CURS IDD

CONSTRUCŢIA

EUROPEANĂ

Lect. univ. dr. Felicia Dumitru

2

CUPRINS

CAPITOLUL I UNIUNEA EUROPEANĂ – DEFINIŢIE, CAUZE, ETAPE 1.1 Integrarea economică – Definiţie etape forme .................................. 5 1.2 Planul Schuman – “O idee nouă pentru Europa”.............................. 9 1.3 Piaţa unică, trăsătura esenţială a integrării economice ..................... 15 1.4 Evoluţia UE ...................................................................................... 17 1.5 Principalele instituţii ale Uniunii Europene ...................................... 20 CAPITOL II UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM) ŞI FORMAREA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN 2.1 Dimensiunile Uniunii Economice şi Monetare.................................. 26 2.2 Etapele trecerii la moneda unică (EURO) ......................................... 27 2.3 Ghid de evaluare a impactului UEM asupra clienţilor prin trecerea la moneda unică ......................................................................... 29 2.4 Evaluarea impactului concurenţilor asupra politicii întreprinderii ............................................................................................ 31 2.5 Evaluarea impactului EURO asupra unităţilor economice producătoare .......................................................................... 32 2.6 Evaluarea impactului EURO asupra furnizorilor de factori de producţie ............................................................................. 34 2.7 Evaluarea impactului EURO asupra tipului de management ce trebuie adoptat ............................................................... 35 2.8 Evaluarea impactului asupra propriilor asociaţi comerciali ................................................................................... 36 2.9 Alegerea procedeului de tranziţie la moneda unică EURO ............................................................................... 37 CAPITOLUL III POLITICA BUGETARĂ 3.1 Modalităţi de stabilire a bugetului Uniunii Europene ....................... 43 3.2 Veniturile bugetare ale Uniunii Europene ......................................... 45 3.3 Veniturile extrabugetare .................................................................... 45 3.4 Destinaţia cheltuielilor bugetare ........................................................ 46 3.4.1 Cheltuielile agricole ................................................................. 46 3.4.2 Politica de coeziune economică şi socială ............................... 46 3.4.3 Cheltuieli destinate politicilor interne ...................................... 47 3.4.4 Cheltuieli destinate politicii externe ......................................... 48 3.4.5 Cheltuielile administrative ....................................................... 48 3.5 Execuţia şi controlul bugetului .......................................................... 49 3.6 Evaluarea programelor comunitare.................................................... 50 3.7 Realizarea unui sistem elaborat de audit şi de control ....................... 50 CAPITOLUL IV UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI COMERŢUL MONDOAL 4.1 Organizaţia mondială a comerţului (OMC) ....................................... 53 4.2 Importanţa comerţului cu servicii ...................................................... 55

3

4.3 Investiţiile străine şi regulile multilaterale de definire cu exactitate a acestui concept ................................................... 56 4.4 Stabilirea cadrului internaţional de concurenţă; reguli concurenţiale ................................................................................. 56 4.5 Lupta împotriva contrabandei şi pirateriei ......................................... 57 4.6 Respectul calităţii şi condiţiilor tehnice de realizare a produselor ............................................................................... 57 4.7 Comerţul exterior şi mediul înconjurător .......................................... 58 CAPITOLUL V UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI NOUA ORDINE MONDIALĂ 5.1 Atitudinea europenilor privind politica externă comună dusă de UE .................................................................... 61 5.2 UE o putere economică mondială ...................................................... 62 5.3 Dimensiunea externă a pieţei unice ................................................... 63 5.4 UE o forţă politică ............................................................................. 65 5.5 Relaţiile Comunităţii Europene cu ONU ........................................... 67 5.6.Relaţiile UE cu ţările industrializate .................................................. 68 5.7 Relaţiile UE cu ţările din Europa Centrală şi De Est ......................... 71 5.8 Relaţiile UE cu Rusia şi Comunitatea Statelor Independente (CSI) ............................................... 72 5.9 Relaţiile UE cu ţările mediteraneene ................................................. 72 CAPITOLUL VI INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 6.1 Integrarea României în UE ................................................................ 78 6.2 Legislaţia economică şi integrarea României în UE .......................... 83

4

CUVÂNT ÎNAINTE

Ideea de Comunitatea Europeană datează de aproape două milenii, concretizarea ei fiind rezultatul unor acumulări treptate.

Visul lui Napoleon Bonaparte a fost acela “de a face din toate popoarele Europei un singur popor”, ideea europeană fiind punctul de convergenţă a întregii sale politici. O serie de personalităţi ale culturii româneşti precum Vasile Pârvan, Nicolae

Iorga, Virgil Madgearu, au fost preocupate de ideea unificării europene. Este cunoscut faptul că, Uniunea Europeană care în prezent reuneşte 25 de

state şi într-o perspectivă nu prea îndepărtată va cuprinde întregul continent european, inclusiv România, reprezintă o putere mondială cu un impact deosebit asupra evoluţiei economiei mondiale. Realizarea reformelor şi dezvoltarea României pe principiile economiei de

piaţă, impun printre altele o largă deschidere în economia mondială. Condiţiile proprii României în lumea de azi o determină să facă din integrarea în structurile europene obiectivul fundamental al relaţiilor sale externe, întrucât aceasta este singura cale pentru a-şi asigura stabilitatea şi integritatea naţională. Prezenta lucrare îşi propune să pună la îndemâna studenţilor şi a specialiştilor în domeniu, informaţii utile şi să contribuie la îmbogăţirea şi aprofundarea cunoştinţelor referitoare la problematica integrării economice europene.

5

C A P I T O L U L I

UNIUNEA EUROPEANĂ – DEFINIŢIE, CAUZE, ETAPE Introducere

Între atâtea incertitudini, sigură rămâne afirmaţia lui Herodot: „Despre Europa nu ştie nimeni … nici de unde şi-a luat acest nume, nici cine ar putea să fie cel care i l-a dat”. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ideea europeană nu era nouă.

Crizele profunde cărora Europa a fost obligată să le facă faţă au dat naştere ideii europene, au relansat-o şi întreţinut-o de atâtea ori pe parcursul secolelor. Odată cu naşterea statelor-naţiune, pe baza principiului naţionalităţilor, se diversifică şi ideile despre organizarea continentului european. Relevante sunt cuvintele lui Victor Hugo: „Va veni o vreme când bombele vor fi înlocuite … de venerabilul arbitraj al unui mare Senat suveran care va fi în Europa, ceea ce Adunarea legislativă este în Franţa”.

Împotriva pericolului globalizării, statele Europei pot şi trebuie să acţioneze în comun. Totuşi, ieşirea nu constă în a contrapune fortăreţei America de Nord o fortăreaţă Europa. Unul dintre atuurile europene este cunoaşterea consecinţelor devastatoare pe care le-ar putea antrena izolarea economică reciprocă pentru popoarele europene.

Obiective operaţionale După parcurgerea acestui capitol veţi putea să:

- definiţi conceptul de integrare economică; - analizaţi cauzele integrării economice; - cunoaşteţi principalele etape şi forme ale integrării economice; - analizaţi evoluţia Uniunii Europene; - descrieţi conceptul de „piaţă unică”; - cunoaşteţi rolul şi importanţa principalelor instituţii ale UE.

Cuvinte cheie Principalele cuvinte cheie ale acestui capitol sunt: integrare economică, piaţă unică, instituţii comunitare, cetăţenie europeană.

1.1. Integrare economică – Definiţie, etape, forme Caracteristica esenţială a evoluţiei economiei mondiale din a doua jumătate a

secolului al XX-lea, integrarea economică interstatală, a determinat apariţia unor noi dimensiuni atât în relaţiile economice dintre ţări, cât şi în cooperarea economică internaţională şi a dus la formarea unor noi centre de putere care au exercitat şi exercită o influenţă mare asupra raportului de forţe din lumea contemporană. În literatura de specialitate, pentru noţiunea de integrare economică se

regăsesc diferite accepţiuni, astfel: - şcoala franceză reprezentată de P. Racine, susţine că prin integrare

economică interstatală se trece de la microspaţii la macrospaţii la „crearea unor ansambluri economice tot mai vaste” care să determine creşterea productivităţii a muncii şi a calităţii superioare a mărfurilor.

6

În opinia acestui autor „naţiunea nu mai oferă economiei moderne un cadru suficient de creştere. Numai în marile spaţii se poate folosi pe deplin capacitatea de producţie, căreia progresul tehnic îi măreşte cu fiecare zi limitele”1;

- şcoala anglo-saxonă dă o definiţie pragmatică a integrării economice, inspirată din ideologia neoliberalismului şi anume că aceasta defineşte „… absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între diferite ţări”2;

- definiţia „sociologică” este extinsă la totalitatea fenomenelor economice, şi anume că, mai multe elemente economice sunt integrate dacă relaţiile dintre ele devin stabile şi eficiente din punct de vedere economic; - integrarea economică pe grade de adâncime sau extindere, al cărui autor J. Weilter susţine că există o integrare de gradul I – în care structurile producţiei şi schimburilor sunt ordonate, mai mult sau mai puţin spontan, urmată de o integrare de gradul II – în care instituţiile interguvernamentale şi autorităţile supranaţionale joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea şi orientarea schimburilor şi de o integrare de gradul III, stadiul suprem considerat ca ideal al sferei valorii umane care reprezintă de fapt, spiritul integrării interstatale3; În dicţionarul de economie contemporană integrarea economică este definită

ca reprezentând „realizarea unei unificări complete între economii mai înainte distincte. Prin aceasta înţelegând nu numai o unificare vamală, dar, de asemenea, o liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale sau financiare, astfel încât posibilităţile de iniţiativă, în ansamblul teritoriului, să fie pentru fiecare de competenţa ţărilor în cauză, identice cu cele care existau anterior în fiecare teritoriu”4. Această definiţie are mai multe limite, deoarece:

- nu subliniază faptul că integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale;

- nu permite accesul la legăturile de dependenţa şi interdependenţa interstatală; - nu evidenţiază factorul care a avut un rol esenţial în procesul integrării –

revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană. În literatura economică din România se apreciază, că, “integrarea economică

internaţională este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitelor state. Este determinată de un ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană5”. Schimbările profunde şi complexe petrecute în economia mondială după cel

de-al doilea război mondial şi apariţia altor state suverane a necesitat stabilirea unor noi tipuri de relaţii economice, a unor noi interdependenţe economice şi noi centre de putere economică. Un rol determinant în acest proces, l-a avut revoluţia tehnico-ştiinţifică declanşată în anii 1950-1955, care a determinat schimbări profunde în repartiţia pe ramuri, în diviziunea internaţională a muncii şi în comerţul exterior. Cauzele integrării economice sunt multiple, determinate de: 1. Apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei între

posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă de absorbţie a pieţelor naţionale, care nu a fost resimţită imediat după cel de-al doilea război

1 Enciclopedie Francaise, Tome IX, Paris, 1964, p. 33. 2 Robert Erbes – L’Intégration économique internationale”, Presse Universitaires de France, Paris, 1966, p.7. 3 J. Weiller – „Les degrés de l’intégration et les chances d’une zone coopération internationale”, Revue Economique, 1958. 4 Fernand Baudhrein – „Dictionnaire de l’économie contemporaine” Editon Gerard & Co, Verviers, 1968, p.140. 5 Niţă Dobrotă, Dicţionar de economie, p. 249.

7

mondial, deoarece refacerea economică nu era încheiată iar potenţialul tehnico-economic abia făcea faţă cerinţelor interne. Sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, acest potenţial s-a refăcut pe baze moderne şi a determinat nu numai depăşirea relativ rapidă a nivelului anterior de dezvoltare economico-socială, dar şi apariţia unei contradicţii specifice între posibilităţile de producţie mari şi foarte mari ale marilor firme şi cadrul îngust sau foarte îngust al pieţelor naţionale;

2. Gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte, deoarece, pe măsura refacerii potenţialului tehnico-economic (sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice), s-au produs mutaţii profunde în raportul de forţe economice din cadrul diferitelor ţări ceea ce a determinat creşterea gradului de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalului, element hotărâtor care asigură succesul pe orice piaţă.

3. Necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra „în comun” interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici. Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa Occidentală deoarece fiecare ţară în parte s-a simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA şi a Japoniei pe pieţele mondiale şi în faţa penetraţiei extrem de puternice a marilor monopoluri.

4. Constituirea unor mari firme (de stat sau mixte), care prin activitatea lor depăşesc graniţele naţionale şi devin companii transnaţionale ce prin măsuri comune caută să-şi asigure funcţionarea optimă într-un spaţiu lărgit. Obiectivul esenţial al progresului firmelor multinaţionale integrate internaţional a fost uniunea vamală. De aceea s-a pus problema unirii ţărilor respective în cadrul Comunităţii Economice Europene, în acest fel putând să promoveze în comun cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii şi să învingă în lupta de concurenţă.

5. Interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta relaţiile cu fostele ţări coloniale, devenite independente, furnizoare în cea mai mare parte de resurse naturale şi materii prime. Principalele etape şi forme de integrare economică

Integrarea economică a avut şi are forme specifice în diferite ţări şi regiuni ale

lumii în funcţie de nivelul lor de dezvoltare. În general se apreciază că procesul de integrare a parcurs următoarele etape: Prima etapă a procesului de integrare a avut o evoluţie triplă: în Europa

Apuseană, în Europa Răsăriteană şi pe continentul Americii de Nord. În Europa Occidentală, prima organizaţie care a constituit o formă de

integrare economică internaţională a fost Comunitatea Europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO), care a luat fiinţă în aprilie 1951 pe baza planului Schuman (pe atunci ministru de externe al Franţei), prin semnarea Tratatului de la Paris de către RFG, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, tratat care a intrat în vigoare în august 1952. Ţările semnatare ale acestui tratat îşi propuneau unirea eforturilor pentru scoaterea din criză a industriei carbonifere şi a celei siderurgice şi crearea unei „pieţe comune” pentru ramurile respective. În Europa Răsăriteană, în 1949, a luat fiinţă Consiliul de Ajutor Economic

Reciproc (CAER), la care au participat: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică6.

Conform statutului, CAER-ul era o organizaţie economică internaţională cu caracter guvernamental care avea ca scop unirea şi coordonarea eforturilor 6 Ţărilor fondatoare, ulterior, li s-au alăturat R.D.Germană în 1950, Mongolia în 1962, Cuba în 1972 şi R.S. Vietnam în 1978.

8

membrilor săi în vederea accelerării progresului economic şi tehnic, ridicării nivelului de industrializare al ţărilor cu o industrie mai puţin dezvoltată şi creşterii neîntrerupte a productivităţii muncii.

Pe continentul Americii de Nord s-a realizat o integrare economică între SUA şi Canada care, spre deosebire de cele din Europa, nu a avut la bază acorduri între state, ci prin întrepătrunderile unor mari întreprinderi din cele două ţări şi, în mod deosebit, prin extinderea sferei de acţiune a capitalurilor din SUA în Canada. Acest proces a fost facilitat de alianţa celor două ţări în timpul celui de-al doilea război mondial şi întărit de legislaţiile lor naţionale. A doua etapă a procesului de integrare a început prin semnarea la Roma, în

anul 1957, a două tratate şi formarea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunităţii Economice Europene (Piaţa Comună), la ele participând aceleaşi şase ţări ca şi în cadrul CECO. În timp ce CECO şi EURATOM privesc sectoare extrem de importante dar

limitate, Comunitatea Economică Europeană (CEE) viza ansamblul economiei şi politicii statelor membre. Unul din fondatorii Pieţei Comune, W. Hallstein7, o compara cu o rachetă în trei trepte: 1. Uniunea vamală, 2. Uniunea economică şi, 3. Uniunea politică. Ca o reacţie faţă de constituirea CEE, la 4 ianuarie 1960 a fost semnată

Convenţia de la Stockholm, prin care a luat fiinţă Asociaţia europeană a Liberului Schimb (AELS), între Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Suedia. La AELS au mai aderat ulterior: Finlanda (1961), Irlanda (1970), Liechtenstein (1973) ultimele două având statut de asociaţi.

Tot în anul 1960, prin tratatul încheiat la Montevideo, s-a constituit Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (ALALC) care a grupat iniţial: Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Uruguay, Peru. La ALALC au aderat ulterior ţările din Piaţa Comună din America Centrală, prin semnarea în decembrie 1960, la Managua, a Tratatului general de integrare economică de către Guatemala, Salvador, Honduras, Nicaragua, şi în 1963 de către Costa Rica.

În Africa, în anul 1963 s-a creat organizaţia Unităţii Africane, care a impulsionat procesul de apropiere dintre ţări, prin crearea Comunităţii Economice a Statelor din Africa de Vest (CEDEAO), iar în 1964 a Uniunii Vamale şi Economice a Africii Centrale (UDEAC), la care au luat parte iniţial: Camerun, Republica Africa Centrală, R.P. Congo, Gabon şi Ciad (aceasta din urmă părăsind-o în 1969).

În Asia, pe baza acordului de la Bangkok, din august 1967, a luat fiinţă Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), la care au luat parte reprezentanţi din Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore şi Thailanda. A treia etapă a început prin semnarea la Paris, în anul 1973, a unui tratat de

fuziune a celor trei comunităţi (CECO, EURATOM, CEE), având aceleaşi organe de conducere şi un buget comun. Noul ansamblu integraţionist a luat denumirea oficială de Comunitate Europeană, cu un sistem instituţional specific. Caracteristic acestei etape a integrării economice vest-europene este creşterea considerabilă a numărului de ţări „asociate” la CEE. Aceste ţări, deşi nu au drepturi depline, au în vedere cooperarea comercială, tehnică şi financiară, şi încheierea de acorduri comerciale cu fiecare ţară membră AELS. O caracteristică importantă a integrării economice, în cadrul celei de-a treia

etape, a fost trecerea la sistemul de securitate economică colectivă pe continentul sud-american. În acest sens, în anul 1972 a fost creată Piaţa comună din Caraibe s-a înfiinţat zona Caraibilor (CARICOM) prin care se urmărea reducerea şi eliminarea treptată a decalajelor dintre ţările membre. 7 Walter Hallstein – profesor german, primul preşedinte al Comisiei CEE.

9

A patra etapă a integrării economice interstatale este marcată de schimbările profunde ce au avut şi au loc în patru regiuni importante ale lumii: a) În Europa occidentală prin aderarea Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei

(1986), Piaţa Comună era formată acum din 12 membri. Ulterior la 1 noiembrie 1993 prin semnarea Tratatului de la Maastricht a luat fiinţă Uniunea Europeană care dispune de noi dimensiuni politice şi economice, prin intenţia de promovare a unei politici externe active, ca şi introducerea din anul 2002 a unei monede unice, acordarea de cetăţenie europeană, drept de vot rezidenţilor străini etc. Ca urmare a cererilor de aderare ale Austriei, Finlandei şi Suediei numărul de membri a ajuns la 15, ulterior UE lărgindu-se continuu prin aderarea de noi membri. De altfel, începând cu 1 ianuarie 1993 UE şi AELS8 formează una dintre marile pieţe integrate ale lumii cunoscute sub denumirea de Spaţiul Economic European (SEE) care se întinde de la Marea Mediterană până la Oceanul Îngheţat de Nord.

b) În Europa Răsăriteană cea de-a patra etapă a integrării economice s-a caracterizat prin desfiinţarea CAER. Analizând eşecul CAER, Lionel Stoleru – fost ministru al planului din Franţa – arată că, de fapt, prin desfiinţarea CAER a avut loc anihilarea unui dublu eşec şi anume: un eşec în ceea ce priveşte scopul urmărit: coordonarea planurilor naţionale ale ţărilor participante nu s-a realizat niciodată şi un eşec în funcţionare, care s-a concentrat, în special, în domeniul preţurilor. c) Ca reacţie la tendinţa de extindere şi consolidare a UE în America de Nord

a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1994 – Acordul Liberului Schimb Nord-American (ALENA) format din SUA, Canada şi Mexic, ce dispune de peste 400 milioane de consumatori.

d) În Asia din regiunea Pacific este în curs de definitivare cea mai mare organizaţie integraţionistă mondială – Cooperarea Economică a Asiei Pacific (APEC), formată prin tratatul semnat la Jakarta în noiembrie 1994.

1.2. Planul Schuman, - “O idee nouă pentru Europa” În primăvara anului 1950 Robert Schuman9, ministrul francez de afaceri

externe, om de mare încredere pentru americani şi britanici, propunea reintegrarea Germaniei Federale în concertul statelor occidentale. Reuniunea celor trei guverne a fost programată la 10 mai 1950, Franţa asumându-şi responsabilităţile pentru acest eveniment. Blocajelor politice li se adăugau şi dificultăţile economice, datorate, în special, crizei de subproducţie. Cererea de oţel a scăzut, implicit şi preţul, ceea ce dădea impresia că producătorii tradiţionali existenţi între cele două războaie trebuiau să-şi reconstituie un nou cartel cu scopul de a limita concurenţa. În plină fază de reconstrucţie, economiile ţărilor Europei Occidentale nu-şi puteau permite să lase industriile de bază la latitudinea speculaţiei sau crimei organizate. Pentru a dezlega acest amalgam de dificultăţi în faţa căruia diplomaţia tradiţională părea depăşită de evenimente, Robert Schuman a recurs la geniul inventiv al unui om încă necunoscut de marele public, dar care deţinea o experienţă excepţională de-a lungul unei lungi şi bogate cariere internaţionale, Jean Monnet, care fusese numit de Charles de Gaulle în 1945 comisar francez pentru modernizare, în scopul asigurării redresării economice a ţării. De altfel, Monnet a fost unul dintre oamenii cei mai influenţi din Europa occidentală, deoarece încă de la primul război mondial el a organizat structurile de aprovizionare în comun cu forţele aliate. Secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor, bancherul Statelor Unite în Europa Orientală şi în China, Jean Monnet 8 La începutul mileniului al III-lea, AELS nu mai cuprinde decât Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein. 9 P.Fontaine –“Une ideé neuve pour l'Europe” – C.E, 2000, p.10.

10

a fost unul dintre consilierii ascultaţi de preşedintele Roosvelt şi artizanul „Victory Program” care a asigurat superioritatea militară a Statelor Unite asupra forţelor Axei. Fără un mandat politic, acest om pragmatic sfătuia şi guvernele ţărilor Europei Occidentale. Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, încredinţase comisarului său preocupările sale privind Germania, fiind obsedat de a face totul pentru ca un război între două naţiuni să fie pentru totdeauna imposibil. Jean Monnet care s-a impus cu mica sa echipă de specialişti, a reflectat asupra acestei probleme, principala sa grijă fiind politica internaţională, deoarece a estimat că războiul rece s-a născut din competiţia între cele două mari părţi ale Europei. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică(OECD)10, creată în anul

1948 nu avea decât atribuţii de coordonare şi nu putea împiedica redresarea economică a ţărilor europene în cadrul naţional. Instituţia Consiliului Europei11 creat la 5 mai 1949 arăta că, guvernele nu erau dispuse să-şi amputeze prerogativele. Ansamblul consultativ nu avea decât puteri deliberative, fiecare dintre rezoluţiile sale trebuiau aprobate cu o majoritate de două treimi şi puteau fi blocate de votul Consiliului de Miniştri. Jean Monnet a fost convins că, era iluzoriu să-şi creeze dintr-o dată un edificiu

complet instituţional, fără a declanşa rezistenţe din partea statelor care considerau că întreaga iniţiativă era sortită eşecului . Conducătorii statelor nu aveau încă maturitate pentru a consimţi transferurile masive de suveranitate iar susceptibilităţile naţionale erau încă vii după sfârşit recent al războiului. Pentru a reuşi trebuiau să se limiteze atât la anumite obiective stabilite pentru domenii precise, cu o mare contribuţie psihologică, ca şi pe un mecanism de decizii în comun cu noi competenţe. Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi au redactat în ultimele

zile ale lunii aprilie 1950 o notă succintă în care expuneau motivele şi dispoziţiile unei propuneri ce bulversa toate schemele clasice diplomatice. Jean Monnet, fără a proceda la tradiţionalele consultări după serviciile prestate în ministere, avea grijă ca această muncă să fie făcută cu mare discreţie, în scopul ocolirii inevitabilelor obiecţii sau a unor contrapropuneri care ar fi alterat caracterul evoluţiilor revoluţionare, ca şi beneficiul cu efect surpriză. Documentele confidenţiale i-au fost înmânate lui Bernard Clappier, Jean

Monnet ştiind că decizia ministrului putea să modifice cursul evenimentelor. La întoarcerea dintr-un week-end din regiunea sa Loraine, Robert Schuman îşi anunţa colaboratorii: „am citit acest proiect; mă ocup eu de treaba asta”, iniţiativa fiind de domeniul responsabilităţilor politice. În timp ce ministrul francez îşi apăra propunerea în dimineaţa zilei de 9 mai, în faţa colegilor săi din guvern, un emisar al cabinetului său îi transmite cancelarului Adenauer „un proiect”, pe care acesta l-a aprobat imediat, deoarece atingea un obiectiv major, dublul acord al guvernelor francez şi german. Robert Schuman şi-a făcut apoi publică declaraţia asupra acestui proiect, într-o conferinţă de presă care a durat timp de 16 ore, ţinută în salonul Orologiului din Ministerul de Externe al Franţei. Acest program a fost precedat de câteva fraze introductive: „Nu mai este vorba de cuvinte spuse în van, ci de un act îndrăzneţ constitutiv. Franţa a acţionat şi consecinţele pot fi imense. Sperăm că ele vor fi. A acţionat în mod esenţial pentru pace. Pentru ca pacea să se întâmple cu adevărat trebuie mai întâi să existe o Europă. Cinci ani aproape zi de zi după capitularea Germaniei, Franţa a îndeplinit primul act decisiv al construcţiei Europei asociind la aceasta Germania. Condiţiile Europene trebuie să fie pe de-a-ntregul transformate. Această transformare va face posibile alte acţiuni 10 OECD are sediul la Paris şi în prezent include 28 de state membre (TD). 11 Consiliul Europei cu sediul la Strasbourg este primul organism politic vest-european.

11

imposibile până în această zi. Europa ce se va naşte din asta, va fi o Europă puternică, unită şi şarmantă. O Europă unde nivelul de viaţă va creşte datorită unirii producţiilor şi extinderii pieţelor care vor determina scăderea preţurilor”12.

În acest moment tonul unirii a fost dat. Nu era vorba de un nou aranjament tehnic supus unui târg de negociatori. Franţa întindea mâna Germaniei propunându-i să se asocieze ca parteneri egali în sânul unei noi entităţi, mai întâi însărcinată să administreze în comun cărbunele şi oţelul din cele două ţări dar să pună şi prima piatră a federaţiei europene. Declaraţia care a animat spiritele a formulat şi câteva principii definitorii: - Europa nu se va face dintr-o dată, ci prin realizări concrete. Trebuie mai întâi

să se stabilească „solidarităţi de fapte”. - Opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuie eliminată; propunerea

trebuie să atingă în principal aceste două ţări, dar ea este deschisă pentru toate celelalte naţiuni europene care le împărtăşesc obiectivele.

- Acţiunea imediată trebuie să ducă până la un punct „limitat dar decisiv”, iar producţia franco-germană a cărbunelui şi oţelului, va trebui plasată sub Înalta Autoritate Comună.

- Fuziunea acestor interese economice va contribui la creşterea nivelului de trai şi la asigurarea unei stabilităţi economice

- Deciziile Înaltei Autorităţi Comune vor uni şi ţările care vor adera. Aceasta va fi compusă astfel, din personalităţi independente pe o bază paritară iar deciziile sale vor fi executorii. Pentru ca iniţiativa franceză, devenită franco-germană să aibă toate şansele de

a deveni realitate, trebuia acţionat rapid. Franţa convoacă la 20 iunie 1950 la Paris o conferinţă interguvernamentală sub preşedinţia lui Jean Monnet. Cele trei ţări din Benelux şi Italia au răspuns la apel şi au participat la masa negocierilor unde Monnet a precizat spiritul discursurilor care urmau să înceapă: „Noi suntem aici pentru a îndeplini o faptă comună, nu pentru a negocia avantaje, dar pentru a ne căuta propriile avantaje într-un avantajul comun. Se va întâmpla doar dacă vom elimina din discursurile noastre toate sentimentele particulare pentru ca astfel să se poată găsi o nouă soluţie. În măsura în care noi, reuniţi aici, ne vom schimba metodele, starea de spirit a tuturor europenilor se va schimba din aproape în aproape, cu totul?” Discuţiile au permis, de la început, evoluţia edificiului internaţional avut în

vedere. Independenţa şi puterile Înaltei Autorităţi nu au fost puse în discuţie, pentru că acestea constituiau punctul central a propunerii. La cererea Ţărilor de Jos s-a înfiinţat un Consiliu de Miniştri format din reprezentanţii tuturor statelor. Formarea unui plen parlamentar şi a unei Curţi de Justiţie vor completa elementele care au stat la baza structurii sistemului instituţional al actualei UE. Negociatorii nu au pierdut niciodată din vedere că au un mandat politic pentru

a constitui o organizaţie total nouă care are anumite obiective şi utilizează metode specifice. Esenţial era ca această instituţie să nu se deprecieze pe parcursul creării şi să ofere propriilor organisme interguvernamentale clasice următoarele obiective:

- unanimitate exigentă în luarea deciziilor; - contribuţii financiare naţionale; - supunerea executivului reprezentanţilor statelor naţionale la deciziile uniunii. La 18 aprilie 1951, tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO) a fost semnat şi ratificat de cele 6 state semnatare. Astfel la 10 august 1952, Înalta Autoritate prezidată de Jean Monnet s-a putut instala la Luxemburg.

12 J. Monnet – “Memoires”, Ediciones Fazard, Paris, 1976.

12

Jean Monnet aprecia că: „Propunerile lui Schuman sunt revoluţionare sau nu reprezintă nimic. Principiul lor fundamental este delegarea suveranităţii într-un domeniu limitat, dar decisiv. Un plan care nu pleacă de la acest principiu nu poate aduce nici o contribuţie utilă la soluţionarea marilor probleme care ne slăbesc. Cooperarea între naţiuni, oricât de importantă ar fi, nu duce la nici un rezultat. Ceea ce trebuie căutat este o fuziune de interese ale popoarelor europene, şi nu doar echilibrul acestor interese.”13 Pornind de la aceste aprecieri, se pot evidenţia principalele probleme care au

stat la naşterea Comunităţii Europene, ca şi principiile novatorii ale acesteia. Pentru a trage concluziile privind negocierile Tratatului de la Paris, timp de aproape un an s-au ridicat o serie de probleme fundamentale la care Monnet a încercat să dea răspunsurile cele mai adecvate, deoarece nu era vorba de o negociere diplomatică clasică. Personalităţile desemnate de cele 6 guverne s-au reunit pentru a crea un sistem nou juridico-politic durabil.

Preambulul tratatului CECO a fost constituit din 5 paragrafe scurte ce conţineau toată filozofia care a inspirat continuu pe promotorii construcţiei europene şi constituiau totodată elemente care au stat la construcţia acesteia, şi anume:

- considerând că pacea mondială nu poate fi supravegheată decât prin eforturi creatoare în măsura pericolelor care le ameninţă;

- convinşi că aportul pe care îl aduce o Europă organizată şi animată, poate servi civilizaţiei şi este interseparabil pentru menţinerea relaţiilor pacifiste;

- conştienţi că Europa se va construi prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt şi apoi prin stabilirea bazelor comune de dezvoltare economică;

- îngrijoraţi de urmările expansiuni producţiilor lor fundamentale asupra creşteri nivelului de trai şi a progresului în ceea ce priveşte pacea;

- hotărâţi să înlocuiască rivalităţile seculare cu o fuziune de interese comune esenţiale, care se ducă la fondarea şi instaurarea unei comunităţi economice puternice, mai largi şi mai profunde între popoarele care până acum erau rivale şi să pună bazele instituţiilor capabile să orienteze un destin împărtăşit de toţi. „Pacea mondială ”, „realizările concrete”, „solidaritatea de fapt”, „fuziunea

intereselor esenţiale”, „comunitatea”, „destinul împărţit” sunt tot atâtea cuvinte cheie care au impus germenul spiritului şi totodată metoda comunitară care îşi păstrează şi astăzi întreaga lor putere mobilizatoare. Dacă tratatul CECO, care susţinea gestiunea pieţei cărbunelui şi oţelului nu

mai reprezintă aceeaşi importanţă pe care o avea pentru economia europeană în anii '50, principiile instituţionale pe care le-au formulat, îşi păstrează întreaga actualitate. Dinamica acestui tratat nu a încetat să-şi aducă roadele şi să alimenteze o viziune politică care a dus la eliminarea rivalităţilor şi repunerea în cauză a experienţei comunitare. De cele de mai sus se poate degaja, 4 principii reieşite din planul Schuman şi

care constituie baza edificiului comunitar actual şi anume14: 1. Superioritatea instituţiilor prin aplicarea în relaţiile internaţionale a

principiilor de egalitate, de arbitraj şi de conciliere existente în interiorul propriei democraţii, ceea ce constituie un progres al civilizaţiei. Primii fondatori au trăit aceeaşi experienţă de tulburări, de violenţă şi de arbitraj care însoţeau războiul. Tot efortul lor tindea să creeze o comunitate de drept, unde legea devine forţă. J. Monnet îl cita adesea pe filozoful elveţian Amiel: „Experienţa fiecărui om începe din nou; doar instituţiile devin mai înţelepte; ele acumulează experienţa 13 J.Monnet – op.cit. 14 P. Fontaine – Une ideé neuve pour l'Europe, C.E, 2000, p.18.

13

colectivă şi din această experienţă atât de înţeleaptă oamenii supuşi aceloraşi reguli nu vor vrea să-şi schimbe natura ci numai comportamentul în mod gradat”. Planificarea şi democratizarea relaţiilor între state, conjugarea spiritului de

dominare şi de naţionalism erau motivaţiile profunde de care şi-au dat seama primii fondatori ai Comunităţii Europene dar conţinutul politic i-au situat la înălţimea marilor realizări istorice. 2. Independenţa organismelor comunitare pentru ca instituţiile să-şi

îndeplinească îndatoririle, fapt pentru care trebuiau să dispună de o autoritate proprie. În acest sens, Înalta Autoritate CECO a conferit trei garanţii de care beneficiau instituţiile comunitare şi anume:

- Numirea membrilor (azi mulţi comisari) efectuată de comun acord între guverne. Nu este vorba de delegaţi naţionali, ci de personalităţi care îşi exercitau puterea lor de înţelegere colegială şi nu puteau primi instrucţiuni de la statele membre. Funcţia publică europeană este supusă la aceeaşi şi unică problemă comunitară;

- Independenţa financiară, concretizată prin participare cu resurse proprii, şi nu, ca în cazul organizaţiilor internaţionale, prin vărsământul contribuţiilor naţionale (problemă care putea fi repusă în cauză).

