Va puteti imagina ca traiti intr-o lume unde teroarea reprezinta ceva ce vezi in fiecare zi?... o lume in care prietenii si familia nu mai sunt de incredere?...o societate in care o fiinta umana reprezinta numai un mijloc prin care se atingeau interesele partidului unic?..un loc unde destinul tau apartine statului?...un loc unde ti se spune ca existenta suferintii este in propriul tau folos?...Un loc unde copii mor inainte de a se naste,unde mamele se lupta pentru o felie de painie si unde barbatii sunt deportati fara niciun motiv?...desi pare greu de crezut, acestea nu sunt decat realitati ale regimurilor comuniste.

Ideologia comunista promoveaza ideea de societate perfecta,unde indivizii sunt egali intre ei. Drept urmare nu ar mai trebuii a existe oameni care sa traiasca la marginea societatii. In plus, saracia si disciminarea sunt eredicate. Statul comunist trebuie sa asigure tuturor o educatie elementara, o slujba si servicii sociale corecte. Sistemul socialist parea sa fie salvarea majoritatii. De fapt, avantajele acestei societati idealiste sunt greu de combatut, dar maniera in care aceste teorii au fost aplicate va pot face sa va schimbati opinia.

Departe de a fi singura, sau, cel putin, cea mai eleganta de a crea un loc, punerea comunismului in prctica a avut efecte negative. Teoria socialismului a fost impusa in societati care nu erau pregatitae pentru o asemenea schimbare radicala. Nu numai ca ideologia initiala a fost gresit interpretata pentru a servii intereselor conducatorilor, dar nici nu a putut fi aplicata asupra economiilor subdezvoltate si asupra sistemelor politice pe care incerca sa le reconfigurez. Drept consecinta singura metoda viabila prin care a fost posibila implementarea comunismului a fost forta. Consecintele acestui fapt au fost dramatice si neasteptate: esecul sistemului insusi si, din pacate drame umane.

Cruzimea comunismului a distrus fundamente seminficative ale umanitatii. Teroarea fizica si pshihica a denaturat conditia umana si relatiile inter-umane. Degradarea umana a atins punctul culminant cand comunistii au inceput sa-i trateze p oameni mai rau decat pe animalele, folosind metode cum ar fi: infometarea, deporatarea si hartuirea. De fapt, dictatura comunista avea doua mijloace prin care era mentinut controlul: invingand dusmanii sau cauzandu-le suferinte nelimitate care i-au urmarit pentru tot restul vietii lor.. nimeni nu se putea opune sistemului comunist.

Marea problema a comunismului era discrepanta evidenta intre teorie si practica. Pe de-o parte, premisa nu era numai inovarea,dar parea sa aduca solutii pentru marile probleme ale societatii capitaliste. Pe de-o alta parte, prin ceea ce au facut, comunistii au omis faptul ca socialismul avea nevoiae de un temei puternic pentru a se dezvolta. Nu era nici timplu potrivit si nici locul potrivit pentru aplicare sa. Drept urmare, datorita abordarii atroce, ideea initial atragatoare a devenit o realitate inacceptabila. Totusi dimensiunea reala a acestui sistem utopic, care s-a transformat intr-o masina a degaradarii, poate fi cunoscuta numai prin ochii celor care au simtit-o...

"Un spirit bantuieste Europa - spiritul comunismului"("Manifestul Partidului Comunist", Karl Marx & Friedrich Engels)

Ce este comunismul? Raspunsul la aceasta intrebare poate fi greu de dat, pentru ca, avand in vedere imaginea care ii este oferita de catre mijloacele media am fi tentati sa spunem ca este un regim politic dur, caracterizat de violenta si abuz...cu alte cuvinte, o greseala a omenirii. Intr-adevar, aceasta este forma pe care a luat-o acesta, insa la baza este o incercare de reorganizare a societatii pe principiile centralizarii proprietatii private, a desfiintarii claselor si a egalitatii intre toti cetatenii. Problema in cazul acestei realitati politice specifice secolului XX a fost incapabilitatea adeptilor comunismului de a aduce la viata ideologia dezvoltata de catre Karl Marx.

Din punct de vedere istoric, comunismul este un regim politic care propune noi modele de organizare politica si sociala, si a luat nastere din miscarea socialista. Aparitia acestuia a fost favorizata de contextele istoric, politic respectiv social existente in a doua jumatate a secolului XIX, infatisate cu precizie de catre Karl Marx si Friedrich Engels in lucrarea "Manifestul Partidului Comunist". Aflam asadar ca societatea bazata pe capitalism, adica pe relatia dintre burghezi si proletari prezinta o multime de neajunsuri, dupa cum ne spun si cei doi autori: "societeatea burgheza moderna, care s-a ridicat din ruinele feudalismului, nu a eliminat diferentele dintre clase. De fapt, a stabilit noi clase, noi conditii de opresiune, noi forme de lupta in locul celor vechi...". In contrast, proletarul era obligat sa vada cum burghezia se dezvolta si se imbogatea de pe urma muncii sale, dar si datorita industrializarii, imperiilor coloniale si dezvoltarii comertului. Marx spune despre un proletar ca este un simplu "apendice al unei masinarii". Mai mult, aceasta subordonare a avut drept consecinta aparitia exploatarii muncitorilor prin salarii mici si prin faptul ca nu munceau numai pentru a-si asigua propria existenta, ci si pentru bunastarea burghezului.

