Concluzii Si Invataminte Militare Rezultate Din Razboaiele Locale Desfasurate Dupa Cel De

37
CONCLUZII SI INVATAMINTE MILITARE REZULTATE DIN RAZBOAIELE LOCALE DESFASURATE DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL 1. Razboaiele locale si mutatiile produse in arta militara dupa razboiul al doilea mondial 2. Concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele din Vietnam, arabo-israeliene, din Malvine si din Golf. 1. Razboaiele locale si mutatiile produse in arta militara dupa razboiul al doilea mondial Razboiul al doilea mondial a constituit prin proportiile sale nemaiintalnite pana atunci in istorie, un cataclism care a zdruncinat din temelii omenirea. Amintirea lui a ramas atat de puternica incat si-a intins aripa asupra a jumatate de secol de istorie contemporana. Dar, in istoria contemporana, epoca de dupa 1945, epoca postbelica este foarte departe de spiritul pacific. Unele surse documentare precizeaza ca, numai intre 1945- 1989 in lume au avut loc 138 de razboaie, in care au fost ucisi 23 milioane de oameni, iar in urmatorii ani, alte si alte razboaie, de mai mica sau mai mare anvergura au sporit carnagiul si au produs noi si inspaimantatoare distrugeri materiale. Raportand aceste razboaie la razboiul al doilea mondial le denumim locale, nici unul dintre ele nedevenind planetar. Totusi, punand la un loc mortii, pagubele materiale, armamentul folosit, urmarile in plan uman si teritorial ale tuturor razboaielor si crizelor de dupa 1945, vom ajunge imediat la proportiile unui dezastru echivalent cu cel provocat de o conflagratie mondiala. Un razboi care a durat jumatate de secol si caruia manualele de istorie ii zic pace.

Transcript of Concluzii Si Invataminte Militare Rezultate Din Razboaiele Locale Desfasurate Dupa Cel De

CONCLUZII SI INVATAMINTE MILITARE REZULTATE DIN RAZBOAIELE LOCALE DESFASURATE DUPA CEL DE-AL DOILEA

RAZBOI MONDIAL

1. Razboaiele locale si mutatiile produse in arta militara dupa razboiul al doilea mondial

2. Concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele din Vietnam, arabo-israeliene, din   Malvine si din Golf.

1. Razboaiele locale si mutatiile produse in arta militara dupa razboiul al doilea mondial

Razboiul al doilea mondial a constituit prin proportiile sale nemaiintalnite pana atunci in istorie, un cataclism care a zdruncinat din temelii omenirea. Amintirea lui a ramas atat de puternica incat si-a intins aripa asupra a jumatate de secol de istorie contemporana. Dar, in istoria contemporana, epoca de dupa 1945, epoca postbelica este foarte departe de spiritul pacific. Unele surse documentare precizeaza ca, numai intre 1945-1989 in lume au avut loc 138 de razboaie, in care au fost ucisi 23 milioane de oameni, iar in urmatorii ani, alte si alte razboaie, de mai mica sau mai mare anvergura au sporit carnagiul si au produs noi si inspaimantatoare distrugeri materiale. Raportand aceste razboaie la razboiul al doilea mondial le denumim locale, nici unul dintre ele nedevenind planetar. Totusi, punand la un loc mortii, pagubele materiale, armamentul folosit, urmarile in plan uman si teritorial ale tuturor razboaielor si crizelor de dupa 1945, vom ajunge imediat la proportiile unui dezastru echivalent cu cel provocat de o conflagratie mondiala. Un razboi care a durat jumatate de secol si caruia manualele de istorie ii zic pace. Lexiconul militar din 1980, la fel ca cel din 1994, defineste razboiul local, ca „un tip de razboi in care teatrul de actiuni  militare este limitat din punct de vedere geografic (la o tara, zona sau regiune), iar mijloacele de lupta folosite sunt cele clasice". Istoria artei militare analizeaza indeosebi mutatiile produse in arta militara, reflectate de razboaiele locale, precum si factorii principali care au determinat aceste mutatii, tragand concluzii si invataminte pentru gandirea militara, in general si a celei de anticipatie, in special.

1.1. Cauzele razboaielor locale

Aceste cauze sunt multiple si complexe, fiind de natura politica, economica, sociala, nationala, teritoriala, religioasa, militara etc., de cele mai multe ori existand

insa, o impletire a elementelor aratate mai sus. Cauzele de ordin politic sunt atat de politica interna, cat si externa, a statului angajat in razboi – contradictiile dintre gruparile politice interne, care au devenit antagoniste, au dus de nenumarate ori la ciocniri armate si tot de nenumarate ori aceste ciocniri au determinat amestec din afara pentru sprijinirea uneia sau alteia din parti. Politica sferelor de influenta, a hegemonismului politic declanseaza interventii militare atunci cand interesele unor mari puteri sunt „lezate" in perimetrul lor de influenta. De multe ori ciocnirile militare determinate de anumite cauze politice au imbracat un caracter ideologic pe fondul contradictiilor dintre cele doua sisteme sociale opuse. Exemple: razboaiele civile din Cipru (decembrie 1963 – august 1964) si din Yemen (26 decembrie 1961 – mai 1970). Cauzele de ordin economic exprima tendinta marilor puteri de a exploata bogatiile naturale din tarile mai putin dezvoltate si aservite lor, iar lupta pentru apararea si conservarea acestor bogatii determina interventii militare care nu se lasa mult asteptate. Dar razboaiele locale de acest gen prezinta si alt aspect: tendinta de a controla importante cai de comunicatie, maritime indeosebi, spre zonele de exploatare ale bogatiilor naturale si razboiul contra unor puncte „cheie" de pe aceste comunicatii. Un exemplu edificator este interventia anglo-franceza in zona Canalului de Suez, in 1956, dupa ce Egiptul a declarat nationalizarea lui. Cauzele de ordin social duc de regula la razboaie civile, in care fortele populare, pe baza unui larg front de actiune , cauta sa inlature conducerile reactionare, dictatoriale si sa instaureze regimuri de democratie (Guatemala, Nicaragua, Salvador). Cauze de ordin national, etnic determina razboaie de eliberare nationala impotriva asupririi straine. Aceste razboaie au caracterizat perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial si au dus la prabusirea sistemului colonial. Razboaiele de eliberare nationala s-au bucurat si se bucura de sprijinul tarilor si al fortelor progresiste si democratice de pretutindeni. Cele mai caracteristice au fost in Algeria, Vietnam, Angola, Mozambic, Rhodezia (Zimbabwe). Cauzele de ordin teritorial au dus la razboaie locale numeroase, la originea lor stand tot sechelele colonialismului, care a impartit continente si a creat diferite state nu pe principiul etnic-national, ci pe principiul colonial. In aceasta situatie se gaseste indeosebi Africa. Astfel de razboaie au avut loc intre Etiopia si Somalia, intre Israel si tarile arabe vecine, intre Irak si Iran, intre Grecia si Turcia. Caracteristic acestor razboaie au fost rezultatele nedecise, dovedindu-se odata mai mult ca razboaiele nu rezolva conflictele dintre state, ci mai rau le amplifica. Singura solutie – tratativele pasnice si libera alegere a populatiei de pe teritoriul disputat. Cauzele de ordin religios-tribal semnifica gradul de inapoiere a tarilor in care acestea se produc, dar in acelasi timp si amestecul strain, care se situeaza de o parte sau de alta a adversarilor. Astfel de razboaie au avut loc in Liban, Nigeria, India (pana la obtinerea independentei), Congo, Ruanda etc. Cauzele de ordin militar ale unor razboaie locale se gasesc in conceptiile strategice ale unor state mari de a se mentine sau de a se instala in zone geografice de mare

importanta strategica, din care sa controleze teritoriul prezumtivului adversar. Exemplele ne sunt oferite de razboaiele din Coreea si Vietnam, unde pozitiile peninsulare ale acestor tari au influentat considerabil optiunile strategice ale S.U.A. si U.R.S.S. Numai din succinta enumerare a unor cauze ale razboaielor locale actuale rezulta ca acestea sunt complexe si multiple.

