CONSIDERAŢII DE ORDIN ISTORIC ŞI ARHITECTURAL PRIVIND SCHIMBAREA

DESTINAŢIEI PALATULUI STURZA DIN IAŞI

Prep. Iuliana Gavril

Dacă în secolul al XIX-lea asistăm la consacrarea instituţională a monumentului istoric prin conferirea unui statut temporal diferit, „în sensul de prezenţă concretă într-un trecut definitiv şi irevocabil”1, secolul al XX-lea aduce asimilarea, în conştiinţa colectivă, a refolosirii clădirilor şi a schimbărilor funcţionale nelimitate. Palatul Sturza din Iaşi este, în acest sens, o formă de punere în valoare a patrimoniului, prin introducerea monumentului, care nu-şi mai găsea corespondentul funcţional în lumea contemporană, în circuitul folosinţelor curente, smulgându-l dintr-un destin muzeal. Atribuindu-i-se destinaţii noi, clădirea a fost sustrasă riscului dezafectării şi uitării timpului. Palat şi reşedinţă particulară a domitorului Mihail Sturza până în 1849, clădirea cunoaşte un abandon din partea moştenitorilor acestui palat, fiind folosit ocazional de Grigore Sturza-Vitel până la preluarea, prin cumpărare, în 1891, de către Mitropolia Moldovei şi Sucevei şi Direcţia Seminarului Veniamin Costache. Restaurat şi extins, a fost sediul permanent al acestei instituţii între 1894-1948 (cu întreruperi în anii 1916-1917, când a fost spital pentru răniţi şi spaţiu de cazare pentru membrii Parlamentului Român, şi în 1940-1941, când a fost ocupat de o unitate militară). În perioada 1948-1960, clădirea devine cămin pentru studenţii Institutului Politehnic, după care redevine instituţie de învăţământ. Din 1982, palatul este sediul Conservatorului „George Enescu” (cu secţii de muzică şi arte plastice) până în 1991, când ajunge la Facultatea de Teologie Ortodoxă, beneficiara şi legitima moştenitoare a acestui spaţiu. Cu câteva excepţii, ca timp şi funcţiuni, destinul acestui palat a fost cel al unei instituţii de învăţământ. O situaţie similară gasim la Universitatea din Veneţia, care, instalându-se într-un ansamblu de palate dezafectate, a ştiut să respecte calitatea spaţiilor şi să le redea viaţă.2 Ceea ce a condus la reuşita conversiei monumentului de faţă a fost configuraţia planimetrică şi volumetrică a palatului Sturza, care, elaborat după principiile baroc-clasice (pe o tramă simetrică) a

1 F. Choay, Alegoria patrimoniului, traducere de Kazmer Kovacs, Ed Simetria, Bucureşti,

1998, p. 153. 2 Ibidem, p. 169.

Prep. Iuliana Gavril 242

facilitat intervenţii minime, fără modificarea valoarii estetice a monumentului. Prezenţa paraclisului în palat şi proximitatea Catedralei mitropolitane au constituit conjuncturi favorabile pentru o instituţie de învăţământ teologic.

Motivaţia construirii palatului Motivaţia construirii palatului devine evidentă dacă ne gândim la faptul că,

om practic, deosebit de versat în afaceri, domnitorul Mihail Sturza realiza două lucruri: îşi construia o reşendinţă oficială în numele căreia şi primea însemnate înlesniri şi indemnizaţii financiare3 şi, concomitent, îşi construia o mare reşedinţă particulară pe locul şi în directa succesiune a caselor părinţilor şi a bunicilor. De altfel, nu prea avea de ales – Curtea Domnească, transformată în ruine după incendiul din 1827, se refăcea dar nu ca reşedinţă domnească, ci ca „Palat al Ocârmuirii”4. În plus, o asemenea curte, cea mai mare ca dimensiuni din Iaşi, măgulea orgoliul unei familii vanitoase ajunsă la putere, constituind totodată un manifest împotriva curţii din apropiere, a lui Iordachi Rosetti Roznovanu, renovată în 1830 de arhitectul Freywald – la vremea respectivă cea mai importantă din Iaşi şi care îi stârnea, prin aceasta, gelozia viitorului domnitor5.

Datare Palatul este datat între 1841-1842; este o dată confirmată de majoritatea

referinţelor. În 1841-1842 sunt terminate corpul central-frontal şi cele două prime decroşuri, astăzi marcate stilistic în cadrul celor două aripi care le prelungesc. Din amintirile lui Dumitru Moruzi, aflăm că palatul avea trei bolţi de trăsură6, care în prezent nu mai pot fi identificate. Ţinând cont de un desen al lui J.Rey7 din 1845, putem stabili că cele două aripi care delimitează o curte de onoare şi dau întregii clădiri forma literii U, au fost terminate în 1845.

