Introducere

Vorbind despre căsătorie şi familie, trebuie să ne referim în primul rând la

realitatea biblică despre creaţia omului. Viaţa se naşte din iubire 1 astfel omul

apare în vârful ierarhiei creaţiei ca rod al iubirii, al unirii dintre ceresc şi

pământesc, astfel omul a fost făcut de Dumnezeu după crearea tuturor celorlalte

făpturi, ca o încoronare a lucrării Lui.

Taina Nuntii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin preot,

se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber

în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea

reprezentării, unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică. 2

A vorbi despre Nuntă ca taină dumnezeiască înseamnă a ne referi la

sfinţenia pe care a dobândit-o căsătoria în viata creştină, în virtutea căreia

unirea firească dintre cei doi soţi este transfigurată, iar iubirea dintre ei este

proiectată în absolut. Sfinţenia face din căsătorie o relaţie care transcende

ordinea naturală.

Căsătoria este socotită drept cea mai veche instituţie a dreptului divin,

fiindcă ea a luat fiinţă - aşa cum se refera în Sfânta Scriptura - odată cu crearea

primilor oameni, Adam şi Eva. În capitolele unu şi doi de la Facere se spune că

după ce Dumnezeu a făcut pe om, a văzut că "nu este bine să fie omul singur" şi

de aceea i-a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie, "os

din oasele lui Adam şi carne din carnea lui"(Fac.2,23). Apoi, binecuvântându-i,

le-a spus: "Creşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" (Fac, 1,

28). Totodată Dumnezeu a rânduit ca înmulţirea oamenilor să aibă loc prin

iubire, prin crearea de noi familii: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe

mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Fac, 2, 24).

Prin binecuvântarea cu care Biserica însoţeşte încheierea căsătoriei,

aceasta primeşte, prin puterea Duhului Sfânt, sfinţirea legăturii conjugale şi

întărirea soţilor, ca să-şi poată îndeplini scopul unirii lor. Raportul de

intimitate, pe care îl creează familia între membrii ei, trezeşte şi cultivă între

1 Pr. Magistrand Constantin Galeriu, Taina Nunţii, „Studii Teologice”, XII, (1960), nr.7-8, p.484.

2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.III, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p.176

2

aceştia sentimente de puternică afecţiune. Această afecţiune se răsfrânge apoi

asupra societăţii, determinând o coeziune corespunzătoare între membrii ei, iar

pe coeziunea socială se întemeiază însăşi tăria statului respectiv 3.

Aşa se explică grija cu care statele au căutat, dea lungul veacurilor, să

legifereze cât mai corespunzător acestui scop, organizarea căsătoriei şi a

familiei. În măsura în care această legiferare corespunde punctului de vedere al

Bisericii creştine, în privinţa căsătoriei, aceasta îşi însuşea legiferarea statului,

sau o adapta învăţăturii sale.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur face referinţe directe la legea

civilă atunci când defineşte căsătoria ca nefiind altceva decât o apropiere sau

afinitate4.

Căsătoria naturală pe viată între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe

faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă.

 Dumnezeu a vrut ca această unire să fie şi să rămână monogamă. În

acelaşi timp, unirea fiind atât de strânsă încât ambii soţi formează un trup, căsă -

toria are şi caracterul indisolubilităţii, adică este socotită ca încheiată pentru

toată viaţa. De asemenea, unitatea trupului care se realizează în tre cei doi soţi

prin căsătorie presupune egalitatea lor şi deci împărtăşirea lor de aceleaşi

drepturi şi datorii, prevăzute atât de legile divine, cât şi de legile civile; între

aceste îndatoriri este menţionată, ca deosebit de importantă, fidelitatea

reciprocă. 

Dumnezeu 1-a creat pe om bisexual, bărbatul şi femeia fiind deopotrivă după

chipul lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că omul este destinat prin însăşi creaţia sa, vieţii

de comuniune, după modelul comuniunii care există între Persoanele Sfintei Treimi.

Cele două sexe sunt complementare nu numai pe plan fizic, ci şi prin comuniunea de

viaţă, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare. Omul n-ar fi chip al

lui Dumnezeu dacă ar fi o monadă închisă. Nu numai ca să-1 ajute pe Adam crease

Dumnezeu şi pe Eva, ci şi pentru ca să-1 ferească de singurătate, căci numai că se

completează reciproc formează ei omul deplin5.

Căderea în păcat a primilor oameni – Adam şi Eva - s-a răsfrânt cu

consecinţe păgubitoare şi asupra căsătoriei. De asemenea, n-a fost respectată

3 Prof. Iorgu D. Ivan, Biserica şi instituţia căsătoriei, „ Studii Teologice”, VIII, (1940), vol. II, p.127.4 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (II), trad. rom. Pr. Dr. Dumitru Fecioru, „P.S.B.”, vol.

22,Bucureşti, 1989,Omilia 56. 5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p.180.

3

indisolubilitatea căsătoriei, practicându-se desfacerea ei atât prin divorţ, cât şi -

mai ales - prin procedura repudierii femeii de către bărbat. Cu toată străduinţa

sa de a asigura căsătoriei indisolubilitatea, Moise n-a reuşit să împiedice nici

divorţul, nici repudierea, din cauza învârtoşării inimilor compatrioţilor săi,

după cum a ţinut să precizeze Mântuitorul Hristos în răspunsul pe care l-a dat

fariseilor care, ispitindu-L, L-au întrebat pentru ce a îngăduit Moise ca bărbatul

să poată da carte de despărţenie soţiei şi să o lase, dacă a fost rânduit ca ceea ce

a unit Dumnezeu, omul să nu despartă (Matei, 19, 8). Nereuşind să înlăture

divorţul şi repudierea, Moise a căutat ca cel puţin să tempereze unele practici

care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de împlinirea

scopului ei esenţial.

Evreii nu respectau nici egalitatea între soţ şi soţie; pentru ei femeia

trebuia să corespunda datoriei de a asigura soţului succesori. Aşa se explică

practica repudierii soţiei care nu putea avea copii şi practica leviratului, potrivit

căreia când un evreu murea fără moştenitori, fratele său era dator să se

căsătorească cu cumnata sa văduvă (Deut., 25, 5-10); iar dacă decedatul nu avea

frate, obligaţia revenea unei rude apropiate (Rut, 4, 5); dar şi într-un caz şi în

altul, primul copil care se năştea dintr-o asemenea căsătorie era socotit ca al

celui decedat.6

În privinţa infidelităţii, legislaţia pedepsea şi pe femeie şi pe bărbat pentru

săvârşirea adulterului (Deut., 22, 22) , în practică însă, era pe depsită mai mult

femeia, motiv pentru care Mântuitorul, atunci când fariseii au adus înaintea Lui

pe o femeie prinsa în adulter - fără cel cu care săvârşise adulterul - şi aşteptau

ca El să aprobe condamnarea femeii la pedeapsa lapidarii, cum prevedea legea

lui Moise le-a spus: "Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra

asupra ei" (Ioan, 8, 7), dar cum nici unul dintre cei care o prinseseră n-a aruncat

cu piatra, fiind toţi mustraţi de cuget, nici Mântuitorul n-a condamnat pe femeia

adulteră, ci numai i-a recomandat ca pe viitor să nu mai păcătuiască.

Mântuitorul a redat căsătoriei cinstea cuvenită, ridicând-o la treapta de

Taină, şi i-a imprimat caracterul de indisolubilitate, dând poruncă şi putere

omului să lupte împotriva slăbiciunilor şi desfrânării.

Momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapta de Taină este

participarea Sa la nunta din Cana Galileii, împreună cu ucenicii Săi, când a

6 Drd. Anca Manolache, Sfânta Taină a Cununiei, „Glasul Bisericii”, XL, (1981), nr.1-2, p.107.

4

săvârşit şi prima Sa minune (Ioan, 2, 1-11). În această participare, sfinţii părinţi

au văzut intenţia Mântuitorului de a arăta nu numai soţilor acelei nunti, ci

soţilor din toate veacurile, de câtă cinste se bucura căsătoria în faţa Sa şi cu

câtă înălţare sufletească se cuvine ca ei s-o încheie. Că Biserica a cinstit de la

începutul activităţii ei căsătoria ca Taină Sfântă, rezultă limpede din Tradiţia

Bisericii, adică din practica neîntreruptă a Bisericii.

Această practică îşi găseşte temei în Sfânta Scriptură, şi explicare şi

confirmare, în învăţătura sfinţilor apostoli. Astfel, Sfântul apostol Pavel, în

Epistola sa către Efeseni - după ce sfătuieşte pe femei să se supună bărbaţilor ca

Domnului, iar pe bărbaţi să-şi iubească femeile precum Hristos a iubit Biserica,

şi după ce repeta cuvintele Mântuitorului (Matei, 19, 5) şi cele din Cartea

Facerii (2, 24): "Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va

lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup" - adăuga: "Taina aceasta este mare,

iar eu zic în Hristos şi în Biserică" (Efes., 5, 32). Sfântul apostol Pavel

numeşte, aşadar, căsătoria nu numai Taină, ci "Taină mare"; iar în Epistola I

către Corinteni (7, 39), vorbind despre libertatea femeii de a se căsători după ce

îi va muri bărbatul, el condiţionează această îngăduinţă de îndatorirea ei ca

noua căsătorie pe care o va încheia să fie "numai întru Domnul", adică numai

cu binecuvântarea Bisericii, căci numai dacă este încheiată "întru Domnul",

căsătoria este "Taină mare".7

Deci nunta îşi are obârşia în creaţie şi scopul ei este creaţia, nu numai

procreaţia. Taina facerii omului, ca şi Taina Nunţii însăşi ne conduc spre Taina

Prea Sfintei Treimi; astfel, în Nuntă al treilea, între bărbat şi femeie este

Dumnezeu este Hristos şi noi trebuie să-L avem mereu ca icoană a dragostei,

adică să ne iubim aşa cum El ne-a iubit, cu o iubire dumnezeiască. Ca şi ce-

lelalte Sfinte Taine, şi la săvârşirea Tainei Cununiei trebuie respectate, cu

stricteţe, rânduielile pe care Biserica Ortodoxă le-a stabilit cu privire la :

săvârşitor, primitor, materie şi formă.

7 Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină în învăţătura marilor Părinţi ai Bisericii din sec.IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 34.

5

CAPITOLUL I

Condiţiile de fond şi de formă la căsătorie şi cununie

I.1. Noţiuni introductive

Săvârşitor al Tainei Cununiei este episcopul şi preotul. La romano-

catolici, săvârşitorii sunt socotiţi înşişi mirii, cei care se căsătoresc,

accentuându-se importanţa consimţământului lor ca element esenţial al

validităţii căsătoriei, iar nu binecuvântarea preotului. Prezenţa preotului, după

doctrina consacrată în Biserica Romano-catolică de către sinodul I tridentin, n-

are un rol activ, preotul era socotit un martor spectator.

Primitorii sunt cei care se căsătoresc - un bărbat şi o femeie - do vedind

înaintea preotului săvârşitor al Tainei Cununiei că au botez valid şi îndeplinesc,

pe lângă condiţiile pe care le prevăd legile statului pen tru încheierea căsătoriei

civile, şi poruncile stabilite de Biserică.

La baza consimţământului soţilor de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea

însă nici o condiţie care ar contraveni legilor bisericeşti şi legilor civile,

moralei creştine şi bunelor moravuri.

Taina Cununiei conţine în cultul ei invocarea Sfântului Duh prin rugăciuni

şi prin formula : "se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu

(N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin"8. Această formulă

este socotită forma Tainei Cununiei. În cazul în care numele dat la botez ar fi

altul decât cel din certificatul de naştere de la Oficiul de stare civilă, în formulă

se va pronunţa numele dat la botez.9

I.2. Condiţiile de fond ale căsătoriei şi cununiei

I.2.1. Diferenţa de sex.

Această condiţie nu îşi găseşte reglementarea expresă în nici un text de

lege. Doctrina şi practica judiciară au considerat-o: atât de evidentă, încât

reglementarea legală a acesteia nu se impunea. Din ansamblul reglementărilor; 8 ? Aghiasmatar, ediţia a cincea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1992, p. 859 Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 34.

6

în materia relaţiilor de familie, rezultă că nu se poate încheia căsătorie decât

între persoane de sex diferit. Această condiţie vine să asigure şi îndeplinirea

uneia dintre funcţiile familiei, aceea de procreare.

Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii ridică probleme deosebite în cazul

persoanelor al căror sex nu este suficient diferenţiat (adică a tulburărilor de

sexualizare) şi a transexualismului. În principiu, sexul fiecăruia dintre viitorii

soţi se stabileşte cu ajutorul certificatului de naştere care are o rubrică specială

în acest sens, delegatul de stare civilă având obligaţia de a verifica îndeplinirea

condiţiei privind diferenţierea sexuală.

Căsătoria este valabilă dacă şotii sunt indicaţi în actul de stare civilă ca

fiind de sex diferit. Nu este posibilă încheierea sau menţinerea unei căsătorii,

dacă în urma unei operaţii de schimbare de sex, un soţ are acelaşi sex cu

celălalt soţ, chiar dacă actul său de stare civilă nu a fost modificat.

Când operaţia a fost ascunsă celuilalt soţ, este admisibil divorţul. Soluţia

este discutabilă în cazul în care acesta a încuviinţat intervenţia chirurgicală,

întrucât în acest caz nu mai poate fi vorba nici de culpă şi nici de rea-credinţă.

S-a mai arătat că admisibilă ar fi în acest din urmă caz rezilierea .

În prezent există numeroase controverse privind dreptul homosexualilor de

a se căsători. Această problemă a ajuns şi la Curtea Europeană a drepturilor

omului care prin decizia din 17 octombrie 1986 a statuat că dreptul la căsătorie

consacrat prin art.12 al Convenţiei Europene a drepturilor omului nu priveşte

decât "căsătoria tradiţională între două persoane; de sex biologic diferit".

Aspecte privind drepturile homosexualilor au apărut şi în România şi

pentru a evita disputele acestora privind dreptul de a se căsători au fost

formulate propuneri legislative în sensul reglementării exprese a diferenţei de

sex printre condiţiile de fond la căsătorie. Se propunea introducerea în

Constituţie a unui nou alineat la art. 44 având următoarea formulare: Bărbatul şi

femeia, cu începere de la împlinirea vârstei legale, pot întemeia o familie".

Această propunere legislativă nu s-a concretizat, Constituţia fiind

revizuită la 19 octombrie 2003, fără a cuprinde nici o reglementare în acest

sens.10 Mai mult, proiectul de cod civil, formulările folosite sunt generale, fără

a se face deosebire între sexe astfel încât din reglementarea propusă, condiţia

privind diferenţierea sexuală, nu mai reiese în mod implicit.

10 Marieta Maria Sorearţă, Dreptul Familiei, Ed. Universitaria, Craiova, 2005,pp.55-56.

7

De altfel au fost opinii în doctrină care analizând modul de reglementare,

a condiţiilor de fond la încheierea căsătoriei, au apreciat că în privinţa condiţiei

de diferenţiere sexuală ne aflăm în faţa unei lacune, legislative generatoare de

ambiguitate în legătură cu prohibirea în sistemul de drept românesc a

căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. S-a arătat în acest sens că

reglementarea din Codul Familiei face referire la căsătoria dintre un bărbat şi o

femeie, la egalitatea dintre bărbat şi femeie dar nu sunt excluse căsătoriile între

persoane de acelaşi sex. Această situaţie este de natură a încuraja

preocupările pentru legalizarea căsătoriilor monosexuale, fapt care s-a şi

întâmplat în unele state europene.

Maniera de reglementare creează probleme în legătură cu valabilitatea

unor astfel de căsătorii, şi temeiul juridic în care se poate dispune constatarea

nulităţii.

De aceea pentru a estompa ambiguităţile şi elimina inconvenientele create

de acestea s-a propus să se introducă în Codul familiei norme prin care să se

interzică expres căsătoriile între persoane de acelaşi sex, iar încălcarea acestora

să fie prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute.

În conformitate cu cele expuse mai sus putem afirma cu certitudine că nici

Biserica Ortodoxă nu este de acord sub nici o formă cu astfel de căsătorii, ea

exprimându-şi explicit opinia, considerându-le ca păcate împotriva firii. Acest

lucru este afirmat şi în Sfânta Scriptură, la Facere 2,24,unde se spune că

bărbatul şi femeia formează un trup.

I.2.2. Vârsta legală la căsătorie .

Dreptul roman şi cel bizantin, ca şi cel bisericesc sunt de acord în această

privinţă, stabilind vârsta de 14 ani, pentru genul masculin şi 12 ani pentru genul

feminin. Aceasta este vârsta socotită ca matură pentru contractarea unei

căsătorii legale şi canonice.11 La această vârstă se socoteşte, că ambele părţi au

ajuns la pubertate.

În timpurile moderne vârsta pentru contractarea căsătoriei, mai ales acolo,

unde s-a introdus sistemul căsătoriei civile, variază după loc, climă, ţară, etc.

11 Pr. Prof. Liviu Stan, Noul Cod al Familiei. „ Mitropolia Olteniei”, VI, (1954), nr. 4-6, p.168.

8

Biserica în acest caz ţine seamă în binecuvântarea căsătoriei religioase de

prescripţiunile legislaţiei civile. La noi, la români, codul civil prevede vârsta de

18 ani pentru bărbat şi 15 ani pentru femeie.12

Vârsta valabilă pentru căsătoria civilă şi pentru cea religioasă a variat şi

variază, atât în Europa, cât şi în lumea întreagă.

Pentru contractarea căsătoriei romanii au hotărât în cele din urmă, ca

vârstă admisilă tot 14 ani pentru tineri şi 12 ani pentru tinere. Aceleaşi cifre au

fost adoptate şi de dreptul bisericesc. Justinian, în două texte din Digeste, a

menţinut dispoziţiunile lui Octavian August, când tinerii ajung la pubertate,

adică 12 ani împliniţi pentru fete şi 14 ani pentru băieţi. Sub domnia lui Leon

Isaurul se adaugă printr-o lege încă un an la vârsta tinerilor, adică trebuia să

aibă tânărul 15 ani, iar tânăra 13 ani. Legiuitorii de după Leon Isaurul au

revenit iar la vârsta admisă de Justinian.

Biserica şi-a însuşit punctul de vedere al legislaţiei civile în privinţa

vârstei pentru căsătorie, tot ca şi pentru logodnă, după codul civil al fiecărui

stat în parte şi a hotărât ca aceia dintre clerici, care nu vor ţine seamă de

prescripţiile legale şi vor săvârşi cununia sub această vârstă, să fie destituiţi,

iar tinerii excomunicaţi. După legislaţia canonică, un bărbat poate contracta

căsătorie chiar la vârsta de 70 ani, iar femeia la 60 de ani. Peste această vârstă,

atât bărbatul cât şi femeia sunt opriţi de canoane să contracteze o căsătorie,

deoarece nu se mai poate atinge scopul fizic şi moral urmărit prin căsătorie. Şi

dacă se nasc incapacităţi, dintr-o vârstă prea fragedă, pot să se ivească de

asemenea incapacităţi, când cineva se căsătoreşte la o vârstă prea înaintată. 13

Dreptul de a se căsători şi bătrânii trecuţi de 60 ani, precum şi femeile de

peste 50, ani s-a dat de către Biserică numai pe consideraţiuni de ordin moral,

spre a da cuiva un sprijin şi a-l asigura de un ajutor efectiv la bătrâneţe. Şi în

Basilicale găsim această dispoziţiune.

I.2.3. Consimţământul la căsătorie.

12 Pr. Traian Costea, Teză de doctorat, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic, Ed. Institutului de Arte Grafice,,Speranţa”, Bucureşti, 1935, p60.

13 Ibidem,p.61-62.

9

I.2.3.1. Consimţământul viitorilor soţi. A doua condiţie pentru contrac-

tarea valabilă a viitorilor soţi este şi consimţământul lor. El constă în declaraţia

liberă a uneia din părţi, că doreşte să contracteze căsătoria cu cealaltă parte.

Fără un acord de voinţe între filius familias şi filia familias nu putea să

existe căsătorie la romani. Consimţământul soţilor trebuia să fie real, liber şi

serios, adică întemeiat mai mult pe voinţa soţilor, decât pe aceea a părinţilor,

care nu întrebuinţau metoda constrângerii.