Datorita acestui fapt, au aparut anumite organizatii care militau pentru drepturile clasei muncitoare. Una dintre ele este "Liga Comunista", care avea urmatorul moto: "Oameni ai muncii din toate tarile, uniti-va!", indemn ce sugereaza faptul ca unirea tutror proletarilor era factorul determinant in declansarea unei revolutii. In plus "Manifestul Partidului Comunist" stabileste relatia dintre comunisti si proletari: "...scopul imediat al comunistilor este acelasi cu cel al partidelor proletarilor: transformarea proletariatului intr-o clasa, rasturnarea suprematiei burgheze, cucerirea puterii politice de catre proletariat..." Totusi, adeptii inlaturarii capitalismului se imparteau in doua categorii: socialisti utopici si comunisti revolutionari. Primii dintre ei erau increzatori in faptul schimbarea societatii se putea face prin mijloace pasnice (Comte de Saint-Simone, Charles Fourier, Robert Owen)- "Asadar, ei respingeau actiunile revolutionare din cauza violentei si distrugerilor pe care le aduceau. Mai mult, pentru ca revolutia accentua diferentele dintre bogati si saraci, ei au conchis ca metoda politica nu era o solutie pentru imbunatatirea conditiei umanitatii" (Alex Callinicos, "Ideile revolutionare ale lui Karl Marx") - iar urmatorii considerau violenta ca fiind ultima metoda de salvare a clasei muncitoare (Gracchus Babeuf, Auguste Blanqui). Un citat care subliniaza ideea de violenta ca necesitate este urmatorul, extras, de asemenea, din "Manifestul Partidului Comunist": "Să tremure clasele dominante în fata unei revolutii comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revolutie decât lanturile. Ei au o lume de castigat."

In continuare, vom vorbi despre trasaturile pe care, teoretic vorbind, trebuia sa le dobandeasca o societate de tip comunist si despre cele i-au fost atribuite in practica. Asadar, in primul rand se urmarea respingerea ideei de proprietate privata, care era considerata sursa diferentelor ce se stabileau intre clase. Astfel, se ajungea la egalitate privind aspectele sociale si economice ale cetateanului. Totusi, in practica, desfiintarea proprietatii private a insemnat abuz, intrucat refuzul populatiei de a renunta la pamant a fost intampinat cu violenta. In al doilea rand, individualitatea trebuia eliminata deoarece toti membrii unui stat comunist erau egali si indeplineau acelasi rol: de a munci pe pamantul care devenise proprietate comuna a statului. Chiar daca astfel se incerca eliminarea exploatarii, efectul a fost opus caci proletarii au devenit un fel de "tarani" obligati sa serveasca interesele statului. In al treilea rand, desfiintarea claselor era scopul suprem al comunistilor. Inca o data, aceasta s-a realizat prin forta, astfel incat s-au indepartat de ceea ce presupunea ideologia marxista. Conducatorii comunisti au interzis buna desfasurare a vietii religioase, au permis existenta unui singur partid eliminand cu brutalitate orice neintelegere politica ce intervenea, au preluat controlul asupra mijloacelor de comunicare...in cateva cuvinte, au transformat statul intr-o dictatura si pe seful statului intr-un dictator care urmarea numai propriile interese in detrimentul celor ale poporului...

Marxismul

Pentru a discuta despre comunism, ca si ideologie, e imperios sa vorbim despre "Manifestul Partidului Comunist", opera lui Karl Marx si a lui Friedrich Engels, in care au fost expuse toate principiile noii ideologii, dupa ce, in prealabil, autorii au prezentat situatia politica si sociala existenta in a doua jumatate a secolului XIX. Inca de la inceput, ne este aratat motivul pentru care a fost necesara realizarea unei asemenea lucrari: "E momentul in care comunistii ar trebui, in fata intregii lumi, sa-si faca publice viziunile, idealurile, tendintele, si sa intre sub aripa protectoare a spiritului comunist printr-un manifest al partidului comunist in sine".

In continuare, in primul capitol, autorii descriu relatiile dintre burghezi si proletari, dar si rolurile detinute de fiecare in societate. Evident, burghezia era clasa dezvoltata care, din pacate, era o noua fata a manipularii muncitorilor de catre cei bogati, dupa cum se intamplase si in feudalismul Evului Mediu. Citatul "(burghezia) a transformat fizicianul, avocatul, preotul, poetul, omul de stiinta in muncitorii lor platiti" demonstreaza cat de mare era influenta acestei clase conducatoare, intrucat domina chiar si domeniile culturale. Mai mult, autorii spun despre burghezi: "trebuie sa-si faca cuib pretutindeni, sa se aseze pretutindeni, sa stabileasca relatii pretutindeni", deci incercarea de dominare completa era evidenta, ei profitand de beneficiile colonialismului si de progresul industrial.