1.2. Tipologia razboaielor locale

Cu toate ca fiecare razboi local are, de regula, unele particularitati se poate face o clasificare a lor, avand in vedere cateva criterii. Acestea ar putea fi:

criteriul social-politic si natura scopurilor urmarite de fortele participante, in raport de care razboaiele locale pot fi razboaie drepte sau nedrepte, razboaie de eliberare nationala, razboaie de emancipare sociala etc.;

amploarea razboiului local, cand poate fi vorba de razboaie intre doua state ale unei regiuni geografice, razboaie intre unul sau mai multe state ale unei regiuni geografice, razboaie intre unul sau mai multe state din regiuni diferite ale globului, razboaie in interiorul acelorasi tari, unde se pot incadra unele razboaie civile;

gradul de profesionalizare al fortelor care se confrunta, acestea putand fi razboaie duse de armate regulate, razboaie cu forte neregulate, razboaie purtate impreuna (adica de unele categorii de forte din datele mentionate anterior), razboaie duse de forte mercenare etc.;

nivelul tehnologic al armamentelor si tehnicii militare folosite, cand razboaiele pot fi purtate cu mijloace clasice cu putere distructiva redusa sau mare, cu mijloace de lupta perfectionate sau foarte perfectionate („armele inteligente", armele chimice, biologice), precum si intentia, uneori, a utilizarii armei nucleare si, respectiv, probabilitatea transformarii unor razboaie locale in razboaie nucleare;

durata de desfasurare a razboaielor locale, cand se pot intalni razboaie de scurta durata (de ordinul a catorva zile, saptamani sau luni – gen „razboaie fulger"), sau razboaie de lunga durata, care se pot intinde pe cativa ani, transformandu-se in razboaie de uzura.

Pornind de la aceste criterii, constatam ca razboaiele locale s-au dus intre tari mici si mari puteri sau superputeri din aceeasi zona geografica sau din zone diferite, intre state incadrate in diferite blocuri politico-militare, intre tari nealiniate, intre tari cu nivel scazut de dezvoltare economica si state puternic industrializate, intre state cu aceeasi ideologie, dar si cu ideologii diferite. Au fost, de asemenea, razboaie locale care au avut si caracter de coalitie cu o durata relativ mare, depasind uneori cativa ani de zile (razboaiele din Indochina, Vietnam, dintre Iran si Irak (1980-1988), din fosta Iugoslavie). In ceea ce priveste cantitatea si calitatea fortelor si mijloacelor folosite in o serie de razboaie locale, ar fi de retinut ca in Algeria, francezii au folosit circa 500 mii militari, sprijiniti de 2/3 din aviatie si 1/2

din flota marina militara; in Vietnam, in 1969, S.U.A. a utilizat peste 600 mii militari plus trupele aliatilor, totalizand circa 1,5 milioane de oameni, aceste efective fiind sprijinite de 60% din fortele aeriene militare de lupta americane, 90% din aviatia militara de transport si 60% din fortele maritime militare.

1.3. Mutatiile produse in arta militara si reflectarea lor in razboaiele locale

Razboaiele locale au reflectat importante mutatii in teoria artei militare ce s-au manifestat in cadrul functiilor si principiilor strategice, componentelor domeniilor operativ si tactic. Analiza mutatiilor produse trebuie sa tina seama de tipurile razboaielor, deoarece intr-un fel s-au manifestat acestea in razboaiele de tip clasic si in alt fel in cele de tip popular. Principalii factori determinanti ai mutatiilor in arta militara tin de revolutia stiintifico-tehnica contemporana si de procesele revolutionare, politice, sociale si nationale. Marile realizari obtinute in stiinta si tehnica, indeosebi de statele dezvoltate au avut repercusiuni directe in domeniul militar, indeosebi in directii principale:

– in producerea si stocarea armelor de nimicire in masa (nucleara, termonucleara, cu neutroni, chimica, biologica); – in perfectionarea armamentului si mijloacelor conventionale, a cresterii posibilitatilor de lovire la mare distanta (arma racheta, aviatia de toate tipurile, elicopterele, artileria cu bataie mare, tehnica blindata).

Arma nucleara a determinat elaborarea de catre statele detinatoare a teoriei strategiei nucleare. Astfel, in numai trei decenii, S.U.A. au elaborat strategia: „represaliilor masive", „ripostei flexibile", „descurajarii realiste". Reflectarea teoriei strategiei nucleare in razboaiele locale a avut un caracter indirect, deoarece arma nucleara nu s-a folosit in aceste razboaie. Atu-ul nuclear a constituit nu odata, cauza implicarii statelor detinatoare in razboaiele locale. Incurajate de monopolul atomic ce-l detin si folosind santajul atomic, nu atat fata de victimele agresiunii intr-un razboi local, ci fata de terte parti, puterile nucleare implicate in aceste razboaie nu s-au sfiit sa ameninte cu razboiul nuclear generalizat, daca interesele lor nu au fost realizate. Acest lucru este clar exprimat prin teoria „descurajarii nucleare". In stransa legatura cu teoria strategiei nucleare a fost elaborata teoria razboiului limitat (isi propune scopuri strategice limitate, de regula, urmarind cuceriri teritoriale si desfiintarea ca stat a adversarului), care se prezinta in opozitie cu teoria razboiului total, aplicata in cele doua conflagratii mondiale (isi propune scopuri strategice totale, desfiintarea ca stat a adversarului si cucerirea teritoriului sau), precum si teoria razboiului local (razboi ce se desfasoara, de regula pe teritoriul unui singur stat si este in opozitie cu razboiul mondial), ambele putand fi clasice (razboi in care confruntarea se produce intre armatele statelor beligerante, fara participarea formatiunilor populare) sau populare (razboi dus de intregul

popor, adoptat de statele victime ale unei agresiuni imperialiste, sau razboi revolutionar dus impotriva fortelor reactionare, pentru instaurarea democratiei). Razboiul nuclear limitat, cu folosirea mijloacelor nucleare de mica putere, a tins sa fie justificat teoretic si sa-si primeasca locul in arsenalul teoriilor strategice ale razboiului nuclear. S-au preconizat chiar si teatrele de actiuni militare unde armele nucleare tactice sa poata fi folosite: Peninsula Coreeana, Orientul Mijlociu, Europa centrala. De fapt, in razboiul arabo-israelian din anul 1973, Israelul era pregatit ca, intr-o situatie limita sa intrebuinteze cele 13 focoase nucleare de care dispunea la acea data. Desi ideea razboiului nuclear a ramas in sfera teoriei militare, ea a avut si continua sa aiba o influenta indirecta in desfasurarea razboaielor locale. Mai periculoasa este ideea folosiri armei nucleare in aceste razboaie, deoarece chiar si cei care au emis ideea nu garanteaza ca acesta nu se va transforma intr-un razboi nuclear generalizat. Armamentul conventional (neoclasic) a cunoscut perfectionari importante, fapt ce a influentat considerabil componentele artei militare. Asocierea cu arma nucleara a facut ca marile puteri, implicate sau nu in razboaiele locale, sa adopte aproape in exclusivitate strategia ofensiva. Cresterea mobilitatii trupelor pe seama tehnicii blindate, aviatiei si elicopterelor a facut ca scopurile strategice, operative si tactice sa fie atinse intr-un timp mult mai scurt. A crescut rolul esaloanelor mici, in masura sa transforme in timp scurt succesul tactic in succes operativ si strategic. A fost pusa la punct „operatia aeromobila" si au fost constituite trupele aeromobile, o noua categorie a trupelor de uscat. Au sporit considerabil incordarea si dinamismul actiunilor militare, ascutirea confruntarii dintre mijloacele blindate si antiblindate, dintre aviatie (elicoptere) si mijloacele antiaeriene, ducand la pierderi considerabile intr-un timp foarte scurt si la un consum enorm de materiale, de toate categoriile. Iata numai cateva din implicatiile asupra artei militare a perfectionarii armamentului si mijloacelor de lupta conventionale, rezultand indeosebi tendinta de a duce lupta cu foc la mare distanta, cu toate categoriile de armament.

Sus 2. Concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele din Vietnam, arabo-israeliene, din Malvine si din Golf.

2.1. Razboiul din Vietnam

Cauzele razboiului declansat de francezi, apoi de americani impotriva popoarelor Indochinei si, in primul rand a celui vietnamez a avut la baza politica imperialista si colonialista a unor mari puteri dusa impotriva popoarelor care si-au cucerit independenta nationala, pentru a le mentine in sferele lor de influenta economica, politica si militara. Sub aspect politico-moral acest razboi a avut un caracter nedrept, din partea agresorilor francezi si americani si drept, de eliberare nationala din partea popoarelor Indochinei, in general si a celui vietnamez, in special. 