I.2.3.2. Lipsa consimţământului la căsătorie. Fiecare din părţile contrac-

tante trebuia să-şi dea seama, în mod cu totul liber şi conştient, de actul măreţ

ce-l fac.

Un nebun nu poate să-şi dea consimţământul în mod valabil la

contractarea unei căsătorii. În momentele de luciditate el se putea căsători

totuşi în mod valabil. Odată contractată căsătoria, nu mai putea fi dizolvată,

oricât de des s-ar fi repetat în urmă accesele de nebunie ale furiosului.

I.2.3.3. Viciile de consimţământ. În Biserica Romano-catolică, dacă

cineva contracta sub un nume fals şi avea loc copula carnalis, căsătoria, deşi cu

un viciu de consimţământ, totuşi nu putea fi anulată, ba dimpotrivă ea putea

fi presupusă ca valabil săvârşită. Tocmai pentru aceasta, pe lângă

consimţământul soţilor, la romani se mai cerea şi aprobarea tatălui de familie,

pater familias, ai ambilor tineri, sau în lipsa acestora, a persoanelor, care

ocroteau pe soţi.

Nu numai în dreptul bisericesc, dar şi în codul civil consimţământul este o

piatră de hotar în contractarea unei căsătorii. Art. 129 din codul civil spune:

Nu este căsătorie, dacă nu este consimţământ". Atât legislaţia bisericească,

cât şi cea civilă, face menţiune, că violenţa, dolul, eroarea sunt vicii de

consimţământ.14

I.2.3.3.1. Eroarea. În dreptul comun, eroarea este cauză de nulitate numai

dacă priveşte identităţile substanţiale ale obiectului actului (error in

substanţiam), identitatea sau identităţile, persoanei contractante (error in

personam), cu menţiunea că în cazul acesteia din urmă, nulitatea este aplicabilă

numai pentru actele juridice la a căror încheiere este determinantă persoana

contractantului.

14 Ibidem,p63.

10

Constituie eroare de consimţământ numai falsa reprezentare asupra

identităţii fizice a celuilalt, fapt ce conduce în practică aproape la imposibi-

litatea anulării căsătoriei pentru viciul erorii.15 Procedura oficierii căsătoriei

care impune prezenţa personală a ambilor soţi şi identificarea lor de către

delegatul de stare civilă, înlătură aproape cu desăvârşire crearea de confuzii cu

privire la identitatea fizică a celuilalt soţ.

Nu constituie viciu de consimţământ falsa reprezentare asupra stării civile,

asupra situaţiei familiale (celibatar, divorţat), asupra naţionalităţii, vârstei sau

stării materiale.

Biserica potrivit principiilor din Dreptul roman, recunoaşte eroarea ca

impediment la căsătorie. Şi în privinţa acestui impediment legislaţiile civile

sunt în acord cu dispoziţiunile Bisericii.

I.2.3.3.2. Dolul (viclenia). Codul familiei nu face nici o precizare în

legătură cu conţinutul sau sfera de aplicare a vicleniei, în aceste condiţii dolul

are acelaşi înţeles ca şi în dreptul comun, respectiv de eroare provocată prin

mijloace viclene. Astfel dolul presupune existenţa a două elemente: un element

obiectiv şi un element subiectiv.

Dolul are o sferă de aplicare mai mare decât cea a erorii putând fi aplicat

şi asupra unor calităţi ale viitorului soţ, pe care dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi

încheiat căsătoria, cu condiţia ca aceste calităţi să fie necesare la încheierea

unei căsătorii. Astfel, inducerea în eroare prin mijloace viclene cu privire la

starea materială a celuilalt soţ nu este considerată viciere a consimţământului

prin dol, care să atragă anularea căsătoriei. Dacă însă inducerea în eroare

priveşte starea de sănătate a unuia din viitorii soţi, având în vedere că una din

condiţiile încheierii căsătoriei este comunicarea reciprocă a stării de sănătate,

se consideră viciere a consimţământului prin dol, întrucât eroarea poartă asupra

unui element esenţial la încheierea căsătoriei.16

I.2.3.3.3. Violenţa. Violenţa, constrângerea şi frica, sunt un viciu de

consimţământ, care face ca voinţa uneia din părţile ce se însoţesc să nu fie

liberă şi din această cauză căsătoria să fie nulă, când unul din soţi, în special

sexul slab a fost constrâns la aceasta.

15 Marieta Maria Soreaţă,op.cit.,p.50.16 Ibidem,p.51.

11

Violenţa este un impediment important al căsătoriei şi există şi astăzi în

legislaţia noastră civilă, mai ales când partea forţată, constrânsă şi ameninţată

nu revine la sentimente de iertare şi renunţare.

Ei bine, Statul şi Biserica prin vechile legislaţii, ca şi prin cele actuale, cer

respectarea naturii individuale a omului.

Prevederile dreptului roman în privinţa violenţei, constrângerii şi fricii au

fost adoptate şi de dreptul bisericesc făcând ca să apară ca impedimente, care

anulează căsătoria.

Canoniştii bisericii apusene spun, că se admite nulitatea căsătoriei, când

soţul violentat cere acest lucru. Aceiaşi interpretare o găsim şi în legile noastre.

În codul nostru civil, dacă consimţământul a existat, dar a fost viciat prin

violenţă, constrângere şi frică căsătoria nu se anulează de drept ci este numai

anulabilă. Până la pronunţarea nulităţii de către justiţie, căsătoria există cel

puţin în aparenţă, ca şi cum ar fi valabilă. Dacă acest viciu de consimţământ

dispare prin renunţarea părţii lezate la acţiune, atunci căsătoria îşi dobândeşte

valabilitatea legală chiar de la început17.

I.2.3.4. Consimţământul să fie actual.

Din punct de vedere juridic atât existenţa cât şi libertatea

consimţământului constată doar în momentul încheierii căsătoriei, deoarece

numai din acest eveniment ia naştere actul juridic al căsătoriei şi starea de

persoană căsătorită.

De aceea consimţământul trebuie exprimat în momentul celebrării

căsătoriei, adică trebuie să fie actual.

Ca urmare a cerinţei de actualitate a consimţământului, orice promisiune,

căsătorie făcută anterior nu are valoare juridică, chiar în situaţia în care ea

capătă forma tradiţională a logodnei. În acest sens, în doctrină s-a apreciat că

promisiunea de căsătorie este un contract nul, întemeiat pe o cauză ilicită,

contra ordinii publice, pentru că aduce atingere liberului consimţământ al

soţilor la încheierea căsătoriei.

Asemenea promisiuni nu pot da naştere nici obligaţiei de a fi menţinute,

fiecare promitent putând reveni asupra promisiunii până în momentul încheierii

căsătoriei.

17 Prof. Iorgu D. Ivan, Codul familiei, „B.O.R”, LXXII, (1954),nr. 4, p.472.

12

Încălcarea unei promisiuni de căsătorie poate da naştere dreptului la

acţiune în daune din partea viitorului soţ care a suferit un prejudiciu material

(de exemplu cheltuielile făcute în vederea oficierii căsătoriei) sau pentru

prejudiciul moral. Fiind valorificat un drept de creanţă, dreptul la acţiune se

prescrie în termen de trei ani, care începe să curgă de la data la care cealaltă

parte îşi exprimă neîndoielnic intenţia de a nu-şi respecta promisiunea 18.

Nu are valoare de consimţământ nici declaraţia de căsătorie ea având

valoarea faptică a unui proiect de căsătorie.

I.2.4. Sănătatea fizică şi psihică. Comunicarea reciprocă a stării

sănătăţii.

Sănătatea fizică. Pe lângă vârsta legală prescrisă de legea civilă şi pe lângă

consimţământul viitorilor soţi o a treia cerinţă pentru contractarea unei căsătorii

este şi întregimea corporală, a celor ce vor să se căsătorească. La romani,

nu se punea atâta temei pe sănătatea fizică, când era vorba de căsătorie, căci

fiind socotit, un contract civil, căsătoria era disolubilă. Divorţul devenise o

plagă de o reală dezorganizare familiară.

Cu toate acestea, famenul sau castratul nu se putea căsători. Dacă totuşi s-

ar fi întâmplat, într-un astfel de caz, căsătoria era nulă.

În dreptul bisericesc sunt opriţi a se căsători bolnavii inapţi, aceia care au

un defect natural şi congenital, sau care chiar din copilărie, în urma unui

accident, au rămas improprii pentru căsătorie.

Într-o asemenea convieţuire nu se poate atinge unul din scopurile fizice

urmărite, care este acela de a naşte prunci, spre înmulţirea neamului, după

cuvântul lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi stăpâniţi-

l”(Geneza 1,28). Nu se poate ajunge nici scopul moral, caz când ambii soţi sunt

atinşi de infirmităţi fizice.

Biserica presupune, că acela care doreşte să se căsătorească, are toate

însuşirile fizice normale, pentru a-şi îndeplini datoriile ce decurg din căsătorie.

Cei atacaţi de oftică, de idropică, epilepticii, nebunii, beţivii, furioşii, cei

vătămaţi de nervi şi atinşi de boli sifilitice nu se pot însura. Una din cauzele

legitime de despărţenie a soţilor a fost şi impotenţa.

Sănătatea psihică. Cel care se căsătoresc trebuie să-şi exprime voinţa liber

şi să fie în deplină sănătate mintală şi spirituală. Cei care sunt atinşi de boli

18 Ibidem, p.473

13

mintale nu se pot căsători. Aceştia sunt: nebunii iremediabili, adică furioşii şi

cei atinşi de tâmpenie cronică. Acelora dintre bolnavi, care au momente de

luciditate le este permisă căsătoria, cu toate că li se ridică celelalte drepturi

civile. Aceasta, pentru ca prin soţia sau tovarăşul de viaţă sănătos, să fie şi

celălalt soţ care este bolnav, ocrotit şi îngrijit, spre a trăi viaţa, pe care i-a dat-

o Dumnezeu.

Astfel surdo-muţii, orbii, epilepticii, după dreptul nostru bisericesc, se pot

căsători valabil cu persoane care consimt la aceasta, chiar cu scopul de a-i

îngriji. Din clipa în care surdo-muţii pot să-şi exprime în scris consimţământul,

ofiţerul de stare civilă ia act de aceasta. Interdicţia survenind în timpul

căsătoriei, aceasta nu se poate desface. Este totuşi anulabilă după codul civil.

După însănătoşire, interdicţia se poate ridica.

Prin urmare, dispoziţiile, atât ale dreptului romano-bizantin, cât mai

ales ale dreptului bisericesc oriental, pledează în sensul, că numai aceia care

sunt atinşi de o stare de slăbiciune mintală permanentă nu se pot căsători,

deoarece ei n-au întregimea spirituală.19

I.3. Condiţiile de formă ale căsătoriei şi cununiei.

I.3.1. Prezenţa preotului. Săvârşitor al Tainei Cununiei este episcopul şi

preotul care poate săvârşi numai şase Sfinte Taine, Taina Hirotoniei fiind de

competenţa exclusivă a episcopului. La romano-catolici săvârşitori sunt socotiţi

înşişi mirii, cei care se căsătoresc, accentuându-se importanţa consimţământului

lor, ca element esenţial al validităţii căsătoriei, iar nu binecuvântarea preotului.

Prezenţa preotului, după doctrina consacrată în Biserica Romano-catolică de

către Sinodul Tridentin, nu are un rol activ; preotul era socotit un spectator sau

mai degrabă un martor spectator. Binecuvântarea religioasă şi toate actele şi

formalităţile pe care le îndeplineşte preotul romano-catolic înainte de

binecuvântare nu au nici o importanţă juridică în privinţa valabilităţii

căsătoriei. În această situaţie, validitatea căsătoriei apare ca efect al

contractului încheiat de soţi, prin consimţământului lor, iar nu ca efect al

harului Sfântului Duh, în urma săvârşirii acestei Sfinte Taine de către episcop

19 Pr. Traian Costea, art.cit., pp65-66.

14

sau preot.20Caracterul de contract al căsătoriei se recunoaşte şi în Biserica

Ortodoxă— întrucât în majoritatea statelor unde există Biserici Ortodoxe —

căsătoriei civile i se, recunosc efecte juridice, dar caracterul de Taină îl

dobândeşte căsătoria numai prin binecuvântarea preotului nu prin

consimţământul soţilor. De asemenea, de momentul dobândirii caracterului de

Taină, prin binecuvântarea preotului se leagă strâns în Biserica Ortodoxă şi

dobândirea caracterului indisolubilităţii căsătoriei, iar nu de momentul

intervenirii actului de intimitate fizică între soţi, ca în Biserica Romano-

catolică.

Primitorii sunt cei ce se căsătoresc — un bărbat şi o femeie —dovedind

înaintea preotului paroh că au botez valid şi îndeplinesc pe lângă, condiţiile pe

care le prevăd legile statului pentru încheierea căsătoriei civile, şi condiţiile

stabilite de Biserică.

Materia este consimţământul liber al bărbatului şi al femeii de a se uni şi

trăi împreună întreaga viaţă, în iubire şi sprijin reciproc, pentru îndeplinirea

tuturor îndatoririlor prin care se realizează scopul căsătoriei. La baza

consimţământului soţilor de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea însă nici o

condiţie care ar contraveni legilor bisericeşti şi legilor civile, moralei creştine

şi bunelor moravuri.

Forma Tainei Cununiei o constituie invocarea Sfântului Duh prin formula

«Se cunună robul lui Dumnezeu N. cu roaba lui Dumnezeu N., în numele

Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin»21, în cazul în care numele dat la

Botez ar fi altul decât cel din certificatul de naştere de la Oficiul de stare civilă,

în formulă se va pronunţa numele dat la Botez.

În vechiul drept românesc, Codul Calimachi reglementa două feluri de

logodnă: desăvârşită şi nedesăvârşită. Prima era un adevărat contract

obligatoriu, şi trebuia să fie urmată de încheierea căsătoriei în doi sau cel mult

patru ani. Ea putea să fie desfăcută numai pentru motive temeinice sau prin

consimţământul mutual al părţilor. Logodna nedesăvârşită se făcea printr-o

simplă învoială şi dare de arvună, şi nu trebuia urmată de căsătorie. Cel care

renunţa fără o cauză cuviincioasă şi dreaptă era obligat la despăgubiri. 22

20 Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria-Sfânta Taină a Bisericii şi instituţie juridică a statului , „Biserica Ortodoxă Română”, CI,(1983),nr.9-10, p.737.

21 Aghiasmatar, ed. cit., p. 8522 Marieta Maria Soreaţă, op.cit., p.44.

15

În legislaţia actuală logodna nu are reglementare legală, pierzându-şi orice

caracter obligatoriu. Ea nu dă naştere obligaţiei de încheiere a căsătoriei,

întrucât consimţământul nupţial trebuie dat în momentul încheierii mariajului.

Cu toate acestea, cel care renunţă fără temei la o căsătorie proiectată, poate fi

chemat în judecată pentru daune pe temeiul art. 998 C.civ. S-a considerat că cel

ce rupe logodna fără motive serioase comite un delict care îi angajază

responsabilitatea.

I.3.2. Logodna. Logodna este slujba prin care mirii făgăduiesc unul către altul că

se vor cununa. De obicei se săvârşeşte deodată cu Taina Cununiei, dar se poate săvârşi şi

separat. Logodna este cunoscută în popor sub numele de "jumătate de Cununie"23,

denumire falsă însă. Biserica creştină a folosit de la început logodna ca act

premergător căsătoriei, fiindcă ea era practicată atât în Vechiul Testament cât şi

în dreptul roman. Definiţia logodnei a adoptat-o Biserica din dreptul roman ca

«promisiunea reciprocă a unui bărbat şi a unei femei că se vor căsători în

viitor». Importanţa şi consecinţele logodnei, Biserica şi le-a însuşit însă din

Vechiul Testament, în care logodnica era socotită ca soţie a logodnicului, iar

acesta ca soţ al logodnicei lui (Deut., 22, 23—27, Matei, l, 18—20). Însuşirea

acestei concepţii au confirmat-o Părinţii Sinodului VI ecumenic, în canonul 98,

socotind vinovat de adulter pe cel care va lua în căsătorie pe o femeie logodită

cu altul, fiind încă în viaţă logodnicul ei. Aceeaşi concepţie o exprimase şi

Sfântul Vasile cel Mare, cu trei veacuri mai înainte, în canonul 69, potrivit

căruia urma ca logodnicul care ar fi avut raporturi de intimitate cu logodnica sa

înainte de încheierea căsătoriei, să fie sancţionat numai cu oprire de la Sfânta

Împărtăşanie, aplicându-se pedeapsa menţionată numai pentru neînfrânare, iar

nu pentru desfrânare, socotindu-se că, în realitate, el a păcătuit cu o femeie care

nu era cu totul străină de dânsul.24

În canonul 98 al sinodului al 6-lea Trulan, se zice: "Cel ce ia spre însoţire de

căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de

adulter". Acest canon este întărit de Sf. Ioan Postitorul în canonul al 22-lea. Iar Sf. Vasile

cel Mare tot în canonul al 22-lea spune că, dacă cineva răpeşte o femeie logodită deja cu

23 http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html , 29.05.2007.

24 Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria….,pp.738-739.

16

altul, răpitorul să nu fie primit la pocăinţă decât dacă fecioara răpită a fost slobozită să se

întoarcă la logodnicul său.25

Din aceste prescripţii canonice rezultă deci că logodna consfinţită prin slujba

bisericească are în mod indiscutabil putere de căsătorie. În caz de desfacere a logodnei,

căsătoria viitoare a fiecărui logodnic este socotită ca a doua nuntă. Logodna era socotită

şi asimilată în multe privinţe cu căsătoria, căci se încheia prin facerea promisiunii

reciproce de căsătorie a celor ce se logodeau.

De la faptul că Logodna echivalează cu Cununia excepţie face împreunarea soţilor,

care nu este permisă decât după slujba Sfintei Taine a Cununiei. Aceasta deoarece cei doi

soţi devin una de-abia după ce primesc harul care-i uneşte, ceea ce se petrece numai şi

numai prin Taina Cununiei.  

După dreptul roman, cei logodiţi nu erau constrânşi să-şi respecte

promisiunea şi să treacă la încheierea căsătoriei, dacă între timp se răzgândeau.

Singura consecinţă la care se putea expune soţul vinovat de nerespectarea

logodnei era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul logodnei, uneori

chiar dublul acestor daruri (Cod. V, l, l—2). Biserica a considerat totdeauna şi actul

logodnei ca având o importanţă asemănătoare cu acela al căsătoriei şi de aceea a supus şi

logodna aproape aceluiaşi regim ca şi căsătoria. Se înţelege deci că în cazul acesta,

pedepsele prevăzute pentru cei care strică logodna erau asemănătoare cu acelea pentru

cei care strică o căsătorie26. Dar întrucât logodna se putea încheia şi la o vârstă mai

mică decât cea prevăzută pentru încheierea căsătoriei — chiar la 7-8 ani, când

cei în cauză nu-şi puteau da seama de importanţa actului pe care îl încheiau —

s-a apreciat că obligaţia care rezultă pentru logodnici din binecuvântarea

Bisericii, de a se considera ca şi căsătoriţi, era în contradicţie cu libertatea pe

care o acordau legile statului celor logodiţi de a nu-şi respecta promisiunea

făcută prin logodnă, dacă nu mai doreau să se căsătorească împreună. De aceea

împăratul Leon Filosoful (886—912), prin Novela 74, a confirmat punctul de

vedere al Bisericii, asimilând logodna cu căsătoria, în privinţa consecinţelor, şi

a interzis ca Biserica să mai binecuvânteze logodna celor care nu au împlinit

vârstă cerută pentru încheierea căsătoriei, stabilită prin această Novelă la 14 ani

pentru bărbaţi şi la 13 ani pentru femei. De aceea pentru evitarea

inconvenientelor ce ar fi rezultat dacă fiecare Biserică autocefală ar fi aplicat

25 http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html , 29.05.2007.

26 Ibidem

17

legislaţia proprie, făcând abstracţie de legislaţia statului respectiv, Sinodul

fiecărei Biserici autocefale a hotărât pe de o parte ca logodna religioasă să nu

se mai oficieze separat, ci numai o dată cu Sfânta Taină a Cununiei, iar pe de

altă parte ca Sfânta Taină a Cununiei să se săvârşească numai celor ce fac

dovada că au încheiat în prealabil căsătoria civilă.

