nformează Parlamentul european despre motivele care l-au condus să îşi

adopte propria poziţie în urma primei lecturi.

- La rândul său, Comisia informează Parlamentul European despre poziţia sa.

Cea de-a doua lectură

- Dacă într-un termen de 3 luni de la această transmitere, Parlamentul european:

a) aprobă poziţia Consiliului în urma primei lecturi, sau nu se pronunţă, actul în discuţie

este considerat adoptat în forma care corespunde poziţiei Consiliului.

b) Respinge, cu majoritatea membrilor săi, poziţia Consiliului în urma primei lecturi,

actul propus este considerat a nu fi adoptat.

c) Propune, cu majoritatea membrilor săi, amendamente la poziţia Consiliului după

prima lectură, textul astfel amendat este transmis Consiliului şi Comisiei, care emit

un aviz asupra acestor amendamente.

- dacă într-un termen de 3 luni după primirea amendamentelor de la Parlamentul

european, Consiliul, statuând cu majoritate calificată:

a) aprobă toate amendamentele actul fiind considerat adoptat.

b) Nu aprobă toate amendamentele, iar preşedintele Consiliului, în acord cu preşedintele

Parlamentului european, convocă comitetul de conciliere într-un termen de 6

săptămâni.

- Consiliul statuează în unanimitate asupra amendamentelor care au făcut obiectul

avizului negativ din partea Comisiei.

Concilierea:

147

- Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii acestora

şi membrii reprezentanţi ai Parlamentului european, are ca misiune de a ajunge la un

acord asupra proiectului comun cu majoritate calificată a membrilor Consiliului sau a

reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea membrilor reprezentanţi ai Parlamentului

european într-un termen de 6 săptămâni, începând cu convocarea sa, în baza

propunerilor Parlamentului european şi a Consiliului, în urma celei de-a doua lecturi.

- Comisia participă la muncile Comitetului de conciliere şi ia orice iniţiativă necesară

în vederea promovării apropierii poziţiilor Parlamentului european şi Consiliului.

- Dacă, într-un termen de 6 săptămâni de la convocarea sa, comitetul de conciliere nu

aprobă un proiect comun, actul propus este considerat ca nefiind adoptat.

Cea de-a treia lectură.

- Dacă în interiorul acestui termen, copitetul de conciliere aprobă un proiect comun,

Parlamentul european şi Consiliul dispun fiecare de un termen de 6 săptămâni pentru

a aproba actul în discuţie, în conformitate cu acest proiect, Parlamentul european

statuând cu majoritatea voturilor exprimate, iar Consiliul cu majoritate calificată. În

caz contrar, actul propus este considerat ca nefiind adoptat.

- Termenele de 3 luni şi de 6 săptămâni avute în vedere sunt prelungite cu o lună, şi

respectiv cu 2 săptămâni la iniţiativa Parlamentului european sau a Consiliului.

Dispoziţii speciale

- În cazurile prevăzute de tratat, actul legislativ este supus procedurii legislative

ordinare în urma iniţiativei unui grup de state membre, la recomandarea Băncii

centrale europene sau la cererea CJUE.

- În aceste cazuri, Parlamentul european şi Consiliul transmit Comisiei un proiect de

act, dar şi poziţiile acestora după prima şi a doua lectură.

- Parlamentul european sau Consiliul pot cere avizul Comisiei pe tot parcursul

procedurii, aviz pe care Comisia poate să-l emită din proprie iniţiativă.

- Aceasta poate de asemenea, dacă consideră necesar, să participe la comitetul de

conciliere.

- Parlamentul european, Consiliul şi Comisia purced la consultări reciproce şi

organizează, de comun acord, modalităţile de cooperare. În acest scop, acestea pot să

încheie acorduri interinstituţionale, în limitele prevederilor tratatului, care pot

îmbrăca o formă constrângătoare.

- Dacă tratatul nu prevede tipul de act ce urmează a fi adoptat, instituţiile îl aleg de la

caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile şi a principiului proporţionalităţii.

- Actele juridice sunt motivate şi vizează propuneri, iniţiative, recomandări, cereri sau

avize prevăzute de tratat.

- Dacă instituţiile sunt sesizate cu un proiect de act legislativ, Parlamentul european şi

Consiliul se abţin de la adoptarea unor acte care nu sunt prevăzute de procedurile

legislative aplicabile în domeniul respectiv.

- Actele legislativen adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară sunt

semnate de către preşedintele Parlamentului european şi de către preşedintele

Consiliului.

148

- Actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă specială sunt

semnate de către preşedintele instituţiei care le-a adoptat.

- Actele legislative sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea

intră în vigoare la data stabilită în interiorul acestora sau, după 20 de zile de la

publicarea lor.

- Actele non legislative adoptate sub formă de regulamente, de directive şi de decizii

sunt semnate de preşedintele instituţiei care le-a adoptat.

- Regulamentele, directivele care sunt adresate tuturor statelor membre, sunt publicate

în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data fixată sau în

termen de 20 de zile de la publicarea lor.

- Alte directive, dar şi deciziile care sunt adresate unor anumiţi destinatari sunt aduse la

cunoştinţa destinatarilor lor, producându-şi efectele de la această dată.

- În îndeplinirea misiunii lor, instituţiile, organele şi organismele Uniunii se sprijină pe

o administrare europeană deschisă, eficientă şi independentă.

- Cu respectarea statutului şi a regimului adoptat în baza art. 336, Parlamentul

european şi Consiliul statuează regulamente în conformitate cu procedura legislativă

ordinară.

- Actele Consiliului, ale Comisiei sau ale Băncii Centrale europene care statuează în

sarcina persoanelor fizice o obligaţie pecuniară, constituie titluri executorii.

- Executarea silită se face în baza regulilor de procedură civilă în vigoare în statul pe

teritoriul căruia se află persoana în cauză. Formula executorie este aplicabilă fără un

alt control decât cel al verificării autenticităţii titlului, prin intermediul autorităţii

naţionale pe care guvernul oricărui stat membru îl va numi în acest scop.

- După îndeplinirea formalităţilor la cererea celui interesat, acesta poate trece la

executarea silită, sesizând direct organul competent, în conformitate cu legea

naţională.

- Executarea silită nu poate fi suspendată decât în baza unei decizii a CJUE.

- Controlul regularităţii măsurilor de executare ţin de competenţa jurisdicţiilor

naţionale.

Unitatea 3. Competenţele atribuite Uniunii şi Comunităţilor Europene

- Dacă tratatul atribuie Uniunii o competenţă exclusivă într-un anumit domeniu,

numai Uniunea poate legifera şi adopta acte juridice constrângătoare, statele

membre nu pot face aceste lucruri, decât dacă sunt abilitate de Uniune sau

pentru a pune în practică actele Uniunii.

- Dacă tratatul atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-un

anumit domeniu, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte juridice

în acel domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care

Uniunea nu-şi exercită propria competenţă. Statele membre îşi exercită de

asemenea competenţa în măsura în care Uniunea a decis încetarea exercitării

propriei competenţe.

- Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de muncă în

149

conformitate cu modalităţile prevăzute de TFUE, pentru definirea cărora

Uniunea are competenţă.

- Uniunea dispune de o competenţă pentru definirea şi punerea în practică a

politicii externe şi de securitate comună, inclusiv definirea progresivă a unei

politici de apărare comună.

- În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute de tratat, Uniunea dispune de o

competenţă în a întreprinde acţiuni pentru sprijinirea, coordonarea sau

completarea acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă competenţa acestora

în aceste domenii.

- Întinderea şi modalităţile de exercitare a competenţelor Uniunii sunt

determinate de dispoziţiile tratatului, referitoare la fiecare domeniu.

- Uniunea are competenţă exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală;

stabilirea regulilor de concurenţă necesară funcţionării pieţei interne; politica

monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea

resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune a pescuitului; politica

comercială comună; încheierea acordurilor internaționale prevăzute de actele

legislative ale Uniunii sau care sunt necesare pentru a permite exercitarea

competenței sale interne.

- Uniunea are o competenţă partajată cu statele membre în acele domenii care nu

ţin de competenţa sa exclusivă. Competenţele partajate între Uniune şi statele

membre în următoarele domenii: piaţa interioară; politică socială, pentru

aspectele definite de tratat; coeziune economică, socială şi teritorială;

agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;

mediu; protecţia consumatorilor; transporturi; reţele transeuropene; energie;

spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei; sănătate publică.

- În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi a spaţiului, Uniunea dispune

de competenţă pentru a întreprinde acţiuni, mai ales pentru definirea şi punerea

în practică a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să aibă ca

efect împiedicarea statelor membre să-şi exercite propria competenţă.

- În domeniile cooperării la dezvoltare şi ajutor umanitar, Uniunea dispune de

competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi o politică comună, fără ca

exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea exercitării

competenţelor statelor membre.

- Statele membre îşi coordonează politicile economice în sânul Uniunii. În acest

scop, Consiliul adoptă măsuri, mai ales marile orientări ale acestor politici.

- De asemenea, Uniunea ia măsuri pentru asigurarea coordonării polititilor de

angajare ale statelor membre, mai ales în ceea ce priveşte definirea liniilor

directoare ale acestor politici.

- Uniunea poate să ia iniţiative pentru asigurarea coordonării politicilor sociale

ale statelor membre.

- Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni pentru sprijinirea,

coordonarea sau completarea acţiunii statelor membre, în domenii care sunt

prin finalitatea lor europene, precum: protecţia şi ameliorarea sănătăţii umane;

industrie; cultură; turism; educaţie, formare profesională, tineret şi sport;

150

protecţie civilă; şi cooperare administrativă.

Unitatea 4. Cooperarea consolidată

- Cooperarea consolidată se desfăşoară în conformitate cu tratatele şi dreptul

Uniunii.

- Aceasta nu poate să aducă atingere nici pieţei interioare, nici coeziunii

economice, sociale şi teritoriale.

- Cooperarea consolidată respectă competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor

membre care nu iau parte la aceasta.

- Cooperarea consolidată este deschisă tuturor statelor membre sub rezerva

respectării condiţiilor de participare stabilite prin decizia de autorizare.

- Comisia şi statele membre participante la cooperarea consolidată veghează la

promovarea participării unui număr cât mai mare de state membre.

- Comisia şi după caz, înaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi

politica de securitate, informează cu regularitate Parlamentul european şi

Consiliul despre evoluţia cooperării consolidate.

- Statele membre care doresc să instaureze între ele o cooperare consolidată într-

unul din domeniile vizate de tratat, cu excepţia domeniilor de competenţă

exclusivă şi a politicii externe şi de securitate comună, se pot adresa cu o cerere

Comisiei, precizând câmpul de aplicare şi obiectivele urmărite prin cooperarea

consolidată.

- Comisia poată să supună Consiliului o propunere în acest sens. Dacă nu face

aşa, Comisia trebuie să le comunice statelor membre motivele care au stat la

baza acestei inacţiuni.

- Autorizarea pentru a purcede la o cooperare consolidată este acordată de către

Consiliu, la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului european.

- Cererea statelor membre care doresc să instaureze între ele o cooperare

consolidată în cadrul PESC, este adresată Consiliului.

- Această cerere este transmisă înaltului reprezentant al Uniunii pentru afaceri

externe şi politică de securitate, care îşi dă avizul asupra coerenţei cooperării

consolidate cu celelalte politici ale Uniunii.

- Autorizaţia de a purcede la cooperarea consolidată este acordată prin decizia

Consiliului care statuează în unanimitate.

MODULUL III. Politicile comune ale UE

Obiectivele modulului: - prezentarea principalelor politici comune ale U.E.;

- înţelegerea faptului că politicile comune constituie un fundament al întregii

construcţii europene, alături de dreptul european şi sistemul instituţional;

151

- aprofundarea viziunii filosofice asupra continuităţii consolidării construcţiei

europene.

Unitatea1: Determinarea şi conţinutul politicilor comune; principalele politici

Obiective: prezentarea politicilor comune, înţelegerea faptului că, pe

măsura consolidării Uniunii, numărul lor a sporit iar funcţiile lor s-au multiplicat, permiţând

Uniunii să se prezinte ca un actor de marcă al scenei internaţionale.

Cuvinte cheie: politici comune, piaţă internă, U.E.M., cele patru

libertăţi, lărgirea U.E.

1.1. Piaţa internă

Conceptul de piaţă internă desemnează un spaţiu fără frontiere interioare între

ţările membre în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a

capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor Tratatelor de constituire a

Comunităţilor.

Crearea pieţei interioare a fost obiectivul Tratatelor de la Roma din 1957

(Tratate de constituire a pieţei comune) şi conform Actului Unic European din 1986

ea trebuia să fie conturată la 31 decembrie 1992. În acest sens art. 13 din Actul Unic

European utilizează expresia de piaţă comună ca fiind echivalentă cu cea de piaţă

interioară.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor, într-o hotărâre din 1982 mai exact în

motivaţia hotărârii, susţine că: „noţiunea de piaţă comună vizează eliminarea tuturor

piedicilor puse schimburilor intracomunitare în vederea fuziuni pieţelor naţionale

într-o piaţă unică realizând condiţiile cele mai favorabile pentru o veritabilă piaţă

interioară―. (Piaţa comună este o etapă istorică în care se realizează piaţa interioară).

Piaţa interioară va fi după 1992 suportul economic al realizării Uniunii

economice şi monetare pe baza căreia se dezvoltă Uniunea Europeană.

În activitatea Comunităţilor a fost pus în lucru în acei ani un program detaliat

de acţiuni prin care să se elimine frontierele fizice, tehnice şi fiscale între pieţele

diferitelor state membre pentru a le face să fuzioneze într-o piaţă unică, dinamică şi

flexibilă ( acest program de măsuri concrete a fost prezentat Consiliului european

de la Milano din 30 iunie 1985 de către Comisia europeană într-o Carte Albă

asupra pieţei interioare).

În acelaşi timp Comunităţile s-au preocupat de garanţiile împotriva oricăror

tendinţe ale statelor membre de a distorsiona concurenţa pe această piaţă unică,

interioară, de a apropia legislaţiile, de a armoniza fiscalitatea indirectă.

Actul Unic European a structurat cele 4 direcţii mari de acţiune în vederea

realizării pieţei interioare.

( observaţie: aceste direcţii se referă la ceea ce Tratatul de la Maastricht a

considerat a fi materia pilierului l al Uniunii Europene; prin urmare ele vor fi

analizate numai în acest context

I. Prima direcţie este asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor. Două obstacole

mari au stat în faţa realizării acestui obiectiv:

152

• primul, de natură protecţionistă exprima tendinţa fiecărui stat de a

impune restricţii cantitative la importuri,

• iar a doua piedică era dată de faptul că fiecare stat aplica impozite

indirecte diferite.

Prima prevedere introdusă în Tratate a fost aceea din art. 30 (Tratatul de la

Roma, al Comunităţilor) de a interzice orice măsură directă sau echivalentă unor

restricţii cantitative la importurile dintre ţările membre. Curtea de Justiţie a vegheat

permanent la respectarea acestei interdicţii, deşi a acceptat unele excepţii pentru acele

produse care se supun unor imperative de interes general (este vorba de incapacitatea

obiectivă a unui stat de a se alinia acestei exigenţe din raţiuni pe care Comunităţile le

acceptă). De aceea, până în 1986, toate aceste măsuri se adoptau de către Consiliu cu

unanimitate, iar directivele aveau rolul de a armoniza legislaţiile naţionale în aşa fel

încât aceste excepţii să dispară. Curtea de Justiţie aprecia, în 1974, că orice

reglementare comercială a statelor membre susceptibilă de a împiedica direct sau

indirect, în prezent sau în chip potenţial, comerţul intracomunitar trebuie considerată

ca măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative.

A din Actul Unic European a introdus procedura prin care Consiliul, statuând

cu majoritate calificată, în procedura Art. 100 de cooperare cu Parlamentul European

hotărăşte măsurile de apropiere legislativă, reglementativă şi administrativă pentru

funcţionarea pieţei interioare. Iar art. 100 B din Actul Unic European lasă

posibilitatea Consiliului ca prin directive şi reglementări să ceară oricărui stat să-şi

armonizeze legislaţia cu a celorlalte state în realizarea pieţei unice.

Trecerea la votul cu majoritate calificată în adoptarea hotărârilor privind piaţa

interioară semnifică:

- 1 că în interiorul Comunităţilor s-au realizat cu adevărat apropieri

semnificative şi

- 2 Comunităţile sunt hotărâte să avanseze mai rapid în această direcţie.

Art. 8 C cere Comisiei ca în propunerile pe care le face pentru realizarea pieţei

interioare să ţină cont de amploarea eforturilor pe care trebuie să le facă fiecare

economie naţională pentru a depăşi diferenţele de dezvoltare faţă de celelalte

economii naţionale. Comisia poate, în acest sens, adopta derogări temporare cu

condiţia ca acestea să aducă cele mai mici perturbări funcţionării pieţei interioare.

De asemenea, conform art. 100 A, paragraful 5, măsurile de armonizare pot fi

acompaniate de anumite clauze de salvgardare, care autorizează statele membre să

restrângă libera circulaţie a mărfurilor în cazuri bine precizate. Atunci Comunităţile

îşi asumă, printr-o procedură comunitară de control, sarcina de a urmări eficienţa

clauzei, timpul în care ea va fi eliminată.

În dorinţa de a întări piaţa interioară Comunităţile au prevăzut ca, în anumite

domenii, cum sunt: sănătatea, securitatea, protecţia mediului, protecţia

consumatorilor, măsurile de protejare să fie luate la un nivel cât mai ridicat.

Alături de suprimarea restricţiilor cantitative, o altă direcţie de acţiune a

Comunităţilor viza armonizarea sistemului de impozitare, în speţă a impozitelor

indirecte, care aveau nivele foarte diferite în interiorul fiecărui stat membru ceea ce

distorsiona concurenţa şi comerţul. Recunoscând posibilitatea statelor de a păstra

153

anumite diferenţe, Comisia recomanda ca pentru TVA şi accize să se fixeze un nivel

pivot în jurul căruia să se permită o variaţie de 2,5% Art. 99 din Tratate prevede că

armonizarea politicilor fiscale este un domeniu sensibil şi de aceea măsurile luate de

Consiliu sunt întotdeauna în unanimitate.

II. A doua direcţie de acţiune vizează libera circulaţie a persoanelor. Libera

circulaţie a persoanelor e prevăzută în art. 3 în această formulare: „Obstacolele în faţa

liberei circulaţii a persoanelor vor trebui abolite între statele membre în condiţiile şi

după ritmurile prevăzute de Tratate―.

În legătură cu piaţa interioară Tratatul de la Roma a prevăzut doar libera

circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi a lucrătorilor independenţi.

Una dintre problemele pe care o pune această libertate se referă la armonizarea

calificărilor profesionale. În acest sens Consiliul prin vot în unanimitate adoptă

măsurile care armonizează regimul profesiilor.

Pe măsura consolidării construcţiei europene a apărut necesitatea extinderii

libertăţii de circulaţie a persoanelor spre orice cetăţean comunitar. De asemenea s-a

pus problema libertăţii de circulaţie a persoanelor care nu exercită nici o activitate

economică.

Actul Unic European pe baza art. 235 a introdus precizări privind circulaţia

studenţilor, excepţiile de la libertatea de şedere în spaţiul Comunitar.

În 1985 o parte dintre membrii Comunităţilor (Benelux, Franţa, Italia şi

Germania) au semnat acordurile de la Schengen (a intrat în vigoare abia după 10 ani)

desfiinţând între ele orice frontieră. (În 1997 o dată cu Tratatul de la Amsterdam toate

statele Uniuni Europene vor acţiona în baza Acordului Schengen, adică de desfiinţare

a oricărei frontiere).

lll. O altă direcţie de acţiune a Comunităţilor o reprezintă libera prestare a

serviciilor. Conform art. 59 al Tratatului asupra Comunităţilor de la Roma faţă de

resortisanţii ţărilor membre se suprimă orice restricţie în a presta liber servicii. Este

prevăzută o singură excepţie când o măsură discriminatorie este justificată de

exigenţele ordinii, securităţii şi sănătăţii publice.

Libertatea de a presta servicii presupune că prestatorul are aceleaşi drepturi şi

obligaţii atât în ţara de provenienţă cât şi în ţara în care prestează serviciile.

O armonizare legislativă în materie implică libertatea de prestare a serviciilor,

de la calificarea profesională până la condiţiile de exercitare a respectivului serviciu.

(Ex. vânzări de bilete). În principiu suprimarea discriminărilor în domeniu s-a realizat

prin directive adoptate de către Consiliu cu majoritate calificată. Cu toate progresele

în materie, Comisia a constatat că ele sunt aici mai lente decât în alte domenii, ceea

ce este regretabil în condiţiile specializării şi diversificării serviciilor care pot asigura

crearea de noi locuri de muncă şi creştere economică.

IV. A patra direcţie de acţiune se referă la libera circulaţie a capitalurilor.

Conform art. 67 se suprimă între statele membre orice restricţii privind mişcarea

capitalurilor. Mişcarea liberă a capitalurilor pe o piaţă interioară unică se supune

exigenţelor economiei de piaţă. (În termeni banali: Unde îşi investeşte omul banii?

Acolo unde are condiţii de valorificare a capitalurilor mai bune). Fiecare ţară doreşte

să creeze condiţii de creştere a capitalurilor. De ex. pentru depuneri de bani în Banca

154

din Luxemburg nu se plăteşte impozitul la sursă, de aceea la o populaţie atât de mică

Luxemburgul are 250 de bănci. Acest aport de capital aduce 20% din PIB-ul ţării.

Trebuie stimulată venirea investitorilor/companiilor mari, care au strategii = un calcul

dintre cost şi beneficiu amplu şi de durată. De ex. Irlanda consideră că cel mai

avantajos e să atragi capitaluri mici. Prin însumarea acestor capitaluri suma devine

semnificativă. Libertatea de circulaţie a capitalurilor pune problema armonizării

fiscalităţii şi liberei circulaţii. (Luxemburgul a cerut o clauză de salvgardare de 10 ani

pentru a introduce impozitul la sursă practicat în celelalte state membre). Deschiderea

pieţelor financiare este concepută ca factor de dezvoltare economică a comunităţilor.

(A armoniza politica fiscală înseamnă a liberaliza jocul pieţei financiare pentru că, de

pildă, unele bănci îţi oferă 1,5%, 2,5% beneficiu. Dacă bancherul spune că 1 euro

costă 38 mii lei înseamnă că atâta este raportul dintre două monede. Se consideră o

autonomie a pieţelor financiare).

1.2. Un loc distinct în Construcţia europeană îl deţine realizarea Uniunii

Economice şi Monetare (UEM), care intră în vigoare la 13 martie 1979, având la

bază trei elemente: Ecu, mecanismul de schimb şi mecanismul de credit.

Conform Tratatului de la Maastricht, UEM şi crearea monedei unice reprezintă

elemente complementare indispensabile funcţionării eficace a Pieţei unice. În decembrie

1991 statele membre ale UE adoptă la Maastricht Tratatul ce conţine prevederi asupra

UEM ,care cuprinde trei faze:

I. Coordonarea şi liberalizarea financiară (libertatea totală a circulaţiei

capitalurilor, creşterea resurselor pentru corectarea dezechilibrelor dintre

regiuni, convergenţa economică privind supravegherea multilaterală a

politicilor economice a satelor);

II. Crearea de noi structuri (Institutul Monetar European de la Frankfurt

alcătuit din guvernatorii Băncilor Centrale ale Uniunii, independenţa

Băncilor Centrale naţionale şi reglementări privind interdicţia unor deficite

bugetare excesive;

III. Transferul responsabilităţilor, care constă în fixarea irevocabilă a ratelor de

schimb şi instituirea monedei unice.

Tratatul de la Maastricht prevede crearea UEM fie la începutul anului 1997, fie la

începutul lui 1999, de către statele care îndeplinesc următoarele criterii de convergenţă.

Criteriile de convergenţă trecute în protocolul Tratatului sunt:

1. Stabilitatea preţurilor, statele trebuie să demonstreze că în cursul

ultimului an ce precede trecerea la cea de a treia fază, rata inflaţiei n-a

depăşit cu mai mult de 1,5% media celor trei state ale Uniunii care au

cea mai scăzută rată a inflaţiei;

2. Finanţele publice; statele membre trebuie să demonstreze că deficitul

lor nu depăşeşte 3% din PIB, iar datoria publică nu depăşeşte 60% din

PIB;

3. Stabilitatea cursurilor de schimb; statele membre trebuie să respecte

marjele normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanisme de schimb ale

Sistemului Monetar European pe o perioadă de cel puţin doi ani;

155

4. Rata dobânzii, statele membre trebuie să aibă o rată a dobânzii

nominal medie pe termen lung care să nu varieze cu mai mult de 2%

faţă de media ratei celor trei state cu cele mai mici rate ale dobânzilor.

Pentru că majoritatea Statelor membre UE nu îndeplineau criteriile economice şi

fiscale menţionate, a făcut ca în cadrul Consiliului European de la Madrid din decembrie

1995, conducătorii acestor state să confirme a doua opţiune menţionată în tratat, cea care

prevede ca fază finală a UEM 1 ianuarie 1999, cu această dată vor începe şi operaţiunea

privind moneda unică.

Introducerea monedei unice a debutat în 1999, proces ce trebuia să se întindă pe o

durată de 3 ani şi să cuprindă următoarele etape:

a) s-au fixat ratele de schimb, euro devenind monedă unică

a Uniunii Monetare, fiind utilizat în principal în plăţile

oficiale;

b) monedele şi bancnotele divizionare în euro vor fi puse în

circulaţie la sfârşitul lui 2000 cel târziu, generalizându-se

astfel folosirea monedei unice;

c) în perioada de tranziţie (1999-2001) vechile monede

naţionale vor continua să circule ca subunităţi ale

monedei unice; agenţii economici vor putea utiliza euro

dacă doresc fără să fie obligaţi.

La 1 ianuarie 2002, tranzacţiile în moneda naţională vor înceta, cel târziu până la 1

iulie 2002. Întreprinderile vor trebui să realizeze lucrări de analiză şi de planificare pentru a-

şi pune la punct o strategie de trecere la euro.

În urma Consiliului European de la Madrid Comisia a întreprins acţiuni în patru

domenii:

- definitivarea cadrului general al UEM;

- consolidarea cadrului juridic al monedei unice;

- trecerea la moneda unică în administraţia publică;

- punerea în practică a unui program de informare.

Se creează un nou mecanism de schimb, în cadrul celei de a treia faze, în vederea

stabilirii unei legături între euro şi monedele statelor membre care nu participă la UEM,

mecanism care prezintă câteva caracteristici: - legături bilaterale, - rată-pivot şi o marjă de

fluctuaţie, - supraveghere permanentă, - intervenţia în domeniul stabilităţii preţurilor, prin

gestiunea unei macroeconomii sănătoase.

Disciplina bugetară în cadrul celei de-a treia faze va consta în definirea procedurilor

de prevenire a apariţiei unor grave dezechilibre bugetare, prin adoptarea a două obiective: -

întărirea supravegherii bugetare în scopul prevenirii apariţiei unor deficite excesive; - iar

dacă statul membru înregistrează un deficit excesiv, se accelerează procedurile în vederea

corectării deficitului.

Pregătirea administraţiei publice, în aproape toate statele membre; funcţionarii

naţionali au fost însărcinaţi, în cadrul unui grup de lucru de a coordona măsurile întreprinse

de către diversele ministere şi serviciile acestora. Astfel s-au propus patru teme:

156

1. organizarea lucrărilor ce trebuie efectuate, de către ministerul finanţelor,

administraţia publică şi organismele semipublice, de a inventaria textele

legislative avute în vedere şi de a identifica sarcinile ce trebuie îndeplinite;

2. adaptarea legislaţiei; toate textele legislative trebuie să fie „compatibile cu

euro‖ până la 1 ianuarie 2002; cele din domeniul monetar au fost

modificate până la 1 ianuarie 1999, altele (ca cele din domeniul fiscal

trebuiesc modificate în perioada de tranziţie);

3. adaptarea sistemelor informatice, pentru fiecare administraţie naţională se

va face odată cu adaptarea programelor informatice;

4. comunicarea cu viitorii utilizatori, informarea marelui public despre

eforturile administraţiei, pregătindu-l astfel pentru introducerea monedei

euro. Administraţia trebuie să-şi asume două roluri: unul de asigurare că

eforturile pe care le face sunt percepute clar de către public şi al doilea

informarea publicului asupra modalităţilor de adaptare, asociind

campaniile lor publicitare.