După toate probabilităţile, în cadrul amplelor acţiuni de restaurare din 1891-1893, se modifica întreg ansamblul, urmând ca cele două aripi laterale să fie

3 C. Cihondaru, V. Cristian, N. Neamţu, M. Petrescu-Dîmboviţa, G.H. Platon, D. Rusu, M. Timofte, Istoria oraşului Iaşi, vol I, Ed. Junimea, Iaşi, 1980, p. 428.

4 Ibidem, p. 445. 5 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, Ed. Junimea, 1974, p. 360. 6 „Şi cum toate curţile boiereşti din vremea lui Mihalache Sturza, afară de vreo două-

trei, aveau cîte o asemenea boltă; locuinţa domnească avea trei”, D. Moruzi, Curtea domnească din Iaşi, publicat în rev. „Unirea femeilor române”, an V, nr. 2, p. 91, citat de C Bobulescu în lucrarea Fostul palat domesc din Iaşi al lui Mihai Vodă Sturza, Institutul De Arte Grafice „Tătăraşi”, Iaşi, 1931, p. 33.

7 Desenul este reprodus de N.A. Bogdan în Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, ediţia a-II-a, Ed. Tipografiei, Iaşi, 1913, p. 245.

PALATUL STURZA DIN IAŞI

243

prelungite fiecare prin câte un avancorp. Anul 1898, înscris pe faţada vestică a edificiului, marchează finalizarea acestor restaurări.

Curtea domnească, după un desen al lui J. Rey din anul 1845

Planul palatului Sturza cu etapele realizării

Prep. Iuliana Gavril 244

Amplasamentul palatului Sturza – între istorie şi arheologie Ca amplasament, palatul Sturza se afla nu departe de Uliţa Domnească, în

perimetrul central al Iaşilor secolului al XIX-lea. Palatul este construit pe locul caselor logofătului Grigorie Sturza, „lângă sfânta Mitropolie”8, loc ce iniţial, la sfârşitul secolului al XVII-lea, aparţinuse lui Ilie Sturza-Vornicul. Din păcate, nici o stampă şi nici un plan nu ne restituie, fie şi aproximativ, înfăţişarea caselor logofătului Grigorie Struza. Putem presupune că aveau configuraţia caselor boiereşti din Iaşi din acea epocă, nelipsindu-le bolta de trăsuri. În plus, corpul principal de locuit avea un paraclis zidit de logofătul Grigorie, cu hramul Sfântul Grigorie Teologul9.

În contextul edilitar al oraşului Iaşi din secolul XIX, clădirea se detaşa prin monumentalitate, constituind un punct de reper atât în limbajul obişnuit al localnicilor10, cât şi în măsurătorile efectuate de inginerul Giusepe Bayardi pentru realizarea planului oraşului Iaşi în 1819, de unde aflăm că aceasta era situată, în vechiul amplasament, la 97 funii (217m) de Uliţa Domnească, actualul bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt11. Prin anii 1812-1816, logofătul Grigorie Sturza avea vecini pe Grigorie Dramă, pe Hatmanul Constantin Paladi, pe Alecu Callimachi, „în dreptu casălelor dumisale”, iar în partea estică, curtea caselor comunica cu aceea a Mitropoliei.12

O analiză a documentelor de epocă, şi mai ales a aminitirilor contemporanilor, relevă faptul că palatul, departe de a fi construit „pe un loc sterp”13 a avut ca nucleu iniţial casa tatălui domnitorului, logofătul Grigore Sturza, pentru a cărui modificare domnitorul trimitea lui Petrache Asachi, viitorul său aghiotant, instrucţiuni de la Constantinopol, în primăvara anului 183414. După terminarea slujbei de învestitură, aflăm că domitorul şi-a condus soţia în „casele

8 C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Bucureşti, 1888, pp. 5-8, citat de

Bobulescu, op. cit., p. 5. 9 Ibidem, p. 27. 10 „…la răspântia podului, ci purcede din Uliţa Mare, cătră bisărica sf. mare mucenic

Gheorghii, ce-i în dreptul casălor dumisale Logofătului Grigoraş Sturza”, în N. Iorga, Documentele familiei Callimachi, Bucureşti, 1904, vol. II, p. 68, citat de C. Bobulescu, op. cit., p. 6.