- Responsabilitatea Înaltei Autorităţi (azi, a Comisiei Comunităţii Europene), exclusiv înaintea Adunării, (azi Parlamentul European) care poate vota, după un vot calificat majoritar şi cenzura eventualele probleme ce nu se încadrează în prevederile actului de constituire.

3. Colaborarea între instituţii deoarece dependenţa Înaltei Autorităţi era pentru J. Monnet, cheia boltei noului sistem politico-economico-social şi se preconiza, de-a lungul negocierilor, posibilitatea ca statele membre să aibă posibilitatea de a-şi valorifica interesele naţionale, mijlocul cel mai sigur de a împiedica comunitatea în devenire să fie limitată la obiective prea tehnice şi să poată interveni, în mod egal, în sectoarele unde erau luate decizii de natură macroeconomică ce intrau în competenţa guvernamentală. În acest fel a fost creat pe lângă Înalta Autoritate, un Consiliului de Miniştri, al cărui rol a fost strict limitat, nu trebuia să decidă în unanimitate, ci în majoritate, părerea sa nefiind luată în seamă decât în cazuri limită. Înalta Autoritate păstra monopolul iniţiativei legislative, prerogativă ce intră şi în competenţele actualei Comisii Europene care a fost şi este esenţială pentru că oferă anumite garanţii, astfel încât ansamblul intereselor comunitare să fie apărate. Din anul 1951, dialogul este organizat în cadrul celor 4 instituţii pe bază de egalitate şi colaborare, nu de subordonare. Astfel fiecare stat îşi exercită funcţiile proprii din interiorul sistemului decizional.

4. Egalitatea între state, care va exista atâta timp cât principiul responsabilităţilor lor în cadrul Consiliilor va rămâne să negocieze delicata problemă a ponderii voturilor ce revin fiecărui stat. Ţările din Benelux şi Italia care se temeau de a fi puse în minoritate în ceea ce priveşte ponderea producţiei de cărbune şi oţel, pledau pentru regula de unanimitate. Germania, preconiza un sistem de reprezentare proporţională cu producţia realizată ceea ce ducea la înfricoşarea partenerilor săi. J. Monnet era convins că principiul de egalitate între statele membre ducea la

crearea unor noi mentalităţi, dar era şi conştient de dificultatea convingerii celor 6 ţări de dimensiuni diferite, să renunţe la facilităţile care le dădeau dreptul de veto. „Puterea de a spune nu, era siguranţa marilor în raporturile lor între ei, ci şi a micilor contra marilor”15 aprecia J. Monnet. Preşedintele conferinţei se întâlneşte la Bonn, pe 4 aprilie 1951, cu cancelarul Adenauer pentru a-l convinge de virtuţile

15 J.Monnet – op.cit.

14

principiului de egalitate, spunându-i16: „Eu sunt autorizat să vă propun ca raporturile între Germania şi Franţa în comunitate să fie conduse pe principiul egalităţii Consiliului, ca şi al ansamblului în toate instituţiile europene, actuale şi ulterioare ..... Voi adăuga personal, în acest spirit, că s-a avut în vedere oferta uniunii, care stă la originea acestui tratat, şi cred că acest lucru a fost înţeles, încă de la prima noastră întâlnire. Spiritul discriminării a fost cauza multor neplăceri în lume, Comunitatea a făcut un efort pentru a-l da înapoi.” Răspunsul cancelarului a venit imediat: „Dumneavoastră ştiţi că sunt ataşat

egalităţii de drepturi pentru ţara mea, în viitor, deoarece conlucrarea pe marile domenii ţine din trecut. Sunt bucuros să vă dau întregul meu acord propunerii dumneavoastră căci eu nu pledez pentru o Comunitate unde să fie egalitate totală”17. Astfel s-a pus unul dintre fundamentele juridice, purtător de morală, care a dat şi dă sens noţiunii de Comunitate. CECO este prima piatră a construcţiei europene. În absenţa unui tratat de pace

între vechile ţări beligerante prima Comunitate europeană este totodată un act de încredere între Franţa şi Germania, ca şi între toţi partenerii lor, de eliminare a greşelilor trecute şi un act de credinţă într-un viitor comun. În ciuda salturilor bruşte ale istoriei şi opoziţiilor naţionaliste, lucrarea începută în 1950 nu a mai fost oprită. Eşecul proiectului comunităţii europene de apărare, din 30 august 1954, după respingerea tratatului din 27 mai 1952 de către toate naţiunile francofone nu a spart elanul iniţial. La iniţiativa oamenilor de stat din Benelux, Paul Henri Spaak, Jean Beyen şi Joseph Bech, la Messine, în iunie 1955, s-a decis continuarea drumului început. La 25 martie 1957, s-a semnat Tratatul de la Roma şi astfel s-a format Comunitatea Economică Europeană şi totodată, s-a creat şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) ca urmare a unor evenimentele externe, criza ce viza Canalul de Suez şi represiunea din Ungaria. Toate aceste evenimente au determinat Europa Occidentală să-şi strângă rândurile. Mai mult, alături de probleme comune anterioare s-au adăugat şi cele privind politicile agricole, comerciale, regionale, sociale, de cercetare a mediului înconjurător, educaţionale, inclusiv cele ce priveau cooperarea cu lumea a treia. În 1972 Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii s-au integrat în Comunitate şi ulterior Grecia, Spania şi Portugalia, ceea ce a dus la completarea flancului meridional al Europei comunitare. Slăbită după dublu şoc petrolier di 1973 şi 1979, Comunitatea rezistă totuşi

forţelor centrifuge şi îşi consolidează coeziunea şi prin concretizarea elementelor viitorului Sistem Monetar European, început din 1979. O asemenea politică a creat gradual condiţiile unui lent dar irezistibil drum spre Uniunea Economică şi Monetară, care a dus la adoptarea monedei EURO în 1 ianuarie 2002 de către 11 state ale Uniunii. În acest context, Banca Naţională a României, ţinând seama de condiţiile impuse pentru ca România să devină membru al UE începând cu anul 2007, a decis că de la 3 martie 2003, moneda de referinţă în schimburile comerciale să fie EURO. Cu toate demersurile făcute, aflate în permanentă evoluţie, Europa nu scapă

unor crize: - criza instituţională din 1965, când un stat membru tinde să repună în cauză

votul majoritar; - criza financiară, marcată de inadaptarea resurselor proprii la puternicele

măriri de cheltuieli, legate de dimensiunea noilor politici şi costurilor ce vizau politica agricolă comună etc.

16 J.Monnet – op.cit. 17 J.Monnet – op.cit.

15

Cu toate problemele apărute fiecare stat membru reacţionează la exigenţele comunităţii şi nu are în vedere părăsirea acesteia.

În 198418, Parlamentul European adoptă un proiect de tratat asupra UE care propune instituţiilor să efectueze un salt calitativ pentru integrarea lor. Semnând Actul unic, în 1986, statele membre au avut ca sursă de inspiraţie metoda instituţională a planului Schuman. În acest fel, s-a completat tratatul de la Roma cu o serie de obiective precise, coroborate în jurul obiectivului major al creării marii pieţe fără frontiere, fapt pentru care s-a întocmit un calendar pentru realizarea acestora şi s-au revizuit procesele decizionale, deciziile trebuind să fie luate acum de către o majoritate calificată. Astfel, s-a redat speranţa a milioane de cetăţeni europeni pentru un viitor comun şi li s-au oferit şi mijloacele de adaptare la noile condiţii. În timp ce instituţiile europene desăvârşesc piaţa internă şi măresc

dimensiunea economică şi socială a Europei comunitare, istoria economică şi socială a Europei comunitare, renaşte imprevizibil şi testează capacităţile europenilor de a se adapta noilor condiţii aprobate. Prăbuşirea zidului Berlinului urmată de reuniunea germană la Bonn din 1989,

ca şi democratizarea ţărilor Central şi Est Europene eliberate de tutela Uniunii Sovietice, confruntată cu propria sa dizolvare în decembrie 1991, transformă, profund structura politică a continentului. Încă odată statele sunt confruntate cu o dilemă, fie adoptarea conduitei politice naţionale care privilegia interesul imediat, fie o mare viziune şi gestiune, concentrate pentru un în viitor comun. Pentru respectarea angajamentului lor european şi clarvăzător asupra necesităţii integrării marilor transformări în perspectiva comună, statele membre s-au angajat într-un proces de aprofundare a UE şi au negociat un nou tratat, ale căror linii directoare sunt adoptate de Consiliul European de la Maastricht, din 9-10 dec 1991. Tratatul Uniunii Europene (TUE), intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, fixează statelor membre un program ambiţios:

- uniunea monetară care să înceapă în anul 1993 şi care s-a finalizat odată cu introducerea monedei unice EURO la 1 ianuarie 2002;

- noi politici comune; - cetăţenie europeană; - crearea unei politici externe şi de securitate comună; - securitatea internă. Tratatul de la Maastricht a determinat statele membre să negocieze un nou

tratat care a fost semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997, prin care sunt definite politicile şi mijloacele Uniunii, mai ales în domenii ce vizează, cooperarea în justiţie, libera circulaţie a persoanelor, politica externă şi de sănătate publică. Parlamentul European, expresie democratică directă a Uniunii Europene are în atribuţie noi competenţe, ceea ce confirmă rolul său colegislator.

1.3 Piaţa unică, trăsătura esenţială a integrării economice „Piaţa unică” a constituit prevederea esenţială înscrisă în toate înţelegerile,

convenţiile sau tratatele încheiate, care urma să fie realizată treptat şi în forme extrem de diferite. Importanţa şi scopul creării pieţei unice sunt relevate de multe organizaţii economice internaţionale care folosesc în denumirea lor oficială noţiunea de „piaţa comună”. Principalele avantaje şi raţiuni economice care justifică existenţa unei pieţe unice pentru mai multe ţări sunt:

18 P.Fontaine – op.cit.

16

1. Permite o productivitate suplimentară a muncii sociale şi, deci, creşterea nivelului general de viaţă deoarece, fiind suprimate obstacolele în calea schimbărilor, piaţa unică are o sferă mai largă de activitate, a interesului economic de a produce mai ieftin şi mai bun;

2. Concurenţa este mai intensă, deoarece consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute şi de o mare varietate de bunuri iar pe piaţa unică producătorii sunt constrânşi să producă mai ieftin şi de calitate;

3. Permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la scăderea costurilor de producţie şi la creşterea profiturilor;

4. Contribuie la optimizarea investiţiilor de capital în echipamente de producţie moderne care să determine optimizarea capacităţilor de producţie;

5. Permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă, migrarea liberă de capital fiind însoţită de migrarea forţei de muncă. Avantajele pieţei unice sunt evidente pentru toate ţările integrate şi sunt privite

din diferite unghiuri de vedere. Totuşi, piaţa unică are şi anumite limite determinate de:

- posibilitatea ca piaţa naţională a unor ţări să asigure statului anumite privilegii pentru a se impune pe piaţa mondială;

- legislaţiile socială şi fiscală, precum şi reglementările juridice nu suferă nici un fel de fracţionări ca în cazul menţinerii pieţei naţionale;

- frontierele economice naţionale determină un control care poate să ducă, în final, la economii de energie şi de bani;

- lipsa unor îngrădiri externe, astfel că normele naţionale de comportament economic pot fi mai uşor multiplicate şi impuse;

- evitarea unor divergenţe în politică economică, deoarece măsurile nu depind deloc de alţi parteneri statali19. Raţiunea economică a pieţei unice este de fapt deschiderea mai largă a

concurenţei şi liberalizarea pieţei monetare care a dus la scăderea costurilor şi, în final a preţurilor. Realizarea pieţei unice a avut în vedere două principii, şi anume: a) integrarea nu trebuie să fie gândită în termenii abolirii frontierelor

naţionale, ci în cei ai lărgirii „comunităţii de interese”; b) integrarea nu poate fi gândită până la capăt în termenii regionalismului

deoarece, pentru a ajunge la raţionalizare economică, trebuie să se facă apel la puterea de organizare naţională. Problema fundamentală a Pieţei unice este de a stabili care funcţii ale vieţii

economice internaţionale trebuie să fie centralizate şi care să fie lăsate în competenţa ţărilor, întreprinderilor şi chiar indivizilor.

Argumentând o astfel de distincţie, J. Tinbergen20 consideră că există 4 categorii de politici economice cu efecte specifice:

a) politici cooperatoare, care se referă la instrumentele de acţiune economică utilizate de o ţară ce pot avea efecte pozitive, şi asupra altor ţări (de exemplu, politica de luptă contra inflaţiei):

b) politici antagonice, atunci când sunt folosite de o ţară „A”, pot să aibă efecte opuse atât în economia ţării respective, cât şi în alte economii naţionale;

c) politici neutre, care nu au efecte notabile în afara ţării care le pune în aplicare;

d) politici mixte, cum ar fi de exemplu, creşterea cheltuielilor publice într-o ţară poate avea efecte mixte în cazul când acestea sunt în situaţia de inflaţie.

19 Economie politică, ASE, Bucureşti, 1995, p.569. 20 J. Timbergen – “Restructurarea ordinii internaţionale. Raport către clubul de la Roma.”, Bucureşti, Ed. Politică, 1978, p.199.

17

De aceea, conchide Tinbergen, integrarea economică trebuie definită ca acel tip de politică ce se bazează pe o centralizare optimă şi care dă naştere „…celei mai dezirabile structuri a economiei internaţionale”21. În concluzie: aşa cum se prezintă în majoritatea lucrărilor de specialitate

apărute, Europa, leagănul istoric al ştiinţei moderne, ce şi-a amplificat continuu reţeaua de universităţi, de centre de cercetare, laboratoare industriale, de I.M.M.-uri inovatoare, dispune de un potenţial de „materie cenuşie” dintre cele mai bogate din lume, deoarece fiecare ţară are tradiţiile sale ştiinţifice, forţele şi specializările sale. Cu toate acestea, de multe ori, cercetătorii nu sunt ascultaţi de atunci când se lansează în proiecte comune sau îşi asigură un loc în cadrul acestora. Încă de la începutul anilor '80, programele-cadru ale Uniunii Europene au impulsionat o apropiere într-un nou sistem de cooperare şi au contribuit la crearea unei „Europe a cercetării”. Se construiesc astfel reţele de cercetare, plecând de la priorităţi reuşite în urma unor consultări atât cu instanţele politice competitive, privind instrumentele specifice cercetării ştiinţifice, cât şi cu reprezentanţii utilizatorilor. Aspirând la proiecte ce răspund solicitărilor unei societăţi aflate în continuă mişcare, bugetul alocat a fost mărit în funcţie de sarcinile şi obiectivele cercetării ştiinţifice. Scopul acestor programe este de a promova cooperarea între parteneri în diferite ţări, pentru finanţarea cercetărilor transnaţionale şi favorizarea coordonării infrastructurile ştiinţifice cu cele tehnologice. Această politică a cooperării va permite defalcarea impozitelor, confruntarea

rezultatelor, realizarea studiilor multidisciplinare şi comparative, transferurile şi protejarea noilor cunoştinţe ştiinţifice şi ale know-how-ului, crearea sau întărirea reţelelor de comunicaţii, rezolvarea problemelor principale privind accesul la Centrele de Excelenţă, ca şi la echipamentele cele mai avansate. Fondată pe cooperare, o asemenea apropiere între ţări UE, lărgeşte potenţialul de cercetare şi de colaborare, precum şi o valoare adăugată mare la progresul omenirii.

Programele-cadru ale UE se impun puţin câte puţin, ca nişte instrumente de expansiune, datorită acordurilor cu numeroase ţări de pe alte continente, care oferă cercetătorilor lor un acces la expertize şi la Centrele de Excelenţă din Europa. Susţinătorii Uniunii Europene sunt cei care susţin, în unanimitate problemele şi mizele situate în amonte şi în avalul cercetării. Domenii precum formarea şi informarea, situate în amontele cercetării,

constituie elemente indispensabile pentru o veritabilă cultură ştiinţifică. Inovarea, situată în avalul cercetării, va permite continuarea acestor cercetări şi transformarea lor în beneficii tangibile pentru societate. Dar aceste elemente nu trebuie să se situeze la periferia cercetării, ci să joace un rol cheie pentru pătrunderea în cadrul societăţii cunoaşterii care se construieşte şi în care UE joacă un rol important. În acest context, un veritabil spaţiu european al cercetării începe să se profileze, în care, una din cele mai preţioase bogăţii este inteligenţa omului.

1.4 Evoluţia UE U.E. are misiunea de a organiza relaţiile între statele membre şi între popoarele lor într-o manieră coerentă şi pe baza solidarităţii dintre ele. Principalele obiective ale U.E. sunt22: să promoveze progresul economic şi social (piaţa unică a fost stabilită în 1993, moneda unică a fost lansată în 1999);

21 citat după Robert Erbest, „L’intégration économique internationale”, Presse Universitaires de France, Paris, 1996, p.31. 22 F. Dumitru, D.Trandafiroiu – “Economia mondială”, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2004.

18

să afirme identitatea U.E. pe scenă internaţională (prin ajutorul umanitar către ţările ce nu sunt membre, politica externă şi de securitate comună, acţiunea în crizele internaţionale, de asemenea prin poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale); să introducă cetăţenia europeană – care nu va înlocui cetăţenia naţională ci o va completa şi va conferi un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni; să extindă zona libertăţii, securităţii şi justiţiei – legat de operaţiunile de pe piaţa internă şi mai ales de libertatea de mişcare a persoanelor; să păstreze şi să întărească legislaţia U.E. existentă – integrarea legislaţiei adoptată de instituţiile europene, conform cu tratatele fundamentale; o uniune mai strânsă cu toate popoarele europene în cadrul căreia deciziile trebuie să reflecte pe cât posibil interesele tuturor cetăţenilor U.E; ajutorul acordat pe termen lung de către U.E. ţărilor în dezvoltare este acela de a sprijini dezvoltarea rurală de a-i determina pe toţi locuitorii statelor să nu părăsească meleagurile natale şi să gestioneze mai eficient resursele naturale locale23. Scopul creării U.E a fost construirea unei pieţe comune şi armonizarea

politicilor economice între statele membre, pentru a se asigura o dezvoltare economică echilibrată, o stabilitate continuă şi armonioasă, o creştere a standardelor de viaţă şi relaţii strânse în cadrul ţărilor membre. Scopul final al creării U.E. – piaţa internă complet liberă pentru circulaţia mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Evoluţia construcţiei comunitare europene, începând cu Declaraţia Schuman şi până în prezent este marcată de următoarele momente de mare importanţă, momente ce caracterizează binomul aprofundare – extindere al acestei construcţii24: 1950, mai – Robert Schuman ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO); 1951 – este semnat Tratatul de la Paris, pentru constituirea C.E.C.O., de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda şi intră în vigoare pe 25 iulie 1952; 1953 - Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională. Cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative pentru materiile prime menţionate; 1957 – sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (E.U.R.A.T.O.M.) şi Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)de către cele şase ţări, tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma şi intră în vigoare pe 1 ianuarie 1958; 1967 – intră în vigoare Tratatul de fuziune – Tratat de constituire unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene, luând fiinţă Comunitatea Europeană; 1973 – aderă Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981 – aderă Grecia; 1986 – aderă Spania şi Portugalia; 1987 – intră în vigoare Actul European (A.U.E.) care adaugă o dimensiune politică procesului de cooperare Comunitară;

23 F. Dumitru, D.Trandafiroiu - “Economia mondială”, (cit. Viorica Răducanu (coordonator), “Macroeconomie, Mondoeconomie”, Editura Bibliotheca, 2002). 24 F. Dumitru, D.Trandafiroiu - “Economia mondială”, (cit. A.Năstase, Organizarea internaţională, Universitatea „Valahia” Târgovişte, septembrie 2001).

19

1989 – înlăturarea regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est şi lansarea programului PHARE; 1991 – este semnat Acordul European cu Polonia şi Ungaria; 1993, februarie – acordul de Asociere al României la U.E. şi intră în vigoare la 1 februarie 1996 având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României la U.E.; 1993 – tratatul de la Maastricht intră în vigoare iar Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană; 1994 – Consiliul European de la Essen adoptă strategia de preaderare; 1995 – aderă Austria, Finlanda şi Suedia; Iar Estonia, Letonia, Lituania înaintează cererile de aderare la U.E.; 1996 – Cehia înaintează cererea de aderare la U.E. şi se semnează Acordul European cu Slovenia; 1997 – este adoptată Agenda 2002 pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă care tratează reforma instituţională a U.E. prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la U.E. ale celor zece ţări central şi est europene; 1998 – încep negocierile cu celelalte state candidate anterior menţionate; 1999 – are loc lansarea monedei unice europene, de către cele 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă prevăzute la Maastricht (Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda); 1999 – Consiliul European de la Helsenki reafirmă caracterul inclusiv al procesului de extindere şi decide deschiderea negocierilor de aderare cu încă şase ţări candidate : România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Malta şi Slovacia: se acordă Turciei statutul de ţară candidată la U.E.; 2000 – are loc la Bruxelles lansarea oficială a negocierilor de aderare a României, Slovaciei, Estoniei, Lituaniei, Maltei şi Bulgarirei; 2000 – Consiliul European de la Nissa se pronunţă în favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea „aquis”-ului comunitar. Conferinţa Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind un nou tratat, Tratatul de la Nissa. 2001 – este lansat procesul de reflecţie asupra viitorului Europei, proces în care sunt implicate şi stele candidate; 2001 – la reuniunea de vârf a Consiliului European de la Göteborg a fost stabilită o dată ţintă a finalizării negocierilor cu statele candidate cele mai avansate; a fost afirmat obiectivul participării acestora la alegerile pentru Parlamentul European din 2004 şi a fost stabilită identificarea susţinerii României şi Bulgariei, pentru a recupera decalajul faţă de restul statelor membre. Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea europeană a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO) iar Tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a energiei Atomice (C.E.E.A.) constituind împreună Comunităţile Europene. Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986 prin semnarea Acordului Unic European, şi în 1991 prin semnarea Tratatului asupra Uniunii adoptat la Maastricht. La 1 Mai 2004 aderă la UE următoarele state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Estonia, Lituania şi Letonia. Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către

instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua

20

etapă libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în interiorul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevede şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre. În concepţia tratatului de la Roma, Uniunea Economică şi Monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi punerea în circulaţie a unei monede unice. Prevederile referitoare la Uniunea Economică şi Monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se apreciază că Uniunea Vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susţină edificarea pieţei unice şi a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impune ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară. Reuniunea la nivel înalt a U.E. din 10 septembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda) a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La această reuniune, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale U.E. au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea.Economică şi Monetară şi introducerea monedei unice EURO. Referitor la importanţa Tratatului de la Maastricht, Jacques Delores ( preşedintele Comisii Europene) aprecia: „Paralelismul indispensabil între economic, social şi monetar, legătura irevocabilă în ultima fază între monede, gestiunea comună a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea – toate acestea vor fi realizate prin U.E.M. – ambiţie economică profund politică şi totodată embrionul clar al unei veritabile comunităţi de destin”25.

1.5 Principalele instituţii ale UE U.E a inclus cele trei comunităţi europene care aveau instituţii comune26. Actul Unic European semnat în anul 1986, a permis Comunităţii Europene să creeze o piaţă unică, în interiorul căreia frontierele au fost practic, desfiinţate. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a dus la creşterea statelor membre ale Uniunii Europene, care şi în baza tratatelor încheiate la Paris şi Roma, consimt să-şi transfere o parte din atribuţiile suveranităţii lor unor instituţii independente, care să reprezinte, în acelaşi timp, interesele naţionale şi pe cele comunitare. Prima revizuire a Tratatului de la Maastricht, prevăzută în cadrul Conferinţei interguvernamentale, iniţiată în martie 1996, şi-a propus realizarea unei reforme instituţională care să ducă la o funcţionare eficientă a Uniunii cu un număr sporit de membri. Instituţiile Uniunii Europene, intercorelate şi complementare sunt:

A. Parlamentul European, garantul democraţiei în toate statele membre, este fondatorul democratic prin excelenţă al UE. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct universal, din cinci în cinci ani, de către cei peste 400 de milioane de cetăţeni ai statelor membre. Prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, numărul membrilor Parlamentului European a ajuns la 626, fiecare stat membru fiind reprezentat proporţional cu mărimea teritoriului său. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice

cărora le aparţin şi nu în funcţie de naţionalitate, ceea ce a dus la crearea unei adevărate mişcări politice transnaţionale. Principalele funcţii ale Parlamentului European sunt de a participa la procesul legislativ şi de a controla activitatea.

25 Jacques Dolores – Discurs în faţa Parlamentului European, Buletin CEE, 12 februarie 1992. 26 Cele trei instituţii, CECO, CEE şi EURATOM au fuzionat în iulie 1967 prin semnarea tratatului de la Paris, formând Comunitatea Europeană.

21

B. Consiliul Uniunii Europene este principala instituţie cu putere de decizie. Este format din reprezentanţii la nivel ministerial ai fiecărui stat membru, care au abilităţi să negocieze şi să ia hotărâri ce angajează guvernele respective. Componenţa sa se schimbă în funcţie de probleme înscrise în ordinea de zi(de exemplu, problemele agricole sunt dezbătute de miniştrii agriculturii, problemele şomajului de către miniştrii muncii şi protecţiei sociale), fiecare ministru răspunzând în faţa Parlamentului ţării sale de deciziile luate, care nu pot fi însă modificate. Consiliul European are ca atribuţii: asigurarea coordonării politicilor economice ale statelor membre; are putere legislativă, pe care o împarte în anumite domenii cu Parlamentul

European (aceste două instituţii, împreună, controlează şi bugetul european); ratifică acordurile internaţionale negociate de către Comisia Europeană; în calitate de reprezentant al statelor membre, adoptă legislaţia Uniunii sub

formă de reglementări şi directive, care devin obligatorii pentru toate statele membre, constituind parte a legislaţiilor naţionale(statele îşi stabilesc atât obiectivul urmărit cât şi modalităţile de realizare a acestuia); de menţionat că directivele europene fixează numai obiectivul şi lasă statelor membre libertatea de a-şi alege cele mai potrivite căi pentru a le îndeplini. Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie, timp de şase luni, de câte un stat membru. Ministrul statului respectiv conduce şedinţele Consiliului. Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii acestor delegaţii se reunesc o dată pe săptămână în cadrul comitetului reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre(COREPER). Propunerile, materialele supuse dezbaterilor şi deciziile Consiliului sunt pregătite de COREPER, cu ajutorul unor comitete-echipă de specialişti ai ministerelor naţionale de resort. Consiliul dispune de un Secretariat general, cu sediul la Bruxelles, care pregăteşte şi aplică deciziile. Adoptarea deciziilor luate de Consiliu necesită unanimitatea pentru problemele fundamentale (cum ar fi primirea de noi state membre, modificarea tratatelor sau lansarea unei noi politici comunitare), sau majoritatea calificată, de cele mai multe ori. Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene au mărit numărul deciziilor care necesită majoritatea calificată, sporind eficienţa instituţiei şi accelerând procesul legislativ. Numărul de voturi alocate statelor membre este proporţional cu mărimea teritoriului lor, astfel: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie - câte zece voturi; Spania-opt; Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia - câte cinci; Austria şi Suedia - patru; Danemarca, Finlanda şi Irlanda – trei; Luxemburg - două voturi. Nici un stat membru nu poate bloca singur o propunere. Din totatulul de 87 de voturi pentru blocarea adoptării legislaţiei sunt necesare cel puţin 26 de voturi împotrivă. Consiliul European a devenit cel mai înalt organ legislativ al UE, din acesta făcând parte miniştri afacerilor externe, preşedintele şi un vice-preşedinte al Comisiei Europene. În Tratatul de la Maastricht se prevede: „Consiliul European va oferi Uniunii dinamismul necesar dezvoltării sale şi va defini liniile politice generale ale acesteia” Fără a lua decizii obligatorii din punct de vedere legal, Consiliul European direcţionează şi dinamizează întreaga activitate a Uniunii. Hotărârile sale se situează mai ales în sfera iniţiativelor politice majore, (ca adoptarea de orientări politice comune) sau contribuie la rezolvarea problemelor spinoase, blocate la nivel ministerial. De asemenea, Consiliul European, joacă un rol esenţial în soluţionarea problemelor curente ale vieţii internaţionale, prin politica externă şi

22

de securitate comună (PESC), un mecanism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale statelor membre şi prezentării unei opţiuni comune. C. Comisia Europeană constituie instituţia executivă, care are rolul de apărător al tratatelor şi deţine puteri de iniţiativă legislativă şi executivă. Comisia Europeană care reprezintă „interesul general” este independentă de statele membre ale Uniunii şi constituie mecanismul cel mai dinamic şi singurul care are drept de iniţiativă legislativă (cu rare excepţii iniţiativa legislativă poate fi luată şi în cadrul P.E.S.C.27 şi J.A.I.28)”. Acest fapt îi conferă un loc aparte în construcţia comunitară, constituind, de fapt, esenţa administraţiei Uniunii Europene şi barometrul fidel a tuturor încercărilor de reformă instituţională. Rolul Comisiei este acela de a veghea la respectarea prevederilor tratatelor, de a iniţia o propunere pentru legislaţia Uniunii şi de a asigura aplicare legislaţiei adoptate. Începând din 1995 mandatul Comisiei este de cinci ani şi coincide cu cel al Parlamentului. Prin efectivul său de 16 mii salariaţi, Comisia Europeană este cea mai numeroasă instituţie a U.E. D. Curtea de justiţie, a fost creată pentru rezolvarea problemelor juridice şi promovează regulile „dreptului european”, care se aplică tuturor statelor membre UE din acest domeniu. Curtea Europeană de Justiţie este garantul aplicării dreptului comunitar, soluţionând disputele dintre statele membre , dintre comisie şi statele membre, dintre instituţiile U.E., dintre persoane fizice şi juridice şi Uniune. Prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, Curtea beneficiază de puterea de a sancţiona statele membre care nu-i aplică dispoziţiile sau nu implementează normele dreptului comunitar. Curtea este constituită din 15 judecători asistaţi de 9 avocaţi generali. Din 1989 a fost creat şi Tratatul de Primă Instanţă, format din 15 judecători. Membrii acestor instanţe cu sediul la Luxemburg sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului, de comun acord cu guvernele tarilor membre. Rolul Curţii Europene de Justiţie este foarte important deoarece articolele, tratatele şi legislaţia care decurg din ele sunt parte a legislaţiei naţionale, a statelor membre. Interpretarea lor unitară şi neechivocă a permis constituirea dreptului european favorizând procesul integrării europene. E. Curtea de Conturi, controlează aspectele financiare ale activităţii instituţiilor comunitare precum şi ale organismelor consultative care exprimă interese economice, sociale şi regionale. F. Serviciul de funcţionari europeni, este format din personalul tuturor instituţiilor UE, independent de guvernele statelor membre. Limbile principale de lucru sunt engleza şi franceza, dar la toate întâlnirile oficiale se asigură traducerea în şi din toate cele unsprezece limbi oficiale vorbite de ţările membre (daneza, engleza, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana, olandeza, portugheza, spaniola şi suedeza). De asemenea, toate documentele oficiale sunt traduse şi tipărite în aceste unsprezece limbi. Întrebări de autoevaluare

1) Ce înseamnă „integrare economică”? 2) Care au fost cauzele integrării economice? 3) Care au fost principalele etape şi forme de integrare economică?

27 P.E.S.C. – Politica externă şi de Securitate Comună. 28 J.A.I. – Politica de cooperare în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne.

23

4) Care sunt avantajele care justifică existenţa unei pieţe unice pentru mai multe ţări?

5) Care sunt limitele pieţei unice? 6) Care a fost evoluţia UE? 7) Care sunt şi ce rol au principalele instituţii ale UE?

Probleme supuse dezbaterii

1) Analizaţi procesul integraţionist la nivel mondial după al doilea război mondial;

2) Analizaţi evoluţia procesului integraţionist în Europa; 3) Identificaţi cauzele care au dus la respingerea ratificării Constituţiei

Europene; 4) Care va fi evoluţia UE?

Bibliografie selectivă

1) Colectiv – „Economie politică”, ASE, Bucureşti, 1995. 2) E. Dobrescu – „Integrarea Economică Europeană”, Editura All

Beck, 2001 3) F. Baudhrein – „Dictionnaire de l’économie contemporaine”, Editon

Gerard & Co, Verviers, 1968. 4) G. Ferréol (coord.) – „Dicţionarul Uniunii Europene”, Iaşi, Editura

Polirom, 2001. 5) I. Avram – „Uniunea Europeană şi Aderarea României”, Editura

Sylvi, Bucureşti, 2001. 6) I. Bari – „Economie Mondială”, Editura Didactică şi Pedagogică

R.A., Bucureşti, 1997. 7) I. Popescu, A. Bondrea, M. Constantinescu – Uniunea statelor

europene – Editura Economică, Bucureşti, 2005. 8) J. Jinga, A. Popescu – „Integrare Europeană. Dicţionar de termeni

comunitari”, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2000. 9) J. Monnet – „Mémoirés”, Ediciones Fayard, Paris, 1976. 10) J. Timbergen – „Restructurarea ordinii internaţionale. Raport către

Clubul De la Roma”, Bucureşti, Editura politică, 1978. 11) J. Weiller – „Les degrés de l’intégration et les chances d’une zone

coopération internationale”, Revue Economique, 1958. 12) M. Diaconecu – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti,

2004 13) N. Dobrotă – „Dicţionar de economie”, Editura Economică, 1999. 14) P. Fontaine – „Une idée neuve pour l’Europe”, Communautés

européennes, 2000. 15) P. Fontaine – „10 lliçons sobre Europa”, Spania, 1998. 16) P. Fontaine – „Construcţia europeană de la 1945 până în zilele

noastre”, Iaşi, Editura Institutul European, 1998. 17) Qui fait quoi dans L’Union Européenne?, Commission Européenne,

Luxembourg: Office des publications officielles des Communautés européennes, 2001.

18) Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene în România „Instituţiile Uniunii Europene”, Bucureşti, 1999.

19) Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „Traité d’Amsterdam: ce qui a change en Europe”,1999.

24

20) Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „Politica industrială şi competitivitatea Uniunii Europene”, România, 1999.

21) http://europa.eu.int 22) www.infoerupa.ro

25

C A P I T O L U L II UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM) ŞI FORMAREA

SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN Introducere Comunitatea Europeană a realizat deja paşi importanţi pe calea UEM. De la întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1969, UEM este obiectivul central al Comunităţii.

Conceptul de uniune economică se bazează pe patru fundamente: - constituirea pieţei interne unice (fapt realizat de Comunitate de la 1 ian.

1993) - întărirea politicii de concurenta; - dezvoltarea de noi "politici comune vizând ajustarea structurala şi

dezvoltarea regionala"; coordonarea politicii macroeconomice;

iar conceptul de uniune monetara presupune :

- garantarea unei convertibilităţi totale şi ireversibile a monedelor statelor membre intre ele;

- liberalizarea completa a miscarilor de capital şi integrarea completa a pieţelor bancare si a celorlalte pieţe financiare;

- eliminarea marjelor de fluctuaţie şi fixarea irevocabilă a parităţilor) monedelor (este etapa esenţială care implică punerea in practică a unei politici monetare unice şi crearea unei instituţii supranaţionale pentru elaborarea şi gestionarea centralizată a acesteia).

Într-o UEM punctul cheie îl reprezintă convergenţa economiilor, deoarece ea

condiţionează calendarul şi ritmul de punere în practică a acestei noi faze de integrare. Obiective operaţionale După parcurgerea acestui capitol veţi putea să: - analizaţi dimensiunile UEM; - identificaţi etapele trecerii la moneda unică EURO; - analizaţi impactul trecerii la moneda unică asupra clienţilor, concurenţilor şi furnizorilor organizaţiei;

- evaluaţi influenţa EURO asupra tipului de management; - analizaţi procedeul de tranziţie la moneda unică EURO.

Cuvinte cheie Principalele cuvinte cheie ale acestui capitol sunt: monedă unică europeană, EURO, strategii şi operaţiuni monetare ale întreprinderii, transparenţa preţurilor, preţuri psihologice, atitudini proactive, atitudini reactive. La 1 ianuarie 1999 în cele unsprezece ţări participante în U.E.M. s-a pus

problema introducerii monedei unice europene. Pe parcursul perioadei de tranziţie de la moneda naţională la EURO (1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002), ţările au putut decide singure momentul trecerii la moneda unică - EURO. Începând cu anul 1999 a fost deja posibilă facturarea, efectuarea de plăţi electronice sau deţinerea de cont bancar în monedă EURO, precum şi prezentarea declaraţiilor de impozite sau cotizaţii sociale.

26

La 1 ianuarie 2002 (începutul perioadei de circulaţie dublă care s-a finalizat la 30 iunie 2002) când s-au pus în circulaţie noile bancnote şi monede EURO, conturile bancare în moneda naţională s-au transformat automat în noua monedă. Bancnotele şi monedele naţionale s-au retras din circulaţie într-o perioadă de timp ce nu a depăşit 6 luni.

2.1. Dimensiunile Uniunii Economice şi Monetare

Substituirea monedei unice a celor 11 monede naţionale este un hit economic

şi financiar care a generat multe oportunităţi şi noi dimensiuni: A – Dimensiunea funcţională deoarece prin introducerea unei monede unice

au apărut importante consecinţe pentru operaţiunile financiare ale întreprinderilor. Operarea pe tot parcursul adaptării la moneda unică - EURO, a impus

numeroase schimbări, inclusiv adaptarea etichetelor produselor la noile preţuri, a ambalajelor şi tăbliţelor, a registrelor, balanţelor, sistemelor de plată, sistemelor de TI(Tehnică Înaltă), codurilor de bare, documentelor comerciale şi facturilor. De asemenea a trebuit să fie schimbate sistemele şi procedeele interne de calcul pentru adaptarea lor în fiecare ţară, fapt ce a necesitat modificarea documentelor interne, sistemelor şi procedeelor de contabilitate, sistemele de estimare a costurilor, echipamentul de producţie. Deoarece în perioada de tranziţie au apărut obiective strategice unice, teoretic, întreprinderile au putut decide să înceapă transferurile comerciale în EURO mai devreme de 1 ianuarie 2002; totuşi este posibil ca unii dintre clienţii şi furnizorii respectivei întreprinderi să fi preferat operarea în moneda - EURO la începutul perioadei de tranziţie, pentru a supravieţui. O asemenea politică a avut, la rândul său, consecinţe în ceea ce priveşte organizarea internă a tuturor acestor întreprinderii. Pe de altă parte, trecerea la moneda unică a presupus anumite avantaje, astfel încât întreprinderile au anticipat această perioadă, deşi unii operatori au continuat, un anumit timp, să opereze în monedă naţională. În aceste condiţii s-a pus problema identificării metodelor şi procedeelor de convertire a monedelor naţionale în EURO şi invers. Deşi unele probleme sunt comune IMM-urilor, întreprinderile mari, care se confruntă cu alte provocări deoarece, deşi dispun de resurse financiare şi umane limitate, pentru a opera trecerea la EURO planurile de tranziţie ale clienţilor, furnizorilor sau asociaţilor comerciali importanţi au influenţat calendarul trecerii la moneda unică.

B - Dimensiunea strategică - deoarece prin introducerea monedei unice, UEM a facilitat activităţile transfrontaliere prin eliminarea riscurilor legate de cursurile de schimb şi a comisioanelor de schimb în tranzacţiile efectuate între întreprinderi din diferite ţări din zona EURO. Acest lucru, a impus adoptarea sistemelor contabile proprii în diferite monede pentru întreprinderile care fac operaţii de import export, pentru a le crea facilităţile respective. Astfel, UEM a creat noi instrumente financiare şi a determinat convergenţa tipurilor de inflaţie şi a ratei dobânzii, cu efecte favorabile asupra deciziilor de investire. Totodată, a fost posibil ca, în ţările participante la UEM, să se mărească transparenţa stabilirii preţurilor între întreprinderi şi între acestea şi consumatorii finali, fapt pentru care noii concurenţi transfrontalieri au putut intra mai uşor pe piaţa respectivei ţări, ca şi posibilitatea ca firmele comunitare să poată intra pe alte pieţe externe UE. În general, au apărut noi oportunităţi dar şi pericole. Pentru a face faţă tuturor pericolelor, întreprinderea trebuie să-şi întocmească din timp un studiu de evaluarea impactului introducerii monedei EURO, în scopul reducerii riscului tărăgănărilor cauzate de piedicile interne şi externe. Cei care au o întreprindere mică s-au întrebat dacă această dimensiune strategică se poate aplica şi în cazul

27

lor. Importanţa şi urgenţa adoptării acestei dimensiuni strategice de către întreprinderile mici a fost influenţată de mulţi factori, printre care caracterul clientelei lor şi locul unde funcţionează.

C – Dimensiunea care a influenţat activitatea întreprinderilor situate în ţările din afara UEM (Danemarca, Suedia, Marea Britanie sau Grecia), deoarece au fost afectate de exigenţele acestei uniuni şi au apărut următoarele probleme: Asociaţii, furnizorii sau clienţii din UEM au cerut, în cea mai mare parte,

operarea în EURO. Imaginea lor comercială s-a îmbunătăţit în funcţie de capacitatea de prestare

a serviciilor în EURO. Cursul de schimb al monedei naţionale faţă de EURO a fluctuat o anumită

perioadă; dacă aceste întreprinderi au avut clienţi, furnizori sau asociaţi în UEM, trebuie să fie foarte atente la dimensiunea acestor variaţii pentru a se proteja în faţa fluctuaţiilor monetare. Concurenţii din interiorul UEM au devenit mai competitivi, odată cu

reducerea costurilor administrative şi financiare. Noile preţuri psihologice ale pieţelor UEM au influenţat tehnologiile de

producţie, cu anumite repercursiuni asupra producţiei respectivelor întreprinderi. De aceea, întreprinderile din ţările situate în afara zonei UEM au fost practic

obligate să elaboreze din timp studii de evaluare a impactului asupra activităţii lor, inclusiv să determine caracterul şi magnitudinea efectelor pe care UEM le va avea asupra lor. În timp ce Suedia, Danemarca şi Regatul Unit al Marii Britanii nu au stabilit

încă data finală de intrare în UEM, Grecia şi-a exprimat dorinţa de a intra în zona EURO odată cu celelalte ţări, pentru a dispărea şi riscurile privind cursurile de schimb practicate de întreprinderile elene. Dar în Grecia, perioada de aplicare a monedei naţionale paralel cu cea a EURO, va trebui să ducă o asemenea politică monetară care să se alinieze la cea practicată de celelalte ţări membre.

2.2. Etapele trecerii la moneda unică (EURO) Trecerea graduală la moneda unică s-a făcut pentru ţările membre şi se poate

face şi pentru celelalte ţări aspirante, în trei etape: 1.Realizarea evaluării a impactului asupra întreprinderii. 2.Alegerea procedeului de tranziţie la EURO. 3.Elaborarea planului de acţiune specific în scopul aplicării acestui procedeu. Etapa 1 – Realizarea evaluării impactului trecerii la moneda unică a afectat

strategia şi operaţiunile monetare ale întreprinderii. Studiul de evaluare a impactului a ajutat fiecare întreprindere să-şi stabilească

strategia din timp şi să determine consecinţele pe care le va avea asupra sa, aplicarea condiţiilor UEM. O asemenea evaluare a avut următoarele 6 sectoare:

1. Clienţi 2. Concurenţi 3. Produse şi servicii 4. Furnizori 5. Organizare 6. Asociaţi

1. Clienţi 2. Concurenţi 3. Produse şi servicii 4. Furnizori 5. Organizare 6. Asociaţi

1. Clienţi 2. Concurenţi 3. Produse şi servicii 4. Furnizori 5. Organizare 6. Asociaţi

1. Clienţi 2. Concurenţi 3. Produse şi servicii 4. Furnizori 5. Organizare 6. Asociaţi

1. Clienţi 2. Concurenţi 3. Produse şi servicii 4. Furnizori 5. Organizare 6. Asociaţi

1. Clienţi 2. Concurenţi 3. Produse şi servicii 4. Furnizori 5. Organizare 6. Asociaţi

1. Clienţi 2. Concurenţi 3. Produse şi servicii 4. Furnizori 5. Organizare 6. Asociaţi

1. Clienţi 2. Concurenţi 3. Produse şi servicii 4. Furnizori 5. Organizare 6. Asociaţi

1. Clienţi 2. Concurenţi 3. Produse şi servicii 4. Furnizori 5. Organizare 6. Asociaţi

Clienţi

Concurenţi

Organizare

Organizare

Produse şi servicii

Furnizori

Asociaţi

28

Evaluarea impactului asupra întreprinderii a ţinut cont de problemele specifice perioadei de tranziţie şi perioadei dublei circulaţii de maxim 6 luni. Această evaluare a parcurs 2 faze: 1. În prima fază s-a determinat, în fiecare dintre cele 6 sectoare, factorii

strategici şi funcţionali care măresc sau atenuează impactul UEM asupra întreprinderii, după care s-a estimat impactul UEM pentru fiecare sector în parte. Faptul că impactul este nul, redus, mediu, ridicat sau foarte ridicat, depinde de importanţa relativă pe care întreprinderea o acordă diferiţilor factori care-i măresc sau diminuează acest impact. 2. În faza a doua se calculează impactul general ţinând seama de influenţa sa

în cadrul fiecărui sector, ca şi de importanţa acestuia în comparaţie cu alte sectoare. De exemplu, o calificare de impact „ridicat” în sectorul clienţilor poate avea o influenţă mare astfel încât, chiar dacă celelalte cinci calificări vor fi „de impact mediu”, se consideră că impactul general este „ridicat”.

Etapa 2 – Alegerea de către întreprindere a procedeului de tranziţie la moneda unică. După evaluarea impactului general al monedei unice a UEM asupra unităţii

economice, s-au observat diferite modalităţi posibile de trecere la EURO. Ulterior s-au şi determinat eventualele consecinţe, pentru ca, în final să pună problema selecţionării unei singure modalităţi de evaluare. Apropierea de moneda unică are 2 dimensiuni:

1. Strategică, atunci când întreprinderea este proactivă (deci profită de oportunităţile strategice sau ia măsuri preventive în vederea identificării eventualelor pericole posibile, cunoscute sau nu pe toată durata evaluării impactului asupra întreprinderii) sau reactivă (nu profită de oportunităţile pe care le-ar putea avea şi nu consideră că este necesară luarea vreunei măsuri de prevenire).

2. Funcţională, atunci când s-a pus întrebarea când şi cum începe întreprinderea să opereze în EURO şi care sunt consecinţele funcţionale pentru personal, procese şi sisteme? Evaluând posibilele procedee de trecere la moneda unică, întreprinderea trebuie să-şi facă o primă estimare a costului, timpului şi resurselor necesare pentru utilizarea acestora, inclusiv alegerea procedeelor, pe baza cărora va trebui să se estimeze şi să se valideze ipotezele pe care s-a bazat.

Etapa 3 – Elaborarea unui plan de acţiune pentru a pune în practică procedeul de tranziţie ales. Odată ales procedeul, întreprinderea a trecut la întocmirea unui plan de acţiune

detaliat, pe fiecare obiectiv, în care să indice modalităţile de aplicare pentru fiecare obiectiv, inclusiv termenele de realizare. Acest plan de acţiune este specific fiecărei întreprinderi trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente: 1. Persoana responsabilă cu realizarea obiectivului; 2. Termenul de realizare a acţiunii; 3. Resursele necesare pentru îndeplinirea obiectivului (modul de folosire a

personalului, costul noilor echipamente ce trebuie procurate). Gestionarea proiectului este fundamentală pentru organizarea şi coordonarea evaluării impactului asupra întreprinderii, a alegerii procedeului de tranziţie la moneda europeană, a elaborării planului de acţiune şi punerii sale în practică. Printre elementele cheie pentru o gestionare corectă a proiectului, trebuie menţionate următoarele: 1. Crearea unei echipe în care trebuie să participe conducătorul

departamentului respectiv. UEM este o problemă strategică care afectează tot potenţialul întreprinderii şi necesită luarea unor decizii importante.

29

În întreprinderile mijlocii, o importanţă deosebită se acordă persoanelor de încredere care sunt însărcinate cu activităţile echipei, persoane care sunt garantul activităţii respective pentru a nu se pierde din vedere nici o problemă. Stabilirea unui asemenea garant este importantă, în special, în momentul determinării problemelor funcţionale, deoarece este puţin probabil ca, o singură persoană, să poată fi suficient de atentă la toate aspectele ivite. Participarea întreprinderii la proiectul EURO înseamnă angajarea acesteia, încă de la început, până în faza de aplicare. Dacă întreprinderea are diferite amplasamente de lucru, este recomandabilă participarea a câte unui reprezentant din fiecare dintre acestea.

Dialogul cu alte întreprinderi, incluzându-le şi pe cele cu firmele concurente este, de asemenea, o formă eficace de schimb de experienţă şi de obţinere a informaţiilor utile. Camera de Comerţ teritorială sau Centrul European de Informaţie Impresarială, Asociaţia Profesională a Întreprinderii, contabilul, banca sau consilierii săi au fost şi sunt asociaţi valoroşi, care pot s-o ajute să se pregătească pentru aplicarea regulamentelor UEM şi introducerea monedei EURO. 2. Repartizarea sarcinilor pe activităţi în vederea realizării diferitelor etape ale

planului de acţiune. 3. Asigurarea resurselor necesare pentru îndeplinirea măsurilor stabilite. 4. Fixarea termenului de finalizare a măsurilor. 5. Verificarea şi controlul diferitelor activităţi ale echipei EURO şi garantarea

executării în termen.

2.3. Ghid de evaluare a impactului UEM asupra clienţilor prin trecerea la moneda unică

Pentru unele întreprinderi impactul UEM în sectorul clienţilor poate fi redus,

în timp ce pentru altele implică o nouă modalitate de tratare cu clienţii. Principalii factori care măresc impactul EURO asupra clienţilor sunt: A. Introducerea pe noile pieţe a monedei unice, poate crea pentru

întreprindere noi oportunităţi comerciale, astfel: a) facilitarea transparenţei preţurilor determinată de faptul că întreprinderile

trebuie să înceapă să-şi stabilească preţurile în moneda EURO, mai ales în regiunile de frontieră; această transparenţă mărită este posibil să ducă la diferenţieri de preţuri, ceea ce va face loc atât oportunităţilor (de exemplu dacă întreprinderea poate oferi produse sau servicii la preţuri competitive într-o ţară vecină unde preţurile sunt mai ridicate), cât şi riscurilor: (dacă preţurile produselor şi serviciilor sunt mai mici). Măsura în care întreprinderea face faţă acestei situaţii va depinde de caracterul clientelei sale şi de produsele pe care le vinde. Atunci când costurile transportului sunt mai mici comparativ cu valoarea produselor, este posibil ca să înceapă să cumpere de acolo de unde acestea sunt mai ieftine. Totuşi, în cazul clienţilor mici, costul adiţional al călătoriei pentru cumpărături în străinătate poate fi mai mare decât cel mai mic preţ care poate rezulta din achiziţionarea produsului în ţară;

b) creşterea numărului întreprinderilor care încep să lucreze la nivel european, întrucât acesta nu vor mai aştepta ca asociaţii şi furnizorii lor să facă la fel, ci vor compara preţurile propriilor produse şi servicii cu cele ale concurenţilor. Dacă aceste servicii şi produse sunt din profilul principalilor clienţi ai întreprinderii, există posibilitatea fie să se înfrunte cu o concurenţă mai intensă în ceea ce priveşte preţurile, fie să piardă clienţi din cauza lipsei capacităţii sau cunoştinţelor necesare pentru a fi furnizor la scară europeană.

30

c) eliminarea fluctuaţiilor devizelor prin introducerea monedei unice la toate întreprinderile implică riscuri în schimburile care se efectuează între ţările participante; în acest caz se va mări probabil schimburile între ele, ca şi numărul întreprinderilor străine interesate în a avea relaţii internaţionale cu întreprinderea respectivă.

d) apariţia unor noi oportunităţi în afara UEM, deoarece EURO s-a transformat într-o monedă folosită în comerţul internaţional. Dacă întreprinderea reuşeşte să determine asociatul din afara UEM să opereze în EURO, transferându-i astfel riscul schimbului, exporturile ar putea fi mai puţin periculoase pentru activitatea sa economică. B. Îmbunătăţirea imaginii comerciale a întreprinderii, deoarece utilizarea

monedei EURO poate fi o oportunitate excelentă pentru atragerea atenţiei asupra sa datorită promovării serviciilor în această monedă în primele momente ale fazei de tranziţie. C. Îmbunătăţirea serviciului public în general, deoarece trecerea la moneda

EURO prezintă importante dimensiuni funcţionale pentru IMM-uri, datorită volumului propriu de operaţiuni. Întreprinderile, în special cele care operează cu amănuntul, vor trebui să ia în considerare necesitatea comunicării modului de abordare a acestei monede (de exemplu modalităţile de efectuare a plăţilor şi preţurile practicate în EURO). În acest sens a fost şi va fi necesară introducerea unor preţuri duble pe întreaga perioadă de tranziţie. Clienţii nu trebuie ca în timpul tranziţiei să se simtă singuri. În acest scop

printre măsurile luate pentru evitarea sau reducerea dezorientării clientului figurează acordarea de către întregul personal a unei atenţii sporite acestuia, informarea sa în ceea ce priveşte schimbările efectuate în etichetele de preţuri sau chiar în configuraţia produselor. D. Creşterea numărului de clienţi şi de operaţiuni Dacă întreprinderea are un număr mare de clienţi, este posibil ca toţi aceştia să

nu treacă la moneda EURO în acelaşi timp. Pentru a menţine nivelul serviciilor prestate, întreprinderea va trebui să realizeze tranzacţii în EURO şi în monedă naţională în raport cu planurile de adaptare ale clienţilor săi. Pentru realizarea de tranzacţii în EURO, trebuie să ţină seama de anumite probleme privind preţurile cum ar fi facturarea şi acceptarea de plăţi în EURO. De regulă generală, plata în sine nu este o problemă. Băncile realizează schimburile necesare ale conturilor în EURO şi în devize naţionale iar conversia plăţilor se va efectua fără nici o condiţie. Totuşi, nu se întâmplă la fel cu organizarea administrativă a întreprinderii, dacă aceasta dispune de aplicaţii informatice capabile să opereze în EURO sau dacă aplicaţiile informatice ale unei întreprinderi pot să opereze doar în moneda naţională. Deşi numeroşi clienţi cer servicii în moneda UEM, întreprinderile trebuie să aprecieze costul conversiei manuale a facturilor şi costul achiziţionării unui nou pachet multidevize pentru perioada de tranziţie. E. Menţinerea în acelaşi pas cu marii clienţi dominanţi Deşi Consiliul European a adoptat la Madrid, în decembrie 1995, principiul

„nici obligaţie, nici prohibiţie”, este vitală cunoaşterea planurilor principalilor clienţi. Se poate întâmpla ca principalii clienţi să înceapă să opereze în EURO la o dată anterioară celei prevăzute de întreprindere. În acest sens Comisia a adoptat la 23 aprilie 1998 o “recomandare relativă” la dialogul, continuarea şi informarea în vederea facilitării tranziţiei la EURO, care prevede: „Se invită întreprinderile să iniţieze negocieri în forurile competente cu scopul definirii acelor norme care vor contribui la facilitarea tranziţiei la EURO a întreprinderilor mici”. Aceste norme ar trebui să parcurgă următoarele obiective:

31

a) să nu trimită sau să ceară facturi exclusiv în EURO, atât timp cât nu s-a scurs termenul de preaviz care să permită asociaţilor lor comerciali, în particular, când este vorba de întreprinderi mici, să se pregătească în mod corespunzător;

b) să nu ţină seama de solicitarea unei întreprinderi mici care ar cere asociaţilor săi comerciali să menţină, în facturile lor, importuri nemenţionate în moneda naţională alături de preţurile în EURO; c) marile întreprinderi trebuie să presteze contractanţilor săi asistenţa necesară

facilitării tranziţiei la EURO. Alături de IMM-uri, întreprinderile mari ar trebui să insiste în aplicarea acestei

Recomandări şi să observe ce decizii au fost luate pe plan naţional în vederea garantării aplicării sale.

Furnizorii IMM-urilor şi ai marilor întreprinderi sau ai industriilor exportatoare vor trebui să acorde atenţie specială momentului conversiunii la EURO a clienţilor lor. Acelaşi lucru se poate spune despre agenţiile de turism ale căror clienţi sunt întreprinderi cu mari conturi comerciale. În aceste cazuri, este de aşteptat ca, în general, clienţii IMM-urilor (exportatori, mari întreprinderi şi principalele întreprinderi turistice) să treacă la EURO cât mai curând, pentru a beneficia de operarea cu o singură monedă în locul multora. Întreprinderea care are clienţi mari va fi ajutată de către aceştia deoarece sunt

interesaţi de succesul tranziţiei la EURO a întreprinderii. De exemplu, în cadrul industriei construcţiei de automobile, întreprinderile procură deja furnizorilor asistenţă pentru formarea specialiştilor necesari operării în EURO.

2.4. Evaluarea impactului concurenţilor asupra politicii întreprinderii

O asemenea evaluare trebuie să ţină seama de următoarele două grupe de factori: A. Factori care măresc impactul EURO: a. Ameninţarea noilor participanţi pe piaţa întreprinderii, întrucât

întreprinderile care operează în alt stat membru UEM ar putea studia posibilitatea expansiunii activităţilor lor în ţara în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea care efectuează studiul de impact, profitând de capacitatea acestora de a oferi produse sau servicii în EURO. Este de aşteptat ca întreprinderi din ţările ce nu fac parte din Uniunea Europeană să se vadă atrase de această piaţă, ceea ce poate duce la diferite consecinţe. În acest caz este sigur că întreprinderea va reacţiona în faţa unei asemenea situaţii, ceea ce o va determina să-şi reorganizeze funcţia comercială şi să coopereze mai mult cu alte întreprinderi. b. Concurenţa în ceea ce priveşte preţurile, deoarece UEM ar putea avea un

impact important dacă întreprinderea adoptă o asemenea politică. Transparenţa preţurilor alături de eliminarea costurilor şi riscurilor schimbului de devize, ar putea facilita clienţilor traversarea frontierelor în masă pentru a achiziţiona mărfuri de acolo de unde sunt mai ieftine. Dacă întreprinderea este furnizorul cel mai ieftin, aceasta ar fi o oportunitate excelentă, dacă este cel mai scump, ar putea asista la o dezertare masivă a clienţilor săi, fapt ce ar duce la reducerea preţurilor sau la iniţierea unei concurenţe cu ajutorul altor factori (de exemplu, serviciile oferite sau produse). B. Factorii care atenuează impactul introducerii monedei unice: a. Fidelitatea clienţilor, deoarece o fidelitate sporită a clienţilor poate atenua

impactul asupra marii concurenţe rezultate din introducerea monedei unice. Clienţii pot rămâne fideli dacă le sunt oferite în continuare servicii şi produse de

32

înaltă calitate. Referitor la aceasta, comunicarea efectivă pe teme având legătură cu EURO poate fi de mare ajutor. b. Furnizarea către clienţii din ţările care se află în afara zonei UEM,

deoarece impactul EURO asupra acestora va fi aproape nul, cu excepţia cazului în care a fost deja utilizat în contracte sau dacă întreprinderea decide ca pe viitor să opereze în EURO. Dacă întreprinderea mai are încă contracte în alte monede decât EURO, va trebui să fie atentă la evoluţia cursurilor de schimb ale monedei unice. Unele pieţe sunt atât de specializate sau de concentrate în anumite ţări, astfel

încât toate operaţiunile se realizează într-o altă monedă decât EURO. De exemplu, în cazul unor componente electronice importate se plăteşte în dolari SUA. Dacă întreprinderea furnizează produse acestor pieţe, impactul monedei unice va fi minim.

c. Trecerea lentă a clienţilor la moneda unică, dacă întreprinderea este sigură că aceştia vor adopta această politică. În acest caz, apare necesitatea adoptării vechii politici care să soluţioneze imediat problemele legate de evoluţia EURO. De exemplu, comercianţii cu amănuntul care au acceptat doar plăţi în numerar nu au mânuit EURO în bancnote şi monede înainte de 1 ianuarie 2002. d. Alte obstacole decât cele referitoare la preţ, care ar putea proteja

întreprinderea de noi concurenţi sunt produsele personalizate, limitările juridice (calificări profesionale determinate, limita impusă numărului de concurenţi) şi contractuale (ca întreprinderea să fie concesionarul exclusiv pentru ţara sa), factorii culturali (obiceiuri de cumpărare tradiţionale, obstacolele lingvistice) sau cunoştinţe tehnice exclusive, protejate prin patente. e. Apariţia unor noi tipuri de pieţe, deoarece dacă piaţa în care operează

întreprinderea deţine un segment mare din piaţa mondială, probabilitatea apariţiei unor noi concurenţi din cauza introducerii EURO este limitată. Acelaşi lucru se poate spune relativ la pieţele considerate mai puţin atractive, datorită gradului de concurenţă, saturaţie sau costuri mari de stabilitate.

2.5. Evaluarea impactului EURO asupra unităţilor economice producătoare

Evaluarea impactului în ceea ce priveşte modul de realizare al produselor şi

serviciilor trebuie să ţină seama de două grupe de factori: A. Factori care măresc impactul EURO, sunt: 1. Preţurile „psihologice” stabilite la numeroase produse şi servicii, la care

strategia de comercializare se bazează pe asemenea preţuri. Aplicarea monedei unice – chiar şi în perioada de tranziţie – poate avea ca rezultat o strategie de fixare a preţurilor care să ducă la apariţia unor noi preţuri psihologice stabilite în EURO29. În acest caz, s-a ţinut seama de preţurile psihologice stabilite în EURO, adaptând permanent problemele legate de design-ul, mărimea, ambalajul şi calitatea produselor întreprinderii pentru protejarea (originalului) activităţilor comerciale. Preţurile psihologice au o importanţă deosebită în ceea ce priveşte produsele marginale şi cele cu valoare scăzută, adoptarea acestora putând fi la originea măririi sau reducerii considerabile a preţului de comercializare. 2. Proiectarea şi reproiectarea produselor noi ţinând seama de faptul că

trecerea la UEM presupune noi oportunităţi şi riscuri comerciale. Răspunsul la aceste oportunităţi poate solicita reproiectarea sau crearea de noi produse pentru

29De exemplu, 49 franci francezi echivalează cu 7,47 euro, pentru menţinerea efectului „preţului psihologic”, acesta s-ar putea rotunji până la 6,99 euro, echivalenţi a 45,85 franci.

33

satisfacerea noilor exigenţe ale pieţei30. Proiectarea unor produse noi sau reproiectarea celor deja existente pot fi considerate ca politici folosite pentru combaterea efectelor creşterii transparenţei preţurilor. Diferenţele de preţ nu pot fi justificate numai prin anumite caracteristici ale produselor, ci şi prin faptul că producătorului îi va fi mult mai dificil să compare produsele, serviciile şi preţurile sale cu cele ale concurenţilor. Schimbarea elementelor de cheltuieli specifice produselor poate avea repercusiuni şi asupra ambalajului acestora implicit, asupra preţului de comercializare ale respectivelor bunuri economice.

3. Etichetarea produselor pe parcursul perioadei de tranziţie, deşi nu este o obligaţie juridică, trebuie urmărită. Astfel multe produse poartă eticheta de preţ exprimat în două monede. Dacă întreprinderea a decis să aplice sistemul de preţuri duble, odată cu proiectarea noilor etichete, va trebui să verifice ca materialul a folosit la etichete să fie de o asemenea calitate încât să ofere posibilitatea etichetării şi specificării preţului în cele două monede. Reprezentanţii europeni ai consumatorilor şi comercianţilor din sectoarele

comerţului cu amănuntul, turismului şi artizanatului au semnat un acord prin care se fixează anumite norme libere, şi în acest sens, au promis să:

- aplice norme corecte de conversie şi rotunjire; - indice cele două preţuri la cele mai multe produse şi servicii; - informeze consumatorul asupra modului de utilizare al EURO. Astfel, întreprinderea are dreptul să etaleze un logotip care să ofere încredere

consumatorilor. În acest scop întreprinderea trebuie să ia legătura cu Camera de Comerţ Teritorială pentru a se informa asupra deciziilor ce se iau în scopul aplicării acordului şi pe plan naţional. B. Factorii care atenuează impactul EURO sunt: 1. Orientarea spre o piaţă locală, atunci când întreprinderea operează pe o

“piaţă continent”, în care apropierea de consumator este un factor decisiv (magazine, servicii personale, reparaţii, volum redus, facturare totală redusă), iar impactul rapid al transparenţei preţurilor este considerat mic. Totuşi, dacă piaţa locală este strict limitată, este posibil ca produsele întreprinderii să fie mai atractive decât cele ale noilor concurenţi. 2. Produse şi servicii personalizate, atunci când întreprinderilor le este dificil

ca noi concurenţi să încerce să le restrângă cota de piaţă. Competitivitatea presupune reproiectarea permanentă a produselor şi serviciilor, dobândirea de noi cunoştinţe tehnice sau îmbunătăţirea calităţii bunurilor şi serviciilor. 3. Fidelitatea faţă de marcă deoarece clientul menţine legătura cu

întreprinderea care are o marcă consolidată şi o clientelă fidelă, fapt pentru care este protejată, într-o mare măsură faţă de noii concurenţi. În primul rând, este puţin probabilă încercarea noilor concurenţi de a intra pe o astfel de piaţă. În al doilea rând, dacă totuşi aceştia intră şi ocupă un anumit segment de piaţă, fidelitatea faţă de marcă îi va permite întreprinderii să se protejeze mai uşor de noii concurenţi. 30 De exemplu, un fabricant spaniol de jucării care doreşte să exporte în Germania, va trebui să revină asupra proiectării unor produse deoarece bugetul alocat acestui domeniu de către familiile germane este diferit de cel al familiilor spaniole, iar gusturile germanilor sunt total diferite. De asemenea, un fabricant belgian de produse din carne care doreşte să-şi vândă produsele în Franţa, va trebui să ţină seama de gusturile şi de obiceiurile francezilor. Pentru aceasta, este esenţială realizarea unui studiu amănunţit al pieţei în scopul adaptării produselor pe noua piaţă pe care se vor comercializa.

34

2.6. Evaluarea impactului EURO asupra furnizorilor de factori de producţie

Introducerea EURO ar putea avea un impact important în sectorul furnizorilor.