In contrast, proletarul este considerat un simplu "apendice al unei masinarii", fiind supraveghetorul ei. Exploatarea exagerata a muncitorilor a determinat unirea grupurilor de proletari, formand partide, si izbucnirea a numeroase revolte sau chiar a razboaielor civile. Autorii continua manifestul cu o prezentare a relatiei dintre proletari si comunisti, iar cei din urma spun ca ei "reprezinta interesele tuturor muncitorilor", continuand cu "scopul imediat al comunistilor este acelasi cu cel al tuturor partidelor proletarilor: transformarea acestora intr-o clasa, rasturnarea suprematiei burgheze si cucerirea puterii politice de catre proletariat". Dupa cum se stie, pe langa aceste scopuri, comunistii mai urmareau inca un ideal extrem de important, adica desfiintarea proprietatii private si, implicit, a claselor. Totodata, se vorbeste despre mica burghezie, care reprezinta o simpla reminiscenta a vechii aristocratii si care se alatura luptei proletariatului impotriva marii burghezii.

In final, autorii organizeaza idealurile urmarite sub forma unei "liste":

Desfiintarea proprietatii private si aplicarea taxelor asupra pamantului detinut pentru scopuri publice. Impunerea unei taxe ce va creste progresiv (impozit). Desfiintarea dreptului de mostenire a bunurilor.

Confiscarea proprietatilor emigrantilor si rebelilor. Centralizarea creditelor in bancile statului, folosind principiul unei banci nationale, care detine capitalul statului si monopol exclusiv. Centralizarea mijloacelor de transport si de comunicare in mainile statului. Extinderea fabricilor si a instrumentelor de productie, detinute de catre stat; adoptarea ideii de cultivare a suprafete uriase de pamant si imbunatatirea solului in

concordanta cu un plan comun. Obligatia de a munci este stabilita prin lege si este aplicata asupra tuturor cetatenilor, fara niciun fel de restrictii. Infiitarea de armate industriale, destinate

activitatilor agricole. Combinarea agriculturii cu industria de manufactura; desfiintarea treptata a distinctiilor dintre orase si tara insasi printr-o distributie egala a populatiei prin tara. Educatie gratuita pentru toti copiii in scoli publice. Desfiintarea formai din prezent a "fabricii" de copii ai muncii. Combinarea educatiei cu productia industriala.

In concluzie, aceste ultime zece idei reprezinta esenta intregului manifest, si, de fapt, a intregii ideologii. E lesne de observat faptul ca natura acestor idei nu este una negativa, intentiile de modificare a societatii fiind justificate de contextul istoric, politic si social al vremii respective...dupa cum s-a putut observa, maniera de punere in practica a fost un dezastru...un esec al unui sistem utopic...

Leninismul

Toate regimurile comuniste din istorie au avut ca si fundament ideile Marxiste, dar in Rusia, sub dictatura lui Vladimir Ilich Lenin, o alta ideologie a luat nastere. Aceasta se numeste Leninism. A fost un sistem controversat, care a atras numerosi adversari, dar in ciuda acestui fapt, Lenin l-a implementat imediat dupa ce a preluat puterea dupa Revolutia din Octombrie, fara sa tina cont de toate impedimentele care i-au intervenit in cale. Evident, aceasta noua ideologie, bazata pe Marxism, a fost conturata si cu ajutorul credintelor personale ale acestuia.

In primul rand, Lenin spunea ca clasa muncitoare si-ar putea atinge scopul - instaurarea unei dictaturi a proletariatului - numai cu ajutorul Partidului Comunist, care reprezenta de fapt "avangarda revolutionara". Mai mult de atat, activitatea acelui partid trebuia sa se bazeze pe centralismul democratic, un mijloc de organizare. Urmatoarele idei leniniste evocate aici se refera la imperialism ca la etapa finala a capitalismului, deci revolutia era singura cale de inlaturare a acestuia. In plus, Lenin a imbunatatit teoria lui Marx cu privire la imperialism, considerandu-l mai mult decat o problema nationala, dupa cum spusese Marx...era o problema mondiala. Pentru a-l eradica, o revolutie mondiala era necesara. De asemenea, Lenin a subliniat faptul ca revoltele erau necesare atat in statele dezvoltate, cat si in cele mai putin dezvoltate.

In concluzie, sistemul de conducere al lui Vladimir Ilici Lenin s-a bazat pe idei Marxiste, imbunatatite de propriile sale viziuni asupra comunismului. Aceasta ideologie a caracterizat regimul politic din URSS in perioada deceniilor II si III ale secolului XX, dar, totodata, a fost adoptat si in alte tari comuniste. In Uniunea Sovietica, a fost inlocuit dupa moartea lui Lenin cu regimul lui Stalin.

