CONCEPTE CHEIE

în poezia eminesciană

a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna

ADIO

Poezia iubirii

“Lacul” – eul liric se lasă cuprins de vibraţiile trăirilor susţinute de sentimentul naturii, într-o comuniune totală

- eul liric trăieşte emoţia unei idile posibile, terminată prin tristeţea unui vis neîmplinit: “Dar nu vine...”

- “Finalul reface poziţia umană în opoziţie cu poziţia eternă a naturii şi încarcă tabloul de umbre sentimentale, prin care străbat încă unele raze în stingere ale fericirii trecute.” (D. Popovici)

“Floare albastră” – poezia are în centru antiteza între viziunea restrânsă a femeii, într-un cadru rustic, plin de graţie şi mişcare caldă, familiară, în opoziţie cu viziunea largă a bărbatului, cu planul contemplativ, cu starea sufletească a fiinţei masculine.

- incompatibilitatea celor doi generează tristeţea, melancolia visului neîmplinit (adverbul “totuşi”).

- floarea albastră “a ajuns să definească simbolic însuşi romantismul german, văzut ca o năzuinţă de a se elibera de orice limită a spaţiului, de a se pierde într-o lume în care formele, lipsite de contururi precise, se prelungesc şi se ating în planurile îndepărtate ale infinitului.” (D. Popovici)

Poetica funebră

“La mormântul lui Aron Pumnul” – odă funebră cu elemente de elegie

- ton solemn, înalt, specific bocetului: “Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare”, “Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,/ Te plânge-n tânguire şi şi locul tău natal.”

“Mortua est” – eul liric este cutremurat de moartea iubitei; durerea sa capătă proporţii universale, motivând marile întrebări legate de sensul vieţii umane;

- durerea umană sugerează stingerea universului: “Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...”

- “a luat naştere sub impulsul unei mari suferinţe, a cărei amploare a atins proporţii titaniene şi şi-a creat, pe plan artistic, un spaţiu şi un timp estetic proporţionate cu intensitatea sentimentului.” (D. Popovici)

“Luceafărul” – are ca sursă sacrificiul geniului pe care spiritul este dispus să-l accepte, pentru ceea ce se va dovedi a fi o himeră. “Scrisoarea I” – este un poem filosofic, cu o structură romantică; semnificaţiile termenului himeră fac referire la iluzia dascălului că activitatea lui va fi recunoscută şi apreciată de contemporani şi urmaşi.

   

Himera= Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie,

fantasmă

“Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului eminescian, apărând ca o sinteză a gândirii sale poetice. Poemul are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc “Fata în grădina de aur”, cules de germanul R. Kunisch, valorificat mai întâi într-un basm şi apoi prelucrat în cinci variante succesive. Un alt izvor de inspiraţie, care a penetrat benefic poemul deplinei sale maturităţi artistice, este vasta şi profunda cultură eminesciană. “Luceafărul” devine astfel un poem filozofic în care tema romantică a condiţiei omului de geniu capătă strălucire desăvârşită. 

După însemnările poetului, capodopera sa este un poem alegoric: “dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui nu scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”. Problema geniului este privită din perspectiva filozofului Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de excepţie, capabil să depaăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului.

În ”Scrisoarea I”, poetul abordează în cadrul mai larg al relaţiei omului de geniu cu timpul şi societatea omenească în genere, tema naşterii, evoluţiei şi a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic.

      Structura poemului se grupeaza pe doua coordonate fundamentale, după cum problematica geniului este înfăţişată în două ipostaze: prima, aceea de cugetător, dă naştere unei meditaţii filozofice; a doua, aceea a relaţiei omului de geniu cu societatea şi posteritatea, conduce la satiră. Această dublă înfăţişare a omului de geniu e încadrată de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplaţiei.

Motivul central al celor cinci “Scrisori” îl constituie soarta nefericită a omului de geniu în raport cu timpul în care trăieşte şi cu societatea meschină, superficială, incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile spre ideal. În "Scrisoarea I", geniul este întruchipat de savant (omul de ştiinţă), în "Scrisoarea II", omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), în "Scrisoarea III", el este omul politic, în "Scrisoarea IV" şi "Scrisoarea V", poetul satirizează profanarea sentimentului de iubire într-o lume incapabilă de a depăşi interese meschine. 