Noile oportunităţi comerciale, produsele noi sau reproiectarea celor vechi, precum şi necesitatea furnizării unor noi materiale pentru ambalaje au repercusiuni puternice asupra tuturor furnizorilor întreprinderii, fapt pentru care aceasta trebuie să le contacteze pentru a le cunoaşte planurile de trecere la EURO. Planurile utilizate de întreprindere trebuie să fie compatibile cu cele ale furnizorilor. O asemenea politică este importantă şi necesară dacă întreprinderea negociază cu furnizori dominanţi, care i-ar putea cere să facă operaţii economice mari în EURO, înainte de data prevăzută de introducerea acestei monede. De asemenea, merită studiată posibilitatea găsirii de noi furnizori mai ieftini, după eliminarea riscurilor în procesul schimbului, precum şi al transparenţei preţurilor. A. Factorii care măresc impactul EURO sunt: 1. Posibilităţile economice ale noilor furnizori, dacă întreprinderea îşi alege

furnizorii în funcţie de preţ. Eliminarea riscului schimbului şi transparenţa preţurilor poate facilita identificarea unor furnizori mai ieftini din ţările din afara UE. Pentru a obţine informaţiile necesare asupra noilor furnizori potenţiali, întreprinderea trebuie să contacteze Camera de Comerţ şi Industrie locală, Centrul EURO de Informare (cel mai apropiat) sau Reţelele de Cooperare ale Comisiei Europene. 2. Posibilitatea ca furnizorii să ofere factorii de producţie necesari, numai

atunci când apar discordanţe în aprovizionarea unor sectoare economice, datorită volumurilor mari de cereri legate de moneda unică31. 3. Posibilitatea de facturare şi riscul ce depinde de cursul de schimb, apar

în cazul în care întreprinderea are mulţi furnizori străini cu plata pentru bunurile vândute, în monedă naţională. În acest caz introducerea EURO presupune o serie de oportunităţi. În primul rând, se elimină riscurile cursului de schimb în relaţiile cu toţi furnizorii stabiliţi de UEM iar, în al doilea rând, UEM consideră necesară facturarea în EURO, transferându-le astfel riscul schimbului în devize. Numai când întreprinderea plăteşte tuturor furnizorilor străini în EURO şi nu în diversele monede naţionale, acesta îşi va simplifica contabilitatea şi managementul. 4. Numărul mare de furnizori sau de operaţiuni, influenţează la fel ca şi în

cazul clienţilor. Atunci când întreprinderea are un număr mare de furnizori, este puţin probabil ca toţi să adopte moneda EURO la aceeaşi dată. Din punctul de vedere al relaţiilor pe care fiecare furnizor le are cu întreprinderea, aceasta poate adopta o poziţie mai flexibilă pentru a impune unor furnizori numai tranzacţii în EURO. Mai mult, dacă numărul facturilor este mare, sistemul contabil al întreprinderii trebuie să aibă posibilitatea să aplice ambele devize, în acest caz apare riscul împovărării sale cu acţiuni suplimentare impuse de nevoia de transformare manuală a facturilor de la o monedă la alta. B. Factorii care atenuează impactul EURO sunt dependenţi de: 1. Furnizorii locali, atunci când caracterul produsului sau serviciului implică

colaborarea întreprinderii cu aceştia. Astfel, posibilitatea de diversificare a furnizorilor rămâne limitată dacă furnizorii străini nu decid crearea unui centru de distribuţie locală sau a unei unităţi economice specifice.

31 De exemplu, este posibil ca în sectoarele educaţiei şi de IT să se simtă o mărire a cererii, din care cauză întreprinderea ar trebui să verifice cu suficientă anticipaţie dacă furnizorii săi vor fi în stare să ţină seama de pretenţiile sale.

35

2. Conversia lentă a plăţii către furnizori care apare, ca şi în cazul clienţilor, atunci când întreprinderea este sigură că aceştia vor factura plata produsului sau serviciilor în EURO. La finele perioadei de tranziţie, se impune cu necesitate soluţionarea problemelor legate de introducerea EURO. 3. Furnizorii specializaţi, atunci când piaţa factorilor de producţie necesari

întreprinderii este specializată (existenţa unui număr redus de furnizori la scară europeană sau mondială) şi dacă aceasta i-a identificat pe cei mai importanţi, caz în care este puţin probabilă apariţia unor noi furnizori până la introducerea EURO.

2.7. Evaluarea impactului EURO asupra tipului de management ce trebuie adoptat

Unele consecinţe strategice şi funcţionale, cum ar fi noi oportunităţi

comerciale şi clienţi din alte ţări sau reproiectarea produselor, vor provoca importante schimbări în modul de funcţionare a întreprinderii. Deşi multe schimbări vor depinde de organizarea specifică a întreprinderii, Comisia Europeană a elaborat directivele necesare pentru a o ajuta să facă faţă repercursiunilor funcţionale ale tranziţiei la EURO. În acest sens, sunt specificate două categorii de factori: A. Factorii care măresc impactul EURO cum sunt: 1. Definirea priorităţilor, deoarece este posibil ca întreprinderea să aibă

programate sau în lucru alte proiecte prioritare pentru care sunt necesare cantităţi suplimentare de resurse. Deoarece, majoritatea membrilor IMM au puţine rezerve, aceştia au putut decide amânarea pregătirilor pentru introducerea EURO. O asemenea politică a fost considerată dezastruoasă deoarece, ulterior toţi clienţii întreprinderii fie vor solicita servicii în EURO fie tipurile de produse se vor schimbat. Din această cauză, întreprinderile au trebuit să evalueze impactul trecerii la EURO până la 1 ianuarie 2002, pentru a cunoaşte dimensiunea volumului necesar de muncă şi de investiţie pentru tranziţia la moneda unică. 2. Dependenţa de sistemele specifice tehnologiei informaţiei, când

întreprinderea s-a putut confrunta cu serioase probleme tehnice, mai ales dacă clienţii săi au trecut la moneda unică încă de la începutul perioadei de tranziţie. Astfel a fost absolut necesară studierea schimbărilor ce trebuiau să se producă în sistemele de tehnologie a informaţiei ale întreprinderii, care să-i permită planificarea din timp a activităţilor, şi să elaboreze planuri de urgenţă, atunci când este nevoie. Mai mult, se poate ca furnizorul de servicii informatice al întreprinderii să nu fie pregătit pentru introducerea monedei-EURO, şi să nu dispună de mijloacele necesare. 3. Oportunităţi financiare oferite de UEM. Rezultatele financiare de pe

pieţele de capitaluri sunt stimulate la ivirea unor oportunităţi financiare şi mari investiţii, în special pentru membrii IMM. Tipurile de dobândă pe termen lung din ţările UEM încep să fie convergente, fapt ce afectează costul capitalului. Pentru membrii IMM care vor opera în mai multe ţări, utilizarea unei singure monede va simplifica gestiunea financiară.

4. Formarea personalului în cadrul UEM este o problemă complexă deoarece a necesitat implantarea unui sistem de comunicare eficient în ceea ce priveşte cunoaşterea repercursiunilor introducerii monedei unice, politica întreprinderii şi a angajaţilor săi. În acest scop a fost necesară întocmirea unui program bun de formare a întregului personal de care depinde realizarea eficientă a operaţiunilor interne şi externe în EURO. Atunci când angajaţii au participat la proiectul EURO, încă din primele luni s-a redus dezorientarea întreprinderii în faţa introducerii monedei unice EURO iar aceştia au venit cu îmbunătăţiri

36

valoroase în perioada de evaluare a impactului. În acest fel a fost posibil ca angajaţii să fie mai eficienţi la schimbările necesare, prin consultarea clienţilor, furnizorilor şi asociaţilor. Atunci când întreprinderea a avut personal sezonier, a trebuit să-l formeze şi pe acesta. În concluzie, întreprinderile care se confruntă cu problema pensionărilor şi a plecării de persoane cheie exact în momentul în care au nevoie de toate resursele pentru pregătirea introducerii monedei EURO, vor trebui să elaboreze planuri de încadrare de personal suplimentar din timp. B. Factorii care atenuează impactul EURO se referă la: 1. Slaba dependenţă de tehnologie informaţiei, inclusiv sarcinile

încredinţate terţelor persoane. Întreprinderile care sunt mari sau au operaţiuni complexe bazate pe sisteme de TI simple, sau cele în care funcţiile ce-i revin, sunt încredinţate terţilor, dificultăţile tehnice ale UEM impune, în general, introducerea unor noi aplicaţii, specifice acestor tehnici. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre întreprinderile care încredinţează terţilor serviciul de plată în numerar sau contabilitatea. Această situaţie va determina însărcinarea furnizorului de servicii care realizează munca contractată cu introducerea unor schimbări necesare pentru operarea în EURO. 2. Întreprinderea care operează cu devize multiple, este obişnuită deja cu acest tip de operaţiuni, personalul deţinând cunoştinţele necesare facturării în diferite devize şi realizării schimburilor necesare. Investiţia necesară pentru facturarea în EURO este, în acest caz, redusă, în comparaţie cu cea care trebuie făcută de întreprinderile care sunt orientate către pieţele locale.

2.8. Evaluarea impactului asupra propriilor asociaţi comerciali

Planurile de tranziţie la EURO ale asociaţilor comerciali pot afecta

dimensiunea procedeelor de trecere la moneda unică aplicabile la o anumită întreprindere. Asociaţii comerciali se referă la întreprinderile şi entităţile cu care întreprinderea colaborează pentru efectuarea studiului de impact, în categoria acestora incluzându-se băncile, agenţiile comerciale şi întreprinderile care elaborează asemenea studii. Aşadar asociaţii comerciali care pot juca un rol important în procesul de tranziţie al întreprinderii sunt: 1. Băncile ce nu vor realiza doar conversia monedei naţionale în EURO, dar

vor pune la dispoziţia întreprinderii aplicaţii informatice bancare compatibile în EURO, cecuri în EURO sau formulare de transferuri în EURO, şi vor permite astfel întreprinderii să efectueze operaţiunile sale comerciale atât în EURO, cât şi în moneda naţională. Banca va rămâne asociatul ideal al întreprinderii pe care o va ajuta pentru studierea repercusiunilor financiare ale aplicării UEM asupra sa (cum ar fi evoluţia tipurilor de cereri pentru noile produse financiare şi posibilităţile de acţionare în domeniul contractelor de asigurare). 2. Contabilii, Centrele de informare EURO, consultanţii şi consilierii

fiscali, la fel ca şi băncile, pot pune la dispoziţia întreprinderii informaţii preţioase pentru aplicarea celei mai bune forme de gestiune a tranziţiei la EURO şi de profilare a unor noi oportunităţi. De asemenea, aceşti agenţi economici pot să ajute întreprinderea să-şi rezolve o serie de probleme tehnice, cum ar fi contabilitatea diferenţelor din conturi prin rotunjirea sau conversia (schimbul) capitalului întreprinderii în EURO, actualizarea contractelor în vigoare, etc. Mai mult, aceşti asociaţi comerciali sunt capabili să opereze atât în EURO cât şi în monedele naţionale, în prima fază a perioadei de tranziţie. De exemplu, dacă majoritatea furnizorilor de IT au decis să opereze cu ambele monede pentru a nu-

37

şi reduce cota de piaţă, este posibil ca aceştia să fie capabili să se adapteze la calendarul de trecere la EURO al întreprinderii. Totuşi, la fel ca în cazul clienţilor şi furnizorilor, unii asociaţi dominanţi ar putea să încerce să-şi impună propriul calendar al tranziţiei, care poate fi diferit de cel al întreprinderii (de exemplu, calendarul agenţilor de vânzări depinde, în mare măsură, de calendarul întreprinderilor pe care le reprezintă).

2.9. Alegerea procedeului de tranziţie la moneda unică EURO

Finalizarea evaluării impactului asupra întreprinderii, impune formularea unui proiect strategic şi funcţional, de tranziţie la UEM, propriu întreprinderii. Se pune astfel problema alegerii celui mai adecvat procedeu de trecere la moneda unică EURO? Prima problemă care trebuie abordată este dimensiunea strategică care trebuie să dea răspuns la următoarele întrebări: ce doreşte să facă întreprinderea în faţa noilor oportunităţi şi riscuri? atitudinea sa va fi proactivă sau reactivă?

- În cazul unei atitudini proactive, întreprinderea proiectează acţiuni specifice pentru alegerea unor oportunităţi strategice sau pentru protejarea sa în faţa unor pericole previzibile. Aplicarea unui asemenea tip de acţiune este realizabilă numai atunci când este posibil ca, oportunităţile strategice, să ducă la obţinerea unor importante beneficii sau numai dacă ameninţările strategice pot afecta întreprinderea. În acest caz întreprinderea va trebui să examineze respectivele oportunităţi şi riscuri în lumina altor proiecte prioritare.

- În cazul alegerii unei atitudini reactive când nu au fost prevăzute oportunităţi sau riscuri specifice sau cele prevăzute pot să nu aibă un impact important asupra întreprinderii, acţiunea strategică este neînsemnată sau nulă. Alegerea între cele două opţiuni strategice (proactivă sau reactivă) este o

întrebare la care întreprinderea trebuie să dea un răspuns ţinând seama de propria sa situaţie. După alegerea opţiunii, întreprinderea va trebui să-şi rezolve problema funcţională relativ baza de date necesare, precum şi “când” şi “cum” să înceapă operarea în moneda unică pe piaţa internă şi externă, prin adoptarea EURO, mai devreme, mai târziu sau repetat? Înainte de a explica aceste trei opţiuni este important de subliniat că dimensiunea funcţională va trebui analizată începând cu „adoptarea EURO pentru piaţa externă” şi apoi studiind şi viabilitatea „adoptării EURO pentru piaţa internă”. Totuşi, deciziile interne privind trecerea la moneda EURO sunt strâns legate şi se influenţează reciproc. Trecerea la moneda unică pentru operaţiunile pe piaţa externă este prioritară, şi trebuie să fie factorul impulsiv; iar dacă este posibil, cererea clienţilor şi avantajele concurenţiale trebuie să fie preferenţiale în raport cu problemele de organizare internă. Combinarea dimensiunilor strategică şi funcţională se traduce în următoarele procedee de trecere la EURO:

Trecere graduală Adoptare precoce Adoptare târzie

Atitudine proactivă Atitudine reactivă

Pentru realizarea celor trei opţiuni funcţionale (precoce, târzie sau de trecere

graduală) întreprinderea va trebui să facă o analiză privind rentabilitatea

38

posibilităţilor de care dispune, în scopul garantării viabilităţii sale comerciale. Astfel:

a) Adoptarea precoce este necesară în primele faze ale perioadei de tranziţie când EURO se transformă în monedă internă de bază a întreprinderii, în care se contabilizează toate tranzacţiile. Pe parcursul perioadei de tranziţie, dacă cineva dinăuntrul sau din afara întreprinderii îi cere date în moneda naţională, întreprinderea va putea să le ofere uşor prin intermediul conversiei manuale sau automate. Pe plan intern şi extern a existat o dualitate deplină de servicii, care a fost abandonată la 1 ianuarie 2002. EURO s-a transformat în monedă unică în momentul în care întreprinderea a operat la toate nivelele. Au apărut totuşi anumite repercusiuni funcţionale, iar toate procesele comerciale au cerut modificări funcţionale considerabile care au trebuit să fie introduse într-o perioadă relativ scurtă. Aceste repercursiuni au anumite avantaje şi riscuri. Avantajele se referă la:

- sprijinirea unei strategii proactive în faţa EURO (de exemplu, simplificarea organizatorică în operarea cu o monedă în locul mai multora sau eliminarea riscurilor schimbului dacă întreprinderea îşi convinge furnizorii sau clienţii din afara UEM să opereze în EURO în locul monedei lor naţionale);

- capacitatea de satisfacere a cererii diferiţilor clienţi sau terţelor persoane; - imaginea comercială dinamică şi activă; - posibilitatea obţinerii de mari economii, dacă se modifică toate serviciile în

vederea permiterii dualităţii serviciilor în acelaşi timp (comparativ cu trecere graduală). Riscurile se referă la: - amânarea unor proiecte, deoarece resursele dedicate aplicării acestui

procedeu ar face imposibilă realizarea lor; - apariţia unor probleme de aplicare a noilor sisteme informatice compatibile

cu EURO; - absenţa randamentului capitalului investit: clienţii, furnizorii, şi asociaţii pot

să nu ceară servicii în EURO aşa cum este prevăzut; - dacă întreprinderea realizează manual conversia în moneda naţională,

serviciile în moneda naţională pot creşte şi consuma resurse ale întreprinderii într-o cantitate mai mare decât cea prevăzută. b) Trecerea graduală pe plan intern şi extern s-a făcut şi se va face dacă

întreprindea continuă să opereze în moneda naţională. Totuşi, în primele faze ale perioadei de tranziţie o asemenea trecere poate oferi şi servicii în EURO unor anumite întreprinderi (de exemplu, pentru clienţii sau furnizorii mari sau dominanţi). În ultima perioadă de tranziţie, întreprinderea amplifică treptat posibilitatea folosirii dublei monede pe plan intern şi în relaţiile cu alte întreprinderi. Cu timpul, apropierea graduală duce la deplina dualitate a serviciilor. Pot apare totuşi, anumite repercursiuni funcţionale determinate de un complex de factori, ceea ce implică avantaje şi riscuri, astfel: Avantajele se referă la:

- sprijinul adoptării unei strategii proactive în faţa introducerii monedei EURO;

- capacitatea de satisfacere a diferitelor cereri ale clienţilor şi asociaţilor externi;

- imagine comercială dinamică şi practică pentru respectarea întreprinderii; Riscurile privesc: - lipsa de flexibilitate, datorată termenelor de predare, dacă cererea de servicii

în moneda unică, în perioada de tranziţie este superioară celei pentru care întreprinderea era pregătită (de exemplu, o întreprindere poate decide să ofere

39

facturare în EURO doar clienţilor mari cu volum mic de operaţiuni, ceea ce se poate face manual în EURO, pentru a o introduce ulterior în factură, odată cu cea în moneda naţională); după calcularea întregii facturi, cantitatea de monedă în EURO se transformă în monedă naţională, tot manual, şi se introduce apoi în sistem. Acest procedeu poate fi eficient când volumul tranzacţiilor este mic; totuşi, pe măsură ce întreprinderea îşi măreşte volumul, această aproximare poate să nu fie corectă, fapt pentru care întreprinderea trebuie să examineze şi alte metode alternative.

- tranziţia graduală la moneda EURO presupune o gestiune scumpă şi mai complexă decât tranziţia printr-un singur procedeu. Se pune întrebarea: când şi cum să se aleagă o adoptare precoce sau a trecere

graduală? Dacă întreprinderea se aşteptă la o cerere mare de servicii în moneda EURO sau crede că va putea obţine un avantaj concurenţial important oferind servicii în această monedă, va trebui să se gândească la capacitatea acesteia de operare de către asociaţii săi comerciali. În acest scop, trebuie evaluată posibilitatea apărării poziţiei sale pe piaţă. Dacă

întreprinderea crede că furnizorii, asociaţii sau clienţii – în special cei ce se află în poziţie dominantă – îi cer adoptarea monedei unice în primele momente ale perioadei de tranziţiei, acest lucru ar putea să determine creşterea interesului şi să accelereze serviciile în moneda EURO. Printre posibilităţile de obţinere a unui avantaj concurenţial care ar putea face

decide întreprinderea să facă o adoptare precoce sau o trecere graduală se numără imaginea sa comercială şi eliminarea riscurilor din parcursul schimbului, atunci când convinge furnizorii sau clienţii săi din afara UEM, să accepte facturarea în EURO în locul monedei lor naţionale. Întreprinderea ar putea beneficia, în egală măsură, şi de simplificarea organizatorică, de exemplu, redactarea facturilor într-o singură deviză. Dacă adoptarea pe plan extern este completă (adică, oferă servicii în EURO

tuturor) sau se limitează la anumite părţi, succesul depinde de facilitatea cu care organizarea şi sistemele de IT ale întreprinderii pot să le facă faţă la nivel intern. Alţi factori care pot influenţa calendarul şi natura sistemelor interne ale

întreprinderii, cât şi în procesele de schimb sunt: Costul, când trebuie să se dea răspunsul la întrebările: ce cost presupune

modificarea sistemelor şi documentelor întreprinderii, formarea personalului pentru a fi capabil să opereze cu ambele monede? este mai scumpă conversia manuală? care este cel mai bun moment de asumare a acestui cost?

Timpul, care să dea răspuns la întrebările: când se termină exerciţiul financiar al întreprinderii? De cât timp va avea nevoie aceasta în adaptarea sistemelor actuale sau în instalarea unui sistem nou al monedei duble?

Resursele, când trebuie să se cunoască, de câte persoane dispune acum întreprinderea? Fiabilitatea şi complexitatea sistemelor de IT, completate sistemele

întreprinderii (cu sisteme externe) în aşa mod încât schimbul să se efectueze în acelaşi timp, sau poate întreprinderea să-şi compartimenteze sistemele? În concluzie, decizia întreprinderii asupra trecerii sale în tranzacţiile externe

la moneda EURO trebuie să reflecte un echilibru între satisfacerea cererii de servicii în EURO sau conştientizarea avantajelor concurenţionale care s-ar obţine, ca şi la depăşirea dimensiunilor sale organizatorice prin adoptarea serviciilor în EURO.

c) Adoptarea târzie se aplică pe toată durata perioadei de tranziţie, când întreprinderea a continuat să lucreze cu moneda sa naţională pe plan intern şi extern. Odată cu trecerea la moneda EURO de la 1 ianuarie 2002, acesta s-a

40

transformat în unica monedă operativă la toate nivelele. Pe parcursul perioadei de tranziţie, clienţii întreprinderii, asociaţii şi furnizorii săi au trebuit să realizeze tranzacţiile comerciale în moneda naţională. Adeptul unei asemenea politicii poate avea repercusiuni funcţionale. Pe durata perioadei de tranziţie propriu-zisă, impactul asupra întreprinderii poate fi redus. Înainte de ianuarie 2002, a existat riscul conversiei manuale între moneda naţională şi EURO mai ales dacă clienţii şi furnizorii au vrut să realizeze tranzacţiile comerciale în EURO înainte de 1 ianuarie 2002.

Avantajele acestui tip de adoptare sunt: - anumite proiecte ale întreprinderii nu au fost amânate; - este posibil ca aceasta să fie cea mai bună soluţie pentru întreprinderile mici

care operează pe pieţe locale deoarece, acest procedeu, nu cere o capacitate de operare în două monede în piaţă, având şi soluţii de IT pentru verificare şi testare.

- întreprinderea poate crea rezerve pentru investiţiile pe care le face în EURO, în echipamente, formare de personal, aplicaţii informatice, etc.

Riscurile acestui tip de adoptare sunt: - o posibilă pierdere a cotei pe piaţă, în beneficiul concurenţilor care pot oferi

servicii în EURO pe parcursul perioadei de tranziţie; - lipsa flexibilităţii, dacă cererea de servicii în EURO este mare, pe toată

durata perioadei de tranziţie, din partea furnizorilor sau clienţilor. - schimbările bruşte cer o planificare şi o aplicare exactă. Problema principală care se pune pentru noile ţări care vor trece la UEM este

“Când şi cum să fie aleasă o adoptare târzie?” Dacă întreprinderea prevede că cererea de servicii în EURO va fi minimă, îşi poate permite operarea în moneda naţională cu clienţii, furnizorii sau asociaţii, sau dacă nu pot obţine avantaje concurenţiale prin operarea în EURO, trebuie să decidă pentru metoda adoptării târzie a monedei unice. În acest caz este posibil ca o asemenea politică să fie cea mai bună soluţie dacă schimbarea în primele momente este foarte scumpă din cauza limitelor organizatorice sau a lipsei de IT ale întreprinderii. Dacă întreprinderea se află într-un stat membru din afara zonei UEM, metoda de adoptare târzie (schimbarea în anul în care această ţară va adera la UEM) pare la prima vedere justificată. Totuşi, dacă întreprinderea are un export mare în zona UEM şi toţi clienţii acesteia încep să ceară servicii în EURO, ar putea fi mai înţeleaptă pentru tranziţia graduală. Pentru ca trecerea la EURO să aibă succes, este esenţial ca întreprinderea să

ţină cont de următoarele 5 probleme: 1. UEM nu prezintă doar dimensiuni strategice, ci şi ameninţări şi oportunităţi

strategice; acesta este un moment ideal pentru a pune în practică o revedere strategică şi o localizare a noile oportunităţi comerciale, din care motiv întreprinderea va trebui să realizeze o evaluare a impactului cât mai curând posibil (punct esenţial de care vor trebui să ţină seama şi întreprinderile din România care au un export mare în UE). 2. Întreprinderea trebuie să-i facă pe toţi angajaţii săi să participe la realizarea

evaluării impactului. Astfel, este posibilă îmbunătăţirea calităţii studiului şi creşterea participării întreprinderii pe toată durata punerii în practică a procedeului ales. 3. Odată evaluat impactul, întreprinderea trebuie să aleagă un anumit tip de

tranziţie la EURO. De aceea trebuie să studieze, în primul rând, exigenţele asociaţilor externi, să facă cercetări pe plan intern şi să ia în consideraţie toate posibilităţile de analiză a rentabilităţii aplicării fiecărei metode.

41

4. Întreprinderea trebuie să profite de moneda EURO ca de o oportunitate de modernizare a întreprinderii (sistemul de IT, procedee, echipamentul de producţie, gestiune financiară). 5. Întreprinderea nu este singură, băncile, organizaţiile publice sau Centrele

Euro Info, asociaţiile impresariale, contabilii, consilierii şi chiar concurenţii reprezintă surse valoroase de informare pentru a face faţă dimensiunilor UEM. Întrebări de autoevaluare:

1. În ce constă dimensiunea funcţională a UEM? 2. Dar dimensiunea strategică? 3. Care au fost etapele trecerii la moneda unică EURO? 4. Care a fost impactul UEM prin trecerea la moneda unică asupra managementului organizaţiei?

5. Care sunt procedeele de tranziţie la moneda unică EURO? Probleme supuse dezbaterii

1. Impactul EURO asupra comerţului mondial; 2. Utilizarea EURO în finanţările internaţionale; 3. EURO – evoluţii şi perspective; 4. Impactul EURO asupra economiei româneşti.

Bibliografie selectivă

1. C. Chabot – „Euro – monedaeuropeană”, Editura Teora, Bucureşti, 2000.

2. E. Dobrescu – „Integrarea Economică Europeană”, Editura All Beck, 2001

3. G. Raimhault – „L’Europe des quinzen”, Editura JVDS, Paris, 1995. 4. I. Avram – „Uniunea Europeană şi Aderarea României”, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001.

5. I. Bari – „Economie Mondială”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997.

6. I. Popescu, A. Bondrea, M. Constantinescu – Uniunea statelor europene – Editura Economică, Bucureşti, 2005.

7. J. Victor Louis – „Du systeme monétaire européene à l’Union monetaire – CEE”, 1990.

8. J. Weiller – „Les degrés de l’intégration et les chances d’une zone coopération internationale”, Revue Economique, 1958.

9. M. Herschel – „L’economie de la Commaunaute européenne” Armand Colin, Paris, 1992.

10. M. Diaconecu – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti, 2004 11. P. Fontaine – „Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre”, Iaşi, Editura Institutul European, 1998.

12. R. Erbes – „L’intégration économique internationale”, Presse Universitaires de France, Paris, 1996.

13. XXX – „Comisia Europeană – Buletin al UE”, Supliment 2/97, Luxemburg, 1997.

14. XXX – „Fondurile structurale comunitare”, Comisia Europeană – Documentul unic, 1994 – 1999, Luxemburg, 1997.

15. XXX – „Al servicio de los exportaderes europeos”, CE Bruxelles, 2000.

42

16. Qui fait quoi dans L’Union Européenne?, Commission Européenne, Luxembourg: Office des publications officielles des Communautés européennes, 2001.

17. http://europa.eu.int/ 18. www.infoerupa.ro

43

C A P I T O L U L III

P O L I T I C A B U G E T A R Ă Introducere

Bugetul Uniunii Europene este acel act prin care autorizează anual finanţarea ansamblului de activităţi şi de intervenţii comunitare, resursele necesare, priorităţile şi obiectivele stabilite. Evoluţia sa de-a lungul timpului reflectă transformarea succesivă a construcţiei europene. În anul 1970, bugetul comunităţii a fost de 3,6 miliarde de scuzi (19 scuzi/ locuitor şi an) şi era constituit exclusiv din cheltuieli agricole, destinate realizării politicilor agricole comune. În anul 2000 bugetul UE a atins 93 miliarde de Euro (250 EURO/ locuitor şi an), ceea ce a permis orientarea întregii palete politică economică a UE, fiind destinat pentru: cheltuieli agricole, ajutoare pentru dezvoltarea regiunilor, cheltuieli de cercetare, de educaţie, de formare şi cooperare internaţională cu restul lumii etc. Totuşi, cheltuielile totale al bugetului UE nu sunt constituite din credite pentru plăţi decât într-o proporţie de 1,1% din PNB al statelor membre. Mai mult pentru a traduce ideile politicilor comunitare, ca şi pentru a pregăti execuţia bugetară, toate cheltuielile trebuie votate de Parlament şi Consiliu European astfel încât să fie utilizate în paralel pentru supravegherea aplicării dreptului comunitar32. Obiective operaţionale După parcurgerea acestui capitol veţi putea să: - cunoaşteţi modalităţile de stabilire a bugetului UE; - ştiţi cum se execută şi se controlează bugetul Uniunii; - analizaţi modul în care se evaluează programele comunitare; - aflaţi cum se realizează un sistem de audit şi control.

Cuvinte cheie Principalele cuvinte cheie ale acestui capitol sunt: politică agricolă comună (PAC), politică de coeziune economică şi socială, venituri bugetare, cheltuieli bugetare, venituri extrabugetare, programe comunitare.

3.1. Modalităţi de stabilire a bugetului UE Prin Agenda 2000 s-a propus programarea financiară plurianuală, adaptată noilor priorităţi ale Uniunii. Încă din anul 1988, bugetul anual al Uniunii era stabilit în respectul cadrului financiar pe termen (“perspective financiare”) care defineşte maximul anual de cheltuieli. În 1999 în cadrul negocierilor realizate de “Agenda 2000” au fost adoptate şi viitoarele priorităţi ale uniunii, perspectivele financiare pentru 7 ani, acoperind perioada 2000-2006. Acest cadru a stabilit marile orientări bugetare pe mai mulţi ani, de către Parlamentul European, ceea ce uşurează adoptarea anuală a bugetului, care are nevoie şi de acord Consiliului European, ambele fiind considerate “autoritatea bugetară” a UE). Pe de altă parte, instaurarea unei plafonări plurianuale ajută la controlul evoluţiei cheltuielilor UE. Perspectivele financiare pentru perioada 2000-2006 indică evoluţia creditelor care au fost şi sunt acordate pentru lărgirea UE ţărilor Central şi Est europene, fără a se lua în calcul şi principalele priorităţi ale UE. Contribuţiile statelor membre la

32 XXX – “L'Europe et son budget, : á quoi sert votre argent”, Luxembourg, 2000, p3.

44

bugetul european (în raport cu nivelul PNB realizat de fiecare) au fost stabilite la nivelul PNB realizat în anul 1999. Bugetul anual este reglementat prin tratatul de instituţionalizare a Comunităţii Europene, modificat prin tratatul de la Amsterdam (art. 268-280) prin care s-au fixat şi procedurile de stabilire a bugetului. Comisia Europeană elaborează “anteproiectul bugetului” plecând de la estimarea nevoilor şi priorităţilor politicilor UE pentru anul viitor. Acest document este prezentat Consiliului European care-l adoptă după ce a fost îmbunătăţit, şi întocmeşte un “proiect de buget” care este transmis Parlamentului European. Competenţele înscrise în Proiectul de Buget sunt de natura cheltuielilor, astfel:

- pentru cheltuielile obligatorii(care decurg obligatoriu din tratate europene sau acte specifice), Parlamentul European nu poate decât să propună anumite modificări care intră în competenţa Consiliului European ce deţine puterea de a fixa nivelul acestor cheltuieli (40% din cheltuielile obligatorii sunt destinate sprijinirii pieţelor produselor agricole);

- pentru alte cheltuieli “non-obligatorii”, Parlamentul European poate modifica proiectul bugetului (60% din cheltuieli). După lecturarea de către fiecare instituţie, Parlamentul European este acela care definitivează bugetul iar preşedintele cel care semnează. În practică, procedura de semnare a bugetului se bazează pe diferite aranjamente interinstituţionale, între Parlament, Consiliul şi Comisia Europeană care, prin cooperare, stabilesc bugetul anual şi convin dinainte asupra modului de exercitare a competenţelor pe care le au asupra acestui act. Ultimul acord interinstituţional, semnat în anul 1999, în principiu, este valabil pentru perioada 2000-2006. Puterea asupra bugetului o deţine Parlamentul European care poate să-şi exprime priorităţile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare an, în decembrie, bugetul necesar UE care, odată cu intrarea în vigoare dotează uniunea cu resursele financiare de care are nevoie în anul următor. Conform tratatelor încheiate la Luxemburg în anii 1970 şi 1975, sunt stabilite şi resursele proprii ale Comunităţii Europene iar Parlamentul European şi Consiliul European sunt cele două puteri care au autoritate bugetară. Parlamentul European este cel care are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor alocate în favoarea:

- regiunilor (Fondul European de Dezvoltare Regională); - luptei împotriva şomajului mai ales în rândul tinerilor şi femeilor (Fondul

Social European); - programelor culturale şi de educaţie (Erasmus, Socrate) care sunt un puternic

argument pentru încadrarea în limita unui plafon conform codicilului cu Consiliul European şi Comisia Europeană. În ceea ce priveşte cheltuielile agricole, Parlamentul European poate propune modificări dar ultimul cuvânt îl are Consiliul European. În cazul în care Parlamentul şi Consiliul nu se pun de acord asupra evoluţiei cheltuielilor, după lecturarea bugetului (perioada mai - decembrie), Parlamentul are dreptul de a respinge întregul buget iar procedura trebuie reluată. Semnătura preşedintelui Parlamentului European dă bugetului putere executorie. Parlamentul European adoptând bugetul, este şi cel care controlează modul de execuţie. Cu alte cuvinte, parlamentul exercită un control continuu asupra gestiunii creditelor, conduce permanent acţiunile pentru ameliorarea prevenirii, detectării şi reprimării fraudelor şi, totodată cel care evidenţiază evoluţia efectelor finanţărilor efectuate plecând de la bugetul comunitar. Parlamentul apreciază în

45

fiecare an responsabilitatea politică a Comisiei Europene înainte de a-şi da acordul la execuţia bugetului.

