Concepte Fundamentale in Sociologie

133
Concepte fundamentale în sociologie Tematică curs: 1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale 2. Metode de cercetare în sociologie 3. Cultura 4. Socializarea şi construcţia sinelui 5. Instituţii sociale. Status şi rol 6. Familia - instituţie socială fundamentală 7. Grupul social. 8. Comunităţi teritoriale 9. Organizarea socială; Birocraţia 10. Devianţă şi control social 11. Rasă şi etnie

description

A very useful introductive study on sociology in romanian.

Transcript of Concepte Fundamentale in Sociologie

Page 1: Concepte Fundamentale in Sociologie

Concepte fundamentale în sociologieTematică curs:

1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale

2. Metode de cercetare în sociologie

3. Cultura

4. Socializarea şi construcţia sinelui

5. Instituţii sociale. Status şi rol

6. Familia - instituţie socială fundamentală

7. Grupul social.

8. Comunităţi teritoriale

9. Organizarea socială; Birocraţia

10. Devianţă şi control social

11. Rasă şi etnie

Page 2: Concepte Fundamentale in Sociologie

2

Tema 1

Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper

2. Fondatorii sociologiei

3. Principalele perspective şi abordări în sociologie

4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a

simţului comun

În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei

sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei

personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit

după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul

tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de

cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de

Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a

bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să

se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în

carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi,

Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei

Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era

de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să

pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască

la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate

acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi

arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda

interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani.

Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea

să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care

a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton.

Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687,

avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă

Page 3: Concepte Fundamentale in Sociologie

3

lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar

Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care

mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi.

Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu

rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Într-

o scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund

Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe

la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât

este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce

dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un

discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în

primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu.

Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul

de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie

Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în

secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei

moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii

reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor

uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea

subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social

este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice

elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate

sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi

norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea

vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul

cunoaşterii lumii naturale.

Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica

cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de

constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse

în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

Page 4: Concepte Fundamentale in Sociologie

4

facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a

face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. Ceea ce

făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor, inclusiv de exemplu

descoperirea unei planete, este vorba de Neptun, fără ajutorul nici unui instrument

tehnic, ci doar cu ajutorul creionului, hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în

formule matematice, era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea

lumii. Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii, este vorba de măsurarea

fenomenelor, este vorba de cunoaşterea “pozitivă”.

Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice

metodele de cunoaştere, consacrate deja în fizică, la propriile domenii de investigaţie.

Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică, implicit de astronomie şi de

celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate.

Fondatorii sociologiei

Prima astfel de încercare, care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat,

pentru ştiinţele sociale, este aceea a sociologului francez Auguste Comte. Pentru

Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda, mai precis evoluţia metodelor

de cunoaştere, forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. Evoluţia

societăţii, a omului şi a cunoaşterii în general, fiind una care trecea prin trei stadii

universale. Este vorba de stadiul teologic, de stadiul metafizic şi în final de ultimul

stadiu, cel al gândirii pozitive. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria

universală destul de uşor, cel puţin ca moderni, într-o asemenea manieră. Dar chiar şi

dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii, unul al credinţelor profunde şi

nonraţionale în copilărie, unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final, la

maturitate, unul pozitiv. Evident Comte nu demonstra, ci mai degrabă postula acest

model. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii, aşa

cum există o lege universală a mişcării corpurilor. Trecerea prin cele trei stadii,

reprezenta pentru el tocmai această legitate universală, care a şi fost numita aşa, legea

celor trei stadii.

Evident perspectiva sa este una evoluţionistă, ca şi cea a secolului pe care îl

parcurgea. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el

propune o fizică socială, care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii

newtoniene, ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică, evident

Page 5: Concepte Fundamentale in Sociologie

5

socială. Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă, cea mai complexă dintre

toate, datorită domeniului său, şi pe care o va considera regina ştiinţelor. Termenul de

sociologie este propus chiar de Comte, deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem

de rafinat om de cultură cum era el. Aceasta pentru că el este un barbarism, întrucât

provine din două cuvinte cu origini diferite, de la latinescul “socios”, mulţime,

populaţie, societate şi grecescul “logos”, care sta pentru ştiinţă.

Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de

plecare. În fapt, sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum

să îl finalizeze. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. Un al doilea

moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer.

Aparent, demersul pare să se repete. Spencer caută aceleaşi legi universale ale

evoluţiei societăţilor. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai

constituie însă fizica, prea simplă pentru un domeniu atât de complex. El pleacă din

acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie.

Societăţile evoluează asemănător speciilor, mergându-se în istorie spre societăţi tot

mai evoluate, mai dezvoltate. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi

darwinism social. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a

darwinismului în sociologie, aşa cum s-ar părea la prima vedere. În fapt, Spencer

începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al

secolului XIX, deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles

Darwin, lucrare apărută în 1859. De fapt, atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o

paradigmă culturală evoluţionistă, consacrată şi omnipotentă în epocă. Este drept că

ulterior, în cizelarea propriei teorii, Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin, însă

nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. De biologism însă da. Societăţile se

comportă asemănător unor organisme, ele cresc, se dezvolta, îmbătrânesc chiar.

Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie, pentru

Spencer, trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi, la fel ca la

Comte, trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de

proces esenţial în constituirea societăţii moderne. Modelul biologist al lui Spencer nu

este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent

teoretic. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi

cumva se apropie mai mult de natura socialului. Un autentic pas înainte îl va realiza

însă un german. Unul celebru, deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei.

Este vorba de Karl Marx. El este primul care propune un model al construcţiei

Page 6: Concepte Fundamentale in Sociologie

6

teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. Abordarea sa este una

economică, iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea, dar şi natura, în

societate. El renunţă chiar la conceptul de societate, care este mult prea filosofic şi

utilizează conceptul de formaţiune social-economică. Şi el caută o legitate universală

a evoluţiei societale. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de

producţie. Fiecare societate istorică, formaţiune social-economică, este caracterizată

de un mod de producţie, acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei

conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. Nu mai avem evident de a face cu

un model fizicalist şi nici cu unul biologic, ci cu unul pur social. Deşi teoria sa, pe

care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme, are şi ea o dimensiune

evoluţionistă, Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei

conflictualiste, aceasta deoarece, pentru el, la baza dinamicii vieţii sociale stă

conflictul. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. În esenţă este vorba

însă de conflictul de clasă. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase

aflate în relaţii antagonice, deci care se află în conflict. Natura antagonică a relaţiei

este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Evoluţia socială este

în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase.

Marx utilizează însă în continuare, ca şi predecesorii, şi oarecum în aceeaşi

manieră, conceptul de forţă, ca şi cel de lege. Demersul constituirii sociologiei nu se

opreşte la Marx şi de altfel, ca şi predecesorii săi, el este revendicat deopotrivă şi de

filosofia socială. Deşi se aproprie de social, el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a

întregul natura specifică acestuia. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui

alt gânditor german. Este vorba de Max Weber.

Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă.

Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia, însă nu poate fi

postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. Metodele de cunoaştere a

socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. Este

nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei. El este autorul sociologiei

interpretative, adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii

sociale trebuie să plece de la comprehensiune, adică de la înţelegerea acţiunilor

sociale. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii, obiectul său de

studiu fiind acţiunea socială.

Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective, a

cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. Simpla

Page 7: Concepte Fundamentale in Sociologie

7

observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare

lucru, dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în

cauza. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. Pornind de la subiecţi, de la

indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate.

Dacă Comte refuza indivizii cu totul, considerând că sociologia ar trebui să plece doar

de la familie, care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială, Weber

porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi

individualism metodologic.

Principalele perspective şi abordări în sociologie

O dată cu Weber, şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul

constituirii sociologiei s-a încheiat. Se intră astfel într-o nouă etapă. Secolul XIX a

impus noua ştiinţă a societăţii, dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de

a face, de a constitui această ştiinţă. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa

mai multor perspective de raportare la viaţa socială. La modul general putem vorbi de

două mari tipuri de abordări. Pe de o parte este vorba de abordările obiective,

fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii, iar pe de altă parte este vorba

de abordările interpretative, lansate o dată cu modelul propus de Weber. Fiecare din

aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot

constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. Este vorba de anumite

modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice.

Istoric, primul astfel de model, prezentat deja, aparţine abordărilor obiective,

cantitativiste şi este evoluţionismul.

Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă

culturală a întregului secol XIX. Şi Comte şi Spencer, parţial însă şi Marx propun

modele evoluţioniste, adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea, cât

evoluţia acesteia. Cu toate acestea, aşa cum am menţionat deja, Karl Marx este

fondatorul unei alte perspective, o a doua din punct de vedere istoric, este vorba de

conflictualism. Şi pentru Marx societăţile evoluează, însă în cadrul modelului sau nu.

Este centrală ideea de evoluţie, aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale.

La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social. Acesta este înainte de toate

conflictul între clasele sociale antagoniste, adică între clasa proprietarilor şi cea a

Page 8: Concepte Fundamentale in Sociologie

8

neproprietarilor de mijloace de producţie. Acest tip de conflict fundamental, care pune

în mişcare pentru Marx toate societăţile, este secondat de multe alte tipuri de conflicte

derivate din acesta. În realitate, Marx nu face altceva decât să se inspire, cumva la fel

ca şi predecesorii săi, din realitate. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua

jumătate a secolului XIX, o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. El a

fost contemporan, deşi copil, cu Revoluţia franceză din 1830, a fost martor la marile

mişcări ale anului 1848, a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări

muncitoreşti din acel secol zbuciumat. Conflictul şi critica socială fac parte practic în

mod natural astfel din modelul sau.

Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german, conflictualismul nu a

avut după Marx un impact deosebit în sociologie. Cei mai importanţi conflictualişti

fiind în fapt neomarxistii, singurul sociolog semnificativ istoric, în secolul XX, care

aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills. În fapt, o soarta

asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. Evoluţionismul

este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului, aparţinând

quasiexclusiv secolului XIX. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost

impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol.

Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. Două dintre

acestea, aparţinând celor două mari tipuri de abordări, au avut o cariera cu mult mai

semnificativă în ştiinţa socială. Este vorba pe de o parte de funcţionalism, sau

structural-funcţionalism, ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism, ca tip de

abordare interpretativă, pe de alta parte.

Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost

monetizată de doi mari sociologi americani. Este vorba pe de o parte de Talcott

Parsons, iar pe de alta de Robert K. Merton. Funcţionaliştii au preluat conceptul de

funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură, care a fost propus prima dată în

studiile lingvistice, iar mai apoi în antropologie. Societatea este gândită astfel ca un

ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii, totul fiind reductibil la aceste

două concepte. Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii, nu

mai contează dacă ea se dezvoltă istoric, nu mai contează chiar istoria ca atare, ci doar

analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. Nu mai putem

vorbi de conflict, ci cel mult de disfuncţionalităţi, care însă nu pot fi dominanta vieţii

sociale. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor, ci şi

Page 9: Concepte Fundamentale in Sociologie

9

prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din

temele pe care le vom trata.

Istoric cel puţin, înaintea funcţionalismului s-a impus, oarecum în doi timpi, o

altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului. Este vorba de interacţionalism.

Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel

care propune, chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură

interacţionalistă, “Teoria sinelui oglindă”, potrivit căreia sinele individului este

format doar în interacţiunea cu ceilalţi, care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se

observă pe sine. Pentru Cooley, şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este

importantă funcţionarea socialului, ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi

îşi reprezintă realitatea socială. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii

sociali, mai mult decât atât, este vorba de o construcţie subiectivă care determină un

anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. În acest sens, ilustrativă este legea lui

Thomas, al doilea precursor important al interacţionalismului, lege care mai este

denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca

reală, atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. Cu alte cuvinte,

dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală, să

spunem, fără a fi astfel în realitate, acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a

fost astfel definită. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă, mai târziu, la R. Merton,

în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”, speculându-se aceeaşi

caracteristică esenţială a socialului, aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a

existat decât la nivel subiectiv. Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru

ca a fost făcută, iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin

interesant.

Adevăratul creator al interacţionalismului, cel care propune o teorie

consistentă de tip interactionalist, este însă George Herbert Mead. Lucrarea sa

fundamentală “Mind, Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie,

perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la

interacţiuni. Sunt preluate, indiscutabil, ideile lui Weber, însă ele se articulează într-o

manieră mult mai armonioasă, Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care

realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei.

În vremea respectivă, anii ‘20-’30 ai secolului trecut, Mead a trecut relativ

neobservat. Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie

abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer, care dă şi un conţinut mai

Page 10: Concepte Fundamentale in Sociologie

10

precis ideii de interacţiune, definindu-i în primul rând natura comunicaţională. Este

astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă,

care este şi astăzi, alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective

de analiză a vieţii sociale. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre

oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii.

Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic.

Este clar că de la un sociolog la altul, iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi

sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. Pe parcursul

diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza. Nu putem încheia acest

capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice

semnificative. Primul este marcat, la începutul secolului XX, de sociologul francez

Emile Durkheim, cel care propune primul curs universitar de sociologie, dar şi prima

lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice, este vorba de “Sinuciderea”,

lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata

sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania.

Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren, la

nivelul oraşului, în anii ‘20 în SUA. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie

din America, Şcoala de la Chicago, reprezentată de R.E.Park şi…Sumner, şcoala care

propune considerarea oraşului ca laborator social. Atunci când vom vorbi despre

comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest

secol.

Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie

ştiinţifică şi sociologie a simţului comun

Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a

ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. Pentru a vorbi de ştiinţă socială

nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de

filosofia socială, este necesar să asumăm şi o altă diferenţă. Este vorba chiar de

statutul de ştiinţă. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică

de cea speculativă, specifică filosofiei, ci şi de cunoaşterea obişnuită, de cunoaşterea

comună sau a simţului comun.

Page 11: Concepte Fundamentale in Sociologie

11

Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a

cunoaşte realitatea înconjurătoare. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice, cât şi a

celei sociale. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi

nici în natură şi nici în societate. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială

pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea

ştiinţifică. Cu toate acestea, pentru a avansa real în cunoaşterea lumii, ştiinţa a propus

prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere, cea ştiinţifică.

Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi

diferenţiază de cea comună:

a) Se bazează pe evidenţe verificabile. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca

obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start

orice tip de informaţii care nu se pot verifica.

b) Are un caracter mijlocit. Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna

nemijlocită, “hic et nunc”, adică întotdeauna aici şi acum, cunoaşterea ştiinţifică

este mijlocită întotdeauna de concepte, de metode şi tehnici, de instrumente de

măsurare. Ea nu se poate desfăşura altfel.

c) Este precisă, sistematică şi acumulativă. Instrumentele şi metodele îi asigură

cunoaşterii ştiinţifice, indiscutabil, o mult mai mare precizie, un caracter înalt

cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi

acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul

acestui tip de cunoaştere. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în

cunoaşterea comună, numai că în acel caz este vorba nu de principii logic-

raţionale, ci de interese pragmatice, de experienţă, de nevoile imediate ale

subiecţilor.

d) Este obiectivă. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. Cunoaşterea

comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de

orizonturile valorice, de preferinţele şi atitudinile acestuia, de interesele

pragmatice. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. Să ne gândim doar la

banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi,

percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva, iar dacă

cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu, de care nu

aveam nevoie, constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva, sau ne amintim vag de

două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi

egal cu cel al celor care vindeau morcovi. Cunoaşterea comună este subiectivă şi

Page 12: Concepte Fundamentale in Sociologie

12

aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de

cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al

cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează

mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor

de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând

aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge

la aceleaşi produse de cunoaştere.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE

1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori?

2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie?

3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială?

4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună?

5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX?

6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei?

7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

Page 13: Concepte Fundamentale in Sociologie

13

Tema 2

Metodele de cercetare a realităţii sociale

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Măsurarea şi scalarea

2. Eşantionarea

3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie

Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor

care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura

ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu

tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt

curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi

termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare

Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi

cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen,

caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O

caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă

numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua

diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră

discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă

putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi

variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă

discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două

valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de

gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu

foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un

interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

Page 14: Concepte Fundamentale in Sociologie

14

Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie

ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie

de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri.

1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de

succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o

variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie

(telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o

asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua

variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există

nici un fel de ordonare sau ierarhie.

2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă

sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă

ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni

întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de

acord; dezacord; dezacord total.

3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor

variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun

un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le

poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este

indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru

din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat.

4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct

natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila

are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea

În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece

este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane.

Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri

uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului

probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie,

care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de

eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie

Page 15: Concepte Fundamentale in Sociologie

15

aleatoare, a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii

populaţii. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de

parametru, aceeaşi variabilă, măsurată la nivelul eşantionului, poartă numele de

estimaţie, pentru că estimează, în anumite limite de încredere, valoarea parametrului.

Cu alte cuvinte legile statistice, de care am vorbit mai devreme, ne garantează

că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de

încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie

a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). Aceste limite ale estimării

sunt date de regula în sistemul +/-n%, adică se defineşte un interval limită în care se

înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului.

Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din

eşantion, şi nu de volumul populaţiei. La un eşantion de circa 400 de persoane acest

interval este de aproximativ +/- 5%, adică valoarea unui anumit parametru este

cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. Pentru un

eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/- 3 %. Este evident

că limita devine 0 doar intr-un singur caz, atunci când volumul eşantionului devine

egal cu volumul populaţiei. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal.

Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de

o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia

României fie pentru populaţia Chinei. La cursurile de statistică şi de metodologie vor

fi prezentate şi detaliate aceste aspecte.

Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele

sociale

Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar

pentru un anumit grup de metode de cercetare. Este vorba de metodele de cercetare de

tip cantitativ. Alături de acestea, aţa cum o să vedem, există şi metode calitative de

cercetare, metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor

caracteristici standardizate, ci evaluarea lor. Metodele cantitative sunt însă pe de

departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe.

a) Ancheta sociologică

b) Observaţia

Page 16: Concepte Fundamentale in Sociologie

16

c) Experimentul

d) Analiza documentelor sociale

Ancheta sociologică

Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea

este identificată cu cercetarea socială. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor

sociologice sunt relativ des făcute publice, tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi

interpretate şi utilizate. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul

anchetei. Este vorba de procedeul chestionării, care utilizează ca instrument

chestionarul şi intervievarea, care utilizează ca instrument ghidul de interviu. Evident

distincţia este nuanţabilă. În principiu, chestionarul, spre deosebire de grila de

interviu, are marea majoritate a întrebărilor, întrebări închise, adică care au variante

prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un

răspuns din cele oferite în chestionar. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări

deschise, adică la care nu există variante prestabilite de răspuns. Libertatea

operatorului de interviu este mai mare, dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai

ridicat, pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul

coordonării şi susţinerii investigaţiei, punând uneori întrebări de clarificare care nu

erau trecute în grilă. Este evident ca interviul, în funcţie de cât de structurată este grila

de interviu, poate fi de tip structurat, semistructurat, sau nestructurat, caz în care avem

de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie.

Un tip special de anchetă, focalizată pe o problematică limitată, şi care este

confundat adesea cu ancheta, este sondajul de opinie. Instrumentele de lucru sunt

practic similare, se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative

pentru anumite populaţii. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care

vizează opiniile subiecţilor, mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au

caracter public şi nu doar a opiniilor personale. Cu alte cuvinte atunci când o

problematică se află în dezbaterea publică, iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii

faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public, iar

sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au

statut de opinii publice. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama

opinii care să aibă caracter public, iar întrebările unui astfel de chestionar, în astfel de

condiţii, nu pot măsura ceea ce nu există. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de

Page 17: Concepte Fundamentale in Sociologie

17

interes public, să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg

consum, cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta

măsură. Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică, de reorganizare a unor servicii

proprii, decizie care nu vizează interesul larg, atunci o întrebare privind favorabilitatea

populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public.

Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre”

pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate.

Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde

dinamica preferinţelor electorilor.

Observaţia sociologică

Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din

metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. Ea este indiscutabil cea mai veche

metodă de cercetare ştiinţifică. În sociologie observaţia îşi propune, comparativ cu

ancheta, care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor, analiza

comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii.

Observaţia sociologică, în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează

datele, poate fi:

• observaţie structurată

• observaţie nedistorsionantă

• observaţie participativă

Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în

mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie). Acesta este un

instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată, structurată)

diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. Observaţia

propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un

anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă. Avem de a face cu o metodă evident strict

cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de

comportamente. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că

fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. Această caracteristică, fidelitatea, se

referă la precizia unei măsurători, şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie

inversă cu validitatea, adică cu corectitudinea măsurătorii. Cu alte cuvinte ne putem

oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. Este

Page 18: Concepte Fundamentale in Sociologie

18

posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de

comportament, iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un

anumit gest. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un

număr extrem de mare de comportamente, însă tocmai acest lucru poate face ca

identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională.

Observaţia structurată are două mari neajunsuri. Primul se leagă de ceea ce

tocmai am prezentat. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii într-

un anume gen de contact cu aceea persoană. Se pune însă problema dacă această

prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat. Dacă vreau

să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident

la ore, atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite

comportamente, noi sau doar modificate, tocmai pentru că cineva îl observă. Din

experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii, atunci când se ştiu observaţi,

tind să îşi modifice comportamentele.

Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei

nedistorsionante, adică care nu distorsionează comportamentele celui observat.

Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi

aparatura de înregistrare audio sau video, pereţi speciali cu oglinzi semitransparente

sau un sistem de televiziune cu circuit închis. Este evident ca aceste procedee nu pot fi

folosite oricând şi oriunde, ele ca atare pot să fie vizibile şi, nu în ultimul rând,

utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic. Pentru o

gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă

utilizată cu succes.

O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării

posibilităţii ei de utilizare. Aşa cum am spus, ea poate fi utilizată doar pentru acele

tipuri de domenii, de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere

prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia.

Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil. Dacă dorim să

cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în

societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în

anumite situaţii. Mai mult, în alte ştiinţe sociale, cum ar fi antropologia, unde se

studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi, s-ar putea să nu înţelegem

nici măcar limba, cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente.

Page 19: Concepte Fundamentale in Sociologie

19

În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă, adică acel gen de

observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului, comunităţii pe care

o studiază. El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. Din

interior, treptat, într-o perioadă de timp destul de mare, un astfel de observator este

capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente, ca şi produsele culturale

ale grupului în cauză.

Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare, adică numai observaţia

în sine, în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă, ca şi

cercetare participativă, pentru că observatorul nu doar va observa, ci participând la

viaţa grupului sau a comunităţii în cauză, evident el va realiza, cel puţin, interviuri

nestructurate cu acei membrii. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în

domeniul investigaţiilor de tip calitativ, ea fiind o metodă eminamente calitativă şi

deci implicit astfel este şi observaţia participativă.

Experimentul

O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi

observaţie provocată, este experimentul. În principiu, se încearcă observarea şi

implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces, fenomen sau

comportament, într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune

în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în

care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile

dependente (pentru că depind de variabila independentă). Experimentul presupune în

mod normal condiţii speciale de realizare, laboratoare, aparatură de înregistrare etc.

Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii, grupurile studiate, îşi desfăşoară în

mod obişnuit activitatea, însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate

comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei

nedistorsionante. Cea mai importanta observaţie, asupra căreia insistăm în mod

special, se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi.

Acest efect disturbator poartă un nume special, efectul Howthorne. Aceasta

după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul

dintre pionierii sociologiei industriale, Elton Mayo. Cercetătorul american a dorit să

facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea

muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu.

Page 20: Concepte Fundamentale in Sociologie

20

Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective, de temperatura, de nivelul

zgomotelor, etc. (toate variabile independente). Rezultatele au fost paradoxale. Orice

creştere a variabilei independente (zgomot, căldură, lumină) ducea la creşterea

productivităţii muncii. Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la

acelaşi efect. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a

mediului, devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai

bun. De fapt, putem spune că experimentul se studia pe sine, pentru că ce se observa

în final, variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul

mediului, care erau produse tocmai de experiment. Adică pur şi simplu participarea la

experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. De altfel, dacă se schimbă

nivelul luminii să zicem, dincolo de experiment, după o perioadă de timp se ajungea

relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective. Concluzia care poate fi

trasă este aceea că în orice experiment, ca şi la observaţia structurată de altfel, datele

înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de

investigaţie utilizate. De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie

socială în care observatorul poate influenţa, cel puţin prin prezenţa sa comportamentul

subiecţilor pe care îi studiază.

Analiza documentelor sociale

Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar

prezentul, ci şi procesele şi fenomenele, ca şi produsele culturale ale societăţilor

trecute, este analiza documentelor sociale. Evident acest tip de analiză este posibil de

realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi, inclusiv contemporane.

Documentele sociale pot fi:

• publice (exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, cărţi),

• oficiale (acte, certificate de naştere, de deces, fişe medicale, acte de proprietate,

hotărâri de divorţ, etc.)

• personale (autobiografii, scrisori, cv-uri, memorii etc)

Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de

conţinut. Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a

investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă

comunicaţională), cât şi în al doilea război mondial, în special de Marea Britanie.

Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de

Page 21: Concepte Fundamentale in Sociologie

21

analiză pe care le identificăm într-un anumit document. Unităţile de analiză clasice

sunt:

spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat

anumitor probleme spre exemplu),

cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte, de exemplu de câte

ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral);

temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. (dăm câteva

exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru

România”, “Monarhia a distrus cultura romanească”, “Comunismul este de vină

pentru starea naţiunii” etc.)

personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse

culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj.

Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană, studiind

personajele feminine dintr-un serial ca Dallas, care pe o perioadă de mai bine de un

deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană.

itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare, de exemplu,

articolul, editorialul, etc.

Tipuri speciale de investigaţii

Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale

de investigaţii, care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau

complementare. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care

am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza

de interviu. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine.

Un alt tip de investigaţie, derivat din anchetă este focus grupul. La limită, este

un tip de anchetă, adică de interviu de grup. Cu toate acestea, el este un tip mult mai

complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor

experimente), se pot aplica teste, se pot face analize de documente (asupra

conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc).

Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă, în care se pot reuni

mai multe metode simultan, este vorba de studiul de caz. Studiul de caz se realizează

evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o

problematică dată. Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de

Page 22: Concepte Fundamentale in Sociologie

22

muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode, pe o anumită

perioadă de timp, o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă. Putem

utiliza chestionare, putem realiza interviuri, putem să facem observaţie participativă

etc. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare.

În fine, ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se

leagă de analiza temporală a unor procese sociale. Este vorba de analiza longitudinală

şi de studiul panel. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode, ideea fiind

aceea de a utiliza aceeaşi metodă, cu aceleaşi instrumente de investigaţie, asupra

aceleiaşi populaţii, într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui

anumit proces sau fenomen. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea

că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare

(chestionar, grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la

nivelul aceleiaşi populaţii, în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi

instrument în raport cu exact acelaşi eşantion, pe o anumită perioadă de timp. Ambele

tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident

sunt extrem de utile pentru analiza socială.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există?

2. Ce este eşantionarea?

3. Care sunt principalele tipuri de scale?

4. Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă?

5. Care sunt tipurile de observaţie sociologică?

6. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie?

7. Ce este un experiment sociologic?

8. Ce este efectul Hawthorne?

9. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de

analiză a conţinutului documentelor?

10. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială?

Page 23: Concepte Fundamentale in Sociologie

23

Tema 3

Cultura

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Ce este cultura

2. Cultura şi civilizaţia

3. Structura culturii

4. Tipologia culturii

Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în

istorie. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane, s-a spus

chiar, într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”. în raport cu

natura, în raport cu restul animalelor, omul a fost văzut de moderni într-o totală

inferioritate, doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. În

realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. Omul este şi a fost

mereu unul dintre cele mai puternice animale. Doar 20 de specii de animale atacă

necondiţionat omul. Omul însă atacă absolut toate speciile. Şi nu astăzi, ci din

totdeauna. În sine, prin natura sa animală, omul este puternic. Cu siguranţă

inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. Dar dincolo de inteligenţă omul a

creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat

vreodată pe această planetă. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în

care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură.

Ce este cultura?

Nu este deloc uşor să defineşti cultura. Acum vreo două decenii cineva a

numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. Este firesc pentru că, în forme diferite,

orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. Cea mai

simplă definiţie pe care o putem da, şi de la care plecăm în analiza noastră este

următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire, de comportament şi de

producţie, transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt

mijloc, cu excepţia celui genetic.

Page 24: Concepte Fundamentale in Sociologie

24

Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este

susceptibil de a fii transmis generaţional, prin orice mijloace negenetice, reprezintă

cultura. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului, care vine din limba latină şi care

se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului), în sens

ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate, ci la

orice fel de produs. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural, însă şi

scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. Mai mult, trebuie

să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi

înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă. Ambele producţii sunt

producţii culturale şi atâta tot. Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este

o problema diferită.

Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu

cultura. Într-un fel aşa stau lucrurile, pentru ca învăţarea este procesul de bază prin

care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru

genetică. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în

timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil

condiţionate de învăţare. Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale, etologii

demonstrând, spre exemplu, că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad

înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. Există cu siguranţă o baza

instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că, chiar şi în cazul celor

mai puternice instincte umane, există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a

acestora. Spre exemplu, deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de

supravieţuire, bem totuşi apă din pahare sau căni, care sunt produse culturale, bem în

anumite locuri. Mai mult, apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin

ţevi, conducte, este pompată, este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc.

Prin urmare, din ceea ce am prezentat, rezultă că o condiţie a existentei culturii

este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. Dacă aşa stau

lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în

care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente

învăţate. Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului, ci

doar cu un rudiment, dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are

capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se

poate ieşi dintr-un labirint.

Page 25: Concepte Fundamentale in Sociologie

25

Un alt aspect interesant, relevat de definiţia pe care am utilizat-o, este acela

legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională, pentru că

ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. Transmiterea culturii este prin

urmare un proces vital pentru orice societate. Modul prioritar în care această

transmitere are loc face ca o cultură, respectiv societatea care o posedă, sa aibă un

anumit tip de profil. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este

comunicarea orală, atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de

produse culturale. Într-o astfel de societate spre exemplu, rolul bătrânilor este

fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. De aici, în

vechime, structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. Societăţile care

practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi

istorice, societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. Prin urmare

expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor

rudimente ale unei culturi rurale nemoderne.

Cultura şi civilizaţia

Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să

încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual, folosit în strânsa corelaţie cu

termenul de cultură, uneori chiar ca şi sinonim. Este vorba de termenul de civilizaţie.

La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca

ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni. Cu

alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate,

în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. Este indiscutabil că putem împărţi produsele

culturii în materiale, adică tangibile, şi spirituale (valori, idei, norme). Numai că orice

fel de produs cultural are prezente, în proporţii diferite desigur, ambele componente.

Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material, aşa cum orice producţie

materială asumă în realitate idei, norme de utilizare etc. Acest gen de dihotomie este

deci incorect pentru că postulează o imposibilitate. Cu toate acestea în limbajul

obişnuit, pe drept cuvânt, facem distincţie între cei doi termeni. Dacă de exemplu ni se

pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură, parcă

nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi.

În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea

culturii şi nu de natura produselor sale. Cu alte cuvinte nu natura materială sau

Page 26: Concepte Fundamentale in Sociologie

26

spirituală este esenţială, ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte

comunităţi sau societăţi. Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie,

ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. Există

însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi, care

deci “exportă” produsele culturale proprii. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii.

Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme, capătă astfel o explicaţie,

pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil

produsele materiale. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci , decât

ideile, miturile, modurile de fabricaţie, ca şi normele de utilizare care au fost preluate

o dată cu amfora. La fel, în lumea contemporană, trebuie să înţelegem că o dată cu

televizorul noi am importat, cultural vorbind, şi anumite norme şi tipuri de

comportament, anumite norme de organizare a locuinţei, diverse stiluri de viaţă etc.

Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare.

Structura culturii

Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a

culturii. Am distins între o componentă materială şi una spirituală, dacă vom rafina

analiza însă, vom descoperi trei componente majore ale culturii:

! componenta ideatică

! componenta normativă

! componenta obiectuală

Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor, adică a unităţilor de

semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. O

categorie specială a acestora o formează valorile, care sunt idei care sunt preţuite,

respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. Valorile

ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea

majoritate a normelor sociale. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor

pe care oamenii le respectă într-o societate. Acestea sunt în fond modele prescrise de

comportament pentru anumite situaţii sociale.

Normele sociale sunt extrem de diverse, putând spune chiar că trăim în

permanenţă într-un univers normativ. Definirea normelor poate fi făcută însă în două

maniere diferite. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale, adică de norme prescrise

şi de regulă consfinţite formal, spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate

Page 27: Concepte Fundamentale in Sociologie

27

la 50 km la oră este o normă formală. Numai că în viaţa socială se respectă de multe

ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai

mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica

socială. Limita de viteză definită ideal, dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în

medie, în realitate, maşinile, am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt

norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50.

Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală

(definită în termeni normativi, cum ar trebui să fie anumite produse culturale, norme

etc.) şi de o cultură reală. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când

analizam cultura, dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală.

Mai sunt necesare două precizări conceptuale. Ori de câte ori avem asociate

idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg

decât sensul obişnuit, care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere), iar pe

de alta parte, orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie. La

fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi

termeni. Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie, cultural se

poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme.

Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special, este lesne de

înţeles. Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai

larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. La nivel comun reducem tehnologia la nişte

obiecte şi la nişte norme tehnice asociate. În realitate există cel puţin trei tipuri de

norme asociate unei tehnologii. Este vorba de normele pur tehnice, de normele de

organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii. Între modalităţile de

asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. W.Ogburn a lansat chiar o teorie

în acest sens, care se cheamă “Teoria devalajului cultural”. Ea spune că la

introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor

tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie)

şi normele de organizare şi cele sociale. Dacă luăm ca exemplu tehnologia

automobilului, atunci trebuie să considerăm că, dincolo de normele strict tehnice de

funcţionare a maşinilor, avem nevoie şi de norme de organizare (ex. regulile de

circulaţie), dar şi de norme sociale, care se referă la modul în care oamenii utilizează,

valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. Aceste

norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. Maşina poate fi

proprietatea personală a cuiva, însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi

Page 28: Concepte Fundamentale in Sociologie

28

membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste

norme. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie, şi ei ştiu cum poate fi utilizată o

maşină în societate, şi ei sunt beneficierii acesteia etc.

La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale, care sunt

asimilate mai greu faţă de cele tehnice, se produce un decalaj cultural, care, pentru

Ogburn, este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care

toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. Este celebru cazul unui

mic orăşel din Australia, de la începutul secolului XX, unde, deşi existau doar două

maşini, în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că

viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. La fel, televiziunea la

începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal

suprautilizării sale de către telespectatori.

Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. Aceasta

reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. Putem vorbi de

societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe, adică societăţi în

care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea

normelor. Putem vorbi şi de societăţi anomice, adică de societăţi în care există o

disoluţie a ordinii normative. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate

normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza

sinuciderilor.

Nerespectarea normelor atrage în mod normal, în orice societate, sancţiuni, în

fapt pedepse. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât

pedeapsa, cât şi recompensa, în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit

tip de calificativ, fie pozitiv fie negativ. Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi

consecinţe în raport cu subiecţii). Pe de alta parte normele pot fi formale, adică

exprimabile într-o forma scrisă, precisă (definite ideal), sau pot fi informale, adică

fără o formă scrisă, impuse în practica socială reală. Dacă luam în consideraţie aceste

două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri

de norme sociale:

Sancţiuni puternice Sancţiuni slabe

Norme formale Legi penale Legi civile

Norme informale Morala, tradiţii Obiceiuri

Page 29: Concepte Fundamentale in Sociologie

29

Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm, chiar dacă nu în

aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni

privative de liberate sau penalităţi foarte mari, în timp ce legile civile au sancţiuni

pecuniare moderate sau mici. La fel, normele morale au exprimate sancţiuni foarte

dure, mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate, în timp

ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni.

Limbajul – pivotul culturii

Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul

acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl

reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. Această transmitere este în

principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. Rezultă deci că limbajul

este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. Mai mult, formele şi

modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în

cauză. Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză

culturală. Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală, însă

limbajul este definit mult mai larg, ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a

acestora capabile de a transmite mesaje. Evident codul morse este un astfel de limbaj,

dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal, de un limbaj al florilor (anumite flori au

anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur

putem continua.

La baza oricărui limbaj stau semnele, care sunt unităţi de semnificaţie purtate

de un semnal. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care

definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”. Adică orice poate fi purtător de

semnificaţie, alta decât cea referitoare la sine. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe

un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul

acela este ocupat). Semnalul este suportul fizic al semnului. Dacă culoarea roşie a

semaforului ne indică interdicţia accesului, lumina roşie ca atare reprezintă semnalul.

Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale, aşa cum acelaşi tip de

semnal poate avea asociate semnificaţii diferite.

Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli. Regulile

sintactice, care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru

Page 30: Concepte Fundamentale in Sociologie

30

limba naturală este gramatica) şi reguli semantice, care sunt reguli de corespondenţă

între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1.

În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. Dar nici noi nu putem gândi

realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului. Gândirea nu

poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele, adică fără limbaj. Dar există o

legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi

americani, Edward Sapir şi Bejamin Whorf, prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o

teorie extrem de şocantă. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului

lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea, de a o înţelege şi de a

ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam. Cu ale cuvinte ipoteza

spune că oamenii care au limbaje diferite, chiar limbi naturale diferite, văd şi înţeleg

lumea în forme diferite. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă

lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. Am putea să ne

întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii, care nu au formule gramaticale

pentru timp în limba lor, dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le

posedăm. Un lingvist chiar afirma că un copil chinez, datorită limbii pe care o învaţă

încă din primii ani de viaţă, ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai

bine decât orice fizician european, pentru simplu motiv ca el are un sens al

relativismului asumat la nivelul limbii. Desigur este o ipoteza provocatoare. Ea poate

fi corectă, însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite, deci care nu au o baza

comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele.

Cultura, subcultura şi contracultura

Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural.

Un simplu obiect, o melodie, o normă de salut etc. sunt exemple în acest sens. Aceste

elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale, adică în

sisteme în care sunt asociate mai multe elemente. Dansul spre exemplu este un

complex cultural, care reuneşte muzică, versuri, norme pentru cei care dansează (o

componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte

1 Termen utilizat in semiotica, stiinta semnelor, de U.Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale

semnelor. Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate. Adica

putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. Klingonieinii din

filmele s.f. nu exista in realitate, dar nici minotaurii sau ingerii.

Page 31: Concepte Fundamentale in Sociologie

31

etc. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază, însă pot avea complexe

culturale proprii care să le diferenţieze. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă, ca

şi de subculturi, adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat

complexe culturale proprii. Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale

(de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor, în care pot să existe formule de

comunicare proprii, un anumit stil de viaţă etc., de subcultri ale unor comunităţi care

au valori, norme şi stiluri proprii de viaţă, de exemplu subcultura rockerilor şi putem

continua cu alte exemple. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de sub-

cultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă, el se referă exclusiv la ideea

apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult.

Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura

dominantă, numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea

atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. Comunităţile

marginale, grupurile deviante, ori sectele religioase, de exemplu, dezvoltă uzual

contraculturi.

Etnocentrism, xenocentrism şi relativism cultural

Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania,

care nu a văzut niciodată lumea civilizată, ar veni în România pentru câteva zile şi ar

trăi printre noi. S-ar întoarce apoi în tribul său şi, continuaţi să vă închipuiţi, ce ar

putea povesti alor săi. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi, ca

în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură, ca femeile,

absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe - ce prostie !!, dar vai cel mai

sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali, mănâncă numai mortăciuni. Ei

nu îşi omoară singuri animalele, ci le iau gata moarte, vai vânate cu multe zile înainte,

unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. Ce sinistru să mănânci cadavre!!!

Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii

tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. Orice societate tinde să

considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi, că

obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte. Aceasta atitudine,

de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la

realitate poarta numele de etnocentrism. El exista în orice cultură şi este unul din

factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi.

Page 32: Concepte Fundamentale in Sociologie

32

Există însă şi o atitudine opusă, şi ea existentă în majoritatea societăţilor. Este

vorba de exocentrism, adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei

alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. Preferăm spre exemplu maşini

occidentale, aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze, ieşim în oraş să mâncăm o

pizza, sau la un hamburger, am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică, la

fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. Exista întotdeauna pentru anumite produse

culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură, şi asta

practic în orice societate. Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el

nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor, evoluţie care este determinată în fond de

capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. Să ne gândim că fără

xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune, nici radio şi nici ziare, nu

am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri, care nu au fost inventate la noi,

ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini.

Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi.

Este oribil să mănânci “cadavre”, dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle,

şerpi, pisici, creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. Dar la fel de sinistră

este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. Ni se pare stupid un dans sau

modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia, dar de ce să

credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul

în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente, vom spune,

au o semnificaţie, însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii

pentru comportamentele lor. Această atitudine, impusă de cercetătorii sociali, la

origine de antropologi, de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă,

poarta numele de relativism cultural. El exprimă faptul că toate culturile sunt

evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara

două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune.

Contactul între culturi. Aculturaţie, acomodare şi asimilare

Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează

în permanenţă. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact.

Atunci când două societăţi interacţionează, culturile lor intră şi ele în contact, caz în

care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii. Ele sunt desemnate prin trei concepte care

Page 33: Concepte Fundamentale in Sociologie

33

au fost propuse de Fr.Braudel, într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în

Renaştere. Este vorba de aculturaţie, acomodare şi asimilare. Aculturaţia este

procesul prin care, ca urmare a contactului dintre două culturi, se ajunge la apariţia

unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite.

Traista ţărănească cu fermuar, ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două

exemple simple de aculturaţie. Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile

complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să

mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei.

Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi

definească graniţe clare şi să convieţuiască, prin două populaţii diferite, care la rândul

lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. Între cele două

culturi există numeroase împrumuturi, însă ambele şi păstrează identitatea.

Comunităţile asiatice, în marile oraşe, sunt exemple de comunităţi care au culturi care

s-au acomodat.

Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut

identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă, respectiva populaţie ne mai

păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe

decât ca o subcultură a culturii dominante. Un exemplu celebru îl oferă negrii din

America, care şi-au pierdut cu totul cultura de origine, practic ei nu mai păstrează

nimic din cultura africană de origine, mai mult, aşa cum spunea cineva, ei sunt cei mai

americani dintre americani, pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de

origine, în timp ce toţi ceilalţi americani, proveniţi din Europa sau Asia au păstrat

numeroase complexe culturale din culturile de origine, uneori chiar şi limba sau

religia.

Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia

comunităţilor şi a societăţilor. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem

aceste procese, însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele, cel care s-a monetizat

într-o formă cu totul deosebită, în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie?

2. Care este structura culturii?

3. Care este tipologia normelor sociale?

4. Ce este decalajul cultural?

Page 34: Concepte Fundamentale in Sociologie

34

5. Ce rol are limbajul în cadrul culturii?

6. Ce este ipoteza relativismului lingvistic

7. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism?

8. Ce este relativismul cultural?

9. Ce este aculturaţia?

10. Ce sunt asimilarea şi acomodarea?

11. Ce sunt subculturile şi contraculturile?

Page 35: Concepte Fundamentale in Sociologie

35

Tema 4

Socializarea şi construcţia sinelui

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează

2. Teorii ale formării personalităţii

3. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic

4. Agenţii de socializare

Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă, în special medici, au fost

preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. De fapt este vorba de copii

crescuţi de animale sălbatice. Asemenea accidente sunt extrem de rare, dar în fiecare

din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. În special femelele de

lup, dar nu numai ele, sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să

crească “pui” de om. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri, în primul

rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele

animalelor care îi crescuseră. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat

întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. Interesant este

faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră

când trebuia, în primii ani de viaţă. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au

murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut, cel mai

frecvent în jur de 10-12 ani.