Agresorii au avut ca scop transformarea peninsulei intr-o baza navala si aeriana americana pentru atingerea scopurilor economice, politice si strategice ale S.U.A. in Asia, folosirea Peninsulei Indochina ca pe un cap de pod impotriva miscarilor de eliberare nationala din zona iar popoarele peninsulei au urmarit dobandirea independentei si suveranitatii nationale, eliberarea teritoriului aflat sub dominatie coloniala sau ocupatie straina, faurirea si consolidarea statelor nationale unitare: Vietnam, Cambodgia, Laos.

Din punct de vedere al apartenentei nationale a agresorilor, perioadele razboiului sunt: perioada antijaponeza (9 martie - septembrie 1945), caracterizata mai mult printr-o lupta politica dusa de Frontul pentru Eliberarea Vietnamului (Vietmin); perioada luptei impotriva colonialismului francez (23 septembrie 1945 - 7 mai 1954); perioada luptei impotriva administratiei „marioneta" de la Saigon (iulie 1954 - martie 1961); perioada luptei impotriva agresiunii S.U.A. (mai 1961-29 aprilie 1973); a doua perioada a luptei impotriva administratiei „marioneta" de la Saigon (13 iunie 1973 - 29 aprilie I975).

Perioada de care ne ocupam este cea cuprinsa intre mai 1961-apriiie I973, perioada agresiunii americane, ca fiind cea mai semnificativa din punctul de vedere al concluziilor si invatamintelor ce se desprind pentru arta militara.

In razboiul din Vietnam s-au confruntat, pe de o parte S.U.A, careia i s-au alaturat trupe sud-coreene, thailandeze, filipineze, australiene, neo-zeelandeze precum si trupele regimului de la Saigon iar de cealalta parte, Armata populara a Vietnamului de Nord, fortele populare ale Frontului de Eliberare Nationala din Vietnamul de Sud, precum si fortele patriotice de eliberare nationala din Laos si Cambogdia.

Organizarea armatelor beligerantilor s-a remarcat, pe de o parte prin utilizarea unor structuri clasice, indeosebi din partea S.U.A. si a unor structuri mixte si foarte diversificate din partea fortelor populare. Astfel, S.U.A. au utilizat in Vietnam: divizii de infanterie (5), o divizie de desant aerian, o divizie aeromobila, brigazi independente (3 - de infanterie, desant aerian, infanterie usoara), divizii de infanterie marina (2), un regiment blindat de cavalerie. Ca element nou a aparut divizia aeromobila (15.787 militari), avand in compunere 5 batalioane de infanterie, 3 batalioane de parasutisti, 3 divizioane de obuziere 105 mm, 1 batalion elicoptere de sprijin si 2 batalioane elicoptere de transport. In fortele populare se disting: armata regulata cu structuri clasice (Pl., Cp., B., R., D.), fortele regionale si militiile populare de autoaparare (grupe, echipe, detasamente, batalioane). Un astfel de batalion avea: 3 Cp.I.x100-150 luptatori, 1 Pl.Cc. diversiune, 1 Bt. artilerie (9-12 piese), 1 Pl.mitr. a.a., 1 Pl. rachete A.T., 1 Pl. transmisiuni. Fortele angajate rezulta din tabelul de mai jos:    

Forte Populatia Efective in milioane

(in milioane)

TotalForte

armate regulate

Formatiuni populare de autoaparare

Militii populare de autoaparare

Rezerva

Vietnamul de Nord

20 4 2,5 0,5 0,8 0,2

Forte de eliberare din Vietnamul de Sud

3 1,2 0,3 0,2 0,5 0,2

Saigoneze 14 2,1 0,5 0,4 0,2 1,0

S.U.A. si altii - 0,7 0,7 - - -

 

Din tabel rezulta ca raportul de forte era in favoarea fortelor populare (5.800.000/2.800.000), in proportie de 2/1. Dotarea armatelor beligerantilor a purtat pecetea potentialului economic al fiecarui stat aflat in razboi. Sub acest aspect, S.U.A. si aliatii lor au beneficiat de mari cantitati de armament, materiale si mijloace de lupta dintre cele mai moderne. Fortele vietnameze si-au asigurat din import armamentul si mijloacele tehnice necesare, precum si din productie proprie. Din desfasurarea razboiului rezulta cateva concluzii si invataminte privind arta militara La nivel strategic, fortele americane, asigurandu-si suprematia aeriana si navala totala au cautat sa-si atinga scopurile prin actiuni ofensive in toate „punctele de contact" cu fortele patriotice in Vietnamul de Sud si prin bombardamente asupra Vietnamului de Nord. Scopul strategic final era de a nimici fortele patriotice din Vietnamul de Sud, a neutraliza si intimida Vietnamul de Nord in actiunea de sprijinire a confratilor din sud. S.U.A. au utilizat forme si procedee de actiune militara, precum: blocade terestra, aeriana si navala; lovirea din aer sau de pe mare a obiectivelor militare; folosirea armelor chimica si meteorologica si a razboiului electronic. Fortele vietnameze au adoptat strategia razboiului popular, avand drept scopuri: eliberarea intregului teritoriu de sub dominatia coloniala; faurirea statului national unitar independent vietnamez. Pentru atingerea acestora, intr-o prima etapa au adoptat apararea strategica, apoi au combinat apararea strategica cu ofensiva strategica (exemplu: ofensiva „Tet" inceputa la 31 ianuarie 1968) pentru a se realiza echilibrul de forte. Ultima etapa este marcata de ofensiva fortelor vietnameze la inceputul anului 1972, terminata cu cucerirea Saigonului la 30 aprilie

I975 (trupele americane au terminat retragerea din Vietnamul de Sud la 29 aprilie 1973). La nivel tactic, fortele S.U.A si ale aliatilor lor nu au executat nici o actiune ofensiva sau de aparare de tip clasic, cu esaloanele divizie sau brigada. Ofensiva acestora a constat in: descoperirea concentrarii fortelor vietnameze sau a bazelor acestora; neutralizarea cu aviatia, elicopterele de sprijin si artilerie; incercuirea fortelor descoperite sau interceptarea cailor de retragere folosind desantul aerian, de valoare batalion sau brigada. Apararea a constat in organizarea punctelor de sprijin de companie sau a raioanelor de aparare batalionare, cu un sistem dezvoltat de baraje genistice, observarea si siguranta de lupta bazata pe folosirea mijloacelor electronice. Fortele vietnameze au adoptat tactica razboiului popular, cu folosirea unor procedee variate, in functie de adversar, teren si capacitatea combativa proprie. Pe timpul ofensivei s-au utilizat hartuirea neintrerupta a adversarului si atacuri fulger asupra obiectivelor sale (garnizoane, baze militare, puncte de sprijin). Unele din atacuri s-au executat combinat - infiltrare in obiectiv si atacul combinat al luptatorilor din interiorul si exteriorul obiectivului. Caracteristica actiunilor tactice ale beligerantilor in razboiul din Vietnam a fost „actiunea in focar". Acest procedeu este propriu razboaielor de tip popular, unde lipsesc fronturile clasice, actiunile fiind polarizate de bazele insulare ale beligerantilor, in scopul distrugerii acestora. Pierderile umane in acest razboi au fost urmatoarele: Vietnamul de Nord - 1 milion de morti; Vietnamul de Sud - 400.000 morti; trupele S.U.A. - peste 55.000 morti. Rezultatul razboiului este cunoscut: fara a pierde, ca francezii, o batalie in camp deschis, S.U.A. au fost infrante pe plan politic si constranse sa se retraga din Vietnam. Unificarea Vietnamului s-a facut la doi ani dupa incheierea tratativelor de pace, sub egida partidului comunist din Nord, Saigonul devenind orasul Ho Si Min. Razboiul din Vietnam a fost pentru S.U.A. un razboi inutil, intrucat interesele strategice americane nu erau amenintate de comunizarea Vietnamului de Sud. Confruntate cu un razboi de gherila, care nu le-a permis sa-si valorifice uriasul potential militar, S.U.A. au incercat elaborarea unei tactici eficiente de contrainsurectie, sarcina ce s-a dovedit imposibila. S.U.A. au inregistrat prima lor infrangere militara dintr-o istorie de peste doua secole.