Programele de informarea asupra monedei unice au constat în primul rând în

organizarea unei mese rotunde la Bruxelles în ianuarie 1996, unde Comisia a lansat în

cooperare cu Parlamentul European o campanie de comunicare plurianuală privind moneda

unică, ce a făcut parte din cele trei acţiuni de comunicare prioritare, celelalte două fiind:

„Cetăţenii Europei şi „Să construim Europa împreună‖. Ca şi concluzie la masa rotundă s-a

decis ca iniţial campania să se concentreze asupra grupurilor-cheie care trebuie să

pregătească tranziţia. Printre alte acţiuni întreprinse trebuie să amintim activitatea

conferenţiarilor „Grupeuro‖, care cuprinde experţi independenţi, specializaţi pe diverse

aspecte ale UEM, care la cererea Comisiei Europene, participă la conferinţe privind

moneda unică..

În condiţiile Uniunii Monetare întreprinderile trebuie să depăşească perioada de

tranziţie şi să urmărească care sunt principalele repercusiuni ale monedei euro asupra

diferitelor activităţi ale întreprinderilor.

1. Depăşirea perioadei de tranziţie. Încă la Madrid se propune un calendar de

urmat în vederea tranziţiei, care acordă o anumită flexibilitate. Orice

întreprindere poate alege două opţiuni, fie o trecere unică şi completă la

moneda unică, fie utilizarea ei numai pentru anumite operaţiuni în timpul

perioadei de tranziţie.

Printre avantajele care pot influenţa decizia unei întreprinderi de trecere la utilizarea

monedei euro amintim:

- accesul la serviciile financiare în euro;

- simplificarea schimburilor şi investiţiilor pe întreg teritoriul Uniunii Monetare;

- simplificarea contabilităţii interne şi a întocmirii bilanţului;

- câştiguri de competitivitate şi primele pentru iniţiativă;

- proiecte a căror durată se întinde dincolo de anul 2000;

- prevenirea blocajelor logistice şi a lipsei de personal.

Cu toate aceste avantaje, managerii de întreprinderi nu neglijează motivele care

pledează contra utilizării euro înainte de perioada anului 2000. Dezavantajele care apar

sunt:

157

- operaţiuni cu particularităţi ce se vor desfăşura în continuare în moneda naţională

până în 2000;

- punerea la punct a unor sisteme capabile să funcţioneze în două monede diferite

este foarte costisitoare;

- este avantajos să se recurgă la dispozitive standard de trecere (adaptare) la moneda

unică; unele dintre întreprinderi realizează o trecere completă şi imediată, altele

vor amâna trecerea până în anul 2002, iar a treia categorie va recurge la utilizarea

parţială a monedei unice.

2. Repercusiunile monedei euro asupra diferitelor activităţi ale întreprinderilor.

Indiferent de mărimea şi de sectorul în care acţionează o întreprindere, trecerea

la moneda unică va avea repercusiuni asupra principalelor funcţiuni ale ei.

Dintre acestea amintim:

a) asupra serviciilor comerciale şi serviciilor de marketing, cu intensităţi diferite

în sectorul bancar şi financiar, repercusiuni asupra sectoarelor nefinaciare din diferite

motive( creşterea transparenţei preţurilor din diferite ţări, necesitatea stabilirii de

tarife în euro, dubla afişare a preţurilor);

b) asupra serviciilor financiare şi serviciilor de trezorerie, care vor resimţi

primele introducerea monedei unice; de aceea trebuie să acorde atenţie unor

aspecte: eliminarea conturilor tranzacţiilor de schimb valutar şi a riscului de

schimb, adaptarea marilor pieţe financiare, a pieţei de acţiuni (de capitaluri), a

fondurilor de pensii;

c) consecinţe în domeniul contabil şi fiscal; trebuie să trateze: conversia poziţiilor

(conturilor) exprimate în devize, clarificarea funcţionării sistemelor fiscale în cursul

perioadei de tranziţie şi modificarea sistemului contabil şi a programelor informatice;

d) asupra serviciilor de personal şi de formare a personalului, persoane specializate

care trebuie să pregătească trecerea la moneda unică, adaptarea formării profesionale

a personalului, informaţii privind salariile şi pensiile;

e) impact asupra informaţiilor, aplicaţii informatice furnizate de către terţi sau cu

aplicaţii elaborate în cadrul întreprinderilor, punându-se mai multe întrebări: pot

aceste programe informatice să funcţioneze cu mai multe monede?, sau care este

vârsta sistemului informatic?

Introducerea monedei euro va avea impact asupra tuturor funcţiunilor întreprinderii.

Modalitatea cea mai adecvată este descrisă într-un document al AUME intitulat „Pregătirea

trecerii la moneda unică‖. Acest document presupune o abordare corectă, ceea ce însemnă

că responsabilii anumitor sectoare nu trebuie să pună în aplicare propriile lor planuri de

adaptare, ei trebuie să se reunească într-un grup de lucru „Euro‖. Lucrările acestui grup s-ar

putea derula în mai multe faze:

- identificarea repercusiunilor asupra fiecărei funcţiuni şi elaborarea unei liste de

opţiuni; ar fi indispensabilă crearea unor grupuri de coordonare specializate;

- definirea unor scenarii de trecere la EURO care să cuprindă bugete şi calendare

precise; întreprinderile trebuie să se debaraseze de sistemele învechite şi

ineficace, dând o „dimensiune‖ monedei în proiectele deja existente;

158

- integrarea acestei „dimensiuni euro‖ în programele normale de funcţionare sau

de investiţii, asigurându-se ca noile echipamente să fie compatibile cu moneda

euro;

- comunicarea acţiunilor avute în vedere la toate nivelurile întreprinderii;

- punerea în practică a acţiunilor hotărâte.

Comisia Europeană a încercat să asigure condiţiile necesare pentru ca sectorul

privat să privească cu încredere introducerea monedei unice. Deciziile Consiliului

European de la Dublin au constituit un pas decisiv de viitor. Acordul de principiu

asupra cadrului juridic al monedei, pactul de stabilitate şi de creştere, cât şi viitoarele

relaţii de schimb dintre ţările „in‖ şi ţările „pre-in‖ au demonstrat foarte clar că există

o voinţă politică a realizării Uniunii Economice şi Monetare.

1.3. Politica Agricolă a Uniunii (P.A.C.) se fundamentează pe 3 principii:

1.3.1. Unicitatea pieţei prin care se înţelege libera circulaţie a produselor agricole

între ţările membre, reguli de concurenţă comune, controale sanitare şi veterinare

armonizate. Principiul este formulat şi aplicat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.

1.3.2. Preferinţa comunitară care cere ca politica agricolă să favorizeze schimburile

intracomunitare în favoarea produselor din ţările terţe.

1.3.3. Afirmă nevoia solidarităţi financiare ceea ce înseamnă că toate costurile

politicii agricole comune trebuie suportate în comun.

Politica agricolă comună se realizează pe două direcţii:

1. Prima poartă numele de politica pieţei şi atacă problema preţurilor şi

debuşeelor. Amândouă ţin seama de faptul că cererea de bunuri alimentare este destul

de constantă pe când oferta este variabilă, depinde de condiţiile de climă, sol, boli,

tehnologie, ceea ce conduce la variaţii de producţie pe diversele produse agricole. Se

impune stocarea pentru o perioadă limitată (produsele agricole sunt perisabile) pentru

a putea regla oferta şi a o adapta cererii.

2. A doua direcţie este politica de structură a agriculturi care vizează

dezechilibrele datorate insuficienţei pământurilor, lipsei de pregătire profesională,

lipsei de capital. Prin urmare, începând cu 1964, P.A.C. s-a orientat spre ameliorarea

structurilor de producţie, de transformare şi comercializare a produselor agricole prin

subvenţii şi investiţii. Cu ajutor comunitar s-au întreprins lucrări de amenajare rurală,

drenaje de ape, reorganizare a proprietăţilor agricole.

Pentru diversele produse agricole comunităţile au înfiinţat organisme comune

ale pieţelor prin care Curtea de Justiţie înţelege mijloace de drept care pun sub

controlul autorităţii comunitare reglarea pieţelor produselor agricole încât:

- să crească productivitatea,

- să fie utilizaţi factorii de producţie,

- să se asigure un nivel de viaţă echitabilă producătorilor,

- stabilizarea pieţelor,

- securitatea aprovizionării şi

- preţuri rezonabile pentru consumatori.

Art. 39 din Tratatele Comunităţilor fixează scopurile PAC şi mijloacele de a le

atinge.

159

Primul obiectiv este creşterea productivităţi agriculturii. El poate fi realizat (în

optica Tratatelor) prin:

- introducerea progresului tehnic şi

- prin utilizarea raţională a tuturor factorilor de producţie din agricultură, în

principal mâna de lucru.

Al doilea obiectiv al P.A.C. este asigurarea unui nivel de viaţă echitabilă

populaţiei agricole. (Atenţie. Este un obiectiv calitativ. PAC nu se ocupă de creşterea

veniturilor individuale ale lucrătorilor din agricultură). Pentru aceasta PAC prevede

susţinerea preţurilor. (Cum să împaci aceste două tendinţe? Pe de o parte de a asigura

preţuri scăzute la cumpărător iar de cealaltă parte să-l ajuţi pe producător).

Preţurile produselor agricole în U.E. sunt fixate peste nivelul pieţei mondiale.

Aceasta descurajează exportul ducând la creşterea cantităţii de produse agricole în

interiorul Uniunii. Aceasta a fost filosofia iniţială a P.A.C. Comunităţile, prin

organisme speciale, în perioadele de ofertă bogată, cumpără producţia excedentară

pentru a păstra nivelul preţului. Acesta este preţul de intervenţie fixat în fiecare an de

către Consiliu.

După reforma PAC din 1992 aceste organisme îşi păstrează funcţia dar

achiziţionează produsele agricole pe bază de cerere şi ofertă. De asemenea,

Comunităţile acordă sprijin financiar direct producătorilor.

Al treilea obiectiv al PAC este stabilizarea pieţelor. În fond este o continuare

a obiectivului stabilizării preţurilor, dar de această dată se urmăreşte stimularea

celor angajaţi în comercializarea produselor agricole, a modalităţilor de stocare şi

a importurilor şi exporturilor. (În anii 1960 în Europa Occidentală era o

supraabundenţă de produse).

Al patrulea obiectiv este garantarea securităţii aprovizionării pentru a reduce

dependenţa de importuri şi a preveni riscul penuriei.

Al cincilea obiectiv este asigurarea preţurilor rezonabile pentru consumatori.

Constatăm că P.A.C. utilizează cu preponderenţă:

• instrumente juridice (reguli, coordonare, organizarea pieţelor) dar şi

• instrumente financiare, cel mai important instrument fiind Fondul European

de Orientare şi Garanţie Agricolă – FEOGA –.

FEOGA conform art.40 din Tratate este o parte a bugetului Comunităţii (cea

mai importantă; la începuturile Construcţiei Europene era 70%, în prezent este

45%-50%) se supune principiilor de unitate, universalitate, anualitate, corectitudine

financiară ca toate celelalte fonduri comunitare.

Este compus din două secţiuni:

• secţiunea garanţie prin care sunt finanţate mecanismele menite să

regularizeze pieţele agricole în interiorul Uniunii şi în relaţiile cu terţii.

• secţiunea orientare, care finanţează politicile de structură, respectiv de

restructurare a agriculturii europene.

Politica agricolă a cunoscut în 1993 o reformă prin care s-a urmărit o mai bună

echilibrare a pieţelor şi bineînţeles un nou regim al preţurilor.

160

În dorinţa racordării pieţei agricole europene la cerinţele de liberalizare

impuse de globalizare şi mondializare şi mai ales de către Organizaţia Mondială

pentru Comerţ, într-o perioadă tranzitorie de câţiva ani preţurile la culturile arabile

îndeosebi s-au apropiat de preţurile mondiale, de unde au rezultat pierderi pentru

agricultorii europeni.

(Preţurile Uniunii sunt superioare Pieţei Mondiale).

Principalul element de presiune este Statele Unite pentru că ele au introdus

revoluţia genetică; au început cu grâul, cu unele legume şi carne modificate genetic.

Agricultura europeană a lăsat produsele naturale, nemodificate genetic pentru a

proteja mediul. Comisia a hotărât că trebuie liberalizat comerţul cu produse agricole

spre Statele Unite. Americanii au profitat de criza vacii nebune din Europa

exportându-şi carnea modificată genetic. Comisia a acceptat acest import, dar carnea

să fie marcată cu originea şi modificările genetice ( produsele modificate genetic

sunt mai ieftine).

Astfel în magazine există raioane cu produse bio, modificate genetic şi

tradiţionale.

Comunităţile au hotărât să reducă subvenţiile pentru agricultură => costuri mai

mari pentru agricultură şi în consecinţă trebuie crescută productivitatea muncii. O

fermă rentabilă trebuie să ajungă la 120-150 capete de animale şi să deţină 150 ha.

România a cerut pentru agricultură o perioadă de tranziţie de 20 de ani, dar s-a ajuns

la 12 ani).

1.4. POLITICA REGIONALĂ

Politica regională a Uniunii are ca obiectiv dezvoltarea armonioasă a

ansamblului regiunilor statelor membre ajutând din punct de vedere material pe cele

mai sărace, evitând accentuarea dezechilibrelor regionale atât în interiorul unui stat

cât şi la nivelul Uniunii. Tratatele insistă asupra ideii că politicile comunitare sunt

realizate împreună cu statele membre şi împreună cu toţi factorii interesaţi în

dezvoltarea unei regiuni. (Autorităţi locale, administrative, O.N.G.-uri) într-un

mecanism nou de gestiune cunoscut sub numele de guvernanţă.

(A guverna = a conduce, a gestiona printr-un mecanism instituţional de sus în

jos. Cel ce guvernează poate ţine seama de cerinţele celor guvernaţi, sau într-o optică

dictatorială nu ţine seama de cei guvernaţi. Guvernarea face parte din sistemul de

putere al unei societăţi. Prin actul guvernării se conduce o anumită colectivitate, într-

un mecanism unitar pe un anumit teritoriu).

Guvernanţa desemnează acel tip de gestiune colectivă în care accentul este pus

pe agenţii săi, chemaţi să se pronunţe în legătură cu realizarea unui obiectiv. Acest

mod de punere a problemei gestiunii presupune o societate civilă puternică,

democratică, consolidată, descentralizată.

Guvernanţa se adresează Comunităţiilor locale; de pildă: construirea unei

autostrăzi Bucureşti-Braşov-Borş care va lega Europa Centrală de Marea Neagră şi va

merge mai departe prin Bulgaria angajează interese generale ale ţării, interese ale

161

unor regiuni ale ţării dar şi ale unei multitudini de comunităţi locale şi desigur a

numeroşi particulari. Obiectivul trebuie finalizat până în anul 2012 şi prin urmare toţi

cei interesaţi, în această perioadă vor trebui să participe la gestiunea colectivă a

acestui proiect.

Substanţa guvernanţei e negocierea tuturor partenerilor în realizarea unui

proiect; pot fi avute în vedere mai multe obiective şi aici intervine conceptul de

regiune.

Dacă o determinăm, pentru cine este ea relevantă? Pentru un stat, pentru un

grup de state sau pentru întreaga Europă.

Cum să defineşti la scara UE o regiune semnificativă pentru Europa? De ex.

putând folosi criteriul istoric, geografic, sociologic, etc. Este vorba de a crea la scara

UE un spaţiu de cultură, civilizaţie, dezvoltare culturală relativ omogenă => să poţi

vorbi de coeziune economică şi socială ═ obiectiv principal al Construcţiei

Europene.

În realizarea coeziunii economice şi sociale concură de această dată toate

politicile Uniunii Europene. Ai nevoie de o politică comună privind: reţele de

transporturi, protecţia mediului, etc. Coeziunea economică înseamnă:

- calificarea forţei de muncă,

- angajarea fondurilor pentru susţinerea unei noi politici,

- fonduri structurale care să asigure coeziune economică şi socială a Europei).

În realizarea coeziunii economice şi sociale Uniunea are ca instrumente

financiare: 1. Fondurile Stucturale în număr de 4 sunt:

■ FEOGA,

■ Fondul European de Dezvoltare Economică Regională –FEDER-,

■ Fondul Social European şi

■ Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului.

2. Fondurile de coeziune.

3. Instrumente Financiare de Preaderare pentru ţările candidate la Uniune.

Aceste Instrumente sunt:

1. Instrumentul Structural de Preaderare ISPA şi

2. Instrumentul Agricol de Preaderare SAPARD.

Uniunea mai dispune de Fondurile de Solidaritate a UE care se acordă în caz

de calamităţi, de situaţii excepţionale.

În realizarea sprijinului financiar pentru politicile sale Uniunea utilizează

serviciile:

● Băncii Europene de Investiţii BEI cu sediul la Luxembourg, dar poate

utiliza şi

● alte fonduri ale altor instituţii financiare, mai poate utiliza şi

● Banca Centrală Europeană (care gestionează euro). (În 1997 a fost adoptată

Agenda 2000). (România are 8 regiuni de dezvoltare: nord-vest, vest, sud-vest,

centru, nord-est, sud-est, sud, Bucureşti, împărţire făcută în 1998 de guvernul

Ciorbea).

Instituţiile Comunitare, în special Comisia trecând peste neclarităţile acestui

concept a procedat pragmatic în sensul social economic şi civil delimitând:

162

1. Regiuni cu o dezvoltare economică- socială slabă, rămasă în urmă.

2. Regiuni industriale în declin.

3. Regiuni agricole,

4. Regiuni urbane cu probleme.

5. Regiuni periferice şi maritime.

6. Regiuni insulare şi frontaliere.

Pornind de la această tipologie Comisia a elaborat nomenclatorul unităţilor

teritoriale statistice, simbolizat NUTS cu 3 diviziuni:

● este un NUTS 1 care împarte toată Europa în 67 de regiuni,

● este un NUTS 2 care decupează 174 de Unităţi Administrative de Bază

(UAB) care la rândul lor sunt subdivizate:

▪ în NUTS 3 cu 829 de subdiviziuni.

Cadrul de bază cu care operează Comisia este NUTS 2. Nivelul al III-lea este

cel în care intervin atât Instituţiile Comunitare cât şi statele membre.

Uniunea a realizat un clasament al celor 174 Unităţi Administrative de Bază,

pe baza unui indice sintetic calculat în funcţie de potenţialul economic şi de situaţia

pieţei muncii.

• Cea mai săracă unitate UAB are 40 de puncte.

• Cea mai bogată are 183 de puncte.

• Media Europeană fiind indicele 100.

(Irlanda, unele regiuni din Spania au sub 100 de puncte, Hamburg are 183 de

puncte).

În Tratatele iniţiale, cele din 1957, nu există nici un capitol consacrat politicii

regionale, deşi primele 3 politici comune vizau omogenizarea economică a Uniunii.

Abia Actul Unic European din 1986 a introdus titlul 5 - Coeziune Economică şi

socială -. De atunci politica regională a Uniunii cunoaşte aprofundarea filosofiei şi

rafinarea mijloacelor de intervenţie.

În perioada de după 2000 Uniunea şi-a propus 3 obiective prioritare:

• Primul obiectiv ajutor pentru regiunile rămase în urma dezvoltării economice

sociale, regiunile numite ultraperiferice şi în mod special Irlanda de Nord.

• Al doilea obiectiv este relansarea regiunilor în reconversie economică.

• Al treilea obiectiv este susţinerea politicilor şi sistemelor de educaţie, de

formare şi utilizare a forţei de muncă. În 2000 a fost publicat al III-lea raport asupra

coeziunii economice şi sociale, care ţine seama de particularităţile celor 10 noi

membri ai Uniunii.

În prezent filozofia UE are în vedere obiective limitate pentru a nu dispersa

energiile şi fondurile; ele sunt:

1. Promovarea şi ajustarea structurală a regiunilor agricole rămase în urmă

susţinând dezvoltarea industrială, artizanatul, dezvoltarea rurală;

2. Reconversia regiunilor în declin industrial dezvoltând activităţi productive,

turistice, îmbunătăţirea mediului şi formarea profesională;

3. Lupta împotriva şomajului de durată;

4. Inserţia profesională a tinerilor;

5. Cu două subdirecţii:

163

a) Adaptarea structurilor agricole prin diversificarea structurilor de

producţie,

b) Dezvoltarea rurală prin susţinerea intreprinderilor mici şi mijlocii,

mai ales în turism şi activităţi recreative.

Realizarea acestor obiective se bazează pe două principii:

1. Principiul parteneriatului între Comisie, stat membru şi colectivităţile infraetatice

(mecanismul guvernanţei),

2. Principiul adiţionalităţii potrivit căruia intervenţiile cu efecte structurale se

amplifică permanent. Uniunea intervine în acest domeniu prin ceea ce se numesc

cadrele comunitare de sprijin, care reunesc toţi partenerii în fixarea obiectivului,

gestionarea lui.

Sunt apoi programele integrate şi în fine programele specifice, care se referă la

realizarea celor 5 obiective. După reforma fondurilor structurale, Comisia a fost

abilitată să propună acţiuni cu finalitate regională, în sectoare hotărâtoare pentru

realizarea pieţei unice, numite iniţiative comunitare (13 acţiuni în valoare de patru

miliarde ecu):

- pentru regiuni industriale în declin ( RECHAR, reconversia regiunilor

carboniere, STRIDE, pentru ştiinţă, tehnologie şi inovaţie în dezvoltarea regională,

RETEX, pentru regiunile dependente de sectorul textile, încălţăminte);

- pentru soluţionarea problemelor comune mai multor regiuni( INTERREG,

destinat cooperării între regiunile frontaliere, REGIS, pentru regiunile izolate,

ultraperiferice);

- pentru a favoriza aplicarea politicilor comunitare ( ENVIREG, destinat

protecţiei mediului în condiţiile dezvoltării industriale);

- pentru dezvoltarea infrastructurilor de bază ( REGEN, pentru instalarea de

reţele de transport de gaz şi electricitate, TELEMATIQUE, pentru utilizarea

serviciilor avansate de telecomunicaţii, PRISMA, pentru serviciile intreprinderilor);

- pentru politica socială ( EUROFORM destinat promovării de noi competenţe şi

oportunităţi de folosire a forţei de muncă, NOW, pentru accesul femeilor pe piaţa

muncii, HORIZON, pentru handicapaţi);

- pentru integrarea regiunilor rurale ( programul LEADER).

Politicile regionale se pot înfăptui cu succes dacă în elaborarea şi materializarea

lor va fi pus în lucru un mecanism instituţional prin care instituţiile europene, statele

membre şi colectivităţile locale să „ gândească global şi european şi să acţioneze

local‖.

1.5. Justiţia şi Afacerile Interioare.(J.A.I.)

Al III-lea pilier al Uniunii Europene, Justiţia şi Afacerile Interioare prevede:

- cetăţeanul european trebuie să fie beneficiarul unui spaţiu de libertate, securitate şi

justiţie ( S.E.L.S. J.);

164

- este necesară aplicarea unei politici europene comune în materie de azil şi

imigraţie, de luptă contra criminalităţii.

Este introdus termenul de cooperare pentru evidenţierea dialogului comun şi a

muncii comune necesară între instituţiile specializate ale celor 15 state ( Ministerul de

Justiţie, Ministerul de Interne, Servicii de Poliţie şi de Vamă), cooperare urmărită sub două

aspecte:

- în materie civilă, contracte civile;

- în materie penală, extrădare.

Este lansat programul Grotius 1996-2000: cooperarea dintre statele membre ale

Uniunii ajută la cunoaşterea reciprocă a sistemelor juridice şi judiciare, a limbii acestora

răspunzând nevoii de creere a unor bănci de date

Convenţia de la Neapole – semnată în decembrie 1997- în domeniul vămilor

introduce:

- cooperarea transfrontalieră;

- cooperarea împotriva traficurilor ilicite de droguri, de arme, de bunuri culturale;

- de materiale nucleare.

Se creează Oficiul European de Poliţie (Europol), pentru lupta împotriva

criminalităţii.

Se dezvoltă programul „Falcone‖, destinat formării judecătorilor, procurorilor,

serviciilor de poliţie şi de vamă, celor fiscale, într-o colaborare reciprocă.

Cooperarea JAI este considerată extrem de sensibilă pentru ţările membre, având

fiecare dintre acestea competenţe restrânse. Dar cooperarea este impusă de consolidarea

câştigurilor în domeniul pieţei interne a Uniunii:

- libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi serviciilor;

- libera circulaţie a oamenilor;

- interesul Uniunii de a-şi întări controlul la frontierele sale exterioare, fiecare ţară

membră având responsabilitatea de asigurare a securităţii tuturor celorlalte.

Acordul de la Schengen (semnat în 1985), se completează în 1990, este integrat în

Tratatul de la Amsterdam: - libera circulaţie a persoanelor ridicând problema azilului şi a

resortisanţilor din ţările terţe.

Nu sunt folosite instrumente juridice, Consiliile asumându-şi orientări politice.

Astfel:

- Consiliul European de la Koln a elaborat o cartă a drepturilor fundamentale ale

cetăţenilor Uniunii, în care se garantează drepturile omului, economice şi sociale

şi libertăţile lui fundamentale (proiect prezentat Consiliului în 2000).

- Consiliul JAI adoptă poziţii şi acţiuni comune, pe bază de unanimitate,

documente pregătite de COREPER şi Comitetul K4 (art K4 din Tratat);

- Secretariatul General al Consiliului se implică în probleme organizatorice;

- Direcţia Generală H se preocupă de trei mari teme: azil şi imigraţie, cooperare

politico-vamală, cooperare judiciară.

Comisia Europeană în domeniul JAI, are domenii de interes comun:

- azil,

- imigraţie,

165

- luptă contra fraudei internaţionale. Dar ea nu poate propune un text Consiliului

privind cooperarea judiciară penală, de poliţie sau vamă;

- Curtea de Justiţie a C. E. nu are autoritate în domeniu, poate doar să

interpreteze hotărârile ei într-un litigiu legat de aplicarea convenţiei.

Consiliul European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999 şi-a propus unele orientări:

- Uniunea Europeană să se constituie într-un spaţiu deschis şi sigur în care să se

garanteze drepturile şi libertăţile omului;

- apropierea legislaţiilor naţionale, pentru ca cetăţeanul să aibă asigurat accesul la

justiţie;

- să funcţioneze o recunoaştere mutuală a hotărârilor judecătoreşti şi o convergenţă

sporită în domeniul dreptului civil.

Consiliul European stabileşte orientări şi priorităţi politice cum ar fi:

- politica comună în materie de azil şi migraţie;

- parteneriat cu ţările de origine;

- regim al azilului comun european;

- tratament echitabil pentru resortisanţii ţărilor terţe;

- gestionarea fluxurilor migratorii;

- accesul mai bun la spaţiul european de justiţie, prin recunoaşterea reciprocă a

hotărârilor judiciare, convergenţă sporită în dreptul civil;

- lupta contra criminalităţii la nivelul Uniunii, prin prevenirea ei, intensificarea

cooperării în lupta contra criminalităţii;

- luptă contra spălărilor de bani;

- deci acţiuni exterioare mai puternice.

- Comisia a propus un mecanism de „tablou de bord‖ care să îngăduie măsurarea

progreselor realizate de Uniune în domeniul acestui spaţiu de libertate, securitate

şi justiţie.

Raportul general al JAI (1999) arată că prin intrarea în vigoare a Tratatului de la

Amsterdam s-au întărit considerabil mijloacele de acţiune ale Uniunii, mai ales în

problemele legate de: vize, migraţie, azil, cooperare judiciară în materie civilă.