Un caz diametral opus. Pe la începutul secolului trecut, nişte antropologi au

avut curiozitatea, poate nu foarte deontologică, să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib

arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. Tribul din

care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei, necunoscându-se

prelucrarea nici unui metal. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de

dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. Cum

s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la

Sorbona.

Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău, puterea societăţii de a forma

oameni. Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi, aşa cum filosofii

moderni credeau, ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc.

Page 36: Concepte Fundamentale in Sociologie

36

Ce este socializarea?

Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele

de socializare. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea

umană. Exista însă, ca şi în cazul culturii, nenumărate definiţii ale socializării,

formulate în funcţie de perspectiva de abordare. Spre exemplu, socializarea poate fi

văzută într-o perspectivă psiho-socială, ca un proces de formare a personalităţii

umane, în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui.

Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a

culturii unei societăţi, pentru că într-adevăr, asta reprezintă, în conţinut, acest proces.

Factorii care influenţează procesul de socializare

Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. Îi vom

prezenta succint:

a) determinantul biologic

b) mediul fizic

c) cultura

d) experienţa de grup

e) experienţa personală

a. determinantul biologic. Este evident că formarea personalităţii individului, ca şi

procesul de achiziţie a produselor culturii, este influenţată de anumite caracteristici

biologice, inclusiv ereditare. Un anumit tip de temperament, anumite caracteristici

afective, fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea

socială. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui

Stalin, în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte

diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul

în afara unor norme deontologice). Ideea era că se dorea sublinierea rolului

fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil, în afara oricărui

determinant biologic. Experimentul nu a dovedit acest lucru, existând un puternic

factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor, chiar dacă aceştia trăiau în

familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune.

Page 37: Concepte Fundamentale in Sociologie

37

Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o

disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii.

b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de

socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în

permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile

nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare

etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum,

mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale

relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar

să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria

musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi

oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor

care influenţează procesul de socializare.

c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite

caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special,

au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi

profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât

o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit

tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de

factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca

italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem

de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi

culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor

caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la

anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să

surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate

de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite

societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi

lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o

distribuţie, deci este cea mai des întâlnită.

d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană.

Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi

influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom

insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare.

Page 38: Concepte Fundamentale in Sociologie

38

e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un

factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii.

Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care

informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune

în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de

socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante

perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat

un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării

La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care

constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este

vorba de:

• socializarea primară

• socializarea secundară

• socializarea continuă

Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se

încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul,

normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale

societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale

propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai

important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din

perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai

intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri

formate din membrii aceleiaşi generaţii).

A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de

şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul

asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată

trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici.

Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte

roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general.

Page 39: Concepte Fundamentale in Sociologie

39

Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef

etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă

de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea

mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai

intense perioade sunt primele două.

Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare.

Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta

succint.

Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la

procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu

le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă

procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi

anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces.

Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă

ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă

de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile

de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau

poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare

inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de

persoane le au în societate.

Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite

comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă

deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse

culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă

comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să

înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe

care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub

presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul

cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul

deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie,

închisori, armată etc.

Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele

de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

Page 40: Concepte Fundamentale in Sociologie

40

care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. Este vorba deci de procesul de

achiziţie a contraculturii.

Teorii ale formarii personalităţii

Formarea personalităţii umane, evident, nu a preocupat doar sociologia. Cele

mai multe teorii s-au lansat, aşa cum era firesc, în psihologie şi în psihologia socială.

Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un

asemenea proces. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele

mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii.

Prima teorie asupra căreia insistăm, şi care a asumat un important rol al

socialului în formarea personalităţii, este teoria psihanalitică a lui S. Freud. Pentru

Freud, personalitatea are trei componente majore, id, ego şi superego. Id-ul este latura

cea mai profundă, ascunsă a personalităţii, el cuprinde pasiunile, dorinţele, datele

afective primare ale individului. La polul opus, super-ego reprezintă latura socială a

personalităţii, adică componenta care asumă normativitatea socială, regulile, legile,

implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor

noastre. Rezultanta celor două componente, care se observă sunt într-o relaţie

tensionată, o reprezintă ego-ul, adică latura manifestă a personalităţii individului.

Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial, care are la bază

evoluţia instinctului sexual. Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului

este văzută ca o socializare a instinctului sexual. Aceste stadii sunt definite în funcţie

de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. Primul stadiu, în

primul an de viaţă, este stadiul oral, pentru că, pentru Freud, actul suptului este o

forma de manifestare a instinctului sexual. Următorul stadiu, de la unu la trei ani, este

stadiul anal, în care instinctul sexual se localizează în zona anală. În acest stadiu

copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. Următorul stadiu, de la trei la sase

ani, este stadiul falic, în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se

joace cu ele. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există

maturizare sexuală. Următorul stadiu este stadiul latent în care, între şase-şapte ani şi

doisprezece-treisprezece ani, nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici

un nivel. După acest stadiu urmează ultimul stadiu, cel genital, în care instinctul

sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. Acest proces stadial are loc

Page 41: Concepte Fundamentale in Sociologie

41

însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego, iar formarea

personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre

noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. Multe dintre nevrozele sau

tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia

instinctului sexual, care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare. Aşa se

poate explica homosexualitatea, masturbarea sau frigiditatea.

Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut

şi au suferit multiple redefiniri. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta

socială ca factor determinant al formarii personalităţii.

O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii, şi care şi ea

asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J.

Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. Punctul de plecare al

lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului, tot într-

un proces stadial, are loc şi dezvoltarea morală a acestuia.

Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de

dezvoltare. Primul, în primii doi ani de viaţă, este stadiul senzoriomotor. Acesta este

stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului, care învaţă practic să

perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. Al doilea stadiu, de la doi la şapte

ani este stadiul preoperaţional. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul

de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare, însă nu se pot face încă

operaţii la nivel cognitiv. Al treilea stadiu, de la şapte la unsprezece ani, este stadiul

operaţiilor concrete, în care copilul începe să manevreze noţiunile, să facă operaţii

logice, să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. Ultimul stadiu, între

unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare

intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte, cu alte cuvinte copilul

începe să poate lucra cu abstracţii.

Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. Acest proces

presupune doar trei stadii. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia

morală a individului are un alt algoritm. Primul stadiu este cel preconvenţional, în

care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa

de a fi recompensat. Al doilea stadiu este stadiul convenţional, în care copilul

internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni. Al

treilea stadiu, post-convenţional, este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi

Page 42: Concepte Fundamentale in Sociologie

42

indivizii, este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le

compare între ele.

Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar

de cercetările lui Piaget. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de

diferite vârste, cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia

să o desfăşoare. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul:

Un soţ are soţia foarte bolnavă, merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune

că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. El nu are bani suficienţi şi

îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. Acesta nu îi dă

medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. Procedează corect?

În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile, subiecţii pot fi

înscrişi în una din cele trei categorii. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget

este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea

morală.

Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic

Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a

personalităţii, evident însă într-o perspectivă strict socială. Una din perspectivele

sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost

interacţionalismul simbolic. Pentru interacţionalişti, socializarea este un proces de

construcţie a sinelui, şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie, cea a

sinelui oglindă, propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului, la

începutul secolului trecut, este vorba de Ch. Cooley. Pentru el sinele se construieşte în

procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi, care pentru orice persoană reprezintă

adevărate oglinzi în care acesta se observă. Construcţia sinelui depinde nu numai de

un dat interior, ci şi de caracteristicile celorlalţi, adică ale “oglinzilor” în care ne

observăm şi în funcţie de care reacţionăm.

Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste

de către G.H.Mead. în lucrarea sa fundamentală, “Mind, Self and Society”, el propune

o teorie, din nou stadială, a formării sinelui. Există de la bun început două tipuri de

stadii. Primul este unul strict psihologic, cel al imitaţiei, stadiu în care copilul imită

comportamentele altora, fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. Mai

există însă încă două stadii, strict sociologice. Ele de fapt sunt autenticele stadii de

Page 43: Concepte Fundamentale in Sociologie

43

socializare pe care Mead le ia în discuţie. Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi

de cel al altuia generalizat. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi

referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. Cu alte cuvinte copilul, dar putem

extrapola la orice individ, reproduce comportamentele altuia semnificativ, deci

reproduce comportamentele unei persoane, având semnificaţia acestora. Acesta este

stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). El nu practică un joc (game), el

doar se joacă.

Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu, cel al altuia generalizat, adică în

stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau, ci şi rolurile tuturor celorlalţi

participanţi la jocul social. Atunci el nu doar se va juca, ci va juca un anumit joc. Cel

mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. Să zicem că un

copil, când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau, în primul stadiu, cel

psihologic, el în realitate nu se joacă, ci doar imită comportamentele tatălui sau. Dacă

acesta dă cu piciorul în mingie, încearcă şi el să facă acest lucru. Dacă întâmplător

tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie, atunci copilul se va scărpina

şi el, pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede, lovitul

mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. În stadiul altuia semnificativ

copilul învaţă să se joace cu mingea, deci învaţă un rol social care pentru el are

semnificaţie. El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie, ştie că trebuie ca mingea

să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. El nu conştientizează însă rolurile

celorlalţi participanţi la joc. El doar se joacă, dar nu joacă fotbal, adică un joc. Este

exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani, adică aşa numitul “fotbal stup”, în sensul că,

la fel ca nişte albine, toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii, dorind să facă acelaşi

lucru, să dea cu piciorul în ea. Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile

celorlalţi participanţi, adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri, ce fac portarii, să înveţe

să interacţioneze cu toţi aceştia.

Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri

sociale noi şi nu se referă doar la copii. Interacţionalismul este important însă şi

pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. Rolul

esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. Din acest

motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei

interacţionaliste.

Page 44: Concepte Fundamentale in Sociologie

44

Agenţii de socializare

Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi

asumă un rol în acest proces. Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul

acestui capitol. Cel mai important agent de socializare, menţionat deja, este familia.

Rolul ei în socializarea primară este fundamental. Alături de familie mai pot interveni

şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional, cum ar fi creşele, grădiniţele, iar mai

târziu şcoala. Trebuie să facem însă câteva precizări. Socializarea, dacă o privim

restrâns, ca un proces în care se formează individul ca individ social, atunci nu orice

achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. Achiziţia normelor, a valorilor,

a unor modele de comportament, constituie procese de socializare, dar achiziţia unor

informaţii, adică a unor date strict cognitive, nu mai fac parte din procesul de

socializare. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate, nu putem

spune decât extrem de forţat, că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se

formează personalitatea.

În această accepţiune şcoala, cel puţin în România, nu mai este un agent al

socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. Aceasta deoarece, cu toate

schimbările din ultimi ani, şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin

socială. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al

socializării realizată de şcoală, mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau

gimnazial.

Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării, ca fiind procesul

de achiziţie a culturii, atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă

aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de

socializare.

Adevărul este că, de multe ori, în interiorul şcolii are loc un proces extrem de

intens de socializare, dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie. Este vorba de

un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. Este vorba de grupurile

formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă, adică le mai putem spune

grupuri generaţionale. Acestea sunt micile grupuri, în special de joacă, pe care copii le

realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. Este evident

că aceste grupuri nu există numai în şcoală. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de

“bloc”, de “stradă”, ele au de regulă o structură monosexuală, până la vârsta

Page 45: Concepte Fundamentale in Sociologie

45

adolescenţei, şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături

de familie, iar uneori înaintea acesteia.

Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un

impact mai mare sau mai mic, dependent de diferite contexte în care se poate afla un

individ. Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu

caracter artistic, trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru

adolescenţi, la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Cum poate fi definit procesul de socializare?

2. Care sunt etapele socializării?

3. Ce tipuri de socializare cunoaşteţi?

4. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud?

5. Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului?

6. Care sunt agenţii de socializare?

7. Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării?

8. Care este raportul dintre joacă şi joc la G.H. Mead?

Page 46: Concepte Fundamentale in Sociologie

46

Tema 5

Instituţii sociale. Status şi rol

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Tipologia statusurilor şi indicatorii de status

2. Tipologia rolurilor sociale

3. Tipologia şi structura instituţiilor sociale

4. Instituţiile totale

În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact

spaţial şi temporal. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau

întreprindere, ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării, ministere, oficii

guvernamentale, organizaţii internaţionale etc.) În sociologie prin instituţii, aşa cum

o să vedem, se înţelege ceva mai mult. Pentru noi nu doar instituţiile care există în

forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale, ci şi multe altele.

Familia este spre exemplu o instituţie, ca şi religia sau statul. Dar şi banii sunt o

instituţie socială, ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate.

Orice tip de practică instituită, oriunde în societate, în numite condiţii este

susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. Putem spune că, dintr-un anumit

punct de vedere, întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale, iar

la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială.

Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem

exclusiv din perspectivă instituţională. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este

necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei, în fapt ale oricărei

ştiinţe sociale. Conceptele de status şi de rol social.

Tipologia statusurilor

Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură

socială. Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează

un individ în baza statusului pe care îl deţine. Cu alte cuvinte există o importantă

Page 47: Concepte Fundamentale in Sociologie

47

corelaţie între status şi rol, ambele presupunându-se reciproc. Din acest motiv cele

două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. Putem spune astfel că

statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care

o are, în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită

poziţiei pe care acesta o deţine.

Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. Este evident că există

extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. Cineva poate avea

statusul de student, de prieten, de fiu sau fiica, de cetăţean, dar poate avea în acelaşi

timp şi statusul de bărbat sau de femeie, de adolescent etc. Prin urmare putem vorbi de

un status global al unei persoane, care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor

pe care această persoană le deţine. Este evident că în statusul global există întotdeauna

o ierarhie. De fapt există mai multe ierarhii. Cel puţin una a individului în cauză (am

spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie

de situaţia în care se află un individ), dar mai există şi ierarhii pe care le presupun

persoanele cu care interacţionăm. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând

studenţi, în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având

rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. Este evident că, la fel, un şef poate

considera cel mai important status la o colegă, statusul de femeie, în timp ce aceasta

poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor. În oricare asemenea situaţii este

evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre

oameni, pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul

principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată, în timp ce ceilalţi aşteaptă alte

comportamente (roluri), potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. Iată de ce

analiza statusurilor, dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de

importantă în viaţa socială.

În exemplele menţionate mai devreme, putem observa că există două tipuri

diferite de status. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi, prin diferite

procedee, în timp ce altele, cum era de exemplu statusul sexual, nu pot fi dobândite.

Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. Este vorba de statusurile

atribuite şi statusurile dobândite. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în

afara unui efort voluntar de a le obţine. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere, de

către societatea/comunitatea în care trăim. Statusul de cetăţean, statusul rasial sau

sexual, statusurile de vârsta, sunt exemple de statusuri atribuite.

Page 48: Concepte Fundamentale in Sociologie

48

Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort, ele incumbă o anumită

cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine. Majoritatea

statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite. Toate statusurile

profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. Este evident că această

calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este

definit într-o anume societate. Cetăţenia, istoric vorbind, a reprezentat şi un status

dobândit, dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă.

Statusul de rege este unul atribuit, obţinut prin naştere, însă la fel, istoric, există şi regi

care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi, considerabile

adeseori.

La limită, majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii

speciale, să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit

dacă facem o operaţie de schimbare de sex.

Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general, al structurii

statusurilor la nivelul unei societăţi, vom observa imediat că, istoric, societăţile s-au

diferenţiat extrem de mult între ele. Societăţile premoderne sunt societăţi în care

ponderea statusurilor atribuite este dominantă, marea majoritate a statusurilor

profesionale fiind atribuite, datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se

păstrează în familie, deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza

atribuirii. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite

este covârşitoare. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai

degrabă gerontocratice, în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice.

Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. Tendinţa naturală pe care

o au toţi indivizii, în orice societate, este aceea că odată ce au dobândit în urma unui

efort un anumit status, să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra, şi

mai mult, să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. La

fel, la nivel societal, orice societate democratică, care funcţionează prioritar pe

principiul meritocraţiei, tinde, fără corecţiile politice şi civice necesare, să se îndrepte

spre un model gerontocratic.

În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element

important. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic.

Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii?

Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla

permisiune legală nu este şi una socială. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi

Page 49: Concepte Fundamentale in Sociologie

49

drepturi la învăţământul superior. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii, cu

câteva excepţii legale, au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. Dar din

punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu, pentru că şansa unui român

obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în

următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie. Iată de ce este extrem de

important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite, întotdeauna în corelaţie

cu un anume context social dat, în care ele există.

Indicatorii de status

Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol, există un status global

pentru oricare persoană, status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor

componente. În anumite situaţii sau contexte sociale, de multe ori dorim să ne

precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm

orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l

preciza noi de fiecare dată. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status, adică orice fel

de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. Medicul poartă un

halat alb în spital, poartă un ecuson, iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de

gât, chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el.

Femeile, pentru a-şi accentua statusul de femei, utilizează produse cosmetice,

bijuterii, anumite coafuri etc. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi, de

exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status.

Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator

de status. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social

dat. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o

anumita situaţie dată, în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în

buzunar, nefiind vizibilă, nu reprezintă nimic. Dar şi verigheta nu desemnează nimic

daca nu este purtată de o persoană.

Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar, ca în exemplele

menţionate, dar şi involuntar, atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele

instituţii le impun. Fie că este vorba de armată, fie că este vorba de închisoare, fie că

este vorba de o mănăstire, toate aceste instituţii impun în fond uniforme, chiar dacă

ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o

uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. Prin urmare calitatea

Page 50: Concepte Fundamentale in Sociologie

50

esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe

care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment, sau, în alte cazuri, statusul

pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central. Salopeta unui

muncitor are evident şi o funcţie protectivă, însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel

spaţiu persoana x nu este mama sau tata, bărbat sau femeie, nu este prieten, nu este

nimic altceva înainte de a fi muncitorul, angajatul acelei instituţii. Analiza modului în

care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă, fie că este vorba de

utilizarea voluntară, fie de cea involuntară.

Tipologia rolurilor sociale

Aşa cum deja am precizat, rolurile sociale reprezintă ansamblul de

comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care

îl deţine. Vorbim despre roluri şi nu despre rol, pentru că în mod normal unui status îi

sunt asociate mai multe roluri. Spre exemplu doctorul are anumite comportamente

atunci când consultă pacienţii, altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei,

altele în raport cu personalul medical, cu administraţia instituţiei în care se află etc.

De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. Pe de o

parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi

să fie perfomate, din acest motiv le vom spune roluri aşteptate, iar pe de altă parte,

există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu

roluri performate. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai

multe motive pe care o să le prezentam pe scurt.

În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea

rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. Pe de altă

parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul, care implică

comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. Mai

trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi

între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune

statusul pe care acesta îl deţine. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de

energică, are o personalitate “slabă”, un temperament introvertit, este puţin probabil

să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei

Page 51: Concepte Fundamentale in Sociologie

51

organizaţii. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de

profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim.

Trebuie însă să asumăm, în egală măsură, şi teza opusă. Dobândirea unui

anumit status şi performarea unor roluri noi, în baza respectivului status, poate

conduce la schimbări, de multe ori majore, la nivelul personalităţii indivizilor

respectivi. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american,

Zimbardo, care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care

reproducea perfect o închisoare standard din America. Au fost selectaţi studenţi

voluntari care să participe la experiment. Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică

absolut la întâmplare) în două grupe, deţinuţi şi gardieni. Profilele de personalitate

martor, adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi

subiecţii. După care a început experimentul, care urmărea în fond să vadă în ce

măsură studenţii respectivi, performând rolurile de deţinut, respectiv gardian,

ajungeau să îşi schimbe personalitatea. Experimentul s-a oprit după circa o săptămână

deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. Studenţii

detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi, umili, lipsiţi de curaj şi de

fermitate, în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri, mai violenţi chiar,

mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. Prin urmare trebuie să

luăm în considerare şi raportul invers, achiziţia unui status, poate conduce la

schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi.

Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile

aşteptate şi cele performate. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor

roluri. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat.

Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două

roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Dacă de

exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi, într-o anumită situaţie particulară ar

trebui să îl sancţioneze, atunci avem un conflict de rol pentru că, pe de o parte, rolul

de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul, pe când rolul de

părinte îi cere să îl protejeze, deci să nu îl sancţioneze.

Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul

aceluiaşi status, adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de

respectivul status. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al

cărui sfârşit este iminent. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi

pacienţii, prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp

Page 52: Concepte Fundamentale in Sociologie

52

de trăit. Pe de altă parte, o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de

a încuraja pacienţii, ca acţiune strict terapeutică în fond. Într-o situaţie ca cea descrisă

este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său.

Rolurile încordate, faţă de conflictul de rol, nu sunt întâlnite foarte frecvent, ele totuşi

există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor.

Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele

de rol ca şi rolurile încordate. Este vorba de:

• Raţionalizare

• Compartimentare

• Adjudecare

Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine

raţională, sau doar pretins raţională, să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură

ca respectivul conflict să nu mai existe. Spre exemplu, profesorul îşi poate redefini

cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a

acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial.

Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe, mai

mult sau mai puţin forţat, rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să

exagereze comportamentele legate de aceste roluri, definindu-le strict situaţional.

Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui

anumit status într-un anumit moment. Masca spre exemplu, la populaţiile arhaice, dar

şi in unele tradiţii populare de la noi, este utilizată tocmai pentru a compartimenta

rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat.

Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de

roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. Medicul din exemplul dat mai

devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei, care va

trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. La fel, profesorul poate ruga un alt coleg

sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple.

Instituţiile sociale şi tipologia lor

Aşa cum am precizat deja, instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem

noi, la nivelul limbajului obişnuit, limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă

un sinonim pentru organizaţie. Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe

baza unei instituţii, însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. În raport

Page 53: Concepte Fundamentale in Sociologie

53

cu instituţiile, organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală, iar ele

presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie,

ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează.

Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol, putem spune ca instituţiile

sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora, care contribuie la

îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. Cu alte cuvinte, oriunde mai mulţi

oameni, care au anumite statusuri, interacţionează în vederea efectuării unei activităţi

care îndeplineşte o anumită funcţie în societate, spunem că avem o instituţie socială.

Orice practică instituită, orice mod definit de a face ceva în societate, reprezintă astfel

o instituţie socială.

Cea mai veche instituţie socială este familia. Ea este totodată şi una dintre

instituţiile sociale fundamentale. Din acest motiv îi vom consacra o tema specială.

Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm

instituţii sociale fundamentale. Alături de familie mai avem religia şi statul. Cu

siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. În

funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc, instituţiile pot fii:

• instituţii politice - privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. statul,

partidele, consilii locale etc)

• instituţii juridice - privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii,

(ex. tribunale, avocatură, etc)

• instituţii economice - se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie

economică, etc)

• instituţii culturale - se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex. teatrele,

mass-media etc)

• instituţii religioase - administrează practicile şi ideologiile religioase (ex.

biserica, sectele etc. )

• instituţii ale vieţii private - asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex.

familia, căsătoria, adulterul etc.)

Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a

gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. Există

chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. Spre exemplu instituţia căsătoriei

este dependentă de instituţia familiei, având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor

Page 54: Concepte Fundamentale in Sociologie

54

(una din formele de constituire a familiilor, chiar forma fundamentală am putea

spune).

Este clar, pe de altă parte, că atunci când vorbim de instituţii economice o

facem la modul general, pentru că în realitate există o mare varietate a acestora

precum şi multiple legături de determinare între ele. Pe de altă parte instituţiile

sociale, ca şi practici instituite, nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. Unele

pot fii considerate ilegale, ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale. Prostituţia

este o instituţie socială, dar şi şantajul sau excrocheria. Când vorbim de o funcţie

socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale

şi consideră acceptabil. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii

deviante. În raport cu o normativitate socială dată desigur. Prin urmare nu trebuie să

valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv), ci

trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi, ca

şi în teatru, nu toate rolurile sunt pozitive).

Ar mai trebui să spunem că, istoric, apariţia de noi instituţii sociale s-a

manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională, adică prin

procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o

anumită societate, apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective. În

acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea

qvasitotalitatea funcţiilor sociale, adică atât funcţii religioase, cât şi economice,

politice, de control social etc. În această perspectivă observăm mai clar de ce familia

este, cel puţin din perspectivă istorică, o instituţie socială fundamentală.

Structura instituţiilor sociale

Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere, orice

instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. Acestea sunt:

• Set de statusuri

• Rolurile ataşate acestor statusuri

• Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale

• Mijloace de îndeplinire a funcţiilor

• Scopuri/ obiective ale membrilor.

• Simboluri

Page 55: Concepte Fundamentale in Sociologie

55

Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii

la nivelul tuturor instituţiilor sociale. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna

conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii, la fel

cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. Adică putem aparţine

unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. Pe de altă parte, simbolurile există

doar pentru anumite instituţii, de regulă cele care au un rol public extrem de

important. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei, aşa cum o

uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii.

Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost

prezentate deja. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente

unei instituţii. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun

frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. Este

evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice

necesare producerii de bunuri, dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor

clădiri, a unor acte normative, a unor biblioteci etc. Pentru orice instituţie socială este

nevoie de anumite mijloace, care nu se reduc doar la anumite obiecte, ele pot fi şi

produse culturale de natură ideatică, ori, în alte cazuri, chiar alte instituţii pot fi

considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. Spre exemplu banii sunt o

instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei

instituţii bancare.

Instituţii totale

Reprezintă un tip special de instituţii, care au fost desemnate cu acest termen

de către sociologul E.Goffman, creatorul dramaturgiei sociale, una din abordările

interpretative lansate în secolul trecut. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să

monopolizeze total viaţa membrilor lor, care încearcă să îi controleze şi să îi

influenţeze la un nivel maximal. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea

indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele, oricum nu recunosc

alte statusuri, restricţionează comunicarea cu exteriorul, ca şi posibilitatea de părăsire

voluntară a instituţiei. Armata, închisoarea, mănăstirea sunt câteva exemple de

instituţii totale.

Page 56: Concepte Fundamentale in Sociologie

56

Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii, de multe ori prin

procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. Un exemplu este acela al

evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. Din aceste motive uneori

sunt utilizate alte nume, de exemplu prin rebotezare, ca în mănăstiri, ori sunt alocate

numere, evident total impersonale, ca în închisori, ori anumite particole de

uniformizare, ca în armată, acolo unde nu eşti Ion Vasile, ci soldat, sau caporal Ion

Vasile. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar

prin apelativul de uniformizare, adică gradul respectiv.

Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare, care încearcă tocmai

să reducă individul, la unicul status oferit de instituţia totală, suprimând toate

libertăţile obişnuite, ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. Spre exemplu într-o

închisoare, sau într-o unitate militară, membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei, ci

când vrea instituţia, dar se şi scoală, sau se culcă, sau fac baie doar atunci când

instituţia le permite acest lucru.

Cu alte cuvinte, atunci când ajungem într-o astfel de instituţie, ceea ce în viaţa

obişnuită depindea total de voinţa noastră, într-o instituţie totală nu mai depinde de

noi. Mai mult, practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi), controalele

medicale în grup etc. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă

intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite.

Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar, dar există şi

posibilitatea intrării voluntare, spre exemplu în mănăstire, ori chiar în armată în unele

ţări. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de

instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. O unitate

militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri, cu atât mai puţin

pentru personalul civil, care poate exista în instituţie.

Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel

puţin dintr-o instituţie totală. Este vorba de propria familie, care pentru orice copil mic

reprezintă o instituţie totală, pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează

total viaţa. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec, ci unul

dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor.

Pe de altă parte trebuie să înţelegem, tot în baza exemplului anterior, că foarte

multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale, pentru anumiţi membrii,

în anumite situaţii. Spre exemplu un spital, pentru un bolnav cronic, care îşi petrece o

perioadă mare de timp în el, acesta reprezintă tot o instituţie totală. Dar şi vaporul pe

Page 57: Concepte Fundamentale in Sociologie

57

perioada unei călătorii oceanice, de mare durată, poate reprezenta pentru pasageri şi

marinari o instituţie totală.

Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor

totale sunt cu totul deosebite. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială

pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor, în gestionarea controlului

social, în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Care este tipologia statusurilor sociale?

2. Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia?

3. Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor?

4. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate?

5. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol?

6. Ce sunt instituţiile sociale?

7. Care este structura instituţiilor sociale?

8. Care este tipologia instituţiilor sociale?

9. Ce sunt instituţiile totale?

Page 58: Concepte Fundamentale in Sociologie

58

Tema 6

Familia - instituţie socială fundamentală

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Familia ca instituţie socială

2. Tipologia familiei

3. Analiza normativă a familiei

4. Normele şi tipologia căsătoriei

Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de

la sine înţelese, pentru că, la urma urmei, cine nu cunoaşte ce este o familie, care sunt

tipurile de rudenie, relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un

univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că, dintre toate

instituţiile sociale, ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. Cu

toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei. Noi nu cunoaştem

decât un singur tip de familie, iar abordarea noastră, a cunoaşterii comune, nu ne

ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii.

Iată spre exemplu, ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei

părinţii, tatăl şi mama, copiii, bunicii, unchii şi mătuşile etc. Acesta este însă un

singur model de familie, istoric nici nu a fost cel mai răspândit. Cu câteva mii de ani

în urmă, popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au

întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt

consideraţi zei ai familiei, dar mai mult, focul sacru din vatră este şi el un membru al

familiei, el este consultat în diferite privinţe, este sfătuitorul familiei. Alături de el, în

fapt în faţa lui, se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. Acea

lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a

noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul

nostru, care este în fapt modelul familiei creştine.

Evident, nu am dat decât un exemplu. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în

consideraţie nu doar factorul temporal, ci şi pe cel cultural. Există elemente specifice

ale instituţiei familiei în orice societate, aşa cum exista şi-n multe alte elemente care

definesc un numitor comun. Familia este, în oricare societate din prezent sau trecut,

Page 59: Concepte Fundamentale in Sociologie

59

cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în

cunoasterea vieţii sociale.

Familia ca instituţie socială

Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături

de sânge, mariaj sau adopţie. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza

cărora se pot întemeia familiile. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii

afective puternice şi care să nu formeze o familie. Acesta este un exemplu des întâlnit

în oraşul modern, unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile

familii. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”.

Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în

revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. Acestea sunt:

• funcţia de regulator sexual

• funcţia de reproducere

• funcţia de socializare

• funcţia afectivă

• funcţia de status

• funcţia protectivă

• funcţia economică

Nu insistăm cu detalii redundante. Majoritatea acestor funcţii sunt evidente,

prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele. Funcţia de status se referă la

faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. Mai mult

decât atât, aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate, de multe

ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. Funcţia afectivă se referă la

faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul

familiei, atât datorită relaţiilor heterosexuale, cât şi datorită prezenţei şi creşterii

copiilor. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi, în orice

societate, în primul rând de instituţia familiei, şi mai apoi de alte instituţii. Funcţia

economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică, atât ca şi

producţie, cât ca şi consum.

Page 60: Concepte Fundamentale in Sociologie

60

Tipologia familiei

Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a

acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta

reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care

trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei

nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care

este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii

nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de

unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră

etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie.

Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din

membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie.

Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică.

Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele

genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în

funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta

grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie

descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate

celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci

graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei

O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza

sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai

importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest.

Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din

comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie.

Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă

formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi

sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă

de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic

relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general

Page 61: Concepte Fundamentale in Sociologie

61

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade

de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara

familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de

gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme,

tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii

extrafamiliale.

Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt

interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară

şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre

deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după

ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui

părinte.

Norme de căsătorie

Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi

formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele

de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip

exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit,

în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor,

atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric,

practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă

cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte

triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul

sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o

explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către

rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru

următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al

endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu

mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau

chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la

animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să

conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti.

Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie

doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor

sunt de tip exogam.

Page 62: Concepte Fundamentale in Sociologie

62

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul

partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de

căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam.

Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur

bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi,

însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip

monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta

deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai

mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din

acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia

contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive,

chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale

existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar

doi.

Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie,

chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de

răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate

căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu

mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup.

Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită.

Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o

permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia

majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una.

Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai

multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din

acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în

toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate.

Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de

exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi

care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice,

fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi

bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de

stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era

războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele

Page 63: Concepte Fundamentale in Sociologie

63

erau astfel ucise la naştere, o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o

întreţineau chiar şi după căsătorie. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. După

expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII, o dată cu Mahomed, arabii

renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie.

Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. Cu

alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi

femei. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric, el

ne mai fiind întâlnit astăzi. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată

doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut, cum a fost spre exemplu

mişcarea hippy, în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup

restrâns.

Normele descendenţei şi moştenirii. Sunt normele potrivit cărora se

calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea).

Aceste norme sunt: patrilinearitatea, matrilinearitatea şi bilinearitatea. După cum

indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune

potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată, adică copilul este rudă doar

cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de

descendenţă. Matrilinearitatea, evident, se referă la descendenţa exclusivă pe linie

maternă, un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei, la care filiaţia după mamă este

mult mai importantă decât cea după tată. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice.

Ambilinearitatea, adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil

forma cea mai răspândită astăzi.

Normele de autoritate. Normele de autoritate sunt normele care privesc

conducerea, exercitarea puterii la nivelul familiei. Ele sunt: patriarhatul, matriarhatul

şi norme de exercitare comună a puterii. O mare parte a istoriei, familiile au fost de tip

patriarhal, adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. În societatea

contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii

în familie. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit

o limită pentru acest tip de familie. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care

conducerea este exercitată de femei. El nu a existat niciodată în istorie. Antropologii

din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu

normele de autoritate.

Normele de locaţie. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază

gospodăria unei noi familii. Aceste norme pot fi de patrilocatie, matrilocatie, şi

Page 64: Concepte Fundamentale in Sociologie

64

neolocatie. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria

părinţilor băiatului, ai fetei, respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. Neolocaţia

este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei, însă ea depinde în mod

evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie.

Factori şi norme de selecţie a partenerului

Alături de normele prezentate până acum, deşi nu sunt norme propriu-zis ale

familiei, mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei, norme în

baza cărora, într-o societate, sunt aleşi partenerii. De regulă, în marea majoritate a

societăţilor, într-o dimensiune istorică, selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe

aceştia. Cu alte cuvinte, până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza

unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. Selecţia era mai degrabă

o problemă a familiilor copiilor respectivi, iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu

mult timp înaintea maturizării copiilor.

În societatea contemporană, considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea

împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor, s-au ceea ce în sociologie numim

dragostea romantică. În realitate, chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care

reglementează această selecţie. Una dintre aceste norme este homogamia.

Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea

căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe

care le deţin, (al nivelului de instruire, de educaţie, al clasei sociale, al religiei etc.)

Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane

care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale, economice şi culturale.

Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care

influenţează decizia). Unul dintre aceştia este proximitatea, adică apropierea. Cu alte

cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. Pare destul de tulburător

pentru cei care cred în dragostea romantică, că un element atât de banal, apropierea

(implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. Psihologii sociali

au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi

faţă de obiecte) este legată de apropierea, de obişnuinţa cu acestea. Un cercetător a

descoperit, spre exemplu, că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă

Page 65: Concepte Fundamentale in Sociologie

65

scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe, pentru banalul motiv că

erau văzuţi mai des.

L.Festinger, un celebru psiholog social, a explicat acest mecanism prin teoria

disonanţei cognitive, care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem

două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă, sistemul

nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau

anula disonanţa. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg, să spunem Gicu, toată

ziua şi nu putem să îl suportăm, atunci vom avea o disonanţă cognitivă. Nu putem însă

să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. Fie îl evităm, fie reconsiderăm

aprecierea negativă faţă de el. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el,

atunci nu rămâne decât ca, în timp, să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. Astfel Gicu

începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. În general, tindem să

apreciem şi deci să ne placă mai mult, oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim

mai des).

Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. Trebuie să menţionăm astfel

ca un factor extrem de important, chiar procesul de socializare. Fiecare individ în

decursul socializării, ca parte a acestui proces, este învăţat să-i placa anumite tipuri

umane şi respectiv să îi displacă altele. Indiscutabil, spre exemplu, homogamia este un

produs exclusiv al socializării, pentru că evident nu exista un factor predeterminant de

natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă.

Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. Este

vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare, a unor nevoi mutuale

şi, evident, nu în ultimul rând, este vorba şi de atracţia fizică reciprocă.

Divorţ şi căsătorie

Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care

operează pe piaţa căsătoriilor. Aşa cum am menţionat deja, partenerii nu sunt singurii

actanţi pe această piaţă. Familiile lor sunt la fel de prezente, dar pot exista şi persoane

specializate, sau chiar instituţii, care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile, aşa

cum este, spre exemplu, instituţia peţitului.

Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus, însă şi divorţul este

deopotrivă. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea)

căsătoriilor. Trebuie spus că, dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice

Page 66: Concepte Fundamentale in Sociologie

66

societate, divorţul presupune un procedeu mult mai complicat, existând chiar societăţi

unde acesta este interzis. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate

caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie

uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea

divorţului.

Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă

numărul de divorţuri la mia de căsătorii. Rata divorţialităţii este un indicator important

al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. Creşterea ratei divorţialităţii

sugerează uzual stări anomice în societate, crize de tranziţie sau procese sociale de o

dinamică deosebită. În ultimele decenii, spre exemplu, rata divorţialităţii practic s-a

dublat în ţările dezvoltate, inclusiv în România. Trebuie să spunem însă că circa 20%

din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie, ceea ce trădează de fapt şi

incompatibilităţi de adaptare.

Pentru ca o familie să ajungă la divorţ, ea trebuie mai întâi să treacă printr-un

proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt, cât să conducă la

disoluţia familiei. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. Îi

vom trece în revistă:

• Vârsta. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece

ani), mai ales când soţia este mai mare decât soţul, constituie o sursă majoră a

instabilităţii. Vârsta similară, în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de

ani, reprezintă de regulă un alt patern instabil. Paternurile cele mai stabile sunt

cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani);

• Şocuri în familie. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei, moartea

copiilor, a unor rude foarte apropiate, pierderile materiale importante, pot conduce

la tensiuni care să crească instabilitatea familiei;

• Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. Dacă

unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie, sau de cea a

soţului/soţiei, în timp ce celalalt nu doreşte, este un alt motiv de instabilitate;

• Diferenţe sociale, economice, culturale majore intre cei doi soţi. Diferenţele de

orice natură, care sunt semnificative, conduc întotdeauna la un potenţial mare de

tensiune şi conflict;

Page 67: Concepte Fundamentale in Sociologie

67

• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. Dependenţa de orice natură,

materială, financiară, afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor

de instabilitate;

• Regula celor şase luni şi a celor trei ani. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai

puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire, acele familii au

un coeficient statistic mai mare de instabilitate. Explicaţia este relativ simplă. Mai

puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască, în

timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat

anumite motive pentru care, cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească

şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive.

• Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. Modelele de familii

conflictuale, monoparentale, rutiniere, în familia de apartenenţă a unuia din soţi,

cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant.

• Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj.

Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost

motivul fundamental al mariajului, ceea ce evident nu este suficient. De

asemenea, obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt, atât a statusului de

soţie, cât şi a celui de mamă, poate constitui o situaţie extrem de frustrantă,

rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de

viaţă radical diferit faţă de cel standard, al unei femei tinere nemăritate.

Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate,

sau chiar tensiuni, ajunge la divorţ. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual,

adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte

din profilul acelei familii şi, de asemenea, cuplul ritualizat, adică un cuplu în care nu

mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută

pentru motive exterioare (economice, religioase, de status), fiecare soţ având o viaţă

proprie.

Dinamica relaţiilor în familie

Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei.

Evident, ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea, implicarea şi

care conduc la stabilitatea familiei. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul

Page 68: Concepte Fundamentale in Sociologie

68

familiei prin mai multe variabile, care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. Putem

lua în calcul, de exemplu, angajamentul, intimitatea, pasiunea, empatia,

comunicativitatea etc. Toate aceste variabile exprimă, evident, valori diferite în

funcţie de familie, însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii, existând şi

anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. Spre exemplu, dacă

luăm în calcul doar primele trei variabile, angajamentul, intimitatea şi pasiunea vom

putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. Spre

exemplu, angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii,

puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie, însă paternul este continuu

ascendent. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel, după care rămâne la

acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie.

Ea creste spectaculos de rapid, în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă,

iar după câţiva ani ea va începe să scadă, treptat, până ajunge foarte aproape de zero.

Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice, adică ele

exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor.

Schimbarea funcţiilor familiei

Societatea contemporană, în special secolul XX, a adus o serie de schimbări

majore la nivelul funcţiilor familiei. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia

schimbările majore produse, în special în a doua jumătate a secolului trecut.

• Funcţia de regulator sexual. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor

sexuale au loc în afara familiei. Există astăzi un număr mult mai mare de femei

care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. În SUA spre exemplu, circa 25%

din femei, în anii ’90, aveau experienţe sexuale premaritale. Prin urmare putem să

spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul.

• funcţia de reproducere. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii,

dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale, adică al familiilor în

care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi, de regulă mama. Familiile

monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri, al morţii unuia din soţi, sau a unei

opţiuni personale a unor femei de a avea copii, dar de a nu se mărita.

• funcţia de socializare. A rămas o funcţie importantă a familiei. Cu toate acestea

trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din

funcţiile de socializare ale familiei, grădiniţele, creşele, instituţia baby-site-ului

Page 69: Concepte Fundamentale in Sociologie

69

etc., instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în

societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea

copiilor.

• funcţia afectivă. A rămas o funcţie importantă a familiei.

• funcţia de status. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea

contemporană, însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Cu alte cuvinte

indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai

importante social, de cele mai multe ori, decât statusurile conferite în familie.

• funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită

măsură, mai ales în protejarea copiilor foarte mici. în societatea contemporană

există însă numeroase instituţii moderne de control social, care au preluat în mare

măsură funcţia protectivă de la familie. Mai mult, familiilor li se limitează în

realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor, dincolo de anumite limite

definite de regulă prin legi.

• funcţia economică. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. Trebuie

specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia

economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei.

Alternative la familia clasică

Există indiscutabil un mare semn de întrebare. Familia ca instituţie a evoluat

permanent de la începuturile civilizaţiei umane, forma actuală, care ne este cunoscută,

nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv. Prin urmare trebuie să ne

aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Cum o va face însă? Care sunt deci

alternativele la familia clasică, cea cunoscută de noi toţi?

Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice, de propunere

a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. Unele din aceste modele sunt în

fapt cele care evoluează, în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. Alte

modele, în mod firesc, dispar ca alternative nereuşite. Unele modele apar de la sine în

decursul evoluţiei sociale fireşti, altele sunt propuse ideologic sau programatic. Spre

exemplu chiar marxismul, de fapt F.Engels, a propus desfiinţarea familiei de tip

monogam, care, spunea el, este de fapt o familie de tip burghez.

Page 70: Concepte Fundamentale in Sociologie

70

Prin urmare şi societatea contemporană, ne referim însă în special la a doua

jumătate a secolului trecut, a propus modele alternative la familia clasică. Încercăm să

le trecem în revistă:

1. Mariajul de grup. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. În

fapt nu era vorba de un mariaj autentic, ci doar de traiul în grupuri care practicau

sexul liber (în interiorul grupului), grupuri care constituiau însă adevărate familii,

nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. Dincolo de

aceste experienţe, oarecum istorice, pentru ca ele s-au stins practic astăzi, acest tip

de alternativă nu a devenit una semnificativă.