Respectând hotărârea Sfântului Sinod de a nu mai săvârşi logodna

religioasă decât odată cu Taina Cununiei, preoţii pe de o parte dovedesc ascul -

tare faţă de autoritatea superioara, iar pe de altă parte feresc pe credincioşi de

situaţia ce li s-ar crea din punct de vedere bisericesc, de a fi socotiţi ca încheind

a doua căsătorie dacă s-ar întâmpla ca unul dintre logodnici să moară înainte de

a fi încheiat căsătoria sau nu ar mai vrea să se căsătorească cu logodnicul său.

O astfel de situaţie ar fi şi mai păgubitoare pentru candidaţii la preoţie întrucât

canoanele opresc ca să fie admis în cler cel căsătorit de două ori după botez

(can. 17 ap".; 3, 6 Trulan. 12 Sf. V.c.M.).27

Până astăzi Biserica tratează logodna cu aceeaşi severitate, şi asimilând logodna cu

căsătoria, nu permite hirotonia acelor candidaţi care la intrarea în cler au fost logodiţi

bisericeşte şi apoi au stricat logodna, considerându-i ca şi când ar fi divorţaţi şi

neîngăduindu-le să se căsătorească cu o altă persoană, dacă vor să devină clerici, pentru

că această căsătorie se socoteşte ca a doua.

I.3.3. Vestirile sau anunţările. Căsătoria ca act civil este reglementată de

către stat, iar ca act religios de către Biserică. De aceea atât Statul cât şi

Biserica, caută ca înainte de a aproba încheierea unei căsă torii, să se

documenteze cu privire la raporturile dintre soţi, pentru ca nu cumva între ei să

existe piedici legale sau religioase care s-ar opune încheierii căsătoriei lor, dar

pe care ei fie nu le cunosc, fie ar fi ispitiţi a le trece sub tăcere, a nu le

mărturisi. Pentru o cât mai largă informare asupra raporturilor dintre viitorii

soţi, Codul Familiei, după ce în art. 13 prevede datoria lor de a arăta în

declaraţia de căsătorie că nu există nici o piedică legală la căsătorie, în art. 14

precizează că «Orice persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o

piedică legală, ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite», trebuind să

arate însă în scris dovezile pe care îşi întemeiază opunerea.

Biserica respectă toate dispoziţiile prin care statul reglementează

căsătoria, sub aspectul civil, inclusiv hotărârile prin care delegatul de stare

27 Ibidem, p.740.

18

civilă ar respinge unele cereri de căsătorie dacă «în temeiul veri ficărilor ce este

dator să facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are, găseşte că

cerinţele legii nu sunt împlinite» (C. F.; art. 15). Cu toate acestea, întrucât

Biserica are şi dispoziţii proprii prin care reglementează căsătoria din punct de

vedere religios, preotul paroh competent să oficieze Cununia religioasă28 —

după ce va constata că mirii sunt botezaţi ortodox şi că între ei nu există

rudenie în grade interzise de Biserică — va anunţa cererea de căsătorie în două

duminici consecutive, iar în caz de urgenţă motivată, într-o duminică sau zi de

sărbătoare, cu o săptămână înainte de ziua fixată pentru Cununie.

I.3.4. Rol naşilor la Cununie şi condiţiile ce trebuie să le îndeplinească.

Ca şi la Taina Sfântului Botez, tinerii sau mirii, care urmează a se cununa, sunt

însoţiţi de naşi sau de nuni. Naşii asistă pe finii lor atât la logodnă, cât şi la cununie şi se

implică sau participă activ la săvârşirea acestor două slujbe îndeplinind împreună cu

preotul anumite gesturi sau acte liturgice, între care punerea inelelor în degetele mirilor,

la logodnă, şi punerea şi luarea cununiilor de pe capetele mirilor, la cununie. De

asemenea, ei ţin lumânările de o parte şi de alta a mirilor. Aceste lumânări sunt un simbol

al luminii sau căii celei adevărate pe care trebuie să meargă viitorii soţi, naşii angajându-

se să le fie garanţi sau chezaşi ai seriozităţii şi trăiniciei vieţii de familie pe care cei doi

tineri o încep.

Aşadar, naşii nu au numai un rol estetic sau întregitor al decorului care însoţeşte

slujba cununiei religioase. Ei nu sunt simpli asistenţi aşa cum sunt ceilalţi nuntaşi, ci ei

sunt sau devin din acel moment părinţii sufleteşti sau spirituali ai finilor. Aşa cum fiecare

se naşte din părinţii trupeşti, apoi se renaşte spiritual prin Botez, asistat de părinţii

sufleteşti, adică de naşi, la fel şi la cununie, când se naşte şi se formează un nou şi unic

trup, care este trupul familiei, avem nevoie de părinţi spirituali care sunt naşii sau nunii.

Având în vedere această calitate deosebită a naşilor şi răspunderea lor pentru buna

călăuzire a viitorilor soţi, tradiţia bisericească cere ca naşii să îndeplinească anumite

calităţi sau condiţii.

În primul rând, ei trebuie să fie ortodocşi. Rânduielile canonice mai vechi şi mai

noi cer cu insistenţă ca naşii să nu fie de altă confesiune şi aceasta pentru faptul că buna

călăuzire a finilor trebuie făcută în spiritul tradiţiei şi credinţei ortodoxe. În Regulamentul 28 Chiriu C. Costescu, Colecţiune de legiuiri bisericeşti şi şcolare, Ed. Institutului de arte grafice C. Sfetea,

Bucureşti, 1916, p. 38.

19

de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată din Biserica Ortodoxă Română,

articolul 47, se precizează că, "clericii sunt obligaţi să nu oficieze slujba cununiei decât

între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi". De aceea, asistenţa mirilor la cununie de către

naşi de confesiune catolică sau protestantă nu este îngăduită. Cu atât mai mult, aceştia nu

pot fi de altă religie, adică de exemplu de religie musulmană.29

În al doilea rând, este bine şi recomandabil ca naşii sau nunii să fie mai în vârstă

decât mirii, pentru a avea mai multă autoritate în faţa lor şi mai multă experienţă de viaţă,

din care să împărtăşească şi viitorilor soţi. Naşii trebuie să fie şi din punct de vedere al

vârstei ca nişte părinţi ai tinerilor soţi. Obiceiul ca mirii să fie asistaţi de naşi de aceeaşi

vârstă sau chiar mai tineri, nu este recomandabil, pentru că prin aceasta se diminuează

seriozitatea instituţiei năşiei, devenind o simplă formalitate. De aceea, obiceiul ca naşii

de botez să fie şi de cununie, respectat încă în mediul rural, este foarte sănătos. Când

naşii sunt mai în vârstă decât finii, şi respectul faţă de ei este mai mare.

Cât priveşte persoanele care pot să îndeplinească calitatea de naşi, acestea pot fi şi

rude apropiate: fraţi, surori, veri şi cumnaţi. Părinţii nu pot fi naşii propriilor lor copii. De

asemenea, ca şi în cazul Botezului, călugării nu pot îndeplini calitatea de naşi, deoarece,

trăind departe de lume, nu se pot ocupa de educaţia şi îndrumarea religioasă a finilor.

În al treilea rând, naşii trebuie să fie cununaţi şi cu viaţă morală exemplară. Nu este

recomandat ca naşii să fie tineri necăsătoriţi, pentru că nu se poate angaja şi garanta

seriozitatea noului cuplu, neputând fi un exemplu de urmat. De asemenea, nu este de

dorit ca naşii să fie mamă şi fiu sau tată şi fiică, ci cuplu căsătorit. Cât priveşte viaţa

morală exemplară a naşilor, aceasta trebuie să fie condiţia esenţială a vieţii lor. Finii

trebuie să vadă în tot ceea ce fac naşii un exemplu de urmat. În privinţa aceasta, Sfântul

Simeon al Tesalonicului precizează că nunii care asistă la unirea celor doi tineri ţin locul

de părinţi şi învăţători30. De aceea trebuie să fie ortodocşi şi iubitori de Dumnezeu.

Obiceiul practicat în Moldova şi mai ales în Bucovina, ca la cununie să fie mai multe

perechi de naşi, nu este recomandat. 

Năşia de cununie, ca şi năşia de botez creează rudenia spirituală sau religioasă care

este respectată ca atare în Biserica Ortodoxă Română, în Biserica Ortodoxă Sârbă şi o

parte din Biserica Bulgară. În Bisericile de limbă greacă şi celelalte de limbă slavă,

rudenia spirituală a năşiei de cununie nu este socotită la fel ca şi cea de la Botez.

29 http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html , 29.05.2007.

30 Ibidem

20

În legătură cu practica năşiei de cununie, aş dori să amintesc un obicei care trebuie

reactualizat şi anume datoria de a săruta mâna naşilor atât în momentul săvârşirii

Cununiei, cât şi în viaţa civilă. Dacă luăm în serios această instituţie a năşiei şi-i dăm

greutatea pe care Biserica i-o dă din totdeauna, şi dacă socotim pe naşi ca pe părinţii

spirituali, atunci semnul văzut al respectului faţă de ei este sărutarea mâinii. Dintr-un

modernism exagerat şi rău înţeles s-a renunţat la un străvechi şi frumos obicei românesc,

care trebuie adus în actualitate.

De menţionat este şi faptul că din năşie decurg şi o serie de impedimente

la Cununie, deoarece cum am pomenit şi mai sus prin năşie se stabilesc nişte

relaţii de rudenie de ordin spiritual atât între naşi şi fini cât şi între naşi şi

familiile finilor, impedimente ce le vom trata în capitolul următor.

21

CAPITOLUL II

Impedimente la căsătorie şi cununie

II.1. Noţiuni introductive.

Dispoziţiile referitoare la căsătorie au variat în timp atât în legiuirile

bisericeşti din diferitele Biserici locale, cât şi în cele civile din diferite state.

Stabilirea uniformă a impedimentelor la căsătorie nu este posibilă pe cale

unilaterală întrucât situaţia este diferită în Bisericile particulare. Pe lângă

impedimentele de la căsătorie stabilite de Biserică mai sunt şi dispoziţiile

stabilite prin legiuirile civile ale statelor dintre care unele au fost recunoscute

de Biserică, iar altele nu. Dar sunt si unele impedimente la căsătorie stabilite de

Biserică care sunt nerecunoscute de legiuirile civile ale statelor. 31

În privinţa impedimentelor la căsătorie ar fi necesar să se stabilească o

practică uniformă în toată Biserica Ortodoxă, punându-se de acord şi cu

legislaţiile civile ale statelor respective pentru înlăturarea coliziunilor între

dispoziţiile canonice şi cele civile.

II.2. Impedimente absolute.

II.2.1. Impedimente absolute anulatoare.

II.2.1.1. Lipsa facultăţilor mintale. A ambilor sau a unuia din soţi

constituie un impediment absolut, pentru motivul, că aceştia trebuie să aibă

toate facultăţile spirituale normale. Dacă la încheierea oricărui act se cere ca

ce-l care-l face, îl semnează sau consimte la contractarea lui să fie om sănătos

din punct de vedere sufletesc, cu atât mai mult se cere acest lucru la

contractarea celui mai însemnat act din viaţa omului, căsătoria. Legile

bisericeşti interzic dreptul de a se căsători celor care suferă de o boală

permanentă cronică, cum ar fi nebunia furioasă, idioţenia, tâmpenia, etc.31 Pr. Dr. Gheorghe Soare, Impedimente la căsătorie: Necesitatea asigurării unei practici

uniforme în toată Biserica Ortodoxă , „ Ortodoxia”, XIII, (1961),nr.4, p.577;vezi şi Idem Impedimente la căsătorie şi motive de divorţ, Bucureşti, 1942.

22

II.2.1.2. Impotenţa fizică de a îndeplini datoria conjugală. Acest

impediment nu era cunoscut la romani ca un motiv de anulare a căsătoriei.

Cineva denunţa căsătoria în caz de impotenţă pe cale de divorţ, care era aşa de

larg admis în legislaţia romană, şi care înlătura orice alte probe atât de dificile

şi chiar ruşinoase.

Impotenţa bărbatului era un motiv de divorţ, tot ca şi sterilitatea femeii.

Numai bărbatul avea drept de a repudia soţia, iar aceasta era lipsită de

privilegiul de a părăsi bărbatul.

II.2.1.3. Lipsa consimţământului autorităţii tutelare. Constituie iarăşi

un impediment la căsătorie fiind condamnaţii copiii care se căsătoresc fără

consimţământul părinţilor cu pedeapsa desfrânării, dacă sunt mai ales minori.

În legislaţia noastră veche se spune: Vârstnicii având părinţi cu blagoslovenia

lor să se însoare32 .

În privinţa acestui impediment, legislaţiile civile sunt de acord cu

legislaţia bisericească, fiind oprită căsătoria băieţilor şi fetelor neajunşi la

vârsta prescrisă de lege, fără consimţământul autorităţilor tutelare de a da acest

consimţământ.

II.2.1.4. Căsătoria existentă legal. Singura legătură dintre bărbat şi

femeie corespunzătoare scopului şi funcţiei a fost întotdeauna monogamia, care

principiu a fost respectat în Vechiul Testament şi în legislaţia romano-

bizantină.

Biserica creştină a dat o nouă autoritate acestui principiu socotind

desfrânare orice legătură sexuală a unui bărbat cu o femeie în afară de căsătoria

încheiată legal.

Legislaţiile civile prevăd şi ele acest impediment la căsătorie, aşa că este

acord între dispoziţiile Bisericii şi legislaţiile civile.

Este necesar să se menţină practica în vigoare, în sensul că nu se poate

trece în a doua căsătorie religioasă fără ca cea dintâi să fi fost desfăcută şi de

Biserică.

II.2.1.5. Graviditatea logodnicei. Constituie un impediment important

firesc la contractarea căsătoriei. Chiar încheiată, căsătoria se poate anula. Din

clipa în care graviditatea logodnicei este dovedită, cel, care cere desfacerea este

32 Cf. Codul Caragea, cap16, art.4 în Colecţia Bujoreanu vol.I, p.462, apud Pr. Traian Costea, Teză de doctorat, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic , Ed. Institutului de Arte Grafice ,,Speranţa”, Bucureşti, 1935, p.95.

23

îndreptăţit, deoarece el a fost încredinţat de neseriozitatea şi necinstea

logodnicei. După vechea legislaţie, logodna avea şi un caracter legal

obligatoriu. Actualul cod civil însă dă toată libertatea de acţiune tinerilor

logodnici, prin faptul că o ignoră complet. Nu obligă să se efectueze după ea

căsătoria, mai ales când unul s-a dovedit a fi incorect. Se poate însă expune la

daune de interese acela care fără motiv, provoacă desfacerea logodnei.

II.2.1.6. Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hirotonit în treptele ierarhiei

de drept divin - diacon, preot, episcop - fiind necăsătorit, nu se mai poate

casatori după aceea (Can. 26 apostolic ; Can. 3, 6 Trulan ; Can. 1 Neocez.).

Este un impediment absolut la căsătorie formulat de canoane, încă din

primele veacuri ale vieţii creştine. Biserica potrivit dispoziţiilor canonice,

interzice căsătoria după primirea hirotoniei în treptele ierarhice. 33 Cel ce voieşte

a se hirotoni în diacon sau preot trebuie să se căsătorească înainte de hirotonie.

Constituţiile Apostolice şi canonul 26 apostolic opresc căsătoria după hirotonie.

La Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923 s-a hotărât

căsătoria a doua a preoţilor şi diaconilor rămaşi văduvi prin deces.

Rânduielile canonice prevăd oprirea clericilor de la căsătoria a doua după

hirotonie şi indică sancţiuni pentru infractori. Mai mult chiar, la căsătorie,

candidatul la preoţie, nu se va fi însoţit cu două nunţi după botez, sau va lua

concubină, sau văduvă, sau lepădată, sau slujnică, sau actriţă, căci în cazul

acesta nu se va putea face episcop, presbiter, diacon sau orice din catalogul

ieraticesc.

Canoanele nu vorbesc de valoarea căsătoriei unui cleric după hirotonie şi

nici de efectele ei asupra copiilor. Prin urmare creştinismul influenţase aşa de

mult pe împăraţi, încât legislaţia civilă primeşte şi confirmă orice hotărâre şi

orânduială canonică. Ba se inspiră din legislaţia bisericii şi în luarea altor

măsuri, cu caracter pur civil. Codul civil român nu consideră ca obligatorie

binecuvântarea religioasă la săvârşirea unei căsătorii. Ci călcând întreaga

noastră orânduială canonică, baza existenţii Bisericii noastre în Stat, nu

consideră hirotonia impediment la căsătorie, ci admite cu aceiaşi uşurinţă

căsătoria a doua a unui preot, după cum admite căsătoria unui monah, care

călcându-şi votul castităţii, al supunerii şi al sărăciei de bună voie dezbracă

33 Pr. Prof. Petru Rezuş, Impedimente la căsătorie, „ Ortodoxia”, XXIV, (1972), nr. 2, p.432.

24

haina monahală, p ărăseşte mănăstirea în care s-a afierosit Domnului şi se

căsătoreşte.

II.2.1.7. Voturile monahale. Cel care a fost tuns în monahism, depunând

voturile : ascultării, sărăciei şi castităţii, nu se mai poate casatori (Can. 16 - IV

Ec, Can. 6 al Sf. Vasile cel Mare s.a.).34

Din primele veacuri ale existenţei sale, creştinismul promova viaţa

morală, trăită în castitate, pe lângă viaţa socială şi familiară bazată pe Taina

Căsătoriei, prin care de asemenea se poate ajunge la realizarea idealului creştin.

Erau însă unele persoane, care făceau înaintea lui Dumnezeu un vot

solemn de a se pune voluntar în slujba Domnului. Sunt două categorii de

oameni în genul acesta. Unii care au fost căsătoriţi, au rămas văduvi şi fac votul

solemn, sau se despart prin consimţământ mutual şi renunţă la orice legătură

matrimonială posterioară, pentru a intra în monahism.

Alte persoane, mai ales din sexul feminin, făceau voltul, că vor rămâne în

feciorie statornică pe întreaga viaţă constituind aşa zisa instituţiune a

diaconeselor, care făceau votul înaintea episcopului locului, în biserică. Ele

erau considerate ca logodnicele lui Hristos. Şi se numeau pentru aceasta,

fecioare sfinte. Trebuiau să aibă cam 40 de ani, când erau consacrate diaconese.

O căsătorie a lor după aceasta era socotită ca bigamie şi pedepsită ca atare,

cu excluderea din comunitatea creştină.

Odată cu ele erau pedepsiţi şi oamenii cu care se căsătoreau, ca fiind

femei consacrate văduve sau virgine.

Căsătoria monahilor de la început a fost oprită şi supusă aceloraşi

penalităţi bisericeşti. Acela care îşi alege viaţa monahală, se leagă în mod

solemn, că renunţă la orice legături trupeşti şi această promisiune trebuie s-o

respecte, căci altfel e un sperjur şi un renegat.

Pe temeiul canoanelor: 6 şi 18 ale Sfântului Vasile cel Mare,19 al

Sinodului de la Ancira şi 44 Trulan, votul monahal definitiv este considerat

impediment la căsătorie.

Întrucât Canonul 44 Trulan, care recunoaşte acest impediment este ultima

hotărâre cu autoritate ecumenică. Biserica nu poate renunţa la acest impe-

diment.35

34 http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html , 29.05.2007.

35 Pr. Dr. Gheorghe Soare, art.cit.,p.579.

25

II.2.1.8. Existenta căsătoriei a treia. După desfacerea primei casatorii -

prin moartea unui soţ sau prin divorţ - Biserica a îngăduit, cu epitimii,

încheierea căsătoriei a doua şi a treia (Can. 4 si 50 ale Sf. Vasile cel Mare).

Prin hotărârea luată de sinodul din Constantinopol, în anul 920, prin Tomus-ul

Unirii, existenţa căsătoriei a treia a fost decretată ca impediment absolut la

încheierea unei noi casatorii.36

Canonul 4 al Sfântului Vasile cel Mare spune: Că adevărata căsătorie

este numai prima, pe a doua o tolerează ca o indulgenţă faţă de slăbiciunea

omenească.

În acest canon ca şi în canoanele 50 şi 80, are în vedere pe cei ce

contractează o a treia sau a patra căsătorie. 37 Şi pe una ca aceasta o numeşte nu

nuntă ci poligamie, ba mai curând desfrânare ce se pedepseşte; pentru aceea şi

Domnul a zis samaritenei, care schimbase cinci bărbaţi:,, pe care-l ai acum nu-

ti este bărbat”(Ioan 4, 18).