Comisia a prezentat trei propuneri legislative:

- privind competenţa, recunoaşterea şi executarea deciziilor în domeniul

matrimonial şi de responsabilitate părintească pentru copii;

- semnificarea şi notificarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare

în materie civilă sau comercială;

- crearea sistemului EURODAC pentru compararea amprentelor digitale ale

azilanţilor şi ale altor resortisanţi din ţările terţe.

Preocuparea UE pentru accelerarea soluţionării problemele pilierului trei este

normală, datorită intereselor comune în domeniului controlului frontierelor sale externe, a

luptei contra criminalităţii organizate, fraudei şi corupţiei, traficului de droguri, a

terorismului, cu colaborarea evidentă a poliţiei şi a vămilor din fiecare ţară.

1.6. Politica externă şi de securitate (PESC)

166

Al doilea pilier al Construcţiei europene se referă la realizarea unei politici externe şi

de securitate comune iar în ultimul timp şi a unei apărări comune a statelor UE.

O politică externă şi de securitate înseamnă realizarea unei structuri politice şi a unui

aparat conceptual bine structurat care să exprime voinţa tuturor membrilor UE de a formula

şi urmări realizarea unor obiective comune. Întrucât aceasta înseamnă apropierea unor state

suverane şi independente într-un proiect de unire politică, devine clară necesitatea definirii

scopului, structurii sale, mijloacelor de a o materializa precum şi dificultatea acceptării unei

„construcţii politice‖.

O Comunitate Politică europeană însoţită de o Comunitatea europeană a apărare se

proiectau în anii 1952-1954, dar spiritele nu erau pregătite. În condiţiile de atunci, ale

războiului rece şi nevoii de securitate nord-atlantică pe care o simţeau vest-europenii era

mai important efortul de a întări structurile de securitate existente, în principal NATO,

eventual ONU.

Mai ales ONU a putut promova idei novatoare privind securitatea colectivă,

determinarea agresiunii, a legitimei apărări, a dreptului de intervenţie umanitară. În Agenda

pentru pace din 1992 ONU a precizat măsurile de prevenire a conflictelor, de soluţionare

paşnică a acestora şi de menţinere a păcii prin:

- identificarea rapidă a zonelor potenţiale de conflict;

- promovarea diplomaţiei preventive;

- măsuri de întărire a încrederii;

- culegerea de informaţii asupra surselor de tensiune;

- susţinerea alertei rapide (în domeniul umanitar sau politic);

- declanşarea acţiunilor militare sau ne-militare pentru reglementarea şi

gestionarea conflictelor pentru impunerea păcii (bune oficii, anchete, negocieri, concilieri);

- continuarea eforturilor de dezarmare, de promovare a unui climat de pace şi

securitate, de cooperare în relaţiile internaţionale;

- întărirea rolului ONU (principii, structuri, funcţii, modalităţi de acţiune) ca cel

mai important instrument de prevenire a conflictelor.

În concretizarea obiectivelor ONU, a prevederilor Chartei şi-a asumat mandatul

NATO, care dispune de o structură proprie de informaţii pentru procesarea datelor ce intră

în sfera sa de interese. Deciziile se iau în consens dar cuvântul cu cea mai mare greutate o

are SUA. Acţiunile NATO vizează:

- operaţiuni de menţinere a păcii;

- realizare a păcii (inclusiv impunerea păcii);

- edificarea păcii, inclusiv diplomaţia preventivă;

- de atragere a ţărilor membre NATO la operaţiunile sale;

- ajutoare umanitare;

- verificarea şi implementarea controlului armamentelor;

- realizarea dezarmării.

Un parteneriat special este pus în lucru cu Rusia şi Ucraina, accentuând dimensiunea

politică a prezenţei NATO în relaţiile internaţionale.

Europenii au nevoie de consolidarea identităţii pan-europene, iar lărgirea UE pune în

termeni noi ecuaţia securitate-apărare; ea apare pentru toată lumea nu ca un „club

167

economic‖ cum susţineau liderii Turciei la Luxembourg în 1997 ci, ca un mod necesar de

unire a eforturilor statelor europene, care trebuie să evolueze spre o unitate politică ce va

avea drept corolar o PESC, adică o strategie de apărare instituţionalizată a unor frontiere

deosebit de largi.

Structura de securitate europeană este rezultanta activităţii unei reţele de instituţii,

fiecare cu logica şi motivaţia proprie, care sunt într-o mai mare sau mai mică măsură

expresia prezenţei marilor puteri sau grupuri de state, a căror interese sunt privite într-un

ansamblu securitar omogen.

Obiectivele PESC, sunt stabilite în art. JI –JII ale Tratatului de la Maastricht care se

adaugă actului UE, legat de realizările în domeniu şi legăturile viitoare cu Uniunea,

propunând:

- salvgardarea valorilor comune, ale intereselor fundamentale şi a independenţei

Uniunii;

- întărirea securităţii Uniunii şi a statelor sale membre sub toate formele;

- menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu Charta

Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele Chartei

de la Paris;

- promovarea cooperării internaţionale;

- dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale;

- instituirea unei cooperări sistematice între statele membre care îşi conduc

propria politică;

- punerea graduală în lucru a unor acţiuni comune în acele domenii în care

statele membre au interese importante şi comune;

Consiliile europene de la Lisabona (iulie 1990, Bruxelles octombrie 1993) au precizat

unele domenii care ar putea face obiectul acţiunilor comune: procesul OSCE, politică de

dezarmare şi control al armamentelor în Europa, problemele legate de non-proliferarea

nucleară, aspecte economice ale securităţii ( controlul transferului de tehnologii militare, a

exportului de arme, includerea acţiunilor legate de securitatea Uniunii într-o viziune

integratoare, căutarea eficienţei în luarea şi executarea deciziilor, promovarea unităţii de

reprezentare politică a Uniunii în relaţiile internaţionale.

TUE schimbă filosofia PESC luând în seamă procesele de mondializare, proliferarea

terorismului, nevoia unor acţiuni umanitare. PESC prevede în art. JII că UE: defineşte

principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comună, hotărăşte

strategiile comune, adoptă acţiuni şi poziţii comune, întăreşte cooperarea sistematică între

statele membre pentru conducerea politicii lor.

Pe măsura consolidării construcţiei europene se contura necesitatea de a regândi

formula celor trei piloni ai construcţiei europene, care separă nejustificat domeniile

economic, politic, securitar, fiecare cu procedurile sale. Numeroşi autori au sesizat faptul că

între pilierele UE sunt interacţiuni neexplicate dar cu importante consecinţe instituţional-

juridice. De ex.: susţinerea unui proces de pace, instituirea unui dialog politic, observarea

unor alegeri, sprijinirea instituţiilor democratice dintr-o ţară, trimiterea observatorilor civili

sau militari pentru supravegherea drepturilor omului, aspecte privind securitatea şi sursele

168

de risc, ajutorul umanitar, cooperarea pentru dezvoltare şi asistenţa tehnică, negocieri de

acorduri comerciale sau economice.

Caracterul interguvernamental al PESC este probat de faptul că instituţiile Uniunii au

atribuţiile realizării unei cooperări interguvernamentale chiar dacă în ultima vreme se fac

eforturi de susţinere a unui cadru instituţional unic al UE care să asigure coerenţa şi

continuitatea politicilor sale. În acest sens rol hotărâtor în PESC îl au Consiliul european şi

Consiliul pe când Comisia, conform art. J9 din TUE, este doar asociată la lucrările în

materie. De asemenea se poate constata că în materie Curtea Europeană de justiţie nu are

competenţe, iar Parlamentul are prevăzută o dată pe an o dezbatere asupra progreselor în

domeniul PESC. Nici instrumentele PESC nu sunt prea puternic ancorate în măsuri de ordin

practic. Ele constau în declaraţii, luări de poziţie, cereri de informaţii, avertismente, poziţii

comune şi acţiuni comune

Europa de vest a avut, în paralel cu demersul politic, un efort politico-militar de

promovare a propriei securităţi. În acest sens Consiliul de la Lisabona a adoptat planul

Balladur de elaborare a unei convenţii-cadru care să definească un cod de bună conduită

între ţările europene şi să pună în lucru un cadru european mai bine structurat decât OSCE

sau Consiliul Europei, o diplomaţie preventivă prin care problemele bunei vecinătăţi să fie

soluţionate prin acorduri bilaterale.

Pe baza Pactului s-au desfăşurat importante iniţiative diplomatice. Burghardt

exemplifică prin semnarea a numeroase tratate diplomatice între care cel dintre România şi

Ungaria care ar fi introdus o acalmie în raporturile „furtunoase‖ dintre cele două ţări,

ignorând faptul că Tratatul româno-ungar din 1996 a fost expresia voinţei celor două ţări de

a da o altă dimensiune relaţiilor lor bilaterale şi nu un rezultat al „acţiunii comune‖ a

Uniunii.

După criza iugoslavă pentru UE a devenit evident faptul că, cu sau fără NATO, o

uniune a popoarelor şi naţiunilor Europei tot mai strânsă trebuie să-şi asume o PESC cu

obiective şi instrumente politico-militare. Încă în 1991 ţările europene au considerat că

UEO poate fi utilizat în realizarea unor obiective ale europenilor:

- misiuni umanitare sau de evacuare,

- misiuni de menţinere a păcii,

- misiuni ale forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor,

- operaţiuni de menţinere a păcii.

Mai apoi la Maastricht s-a stabilit că introducerea PESC va solicita rolul UEO ca o

componentă a apărării UE dar şi ca mijloc de a întări relaţiile cu Alianţa Atlantică. În

consecinţă, miniştrii de externe UEO stabilesc în 1992 la Petersberg (lângă Bonn) faptul că

pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor va strânge legăturile între OSCE,

NATO, ONU şi UE. În urma reuniunii de la Petersberg România devine partener asociat al

UEO.

Între timp UEO şi-a consolidat rolul operaţional printr-o mai bună definirea a

misiunilor, structurilor şi mijloacelor necesare. Numeroase organisme care ţineau de

Eurogrup (grupul informal al miniştrilor ţărilor europene membre NATO) au fost

transferate UEO: eurolog (probleme logistice), GDM(grupul delegaţilor militari).

Conceptul de forţe militare ale UEO (FRUEO) a fost definit şi s-a pus în lucru corpul

169

european –EUROCORP, forţele amfibii britano-olandeze, EUROFOR,

EUROMARFOR(forţe maritime europene), grupul armament al UEO.

În acest fel s-a putut dezvolta noul concept de identitate de apărare şi securitate

europeană.

Un rol important în acest sens l-a avut Consiliul European de la Koln din 1999, care a

adoptat o declaraţie în care, după ce manifesta determinarea sa de a vedea UE jucând

rolul său pe scena internaţională îşi exprima intenţia de a dota UE cu mijloacele şi

capacităţile necesare pentru a-şi asuma responsabilităţile privitoare la PESC, trecând în

acest sens la o etapă decisivă de înfăptuire a obiectivelor PESC de prevenire a conflictelor,

de gestiune a crizelor dispunând de o capacitate de acţiune autonomă susţinută de forţe

militare credibile, având mijloacele de decizie pentru a recurge la ele, fiind gata să o facă

pentru a reacţiona la crizele internaţionale, fără a prejudicia acţiunile întreprinse de NATO.

Acestea impuneau ameliorarea eficienţei mijloacelor militare europene (naţionale,

binaţionale, multinaţionale) întărirea capacităţilor în materie de informare, proiectare,

comandament, de control, prin adoptarea, antrenarea şi asigurarea coerenţei forţelor

europene, prin întărirea bazei industriale şi tehnologice a apărării care trebuie să fie

competitivă şi dinamică printr-o restructurare şi o colaborare mai strânsă la scara UE.

Pentru a aduce UE la o nouă fază a construcţiei Consiliul European a cerut

Consiliului să definească modalităţile de includere a acelor funcţii ale UEO care vor fi

necesare UE pentru a-şi asuma responsabilităţile în domeniul misiunilor de tip Petersberg.

Secretarul general al Consiliului a fost desemnat Înalt Reprezentant pentru PESC

fiind ales în acelaşi timp secretar general al UEO

În cadrul lor s-au formulat obiectivele PESC în raport cu celelalte politici ale UE,

rolul sistemului instituţional al Uniunii în elaborarea şi materializarea ei şi al

instrumentelor specifice.

Cum s-a ajuns în evoluţia Europei la ideea PESC ?

În alt mod exprimat actuala UE rămâne cantonată în acea zonă a vestului european,

afirmată ca purtătoare a unor idealuri democratice, a unei uniuni de state bazate pe valori

comune de cultură şi civilizaţie sau se deschide spre tot spaţiul european, într-o nouă

viziune geopolitică şi strategică în care se găsesc ţări cu o incontestabilă vocaţie europeană,

dar care au fost obligate de istorie să trăiască câteva decenii o viaţă impusă din afara

coordonatelor fireşti a evoluţiei lor?

Europa şi-a păstrat identitatea depăşind mereu praguri şi sfidări, de multe ori puse de

ea însăşi. După P. Gerbet construcţia europeană se naşte din nevoia unei organizări a

spaţiului european pe fondul unei istorii lungi şi frământate, de diversificare a limbilor, a

religiei, a culturilor, a structurilor politice şi economice care au generat competiţii şi

rivalităţi crescânde.

Prima idee care se desprinde din construcţia europeană este câştigarea şi păstrarea

păcii. În acest sens H. Brugmans scrie „pacea europeană este cheia de boltă a păcii în

lume‖ fiind necesară o „uniune federală‖ între popoarele europene care:

- să asigure participarea poporului german la viaţa europeană;

- să permită soluţionarea problemei frontierelor în zonele cu populaţie mixtă;

170

- să permită salvarea instituţiilor democratice şi să împiedice ţările care nu au

suficientă maturitate politică să pună în pericol ordinea generală;

- să permită reconstrucţia economică a continentului;

- să permită soluţionarea logică şi naturală a problemei accesului la mare a ţărilor

din interiorul continentului.

La 24 octombrie 1950 în Adunarea Naţională a Franţei, primul ministru R.Pleven

prezenta un plan care era elaborat de Jean Monnet care propunea, pentru o apărare comună,

crearea unei armate europene legate de instituţiile politice ale Europei unite condusă de un

ministru al apărării, sub controlul unei adunări europene, cu buget militar comun. Planul

este discutat în Adunarea Naţională a Franţei apoi în Bundestag şi în celelalte ţări; la 26

mai 1952 la Bonn se semnează acordul care pune capăt regimului de ocupaţie şi lasă

suveranitate Germaniei federale în elaborarea politicii interne şi externe a ei.

A urmat o perioadă de acumulări de proiecte care să instituie Comunitatea Politică

Europeană (CPE), care urma să înglobeze CECA şi CED şi să-şi asume coordonarea

politicii externe, apărarea europeană, politicile monetare şi financiare, care să ducă la o

piaţă comună. Anul 1953 este marcat de o serie de evenimente între care moartea lui Stalin,

ceea ce a dus la schimbarea raportului de forţe politice într-o serie de state Europene. Franţa

în aceste condiţii respinge tratatul CED pe care ea însăşi l-a propus.

Se recunoaşte faptul că securitatea exprimă absenţa unor ameninţări obiective sau

subiective în raport cu anumite valori câştigate, ceea ce generează o serie de întrebări:

- securitatea este ataşată sistemului politic existent al unei ţări sau comunităţi pe

care el îşi propune să o structureze identitar ?

- securitatea vizează doar aspectele militare sau are în vedere şi alte dimensiuni

ale vieţii societăţii (ex. economia sau mediul) ?.

L. Goetschel subliniază că prezenţa valorilor fundamentale comune ar trebui să

semnifice existenţa sau cel puţin constituirea unei culturi de securitate comună.

Securitatea colectivă susţine M.Flory depinde de două tipuri de acţiuni:

- una folosind toate mijloacele, inclusiv cele constrângătoare, pentru

împiedicarea agresiunii şi violenţei;

- cealaltă prevenind tulburarea stării de securitate prin susţinerea dezarmării.

Autorul arată că în Carta ONU nu este afirmat un criteriu pe baza căruia să se precizeze ce

deosebiri există între ameninţare, ruptură şi agresiune.

Evoluţia relaţiilor internaţionale a dus la preocupări teoretice care să contribuie la

soluţionarea în dreptul internaţional a acestor probleme; o variantă s-a bucurat de o

recunoaştere generală şi anume, legitima apărare. Din art.51 al Chartei, se desprinde ideea

că se poate vorbi de consacrarea dreptului la legitimă apărare este atunci când un stat sau

unele state sunt victime ale unei agresiuni armate. În practică, unele state, prevalându-se de

acest drept natural, l-au interpretat extensiv, angajând operaţii militare pe teritoriul altor

state pentru a preveni sau a se apăra de un eventual atac. (ex. Israelul contra unor tabere

palestiniene din Liban). Consiliul de Securitate consideră că aceste acţiuni nu au caracter de

legitimă apărare.

În ultimii ani ONU şi-a amplificat domeniile de teoretizare trecând de la conceptul de

menţinere a păcii la cel al securităţii internaţionale, lărgindu-şi obiectivele în direcţia

171

organizării păcii în domenii ca: poliţia civilă, supravegherea alegerilor, respectarea

drepturilor omului, ajutor umanitar, consiliere politică în procesele democratice.

Experienţele din ultimii ani au dovedit că sursele de conflict sunt diversificate şi

multiple; astfel ONU se loveşte de numeroase piedici. Secretariatul general s-a străduit să

diversifice formulele de organizare a forţelor de care dispune ONU, dar există o serie de

limite ale restaurării păcii şi normalităţii în zonele de conflict. După M. Flory aceste limite

sunt legate de:

- slăbiciunile vieţii politice din ţările atinse de conflict, refacerea structurilor

economice, politice şi sociale aici fiind legate de opţiunile politice şi sistemul de valori care

nu sunt întotdeauna împărtăşite;

- dificultăţile forţelor militare legate de implementarea unor măsuri cu caracter

economic, social, administrativ, politic;

- problema drepturilor omului este abordată din prea multe unghiuri (filosofic,

ideologic, religios, politic) încât îngreunează elaborarea unor precepte care să pună în lucru

acţiuni practice.

Deşi Tratatul de Maastricht prevedea punerea în lucru a PESC, la nivelul Europei

occidentale existau divergenţe în materializarea ei; numai nucleul franco-german a răspuns

favorabil.

La un an după TUE Simon Lunn, secretarul general adjunct al Adunării parlamentare

a Atlanticului de Nord, a constatat că UE are o greutate politică şi economică, o identitate

care nu va cere în mod natural o PESC, pentru nevoile ei de securitate şi nici pentru cazul

în care SUA nu vor avea interese proprii în Europa; PESC nu poate ignora rolul SUA şi o

structură de securitate proprie Europei nu trebuie să dubleze NATO. Lunn susţinea că UE

rămâne în termenii politici un grup de state-naţiuni şi ca orice naţiune ele pun mereu

interesele lor naţionale înaintea interesului comun.

BIBLIOGRAFIE

1. Diana-Ionela ANCHEŞ, Principiul subsidiarităţii – principiu de drept, în vol. Uniunea

Europeană după 50 de ani. Între entuziasmul extinderii şi aprofundarea integrării, Ed.

Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.

2. Diana-Ionela ANCHEŞ, Principiul subsidiarităţii în dreptul european, în vol. Provocarea

europeană, Proceduri şi implicaţii ale aderării României, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.

3. Diana-Ionela ANCHEŞ, Subsidiaritatea ―în practică‖, în vol. Anuarul Şcolii Doctorale de

Filosofia Politicii, nr. 1, Ed. Saga,Cluj-Napoca, 2007.

4. Diana-Ionela ANCHEŞ, Cooperarea consolidată în Uniunea Europeană, în vol. Tratatul de

la Lisabona. U.E. către reformă instituţională şi consens, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008.

5. Ami BARAV, Christian PHILIP, Dictionnaire juridique des Communautés Européennes,

Presses Universitaires de France, Paris, 1993.

6. Claude BLUMANN, Louis DUBOUIS, Droit Institutionnel de l’Union Européenne, Litec,

Paris, 2004.

7. Vasile CIOCAN, Emil NUNA, Instituţii Europene. Noţiuni de Drept Comunitar, Ed.

GrafNet, Oradea, 2004.

8. Gilbert GORNIG, Ioana Eleonora RUSU, Dreptul Uniunii Europene, ed. a II-a, Ed. C. H.

Beck, Bucureşti, 2007.

172

9. Fábián GYULA, Curtea de Justiţie Europeană, instanţă de judecată supranaţională, Rosetti,

Bucureşti, 2002.

10. Jacques ISNARD, Mathieu CHARDON, Titlul executoriu european, Ed. Eikon, Cluj-

Napoca, 2009.

11. Jean Paul JACQUÉ, Droit Institutionnel de l’Union Européenne, 2e édition, Dalloz, Paris,

2003.

12. Marie-Françoise LABOUZ, Droit Communautaire Européen Général, Bruylant, Bruxelles,

2003.

13. Vincenzo LIPPOLIS, La cittadinanza europea, Il Mulino, Bologna, 1994.

14. Viorel MARCU, Drept Instituţional Comunitar, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Lumina Lex,

Bucureşti, 2001.

15. Joël RIDEAU, Droit Institutionnel de l’Union et des Communautés Européennes, 4e édition,

vol 1-4, LGDJ, Paris, 2002.

16. Jean-Luc SAURON, Cours d’Institutions européennes, Le puzzle européen, 2e édition,

Gauliano éditeur, Paris, 2004.

17. Jean-Luc SAURON, Comprendre de Traité de Lisbonne, Gualno éditeur, Paris, 2008.

18. Mihaela VRABIE, Cetăţenie şi drepturi europene, Tritonic, Bucureşti, 2007.

19. Werner WEIDENFELD, Wolfgang WESSELS, L’Europe de A à Z. Guide de l’intégration

européenne, Institut für Europäische Politik, 1997.

20. Liviu-Petru ZĂPÂRŢAN, Construcţia Europeană, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea,

2000.

21. Liviu-Petru ZĂPÂRŢAN, Consolidarea construcţiei europene, în vol. Uniunea Europeană

după 50 de ani. Între entuziasmul extinderii şi aprofundarea integrării, Ed. Argonaut, Cluj-

Napoca, 2007.

22. Liviu-Petru ZĂPÂRŢAN, La politique culturelle de l’Union européenne, în vol. Tratatul de

la Lisabona. U.E. către reformă instituţională şi consens, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008.

23. Liviu-Petru ZĂPÂRŢAN, Construcţia Europeană – Suport de Curs, Facultatea de Drept –

UBB, Cluj-Napoca, 2010.

24. Charter of Fundamental rights of the European Union.

25. Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene.

26. Trattato che instituisce una Constituzione per l’Europa, Comunità europee, 2003.

27. Les Accords de Schengen. Quelle politique migratoire pour la Communauté, Session de

Juillet 1992, Institut Universitaire International Luxembourg.

28. La citoyenneté européenne. Guide à l’usage du formateur, Racine Editions, Paris, 1995.

173

Principiul subsidiarităţii

Construcţia europeană este deseori privită ca un proces pragmatic urmărind un scop (nu dintre

cele mai înalte, într-o ordine de valori) acela de a aduce prosperitatea materială printr-un efort

conjugat al mai multor ţări, care, împreună pot face faţă competiţiei economice generalizată la

scară planetară şi sunt în măsură să dezvolte raporturi de pace.

în optica a numeroşi cercetători ai construcţiei europene, aceasta ar fi doar expresia unei opţiuni

pentru „ unt" —pentru a-l invoca aici pe C. Noica - ce nu se interesează prea mult de valorile

spirituale, confortul cotidian, pacea socială şi împăcarea istorică cu vecinii fiind mai preţioase

decât savantele consideraţii despre un model uman şi social definitoriu acestui spaţiu geopolitic.

în realitatea sa profundă construcţia europeană nu se opreşte la acest orizont. Ea implică mai întâi,

o regândire a conceptelor forjate în epoca modernă vizând determinarea condiţiei umane, a rolului

comunităţilor umane, a politicii şi statului, a atributelor lor fundamentale: identitate, independenţă,

suveranitate, iar apoi a practicilor politico-juridice, economice şi sociale.

a) De la termen la concept între conceptele menite să structureze o nouă viziune asupra capacităţii oamenilor de a-şi construi istoria,

de a angaja instrumente 19 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii tradiţionale în realizarea unei funcţii noi şi de a născoci noi „formule politice " se află şi cel al

subsidiarităţii.' Recursul la principiul subsidiarităţii, relativ târziu marcat de autorii construcţiei continentului nostru, este

menit să pună în valoare o tradiţie a culturii şi civilizaţiei europene, un mod conceptual prin care acestea îşi

probează nu numai originalitatea ci şi anduranţa, nu numai specificitatea faţă de alte culturi ci şi bogăţia de

determinaţii, complexitatea matricii de valori care o definesc. Etimologia cuvântului trimite la latinescul „subsidium" care desemna, în sens militar, linia de rezervă

respectiv trupele de rezervă înţelese ca ajutor, sprijin, susţinere, asistenţă (la Cicero şi Cezar) sau loc de

refugiu ori azil (la Tacitus): Cum bine remarca Frangoise Thoma noţiunea de subsidiaritate a reţinut, prin trecerea secolelor sensul de

sprijin la nevoie, de forţă supletivă, de remediu al unei deficienţe pe care o cunoaşte un actor care

acţionează, în principiu, independent, prin el însuşi, astfel încât intervenţia subsidiară a unui agent de

sprijin devine o excepţie de la regula acţiunii autonome. Prin urmare, ideea subsidiarităţii exista înaintea

apariţiei termenului; încât, abia în timp ideea şi termenul de subsidiaritate se vor transforma în principiu de

drept.2

Principiul subsidiarităţii este aşezat astfel nu numai în ordinea structurală a culturii europene, la temelia

unei viziuni filosofice, morale, antropologice, politice şi juridice ci şi în ordinea temporală a unei constante

opţiuni pentru o determinare specifică a esenţei raporturilor sociale, a balanţei dintre o societate şi

structurile ei organizaţionale, de autoritate, având la bază un „bun simţ" ce ar trebui să structureze

comportamentele oamenilor, instituţiilor, comunităţii internaţionale, care îşi depăşeşte astfel antagonismele

seculare. Ideea subsidiarităţii se regăseşte în filosofia antică greacă, preocupată de a descoperi un principiu integrator şi explicativ al ordinii universale, al Totalităţii, al întregului pentru a putea degaja apoi locul fiecărei entităţi, mergând până la individualitate. Presocraticii au pus accentul pe ideea de Cosmos care, opus haosului, înseamnă o ordine determinată a lumii căreia fiecare componentă i se integrează, prin supunere sau prin participare. Cu Socrate, Ideea structurantă a lumii este legată de cel ce o postulează: de om, de fiinţa cunoscătoare şi cugetătoare; astfel Cosmosul se umanizează. De aici, Platon şi Aristotel vor face pasul spre 20 înţelegerea condiţiei sociale a omului „zoonpolitikon"prin aceea că îşi poate construi propriul cosmos prin

organizare raţională. Această mutaţie a condiţiei părţilor în întregul societal a fost relevată de Platon care, preconizând un stat

ideal, a deplasat accentul raportului autoritate — societate spre primul pilon căruia i-a încredinţat rosturi

174

atotputernice: politica este privită ca expresie a unei ordini sociale puternic ierarhizate care face ca în

fruntea cetăţii să se aşeze o elită cu misiunea de a oferi direcţii de acţiune unei societăţi cu straturi sociale

relativ impermeabile; fiecare grup social are rosturi specifice, bine determinate, care nu se confundă unele

cu altele, înglobându-l pe individ cu forţa unui destin3.