2.2. Razboaiele arabo-israeliene

De la infiintarea statului Israel s-au desfasurat cinci razboaie arabo-israieliene: primul in 1948, ai doilea in 1956, al treilea in 1967, al patrulea in 1973 si al cincilea in 1982. Spatiul nu ne permite sa analizam toate conflictele dintre Israel si tarile arabe, de aceea vom prezenta succint cel de-al patrulea razboi, care a avut loc intre 6-24 octombrie 1973, opunand Israelul contra Egiptului si Siriei. Cauzele acestui conflict rezida din starea de razboi de peste 25 de ani existenta intre tarile arabe si Israel, datorita nerecunoasterii de catre statele arabe a statului Israel, nerezolvarea problemei refugiatilor palestineni si intransigentei Israelului in a

recunoaste drepturile palestinienilor la autodeterminare, refuzul Israelului de a se retrage din teritoriile arabe ocupate in razboiul de sase zile (5-10 iunie 1967). Scopurile urmarite de beligeranti erau opuse: tarile arabe - eliberarea teritoriilor ocupate, Israelul - mentinerea acestor teritorii, scopuri ce nu puteau fi atinse decat prin razboi. Pentru al patrulea razboi arabo-israelian pregatirea armatelor beligerantilor a prezentat unele particularitati. Astfel, tarile arabe au inregistrat un salt calitativ in instruirea efectivelor pentru ducerea unui razboi modern cu folosirea noilor tipuri de armament si tehnica. Totusi „complexul Israel" si-a spus si de data aceasta cuvantul, manifestandu-se prin timiditatea actiunilor ofensive si lipsa spiritului de rezistenta in aparare. Cat priveste conducerea, comandamentele egiptean si sirian nu s-au situat la inaltimea scopurilor propuse, dand dovada de lipsa de fermitate si spirit de prevedere in momentele cheie ale actiunilor militare. Armata israeliana si-a dovedit din nou calitatile sale de armata bine instruita si, desi la inceputul razboiului a inregistrat unele insuccese, si-a revenit repede si a actionat cu hotarare si rapiditate, aplicand lovituri puternice, rapide si prin surprindere. Egiptul si Siria au angajat in conflict 1.165.000 de militari, 3550 tancuri, 1011 avioane, 100 de nave si 2610 guri de foc de artilerie. Fata de fortele si mijloacele angajate de cele doua tari arabe, Israelul a opus 415.000 militari, 1700 tancuri, 1600 guri de foc de artilerie, 690 avioane, 84 elicoptere si 49 de nave luptatoare, raportul de forte si militari fiind de partea Siriei si Egiptului. In al patrulea razboi arabo-israelian actiunile militare s-au desfasurat pe doua teatre: egiptean, cuprinzand partea de nord-est a Egiptului de ambele parti ale Canalului Suez si partea de vest a peninsulei Sinai, avand o suprafata de aproximativ 25.600 km2; sirian, cuprinzand partea de sud-vest a Siriei cu inaltimile Golan, cu o suprafata de aproximativ 18.000 km2. Departarea dintre cele doua teatre de actiuni militare pe axul nord-est-sud-vest era de 500km. Ambele teatre de actiuni militare prezentau caracteristici ce le faceau improprii desfasurarii unor actiuni militare de amploare si de lunga durata. Ele se pretau unor actiuni rapide, cu blindatele, prin surprindere si cu o puternica si continua acoperire aeriana. Departarea de 500 km unul de altul nu a pus probleme deosebite fortelor israeliene pentru executarea manevrei pe directii interioare. Pe frontul egiptean, gruparea de ofensiva cuprindea Armatele 3 si 2 egiptene, prima urmand sa actioneze intre Lacul Amar si Marea Rosie, iar cealalta armata intre Ismailia si Port-Said, fiecare pe cate doua directii. Israelul dispunea de 5 Brigazi (3 Bg.Mc. si 2 Bg.Bl.) Pe frontul sirian gruparea de ofensiva s-a constituit din trei divizii mecanizate ca F.A.I. si o divizie de tancuri, ca F.A.U., plus o rezerva de doua Bg.Mc. si o Bg.Bl., ce trebuia sa actioneze pe trei directi. Pe acest front Israelul dispunea de 6 Bg. (3 Bg.I., 1 Bg.Mc. si 2 Bg.Bl.). Pe frontul egiptean, intre 6-8 octombrie 1973 se desfasoara ofensiva fortelor egiptene, fortarea Canalului Suez si cucerirea aliniamentului de aparare Bar-Lev, aflat la 10-12 km in adancime. Fortele israeliene au executat contraatacuri izolate pentru intarzierea actiunilor inamicului si crearea conditiilor pentru concentrarea si desfasurarea rezervelor. 

Intre 9-13 octombrie, trupele egiptene reusesc sa consolideze aliniamentul cucerit, resping contraatacurile israeliene si pregatesc reluarea ofensivei, trecand la est de canal F.A.U. de armata. Contraatacul executat de doua brigazi blindate israeliene a fost respins, Bg. 190 Bl. pierzand 85 de tancuri in trei minute. Intre 14-25 octombrie se reia ofensiva de catre trupele egiptene, patrunzand pe o directie 6-l0 km, pe celelalte doua fiind oprita, dar o importanta grupare de forte israeliene se infiltreaza prin intervalul dintre cele doua armate egiptene, la vest de Canal. Actiunea a inceput prin realizarea unui cap de pod in partea nordica a Lacului Amar de catre un detasament amfibiu. In noaptea de 17/l8 octombrie si in cursul zilei de 18 octombrie capul de pod a fost largit la 6 km de front si 5 km adancime iar contraatacurile egiptene cu fortele unei brigazi de infanterie si a unei brigazi de tancuri au fost respinse. Intre 19-20 octombrie capul de pod s-a largit la 30 km de front si 20 km adancime, iar in ziua de 25 octombrie, cand O.N.U. a impus incetarea focului, capul de pod avea o dezvoltare de front de 100 km si o adancime de 25 km. Orasul Suez si Armata 3 egipteana aflata la est de canal au fost incercuite. Fata de aceasta actiune israeliana iesita din comun, comandamentul egiptean a reactionat slab, fiind total surprins, considerand actiunea ca un act de diversiune limitat. La 25 octombrie, dupa ce a cucerit un aliniament favorabil la vest de Canal, Israelul a acceptat incetarea focului. S-a creat o situatie bizara, ambele parti avand importante forte aflate in incercuire, israelienii la vest, iar egiptenii la est de Canal. .Nici una din cele doua parti nu a fost in masura sa dezvolte succesul realizat, dar fiecare s-a considerat victorioasa. Aceasta situatie a favorizat trecerea la tratative pentru realizarea dezangajarii militare, lucru realizat in prima jumatate a anului 1974. Pe frontul sirian, intre 6-9 octombrie se desfasoara ofensiva siriana pe inaltimile Golan, soldata cu patrunderi in apararea israeliana de 4-6 km, doar unele batalioane de tancuri ajungand pana la 19-20 km. Perioada cuprinsa intre 10-13 octombrie se caracterizeaza prin contraofensiva fortelor israeliene si apararea fortelor siriene. Ca urmare a contraofensivei israeliene, patrunderile realizate au fost intre l0-20 km. Intre 14-22 octombrie consemnam eforturile facute de fortele siriene de a opri ofensiva israeliana. Intarite cu forte irakiene (1D.Tc;.), iordaniene (1Bg.Bl.) si saudite (1Bg.I.) fortele siriene opresc ofensiva israeliana pe un aliniament, care pentru Israel insemna o noua cucerire de teritoriu. La 22 octombrie, partile accepta rezolutia Consiliului de Securitate de a inceta focul. Din desfasurarea razboiului rezulta unele concluzii si invataminte privind arta militata a beligerantilor. In razboiul din 1973, pentru prima data in confruntarile dintre arabi si israelieni, tarile arabe si-au elaborat si aplicat o strategie militara, in care factorul politic a jucat rolul ce i se cuvine (planificare, coordonare, pregatirea opiniei publice interne si internationale, neafisarea scopului distrugerii Israelului). Prin acest razboi tarile arabe au urmarit sa depaseasca din punct de vedere moral ,,complexul israelian" si sa dovedeasca faptul ca sunt capabile sa aplice ele prima lovitura. Strategia araba a pus mare pret pe efectele primei lovituri executate prin surprindere, dar nu a fost in masura sa exploateze succesele acesteia. Actionand cu