Stalinismul

Iosif Stalin a condus Uniunea Sovietica timp de 29 de ani, intre anii 1924 si 1953. Maniera sa de a conduce este caracterizata de teroare si abuzuri si tocmai de aceea este considerat ca fiind unul dintre cei mai cruzi conducatori din istorie. Totusi, Stalinismul nu este o ideologie in adevaratul sens al cuvantului, cum a fost Leninismul, de exemplu. De fapt, termenul "stalinism" a fost atribuit regimului lui Stalin de catre sustinatorii lui Leon Trotsky cu intentia de a exprima caracterul violent al acestuia. Este evident faptul ca regimul si-a gasit fundamentele in ideologia Marxist-Leninista, deci nu a fost o "creatie personala", daca ii putem spune asa. E binecunoscut faptul ca toate activitatile conducatorului s-au rezumat la cele de natura politica. El nu a fost un teoretician, desi a scris cateva carti. Totusi, singurul element nou adus de catre Stalin a fost violenta nesfarsita, cruzimea fara limite... In concluzie, Stalinismul a fost mai degraba o aplicare grava si denaturata a ideologiei comuniste, dar, totodata, trebuie sa mentionam ca URSS-ul a resimtit o dezvoltare crescanda pe durata regimului... In orice caz, pretul in vieti omenesti a fost mult prea mare...

Notorious Communists:

Karl MarxFriedrich EngelsVladimir Ilici LeninIosef Stalin

1. Karl Marx

Karl Marx s-a născut pe data de 5 Mai, 1818, în oraşul Trier din Rheinish, Prussia. După absolvirea Gimnaziului in Trier, Marx intră la Universitate, mai întâi în Bonn şi mai apoi în Berlin. Acolo a studiat legile, excelând însă, in istorie şi filozofie. Îşi incheie studiile universitare în 1841, susţinându-şi teza de doctorat pe tema filozofiei lui Epicurus. În Berlin, a aparţinut cercului de "adepţi de stânga ai filozofiei lui Hegel", care tind să tragă concluzii ateiste şi revoluţionare din filozofia lui Hegel.

După absolvirea Universităţii, Marx se mută la Bonn, sperând că poate începe să lucreze ce profesor. În orice caz, poliţia "reacţionistă" a Guvernului l-a determinat pe Marx să abandoneze ideea unei cariere academice, îndeosebi după ce Ludwig Feuerbach a fost detronat in anul 1832 (nu i-a fost permis să se întoarcă la Universitate în 1836); şi în 1841, Guvernul îi interzice tânărului Profesor Bruno Bauer să profeseze la Bonn.

Pentru început, în 1842, câţiva burghezi din Rhineland (Cologne), care corespondau cu "adepţii de stânga ai teoriei lui Hegel", fondează un document împotriva Guvernului Prusac, numit Rheinische Zeitung. Marx şi Bruno Bauer sunt invitaţi să fie colaboratori principali şi în Octombrie 1842, Marx devine editor-şef şi se mută de la Bonn la Cologne. Tendinţa revoluţionar-democratică a ziarului, tot mai des pronunţată sub articolul de fond al lui Marx şi cenzura dublă, apoi triplă impusă de Guvern asupra hârtiei, duc în Ianuarie 1843 la inăbuşirea lui. Marx a fost obligat să demisioneze înainte de vreme, dar asta nu a salvat hârtia, ceea ce suspendă publicaţia în Martie, 1843. Activităţile jurnalistice ale lui Marx l-au convins că nu este întru totul familiarizat cu economia politică şi cu timpul, a renunţat la a o mai studia.

În 1843, Marx se căsătoreşte, la Kreuznach, cu o prietenă din copilărie cu care s-a logodit încă din timpul studenţiei. Soţia sa provine dintr-o familie burgheză a nobilimii prusace, fratele său mai mare fiind Ministru de Interne in Prusia, într-o perioadă de restrişte - 1850-1858.

În toamna anului 1843, Marx merge la Paris pentru a publica un jurnal progresist în străinătate, împreună cu Arnold Ruge (1802-1880). Nu a apărut decât o singură ediţie a acestui jurnal-Deutsch-Französische Jahrbücher. Publicarea a încetat datorită distribuirii sale secrete în Germania şi în dezacord cu Ruge. Articolele lui Marx în acest jurnal au demonstrat că el era deja un spirit revoluţionar care sprijinea "neîndurătorul criticism a tot ceea ce există" şi în particular- "criticismul cu arma" şi a apelat la mase şi la proletariat. De asemenea, în 1843, Feuerbach a scris faimoasa sa operă- Principiile filozofiei viitorului. "fiecare trebuie să fi experimentat efectul de liberare" al acestor cărţi, scrie ulterior Engels.

În Septembrie 1844, Frederick Engels vine la Paris pentru câteva zile, devenind încă de pe atunci prietenul apropiat al lui Marx. La scurt timp după întâlnire, Marx şi Engels lucrează împreună pentru a produce întâia lucrare în adevăratul sens al cuvântului-Marxism - Ideologia Germană. În această lucrare, scrisă mai mult ca o replică la materialismul lui Feuerbach, Marx şi Engels stabilesc bazele Marxismului cu concepţia materialistă a istoriei, şi se desprind de idealismul acelor "susţinători ai lui Hegel" cu o critică împotriva lui Bruno Bauer şi a lui Max Stirner. "Filozofii nu au făcut nimic altceva decât să interpreteze lumea în moduri diferite"- scrie Marx la începutul cărţii, "ideea este să schimbăm acest lucru."