Cu Platon ideea că politica este expresia unei distribuiri riguroase a preocupărilor într-o societate devine

piesa de bază a unei construcţii politologice, a cărei coerenţă nu este uşor de stabilit, dar în cadrul căreia o

ordine qvasinaturală este rezultat al asumării de către fiecare parte a cetăţii a unei funcţii indispensabilă

acesteia. Totalitarismul platonian are şi o valenţă pe care exegezele de secole nu au ignorat-o: prin politică

o societate trebuie să se exprime ca întreg, cu o identitate la structurarea căreia părţile sunt chemate să-şi

aducă aportul4

Concepţia lui Aristotel despre politică a făcut, firesc, obiectul exegezei milenare, căci fiecare nouă epocă s-a

raportat la Stagirit pentru ca în „ Politica" sa să-şi caute argumente pro sau contra unei viziuni care se voia

orientativă pentru mersul social. Francois Chătelet scrie că forţa scrierii lui Aristotel rezidă în faptul că „

oferă vieţii politice cotidiene o anumită înţelepciune care este prudenţa şi ştiinţa". Exegetul francez arată că

în toate dezbaterile de idei politice, de două mii de ani, Aristotel este prezent pentru că a sesizat nucleul

peren al politicii, adică raportul dintre om şi structurile care îl înglobează. Oamenii, laolaltă dau naştere

unei realităţi distincte, cetăţii, polis-ului, care ca întreg este mai mult decât suma părţilor şi, în consecinţă,

cu toţii trebuie să se preocupe de destinul acesteia. Este adevărat că fiecare ins îşi urmăreşte scopurile şi

împlinirea intereselor proprii: o face însă în familie sau în diverse unităţi de populaţie, dar cel mai bine o

face în cadrul cetăţii, al organizaţiei politice. Polis-ul structurează conduitele politice ale unei comunităţi

umane care are o identitate de bază (de origine, limbă, cultură) tradusă într-o conduită colectivă asumată

raţional. Politica sintetizează, în viziunea aristotelică, un mod de a fi al 21 Construcţia Europeană unei societăţi, capacitatea ei de a-şi asuma destinul identitar în acte de organizare şi conducere realizate

sub semnul autorităţii întregului asupra părţilor care îl alcătuiesc. De aici, întrebarea fundamentală pentru înţelegerea raportului dintre întregul organizat instituţionalizat şi

investit cu autoritate şi părţile componente: care sunt limitele acţiunii acestei autorităţi şi care sunt

marginile de mişcare ale părţilor, ale indivizilor? Excesul de autoritate şi putere transformă politicul într-un

organism bolnav, lipsa de autoritate şi putere îi anulează rosturile; de cealaltă parte, acţiunea individuală

nestăpânită de legi şi cadre instituţionale devine anarhie iar retragerea apatică sinucidere identitară. Lia

Pop utilizează termenul „politeic" pentru a desemna raportul dintre o societate şi structurile sale de putere

puse sub semnul moralităţii.5

Trebuie găsită o cale de mijloc — aurea mediocritas — a echilibrului dintre autoritatea politică şi societate:

Aristotel crede că acest echilibru poate fi realizat dacă politica urmăreşte să guverneze societatea, să

conducă oamenii spre împlinirea lor, să-i ajute să dobândească împreună ceea ce nu pot avea singuri.6

Rostul grupurilor diverse pe care le constituie oamenii este acela de a-i ajuta să soluţioneze probleme pe

care la un nivel inferior de structurare a acţiunii lor nu le pot rezolva. Astfel se pune în lucru un principiu de

complementaritate a acţiunilor umane pe care nivelul superior de organizare este chemat să îl gestioneze. Prin această integrare într-un tot organic părţile îşi schimbă ele însele o parte a atributelor: individul

devine cetăţean, familia devine corp intermediar între om şi cetate, subiect de drept civil, satul şi regiunea

subiecte de drept public. Au trecut secolele şi gândirea lui Platon şi Aristotel a fost recercetată în zorii mileniului nostru de şcoli

întregi care le-au desfăşurat proiectele sociale şi politice pentru a le utiliza ca argumente ale unei viziuni

globale specifice timpului. Toma de Aquino şi scolastica au substanţializat conţinutul unui proiect creştin al

omului acelor timpuri care, în pulsiuni spirituale neregulate în timp va reveni până în zilele noastre cu o

forţă sporită de asumare a lui ca bază a acţiunii politice a democraţiei creştine. Am insistat cu un alt prilej asupra doctrinei politice a acelei mişcări social-politice care şi-a pus amprenta

asupra evoluţiei Europei 22 Principiul subsidiarităţii în a doua parte a secolului trecut şi apoi, mai accentuat, în secolul nostru

7 Liniamentele doctrinei urmează

liniile de forţă ale gândirii Aquinat-ului pentru care omul, creaţie a divinităţii, după chipul şi asemănarea

sa, nu este un simplu individ, un obiect al reglementărilor politico-juridice ci este persoană, cu o demnitate

inerentă, subiect de drept, deci anterior statului şi organizării politice. Persoana umană este ea însăşi un univers, care trebuie să se împlinească pe sine cu responsabilitate dar,

fiind de la natura o fiinţă socială, are nevoie de un cadru de viaţă organizată, de un stat, de o autoritate

175

publică în stare să-l ajute să-şi dobândească binele pământesc, în comun cu semenii. Oamenii construiesc

împreună, pentru realizarea obiectivelor lor, diverse corpuri sociale, cu autoritatea lor proprie. Fiecărui

nivel de autoritate îi revine deci rolul de a-şi exercita pe deplin competenţele cu care a fost investit, fără a

recurge la nivele superioare şi fără a încălca nivelele inferioare de autoritate8

Intervenţia unei autorităţi superioare la nivele inferioare nu se justifică decât cu titlu supletiv sau subsidiar,

în cazul unor carenţe sau neputinţe ale acestora. In numele principiului subsidiarităţii reglementarea

relaţiilor dintre stat şi cetăţeni vizează garantarea drepturilor persoanei umane, împiedicarea diverselor

autorităţi publice de a nu le respecta: a) corpurile intermediare de drept natural (viată de familie); b) corpurile de drept public (comune, provincii, regiuni); c) corpurile de drept privat (întreprinderi, asociaţii profesionale, sindicale) se întrepătrund în acţiunea lor

de cuprindere a omului în structuri organizate pentru a-l ajuta să-şi împlinească personalitatea. Principiul subsidiarităţii nu contestă rolul statului dar afirmă că acesta trebuie să acţioneze pe baza unor

legi (să fie un stat de drept aflat într-un stadiu perfecţionat prin focalizarea acţiunilor sale spre înflorirea

persoanei umane). Chantal Millon-Delsol scrie cu îndreptăţire că principiul subsidiarităţii doreşte să rezolve o tensiune pe care

o generează două postulate în substanţa lor antagonice: cel al singularităţii autonome a individului şi cel al

binelui comun, purtător, cu necesitate, al ingerinţei, al intervenţiei corpului social în viaţa insului. 23 Construcţia Europeană Este o tensiune pe care epoca modernă a acutizat-o prin explozia liberalismului purtător de

individualism şi apoi a socialismului vehiculator al ideii holiste, a prevalentei întregului asupra

părţilor. Este, de aceea, explicabil faptul că după Evul Mediu, până la epuizarea variatelor „ isme"

ale epocii moderne, principiul subsidiarităţii a fost trecut în uitare, abia resurecţia valorilor

creştine şi avansul post-modernismului relansând ideea echilibrului (cu finalitate umanist creştină)

între public şi privat, între individual şi colectiv, între societate civilă şi stat9

Fr. Thoma remarca în mod îndreptăţit faptul că ideea interven-ţionismului autorităţilor duce la

acelaşi rezultat concret şi practic cu cel preconizat de curentele de stânga .

Diferenţa semnificativă însă între cele două direcţii de gândire constă în motivarea acestei

intervenţii:gânditorii socialişti întemeiază nevoia intervenţiei statului pe noţiunea de egalitate pe

când catolicismul social o jusitifică prin ideea demnităţii persoanei umane.10

Ideea supleantei (completare, adăugire, împlinire, compensare, remediu) pare a aproxima cel mai

bine pe cea a subsidiarităţii şi nu cea a subsidiului care disproporţionează raportul între două

părţi." Millon-Delsol precizează această nuanţă atunci când arată că pentru gândirea creştină a

Evului Mediu persoana umană, aflată în raport de proximitate cu semenii, dezvoltă cu ei structuri

intermediare, corpuri sociale care se însumează totalităţii sociale prin finalităţi şi acţiuni.

Ansamblul social tinde spre valorile înalte ale spiritualităţii creştine, astfel că ideea supleantei

semnifică faptul că fiecare membru al corpului, înţeles ca un grup, se organizează în modul său

propriu pentru a urmări scopuri particulare, care rămân integrate scopului de ansamblu.

„Existenţa unui puternic consens cu fundament religios permite concilierea finalităţii comune,

proprii societăţii holiste şi a acţiunilor libere, proprii societăţii subsidiare ".n

Importantă în acest context este ideea că un consens, care nu îşi poate avea sursa decât într-o

matrice axiologică esenţialmente comună unei colectivităţi umane, poate genera o acţiune comună

de organizare şi conducere a acesteia, lăsând grupurilor care o compun capacitatea de acţiune

specifică.

Frecvent este remarcată în literatura consacrată principiului subsidiarităţii, contribuţia lui

Althusius la îmbogăţirea viziunii creştine (Althusius aparţine unei familii calviniste) asupra

autorităţii subsidiare şi înţelegerii naturii raporturilor dintr-o societate13

. în opinia juristului 24 Principiul subsidiarităţii german, raporturile dintre oameni au un caracter natural dar fiecare agregat pe care aceştia îl

susţin trebuie organizat şi coordonat de legi.

La baza vieţii sociale şi politice se află etajul „comunităţilor simple şi private": familiile şi

colegiile sau corporaţiile; la un nivel mai înalt se află comunităţile mixte şi publice: „cetăţi şi

176

provincii". La un al treilea palier se află „comunităţile simbiotice". în vârful piramidei se afla

Statul „comunitatea publică superioară şi universală, suficientă sieşi şi suverană ".

Cum remarcă J.S. Mongrenier, statul, pentru Althusius nu este produsul unui contract între indivizi,

aşa cum îl vede filosofia politică modernă, ci un ansamblu de grupuri şi de corpuri constituite,

ordonate în mod ierarhic.

Politica este pentru Althusius arta de a fonda şi menţine comuniunea între membrii cetăţii, arta de

a-iface pe oameni să trăiască în comunităţile simbiotice. Fiecare comunitate simbiotică se leagă

printr-o serie de pacte cu omologii săi pentru a forma un corp mai vast, în cadrul căruia să-şi

satisfacă mai bine interesele şi nevoile dar cu grija de a-şi păstra capacităţile de organizare şi

acţiune, autonomia în realizarea finalităţilor proprii. Statului i se conferă de către ansamblul

corpurilor care îl constituie, de către popor, numai competenţe limitate şi delegate explicit. Pentru

Althusius numai poporul este deţinătorul,, majestăţii".

De aici aprecierea lui J.J. Chevallier, potrivit căruia Althusius este un teoretician al democraţiei

corporative, ceea ce în logica evoluţiei ideilor politice până astăzi, apare ca nepotrivită pentru

autorul „Politicii": pe filonul de gândire pe care se situează acesta s-a constituit democraţia

creştină şi nu corporatismul.15

Fiecare agregat social (familie, cetate, corporaţie, provincie) are o identitate pe care şi-o apără în

raport cu altele dar cu care dezvoltă raporturi necesare, în acelaşi timp. Mai multe corpuri sociale

alcătuiesc o unitate de grad superior, care îşi asumă funcţii coordonatoare ceea ce face ca la

nivelul corpurilor integrate să se nască tendinţa de a-şi apăra identitatea şi autonomia de acţiune.

Societatea lui Althusius — scrie Millon-Delsol este plină de adunări, deliberări şi suspiciuni.

Fiecare îşi apără sfera autonomiei proprii, admiţând supravegherea pentru protecţie dar cu

condiţia păstrării dreptului de decizie, neacceptănd vreodată să fie apropriat sau pus sub tutelă.

Integrarea unui corp social într-un ansamblu superior se face doar pentru a se dezvolta pe sine,

pentru a-şi spori bunăstarea. Dacă 25 Construcţia Europeană autoritatea superioară îi încalcă autonomia ea dispare ca entitate. De aceea, între diversele nivele

ale autorităţilor se stabilesc raporturi reglate de reguli foarte clare şi precise:

- comunităţile civile sau asociaţiile îşi elaborează statutele şi jurisdicţia iar respectând

dreptul public îşi administrează patrimoniul;

- „cetatea" pune în lucru un aparat public necesar aplicării justiţiei, administrării publice,

îngrijirii fortificaţiilor;

- provincia veghează la securitatea colectivă a cetăţilor, susţine activităţile comerciale,

administrează justiţia;

- puterea supremă reglează, protejează, garantează pacea, ordinea, finanţele, fără a se

amesteca în problemele comunităţilor.

înscrierea lui Althusius în linia predecesorilor democraţiei creştine este justificată şi de concepţia

sa privind realizarea practică a guvernământului. Pentru el guvernanţii nu sunt altceva decât

administratori ai treburilor publice, funcţionari (în sensul de „care asigură funcţionarea") ai

comunităţii, pe care aceasta îi alege. La nivelul statului, poporul alege eforii care alcătuiesc un

colegiu; la rândul lor aceştia aleg un magistrat suprem, ţinut să respecte o serie de „capacităţi

electorale" pentru care răspunde în faţa eforilor. El poate avea orice titlu, inclusiv de rege, pentru

că în esenţă, funcţia lui nu constă în amestecul în afacerile corpurilor sociale ci în garantarea,

promovarea şi incitarea la respectul legilor.

Puterea politică îşi asumă în organizarea şi conducerea generală a unei colectivităţi mari ceea ce

colectivităţile mici, corpurile sociale nu pot realiza singure; este dirijorul unei orchestre în care

fiecare instrumentist îşi joacă propria partitură, stăpânindu-şi pe deplin domeniul dar care are o

semnificaţie numai într-un ansamblu.

Sumarul ideilor lui Althusius ne îndreaptă gândul spre ideea că sistemul său de gândire nu face

altceva decât să teoretizeze realitatea social-politică a Germaniei, structurarea ei într-o mulţime de

177

unităţi organizaţionale, fiecare cu o autonomie, cu o structură de autoritate aflată în raporturi

extrem de complexe cu alte unităţi.

Numit „medieval întârziat", continuator al antropologiei Stagiritului, Althusius s-a pronunţat

împotriva regimului politic unipersonal şi absolutist fiind, după aprecierea lui Robert Derathe, un

riguros teoretician al statului poporului.16

în cadrul epocii moderne, 26 Principiul subsidiarităţii promotoare a individualismului, Althusius păstrează continuitatea ideilor creştine asupra evoluţiei

cărora îşi marchează influenţa.

Mongrenier evoca, în această ordine de aprecieri, un fapt semnificativ. In 1880, când se frământau

începuturile doctrinare ale democraţiei creştine, Otto von Gierike publică o exegeză asupra lui

Althusius redescoperind şi punând în relief tezele filosofiei sale politice care vor sta la baza

doctrinei sociale a Bisericii Catolice (Enciclică Rerum Novarum a Papei Leon al XlII-lea, din

1891) şi vor stimula personalismul lui Em. Mounnier şi ordo-liberalismul şcolii de la Fribourg a

cărei influenţă asupa politicii în Germania postbelică este cunoscută.

Tratatele westphalice au marcat nu numai recunoaşterea identităţilor naţionale, cu trăsături

politice, culturale şi religioase, ca prim pas spre structurarea modernă a entităţilor social-politice

ci şi confirmarea multitudinii de entităţi politice, deci a perpetuării divizării Germaniei.17

Dacă Franţa şi Anglia îşi construiesc în zorii epocii moderne state centralizate pe temelia unor

naţiuni ce tind să se omogenizeze (nimic mai relevant în acest sens decât preocupările din cele

două ţări pentru dezvoltarea şi cultivarea limbii literare că limbă naţională, supradialectală deci

supraregională), Germania rămâne multă vreme doar cu nostalgia romanticilor şi a lui Hegel

orientată spre un viitor stat unitar, spre afirmarea în perspectivă a naţiunii germane.

De aici o preocupare - paradoxal comună - a gândirii politice din cele trei ţări la începutul

secolului alXDC-lea, aceea de a descoperi formula unui regim politic în care statul, cu puterea lui

(prea puternic în Franţa, prea slab în Germania) să se afle într-un echilibru cu o societate care se

vrea vie, colorată, incitantăpentru dezvoltarea locală şi individualitatea umană.

în acest sens, Hegel doreşte să teoretizeze un stat care să organizeze naţiunea germană în faţa

ameninţărilor externe dar să nu înăbuşe libertăţile individuale şi particularităţile locale iar

Tocqueville vrea o recunoaştere a vitalităţii corpurilor sociale cu o corespunzătoare diminuare a

puterii centrale, purtătoare doar a interesului general. Mai aproape de spiritul epocii moderne,

Tocquevile va fi teoreticianul regimului politic democratic, capabil să valorifice particularităţile

individuale şi locale dar şi să dea consistenţă acţiunii statului unitar.18

într-o filiaţie de idei cu

liberalismul clasic, ale cărui teze s-au lansut în zorii epocii moderne, liberalismul secolului al XLX-

lea fondează o filosofie a istoriei şi o antropologie în care omul este definit prin acţiunile sale care,

pentru a fi 27 Construcţia Europeană performante, trebuie să fie neîngrădite de intervenţiile exterioare ale statului. Acesta este doar un

garant al competiţiei libere inter-individuale, ,, câinele de pază" a legilor care determină câmpul

bătăliei, pentru ca fiecare individ să se dezvolte autonom.

Statului îi rămân doar atributele „regale" privind apărarea independenţei şi suveranităţii sale,

eventual solicităndu-i-se un ajutor în competiţia economică: este ceea ce Millon-Delsol numeşte

„supleantă de asistenţă", drept formă a rolului subsidiar al statului ca edificiu naţional; abstract

fiind, are conştiinţa faptului că o competiţie între cetăţenii săi are nevoie de combatanţi sănătoşi,

apţi de luptă.

Ideea subsidiarităţii este mai limpede exprimată de către Proudhon într-un cadru teoretic care

doreşte să exploateze starea de fapt a unei societăţi în care „contractul social" nu este o abstracţie

rousseauistă ci o realitate concretizată în multiple forme asociative: familii, comune, cantoane,

provincii, state, fiecare urmărindu-şi finalităţile legate de securitatea şi prosperitatea comună.

Proudhon constata că o societate se consacră mai întâi activităţilor civile, vieţii de familie,

economiei, sporirii proprietăţii, comerţului muncii, abia apoi preocupându-se de activităţile

publice, politice, ale statului, ale administraţiei.

178

Refuzând o putere a statului care să introducă ordinea într-o societate, el este convins că societatea

însăşi, respectăndu-i-se structurile de tip federal, pe care le construieşte în chip natural, îşi poate

elabora legile după care să se conducă. Politica devine chestiune de viaţă civilă dacă se lasă câmp

de acţiune corpurilor federative, acolo unde se pot echilibra egalitatea şi libertatea între oameni,

unde statul veghează doar la respectarea normelor de drept.19

Sfârşitul secolului al XlX-lea consacră în planul gândirii social-politice principiul subsidiarităţii în

formule care poartă amprenta personalităţii autorilor. Astfel, H. Taine, încadrat de obicei şcolii

pozitiviste, se dovedeşte un critic de forţă al intervenţiei instituţiilor de putere în viaţa societăţilor,

a statului care se înfăţişează lovit de paralizie, gestionat slab, insuficient, în faţa unei societăţi

marcată de cotidian şi indiferenţă faţă de problemele publice.

Nemulţumit atât de stat cât şi de societatea civilă, Taine face apel la grupurile asociative ale

societăţii în măsură să-şi asume structurarea acţiunilor individuale şi aplicarea criteriilor de

eficienţă socială la nivelul la care aceasta cere o judecată exterioară conduitelor inter-individuale. 28 Principiul subsidiarităţii O legătură mai strânsă între principiul subsidiarităţii şi a concepţiei despre organizarea statală -

politică a societăţii o realizează gândirea liberală atunci când cere puterilor publice să nu se

amestece în viaţa indivizilor, păstrându-şi rolul de garante ale cadrului legal, instituţional al

acţiunii competitive a membrilor societăţii, a realizării scopurilor lor particulare. In optica

liberalismului numai atributele ,, regale " ale statului sunt acceptabile, legate de apărarea

independenţei şi suveranităţii lui, a identităţii naţionale dar şi aceasta este o idee conexată cu cea

de progres continuu al societăţii civile care se cere protejată în creşterea economică liberă, în

asigurarea securităţii şi prosperităţii fiecăruia.20

De aici, Millon-Delsol va ajunge la teza că „ ideea modernă de subsidiaritate se naşte pe mraniţa

aristoteliciană, creştină şi germanică pentru că nici contestarea liberală a statului nici pozitivismul

naiv nu erau capabile să ofere soluţia echilibrată relaţiei dintre stat şi societatea civilă (respectiv

structurile acesteia); pe când democraţia creştină, cu atenţia sa pentru persoana umană integrată

comunităţii şi lumea germanică, atât de legată de multitudinea suveranităţilor locale prin

îngemănare, puteau oferi o bază a teoretizării principiului subsidiarităţii. Doi autori, G. de Ketteler

şi L. Taparelli sunt consideraţi de către Millon-Delsol deschizătorii unei dezbateri care va duce la

efortul Vaticanului de elaborare a doctrinei sociale a Bisericii.

Cel dintâi introduce noţiunea de drept subsidiar prin care numeşte libertatea comunelor de a-şi

soluţiona autonom problemele sociale, inclusiv cele de învăţământ, cu ajutorul material al statului

şi cu autoritatea lui de a elabora şi impune un anumit cadru legislativ pentru problemele de ordin

general ale societăţii.

Ketteler susţine că grupurile sociale intermediare constituite deci între cetăţean şi structurile de

autoritate pot păstra atât proximitatea faţă de cetăţean, faţă de acţiunile lui, pe care le

responsabilizează prin educaţie cât şi păstrarea acelor subsidii care sunt necesare, dar evitând

centralismul şi opresiunea.

Taparelli va nuanţa viziunea lui Ketteler precizând gradele şi intensitatea intervenţiei etatice în

legătură cu care Thoma distinge trei idei esenţiale în acest sens:

1) idealul este ca statul să nu aibă nici un fel de ingerinţă, el măr-ginindu-se să creeze conditiile-

cadru ale acţiunii individuale; 29 Construcţia Europeană 2) dacă totuşi această atitudine nu este suficientă, statul va furniza o supleantă punctuală;

3) numai în legătură cu o activitate dată, pe care domeniul privat nu o susţine, statul va interveni

el însuşi pentru a se obţine rezultatul necesar sau dorit.

Prin Ketteler ideea subsidiarităţii apare ca opusă nu numai intervenţiei „nefaste" a statului,

generatoarea unei neutralităţi asistenţiale, dar şi rupturii dintre instituţiile prestatoare şi nevoile

reale ale destinatarilor. Grupurile sociale intermediare, de proximitate şi acţiunea lor supletivă vor

179

fi, în doctrina socială creştină, suportul sociologic al regimului politic democratic pe care ea îl

imaginează.

Doctrina creştină, fără a angaja altă opţiune decât cea a democraţiei în formă de regim politic, îşi

sprijină consideraţiile pe câteva teze de bază:

- preeminenţa persoanei umane ca cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu, (personalismul);

- socialitatea omului şi nevoia de a se încadra unor forme de comunitate, (umanismul);

- o ordine socială justă care îmbină satisfacerea nevoii de fericire personală cu căutarea realizării

binelui comun (în muncă şi în familie, prin educaţie);

- un stat care trebuie să vegheze la afirmarea cu responsabilitate a cetăţenilor săi în toate treburile

publice, într-o ordine bazată pe legi (stat de drept);

- respectul autorităţilor publice acordat fiecărei comunităţi de a-şi soluţiona prin propriile

mijloace problemele este incompatibil cu preluarea atribuţiilor particularilor de către instituţii

mai înalte sau de către autorităţi de rang mai înalt decât problema concretă o cere

(subsidiaritatea)}1

Statului i se cere să promoveze binele comun, ca expresie a demnităţii tuturor persoanelor ce

compun societatea, legată strâns de libertatea lor de a se împlini pe ei înşişi. El trebuie să asigure

„ ansamblul condiţiilor sociale care să permită, atât grupurilor cât şi fiecăruia dintre membri,

atingerea perfecţiunii lor într-un mod cât mai deplin şi mai uşor" -se exprima Papa Ioan al XXIII-

lea cu prilejul Conciliului Vatican II.

Prin urmare, subsidiaritatea presupune o acţiune pozitivă a statului de garantare a demnităţii şi

libertăţii umane dar şi o restricţie: 30 Principiul subsidiarităţii de a nu interveni în viaţa oamenilor decât în măsura în care o cere insuficienţa mijloacelor lor

pentru a-şi realiza fericirea. Un echilibru al intervenţiei instanţelor superioare pe de o parte şi al

libertăţii de acţiune a agenţilor colectivi şi individuali, pe de altă parte, este totdeauna funcţie de

împrejurările social-istorice, de cadrul de viaţă concretă pe care şi-l făureşte o comunitate umană.

Dificultatea de a găsi acest echilibru a fost pe deplin probată în secolul nostru de existenţa unor

regimuri politice care au considerat că numai prin intervenţia statului se poate susţine interesul

colectiv şi deci se poate crea un cadru propice dezvoltării fiecărui ins (corporatism, fascism,

socialism-comunist echivalate totalitarismului); după cum s-a probat şi eşecul tendinţelor anarhice.

Nu întâmplător în Germania de după războiul al II-lea, atât ca o replică la nazism cât şi ca o

dorinţă de a exploata experienţa politică a unui popor unitar însă trăind în forme politice federale,

s-a dezvoltat încă în anii '50 discuţia despre principiul subsidiarităţii, sub aspectul finalităţilor lui

sociai-politice nu numai etice, al actelor practice şi al mijloacelor de realizare.

O serie de întrebări reveneau cu regularitate privind datul ontic al realizării lui (o solidaritate

reală, structurată în raport cu anumite ierarhii, generatoare de proiecte politice în care ordinea

cere o clară distiibuţie a competenţelor; o specificare a domeniilor în care subsidiaritatea este

principiu structurant: producţie, educaţie, administraţie, politică, religie în raport cu un ax ideatic

pe care s-a dezvoltat cultura europeană: demnitatea umană, afirmată în libertate).

In deceniile postbelice, principiul subsidiarităţii a invadat diversele preocupări teoretice socio-

umane. Millon-Delsol arată că aplicarea lui se leagă de îndeplinirea unor condiţii ale vieţii sociale

reale:

a) antropologice şi filosofice:

- încrederea în capacitatea actorilor sociali de a degaja un interes general şi grija lor pentru a-l

promova;

- intuiţia pe baza căreia autoritatea nu este deţinătoarea naturală a competenţei absolute în

privinţa calificării şi a realizării interesului general;

b) sociologice:

- voinţa de autonomie şi iniţiativă a actorilor sociali ceea ce presupune că aceştia să nu fi fost

zdrobiţi în prealabil de totalitarism sau infantilizaţi de un stat paternal; 31

180

Construcţia Europeană c) politice:

- existenţa unor structuri federative de putere, în sensul în care instanţe de proximitate îşi asumă

pe deplin exercitarea competenţelor în raport bine definit cu instanţele suverane (trebuie precizată

deci distribuţia competenţelor şi determinată proporţia (intensitatea) mijloacelor utilizate.

Exemplare sunt în sensul materializării principiului subsidiarităţii experienţele politice din

Germania şi Elveţia;

d) culturale:

- mentalităţi puternic înrădăcinate în conştiinţa colectivă privind civismul, refuzul ideologiilor (în

principal liberalism şi totalitarism), cultivarea valorilor morale şi religioase, activismul în forme

asociative pe care omul îl susţine în numele unor valori colective.

Pe baza acestor elemente paradigmatice se construieşte, în optica susţinătorilor acestui principiu,

un anumit „model de organizare social-politică a unei societăţi".

El are în centrul preocupărilor realizarea persoanei umane privită ca agent al propriei sale

condiţii, solidar cu ceilalţi în toate activităţile din societate, care îşi asumă cu semenii sarcina

păstrării coeziunii sociale printr-o coordonare a acţiunilor avute în vedere.

Omul real, concret, participă la viaţa colectivităţii sale urmărindu-şi împlinirea personalităţii în

acord cu realizarea interesului general.