11 N.A. Bogdan, op. cit., p. 85. 12 C. Bobulescu, op. cit., p. 6. 13 Doar în amintirile lui Dumitru C. Moruzi găsim că palatul s-a ridicat „pe un loc sterp

ce-l avea pe lângă feredeul cel turcesc”, în op.cit., p. 89, citat de C Bobulescu, op.cit., p. 11. Credem că este o greşeală pusă pe seama timpului scurs de la eveniment şi istorisirea lui.

14 C.A. Kuch, Starea de lucruri din Moldova şi Valachia pe la anii 1828 până la 1843, traducere de A.C. Cuza publicată în „Convorbiri Literare”, an XXV (1891), nr.2, Bucureşti, p. 139.

PALATUL STURZA DIN IAŞI

245

care comunicau cu Mitropolia prin ogradă, şi care, cu toate că erau de altminteri foarte mici, totuşi mulţumită prefacerii ce li se făcuse în ultimile câteva luni, aveau o înfăţişare de curte domnească”15. Nici un document nu menţionează clar dacă palatul din 1841-1842, al cărui proiect îl semnează arhitectul Singurov, îngloba casa refăcută la 1843 sau fusese construit pe locul vechilor case parţial demolate. Domitorul însuşi, în al său testament, vorbeşte de „extenţiunea” dată „vechii clădiri” a părinţilor săi, menţionând terenurile cumpărate „în scopul unic de a conserva memoria şi locaşul iluştrilor mei strămoşi”16.

Doar o cercetare arheologică a sitului şi a monumentului ar putea contribui la rezolvarea, măcăr parţială, a problemelor care se pun la acest moment al prezentării. Însăşi cercetarea este cu atât mai anevoioasă cu cât o parte din aceste vestigii au fost distruse, dislocate de la locul iniţial în urma construcţiilor ce s-au făcut între anii 1900-1926, când s-au construit infirmeria, sala de gimnastică, cele două corpuri satelit de pe latura sudică a Seminarului.

Curtea lui Mihail Sturza se întindea înspre răsărit şi peste calea de acces dintre clădire şi blocurile de locuit recent edificate, pentru ca înspre faţada principală să fie delimitată de strada Lozonschi, iar în partea vestică de strada Mitropoliei, fostă a Feredeelor. În partea opusă intrării se ridica zidul ce separă spaţiul palatului de perimetrul Mitropoliei. Domnitorul Sturza îşi va extinde spaţiul cumpărând „toate terenurile dincolo de strada bisericii numită Lozoncschi”, urmând ca „pe terenurile cumpărate, care se găsesc pe malul stâng al râpei Peveţoaiei”17, să-şi construiască grajdurile şi antenasele.

Fostul palat nu mai are avantajul vechiului amplasament; locuinţele colective construite în anii ’80 nu mai permit nici o valorificare vizuală a monumentului dinspre strada Ştefan cel Mare şi Sfânt.

15 Ibidem, p. 141. 16 Testamentul Principelului Mihail Struza, citat de C. Bobulescu, op. cit., p. 33. 17 Ibidem.

Prep. Iuliana Gavril 246

Seminarul Veniamin Costachi în anul 191018

Analiză arhitecturală Secolul al XIX-lea, considerat unul din cele mai dinamice secole din istoria

Europei, constituie şi pentru Ţările Române timpul unor prefaceri radicale. Caracterizat drept „momentul trecerii de la o mentalitate la alta”19, în arhitectură acest secol se pastrează ca într-o radiografie. La începutul secolului al XIX-lea, arhitectura mai păstrează multe elemnte din limbajul evoluat al barocului târziu, care reluase morfologia imaginilor formelor antice, pentru a o adapta nevoilor sale expresive20. Între construcţiile civile mai de seamă ridicate la început de secol XIX, majoritatea în stil neoclasic, reşedinţa domitorului Mihail Sturza se remarcă prin amploare şi monumentalitate.

18 L. Vasiliu, I. Holban, O. Rusu, Const.-L. Rusu, Prin Iaşii de odinioară. 100 cărţi

poştale ilustrate şi comentate, Casa de Presă-Editura Cronica, Iaşi, 1995, ilustraţia 24. 19 C. Mucenic, Bucureşti, un veac de arhitectură civilă, secolul XIX, Ed. Silex, Bucureşti,

1997, p. 69. 20 cf. M. Ispir, Clasicismul în arta românească, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, cap.

Baroc şi clasicism.