II.2.2. Impedimentele impedimente.

II.2.2.1. Lipsa vârstei necesare pentru încheierea căsătoriei. Pentru a se

săvârşi o căsătorie, trebuie să se aibă în vedere posibilitatea îndeplinirii

scopului fizic şi moral care se urmăreşte prin unirea conjugală.

Dreptul roman şi cel bizantin, ca şi cel bisericesc sunt de acord în această

privinţă, stabilind vârsta de 14 ani, pentru genul masculin şi 12 ani pentru genul

feminin. Aceasta este vârsta socotită ca matură pentru contractarea unei

căsătorii legale şi canonice. La această vârstă se socoteşte, că ambele părţi au

ajuns la pubertate.

În timpurile moderne vârsta pentru contractarea căsătoriei, variază după

loc, climă, ţară, etc.

Biserica în acest caz ţine seamă în binecuvântarea căsătoriei religioase de

prescripţiile legislaţiei civile. La noi, la români, codul civil prevede vârsta de

18 ani pentru bărbat şi 15 ani pentru femeie.

II.2.2.2. Timpul oprit pentru încheierea căsătoriei stabilit de Biserică. Biserica

având în vedere petrecerile ce sunt în legătură cu căsătoria, opreşte săvârşirea

36 Prof. .Iorgu D. Ivan,Casătoria….,p741.37 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, ,Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu 1993, p.344.

26

nunţilor în anumite zile de post şi de praznice mari (Porunca a-IX-a,a

Bisericii.).38

Nerespectarea timpului oprit de Biserică pentru încheierea unei căsătorii.

În toate posturile de peste an este oprită facerea cununiei şi a logodnei şi

anume: în postul Paştelui, postul Crăciunului, în postul Sfinţilor Apostoli şi al

Adormirii Maicii Domnului.

De asemenea, nu se poate face nuntă în zilele de post din cursul

săptămânii: Miercurea şi Vinerea, nici în zilele de sărbători, care se serbează cu

post precum: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 August) şi

Înălţarea Sfintei Cruci (14 Septembrie). Sunt oprite iarăşi nunţile şi cununiile

în timpul de la Crăciun şi până la Teofania sau Botezul Domnului, apoi în

săptămâna luminată a Învierii, până la Duminica Tomii.

Pentru acest impediment este bine să se păstreze normele în vigoare în

Biserica Ortodoxă, să se dea dispensă de chiriarhul respectiv, cu aplicarea unei

epitimii.

II.2.2.3. Constrângerea şi frica. Biserica păstrând principiul din dreptul

roman recunoaşte impedimentul la căsătorie, întrucât prin constrângere şi frică

este viciat consimţământul uneia din părţile contractante.

Violenţa, constrângerea şi frica, sunt un viciu de consimţământ, care

face ca voinţa uneia din părţile ce se însoţesc să nu fie liberă şi din această

cauză căsătoria să fie nulă, când unul din soţi, în special sexul slab a fost

constrâns la aceasta. Frica era considerată şi în dreptul roman ca un efect al

constrângerii. Constrângerea şi violenţa sunt cauze ale fricii. Ea produce o

tulburare sufletească, încât anihilează cu totul liberulconsimţământ al sexului

slab.

Prevederile dreptului roman în privinţa violenţei, constrângerii şi fricii au

fost adoptate şi de dreptul bisericesc făcând să apară ca impedimente care

anulează căsătoria. Aceleaşi interpretare le găsim şi în legile noastre.

II.2.2.4. Înşelăciunea. Este o cauză de nulitate a căsătoriei, căci în locul

consimţământului real, înşelăciunea face loc numai aparenţei. Şi în privinţa

acestui impediment legislaţiile civile sunt de acord cu dispoziţiile Bisericii.

38 Cf. Nicodim Milaş, Drept bisericesc oriental, pp.485-486, apud Pr. Dr. Gheorghe Soare, art. cit., p.589.

27

Eroarea asupra persoanei constă în înlocuirea persoanei, cu care, cineva a

consimţit a se căsători, printr-o altă persoană. Deci prin eroare sau înşelăciune

de persoane trebuie să înţelegem prezenţa unei tinere, care în momentul

căsătoriei a trecut drept soţie înlocuind pe aceia, cu care se consimţise mai

înainte. Dreptul contractantului faţă de persoana, care s-a substituit alteia şi a

înşelat buna credinţă, poate să fie acela de a cere anularea căsătoriei 39.

II.2.2.5. Logodna. Este noua formă a ,,contractului” căsătoriei; logod-

nicul şi logodnica se făgăduiesc în fidelitate reciprocă, dar, în acelaşi timp, se

făgăduiesc, în logodna lor, lui Dumnezeu. Întrucât ea corespunde contractului,

care pentru dreptul roman reprezenta esenţa şi forma concretă a

consimţământului care valida căsătoria, pentru o perioadă binecuvântarea

logodnei era suficientă şi avea un rol în sine şi nu era, ca astăzi, doar o

pregătire pentru Cununie.40

Logodna religioasă săvârşită separat, înainte de nuntă este socotită ca

impediment la căsătoria cu o altă persoană decât cu cea cu care s-a logodit.

Până astăzi Biserica tratează logodna cu aceeaşi severitate, şi asimilând

logodna cu căsătoria, nu permite hirotonia acelor candidaţi care la intrarea în

cler au fost logodiţi bisericeşte şi apoi au stricat logodna, considerându-i ca şi

când ar fi divorţaţi şi neîngăduindu-le să se căsătorească cu o altă persoană,

dacă vor să devină clerici, pentru că această căsătorie se socoteşte ca a doua.

II.2.2.6. Cursa întinsă celeilalte persoane. Biserica, potrivit dispoziţiilor

din Nomocanon, socoteşte ca impediment la căsătorie, faptul că după logodna

formală încheiată, una din părţi pregăteşte curse care ameninţă viaţa celuilalt.

Legislaţiile civile nu prevăd acest impediment, dar printre motivele de

divorţ este prevăzută, vrăşmăşia săvârşită de un soţ împotriva vieţii celuilalt

soţ.

II.2.2.7. Condamnarea pentru crimă. Acest impediment, deşi nu este

menţionat în mod expres în dreptul canonic, totuşi potrivit Canoanelor 22

Ancira, 56 şi 65 ale Sfântului Vasile cel Mare, condamnarea pentru o crimă este

considerată ca impediment la căsătorie, până la expirarea pedepsei.

39 Pr. Traian Costea, art. cit., p108.40 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia-viaţă întru împărăţie, Fundaţia Tradiţia Românească,

Bucureşti, 2004.,p.159.

28

Întrucât condamnarea pentru crimă este considerată de legislaţiile civile

ca motiv de divorţ, socotim că este cazul a se menţine acest acord între

legislaţiile civile şi normele Bisericii.

II.2.2.8. Anul de doliu. Trebuie să fie respectat de către soţ şi în

special de către soţie pentru jalea bărbatului, pentru săvârşirea parastaselor, ca

şi pentru motivul de a nu fi rămas gravidă. Uzul acesta a existat şi în dreptul

roman şi în cel bizantin. Biserica a admis această dispoziţie şi a înţeles să

formuleze regula, că în timpul unui an de zile, anul de doliu, nu se poate săvârşi

cununia văduvei cu altă persoană. Este dispensată soţia unui trădător de ţară, a

unui fugar, a unui criminal. Codul civil român prevede 10 luni de doliu pe care

trebuie să le respecte văduva. Aceasta, pentru a preveni o eventuală naştere

posterioară primei căsătorii.

Un copil născut la 11 sau 12 luni de la decesul soţului legitim atrage după

sine bănuiala de desfrânare asupra soţiei. Soţul, din punct de vedere civil, nu

are obligaţia de a respecta un an sau 10 luni de doliu. 41

II.2.2.9. Serviciu militar. Biserica a privit la început acest impediment

din motivul că, potrivit învăţăturii ei, cel care voieşte să contracteze o căsătorie,

nu trebuie să fie legat de obligaţii care ar putea tulbura viaţa conjugală.

În prezent socotim că acest impediment bazat pe anumite concepţii

depăşite asupra serviciului militar, nu mai este îndreptăţit, cu atât mai mult cu

cât nu se întemeiază pe un canon cât şi datorită faptului că satisfacerea

serviciului militar nu mai este o îndatorire obligatorie, rămânând numai

benevolă, ca atare urmează să fie desfiinţat.42

II.2.2.10. Lipsa vestirilor(strigărilor). Atât legislaţia bisericească, cât

şi cele civile prescriu strigările înainte de oficierea căsătoriei. Lipsa lor

constituie un impediment la căsătorie, atât în legislaţiile civile cât şi în

legislaţia bisericească.

II.2.2.11. Lipsa actelor necesare pentru căsătorie. Ca şi strigările,

este necesară, pentru contractarea căsătoriei, prezentarea tuturor actelor

respective, cerute pentru căsătorie, cum sunt la căsătoria civilă: actul de

naştere, dispensele obţinute, dacă este cazul, dovada desfacerii unei căsătorii

41 Pr. Traian Costea, art.cit., p.106.42 Pr. Dr. Gheorghe Soare, art.cit., p.581.

29

anterioare, etc.; iar pentru binecuvântarea religioasă, actul de căsătorie civilă şi

dispensa respectivă dacă este cazul, de la episcopul respectiv.

Biserica, în acord cu dispoziţiile legislaţiei civile, socoteşte că lipsa

actelor necesare pentru căsătorie constituie un impediment la celebrarea

căsătoriei.

II.3. Impedimente relative.

II.3.1. Rudenia-impediment relativ la cununie

De menţionat că, Codul familiei, cunoaşte numai rudenia de sânge sau

firească, rudenia adopţiunii sau a înfierii şi starea de tutorat.

II.3.1.1. Rudenia spirituală. Şi aceasta are mai multe forme, precum cea

întemeiată pe actul asistării sau ţinerii la Botez, dar şi alta întemeiată pe actul

asistării la cununie.

II.3.1.1.1. Cea întemeiată pe actul ţinerii la Botez. A fost socotită iniţial

ca formând impediment la căsătorie, numai între naşi şi fini, adică în gradul

întâi (C—E). Această rânduiala s-a impus prin obicei şi apoi a fost consacrată

printr-o lege din anul 530 a împăratului Justinian.

Mai târziu, prin canonul 53 al sinodului VI ecumenic (trulan) s-a extins

impedimentul acestei înrudiri până la gradul doi, pe motivul că «rudenia

religioasă este mai presus decât legătura cea după trup», specificându-se în

termeni cât se poate de clari că este interzisă căsătoria între naş (C) şi mama

finului (B), şi că, în cazul când s-ar încheia o asemenea căsătorie, ea trebuie să

fie despărţită, iar cei ce o încheiaseră să fie supuşi epitimiilor pentru desfrânaţi.

În aplicarea acestei dispoziţii a canonului 53 a sinodului VI ecumenic s-au

produs numeroase abuzuri, ea fiind folosită nu o singură dată la determinarea

divorţului dintre unii soţi, prin faptul că soţul (A) fiind de obicei instruit asupra

cuprinsului canonului 53 al sinodului VI ecumenic, îşi ţinea cu premeditare

propriul său fiu (C) la Sfântul Botez, după care urma aplicarea prevederilor

canonului, care dispune despărţirea celor doi soţi din pricină că au devenit

rude religioase de gradul doi, în care este interzisă convieţuirea, soţii înşişi

fiind supuşi epitimiilor pentru desfrânare.43Cât priveşte modul de argumentare

folosit în acest canon pentru a se justifica extinderea impedimentului rudeniei

43 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Rudenia ca piedică la căsătorie şi cununie , „Studii Teologice”, XLIV (1992), nr.1-2, p.25.

30

religioase până la gradul doi, este de observat că el trebuie privit şi socotit ca o

formulă menită să impresioneze, dar care nu se potriveşte de fapt la realităţile

la care se referă în cazul concret. Căci dacă este adevărat că cele spirituale sau

religioase sunt superioare celor trupeşti sau materiale, în general, apoi nu este

nicidecum adevărat că pornind de la această deosebire o putem aplica şi la

raportul dintre înrudirea religioasă şi cea fizică pentru că este evident că

înrudirea de sânge stabileşte un raport de intimitate mai strânsă între cei, legaţi

prin această înrudire şi că în acelaşi timp, raportul respectiv se simte mai viu,

mai puternic şi cu o rază de cuprindere mai mare a persoanelor astfel înrudite,

între care determină nu numai un raport de intimitate mai mare. De altfel,

dovada că în felul acesta trebuie înţeleasă formula folosită de canon, ne

oferă atât textul canonului însuşi, cât şi textul canonului următor, 54 al

sinodului VI ecumenic şi anume, textul canonului 53 al sinodului VI ecumenic,

pentru motivul că nu extinde impedimentul rudeniei religioase decât până la

gradul doi, iar textul canonului 54 al sinodului VI ecumenic, pentru că urmând

imediat după textul canonului 53 al sinodului VI ecumenic, şi ocupându-se tot

de rudenie ca impediment la căsătorie, prevede că înrudirea de sânge şi de

cuscrie, deci o înrudire fizică iar nu religioasă, constituie impediment la

căsătorie până în gradul patru inclusiv, pe linie colaterală, iar nu numai până în

gradul doi, ca înrudire religioasă socotită superioară şi mai importantă decât cea

fizică. Acelaşi lucru rezultă apoi şi din întreaga practică ca şi din în treaga

legislaţie ulterioară a Bisericii, privitoare la rudenia ca impediment la căsătorie.

Ca urmare, cu toate că Vasilicalele au extins până în gradul trei, în toate

cazurile (D—G), impedimentul rudeniei religioase întemeiată pe actul ţinerii la

botez (Vasil. 27, 5, 14), totuşi, în mod practic acest fel de rudenie s-a impus ca

formând un impediment la căsătorie, numai până în gradul doi, în toate cazurile

şi foarte rar până în gradul trei, în care, pe bază de obicei sau de practică s-a

statornicit rânduiala că se poate obţine dispensă, pe când în gradul unu şi doi nu

se poate cere şi nici nu se poate obţine dispensă, ţinându-se în această privinţă

la cele hotărâte prin canonul 53 al sinodului VI ecumenic. 44

Ulterior, pe cale de obicei, s-a extins impedimentul chiar până la gradul

şapte ca şi rudenia de sânge. Nu s-a generalizat însă. Nu există nici o hotărâre a

vreunui sinod în acest sens.

44 Ibidem, p.26.

31

II.3.1.1.2. Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la cununie.

Cât priveşte al doilea fel de înrudire religioasă, care se întemeiază pe actul

asistării la cununie, el nu este prevăzut în vechile rânduieli canonice ale

Bisericii, dar s-a impus pe cale de obicei, înrudirea aceasta fiind asimilată cu

aceea care se naşte din actul ţinerii la botez, şi stabilindu-se ca atare, că, şi,

acest fel de înrudire, constituie ca şi cel dintâi, un impediment la căsătorie,

până la gradul trei (B—G) inclusiv în toate cazurile, cu posibilitatea acordării

de dispensă în gradul trei. Acestui obicei îi dă expresie şi glava 198 din Pravila

cea Mare de la Târgovişte (1652), care extinde impedimentul chiar până în

gradul patru (B—I). Această rânduială însă nu s-a observat în mod practic

decât arareori şi ea a căzut în desuetudine nesocotindu-se nici în cazul năşiei de

la botez, nici în acela al năşiei de la cununie, că impedimentul acestor înrudiri

ar trebui să depăşească gradul trei sau cel mult gradul patru de rudenie.

Precum s-a mai amintit, acest al doilea fel de înrudire religioasă nu a

rămas însă în practică tuturor Bisericilor ortodoxe locale, ci numai în practica

generală a Bisericii Ortodoxe Române şi a celei ortodoxe sârbe, pe când în alte

Biserici ea reprezintă doar o practică parţială, restrânsă la unele regiuni, cum

este cazul în Biserica bulgară.

II.3.1.2.Rudenia morală. Cel mai simplu fel de înrudire morală, care

constituie numai într-un singur grad impediment la căsătorie, este înrudirea care

se naşte din actul tutelei.

II.3.1.2.1.Tutela. Aceasta constituie impediment la căsătorie numai între

tutore (A) şi persoana aflată sub tutelă (B) bineînţeles dacă una din ele este de

sexul feminin şi cealaltă de genul masculin, însă numai pentru durata tutelei. 45

Această regulă trebuie înţeleasă însă şi aplicată în funcţie de exis tenţa sau

inexistenţa altor eventuale înrudiri care ar putea să existe între tutor şi tutelată,

în mod independent de tutelă şi adică vreo înrudire religioasă, vreo altă înrudire

morală sau vreo înrudire de sânge ori de cuscrie.

II.3.1.2.2. Rudenia din adopţie. Dacă adopţia produsă printr-un act al

autorităţii civile primeşte binecuvântarea Bisericii, acest fapt se asimilează cu

rudenia spirituală.

45 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II,Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 79.

32

La această rudenie, după novela 24 a lui Leon Filosoful, impedimentul era

până în gradul doi inclusiv.

Unii canonişti dând o interpretare mai largă canonului 53 trulan, extind

impedimentul acesta până la gradul al şaptelea. Pidalionul opreşte căsătoria în

aceste cazuri până la gradul patru inclusiv.

Practica bisericească s-a ţinut de interpretarea strictă a canonului 53 trulan

şi anume a socotit ca impediment această rudenie până în gradul doi inclusiv.

În privinţa impedimentului provenit din această rudenie este bine să se

păstreze concordanţa între dispoziţiile Bisericii şi cele ale legislaţiilor civile,

socotind impedimentul până la gradul doi.46

II.3.1.3.Rudenia fizică, este socotită de asemenea un impediment şi se

împarte în două:rudenia de sânge şi cea cuscriei.

II.3.1.3.1. Rudenia de sânge sau firească. Potrivit prevederilor arti-

colului 6 Codul familiei «este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă,

precum şi între cele în linie colaterală până în gradul al patrulea inclusiv»,

adică : pe de o parte, pe linie directă, între tată şi fiică (B—C), între mamă şi

fiu (F— G.), bunic şi nepoată (A—C), bunică şi nepot (E—G), străbunic şi stră-

nepoată (A—D), străbunică şi strănepot (E—H) ş.a.; pe de altă parte, pe linie

colaterală între frate şi soră (G—C) (fără deosebire după cum ei sunt frate bun

şi soră bună) (C—G) ori numai consancvini (J—C) sau uterini (G—I), unchi şi

nepoată (G—D), mătuşă şi nepot (C—H), verişori primari (D—H).

Impedimentul rudeniei de sânge care se opune căsătoriei între rudele

apropiate este cunoscut din cele mai vechi timpuri. El s-a impus în vederea

asigurării unei descendenţe sănătoase, ca şi pentru considerente de moralitate a

relaţiilor de familie. De aceea, încălcarea impedimentului rezultat din

rudenia de sânge este sancţionată atât cu nulitatea căsătoriei, cât şi cu

incriminarea ca infracţiune de incest a relaţiilor sexuale dintre rudele în linie

dreaptă şi dintre fraţi şi surori în linie colaterală.

Potrivit prevederilor articolului 6 alineatul 2, din Codul familiei, pentru

unele motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria între rudele de sânge pe

linie colaterală (verişorii primari), de către Consiliul popular al judeţului

respectiv, prin decizie motivată (a se vedea şi Decret. 278/1980).

46 Pr. Dr. Gheorghe Soare, art.cit., p.586.

33

Impedimentul provenit din rudenia de sânge se referă atât la rudenia din

căsătorie, cât şi la rudenia din afara căsătoriei, stabilită conform legii, în ce

priveşte însă rudenia din afara căsătoriei nestabilită legal, adică rudenia de fapt,

deşi legea nu prevede, în doctrina juridică s-a impus însă interpretarea opusă,

potrivit căreia, «rudenia din afara căsătoriei constituie impediment la căsătorie

prin faptul legăturii de sânge, şi nu după cum a fost sau n-a fost legal stabilită»

De precizat, la fel, că în conformitate cu articolul 79, alineatul 2, Codul

familiei, impedimentul la căsătorie rezultând din rudenia de sânge, persistă şi

între înfiat şi rudele sale de sânge, chiar şi în cazul înfierii cu efecte depline de

filiaţie firească, deşi înfiatul iese complet din familia sa firească şi intră în

aceea a înfietorului.