Este o cetăţenie de participare la nivelul cel mai profund şi, în acelaşi timp, cel mai concret al vieţii

sociale, pe baza căreia se dezvoltă şi participarea la viaţa politică. Politica este doar o formă de

realizare a solidarităţii colective izvorâtă dintr-un interes global, general care nu poate şi nu

trebuie să inhibe multitudinea de solidarităţi particulare dintr-o societate, cele care dau culoare

societăţii civile. Statul nu trebuie să intervină în această concretitudine a asumării problemelor

sociale de către oamenii concreţi.

Ideea se opune atât liberalismului cât şi socialismului ca doctiine fie ale a unei individualităţi

egoiste care fragmentează acţiunea colectivă, fie ale unei colectivităţi care singură ştie ce interese

au particularii, ambele însă cerând afirmarea rolului statului de purtător singular al interesului

general. în acest sens, Millon-Delsol notează: „experienţa trecută a epocilor Principiul subsidiarităţii liberale şi a epocilor socialiste lasă să se vadă că dacă (domeniul) privat nu îşi asumă direct o

parte a sarcinilor de interes general, va fi indispensabilă fie sărăcirea conţinutului general, fie

dezvoltarea unui stat tutelar"22

. De aici, opinia potrivit căreia principiul subsidiarităţii are cea mai

puternică susţinere în spaţiul dominat de cultura protestantă, caracterizată de disocierea între

acţiunea profesională şi cea legată de interesul general, între domeniul public şi cel privat23

Pe aceste baze se dezvoltă ideea că realizarea principiului subsidiarităţii impune un nou tip de

societate care să se întemeieze pe o solidaritate reală, profundă, care depăşeşte „solitarul

solidarizat", abstract, prin stat, prin impozite sau prin vot. Este o societate structurată „de jos în

sus" în numele idealului participativ al insului care se angajează liber în slujirea binelui comun

oferindu-şi timpul, energia şi imaginaţia în „acţiuni civice de proximitate" prin care fiecare se

asociază cu alţii în soluţionarea problemelor care i se par neglijate, acolo unde el se consideră

competent şi creativ. Este deci o societate pluralistă care dezvoltă un consens de la sine, o cultură

civică, un spirit (un suflet) care generează o acţiune comună.

Numeroase asociaţii care se nasc în Europa Occidentală de astăzi, nu urmăresc un profit ci

realizarea unei opere benevole, prin care individul se simte solidar cu semenii sai în realizarea

unui obiectiv de cuprindere mai largă.

De aici, o a treia consecinţă a aplicării principiului subsidiarităţii în ce priveşte o redefinire a

distribuţiei sarcinilor sociale între stat şi cetăţeni, între sfera publică şi privată. Deosebirea lor,

realizată în epoca modernă, dusă lafonne extreme de către anarhism şi totalitarism se cere

regândită, pentru că domeniul privat poate decădea în miopie faţă de interesul general iar

domeniul public se poate dovedi incapabil să gestioneze treburile publice. Ca urmare,

redistribuirea sarcinilor va avea ca punct de plecare omul şi grupul său apropiat care îşi vor

asuma competenţe cât nud ample, recurgând la gradele superioare de structurare numai în măsura

181

în care nivelele inferioare sunt incapabile să îşi asume şi să-şi îndeplinească responsabilităţile, în

raport cu finalitatea acţiunii considerate.

Pentru Richard Macroiy noţiunea de subsidiaritate are rezonanţe „conflictuale" în funcţie de

opţiunile celor care o utilizează dar atingând „nervii politici" ai viziunilor despre viitoarea

organizare a Europei.

Federalista îşi văd întărite poziţiile prin apelul la subsidiaritate în timp ce ewoscepticii consideră

că astfel se evită ingerienţa instituţiilor 33 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii europene în proiectele naţionale. Pentru a evita interpretările extiwne, numeroşi autori invocă

rolul hotătâtor al Curţii de Justiţie europene care, având suportul justiţiabilităţii subsidiarităţii în

Tratate, poate judeca de la caz la caz respectarea lui ca un tribunal constituţional24

Fiind un principiu al organizării şi funcţionării UE subsidiaritatea se aplică - în opinia autorului -

la toate politicile Comunităţii (adică la pilierul I) ceea ce face ca Uniunea să aibă deja în conţinut

elementele caracteristice ale unei federaţii. Ar pleda în favoarea acestei interpretări, faptul că

directivele Comisiei se cer transpuse în dreptul naţional iar curţile naţionale au datoria de a judeca

într-o manieră unificată, ca adevăraţi judecători europeni25

Dintr-o altă perspectivă teoretică principiul subsidiarităţii este aşezat în raport cu cel al

autonomiei, Erny Gillen, propunând să păstrăm acţiunea subsidiarităţii penti'u activităţile statului

iar autonomia pentru diviziunile sale. Subsidiaritatea este astfel un principiu pe baza căruia statul

lasă o autonomie a subsistemelor sale, îngăduie o descentralizare a acţiunilor sale, care se

realizează în funcţie de interesele locale, el intervenind supletiv în materializarea lor cu atenţie la

păstrarea identităţii ansamblului pe care îl organizează şi îl conduce ca întreg.

Autonomia nu este libertate de ... (Freiheit von) cât mai ales libertate pentru ... (Freiheit zu)

sugerând ideea că într-o societate autonomia exprimă o acţiune particulară îndreptată spre întreg,

spre totalitate, ceea ce corespunde pe deplin viziunii democrat creştine despre esenţa solidară a

naturii umane.

In această ordine de idei, statul nu este autonom ci suveran, iar în cazul construcţiei Europene,

acţiunea lui exprimă voinţa de a ceda o parte a suveranităţii, laolaltă şi deodată cu ceilalţi

parteneri, către o sti'uctwă nouă, care îi precizează limitele autonomiei, la o acţiune concertată cu

ceilalţi.

Subsidiaritatea intervine în acest raport al statului cu organizaţia internaţională, pe când

autonomia este mai degrabă arta statului de a stimula acţiunea creatoare a unităţilor locale26

Instanţele superioare intervin deci în acţiunile structurilor de jos în două situaţii: când acestea sunt

incapabile să acţioneze cu mijloacele proprii în interesul general sau când acţiunea lor este

contrară acestuia. In primul caz, este pusă în discuţie capacitatea de acţiune a grupurilor sociale

de proximitate pe care o pot constata ele însele (cerând intervenţia corpurilor înglobante) sau pe

care structurile

superioare o pot evidenţia, caz în care, în numele interesului global, acestea intervin pentru a

susţine acţiunea în cauză.

Distribuirea competenţelor în societatea pluralistă nu poate fi decât rezultatul discuţiilor, al

schimbului de argumente prin care fiecare grup îşi apără autoritatea structurării şi acţiunii sale.

Condiţia de bază a aplicării principiului subsidiarităţii o constituie voinţa de acţiune a grupurilor

sociale care îşi poate schimba în timp parametrii determinând o continua redefinire a rolurilor şi

competenţelor.

Odată dovedită incapacitatea unei autorităţi locale de a-şi gestiona propriile interese, intervenţia

unei autorităţi superioare (nu neapărat a statului) devine necesară pentru a suplini efortul de

realizare a binelui comun. Statului îi revine rolul de a fi un garant final (în limitele a ceea ce

cultura şi spiritul epocii îngăduie), al realizării binelui comun şi solidarităţii, în materie de viaţă

economică, educaţie, protecţia mediului.

182

în lumina principiului subsidiarităţii, statul nu are numai un rol de observator al proceselor de

redistribuire a autorităţilor în societate; dimpotrivă, el trebuie să-şi asume un rol activ, incitativ în

crearea condiţiilor de acţiune viitoare pentru colectivităţile locale, într-un bine general pe care

statul este dator sa-l întrezărească în evoluţia istorică.

Cum bine remarca Lothar Roos, conceptul subsidiarităţii are o mare complexitate probată de

faptul că el poate fi pus în legătură cu cel puţin trei domenii ale vieţii social-politice:

- competenţa subsidiară care exprimă ideea de a se apropia nivelele de decizie, de subiecţiii la

care se referă;

- asistenţa subsidiară care înseamnă ajutor, subsidiu instituţionalizat al unui nivel mai înalt către

un nivel mai scăzut acordându-i-se acestuia posibilitatea de a se auto-ajuta;

- revizuirea subsidiară, care precizează posibilitatea ca sti'uctuiile unei anumite ordini să fie

mereu raportate la exigenţele subsidiarităţii, înlocuind elementele învechite.2'

Se observă faptul că subsidiaritatea cuprinde deopotrivă conţinutul raporturilor dintre nivelele de

organizare ale unei societăţi şi modalităţile de a se materializa.

Millon-Delsol remarca în mod justificat dificultăţile culturale (mi mimai de mentalităţi) pe care le

ridică aplicarea principiului Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii subsidiarităţii şi care rezidă în: desacralizarea dreptului prin permanenta adaptare a conţinutului;

depăşirea „egalităţii de aparenţe" dintre oameni pentru a ajuta pe cei ce au cu adevărat nevoie;

realizarea unei solidarităţi „ orizontale " între oameni, care să-i facă tot mai puţin dependenţi de

ideologii distributive sau de mecanisme de gestiune tehnocratică"'.

b) Apariţia termenului în documentele construcţiei europene

Evocarea detenninaţiilor de conţinut ale conceptului subsidiarităţii generează firesc întrebarea

dacă părinţii consh'ucţiei europene au avut sau nu în vedere ca edificiul lor să se structureze,

alături de alte concepte cheie şi în jurul acestuia; altfel spus dacă subsidiaritatea a fost considerată

dintru începuturile Comunităţii Europene un fundament al arhitecturii sau a fost „recuperat" din

matricea culturală a ţărilor vest-europene unde îşi avea un loc latent.

Lectura Tratatelor care au stat la baza Comunităţilor conduce la ideea că autorii lor nu s-au

preocupat de principiul subsidiarităţii, chiar mai mult decât atât nu au avut în vedere precizarea

raporturilor de competenţe între noile instituţii şi statele fondatoare întrucât în prim planul

preocupărilor se aflau cele legate de realizarea practică a obiectivelor penti'u care au fost create

prin acordul de voinţă al statelor fondatoare.

în acest cadru s-a afirmat pregnant rolul Curţii de Justiţie, menită să formuleze regulile

raporturilor de acest tip care s-au extins şi diversificat în timp astfel că în 1964 s-au consacrat

principiile efectului direct şi al primordialităţii dreptului comunitar.28

Prof V. Constantinesco scria în acest sens că pe parcursul consolidării construcţiei europene

repartiţia competenţelor a cunoscut o dinamică la care semnatarii Tratatului de la Roma cu

siguranţă nu se aşteptau. Aici se află explicaţia faptului că extensia lor continuă a fost reflectată în

Actul Unic European (AUE) din 17 şi 28 februarie 1986 şi mai târziu în Tratatul asupra Uniunii

Europene (TUE) semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, iar Comunitatea Economică europeană

(CEE) şi-a schimbat natwa „economică"pe care o avea din 1957 devenind Comunitate Europeană

(CE) aşa cum precizează art. Gl din TUE.

în contextul acestei evoluţii istorice, ideea subsidiarităţii îşi face loc în armătura conceptuală a

construcţiei europene, în formula atribuirii competenţelor sau (competenţei de atribuire în art. 4 al

Tratatului CEE)

pentru a figura apoi în Actul Unic European, în art. 130 R §4, în legătură cu problematica mediului

apărând explicit în articolele B şi 3 B ale TUE, devenind apoi un subiect central al tuturor

dezbaterilor juridice, politice, instituţionale ale funcţionării prezente şi viitoare a Uniunii29

Explicaţia acestui interes este dată nu atât de conţinutul conceptului cât mai ales de materializarea

lui, de consecinţele pe care aceasta le are pentru că într-o exprimare decodificată el ar însemna

183

„cine ce face", la ce palier al raporturilor dintre statele Uniunii şi Instituţiile ei se poate şi trebuie

luată o hotărâre.

Cum bine remarca Patrick Santer, dificultatea de a preciza conţinuturile conceptului provine din

faptul că ab initiopotfi imaginate două perspective ale atacării lui: subsidiaritatea „de sus în jos"

profitabilă instanţelor superioare ale construcţiei europene cărora li se cere să intervină în

realizarea obiectivelor comunitare şi subsidiaritatea „de jos în sus" care cere aceloraşi instanţe să

nu intervină decât în acţiuni care nu pot fi realizate de către instanţele inferioare. (Deşi în

construcţia europeană „inferior" şi superior nu au decât conotaţii, de precizare a unor funcţii şi

competenţe).

Acumularea determinaţiilor de conţinut ale principiului subsidiarităţii s-a realizat în cadenţa în

care înseşi structurile instituţionale ale construcţiei europene s-au precizat, în măsura în care

avansul integrării europene ridica orizonturi noi explorării conceptuale dar şi practicii realizării

ei. Nu este de uitat faptul că ideea integrării europene şi-a început materializarea după al doilea

război mondial mai întâi ca o replică la sursele de criză care au marcat secolele de istorie a

continentului, fiind o căutare a unor soluţii la problemele care au generat conflicte, pentru a le

evita în viitor, pentru a transforma Europa într-un continent al păcii; mai apoi, în numele valorilor

comune de cultură şi de civilizaţie, ale unor state vest-europene s-au căutat formele instituţionale

ale apropierii dintre ele, ale edificării unui cadru de acţiune comună care să materializeze idealul

binelui comun.

Millon-Delsol face distincţia între această comunitate de spirit a ţărilor vest-europene care

acţionează ca un motor al construcţiei „ de jos în sus'' şi un interes general care ar acţiona din

exteriorul statelor, ca un imperativ de moment ce li s-ar impune pentru a-şi uni forţele în vederea

satisfacerii lui. Construcţia europeană se întemeiază pe acest bine comun care nu este doar un

obiectiv moral (în această ipostază 37 Construcţia Europeană binele comun este al întregii umanităţi) ci expresia unei voinţe de a acţiona împreună pentru a-l

materializa care se concretizează în plan politic şi juridic în norme şi instituţii, în structuri

economice din ce în ce mai omogene, menite să asigure prosperitatea oamenilor30

Ideea mi se pare semnificativă pentru înţelegerea ansamblului fundamentelor construcţiei europene

şi este relevant faptul că într-o conferinţă publică remarcabilă marele om de stat luxemburghez şi

activ constructor al Europei unite, Pietre Werner, aprecia că realizarea Uniunii europene este

deopotrivă rezultatul unei necesităţi resimţite de popoarele europene de a trăi laolaltă, eliminând

războaiele pentru totdeauna din relaţiile dintre ele, construind în pace prosperitatea dar şi al

acţiunii voite, conştiente a unor spirite vizionare care au înţeles că în paşi treptaţi dar siguri se

poate crea un climat de certitudine şi de interes comun ca bază a unei solidarităţi de un tip nou.31

Este, în fond, o reunire a binelui comun al fiecărei naţiuni înfr-un bine comun al naţiunilor

europene, garantat de un sistem de drept şi de o construcţie politică, apte să substanţializeze un

sistem comun de valori. Numai convingerea că există o înţelegere comună a condiţiei umane, a

libertăţii, demnităţii şi prosperităţii fiinţei umane poate genera interesul de a acţiona în colectiv, de

a soluţiona împreună problemele economice, sociale, politice sau de altă natură.

Naţiunile europene se unesc în structuri continentale tocmai pentru a soluţiona laolaltă probleme

pe care fiecare în parte, în condiţiile creşterii interdependenţelor planetare nu le pot rezolva. O fac

însă cu convingerea că au împreună valori comune, o identitate culturală europeană care îşi

extrage sevele din secolele de istorie care au clădit pe spiritul Romei şi al Greciei Antice, al

creştinismului dar şi al raţionalismului, care a întemeiat democraţia, statul de drept şi producţia

modernă.

In acelaşi timp, naţiunile europene ţin să-şi păstreze identitatea culturală, modul propriu de a-şi

trăi specificitatea; deseori acest spirit naţional devine naţionalist şi capătă expresia refuzului

structurilor europene în numele ideii că prin construcţia europeană se pierd o serie de atribute ale

suveranităţii naţionale. Se ignoră în acest fel un postulat fundamental al construcţiei europene: ea

184

se realizează prin acordul şi aportul unor state suverane care hotărăsc ele însele asupra calităţii şi

dimensiunilor participării la această construcţie.

Aşa se şi explică faptul că au fost necesare decenii pentru a avansa treptat în crearea unui spaţiu

comunitar cu o viaţă economică 38 Principiul subsidiari taţii relativ unitară (exemplul introducerii graduale, în timp, a monedei unice este revelator) cu instituţii

comune investite cu autoritate, cu politici comune sectoriale sau de ansamblu (vezi dificultăţile

politicii agrare dar şi cele legate de elaborarea şi punerea în lucru a politicii externe şi de

securitate comune - PESC). De aici, tendinţa unor state de a avansa în construcţia europeană cu

numeroase reticenţe, să accepte cu greutate noile formule de structurare a Construcţiei europene

ceea ce l-a făcut pe J. Delors să afirme că „ am deseori sentimentul că subsidiaritatea este, din

păcate, un principiu care se aplică altora şi nu sieşi" de către statele europene32

Există numeroase reticenţe ale statelor de a concede puterilor locale un grad mai mare de

autonomie (vezi ampla dezbatere din Franţa pe această temă) de a conferi un mai larg cadru de

afirmare a euro-regiunilor.

Dezbaterea principiului subsidiarităţii nu poate ocoli conexiunile lui cu un întreg ansamblu de

concepte pe care în zilele noastre îl pun în discuţie teoreticieni din variate domenii, sub semnul

căutării unei noi paradigme a culturii europene la acest sfârşit de secol şi mileniu. Fără a

considera că apariţia sa soluţionează acest set de preocupări nu putem să nu relevăm semnificaţia

majoră a prezenţei post-modernismului în dezbaterea actuală de idei precum şi a feudalismului.33

Pe spaţii ideatice ample, epoca modernă a însemnat afirmarea unor valori specifice ale cunoaşterii

(obiectivitate, reconstrucţie raţională, pozitivism) ale culturii (logos, dorinţa de sinteza, fonnalism)

şi politicii (ierarhie, finalităţi clare, creaţie, individualitate).

Lor le opune post-modernismul eclectismul, hazardul, erosul, indeterminarea, imanenţa şi holismul

adică ceea ce a caracterizat în bună măsură societatea umană pre-modernă cu un corolar politic în

descentralizare, în afirmarea constructivismului social, a istorismului, a rolului grupului

comunitar.

La o privire scurtă asupra polarităţii modern - post-modern, se poate constata cu uşurinţă că

adevărul asupra construcţiei europene depăşeşte aceste poziţii în sensul în care prin instituţiile

comunitare şi funcţionarea lor, raţionalismul modern îşi găseşte ilustrarea cea mai clară dar prin

principiul subsidiarităţii îşi valorifică tradiţiile seculare de viaţă pre-modernă. începuturile

construcţiei europene fac dovada preocupării europenilor de a nu da naştere unor instituţii

suprastatale care să le ştirbească suveranitatea de stat dar. în acelaşi timp, de a-şi da mâna pentru

a edifica împreună structuri de viaţă comună. 39 Construcţia Europeană c) De la concept la principiu de drept

Principiul subsidiaritâţii apare, în lumina consideraţiilor precedente ca un element al

fundamentelor teoretice pe care se poate întemeia organizarea unei societăţi, naţionale sau - cum

este cazul nostru - al celei europene, alături, fireşte, de alte elemente care compun o concepţie

închegată despre ceea ce este şi mai ales despre ceea ce trebuie să fie structura continentului

european.

Pentru a deveni element constitutiv al acestei structuri, principiul subsidiarităţii trebuie convertit

într-o normă de drept, astfel încât viziunea politicofilosofică pe care o implică să se poată

materializa în prevederi normative însoţite de instrumentele necesare promovării, apărării şi

sancţionării lor.

Cum construcţia europeană se realizează şi de pe alte poziţii teoretice, cu motivaţii mai ample

decât cele presupuse de principiul subsidiarităţii este oarecum firesc să constatăm faptul că

arhitectura europeană s-a edificat fără a face dintru început referinţă la el, după cum şi principiul

a avut o evoluţie relativ distinctă de viaţa practică.

185

Au trecut decenii până când principiul subsidiarităţii a fost integrat viziunii de ansamblu asupra

construcţiei europene şi transformat în normă de drept comunitar ale cărei contururi se vor preciza

apoi în raport direct cu întreaga evoluţie a construcţiei europene. Absorbţia principiului în dreptul

comunitar a fost obiect a numeroase dispute de ordin politic şi juridic, mişcarea de idei în jurul

subsidiarităţii având un dublu sens: atât dinspre instituţiile comunitare spre doctrină cât şi dinspre

teoreticieni spre practicieni. Thoma scrie în acest sens că principiul subsidiarităţii, prin el însuşi nu

este o normă de fond substanţială, susceptibilă ca atare de aplicare imediată. El este susceptibil

doar de o aplicare mediată, adică prin intermediul altei norme (sau altor norme. n.n.).

In spiritul doctrinei lui Kelsen, autoarea considera că devenită normă, subsidiaritatea are ca obiect

orientarea procesului de creare şi aplicare a normelor substanţiale: „când acestea sunt elaborate,

organele legislatoare ale dreptului comunitar trebuie să le justifice în raport cu principiul

subsidiarităţii iar aplicarea lor trebuie să respecte, de asemenea, principiul"'"'. în acelaşi sens şi G.

Strozzi considera că principiul subsidiarităţii prin el însuşi nu atribuie competenţe ci orientează

doar exercitarea competenţelor partajate:"' 40 Principiu/ subsidiarităţii Ca principiu şi ca normă el este dinamic, flexibil pentru că, în dependenţă strânsă de evoluţia

integrării europene, poate oferi soluţii diferite. Repartizarea competenţelor, în lumina

subsidiarităţii, evoluează în raport cu construcţia europeană, conferind acestui proces un caracter

tot mai democratic.

In acest sens Jean Jacques Kassel propune relansarea dezbaterilor asupra principiului

subsidiarităţii, în contextul necesităţii de a consolida sti'ucturile Uniunii Europene şi a amplificării

proceselor de lărgire spre ţările care si-au depus candidatura. Autorul constata că această

dezbatere este cu atât mai necesară cu cât se acutizează nevoia unei opţiuni a statelor europene fie

pentru continuitatea principiului interguvernamentalist fie pentru dezvoltarea în practică a

principiului federalist. Kassel crede că introducerea principiului subsidiarităţii a fost „substituirea

abilă a unui cuvânt faţă de care se manifesta rezistenţa a numeroase state membre - în principal a

Regatului Unit - cuvântul „federal".16

într-adevăr fostul prim-ministru John Major afirma la vremea respectivă că termenul subsidiaritate

este cel care salvează Tratatul de la Maastricht, aceasta deoarece atât susţinătorii cât şi oponenţii

acestui Tratat îl acceptă din raţiuni proprii: pentru unii el permite coborârea pretenţiilor

legislative ale comisiei, pentru alţii dimpotrivă principiul consacra axioma potrivit căreia

competenţele comunitare trebuie să fie de atribuire iar subsidiaritatea urmează să determine aceste

atribuţii în toate domeniile de acţiune care ar putea fi mai bine realizate la nivelul Uniunii decât la

nivelul statelor.

Pentru Kassel subsidiaritatea este aidoma săbiei domnului Prudhomme care în funcţie de nevoi ar

servi atât la apărarea instituţiilor cât şi la combaterea lor. Semnificaţia principiului este, sub acest

unghi fundamentală pentru că exprimă trecerea unei comunităţi economice de tip supranaţional la

o uniune europeană cu vocaţie federală. Atât conţinutul subsidiarităţii cât şi, cel al principiilor

conexe (al proporţionalităţii, al eficienţei şi al proximităţii) depind în ultimă analiză de condiţiile

aplicării lor şi de modalităţile de a asigura controlul respectării lor. Şi în prezent şi în perspectivă

manifestarea subsidiarităţii va rămâne la aprecierea liberă atât a instituţiilor europene cât şi a

statelor membre care îşi vor echilibra atribuţiile în funcţie de momentul istoric. în viziunea

autorului, dacă principiul este supus de către instanţele politice şi juridicţionale unui examen

sistematic „el este susceptibil să devină puţin câte puţin un 41 Construcţia Europeană principiu fundamental al legalităţii constituţionale a Uniunii". Devine inteligibil faptul că în

virtutea subsidiarităţii Uniunea Europeană trebuie să procedeze la o permanentă reformă a

instituţiilor sale impusă

186

0 dată în plus de nevoia apropierii instituţiilor europene faţă de cetăţeni, pe de altă parte de

procesele de lărgire a Uniunii, în legătură cu care atât actorii politici cât şi exegeţii sunt de acord

asupra faptului că nu vor impieta asupra bunei funcţionări a Uniunii.

în profunzimea lor, dezbaterile asupra principiului subsidiarităţii vizează, aşa cum s-a văzut cu

prilejul elaborării Tratatului de la Amsterdam, problematica puterii, mai exact a raporturilor de

putere între Instituţiile europene şi Statele membre, între suveranitatea Statelor şi angrenarea lor

într-un mecanism instituţional devenit tot mai integrator, supus unei logici de tip federal. Nu în

ultimă instanţă principiul subsidiarităţii impune o transformare a culturii politice a cetăţenilor care

în ultimii 15 ani au trăit numeroase evenimente centrate pe natura şi evoluţiile Uniunii: două

procese de lărgire reuşite, trei reforme ale Tratatelor, realizarea pieţei interne, multiplicarea de 4

ori a fondurilor structurale, unificarea Germaniei, introducerea monedei unice la

1 ianuarie 1999. în aceste condiţii este firesc faptul că, opinia publică trăieşte sub semnul unor

ambiguităţi şi neînţelegeri asupra a ceea ce Kasselnumeşte „federaţie nebuloasă".

In opinia sa acestea se referă în primul rând la disputele dintre supranaţionalişti şi federalişti pe de

o parte, intergicvernamentalişti pe de altă parte: chiar şi federalişti ca Pierre Werner, Gaston

Thorn, Henri Spaak se îndoiesc de viabilitatea unei uniuni dominată de către una din ţările

europene şi ruptă de Statele Unite. A doua ambiguitate provine din faptul că Uniunea Europeană a

fost rezultatul materializării unor politici economice de tip federativ ascuns, care astăzi, trebuie pus

în lumină şi urmat de soluţii de tip federal în plan politic ceea ce nu toţi actorii politici doresc,

respectiv nu vor să accepte. O a treia ambiguitate provine din faptul că în timp ce ,,puterile regale"

(în domeniul uniunii economice şi monetare, al PESC, al justiţiei şi afacerilor interioare inti'ă înti'-

o măsură sporită în competenţa Uniunii, cuvântul federaţie este trecut sub tăcere. A patra

ambiguitate pe care o trăieşte opinia publică provine din faptul că, în logica Tratatului de Ia

Amsterdam, instituţiile europene doresc să se apropie de cetăţeni ca sursă de legitimare a

atributelor lor de putere şi ca mijloc prin care Europa să poată să facă fală sfidărilor lumii

contemporane (mondializare Principiul subsidiarităţii economică şi informaţională, proliferarea abceselor sociale, naţionale şi locale, criminalitate

transfrontalieră) pe fundalul punerii sub semnul întrebării a virtuţilor statului-providenţă. Toate

laolaltă generează, în opinia publică, sentimentul că această construcţie europeană, ridicată în

numele cetăţenilor, nu le aparţine. Aceste ambiguităţi se repercutează asupra însuşi modului în

care Uniunea Europeană avansează în aceşti ani: într-o cadenţă lentă, cu Tratate complexe, cu

proceduri imprecise, cu o codificare juridică discutabilă (a se vedea modul în care este stabilită

ierarhia normelor) lăsând Comisiei Europene un spaţiu larg de mişcare, ceea ce dă impresia că

întreaga Construcţie europeană este la dispoziţia unei tehnocraţii independente. In ciuda acestor

semne de întrebare, dintr-o perspectivă istorică mai largă, Uniunea Europeană avansează atât în

direcţia consolidării ei cât şi în cea a lărgirii, a cuprinderii unor noi state membre fiind dincolo de

orice îndoială faptul că subsidiaritatea îşi probează capacităţile de structurare a celor două

procese invocate.