PALATUL STURZA DIN IAŞI

247

Arhitectul Singurov, de origine rusă, implicat în restaurarea Curţii Domneşti din Iaşi, şi numit supraveghetor în proiectul de pavare cu piatră a uliţelor din Iaşi21, a preluat un anumit tip de palat, reşedinţă oficială şi particulară în acelaşi timp, în formă de litera U, caz rar în Moldova, dar întâlnit destul de des în arhitectura Petersburgului. În Ţările Române, planul în formă de U, consacrat construcţiilor civile, era semnalat în Transilvania şi înainte de 1800, dar în secolul al XIX-lea devine o adevărată emblemă a emancipării clasicismului22. Este interesant faptul că, nu numai în plastica faţadelor, dar şi în anumite detalii de arhitectură (de compunere volumetrică şi tratarea suprafeţelor), arhitectul Singurov prelucrează soluţii întâlnite în arhitectura contemporană ieşeană.

Palatul este conceput cu un corp central prevăzut cu un avancorp, flancat de două aripi. În extremităţi are două adaosuri cu rol funcţional, nearmonice din punctul de vedere al planimetriei, dar care nu periclitează estetic imobilul, având în vedere poziţia lor, pe latura opusă intrării. Cele două aripi, omogene şi echilibrate una în rapot cu cealaltă, prin dispunerea simetrică după axul corpului principal, au fiecare câte un rezalit, distanţat doar cu un metru faţă de aliniamentul corpului central, iar în directa prelungire, spre extremităţi, câte un avancorp orientat spre strada din care se realizează accesul. Avancorpul cu care se termină fiecare aripă se detaşează cu 4m faţă de aliniamentul aripii. Dincolo de rolul funcţional, cele două aripi ce flanchează corpul principal, delimitează o curte interioară de onoare.

Faţada pricipală, orientată către curtea de onoare, primeşte cea mai atentă decoraţie. Simetria, „atribut stilistic fară indoială distinctiv al clasicismului”23, este folosită în tratarea faţadelor. Structurată pe două registre majore, prin intermediul a trei rânduri de muluri, ce încadrează o friză având motiv ornamental grecque sau meandru, prezintă, la nivelul accesului, o lucrătură în nuturi în câmpul faţadei. Structurarea pe două registre se regăseşte şi la cele două aripi laterale.

Corpul decroşat al faţadei, care adăposteşte intrarea în clădire, primeşte o tratare decorativă aparte prin forma golurilor. Cele trei intrări sunt arcuite la partea superioară, semicircular, în plin centru, şi sunt încadrate de două ferestre tratate în aceeaşi manieră. Strucurat tot în două registre, dar de data aceasta prin intermediul unei retrageri în planul faţadei, avancorpul este împărţit pe verticală în cinci compartimente, prin intermediul a şase coloane angajate cu capiteluri corintice. Oprirea coloanelor nu se face la nivelul cornişei ci dedesupt, fiind o regulă generală

21 C. Cihondaru, V. Cristian, N. Neamţu, M. Petrescu-Dîmboviţa, G.H. Platon, D. Rusu,

M. Timofte, op.cit., p. 486. 22 M. Ispir, op.cit., p. 86. 23 Ibidem, p. 88.

Prep. Iuliana Gavril 248

a sistemului decorativ produs de osmoza barocului cu clasicismul24. În suprafeţele delimitate de coloane, ferestrele au formă rectangulară, cărora le corespund deasupra alte cinci, pătrate, ale unui fals etaj mansardat. Deasupra, peste cele trei profiluri ornamentate (două formate în zig-zag-uri, una în picături, astăzi greu de descifrat din cauza varurilor succesive) se ridică un atic (evidenţiind decroşul). Similar faţadei casei Başotă, aticul palatului Sturdza nu mai are aerul greoi al acesteia, evitându-se totodată şi monotonia suprafeţelor dreptunghiulare prin dinamica celor cinci grupuri de baluştri, obtinându-se o balustradă nu lipsită de graţie, flancată la extremităţi de câte un soclu, având drept coronament câte o formă decorativă de o configuraţie vag emblematică. Acelaşi tip de balustradă îl întâlnim şi la alte construcţii ieşene din epocă (casa Cantacuzino-Paşcanu, casa Elena Sturdza). De inspiraţie clasică, cornişa avancorpului este puternic profilată de un cadru decorat cu ove, surmontat de un şir de modilioane. Ritmul faţadei este dat de continua succesiune de plinuri şi goluri.