fronturi largi, dispersand fortele, cu intentia de a determina dispersarea fortelor israeliene, mai reduse ca numar, strategii tarilor arabe nu au tinut suficient seama de caracteristicile teatrului de actiuni militare, care cerea actiuni bazate pe grupari mobile puternice, ce sa patrunda pe directii cu mare viteza si sa cucereasca din miscare obiectivele fixate. Arta operativa este greu de definit in acest razboi. Ea trebuia sa se manifeste pe frontul egiptean, unde se impunea coordonarea operatiilor a trei armate: A.2 si 3 la est de Canal, A.1 in zona capitalei, Cairo. Dar cele doua armate au fost angajate in Sinai pe directii independente, iar A.1 a fost inactiva. Tactica tarilor arabe a inregistrat succese insemnate, perfectionandu-se procedeele de fortare a cursurilor de apa, cat si ruperea aliniamentelor fortificate. S-au obtinut succese si in folosirea armamentului si tehnicii de lupta modeme, indeosebi a celui antiaerian si antitanc. Insa adaptarea procedeelor de lupta la situatiile des schimbatoare s-a facut cu greutate. S-au intreprins actiuni de desant aerian si maritim insuficient asigurate, ceea ce a dus la nimicirea lor in scurt timp. Cooperarea intre desantul aerian tactic si trupele terestre s-a realizat in bune conditiuni la ruperea aliniamentului Bar-Lev, dar nu in aceeasi masura in cazul trecatorilor. Stapanind, ca urmare a razboiului din 1967, unele aliniamente puternice (Canalul Suez, Platoul Golan), asigurandu-se din partea Iordaniei impotriva unor actiuni directe ale acesteia, Israelul si-a imbunatatit considerabil situatia strategica. Un nou razboi impotriva statelor arabe, razboi preventiv precum cele din 1948, 1956 si 1967 i-ar fi adus oprobiul intregii opinii publice mondiale. Astfel ca, strategia israeliana in 1973 a urmarit mentinerea statu-quo-ului realizat prin razboiul din 1967, fiind o strategie defensiva. Baza strategiei israeliene a constituit-o manevra pe directii interioare. In al patrulea razboi aceasta manevra a fost aplicata intai impotriva Siriei, apoi impotriva Egiptului. Aceasta manevra a reusit datorita mobilitatii ridicate a trupelor, invariabilitatii directiilor pe teatrul de actiuni militare, lipsei coordonarii eficiente a actiunilor fortelor arabe, prezentei unui sprijin extern din partea S.U.A. si partenerilor lor din N.A.T.O., ineficientei aliantei arabe etc.Tactica armatei israeliene s-a caracterizat prin exploatarea maxima a posibilitatilor tactico-tehnice ale armamentului si tehnicii de lupta, ridicarea la un nivel superior a luptei subunitatilor de toate armele, folosirea calitatilor fizice si intelectuale ale luptatorilor, mentinerea unei stari moral-politice ingenios elaborata si perseverent intretinuta. Dinamismul, lipsa sablonismului si a canoanelor clasice, initiativa si curajul, intensitatea maxima si repeziciunea in executarea actiunilor de lupta sunt alte trasaturi ale tacticii armatei israeliene. Al patrulea razboi arabo-israelian a pus fata in fata adversari redutabili, care au aruncat in focul luptelor tehnica si armamentul cel mai modern. Beligerantii au pierdut nu mai putin de 50% din tancuri si avioane, istoria razboaielor locale necunoscand pierderi atat de mari intr-un timp atat de scurt. Pierderile umane ale Israelului au fost: 1854 morti, 1850 raniti, 450 prizonieri, ale tarilor arabe cifrele fiind necunoscute Singurul rezultat pozitiv al acestui razboi a fost determinarea

adversarilor sa se aseze la masa tratativelor, fiecare dintre ei considerandu-se victorios.

2.3. Razboiul din Malvine

Conflictul anglo-argentinian privind insulele Malvine ofera o serie de concluzii si invataminte, indeosebi in ceea ce priveste comportarea unor noi tipuri de tehnica de lupta si armament, care nu mai fusesera intrebuintate in alte conflicte. Insulele Malvine sunt un arhipelag in sudul Oceanului Atlantic, la 480 km est de stramtoarea Magellan, format din doua insule mai mari (Falklandul de Est si Falklandul de Vest) si din aproximativ 200 insulite, cu o suprafata de 11.961 km2. Inainte de conflict aveau o populatie de 1800 locuitori, majoritatea de origine engleza Orasul Puerto Argentina (Port Stanley) cu o populatie de 1100 locuitori este capitala arhipelagului. Relieful insulelor este deluros (inaltimea maxima = 706 m), iar tarmurile sunt fragmentate de numeroase golfuri. Diferendul anglo-argentinian dateaza din anul 1833, cand Anglia a luat in stapanire insulele. In anul 1965, Consiliul de Securitate a cerut Angliei si Argentinei sa inceapa convorbiri in vederea rezolvarii diferendului. In luna martie 1982, discutiile argentiniano-britanic au capatat un ton mai dur. Desi discutiile au continuat, acestea au ramas fara rezultat, iar la 2 aprilie 1982 Argentina a trecut la rezolvarea diferendului prin forta. Intre cauzele care au determinat declansarea conflictului enumeram: junta militara argentiniana de guvernamant, aflata in pericolul de a fi inlaturata, avea nevoie de o actiune prin care sa abata atentia maselor de la gravele probleme interne; insemnatele rezerve de petrol descoperite in zona si care, dupa unele date, ar depasi un miliard de tone; importantele rezerve de metale rare din insule; importanta strategica a insulelor pentru controlul cailor maritime, pentru aprovizionarea S.U.A. si Occidentului cu materii prime, indeosebi in cazul unui conflict care ar duce la blocarea canalului Panama. Actiunea argentiniana a fost declansata in noaptea de 1/2 aprilie 1982, cand o grupare de aproximativ 10.000 oameni, formata din unitati ale C. 5A., o brigada aeropurtata, o brigada de parasutisti si unitati de aparare antiaeriana a fost debarcata pe insulele Malvine (Falkland) si aproximativ 200 pe insula Georgia de Sud. Cei 79 de militari englezi aflati pe insule, inclusiv guvernatorul au fost evacuati de fortele argentiniene in Uruguay, in vederea repatrierii lor in Anglia. In sprijinul trupelor terestre conducerea argentiniana a constituit o grupare de sprijin aerian, formata dintr-o brigada de aviatie si o grupare navala alcatuita din 24 nave de lupta principale, intre care 1 portavion, 1 crucisator, 9 distrugatoare, 2 fregate si 4 submarine. Pus in fata faptului implinit, guvernul englez a reactionat dur, luand urmatoarele masuri pe plan militar:

- constituirea unei grupari navale cu un total de 30 de nave de lupta (intre care 2 portavioane, cu 20 avioane „Harrier" si 20 elicoptere antisubmarine, un crucisator, 4

submarine cu propulsie nucleara, 6 distrugatoare) si 30-35 nave auxiliare, pe care le-a pus in miscare la 05.04.1982;

- trimiterea a 20 avioane de bombardament strategic „Vulcan" si 200 parasutisti in Insula Ascension;

- intensificarea pregatirii de lupta in cadrul gruparii navale pe timpul deplasarii spre Falkland.