"Scrisorile" sunt, aşadar, o unitate de gândire şi de creaţie în care poetul devine sarcastic şi vehement în ilustrarea contrastului dintre ideal şi real, poemele fiind satire ascuţite izvorâte dintr-o înaltă conştiinţă civică şi artistică, dintr-un autentic patriotism eminescian. 

EPIGON

Epigon = Scriitor (de valoare minoră) care imită

mijloacele de expresie specifice unui mare scriitor, unui curent sau unei şcoli literare de prestigiu.

Acest termen apare în poeziile: “Epigonii” ; “Ai noştri tineri“ ; “Criticilor mei “.

„Epigonii” constituie o adevărată „ars poetica” eminesciană , ilustrând mesianismul poetului , rolul artistului şi menirea creaţiei sale , această poezie fiind un adevărat manifest literar.

Mihai Eminescu a avut marea şansă de a învăţa literatura de la unul dintre cei mai mari cărturari ardeleni, Aron Pumnul în al cărui „Lepturariu” , viitorul poet va găsi primele informaţii despre predecesorii săi, pe care-i admiră pentru sinceritatea sentimentelor , considerându-i „pionieri perseverenţi ai naţionalităţii şi ai românismului”.

Titlul: „Epigon”=urmaşi nedemni ai unor înaintaşi celebrii.

└► a fost împrumutat de la Carl Immermann, iar antiteza este inspirată de o epigramă a poetului Schiller.

In poezia “Criticilor mei”, poetul se adresează

acelor critici literari care, preocupaţi prea mult de formalităţi, uită că principala menire a poeziei este de a concentra gânduri, sentimente, trăiri. 

Prima strofă exprimă concepţia lui Eminescu despre poet şi raritatea adevăratele valori, însă metafora florilor poate fi generalizată asupra tuturor oamenilor. Această concepţie are corespondenţe în filozofia budistă, unde se consideră că fiecare om este o matrice, un posibil viitor Buddha. Insă transformarea este foarte dificilă şi extrem de rară.

Poezia se structurează pe o antiteză, element caracteristic romanticilor – antiteza trecut-prezent. Şi tot de la romantici împrumută elogierea trecutului în comparaţie cu prezentul decăzut.

EU

Afirmaţia Ioanei Em. Petrescu referitoare la poemul “Memento mori” poate fi aplicată întregii creaţii eminesciene: “Discursul se structurează pe [...] repetarea pronumelui prsonal eu, în funcţia [...] de subiect al acţiunii (şi acţiunea înseamnă aici emancipare de timpul istoric prin gândire mitică).”

Geniul: “Luceafarul” întruchipează şi demonstrează toate virtuţile poeziei eminesciene, oferind întreaga măsură a geniului sau.

Titlul semnifică importanţa şi strălucirea geniului reprezentat prin Hyperion.

Tudor Vianu consideră “Luceafărul” drept un testament al poetului care: “lămureşte posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul lui destin”.

În “Scrisoarea I”, tema poeziei este relatarea relaţiei încordate dintre geniu şi societate, incluzând teorii despre filosofie şi mitologie, despre condiţia umană. Violenţa tonului exprimă intensitatea sentimentelor pe care eul poetic le trăieste: “ Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”.

Titanul: Luceafărul este “Titanul zonei siderale, părinte al soarelui şi, prin opoziţie cu pământul, divinitatea substanţelor foto-eterice” (D. Murăraşu).

Traseul fiinţei: “Odă (în metru antic)” marchează traseul fiinţei, iniţierea acesteia în tainele morţii.

Poetul vede în moarte viaţa, mărturisind: “Ideile nu au viaţă decât acolo unde oamenii sunt gata să moară pentru dânsele; acolo, însa, unde oamenii pot cuteza să grăiască public ori să scrie, fără a fi pătrunşi de ceea ce zic, acolo oamenii trăiesc şi ideile mor.”.

BIBLIOGRAFIE

D. Murăraşu în Mihai eminescu, Poezii I, Ediţie critică de D. Murăraşu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

Ioana Em. Petrescu, Eminescu, modele cosmologice şi viziunea poetică, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.

D. Popovici, Poezia lui Eminescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969.

RealizatoriRealizatori: Georgiana NistorŞtefania ScăcădatGeorge Morar

CoordonatorCoordonator: prof. dr. Diana Streza

Liceul Teoretic “Axente Sever”, MediaşLiceul Teoretic “Axente Sever”, Mediaş