2. Mariajul deschis. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de

comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. Nu este vorba de adulter,

pentru că aici este vorba de un acord reciproc, şi de un stil de viaţă. Nu este o

formă foarte frecvent întâlnită, mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale,

mai ales în afara cuplului, este radical diferită (generic vorbind), între femei şi

bărbaţi, aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii.

3. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care

nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). În

practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor

forme de astfel de familii, în special ale unor relaţii stabile “in trei”.

4. Căsătoria de tip homosexual. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. Fie că

este vorba de homosexualitate autentică, fiind vorba de doi bărbaţi, fie că este

vorba de lesbianism, în cazul a două femei, trebuie să spunem că ea nu poate

deveni o formă alternativă reală, fiind totuşi o formă a familiei, care ţine de un

anumit caracter patologic, mai ales că o funcţie importantă, cea de reproducere nu

poate fi asigurată. Pe de altă parte, trebuie să spunem, există o diferenţă

importantă între homosexualitate şi lesbianism, acesta din urmă fiind considerat

tolerabil, în anumite limite, în majoritatea societăţilor, el având de fapt o altă sursă

decât homosexualitatea masculină.

5. Coabitarea consensuală. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă, cu siguranţă

ea este cea mai răspândită dintre toate. Coabitarea consensuală presupune ca două

persoane să trăiască în comun, ca o familie, în afara unei căsătorii formale însă.

Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. Coabitare premaritală, atunci

când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp, înaintea căsătoriei, sau în vederea

unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă, atunci când cei doi

Page 71: Concepte Fundamentale in Sociologie

71

decid să trăiască permanent în acest mod. Numărul coabitărilor consensule a

crescut aproape constant în ultimele decenii, un număr foarte mare de cupluri

decizând, măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel.

Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. Este evident că

mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc

în câţiva ani, ci în multe, foarte multe decenii, uneori chiar secole.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:

1. Care sunt funcţiile familiei?

2. Care sunt principalele tipuri de familii?

3. Ce sunt normele de incest?

4. Care sunt normele de căsătorie?

5. Ce este homogamia?

6. Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului?

7. Divorţul ca instituţie socială.

8. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului?

9. Care este dinamica relaţiilor în familie?

10. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi?

11. Care sunt principalele alternative ale familiei clasice?

12. Ce este coabitarea consensuală?

Page 72: Concepte Fundamentale in Sociologie

72

Tema 7

Grupul social

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Ce este grupul social

2. Tipologia grupurilor sociale

3. Tipologia liderilor

4. Conducere, decizie şi efecte de grup

Pe la mijlocul secolului trecut, un psiholog social american, Muzafer Sherif a

realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică, ci şi pe cea mediatică,

ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. Într-o tabără de

copii, de 10-12 ani, el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se

structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează

percepţia şi raportarea la realitate. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de

copii, realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. A organizat mai multe

jocuri, concursuri sportive şi activităţi, toate de echipă. Copii nu se cunoşteau în

prealabil, fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri.

Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie

clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. Aceleaşi tipuri de

comportamente, de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet

diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau

parte. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău”

dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă.

Mai mult, aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza

competiţiei. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în

Page 73: Concepte Fundamentale in Sociologie

73

competiţie cu o alta, cu care copii nu se mai întâlniseră. Spre surprinderea tuturor,

practic imediat, toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca

“băiat rău”, “nesimţit”, “murdar” etc. au fost reinterpretate pozitiv, respectivii copii

fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi, viteji, eroii ai grupului nou format. Distincţia

în grup - în afara grupului s-a păstrat, însă ea a fost retrasată. Experimentul a

dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a

schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea. Se dovedea astfel că

grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor, facându-i chiar să

perceapă lumea complet diferit. Dinstincţia în grup - în afara grupului a rămas una

esenţială în cercetarea socială. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot

trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este

importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale.

Ce este grupul social?

Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. O utilizăm aproape zilnic şi

orice om, chiar şi cu puţină educaţie, ştie la ce se referă. Cu toate acestea conceptul de

grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. Aceasta, în primul

rând, pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală.

Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau într-

o staţie de autobuz, pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în

anumite situaţii speciale.

Pe de altă parte, în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă

la “grupuri de oameni“. Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un

miting spunem că ei formează o mulţime, iar atunci când este vorba de locuitorii unui

sat spunem că ei formează o comunitate. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau

dintr-o regiune pot forma o comunitate, fără a avea relaţii directe între ei. Pe de altă

parte, atunci când avem mai mulţi oameni, care au anumite caracteristici comune la

nivelul unei populaţii, spunem că ei formează, din perspectiva analizei statistice a

populaţiei, o categorie socială sau statistică.

Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând

trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi

între care există interacţiuni. Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de

Page 74: Concepte Fundamentale in Sociologie

74

comunicare, definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. Nu este însă suficient

pentru o definiţie. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc

valori şi norme proprii grupului respectiv, de asemenea ei au scopuri şi obiective

specifice, iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii.

O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii

trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. Există mai mulţi factori care

determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Un prim

factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor. În premanenţă

avem nevoie atât biologic, cât şi social de alţi oameni. Avem nevoie să relaţionăm

pentru a putea trăi. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor

stimulator al structurilor de tip grupal. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea

şi implicit relaţiile cu alţii. Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca

periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. Simpla apropiere de

alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor. Evident mai

putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor, de compatibilitatea

unor interese sau nevoi etc.

Problema dimensiunilor grupului

Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest

concept. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. Cât de mic poate fi un

grup, respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al

grămezii. “Când apare o grămadă?”, se întrebau anticii. O piatră nu formează o

grămadă şi nici două. Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. Dar atunci când

exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a

forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere

diferite, neexistând un consens. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în

momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a

vorbi de un grup. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât

de o diadă, adică de un tip particular de interacţiune. Un grup ar avea nevoie de cel

puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului

social. Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele

sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite.

Page 75: Concepte Fundamentale in Sociologie

75

Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme.

Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. În primul rând unii

autori vorbesc de două tipuri de grupuri, mari si mici. Limita dintre cele două tipuri

fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori, după alţii la mai mult sau la

mai puţin. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. Ele desemnează anumite

structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. Cu alte

cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi, organizaţii, comunităţi, sau

populaţii şi nimic altceva în plus. Mai mult, la nivelul tuturor acestor tipuri de

structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe

care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. Din acest motiv unii cercetători

consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. Prin urmare

sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie.

Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de

şapte opt membri, argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de

a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. Există însă

autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane, în funcţie de anumite

teme de cercetare. Pe de altă parte, în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să

consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate

astfel. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi

ca un grup, desi evident ele presupun mai mult de 15 membri.

Tipologia grupurilor sociale

Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii

pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. O primă clasificare am şi făcut-o, chiar

dacă nu una foarte importantă, cea care împarte grupurile în mari şi mici. Există însă

şi alte clasificări, cu mult mai semnificative. O primă tipologie este aceea care

distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. Conceptul de grup primar a

fost propus, la începutul secolului trecut, de sociologul american Ch. Cooley, unul din

precursorii interacţionalismului. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip

primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare, adică a grupurilor în care

interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. Grupurile primare sunt grupuri de

tipul “faţă în faţă”, grupuri în care membri comunică direct, nemijlcit, ele au o forţă

persuasivă cu totul deosebită. Grupurile secundare, concept construit ulterior pentru a

Page 76: Concepte Fundamentale in Sociologie

76

desemna forma opusă grupurilor primare, desemnează grupurile care nu se bazează pe

interacţiuni afective, sunt adesea grupuri de interese sau profesionale, care au în mod

uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt

mijlocite de instrumente. O familie poate fi privită ca un grup primar, la fel si o gaşcă

de cartier. O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o

sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar.

O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. Grupurile

formale sunt grupuri care au o formă prestabilită, creată în mod normal de către o

structură organizaţională. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi

poziţiile interne. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt

independente de subiecţii care le ocupă, în sensul că ele preexistă acestora şi se

menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. O grupă de sindicat reprezintă un astfel de

grup. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite, iar

în cazul în care liderul, spre exemplu, părăseşte grupul, poziţia sa nu dispare, ci va fi

ocupată de o altă persoană, care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de

interacţiuni.

Grupurile informale sunt grupuri “narturale”, care apar în decursul

interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. Forma interacţiunilor interne este dependentă

doar de proprii membri, neexistând o formă organizaţională prestabilită. Un grup de

copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal. La prima vedere pare a

exista o corelaţie între cele două tipologii. Adică grupurile informale par a fii asociate

celor primare, iar cele formale celor secundare. Lucrurile nu stau decât parţial aşa.

Este drept că multe grupuri primare sunt informale, respectiv cele secundare sunt

formale, totuşi există o diferenţă esenţială. Criteriul de clasificare este complet diferit.

Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor, în timp ce

cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei

forme a interacţiunilor. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră.

Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers, grupurile formale nu pot

deveni informale, la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. Dacă într-un

grup secundar, format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect,

pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative), un grup

informal nu poate să devină formal şi nici invers. Am spus mai devreme pozitiv sau

negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se

ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar.

Page 77: Concepte Fundamentale in Sociologie

77

O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi

cele de referinţă. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un

moment dat. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte, dar totuşi luăm

ca referinţă valorile, normele si/sau simbolurile acestora. Sociologul american

Newcomb, cel care a propus această clasificare, cu mai bine de şapte decenii în urmă

a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a

studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete. Cercetările sale au arătat că fetele

veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu, care erau în fond cele

ale propriilor familii de origine. Treptat, după anul întâi, ele începeau să se raporteze

la grupurile studentelor din anii mai mari, împrumutând seturile de valori şi norme ale

acestora. Astfel, treptat, ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile

exprimate.

Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită, dar şi o viaţă relativ scurtă.

Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste

grupuri, ele devenind astfel de referinţă, ori în alte situaţii împrumutul valoric devine

suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile

iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială. Distincţia aceasta este

importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv, dar şi crucial, pe care

grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal - valoric al indivizilor.

Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor

Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii, dar aceştia

aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme, au chiar tendinţa de a se comporta

diferit în interiorul şi în afara grupurilor.

Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi

anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup

asupra propriilor membri. Am putea spune, mai mult decât atât, există chiar un proces

de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual, proces de care nu

suntem întotdeauna conştienţi. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse

situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite

comportamente. Spre exemplu, un cercetator a încercat să observe modul în care un

grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. Era vorba

de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord. S-au observat

Page 78: Concepte Fundamentale in Sociologie

78

modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de

acest tip. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. Deşi era vorba de fiecare

dată de acelaş tip de caz medical, procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. Mai

mult, durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor.

Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta, pentru persoanele vârstnice durata

intervenţiei fiind practic dublă. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în

cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. Singura explicaţie pentru această situaţie nu

era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. În cazul

persoanelor tinere, atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că

salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor, pentru care se

considera mai normal un eventual deces. Nimeni din echipa medicală nu

conştientizase vreun moment acest lucru, de altfel problematic din punct de vedere

deontologic. Acţiunea medicală, dealtfel perfect sincronizată, se producea la fel,

numai că în ritmuri diferite. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de

mesaje privitoare la ritmul acţiunilor, totul ţinea de o presiune exercitată de grup

asupra membrilor săi.

Efectul de aşteptare. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor,

ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor

lor îl reprezintă efectul de aşteptare. El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui

studiu de caz. Studiul său se referea la un viol, produs într-un cartier din New York,

unde o femeie a fost agresată, chiar în faţa blocului unde locuia. La scenă au fost

martori zeci de vecini, care puteau urmării scena de la ferestre. Cercetătorul american

a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe

femeie, dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie, aceasta a fost chemată abia după

aproape jumătate de oră. Vecinii, marea majoritate, erau persoane respectabile,

religioase, cu un puternic sentiment civic. Cu toate acestea ajutorul lor, cel mai simplu

posibil, chemarea poliţiei, s-a făcut cu o mare întârziere.

Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a

denumit efectul de aşteptare. Acest efect apare în orice situaţii de grup, sau în situaţii

în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). Efectul de

aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie, apare

într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. Prin

urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul, cu atât acesta va fi oferit mai repede.

Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de

Page 79: Concepte Fundamentale in Sociologie

79

grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt

consideraţi a fii în poziţii superioare. Astfel, cei mai mulţi, aşteaptă ca altcineva să ia

iniţiativa.

Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator, care au dovedit că

acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. Spre exemplu, Latene a

efectuat un experiment, care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării. El

chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un

test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate.

Asistentul, la un moment dat, pleca într-o cameră alăturată. Imediat, din camera

alăturată, se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. Au fost organizate

mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect, doi, trei

etc. Atunci când în sală se afla un singur subiect, aproape în toate cazurile acesta se

ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat, încercând evident să

îşi ofere ajutorul. Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era

mai mare, timp care, în general, creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi.

Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu

reacţionau deloc, rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic.

Efectul pierderii de vreme. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau,

rebotezat tot de B. Latene, efectul pierderii de vreme. Acest efect care se produce la

nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru

rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. Cu alte

cuvinte, dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună,

în condiţii de anonimat al efortului individual, implicarea acestora va fii invers

proporţională cu numărul membrilor.

Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene

ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale.

Explicaţia este aceea că, puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat, oamenii

consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este

mai mare. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un

dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. Dacă vom pune doi

oameni să tragă de aceeaşi sfoară, forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma

forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri), adică F1+F2. Dacă vor

trage patru persoane, forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi

si mai mică decât suma celor patru forţe individuale.

Page 80: Concepte Fundamentale in Sociologie

80

Acest efect ne explică de ce activităţile colective, în care nu pot fii cuantificate

eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Efectul mai

ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi

economice. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o

creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora, ba mai mult, dincolo de o

anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea

respectivă

Conducerea grupurilor şi liderii

Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor,

extrem de frecvent, este semnalată nevoia unui lider, adică a unei persoane care să

conducă grupul respectiv. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de

incitant, dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii

reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. Au existat şi

există chiar, în istoria ştiinţelor sociale, adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a

conducerii. Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă, dat

fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia, cât şi

de caracteristicile grupului din care liderul face parte. Prin urmare este imposibil să

putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. Pe de altă

parte, nu întotdeauna un grup reclamă un lider. Cercetările au arătat că o serie de

caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. Este vorba în principal

de:

! Experienţă

! Competenţă de comunicare

! Competenţă profesională sau de sarcină

! Capacităţi empatice

! Personalitate puterncă

! Înalţimea

! Forţa

Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular, grup

la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. Prin urmare experienţa este

raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută, la fel şi

competentele de comunicare, sau cele de sarcină. Spre exemplu, un student de anul II

Page 81: Concepte Fundamentale in Sociologie

81

poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I, dar probabil

mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. Pe de altă parte, o serie de caracteristici

sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. Cercetările au arătat că într-un grup

oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu, dar nu

putem trece cu vederea faptul că în istorie, covârşitoarea majoritate a personalităţilor

politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. Conducerea implică deci un complex

de calităţi, fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. O regulă

oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei

unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii

de lider. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există

excepţii istorice, este adevărat nu foarte multe.

Dintre toate atributele semnalate, capacitatea de a comunica şi implicit

competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală, de multe ori chiar,

înnaintea competenţelor profesionale. Spre exemplu, într-un experiment unor grupuri,

care aveau de rezolvat o problemă, li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să

le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. Existau două categorii

de consilieri. Unii, pe de o parte, care dădeau sfaturi pertinente, dar vorbeau puţin şi

alţii care, dimpotrivă, vorbeau foarte mult, dar nu dădeau sfaturi utile. Cei mai

apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult

şi nu cei care dădeau sfaturi utile.

Tipologia liderilor

Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor

grupurilor. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali. Liderii formali

sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci

ei pot exista doar în astfel de grupuri. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de

lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale. Ei pot exista

însă atât în grupuri informale, cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează

pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere

acest drept).

Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri

socioafectivi. La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali,

Page 82: Concepte Fundamentale in Sociologie

82

cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini, cât şi lideri care

gestionează relaţiile afective. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. Ei

sunt cei care întreţin atmosfera, buna dispoziţie, mediază conflictele, menţin un climat

social şi afectiv optim în grup. Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi

aceeaşi persoană, dar acest lucru nu este unul uzual.

O alta clasificare a liderilor, din punctul de vedere al modului în care ei

conduc grupul, face distincţia între liderii autoritari, democraţi şi “laissez-faire”.

Etichetele cu care operăm, trebuie să menţionăm, nu au nici un fel de încărcătură

ideologică, ele se referă doar la stilul de conducere. Liderii autoritari sunt cei care

controlează şi monopolizează total actul conducerii, sunt liderii care îşi asumă

întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. Liderii

democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii, nu îşi asumă

decât parţial responsabilitatea conducerii, controlează doar parţial membrii. Ultima

categorie o reprezintă un caz oarecum limită, în care nici nu mai avem de a face

propriu-zis cu lideri. Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum

vor ei, nu intervin decât minimal în influenţarea acestora.

Cea mai eficientă categorie, la nivelul conducerii grupului, o reprezintă liderii

autoritari. Pentru anumite situaţii însă, sunt mai eficienţi liderii democraţi. Spre

exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a

activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare, liderii democraţi sunt mai eficienţi. La

fel, atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad

mare de autonomie, sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. Categoria liderilor

laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie.

Conducere, decizie şi efecte de grup

Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât

la nivelul modului în care se i-au decizii în grup, cât şi la nivelul conducerii ca atare.

Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru

aceste tipuri de presiuni de grup.

Dilemele sociale. Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup, (dar ele

apar şi la un nivel mai larg, comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă

limitată (a grupului sau a comunităţii). Dilema socială apare atunci când un membru

al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. Dacă spre

Page 83: Concepte Fundamentale in Sociologie

83

exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa, iar din

fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic, o dilemă socială apare atunci când unul

dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt

puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum, sau de a imita pe cel

care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult.

Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula, atunci resursa în cauză se

va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. Dacă un membru al grupului păstrează

norma de consum şi în acest caz el va pierde, comparativ cel puţin cu cei care

consumă mai mult. Mai mult decât atât, dacă majoritatea vor imita pe cel care a

declanşat mecansimul, este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici

nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. Practic orice ar face un membru al grupului

rezultatul poate fi unul distructiv.

Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului

consumului, şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. Dilemele

sociale apar însă, în special în momente de criză, în care controlul grupal sau

comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient. Dacă extindem dilemele de la

grup, la comunitate, atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. Spre exemplu

în România, distrugerea rapidă şi practic totală a C.A.P.-lor, la începutul lui 1990, s-a

făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale. În

momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor

cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru.

Resursa (patrimoniul) a dispărut, iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu

au mai obţinut absolut nimic în final. Dilemele sociale reprezintă unul din

mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate.

Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema

bunurilor publice. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune

problema consumului în comun a unor resurse, ci a contribuţiei colective pentru a

produce un bun public (utilizat de toţi membri). Situaţia este identică atunci când un

membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea

bunului respectiv. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi

acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza

acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el. Dacă însă comportamentul lui

este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. Dacă spre

exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la

Page 84: Concepte Fundamentale in Sociologie

84

intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon, care

evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit. Problema bunurilor publice ne

explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public, care implică activităţi

voluntare nu se realizează.

Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită

presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor. Termenul a fost

propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai

catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. Este

vorba de acţiunea de invadare a Cubei, de la Bay of Pigs, din 17 aprilie 1961.

Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat într-

o lucrare unsprezece ani mai târziu. Grupul studiat a fost un grup decizional

condus chiar de preşedintele J.Kennedy, care a planificat şi condus

operaţiunile militare. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a

1400 de cubanezi exilaţi, care fuseseră pregătiţi de CIA, şi sprijiniţi de armata

americană ei trebuiau să producă revolte în provincie, iar în final să conducă la

o revoltă aparent populară, care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro.

Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit

de americani după al doilea război mondial. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost

omorâţi sau luaţi prizonieri, toată tehnica militară americană fiind distrusă sau

capturată.

Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit.

El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink, adică a

unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între

membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii, asupra

judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt

coezive.

Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura, de a

estompa atitudinile critice, de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu

poltica grupului. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe, analiza lui Janis

reliefând zeci de greşeli pe care specialişti, chiar mult mai slabi profesional, nu le-ar fi

făcut în condiţii normale.

Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia

invulnerabilităţii, supraîncrederea, credinţa absolută în justeţea cauzei, subaprecierea

adversarului, tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. Pe de altă parte acest efect

Page 85: Concepte Fundamentale in Sociologie

85

este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor, care

are şi ea, la rândul său, efecte negative majore. Spre exemplu în cazul analizat de

Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari, tocmai pentru a menţine

grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor. Nu

s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină, deşi avea loc o debarcare şi astfel

debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu

au putut ajunge, datorită reliefului marin, acolo unde grupul de decizie a considerat că

ar trebui să ajungă. Exemplele pot continuua.

Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial, în

care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai

importante crize, efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri. Efectul se poate

produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar, ci în oricare domeniu unde

se iau decizii, marketing, economie, mass media, organizaţii publice etc.

Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest

efect. Printre aceste măsuri menţionăm:

! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie

! Promovarea atitudinii critice

! Imparţialitatea totală a liderului

! Promovarea de soluţii alternative

! Apelul la experţi externi

! Munca în echipe decizionale paralele

! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi

reconsiderarea soluţiei finale

Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element

tehnic care poate estompa efectele negative. Din acest motiv, în special în grupurile

decizionale din domeniul economic şi militar, s-a institut chiar o poziţie specială în

grupurile decizionale, cea a “avocatului răului”, adică a unui specialist care are

sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Cum poate fi definit un grup social?

2. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale?

3. Ce sunt grupurile primare?

4. Ce sunt grupurile de referinţă?

Page 86: Concepte Fundamentale in Sociologie

86

5. Ce distincţie există între grupurile formale-informale, repsectiv secundare–

primare?