3.2. Veniturile bugetare ale Uniunii Europene UE este finanţată, în principal, din resurse puse la dispoziţia sa de către statele membre şi care devin de drept: “resurse proprii”, fixate prin decizia Consiliului European luată în unanimitate şi ratificată de parlamentele naţionale. De exemplu, în perioada 2000-2006 aceste resurse nu vor putea depăşi 1,27% din PNB-ul UE. Modalităţile de realizare a bugetului în ansamblu, în fiecare an, sunt determinate în funcţie de totalul cheltuielilor decise de autoritatea bugetară (Parlamentul European şi Comisia Europeană) care au ca sarcină stricta respect a principiului echilibrului. Execuţia bugetară impune respectarea egalităţii cheltuielilor cu veniturile, deoarece bugetul nu poate fi deficitar. În general, se cunosc 4 resurse proprii. Primele două, sunt “resurse proprii tradiţionale” şi reprezintă 14% din totalul resurselor proprii formate din aportul agriculturii (percepute pentru importurile produselor agricole provenind din ţările UE) şi drepturile de vamă (provenite din tariful vamal comun aplicat schimburilor realizate cu ţările din afara UE). Argumentul pentru reducerea tarifelor vamale şi pentru lărgirea succesivă a UE este că aceste resurse sunt insuficiente pentru finanţarea bugetului şi sunt completate de alte două resurse33: TVA care a reprezentat 35 % din totalul resurselor proprii în anul 2000 (este

vorba de o contribuţia statelor membre privind aportul din TVA de 1% care se va diminua la 0,75% în 2002 şi la 0,50% în 2004). resursă bazată pe PNB-ul fiecărui stat membru ce are un caracter

complementar şi permite finanţarea bugetului; această resursă a reprezentat în anul 2000 aproximativ jumătate din totalul resurselor proprii, sistem ce permite Uniunii finanţarea în mod stabil şi continuu a ansamblului politicilor sale. Există şi alte modalităţi de construire a bugetului, de mai mică importanţă, care vizează impozitele funcţionarilor europeni, amenzile aplicate de Comisie întreprinderilor pentru a împiedica concurenţa în interiorul UE, ca şi soldul pozitiv al exerciţiului bugetar precedent.

3.3. Veniturile extrabugetare Veniturile extrabugetare provin din două fonduri, Fondul European de

Dezvoltare şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Astfel: 1. Fondul European de Dezvoltare (FED) serveşte la finanţarea proiectelor

economice şi a celor privind dezvoltarea Statelor Africane, a insulelor Caraibe şi ale Pacificului (statele ACP) şi dispune de un buget specific, separat de bugetul UE. Dispune, de asemenea, de procedurile decizionale şi de gestiune bugetară proprii. Cheltuielile FED-ului au fost apreciate în anul 2000 la 2 miliarde EURO. 2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO), fondată în anul

1951 pentru a încadra şi promova aceste sectoare economice, dispune de un buget propriu pentru cheltuieli operaţionale. Aceste cheltuieli sunt reintegrate bugetului general în anul 2002, atunci când tratatul care le-a instituit a expirat. În anul 2002 bugetul CECO s-a situat la aproximativ 180 milioane EURO.

33 Broşură editată de delegaţia Comisiei Europene – “L'Europe et son budget: á quoi sert votre argent”, Luxembourg, 2000, p3.

46

3.4. Destinaţia cheltuielilor bugetare Cheltuielile bugetare ale UE de 93 miliarde de EURO în anul 2000 au 6 mari categorii de destinatari34:

1. cheltuieli agricole, 2. politica de coeziune a ţărilor membre; 3. politicile interne pentru cercetare, educaţie, transport; 4. politicile externe; 5. pregătirea pentru primirea de noi membre; 6. cheltuieli administrative şi cheltuielile agricole.

3.4.1. Cheltuielile agricole Politica cheltuielilor agricole(PAC) comună, din punct de vedere istoric este cea mai bine fundamentată. În acest sector, transferul competenţelor statelor membre către UE este marcat, în principal, de finanţarea agriculturii europene. Ponderea cheltuielilor agricole în ansamblu bugetului UE s-a diminuat, în acelaşi timp în ultimii ani, odată cu dezvoltarea şi a altor politici comunitare. În anul 2000 cheltuielile agricole au reprezentat 44% din cheltuielile UE, ceea ce a însemnat aproximativ 41 miliarde EURO. Obiectivele urmărite de PAC, fixate prin tratate, justifică importanţa bugetară a acestui sector care vizează:

- creşterea competitivităţii agriculturii; - asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţia agricolă; - stabilitatea pieţelor; - garantarea securităţii aprovizionărilor; - asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori. Toate aceste obiective au fost atinse, dar politica agricolă comună a fost

reformată în ultimii, ani în noul context internaţional şi în funcţie de cerinţele impuse pentru protecţia mediului înconjurător. Două mari reforme ale PAC au intervenit în anii 1992 şi 1999. Fondate pe preţuri mai competitive şi pe sprijinul direct al agricultorilor, aceste reforme au permis reducerea excedentelor de produse agricole, încetinirea exodului rural şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător pentru a descuraja producţia intensivă şi favoriza menţinerea culturilor tradiţionale, ca şi dezvoltarea noilor activităţi (de exemplu cele turistice). Datorită acestor noi obiective, în viitor PAC se va sprijini pe un al doilea stâlp, politica de dezvoltare rurală, unde vor fi alocate mai mult de 10% din totalul cheltuielilor agricole în perioada 2000-2006. 3.4.2. Politica de coeziune economică şi socială Coeziunea economică şi socială a UE a devenit unul din obiectivele majore al construcţiei europene, care trebuie să permită35:

- reducerea inegalităţilor şi acumulării bogăţiilor între regiuni; - ameliorarea situaţia serviciilor; - favorizarea dezvoltării armonioase a diferitelor regiuni europene; - protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător. O asemenea politică trebuie să asigure pentru toţi cetăţenii europeni

beneficiile şi avantajele marii pieţe comunitare ca şi cele privind crearea Uniunii Economice şi Monetare. În cest scop UE a consacrat în anul 2000 aproape 23 de miliarde de Euro pentru modernizarea structurilor economice şi sociale ceea ce a reprezentat mai mult de 35% din buget. 34 Ibidem p.9. 35 Ibidem p.10.

47

Din totalul propunerilor Comisiei Europene în cadrul “Agendei 2000”, Consiliul European a confirmat necesitatea concentrării cheltuielile Fondurilor structurale (Fondurile europene de dezvoltare regională - FEDER, Fondul social european -FSE, Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole - FEOGA) spre regiunile care au nevoie. Principalele obiective urmărite de Politica Economică şi de Coeziune Socială au fost :

- obiectivul numărul 1: promovarea dezvoltării regiunilor celor mai sărace şi favorizarea modernizării structurilor economice. Aceste regiuni sunt acelea în care PIB este redus, sunt situate la periferia UE (Acores, Madire, Insulele Canare) sau care au o densitate a populaţiei extrem de redusă (cum este cazul anumitor regiuni nordice ale Uniunii);

- obiectivul numărul 2: susţinerea reconversiei economice şi sociale a zonelor aflate în dificultate, pentru a cunoaşte regiunile industriale care suferă mutaţii socio-economice importante şi greu de realizat, regiunile rurale care dispar încet(regiunile unde s-a produs o restructurare a sectorului de pescuit);

- obiectivul numărul 3: susţinerea adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de educaţie şi de formare a forţei de muncă. Este vorba de ajutorarea şomerilor, tinerilor, muncitorilor şi cetăţenilor UE să găsească de lucru, să se adapteze mutaţiilor economice, să aibă acces pe parcursul vieţii lor la educaţie şi la formare profesională. În perioada 2000-2006, ¾ din totalul Fondurilor structurale vor fi consacrate obiectivului numărul 1, restul fiind împărţit în mod egal între obiectivele 2 şi 336. Fondul de Coeziune a fost create în anul 1993 şi este destinat statelor membre al căror PIB este sub 90% din media comunitară şi contribuie la finanţarea proiectelor în domeniile infrastructurii transporturilor şi mediului înconjurător. 3.4.3. Cheltuieli destinate politicilor interne În afara celor două capitole specifice politicilor interne, celelalte politici

interne ale UE deţin 6,5% din buget (acestea au depăşit 4 miliarde Euro în 1993 şi 6 miliarde în 2000) au ca destinaţie realizarea extinderii pieţei interne sau au diferite destinaţii. Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică constituie una din cheile viitorului european. În completarea şi susţinerea eforturilor naţionale, UE conduce o politică de cercetare proprie, având un program cadru de cercetare, plurianual care a dispus de 15 miliarde EURO pentru perioada 1992-2002, destinate susţinerii unităţilor centrale de cercetare din întreprinderi şi universităţi existente în diferite state membre. Bugetul politicii de cercetare-dezvoltare a atins în anul 2000 4% din totalul cheltuielilor anuale, ceea ce nu reprezintă, în prezent, decât aproximativ 4% din totalul cheltuielilor publice de cercetare din Europa37. Domeniul cel mai dotat, alături de cel al cercetării este acela al reţelelor transeuropene de transporturi, de energie şi de telecomunicaţii. Aproape 700 miliarde EURO din anul 2000 din bugetul UE au avut ca obiectiv favorizarea punerii în funcţiune a unei reţele globale coerente, în aşa fel încât aceste artere vitale ale pieţei unice mari să poată contribui dinainte la competitivitatea economiei, ameliorarea serviciilor, ca şi la coeziune economică şi socială în Europa unită.

UE a alocat, de asemenea, peste 480 milioane EURO în anul 2000 pentru diverse acţiuni în domeniile educaţiei, formării profesionale şi tineretului pentru a promova mobilitatea elevilor şi a-i încuraja, astfel încât să efectueze o parte din studiile lor în alt stat membru. În anul 1998, programul Socrates a permis 36 Ibidem p.12. 37 Ibidem p.12.

48

mobilitatea a 200.000 de studenţi. În acelaşi an, programul Leonardo da Vinci a susţinut peste 700 de proiecte transnaţionale destinate ameliorării formării profesionale în Europa. De asemenea prin programele “Tinereţe pentru Europa” şi “Serviciu voluntar european” s-au susţinut în anul 1998 proiecte interesante, la care au participat peste 80.000 de tineri. Printre alte politici interne, citez cu titlu de exemplu proiecte precum cele privind protecţia mediului înconjurător(160 milioane EURO), audio-vizualului şi culturii(10 milioane de EURO), informarea şi comunicarea(105 milioane EURO) şi multe altele. 3.4.4. Cheltuieli destinate politicii externe Politica externă reprezintă un ansamblu de acţiuni întreprinse de instituţiile

UE cu alte ţări. Această politică de mare importanţă, se referă la ajutorul comunitar pentru dezvoltarea şi susţinerea ţărilor Central şi Est europene, cărora, în anul 2000 de exemplu, li s-a acordat 5 mld. EURO, ceea ce reprezintă aproximativ 5,1% din bugetul general. UE este şi un actor mondial de prim-plan în ceea ce priveşte ajutoarele

umanitare, în special a celui alimentar. În anul 2000, de exemplu, Oficiul de ajutor umanitar(ECHO) a dispus de 475 milioane EURO destinate ajutorului alimentar. Aceste acţiuni demonstrează şi solidaritatea UE cu regiunile victime ale catastrofelor naturale (cum a fost, de exemplu, ajutorul dat ţărilor din America Centrală după uraganul Mitch din anul 1998). Ţările din întreaga zonă Mediteraneană, primesc ajutoare anuale pentru favorizarea dezvoltării lor economico-sociale, ca şi pentru procesul de pace din Orientul Apropiat (în anul 2000 acest ajutor a fost de aproximativ 1,1 mld. EURO). UE nu a lăsat în afară nici ţările foste membre ale URSS, în prezent membre

ale CSI(Comunitatea Statelor Independente) cărora, prin programul TACIS, le-a acordat aproximativ 450 mil. EURO pentru asistenţă tehnică şi redresare a propriilor economii. În acelaşi scop UE a acordat sume importante regiunii Balcanilor, din care 360 de milioane au fost destinaţi pentru reconstruirea Kosovo imediat după războiul din primăvara anului 1999. Cooperarea economică şi financiară a UE cu ţările în curs de dezvoltare din

America Latină şi Asia, este bine cunoscută, fiind destinată sprijinirii unor domenii variate, în special pentru sănătate şi educaţie(numai în anul 2000 acest sprijin a fost de peste 450 mil. EURO). Uniunea Europeană finanţează şi acţiuni privind democraţia şi respectarea

drepturilor omului, măsuri privind apărarea pădurilor tropicale şi a mediului înconjurător care a început să fie afectat de aşa numitul efect de seră etc. Acordurile de pace încheiate cu multe state permit navelor europene să aibă

acces la anumite zone de pescuit oceanic. În acest scop numai în anul 2000 s-au alocat fonduri de aproximativ 280 mil. EURO. O parte din bugetul destinat politicilor externe o deţin acţiunile consacrate cooperării cu ţări dezvoltate precum Japonia şi SUA, ca şi pentru participări la anumite activităţi ale organizaţiilor internaţionale. 3.4.5. Cheltuielile administrative Cheltuielile totale destinate pentru funcţionarea ansamblului de instituţii europene, cheltuielile salariale şi pensiile funcţionarilor au reprezentat 4,7 miliarde de EURO în anul 2000, aproximativ 5% din totalul cheltuielilor. Instituţiile funcţionează cu 32 de mii de funcţionari, echivalentul cu efectivele

49

serviciului public ale uni oraş cum ar fi Viena sau a ministerului francez al agriculturii (de exemplu)38.

3.5. Execuţia şi controlul bugetului

Articolul 27439 al tratatului Comunităţii Europene dispune: “Comisia Europeană trebuie să execute bugetul pe propria răspundere”. Totodată, repartizarea competenţelor este clară: Parlamentul European şi Consiliul European deci cheltuielile ce se vor efectua. Comisia Europeană execută deciziile lor bugetare. În practică, Comisia Europeană se sprijină pe statele membre pentru gestionarea anumitor politici. Cheltuielile agricole, cele ce provin din ajutoarele directe pentru agricultură sau din cumpărarea şi stocajul unor produse pentru susţinerea cursului de schimb, sunt efectuate în statele membre de către organizaţii naţionale, special abilitate pentru aceasta, în condiţii fixate de comunitate. În ceea ce priveşte Fondul structural, instituţiile europene hotărăsc cadrul de plată şi condiţiile de execuţie. Administraţiile statelor membre (state, regiuni, departamente) selectează proiectele de finanţare şi gestiunea lor cotidiană. Comisia Europeană se asigură, în parteneriat cu statele membre, dacă proiectele au un scop bun şi dacă nu sunt depăşite cu mult sumele alocate. În afara responsabilităţii generale de bună gestiune a ansamblului de cheltuieli, Comisia Europeană este însărcinată cu execuţia directă, prin serviciile sale, a unei părţi din bugetul comunitar, mai ales din domeniul politicilor interne (cercetare, educaţie, formare) şi a activităţilor externe. Astfel, în domeniul cercetării, Comisia Europeană, pe baza obiectivelor şi priorităţilor politice ale Uniunii, (al 15-lea program-cadru de cercetare în perioada 1998-2002), a lansat cererile de oferte, a primit propunerile de proiecte de cercetare, le-a selectat şi a alocat fondurile necesare pentru a se asigura de buna lor utilizare. Această obligaţie a gestiunii directe s-a dezvoltat recent, şi constituie o sfidare pentru administraţia Uniunii. Efectivele şi mijloacele administrative care le-au fost consacrate trebuie în permanenţă întărite iar metodele de gestiune, constant modernizate. Personalul şi mijloacele administrative sunt utilizate pentru a concepe şi administra acţiunile bugetare. Instituţiile fac apel, la rândul lor, la un personal extern pentru anumite responsabilităţi de gestiune precis definite, a căror durată variază de la câteva luni la câţiva ani. Aceste responsabilităţi se referă, în principal, la acţiuni externe, dar şi la educaţie şi formarea tineretului. Uniunea, susţine financiar, în fiecare an realizările sau proiectele în care se recunoaşte dimensiunea europeană40. “AMI”, “cereri de ofertă” şi “aviz de piaţă” acţionează în domenii diverse cum ar fi cultura, cercetarea, surse noi de energie, politica oraşului, susţinerea IMM-urilor, telecomunicaţiile sau multimedia. UE finanţează de exemplu, parţial, proiecte de cercetare şi de dezvoltare tehnologică de importanţă strategică care regrupează întreprinderi, laboratoare, birouri de studii din diferite ţări europene. Proiectele selectate sunt cele care corespund cel mai bine obiectivelor Uniunii şi care prezintă un plus de garanţie tehnică şi financiară. 38 Ibidem p.15. 39 Ibidem p.16. 40 Aceste proiecte sunt, în general, selecţionate în funcţie de apelurile de pe Internet (AMI), ca şi de ofertele publicate în Jurnalul oficial al Comunităţilor europene (seria S – “Supliment”). Avizele publice reiau deschiderea activităţii vizate, criteriile de selectare şi de atribuire.

50

3.6. Evaluarea programelor comunitare Bugetul comunitar, oricare ar fi modul prin care este realizat, trebuie sa răspundă unei cereri esenţiale, şi anume cercetarea permanentă a eficacităţii politicii bugetare. Instituţiile europene nu sunt mulţumite de susţinerea anumitor tipuri de proiecte şi trebuie să se asigure că aceşti bani de la buget sunt cheltuiţi eficient şi obiectivele stabilite au fost bine atinse. În această optică, Comisia Europeană şi-a dezvoltat în ultimii ani activităţile de evaluare a programelor de cheltuieli, conducându-se după un principiu dublu41: a. înainte de a propune o cheltuială, programul trebuie verificat, după metode

riguroase, dacă activităţile şi mijloacele prevăzute vor permite obiectivele fixate; b. odată ce programul a fost realizat, trebuie făcut un bilanţ al rezultatelor

obţinute pentru a fi siguri că obiectivele au fost atinse cu un preţ minim. Miza acestei politici este de a concilia imperativele politice (sprijinirea de către UE a ţării aflate în criză) cu exigenţa constantă ca banii cetăţeanului european să fie cheltuiţi eficient.

3.7. Realizarea unui sistem elaborat de audit şi de control Controalele interne care sunt efectuate pentru a vedea modul în care s-au cheltuit banii comunitari ca şi plata lor efectivă, sunt efectuate de către aşa numitele “celulele financiare” ale diferitelor “servicii gestionare de credite”, ca şi de către “serviciul central al controlului financiar”. Acest control prealabil se face pe baza documentelor justificative pentru cheltuielile efectuate în cooperare cu serviciile de control din statele membre. În prezent, este în curs de definitivare o reformă care vizează, printre altele, posibilitatea de încredinţare a responsabilităţii controalelor în mod exclusiv serviciilor gestionare şi să dezvolte o funcţie de audit intern pentru controalele locale. Cheltuielile comunitare sunt supuse auditului Curţii de Conturi Europene, creată în anul 1975 la Luxemburg, fiind compusă din 15 membri numiţi pentru o perioadă de 6 ani de Consiliul UE după consultarea cu Parlamentul European. Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care aparţin fiecărei ţări din UE, ca şi din instituţiile de control extern sau cei ce posedă o calificare pentru această funcţie. Curtea de Conturi verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi

cheltuielilor UE, iar raporturile întocmite în urma controalelor, sunt publicate sub formă de rapoarte generale anuale şi rapoarte speciale. Curtea de Conturi avizează şi gestiunea financiară a bugetului comunitar. Pentru fiecare titlu se dă o “declaraţie de asigurare” pe baza unui examen amănunţit privind impactului financiar direct. În calitate de organ de control politic şi democratic, Parlamentul European ia parte la controlul veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Anual, bazându-se pe raportul Curţii de Conturi, Parlamentul examinează modul în care Comisia Europeană a administrat şi executat bugetul în anul precedent. O asemenea procedură numită de “descărcare a bugetului” duce la absolvirea de orice alte probleme colaterale. Instituţiile europene create în 1999 şi “Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF)”, pot lansa anchete din proprie iniţiativă pentru toate activităţile ilegale susceptibile de a atinge interesele comunitare. Este vorba de anchete administrative interne ale instituţiile comunitare sau de controale şi verificări în statele membre, conform acordurilor de cooperare în vigoare. 41Ibidem p.18.

51

Statele membre au un rol cheie în lupta antifraudă, pentru acţiunea de colectare a resurselor şi pentru a asigura plata a peste 80% din creditele înscrise în buget. Colaborarea lor este esenţială. În plus, statele deţin singure puterea de a conduce investigaţii judiciare iar OLAF transmite statului în cauză, informaţiile culese privind faptele susceptibile de urmărire penală.

Întrebări de autoevaluare: 1. Care sunt modalităţile de stabilire a bugetului UE? 2. Din ce sunt alcătuite veniturile bugetare ale UE? Dar veniturile

extrabugetare? 3. În ce constau cheltuielile bugetare? 4. Care este cadrul instituţional-juridic de reglementare a execuţiei şi

controlului bugetului UE? 5. Cum sunt evaluate programele comunitare? 6. Ce cadru instituţional-juridic reglementează auditarea şi controlul

bugetului UE? Probleme supuse dezbaterii

1. Ce părere aveţi despre actualul buget al UE care a făcut obiectul unor dezbateri aprinse. Credeţi că anumite sectoare şi/sau ţări sunt defavorizate?

2. Care sunt tendinţele în evoluţia agriculturii europene şi a politicii agricole comune?

3. Ce trebuie făcut pentru ca agricultura românească să fie competitivă în contextul integrării în UE?

Bibliografie selectivă

1) E. Dobrescu – „Integrarea Economică Europeană”, Editura All Beck, 2001

2) I. Avram – „Uniunea Europeană şi Aderarea României”, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001.

3) I. Popescu, A. Bondrea, M. Constantinescu – Uniunea statelor europene – Editura Economică, Bucureşti, 2005.

4) J. Jinga, A. Popescu – „Integrare Europeană. Dicţionar de termeni comunitari”, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2000.

5) M. Diaconecu – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti, 2004

6) P. Fontaine – „Une idée neuve pour l’Europe”, Communautés européennes, 2000.

7) P. Fontaine – „Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre”, Iaşi, Editura Institutul European, 1998.

8) R. Erbes – „L’intégration économique internationale”, Presse Universitaires de France, Paris, 1996.

9) XXX – „Fondurile structurale comunitare”, Comisia Europeană – Documentul unic, 1994 – 1999, Luxemburg, 1997.

10) Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „Politica fiscală în cadrul UE”, Luxembourg, 2000.

11) Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „Traité d’Amsterdam: ce qui a change en Europe”,1999.

12) Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „L’Europe et son budget: à quoi sert votre argent”, Luxembourg, 2000.

52

13) Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „Politica industrială şi competitivitatea Uniunii Europene”, România, 1999.

14) Cartea Albă: „Pregătirea ţărilor asociate din europa Centrală şi de est pentru integrarea în Piaţa Uniunii”, Bruxelles, 1995.

15) http://europa.eu.int/comm/education/leonardo.html 16) www.infoerupa.ro

53

C A P I T O L U L IV

UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI COMERŢUL MONDIAL Introducere

Statele membre ale UE, cu drepturi depline, ce nu reprezintă decât 6% din populaţia planetei, dar o cincime din comerţul mondial, pentru a-şi spori influenţa pe scena internaţională, au negociat ca singură voce cu partenerii lor comerciali42. În anii următori creării UE, acest rol a fost încredinţat Comisiei Europene pe baza mandatelor acordate de conducerea UE. Vorbind cu o voce unică, UE este în măsură să ofere restului lumii siguranţa că regulile jocului vor fi respectate de ţările membre. Comerţul şi investiţiile directe străine sunt componente esenţiale ale sănătăţii

economice a oricărei ţări, indiferent de gradul său de dezvoltare. În perioada 1985 - 1996 raportul dintre schimburile comerciale şi produsul intern brut mondial s-a mărit de 3 ori faţă de deceniul anterior şi aproape de două ori faţă de anii '60. Volumul investiţiilor directe străine a explodat în decursul ultimilor 25 de ani, de la 23 milioane EURO la 275 milioane EURO din care aproape 60% a fost direcţionaţi către activităţile de servicii43.

În cadrul UE, schimburile comerciale reprezintă 18% din PIB-ul celor a 15 state membre. În acelaşi timp, ţările industriale importă textile, produse din lemn, din plastic şi anumite produse de consum. În scopul atenuării eventualelor dificultăţi ale tranziţiei, UE ţine cont de aceste evoluţii, ca şi de politicile sociale pe care le practică pentru diminuarea ratei şomajului. Obiective operaţionale După parcurgerea acestui capitol veţi putea să: - analizaţi rolul şi importanţa comerţului în actuala configuraţie economică mondială;

- cunoaşteţi rolul instituţiilor internaţionale în reglementarea comerţului mondial şi a cadrului internaţional de concurenţă;

- analizaţi importanţa comerţului cu servicii; - evaluaţi rolul investiţiilor străine; - apreciaţi importanţa luptei împotriva contrabandei şi pirateriei; - identificaţi importanţa respectării calităţii şi condiţiilor tehnice de realizare

a produselor; - analizaţi legătura între comerţul exterior şi mediul înconjurător.

Cuvinte cheie Principalele cuvinte cheie ale acestui capitol sunt: GATT, OMC, investiţii străine, contrabandă, piraterie, condiţii tehnice de realizare a produselor.

4.1. Organizaţia mondială a comerţului (OMC) OMC, deşi s-a înfiinţat la jumătatea anilor ’90, sistemul comercial multilateral

pe care se bazează este cu mult mai vechi, fiind rezultatul a 8 runde de negocieri internaţionale, care conform Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)

42 Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – “L'Union europeénne et le commerce mondial”, Bruxelles, 1999, p.2. 43 Ibidem p.4.

54

au suprimat progresiv tarifele vamale şi alte prevederi ale comerţului mondial din ultimii 50 de ani.

UE a jucat un rol principal în cursul celor 8 ani de negocieri care au dus la crearea la 1 ianuarie 1995 a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Din punctul de vedere al regulilor multilaterale constante după care se conduce, UE sprijină OMC, ceea ce constituie una din cele mai bune metode de promovare a dezvoltării economiei şi a prosperităţii ţărilor membre. OMC este format din cvasi-totalitatea ţărilor de pe planetă, fiind singura organizaţie internaţională care reglementează circulaţia bunurilor, serviciilor şi drepturilor proprietăţii intelectuale între diferite ţări. Deoarece regulile internaţionale ale OMC trebuie să fie eficace, fără compromisuri şi aplicabile, pe cât posibil, tuturor participanţilor, UE duc o politică acerbă pentru integrarea ţărilor membre în OMC, cu condiţia ca acestea să îndeplinească criteriile de adeziune esenţiale, printre care figurează existenţa unui regim liberal în domeniul comerţului şi investiţiilor. Pentru reglementarea comerţului şi soluţionarea diferendelor comerciale,

OMC menţine un sistem eficient iar recursul la acest sistem aparţine oricărui guvern care consideră că normele sunt violate. UE susţine cu argumente puternice acest mecanism multilateral care nu permite încercările directe de violare a tratatului semnat de guverne, ce au dreptul să recurgă la acţiuni unilaterale. Litigiile constituie obiectivul unui regulament amiabil, Astfel că aproape un sfert din ansamblul afacerilor sunt rezolvate pe această cale, ceea ce subliniază caracterul schimbător al mecanismului OMC. În caz de eşec, este constituit un grup de experţi pentru examinarea circumstanţelor faptelor şi luarea unei decizii în cel mult un an. După crearea OMC44, Uniunea Europeană a avut tendinţa să fie mai mult un

reclamant decât apărător. Astfel, în anul 1995 a fost reclamant în 3 cazuri şi ca pârâtă în 10 cazuri, în 1997 proporţia s-a inversat în 2 în calitate de reclamant şi în 13 cazuri pârâtă. Comisia Europeană sprijinită de guvernele UE, susţine mersul mult mai

departe şi angajarea membrilor OMC într-un ansamblu de negocieri mai ambiţioase în noua rundă globală de negocieri comerciale. Sir Leon Brittan, vice-preşedinte al Comisiei, a botezat-o deja „runda noului mileniu”. Totuşi, se pun întrebări noi privind ordinea economică internaţională, fapt pentru care U.E. estimează că membrii OMC sunt interesaţi să discute aceste probleme cât mai curând. De aceea UE susţine cu insistenţă ca următoarea rundă de negocieri, să nu se limiteze la examinarea punctelor deja înscrise pe ordinea zilei, (agricultura, serviciile şi aspectele clasice cum sunt, de exemplu, tarifele vamale la produsele manufacturate), dar şi cadrul complex de relaţii existente între concurenţi. De la lansarea sa, succesul viitoarei runde de negocieri nu depinde doar de alegerea problemelor care se vor discuta, în aceeaşi măsură în care OMC va continua să prezinte interes pentru ansamblul societăţii, într-un context de incertitudine mărită, odată cu consecinţele mondializării economiei. Printre problemele care ar trebui să fie abordate, figurează şi raporturile UE cu organizaţiile non-guvernamentale, coerenţa în elaborarea politicii economice internaţionale, raporturile între comerţ şi dezvoltarea durabilă, ca şi necesitatea unei cooperări între OMC şi Organizaţia Internaţională a Muncii mai ales asupra unor aspecte referitoare la problemele specifice pieţei muncii. 44 OMC(WTO)- Organizaţia Mondială a Comerţului creată în 1995 ca urmare a hotărârii Conferinţei Ministeriale GATT (1986-1995) cu sediul la Geneva.

55

4.2. Importanţa comerţului cu servicii Comerţul a constat, mult timp, dintr-un schimb de mărfuri şi materii prime

dintr-o parte în alta a lumii. Sunt numeroşi cei care vor ca schimburile de marfă să rămână sub această formă. Realitatea este mult diferită şi se modifică într-un ritm foarte rapid. Pe parcursul a 10 ani nu a existat nici o întreprindere europeană de mesagerie, chiar dacă azi Europa este unul din cei mai mari operatori într-un sector ce cunoaşte o dezvoltare mondială. Componenta „servicii”, care tradiţional era schimbul cu produse manufacturate, a atins proporţii considerabile. În loc să expedieze pur şi simplu piesele detaşate, destinate asamblării produsului final, fabricanţii semnează acum contracte de producţie care includ invariabil acorduri de întreţinere, de formare şi furnizare a logisticii. Comerţul cu servicii este unul din sectoarele care contribuie cel mai mult la succesul UE, deoarece include şi serviciile informatice şi activităţile legate de informatică, călătoriile şi turismul, hotelurile şi restaurantele, finanţele şi asigurarea, construcţiile, redevenţele şi licenţele de exploatare, transporturile, telecomunicaţiile, distribuţia energiei, educaţia şi programele privind protecţia mediului înconjurător, sănătatea şi serviciile sociale, informarea electronică şi a unor activităţi diverse specifice administraţiei publice. Pentru fiecare membru al UE, angajat în sectorul de prelucrare, există cel puţin doi angajaţi în sectorul serviciilor, iar Internetul continuă să accelereze acest proces.

UE este cel mai mare exportator mondial de servicii comerciale. În anul 1996, de exemplu, a asigurat 26% din ansamblul tranzacţiilor mondiale de servicii (cifră care atinge 43% dacă se ţine cont de fluxul dintre statele membre), în timp ce ponderea Statelor Unite a fost de 17% iar cea a Japoniei de 5,2%45. În faţa acestei dominaţii, nu este deloc surprinzător că UE joacă un rol de

pionierat în eforturile de suprimare a piedicilor ce stau în calea definitivării pieţei globale şi contribuie la formarea conceptelor şi structurii pe care se bazează actualele reguli privind depozitarea multilaterală. Un pas important a fost făcut în urmă cu peste 5 ani prin punerea în practică a acordului general pentru comerţul cu servicii (AGCS), care a constituit unul din stâlpii sistemului OMC. Este vorba de un prim efort de a include în OMC şi sectorul de servicii care, în numeroase ţări, fie se găseşte în mâna monopolurilor publice, fie nu este puternic reglementat.

În ciuda contribuţiei pe care a adus-o, fără nici o îndoială, liberalismului sectorului de servicii, acordul GATT a fost incomplet. De aceea, odată cu terminarea oficială a rundei Uruguay, guvernele şi-au continuat negocierile. Astfel în anul 1997 s-a obţinut un avans în sectoarele legate între ele cum ar fi, serviciile de telecomunicaţie şi de produse de tehnologie informaţională, tehnologiile informării, care reprezintă o piaţă de 1000 miliarde de EURO. Acordul pentru telecomunicaţii, care acoperă peste 90% din traficul internaţional total şi din veniturile mondiale ale acestui sector, prevedea eliminarea tarifelor vamale începând cu anul 2000. O altă etapă decisivă a fost cea finalizată cu un acord multilateral pentru deschiderea sectorul serviciilor financiare. Regulile OMC se vor aplica la peste 95% din activităţile bancare, de asigurări, de valori mobiliare şi informaţie financiară. Comisia a creat o reţea de servicii informatice europene pentru întreprinderi46.

45 Ibidem p.10. 46 Http://gats-info-eu.int.

56

4.3. Investiţiile străine şi regulile multilaterale de definire cu exactitate a acestui concept

Decizia de investire într-o anumită ţară face parte din strategia globală a

tuturor întreprinderilor internaţionale şi privind prin prisma instituţiilor străine, ceea ce accentuează necesitatea elaborării unui ansamblu coerent de reguli internaţionale. Investiţiile străine sunt reglementate de un ansamblu de peste 1500 tratate bilaterale care pot la fel de bine, să se focalizeze pe regulamentul litigiilor. Politicile tind să limiteze investiţiile în anumite sectoare ale economiei. În paralel, investiţiile directe străine, care s-au multiplicat de peste şapte ori între 1980-2000, sunt considerate un motor al creşterii economice şi a prosperităţii. Aceste fluxuri financiare, care le completează pe cele comerciale, constituie cei 2 mari stâlpi ai economiei internaţionale. UE încurajează şi protejează aceste fluxuri de capital altfel încât, incidenţa lor

asupra economiei să devină obiectivul deceniului actual. UE susţine că următoarea serie de negocieri care trebuie să se deruleze sub OMC, trebuie să abordeze chestiunile de investiţii, în măsura în care se estimează că acestea reprezintă un punct slab al normelor internaţionale. Rigorile impuse de OMC vor trebui să permită ţărilor membre să aleagă

politicile specifice pentru domenii ca sănătatea publică şi mediul înconjurător, având în vedere şi lipsa unui acord asupra investiţiilor în anumite sectoare ale economiilor, din motive strategice importante. Clauzele de salvgardare trebuie aprobate în mod egal, astfel încât să li se permită ţărilor să-şi ia măsurile pe care le consideră necesare pentru protejarea securităţii lor naţionale, garantarea integrităţii şi stabilitatea sistemului lor financiar pentru a putea reacţiona, în caz de criză, asupra balanţei de plaţi interne.