II.3.1.3.2. Cuscria, afinitatea sau alianţa. Este rudenia ce se stabileşte

intre doua sau mai multe persoane prin actul fizic al căsătoriei. Se socoteşte

cuscrie de felul întâi, sau de un neam, rudenia ce se creează între un soţ cu

consângenii celuilalt soţ; cuscrie de felul doi, sau de doua neamuri, legătura de

rudenie dintre consângenii unui soţ cu consângenii celuilalt soţ şi cuscrie de

felul al treilea, sau de trei neamuri, legătura de rudenie dintre încuscriţii unui

soţ dintr-o prima căsătorie cu încuscriţii lui din o a doua căsătorie, sau între

încuscriţii unui soţ dintr-o familie de mijloc cu încuscriţii unei alte persoane din

aceeaşi familie de mijloc. Asemenea cuscrie de felul al treilea sau de trei

neamuri se realizează deci prin două căsătorii.47

 Soţii, formând o unitate, fiecare din ei devine pentru rudele celui lalt soţ

rudă (cuscru) în acelaşi grad în care acesta se găsea cu consângenii săi. Pentru

acest motiv cuscria de felul întâi constituie impediment la căsătorie în linie

directă la infinit şi în linie colaterală până la gradul al patrulea, ca şi la

consângenitate, în mod absolut, pentru gradul cinci şi şase putându-se obţine

dispensă. 

Cuscria de felul doi opreşte încheierea căsătoriei până la gradul patru

(canonul 19 apostolic, canonul 54 trulan, canonul 87 al Sfântului Vasile cel

Mare), iar cuscria de felul trei , pana la gradul doi.

 Codul Familiei nu prevede cuscria, în general, ca impediment la căsătorie.

S-ar putea întâmpla deci ca unii credincioşi care s-ar afla cuscri în grade oprite

47 http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html , 29.05.2007.

34

de Biserică să se fi căsătorit civil şi să fi solicitat binecuvântarea căsătoriei lor.

În asemenea cazuri, preotul este dator să nu treacă la săvârşirea Tainei Nunţii

înainte de a fi primit dezlegarea sau dispensa necesară de la episcopul său .

II.4. Impediment la cununie între acrivia canonică

şi iconomia bisericească.

Referitor la căsătoriile mixte, contractate între «ortodocşi şi ete rodocşi»,

şi între «ortodocşi şi necreştini sau necredincioşi», a doua Conferinţă

panortodoxă presinodală (3—12 septembrie 1982) a hotărât următoarele:

a)Căsătoria între ortodocşi şi eterodocşi este interzisă conform acriviei

canonice. Cu toate acestea ea poate fi oficiată cu pogorământ şi din dragoste

fată de om, cu condiţia expresă ca pruncii rezultaţi din această căsătorie să fie

botezaţi şi educaţi în Biserica Ortodoxă. Bisericile Ortodoxe locale pot să

decidă în privinţa aplicării iconomiei, în funcţie de cazurile determinate şi

ţinând seama şi de nevoile pastorale deosebite ; b) Căsătoria dintre ortodocşi şi

necreştini sau necredincioşi este categoric respinsă conform acriviei canonice.

Bisericile Ortodoxe locale pot totuşi hotărî, cu privire la această căsătorie, de a

aplica iconomia pastorală faţă de soţul ortodox, ţinând seama de necesităţile lor

pastorale specifice.48

După cum s-a putut constata, a doua Conferinţă panortodoxă presinodală a

prevăzut numai aplicarea iconomiei în soluţionarea problemei căsătoriilor

mixte, deşi, după caz, chestiunea căsătoriilor, care apare ca una dintre cele mai

delicate probleme care se pun în relaţiile interconfesionale sau interbisericeşti,

poate fi soluţionată fie pe calea acriviei, fie pe calea iconomiei. Desigur,

Biserica Ortodoxă va aplica acrivia doar în cazul în care există primejdia unui

prozelitism confesional care se manifestă şi prin intermediul căsătoriilor mixte.

Prin iconomie însă, Biserica Ortodoxă suplineşte prin lucrarea Sfântului Duh,

care sălăşluieşte într-însa, lipsa de har a celor care au primit Sfintele Taine în

mod valid. Deci, Biserica Ortodoxă poate valida — prin aplicarea iconomiei —

atât Botezul, cât şi Cununia eterodocşilor care solicită ajutorul ei. 49

48 Pr. Prof. Nicolae V. Dură, Căsătoriile mixte în lumina învăţăturii şi practicii canonice ortodoxe, „ Ortodoxia”, XL, (1988), nr.1, pp109-111.

49 Prof. Iorgu D. Ivan, Biserica creştină …, p.236.

35

II.5. Impedimentele la cununie în dialogul la nivel interortodox.

A doua Conferinţă Panortodoxă Presinodală

(Chambesy/Geneva, 3-12 septembrie 1982).

Între impedimentele la căsătoria, a doua Conferinţă panortodoxă Presinodală

(Chambesy, 3 — 12 septembrie 1982) a menţionat — în consens cu doctrina

canonică ortodoxă — rudenia de sânge, cuscria, rudenia spi rituală, căsătoria

nedesfăcută sau anulată, în mod irevocabil, a treia căsătorie, monahismul şi

hirotonia. În conformitate cu dispoziţia de principiu luată de această Conferinţă,

«căsătoria care nu a fost desfăcută sau anulată în mod irevocabil, şi a treia

căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru contractarea unei

căsătorii, potrivit tradiţiei canonice ortodoxe, care condamnă într-un mod

categoric bigamia şi a patra căsătorie».În egală măsură, «preoţia, indiferent care

din cele trei trepte ar fi, constituie, un impediment la căsătorie».

36

CAPITOLUL III

Căsătoriile mixte în tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe

III.1. Noţiuni introductive.

Problema căsătoriilor mixte nu este o noutate pentru Biserică. Ea s-a pus

încă de la începuturile vieţii creştine şi este mereu actuală, deoarece priveşte

unul din aspectele cele mai importante ale vieţii şi anume familia care se

întemeiază pe dragoste. Căsătoriile mixte (matrimonia mixta) au fost o realitate

cu care Biserica s-a confruntat chiar din epoca apostolică, căci unii dintre

membrii ei, recrutaţi dintre iudei şi păgâni încheiau căsătorii legale din punct de

vedere al legislaţiei civile, cu necreştini. În acelaşi timp exista şi situaţia în care

unul dintre soţii păgâni se convertea la creştinism, ceea ce aducea după sine

întrebarea firească dacă ei trebuie să mai rămână în legătura conjugală deja

creată sau existentă.

 Care a fost atitudinea Bisericii fată de aceste două situaţii? La această

întrebare răspunde foarte precis Sfântul Apostol Pavel, care, scriind

corintenilor, arată că, privitor la căsătoriile dintre creştini şi păgâni, acestea

sunt interzise de-a dreptul. În această privinţă, el spune categoric: "Nu vă

înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu

fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este

între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?" (II

Corinteni 6, 14). Referitor la cel de-al doilea aspect, Sfântul Apostol Pavel

arăta că, în cazul căsătoriilor mixte, care se creează prin convertirea unuia

dintre soţii necreştini la religia creştină, acestea sunt admise. 50

În această situaţie el recomanda ca partea convertită, deci credincioasă

(soţ şi soţie) să locuiască cu cea neconvertită, în speranţa că şi aceasta se va

converti sau se va sfinţi prin împreună-vietuirea lor. Iată ce spunea el în această

privinţă: "Dacă un frate are o femeie necredincioasă şi ea voieşte să vieţuiască

cu el, să nu o lase. Şi femeia, dacă are bărbat necredincios şi el voieşte să

50 Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Congresul Naţional. Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, România-Bucureşti-Palatul Patriarhiei, 25-27 sept. 2001 ,pp44-45.

37

locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte

prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul

credincios" (I Corinteni 7, 12-14). Aşadar, pentru motive misionare majore,

acest fel de căsătorii au fost admise la începutul creştinismului. Când însă, în

viata Bisericii şi-au făcut apariţia învăţăturile greşite, ereziile şi schismele şi

orice fel de abatere sau rătăcire de la rânduiala şi vieţuirea creştină adevărată,

Biserica a devenit mai prudentă, din respect fată de credinţă, şi a interzis

comuniunea în cadrul familiei cu cei care nu vieţuiau după buna rânduială. Aşa

se face că atât legea bisericească nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei

sau cutumă, ca şi legea scrisă, adică sfintele canoane, au interzis căsătoriile

creştinilor ortodocşi cu necreştinii şi cu ereticii de tot felul, ca şi cu

schismaticii. Mai mult, ea a obligat atât pe necreştini, cât şi pe eretici şi

schismatici ca, înainte de a încheia căsătoria cu creştinii ortodocşi, să treacă la

dreapta-credinţa, primii prin Botez şi Mirungere, ceilalţi numai prin Mirungere,

în urma mărturisirii dreptei credinţe, când au avut Botezul săvârşit valid, adică

în numele Sfintei Treimi.

III.2. Căsătoriile mixte în tradiţia canonică ortodoxă

şi impedimentele lor.

Biserica a impus şi obligativitatea botezării şi educării copiilor rezultaţi

din asemenea căsătorii în dreapta credinţă 51. În această privinţă canoanele sunt

categorice. Vom cita pentru edificare canonul 72 al Sinodului Trulan, de la

Constantinopol din 692: Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin

căsătorie), cu femeia eretică, nici femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie)

cu un bărbat eretic, ci de s-ar vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către

vreunul dintre soţi, căsătoria (însoţirea nelegitimă) să se dezlege; căci nu se

cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici ca oaia să se împerecheze cu

lupul şi nici părtaşii lui Hristos soarta (ceata) păcătoşilor, iar dacă cineva ar

călca cele orânduite de noi, să se afurisească. Iar dacă oarecare, găsindu-se încă

în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor s-au legat

întraolalată, prin căsătorie legiuită şi apoi unul dintre ei, alergând bine, a

51 Pr. Prof. Liviu STAN, Casatoriile mixte şi…, „Studii Teologice”, XX, (1968), nr. 7-8, p. 487-498.

38

alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut de legătura sărăciei,

nealergând (nedorind) să vadă razele dumnezeieşti, dacă soţia cea necredin-

cioasă socoteşte că este bine (consimte) să vieţuiască cu soţul credincios sau

credincioasă, să fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: Căci bărbatul

necredincios se sfinţeşte prin femeie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin

bărbat (I Corinteni VII, 14).52

Din canon se vede limpede că orice căsătorie cu necreştinii sau ereticii era

interzisă. Numai cele rezultate din unirea păgânilor sau necreştinilor, dintre

care unul se convertea la creştinism erau îngăduite în virtutea principiului şi

îndemnului paulin, cunoscut în drept cu denumirea privilegiu paulin, ca soţul şi

soţia rămaşi necreştini se sfinţesc prin soţul şi soţia deveniţi creştini. În acelaşi

spirit, canonul 21 al Sinodului local din Cartagina interzice copiilor clericilor să

se căsătorească cu păgâni sau eretici, ca şi canonul 31 al aceluiaşi sinod care

face precizarea că aceste căsătorii sunt interzise în principiu, dar îngăduite

numai cu condiţia ca partea neortodoxă să treacă la Ortodoxie.

Pe baza hotărârilor fixate de canoane, Bisericile Ortodoxe şi deci şi

Biserica Ortodoxa Romană nu au admis şi nu admit oficial şi legal, nici în

prezent căsătoriile mixte, decât în condiţiile fixate în normele disciplinare

menţionate şi obligatorii în toată Ortodoxia. Ele au fost aplicate cu acrivie sau

rigurozitate mai ales în cazurile în care, prin căsătoriile mixte s-a urmărit şi a

realizat şi o acţiune de prozelitism. Spiritul şi obligativitatea prevederilor

canonice, sprijinite şi întărite şi de autoritatea de Stat a Imperiului Bizantin, s-

au reflectat şi în legislaţia fiecărei Biserici ortodoxe şi în atitudinile unitare fată

de căsătoriile mixte. Cât priveşte Biserica Ortodoxa Romană, acestea sunt clar

exprimate în legiuirile sale. Astfel, în Regulamentul de procedură al instanţelor

disciplinare şi de judecata ale Bisericii Ortodoxe Române, articolul 47, se

precizează următoarele: Clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei

decât între ortodocşi, asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi,

înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalităţile de trecere la Ortodoxie.

Preoţii care se vor abate de la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisirea la

sfânta mănăstire, până la transferare, afară de cazul când au avut dezlegarea

chiriarhului.

52 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe….., p.138-139.

39

Aceasta este deci poziţia oficială a Bisericii noastre, pe care preoţii trebuie

să o respecte. Singura observaţie, care se poate face în legătura cu dispoziţiile

canonice şi poziţia Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte este aceea că,

din punct de vedere doctrinar sau haric, preotul ar putea săvârşi cununia unui

creştin cu o creştină care aparţine oricărei confesiuni creştine în cadrul căreia se

săvârşeşte valid Taina Sfântului Botez, care creează starea harică necesară

primirii celorlalte Sfinte Taine. De asemenea, între creştinii neortodocşi cu

creştine ortodoxe. Ba, mai mult, preotul ortodox poate administra Taina

Cununiei chiar creştinilor de orice confesiune care sunt botezaţi valid, chiar

neortodocşi, daca i s-ar cere. Cum însă legislaţia canonică şi cea proprie

Bisericii noastre cer ca preotul să nu săvârşească Taina Nuntii celor de altă

confesiune sau dintre ortodocşi şi neortodocşi, decât cu condiţia ca aceasta din

urmă să îndeplinească formalităţile şi ritualul trecerii la Ortodoxie, această

legislaţie trebuie respectată. Astfel, preotul este pasibil de pedeapsă. Dacă, însă,

în această privinţă există o dezlegare sau dispensă dată de chiriarhul locului,

aceasta primează.53

Poziţia Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte constituie şi tema de

discutat la Sfântul şi Marele Sinod Ortodox care urmează să se ţină. În vedera

unei hotărâri sinodale, conferinţa a doua presinodala de la Chambesy din 3- 12

septembrie 1982 a ajuns la următoarele puncte de vedere care urmează a fi

propuse aprobării sinodului. Căsătoria între ortodocşi şi eterodocşi este

interzisă conform acriviei canonice. Cu toate acestea, ea poate fi oficiată cu

pogorământ şi din dragoste fată de om, cu condiţia expresă ca pruncii rezultaţi

din această căsătorie să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Ortodoxă. Bisericile

ortodoxe locale pot totuşi lua hotărâri cu privire la aceste căsătorii de a aplica

iconomia pastorală fată de soţul ortodox, ţinând cont de necesităţile lor

pastorale specifice.54

După rânduiala canonică şi practică a Bisericii Ortodoxe, ca şi conform

celor stabilite de a doua conferinţă presinodală panortodoxă, problema

căsătoriilor mixte se poate rezolva fie pe cale acriviei canonice, fie pe cea a

iconomiei. Este de la sine înţeles că Biserica Ortodoxa va aplica acrivia numai

în cazul în care există primejdia unui prozelitism confesional care se poate

53 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Neculă, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galati, 2001, p. 319-324

54 Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit., p. 103.

40

exercita şi prin căsătoriile mixte. Ea este însă deschisă iconomiei, căci nu poate

închide nimănui uşa mântuirii, suplinind prin aplicarea ei “lipsa de har a celor

care au primit Sfintele Taine în mod valabil 55. În acest caz, Biserica Ortodoxă

poate valida atât Botezul cât şi cununia eterodocşilor care solicită ajutorul ei.

Poziţia Bisericii Romano-catolice faţă de căsătoriile mixte a fost

reglementată abia la Sinodul de la Trident, în anul 1563, când s-a luat o

hotărâre formală şi general valabilă care interzicea încheierea căsătoriei

catolicilor cu necatolicii în alt chip decât după rânduielile Bisericii Romane,

care impunea obligatoriu oficierea căsătoriei de către preotul catolic, precum şi

botezarea şi educarea copiilor în credinţa catolică. Această hotărâre s-a

schimbat şi a evoluat între timp. Aşa de pildă, după 1648, Biserica Romano-

catolică a interzis căsătoriile între catolici şi protestanţi, dar la 1696, aceasta

permitea căsătoria protestanţilor cu catolicii, având în vedere la încheierea

acesteia doar paritatea botezului, nu a credinţei. Această atitudine faţă de

protestanţi, ca şi cea faţă de “greci”, adică faţă de ortodocşi, care era la început

mai îngăduitoare, s-au schimbat în secolul al XVIII-lea, când Biserica Romano-

catolica a impus două condiţii pentru încheierea căsătoriei necatolicilor cu

catolicii şi anume: 1. Că soţul necatolic nu-l va stânjeni pe soţul catolic în

credinţa sa; 2. Că el consimte să fie botezaţi şi crescuţi în credinţa catolică toţi

copiii care ar rezulta din căsătoria cu un catolic. În 1748, Papa Benedict al

XIV-lea a interzis căsătoriile mixte, socotindu-le un sacrilegiu prin care s-ar

practica communio in sacris cu necatolicii, ceea ce este cu desăvârşire interzis,

iar în anul 1781 împăratul Austriei, Josef al II-lea, a modificat hotărârea mai

veche, stabilind ca numai când tatăl este catolic copiii trebuie să fie educati toţi

în religia catolică, iar dacă tatăl este necatolic, copiii să urmeze după sex religia

părinţilor, adică băieţii religia tatălui, iar fetele pe cea a mamelor. De la

începutul secolului al XIX-lea, atitudinea Bisericii Romano-catolice a oscilat

între rigorism şi îngăduinţă. Abia în 1916 Codex Juris Canonici a impus

obligaţia ambilor soţi de a-şi boteza şi educa copiii născuţi din căsătoriile mixte

în credinţa romano-catolică, cât şi obligaţia soţului de a stărui pentru

convertirea la catolicism a soţului necatolic, ca şi aceea a soţului necatolic de a

nu-l stânjeni pe soţul catolic în practica liberă a credinţei sale (canoanele 1060-

1065). Ultimele hotărâri privitoare la căsătoriile mixte au fost luate de

55 Pr. Prof. Liviu Stan, Căsătoriile mixte şi…..,p.494.

41

Conciliul al II-lea de la Vatican, care au fost cuprinse şi în Noul Cod canonic

romano-catolic, intrat în vigoare din ianuarie 1983 (canonul 1125). Hotărârea

Conciliului II Vatican a fost că aceste căsătorii se pot încheia fără dispense

între catolicii orientali şi necatolicii orientali, cu condiţia respectării a două

condiţii esenţiale: 1. Obligaţia soţului catolic să facă tot ceea ce-i stă în putinţă

spre a-l converti pe sorul necatolic la credinţa catolică; 2. Obligaţia în scris a

ambilor soţi sau măcar verbal dar solemn la botezarea şi educarea religioasă

catolică a viitorilor copii. Singurul element nou este acela că se admite

intercomuniunea cu ortodocşii în problema căsătoriilor mixte, în sensul că se

permite ca, în cazul unei asemenea căsătorii serviciul cununiei să fie oficiat în

biserica ortodoxă de către un preot ortodox 56, însă numai dacă acest lucru îl va

găsi potrivit episcopul catolic competent.

Prin aceste măsuri Biserica Romano-catolica nu a schimbat aproape nimic

din atitudinea sau poziţia mai veche. Şi aceasta pentru faptul că întrucât

căsătoria după actuala doctrină catolică nu se săvârşeşte de către preotul

slujitor, ci de către înseşi persoanele care se căsătoresc, prin pronunţarea

consimţământului lor în fata martorilor, este evident că aceşti martori, dacă pot

fi nişte simpli aici, pot fi cu atât mai vârtos şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe,

căci, prin îngăduirea oficierii de către aceştia a căsătoriei unui catolic şi a unui

necatolic, nu se recunoaşte că ei le-ar administra respectivilor Taina Cununiei,

ci doar că fac simplul oficiu de martori calificaţi, prin profesiunea şi prin

garanţia lor morală şi religioasă.

În ceea ce priveşte Bisericile protestante, inclusiv Biserica Anglicană ca şi

cea Veche catolică, acestea nu au adoptat nici una dintre aceste atitudini

obstructive sau intolerante în problema căsătoriilor mixte, ci au acceptat şi

acceptă ca valide căsătoriile oficiate după rânduielile catolice şi, de asemenea,

au oficiat şi oficiază fără nici o dificultate orice căsătorie mixtă între creştinii

socotiţi botezaţi valid.