6. Ce este efectul de aşteptare?

7. La ce se referă efectul pierderii de vreme?

8. Care sunt principalele atribute ale liderilor?

9. Care este tipologia liderilor?

10. Ce sunt dilemele sociale?

11. Ce este efectul groupthink?

12. Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink?

Page 87: Concepte Fundamentale in Sociologie

87

Tema 8

Organizarea socială. Birocraţia

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Organizaţii şi instituţii

2. Formal şi informal în organizaţii

3. Birocraţia ca tip ideal (Max Weber)

4. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic

Dumnevoastă, chiar în acest moment, citiţi tema: “Organizarea socială;

Birocraţia”. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. Pentru că pregătirea

dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor

cursuri. Probabil că acum vă aflaţi la servici, acasă sau la un coleg. Sigur vă aflaţi în

faţa unui calculator. Toate aceste lucruri sunt evidente. Cu toate acestea, tot în acest

moment, dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie. Este vorba de o

organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă, însă ea este prezentă şi în realitate ea

este cea care va impus lectura acestor rânduri. Da, sistemul de învăţământ pentru

care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi

zilnic contact. Aşa de multe? Da, fiecare dintre noi avem zilnic contacte, fie ca

membri, fie ca beneficiari, cu extrem de multe organizaţii. Dacă acum vă aflaţi la

serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie, dar şi dacă vă duceţi

acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei

organizaţii. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar, apelaţi în fond la o

organizaţie. Acasă credeţi că sunteţi mai liber, dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc,

faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie, pentru că asociaţia dumneavoastră, cea

la care plătiţi întreţinerea, este şi ea o organizaţie. Dar absolut tot confortul de acasă

vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii, cele care vă furnizează apa,

energia electrică, televiziunea prin cablu etc.

Trăim se pare într-un univeres organizaţional. Nu a fost întotdeauna aşa. În

epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era

incomparabil mai mic. Mai mult, cea mai mare parte a organizaţiilor care existau

erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. Am putea spune fără să

Page 88: Concepte Fundamentale in Sociologie

88

grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. Pe undeva suntem mai puţin liberi,

s-ar mai putea spune. Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante

decât am putea crede. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul

actual tocmai datorită organizaţiilor. În afara lor, mutaţiile radicale în istoria

dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. Iată de ce studiul organizaţiilor,

un adevărat mediu de viaţă specific uman, este atât de important pentru orice ştiinţă

socială, evident înnainte de toate pentru sociologie.

Organizaţii şi instituţii

Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află într-

un raport special cu organizaţiile. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie

socială, neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în

care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar

îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. Putem să ne gândim la astfel de exemple

doar teoretic, pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de

oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc

într-un context organizatoric. Există pe de altă parte, aşa cum am arătat, numeroase

tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. Cum putem însă deosebi

organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom

analiza câteva din elementele specifice acestora. Este vorba în primul rând de o

caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele,

scopurile şi obiectivele acesteia. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să

respecte, dar să şi fie conştienţi de normele acesteia, la fel şi în ceea ce priveşte

obiectivele şi scopurile. Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale

în care îşi desfăşoară activităţile, cadre care au întotdeauna o dimensiune

comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională), precis delimitată spaţial şi

temporal. Instituţiile desemnează, pe de altă parte, anumite tipuri de practici sociale

care au o funcţie socială, practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o

dimensiune formală.

Formal şi informal în organizaţii

Page 89: Concepte Fundamentale in Sociologie

89

Organizaţiile au în general o structură de tip formal, adică au predefinite

natura şi tipul de relaţii dintre membri, ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în

organizaţii. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din

organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de

membrii care le ocupă. Cu toate acestea, la nivelul unei organizaţii nu există doar

structuri de tip formal. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură

informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. De fapt orice organizaţie

poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă

şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate.

Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de

structuri, una formală şi alta informală. Este evident că ceea ce poate fi interesant într-

o eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. Structura formală

reprezintă organigrama unei organizaţii, în timp ce structura informală reprezintă

sociograma acesteia. Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem

identifica anumite poziţii importante, care au capacităţi persuasive în comunicare şi

totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. Aceasta înseamnă că în orice

organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri, formali şi informali. Primii se bucură

de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă.

Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale

conducerii, autoritatea şi influenţa. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în

baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate), în timp ce liderii

informali deţin o anumită capacitate de influenţă, care este dată de propriile capacităţi

de relaţionare socială şi de comunicare. Există posibilitatea ca persoana care deţine

cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de

autoritate, situaţie care desigur este ideală. Ea se întâlneşte însă relativ rar, cel mai

adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de

structuri.

Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul

formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. Există spre exemplu

organizaţii, cum sunt cele militare, unde gradul formalizării este extrem de mare, dar

şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul

formalizării este incomparabil mai redus. Pe de altă parte organizaţiile pot să fie

clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. De

Page 90: Concepte Fundamentale in Sociologie

90

exemplu, potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T.Parsons

există patru tipuri principale de organizaţii:

! Organizaţii economico-productive

! Organizaţii de putere

! Organizaţii integrative

! Organizaţii ale menţinerii modelelor

Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din

prima categorie. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul

societăţii (exemplu Guvernul, ministerele, Parlamentul, dar şi primăriile, etc).

Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare, în timp ce

ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale.

Eficienţa organizaţiilor

Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la

nivelul oricărei organizaţii. Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care

o pot avea organizaţiile. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei

organizaţiilor. Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii, dominate de

formalizare, sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii.

Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi

sunt determinaţi de formalizare. Trecem în revistă pe cei mai importanţi:

! Unitatea elementelor

! Flexibilitatea

! Dimensiunile optime

! Raţionalitatea

! Comunicarea eficientă

Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la

măsura în care acestea formează un sistem funcţional. Flexibilitatea se referă la

capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză, în timp ce

raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor, mijloacelor şi a

tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. Dimensiunile

optime depind de scopurile şi de natura activităţilor, însă întotdeauna eficientizarea

activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor, la fel cum

Page 91: Concepte Fundamentale in Sociologie

91

este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei,

dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii).

Birocratia ca tip ideal (Max Weber)

Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de

Gournay pe la 1745. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două

cuvinte din două limbi diferite, una clasică şi alta modernă. Este vorba de franţuzescul

“bureau” şi de grecescul “krators”. Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond, acela de

“reguli ale celor de la birou”, adică ale oficialilor. Puterea acestor oficiali a fost

semnalată în numeroase rânduri, asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină

subiect de analiză ştiinţifică. Spre exemplu, în secolul XIX, Balzac a definit poate cel

mai plastic birocraţia, cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în

modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. El a definit

birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta

este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi.

Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. Una cu o profundă încărcătură

peiorativă, cea din exemplul precedent, semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci

când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta, mai mult

normativă, care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă.

Pentru sociologie, birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru

lipsa de eficienţă a unei organizaţii, ci dimpotrivă ea este principalul factor al

dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. Pentru sociologi, ca

şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile, birocraţia este principalul factor

al dezvoltării economice, sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate.

Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei, înţeleasă ca

un tip de organizare formală, a fost sociologul german Max Weber. Pentru el

birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate. Cu

siguranţă, chiar Weber recunoaşte, organizaţii de tip birocratic au existat şi în

societăţile premoderne, exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană, în

special cea militară. Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident.

Birocraţia nu a atins nivelul, ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi, niciodată

în istoria premodernă.

Page 92: Concepte Fundamentale in Sociologie

92

Pentru Weber tipul ideal de birocraţie, adică modelul reprezentativ al acesteia,

presupune câteva elemente esenţiale:

1. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizaţie de tip birocratic

presupune o ierarhie, adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne, cel mai

adesea într-o formă piramidală, în care se disting funcţiile de tip executiv de cele

de tip decizional.

2. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocraţilor se face

întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de

oficiali. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din

interiorul acestui tip de organizaţii. Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi

interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. În epocile

premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe

baze cutumiare, adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin

pe baza unor norme scrise. Acestea, chiar când existau aveau doar o funcţie

colaterală.

3. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii

social-economice. Faţă de epocile premoderne, birocratul este un profesionist care

se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse

de venit asigurate doar din aceasta. În epocile premoderne persoanele care

îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi

asigurau veniturile din aceste activităţi. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt

de fapt persoane cu anumite ranguri sociale, care prestează aceste servicii

sporadic, pe lângă alte activităţi, care le şi asigură veniturile. La fel, profesorii din

universităţi, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de predare, ci trăiesc din

diferite alte surse, cadouri de la studenţi, donaţii sau rente ale unor seniori, din

publicaţiile pe care le scot etc.

4. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de

organizaţii. Acest principiu decurge direct din precedentul. Atât timp cât un

funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate, el poate fi

controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. Separarea are loc atât fizic,

birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru, dar şi funcţional, în sensul

în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri

exeterioare birocraţiei.

Page 93: Concepte Fundamentale in Sociologie

93

5. Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de

producţie, cât şi faţă de resurse. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau

resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. Ele aparţin exclusiv

organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul, deşi dispune de o

putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi, mai mult, cum spunea Balzac,

ca simplu individ el este chiar insignifiant. Spre exemplu militarul premodern

dispune când vrea de propriile arme, pentru că acestea sunt ale lui, armura, sabia

sau calul sunt obiecte de proprietate personală. Militarul modern nu are arme

personale, mai mult chiar, organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le

purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Luptătorul premodern a fost

astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza

pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de

societate, care nu mai este consdusă de militari.

De ce este eficientă birocraţia?

Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie

de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. Trecem

şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa

ridicată:

! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiectivitatea

şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice.

! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor

săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele

normativ.

! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia.

! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale,

cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul

aparatului birocartic.

! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri

precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale, sau ale unor grupuri

exteriorare aparatului birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile

birocraţiei pot fi, şi sunt uzual determinate din exterior, de sistemul politic spre

Page 94: Concepte Fundamentale in Sociologie

94

exemplu, dar odată definite scopurile, aparatul birocratic le transpune în acţiuni în

baza unui registru normativ, independent de alte constrângeri externe.

La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi

reale. Doar birocraţia nu este aşa, este acuzată mai mereu de corupţie, de

neprofesionalism etc. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită

analiza birocraţiei propusă de Weber. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a

exclus faptul că, în practică, ea poate funcţiona şi prost. Nu proasta aplicare a regulilor

sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. Dacă de

exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de

servici, aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei, ci un aspect disfuncţional

înregistrat într-o organizaţie particulară. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate

evident, dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei.

Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în

comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Cu

siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor, că pot exista

şi cazuri de corupţie. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile

premoderne, cel mai adesea, funcţiile reprezintă statusuri atribuite, deci moştenite şi

prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. La fel, corupţia

nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că, prin definiţie, funcţionarii

rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe

care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii.

Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic

Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată

fundamentală în istoria sociologiei. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la

o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. Una

dintre abordările cele mai semnificative, din secolul trecut, este cea a unui alt mare

sociolog, de data aceasta american, este vorba de Robert K. Merton. Abordarea lui

Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber. Pentru Merton, unul din

reprezentanţii de bază ai funcţionalismului, birocraţia nu are doar aspecte funcţionale,

ci conţine, chiar în bazele sale principiale, anumite elemente de tip disfuncţional.

Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta

Page 95: Concepte Fundamentale in Sociologie

95

funcţionare a unei organizaţii particulare, problemă care nu preocupă cercetarea

fundamentală a birocraţiei, ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din

natura specifică organizaţiilor de tip birocratic. Altfel spus din chiar elementele

caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi

potenţiale ale acesteia.

Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar

tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal, singura deosebire

faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru

structurile de tip birocratic, în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc

pentru asemenea tip de elemente.

Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa

structurilor formale sunt aceleaşi, în cele ce urmează vom insista doar asupra

principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice, aşa cum

aparele în concepţia lui Merton.

a) Pericolul antrenării incapacităţii. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost

preluată de la economistul şi sociologul T.Veblen. Antrenarea incapacităţii

desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile.

Specializarea şi profesionalizarea, aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale

birocraţiilor. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să

creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi

care, în anumite condiţii, se pot dovedi disfuncţionale. Dacă un muncitor se

superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii, cu siguranţă că el va reuşi să

fie extrem de eficient. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată

pe anumite tipuri de activităţi concrete, cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai

mare, problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi

care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare. Aceste inadaptări pot fi

fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. Este dacă vrem exact situaţia propusă

de filozoful englez Burke, care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală, pentru

cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi

ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită, însă într-o

bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic.

Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală.

b) Pericolul psihozei ocupaţionale. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat

şi el de Merton, de la filosoful J.Dewey. Climatul formalizat al birocraţiilor este

Page 96: Concepte Fundamentale in Sociologie

96

unul extrem de stresant pentru funcţionar. Aceasta în primul rând pentru că mediul

social formalizat nu este unul “natural”, reclamând întotdeauna un consum intens

de resurse psihice (de adaptare, energetice, de timp etc). Pe de altă parte munca

rutinieră, presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant.

Nu în ultimul rând, relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie, aşa cum

o să vedem, este şi ea una tensionată. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un

mediu “problematic”, care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în

aceste organizaţii.

c) Pericolul sacralizării normelor. Respectarea normelor de către birocraţi este o

cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. Cu toate acestea,

respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc

pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. Datorită

rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii, normele ajung însă

din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor.

Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate

avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. Acest efect se produce

datorită tendinţei de a sacraliza normele, de a le considera într-o ordine a valorilor

finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. Cel mai bun exemplu, pe

care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală, este acela al elevilor

extrem de cuminţi şi liniştiţi care, chiar dacă au performaţe şcolare extrem de

slabe, tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”, în timp ce elevi

chiar mai bine pregătiţi decât aceştia, dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au

şanse mai mici de a promova. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina, adică

supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare

instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic), o valoare finală, deci

un scop al activităţii şcoalre, fiind astfel considerat un criteriu de evaluare.

d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat, funcţionarul birocrat este

total independent, prin definiţie, de orice sursă posibilă externă de intervenţie. El

depinde doar de structurile de tip birocratic, iar cariera sa este definită doar de

către aceste structuri. Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele

mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. Birocraţii au conştiinţa acestei

independenţe, dar mai mult, ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare

a unui adevărat “spirit de corp”, dată fiind conştiinţa destinului comun şi a

intereselor reciproce. Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a

Page 97: Concepte Fundamentale in Sociologie

97

se autonomiza total, chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. În aceste condiţii

ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să

le îndeplinească.

e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. Din cele prezentate mai devreme a

reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi

client. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”, ci şi de o percepţie

deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. În mod

normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi

trebuie să fie pentru a acţiona eficient. În acelaşi timp însă, clientul consideră, de

cele mai multe ori, că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie

tratat în consecinţă. Pe de altă parte, orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod

personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. Birocratul însă nu are

voie, tot prin definiţie, să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. El trebuie

să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. Mai trebuie

să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze,

de cele mai multe ori iese câştigător birocratul, pentru că el are, prin natura muncii

sale, mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special

elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii?

2. Care sunt tipurile de organizaţii la T. Parsons?

3. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii?

4. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor?

5. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber?

6. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip

birocratic?

7. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”?

8. Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”?

9. Ce reprezintă “sacralizarea normelor”?

10. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert

Merton?

Page 98: Concepte Fundamentale in Sociologie

98

Tema 9

Comunităţi teritoriale

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1.Tipologia comunităţilor teritoriale

2.Comunităţile rurale şi tipologia lor

3.Problematica comunităţilor urbane

Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. Mai ştim, de asemenea, că în cea

mai mare parte a istoriei, majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor. Doar în

secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele

urbane s-a echilibrat cât de cât, deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu

reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare. Dacă luăm ca

referinţă întreaga istorie a umanităţii, cu toate societăţile cunoscute, şi am încerca să

reliefăm raportul de care aminteam mai devreme, atunci am observa cu uşurinţă că

populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente.

Ceea ce foarte puţini ştiu însă, este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat

semnificativ în istorie, tot ce a însemnat istorie politică şi economică, progres,

dezvoltare a ştiinţei, a artelor, ca şi a culturii în general, s-a produs practic doar în

oraşe. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. Este probabil şocant faptul că o

minoritate, doar câteva procente din populaţia umanităţii, “a scris” în principal

istoria.

Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic, tot ce a însemnat

suferinţă, război, criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. Cu alte

cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii s-

a săvârşit în oraşe. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă

urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman, pentru toate societăţile

civilizate.

Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către

sociologi, ecologi sociali, psihologi sociali etc. Comunităţile umane care trăiesc în

cele două medii tipice de viaţă, mediul urban şi cel rural, au la rândul lor diferenţe

Page 99: Concepte Fundamentale in Sociologie

99

semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei, cum

sunt sociologia urbană şi cea rurală. Să ne amintim faptul că prima şcoală de

sociologie americană, Şcoala de la Chicago, este una de sociologie urbană, iar

cercetarea empirică, de teren, în sociologie, a debutat tot cu analiza oraşului şi a

comunităţilor urbane.

Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea

comunităţilor teritoriale, ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme.

Problematica comunităţilor sociale

Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni, care împărtăşesc un fond

cultural comun, au seturi de valori, aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare, care au

totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. Între membrii unei comunităţi nu sunt

necesare interacţiunile directe, ca în cazul grupurilor. După cum se observă din

definiţie atât locuitorii unui sat, cât şi medicii din România, formează comunităţi.

Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de

comunităţi teritoriale, în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip

profesional.

În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale. Acestea

reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu, faţă de care există o relaţie

de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. Prima este zona de

locuire, a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale

membrilor comunităţii) şi o a treia zonă, care este dată de traseele pe care se

deplasează membrii comunităţii între primele două zone. Este evident că în practică

cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip

premodern, de multe ori primele două zone erau, în fapt, comune).

Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de

localizare. Aşa cum am precizat, comunităţile sunt dependente funcţional de

respectivul teritoriu, mai mult, dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie

de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. Procesele ecologice se

referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu

impuse de un teritoriu dat, ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului.

Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii

sociale, anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi, anumite ocupaţii, norme, ritualuri

Page 100: Concepte Fundamentale in Sociologie

100

etc. şi în final, profile culturale diferite. În România spre exemplu, din punct de

vedere al restricţiilor impuse de teritoriu, avem mai multe categorii de aşezări: sate de

munte, sate împrăştiate, sate cu structură geometrică, sate adunate etc.

Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale.

Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al

naturii relaţiilor sociale), pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în

România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări:

municipii, oraşe, comune suburbane, comune, sate, cătune.), dar pot să se facă

clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii

activităţilor şi a funcţiilor oraşelor, de exemplu oraşe industriale, oraşe turistice etc.).

Tipologia comunităţilor teritoriale

Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că

există o clasificare fundamentală, cea care distinge două mari categorii de comunităţi

teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. Aşa cum am precizat la

începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine. Cu siguranţă

însă, analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă. Mai

mult decât atât, istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei

deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi, asumându-se tacit

teza că lumea rurală, prin dezvoltare, devine urbană, proces care este dealtfel parte a

unui proces mult mai amplu, specific modernităţii, urbanizarea. Până la un punct

această teză este adevărată, însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi

nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare.

În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au

apărut din comunităţi de tip rural, mai degrabă acest caz este doar excepţia. Mai mult,

oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale, faţă de comunităţile de tip rural.

Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural într-

unul urban, însă acest proces este relativ nou în istorie, el aparţinând mai degrabă

modernităţii. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de

comunităţi şi vom încerca, în analiza pe care o vom desfăşura, să surprindem atât

particularităţile fiecărui tip de comunitate, cât şi elementele care le diferenţiază.

Page 101: Concepte Fundamentale in Sociologie

101

Comunităţile rurale

Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi, având vârsta umanităţii.

Ele reprezintă un ansamblu de gospodării, existente într-un mediu dat, care formează

un tot uman, ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. Conceptul de

tot uman a fost utilizat de R. Redfield, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai

comunităţilor rurale, tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip

de comunităţi.

Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului

rural faţă de cel urban. Este vorba de identitate, de dimensiuni, de omogenitate şi de

autonomie. Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este

mult mai puterncă decât în comunitţile urbane, de asemenea dimensiunile sunt mai

mici, şi poate cel mai important, comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna

printr-o omogenitate socială mult mai mare. Omogenitatea se referă la faptul că, la

nivelul unei comunităţi rurale, persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să

aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii, deci se aseamnănă social foarte mult.

Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. Durkheim am putea spune că

membrii respectivi sunt interschimbabili. Această distincţie a fost tratată de altfel în

numeroase rânduri în istoria sociologiei, sociologul francez amintit mai devreme făcea

distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”, F.Tonnies, tot în

secolul trecut, a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea

continuua. În fapt aceste distincţii, indiferent de denumirile utilizate se referă la natura

diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural.

Tipologia comunităţilor rurale

Comunităţile rurale însă, la rândul lor, au diferenţieri importante. Modelul

solidarităţii mecanice, al lui Durkheim, ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate

arhaică studiată de antropologi, dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa

de astăzi. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale, la rândul lor. Una dintre

cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert

Redfield. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice,

ţărăneşti şi agricole.

Page 102: Concepte Fundamentale in Sociologie

102

Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor

criterii. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel:

Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R.Redfield

Comunităţi

sălbatice

Comunităţi

ţărăneşti

Comunităţi

agricole

Grad al autonomiei Completă Relativă Nu există

Nivel al capacităţii de

autosubzistenţă

Completă Relativă Foarte mică

Atribuirea rolurilor Pe criterii de

rudenie, sex, vârstă

Pe criterii de grup Pe principiul

pieţei

Gradul

intercunoaşterii

Total Foarte mare Foarte mic

Attudinea faţă de

străini

Refuz total al

străinilor

Toleranţă mică

faţă de străini

Acceptare

După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei

tipuri de comunităţi. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are, într-un

fel, o dimensiune istorică, pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi

sunt doar cele arhaice, studiate de antropologi. Comunităţle de tip ţărănesc, pe de altă

parte, sunt în fond comunităţi de tip premodern, în special de tip medieval, în timp ce

comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale,

mult mai apropiate de comunităţile urbane.

Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. Pornind de la clasificarea

propusă şi gândindu-ne la cazul României, trebuie să spunem că este greu să încadrăm

total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. Mai există

la noi, spre exemplu, aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole. Mai mult,

până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale, deci care

erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. Este cazul satelor devălmaşe, studiate în special

de profesorul H.Stahl, în perioada interbelică. Devălmăşia se referă la proprietatea în

comun asupra pământului. În satele devălmaşe, care mai existau la noi la începutul

secolului trecut, organizarea era una bazată pe obşti săteşti. Obştea era o instituţie de

conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul

Page 103: Concepte Fundamentale in Sociologie

103

sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). Obştea reprezenta comunitatea în

raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. Ea este singura instanţă de

judecată pentru membri comunităţii, ea are datoria de a repartiza fiecărei familii, în

fiecare an, pământurile agricole sau cele pentru păşunat. Pământurile sunt schimbate

în fiecare an, ele fiind obiect de proprietate comună. Acest tip de comunităţi rurale îşi

au originea în evul mediu, ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada

interbelică.

Ar mai trebui să menţionăm că, după 1990, în România s-a manifestat o

tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale, prin reînfiinţarea

obştilor săteşti. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale, de regulă

izolate, de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri

naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. Evident că un asemenea

tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi

mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării.

Comunităţile urbane

Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale, importanţa universului urban

este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii. Oraşele au apărut din alte

motive comparativ cu aşezările rurale, ele având pretutindeni, originar, funcţii

religioase, sau mai general, sacre. Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una

secundară, comparativ cu aşezările rurale, unde locuirea a reprezentat întotdeauna

obiectivul prioritar.

Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste

comunităţi au îndeplinit-o, trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere,

prezente inclusiv în societatea contemnporană. Dintre acestea cele mai semnificative

caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt:

! Volumul mare al populaţiei

! Densitate mare a activităţilor sociale. Există un număr mare de tipuri de

activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul, ceea ce face ca

importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare.

! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt

mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi

profesiuni, în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme)

Page 104: Concepte Fundamentale in Sociologie

104

! Dominanţa organizării de tip formal, comunităţiile urbane fiind dominate

de organizaţi formale.

Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. Spre exemplu, volumul

populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş, dar pot exista şi oraşe care să

aibă dimensiuni mici, cum sunt de exemplu oraşele turistice. Mai mult, primele oraşe

din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale, ci de multe ori, chiar mai mici, atât

ca populaţie, cât şi ca dimensiuni.

Momente semnificative în istoria oraşului

Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor

în istorie. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă, alţii merg pâna la şapte, opt mii

de ani, sau chiar mai mult, în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de

noi. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o

perioadă mare de timp, iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale

existenţei unor oraşe, de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de

foarte mult timp, în raport cu dovezile găsite.

Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. Primele

oraşe au avut dimensiuni foarte mici, oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de

doar câteva hectare. Toate oraşele cunoscute, atât la mesopotamieni, la egipteni, mai

târziu, sau la popoarele indo-europene, au avut o funcţie sacră. Ele au apărut ca

aşezări fortificate menite a proteja obiectele, şi locurile sacre ale unor comunităţi, iar

mai târziu templele. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii, doar în

sensul locuirii de către divinităţi, iar mai ulterior de către sacerdoţi.

Acesta este motivul pentru care la vechii greci, sau la romani în faza

regalităţii, oraşele erau construite dintr-o dată, şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia

se muta în ele. Toate oraşele vechi au ziduri de apărare, mai mult chiar acestea au şi

ele un caracter sacru. Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii

trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare.

Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de

populaţie, nu doar de sacerdoţi. Permanent în istorie însă, până la modernitate,

locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare, oameni cu rang mai înalt decât

cei care locuiau în mediul rural. Conducerea societăţilor, elitele politice, dar şi cele

culturale, au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe.

Page 105: Concepte Fundamentale in Sociologie

105

Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis,

tocmai datorită carcterului originar sacru, dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare

care permiteau protecţia faţă de exterior.

Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. În primul rând

caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul

întrebării. Aceasta din mai multe motive. În primul rând zidurile de apărare au început

treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor

arme moderne de asediu (în primul rând tunul).

Pe de altă parte, Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative.

Au apărut din necesităţi strict economice, de dezvoltare industrială, noi tipuri de

oraşe, care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă, este vorba de

oraşele industriale. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au

manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. Dinamica populaţiei, ca şi

ritmul de creştre urbană, au devenit brusc exponenţiale.

Oraşul modern, datorită inovaţiilor tehnice, inclusiv în construcţii, şi în

transporturi, a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni, mai ales în secolul XIX.

Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi

numele de urbanizare. Proccesul a fost unul dublu. Pe de o parte este vorba de

creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe, cum sunt cele

industriale, iar pe de altă parte este vorba de un alt proces, acela de transformare

treptată a modului de viaţă rural, într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe, pe baza

unor comunităţi rurale.

Procese de creştere urbană

Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. Ele au

fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la

începutul secolului trecut). Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care

au fost analizate de sociologi.

Distingem în primul rând exurbaţia, care reprezintă un proces de creştere

urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de

fapt, pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate).

Alături de exurbaţie avem un alt proces, inurbaţia. El reprezintă un proces de

creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. Acest lucru este posibil prin

Page 106: Concepte Fundamentale in Sociologie

106

revalorificarea zonelor urbane libere, sau prin creşterea pe verticală a oraşului.

Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a

oraşelor în afara limitelor teritoriale date. Cele două procese de creştere se pot întâlni

concomitent la nivelul aceluiaş oraş.

Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două

sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc

graniţele. Acest proces poartă numele de conurbaţie. Conurbaţia este întâlnită foarte

des în societăţile dezvoltate. Ea este specifică zonelor industriale, acolo unde creşterea

oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări. În unele cazuri conurbaţia a

sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici, care au devenit în final cartiere ale

oraşului mai mare. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea.

Mai există o situaţie specială de creştere urbană, care se bazează pe

conurbaţie, dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. Este vorba de complexe

urbane gigantice care pe baza conurbaţiei, de-a lungul unor căi de comunicaţie, au

ajus să formeze un megalopolis. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte

mare, care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari, alături de oraşe mai

mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. Un exemplu celebru de

megalopolis este complexul de oraşe din SUA, care leagă Los Angeles de cel San

Francisco.

Megalopolisul, ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari, ridică

proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor, ca şi al

controlului social. Un oraş precum New York-ul, care are o populaţie apropiată de cea

a României, are problme comparabile, dacă nu mai mari. Să ne gândim că pentru

asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile

zilnice sunt considerabile. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de

bază, să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate), lapte, pâine, apă,

atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de

milioane de ouă, zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi

de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. Numai asigurarea zilnică a transportului

acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. Dacă mai lăum în

considerare şi alte aspecte ecologice, cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic

din oraş şi distrus, atunci situaţia devine cu mult mai complexă.

Page 107: Concepte Fundamentale in Sociologie

107

Modele ale dezvoltării oraşelor

Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse, date fiind

contextele sociale, istorice, politice şi nu în ultimul rând ecologice, foarte diferite. În

sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană, cu fenomenele conexe

caracteristice, încă de la începutul secolului trecut. Prima şcoală de sociologie a

oraşului este Şcoala de la Chicago. Fondatorrii acesteia, R.E. Park şi W.G. Sumner,

sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului.

Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. Primul

model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago, şi se numeşte modelul

cercurilor concentrice.

Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are

funcţii de centru administrativ şi cultural, având şi o funcţie specială rezidenţială (de

lux iniţial). La acest nucleu, pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri

concentrice. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială, după acest cerc a

apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei

presupunând mai multe locuri de muncă, dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului). Noua

zonă de locuire, de jur în prejurul oraşului, face ca expansiunea industrială să fie

limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă

industrială, pe un nou cerc concentric. Procesul se repetă pentru că vechea zonă de

locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia

apariţiei unui nou cerc concentric, de această dată cu funcţii de locuire. Acest ciclu se

poate repreta de mai multe ori.

Aceste model de dezvoltare, aplicabil în realitate multor oraşe mari, a mai

produs un fenomen, semnificativ în special după al doilea război mondial. Este vorba

de “fuga în afara oraşului”. Elita care locuia iniţial în centru, datorită unui necesar

mai mare de spaţiu, de condiţii de locuit, ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin

poluate, a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului, dincolo

de ultimele cercuri concentrice.

Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar. Este

vorba de fenomenul “înapoi în oraş”, fenomen care s-a manifestat datorită a doi

factori. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane, iar al

doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de

regulă), pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit.

Page 108: Concepte Fundamentale in Sociologie

108

Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. El

este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. Este şi cel mai

răspândit model de creştere urbană. În practică creşterea absolut concentrică este mai

mult o excepţie. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt

uniforme. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice, ape, zone improprii locuirii

etc., alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse

deosebite, care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. În acest caz

avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. În acest

mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de

servicii.

Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de

locuire, s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a

serviciilor, servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire, ele

neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse.

O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor

multiple. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe

baza conurbaţiei, de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice, până

în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari, care a

rămas cu mai multe nuclee de origine, de regulă considerate centre ale noului oraş.

Acest model corespunde în special marilor oraşe, care au “înghiţit” aşezările

satelit din jur, de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere.

Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală, ca şi zonele de locuire şi cele

industriale, ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex.

Modelul cercurilorconcentrice

Nucleu

Zonă industrială

Zonă de locuire

Zonă industrială

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Ce sunt comunităţile teritoriale?

Page 109: Concepte Fundamentale in Sociologie

109

2. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele

rurale?

3. Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield?

4. Ce este satul devălmaş?

5. Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane?

6. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport

cu cel modern?

7. Ce este inurbaţia?

8. Ce este exurbaţia?

9. Ce este conurbaţia?

10. Ce este un megalopolis?

11. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului?

Page 110: Concepte Fundamentale in Sociologie

110

Tema 10

Devianţă şi control social

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1.Devianţă şi criminalitate

2.Teorii asupra criminalităţii

3.Abordarea sociologică a criminalităţii

4.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social

Să ne gândim la câteva exemple de crimă. Pe de o parte un omor, săvârşit de

un nebun aflat în criză, o crimă a unui tânăr gelos, un asasinat la comandă şi

omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată.

Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este

numitorul comun. Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o

crimă, numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa. Exemplele

anterioare sunt foarte diferite. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual,

altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau

infracţionale), şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei, ca în exemplul

crimei la comandă, care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit.

Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal

al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă

fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal, la un nivel individual, dat fiind că

indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient.

Atunci când vorbim de criminalitate, ca un tip major de devinaţă nu ne

referim în sociologie doar la omor, ci la fel ca şi în spaţiul juridic, la orice infracţiune

socială gravă. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator,

aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă, ceea ce nu este foarte

improbabil, atunci şi dumneavoastră, sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal,

pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale, soft-ul fiind proprietatea cuiva

care nu va permis să îl utilizaţi. Juridic, dar şi sociologic, nu există de fapt o diferenţă

între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără

acordul proprietrului acestreia.

Page 111: Concepte Fundamentale in Sociologie

111

Devianţă şi criminalitate

Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. Un act deviant

reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o

normă socială determinată. După cum se observă, încălcarea oricăror norme sociale

constituie acte deviante. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele într-

o anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă

furăm un anumit bun, încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant.

Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate

aceeaşi importanţă în viaţa socială. Spre exemplu normele care reglementează salutul

dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier

sau ca a normelor de tip moral. Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme

formale şi norme informale, în sensul că normele formale sunt exprimate în forme

standardizate (sunt scrise întotdeauna), în timp ce normele informale nu au o expresie

scrisă, ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. Pe de altă parte,

există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. Avem, de exemplu

sancţiuni dure, cum sunt cele care presupun privarea de libertate, sau excluderea

relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme

morale grave), iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau

uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme.

Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea

sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante.

Sancţiuni asociate dure Sancţiuni asociate uşuare

Norme formale Legi penale Legi civile

Norme informale Morala Obiceiuri

După cum se observă în matricea de mai sus, atât normele formale, cât şi cele

informale, pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. La modul general se

observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale, sau cutumiare

(care se referă la obiceiuri). Încălcarea normelor juridice, exprimabile întotdeauna în

formă scrisă, reprezintă un tip special de devianţă, care poartă numele de

criminalitate. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere, aşa cum la

nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. Criminalitatea reprezintă

Page 112: Concepte Fundamentale in Sociologie

112

orice încălcare a unei norme juridice scrise. Studiul criminalităţii este de o importanţă

vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu

mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă.

Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare.

Ea este întotdeauna relativă, fiind legată de anumite norme instituite într-o societate

sau chiar într-un grup. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite

norme şi depinde de existenţa acestora. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi

considerat deviant, sau nu, doar în baza unor norme care sunt, sau nu, instituite la

nivelul unei colectivităţi. Omorârea unei persoane nu este considerată, spre exemplu,

crimă decâît în anumite situaţii. Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu

reprezintă în sine o crimă. Dimpotrivă, în anumite situaţii cel care omoară o persoană

poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria

(un poliţist) etc. Rezultă ca devianţa, implicit criminalitatea, nu pot fi considerate

independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată.

Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de

situaţie, sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi, ci şi la diferenţele

istorice. Spre exemplu, homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în

trecut, o infracţiune gravă, sancţionată în consecinţă. Astăzi, în multe ţări din Europa,

ea nu mai este considerată o crimă, ci doar o încălcare a unor reguli morale.

Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. Acesta din urmă este un concept

care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din

sfera normalităţii psihice (boli psihice, handicapuri etc). Putem spune că aceste

persoane au un stigmat, adică un atribut de depreciere publică, dar nu putem vorbi de

acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale, ci doar de

deviaţii de la normalitatea psihologică.

Teorii asupra criminalităţii

Criminaitatea, aşa cum am precizat, a fost şi este un subiect de analiză extrem

de disputat. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte

mult timp. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de

către sociologi, ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii, psihologi,

jurişti, criminologi etc. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le

Page 113: Concepte Fundamentale in Sociologie

113

prezentăm sunt de factură biologistă. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază

biologică a comportamentelor devainte.

Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut, elaborată de Cesare

Lombroso, la începutul secolului trecut. Lombroso, de profesie criminalist, a lansat o

teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. În primul rând ei

au o fizionomie specifică, care îi distinge de oamenii obişniuiţi. Pentru Lombroso,

spre exemplu, criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă, sprâncene groase,

părul roşcat, maxilarul puternic etc.

Lombroso s-a bazat în lucrarea sa, publicată în 1911, pe studiile efectuate pe el

asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. Cu siguranţă teoria sa este interesantă,

şi oricum ispititoare. Ea este însă destul de uşor atacabilă, pentru simplu motiv cel

puţin, dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte

tipuri de criminali.

O teorie tot de factură biologistă, dar mult mai consistentă, a elaborat W.

Sheldon, în perioada interbelică. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de

vedere al constituţiei lor fizice, considerând trei tipuri umane fundamentale. Tipul

ectomorf, este tipul uman înalt, slab, cu membre lungi, tipul endomorf este dimpotrivă

tipul uman mic de statură, gras, cu membre scurte. Al treilea tip, cel mesomorf, este

tipul atletic, cu osatură şi muşchiulatură puternice, cu o înălţime şi o greutate

păroporţionale. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la

criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii.

Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă, cel puţin pentru faptul

că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. Este pe undeva firesc ca cei

puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii, decât cei care nu pot avea

un asemenea avantaj. Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă

doar un singur tip de criminalitate.

O teorie mult mai modernă, elaborată şi mai recent, pe la sfârşitul deceniului

opt, este o teorie de factură genetică, teoria cromozomului suplimentar, propusă de W.

Cowen. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y

suplimentar. Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai

predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y

suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. Această teorie genetică este desigur mult

mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate.

Page 114: Concepte Fundamentale in Sociologie

114

Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o

limită fundamentală, care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Ele, de fapt,

asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea

ridicată a unei persoane implică criminalitatea. O anumită predispoziţie agresivă, dată

de un anume profil somataic, sau de anumite caracteristici fizice sau psihice, nu

implică în mod necesar un profil de criminal. Există două tipuri mari de argumente

care contrazic toate aceste abordări. Pe de o parte, o mare parte a actelor criminale, în

special în lumea contemporană, nu implică agresivitatea sau forţa fizică, ci mai mult

inteligenţa. Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”, concept propus de

sociologul american E.Sutherland, pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un

nivel educaţional ridicat, care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni

de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste

abordări.

Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că, în absolut toate

cazurile, criminalitatea este definită social, ea, aşa cum am mai spus, are o dimensiune

relativă, dată de un context comunitar sau societal dat. Mai mult decât atât, societatea

oferă celor care eventual au un anumit profil somatic, un anumit tip de personalitate,

anumite predispoziţii agresive, mai multe variante de cariere. De ce cineva cu o

predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist, militar, boxier, sportiv

în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi

valorificat în societate în variate forme, cele mai multe acceptate şi uneori valorizate

pozitiv în societate. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este

frică de foc, chiar este fascinat de el, trebuie să ajungă piroman şi nu pompier?

O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică.

Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele

criminale. Există desigur criminali psihopaţi, deci care au anumite tulburări de

personalitate, unele având chiar baze genetice, altele fiind dobândite social.

Psihanaliza, în special prin Freud, a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate,

personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la

nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi, în special în copilărie.

Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii, trebuie doar să spunem că ele

îşi propun să explice, nu criminalitatea, ci doar anumite tipuri de criminalitate, cele de

natură psihopatologică. Trebuie să mai spunem însă că, contrar poate credinţelor pe

Page 115: Concepte Fundamentale in Sociologie

115

care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei, ponderea acestor cazuri în

cazuistica criminalităţii este una foarte redusă.

Abordarea sociologică a criminalităţii

Criminalitatea, prin definiţie, este un fenomen social extrem de semnificativ în

orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. Practic în toate perspectivele

tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. Vom

încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra

criminalităţii, una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului

simbolic.

Pe la mijlocul secolului trecut, Robert Merton a elaborat o teorie, foarte

prolifică ştiinţific, asupra criminalităţii. El a plecat de la două concepte cheie necesare

analizei comportamentelor de tip deviant. Este vorba de conceptele de scop şi de

mijloc. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri, iar pentru a le

îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem

obiectivele propuse. Pe de altă parte însă, atât scopurile, cât şi mijloacele pe care le

alegem, pot să fie acceptate de societate, sau nu. Spre exemplu, scopul de “a produce

bani” este unul legitim (deci acceptat în societate), în timp ce scopul de a da foc unei

şcoli nu este unul acceptat. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate, de exemplu comerţul

este un mijloc legitim de a produce bani, în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi

scop, este furtul.

Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile

între scopuri şi mijloce, acceptate sau nu, atunci putem construi o matrice în care să

avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială:

Tipul uman Scopuri Mijloace

Conformistul Legitime Legitime

Inovatorul Legitime Ilegitime

Ritualistul Ilegitime Legitime

Anarhistul Ilegitime Ilegitime

Revoluţionarul Ilegitime/legitime Ilegitime/legitime

Primul tip este cel al conformistului. Acesta, în acţiunile sale, îşi defineşte atât

scopuri, cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. Cel care îşi

Page 116: Concepte Fundamentale in Sociologie

116

defineşte scopuri legitime, dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social, este

un inovator, pentru că inventează mijloace. În această categorie poate intra însă atât

cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet),

cât şi hoţul, pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un

scop legitim (achiziţia de bani). Evident inovaţia este un tip de devinaţă.

Ritualistul este persoana care, deşi utilizează mijloace legale, scopurile

acţiunilor sale nu sunt legitime. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul

activităţilor ce nu mai sunt necesare, dar care se săvârşesc încă. Acţiunile respective

spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele

(adică ele nu au scopuri aceptate). Completarea unor formulare pentru obţinerea de

date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri,

la angajare, la depunerea unor dosare de bursă etc). Aceasta sunt mijloace acceptate

social, comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice, sau citirea corespondenţei

personale, care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre

persoane, nu sunt acceptate în societate. Prin urmare completarea unor formulare

reprezintă un mijloc legitim. În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate

pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. Datele

care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment, de a afla informaţii despre

familia candiadtului, despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. O parte a

informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru

instituţiile de învăţământ superior. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în

numeroase rânduri, deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai

pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). Iată un exemplu de acţiuni ritualice.

Evident şi ritualistul este un tip deviant.

Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în

acţiunile pe care le întreprinde. Este evident un tip clasic de devainţă, care nu necesită

comentarii speciale. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. În multe situaţii în

viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea

mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe, tocmai datorită acţiunilor devinate. În acest

mod, ceea ce a fost considerat ilegitim, ca scop sau mijloace, devine aceptat şi astfel

actul devaint se transformă într-unul normal. În Decembrie 89, în regimul comunist,

protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. Mijlocul de protest,

manifestaţia de stradă, era şi ea considerată ilegitimă. Acţiunile din Decembrie au

condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. Astfel,

Page 117: Concepte Fundamentale in Sociologie

117

protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim, iar manifestaţia

de stradă, la rândul ei, a devenit legitimă.

După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una

conjuncturală şi contextuală, adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de

calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. Prin urmare

orice revoluţie este ilegală până învinge, iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal

participanţii vor fi consideraţi criminali.

Teoria etichetării. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei,

care şi ea s-a bucurat de un mare succes, este teoria etichetării. Teoria etichetării

aparţine perspectivei interacţionaliste. În esenţă această teorie porneşte de la

caracteristica definitorie a devianţei, aceea a caracterului relativ al acesteia. Aşa cum

am arătat, comportamentele deviante nu sunt deviante în sine, ca atribute ale unor

acte, ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. Mai mult decât atât,

pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna

produsul unor etichetări,care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume

societate.

Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. Cu

alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea

doar în baza respectivelor etichete. Dacă noi credem, de exemplu, că o anumită

persoană a furat ceva, atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom

comporta ca atare, indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. Putem raţiona şi

într-o manieră inversă, dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ, neştiindu-se

acest lucru, noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. În

general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur

în baza acestor etichete.

Procesul de etichetare este unul continuu, etichetele având propria dinamică.

Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. Rezultă deci că

etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care

etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. Prin urmare, una din formele de

reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. Mai mult,

etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional, prin urmare inclusiv

devianţa are un asemenea caracter.

Page 118: Concepte Fundamentale in Sociologie

118

Controlul social

Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor, practicilor şi procedeelor

prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă

să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. Prin urmare el se

referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale. Controlul

social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. Din acest

motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii

sociale.

Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi

instituţiile care au funcţii de control social. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv

central, implicit funcţie principală, realizarea controlului social. Spre exemplu,

instituţii precum poliţia, tribunalele, închisorile etc., sunt instituţii care îşi propun

prioritar realizarea controlului social. Există alături de aceste instituţii un număr cu

mult mai mare de instituţii, care au şi alte funcţii de control social, fără să îşi propună

în mod prioritar acest lucru. Familia, spre exemplu, are un rol central în controlul

social, atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării, cât şi prin realizarea directă a

controlului asupra membrilor proprii, dar şi asupra celor cu care aceştia

interacţionează. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici, în special cele rurale) au

şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social.

(instituţii religioase, culturale, civice). Din acest motiv, în procesele de migraţie din

Romînia anilor ‘70-’80, au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional,

contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele, sau

platformele industriale, tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a

dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul

comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor, vecinătăţilor, bisericii etc.).

Mass media are şi ea funcţii importante de control social, în primul rând în

ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. Mai mult, insituţiile media ar trebui să

asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie, acestea, prin definiţie, fiind

necesar să aibă un asemenea caracter.

Desigur, pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii, dintre cele mai diverse,

care au funcţii de control social, şi putem porni de la aramată, şcoală, instituţii

Page 119: Concepte Fundamentale in Sociologie

119

economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele

de cartier.

Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. Nu trebuie

să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă

normele. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante, acordarea

unui caracter public actelor de administrare a justiţiei, promovarea mecanismelor prin

care se asigură vizibilitate actelor devianate. Tot de controlul social se leagă toate

procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii, ceea

ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip

militar.

Probleme ale managementului instituţiilor de control social

Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin

instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. Studiul acestor

instituţii este relativ recent, preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor

instituţii existând în special după al doilea război mondial.

În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au

preocupat specialiştii. Prima dintre acestea, este aceea a asigurării caracterului public

al justiţiei. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de

instituţie socială, închisoarea.

Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de

vedere social, administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. Aceasta

pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie

valorificată social. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali,

ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii,

un proces de potenţare a încrederii în norme, ea trebuie totodată să dea satisfacţie

victimelor şi implicit comunităţilor. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă

administrarea juistiţiei are un carcater public. Din acest motiv şedinţele de judecată

sunt publice. Întotdeauna în istorie, în orice societate, asigurarea caracterului public al

justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al

funcţionării sistemului judiciar.

Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul

instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. Din păcate în România

Page 120: Concepte Fundamentale in Sociologie

120

există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se

realizează. Tendinţa contemporană, este drept nu doar la noi, este mai degrabă aceea

de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei.

Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă

natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. Spre exemplu în

majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia,

televiziunea, teatrele, etc) prezintă poliţiştii, judecătorii, procurorii, avocaţii,

dedectivii, etc. ca persoanje pozitive, adevăraţi eroi comunitari. La noi acest lucru nu

se întâmplă. Mai mult, cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră

negativă. Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului

Garcea, putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social

funcţionează prost.

O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit

numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. Este vorba de funcţia pe care

închisorile o deţin în sistemul de control social.

Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. Ea a apărut în

secolul XVII, mai întâi sub forma unor “case de muncă”, locuri în care erau strânşi,

izolaţi totodată de societate, toţi aceia care erau “anormali”. Este vorba de criminali,

dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante), de bolnavii incurabili, persoane foarte

bătrâne, care nu erau îngrijite de nimeni etc.

Trebuie să spunem că până la modernitate, închisorile au avut un rol minor în

sistemul de control social. Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni

directe, administrate public. Fie că era vorba de omorârea criminalilor, fie, pentru

infracţiuni minore, schingiurea, bătaia sau însemnarea acestora, toate se realizau

public şi deci detenţia deşi era posibilă, nu era o sacnţiune în sine, cât mai ales o

modalitate de a reţine pe termen scurt, pentru anchetă, un criminal. Uneori cei închişi

erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la

nivelul unor instituţii. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru

că, fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social),

fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora.

Încă din secolul trecut, când deja putem spune că existau închisori autentice

(în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de

libertate, s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. Mulţi din cei care au studiat

închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale

Page 121: Concepte Fundamentale in Sociologie

121

infraţionalităţii. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau,

cel mai adesea chiar mai grav. Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică.

Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip, chiar şi

pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore.

Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea

ecologică a închisorilor. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a

condiţiilor de viaţă din închisoare. S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor

deţinuţilor, a libertăţilor lor spirituale, a nevoii de confort, ajungându-se de multe ori

ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate.

Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai

mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate).

Efectele acestor politici sunt însă discutabile. Aceasta pentru că în realitate,

socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale, datorită

influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Atât timp cât mediul

este compus din infractori, care au aceleaşi seturi de valori, aceleaşi tipuri de

comportamente deviante, este dificil de gândit că procesele de socializare negativă, de

întărire a comportamentelor infracţionale, şi chiar se specialzare infracţională au cum

să dispară.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă?

2. Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa?

3. Care sunt principalele tipuri de devainţă?

4. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă?

5. În ce constă abordarea lui R.Merton asupra devianţei?

6. Cum se raportează teoria etichetării la devianţă?

7. Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii

de control social?

8. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei?

9. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne?

Page 122: Concepte Fundamentale in Sociologie

122

Tema 11

Rasă şi etnie

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1.Conceptul de rasă; reportul dintre rasă şi etnie

2.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale

3.Stereotipurile

4.Rasism şi naţionalism

Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact

cu ele. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat

în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. Mai mult, acest protecţionism al

rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului. Cu toate acestea rasismul

este o cucerire extrem de recentă a umanităţii. Până la modernitate oamenii nu

valorificau social, politic sau cultural diferenţele dintre rase. Cu alte cuvinte, pentru

vechiul grec, în antichitate, un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan

a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei, de

la Dunăre spre exemplu, care era alb, uneori chiar blond, şi sigur avea o cu totul altă

conformaţie a corpului.

Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi

nu au fost valorificate politic sau militar. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între

străini, numindu-i pe toţi, nediferenţiat, barbari. De ce se întâmpla acest lucru?

Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios

şi nu biologic. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei, se ruga şi respecta alte

divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii, ori alte aspecte

anatomice.

Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei

moderne. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice

dintre rase. Mai mult decât atât, ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate

este o altă idee a ştiinţei moderne. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu

ar fi avut cum să apară. Evident, aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme, nu

trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor

Page 123: Concepte Fundamentale in Sociologie

123

superioare. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem

de recentă din punbct de vedere istoric.

Conceptul de rasă

Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei

moderne de a clasifica lumea animală. El provine din limba engleză, unde în evul

mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab, existent la morile de apă. De aici

cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”, atât cursă, întrecere de viteză, cât şi

rasă, pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc).

În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. Avem definiţii ale

raselor construite în baza unor caracteristici, morfologice, geografice sau de

esocistem. Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt

definite, fie din punct de vedere geografic, de exemplu elefant african sau elefant

indian, fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice, de

exemplu vultur pleşuv, fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale

ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză, cum este cazul porumbelului de

scorbură. Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate, pentru că

deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem, implicit şi unele

diferenţe morfologice.

Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie, la fel

avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. Principalele trei rase de oameni,

considerate cel mai adesea, sunt: caucaziană (albii), mongoloidă (asiaticii) şi negroidă

(negrii). Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane,

este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei, una din ele chiar pe cale de

dispariţie. Este vorba de rasele: oceaniană, reprezentată de locuitorii din zona

Oceaniei, care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni, adică de

vechii locuitori ai celor două Americi.

Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei, se

coinsideră totuşi că rasa, atunci când se referă la oameni, nu este un concept biologic,

ci unul social. Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm

atunci când vorbim de rasele umane, deşi sunt de natură morfologică, ele nu sunt

biologic semnificative, ci doar social. Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul,

de fapt, doar câteva criterii: culoarea pielii, forma şi culoarea părului, forma feţei, şi

Page 124: Concepte Fundamentale in Sociologie

124

într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime, lungimea

membrelor etc.). Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt

însă relevante, comparatic cu altele, care deşi sunt mult mai importante, nefiind

vizibile, nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. De altfel culoarea pielii, cel

mai sensibil criteriu social, este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte

larg, existând un adevărat continuum de nuanţe.

O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici

biologice care sunt valorificate social, poate fi dată de faptul că, spre exemplu, pentru

europeni, asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi, mai toleraţi decât negroizii,

pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă, fiind albi şi nu negri. Din

punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa. În realitate negrii

sunt mult mai asemănători cu caucazienii, ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi”

destul de recent, comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani

de evoluţe separată.

Raportul dintre rasă şi etnie

Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie, dar evident ele

se referă la două tipuri diferite de clasificare. Etnia se referă la grupurile de oameni

care au o origine comună, împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. În

mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente.

Există însă şi situaţia inversă, într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai

multe rase. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici.

Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural, lingvistic şi spiritual aparţin

respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt

emigranţi). Şi în România, mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au

născut aici, vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene.

După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte

rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial. Dacă în

cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social), în cazul

grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba, stilul de viaţă,

spiritualitatea etc., aparţin toate culturii).

Page 125: Concepte Fundamentale in Sociologie

125

Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale

Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe

grupuri etnice. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi

unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie).

Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple. Aceste raporturi sunt cu

atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare, rasiale sau etnice, sunt mai

numeroase.

Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice.

Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi, mergînd până la unele

tolerante.

Genocidul. Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai

dur este genocidul. El presupune omorârea sistematică, programatică a unei întregi

populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de

tip militar sau paramilitar). Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program

sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii. Dacă într-o acţiune militară, într-un

război să spunem, mor membrii unei populaţii, inclusiv civili, nu avem automat un

genocid. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un

caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară

pentru a aplica definiţia). Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care

să vizeze exterminarea populaţiei respective.

Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea

amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. Numeroase exemple de

mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor

africane, de către europeni, în special în secolele XVII şi XVIII. Încercarea de

eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial, de către

nazişti, constituie un alt exemplu de genocid.

Expulzările. Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. El este

mai puţin dur comparativ cu genocidul. Expulzările se referă la alungarea unor

populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. Nu avem însă expulzări

decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un

teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare.

Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. Atât americanii, de care

am amintit mai devreme, cât şi naziştii sau sovieticii, în special în perioada conducerii

Page 126: Concepte Fundamentale in Sociologie

126

lui Stalin, au operat numeroase expulzări. De regulă, expulzările vizează atât

eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează

respectivele acţiuni, dar şi pentru motive strict economice, de acaparare a bunurilor

deţinute de populaţia expulzată.

Sclavia. Reprezintă un alt patern de relaţionare, mai tolerant decât primele, dar

evident unul care rămâne deosebit de dur. Sclavia este o instituţie socială istorică,

doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă

în antichitate şi parţial în evul mediu. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă, la

nivelul cunoaşterii comune, şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial, a

fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul

civil).

Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. În primul rând

motivele ei au fost fundamental economice, în timp ce în antichitate ea doar în situaţii

izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic

central. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a

utiliza proprietatea (sclavul), ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat.

În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii, a unor

cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe.

Segregaţia. Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele.

Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta, atât la nivel instituţional,

cât şi la nivelul unui teritoriu dat. Segregaţia poate fi atât voluntară, cât şi

involuntară. O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o

populaţie majoritară, aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale

lumii (dar şi alte grupuri etnice), delimitându-şi cartiere proprii. Există însă şi

segregarea involuntară, atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de

o alta. Exemplul tipic îl oferă ghetoul. Segregarea nu este însă doar una teritorială, ci

şi una instituţională, adică este vorba de locuri de muncă, şcoli, servicii publice etc.

Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Cu alte cuvinte segregarea

poate fi atât de drept, instituită prin legi, aşa cum a fost în Africa de Sud până la

sfârşitul anilor optzeci, sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci, dar poate

fi şi una reală, în absenţa unor norme juridice. În Statele Unite, spre exemplu, nu mai

există astăzi nici o normă juridică, care să legitimeze segregarea, aşa cum a existat

doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. Cu toate acestea în

realitate mai există cazuri de segregare instituţională, voluntară sau involuntară.

Page 127: Concepte Fundamentale in Sociologie

127

Asimilarea. Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi

interrasiale. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza

împrumuturilor culturale reciproce, inclusiv lingvistice. Cel mai important marcator al

asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii.

Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul

interetnic sau interrasial. Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural, de

convieţuire îndelungată într-un teritoriu, dar şi un rezultat al unei campanii politice,

care îşi propune programatic acest lucru.

Stereotipurile

Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la

numite grupuri, pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice.

Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic, rasial, dar şi profesional.

Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare, cât şi

minoritare. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri, faţă de propriul grup

etnic sau rasial, dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact.

Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup, este necesar ca

el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri.

Putem avea, în România, stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei, dar este

greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. Am putea avea stereotipuri faţă

de negrii cel mult, dar nu faţă de un popor african particular, despre care nu ştim

aproape nimic.

Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii

despre o anumită persoană, şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici

pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte.

Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta, în funcţie de anumite

caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante. Aşa cum am precizat

orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare, de regulă pozitive.

Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. Pentru evrei avem

stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni, inteligenţi, că au control asupra

mediei, controlează afacerile, finanţele, nu sunt de încredere, trădători etc. Ţiganii

sunt hoţi, delincvenţi, murdari, buni muzicanţi, haioşi, cu puternic spirit de familie.

Page 128: Concepte Fundamentale in Sociologie

128

Românii sunt descurcăreţi, ospitalieri, legaţi de natură, hoţi, nepunctuali etc.

Americanii, un alt exemplu, consideră negrii ca fiind murdari, leneşi, hipersexuali,

buni atleţi, bun baschetbalişti etc. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o

populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. Aşa cum am arătat aceste

grupuri pot fii şi unele profesionale, ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici,

artişti, avocaţi, poliţişti. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii

sociale, care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. Avem spre exemplu

în România stereotipuri faţă de blonde, faţă de handicapaţi etc.

Stereotipurile au de regulă o bază reală. Este însă evident că transferul unor

atribute generice, la nivelul fiecărui membru al unui grup, nu este obligatoriu corect.

Mai mult, în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe

caracteristice pentru o populaţie, ci şi al unor procese comparative existente la nivelul

populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri.

Prejudiciu şi discriminare

În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice

sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. Prejudiciile şi

discriminările pot fii atât negative, cât şi pozitive. Prejudiciul se referă la o atitudine

pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană, doar în baza unor stereotipuri

pe care le avem faţă de grupul, categoria din care face parte respectiva persoană.

Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de

comportamente) pe care îl avem faţă de cineva, doar în baza stereotipurilor.

Atât prejudiciul, cât şi discriminarea, există doar în baza sterotipurilor. Dacă

cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru, implicit avem anumite comportamente faţă de

aceea persoană, nu spunem că o prejudiciem, pentru că nu avem stereotipuri, ci

informaţii despre acţiunile respectivei persoane.

Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Ambele procese se

presupun în anumite situaţii, dar au propria autonomie. Dacă luăm în calcul toate

posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice, ca

cea propusă de R. Merton, în care vom identifica patru tipuri de situaţii:

Prejudiciază Nu prejudiciază

Discriminează Bigot adevărat Liberal slab

Page 129: Concepte Fundamentale in Sociologie

129

Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic

Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană, care aparţine unui

anumit grup, în baza sterotipurilor, atât discriminează, cât şi prejudiciază. Cineva

poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să

relaţioneze cu ei, într-un anumit context. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv.

Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori, au o mare capacitate persuasivă,

sunt vicleni, putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să

ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie, doar pe baza

acestor sterotipuri.

Bigotrul precaut este cel care, deşi prejudiciază, deci are anumite atitudini

pozitive sau negative faţă de o anumită persoană, nu ajunge să transpună în

comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). În general sunt mai uşor de

polarizat opiniile decât comportamentele. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie

faţă de o problemă, întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia,

decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente, în baza acelei

atitudini sau opinii. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru

interzicerea homosexualităţii, dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă

publică.

Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. De multe

ori nu avem o opinie, sau atitudini speciale faţă de o persoană, dar totuşi o

discriminăm. Acest lucru se întâmplă, de regulă, datorită presiunilor spre conformism

pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Deşi nu avem spre exemplu

o părere proastă faţă de un anume grup etnic, dacă ceilalţi din jurul nostru fac

discriminări, le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup, chiar

dacă nu prejudiciem.

Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte

persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. De regulă aceste persoane nu operează nici

cu stereotipuri.

Rasism si naţionalism

Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor

rase sau grupuri etnice, şi care justifică conducerea, controlul şi intervenţiile în raport

Page 130: Concepte Fundamentale in Sociologie

130

cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. Ambele reflectă o formă radicală de

etnocentrism.

Rasismul reprezintă, aşa cum am amintit la începutul acestei teme, o cucerire

ideologică relativ recentă. Rasismul, ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri

rasiale, a fost permis de câţiva factori. Este vorba în primul rând de dezvoltarea

ştiinţei moderne, care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o

ordine evolutivă, inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. De

aici o altă idee, aceea a ordonării ierarhice a raselor. Iluminismul, un posibil alt factor,

a adus şi el ideea iluminării celor inferiori, implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin

dezvoltate, inferioare nouă, faţă de care este necesar să intervenim.

Rasismul, ca mişcare culturală, a fost un loc comun în istoria europeană a

secolului al XIX-lea. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste,

în special al celor antisemite. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile

moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei, elaborate şi ele în secolul XIX.

Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. Acesta este într-o relaţie de

dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Un popor mare are un

suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare, de aici teoria spaţiului vital

propusă de nazişti în secolul XX. Mai mult, dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi

pierde de fapt sufletul. Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor, care îşi

pierduseră de circa două mii de ani teritoriul.

Rasismul, de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică, în secolul XIX, a

ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul

fascismului italian şi al nazismului german.

Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar

marxistă). Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti.

Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian, în timp ce, un alt

exemplu, Adolf Hitler a întemeiat mai întâi, în 1919, Partidul Muncitorilor Germani,

(partid de stânga), rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor

Germani. Fascismul a apărut mai întâi în Italia, în 1922, în urma celebrului “Marş

asupra Romei”, în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei, pe care a

condus-o mai mult de două decenii. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o

dimeniune ideologică de tip rasist. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania

hitleristă. Hitler a ajuns la putere în Germania, în 1933, şi a trasnpus în practică

ideologia rasistă. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu

Page 131: Concepte Fundamentale in Sociologie

131

milioane de morţi, cu extrem de multe deportări, violări ale proprietăţii, încălcări ale

celor mai elementare drepturi ale omului.

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme,

germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii, care a influenţat

multe societăţi din Europa, nu doar politic, ci şi social. Au existat milioane de

simpatizanţi ai fascismului în Europa, foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii

au fost fascişti, dăm câteva exemple: B. Croce, L.Pirandello, J.Cocteau, Ch. Maurras,

O. Spengler, M.Heidegger, T.S. Eliot.

Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost

centrale în politica fascistă, nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea

fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. Mai mult, atrocităţile efectuate de nazişti

au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă, cele mai multe din ororile săvârşite

de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război.

Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism, aşa cum uneori se întâmplă în

diverse lucrări. Există multe tipuri de rasism, chiar naziştii nu au acţionat doar

împotriva evreilor, ci şi a ţiganilor, polonezilor, ruşilor etc. Există pe de altă parte

forme de rasism îndreptate împotriva negrilor, mult mai semnificative istoric. Dar

putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal, în special în Africa, de un rasism

antiarab sau antiasiatic etc. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva

albilor, spre exemplu în Africa. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism

antiamerican.

Naţionalismul. Spre deosebire de rasism, termenul de naţionalism este utilizat

în cel puţin două tipuri de accepţiuni. Există mai întâi o accepţiune clasică, apărută

odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate, şi care se referă la

promovarea culturii şi a intereselor naţionale. În această accepţiune naţionalismul este

mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna

diferenţelor regionale medievale.

O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin

care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional, în raport cu interesele

unor comunităţi sau grupuri minoritare. Acest lucru realizându-se de cele mai multe

ori în detrimentul intereselor culturale, politice sau economice ale grupurilor sau

comunităţilor minoritare. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică

politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru

orice societate.

Page 132: Concepte Fundamentale in Sociologie

132

Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de

o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare, trebuie să fie

fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). Valorile centrale

care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport, sunt acelea ale libertăţilor

umane fundamentale, ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu

în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. De ce este rasa un concept social?

2. Care este originea termenului de rasă?

3. Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism?

4. Ce este etnia?

5. Care este raportul dintre rasă şi etnie?

6. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică?

7. Ce sunt stereotipurile?

8. Ce este prejudiciul?

9. Ce este discriminarea?

10. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R, Merton?

11. Ce este rasismul?

12. Ce este naţionalismul?

©Alfred Bulai 2001

Page 133: Concepte Fundamentale in Sociologie

133

Bibliografie:♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ, Sociologie, Polirom, 1998.

♦ C.Wright Mills, Imaginaţia sociologică, Idei contemporane, 1975.

♦ Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, 1992.

♦ Emile Durkheim, Despre sinucidere, Institutul European, 1993.

♦ George Ritzer, Sociological Theory, McGraw-Hill, 1992.

♦ Ion Ungureanu, Introducere în sociologia contemporană, Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1985.

♦ Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice, Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982.

♦ Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1975.

♦ Dicţionar de Sociologie, Babel, 1993.