4.4. Stabilirea cadrului internaţional de concurenţă; reguli concurenţiale

Regulile comerţului mondial, stabilite de OMC, au fost substanţial consolidate

de rezultatele rundei Uruguay din anul 1994. De-a lungul acestor runde de negocieri succesive ale GATT, guvernele s-au văzut nevoite să impună reguli din ce în ce mai numeroase, garantând transparenţa, absenţa discriminării şi accesul mutual pe pieţele naţionale, fapt ce explică progresul extraordinar al comerţului.

OMC este un pion important în măsura în care, conduita întreprinderilor comerciale este supusă disciplinei internaţionale. Totuşi, numărul şi dimensiunile societăţilor transnaţionale47 au crescut continuu ca şi activităţile lor comerciale, şi, de aceea, este important de supravegheat beneficiile liberalizării comerţului, astfel încât acestea să nu aibă o tendinţă de scădere continuă, ca urmare a unor practici private anticoncurenţiale, cum ar fi divizarea pieţelor, poziţia de monopol, cartelurile ilegale. Dreptul la concurenţă este un element fundamental al economiei de piaţă şi al

sistemelor sale juridice iar atunci când este aplicat eficient, susţine competitivitatea întreprinderilor şi apără dreptul fiecăruia de a se angaja într-o concurenţă legitimă şi loială pentru asigurarea consumatorului cu cel mai bun nivel posibil al bunăstării sociale. Aceste motivaţii explică faptul că, UE susţine negocierile lansate în cadrul OMC începând cu anul 2000 şi are în vedere definirea unui ansamblu de reguli internaţionale în domeniul concurenţei. 47 Numărul Societăţilor Transnaţionale a fost în anul 1997 de 53000 şi controlau 448000 filiale din întreaga lume, conform statisticilor UNCTAD.

57

Principalul obiectiv al acestor negocieri a fost adoptarea de către toţi membrii OMC a unei legislaţii unice aplicate la nivel mondial, privind concurenţa şi dispoziţiile care să faciliteze cooperarea între organele competente în soluţionarea litigiilor de internaţionale. UE estimează faptul că, plasarea politicilor de concurenţă în domeniul

competenţei OMC, ar fi sursa unor economii atât pentru întreprinderi, cât şi pentru guverne, ar întări coerenţa şi previziunile şi ar reduce practicile comerciale anticoncurenţiale internaţionale.

4.5. Lupta împotriva contrabandei şi pirateriei48 Comerţul nu se referă numai la bunuri şi servicii ci şi la idei, invenţii,

cunoştinţele şi cercetările aflate în spatele produsului finit. Pentru a încerca împiedicarea copierii ilicite a produsului, adesea vândut la un preţ mai mic decât cel normal, creatorii şi inventatorii beneficiază de protecţia drepturilor de proprietate intelectuală. Astfel filmele şi cărţile aflate sub incidenţa dreptului de autor, invenţiile brevetate, precum şi mărcile de fabrică, pot fi înregistrate ca mărci comerciale. În ciuda acestor măsuri de protecţie, contrabanda cu produsele obţinute prin piraterie reprezintă, după anumite estimări, de la 3% până la 6% din totalul comerţului mondial. Progresele tehnologiei au uşurat pirateria şi difuzarea de înregistrări muzicale, activităţi care sunt estimate ca la nivel mondial să reprezinte, în prezent, aproximativ 4 milioane EURO. Dat fiind faptul că drepturile de autor reprezintă între 3 şi 5% din PIB-ul UE,

protejarea operelor autorilor şi muzicienilor, ca şi cele ale organizaţiilor de radiodifuziune, au o importanţă din ce în ce mai mare. Pe baza convenţiilor internaţionale intrate deja în vigoare, s-a realizat un acord

care să asigure recunoaşterea mondială a normelor minime ce reglementează protecţia drepturilor de proprietate intelectuală. Ţările dezvoltate aplică acest acord încă din luna ianuarie 1996 iar ţările în curs de dezvoltare începând cu anul 2000. Operele numeroşilor artişti sunt astfel protejate, pentru prima dată, în istoria omenirii.

4.6. Respectul calităţii şi condiţiilor tehnice de realizare a produselor49

Normele, reglementările şi procedeele de certificare sunt garanţia protecţiei

sănătăţii şi securităţii consumatorului, mediului înconjurător şi calităţii produselor. Dacă aceste norme, identice în diferite ţări, sunt aplicate, exportatorii pot economisi timp şi bani ( renunţând la adaptarea produsului). Incapacitatea sau refuzul unei ţări de a accepta norme internaţionale şi politici recunoscute în domeniul comerţului, pot avea consecinţă şi constituie piedici pentru schimburile comerciale. De aceea UE a acordat o importantă sporită armonizării normelor naţionale şi asigurarea recunoaşterii lor mutuale pe plan internaţional. Revendicări legitime în favoarea normelor şi reglementărilor care sunt mai

stricte pentru protejarea sănătăţii şi securităţii consumatorilor sau mediului înconjurător, sau pentru asigurarea controalelor de calitate, par să se multiplice pe întreaga planetă. În numeroase ţări, instanţele administrative sunt capabile să aplice aceste regulamente fără a influenţa comerţul şi investiţiile. S-a constatat însă că, în multe ţări dezvoltate, există o tendinţă de combinare a unui grad de

48 Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – “L'Union europeénne et le commerce mondial”, Bruxelles, 1999, p.16. 49 Ibidem p.17.

58

protecţie ridicat în ceea ce priveşte cerinţele esenţiale ale interesului general, cu un cadru reglementat pe cât posibil de lejer. Acordul asupra celor două piedici de natură tehnică ale schimbărilor aplicat de OMC a fost astfel conceput încât să se asigure că procedeele de verificare şi certificare nu vor crea obstacole inutile. În acest scop UE a negociat o reţea de acorduri de recunoaştere mutuală,

această măsură permiţând eliminarea unei duplicităţi inutile, costisitoare şi deranjante a testelor care fac obiectivul produselor importate.

4.7. Comerţul exterior şi mediul înconjurător50

Raporturile dintre comerţ şi mediul înconjurător au o importanţă tot mai mare

ca răspuns la sensibilizarea atât a ţărilor dezvoltate cât şi a celor în curs de dezvoltare. Interfaţa dintre politicile comerciale şi cele ale mediului înconjurător acoperă numeroase domenii care afectează viaţa cotidiană, evoluţia climatului, reducerea stratului de ozon, progresul biotehnologiilor, sporirea tipodimensiunilor produselor chimice şi deşeurile toxice. Creşterea veniturilor permite ca, schimburile comerciale să sensibilizeze

conştiinţa omului şi să estimeze valorile ambientale. Regulile OMC permit membrilor săi să adopte măsuri comerciale care să vizeze protejarea mediului înconjurător pe propriul teritoriu, cu condiţia ca acestea să nu fie discriminatorii în raport cu produsele importate. Unii membri care nu sunt de acord cu recurgerea la astfel de metode, solicită de la OMC modalităţi şi formare şi de evaluare în cadrul sistemelor de reglementare a diferenţelor cazurilor deosebite. UE joacă un rol primordial pe plan internaţional acolo unde sunt discutate

problemele comerţului şi mediului înconjurător şi, în particular, în cadrul „Comitetului comerţului şi mediului înconjurător al OMC”. Din punctul de vedere al UE, calea cea mai eficace pentru reglarea problemelor internaţionale constă într-o apropiere multilaterală între ţări, ceea ce evidenţiază, în particular, forma acordurilor multilaterale asupra mediului înconjurător, cum ar fi protocolul de la Montreal.

În concluzie, angajamentul UE în favoarea eliminării obstacolelor din calea comerţului şi investiţiilor a fost indispensabil şi a devenit din ce în ce mai evident odată cu introducerea monedei unice şi lărgirea spaţiului comunitar spre Est. UE va continua să facă o campanie în vederea asigurării că sistemul comercial multilateral va corespunde obiectivelor propuse printr-o mai mare liberalizare şi prin aplicarea reglementărilor în domeniul serviciilor, concurenţei şi investiţiilor. Întrebări de autoevaluare:

1. Cum s-a format şi care este rolul OMC? 2. Cum se definesc „investiţiile străine”? 3. Descrieţi cadrul internaţional de concurenţă şi regulile concurenţiale; 4. Care sunt măsurile care se iau împotriva contrabandei şi pirateriei? 5. Cum sunt protejate interesele consumatorilor? 6. Ce legătură există între comerţul internaţional şi mediul înconjurător?

Probleme supuse dezbaterii

1. Analizaţi politica de concurenţă în UE; 2. Analizaţi dimensiunile politicii comunitare în domeniul mediului înconjurător.

50 Ibidem p.19.

59

Bibliografie selectivă

1) E. Dobrescu – „Integrarea Economică Europeană”, Editura All Beck, 2001

2) G. Marin – „Dicţionarul de relaţii economice internaţionale”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

3) G. Raimhault – „L’Europe des quinzen”, Editura JVDS, Paris, 1995. 4) I. Avram – „Uniunea Europeană şi Aderarea României”, Editura

Sylvi, Bucureşti, 2001. 5) I. Popescu, A. Bondrea, M. Constantinescu – Uniunea statelor

europene – Editura Economică, Bucureşti, 2005. 6) J. Jinga, A. Popescu – „Integrare Europeană. Dicţionar de termeni

comunitari”, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2000. 7) J. Weiller – „Les degrés de l’intégration et les chances d’une zone

coopération internationale”, Revue Economique, 1958. 8) M. Diaconecu – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti,

2004 9) M. Herschel – „L’economie de la Commaunaute européenne”

Armand Colin, Paris, 1992. 10) R. Erbes – „L’intégration économique internationale”, Presse

Universitaires de France, Paris, 1996. 11) XXX – „Comisia Europeană – Buletin al UE”, Supliment 2/97,

Luxemburg, 1997. 12) XXX – „Al servicio de los exportaderes europeos”, CE Bruxelles,

2000. 13) Qui fait quoi dans L’Union Européenne?, Commission Européenne,

Luxembourg: Office des publications officielles des Communautés européennes, 2001.

14) Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „L’Union européenne et le commerce mondial”, Bruxelles, 1999.

15) htpt://europa.eu.int/comm/ 16) www.infoerupa.ro

60

C A P I T O L U L V

UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI NOUA ORDINE MONDIALĂ Introducere Mai mult ca în oricare etapă anterioară a istoriei sale, Comunitatea Europeană

deţine un rol cheie în rezolvarea problemelor mondiale, rol care se datorează atât factorilor externi, cât şi a celor interni. Colapsul comunistului în fosta Uniune Sovietică şi din Europa Centrală şi de Est a impus Comunităţii Europene noi responsabilităţi. Ritmul schimbărilor economice şi politice în alte regiuni ale lumii a cerut, de asemenea, răspunsuri rapide. Ca o consecinţă a respingerii practic universale a ideologiei partidului unic şi a planificării economice centralizate, a apărut o nouă ordine mondială, care încă nu este definită. Comunitatea Europeană, fără dubii, este pusă în faţa unui rol tot mai important. Dispariţia uneia dintre cele două superputeri care controlau echilibrul mondial a dat naştere unei lumi multipolare şi unor noi relaţii între naţiuni şi regiuni. Chiar în cadrul UE, temele de securitate şi imigraţie s-au formulat în termeni noi. În acelaşi timp, globalizarea economiei a redefinit concepţia statului independent şi sentimentul că toate problemele comerciale trebuie rezolvate, pe cât este posibil, într-un cadru multilateral. Comunitatea Europeană a avut ca obiectiv crearea unei pieţe comune în care bunurile, serviciile, capitalurile şi persoanele să circule liber. Principala sa responsabilitate externă consta în gestiunea unei politici comerciale comune. În timp, Comunitatea şi-a adăugat la statutul de putere economică şi comercială şi pe cel de putere politică. Asociaţii săi comerciali au vrut să dea o nouă dimensiune, cea politică, a relaţiilor lor cu CE. În acest context state membre ale CE au început să coordoneze politicile externe prin aşa numita Cooperarea Politică Europeană (CPE) iar Comunitatea a trebuit să-şi asume rolul politic în concordanţă cu importanţa economică crescândă. În ultimii ani, contactele neoficiale s-au regăsit, pentru prima dată, într-un text de lege, Actul Europei Unice (AUE) semnat în anul 1987, prin care se revizuia Tratatul de la Roma. CE a mai făcut un mare pas pentru dobândirea unui rol de protagonist mondial odată cu stabilirea, prin Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht, a unei politici externe şi de securitate comună (PESC). În anul 1999, Comunitatea şi-a atins scopul prin crearea unei pieţe interne fără frontiere, ceea ce a sporit puterea sa economică şi i-a întărit poziţia în comerţul mondial. Existenţa acestei pieţe unice a obligat Comunitatea şi pe unii dintre asociaţii săi comerciali, să-şi ajusteze şi redefinească relaţiile, pentru ca toţi să poată profita de avantajele liberalizării economice europene. Comunitatea constituie, alături de SUA şi Japonia, unul dintre cei trei piloni pe care se sprijină sistemul mondial al democraţiei pluraliste şi al economiei de piaţă. Soluţionarea problemelor internaţionale specifice, de natură economică şi chiar politică, este posibilă numai dacă cei trei adoptă o abordare comună51. Caracterul unic al CE – superior celui al unei organizaţii internaţionale şi inferior celui al unui stat suveran – face tot mai dificil rolul său internaţional, ca şi statutul său de bază stabilit prin Tratatul de la Roma, fapt ce-i conferă ample puteri economice, dar insuficiente puteri politice. Cu toate acestea, Comunitatea a jucat un rol fundamental în menţinerea şi amplificarea sistemului multilateral al comerţului mondial şi a stabilit un sistem de relaţii comerciale, fără precedent, cu 51 Declanşarea războiului din Irak din lunile martie-aprilie 2003 a dovedit fragilitatea acestui triumvirat, când ţine de bază membre al UE nu au fost de acord cu soluţile alese de SUA şi M. Britanie.

61

interlocutorii săi din ţările industrializate, ca şi cu cele în curs de dezvoltare. Caracterul special al Comunităţii şi modul în care împarte responsabilităţile cu statele membre în anumite probleme externe, poate crea alte probleme atât pentru CE, cât şi cu interlocutorii săi. În unele cazuri, aparenta ambiguitate a procedeelor de luare a deciziilor a provocat bănuieli şi chiar, uneori, ostilităţi între aceşti asociaţi. În unele sectoare, cum ar fi cel al comerţului şi cel al agriculturii, CE are competenţă exclusivă pentru a interveni în locul şi în numele statelor membre. În altele, cum ar fi protecţia mediului, responsabilitatea este „mixtă”, astfel încât Comunitatea poate adopta decizii în anumite aspecte, în timp ce guvernele naţionale conservă responsabilitatea în ceea ce priveşte alte probleme. Unele sectoare, ca apărarea, au rămas până acum totalmente exclusive competenţei comunitare. Obiective operaţionale După parcurgerea acestui capitol veţi putea să: - analizaţi rolul politic al UE în actuala ordine mondială; - evaluaţi impactul democraţiei pluraliste; - cunoaşteţi atitudinea europenilor faţă de politica externă a UE; - analizaţi dimensiunea externă a pieţei unice; - cunoaşteţi relaţiile Comunităţii Europene cu ONU; - cunoaşteţi relaţiile UE cu ţările industrializate; - evaluaţi relaţiile UE cu ţările din Europa Centrală şi de Est.

Cuvinte cheie Principalele cuvinte cheie ale acestui capitol sunt: politică externă şi de securitate comună (PESC), noua ordine mondială, acţiunea în beneficiul propriu, sistem generalizat de preferinţe (SGP), cooperare politică europeană (CPE), TROICĂ, Spaţiu Economic European (SEE).

5.1. Atitudinea europenilor privind politica externă comună dusă de UE

Sondajul efectuat în anul 1992 a arătat că, mai mult de trei cincimi dintre europeni (62%) sunt de acord ca Uniunea Europeană să fie responsabilă de politica externă în raport cu statele terţe, 21% se opun şi 17% se abţin. Italienii, (74%) sunt cei mai favorabili unei politici externe comune, urmaţi de majoritatea luxemburghezilor (69%), olandezilor şi grecilor (68%), germanilor (66%), francezilor şi belgienilor (62%), spaniolilor (61%), portughezilor şi danezilor (56%), şi irlandezilor (55%). De asemenea, 47% din britanici sunt pentru o politică externă comună. Cu toate defectele sale şi capacitatea sa limitată de a interveni în unele situaţii de criză, cum ar fi războiul din fosta Iugoslavie sau din Irak, Comunitatea s-a transformat într-un model pentru multe alte ţări şi popoare. Factorii externi, ca şi crearea de noi structuri interne au impulsionat Comunitatea să joace rolul care îi revine în concertul mondial, în acord cu puterea sa economică. Patru dintre vecinii săi mai apropiaţi din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) au iniţiat negocieri pentru a adera la Comunitate. Majoritatea noilor ţări democratice din Europa Centrală şi de Est aspiră să devină membre ale UE.

62

În politica comunitară externă există un principiu fundamental, „acţiunea în beneficiul propriu”. Bunăstarea economică a Comunităţii depinde de o ordine economică mondială liberală şi multilaterală, de asemenea şi bunăstarea asociaţilor săi, în special a celor din lumea a treia. Acestui principiu i se adaugă un sentiment de responsabilitate în ceea ce priveşte teritoriile care au fost anterior dependente de statele membre. CE, încă odată, a răspuns unor condiţii mondiale în continuă schimbare şi stabileşte o tot mai strânsă ca relaţie între acordarea de ajutor tehnic şi financiar ţărilor în curs de dezvoltare şi respectarea de către acestea a drepturilor fundamentale ale omului. CE a jucat şi joacă şi un rol de lider în liberalizarea comerţului mondial în cadrul negocierilor Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi în relaţiile Nord-Sud52 în cadrul ONU. Din punctul de vedere al relaţiilor bilaterale, Comunitatea a încheiat acorduri comerciale şi de coordonare cu ţările din bazinul mediteranean, cu vecinii săi rămaşi în AELS şi cu ţările Europei Centrale şi de Est. Evenimentele dramatice care au avut loc în Europa de Est, în fosta Uniune Sovietică şi în golful Persic au adăugat noi provocări celor cărora Comunitatea le-a dau un răspuns. Pentru aceasta a pus la punct o serie de noi instrumente: o nouă generaţie de acorduri „europene” cu vecinii săi din Est, noi tipuri de cooperare cu Republicile din fosta Uniune Sovietică, o nouă cooperare energetică Est-Vest53 şi un program de ajutor pentru reconstrucţia şi dezvoltarea regională ca urmare a războiului din Golf.

Prin consolidarea disensiunii Est-Vest, s-a schimbat natura relaţiilor de înfruntare menţinute între Pactul de la Varşovia şi NATO. Statele membre ale Comunităţii care Aparţin Uniunii Europei Occidentale (UEO) au utilizat acest for pentru a întări cooperarea lor în materie de apărare. În noiembrie 1990, SUA şi Comunitatea Europeană au semnat o declaraţie asupra relaţiilor lor care prevedea crearea unui cadru instituţional de consultare reciprocă. Alte acorduri similare au fost încheiate cu Japonia şi cu Canada.

5.2. UE o putere economică mondială

UE este cea mai mare putere comercială a lumii, exporturile sale reprezentând15% din exporturile lumii, mai mult decât cele 12% ale SUA şi cale 9% ale Japoniei. UE, cu o populaţie de 346 milioane de locuitori (1993-2002), este cea mai mare piaţă a lumii industrializate şi, de asemenea, una dintre cele mai deschise.

Pentru a-şi finanţa importurile considerabile de alimente şi de materii prime trebuie să exporte propriile produse. UE este cel mai mare importator din lume de produse agricole. Exporturile comunitare sunt formate din produse manufacturate de înaltă calitate (80%) şi alimente prelucrate. Comerţul cu mărfuri a crescut considerabil în ultimii ani, dar mai ales al cel cu

servicii, în care UE este unul dintre principalii exportatori şi speră să-şi îmbunătăţească şi mai mult poziţia sa datorită eforturilor realizate pentru liberalizarea comerţului mondial a acestui sector. Pe măsură ce interdependenţa comercială a sporit în toată lumea, a crescut şi volumul investiţiilor străine directe. Numai în SUA, investiţiile directe ale UE se ridicau la 232.000 de milioane de dolari în anul 1999. Odată cu trecerea anilor, relaţiile comerciale pe care UE le menţine cu mulţi dintre principalii săi asociaţi s-au transformat în relaţii

52 Relaţii N-S- relaţiile între ţările dezvoltate (N) şi ţările în curs de dezvoltare (S). 53 Cooperarea energetică Est-Vest- statuată de „Cartea Pan-Europeană a Energiei” ce prevede integrarea energetică a tuturor ţărilor Europene în cadrul sistemului energetic european UCPTE.

63

economice complexe. Comunitatea are nevoie ca pieţele de export să fie la fel de deschise pentru produsele comunitare, iar aceasta să-şi deschidă piaţa unică pentru produsele importate. Pentru respectarea acestui schimb echivalent, UE datorează mult succesului GATT realizat în ultimele decenii în ceea ce priveşte reducerea barierelor mondiale pentru comerţul cu produse manufacturate. Comunitatea a contribuit cu mult pentru a face posibil acest tip de comerţ. A

participat în mod activ la Runda Uruguay, ultima iniţiativă de liberalizare aparţinând GATT, în care a fost inclus, pentru prima dată un important program de liberalizare a comerţului cu produse agricole şi de servicii. Consecinţă a succesivelor reduceri tarifare ale GATT, media relativă pentru comunitate a nivelului tarifar al produselor industriale, este în prezent mai mică de 5%. Dacă se iau în calcul tarifele preferenţiale pe care le practică Comunitatea cu numeroşi furnizori, media industrială, aplicată, pentru produsele industriale ajunge la aproximativ 1%. Ţările în curs de dezvoltare beneficiază de acces liber, scutiri impozite sau taxe vamale pe piaţa unică a UE pentru produsele manufacturate sau semimanufacturate, datorită acordurilor directe încheiate cu Comunitatea sau prin intermediul sistemului de preferinţe generalizate (SGP)54. Nivelul relaţiilor externe al UE se regăseşte în politica sa comercială comună,

în virtutea căreia Comunitatea dispune de autoritate exclusivă. Deciziile mai importante depind de votul majorităţii membrilor Consiliului de Miniştri, iar Comisia Europeană are o puterea executivă şi de negociere considerabilă. Astfel, UE poate lua decizii rapide şi eficace în ceea ce priveşte politica comercială. Decizia autorilor Tratatului de la Roma de a crea a politică comună pentru

comerţul extern a fost consecinţa logică a stabilirii circulaţiei libere a produselor şi serviciilor în cadrul UE. Din acelaşi motiv, crearea pieţei unice la sfârşitul lui 1992 a avut importante consecinţe pentru politica comunitară a comerţului exterior Toate bunurile importate pot circula liber în interiorul UE, independent de locul prin care pentru ar putea intra pe piaţa acesteia. Politica comercială comună se completează cu o serie de norme comune

asupra liberalizării importurilor, măsurilor de supervizare, salvgardare, ca şi asupra intervenţiilor împotriva dumping-ului şi a subvenţiilor la exporturi. Aceste măsuri au fost introduse din anul 1984, odată cu crearea unui nou instrument al politicii comerciale, care abilitează UE să intervină împotriva practicilor ilegale ale partenerilor săi comerciali.

5.3. Dimensiunea externă a pieţei unice Decizia CEE luată în anul 1985 de crea o piaţă internă fără frontiere începând

cu anul 1993 a fost prin ea însăşi unul din „hiturile” economice cele mai semnificative ale deceniului trecut, care a adus întreprinderile şi guvernele, atât dinăuntrul, cât şi dinafară Comunităţii, să reconsidere etapele de producţie şi comercializare şi chiar de investiţie. Ideea fundamentală existentă în proiectul pieţei unice era de a accelera

eliminarea barierelor naţionale în cadrul pieţei interne comunitare, pentru ca întreprinderile europene să poată beneficia de o piaţă de dimensiuni realmente continentale de care să profite economiile de scară rezultate, cu scopul de a-şi spori competitivitatea. Ideea unei mari pieţe unice comunitare, fără frontiere interne, figura printre

obiectivele stabilite în Tratatul de la Roma din anul 1957. În preambulul acestui tratat este exprimată intenţia statelor membre de a asigura, printr-o acţiune 54 SGP- Sistemul generalizat de preferinţe reciproce şi ne descriu consumatorii aranjamentul comercial aplicat de ţările dezvoltate la suportul de produse nefacturate din ţările în curs de dezvoltare începând cu 1971.

64

comună progresul economic şi social al ţărilor membre, eliminând barierele care împart Europa. Cu toate progresele realizate de-a lungul timpului, mai subzistau multe şi incomode bariere care menţineau fragmentate cele 12 pieţe naţionale comunitare. Iniţiativa programului pieţei unice a venit de la Jacques Delors, ales preşedinte al Comisiei Europene în 1985. Pentru a relansa Comunitatea după 5 ani de regres, Delors a optat pentru piaţa unică în locul proiectelor sale alternative referitoare la UEM sau la uniunea politică. Acestea două au urmat, de fapt, paşii proiectului din anul 1992, ceea ce demonstrează reuşita strategiei Delors. Obiectivul concret al programului pieţei unice consta în suprimarea barierelor geografice, tehnice şi fiscale existente, care împiedicau circulaţia liberă a produselor, serviciilor şi capitalurilor în Comunitate. Piaţa unică are multe consecinţe pentru partenerii comerciali ai Comunităţii.

Din punct de vedere tehnic sau instituţional, crearea unei pieţe unice integrată total, cerea finalizarea elaborării politicii comerciale comune. Aceasta însemna că, în mod concret, la sfârşitul anului 1992 trebuiau să dispară restricţiile individuale asupra importurilor care erau menţinute de statele membre cu permisiunea Comunităţii. Aceste restricţii individuale se referau la produse importate – automobile, banane, aparatură electronică etc. – provenind în principal din Japonia şi din Asia de Sud-est, şi de asemenea, la o amplă varietate de produse din fosta Uniune Sovietică şi din Europa Centrală şi de Est. Dispar, totodată, şi limitele interne privitoare la importurile de textile sau la gestiunea produselor importate sub adăpostul SPG55. O problemă sectorială cheie ce trebuia rezolvată era aceea a importului de

automobile provenite din Japonia. Comunitatea deschidea tot mai mult pieţele naţionale cu scopul de a liberaliza total importurile începând cu anul 2000. Exportatorii necomunitari şi-au dovedit deja că vând mai mult pe o piaţă unică cu o serie de norme, reglementări şi procedee uniforme sau reciproc recunoscute. Aceşti exportatori, la fel ca şi întreprinderile comunitare, au nevoie de realizarea unui singur set de norme de fabricaţie pentru a putea comercializa produsele lor în oricare loc din cadrul Comunităţii. În acest fel, nu mai trebuiau ajustate cele 12 norme naţionale diferite. Întreprinderile străine, ca şi agenţii comunitari, au avut numai de câştigat de pe urma economiilor de scară şi a unei flexibilităţi comerciale mărite. În plus, Comunitatea a încheiat o serie de acorduri internaţionale, atât multilaterale (OMC şi OCDE), cât şi bilaterale (acordurile cu AELS 56 şi cu ţările mediteraneene, Convenţia de la Lomé). În consecinţă, în sectoare ce privesc reglementarea şi normalizarea, beneficiile pieţei unice sunt puse la dispoziţia partenerilor comerciali ai Comunităţii, în acord cu obligaţiile acesteia şi fără nici un fel de discriminare. Pe de altă parte, reuşita de a menţine piaţa deschisă încă din anul 1992, este în beneficiul UE. În calitate de prim exportator mondial, uniunea depinde şi de existenţa unor pieţe deschise în toată lumea. Progresele rapide realizate în pregătirea formării pieţei unice l-au determinat

pe Jacques Delors să pună în mişcare şi al doilea proiect al său, cel privind crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Statele membre au aprobat această iniţiativă fiind conştiente de faptul că, avantajele economice derivate din piaţa unică se vor putea consolida considerabil prin crearea unei UEM şi, cu timpul, a unei monede unice.

55 SPG – “Sistemul generalizat de preferinţe nereciproce, nediscriminatorii” aranjament comercial aplicat de ţările dezvoltate la importul de produse manufacturate din ţările în curs de dezvoltare începând cu 1971. 56 AELS-Asociaţia Europeană a Liberului Schimb are acum ca membri; Elveţia, Norvegia, Islanda, Liechtenstein.

65

Comunitatea a desemnat astfel o zonă de stabilitate monetară considerabilă, care practică diferite modalităţi de schimb valutar odată cu crearea sistemului monetar european. Moneda comunitară, ECU, era de acum utilizată în plăţile internaţionale şi în operaţiunile de împrumuturi pe pieţele internaţionale de capitaluri.

Tratatul de la Maastricht a stabilit şi calendarul acestui proces care, după trei faze succesive, a culminat cu crearea UEM şi a monedei unice – EURO - la 1 ianuarie2002. Prima etapă a început în iulie 1990 iar cea de-a doua, caracterizată prin crearea Institutului Monetar European, precursor al viitoarei Bănci Centrale Europene, a fost iniţiată în anul 1994. Dimensiunea internaţională a UEM a fost formulată într-un memoriu explicativ publicată de Comisia Europeană în decembrie 1990. În acest memoriu se declară că „dinamica beneficiilor se va baza pe stabilitatea preţurilor, pe o mai bună eficacitate economică care, la rândul său, va facilita creşterea economică, inclusiv o gestiune mai eficace a fondurilor publice rezultate din reducerea poverii reale şi din importul de produse deficitare. Toate acestea trebuie să se repercuteze pozitiv asupra locurilor de muncă, precum şi a dezvoltării echilibrate a regiunilor”. Introducerea unei monede unice UEM, EURO, a dus de asemenea, la crearea unei zone monetare alternativă zonei dolarului american sau zonei yenului japonez.

5.4. UE o forţă politică Consacrată abia în tratatul de la Maastricht din 1991, ideea unei politici

externe unificate sau chiar a unei politici de apărare comună este la fel de veche ca şi însăşi Comunitatea. Crearea unei Comunităţi Europene de Apărare a fost discutată pentru prima dată în 1954, la numai doi ani de la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi cu patru ani înainte de naşterea CEE57. Totuşi, opoziţia privind transferul suveranităţii naţionale s-a dovedit a fi prea puternică şi planurile de creare a Comunităţii Europene de Apărare au fost abandonate iar după ce Adunarea Naţională Franceză a reluat-o după aproape un deceniu, a murit în anul 1962, odată cu planul Fouchet. Comunitatea s-a concentrat, începând de la această dată asupra creării uniunii vamale şi, ca sarcină paralelă, asupra definirii politicii comerciale comune în raport cu cea a partenerilor săi comerciali. În anul 1969, statele membre ale Comunităţii au decis să adauge o dimensiune

politică cooperării lor, şi anume politica externă. Procesul a început în 1970 odată cu iniţierea Cooperării Politice Europene (CPE), bazată pe reuniuni periodice ale miniştrilor de externe sau ale supleanţilor. CPE reprezintă pentru statele membre un for unde se dezbat probleme de politică externă referitoare la interesele politice comune, la fel ca şi la cele economice. Acest proces nu a fost înscris în Tratatul de la Roma şi, în consecinţă, nu era de competenţa Comunităţii, deşi Comisia Europeană a fost asociată de la început la CPE. Cu timpul, dispoziţiile CPE au fost perfecţionate şi amplificate iar, în final, au fost legiferate în totalitate, prin Actul Unic European din anul 1987. Odată cu formarea UE s-a dispus crearea unui secretariat la Bruxelles pentru a

ajuta ţara care exercită preşedenţia comunitară să pregătească şi să realizeze activităţile CPE, considerate ca interguvernamentale şi cu totul deosebite de structurile supranaţionale ale Comunităţii. În CPE, deciziile miniştrilor sunt consensuale, în unele situaţii cerându-se chiar maxima unitate. Rolul Comisiei Europene în CPE este diferit de cel pe care-l joacă în cadrul Comunităţii, unde 57 CEE-Comunitatea Economică Europeană creată în 1957 prin tratatul de la ROMA odată cu EURATOM.

66

promovează şi aplică deciziile şi veghează la respectarea tratatelor. Totodată, rolul CPE este mai discret şi mai dispersat. Comisia Europeană a fost asociată, la toate nivele – atât administrative, cât şi ministeriale – la lucrările interne ale CPE, ca şi la dialogul politic cu ţările terţe prin intermediul mecanismului cunoscut sub denumirea de „TROICĂ”. Comisia Europeană confirmă şi aplică competenţele economice comunitare în cadrul CPE. Totuşi, separarea responsabilităţilor economice şi politice nu s-a reflectat în practică. Deciziile luate implicau consecinţe economice internaţionale pe care Comunitatea trebuia să le asume în sectorul economic, la fel cu cele din sectorul politic, ca şi cele adoptate în cadrul CPE. Pentru luarea deciziilor era necesar o lege comunitară, „bazată pe propunerea Comisiei”, ca instrument de aplicare58. Alţi doi factori au contribuit la diminuarea diferenţierii între activităţile Comunităţii şi cele ale CPE. Primul factor, este dorinţa multor parteneri comerciali ai Comunităţii – ţări dezvoltate sau de ţări în curs de dezvoltare - de a stabili, în paralel, un dialog politic curent. Cel de-al doilea factor este absenţa frecventă în forurile internaţionale, cum ar fi ONU sau OSCE59, a unei delimitări clare între chestiunile „economice” şi cele politice. Tratatul de la Maastricht a impus şi crearea unei politici externe şi de

securitate comună (PESC) prin care Uniunea Europeană, să ţină cont de gradul de coeziune internă şi externă pe care o dobândise în sectoarele comercial, economic şi monetar, pentru a dezvolta o dimensiune politică internaţională echivalentă. O politică externă mondială înseamnă o completare necesară a intereselor sale comerciale şi economice în lume. Acest lucru se recunoaşte, în mod expres, în tratatul de la Maastricht, în care s-a stabilit că, obiectivul PESC este de a garanta interesele fundamentale ale Comunităţii şi de a consolida prezenţa sa în lume. Deciziile cu privire la crearea unei PESC, continuă să fie de competenţa

exclusivă a guvernelor statelor membre ale UE şi nu sunt incluse dispoziţiilor Tratatului de la Roma. Principalele decizii ale PESC vor fi adoptate în unanimitate de guvernele statelor membre. Totuşi, unele politici sau măsuri specifice vor fi adoptate de majoritatea guvernelor, dacă aşa vor decide statele membre. Comisia va participa la lucrările politicii externe şi de securitate comună dispunând pentru prima dată de un drept de iniţiativă. În unele probleme se va consulta cu Parlamentul European care va trebui informat cu privire la activităţile PESC. Reuniunea şefilor de stat sau de guvern a statelor membre de la Copenhaga din

iunie 1993 a sprijinit o propunere franceză bazată pe încheierea unui pact de stabilitate în Europa, al cărui obiectiv este de a garanta drepturile minorităţilor şi inviolabilitatea frontierelor pentru ca tragedii ca cea din fosta Iugoslavie, să nu se mai întâmple. Pregătirea şi organizarea acestui pact de stabilitate trebuia să reprezinte una din primele sarcini ale PESC odată ratificat Tratatul de la Maastricht. Cu această iniţiativă, comunitatea a continuat demersul realizat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE)60. Decizia de a încorpora teme de securitate în viitoarea politică externă comună

a fost luată în ultima fază a elaborării Tratatului de la Maastricht ca o consecinţă a alterării echilibrului de forţe existente în Europa după unificarea Germaniei şi a reîntoarcerii la democraţie a ţărilor Europei Centrale şi de Est. Rezultă în mod

58 De exemplu în cazul sancţiunilor aplicate Argentinei în timpul războiului insulelor Malvine şi cele impuse Irakului ca urmare a invaziei Kuweit-ului în august 1990. Un caz mai recent a fost cel al regulamentului comunitar necesar pentru a impune sancţiunile ONU contra Serbiei şi a aliatului său, Muntenegru, în aprilie 1993. 59 OSCE- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. 60 Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – “Vivre dans un espace de liberté, de sécurité et de justice, bruxelles, 2001.