La cererea insistentă a Guvernului Prusac, Marx a fost alungat din Paris in 1845, fiind considerat de ambele guverne un revoluţionar periculus; atunci se mută la Bruxelles. În primăvara anului 1847, Marx şi Engels s-au alăturat unei societăţi secrete propagandiste, numită "Liga Comunistă". La cel de-al doilea congres al Ligii, cei doi au avut un rol deosebit (Noiembrie 1847-Londra), întrucât, le-a fost cerut să elaboreze "Manifestul Comunist", care apare în Februarie 1848. Cu o remarcabilă claritate, această lucrare prezintă o nouă concepţie despre lume, bazată pe materialism. Acest document analizează adevărurile vieţii sociale, teoria luptei, a competiţiei dintre clase, îndatoririle comuniştilor şi rolul revoluţionar al proletariatului - creatorii unei noi societaţi comuniste.

Odată cu izbucnirea Revoluţiei în Februarie 1848, Marx a fost surghiunit din Belgia. S-a întors Paris, de unde, după Revoluţia din Martie, a plecat in Cologne, Germania, unde, în calitate de editor-şef, publică- "Neue Rheinische Zeitung" între 1 Iunie 1848-19 Mai 1849. Victorioasa contrarevoluţie intentează procesele împotriva lui Marx (he was achitat on February 9, 1849), şi apoi îl alungă din Germania (16 Mai, 1849). Iniţial a mers la Paris, de unde a fost din nou alungat după demonstraţia din 13 Iunie 1849, şi apoi a mers la Londra , unde a trăit până la sfârşitul vieţii.

Viaţa lui Marx, ca un continuu exil politc, a fost extrem de grea, aşa cum demonstrează corespondenţa sa cu Engels. Sărăcia a atârnat greu pe umerii săi şi ai familiei sale şi dacă nu ar fi putut conta pe ajutorul constant al lui Engels,Marx nu doar că ar fi fost incapabil să-şi termine "Capitalul", dar ar fi suferit de foame şi malnutriţie.

Renaşterea mişcărilor democratice de la sfârşitul anilor 1850, începutul anilor 1860, l-au împins din nou pe Marx pe frontul politic. În 1864 (28 Septembrie) "Asociaţia Internaţională a muncitorilor" -prima internaţională-a fost fondată în Londra. Marx a fost sufletul şi inima acestei organizaţii. Unind mişcarea laburistă a diferitelor forme non-proletariene şi combătând teoriile tuturor acelor secte şi şcoli, Marx a conceput practici pentru munca proletarilor din diverse ţări.

Urmând căderea "Paris Commune" (1871) - căreia Marx i-a oferit o analiză materialistică extrem de limpede a acelor evenimente din Războiul Civil din Franţa, 1871 - şi despărţirea în internaţionale a Backunil, organizaţia nu a mai putut exista în Europa. După Congresul de le Haga al Internationalei (1872), Consiliul General al Internationalei a jucat un rol istoric şi a făcut loc pentru o perioadă de dezvoltare crescută a mişcării muncitoreşti în toate ţările lumii, o perioadă în care mişcările au crescut în fapt şi masele socialiste muncitoare şi-au format partide naţionale.

Sănătatea lui Marx se şubrezeşte din cauza muncii grele depusă în cadrul Internaţionalei, dar şi a muncii mult mai grele reprezentată de scris şi organizare. A continuat să lucreze la reorganizarea economiei politice şi la completarea "Capitalului", pentru care a adunat o masă de noi materiale şi a studiat diverse limbi ( Marx vorbea fluen germana, franceza şi engleza, dar a studiat şi rusa). Sotia lui Marx a decedat pe data de 2 Decembrie 1881 şi pe 14 Martie 1883, Marx a trecut şi el la cele veşnice. Astazi, se odihneşte alături de soţia sa, în cimitirul Highgate din Londra.

Back to top

2. Friedrich Engels

Friedrich Engels s-a născut în Barmen, Germania, fiind cel mai mare dintre fiii unui manufacturier textil. Engels renunţă la studiile liceale şi este trimis să muncească, fiind vânzător nesalariat într-o casă comercială din Bremen in 1838. În tot acest timp, Engels începe să studieze filozofia lui Hegel, ale cărui învăţături au dominat filozofia germană a acelor vremuri. In Septembrie,1838, îşi publică prima lucrare, un poem numit "Beduinul". Studiază de asemenea literatura şi jurnalistica. In 1841, Engels se alătură Armatei Prusace. Urmează să plece la Berlin, unde a început să se asocieze cu grupuri of Young Hegelians şi publică câteva articole în Rheinische Zeitung. Toată viaţa, Engels a recunoscut cât este de îndatorat filozofiei germane, datorită efectului pe care aceasta l-a avut asupra dezvoltării sale intelectuale.