Aşa se explică faptul că pentru a-i înţelege mai bine semnificaţiile, principiul subsidiarităţii trebuie

permanent raportat la evoluţia structurilor Comunităţii europene.

Acestea au debutat, cum pare astăzi firesc, cu realizarea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi

Oţelului, o instituţie cu autoritate sectorială dar, aşa cum preconizau autorii ei J. Monnet şi R.

Schumann, cu caracter supranaţional. în comunicatul din 3 iunie 1950 al guvernelor francez,

german, italian, belgian, olandez şi luxemburghez se arată că acestea sunt hotărâte să înfiinţeze

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) pentru a continua acţiunea de pace, de

solidaritate europeană şi de progres economic şi social, prin punerea în comun a producţiei lor de

cărbune şi oţel sub controlul unei înalte Autorităţi care să acţioneze în favoarea unei opere

comune, independentă de guverne dar lucrând pentru aplicarea Tratatului de constituire „ într-un

spirit european":' CECO avea la bază un tratat rigid căci se punea problema reglementării

riguroase a modalităţilor de instaurare a unei pieţe comune (expresia unirii de „jos în sus" a

Europei) prin intermediul unei instituţii de un tip nou care să satisfacă interesele statelor

187

participante prin: asigurarea unui acces egal al tuturor utilizatorilor la sursele de producţie,

supravegherea procesului de stabilire a preţurilor la cel mai jos nivel; ajutorarea modernizării

producţiei şi a respectării regulilor unei concwenţe sănătoase, încurajarea dezvoltării schimburilor

intra-europene prin suprimarea drepturilor de vamă, introducerea de contingente, subvenţii Construcţia Europeană şi practici restrictive, crearea condiţiilor de repartiţie cât mai raţională a cărbunelui şi oţelului la

nivelul de productivitate cel mai ridicat, ameliorarea condiţiilor de viată şi de muncă ale mâinii de

lucru, participarea la sarcinile de readaptare a muncitorilor. Tratatul, semnat la Paris, la 18

aprilie 1951, a fost repede ratificat şi limita Autoritate s-a instalat la Luxemburg, la 10 august 1952

sub conducerea lui J. Monnet.

Celebrul articol 5 al Tratatului stipulează: „Comunitatea îşi îndeplineşte misiunea, în condiţiile

prevăzute de prezentul Tratat, cu intervenţii limitate. Instituţiile Comunităţii îşi exercita activităţile

cu un aparat administrativ redus, în cooperare strânsă cu cei interesaţi:™

în virtutea practicii câştigate în funcţionarea CECO, Tratatul care instituia Comunitatea

europeană semnat la Roma la 25 martie 1957prevedea că rostul acestei instituţii este acela „de a

promova o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în ansambul comunităţii,

o creştere durabilă şi neinflaţionistă respectând mediul, un grad înalt de convergenţă a

performanţelor economice, un nivel de utilizare a forţei de muncă şi de protecţie socială ridicat,

creşterea nivelului şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea dintre statele

membre ":

Cum este posibilă realizarea unor obiective atât de ambiţioase?

Cine are competenţele unor politici şi hotărâri concrete prin care să se apropie calitatea vieţii

social-economice şi politice a oamenilor, prin care să se determine orientarea sectorială şi, în

acelaşi timp, globală, pe un spaţiu geografic foarte mare, îmbinând rolul statelor suverane cu al

instituţiilor comunitare create tocmai în vederea transpunerii în practică a prevederilor Tratatului?

Explicaţia se află în voinţa exprimată a statelor de a-şi uni eforturile pentru soluţionarea

problemelor comune pe care le pune o lume cu tot mai accentuate interdependenţe, cu valori

comune tot mai larg împărtăşite.

Succesul CECO şi eşecul din anii '50 al unei politici de apărare comune au generat convingerea că

o construcţie europeană nu se poate realiza decât prin avansuri bine cumpănite în direcţia unor

structuri instituţionale care să nu lezeze preocupările privind respectul independenţei şi

suveranităţii statelor participante. De aici semnificaţia particulară acordată principiului

subsidiarităţii care cere Comunităţii europene să acţioneze numai în măsura în care obiectivele

urmărite vor fi mai bine realizate la nivelul comunitar decât la nivelul statelor membre pentru că

„nu 44 Principiul subsidiarităţii trebuie făcut ceva împreună decât ceea ce nu poate fi făcut de unul singur sau ceea ce este mai bine

făcut împreună decât în mod individual"40

Articolul 100 alineatul 1 din Tratatul CE stabileşte că instituţiile comunitare elaborează directive

pentru apropierea dispoziţiilor legislative şi administrative ale statelor membre numai în domeniile

care au o incidenţă directă asupra stabilirii şi funcţionării pieţei comune. Se naşte astfel problema

competenţelor şi a distribuirii lor între instituţiile comunitare şi statele membre ale comunităţii.

Gruparea acestora s-a realizat tocmai pentru a face faţă problemelor pe care nu le putea soluţiona

fiecare în parte, sau nu le puteau soluţiona într-un mod satisfăcător, dar a dat naştere instituţiilor

comunitare cărora trebuia să li se acorde fie competenţe exclusive, pentru realizarea sarcinilor cu

care erau investite, fie concurente cu ale statelor, bine precizate în raport cu competenţele

rezervate acestora.

Dacă se urmăreşte istoria construcţiei europene se poate constata că de la Tratatul CECO la cel al

CE apoi la Actul unic, la Tratatul asupra Uniunii şi, în fine, la cel de la Amsterdam, grija statelor a

fost aceea de a atribui noi competenţe instituţiilor europene numai în măsura în care nu erau lezate

temerile şi reacţiile statelor membre faţă de îngustarea atributelor suveranităţii. Cu cât a avansat

188

construcţia europeană cu atât s-au adăugat noi competenţe instituţiilor sale, punând în discuţie

modul democratic al funcţionării acestora, deficitul de democraţie, acuzat cu atât mai riguros cu

cât instanţele interne ale statelor aveau sentimentul tot mai acut că sunt ignorate în procesul

decizional comunitar; deşi este evident faptul că în raport cu amploarea sarcinilor comunitare,

instituţiilor europene ti-ebuia să li se acorde şi competenţe corespunzătoare. Instituţiile comunitare

şi, mai ales, Comisia de la Bruxelles au fost deseori privite ca centre de decizie îndepărtate de viaţa

cetăţenilor din ţările membre, acţionând deseori fără o prea mare transparenţă, într-un mod

birocratic, generator de iritare.

J. Rideau arată că nu este nici în prezent stabilit un echilibru între competenţele instituţiilor

comunitare, existând o disproporţie între unele foarte întinse şi altele foarte limitate41

S-a născut, astfel, o amplă discuţie asupra principiilor de drept şi ierarhiei lor în structurarea

cărora şi-au adus aportul nu numai doctrinarii ci şi instituţiile comunitare şi, în mod deosebit,

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), ale cărei sentinţe şi întreaga 45 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii activitate au dus la structurarea principiilor generale de drept comunitar, ca parte a ordinii

juridice comunitare.42

O primă categorie de principii pe care Curtea le-a considerat ca făcând parte din ansamblul

principiilor generale de drept este cea a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale43

O a doua categorie este cea a principiilor deduse din natura comunităţilor; unele sunt calificate

drept constituţionale (principiul solidarităţii şi al egalităţii între statele membre, al echilibrului

instituţional, al respectului repartiţiei puterilor şi a competenţelor voite de tratate) altele sunt

piloni ai dreptului material comunitar (principiul liberei circulaţii, al liberei concurenţe, al non-

discriminării, al preferinţei comunitare), în general exprimate în Tratate.

O a ti-eia categorie este constituită de principiile de drept internaţional (care sunt apelate rar

pentru principiile de fond, dar unele sunt apelate ca principii de interpretare a tratatelor aşa cum

au fost formulate în art. 31 al Convenţiei de la Vienaprivind dreptul tratatelor},

O a patra categorie este constituită de principiile deduse din dreptul statelor membre, pe care

Curtea le-a formulat, fie pe baza aplicării comparatismului, fie prin transformarea unui principiu

existent în mai multe sisteme juridice în principiu comunitar. Dintre ele sunt evocate frecvent (fără

a ţine seama de sursa lor) principiul securităţii juridice, al încrederii legitime, al respectului

drepturilor câştigate, al proporţionalităţii, al aspectelor generale de procedură, al egalităţii, al

bunei administrări.

De o atenţie deosebită se bucură principiul proporţionalităţii, caftind cel mai legat de cel al

subsidiarităţii, întrucât face trimitere la acele dispoziţii ale tratatelor, conform cărora intervenţiile

autorităţilor comunitare (Tratat CEE, art. 40 §3) sau ale statelor naţionale (art. 36 CEE) trebuie să

se limiteze la unnărirea obiectivelor enunţate. Dificultatea respectării acestui principiu este vădită

în întreaga consti-iicţie comunitară, dai- mai ales în domeniul politicii agrare şi în cel al liberei

circulaţii a mărfurilor.

în fapt, nu există un domeniu al dreptului comunitar în care să nu fie invocat principiul

proporţionalităţii44

, ceea ce l-a determinat pe Nicolas de Sadeleer să-l numească un cal Troian al

Pieţei interne. Această judecată porneşte de la faptul că principiul proporţionalităţii este în mod

particular desemnat „să arbitreze şi să hotărască asupra conflictelor care apar cu ocazia

exercitării unei puteri determinate,

punând în balanţă urmărirea unui obiectiv şi interesele generale sau private care pot fi

ameninţate.4s

In acest fel principiul autorizează controlul mijloacelor folosite în raport cu scopul urmărit pentru

a menaja cât mai bine posibil alte interese legitime. Pe această bază instanţa de judecată poate

invalida acel act care se dovedeşte a fi excesiv în raport cu obiectivul pe care-l urmăreşte.

Precizarea este necesară atunci când se cercetează raporturile dintre Comunitatea europeană şi

statele membre, care sunt ţinute de către Tratate să le respecte, derogările fiind îngăduite de

189

articolul 36 numai în condiţiile în care răspund unor cerinţe imperioase de interes general. De aici

dificultăţile judecătorului comunitar de a aplica Principiul proporţionalităţii, motiv pentru care

avocaţii generali au propus trei teste la care trebuie să răspundă modalităţile de aplicare.

Primul test, cere să se stabilească legătura de cauzalitate între măsura naţională şi obiectivul

urmărit de către aceasta fiind numit şi criteriul adecvării.

Al doilea test cere să se precizeze caracterul indispensabil al măsurii naţionale pentru atingerea

obiectivului; dacă o măsură concurentă se dovedeşte capabilă să ducă la acelaşi scop cu mai

puţine piedici măsura în litigiu poate fi cenzurată. Faptul acesta cere judecătorului să compare

măsurile capabile să ducă la atingerea rezultatului dorit, reţinând pe cea care prezintă mai puţine

inconveniente.

Acest test se mai numeşte criteriu al necesităţii şi este considerat „ anticamera controlului

proporţionalităţii stricto-sensu ".

Al treilea test cere ca inconvenientele pe care le provoacă măsura în litigiu să nu depăşească „ in

globo " avantajele sale. în acest caz judecătorul trebuie să stabilească un calcul al costurilor şi

beneficiilor.

Dată fiind complexitatea aplicării principiului proporţionalităţii', autorul consideră că judecătorul

este pus de fapt în faţa unui conflict de valori, el fiind un adevărat arbitru, care-l obligă să fie pe

deplin informat asupra diferenţelor de interese. Cazul „vacii nebune" este în acest sens ilustrativ

pentru că exporturile Marii Britanii de carne bovină, care prezenta riscul îmbolnăvirii unei mari

populaţii au fost interzise în numele importanţei fireşti acordate protecţiei sănătăţii. Principiul

proporţionalităţii implică aşadar nu numai o cântărire cantitativă a lucrurilor ci şi o apreciere

calitativă a lor.

46 47 Construcţia Europeană Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în câteva hotărâri pe care le-a adoptat, a instituit o

jurisprudenţă pe baza căreia statele membre trebuie să respecte principiul proporţionalităţii în

exercitarea competenţelor lor. Sancţiunile sunt concepute ca urmare numai în raport cu obiectivele

comunitare, ceea ce impune o armonizare a prevederilor legislative din fiecare stat membru.

Numeroase speţe au fost tratate de această manieră în privinţa liberei circulaţii a mărfurilor

persoanelor şi capitalurilor, a protecţiei consumatorilor, a ordinii şi a moralităţii publice.

Desigur, proporţionalitatea sancţiunii normei comunitare este încă funcţie de interesele particulare

ale statelor. De aceea, doctrina adaugă acţiunii lui un alt principiu, cel al distribuirii

competenţelor în interiorul Comunităţilor. Ambele principii, atât cel al proporţionalităţii cât şi cel

al atribuirii competenţelor sunt rudele cele mai apropiate ale principiului subsidiarităţii, pentru că

primul vizează intensitatea normei, pe când ultimul priveşte necesitatea ei şi cerinţa de a o aplica.

P.A. Fer al scrie că principiul proporţionalităţii este cel mai legat de construcţia practică

comunitară şi, în mod firesc, s-a aplicat şi dezvoltat prin jurisprudenţă Curţii. Tratatele constitutive

ale Comunităţilor au prevăzut posibilitatea înfiinţării unui Tribunal de primă instanţă căruia să i se

stabilească competenţele în legătură cu probleme strict delimitate. în 4 octombrie 1988, printr-o

decizie a Consiliului acest Tribunal a fost creat precizându-i-se competenţele de jurisdicţie asupra

unor fapte complexe care sunt obiect al recursului unor persoane fizice şi morale (întreprinderi şi

asociaţii de întreprinderi angajate în acte individuale) împotriva Comisiei sau a altor instituţii

comunitare vizând funcţia publică europeană şi sancţiunile instituţiilor europene faţă de diverşi

agenţi.

Acordând Tribunalului de primă instanţă competenţe jurisdic-ţionale în speţe cu un caracter bine

determinat s-a lăsat Curţii un spaţiu mai amplu de mişcare pentru a contribui la construirea

dreptului comunitar, la interpretarea omogenă a normelor lui. Principiul proporţionalităţii nu-şi

pierde, în evoluţia construcţiei europene, valoarea şi semnificaţia, pentru că el precizează că în

punerea în lucru a unei competenţe, dacă Comunitatea are de ales între mai multe moduri de

190

acţiune, ea trebuie să reţină, la o eficienţă egală, pe cel care lasă cel mai mare grad de libertate

statelor, întreprinderilor şi particularilor.46

48 Principiul subsidiarităţii Precizarea unui principiu şi a unei acţiuni comunitare trebuie să ţină seama de faptul că mijloacele

pe care le angajează trebuie să fie proporţionale cu obiectivul urmărit, astfel încât el să fie cel mai

puţin constrângător; el presupune că forma intervenţiei legislative să fie cea mai lejeră, pentru a

nu aduce atingere suveranităţii statelor şi nici chiar susceptibilităţilor naţionale. Aşa se explică

faptul că potrivit Tratatului CE, art. 3-B, principiul proporţionalităţii are un câmp de aplicaţii largi

referindu-se nu numai la competenţele exclusive ale Comisiei ci şi la cele concurente. Iată textul:

„ Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi

sunt trasate de prezentul Tratat. în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea

nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele

acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre şi pot fi mai

bine realizate la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii avute în vedere.

Acţiunea Comisiei nu excede ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului Tratat".47

Doctrina reţine şi o altă interpretare a raporturilor dintre aceste principii puse în discuţie. L.

Cartou menţine aprecierea potrivit căreia principiul subsidiarităţii doreşte să echilibreze relaţia

dintre instituţiile europene şi statele membre atât sub aspectul finalităţilor politice şi al preceptelor

juridice care să le materializeze cât şi sub cel al competenţelor care revin instituţiilor comunitare

în raport cu instanţele naţionale. In acest sens, Cartou reţine complexitatea conotaţiilor

principiului subsidiarităţii care s-au pus în relief mai ales după semnarea Tratatului de la

Maastricht. In viziunea profesorului francez „subsidiaritatea nu are ca obiect repartizarea

competenţelor înfre state şi instituţii competente, care este rolul Tratatelor. Rolul lui este numai de

a regla exercitarea competenţelor instituţiilor ". In acest sens, principiul subsidiarităţii ar reuni

ti~ei criterii: al legalităţii, al oportunităţii şi al proporţionalităţii.41

* Acestor criterii li se supune

exerciţiul competenţelor comunitare. Conform lor, comunitatea acţionează numai în limitele

competenţelor şi obiectivelor prevăzute de Tratate şi numai în virtutea unei 'necesităţi (ale căror

coordonate sunt de asemenea determinate). Această necesitate este numită de Cartou oportunitate.

Infine, criteriul proporţionalităţii sau al intensităţii precizează faptul că instituţiile comunitare nu

trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatelor. 49 Construcţia Europeană Pentru Cartou principiul subsidiarităţii trebuie privit în raport cu două idei fundamentale:

1) el reglează exerciţiul competenţelor şi nu atribuirea lor, astfel că nu poate schimba echilibrul

acestor competenţe;

2) conform concluziilor Preşedinţiei UE adoptate ca document oficial de către Consiliul

European de la Edimbourg din decembrie 1992, aplicarea principiului subsidiarităţii trebuie să

contribuie la menţinerea integrală a „acquis-ului comunitar". Punerea lui în practică nu poate

schimba nici echilibrul instituţiilor, nici competenţele atribuite lor, aşa cum au fost stabilite de

către ti'atate şi aşa cum sunt interpretate de către Curtea europeană de Justiţie. în acelaşi timp,

statele nu sunt dispensate de îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-au asumat conform art. 5 din

Tratat.

Cartou precizează faptul că la Consiliul European de la Edimbourg principiul subsidiarităţii a fost

legat şi de rolul de control al Curţii Europene de Justiţie ceea ce înseamnă că el nu are un efect

direct.49

Pe cale de consecinţă; Comisia europeană ar trebui să aibă bine precizate competenţele

sale exclusive în raport cu care să se determine competenţele concurente, partajate cu statele

Uniunii. Ori acest fapt nu este prevăzut de Tratate şi de aceea criteriul poate fi aplicat numai

competenţelor partajate pe când criteriul intensităţii se aplică la toate competenţele.

Comisia a acordat atenţie, tocmai datorită consolidării poziţiei principiului subsidiarităţii,

stabilirii modalităţilor de determinare a competenţelor care îi revin în mod exclusiv, folosind două

clase de criterii: una, precizată în art. 175 Tratat CE prevede faptul că există o obligaţie de a

191

acţiona faţă de care îşi asumă responsabilitatea exclusivă pentru că angajează funcţionarea

Comunităţii; cealaltă, prevede faptul că statele nu se sesisează de puterea de intervenţie unilaterală

a Comisiei. Combinând aceste elemente, Comisia considera că o competenţă exclusivă este

conferită obligatoriu Comunităţii, însoţită de o obligaţie de rezultat, măsurată prin prisma

obiectivului de realizat. în acest sens, Comisiei i-ar reveni următoarele competenţe exclusive:

- suprimarea obstacolelor liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor;

- precizarea regulilor de concurenţă; 50 Principiul subsidiarităţii - stabilirea politicii comerciale comune (art. 113);

- organizarea comună a pieţelor agricole;

- conservarea resurselor piscicole şi organizarea comună a pieţei produselor de pescuit;

- determinarea elementelor esenţiale ale politicii transporturilor.

în schimb, competenţele partajate nu se bucură de o atenţie specială nici sub unghiul definirii nici

sub cel al determinărilor de conţinut pentru că, scrie Rideau „orice competenţă non-exclusivă este

în mod necesar sau partajată sau naţională (sub rezerva respectării primatului dreptului

comunitar).1'0

Nefiind definite de către Tratate competenţele partajate se determină cu ajutorul a două criterii: al

necesităţii şi al intensităţii.

Criteriul necesităţii intervenţiei comunitare precizat în art. 3B al. 2 se referă la mijloacele

(instrumentele) de care dispune Comunitatea pentru a interi'eni caz cu caz, pe care Comisia îl

numeşte test al eficienţei comparate pentru că pune faţă în faţă mijloacele de care dispun statele şi

cele de care dispune Comunitatea, Comisiei revenindu-i:

a) acţiuni legislative (reguli comune, armonizări şi apropieri legislative);

b) acţiuni comune (constând în parteneriate şi programe stabilite împreună cu statele

membre);

c) acţiuni complementare (menite să ajute statele în realizarea unor politici determinate ca de ex.

In domeniul sănătăţii, educaţiei);

d) intei-venţii potenţiale, de genul celor precizate în art. 235 din Tratat (inclusiv sub forma unor

ajutoare financiare) unele angajând fie proceduri constrângătoare fie neconstrângătoare care fac

apel la diverse fonne de parteneriat şi colaborare.

Criteriul necesităţii se mai referă la efectele scontate, pentru a stabili care acţiune se poate realiza

mai bine la nivel comunitar (comisia vorbeşte de „testul valorii adăugate"), lăsând statelor,

întreprinderilor şi particularilor, în acelaşi timp, un larg spaţiu de libertate de acţiune.

Acest criteriu este însoţit de cel al intensităţii (după expresia Comisiei) sau al proporţionalităţii

(după expresia doctrinei) numit de Rideau al moderaţiei deoarece acţiunea Comunităţii este ţinută

să nu exceadă ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Tratatelor. 51 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii de unde referinţa lui la alegerea procedurilor, a modalităţilor de intervenţie la limitele utilizării

mijloacelor atunci când procedura este constrângătoare.

în ultimii ani, Comisia a acordat importanţă simplificării procedurilor sale devenite deseori prea

detaliate şi deci greoaie, fapt criticat deoarece îndepărtează acţiunea Comisiei de spiritul

Tratatelor. Principiul subsidiarităţii trebuie să lase statelor membre maximum de margine de

intervenţie în realizarea obiectivelor comunitare. De aici două preocupări ale Comisiei pe care ea

le-a precizat ca subiecte ale Conferinţei interguvernamentale de la Torino:

- rolul directivelor sale, de cadre generale ale acţiunii statelor trebuie privilegiat faţă de cel al

reglementărilor ceea ce impune precizarea unei ierarhii a nomelor, însoţită de revederea

clasificării actelor comunitare;

- rolul Comisiei în gestiunea şi controlul acţiunii propuse. De aici, opinia unor autori pofrivit

căreia Tratatul UE vizează mai puţin modalităţile de realizare a intervenţiei comunitare şi mai

192

mult condiţiile şi nivelele inte?yenţiei, ceea ce constituie o ambiguitate de care Comisia poate

profita accentuând aspectul „eficacităţii" faţă de cel al democraţiei în pregătirea acţiunilor.

P. Alexis Feral notează că atâta timp cât nu se precizează raporturile dintre tipurile de competenţe,

din raţiuni politice, este mai corect să considerăm competenţa comunitară ca o excepţie de la

competenţa de stat şi nu ca o competenţă de principiu. De aici, aprecierea dată la Consiliul de la

Copenhaga (21-22 iunie 1993) activităţii Comisiei care nu trebuie să prezinte propoziţii decât

atunci când consideră că ele satisfac criteriul subsidiarităţii. Datele confirmă această apreciere:

dacă în 1992 Comisia a elaborat 166 de directive, în 1994 ea a propus numai 46. Dar este probabil

că acest fapt se explică nu atât prin aplicarea principiului subsidiarităţii cât mai ales prin

încheierea proceselor de constituire a pieţei interne a UE.

Pentru aceasta însă, în diversele Tratate care au marcat consolidarea construcţiei europene

principiul subsidiarităţii a trecut de la faza unei prezenţe implicate la faza unui enunţ clar pentru

ca în prezent să se manifeste preocuparea pentru corecta lui aplicare.

Dacă în Tratatele CEC O (ari. 95) şi EURATOM (art. 203) se stipula faptul că instituţiile pot

exercita competenţe neprevăzute doar

dacă există necesitatea realizării unui obiectiv comunitar, în Tratatul CE (art. 85 şi 86), se

precizează faptul că regulile comunitare au preeminenţă pentru o serie de politici (a concurenţei în

principal) care privesc raporturile dintre statele membre (pentru raporturile cu terţi competenţele

rămânând naţionale). Acelaşi lucru este valabil pentru politicile vizând operaţiunile de concentrare

a întreprinderilor, întrucât Consiliul din 21 decembrie 1989 a prevăzut notificarea obligatorie şi

autorizarea lor numai dacă aceste operaţiuni au dimensiuni comunitare, celelalte fiind supuse

controlului naţional.*1

Un alt exemplu este oferit de modul în care Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a procedat

la recunoaşterea echivalenţei legislaţiilor naţionale în jurisprudenţă, renunţând la a cere

Comunităţilor să armonizeze tehnicile detaliate chiar atunci când între ele apăreau contradicţii. Ca

urmare, Comisia s-a mărginit la a elabora directive privind elementele esenţiale ale unei unificări

indispensabile în materie.*' Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în ce priveşte echivalarea diplomelor. S-a

dezvoltat astfel o subsidiaritate procedurală prin care statele însele, în organismele economice,

dezvoltă acţiuni comune.

Mai târziu, în Actul Unic European, art. 130R, L 54 s-a adăugat problematica mediului în lista

competenţelor ce se judecă prin prisma principiului subsidiarităţii, precizăndu-se că în materie

„Comunitatea acţionează în măsura în care obiectivele fixate (prezervare, protecţie, îmbunătăţirea

mediului, contribuţia la protecţia sănătăţii persoanelor, utilizarea prudentă şi raţională a

resurselor naturale) pot fi mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor,

considerate izolate. Fără a prejudicia anumite măsuri având un caracter comunitar, statele

membre asigură finanţarea şi executarea lor".

Acceptarea preeminenţei normei europene faţă de cea naţională şi considerarea normei europene

ca o componentă a celei naţionale a permis şi descentralizarea jurisprudenţei în materie, intrată în

competenţa judecătorilor naţionali.

Problematica competenţelor a fost reluată cu ocazia elaborării TUE. Numeroase preparative

începute încă în 1975 de către Comisie, luări de poziţie ale unor importante personalităţi (Raportul

Tindemans din 1976, Raportul Delors din 1989, Raportul Giscard dEstaing) şi instituţii

(Parlamentul european cu proiectul său de Tratat din 1984, Consiliul european de la Strasbourg cu

Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor din 9 decembrie 1989,

Consiliul

53 Construcţia Europeana European de la Dublin (25-26 iunie 1990) care a decis deschiderea Conferinţei

interguvernamentale) au generat două atitudini: una care cerea ca principiul subsidiarităţii să

primească expresie juridică într-un articol de tratat, alta care cerea o listă a competenţelor între

care să se afle şi subsidiaritatea.

193

d) Locul subsidiarităţii în sistemul instituţional

Dincolo de deosebirile de accent, principiul subsidiarităţii exprima preocuparea Comunităţii de a-

şi structura mai bine instituţiile şi regulile lor de funcţionare. Se conturau două tendinţe cu incon-

testabil conţinut politic; una legată de consolidarea rolului instituţiilor comunitare, a

competenţelor lor, implicând în timp o uniune politică a Europei, cealaltă îngrijorată de

perspectiva unei limitări în timp a atributelor suveranităţii de stat. Subsidiaritatea oferea un punct

de echilibru al celor două tendinţe, vizibilă fiind dorinţa avansului Uniunii dar şi permanentele

temeri ca Bruxelles-ul să nu devină un centru supranaţional al Europei. Problema competenţelor

părea a-şi găsi în principiul subsidiarităţii o soluţie dinamică, deoarece Comunitatea îşi asuma şi

declina competenţele pe măsură ce unitatea economico-socială se consolida „la baza Uniunii",

câştigurile comunitare putând fi astfel apărate de către fiecare stat.