67

evident, că structurile existente, ca NATO sau OSCE nu mai puteau face faţă noilor situaţii care puteau să apară în Europa.

În conformitate cu prevederile Tratatului de la Maastricht, ţările membre au decis să-şi unifice eforturile în vederea elaborării unei politici de apărare comună şi pentru a integra UE în viitoarele procedee de luare a deciziilor în acest domeniu.

5.5. Relaţiile Comunităţii Europene cu ONU UE are rangul de observator în Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) la fel ca şi

în organismele şi instituţiile sale specializate, cum sunt UNCTAD61, ECOSOC62 şi ONUDI (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială). Pe de altă parte, UE este membru cu drepturi depline a FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie), fapt ce presupune recunoaşterea rolului său în agricultura mondială. Reprezentarea Comunităţii în ONU este dublă, fiind compusă atât din

reprezentanţii Comisiei Europene, cât şi din cei ai fiecărui stat membru, care ocupă prin rotaţie, preşedinţia Consiliului de Miniştri al UE. Această dualitate reflectă natura dublă, politică şi economică, a relaţiilor internaţionale. În plus, multe lucrări ale ONU, chiar şi pe teme de probleme economice, se situează în acest spaţiu imens în care există atât responsabilitatea Comunităţii cât şi a statelor membre. În realitate, această dualitate facilitează gestionarea acelor probleme care sunt la hotarul dintre politica economică internaţională şi politica externă. Referitor la politica externă trebuie menţionată necesitatea ca statele membre să adopte frecvent poziţii comune în cadrul Cooperării Politice Europene, fapt pentru care fiecare stat care exercită preşedinţia comunitară, le prezintă în faţa Naţiunilor Unite. Pentru o organizaţie ca Uniunea Europeană, care are competenţă exclusivă de

acţiune în unele sectoare ale politice economice, conferirea rangului de observator nu încetează să aibă consecinţe negative, dat fiind faptul că aceasta presupune absenţa dreptului de vot şi imposibilitatea prezentării sau îmbunătăţirii propunerilor. De asemenea, au apărut dificultăţi asemănătoare cu privire la participarea comunitară la numeroasele acorduri şi convenţii multilaterale încheiate sub auspiciile Naţiunilor Unite care tratau teme precum comerţul internaţional cu produse de bază, Dreptul mării şi al mediului ambiant. Comunitatea participă în prezent, la mai mult de 50 dintre aceste acorduri

internaţionale şi este, în toate cazurile, unica entitate nestatală participantă. Exemple demn de relevat sunt Convenţia de la Viena şi protocolul de la Montreal asupra protecţiei stratului de ozon. Practic, toate ţările în curs de dezvoltare, cu unele excepţii, au încheiat

acorduri bilaterale cu UE care, în unele cazuri, stabilesc priorităţi comerciale şi ajutor financiar şi, în alte cazuri, o cooperare economică mai generalizată. Acordurile Comunităţii cu partenerii săi conţin un capitol în care se prevede menţinerea unui dialog politic care să permită ambelor părţi să-şi explice poziţiile şi să schimbe puncte de vedere asupra problemelor mondiale. Comunitatea condiţionează, de asemenea, încheierea acestor acorduri de asumare de către partenerii săi a obligaţiei de a respecta principiile fundamentale ale drepturilor omului.

61 UNCTAD- Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi dezvoltare creată în 1966 ca instituţie subsidiară ONU. 62 ECOSOC- Consiliul Economic şi Social al ONU.

68

Comunitatea menţine un intens dialog cu partenerii săi comerciali din ţările mai dezvoltate, în primul rând prin consultări instituţionalizate periodice, la nivel ministerial sau la un nivel mai înalt, între Comisie şi autorităţile ţării respective. Relaţiile contractuale comunitare cu vecinii săi europeni mai apropiaţi au

înregistrat o importantă evoluţie în ultimii ani. Forma pieţei unice din anul 1992 a impulsionat ţările AELS să-şi consolideze legăturile cu Comunitatea. În practică, această apropiere a fost tradusă în Acordul prin care se creează Spaţiul Economic European, la care participă UE şi toate ţările AELS, cu excepţia Elveţiei. Pe de altă parte, s-a negociat o nouă forma de acorduri cu ţările Europei Centrale şi de Est care au accedat recent la democraţie. Comisia Europeană şi-a asumat sarcina de a coordona ajutorul financiar şi tehnic conferit din grupul celor 28 ţări ale OCDE, Europei Centrale şi de Est şi gestionează, de asemenea, programul comunitar PHARE pentru ţările Europei Centrale şi de Est, ca şi programul TACIS pentru Republicile Comunităţii Statelor Independente (CSI)63. La începutul anului 1993 au fost iniţiate negocierile de adeziune cu Austria,

Suedia, Finlanda, şi Norvegia, patru ţări aparţinând AELS care au solicitat aderarea la Comunitate şi care s-au adăugat în 1995 celor 12 ţări fondatoare.

5.6. Relaţiile UE cu ţările industrializate Relaţiile economice ale UE sunt mai intense cu principalele puteri industriale

mondiale care nu fac parte din Europa, în special cu SUA şi Japonia. Aceasta reflectă magnitudinea celor trei economii şi importanţa lor în comerţul mondial dar, constituie şi o dovadă a tradiţiilor şi compromisurilor democratice ale economiei de piaţă pe care le împărtăşesc. Comunitatea menţine acelaşi tip de relaţii şi cu alte ţări avansate din punct de vedere economic precum Australia, Canada şi Noua Zeelandă. Comunitatea se reuneşte în mod regulat cu principalii săi parteneri din cadrul

OCDE, precum şi la întâlnirile anuale ale Grupului celor 7, care reuneşte cele mai industrializate ţări ale lumii. În grupul G7, Comunitatea este reprezentată de preşedintele Comisiei Europene şi de şeful de Guvern (primul ministru) al statului membru care ocupă prin rotaţie preşedinţia CE, chiar şi când această ţară nu aparţine Grupului celor 7 naţiuni(G7). De asemenea, se reunesc periodic miniştrii comerţului din Grupul celor 4(SUA, Japonia, Canada şi Comisia Europeană)64. Relaţiile Comunităţi Europene cu SUA sunt multiple din motive istorice şi

strategice deoarece împărtăşesc aceleaşi valori politice, relaţii care mereu au fost strânse. Guvernul şi poporul american au sprijinit ferm integrarea europeană încă de la începutul creării Comunităţii. În plus, SUA este legată de aproape toate ţările membre ale UE prin apartenenţa comună la NATO. Soliditatea acestei relaţii a permis UE să depăşească consecinţele diferitelor

conflicte comerciale transatlantice care s-au produs de-a lungul timpului. Cu toate că aceste conflicte au avut o mare repercusiune politică, ele au afectat o parte din comerţul dintre SUA şi UE. Unele din aceste conflicte a fost cel legat de subvenţionarea agricultorilor, limitările americane aduse importului de oţel comunitar, accesul la contractarea publică (în special în sectorul telecomunicaţiilor) şi la subvenţiile acordate de ambele părţi industriei aeronautice, ca să nu mai vorbim de recentele disensiuni în problema Irakului. Nu este exclus ca, în viitor, să apără, şi alte conflicte.

Tratând conflictele bilaterale, ambele părţi şi-au demonstrat voinţa de a le stăpâni şi de a găsi, pe cât posibil, soluţii pragmatice reciproc acceptabile. Nu este 63 hppt://Europa.eu.int/comm/education socrates.html. 64 hppt://Europa.eu.int/comm/education socrates.html.

69

surprinzător faptul că cele două puteri comerciale, care sunt în acelaşi timp parteneri şi competitori, sunt în dezacord în unele cazuri. Totuşi, importanţa relaţiilor lor economice şi comerciale şi relaţia politică subzistentă au fost prea cruciale pentru a permite conflictelor să scape de sub control. Drept consecinţă a schimbărilor produse în relaţiile Est-Vest prin reîntoarcerea la democraţie a ţărilor Europei Centrale şi de Est şi prin unificarea Germaniei, SUA şi UE au dat un nou impuls relaţiilor bilaterale începând cu noiembrie 1990, odată cu adoptarea unei declaraţii asupra relaţiilor dintre ce doi mari parteneri.

În declaraţia comună dată se stabileşte şi cadrul privind consultările bilaterale care vor avea loc în cinci nivele65: 1. Reuniuni bianuale între o echipă formată din primul ministru al ţării care

ocupă preşedinţia Consiliului de Miniştri al UE şi preşedintele Comisiei pe de o parte, şi preşedintele Statelor Unite pe de altă parte; 2. Consultări bianuale între miniştri Afacerilor Externe ai UE, alături de

Comisie, şi secretarul de stat al SUA; 3. Consultări ad-hoc între Ministrul Afacerilor Externe al ţării care ocupă

preşedinţia comunitară sau „TROICA” şi secretarul de stat al SUA; 4. Consultări bianuale, interguvernamentale, între Comisie şi guvernul SUA; 5. Reuniuni informative organizate de ţara care exercită preşedinţia

comunitară cu reprezentaţi ai SUA privind reuniunile ministeriale ale Cooperării Politice Europene (CPE). În noiembrie 1990, Comunitatea Europeană şi Canada au semnat o declaraţie

asemănătoare care consolidează relaţia stabilită încă din anul 1976 prin „Acordul cadru de cooperare comercială şi economică”. Relaţiile comunitare cu Japonia încă nu s-au dezvoltat într-o manieră

asemănătoare cu cea a relaţiilor transatlantice, dat fiind faptul că statele membre ale Comunităţii şi Japonia nu sunt legate prin nici un tratat oficial de apărare; recent relaţiile economice bilaterale s-au dezvoltat până la atingerea nivelului actual, fapt ce reflectă apariţia, relativ tardivă, a Japoniei ca una din marile superputeri economice ale lumii. În anul 1991, Guvernul japonez a luat iniţiativa de a negocia cu Comunitatea, o declaraţie asupra relaţiilor dintre cele două puteri economice, similară cu cele adoptate între CE şi SUA, CE şi Canada. Obiectivul acestei declaraţii este de a depăşi neînţelegerile comerciale existente între CE şi Japonia şi de a stabili, ca în textul CE-SUA, un cadru instituţional de cooperare. Relaţiile comerciale ale Comunităţii cu Japonia au fost dominate de consecinţele structurale a ceea ce europenii consideră o integrare incompletă a Japoniei în sistemul comercial multilateral.

Japonia a obţinut enorme beneficii economice din accesul pe pieţele mondiale datorită acestui sistem. Totuşi, piaţa sa internă nu a oferit, în general, aceleaşi oportunităţi partenerilor săi. Problemele au apărut la 3 nivele rezultate din66: - diferenţierea unor bariere tehnice şi administrative ale importurilor;

- structurile şi atitudinile predominante în sistemul economic japonez, atât referitor la producţie, cât şi la distribuţie;

- necesitatea eliminării unor obstacole privind accesul pe piaţa Japoniei care este dependent de obiceiurile şi atitudinile naţionale predominante în această ţară. Accesul limitat pe piaţa japoneză a furnizorilor externi a contribuit la crearea

unui supravenit substanţial în cadrul său, comparativ nu numai cu Comunitatea, ci şi cu SUA şi chiar cu vecinii săi rivali, deosebit de competitivi, din Asia şi Extremul Orient. Presiunile generate de această situaţie şi tentaţia de a realiza

65 P. Fontaine – “10 eliçons sobre Europa”, Spania 1998. 66 P. Fontaine – “10 eliçons sobre Europa”, Spania 1998.

70

importurile prin măsuri unilaterale contra exporturilor japoneze, constituie o ameninţare gravă a sistemului comercial multilateral. Politica comunitară cu privire la Japonia cuprinde trei elemente esenţiale67: 1. În primul rând, UE întreprinde măsuri pentru ca piaţa japoneză să se

deschidă mai mult, în special produselor manufacturate şi transformate, dar şi sectorului serviciilor bancare şi financiare. În scopul de a mări posibilităţile de export, s-a insistat ca autorităţile japoneze să stimuleze cererea internă, să reformeze structurile necesare şi să suprime, sector după sector, unele obstacole pentru accesul pe piaţă.

2. În al doilea rând, UE a supervizat exporturile japoneze în Comunitate, în unele sectoare de conflict pentru a răspunde, şi reacţiona rapid în cazul în care se vor produce perturbaţii ale pieţei. Dar, în acelaşi timp, a încheiat un acord cu Tokio pentru liberalizarea progresivă a unor pieţe ale UE (Franţa, Spania, Marea Britanie şi Portugalia), care încă mai impun restricţii importurilor de automobile japoneze. 3. Comunitatea a început promovarea unei cooperări cu Japonia, în particular

în sectoare ca ştiinţa şi tehnologia, dar şi în sectorul industrial. De asemenea, a sprijinit investiţiile japoneze directe în Europa pentru ca întreprinderile nipone să-şi poată fabrica produsele în UE în loc să exporte doar produse finite provenind din Japonia. Obiectivul urmărit este dublu, acordarea unei mai mari integrări multilaterale

a industriei japoneze, ca şi dezvoltarea unor relaţii bilaterale mai strânse. În acest sens, a fost iniţiat şi un dialog asupra problemelor de politică externă. Relaţiile între Comunitate şi vecinii săi din AELS şi din Europa Centrală şi de

Est reprezintă unul dintre aspectele cele mai dinamice ale politici externe comunitare. Efectul dublu al programului pieţei unice creată în anul 1992 şi al reîntoarcerii la democraţie şi la piaţa liberă, a economiilor planificat centralizat, duce la noi grade de integrare europeană. În ansamblu, ţările din AELS reprezentau principala piaţă de export comunitar, deoarece achiziţionau mai mult de un sfert din vânzările externe ale CE, adică mai mult decât SUA şi Japonia luate împreună. La rândul său, Comunitatea achiziţiona mai mult de jumătate din exporturile AELS. Comunitatea şi statele din AELS au menţinut relaţii preferenţiale speciale de

la începutul anilor `70, când CE a încheiat acorduri de comerţ liber cu fiecare din ele. Ca rezultat, s-a creat cea mai mare zonă a liberului comerţ din lumea industrializată; o piaţă care cuprinde aproape toată Europa de Vest. Odată cu trecerea timpului, a fost atins un înalt grad de integrare economică

între UE şi ţările AELS, integrare care s-a dezvoltat sub formă de investiţii directe, întreprinderi mixte şi cooperare tehnică. Apropierea geografică a ţărilor din AELS a avut ca rezultat atragerea şi a altor sectoare de interes comun, cu ar fi transporturile şi mediul ambiant. Crearea progresivă a pieţei unice Europene a făcut ca ţările din AELS să-şi

revizuiască relaţiile cu Comunitatea şi unele din ele au aderat la UE. În 1989, Preşedintele Comisiei Europeane, Jacques Delors, a prezentat o propunere inovatoare „a treia cale” pentru relaţiile UE-AELS, care a fost considerată „jumătate de drum” între cadrul comerţului liber existent şi apartenenţa deplină la Comunitate. Această propunere a avut ca scop crearea spaţiului Economic European (SEE). Negocierile au fost iniţiate în iunie 1990 într-un acord prin care a fost constituit SEE, semnat în mai 1992. Ideea a constat în ajungerea la un acord global între UE şi toate ţările din AELS care să extindă, pe cât posibil, principiile şi politicile pieţei unice în tot acest SEE garantându-se astfel libera circulaţie a 67 XXX – Al servicio de los exportatores européos”, CE, Bruxelles, 2000.

71

produselor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor în conformitate cu legislaţia comunitară. La aceste elemente s-a adăuga şi contribuţia financiară a ţărilor din AELS pentru reducerea diferendelor regionale şi sociale existente cu UE. În acest scop s-a adoptat un ansamblu de norme comune de supervizare, de aplicare şi de rezolvare a conflictelor. Elveţia, care a negociat şi a semnat Acordul privind crearea SEE, alături de

asociaţii săi din AELS, s-a retras mai târziu odată cu refuzul ratificării statutului de către poporul elveţian, într-un referendum organizat în decembrie 1992. Cele patru ţări care au solicitat aderarea la Comunitate (Austria, Suedia, Finlanda şi Norvegia) consideră SEE primul pas pentru deplina integrare în UE. Acordul SEE a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

5.7. Relaţiile UE cu ţările din Europa Centrală şi de Est Evenimentele importante care au avut loc în ţările Europei Centrale şi de Est

din anul 1989 au schimbat harta politică şi economică a Europei. Unificarea Germaniei a dus la necesitate adoptării de către Comunitate a unui program de „măsuri şoc” pentru a încorpora teritoriul care aparţinuse Republicii Democratice Germane. Celelalte ţări ale regiunii au optat pentru democraţie şi comerţ liber, toate încercând să-şi consolideze relaţiile cu Comunitatea prin numeroase declaraţii pentru afirmarea obiectivului final, deplina lor apartenenţă la Europa. Primele mostre ale unei atitudini mai deschise şi mai flexibile din partea membrilor CAER a fost solicitarea Ungariei şi Cehoslovaciei de a menţine cu Comunitatea legături comerciale mai strânse, care să depăşească apropierea limitată de acordurile sectoriale negociate anterior. Între 1988 şi 1990 au fost negociate acorduri cu toate ţările Europei Centrale şi de Est şi cu foste Uniune Sovietică, aceste negocieri continuând odată cu începerea revoluţiilor din această parte a Europei. De atunci, s-a conferit o mai mare apropiere acordurilor semnate între Comunitate şi Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria şi România. Comunitatea a elaborat un nou tip de acord, cu aceste ţări, sau „acordurile europene”. Pe de altă parte, a fost semnat un acord de cooperare cu Slovenia, prima din Republicile din fosta Iugoslavie care a ajuns la un astfel de acord. În acordurile europene este inclus comerţul liber dar şi cooperarea economică

şi tehnică, ajutorul financiar şi stabilirea unui dialog politic. În drumul său spre obiectivul comerţului liber, comunitatea îşi reduce tot mai mult tarifele şi alte bariere ale importurilor, într-un ritm mai rapid decât partenerii săi. Ţările asociate îşi deschid pieţele produselor comunitare, în conformitate cu un calendar flexibil, care să reflecte situaţia lor specifică.

Primele acorduri europene au fost încheiate cu Ungaria şi Cehoslovacia (actualmente dezmembrată în Republica Cehă şi Slovacia), ca şi cu Polonia, denumite ţările acordului de la Visegrad, în care procesul reformei era mai avansat la care a aderat ulterior şi România. Cu toată succesiunea economică actuală, comunitatea a ajuns să-şi deschidă în anul 1993 piaţa pentru importurile provenite din ţările Europei Centrale şi de Est, mai rapid decât fusese prevăzut în acordurile europene. În reuniunea Consiliului European din iunie 1993 de la Copenhaga, Comunitatea a confirmat că ţările asociate ar putea adera la CE odată cu îndeplinirea cerinţelor politice şi economice ale aderării. Comunitatea a încheiat acorduri mai limitate cu Albania şi cu cele trei state

baltice şi şi-a extins la acestea sistemul său de preferinţe generalizate (SPG) rezervat anterior ţărilor în curs de dezvoltare din lumea a treia. Ţările baltice au fost acceptate în anul 2003 iar Albania are, de asemenea, ca obiectiv final aderarea la CE.

72

În conformitate cu programul PHARE, Comunitatea a acordat în 1992 un împrumut de 1.020 de milioane ECU ţărilor Europei Centrale şi de Est care sunt destinaţi unei ample game de sectoare şi de activităţi: educaţie, formare profesională, Cercetare şi Dezvoltare, asistenţa tehnică pentru sprijinirea de sectoare concrete, programe de privatizare. În afară de iniţiativele sale bilaterale în favoarea Europei Centrale şi de Est,

Comunitatea participă activ la programele multilaterale de ajutor. La reuniunea economică occidentală din anul 1989 de la Paris Comisia Europeană a fost însărcinată să coordoneze ajutorul ţărilor din grupul celor 24 (G24)68. În 1992, ajutorul CE şi a statelor sale membre a reprezentat 61% din ajutorul total acordat ţărilor Europei Centrale şi de Est. OECD a fost, de asemenea, decisiv pentru stimularea creării Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, a cărei majoritate de acţiuni o deţin UE şi statele membre.

5.8. Relaţiile UE cu Rusia şi Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Colapsul sistemului sovietic după insuccesul loviturii de stat din august 1991,

a forţat Comunitatea să-şi remodeleze relaţiile cu Rusia şi celelalte republici din fosta Uniune Sovietică. Comunitatea a fost pregătită pentru negocierea acordurilor de asociere cu acele state membre ale CSI care o doresc. Acordul de asociere cu Rusia este mai ambiţios, în acesta fiind incluse acordarea de ajutor comercial, financiar şi tehnic, stabilirea unor baze pentru un dialog politic între ambele părţi, ca şi fixarea unui calendar pentru introducerea comerţului liber. În anul 1993, au fost duse la capăt negocierile în vederea încheierii unui acord

de asociere cu Ucraina. Comunitatea este încrezătoare în faptul că negocierile în sectorul cooperării energetice cu Rusia, şi cu alte ţări prin intermediul Chartei Europene a Energiei, se vor încheia cu succes.

5.9. Relaţiile UE cu ţările mediteraneene Ceilalţi vecini ai Comunităţii, situaţi la sud, în bazinul mediteranean, au fost

primii cu care aceasta a stabilit relaţii economice şi comerciale speciale. La rândul său, Comunitatea a acceptat de la bun început, o responsabilitate particulară în stabilitatea socială şi, în consecinţă, o responsabilitate politică a regiunii mediteraneene. Drept urmare, comunitatea a trebuit să contribuie la dezvoltarea economică şi comercială a acestei regiuni, iar responsabilitate s-a mărit odată cu războiul din Golf. Pe de altă parte, Comunitatea este conştientă că presiunea migraţionistă

provenind din aceste ţări s-ar putea mări şi mai mult dacă ritmul dezvoltării economice a acestora va fi insuficient pentru a satisface necesităţile crescânde ale populaţiei. Ţările mediteraneene au o mare importanţă economică pentru Comunitate, acestea constituind unul din principalii săi parteneri comerciali. În plus, unele state membre ale UE sunt legate de acestea prin rădăcini istorice şi culturale. În prezent, UE are legături cu aproape toate ţările mediteraneene printr-o reţea de 12 acorduri independente de cooperare şi asociere. Doar Libia nu menţine astfel de relaţii. Acordurile care au fost încheiate în anii ̀60 şi la începutul anilor ̀70, se înscriu în ceea ce a fost denumit „politica mediteraneană a CE”.

68 G24 este OECD- Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică creată în 1960 cu sediul la Paris. Din 1995 are 28 membri.

73

Acordurile de asociere încheiate cu Turcia, Cipru şi Malta au ca obiectiv stabilirea progresivă de uniuni vamale cu Comunitatea. Acordul cu Turcia merge şi mai departe deoarece în aceste se prevede ca în viitor această ţară să se integreze deplin în Comunitate. De fapt, Turcia a solicitat în mod formal aderarea la Comunitate în aprilie 1987. Comisia, care trebuie să accepte fiecare solicitare publică, a afirmat că aceste două ţări vor fi posibile candidate la aderare imediat ce problema divizării Ciprului se va rezolva şi imediat ce Malta va lua măsuri importante pentru modernizarea actualelor sale structuri economice şi financiare. Ţările din Magreb (Algeria, Maroc şi Tunisia) şi cele din Mashrek (Egipt,

Iordania, Siria şi Liban), alături de Israel, sunt legate de Comunitate prin acorduri de cooperare care cuprind comerţul, cooperarea industrială şi ajutorul tehnic şi financiar. Acordul cu Israel reglementează comerţul liber cu produse industriale. Toate acordurile comunitare cu ţările mediteraneene au multe elemente comune, chiar dacă dispoziţiile politice sunt variate şi au caracter general. În aceste dispoziţii se dispune accesul la Comunitate, liber de impozite şi nelimitat, al produselor industriale provenite din ţara în discuţie. De asemenea, acestor ţări le sunt acordate concesiuni individuale de diverse tipuri, pentru principalele exporturi agricole, inclusiv cel cu fructe. Convenţia de la Lomé este cel mai mare program de ajutor din lume, unul din

principalele instrumente ale politicii comunitare pentru dezvoltarea ţărilor de dincolo de mare. Odată cu Convenţia de la Lomé s-a stabilit o relaţie specială între Comunitate şi cele 63 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific, aşa – numitul grup ACP. Grupul ACP înglobează totalitatea Africii Subsahariene cu excepţia Africii de

sud. Participarea caraibiană s-a consolidat odată cu încorporarea unor ţări precum Haiti şi Republica Dominicană. Aproape toate ţările ACP menţin strânse şi tradiţionale relaţii cu unul sau altul din statele membre ale Comunităţii. Printre semnatarele Convenţiei de la Lomé se numără majoritatea ţărilor cele mai sărace din lume. Condiţiile Convenţiei de Lomé sunt negociate de ambele părţi şi se actualizează în sesiuni periodice. Prima Convenţie de la Lomé, succesoarea unui acord mai limitat, a intrat în vigoare în 1975, în care erau stabilite drepturile şi obligaţiile ambelor părţi69. A patra şi ultima Convenţie de la Lomé a avut o durată de 10 ani (1990 – 2000), de două ori mai mare decât cele trei anterioare, ceea ce garantează o mai mare stabilitate a relaţiilor CE- ACP. Lomé IV a însemnat 12000 de milioane de ECU pentru acordarea de ajutor sub formă de subvenţii, împrumuturi în condiţii avantajoase pentru prima perioadă de 5 ani, ceea ce presupune o creştere de aproximativ 20%, în termeni reali, în comparaţie cu cea de a treia Convenţie de la Lomé. De asemene, au fost introduse unele inovaţii în ceea ce priveşte anumite produse agricole, precum legume, vin şi ulei de măsline70. Turcia, Cipru, Malta şi Israel conferă, în schimb, unele concesii exporturilor

comunitare. În plus de concesiile comerciale, UE acordă ajutor financiar ţărilor mediteraneene sub formă de subvenţii directe şi de împrumuturi ale Băncii Europene de Investiţii (BEI). Acordurile de asociere între Comunitate şi ţările din Magreb sunt incluse în

categoria “acordurilor de cooperare”, al căror obiectiv a fost de a crea o adevărată zonă a comerţului liber, cu o cooperare socială şi economică mai strânsă şi cu un dialog politic. Aderarea Spaniei şi Portugaliei în anul 1986 a avut importante urmări pentru

politica mediteraneană a Comunităţii care în prezent, pe bună dreptate, este 69 XXX Comisia Europeană – “Buletin al UE”, Supliment 2/97, Luxemburg, 1997. 70 Ibidem.

74

considerată principala forţă economică a regiunii. În consecinţă, UE va trebui să-şi asume şi o responsabilitate mai mare în ceea ce priveşte stabilitatea economică a acestui spaţiu. UE participă la iniţiative multilaterale pentru procurarea ajutor tehnic şi

financiar care să contribuie la favorizarea procesului de pace în Orientul Mijlociu. De asemenea, a pus la punct un program de ajutor direct acordat palestinienilor care trăiesc în Teritoriile Ocupate, care include ajutor financiar şi o serie de măsuri pentru facilitarea exporturilor directe de produse industriale şi agricole pe piaţa comunitară pentru menţinerea unui dialog între comunitate şi guvernele ACP în vederea îmbunătăţirii eficienţei instrumentelor de cooperare. Relaţiile UE cu ţările în curs de dezvoltare din Asia şi America Latină sunt

mai puţin structurate decât cele menţinute cu ţările ACP sau cu vecinii săi mediteraneeni. Relaţiile bilaterale iau forma acordurilor de cooperare între UE şi ţara respectivă. Aceste acorduri sunt limitate, fiind utilizate ca modalităţi de apropiere între parteneri şi nu includ accesul preferenţial pe pieţele comunitare a exporturilor din ţările asiatice şi latino-americane. De asemenea, nu conţin dispoziţii de ajutor financiar din partea UE. Totuşi, atât statele asiatice cât şi cele latino-americane pot beneficia de un tratament preferenţial la adăpostul sistemului de preferinţe generalizate(SPG) pentru exporturile provenite din ţările în curs de dezvoltare şi de ajutoare financiare acordate în virtutea dispoziţiilor speciale ale bugetului comunitar. În final, scopul SPG este acela de a ajuta ţările în curs de dezvoltare să-şi

diversifice economiile, în primul rând prin intermediul industrializării, şi să dezvolte canale de export pentru produsele lor industriale. Sistemul comunitar, fondat în anul 1971 cuprinde, în prezent, aproape 130 ţări independente şi mai mult de 20 de teritorii dependente. Acest sistem se bazează pe obiective internaţionale consensuale, prin care se stabilesc intrarea liberă de impozite a tuturor produselor manufacturate şi semimanufacturate. În acest scop, a fost amplificat sistemul stabex, prin intermediul căruia au crescut fondurile şi s-au stabilit noi norme care să permită aderarea automată a unei ţări care are nevoie de ajutor71. De asemenea prin sistemul sysmin s-a dat cale liberă aurului şi uraniului. Au fost îmbunătăţite condiţiile de ajutor în efortul de a reduce datoriile ţărilor faşă de ACP. În prezent, din tot ajutorul comunitar dat sunt rambursabile doar capitalul şi împrumuturile BEI. A fost interzis importul şi exportul de reziduuri periculoase şi radioactive între UE şi ţările ACP. În acelaşi timp, UE practică o politică mai dură cu acele ţări care încalcă drepturile omului prin reducerea sau suspendarea ajutorului. În conformitate cu cele dispuse în convenţia de la Lomé, Comunitatea acordă,

fără cerinţe de reciprocitate, un acces preferenţial pe pieţele comunitare exporturilor ţărilor ACP, în virtutea căruia 99% din produsele ACP se importă fără nici un fel de taxe vamale. Exporturile comunitare în ţările ACP se bucură de clauza naţiunii celei mai favorizate. La aceste aspecte comerciale şi de ajutor, se adaugă al treilea pilon, cel al cooperării. Neutralitatea politică a Convenţiei de la Lomé permite şi cooperarea în ceea ce

priveşte dezvoltarea între UE şi Guvernele ACP a diverse orientări politice. Convenţia prevede un considerabil grad de decentralizare a competenţei în luarea, în ansamblu, a deciziilor în ceea ce priveşte proiectele şi programele de finanţare comunitară. De asemenea, se acordă preferinţe la 360 de produse agricole, în general sub forma reducerilor tarifare72.

71 XXX – “L'Union europeènne et le comerce mondial”, CE, Bruxelles, 1999. 72 XXX – “L'Union europeènne et le comerce mondial”, CE, Bruxelles, 1999.

75

Cu timpul, Comunitatea a perfecţionat structura SGP şi şi-a direcţionat accesul preferenţial pentru a împiedica furnizorii mai competitivi din Lumea a treia să-şi elimine rivalii, ceea ce este cunoscut sub denumirea de "principiul diferenţierii". De asemenea, a liberalizat în mod progresiv accesul la SGP ţărilor mai puţin dezvoltate ale lumii, aproximativ patruzeci, cărora li se aplică în practică limitele maxime preferenţiale73. Ţările în curs de dezvoltare din Asia şi din America Latină au primit ajutor din

bugetul UE încă din anul 1997. În prezent, suma disponibilă pentru acordarea de ajutor financiar şi tehnic sub formă de subvenţii depăşeşte 300 milioane de EURO. Acest ajutor este trimis ţărilor mai sărace pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă a sectoarelor cu populaţie defavorizată. Se acordă prioritate programelor de dezvoltare rurală şi, mai ales, îmbunătăţirii aprovizionării cu alimente. Ţările din America Latină şi din Asia, la fel ca şi statele ACP, pot beneficia de

programul de ajutor alimentar al CE, care dispunea de 500 de milioane de ECU anual. Ajutorul alimentar era trimis direct de UE sau prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, populaţiilor locale. Comunitatea posedă fonduri pentru acordarea de ajutoare de urgenţă, în cazul catastrofelor naturale sau conflictelor politice şi finanţează programe de ajutor pentru refugiaţi. Pentru a promova o dezvoltare economică susţinută, UE finanţează programe dirijate pentru promovarea întreprinderilor mixte între operatorii economicii europeni şi cei din Lumea a treia. În acest scop, au fost finalizate programe în sectoarele energetic, ştiinţei şi tehnologiei, promovării comerciale şi dezvoltării resurselor umane. De asemenea, este disponibil şi un anumit capital destinat cooperării dintre UE şi întreprinderile locale ale ţărilor în curs de dezvoltare. Pentru a contribui la proiectele de investiţii în Asia şi America Latină, Banca

Europeană de Investiţii a acordat împrumuturi în valoare de 750 de milioane de ECU numai în perioada 1993-199574. Relaţiile Comunităţii cu America Latină s-au amplificat considerabil în ultimii

ani. Baza relaţiilor bilaterale s-a stabilit în cadrul acordurilor de cooperare încheiate cu Mexic, Argentina, Brazilia, şi Uruguay, chiar dacă nu se prevăd reduceri tarifare, acestea conţin unele măsuri de promovare şi diversificare a comerţului. Aceste acorduri au evoluat de la cooperarea comercială la cooperarea în

sectoare ca industria, energia, ştiinţa şi tehnologia, mediul ambiant, formarea şi stimularea investiţiilor. Atât acordurile încheiate cu ţările asiatice, cât şi cu ţările latino-americane sunt supervizate de un comitet mixt format din reprezentanţi ai ambelor părţi. În conformitate cu politica sa de sprijinire a organizaţiilor dedicate integrării

economice regionale, UE a semnat un acord cadru nepreferenţial privind cooperarea comercială şi economică cu ţările Pactului Andin (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela), ale cărui obiective sunt:

- stimularea, diversificarea şi îmbunătăţirea schimburilor; - promovarea cooperării între întreprinderi;

- promovarea cooperării ştiinţifice şi tehnice. În acelaşi mod, în anul 1985 s-a ajuns la un acord cu semnatarele Tratatului

General de Integrare Economică a Americii Centrale - Costa Rica, Guatemala, Honduras, Nicaragua, El Salvador şi Panama. Dezvoltarea CEE odată cu aderarea Spaniei şi Portugaliei, a dat o nouă şi importantă dimensiune relaţiilor comunitare cu America Latină. În conformitate cu o declaraţie anexată la actul de aderare a Spaniei şi Portugaliei, Consiliul de 73 Ibidem. 74 XXX – “Al servicio de los exportatores européos”, CE, Bruxelles, 2000.