În 1842, la vârsta de două zeci şi doi de ani, este trimis la Manchester, în Anglia, pentru a lucra în fabrica de textile "Ermen şi Engels" la care tatăl său a fost acţionar. În tot acest timp, Engels îl întâlneşte pe Karl Marx pentru prima dată - deşi nici unul dintre ei nu l-a impresionat pe celălalt. În Manchester, Engels o întâlneşte Mary Burns, o tânără cu care iniţiază o relaţie care durează până în 1862, când aceasta moare. Mary l-a ghidat într-un fel sau altul prin Manchester şi l-a ajutat pe Engels, introducându-l în noua clasă muncitoare engleză. Relaţia lor a fost una solidă, deşi nu s-au căsătorit niciodată, întrucăt el era împotriva acestei instituţii pe care o reprezintă căsătoria, considerând-o nenaturală şi nedreaptă.

Pe timpul şederii sale la Manchester, Engels face însemnări şi observaţii personale cu privire la condiţiile oribile in care îşi desfăşurau activităţile muncitorii englezi. Aceste observaţii, împreună cu experienţa dobândită muncind alături de tatăl său, au constituit punctul de plecare al primei sale cărţi, "Condiţia clasei muncitoare în Anglia, în 1844" ceea ce nu l-a împiedicat să se implice în jurnalism şi politică. Frecventa câţiva membrii ai the English labour & Chartist movements şi chiar a scris pentru câteva ziare, incluzând "Steaua Nordului", sau ziarul lui Robert Owen- "Noua lume morală şi Revista democrată".

După ce şi-a împlinit misiunea în Anglia, Engels decide să se întoarcă în Germania în 1844. În drum spre Germania, se opreşte la Paris pentru a-l întâlni pe Karl Marx . Pe data de 28 august 1844, cei doi se întâlnesc la "Café de la Régence" în "Place du Palais", devin prieteni foarte buni, legănd o relaţie care va dura toată viaţa. Engels sfârşeşte rămânând la Paris cu scopul de a-l ajuta pe Marx sa scrie "Sfânta familie". Între 1845 şi 1848, Engels şi Marx trăiesc in Bruxelles, principala lor activitate fiind aceea de a organiza muncitorii germani ai oraşului. Nu la mult timp după intoarcerea lor, contactează şi se alătură Ligii Comuniste Germane şi sunt însărcinaţi de Ligă să scrie un pamflet în care să explice principiile comunismului. Acesta devine "Manifestul Partidului Comunist", cunoscut mai mult ca fiind: Communist Manifesto, fiind publicat pentru prima dată in 21 Februarie 1848.

In luna Februarie a anului 1848, are loc în Franţa o revoluţie, care s-a răspândit în toate statele Europei de Vest, eveniment ce a i-a forţat atât pe Engels, cât şi pe Marx să se întoarcă acasă, în Prusia, mai exact în oraşul Cologne. În această perioadă, cei doi au scris şi au fost editorii unui cotidian numit Neue Rheinische Zeitung. Totuşi, in Iunie 1849, ziarul este "suspendat" şi are loc o lovitură de stat, care îi separă pe cei doi. Marx este deportat, în timp ce Engels rămâne în Prusia şi ia parte la o răscoală armată, undeva în sudul Germaniei, ca şi "aide-de-camp", alături de voluntarii din Willich. Când răscoala a fost "zdrobită", Engels reuşeşte să scape şi să fugă în Elveţia ca refugiat, pentru ca mai apoi să se întoarcă in Anglia.

Odată întors în Anglia, Engels, decide să se reîntoarcă la fabrica de textile, unde tatăl sau, intreprinde diverse acţiuni pentru a-l sprijini pe Marx cu publicaţiile sale. A început din nou ca notar, acelaşi post pe care l-a avut în adolescenţă. Cinci ani mai târziu Engels se retrage din afacere, pentru a se concentra asupra studiilor. In tot acest timp, Marx locuia în Londra, dar în ciuda distanţei, cei doi corespondează zilnic. În 1870, Engels se mută la Londra, unde locuieşte împreună cu Marx, pănă la moartea acestuia din urmă, în anul 1883.

După moartea lui Marx, Engels îşi dedică ultimii ani din viaţă, traducerii textelor nepublicate ale acestuia. Oricum, a avut contribuţii semnificative şi la alte domenii, precum "teoria feministă". Engels credea că acest concept al căsătoriilor monogame a luat naştere din dominaţia bărbatului asupra femeii şi a legat acest argument particular de ideologia comunistă, spunând că bărbatul a dominat femeia întocmai cum clasa capitalistă i-a dominat pe muncitori. Unul dintre cele mai bune exemple care vin să sprijine "credinţele" lui Engels, îl reprezină lucrarea numită "Originea familiei, proprietatea privată şi statul".

Bolnav de cancer la gât, Engels moare in anul 1895 la Londra.