Cele două aripi sunt realizate în aceeaşi succesiune de plinuri şi goluri. Din dorinţa de a elimina monotonia şi de a spori monumentalul, ferestrele din parterul rezalitului (apropiat de corpul central) şi al avancorpului dinspre stradă se evidenţiază prin arcuirea lor în plin cintru, în raport cu cele rectangulare, prevăzute cu ancadramente formate din muchii în retrageri succesive. Deasupra ferestrelor se eşalonează, la fiecare dintre ele, câte o cornişă surmontată de acelaşi motiv decorativ: un scut vag romboidal în care se află iniţiala S – flancat de două jerbe de flori, motiv încununat de coroana princiară. Este un motiv pe care îl întâlnim deasupra tuturor ferestrelor etajului I, cu excepţia ferestrelor avancorpurilor dinspre stradă, care, realizate mai târziu, în cadrul amplelor lucrări dirijate între 1891-1893 de arhitectul G. Mandrea, repetă aceeaşi plastică a avancorpului principal, dar fără coroana princiară.

Celelalte faţade nu se bucură de aceeaşi tratare decorativă, cu excepţia faţadei dinspre strada Mitropoliei, azi Arhitect G. M. Cantacuzino, care păstrează însemnele princiare. La nivelul parterului găsim tratarea în nuturi în câmpul faţadei, iar ferestrele etajului de formă rectangulară prezintă un ancadrament cu muchii în retragere.

Abordarea clasică a programulului se reflectă şi în partiu. Simetria este, de altfel, principiul constitutiv al planului clădirii, existând o axă de simetrie care coincide cu axa scării. Seminarul a trebuit să recurgă la anumite amenajări pentru a suplini lipsurile funcţionale. Rigiditatea este accentuată de sălile lungi (înguste în raport cu lungimea lor), în care se deschid toate camerele. Spaţiul domnesc a

24 Ibidem, p. 27.

PALATUL STURZA DIN IAŞI

249

pierdut din unitate odată cu transformările apărute în timp. Subordonate exclusiv deservirii procesului de învăţământ, unele interioare au fost lărgite prin eliminarea unor pereţi despărţitori.

Din amintirile contemporanilor, putem reconstitui dispunerea spaţiilor rezidenţiale şi oficiale. Sala de recepţie a palatului de la etaj (situată alături de cabinetul domnitorului)25 şi-a păstrat funcţia de sală de festivităţi a Seminarului. Din desenul lui Dossault reprodus în revista pariziană „L’Illustration” din anul 1848, s-ar putea reface, în linii mari, decoraţia interioară de pe timpul domnitorului Sturza26.

O serată în sala de recepţie a palatului Sturza, după un desen al lui Dousault

În prelungirea din partea vestică a corpului principal, la etaj, unde pe

vremuri era, se pare, apartamentul particular al familiei Sturza, au fost amenajate

25 C. Bobulescu, op. cit., p. 15. 26 Desenul este reprodus de N.A. Bogdan , op. cit., p. 89.

Prep. Iuliana Gavril 250

între 1893 şi 1948 dormitoarele elevilor seminarişti. Soţia domitorului avea şi ea o sală, mai mică, care făcea parte din apartamentele sale în care primea oficiali27.

Holul şi scara de onoare erau decorate în maniera aceloraşi case boiereşti ieşene. Având în vedere rolul de primire al spaţiilor, pereţii sunt animaţi de pilaştri aparenţi, cu simulare de capiteluri corintice (realizate în tencuială), iar plafonul (un dreptunghi în jurul căruia se arcuiesc cuburile care acoperă muchiiile dar şi două bolţi cu lunetă) imită plafonul casei scărilor din fostul palat Roznovanu, fără a atinge, însă, elegenţa acestuia.

O încăpere specială este destinată capelei, aceasta ocupând vechiul paraclis al logofătului Grigorie Sturza.

Problema fazelor succesive ale restaurării acestui palat a suscitat numeroase discuţii, nefiind pe deplin rezolvată nici până acum. Din păcate, documentele restaurării din anii 1891-1893 sunt puţine şi neconcludente. În ansamblu, cele mai importante etape în restuararea palatului au fost: demolarea perimetrului palatului, refacerea interiorului, construirea avancorpurilor celor două aripi, suprimarea bolţilor de la parter în favoarea plafoaneleor plate, modificarea scării principale şi realizarea în mozaic a pavimentului holurilor.

Operă de sinteză, în care rigorile stilului neoclasic au fuzionat cu tradiţiile vechilor construcţii civile autohtone, palatul Sturza şi-a păstrat, în pofida multiplelor sale restaurări, integritatea planului iniţial şi originara sa configuraţie estetică.

27 C.A. Kuch, op.cit., în „Convorbiri Literare”, nr. 5, an XXV (1891), p. 784.