Efectivele terestre care au actionat in insule s-au ridicat la aproximativ 8000-9000 militari englezi. La 20.04.1982 gruparea navala engleza s-a divizat: fortele principale s-au indreptat spre Falkland, iar restul spre Georgia de Sud, care a fost ocupata la 25.04.1982, garnizoana de 200 militari argentinieni predandu-se. Dupa ocuparea Insulei Georgia de Sud, partile si-au intensificat pregatirile militare. In 28.04.1982 Anglia a anuntat instituirea, incepand cu 30.04.1982, orele 14.00 a unei zone de interdictie navala si aeriana de 200 mile (370 km) pentru navele si aeronavele oricaror state. In perioada 01-20.05.1982, Anglia a realizat si intarit dispozitivul militar de blocada si a terminat pregatirile in vederea unei debarcari in Falkland. Operatia de debarcare a inceput in jurul orelor 24.00 din noaptea de 20/21.05.1982 surprinzandu-i pe argentinieni, care se asteptau la o asemenea actiune  in zorii zilei. Ritmul de debarcare a fost deosebit de ridicat, trupele engleze reusind sa debarce in cursul noptii respective, aproximativ 4.000 de militari in cele doua zone stabilite: 3.000 militari in capul de pod de la San Carlos si aproximativ 1.000 in cel de la Goose Greene - Post Darwin. Pana in jurul orelor 08.00 cand a inceput sa actioneze aviatia argentiniana, trupele engleze reusisera sa cucereasca un cap de pod de aproximativ 6km2, sa-si instaleze baza de debarcare si sa organizeze apararea antiaeriana. Cu toate actiunile aviatiei argentiniene, care a reusit sa avarieze 5 nave de lupta din clasa fregatelor, din care doua s-au scufundat, fortele engleze debarcate la litoral si-au continuat actiunile cu succes reusind sa largeasca capul de pod pana la sfarsitul primei zile de lupta la 32 km2, iar dupa trei zile de la data declansarii operatiei la 150 km2. Realizarea capetelor de pod de catre infanteria marina engleza si unitatile de parasutisti a constituit punctul culminant al actiunilor desfasurate de gruparea navala expeditionara engleza pentru cucerirea arhipelagului Falkland. Actiunile ulterioare desfasurate pe uscat au avut la baza principiile luptei unitatilor si marilor unitati din trupele de uscat, acestea fiind executate dupa aceleasi procedee si norme, prezentand unele particularitati determinate de situatia concreta existenta in insule: terenul deosebit de framantat, stancos nu a permis folosirea masata a blindatelor, dar a fost favorabil apararii; hartuirea permanenta a trupelor argentiniene cu grupuri de cercetare-diversiune; intrebuintarea pe scara lama de catre trupele britanice a elicopterelor pentru regrupari de forte pe directii greu accesibile, in vederea

realizarii surprinderii; folosirea de catre englezi a procedeelor si metodelor de razboi psihologic; executarea unei blocade totale, interzicandu-se aprovizionarea trupelor argentiniene cu cele necesare ducerii luptei.

Razboiul din Malvine

Ca urmare a actiunilor militare desfasurate de trupele engleze, fortele argentiniene au capitulat la 15.06.1982. Potrivit datelor oficiale, gruparea engleza a pierdut 255 militari si civili si a avut 777 raniti (peste 700 dintre acestia s-au restabilit complet pana catre sfarsitul anului 1982). Argentina a avut peste 1000 de morti. Invatamintele si concluziile ce au aparut din analiza conflictului din Atlanticul de Sud sunt valoroase. Razboiul Malvinelor a demonstrat ca, in atmosfera incarcata a sfarsitului de secol XX, este posibil sa aiba loc un razboi limitat si controlat. In orice conflict, actual sau de viitor, fortele conventionale sunt de neinlocuit si cu atat mai mult la inceputul conflictului. Conducerea politico-militara engleza apreciaza ca factorul cel mai important in

obtinerea succesului militar in operatiunile din Atlanticul de Sud l-a constituit factorul uman, pregatirea militara, rezistenta fizica si psihica, initiativa militarilor. Pe timpul luptelor, militarii britanici au demonstrat maiestrie profesionala, spirit voluntar si agresiv avansat, inalta pregatire de specialitate, indeosebi cei din unitatile speciale, de elita (trupe de comando, parasutisti si infanterie marina), constituite din voluntari selectionati. Tocmai aceste unitati au fost folosite de englezi pentru indeplinirea celor mai dificile misiuni de lupta. In acelasi timp, majoritatea analistilor au ajuns la concluzia ca factorii hotaratori ai infrangerii argentinienilor au fost incapacitatea guvernului de a conduce si administra criza, nivelul de instruire inferior al trupelor, in marea lor majoritate militari in termen, cu o slaba instruire si fara experienta, marile deficiente in asigurarea tehnico-materiala a trupelor din Insulele Malvine, rivalitatile existente intre comandantii celor trei categorii de forte armate si lipsa de coordonare a eforturilor acestora. Din desfasurarea actiunilor pe uscat rezulta ca mobilitatea unitatilor si subunitatilor terestre britanice a depins in mare masura de existenta si intrebuintarea, in limita nevoilor, a elicopterelor si masinilor de lupta ale infanteriei care au permis intensificarea ritmului ofensivei, pentru a nu da posibilitatea trupelor argentiniene scoase din dispozitivul de aparare sa se consolideze pe noi aliniamente. Desi au actionat in teren accidentat, transportoarele blindate si masinile de lupta s-au dovedit corespunzatore. S-au dovedit deosebit de eficiente masinile si utilajele de geniu, mai ales in conditiile in care fortele argentiniene au realizat puternice campuri de mine A.T. si antipersonal. Totodata, desfasurarea luptelor a evidentiat importanta si efectele deosebite ale actiunilor de lupta desfasurate pe timp de noapte, indeosebi impotriva inamicului superior numericeste si care se apara in pozitii amenajate genistic. Fortele speciale au fost folosite intens de catre englezi in desfasurarea luptelor. Ele au actionat, de regula, in fata gruparii de forte terestre, pentru culegerea de date despre adversar si au executat numeroase raiduri pentru a crea confuzie si a dezorganiza apararea A.A. Dupa debarcarea desantului maritim, fortele speciale, actionand numai in fata fortelor principale au pus stapanire pe pozitiile dominante, de unde au fost lansate actiuni ofensive incununate de succes. Desi conditiile de ansamblu nu s-au dovedit chiar propice executarii misiunilor aviatiei in general, totusi aceasta a fost intrebuintata in mare masura in luptele din Atlanticul de Sud, atat de englezi cat si de argentinieni. Chiar daca aviatia argentiniana detinea o superioritate aeriana neta (223 avioane de lupta fata de 40 ale Angliei), eficacitatea actiunilor acesteia a fost redusa in comparatie cu pierderile suferite: 79 avioane, 15 elicoptere, plus 16 avioane distruse la sol. Aceasta s-a datorat in principal lipsei de rachete aer nava si aer-sol, nerealizarii masurilor de contraactiune radioelectronica si pregatirii pilotilor. Pe timpul razboiului au fost doborate 9 avioane engleze, majoritatea de focul artileriei A.A. Se apreciaza ca desfasurarea actiunilor navale din Atlanticul de Sud a scos in

evidenta valoarea principiilor ducerii razboiului naval si anume: imobilizarea fortelor navale adverse, apararea in adancime si mentinerea initiativei. In acelasi timp a reliefat importanta raportului de forte si a completarii cu nave de sprijin preluate din randul flotei comerciale. Portavioanele s-au dovedit a fi in continuare platforme foarte bune pentru actiunile aeriene. Submarinele cu propulsie nucleara au demonstrat importanta lor strategica. Dupa scufundarea crucisatorului Belgrano de catre submarinul englez Conqueror, practic flota de suprafata argentiniana nu a mai participat la lupte. Desi un conflict limitat prin amploare si durata, razboiul din Malvine a furnizat o serie de concluzii atat in domeniul strategic cat si tactic, al organizarii, al instruiri, dotarii si tehnologiei.