În urma prezentării acestei situaţii a căsătoriilor mixte, conform

legislaţiilor bisericeşti, proprii fiecărei confesiuni, ne dăm seama că, pe de o

parte avem de-a face cu un cadru legal juridic, care încearcă să reglementeze

cât se poate de strâns această problemă, mergând până a face aproape

imposibile căsătoriile mixte, iar pe de alta parte, ne izbim de realitatea concretă

56 Ibidem, p488.

42

a existentei căsătoriilor mixte. Datorită liberei circulaţii, condiţiilor noi de

viaţă, emancipării sub toate aspectele, la acest început de secol şi de mileniu,

căsătoriile mixte devin tot mai frecvente. Ele se efectuează sau se încheie atât

între creştinii de diferite confesiuni, cât şi între creştini şi necreştini:

mahomedani, evrei, budişti, hinduişti, brahmani şi alţii. Aceste căsătorii sunt

uşurate în încheierea lor şi de legislaţiile multor state care nu consideră

impediment la căsătorie deosebirea de religie sau confesiune şi prin urmare nu

le interzice. În condiţiile în care trăim la acest început de mileniu, ele nu mai

pot fi evitate, nefiind oprite de legislaţia civilă, iar pe de alta parte luând în

considerare îngăduinţa Sfântului Apostol Pavel ca soţul care s-a încreştinat să

rămână în căsătorie cu soţul cu care se căsătorise înainte de a se încreştina, dacă

acesta consimte cu această situaţie57.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că, bazându-se pe dragoste

reciprocă şi respect, ele trebuie îngăduite şi respectate. Odată încheiate, ele

aduc după sine implicaţii şi urmări ecumenice şi pastorale.

Sub raport ecumenic, căsătoriile acestea pot servi ca liant între membrii

diferitelor confesiuni, evidenţiind posibilitatea convieţuirii creştinilor de

credinţe diferite, în pace, respect şi armonie. Ele pot servi ca model pentru ceea

ce ar însemna lucrarea ecumenică de respect, apreciere şi dragoste între

diferitele confesiuni creştine sau între creştini şi necreştini.

Aplicând mai mult principiul iconomiei putem să îndulcim dispoziţiile

legale privitoare la căsătoriile mixte, lăsând loc dragostei creştine care ne cere

să iubim pe oamenii de toate stările sau toate credinţele. Când ele nu urmăresc

un scop prozelitist, pot fi îngăduite, aşa cum şi în lucrarea ecumenistă nu se

admite prozelitismul. Privită în această perspectivă, problema căsătoriei mixte

apare ca una din cele mai delicate situaţii care se pun şi cer să fie rezolvate în

relaţiile interconfesionale sau interbisericeşti şi care pot fi soluţionate după caz,

prin acrivie sau iconomie. Având în vedere că prin lucrarea desfăşurată astăzi în

spirit ecumenic în întreaga lume creştină, de cunoaştere, apropiere şi unire între

creştini s-au creat condiţii noi care îmbunătăţesc relaţiile interconfesionale şi

interbisericeşti, se impune ca în acest spirit ecumenist, care este o lucrare a

Duhului Sfânt, să lăsam loc mai mult iconomiei. Respectând credinţa fiecăruia,

căsătoriile mixte ne pot servi ca model.

57 Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria….., „B.O.R”, CI, (1983), nr.9-10 ,p.321.

43

Sub aspect pastoral, ele creează o grijă deosebită pentru pastorii de suflete

care trebuie să-i cerceteze pe cei care aparţin de Bisericile lor, veghind la

păstrarea rânduielilor bisericeşti, a practicilor de cult şi tradiţiilor proprii

fiecărei confesiuni. În acest sens trebuie cultivată grija pentru respectul faţă de

credinţa celuilalt, toleranţa, care este o condiţie necesară convieţuirii, şi

dragostea ca bază a întemeierii oricărei familii. Libertatea fiecăruia din soţi de

a merge la locaşul de cult al confesiunii sau credinţei lui, de a-şi respecta

sărbătorile şi de a-şi îndeplini datoriile fată de suflet sunt obiective de urmărit

în viata partenerilor căsătoriilor mixte. Fiecare păstor de suflete se va feri să

creeze sau să cultive sentimente de dispreţ, ură sau respingere în sufletele

soţilor din căsătoriile mixte, atât faţă de religia celuilalt, cât şi faţă de persoana

sa. De aceea, şi sub aspectul pastoral aceste familii creează probleme delicate

care însă pot fi rezolvate numai în spiritul toleranţei şi iubirii creştine.

Atâta timp cât prin aceste căsătorii şi familii nu se urmăresc alte scopuri

decât materializarea dragostei dintre doi parteneri, ele pot fi admise şi ocrotite

sau păstorite cu grijă deosebită, lăsând loc fiecăruia de a-şi manifesta dragostea,

libertatea şi credinţa.

Tradiţia apostolică a lui Ipolit prevede obligaţia ca soţii să se căsătorească,

adică să încheie o căsătorie legală atât din punct de vedere civil, cât şi din punct

de vedere bisericesc. Dar, căsătoria creştină nu este numai o instituţie juridică,

ci, îndeosebi o realitate sacramentală. Instituţia matrimonială nu poate fi în

întreaga ei dimensiune ontologică dacă ne limităm numai la examinarea şi

expunerea legislaţiei matrimoniale aşa cum se întâmplă în Biserica Romano-

catolică. De altfel, de abia de la începutul secolului al XII-lea, sub influenţa

dreptului civil apare expresia de contract pentru căsătorie, expresie noţională

care va fi consacrată la Sinodul tridentin şi reluată de Codul canonic din anul

1917. Preocuparea constantă a Bisericii Ortodoxe de a păstra rânduiala şi

tradiţia apostolică este învederată şi de faptul că, cei care sunt bine instruiţi

păstrează Tradiţia care s-a transmis până în prezent. 58 Ierarhii Bisericii

Ortodoxe sunt asistaţi de Duhul Sfânt pentru ca ei să ştie cum trebuie să înveţe

şi să păzească această Tradiţie şi în privinţa contractării căsătoriilor mixte.

Această realitate a fost adeverită şi de hotărârea celei de a II-a Conferinţe

panortodoxe presinodale (3—12 septembrie 1982), privind impedimentele la că -

58 Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit., pp.98-99.

44

sătorie, care au fost stabilite în deplină conformitate cu doctrina şi tradiţia

canonică a Bisericii Ortodoxe.

Aceeaşi Tradiţie apostolică a Sfântului Ipolit ne adevereşte că cei care au

căzut în erezie, fie chiar şi din neştiinţă, pierd harul Duhului Sfânt. Cei care au

primit însă Tradiţia apostolică transmisă de cei vechi, cu recunoştinţă şi dreaptă

credinţă, vor contribui la edificarea Bisericii, şi la mântuirea credincioşilor.

Aşadar, cei care urmează şi păstrează Tradiţia apostolică vor contribui la

refacerea unităţii creştine şi nu vor putea fi induşi în eroare de nici un ereziarh,

fiindcă, de aceea — conchide aceeaşi Tradiţie apostolică — au apărut

numeroase erezii, întrucât unii dintre întâistătători nu au învăţat potrivit

rânduielii apostolice, ci după cum le-a plăcut lor.

Contractarea unei căsătorii mixte poate fi lovită de numeroase im-

pedimente, ca de exemplu, deosebirea de religie, căderea în erezie a unui soţ,

hirotonia, voturile monahale, căsătoria existentă, căsătoria a patra, etc. Toate

aceste impedimente lovesc însăşi esenţa cununiei.

Unul dintre elementele fundamentale ale căsătoriei rămâne unitatea soţilor

în convingerile şi actele lor religioase, identitate în religia lor, şi într-un sens

mai larg a concepţiilor lor despre lume şi religie. De aceea, ortodocşii au

considerat întotdeauna că deosebirea de religie constituie un impediment

indispensabil, întrucât între soţii de credinţă deosebită nu se poate niciodată

materializa idealul căsătoriei creştine.

Canonul 72 al sinodului Trulan hotărăşte că dacă un ortodox se împreună

cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare şi căsătoria să fie nelegiuită, să se

desfacă, iar de vor stărui în această căsătorie să se afurisească. 59

Existenţa unei căsătorii anterioare constituie impediment absolut

pentru contractarea unei astfel de căsătorii, în cazul existenţei unei că sătorii

anterioare, atât pentru soţul ortodox, cât şi pentru cel de altă cre dinţă, este

necesară, desfacerea—în prealabil—a căsătoriei anterioare,civilă şi religioasă.

Pentru soţul ortodox, desfacerea căsătoriei religioase anterioare este o condiţie

sine qua non pentru primirea, cu epitimie, a Sfintei Taine a Cununiei după

rânduiala prevăzută pentru a doua sau a treia căsătorie. În spiritul doctrinei

canonice ortodoxe şi a vechilor legiuiri româneşti, nu este nevoie de o a doua

căsătorie religioasă şi civilă, cât timp primele nu vor fi fost anulate, căci

59 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe…..., p.440.

45

căsătoria religioasă şi civilă în acest caz sunt valabile şi dacă unul din soţi sau

ambii soţi păşesc la a doua căsătorie religioasă şi civilă sau numai civilă, cu

alte persoane, ei comit un adulter deşi ar invoca în sprijinul lor o hotărâre de

despărţire judecătorească sau bisericească, pentru motive determinate

sau prin consimţământ mutual. Într-adevăr, după învăţătura şi practica canonică

a Bisericii Ortodoxe, căsătoria a doua şi a treia este îngăduită numai cu anumite

epitimii, indiferent dacă cel în cauză a rămas văduv prin decesul soţului sau

prin divorţ. Dacă s-ar întâmpla însă ca unul din soţi să fie la prima căsătorie iar

celălalt la o a doua sau a treia căsătorie, li se va oficia Sfânta Taină a Cununiei

după rânduiala prevăzută pentru cei ce se căsătoresc a doua sau a treia oară, iar

nu după rânduiala primei căsătorii. De asemenea soţii care au mai fost căsătoriţi

religios (înainte de a li se oficia noua cununie) trebuie să obţină desface rea

căsătoriei religioase anterioare, care se aprobă numai dacă motivele pentru care

s-a aprobat divorţul sunt admise şi de Biserică pentru des facerea căsătoriei. În

consecinţă, doar după desfacerea căsătoriei religioase anterioare preotul

ortodox are îngăduinţa de a săvârşi Sfânta Taină a Cununiei — după rânduiala

stabilită de Biserică — soţilor care au mai fost cununaţi religios. Căsătoria

săvârşită fără a ţine seamă de această rânduiala canonică, este lovită de

nulitate, fiindcă soţii respectivi ar fi bigami din punct de vedere religios , iar

dacă bigamia nu este admisă nici din punct de vedere civil, cu atât mai puţin

poate fi îngăduită din punct de vedere religios.60Urmând această rânduială

canonică, Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare interzice

oficierea Tainei Căsătoriei, a doua oară, persoanelor divorţate numai de

instanţele civile, dacă nu va face proba că acele persoane au obţinut desface rea

primei căsătorii religioase din partea autorităţilor bisericeşti.. Cleri cul care va fi

oficiat o astfel de căsătorie — se prevede în textul artico lului 46 — se

pedepseşte cu pedeapsa transferării, iar căsătoria bisericească se va declara

nulă. De vor oficia mai mulţi preoţi, de orice treaptă, la o asemenea căsătorie,

tuturor li se va aplica aceeaşi pedeapsă.

Întrucât mediul familial din cadrul căsătoriilor mixte este prielnic

propagării prozelitismului în rândurile credincioşilor ortodocşi, este deci de

dorit ca preoţii Bisericii noastre să cunoască temeinic doctrina şi practica

canonică ortodoxă privind căsătoriile mixte şi să activeze în spirit ecumenic şi

60 Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit., pp.101-102.

46

cu tact pastoral pentru ca respectivii copii rezultaţi din asemenea căsătorii să fie

educaţi în spiritul învăţăturii credinţei ortodoxe.

După cum este îndeobşte cunoscut, ca o reacţie împotriva prozelitismului

confesional—catolic şi protestant—Biserica Ortodoxă a fost nevoită să ia

măsuri de nerecunoaştere a validităţii Tainelor săvârşite de preoţii acestor

confesiuni. În luarea unor asemenea măsuri, Biserica Ortodoxă a ţinut îndeosebi

seama de articulaţiile doctrinei romano-catolice privind raportul dintre har şi

jurisdicţie, dintre validitatea lucrărilor sfinte şi natura jurisdicţională a puterii

bisericeşti. Hotărârile Sinodului de la Moscova, din anul 1620, şi a celui din

Constantinopol, din anul 1756, de a nu recunoaşte nici măcar Botezul catolic,

trebuie deci înţelese în acest spirit de apărare al Ortodoxiei împotriva acţiunilor

prozelitiste desfăşurate de Biserica Romano-catolică în graniţele jurisdicţiei

teritoriale a unor Biserici Ortodoxe locale, şi de aplicare cu stricteţe a

canoanelor. Referitor la căsătoriile mixte, Sinodul întrunit la Moscova, în anul

1667, a precizat că trebuie să se aibă în vedere două aspecte: validitatea

Botezului creştinilor din alte denominaţiuni, şi să se facă o diferenţiere strictă

între eretici şi schismatici. Sinodul de la Moscova, întrunit în anul 1721, a

declarat că o căsătorie mixtă a unui ortodox cu o persoană de altă religie nu este

detestabilă şi impură în sine, şi Biserica primară a interzis o asemenea căsătorie

pentru a proteja pe credincios de prozelitismul necredinciosului sau de alt crez

dar, dacă există o asigurare reală şi temeinică împotriva acestuia, atunci

credinciosul se poate căsători fără ezitare cu necredinciosul sau persoana de

altă credinţă.61De pe această poziţie, adoptată din motive de iconomie, pentru

apărarea împotriva prozelitismului catolic, Biserica Ortodoxă în genere a privit

ca nevalidă şi cununia oficiată de protestanţi şi de alte confesiuni apusene, dar a

acceptat ca valide Tainele Bisericilor necalcedoniene, inclusiv pe aceea a Cunu -

niei. Din partea Bisericilor Vechi-orientale se poate vorbi de o reci procitate în

această privinţă. Unele dintre aceste Biserici au declarat — de curând — că nu

există obstacole pentru unirea lor, Bisericile lor, cu Bisericile Ortodoxe şi ipso

facto nici în privinţa recunoaşterii reciproce a căsătoriilor mixte.

Referitor la căsătoriile mixte, Codul canonic romano-catolic — intrat în

vigoare în ianuarie 1983 — marchează, fără îndoială, un vădit progres faţă de

cel din anul 1917, dar, reproducând aproape ad litteram motu proprio

61 Ibidem

47

«Matrimonia Mixta», din 31 martie 1970, noul cod întreţine o dureroasă

suspiciune. Căsătoria mixtă (catolică) este autorizată prin oficiul parohial al

locului, dar cu condiţia ca partea catolică să declare că va fi gata să

preîntâmpine pericolele abandonării credinţei şi că va permite în mod sincer de

a face totul ca toţi copiii să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Catolică (can.

1125, 1). Analizând legislaţia romano-catolică, editată până în anul 1967, pri -

vind căsătoriile mixte, canoistul L. Stan conchidea, cu îndreptăţire, că aceasta

n-a schimbat în fond nimic din atitudinea şi mentalitatea Curiei papale, întrucât

căsătoria după actuala doctrină catolică nu se săvârşeşte de către preotul

slujitor, ci de către înseşi persoanele care se căsătoresc, prin pronunţarea

consimţământului lor în faţa martorilor.

Chestiunea căsătoriilor mixte rămâne încă la ordinea zilei şi în Grecia,

de care depind, în mare măsură, înseşi relaţiile dintre ortodocşii şi catolicii din

această ţară. Pentru romano-catolicii din Grecia, ritualul cununiei—redactat în

anul 1969—rămâne orientativ şi directoriu în privinţa căsătoriilor mixte. Se

întrevăd totuşi şi perspective privind soluţionarea, în spirit ecumenic, a acestei

probleme spinoase, căsătoriile mixte. De exemplu, în cadrul dialogului teologic

ortodoxo-romano-catolic. Comisiile mixte din unele ţări au redactat texte şi în

privinţa căsătoriilor mixte între credincioşii ortodocşi şi romano-catolici.

Textul comun redactat de Comisia mixtă pentru dialogul local dintre cele două

Biserici — Ortodoxă şi Romano-catolică — din Elveţia precizează că cele două

părţi au putut constata că, pentru ortodocşi, validitatea căsătoriilor mixte

depinde de administrarea lor de către un preot ortodox, iar pentru romano-

catolici, săvârşirea Tainei Cununiei de către un preot ortodox nu ridică nici o

problemă, fiind considerată validă. Evident, asemenea declaraţii — pă trunse de

un spirit ecumenist sincer — ne permit să întrevedem o soluţionare adecvată şi

în privinţa problemei căsătoriilor mixte. Fireşte, aceasta numai cu condiţia ca să

dispară cu desăvârşire acţiunile prozelitiste întreprinse de Biserica Romano-

catolică în rândul credincioşilor ortodocşi şi prin intermediul căsătoriilor mixte.

În conformitate cu hotărârea de principiu luată de a II-a Conferinţă

panortodoxă presinodală (Chambesy, 3—12 septembrie 1982), în cazul aplicării

Tradiţiei bisericeşti privind impedimentele la căsătorie, prac tica eclezială

trebuie să ţină seama şi de prevederile legislaţiei civile referitoare la această

chestiune, fără a depăşi, totuşi, limitele extreme ale iconomiei bisericeşti. Prin

48

urmare, practica ortodoxă trebuie să ţină seama — în aplicarea iconomiei, în

cazul căsătoriilor mixte — şi de prevederile legislaţiei Statului respectiv, în

graniţele căruia îşi desfăşoară lucrarea mântuitoare Biserica Ortodoxă

respectivă.

Rânduielile stabilite de Părinţii Bisericii Ortodoxe — privind căsătoriile

mixte — au fost prevăzute şi de legile de stat ale Imperiului bizantin, cum a

fost, de exemplu, legea împăratului Justinian din anul 532, cuprinsă în Codex, l,

5, 12 şi 18, precum şi mai târziu, în titlul 13 al Nomocanonului lui Fotie din

anul 883. Rânduiala stabilită de împăratul Justinian potrivit căreia o căsătorie

încheiată fără cununia religioasă este declarată inexistentă, a fost reafirmată şi

consacrată deNovella 89 a împăratului Leon al VI-lea Filosoful, din anul 893, şi

de Novella 24 din anul 1084 a împăratului Alexios Comneanul. Această

legislaţie bizantină a îngăduit căsătoriile mixte numai în cazuri excep ţionale, şi

cu condiţia absolută ca pruncii rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie să fie

botezaţi şi educaţi de Biserica Ortodoxă.62

În Fetha Nagast (Pravila împăraţilor) — nomocanon alcătuit în secolul al

XIII-lea, după izvoarele bizantine, şi în uz încă în Bisericile Vechi Orientale,

coptă şi etiopiană se prevede că nu este permisă căsătoria unui creştin cu o

persoană necreştină. Împropriind dispoziţiile de principiu ale canonului 72

trulan, aceeaşi Pravilă prevede că, dacă un creştin se căsătoreşte cu o femeie

necredincioasă, acela trebuie să o determine să se încreştineze; femeile care

sunt credincioase nu trebuie să se căsătorească cu bărbaţi necreştini, ca nu

cumva aceştia să le convertească la credinţa lor, ducând la pierderea credinţei

lor creştine.63 Dacă o femeie creştină se căsătoreşte cu un necreştin, aceasta

trebuie să fie exclusă din comunitate. Dacă se pocăieşte şi îl părăseşte pe acela,

să fie acceptată de comunitate ca un apostat convertit de la nelegiuirea sa. Şi

după ce şi-a ispăşit păcatul, să se bucure de şederea împreună cu ceilalţi

credincioşi, şi să i se îngăduie a primi Euharistia. Cât priveşte pe creştinul care

îşi căsătoreşte fiica ori sora cu un necreştin, fie împotriva voinţei acestora, fie

că acestea nu aveau cunoştinţe de faptul că acel bărbat este necredincios să fie

exclus din comunitate şi să nu i se permită a sta împreună cu credincioşii. Dar

fiica şi sora respectivă să nu fie excomunicate. Dacă el se pocăieşte, şi-şi

62 Ibidem, p.105.63 Ibidem.

49

desparte fiica sau sora de soţul necredincios se va aplica o epitimie

proporţională cu posibilităţile sale de a o suporta, şi apoi va fi iertat.