Reţine, sub acest unghi, poziţia semnificativă a Parlamentului european şi a Parlamentelor

naţionale adoptată la Conferinţa comună de la Roma din 27-30 noiembrie 1990, care cerea ca

principiul să facă parte din preambulul Tratatului, interpretarea lui politică fiind hotărâtoare,

lăsând Curţii de Justiţie să precizeze delimitarea competenţelor. In schimb, reglementările

economice, culturale şi sociale concrete rămân de competenţa jurisdicţiilor naţionale.54

în acelaşi sens, Comisia susţinea în 1990 că legile (între care erau cuprinse şi directivele) trebuie

diferenţiate de reglementări care precizau doar modalităţile de aplicare a legilor. Legile urinau să

se aplice de către autorităţile naţionale şi comunitare, în vederea realizării apropierii dintre

mecanismele lor de acţiune. Cu prilejul acestor dezbateri, J. Delors arăta că aici se confruntă, de

fapt, două logici: una a separaţiei puterilor, care a inspirat iniţial organizarea instituţiilor

sistemului comunitar, şi cealaltă a subsidiarităţii. Principiul subsidiarităţii Ce a reţinut TUE din aceste dezbateri? TUE a reţinut mai întâi voinţa politică a statelor

Comunităţii de a continua procesul creerii unei uniuni neîncetat mai strânse între popoarele

Europei, însă , în acelaşi timp, cu grija de a limita acţiunea comunitară la cadrele Tratatului, la

realizarea obiectivelor lui „ în condiţiile şi potrivit ritmurilor care îi sunt prevăzute, în respectul

principiului subsidiarităţii aşa cum este el definit în art. 3B din tratatul instituind Comunitatea

europeană ".

în acelaşi timp, TUE considera că procesul decizional în cadrul Uniunii va fi cât mai apropiat de

cetăţeni (Art. A) chiar dacă în realizarea obiectivelor sale Uniunea se va dota cu mijloacele

necesare pentru atingerea obiectivelor sale şi pentru a duce cu bine politicile sale (Art. F §3)

impunând concluzia potrivit căreia Comunitatea va acţiona condusă de scopurile ei înalte penti-u

care are competenţe conferite de tratate, dar îşi va impune o „autocenzură" (Rideau) asupra

intervenţiilor nemăsurate. In acest punct al discuţiilor privind competenţele se vădeşte rolul Curţii

de Justiţie, singura instituţie în măsura să cumpănească asupra depăşirii limitelor subsidiarităţii

\în cazul competenţelor concurente (partajate). S-a propus chiar, de către unii autori, ca acţiunile

Comunităţii să fie în prealabil supuse unui aviz al Curţii pentru a evita recursul la judecata sa în

procesul aplicării hotărârii comunitare dar ideea nu a fost reţinută.

Ca urmare, principiul subsidiarităţii se manifestă în o serie de domenii (educaţie Art. 126 §1, Art.

127 §1 formaţie profesională, Art. 128 §2, cultură, Art. 129 §1, sănătate publică etc.) unde

acţiunea comunitară este dorită de către statele membre şi este respinsă în altele (conţinutul

învăţământului şi organizarea sistemului educativ sunt de competenţa statelor, Art. 126 §1, etc).

In unele domenii, principiul subsidiarităţii îşi va limita în timp sfera de acţiune, ca de exemplu, în

faza a IlI-a a UEM când gestionarea euro va fi de competenţa BCE; în schimb, în altele principiul

are o mare putere de acţiune cum este cazul PESC.

Aspecte interesante ridică sub unghiul subsidiarităţii întregul pilier III al construcţiei europene

(cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interioare, asupra cărora vom reveni la capitolul

corespunzător.

Este de remarcat faptul că principiul subsidiarităţii are în interpretarea exegeţilor săi un caracter

dinamic. Ca şi Kassel, Patrick Santer consideră că acest dinamism provine din chiar ambiguitatea

194

principiului care înseamnă pentru unii o cale de protejare a suveranităţii statelor faţă de excesul

intervenţiilor comunitare, pe când pentru alţii 55 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii înseamnă extinderea competenţelor comunitare în condiţiile în care o Europa mai amplă şi mai

profundă îşi propune obiective tot mai ambiţioase pe care Statele nu le pot realiza (de unde

remarca primului-ministru luxembourghez Jean-Claude Juncker „fiecare cu subsidiaritatea lui").

Se poate deci analiza subsidiaritatea de sus în jos întemeind acţiunea comunităţilor sau de jos în

sus legitimând acţiunea statelor. Ambele tendinţe interpretative se regăsesc în textele diverselor

consilii europene. Astfel, Consiliul European de la Roma din 1990 menţiona „importanţape care o

are principiul subsidiarităţii nu numai atunci când este vorba de extinderea competenţelor Uniunii

ci şi atunci când este vorba de punerea în lucru a politicilor şi deciziilor Uniunii". Această

precizare i-a îndemnat pe unii autori să considere că principiul subsidiarităţii are mai întâi o

funcţie politică sau supraconstituţională în repartizarea competenţelor între comunităţi şi statele

membre şi o funcţie juridică prin care se reglementează exercitarea competenţelor comunităţilor5;

deşi principiul subsidiarităţii nu este un principiu de atribuire a competenţelor, el putând doar

influenţa negocierile legate de această atribuire. ^

La câteva luni după semnarea Tratatului de la Maastricht, Consiliul European de la Lisabona (26-

27 iunie 1992) a cerut Comisiei europene un raport asupra principiului subsidiarităţii, pe care

aceasta l-a prezentat, la 27 octombrie acelaşi an, Consiliului de miniştri şi Parlamentului

european, în care se cerea stabilirea unui acord interinsti-tuţional legat de definirea şi aplicarea

principiului. Potrivit Comisiei, „principiul subsidiarităţii nu determină competenţele ce sunt

atribuite Comunităţii; Tratatul este cel care o face. Este vorba de un principiu reglator important

al exercitării acestor competenţe; el nu se aplică domeniilor care ţin de competenţa exclusivă a

Comunităţii şi care , în mod logic, ţin de raţiunea ei de a fi. Simţind că principiul subsidiarităţii

poate genera o ruptură de acţiunea statelor, Comisia declara că şi în cazul competenţelor

exclusive, acţiunea ei nu trebuie înţeleasă ca exclusivă, penti'u că obiectivele ei sunt în fapt

obiectivele tuturor statelor, însă, acestea trebuie să recunoască în materie primordialitatea acţiunii

comunitare. Un acord interinstituţional ar trebui prin urmare să definească limpede şi să

delimiteze cu precizie competenţele prevăzând pe de o parte dispoziţii relative la intensitatea

acţiunii comunitare iar pe de altă parte principii de colaborare între instituţii.

Aceste idei au fost reluate la Consiliul European de la Edimbourg (11—12 decembrie 1992) care

rămâne un moment de referinţă în evoluţia conceptului subsidiarităţii pentru că l-a legat atât de o

întărire a rolului Comisiei în promovarea iniţiativelor legislative cât şi de o reală respectare a

identităţii naţionale a statelor, de o apropiere a procesului decizional de

cerinţele cetăţenilor. De aici, ideea că art. 3B al. I trebuie interpretat în sensul următor

„competenţa naţională este regula în timp ce competenţa comunitară este excepţia cu observaţia

că, asumarea unei competenţe comunitare trebuie să aibă ca premisă caracterul transnaţional al

chestiunii astfel ca acţiunea să fie justificată iar absenţa ei să fie considerată o abatere de la

cerinţele tratatului.

în ce priveşte al. 3 al Art. 3B, Consiliul European de la Edimburg a cerut statelor să-şi asume în cel

mai înalt grad iniţiative şi acţiuni care pot traduce obiective comunitare, reducând la minimum

sarcinile financiare şi administrative ale acţiunii comunitare.

Prin aceste precizări, Consiliul European a dorit, pe de o parte, să facă mai eficientă acţiunea

instituţiilor comunitare, dar, pe altă parte, să limiteze acţiunea principiului subsidiarităţii

„calmând disputele legate de ratificarea Tratatului de la Maastricht".

In acelaşi timp, conform Tratatului, instituţiile europene aveau datoria să examineze conţinutul Art.

A şi B privitoare la prevederile care trebuiau revăzute într-o nouă conferinţă interguvernamentală,

cea deschisă la Torino (1996) şi încheiată la Amsterdam în 1997.

La 10 mai 1995, Comisia si-a prezentat raportul său către grupul de reflexie al CIG centrat pe

ideea necesităţii de a clarifica exercitarea competenţelor sale şi deci modul de materializare a

195

principiului subsidiarităţii care incumba nu numai obligaţii politice de conduită ci şi clarificări de

ordin juridic. Discuţia era importantă — subliniază Feral -sub aspect principial deoarece

subsidiaritatea trebuia să legitimeze competenţele comunitare şi să marcheze graniţa dintre ele şi

competenţele naţionale, în cadrul unei evoluţii destul de rapide a problemelor transnaţionale, tot

mai numeroase. De asemenea, precizările cerute îmbracă o serie de consecinţe practice,

răspunsurile la problematica construcţiei europene trebuind să fie tot mai rapide şi mai eficiente.

Nu trebuie uitat faptul că în paralel cu construcţia europeană se manifestă opiniile ostile unei

creşteri a rolului instituţiilor europene, o dorinţă de a „renaţionaliza" competenţe acordate deja

acestora.'8

In acest context, Raportul Comisiei considera că pentru noile iniţiative legislative recursul la

principiul subsidiarităţii şi la cel al poporţionalităţii facilitează alegerea obiectivelor şi reduce

numărul iniţiativelor ce se pot lua; pentru actele legislative în vigoare este posibilă o reexaminare

menită să le simplifice, dar aceasta implică o mai bună codificare a legislaţiei; pentru actele

viitoare principiul Construcţia Europeană subsidiarităţii va acţiona în direcţia simplificării lor; nu este însă limpede - considera Comisia -

faptul că fiecare stat conferă propria sa interpretare principiului subsidiarităţii.

La toate aceste discuţii s-au adăugat dezbaterile mai tranşante ale juriştilor care în doctrină au pus

problema reducerii competenţelor Comisiei ca o consecinţă a respectării principiului

subsidiarităţii39

, în special în domeniul turismului, securităţii civile şi sănătăţii.

Discutată a fost şi necesitatea revizuirii ort. 235 din Tratatul CE care prevede că ,,dacă o acţiune a

Comunităţilor apare necesară pentru a realiza funcţionarea pieţei comune, unul dintre obiectivele

Comunităţii, fără ca prezentul Tratat să fi prevăzut puterile de acţiune, Consiliul, statuând în

unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului european, poate lua

dispoziţiile corespunzătoare". Unele state au cerut suprimarea problematicii lui. Altele au ignorat

spiritul Tratatului pentru care a fost clar că obiectivele propuse nu vor putea fi atinse prin

precizarea unor competenţe riguroase, lăsând instituţiilor Comunităţii o anumită margine de

acţiune. Tocmai de aceea Art. 235 nu poate fi suprimat ci, printr-o reformulare poate da satisfacţie

acelor state care, în numele subsidiarităţii, cer o mai limpede delimitare a competenţelor, o

distingere mai clară a rolului fiecărei instituţii şi, în mod particular, o sporire a rolului

Parlamentului european.

Guvernele statelor membre UE au avut o atitudine diferenţiată faţă de principiul subsidiarităţii.

Guvernul german a elaborat cea mai amplă luare de poziţie, propunând o „ listă a subsidiarităţii"

referitoare la dispoziţiile legislative din Uniune care trebuiesc permanent reexaminate astfel încât

să fie cât mai clar delimitate competenţele UE şi statelor membre. în studiul său, Feral a realizat

ordonarea diverselor poziţii ale statelor pe cele două atitudini de bază:

a) păstrarea art. 3B şi aplicarea principiului subsidiarităţii: Parlamentul european, Comisia

europeană, Consiliul (interesat de relaţia principiului cu acquis-ul comunitar), Belgia, Grecia (o

aplicare sistematică a principiului), Spania, Italia, Luxemburg, Olanda (consolidarea

acţiunii principiului), Portugalia, Austria (aplicarea strictă a principiului) Finlanda, Suedia,

Anglia.

b) modificarea principiului subsidiarităţii în conţinut şi în forme de aplicare: Germania,

Danemarca. Franţa, Comitetul regiunilor susţin fie refommlarea principiului, fie redefinirea şi

clarificarea lui60

Interesantă a apărut opinia Comitetului Regiunilor definitivată la 3 iulie 1995 care a avut în vedere

atât o reformulare a principiului Principiul subsidiarităţii subsidiarităţii, cât şi a modurilor sale de aplicare. în acest sens, se propune extinderea câmpului

sau de acţiune de la exerciţiile competenţelor partajate între Comunitate şi statele membre la

partajul competenţelor şi al responsabilităţilor între toate nivelele de organizare a conducerii,

reprezentate în Uniunea Europeana. O ierarhie a normelor apare astfel ca indispensabilă pentru a

preciza la nivelul Comunităţii, al statelor, al regiunilor şi comunelor europene competenţele şi

196

ierahia lor verticală. Fireşte, se cere introducerea în art. 3B a unei prevederi potrivit căreia

Comunitatea intervine şi în cazul în care regiunile, nu numai statele nu-şi pot realiza obiectivele,

ceea ce desigur nu a fost reţinut în noul Tratat de la Amsterdam.

Alte opinii relevante au fost lansate de către grupul de reflexie al Uniunii condus de către Carlos

Westendorp, instituit la Messina (la patru decenii după conferinţa care, în acelaşi loc a însărcinat

pe P.H. Spaak să elaboreze un raport privind realizarea unei Pieţe unice, instituită doi ani mai

târziu). Raportul Messina II Westendorp propune păstrarea prevederilor art. 235 şi considerarea

subsidiarităţii nu ca un principiu abstract ci ca o orientare continuă a partajului de competenţe

între Comunitate şi statele membre, care trebuie supus unui control permanent, nu numai din

partea Comisiei şi a Curţii de Justiţie ci şi a parlamentelor naţionale.

Mai mult, unii membri ai Comisiei au propus introducerea unei „clauze de caducitate" pe baza

căreia Comisia ar fi trebuit să consulte un comitet parlamentar (reprezentanţi ai parlamentelor

naţionale) înaintea oricărei iniaţive legislative. Nici aceste sugestii nu au fost reţinute la

Amsterdam.

în schimb, toate dezbaterile din ultimii ani s-au concentrat asupra modalităţilor optime de control

al modului în care principiul subsidiarităţii este pus în practică şi respectat, respectiv controlat de

juridicţia comunitară şi naţională. Curtea europeană de Justiţie este instituţia chemată să vegheze

la modul în care subsidiaritatea este respectată de către instituţiile comunitare, să exercite un

control a posteriori al modului în care sunt respectate Tratatele.

Curtea s-a exprimat în privinţa impregnului politic pronunţat al principiului dar a arătat în acelaşi

timp că este pe deplin competentă să se pronunţe asupra caracterului valid sau nevalid al

acţiunilor comunitare al legislaţiei ei, întrucât a acumulat o experienţă suficient de bogată în

aplicarea principiului conex - cel al proporţionalităţii - care are, de asemenea, conotaţii politice.

Jurisprudenţa Curţii a fost chemată să se pronunţe asupra existenţei, absenţei sau limitelor

competenţelor comunitare, asupra

I 58 59 Construcţia Europeană condiţiilor de îndeplinit pentru a utiliza art. 235 sau măsurile de armonizare cerute de articolele

100 şi 100 A din Tratatul CE.

în Comunitatul Curţii din 20 decembrie 1990, se arată: competenţele prevăzute prin Tratat, penti-u

a statua asupra recursurilor directe, cooperarea strânsă cu juridicţiile naţionale, instituită prin art.

177 din Tratat şi competenţele încredinţate Curţii prin protocoalele anexe la anumite convenţii

între statele membre, au combinat, în sânul unei singure instituţii, funcţiile de judecător ordinar,

judecător administrativ şi judecător constituţional. In această ultimă calitate, Curtea statuează

asupra competenţelor respective ale Comunităţii şi ale statelor membre în domeniile la care se

referă Tratatul; ea salvgardează echilibrul instituţional instaurat de acesta; controlează respectul

drepturilor fundamentale şi a principiilor generale de drept de către instituţii şi chiar de către

statele membre atunci când ele pun în lucru dreptul comunitar; statuează asupra relaţiilor dintre

dreptul comunitar şi dreptul naţional; statuează asupra obligaţiilor statelor membre faţă de

comunitate şi asupra datoriilor instituţiilor comunitare faţă de statele membre.

în avizul Curţii se exprimau rezerve faţă de introducerea unei proceduri specifice de aplicare a

principiului subsidiarităţii, care ar fi putut pune în cauză „acquis-ul" comunitar, precum şi de

utilizare a jurisprudenţei naţionale în probleme comunitare.

Sintetizând ansamblul preocupărilor legate de viitorul Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam

a introdus o serie de prevederi care sunt menite să consolideze Uniunea şi, în acelaşi timp, să o

pregătească pentru a cuprinde noi membri care şi-au exprimat voinţa de a se integra UE. Desigur,

Tratatul de la Amsterdam nu a lansat proiecte spectaculare (aşa cum după Actul unic european s-a

prevăzut o piaţă unică iar după Maastrict moneda unică) multumindu-se cu înnoiri mai degrabă de

197

ordin tehnic, nu lipsite însă de semnificaţie pentru construcţia europeană. De aici ideea că Tratatul

de la Amsterdam nu este nici o explozie de noutate dar nici un prilej de văicăreală61

El a dat expresie atât voinţei statelor membre de a-şi consolida unitatea şi de a pregăti extinderea

spre ţările Europei Centrale şi de Est cât şi limitelor la care aceste procese sunt supuse,

determinate de voinţa, nu totdeauna unanimă şi univocă, a diverselor state ale Uniunii.

In principal, structura „pe piliere" a Uniunii se păstrează, în fiecare domeniu introducându-se

elemente noi, conducând la ceea ce Vlad Constantinesco a numit cooperarea întărită (cooperation

renforcee = enhanced cooperation). La o privire asupra principalelor părţi care cuprind

„modificări de fond" se constată frecvenţa termenului în T.A.: renforcement de la cohesion (art. 1

§2), Une union sans cesse plus etroite entre Ies 60 Principiul subsidiarităţii peuples de VEurope (§4), renforcement de la cohesion e'conomique et sociale (Art. B), renforcer la

protection des droits et des interets des ressortissants (Art. B alineatul al treilea)62

.

Deşi nu este — în opinia noastră — o revoluţie copernicană în istoria integralii europene, aşa cwn

s-au grăbit să se exprime unii autori, introducerea termenului de cooperare întărită a determinat o

mai riguroasă precizare a proceselor politico-jwidice ce trebuie să marcheze construcţia

europeană la nivelul celor trei piloni dar şi a terminologiei folosite care a vehiculat o confuzie

semantică (V. Constantinesco) între flexibilitate, geometrie variabilă, integrare diferenţiată

,,nucleu dur", „Europe a la carte", cooperare mai strânsă în pofida prevederilor Tratatelor privind

realizarea unei comunităţi bazată pe un ansamblu de reguli (să adăugăm, în spirit cartezian, clare

şi precise) consimţite în mod liber de către toate statele participante.

Construcţia europeană dovedeşte însă că nu toate statele conferă aceleaşi semnificaţii termenilor

prin care aceasta se defineşte, după cum nu toate statele îşi asumă în mod omogen aceleaşi teme

comunitare pentru a le materializa.

în acelaşi timp, însă trebuie recunoscută complexitatea acestei construcţii, care impune aproape de

la sine sarcini tot mai ample şi mai diversificate pentru instituţiile comunitare, concomitent cu

angajarea statelor membre atât în asumarea temelor comunitare cât şi în salvgardarea intereselor

naţionale. Este explicabil faptul că regula unităţii şi uniformităţii dreptului comunitar să fi fost

mereu evocată dar nu întotdeauna respectată. Chiar şi la semnarea TUE s-au făcut cunoscutele

excepţii pentru Marea Britanie şi Danemarca (protocolul ,,opting out" semnat cu ocazia TUE) în

numele ideii că trebuie respectată diversitatea de condiţii economice, sociale, culturale şi politice

dar şi păstrată direcţia integrării europene.

Din perspectiva lărgirii în continuare a UE spre ţările Europei Centrale şi de Est această tema de

reflexie are o importanţă covârşitoare atât pentru comunitate cât şi pentru ţările candidate. Etapele

de până acum ale lărgirii (la 9 la 12 şi la 15 state) au angajat ţări cu o structură economică,

socială şi chiar axiologică relativ asemănătoare. De acum, se pune problema integi-ării unor ţări

cu mari particularităţi, izvorâte din stadiul istoric în care se află, din complexele procese de

tranziţie spre valorile Occidentului. Aşa se explică faptul că, cel puţin sub unghiul problematicii

subsidiarităţii, apare firească dorinţa instituţiilor UE de a vedea, în ţările candidate, asimilat mai

întâi faimosul acquis communauîaire care să omogenizeze normele juridice, facilitând apropierea

celorlalte domenii de viaţă socială de specificul celor existente în UE.

Vlad Constantinesco crede că din perspectiva lărgirii UE şi a sporirii sarcinilor organismelor

comunitare, introducerea principiului Construcţia Europeană Principiul sitbsidiarităţii diferenţei şi diversităţii va antrena renunţarea la considerarea drept tabu-uri a postulatelor

tradiţionale ale unităţii şi uniformităţii dreptului comunitar. In acelaşi timp, însă Uniunea nu poate

renunţa la ceea ce constituie însăşi substanţa ei - acţiunea comună a statelor pe baza unor norme

acceptate de către toţi partenerii - ceea ce a dus la precizarea principiului cooperării întărite ca

expresie a voinţei comune de realism şi eficienţă63

198

In acest fel, un grup semnificativ de state pot continua procesele de apropiere instituţională

comunitară fără a obliga ceilalţi parteneri să păstreze cadenţa integrării. Ilustrativă este sub acest

unghi atitudinea Uniunii faţă de Acordul Schengen, elaborat şi aplicat la început de un număr

restrâns de state dar odată cu Tratatul de la Amsterdam extins la nivel comunitar; din nou însă cu

excepţia Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei, care sunt legate cu toate ţările nordice (inclusiv cu

unele state nemembre în UE) într-un acord de liberă circulaţie, ceea ce le cere un răgaz istoric de

adaptare.

Pentru prof. Constantinesco, principiul cooperării întărite nu apare încă suficient de clar elaborat

dar îngăduie constatarea că regimul juridic şi modalităţile cooperării întărite se ordonează în jurul

unei structuri cu „ două etaje ".

Un prim volet este prevăzut de aii. 43 (fost K15) care prevede ca „statele membre care îşi propun

să instaureze între ele o cooperare mai strânsă pot recurge la instituţiile, procedurile şi

mecanismele prevăzute de prezentul Tratat şi Tratatul instituind comunitatea europeană".

O posibilă interpretare avansată de către prof. Constantinesco ar fi aceea că potrivit art. 43 statele

dornice pot dezvolta acţiuni de cooperare întărită în afara celor prevăzute de Tratate, cu condiţia

generală de a nu contraveni prevederilor lor, ceea ce ar însemna aplicarea unui precept general al

dreptului internaţional.

O altă posibilitate este dată de interpretarea art. 3B privind competenţele organizaţiei

internaţionale (în cazul nostru a Comunităţii) în numele obiectivului pentru care a fost creată, care

presupune o acţiune de bună credinţă a statelor pentru realizarea acestui obiectiv. In acest caz,

acţiunea unei părţi a statelor Comunităţii se distinge de a ansamblului statelor componente. în

opinia lui Vlad Constantinesco numai principiul „ cooperării întărite" poate susţine o acţiune a

unui grup de state în sensul realizării obiectivului Tratatelor, la care să se ataşeze în timp toate

celelalte, în numele bunei credinţe. De altfel, art. 43 Ut. B precizează: „cooperarea întărită"

respecta principiile numitelor Tratate şi cadrul unic al Uniunii".

Prof Constantinesco considera că cel puţin pilierele I şi II ale Uniunii, referitoare la construcţia

comunitară şi la afacerile interne şi

justiţiei se pretează la realizarea cooperării întărite, aşa cum prevede clauza generală cu cele 8

condiţii cumulative, care se referă la statele membre, pe de o parte, la cele privind integritatea şi

integralitatea construcţiei comunitare, pe de altă parte.

Prima condiţie cere ca angajarea cooperării întărite să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii,

prezervarea şi servirea intereselor ei, ceea ce înseamnă că statele care angajează cooperarea

întărită nu pot acţiona în acest sens decât în ultimă instanţă „atunci când obiectivele Tratatelor nu

ar putea fi atinse aplicând procedurile pertinente care sunt prevăzute65

In nici un caz prin

cooperarea întărită nu se poate institui un directorat al unui număr restrâns de state.

A doua condiţie importantă vizează numărul de state care pot recwge la cooperarea întărită.

Potrivit art. K15, §d, aceasta trebuie să cuprindă cel puţin majoritatea statelor membre, adică la

numărul actual de state din Uniune cel puţin 8 dintre ele (Art. 148 din Tratatul CE alineatul 1

prevede cerinţa majorităţii simple pentiii a declanşa o asemenea iniţiativă.

A treia condiţie decurge din spiritul Tratatelor şi se referă la durata acestei cooperări întărite. Art.

205 §2 nu încurajează iniţiative care nu pot contribui la consolidarea Uniunii, deci la care să nu se

alăture în timp toate statele membre, ceea ce implică o limitare a duratei acestui tip de cooperare.

A patra condiţie se referă la chestiunile procedurale ale instituirii cooperării întărite sub două

aspecte.

Cel dintâi vizează modul de adoptare a deciziilor în materie. Art. Kl6 precizează în acest sens că

„în scopul adoptării actelor şi deciziilor necesare punerii în aplicare a cooperării vizate la art.

K15, dispoziţiile instituţionale pertinente ale ... tratatelor se aplică. în acelaşi timp, dacă toţi

membrii Consiliului pot participa la deliberări, numai cei ce reprezintă statele membre participante

la cooperarea întărită iau parte la adoptarea deciziilor". în plus, conform §2 al art. K16 „

cheltuielile rezultând din punerea în lucru a cooperării întărite, altele decât cheltuielile

199

administrative ocazionate de instituţii sunt în sarcina statelor membre care participă, cel puţin

dacă Consiliul, statuând în unanimitate, nu hotărăşte altfel".

TUE nu precizează conţinutul actelor ce pot fi adoptate în materie de cooperare întărită, lăsând în

acest sens statelor libera iniţiativă.

Al doilea aspect vizeză rolul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (C.J.C.E.), al

competenţelor ei în materie de cooperare întărită. Confonn aii. L din Tratatul Amsterdam, ele se

referă la realizarea prevederilor Tratatelor, inclusiv cu modificările ulterioare, astfel că o

cooperare întărită, în aceste limite, poate face obiectuljurisprudenţei Curţii.

62 Construcţia Europeană Celelalte condiţii ale art. K15 (după noua numerotare Art. 43), K16 şi K17 (respectiv art. 44 şi 45)

sunt, în acelaşi sens remarcat mai sus, expresia dorinţei de a proteja integralitatea şi integritatea

construcţiei europene. Cooperarea întărită trebuie să fie deschisă tuturor statelor, îngăduindu-le să

se alăture în orice moment la o asemenea cooperare. De asemenea, cooperarea întărită „nu

afectează nici acquis-ul comunitar nici măsurile luate cu titlul altor dispoziţii ale Tratatelor" după

cum nu afectează „competenţele, drepturile, obligaţiile şi interesele statelor membre care nu

participă" la cooperarea întărită.

în schimb, statele membre aplică, în măsura în care sunt implicate, actele şi deciziile adoptate

pentru a realiza cooperarea la care participă iar statele care nu participă nu împiedică realizarea

cooperării de către statele care participă la ea.

Ca urmare, cooperarea întărită nu va pune în lucru un sistem instituţional distinct de cel prevăzut

în Tratate.