2.4. Razboiul din Golf

Invadarea Kuweitului de catre trapele irakiene la 2 august 1990 si transformarea acestuia intr-un guvernorat al Irakului au declansat criza din Golful Persic, cu implicatii si consecinte pentru securitatea zonala. Mentinerea starii conflictuale in Orientul Mijlociu a fost determinata in special de impletirea intereselor mai multor puteri militare, avand ca protagoniste pe cele doua mari puteri in aceasta zona de importanta strategica din punct de vedere militar si economic, precum si escaladarea fara precedent a cursei inarmarii tarilor arabe din regiune. Conducerea politico-militara irakiana a scontat pe lipsa de coeziune, atat intre principalele forte mondiale, cat si in cadrul lumii arabe, care ar fi diminuat efectul unor sanctiuni. Daca in privinta lipsei de coeziune a lumii arabe Saddam Hussein nu s-a inselat prea mult, in schimb, ralierea U.R.S.S. la pozitia adoptata de comunitatea internationala nu a intrat in calculele sale. Reactia imediata de condamnare a invaziei irakiene s-a concretizat prin adoptarea unor rezolutii ale Consiliului de Securitate al O.N.U. privind impunerea unui embargo economic total. Unanimitatea membrilor Consiliului de Securitate a dat posibilitate S.U.A sa declanseze o puternica ofensiva politico-diplomatica in sprijinul masurilor luate pe plan militar pentru impunerea in practica a embargoului. S.U.A a angajat in aceasta actiune in primul rand pe aliatii lor din N.AT.O., precum si alte tari prietene sau legate prin anumite interese. Romania s-a axat pe colaborarea cu atitudinile statelor europene si ale S.U.A, ca si a tarilor arabe, astfel incat sa se poata promova interesele nationale, atat in directia statelor dezvoltate, cat si in cea a statelor arabe. De-a lungul celor cinci luni si jumatate de la declansarea crizei in Golf pana la inceperea razboiului, partile angajate au luat masuri energice pentru dislocarea si realizarea unui dispozitiv militar operativ-strategic pe teatrul de razboi in concordanta cu scopurile si obiectivele urmarite. Forta multinationala, constituita sub egida rezolutiilor Consiliului de Securitate al O.N.U., avand ca element de baza forte armate americane (mai mult de 2/3), a reunit forte si mijloace de lupta din alte 30 de state, bazate in special pe teritoriul Arabiei Saudite si in bazinele maritime adiacente Peninsulei Arabe. Potentialul

militar multinational a avut un caracter cvadridimensional, fiind constituit din forte si mijloace de lupta terestre, navale, aeriene si cosmice. Trupele de Uscat au cuprins peste 800.000 de militari, aproximativ 4.000 de tancuri, 3800 piese de artilerie si instalatii rachete sol-sol si 3.200 masini blindate de lupta. Fortele Maritime Militare multinationale au cuprins aproximativ 185 nave de lupta, dintre care sapte portavioane americane, 5 portelicoptere ale S.U.A. si Frantei, submarine etc., dislocate in Golful Persic, Golful Oman, Marea Araba, Marea Rosie si Marea Mediterana. Fortele Aeriene Militare multinationale, dislocate in principal in Arabia Saudita si bazate pe portavioanele aflate in zona, au cuprins 1900 avioane de lupta, 1350 elicoptere de sprijin si transport. Mijloacele cosmice intrebuintate in conflict au apartinut Statelor Unite: sapte sateliti de cercetare, comunicatii si navigatie. Din punct de vedere calitativ, potentialul militar multinational a cuprins mijloace de lupta ce apartineau ultimelor generatii tehnologice, multe dintre ele fiind pentru prima data intrebuintate in conditii reale de lupta (rachete de croaziera „TOMAHAWK", „CRUISE", avioane „invizibile" F-117, rachete antiracheta „PATRIOT", bombe si rachete dirijate prin laser si televiziune, sisteme de cercetare, navigatie si ochire pe timp de noapte etc.) Pregatirea personalului a fost de inalt nivel, mare parte din efective facand parte din unitati si mari unitati cu destinatii speciale. Irakul dispunea la data declansarii conflictului de cel mai puternic potential militar din cadrul lumii arabe, aproximativ un milion de militari, din care peste 150.000 in cadrul Garzii Republicane, avand o buna dotare tehnica si un inalt nivel de pregatire. De asemenea, Irakul avea posibilitatea de a mobiliza inca 1,5-2 milioane de rezervisti. Din punct de vedere al potentialului militar tehnic, fortele armate irakiene dispuneau de aproximativ 500 tancuri, 8.500 masini blindate, peste 4.000 piese artilerie, 1100 rachete sol-sol, aproximativ 870 avioane de lupta, 520 elicoptere si peste 60 de nave de lupta, in principal de patrulare si dragaj. Irakul a reusit, de asemenea, sa-si pregateasca din timp teritoriul pentru razboi, iar dupa invadarea Kuweitului a trecut la realizarea unui sistem de fortificatii si obstacole de-a lungul granitei sale cu Arabia Saudita. Fiecare din partile angajate, in raport cu acordurile urmarite au pus accentul pe acele elemente ale potentialului militar care le-ar fi putut aduce succesul. Forta multinationala a dislocat si intrebuintat o puternica forta aeriana si navala. Irakul a mizat pe superioritatea numerica in efective, mijloace blindate, piese de artilerie si rachete si pe puternicul sistem de baraje, fortificatii si obstacole terestre si navale. Scopul declarat al razboiului, potrivit Rezolutiei nr. 678 din 29.11.1990 a Consiliului de Securitate al O.N.U. a fost eliberarea Kuweitului si reinstaurarea guvernului emirului Al. Sabah, aflat in exil. Dar, scopurile nedeclarate ale marilor puteri occidentale au fost: reasezarea echilibrului strategic regional prin anihilarea sau reducerea substantiala a potentialului militar al Irakului; inlaturarea presedintelui Saddam Hussein si instaurarea unui guvern democrat cu orientare pro-occidentala; apararea propriilor interese strategice in zona prin controlul asupra extractiei si pretului petrolului; extinderea. influentei si prezentei lor militare in

zona. Irakul a urmarit: cresterea influentei sale politico-militare in Orientul Apropiat si Mijlociu; mentinerea Kuweitului ca parte integranta a Irakului, din interese economice si militar-strategice; eliberarea teritoriilor ocupate de Israel si rezolvarea problemei palestiniene: reducerea pana la anulare a influentei S.U.A. si Israelului in zona. Conform scopurilor si obiectivelor propuse, forta multinationala, printr-un impresionant pod aero-naval a actionat dupa o conceptie unica, avand in vedere ca, prin executarea unei operatii aeriene ofensive strategice sa realizeze: dezorganizarea sistemului militar central de conducere al Irakului; neutralizarea sistemului de aparare antiaeriana; cucerirea si mentinerea suprematiei aeriene; distrugerea potentialului economico-militar irakian si a posibilitatilor de reactie ofensiva cu aviatia si rachetele sol-sol; dezorganizarea totala a sistemului logistic; scoaterea din lupta a marilor unitati aflate in rezerva strategica; izolarea Fortelor de Angajare Imediata strategice si crearea conditiilor favorabile declansarii si ducerii cu pierderi umane si materiale minime a operatiei aeroterestre si navale finale, hotaratoare pentru realizarea scopului declarat al razboiului. Operatia aeroterestra si navala a fost conceputa a se desfasura simultan pe patru directii de ofensiva, doua pe teritoriul Irakului si doua pe teritoriul Kuweitului, in scopul incercuirii fortelor irakiene dislocate in sudul Kuweitului si eliberarii capitalei. Conducerea irakiana, constienta de superioritatea tehnologica si numerica a aliatilor in mijloace aeriene si navale, a conceput ducerea unui razboi de aparare, pe aliniamente si pozitii consolidate din timp, cu efortul principal in Kuweit si la granita cu Arabia Saudita. Pentru evitarea deschiderii mai multor fronturi si disponibilizarea marilor unitati dislocate la granita de rasarit, Irakul a semnat Tratatul de pace cu Iranul. In acelasi timp si-a consolidat dispozitivul de paza si de aparare a granitelor cu Turcia si Siria. In conceptia de aparare a Irakului, strategii militari au avut in vedere executarea unor riposte ofensive asupra Israelului si fortei multinationale prin lovituri. succesive cu rachete sol-sol cu raza medie de actiune. Scopurile si obiectivele propuse urmau a se realiza potrivit conceptiei irakiene, printr-un razboi de uzura, de-a lungul caruia, prin atragerea Israelului in conflict, coalitia antiirakiana s-ar fi dezbinat, razboiul transformandu-se treptat intr-o confruntare intre intreaga lume araba si islamica sustinuta eventual de U.R.S.S. si China, pe de o parte si Israel alaturi de statele occidentale, de cealalta parte. Actiunile militare executate de Forta multinationala pentru eliberarea Kuweitului au cuprins operatii aeriene, terestre si navale, desfasurate si sincronizate pe intreaga adancime tactica si operativ-strategica a zonei de operati, prin angajarea si lovirea simultana a F.A.I., F.A.U., rezervelor si altor obiective vitale de pe intreaga adancime a teritoriului irakian. In prima faza a operatiei „Furtuna in desert" (17.01 – 23.02.1991) au fost angajate masiv fortele aeriene urmarindu-se indeplinirea scopurilor enuntate anterior. La indeplinirea acestor obiective au participat si fortele marinei militare, care au actionat cu avioanele de pe portavioane si cu rachete de croaziera lansate de pe nave de suprafata si submarine. 