Cât priveşte disciplina penitenţială a Bisericilor Vechi Orientale,

impusă celor care se fac vinovaţi de încălcarea prevederilor Dreptului

canonic matrimonial, aceasta este aproape identică cu aceea a Bisericii

Ortodoxe Răsăritene.

Aceeaşi Pravilă a împăraţilor prevede că săvârşirea Tainei Cununiei să fie

asociată cu administrarea Sfintei Euharistii. De altfel, canoniştii acestor

Biserici necalcedoniene afirmă că, până în secolul al IV-lea, în general,

Biserica n-a cunoscut nici un ritual al căsătoriei separat de Liturghia

Euharistică, adică de disociere a ritualului Tainei Căsătoriei de cel al Liturghiei

însoţit de împărtăşirea mirilor. Aceeaşi tradiţie a Bisericii copte şi eti opiene

cunoaşte şi practica ungerii cu Sfântul Mir a mirilor.

În Bisericile Vechi Orientale, actul împărtăşirii cu Sfânta Euharistie este

asociat şi cu încoronarea mirilor. Pentru ca Taina Cununiei să fie administrată

numai mirilor de aceeaşi credinţă, Pravila prevede pedeapsa depunerii pentru

clericii care săvârşesc actul încoronării în chip secret.

După cum s-a putut constata, prevederile Pravilei împăraţilor sunt

conforme cu întreaga Tradiţie şi practică ortodoxă privind contractarea

căsătoriilor mixte. După cum se ştie, în Biserica primară, ritualul administrării

Tainei Cununiei includea şi actul împărtăşirii mirilor cu Sfântul Trup şi Sânge

al Domnului, adus ca jertfă la Liturghia din ziua respectivă. De altfel, Taina

Cununiei urma îndată după Sfânta Liturghie. Obligativitatea primirii Sfintei

Euharistii a presupus deci ipso facto ca respectivii miri să fie creştini ortodocşi.

Conform practicii canonice în vigoare, în cazul în care legislaţia civilă a

unui Stat — în privinţa căsătoriilor mixte — este în coliziune cu dispoziţiile şi

normele canonice, Biserica Ortodoxă respectivă recunoaşte valabilitatea civilă a

unei căsătorii mixte, însă nu valabilitatea aceleia ca o căsătorie bisericească

legală.

Legislaţia de Stat a ţării noastre nu recunoaşte ca impediment la

contractarea şi încheierea căsătoriei deosebirea de religie. Această situaţie este

însă identică şi în celelalte ţări ortodoxe. Codul Familiei din România nu

prevede deosebirea de confesiune ca impediment la căsătorie, şi, deci, nu

interzice căsătoriile mixte. Aşadar, având în vedere faptul că, în realitate,

50

căsătoriile mixte nu pot fi evitate, nefiind oprite de legislaţia civilă, iar pe de

altă parte luând în considerare îngăduinţa Sfântului Apostol Pavel ca un soţ

care s-a încreştinat să rămână în căsătorie cu soţul cu care se căsătoreşte înainte

de a se încreştina, dacă acesta consimte la această situaţie. Bise rica noastră

poate deci îngădui căsătoriile mixte, cu condiţia însă ca să se respecte

prevederile ei canonice şi regulamentare.64

De-a lungul secolelor, încheierea unor asemenea căsătorii mixte pe

pământul românesc a fost facilitată şi de spiritul de toleranţă religioasă, care a

caracterizat neamul şi Biserica noastră strămoşească. Dând expresie acestei

realităţi de veacuri, din ţara noastră, Regulamentul pentru relaţiile bisericeşti

ale clerului ortodox român cu creştinii eterodocşi, din anul 1881, a prevăzut

posibilitatea binecuvântării unor asemenea căsătorii mixte de către Biserica

Ortodoxă. Invocându-se obiceiul şi vechea practică canonică a Bisericii noastre,

articolul IV din respectivul Regulament prevedea: căsătoriile mixte, între

persoane ortodoxe cu persoane eterodoxe, sau de alt rit creştinesc, se

binecuvântează de Biserica Ortodoxă, păzindu-se uzul de până acum, ca, copiii

ce se vor naşte din aceste căsătorii să devină membri ai Bisericii Or todoxe.

Aşadar, în asemenea cazuri, s-a prevăzut obligativitatea sine qua non a educării

copiilor rezultaţi din respectivele căsătorii mixte în spiritul credinţei ortodoxe.

În baza prevederilor aceluiaşi Regulament, când o persoană necreştină ar voi a

intra în căsătorie cu o persoană creştină ortodoxă, Biserica, urmând uzul de

până acum, numai atunci va celebra cununia lor, când persoana necreştină se va

fi convertit mai întâi la creştinism şi se va fi botezat în Biserica Ortodoxă. Nu

acelaşi lucru s-a petrecut şi în provinciile istorice româneşti anexate de unele

imperii expansioniste vecine, cum a fost şi cel austro-ungar, unde atitudinile

obstructive şi intolerante au fost însoţite şi de măsuri represive, de natură

penală. În cazul căsătoriilor mixte din Ardeal, nu trebuie uitat nici faptul că

religia ortodoxă a fost trecută în rândul religiilor egal îndreptăţite sau a

religiilor recepte din Transilvania abia la anul 1895, şi că abia de la această

dată preoţii ortodocşi puteau oficia în mod deplin valid, din punctul de vedere

al dreptului de stat, orice căsătorie mixtă.

64 http://www.creştinortodox.ro/Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html , 29.05.2007.

51

Articolul 47 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare

şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, în vigoare, a reafir mat

posibilitatea binecuvântării căsătoriilor mixte sub aceeaşi rezervă a încreştinării

soţului eterodox, a creşterii copiilor rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie în

spiritul învăţăturii ortodoxe, şi, implicit, a aprobării prealabile a episcopului

eparhiot. De aceea, în situaţia în care preoţilor Bisericii noastre li se prezintă

asemenea cazuri, ei sunt datori să ceară în prealabil aprobare de la Chiriarhul

respectiv.65

III.3. Căsătoriile mixte în lucrările pregătitoare

interortodoxe în perspectiva Sfântului

şi Marelui Sinod al Ortodoxiei

În anul 1930, Conferinţa panortodoxă întrunită la Vatoped a cerut

şi examinarea practicilor actuale în vigoare în Bisericile locale în pri vinţa

impedimentelor la căsătorie, a cauzelor de divorţ, şi a procedurilor respective

legale, precum şi studierea mijloacelor prin care s-ar putea ajunge, pe cât

posibil, la o practică uniformă în toată Biserica Or todoxă. Referitor la

impedimentele la căsătorie — şi implicit a problemei căsătoriilor mixte —

prima Conferinţă panortodoxă de la Rhodos (1961) a hotărât ca să se studieze

practicile actuale cu privire la ele, în diferitele Biserici locale, şi a procedurii

bisericeşti care are loc, cum şi asigurarea, pe cât este cu putinţă, a unei practici

uniforme în toată Biserica Ortodoxă.66

Comisia Interortodoxă Pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Sinod,

întrunită la Chambesy-Geneva, a propus ca iconomia să fie aplicată, şi în cazul

căsătoriilor mixte, numai acolo unde nu este vătămată dogma de credinţă, iar

eterodocşilor să li se aplice ţinând seama de două aspecte: de gradul de

apropiere arătat de aceştia faţă de credinţa, doctrina şi harul sacramental al

Bisericii Ortodoxe; şi de evaluarea sentimentelor acestora faţă de Biserica

Ortodoxă, având în vedere acţiunile trecute.

A IV-a Conferinţă panortodoxă reunită la centrul ortodox al Patriarhiei

ecumenice da la Chambesy a reafirmat obligaţia Bisericilor Ortodoxe de a 65 Pr. Conf. Ilie Moldovan Taina Nunţii, „Ortodoxia”, XXXI, (1979), nr.3-4, p.211. 66 Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit., p.108.

52

întocmi studii privind impedimentele la căsătorie, în vedere unei practici

uniforme asupra acestei chestiuni în Biserica Ortodoxă în general. În cadrul

aceloraşi cerinţe şi preocupări s-a înscris şi soluţionarea problemei căsătoriilor

mixte, una dintre cele mai delicate chestiuni în relaţiile interconfesionale şi

interreligioase, animate de ecumenismul vremurilor noastre.

Aceeaşi temă a fost studiată şi de Comisia Interortodoxă pregăti toare

pentru Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe care s-a în trunit la

Chambesy-Geneva între 16—28 iulie 1971. Cu acel prilej s-a relevat însă

existenţa unor practici diferite privind contractarea căsătoriilor mixte. De

exemplu, delegaţia Bisericii Ruse a opinat pentru binecuvântarea unor

asemenea căsătorii cu coroană în Biserică, dacă soţul eterodox recunoaşte

valabilitatea acestei căsătorii, recte, natura sacramentală a acesteia. Aceeaşi

delegaţia a declarat că o căsătorie oficiată de un preot catolic poate fi validată

de un episcop ortodox. Delegaţia Bisericii Greciei s-a arătat însă foarte

intransigentă, fiind împotriva oricărui fel de căsătorie mixtă. Trecând în revistă

diferitele situaţii, practici şi atitudini ale Bisericilor ortodoxe locale, respectiva

Comisie Interortodoxă a conchis: în urma unui studiu exhaustiv al rânduielii

canonice a Bisericii — potrivit căruia căsătoria între un credincios or todox şi o

persoană de altă religie sau un necredincios se poate contracta numai după

admiterea în Biserică a persoanei de altă religie sau a necredinciosului —

Comisia pregătitoare propune, totuşi, ca modalităţile de aplicare ale iconomiei

în această chestiune să fie studiate. Pe de altă parte, hotărârile de aplicare ale

iconomiei din cauză de necesitate să fie lăsate, între timp, la latitudinea

Bisericilor locale.67 Prin urmare, criteriile şi modalităţile de aplicare a

iconomiei — în cazurile căsătoriilor mixte — au rămas la latitudinea fiecărei

Biserici Ortodoxe, potrivit situaţiei specifice, locale. Aceeaşi Comisie

Interortodoxă a preconizat că o căsătorie cu necreştini să se încheie prin

pogorământ, şi condiţionată de trecerea soţului necreştin la Ortodoxie.

Totodată, Comisia respectivă a precizat că la încheierea unor astfel de căsătorii

mixte trebuie să se ţină seama şi de condiţiile locale, de natură socială, eco -

nomică, psihologică, etc.

67 Ibidem, p.109.

53

54

Concluzii

Viaţa creştinului este o continuă Nuntă în Biserică, nuntă care începe în Botez, se

împlineşte în Euharistie şi se desăvârşeşte în unirea cu Hristos, pentru că aşa cum

spuneam al treilea între mire şi mireasă în Sfânta Taină a Cununiei este Hristos, în care

aceasta se desăvârşeşte.

Taina Nuntii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin

preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh.

Căsătoria este socotită drept cea mai veche instituţie a dreptului divin, fiindcă

ea a luat fiinţă - aşa cum se refera în Sfânta Scriptura - odată cu crearea primilor

oameni, Adam şi Eva: că "nu este bine să fie omul singur" şi de aceea i-a făcut ajutor

potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie, "os din oasele lui Adam şi carne din

carnea lui"(Fac.2,23). Bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea

completă.

 Dumnezeu a vrut ca această unire să fie şi să rămână monogamă. În

acelaşi timp, unirea este atât de strânsă încât ambii soţi formează un trup.

Unitatea trupului care se realizează între cei doi soţi prin căsătorie

presupune egalitatea lor şi deci împărtăşirea lor de aceleaşi drepturi şi datorii,

prevăzute atât de legile divine, cât şi de legile civile.

Căderea în păcat a primilor oameni – Adam şi Eva - s-a răsfrânt cu

consecinţe păgubitoare şi asupra căsătoriei. De asemenea, n-a fost respectată

indisolubilitatea căsătoriei.

Evreii nu respectau nici egalitatea între soţ şi soţie; pentru ei femeia

trebuia să corespunda datoriei de a asigura soţului succesori.

În privinţa infidelităţii, legislaţia pedepsea şi pe femeie şi pe bărbat

pentru săvârşirea adulterului (Deut., 22, 22) , în practică însă, era pe depsită mai

mult femeia.

Mântuitorul a redat căsătoriei cinstea cuvenită, ridicând-o la treapta de

Taină, şi i-a imprimat caracterul de indisolubilitate, dând poruncă şi putere

omului să lupte împotriva slăbiciunilor şi desfrânării.

Momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapta de Taină este

participarea Sa la nunta din Cana Galileii,

55

Deci nunta îşi are obârşia în creaţie şi scopul ei este creaţia, nu numai

procreaţia. Taina facerii omului, ca şi Taina Nunţii însăşi ne conduc spre Taina

Prea Sfintei Treimi.

Săvârşitor al Tainei Cununiei este episcopul şi preotul. La romano-

catolici, săvârşitorii sunt socotiţi înşişi mirii, accentuându-se importanţa con-

simţământului lor ca element esenţial al validităţii căsătoriei.

Primitorii sunt cei care se căsătoresc - un bărbat şi o femeie - dovedind

înaintea preotului că au botez valid şi îndeplinesc, pe lângă condiţiile pe care le

prevăd legile statului pentru încheierea căsătoriei civile, şi poruncile stabilite de

Biserică.

La baza consimţământului soţilor de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea

însă nici o condiţie care ar contraveni legilor bisericeşti şi legilor civile,

moralei creştine şi bunelor moravuri. Tot printre condiţii se mai poate enumera

şi diferenţa de sex. Această condiţie nu îşi găseşte reglementarea expresă în nici

un text de lege. Ea vine să asigure şi îndeplinirea uneia dintre funcţiile familiei,

aceea de procreare.

Căsătoria este valabilă dacă şotii sunt indicaţi în actul de stare civilă ca

fiind de sex diferit.

În prezent există numeroase controverse privind dreptul homosexualilor de

a se căsători. Această problemă a ajuns şi la Curtea Europeană a drepturilor

omului care prin decizia din 17 octombrie 1986 a statuat că dreptul la căsătorie

consacrat prin art.12 al Convenţiei Europene a drepturilor omului nu priveşte

decât "căsătoria tradiţională între două persoane; de sex biologic diferit".

De aceea pentru a estompa ambiguităţile şi elimina inconvenientele create

de acestea s-a propus să se introducă în Codul familiei norme prin care să se

interzică expres căsătoriile între persoane de acelaşi sex, iar încălcarea acestora

să fie prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute.

Nici Biserica Ortodoxă nu este de acord sub nici o formă cu astfel de

căsătorii, ea exprimându-şi explicit opinia.

În privinţa vârstei, dreptul roman şi cel bizantin, ca şi cel bisericesc sunt

de acord în această privinţă, stabilind vârsta de 14 ani, pentru genul masculin şi

12 ani pentru genul feminin. Aceasta este vârsta socotită ca matură pentru

contractarea unei căsătorii legale şi canonice.

56

În timpurile moderne vârsta pentru contractarea căsătoriei, mai ales acolo,

unde s-a introdus sistemul căsătoriei civile, variază după loc, climă, ţară, etc.

La noi, la români, codul civil prevede vârsta de 18 ani pentru bărbat şi 15

ani pentru femeie.

Vârsta valabilă pentru căsătoria civilă şi pentru cea religioasă a variat şi

variază, atât în Europa, cât şi în lumea întreagă.

Biserica şi-a însuşit punctul de vedere al legislaţiei civile în privinţa

vârstei pentru căsătorie, tot ca şi pentru logodnă, după codul civil al fiecărui

stat în parte. După legislaţia canonică, un bărbat poate contracta căsătorie chiar

la vârsta de 70 ani, iar femeia la 60 de ani.

A doua condiţie pentru contractarea valabilă a viitorilor soţi este şi con -

simţământul lor.

Consimţământul soţilor trebuia să fie real, liber şi serios, adică întemeiat

mai mult pe voinţa soţilor, decât pe aceea a părinţilor, care nu întrebuinţau

metoda constrângerii.

Un nebun nu poate să-şi dea consimţământul în mod valabil la

contractarea unei căsătorii.

Nu numai în dreptul bisericesc, dar şi în codul civil consimţământul este o

piatră de hotar în contractarea unei căsătorii. Atât legislaţia bisericească, cât şi

cea civilă, face menţiune, că violenţa, dolul, eroarea sunt vicii de consim-

ţământ.

Dolul are o sferă de aplicare mai mare decât cea a erorii putând fi aplicat

şi asupra unor calităţi ale viitorului soţ, pe care dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi

încheiat căsătoria.

Violenţa, constrângerea şi frica, sunt un viciu de consimţământ, care face

ca voinţa uneia din părţile ce se însoţesc să nu fie liberă.

Consimţământul trebuie exprimat în momentul celebrării căsătoriei, adică

trebuie să fie actual.

Încălcarea unei promisiuni de căsătorie poate da naştere dreptului la

acţiune în daune din partea viitorului soţ.

O altă cerinţă pentru contractarea unei căsătorii este şi întregimea corpo-

rală, a celor ce vor să se căsătorească.

57

În dreptul bisericesc sunt opriţi a se căsători bolnavii inapţi, aceia care au

un defect natural şi congenital, sau care chiar din copilărie, în urma unui

accident, au rămas improprii pentru căsătorie.

Cel care se căsătoreşte trebuie să-şi exprime voinţa liber şi să fie în

deplină sănătate mintală şi spirituală. Cei care sunt atinşi de boli mintale nu se

pot căsători.

Biserica creştină a folosit de la început logodna ca act premergător

căsătoriei, fiindcă ea era practicată atât în Vechiul Testament cât şi în dreptul

roman.

După dreptul roman, cei logodiţi nu erau constrânşi să-şi respecte

promisiunea şi să treacă la încheierea căsătoriei, dacă între timp se răzgândeau.

Biserica a considerat totdeauna şi actul logodnei ca având o importanţă

asemănătoare cu acela al căsătoriei şi de aceea a supus şi logodna aproape aceluiaşi

regim ca şi căsătoria.

Nu se permite hirotonia acelor candidaţi care la intrarea în cler au fost logodiţi

bisericeşte şi apoi au stricat logodna, considerându-i ca şi când ar fi divorţaţi şi

neîngăduindu-le să se căsătorească cu o altă persoană, dacă vor să devină clerici, pentru

că această căsătorie se socoteşte ca a doua.

Atât Statul cât şi Biserica, caută ca înainte de a aproba încheierea unei

căsătorii, să se documenteze cu privire la raporturile dintre soţi, pentru ca nu

cumva între ei să existe piedici legale sau religioase, de aceea se impun şi

vestirile.

Dispoziţiile referitoare la căsătorie au variat în timp atât în legiuirile

bisericeşti din diferitele Biserici locale, cât şi în cele civile din diferite state.

Lipsa facultăţilor mintale a ambilor sau a unuia din soţi constituie un

impediment absolut, pentru motivul, că aceştia trebuie să aibă toate facultăţile

spirituale normale.

Legile bisericeşti interzic dreptul de a se căsători celor care suferă de o

boală permanentă cronică, cum ar fi nebunia furioasă, idioţenia, tâmpenia, etc.

Un alt impediment îl constituie şi impotenţa fizică de a îndeplini datoria

conjugală.

Lipsa consimţământului autorităţii tutelare constituie iarăşi un impedi-

ment la căsătorie fiind condamnaţii copiii care se căsătoresc fără consimţă-

mântul părinţilor cu pedeapsa desfrânării.

58

În privinţa acestui impediment, legislaţiile civile sunt de acord cu

legislaţia bisericească.

Singura legătură dintre bărbat şi femeie corespunzătoare scopului şi

funcţiei a fost întotdeauna monogamia.

Biserica creştină a dat o nouă autoritate acestui principiu socotind

desfrânare orice legătură sexuală a unui bărbat cu o femeie în afară de căsătoria

încheiată legal.

Graviditatea logodnicei constituie un impediment important firesc la

contractarea căsătoriei. Chiar încheiată, căsătoria se poate anula.

Hirotonia, este şi ea un impediment absolut la căsătorie formulat de

canoane, încă din primele veacuri ale vieţii creştine

Rânduielile canonice prevăd oprirea clericilor de la căsătoria a doua după

hirotonie şi indică sancţiuni pentru infractori.