Toate acestea l-au determinat pe prof. Constantinesco să considere că principiul cooperării întărite

acceptă doar iniţiative excepţionale, cu caracter antrenant pentru ansamblul construcţiei europene

şi numai după ce s-a probat faptul că recurgerea la ea este singura capabilă să ducă la

îndeplinirea obiectivelor Tratatelor, adică are o dublă semnificaţie pozitivă. In plus, cooperarea

întărită este extrem de îngrădită în materia pilierului unu (unde Comunitatea europeană are

structuri consolidate) dar este incitativă pentru al treilea pilier, afaceri interne şi justiţie, realizabil

prin acţiuni de cooperare şi în care acqis-ul comunitar este încă slab. Art. 11 (fost 5A) din Tratatul

Amsterdam precizează condiţiile de fond ale acţiunilor statelor în vederea unei cooperări

consolidate, într-o formulare, cel puţin curioasă în care se spune că „statele membre care îşi

propun să instaureze între ele o cooperare întărită pot fi autorizate (subl. ns.), în respectul aii. K15

şi K16 ale TUE, să recurgă la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute de prezentul Tratat,

cu condiţia ca acea cooperare avută în vedere:

a) să nu cuprindă domenii relevând din competenţa exclusivă a comunităţii;

b) să nu afecteze politicile, acţiunile sau programele comunităţii;

c) să nu atingă cetăţenia Uniunii şi să nu facă discriminarea între resortisanţii statelor membre; 64 Principiul subsidiarităţii

d) să rămână în limitele competenţelor conferite Comunităţii prin prezentul Tratat;

e) să nu constituie nici o discriminare nici o piedică a schimbwilor între statele membre şi să nu

provoace nici o distorsie a condiţiilor de concurenţă dintre ele.

Autorizaţia la care se referă §1, subliniat de noi, este acordată de către Consiliu care statuează cu

majoritate calificată la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European.

Chiar dacă nu sunt încă precizate competenţele exclusive ale Comisiei, autorii Tratatului au dorit

să marcheze prin aceste cinci condiţii (care se adaugă la celelalte 8 precedente) dorinţa lor de a nu

fi în nici un fel afectată construcţia europeană, lăsând însă, în acelaşi timp, cel puţin formal, spaţiu

de mişcare pentru iniţiativele statelor, încercând să dea corp principiului subsidiarităţii. Este cazul

cetăţeniei europene, care decurge din preceptul liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor,

capitalurilor, serviciilor şi care nu poate accepta o cooperare întărită între un număr oarecare de

state astfel contravenindu-se prevederilor Tratatelor; este cazul tuturor acţiunilor care sunt puse în

200

lucru de Comunitate, în virtutea competenţelor acesteia legate de schimburile înti'e state şi de

condiţiile de concurenţă faţă de care o cooperare întărită ar apărea contrarie.

Tratatul de la Amsterdam este însoţit de un protocol asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi

proporţionalităţii care „ constituţionalizează " după expresia lui Constantinesco, texte de valoare

juridică inegală, datorate fie Curţii de Justiţie fie actelor normative ale instituţiilor comunitare (în

principal ale consiliilor europene de la Binningham din 16 octombrie 1992 şi Edimburgh 11—12

decembrie 1992 şi ale acordului interinstituţional semnat de către Parlament, Consiliu şi Comisie

la 25 octombrie 1993 privind procedurile de punere în lucru a principiului subsidiarităţii).

Protocolul nu are deci mari ambiţii dar este semnificativ pentru voinţa de a preciza raporturile

dintre comunitate şi statele membre şi de a determina mai riguros competenţele Curţii de Justiţie.

„înaltele Părţi Contractante determinate să fixeze condiţiile de aplicare ale principiilor

subsidiarităţii şi proporţionalităţii enunţate la art. 3B din Tratatul instituind Comunitatea

europeană, pentru a defini mai precis criteriile de aplicare a acestor principii şi a face astfel ca ele

să fie observate în mod riguros şi aplicate în manieră mai coerentă de către toate instituţiile

dornice să facă astfel încât luarea deciziei să aibă loc la un nivel cât mai apropiat posibil de

cetăţenii Uniunii" exprima limpede aceste aprecieri66

65 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii Protocolul precizează că aplicarea celor două principii respectă dispoziţiile generale şi obiectivele

Tratatului, menţinându-se în întregime acquis-ul comunitar şi echilibrul instituţional, principiile

Curţii de Justiţie în legătură cu raportul dintre dreptul naţional şi cel comunitar.

Principiul subsidiarităţii trebuie să orienteze modul în care competenţele Comunităţii trebuie

exercitate fiind „un concept dinamic" care permite extinderea acţiunii Comunităţii atunci când

împrejurările o cer şi, invers, o limitează şi o opresc atunci când ea nu se justifică.

Orice acţiune legislativă comunitară trebuie să se sprijine pe argumente ce fac obiectul unei

declaraţii care justifică şi demonstrează cu indicatori calitativi şi cantitativi faptul că principiul

subsidiarităţii este respectat iar acţiunea comunitară este întemeiată.

Art. 5 al Protocolului este şi mai explicit întrucât prevede că pentru a fi justificată acţiunea

comunităţii trebuie să răspundă celor două aspecte ale subsidiarităţii: obiectivele acţiunii propuse

să nu poată fi realizate de manieră suficientă prin acţiunea statelor membre în cadrul sistemului lor

constituţional naţional şi pot fi deci mai bine realizate printr-o acţiune a Comunităţii. Pentru a

determina faptul că aceste condiţii sunt îndeplinite, Protocolul cere să se urmărească trei linii

directoare:

- chestiunea examinată să aibă aspecte transnaţionale care nu pot fi reglate de manieră

satisfăcătoare prin acţiunea statelor membre;

- o acţiune numai la nivel naţional sau absenţa acţiunii comunităţii ar fi contrară exigenţelor

tratatului (ca de ex.: necesitatea de a corecta distorsiunile concurenţei, de a evita restricţiile

deghizate ale schimburilor sau de a întări coeziunea economică şi socială) ori ar leza în mod

deosebit interesele statelor membre,

- o acţiune dusă la nivel comunitar ar prezenta avantaje manifeste legate de dimensiunile şi de

efectele sale, în raport cu o acţiune la nivelul statelor membre.

In ce priveşte forma acţiunii comunitare, art. 6 prevede ca ea să fie atât de simplă pe cât o impune

o execuţie eficientă, o realizare adecvată a obiectivului „ Comisia nu va legifera decât în măsura

necesară şi va acorda preferinţă directivei mai degrabă decât reglementării respectiv directivei-

cadni faţă de măsurile detaliate", „atunci când este posibil, lăsând instanţelor naţionale alegerea

formelor şi mijloacelor de a aplica documentul comunitar".

Cât priveşte natura şi întinderea acţiunii comunitare, măsurile Comunităţii trebuie să lase o

margine de decizie cât mai mare posibilă planului naţional, într-o compatibilitate cu obiectivul şi

cu exigenţele Tratatelor. Art. 7 arată că „fără prejudicierea legislaţiei comunitare.

trebuie vegheată respectarea practicilor naţionale bine stabilite, precum şi organizarea şi

funcţionarea sistemelor juridice din statele membre ".67

201

în cazul în care aplicarea principiului subsidiarităţii conduce la renunţarea la o acţiune a

Comunităţii, statele membre sunt ţinute sâ-şi conformeze acţiunea regulilor generale enunţate în

art. 5 al T.A., luând măsuri de asigurare a executării obligaţiilor care le incumbă, abţinându-se de

la orice măsură care ar risca să compromită realizarea obiectivelor Tratatului.

Comisiei i se cere ca, la rândul său, să procedeze la largi consultări înainte de a propune textele

legislative şi să publice documentele legate de aceste consultări, exceptând cazurile de urgenţă şi

de confidenţialitate. De asemenea, Comisia trebuie să-şi motiveze pertinenţa fiecărei propuneri în

raport cu principiul subsidiarităţii, explicând detaliile subiectului mai ales în probleme de

finanţare, unde Comisia va face astfel ca fiecare sarcină financiară sau administrativă revenind

Comunităţii, guvernelor, autorităţilor locale, operatorilor economici şi cetăţenilor să fie cât mai

scăzută posibil şi pe măsura obiectivului de atins.

Comisia va trebui să prezinte în fiecare an un raport privind realizarea art. 3B Consiliului

European, Parlamentului şi Consiliului, transmis, de ase-menea, Comitetului regiunilor şi

Comitetului Economic şi Social. Celelalte instituţii vor realiza un examen al progreselor realizate

de către Uniune în aplicarea principiului subsidiarităţii şi o reexaminare a respectării lui, conform

regulilor fixate de tratate. Tratatul de la Amsterdam nu aduce modificări directe principiului

subsidiarităţii - aşa cum bine remarca Fr. Thoma - nici explicaţii sau clarificări substanţiale legate

de interpretarea sau aplicarea lui.

Atâtprof Constantinesco cât şi Fr. Thoma apreciază însă unele avansuri în ce priveşte modalităţile

de cooperare între statele Uniunii puse sub semnul flexibilităţii, al unei cooperări întărite între

anumite state şi pe anumite domenii, într-o perioadă de timp limitată constituindu-se astfel structuri

intermediare între Uniune, pe de o parte, şi statele membre, pe de altă parte, de lărgirea ei prin

cuprinderea a noi state - aşa cum s-a hotărât la Consiliul European de la Luxemburg din

decembrie 1997. Mai ales al doilea aspect vizează şi România, inte-resată de intrarea ei în

Uniunea europeană şi deci dornică de a asimila atât filosofia construcţiei europene cât şi acquis-ul

comunitar.

în ce priveşte construcţia comunitară, noile dimensiuni ale principiului subsidiarităţii pun în faţă o

serie de opiuni politice fundamentale pe care Tratatul de la Amsterdam le-a împins spre necesitatea

de a le formula explicit şi de a le propune construcţiei europene.

66 67 Construcţia Europeană Aceste opţiuni sunt, mai întâi, impuse de problematica repartizării competenţelor în cadrul

structurilor Uniunii şi între aceasta şi statele membre.

Principiul subsidiarităţii este legat, prin problematica repartizării competenţelor în structurile

Uniunii Europene, de o temă mai largă, discutată amplu cu prilejul Conferinţelor

interguvernamentale, aceea a reformei instituţionale angajând în esenţă caracterul federal al

viitorului continentului nostru sau păstrarea actualului mecanism interguvemamental. Atâta timp

cât această alternativă nu este tranşată în mod clar în favoarea uneia dintre soluţii discuţia despre

perfecţionarea mecanismului instituţional nu face altceva decât să caute modalităţile de apropiere

între statele membre pentru a găsi formulele unor luări de decizii mai rapide şi ale punerii lor în

practică.

Fr. Tlioma scrie în această ordine de idei că întreaga discuţie asupra tipurilor de competenţe şi a

asumării lor este o construcţie a dochinei şi a jurisprudenţei. Astfel, Claude Delmas, preocupat de

partajul competenţelor între Uniune şi statele membre introduce termenul de „federalism

funcţional" ca mod de organizare politică în care are loc un partaj al competenţelor între un

ansamblu şi statele membre, înţeles fiind faptul că relaţiile lor, informele evoluate ale

federalismului, simt relaţii de drept intern şi nu relaţii de drept internaţional. Este necesară, în

consecinţă, distincţia între atribuţii şi competenţe pentru a înţelege conţinutul unei puteri.

Atribuţiile se determină prin enumerare concretă, într-un anume fel chiar fizică, a materiei pe care

202

o cunoaşte o autoritate determinată. Competenţele, dimpotrivă, se determină, prin gradul de putere

de care dispune autoritatea considerată pentru exercitarea atribuţiilor sale68

Specificul federalismului funcţional ar fi dat — în optica autorului de faptul că atribuţiile se referă

la un domeniu restrâns iar competenţele nu sunt supreme, nu comportă competenţa competenţei.

Thoma susţine că dreptul comunitar utilizează o metodă particulară de repartizare a competenţelor

deoarece porneşte de la enunţarea unei serii de obiective funcţionale impunând simplaminte cutare

sau cutare obligaţie de rezultat Comunităţii sau statelor membre (de ex.: ari. 113 şi 12).

Tratatele se exprimă în termeni de sarcini şi obiective atribuite Comunităţii (art. 2 şi 3 la care se

adaugă alte articole pentru a preciza finalităţi specificele domenii) ceea ce duce la ideea că în

atribuirea competenţelor ar opera o,, schemă funcţională "pe care însăşi Curtea de Justiţie a

vehiculat-o de la începuturile activităţii ei, atunci când a precizat că Comunitatea este o persoană

de drept public, care are capacitatea de a-şi exercita funcţiile şi numai acestea, având competenţe

de atribuire, deci limitate. 68 Principiul subsidiarităţii Aceeaşi idee este susţinută şi de H. Bribosia care scria în 1992 că „sistemul Tratatului este

implicit, neuniform şi corespunde într-o bună măsură unui proces dinamic de punere în lucru a

competenţelor funcţionale"69

în acelaşi sens, reţinem ideea lui A. Tizzano potrivit căreia, dacă suntem ţinuţi de texte,

reconstituirea competenţelor materiale ale comunităţilor trebuie operată pe baza fiecăreia dintre

diferitele reguli ale tratatelor, determinând nu numai materiile care fac obiectul lor ci, în chip

necesar, natura şi întinderea puterilor care sunt, în fiecare caz, atribuite Comunităţii în aceaste

materii70

De aici, ideea că fiecărui obiectiv îi corespunde o competenţă funcţională, fără ca deţinătorul

competenţei şi limitele acţiunii sale exacte să fie definiţi în mod expres în texte. Prin urmare pe cale

de consecinţă — deţinerea competenţei şi limitele ei sunt flexibile şi dinamice.71

O asemenea fluiditate a conceptelor este probată de Krausser care, analizând obiectivul „

realizarea pieţei interne " constată că el se înfăptuieşte printr-o competenţă funcţională care

antrenează numeroase domenii tradiţionale ale dreptului (comercial, al concurenţei, al muncii, al

educaţiei, bancar); aceasta devine o competenţă de răscruce.

Ar fi deci firesc să considerăm că în materie de competenţe există o puternică împletire între cele

ale Comunităţilor şi cele ale statelor.

Odată cu TUE obiectivele construcţiei comunitare devin mai ample şi mai profunde, generând

temerea că „centrul" va specula elasticitatea competenţelor Uniunii, favorizând un federalism pe

care europenii nu sunt pregătiţi să-l susţină.71

Tocmai pentru a garda suveranitatea statelor, TUE a dezvoltat principiul subsidiarităţii, menit să

completeze şi să corecteze principiul funcţionalităţii.

In lipsa unei distincţii clare între tipurile de competenţe este preferabil să ne imaginăm o axă, un

continuam al competenţelor mergând de la cele exclusive ale Comunităţilor spre blocul celor ce

sunt partajate şi apoi la cele exclusive ale statelor, într-un exerciţiu variabil al competenţelor care

respectă atât primordialitatea normei comunitare cât şi exercitarea fluctuantă a competenţelor

partajate fie de către Comunităţi, fie de către state, după cerinţele construcţiei europene.

Sancţionarea unui eventual conflict între norma naţională şi cea comunitară poate urma mai multe

căi. Ţinând seama de primordialitatea normei comunitare, un stat are datoria de a o integra siste-

mului juridic propriu, judecătorul naţional sancţionând-o hi ipostaza de judecător comunitar. 69 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii Dacă norma comunitară intră în conflict cu norma naţională conform principiului subsidiarităţii,

Curtea de Justiţie va fi mai puţin înclinată să-l recunoască şi să-l sancţioneze preferând juridicţia

de speţă: în cazul educaţiei, sănătăţii, culturii marca subsidiarităţii fiind puternică, operând cu

criterii mai degrabă politice, va da câştig de cauză statului pe când în domeniile mari ale

construcţiei europene va da câştig de cauză normei comunitare. Există şi posibilitatea ca un stat, în

203

legătură cu exercitarea unor competenţe partajate să nu se sesizeze de conflictul de norme lăsând

de la sine să se afirme prioritatea normei comunitare. De aici ideea a numeroşi autori potrivit

căreia principiul subsidiarităţii are rang constituţional, este un principiu primar al construcţiei

europene, cu valoare superioară în rang şi anterioară în timp punerii sale în lucru.

Semnificaţia principiului subsidiarităţii pentru construcţia europeană poate fi pusă în evidenţă şi

prin considerarea capacităţilor sale operatorii în diverse domenii. Dacă analizăm concluziile

Consiliului European de la Edinbourg din 11-12 decembrie 1992 constatăm că în ordinea juridică

principiul nu este încărcat cu consecinţe directe chiar dacă interpretarea şi verificarea

conformităţii cu el sunt supuse controlului Curţii de justiţie a Comunităţilor, pentru chestiunile

legate de TUE. Juridicitatea principiului este afirmată pentru pilierul 1 al Comunităţilor europene,

dar este necontrolabilă pentru celelalte două piliere a căror importanţă, în viitor, este de conceput

şi de dorit.

Pledează în acest sens lucrările Consiliului European de la Portschach din octombrie 1998 care,

cel puţin prin vocea Marii Britanii, au avut în vedere extinderea reflexiilor UE spre problematica

PESC şi spre consolidarea unor prevederi privind cel de-al treilea pilier.

însă, atât timp cât art. 3B al TUE afirmă principiul constituţional general de valoare ierarhic

superioară al subsidiarităţii există posibilitatea concretizării necesare în orice normă derivată,

ulterioară a dreptului comunitar. De aici concluzia lui Fr. Tlioma potiivit căreia „în fond, din

punct de vedere al teoriei principiului subsidiarităţii nimic nu se opune justiţiabilitaţii lui în cadrul

Tratatului de la Maastricht"7J

Majoritatea autorilor care întreprind exegeza juridică a principiului subsidiarităţii constată lipsa

unor criterii cât mai obiective posibil pentru aprecierea respectului sau non-respectului lui.

Analizând aceste aspecte, un grup de autori constată că principiul subsidiarităţii, nefiind urmat de

prevederi normative privind distribuirea competenţelor, rămâne un principiu de filosofie politică ce

inspiră autorii de tratate.

Un control politic al principiului subsidiarităţii ar putea fi instituit fie la nivelul Consiliului

European sau Consiliului de miniştri, fie al Comisiei ori al unui Consiliu al Subsidiarităţii trecerea

de la primul la ultimul organism accectuând componenta jurisdicţională. Indiferent de soluţiile

care se vor găsi echilibrării competenţelor la scară UE un lucru este sigur: principiul

subsidiarităţii va rămâne un pilon de bază al construcţiei europene deoarece sintetizează (sau în

orice caz încearcă acest lucru) sensul unei acţiuni convergente a tuturor agenţilor istorici ai

Uniunii cu dorinţa păstrării identităţii lor (indivizi, grupuri, regiuni, popoare, naţiuni). Aparent

sunt două direcţii de acţiune contrare dar nu în substanţa lor deoarece pe fundalul unei direcţii

convergente de mişcare istorică, constatabilă de-a lungul secolelor se poate păstra, şi este imperios

necesar acest lucru, particularitatea, culoarea locală, modul specific de a răspunde unor probleme

cu cuprindere generală.

Bibliografie şi note 1. G. Mosca, The Ruling Class, Ed. Mc Graw Hill, N.Y., 1939 2. Franşoise Thoma, Le Principe de subsidiarite en droit comimmautaire: sa signification et son impact sur la construction

commimautaire, These pour le doctorat, Uni versite Pantheon - Assas (Paris II) 12 janvier 1998. 3. Platon, Legile şi Republica, voi. «Oeuvres completes», Ed. Les Belles lettres, Paris, 1932- 1934 4. Vezi Jacques Brunschwig, Platon, voi. Dictionnaires des oeuvres politiques, dir. F. Chatelet, O. Duhamel, E. Pisier.

PUF, Paris, 1995. 5. Lia Pop, Politicul şi Puterea Politică, Ed. cogito. Oradea, 1996. 6. Aristotel, La politique, cap. II, Ed. Les Belle lettres, Paris, 1960 - 1973 7. Vezi L.P. Zăpârţan, Doctrine politice, Ed. Chemarea, Iaşi, 1994, pp. 299 - 338 8. Vezi Dictionaire historique de la papaute, Ed. Fayard, 1994, red. Ph. Levillain, p. 1599. 9. Chantal Milion Delsol, Le principe de subsidiarite, PUF, Paris, 1993, p. 10. 10. Fr. Thoma. idem, p. 26. 11. Conform Le Maxidico, Dict. Encyclopedique de la langue fr., Ed. La Connaissance 1996. 12. Chantal Milion Delsol, idem, p. 13. 13. Johann Althusius (1557 - 1638) a fost profesor de drept la Universitatea Hcrborn în comitatul Nassau. In 1603 a publicat

lucrarea Politica methodice digesta <-'are îl face atât de cunoscut încât i se oferă postul de sindic la Hemden. fiind dator să participe

la conducerea municipalităţii confruntată cu ingerinţele puterii contelui. De nici aprecierea lui Pierre Jeannin că în personalitatea lui

Althusius se uneşte teoria cu

204

70 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii acţiunea politică - J. Touchard, Histoire des idees politiques, Tom I, PUF, Paris, 1959 pp. 293-298, studiul Althusius semnat de

Pierre Jeannin. 14. Vezi J.S. Mongrenier, Johann Althusius et l'Etat subsidiaire, voi. Regard Europeen trimestriel, Ed. Letizia, No 9, Janvier

1999, p. 58. 15. J.J. Chevallier, VHistoire de la penseepolitique, Payot, Paris, 1979. 16. A se vedea lucrarea acestuia J.J. Rousseau et la science politique de son temps, Ed. Vrin, Paris 1995.Pentru o discuţie mai

amplă v. Jean Chelini, Histoire religieuse de l'occident medieval, Hachette, Paris, 1997. 17. D. Kagan, S. Ozment, Fr. Turner, The Western Heritage, Jourth ed. Macmillan Publ. NYT1, 1991, p. 459. 18. Vezi R. Aron, Les etapes de la pensee sociologique, Ed. Gallimard, Paris, 1967. 19. Pierre Ansart, Sociologie de Proudhon, PUF, Paris, 1967. 20. H. Taine, în Dictionaires des Oeuvres politique, PUF, Paris, 1998. 21. Vezi L.P. Zapîrtan, op.cit., pp. 299 - 341. 22. Millon-Delsol, op. cit, p 63. 23. în acet sens, analiza lui Max Weber rămâne magistrală, aşa cum probează lucrarea sa: The Protestant Ethic and the Spirit of

Capitalism, Routledge, London andN.Y., 1995. 24. O'Keefe and Twomey (ed.), Legal Issues of the Maastricht Treaty, Wiley Chancery, London, 1994. 25. Richard Macrory, Subsidiarity and European Community environmental law, in Revue des Affaires Europeennes, No. 3,

4/1999, pp. 363 - 369. 26. Erny Gillen, Subsidiarităt und Autonomie, in Luxembourger Wort, 28 octombrie, 3 noiembrie, 6-7 noiembrie, 10 noiembrie,

1999. 27. Subsidiarităt în Lexikon der Wirtschaftsethik, Freiburg i Br, 1993, p. 1046. 28. CJCE, Rec. Costa/ENEL aff. 6/64, 15 juillet 1964. p. 1141. 29. A. Mattera, Subsidiarite, reconnaissance mutuelle et hierarchie des normes europeennes R.M.U.E., 2, 1991, p. 7. 30. Ch. Milion Delsol, Le principe de subsidiarite, pp. 93 - 94. 31. Pierre Werner. l'Euro: un defi, histoire et perspectives, Ed. PPE, 1997, p. 5. 32. J. Delors, Subsidiarite: defi du changement, Actes du Colloque, 1EAP, Maastricht, 1991, p. 43. 33. Vezi ampla dezbatere din «Revue roumaine», no. 351 - 352, 1998, consacrată post - modernismului şi cea din

Euresis. CREL 1-2/1995 Le postmodernisme dans la culture roumaine, Ed. Univers, Bucureşti, 1997. 34. Thoma, p. 39. 35. Vezi G. Strozzi, Le principe de subsiduirile dans la perspective de l'inlegration europeenne, R.T.D.E., no. 30. 1994, p. 381. 36. Jean Jacques Kassel, Notre Europe face a ses defis, Die Warte Perspectives Kulturelle Wochenbeilage des Luxembourger

Wort, 6 mai 1999 37. Vezi Pierre Gerbet. La construction de I'Europe, Ed. Imprimerie Naţionale. Paris, 1994. pp. 95- 120. 38. Vezi «Union europeenne», Recueil des traites, Tome I, voi. II, O.P.O.C.E., Luxembourg, 1995, pp. 23 - 24. 39. Idem, Tome I, voi. I, p. 109. 40. Dictionnaire juridique des Communautes europeennes, PUF, Paris, 1993, p. 1023. 41. J. Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautes europeennes, L.G.D., 1995, pp. 370-425. 42. A se vedea în legătură cu acest subiect lucrarea Ovidiu Ţinea, Drept comunitar general, .Editura Didactică şi pedagogică.

Bucureşti, 1999. 43. C.J.C.E., 17 decembrie 1970, Rev. 1970, pct. 4, p.125. 44. Vezi Principes generata de Droit, în: Dictionnaire Juridiques des CE, pp. 863 - 865. 45. Nicolas de Sadeleer, Le principe de la proportionnalite: cheval de Troie du marche interieur?, în Revue des Affaires

Europeennes, No. 3 - 4/1999, p.379. 46. Vezi Joel Rideau, cit. supra, pp. 286 - 326; Pierre - Alexis Feral, Principe de subsidiarite dans l'Union Europeenne, în Revue

du Droit public et de la science politique en France et â l'etranger, 1, 1996, p. 210. 47. Trăite instituant la Communaute Europeenne, Art. 3 B, voi. UE Recueil des Traites, Tom I, voi. I, 1995 OPOCE, poz. 112,

devenit art. G pct. 5 din TUE. 48. Louis Cartou, l'Union europeenne. Traites de Paris - Rome, Maastricht. ed. Dalloz, Paris 1994, pp. 268 - 273. 49. Idem, p. 269. 50. Rideau, op.cit., p. 270. 51. Journal Officiel des Communautes Europeennes (J.O.C.E.), L395, 30 decembrie 1989 52. J. Boulouis, Droit institutionnel des Communautes Europeennes, Paris Ed. Montchrestien, 1997, p. 408 53. Dir. 89/665/CEE, 21 decembrie 1989, în J.O.C.E. L 395 din 30 decembrie 1989. 54. Bul. CE, 11/90, pct. 1.1.1. 55. K Lenaerts si van Ypersele Le principe de la subsidiarite et son contexte: etude de l'article 3B du trăite CE. Cah. Droit

europeen, 1994 no 8. 56. Patrick Santer, Le Principe de subsidiarite dans le Trăite de Maastricht: etude de l'article 3B du trăite CE, Memoires

D.E.S.S. Univ. Francois Rabelais Tours 1994, pp. 38-45. 57. Dictionnaire Jurdique des CE, p. 1034. 58. Vfe/L. Cohen - Tanugi, Le Choix de l'Europe,Ed.Fayard, Paris 1995. 59. Vezi Justus Lipsius, La CIG de 1996, RDTE avril - juin 1995. 60. Vezi Feral, op. cit., pp. 232 - 233. 61. Vezi The Treatx of Amsterdam: Neither a bang nor a whimper, Editorial comments. Common Market Law Review, 34, 1997. 62. Vezi Trăite d'Amsterdam, OPOCE, Lux. 1997, pp. 7-8. 63. Vlad Constantinesco, Dictionnaires des Communautes Europeennes, p. 754. 64. Edmond Jouve, Relations Internationales, PUF, Paris, 1997.

205

65. Trăite d'Amsterdam, Art. K15 §C, pp. 22-23. 66. Trăite d'Amsterdam, p. 105. 67. Trăite d'Amsterdam, p. 106. Construcţia Europeană 68. Claude Delmas, Le federalisme et l'Europe, 1969, pp. 142 - 143. 69. H. Bribosia, Subsidiarite et ripartition des competences în "Revue du Marche Unique Europeen", no. 4,1992, p. 167. 70. Antonio Tizzano, Quelques observations sur le developpement des competences communautaires, în „Pouvoirs", no.

48, 1989, pp. 81-83. 71. Fr. Thoma, p. 210. 72. Vezi George A. Bermann, Taking Subsidiarity Seriously: Federalism in the European Convnunity and in the U.S. în

„Colombia Law Review" no. 94, 1994, p. 361. 73. Fr. Thoma, p. 323 74. I. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, Le Trăite de Maastricht, Bruylant, Bruxelles