76

Miniştri al CE a adoptat în 1987 o declaraţie destinată stimulării relaţiilor cu America Latină şi stabilizării unor convenţii economice şi politice75.

Întrebări de autoevaluare: 1. Care este atitudinea europenilor privind politica externă comună dusă de

UE? 2. În ce constă principiul fundamental „acţiune în beneficiul propriu” în politica comunitară externă?

3. În ce constă dimensiunea externă a pieţei unice? 4. Care sunt relaţiile Comunităţii Europene cu ONU? 5. Care sunt relaţiile UE cu ţările industrializate? Dar cu celelalte grupuri de ţări?

6. Ce prevede Convenţia de la Lomé? Probleme supuse dezbaterii

1. De ce este UE o putere economică mondială? 2. De ce este UE o forţă politică mondială?

Bibliografie selectivă

1) E. Dobrescu – „Integrarea Economică Europeană”, Editura All

Beck, 2001 2) J. Timbergen – „Restructurarea ordinii internaţionale. Raport către

Clubul De la Roma”, Bucureşti, Editura politică, 1978. 3) J. Weiller – „Les degrés de l’intégration et les chances d’une zone

coopération internationale”, Revue Economique, 1958. 4) M. Herschel – „L’economie de la Commaunaute européenne”

Armand Colin, Paris, 1992. 5) P. Fontaine – „Une idée neuve pour l’Europe”, Communautés

européennes, 2000. 6) P. Fontaine – „10 lliçons sobre Europa”, Spania, 1998. 7) P. Fontaine – „Construcţia europeană de la 1945 până în zilele

noastre”, Iaşi, Editura Institutul European, 1998. 8) R. Erbes – „L’intégration économique internationale”, Presse

Universitaires de France, Paris, 1996. 9) XXX – „Comisia Europeană – Buletin al UE”, Supliment 2/97,

Luxemburg, 1997. 10) XXX – „Al servicio de los exportaderes europeos”, CE Bruxelles,

2000. 11) Qui fait quoi dans L’Union Européenne?, Commission Européenne,

Luxembourg: Office des publications officielles des Communautés européennes, 2001.

12) Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „Vivre dans un espace de liberté de sécurité et de justice”, 2001.

13) http://europa.eu.int/ 14) www.infoerupa.ro

75 Ibidem.

77

CAPITOLUL VI

INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Introducere Problematica evoluţiei şi rezultatelor integrării europene sub aspect economic,

dar şi politic, prezintă un larg interes în actuala configuraţie economică mondială. Putem afirma că, în cei cincizeci de ani de construcţie instituţională şi de integrare economică europeană, Uniunea Europeană a devenit, în zorii celui de al treilea mileniu, un succes istoric şi un pol de atracţie către care converg aşteptările unor ţări, mai apropiate sau mai îndepărtate, care acordă atenţie dinamicii Uniunii şi doresc să-şi consolideze democraţia renăscută sau să-şi reconstruiască o economie eficientă.76 Perspectiva aderării ţărilor asociate a fost afirmată de Consiliul European de la

Copenhaga din iunie 1993, care a recunoscut în mod explicit principiul lărgirii către ţările asociate din Europa Centrală şi Orientală, dacă aceasta este şi opţiunea dorită de aceste ţări, sub rezerva satisfacerii unor condiţii politice şi economice corespunzătoare.

Criteriile de la Copenhaga reflectă condiţiile economice şi politice ale aderării, fără ca totuşi să indice o listă detaliată sau un instrument de măsurare obiectiv. Aceste criterii sunt în număr de cinci:

1. stabilitatea democraţiei şi a instituţiilor sale; 2. o economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă presiunii concurenţiale din piaţa internă;

3. capacitatea de a asuma drepturile şi obligaţiile ce rezultă din acquis-ul comunitar77;

4. aderarea la obiectivele Uniunii politice, economice şi monetare; 5. capacitatea Uniunii de a asimila noi membri menţinând în acelaşi timp elanul integrării europene.

Comisia Europeană are rolul de a stabili avizele în privinţa cererilor de aderare ale ţărilor candidate, bazându-se pe răspunsurile lor la un chestionar, pe evaluări făcute de statele membre UE, pe rapoarte şi rezoluţii ale Parlamentului European, ca şi pe lucrările altor organisme. Fiecare ţară candidată trebuie să adopte câte un „program naţional” de

preluare a acquis-ului comunitar, care să includă obiective intermediare şi finanţarea lor.

Urmărirea angajamentelor din Parteneriatele de aderare şi programele naţionale de adoptare a acquis-ului constituie importante surse de informaţii pentru rapoartele privind progresele înregistrate de ţările candidate pe calea aderării, pe care Comisia trebuie să le supună atenţiei Consiliului la intervale regulate. Obiective operaţionale După parcurgerea acestui capitol veţi putea să: - analizaţi posibilităţile integrării României în UE; - evaluaţi cerinţele integrării; - cunoaşteţi drumul parcurs de România în vederea aderării; - analizaţi cadrul legal al integrării.

76 Mirela DIACONESCU – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti, 2004, pag. 7. 77 Termenul de acquis communautaire se referă la ansamblul de legi, reglementări şi norme ale UE.

78

Cuvinte cheie Principalele cuvinte cheie ale acestui capitol sunt: reprezentativitate, legitimitate, Conferinţă Interguvernamentală, acquis comunitar, TAIEX.

6.1 Integrarea României în UE; cerinţe, posibilităţi

Uniunea Europeană este o grupare de state care prin voinţa liberă a popoarelor sale, exprimată democratic, a decis să renunţe gradual la independenţă proprie în favoarea unei autorităţi centrale. Această renunţare implică:

Renunţarea la graniţe; Renunţarea la politicile economice naţionale; Renunţarea la moneda naţională şi politici fiscale naţionale; Renunţarea la forţele militare naţionale.

Abdicarea de la independenţă este relativă, cel puţin până în momentul de faţă. Parlamentul european (deja existent), viitorul guvern european cuprind sau vor cuprinde elemente naţionale proprii statelor participante. Există însă două aspecte. Primul e acela că toţi membrii acestor structuri centralizate sunt independenţi de guvernele ce I-au delegat; dispare deci reprezentativitatea dar rămâne legitimitatea. Al doilea aspect se referă la componenţă. Indubitabil, membrii parlamentului european că şi ai viitoarei structuri executive vor fi delegaţi de majorităţile politice ale statelor membre. Avantajele Uniunii sunt exclusiv de natură materială. Pentru a păstra atractivă ideea unificării, atât pentru statele deja membre ale uniunii cât şi pentru cele care urmează să adere trebuie ca populaţiile să fie convinse de mitul prosperităţii sociale şi să şi-l însuşească ca mod de viaţă. România are legături tradiţionale cu Uniunea Europeană, fiind prima şi singura ţară din Europa de Est care, încă din anii ̀70, a avut un cadru juridic bine definit în relaţiile cu CEE, iar în 1980 a procedat la recunoaşterea “de facto” a acestei grupări economice (la acea dată), prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-CEE. Acordul de asociere al României la Uniunea Europeană (Acordul European), semnat la 1 februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1995, statuează cadrul juridic şi instituţional al raportului romano-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României în Uniunea Europeană. Cererea oficială a României de aderare la U.E. a fost înaintată la 22 iunie1995. În conformitate cu prevederile Acordului European, s-au desfăşurat, până în prezent, şapte reuniuni anuale ale Consiliului de Asociere România – U.E., precum şi reuniuni ale Comitetului de Asociere şi a subcomitetelor de Asociere sectoriale, care au analizat implementarea prevederilor Acordului European şi evoluţiile înregistrate în procesul de pregătire a aderării. În acelaşi cadru, s-a constituit la Bucureşti, la 20 aprilie 1995, Comitetul Parlamentar Mixt România – U.E., care se întruneşte semestrial. În februarie 2000, la iniţiativa ambelor părţi, a fost constituit un Comitet mixt economic şi social România – U.E., având rol consultativ pentru Consiliul de Asociere România – U.E.. Acest organism s-a reunit de două ori până în prezent. Noul stadiu instituţionalizat al relaţiilor dintre România şi Uniune Europeană, o dată cu intrarea în vigoare a Acordului European, a creat condiţii pentru78:

www.infoeuropa.ro.

79

- participarea României la dialogul structurat U.E-ţări asociate, la toate nivelurile (inclusiv reuniuni la nivel de şefi de state/guverne, marja Consiliilor Europene); - îmbunătăţirea accesului produselor româneşti pe piaţa comunitară prin alinierea, de la 1 ianuarie 1995, a ţării noastre la calendarul liberalizărilor aplicat Poloniei, Ungariei, Cehiei şi Slovaciei. Începând cu 1 ianuarie 1996, în aplicarea principiului asimetriei din Acordul de Asociere, Uniunea Europeană a trecut unilateral, la liberalizarea schimburilor comerciale cu România. - includerea ţării noastre în proiectele vizând extinderea şi dezvoltarea reţelelor trans-europene de infrastructura (transporturi, comunicaţii, energie); - participarea României la diverse programe comunitare (cultura, cercetare, educaţie, pregătire profesională, tineret, energie, protecţia mediului, întreprinderi mici şi mijlocii). Pornind de la criteriile enunţate la Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, a căror îndeplinire se impune pentru dobândirea statutului de membru al U.E., Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a adoptat un document pragmatic – “Strategia de pregătire a ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea la U.E.” Afirmând că “ lărgirea U.E. constituie o necesitate politică şi o şansă istorică pentru Europa” şi reiterând principiul oportunităţilor egale, care guvernează procesul de aderare la Uniune a ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est, alături de Cipru şi Malta, Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) a solicitat Comisiei Europene elaborarea unor Avize în privinţa candidaturilor înaintate U.E, necesare luării deciziei de începere efectivă a negocierilor de aderare. Totodată, s-a stabilit că aceste negocieri să înceapă la minimum şase luni de la încheierea Conferinţei Interguvernamentale având ca scop reforma Uniunii. Agenda 2000, adoptată de către Comisie, la 15 iulie 1997, a deschis procesul de reflecţie asupra ajustărilor structurale şi instituţionale impuse de noile realităţi ale unei Uniuni din ce în ce mai integrate la nivel economic, politic şi de securitate. Ca un corolar, Avizele Comisiei Europene asupra ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est, evidenţiind nivelul de pregătire al acestora în îndeplinirea criteriilor de aderare, au constituit o bază realistă şi obiectivă pentru iniţierea procesului de negocieri şi aderare la Uniunea Europeană. Pentru pregătirea aderării la Uniune, a fost dezvoltată o strategie consolidată de pre-aderare, al cărei element-cheie este constituit de Parteneriatele de Aderare (individuale pentru fiecare ţară candidată), care enunţă principiile, obiectivele şi priorităţile imediate şi mobilizează într-un cadru unic toate formele de asistenţă comunitară. De menţionat că baza relaţiilor formale dintre U.E. şi ţările aspirante la integrare o reprezintă, în continuare, Acordurile Europene. Punerea în practică a Parteneriatului de Aderare şi evaluarea stadiului de preluare a acquis-ului comunitar se fac, într-o primă fază, în cadrul instituţional stabilit de Acordul de Asociere (Consiliul de Asociere şi Comitetul/Subcomitetele de Asociere). Începând cu toamna anului 1998, Comisia Europeană întocmeşte un Raport anual cu privire la progresele înregistrate de fiecare stat candidat în îndeplinirea criteriilor de aderare (în particular, asupra gradului de asimilare a acquis-ului comunitar). Raportul din 2000 asupra României conţine o analiză critică a evoluţiilor înregistrate în intervalul scurs de la Raportul precedent (oct.1999) fiind evidenţiate deficientele care mai persistă în planul reformei economice şi administrative, al aplicării efective a “acquis”-ului comunitar.

80

Decizia istorică a Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, de începere a negocierilor de aderare cu toate statele candidate, inclusiv România, a pus capăt divizării ţărilor candidate în două grupe, divizare operată la Luxemburg (decembrie 1997), reinstituind un real tratament egal pentru ţările candidate, diferenţierile între acestea urmând a se produce în cadrul procesului de negociere în funcţie de meritele individuale ale fiecărui candidat. La data de 15 februarie 2000, la Bruxelles, a avut loc Conferinţa Interguvernamentală România-U.E. care a lansat, în mod oficial, procesul de negociere a aderării ţării noastre la Uniunea Europeană. Cu acest prilej, a fost reafirmat angajamentul ţării noastre de a nu întârzia nici un efort pentru integrarea cât mai rapidă şi mai armonioasă în comunitatea de valori europeană. În prezent, ţara noastră a deschis 14 capitole de negociere dintre care 7 sunt provizoriu închise. În paralel cu pregătirea pentru începerea negocierilor, ţara noastră a desfăşurat un efort concentrat de definire a unei strategii economice pe termen mediu, document consensual vizând orientarea de perspectivă a procesului de dezvoltare al ţării noastre şi de natura a răspunde şi exigenţelor Comisiei Europene privind dezvoltarea orientată a economiei româneşti. Această strategie, susţinută printr-o declaraţie politică de sprijin al întregului spectru, social şi politic românesc, a fost prezentată Comisiei Europene la data de 20 martie 2000. La data de 30 mai 2000 a aprobat şi transmis Comisiei Europene planul de acţiune pentru transpunerea în practică a obiectivelor strategiei. În anul 2000 schimbările comerciale dintre România şi Uniunea Europeană au însumat 14 miliarde $, de trei ori mai mult decât nivelul înregistrat în 1992, respectiv înainte de intrarea în vigoare a Acordului European79. Această evoluţie dovedeşte că Acordul European şi-a jucat foarte bine rolul de “generator de comerţ” şi a atins unul dintre obiectivele sale – dezvoltarea comerţului bilateral. Exporturile româneşti către U.E. au reprezentat 6,6 miliarde $ (1,5 miliarde $ în1992), iar importurile 7,4 miliarde $ (2,5 miliarde $ în 1992). Deficitul balanţei comerciale, chiar dacă a fost mai scăzut decât în anii anteriori, continuă să rămână la un nivel însemnat de 0,8 miliarde $80. U.E. rămâne, de departe, principalul partener comercial pentru România, cu o pondere în comerţul exterior al României de 59,8% (63,8% la export şi 56,6% la import). Conform structurii comerţului bilateral în anul 2000, principalele categorii de mărfuri care au făcut obiectul exporturilor româneşti au fost: textilele şi articolele de îmbrăcăminte (34,3%), maşini şi echipamente (16,2%), produse siderurgice (12,3%), încălţăminte (11,6%) şi mobilă (6,5%). În acelaşi timp, cele mai importante grupuri de produse importate din U.E. au fost următoarele: maşini şi echipamente (28,2%), textile şi articole de îmbrăcăminte (24,3%), produse chimice (9,3%), produse siderurgice (5,8%). Ponderea semnificativă a maşinilor şi echipamentelor în importurile totale ale României din U.E. evidenţiază nevoia însemnată de a modernizare tehnologică în economia României. De asemenea, pondera produselor textile şi a articolelor de îmbrăcăminte, evidenţiază traficul de perfecţionare activă, aşa zisul “lohn” sau “processing” în sectorul textilelor din România realizat în cadrul cooperării industriale dintre societăţile comerciale ale celor două părţi. Structura comerţului exterior al României este în concordanţă cu exigenţele pieţei U.E. şi reflectă de asemenea situaţia curentă a economiei româneşti. Industria textilă, care are o pondere importantă în exporturile României, este 79 www.rcc.ro. 80 www.trafic.media.ro.

81

adaptată la piaţa U.E., în timp ce industriile siderurgice şi chimice se află în plin proces de restructurare şi privatizare (aceste sectoare sunt afectate negativ de procedurile antidumping în vigoare). Integrarea României în structurile economice ale U.E. implică şi anumite riscuri ale căror efecte economice şi sociale sunt greu de cuantificat în prezent, riscuri ce provin, în principal, din competitivitatea scăzută a firmelor industriale Româneşti faţă de cea a ţărilor comunitare, ca şi din competitivitatea produselor industriale. Cuantificarea acestor riscuri nu se poate face decât pe ramuri şi subramuri ale industriei, cât şi pe marii agenţi economici producători în funcţie de stadiul îndeplinirii condiţiilor impuse României pentru integrarea în UE. În prezent anumite condiţii impuse de UE sunt îndeplinite sau se află în stadiul final de îndeplinire, dar altele, în special cele care vizează crearea cadrului legislativ şi competitivitatea produselor industriale, sunt în stadiul incipient de îndeplinire ceea ce necesită luarea măsurilor adecvate pentru accelerarea finalizării întregului pachet de condiţii. Integrarea României în structurile economice europene şi acordarea sa la noile cerinţe ale pieţei mondiale înseamnă de fapt reconstrucţia şi reaşezarea economiei sale pe noi coordonate. Restructurarea trebuie să aibă ca principal obiectiv, crearea unei economii concurenţiale capabile să producă atât pentru piaţa internă, cât şi pentru export, numai acele produse competitive care să corespundă exigenţelor pieţei mondiale, cu consumuri energetice şi materiale reduse. În concluzie, integrarea României în structurile economice europene şi

racordarea sa la cerinţele pieţei mondiale, presupun crearea unei economii concurenţiale capabilă să producă pentru piaţa internă şi pentru export numai produse competitive corespunzătoare standardelor şi exigenţelor pieţei interne ale U.E., ca şi celor ale pieţei mondiale. Realizarea unui asemenea obiectiv impun crearea cadrului legislativ şi instituţional adecvat, ca şi modificări de esenţă în structura economiei prin diminuarea până la eliminare a agenţilor economici nerentabili şi introducerea unui management corespunzător fiecărui domeniu de activitate.

Obiectivul strategic al politicii economice al României, integrarea în structurile economice ale Uniunii Europene, a avut şi are un puternic impact asupra societăţii româneşti în ansamblu, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, ţara noastră a fost singura dintre ţările din Europa Centrală care a stabilit relaţii contractuale cu comunitatea Economică Europeană (fapt de care ţările din Europa Occidentală se pare că au uitat), prin aplicarea încă din anul 1974 a unui sistem preferenţial generalizat, iar din 1980 prin încheierea unui acord pentru produsele industriale.

Mediul economic românesc poate fi caracterizat printr-un accentuat ritm al descreşterii economice datorat, în special, diminuării puternice a producţiei industriale ca urmare a unei politici greşite de restructurare şi privatizare macroeconomică relativă, care a dus la un anumit ritm ascendent de creştere economică în perioada 1994-1996. PIB în anul 1995 recalculat în funcţie de puterea de cumpărare a reprezentat 1,5% faţă de cel al U.E. iar PIB/locuitor atingea 24% din cel mediu realizat de U.E. După anul 1996 situaţia economică a României s-a deteriorat continuu, astfel încât la finele anului 1997 s-a înregistrat o cădere a creşterii economice cu 6,5% şi în anul 1998 cu aproximativ 7,3%, evoluţii descendente înregistrându-se în anul 1999. În acelaşi timp trebuie menţionată şi degradarea comerţului exterior al

României, balanţa comercială şi de conturi curente fiind deficitară continuu începând cu 1990, ca urmare a influenţei următorilor factori:

82

- creşterea importurilor de bunuri de investiţii (cerută de relansarea economică din perioada 1994-1996) nu s-a reflectat în sporirea corespunzătoare a capacităţii productive a ţării;

- creşterea netă a importurilor bunurilor de larg consum, de materii prime, şi de combustibil destinate unor sectoare industriale energointensive şi cu valoare adăugată mică;

- deprecierea monedei naţionale; - reducerea drastica a salariilor reale care se situează în proporţie de peste 50%

sub nivelul necesar asigurării unui trai decent; - dificultăţi în sectorul productiv şi menţionarea unei ponderi importante a

datoriei externe pe termen scurt în totalul datoriei externe cu influenţe sensibile asupra serviciului datoriei. Între economia României şi cea a ţărilor din U.E. a apărut şi se menţine un

decalaj mare din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică şi socială, al competitivităţii şi nivelului bunăstării sociale. Eliminarea deficitului de performanţă a economiei constituie în acest moment

obiectivul mixului de politici economice pentru ca România să poată facă faţă presiunii concentrate şi forţelor specifice pieţei din interiorul Pieţei Unice a U.E., impune aplicarea în practică a legislaţiei europene. Aşa cum apreciază experţii din U.E. aplicarea cadrului legislativ al uniunii în România, pe termen scurt, va crea grave dificultăţi. Industria şi agricultura sunt apreciate ca slab performante. Cercetarea-dezvoltarea este din ce în ce mai puţin activă în aceste domenii. Productivitatea muncii, a avut evoluţie pozitivă după anul 1993 ca urmare a măsurilor de reducere a forţei de muncă excedentare şi ca efect al restructurării efective a proceselor productive. La aceste dificultăţi, se mai adaugă şi deteriorarea sistemului bancar, ca urmare a activelor externe nete şi a unui grad redus de capitalizare. În literatura de specialitate se apreciază că deficitul de performanţă al

economiei româneşti are o dublă provenienţă: una instituţională şi alta tehnologică. Pentru eliminarea acestui deficit de performanţă al economie, considerăm că puterea politică şi economică a României ar trebui să aibă în vedere următoarele coordonate:

- definitivarea legislaţiei economice şi aducerea sa la nivelul standardelor europene, ai ales eliminarea distorsiunilor dintre diferitele legi cu caracter economic; un rol deosebit în acest sens, îl are soluţionarea şi clasificarea drepturilor de proprietate, mai ales a acelor proprietari care au fost deposedaţi în anii 1950 şi 1960 pe vechiul regim; - finalizarea şi stabilizarea structurii instituţionale şi crearea unui cadru instituţional flexibil şi pe cât posibil, scurtcircuitarea corupţiei şi birocraţiei; - adoptarea unor politici fiscale coerente care să asigure dezvoltarea IMM, mai ales acelor din domeniul productiv; reducerea poverii fiscale, mai ales din ultimii doi ani care a redus putere economică a întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM), va permite acestora reinvestirea unei ponderi substanţiale din profit, pentru creşterea producţiei şi a calităţii acesteia, concomitent cu o politică activă de pătrundere şi ocupare a anumitelor segmente de piaţă internă şi externă; - promovarea unei strategii coerente de privatizare a marilor întreprinderi prin atragerea unor investitori strategici şi nu a unora care să înlocuiască monopolul statului român cu monopolul unor firme private străine; totodată, la semnarea contractului de preluare a pachetului majoritar de acţiuni ar trebui să li se solicite acestor investitori promovarea unei politici active de creştere a producţiei şi reintroducerii României în circuitul economic mondial;

83

- refacerea şi/sau reorganizarea infrastructurii transporturilor şi telecomunicaţiilor, condiţie a sporirii activităţilor factorilor de producţie şi demarării procesului de creştere economică; - susţinerea cercetării ştiinţifice academice şi departamentale, care în ultimii ani, atât puterea politică, cât ,ai ales cea economică se pare au uitat, dacă avem în vedere faptul că în România se alocă acestui domeniu de activitate o pondere deosebit de redusă comparativ cu celelalte ţări europene; - dezvoltarea rapidă a serviciilor, mai ales în judeţul în care s-a înregistrat o rată ridicată a şomajului şi/sau în marile centre urbane; - o politică mai activă de atragere a capitalului străin în toate domeniile de activitate mai ales că România dispune de o legislaţie atractivă şi flexibilă în aceste domenii; - reorientarea pregătirii forţei de muncă superior calificată către domeniile şi produsele în care România are sau poate deţine segmente importante pe piaţa internă şi externă deoarece fie că dispune de resursele necesare, fie are experienţă iar produsele sale sunt bine cotate; - întocmirea, adoptarea şi promovarea unei strategii al cărui obiectiv principal să-l constituie creşterea economică susţinută începând cu anul 2000 şi sporirea PIB/locuitor, pentru a reduce decalajul care ne separă de ţările din U.E.. Realizarea acestui obiectiv în condiţiile în care rata inflaţiei continuă să fie mare iar devalorizarea monedei naţionale tot mai accentuată. În acest sens Banca Naţională şi întregul sistem financiar-bancar trebuie să adopte o politică mult mai activă de susţinere a interesului naţional în tratativele purtate cu FMI, Banca Mondială şi alte instituţii financiare internaţionale.

6.2. Legislaţia economică şi integrarea Oportunităţile considerabile apreciate în general a fi fost create pe piaţa unică nu pot fi, după părerea experţilor, cuantificate cu uşurinţă. În opinia unora, prognozele iniţiale, referitoare la o creştere economică vertiginoasă şi la crearea locurilor de muncă, nu au fost transpuse în realitate deoarece Europa a alunecat într-o recesiune profundă în primii ani care au urmat lansării pieţei unice, însă, oficialităţi ale comisiei atrag atenţia asupra ratelor impresionante de creştere din ultimii ani ai deceniului ’80 şi primii ani deceniului ’90 care, după părerea lor, îşi au originea, cel puţin parţial, în pregătirile pe care le-au făcut companiile europene pentru lansarea pieţei unice. Cu toate acestea, personalităţi de marcă, cum ar fi Francois Perigot, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Patronatelor, ţin să sublinieze că multe din roadele pieţei unice de abia urmează să fie culese. Întârzierile în amortizarea fiscală ca, de exemplu, mult promisa introducere a unui sistem comun de TVA, combinate cu pericolul permanent al fluctuaţiilor schimbului valutar în cadrul UE, înseamnă ca multe companii mici şi mijlocii au încă reţineri în a se lansa în activităţi transnaţionale intense81. În acest proces complex şi delicat din punct de vedre politic, un rol cheie îl joacă grupul, relativ mic, al celor 24 de reprezentanţi şi experţi ai comisiei, detaşaţi din partea guvernelor statelor membre care s-au angajat să ofere asistenţă adoptării legislaţiei ţărilor candidate la cerinţele mereu crescânde ale pieţei unice a UE, în totalitatea lor, legile comunitare, pe care noii membrii vor trebui să le includă în legislaţia naţională. Este vorba de aproximativ 20.000 de măsuri din care peste 1290 au fost selecţionate de Comisia Europeană în Cartea Albă (mai 81 XXXX – Qui fait quoi dans L'Union Européenne?, Commission Européenne, Luxemburg: Office des publications offcilles des Communautés européennes, 2001.

84

1985), pe considerentul că au o importanţă crucială în reglementarea pieţei unice care, chiar şi cu planuri ambiţioase pentru moneda unică, va rămâne mult timp coloana vertebrală economică a UE. Biroul pentru Schimb de Informaţii şi Asistenţă Tehnică (TAIEX) a primit sarcină, deloc uşoară, de a oferi guvernelor statelor candidate consultanţa necesară pentru a se orienta în labirintul legislaţiei comunitare. Cu toate că acest exerciţiu unic nu constituie, în fapt, o condiţie prealabilă pentru viitoarea aderare, este considerat, în general, drept o condiţie cheie pentru o opinie pozitivă din partea forurilor competente asupra şanselor ţărilor candidate de a fi primite mai curând în Uniune. Datorită numărului mare de măsuri, TAIEX are posibilitatea să folosească şi resursele oferite de alte servicii ale comisiei, precum şi ajutorul şi expertiza ministerelor naţionale din statele membre, în acest sens încheindu-se o serie de acorduri-cadru care asigură ca reprezentanţi TAIEX să poată cere sfatul, şi în anumite cazuri, să solicite administraţiilor naţionale de stat să-şi trimită proprii reprezentanţi în ţările candidate pentru consultanţă asupra integrării optime a legislaţiei comunitare în cadrul juridic postcomunist. După cum explică Bridget Czarnota, responsabila biroului TAIEX, aceasta necesită o bună înţelegere a extrem de diferitelor sisteme juridice din diferitele ţări candidate, sisteme ce au izvorât din tradiţii diferite, cum ar fi legislaţia austriacă, germană, franceză sau engleză82. Manevrele, câteodată complicate, şi negocierile din culise care caracterizează elaborarea directivelor şi regulamentele europene, în care fiecare virgulă poate deveni subiectul unei intense târguieli interguvernamentale, generează formulări stângace şi complicate fapt care nu uşurează sarcina reprezentanţilor din ţările candidate sau a acelor de la TAIEX. Astfel, complexitatea sarcinii face ca cel mai bun mod de a trata majoritatea problemelor să fie prin contact personal direct, subliniindu-se ca reprezentanţii ţărilor candidate sunt conştienţi de importanţa considerabilă a unei adaptări rapide a legislaţiei naţională la legislaţia comunitară. Un domeniu căruia i s-a acordat mai puţină atenţie în cadrul cooperării cu UE este însă cel al parlamentelor naţionale ale statelor candidate, care trebuie să aprobe legile prezentate de departamentele ministeriale, existând mereu pericolul ca acela care nu înţeleg bine complexităţile legislaţiei pieţei unice să modifice într-o asemenea măsură legislaţia naţională, încât acesta să nu mai fie conformă cu normele comunitare. În acest context, specialiştii consideră că, datorită numărului, în general insuficient, de avocaţi în fostul sistem politic, care nu încuraja sau nu permitea un număr mare de studenţi să opteze pentru facultăţile de drept, se asista la translare masivă a experţilor juridici spre sectorul privat; pe măsură ce multe persoane cu funcţii cheie sunt îmbiate cu salarii mai mari să părăsească instituţiile guvernamentale, funcţionarii de stat, rămaşi în ministere, trebuie să facă faţă unor sarcini enorme implicate de procesul aderării. Criza personalului juridic este deosebit de acută în ţările candidate mai mici, cum ar fi statele baltice, unde faptul că ministerele dispun de un personal restrâns îngreunează şi mai mult pregătirea oficială pentru aderare; în plus, expansiunea considerabilă şi permanentă a legislaţiei comunitare implică în prezent un volum de muncă mult superior etapei anterioare de lărgire a UE. Preconizatul pas uriaş spre integrare, Uniunea Monetară, va complica, probabil, şi mai mult această sarcină prin introducerea unui domeniu complet nou de jurisdicţie în aria integrării comunitare.

82 XXXX – Qui fait quoi dans L'Union Européenne?, Commission Européenne, Luxemburg: Office des publications offcilles des Communautés européennes, 2001.

85

Un rol aproape la fel de important, deşi mai puţin cunoscut, este cel privind asigurarea coerenţei pe ansamblul procesului, TAIEX îndeplinind funcţia de monitor, informând comisia asupra progresului înregistrat de ţările candidate în procesul de integrare juridică pentru piaţa unică. Biroul TAIEX este totodată un instrument folosit de comisie pentru propria sa pregătire în vederea cooptării de noi membri, activităţile reprezentanţilor săi contribuind la o cunoaştere nemijlocită a potenţialelor obstacole majore ce se pot ivi în drumul ţărilor asociate spre aderare. Astfel, pregătirea pentru piaţa unică va cere timp, dar va oferi avantaje semnificative companiilor, specialiştii examinând în continuare modul în care guvernele ţărilor candidate avansează spre piaţă unică şi ce întreprinde UE pentru a accelera acest proces. Întrebări de autoevaluare:

1. Ce etape a parcurs România pe drumul aderării la Uniunea Europeană? 2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească România pentru a deveni membră a

Uniunii Europene? 3. Ce riscuri implică integrarea României în structurile economice ale UE? 4. Cum poate fi estompat decalajul dintre economia României şi cea a ţărilor

din UE? 5. Ce rol are TAIEX?

Probleme supuse dezbaterii

1. Care ar fi avantajele aderării la Uniunea Europeană pentru România? 2. Cum apreciaţi perspectiva lărgirii UE?

Bibliografie selectivă

1) E. Dobrescu – „Integrarea Economică Europeană”, Editura All Beck, 2001

2) I. Avram – „Uniunea Europeană şi Aderarea României”, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001.

3) I. Popescu, A. Bondrea, M. Constantinescu – Uniunea statelor europene – Editura Economică, Bucureşti, 2005.

4) M. Diaconecu – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti, 2004

5) P. Fontaine – „Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre”, Iaşi, Editura Institutul European, 1998.

6) R. Erbes – „L’intégration économique internationale”, Presse Universitaires de France, Paris, 1996.

7) XXX – „Comisia Europeană – Buletin al UE”, Supliment 2/97, Luxemburg, 1997.

8) XXX – „Al servicio de los exportaderes europeos”, CE Bruxelles, 2000.

9) Cartea Albă: „Pregătirea ţărilor asociate din europa Centrală şi de est pentru integrarea în Piaţa Uniunii”, Bruxelles, 1995.

10) Guvernului României. Raport asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2000 – iunie 2001.

11) htpt://europa.eu.int/ 12) www.infoerupa.ro