Căsătoria monahilor, de asemenea, de la început a fost oprită şi supusă

aceloraşi penalităţi bisericeşti. Un alt impediment ar mai fi şi existenţa unei a

treia căsătorii..

Biserica având în vedere petrecerile ce sunt în legătură cu căsătoria,

opreşte săvârşirea nunţilor în anumite zile de post şi de praznice mari.

Biserica păstrând principiul din dreptul roman recunoaşte impedimentul la

căsătorie, întrucât prin constrângere şi frică este viciat consimţământul uneia

din părţile contractante.

Violenţa, constrângerea şi frica, sunt un viciu de consimţământ, care face

ca voinţa uneia din părţile ce se însoţesc să nu fie liberă şi din această cauză

căsătoria să fie nulă.

Înşelăciunea este de asemenea o cauză de nulitate a căsătoriei, căci în

locul consimţământului real, înşelăciunea face loc numai aparenţei.

Logodna este noua formă a ,,contractului” căsătoriei; logodnicul şi

logodnica se făgăduiesc în fidelitate reciprocă, dar, în acelaşi timp, se făgădu-

iesc, în logodna lor, lui Dumnezeu.

Logodna religioasă săvârşită separat, înainte de nuntă este socotită ca

impediment la căsătoria cu o altă persoană decât cu cea cu care s-a logodit.

Cursa întinsă celeilalte persoane, condamnarea pentru crimă constituie şi

ele impedimente la căsătorie. De asemenea trebuie respectat şi anul de doliu

mai ales de soţie.

59

Serviciu militar, Biserica a privit la început acest impediment din motivul

că, potrivit învăţăturii ei, cel care voieşte să contracteze o căsătorie, nu trebuie

să fie legat de obligaţii care ar putea tulbura viaţa conjugală.

Atât legislaţia bisericească, cât şi cele civile prescriu strigările înainte de

oficierea căsătoriei.

Ca şi strigările, este necesară, pentru contractarea căsătoriei, prezentarea

tuturor actelor respective, cerute pentru căsătorie.

Biserica, în acord cu dispoziţiile legislaţiei civile, socoteşte că lipsa

actelor necesare pentru căsătorie constituie un impediment la celebrarea

căsătoriei.

Ca impedimente relative, de menţionat că, Codul familiei, cunoaşte numai

rudenia de sânge sau firească, rudenia adopţiei sau a înfierii şi starea de tutorat.

Rudenia spirituală, şi aceasta are mai multe forme, precum cea întemeiată

pe actul asistării sau ţinerii la Botez, dar şi alta întemeiată pe actul asistării la

cununie.

Impedimentul rudeniei de sânge care se opune căsătoriei între rudele

apropiate este cunoscut din cele mai vechi timpuri. El s-a impus în vederea

asigurării unei descendenţe sănătoase, ca şi pentru considerente de moralitate a

relaţiilor de familie.

Impedimentul provenit din rudenia de sânge se referă atât la rudenia din

căsătorie, cât şi la rudenia din afara căsătoriei.

Între impedimentele la căsătoria, a doua Conferinţă panortodoxă

Presinodală (Chambesy, 3 — 12 septembrie 1982) a menţionat — în consens cu

doctrina canonică ortodoxă — rudenia de sânge, cuscria, rudenia spi rituală,

căsătoria nedesfăcută sau anulată, în mod irevocabil, a treia că sătorie,

monahismul şi hirotonia.

Cât priveşte problema căsătoriilor mixte, ele nu sunt o noutate pentru

Biserică. Ea s-a pus încă de la începuturile vieţii creştine şi este mereu actuală.

Căsătoriile mixte (matrimonia mixta) au fost o realitate cu care Biserica s-

a confruntat chiar din epoca apostolică.

Sfântul Apostol Pavel, care, scriind corintenilor, arată că, privitor la

căsătoriile dintre creştini şi păgâni, acestea sunt interzise de-a dreptul.

60

Atât legea bisericească nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei sau cutumă, ca

şi legea scrisă, adică sfintele canoane, au interzis căsătoriile creştinilor ortodocşi cu

necreştinii şi cu ereticii de tot felul, ca şi cu schismaticii.

Pe baza hotărârilor fixate de canoane, Bisericile Ortodoxe şi deci şi

Biserica Ortodoxa Romană nu au admis şi nu admit oficial şi legal, nici în

prezent căsătoriile mixte, decât în condiţiile fixate în normele disciplinare

menţionate şi obligatorii în toată Ortodoxia. Ele au fost aplicate cu acrivie sau

rigurozitate mai ales în cazurile în care, prin căsătoriile mixte s-a urmărit şi a

realizat şi o acţiune de prozelitism.

Clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei decât între ortodocşi,

asistaţi de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să

îndeplinească formalităţile de trecere la Ortodoxie. Preoţii care se vor abate de

la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisirea la sfânta mănăstire, până la

transferare, afară de cazul când au avut dezlegarea chiriarhului.

Poziţia Bisericii Ortodoxe fată de căsătoriile mixte constituie şi tema de

discutat la Sfântul şi Marele Sinod Ortodox care urmează să se ţină. Căsătoria

între ortodocşi şi eterodocşi este interzisă conform acriviei canonice. Cu toate

acestea, ea poate fi oficiată cu pogorământ şi din dragoste fată de om, cu

condiţia expresă ca pruncii rezultaţi din această căsătorie să fie botezaţi şi

educaţi în Biserica Ortodoxă.

După rânduiala canonică şi practică a Bisericii Ortodoxe, ca şi conform

celor stabilite de a doua conferinţă presinodală panortodoxă, problema

căsătoriilor mixte se poate rezolva fie pe cale acriviei canonice, fie pe cea a

iconomiei.

Poziţia Bisericii Romano-catolice faţă de căsătoriile mixte a fost

reglementată abia la Sinodul de la Trident, în anul 1563, când s-a luat o

hotărâre formală şi general valabilă care interzicea încheierea căsătoriei

catolicilor cu necatolicii în alt chip decât după rânduielile Bisericii Romane,

care impunea obligatoriu oficierea căsătoriei de către preotul catolic, precum şi

botezarea şi educarea copiilor în credinţa catolică. Această hotărâre s-a

schimbat şi a evoluat între timp.

Abia în 1916 Codex Juris Canonici a impus obligaţia ambilor soţi de a-şi

boteza şi educa copiii născuţi din căsătoriile mixte în credinţa romano-catolică,

cât şi obligaţia soţului de a stărui pentru convertirea la catolicism a soţului

61

necatolic, ca şi aceea a soţului necatolic de a nu-l stânjeni pe soţul catolic în

practica liberă a credinţei sale.

În ceea ce priveşte Bisericile protestante, inclusiv Biserica Anglicană ca şi

cea Veche catolică, acestea nu au adoptat nici una dintre atitudinile obstructive

sau intolerante, în problema căsătoriilor mixte, ci au acceptat şi acceptă ca

valide căsătoriile oficiate după rânduielile catolice şi, de asemenea, au oficiat şi

oficiază fără nici o dificultate orice căsătorie mixtă între creştinii socotiţi

botezaţi valid.

Datorită liberei circulaţii, condiţiilor noi de viaţă, emancipării sub toate

aspectele, la acest început de secol şi de mileniu, căsătoriile mixte devin tot mai

frecvente. Ele se efectuează sau se încheie atât între creştinii de diferite

confesiuni, cât şi între creştini şi necreştini: mahomedani, evrei, budişti,

hinduişti, brahmani şi alţii. Aceste căsătorii sunt uşurate în încheierea lor şi de

legislaţiile multor state care nu consideră impediment la căsătorie deosebirea de

religie sau confesiune şi prin urmare nu le interzice.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că, bazându-se pe dragoste

reciprocă şi respect, ele trebuie îngăduite şi respectate. Odată încheiate, ele

aduc după sine implicaţii şi urmări ecumenice şi pastorale.

Sub raport ecumenic, căsătoriile acestea pot servi ca liant între membrii

diferitelor confesiuni, evidenţiind posibilitatea convieţuirii creştinilor de cre-

dinţe diferite, în pace, respect şi armonie. Ele pot servi ca model pentru ceea ce

ar însemna lucrarea ecumenică de respect, apreciere şi dragoste între diferitele

confesiuni creştine sau între creştini şi necreştini.

Privită în această perspectivă, problema căsătoriei mixte apare ca una din

cele mai delicate situaţii care se pun şi cer să fie rezolvate în relaţiile

interconfesionale sau interbisericeşti şi care pot fi soluţionate după caz, prin

acrivie sau iconomie.

Atâta timp cât prin aceste căsătorii şi familii nu se urmăresc alte scopuri

decât materializarea dragostei dintre doi parteneri, ele pot fi admise şi ocrotite

sau păstorite cu grijă deosebită, lăsând loc fiecăruia de a-şi manifesta dragos-

tea, libertatea şi credinţa.

Contractarea unei căsătorii mixte poate fi lovită de numeroase im-

pedimente, ca de exemplu, deosebirea de religie, căderea în erezie a unui soţ,

hirotonia, voturile monahale, căsătoria existentă, căsătoria a patra, etc..

62

Unul dintre elementele fundamentale ale căsătoriei rămâne unitatea soţilor

în convingerile şi actele lor religioase, identitate în religia lor, şi într-un sens

mai larg a concepţiilor lor despre lume şi religie. De aceea, ortodocşii au

considerat întotdeauna că deosebirea de religie constituie un impediment

indispensabil, întrucât între soţii de credinţă deosebită nu se poate niciodată

materializa idealul căsătoriei creştine.

Referitor la căsătoriile mixte, Sinodul întrunit la Moscova, în anul 1667, a

precizat că trebuie să se aibă în vedere două aspecte: validitatea Botezului

creştinilor din alte denominaţiuni, şi să se facă o diferenţiere strictă între

eretici şi schismatici. Sinodul de la Moscova, întrunit în anul 1721, a declarat

că o căsătorie mixtă a unui ortodox cu o persoană de altă religie nu este

detestabilă şi impură în sine, şi Biserica primară a interzis o asemenea căsătorie

pentru a proteja pe credincios de prozelitismul necredinciosului sau de alt crez

dar, dacă există o asigurare reală şi temeinică împotriva acestuia, atunci

credinciosul se poate căsători fără ezitare cu necredinciosul sau persoana de

altă credinţă.

În conformitate cu hotărârea de principiu luată de a II-a Conferinţă

panortodoxă presinodală (Chambesy, 3—12 septembrie 1982), în cazul aplicării

Tradiţiei bisericeşti privind impedimentele la căsătorie, prac tica eclezială

trebuie să ţină seama şi de prevederile legislaţiei civile referitoare la această

chestiune, fără a depăşi, totuşi, limitele extreme ale iconomiei bisericeşti.

Cât priveşte disciplina penitenţială a Bisericilor Vechi Orientale,

impusă celor care se fac vinovaţi de încălcarea prevederilor Dreptului

canonic matrimonial, aceasta este aproape identică cu aceea a Bisericii

Ortodoxe Răsăritene.

În anul 1930, Conferinţa panortodoxă întrunită la Vatoped a cerut

şi examinarea practicilor actuale în vigoare în Bisericile locale în pri vinţa

impedimentelor la căsătorie, a cauzelor de divorţ, şi a procedurilor respective

legale, precum şi studierea mijloacelor prin care s-ar putea ajunge, pe cât

posibil, la o practică uniformă în toată Biserica Or todoxă. Referitor la

impedimentele la căsătorie — şi implicit a problemei căsătoriilor mixte —

prima Conferinţă panortodoxă de la Rhodos (1961) a hotărât ca să se studieze

practicile actuale cu privire la ele, în diferitele Biserici locale, şi a procedurii

63

bisericeşti care are loc, cum şi asigurarea, pe cât este cu putinţă, a unei practici

uniforme în toată Biserica Ortodoxă.

Aceeaşi temă a fost studiată şi de Comisia Interortodoxă pregăti toare

pentru Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe care s-a în trunit la

Chambesy-Geneva între 16—28 iulie 1971.

Comisia respectivă a precizat că la încheierea unor astfel de căsătorii

mixte trebuie să se ţină seama şi de condiţiile locale, de natură socială, eco -

nomică, psihologică, etc.

64

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. IZVOARE:

1. Ediţii ale Sfintei Scripturi:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.

2. Cărţii de slujbă:

Aghiasmatar, ediţia a cincea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992

3. Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti:

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere, (II), trad. rom. Pr. Dr. Dumitru

Fecioru, „P.S.B.”, vol. 22,Bucureşti, 1989

II. STUDII, ARTICOLE, CĂRŢI:

Costea, Pr. Traian, Teză de doctorat, Căsătoria din punct de vedere istoric,

dogmatic şi canonic, Ed. Institutului de Arte Grafice,,Speranţa”, Bucureşti,

1935

Costescu, Chiriu C., Colecţiune de legiuiri bisericeşti şi şcolare, Ed. Institutului

de arte grafice C.Sfetea, Bucureşti, 1916

Dură, Pr. Prof. Nicolae V., Căsătoriile mixte în lumina învăţăturii şi

practicii canonice ortodoxe, „ Ortodoxia”, XL, (1988), nr.1,

65

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu 1993

Idem, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II,Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990

Idem, Rudenia ca piedică la căsătorie şi cununie, „Studii Teologice”,

XLIV (1992), nr.1-2

Galeriu, Pr. Magistrand Constantin, Taina Nunţii, „Studii Teologice”, XII,

(1960), nr.7-8

Gavrilă, Pr. Dr. Vasile, Cununia-viaţă întru împărăţie, Fundaţia Tradiţia

Românească, Bucureşti, 2004

Ivan, Prof. Iorgu D., Biserica creştină sprijină şi binecuvântează orice acţiune

menită să întărească familia, „Studii Teologice”, V, (1953), nr. 7-8

Idem, Biserica şi instituţia căsătoriei, „ Studii Teologice”, VIII, (1940), vol. II

Idem, Căsătoria-Sfânta Taină a Bisericii şi instituţie juridică a statului ,

„Biserica Ortodoxă Română”, CI,(1983),nr.9-10

Idem, Codul familiei, „B.O.R”, LXXII, (1954),nr. 4

Manolache, Drd. Anca, Sfânta Taină a Cununiei, „Glasul Bisericii”, XL, (1981),

nr.1-2

Mihoc, Pr. Dr. Constantin, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină în

învăţătura marilor Părinţi ai Bisericii din sec.IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Taina Nunţii, „Ortodoxia”, XXXI, (1979), nr.3-4

66

Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D., Congresul Naţional. Familia şi

viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, România-Bucureşti-Palatul

Patriarhiei, 25-27 sept. 2001

Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei

Dunării de Jos, Galaţi, 2001

Rezuş, Pr. Prof. Petru, Impedimente la căsătorie, „ Ortodoxia”,

XXIV, (1972), nr. 2

Stan, Pr. Prof. Liviu, Noul Cod al Familiei. „ Mitropolia Olteniei”, VI, (1954),

nr. 4-6

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.III,

EIBMBOR, Bucureşti, 1978

Soare, Pr. Dr. Gheorghe, Impedimente la căsătorie: Necesitatea asigurării

unei practici uniforme în toată Biserica Ortodoxă, „ Ortodoxia”, XIII,

(1961),nr.4

Idem, Impedimente la căsătorie şi motive de divorţ, Bucureşti, 1942.

III. OPERE JURIDICE

Sorearţă, Marieta Maria, Dreptul Familiei, Ed. Universitaria, Craiova,

2005

IV. INTERNET

67

http://www.creştinortodox.ro/

Articol_detaliu_Impedimente_la_Căsătorie_184_248_7718.html ,

29.05.2007.

68

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………. 2

CAPITOLUL I. Condiţiile de fond şi de formă la căsătorie şi cununie…………. 7

I.1. Noţiuni introductive………………………………………………. 7

I.2. Condiţiile de fond ale căsătoriei şi cununiei…………………………….. 7

I.2.1. Diferenţa de sex………………………………………………. 7

I.2.2. Vârsta legală la căsătorie……………………………………. 9

I.2.3. Consimţământul la căsătorie……...................................... 11

I.2.3.1. Consimţământul viitorilor soţi……………………….. 11

I.2.3.2. Lipsa consimţământului la căsătorie………………… 11

I.2.3.3. Viciile de consimţământ………………........................ 11

I.2.3.3.1. Eroarea…………………………………………….. 11

I.2.3.3.2. Dolul (viclenia)…………………………………….. 12

I.2.3.3.3. Violenţa………………………………………..…… 12

I.2.3.4. Consimţământul să fie actual…………………………. 13

I.2.4. Sănătatea fizică şi psihică. Comunicarea reciprocă

a stării sănătăţii……………………………………………………. 14

69

I.3. Condiţiile de formă ale căsătoriei şi cununiei………………… 15

I.3.1. Prezenţa preotului…………………………………………... 15

I.3.2. Logodna………………………………………………………. 17

I.3.3. Vestirile sau anunţările…………………………………….. 19

I.3.4. Rolul naşilor la Cununie şi condiţiile ce trebuie

să le

îndeplinească………………………………………………………... 20

CAPITOLUL II. Impedimente la căsătorie şi cununie………………………….. 23

II.1. Noţiuni introductive…………………………………………….. 23

II.2. Impedimente absolute………………….................................... 23

II.2.1. Impedimente absolute anulatoare………………………... 23

II.2.1.1. Lipsa facultăţilor mintale……………………………. 23

II.2.1.2.Impotenţa fizică de a îndeplini datoria conjugală…. 24

II.2.1.3. Lipsa consimţământului autorităţii tutelare……….. 24

II.2.1.4. Căsătoria existentă legal……………......................... 24

II.2.1.5. Graviditatea logodnicei………………………………. 25

II.2.1.6. Hirotonia………………………………………………. 25

II.2.1.7. Voturile monahale…………………………………….. 26

70

II.2.1.8. Existenta căsătoriei a treia…………………………... 27

II.2.2. Impedimentele impedimente……………………………... 27

II.2.2.1. Lipsa vârstei necesare pentru încheierea căsătoriei….......... 27

II.2.2.2. Timpul oprit pentru încheierea căsătoriei stabilit

de Biserică……………………………………………………………... 28

II.2.2.3. Constrângerea şi frica…………………………………. 28

II.2.2.4. Înşelăciunea…………………………………………….. 29

II.2.2.5. Logodna…………………………………………………. 29

II.2.2.6. Cursa întinsă celeilalte persoane……………………... 29

II.2.2.7. Condamnarea pentru crimă…………………………... 30

II.2.2.8. Anul de doliu………………………………………….. 30

II.2.2.9. Serviciu militar………………………………………… 30

II.2.2.10. Lipsa vestirilor(strigărilor)………………………….. 31

II.2.2.11. Lipsa actelor necesare pentru căsătorie……………. 31

II.3. Impedimente relative…………………………………………… 31

II.3.1. Rudenia-impediment relativ la cununie………….. 31

II.3.1.1. Rudenia spirituală…………………………………… 31

II.3.1.1.1. Cea întemeiată pe actul ţinerii la Botez……….. 31

71

II.3.1.1.2. Rudenia religioasă întemeiată pe actul

asistării la cununie…………………………………………… 33

II.3.1.2.Rudenia morală………………………………………... 33

II.3.1.2.1.Tutela………………………………………………. 34

II.3.1.2.2. Rudenia din adopţie……………………………... 34

II.3.1.3.Rudenia fizică………………………………………….. 34

II.3.1.3.1. Rudenia de sânge sau firească…………………. 34

II.3.1.3.2. Cuscria, afinitatea sau alianţa………………….. 35

II.4. Impediment la cununie între acrivia canonică şi

iconomia bisericească………………………………………………… 36

II.5. Impedimentele la cununie în dialogul la nivel interortodox.

A doua Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambesy/

Geneva, 3-12 septembrie 1982)……………………………………… 37

CAPITOLUL III Căsătoriile mixte în tradiţia canonică a Bisericii

Ortodoxe... 38

III.1. Noţiuni introductive…………………………………………… 38

III.2. Căsătoriile mixte în tradiţia canonică ortodoxă

şi impedimentele lor………………………………………………….. 39

III.3. Căsătoriile mixte în lucrările pregătitoare interortodoxe

în perspectiva Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei…………. 53

72

CONCLUZII……………………………………………………………………….. 56

Bibliografie…………………………………………………………………………. 66

Cuprins……………………………………………………………………………... 69

73