Back to top

3. Vladimir Ilici Lenin

Vladimir Ilici Lenin s-a nascut in 1970, in Simbirsk (astazi Ulyanovsk) sub numele de Vladimir Ilici Lenin. La inceput, a mers la scoala din Simbirsk si, mai apoi, a intrat la Universitatea Kazan de unde a fost exmatriculat din cauza ca participase la o revolta studenteasca. Dupa aceea, a mers la Universitatea din Sankt Petersburg pentru a studia dreptul si si-a luat diploma in 1892. Intre timp, i-au devenit familiare ideile revolutionare ale lui Karl Marx si a inceput sa se considere un Marxist.

Avand in vedere aceste informatii, intelegem de ce s-a alaturat unui grup revolutionar ai carui membrii impartaseau aceleasi convingeri ideologice. In curand, ei au inceput sa convinga clasa muncitoare sa incerce sa-si schimbe conditiile in care lucrau prin intermediul manifestatiilor. Totusi, activitatile lor au fost intrerupte de faptul ca o serie de activisti au fost arestati si exilati. In timpul exilului in Siberia, Lenin a scris „Dezvoltarea Capitalismului in Rusia†(1899), lucrare in care a vorbit despre faptul ca o revolutie� era necesara in Rusia pentru rasturnarea regimului imperial.

Dupa exil, el a mers in Elvetia, unde s-a implicat in redactarea unui ziar, impreuna cu niste fosti colegi. In 1903, la Congresul Partidului Social Democratic al Muncitorilor Rusi, membrii acestuia au intrat intr-o disputa referitoare la ceea ce ar trebui sa faca partidul in continuare: sa adopte ideea lui Lenin de a avea o structura mai simpla, care sa implice mai putini oameni sau sa copteze cat mai multi adepti de pretutindeni. Din cauza acestor neintelegeri, partidul s-a divizat in doua: bolsevicii si mensevicii. Mai tarziu, in 1912, conflictele interne dintre bolsevici l-au determinat pe Lenin sa formeze un nou partid, Partidul Bolsevic, al carui scop principal era rasturnarea monarhiei.

Primul Razboi Mondial a cauzat reintoarcerea lui Lenin in Elvetia, unde a scris una dintre cele mai influente lucrari de-ale sale: „Imperialismul: Etapa Finala a Comunismuluiâ€. In aceasta opera, Lenin a declarat ca infrangerea Rusiei in razboi ar fi ajutat partidul sa doboare imperialismul. Totusi, in 1917, acel scop a fost indeplinit si� partidul a dobandit puterea prin intermediul Revolutiei Bolsevice din Octombrie. In continuare, guvernul condus de Vladimir Lenin a stabilit cele doua directii catre care avea sa se indrepte Rusia in continuare. In primul rand, implicarea in razboi trebuia sa inceteze, asa ca au semnat tratatul de la Brest-Litovsk, prin care cedau Germaniei o parte semnificativa a propriului teritoriu si, in al doilea rand, nationalizarea pamantului Rusiei trebuia inceputa imediat. Drept consecinta, un razboi civil a avut loc intre anii 1918-1921. Intre timp, conducatorul sovietic a incercat si sa raspandeasca ideile propriului regim prin intermediul unui congres (Comintern) atat in Europa, cat si in Asia.

In aceasta perioada, sanatatea lui Lenin a inceput sa-i provoace probleme. Dupa patru atacuri de cord, a murit pana la urma in ianuarie 1924. Chiar si pe patul de moarte, el se gandea la viitorul tarii sale. Dictatorul a lasat un testament in care il indica pe Stalin ca fiind cel mai potrivit om politic care ar fi putut sa-i ia locul. Prin actiunile sale politice si revolutionare, dar si prin munca teoretica, Vladimir Ilici Lenin a devenit una dintre cele mai controversate personalitati ale secolului XX.

Back to top

4. Iosif Stalin

Iosif Stalin este unul dintre cei mai cruzi conducatori comunisti pentru ca, practic, a eliminat fiecare impediment care a intervenit in procesul de implementare a propriului regim. Totusi, inainte sa-i analizam actiunile politice, trebuie sa aflam anumite informatii despre viata sa. S-a nascut sub numele de Iosif Vissarionovic Dzugashvili in 1879, in orasul Gori, Georgia. Referitor la studiile sale, a inceput scoala la Scoala Mananstirii din Gori, unde a obtinut o bursa pentru Seminariul Teologic din Tbilisi, in 1894. Cu toate acestea, in 1899, a renuntat la scoala si si-a dedicat timpul miscarii revolutionare care milita pentru rasturnarea monarhiei. Este necesar sa precizam ca motivele pentru care renuntase la scoala fusesera cartile lui Karl Marx, care l-au determinat sa intre in acea lupta a claselor.

Dupa aceea, viata sa a fost plina de arestari din cauza activitatilor sale impotriva imperialismului, dar, intre timp, li s-a alaturat bolsevicilor si a devenit membru al Comitetului Central. Tot in aceasta perioada, la insistentele lui Lenin, Stalin ("om de otel") a scris una dintre marile sale lucrari: "Marxismul si Problema Nationala". Dupa revolutia din 1917, treptat, a ocupat functii din ce in ce mai importante in partid pana in 1922 cand a devenit secretar general al Partidului Comunist. Totusi, din cauza nepolitetii si a comportamentului agresiv si-a facut multi dusmani printre care si Leon Trotsky, Comisarul de Razboi.