Dupa 38 de zile de bombardamente, obiectivele fazei I a operatiei strategice de eliberare a Kuweitului au fost indeplinite, iar la 24.02.1991 orele 02.00 a fost declansata operatia aero-terestra si navala care a vizat infrangerea definitiva si scoaterea trupelor terestre irakiene din Kuweit. (intre 24-27.02.1991 s-a desfasurat faza a doua a operatiilor militare). Nedispunand de o superioritate in mari unitati terestre fata de Irak si facand o analiza reala a situatiei operativ-strategice, Comandamentul aliat a hotarat realizarea in secret a unei largi manevre de forte si mijloace din pozitie centrala catre flancul stang, ceea ce a permis o dubla invaluire a trupelor irakiene, concomitent cu executarea unei puternice lovituri frontale. Fiind precedate de o puternica pregatire de foc, beneficiind de sprijinul nemijlocit al aviatiei si cooperand cu desantul aerian, gruparile de manevra care au actionat pe patru directii (din pozitie centrala si pe la flancuri) au reusit sa patrunda adanc in dispozitivul operativ irakian, sa-1 incercuiasca pe parti in numai 100 ore de lupta, realizand o victorie rapida cu consecinte dezastruoase pentru adversar. Marile unitati si unitatile de tancuri si mecanizate au trecut la ofensiva din miscare, dupa ce initial ocupasera raioanele de concentrare situate la 40-60km sud de granita dintre Arabia Saudita cu Irakul si Kuweitul. Ele au fost intrebuintate descentralizat si sprijinite permanent de elicoptere, artilerie si aviatie. Se remarca indeosebi prezenta masiva a vehiculelor blindate, ceea ce a facut ca in conflictul din Golf nici o divizie din compunerea Fortei multinationale sa nu se deplaseze pe jos. O parte dintre acestea au fost transportate pe elicoptere sau avioane pentru desant, iar alta parte aveau in dotare vehicule blindate amfibii, multe dintre acestea pe senile. Conducerea actiunilor de lupta s-a efectuat de catre corpurile de armata, la nivelul careia s-au organizat centre de actiuni comune.

Desfasurarea operatiei terestre a fortei multinationale pentru eliberarea Kuwaitului (24 – 28.02.1991)

Operatia aeroterestra executata de Forta multinationala se concretizeaza prin urmatoarele aspecte:

- s-a desfasurat in conditiile unei puternice neutralizari a trupelor irakiene dispuse in Kuweit si sudul Irakului cu aviatia, artileria si tunurile de mare calibru de pe nave;

- a constat dintr-o operatie de invaluire a fortelor irakiene din Kuweit pe la vest, prin teritoriul irakian, o operatie de desant aerian cu forte din D.82 si D.101 Aeropurtate precum si o operatie de desant maritim, cu ajutorul elicopterelor, pe litoralul kuweitian. Aceste manevre au permis intoarcerea apararii irakiene, incercuirea gruparii principale de forte, ruperea cailor de aprovizionare si de afluire a rezervei, producerea derutei;

- s-au ocolit principalele puncte si aliniamente de aparare, folosindu-se culoarele create si indeosebi manevra pe verticala;

- s-au folosit la maximum mobilitatea unitatilor si puterea de foc a mijloacelor de lupta, realizandu-se un ritm sporit al ofensivei;

- s-a realizat o foarte buna colaborate si cooperare intre trupele mecanizate si de tancuri cu elicopterele de sprijin si aviatia de vanatoare - bombardament si atac la sol, precum si cu artileria;

- elicopterele antitanc si avioanele specializate in lupta impotriva blindatelor (A 10) au actionat cu mare eficacitate producand mari pierderi trupelor irakiene;

- folosirea in lupta antitanc a unor tipuri de armament de precizie la distante mari. Astfel, rachetele antitanc „HELLFIRE" lansate de pe elicoptere au lovit cu precizie tintele aflate la distanta de 5 km, iar tancurile „MA-A.1 ABRAMS" au fost in masura sa execute foc precis la distante de 4 km, comparativ cu tancul „T-72", care nu poate riposta eficient la distante mai mari de 2 km;

- in cadrul luptei antitanc s-a folosit o mare varietate de munitii antitanc, care au avut posibilitatea sa strapunga blindaje cu grosimi de pana la 600mm.

Se poate aprecia ca succesul obtinut de Forta multinationala a avut la baza aplicarea cu precizie a conceptiei adoptate, asigurarea unei conduceri sigure, un sistem logistic bine organizat si avantajul tehnologic net care au demoralizat armata irakiana si au creat deruta in randul acesteia. Trupele de Uscat irakiene au adoptai tactici utilizate in razboiul cu Iranul, amenajand in Kuweit si sudul Irakului pozitii de aparare fortificate cu scopul mentinerii pozitiilor chiar cu eforturi deosebite. Apararea s-a bazat pe un sistem de randuri de transee, care se intindeau pe multi kilometri in adancime, cu transee de comunicatii, puncte intarite si amplasamente de artilerie. Fiecare unitate a avut un sistem de aparare circulara, iar mult in adancime erau organizate rezerve mobile. Tactica adoptata de trupele irakiene s-a dovedit depasita in conditiile existentei unei nete suprematii aeriene, avantajului razboiului radioelectronic si a cercetarii de toate tipurile. Ca urmare, marea majoritate a unitatilor si marilor unitati ale trupelor de uscat irakiene s-au predat fara lupta, Forta multinationala reusind sa realizeze scopul propus, de eliberare a Kuweitului in timp scurt si cu pierderi minime. 

La incetarea focului, intervenita la data de 27.02.1991, Irakul se afla complet dezorganizat din punct de vedere politic, economic si social, izolat din punct de vedere diplomatic, iar pierderile umane si materiale au fost la un nivel neasteptat: 180.000 morti si disparuti, 175.000 prizonieri, peste 2.000 tancuri si 2.200 piese de artilerie distruse.

*

* *

Succinta prezentare a unor consideratii si invataminte rezultate din razboaiele locale impune cateva concluzii. Razboaiele locale ale epocii actuale au fost determinate de cauze complexe, economice, politice, sociale, nationale, militare pe care si-au pus amprenta contradictiile de ordin ideologic. Aceste razboaie au constituit, de regula, un vast poligon de experimentare, atat a diverselor tipuri de armament si tehnica de lupta, dar si a diverselor doctrine si strategii militare. Razboaiele locale au oglindit mutatiile care s-au produs in arta militara datorita revolutiei tehnico-stiintifice mondiale si a proceselor revolutionare nationale produse in societatea omeneasca. Razboaiele locale, indeosebi cele asimetrice, cele mai bune exemple fiind razboiul din Vietnam si interventia sovietica din Afganistan au dovedit ca un popor hotarat sa-si apere soarta este capabil sa reziste oricarui agresor, chiar daca are o tehnica de lupta sofisticata si dispune de importante efective umane.

Sus

BIBLIOGRAFIE

Atanasiu D. – Momente ale artei militare contemporane, Editura Militara, Bucuresti, 1977; * * * – Buletin informativ, nr. 3-4/1982; 3-4/1983; 1/1991; * * * – Dosarele istoriei, anul II, nr. 10 (95), 1997; Ionescu, Craciun, Secretele operatiunii „Furtuna desertului", Bucuresti, 1991; Iosipescu V. – Operatia „Scanteia", Bucuresti, 1974; Iosipescu V. – Razboaiele locale si panoplia zeului Marte, Editura Militara, Bucuresti, 1985; Col. V. Pricop – Unele concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele locale desfasurate dupa cel de-al doilea razboi mondial (lectie), Academia Militara, Bucuresti, 1983; * * * – Razboiul din Golf, studii politico-militare, Editura

Militara, Bucuresti, 1991; *** – Sceptrul de otel  al zeului Marte, Editura A.I.S.M., Bucuresti, 1994 Salinger P., Laurent E. – Razboiul din golf. Dosarul secret, Editura Tinerama, Bucuresti, 1991; Schipor I. – Razboiul din Golf, Editura A.I.S.M., Bucuresti, 1988.