Ca sef de stat, era hotarat sa consolideze regimul comunist printr-o industrializare rapida a Uniunii Sovietice. Si-a indeplinit scopul, insa costul a fost foarte mare: milioane de tarani au murit de foame. In continuare, a inceput sa elimine potentiali dusmani chiar din interiorul propriului partid, temandu-se de o conspiratie impotriva sa. Statisticile arata ca in perioada 1936-1938, au murit cateva milioane de oameni... In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, el a facut o intelegere cu Germania pentru a evita invazia propriului teritoriu, dar nazistii aurupt intelegerea in 1941 si au incercat sa cucereasca teritorii sovietice. Datorita unei perseverente nesfarsite, rusii au infrant Germania in 1945.

In final, trebuie sa mentionam ca el a murit in 1952 din cauza unui infarct si multi oameni au fost usurati, desi au fost si cativa care au cazut intr-o durere profunda... Iosif Vissarionovici Stalin a ramas in constiinta colectiva a umanitatii ca unul din dictatorii cei mai cruzi din istorie, desi Uniunea Sovietica s-a dezvoltat in mod uimitor de la o societate de tip agrarian, la una industrializata. Totusi, milioanele de vieti sunt mult mai importante decat orice altceva pe aceasta lume...

Contextul apariţiei comunismului

Ideologia statelor comuniste - ideologia comunistă - a fost numită marxism-leninism, după numele celor doi "părinţi fondatori" - Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin. În scrierile sale, Karl Marx a dat ideologiei comuniste fundamentul teoretic general, în timp ce Lenin şi, mai apoi, Stalin, orferă răspunsurile concrete problemelor revoluţionare.

Scrierile din tinereţe ale lui Marx reprezintă fundamentul teoretic al socialismului ştiinţific, teorie prin care el credea că se poate interveni asupra istoriei de pe poziţiile ştiinţei, cu scopul de a-i descifra şi orienta evoluţia. Teza de la care pleca el era că în istorie există modele generale, identificabile, care odată cunoscute puteau deveni temeiuri pentru acţiunea umană sub forma practicii politice. În concepţia lui Marx, societăţile industriale capitaliste purtau cu ele şi sămânţa propriei lor distrugeri, reprezentată de antagonismul dintre burghezie şi proletariat, care la un moment dat va îmbrăca forma revoluţiei socialiste, acţiune prin care proletariatul va îngropa şi societatea capitalistă.

Revoluţia socialistă trebuia să conducă la fundamentarea unui nou tip de putere, numită de el dictatură a proletariatului, înţeleasă ca dictatură a majorităţii. Acest stat avea să dispară, în cele din urmă, în situaţia în care nu ar mai fi avut să reprime anumite clase. Singura modalitate de a crea această situaţie era desfiinţarea fundamentului diviziunii de clasă - proprietatea privată. Aşadar, o sarcină majoră a statului creat după revoluţia socialistă era socializarea mijloacelor de producţie, trecerea lor în proprietatea publică. Statul putea să dispară definitiv numai odată cu apariţia unei societăţi fără clase. Revoluţia comunistă - revoluţia proletară - ar fi trebuit să se producă, potrivit argumentaţiei economice şi istorice a lui Marx, în occidentul industrializat şi nu în estul agrar şi precapitalist. În Anglia, nu în Rusia.

Contribuţia lui Lenin a fost determinată de faptul că Marx n-a oferit răspunsuri unor probleme fundamentale ca: natura revoluţiei sociale, rolul unui partid revoluţionar, imaginea statului şi a societăţii socialiste, distincţia clară între socialism şi comunism.

Încă de la începutul secolului XX Lenin se prezenta ca o voce distinctă în cadrul PSDMR, partidul marxist, militând pentru crearea unui partid apt să provoace revoluţia socialistă. Teza de la care pleca Lenin era că muncitorimea nu putea ajunge la o conştiinţă revoluţionară, prin urmare o elită, inţeleasă ca partid revoluţionar, trebuia să lucreze în numele ei pentru a accelera procesele istorice. În 1917 Lenin ajunsese la concluzia că era posibilă o revoluţie socialistă în Rusia, pe baza tezei "verigii slabe" din lanţul internaţional al ţărilor capitaliste şi imperialiste.

Marx oferise puţine detalii privind tipul de stat care trebuia instaurat după revoluţia socialistă, drept care Lenin şi bolşevicii au fost în situaţia, după octombrie 1917, să hotărască singuri modul în care trebuia să fie structurat şi să funcţioneze statul socialist. Pe lângă desfiinţarea pluralismului politic, Lenin şi-a declarat angajamentul de a realiza o economie planificată şi o poliţie secretă (CEKA) pentru a face faţă aşa-numiţilor "duşmani ai poporului".

Fără a fi un teoretician, Stalin, ajuns la putere în 1924, a fost nevoit să ofere soluţii multitudinii de probleme pe care le ridica edificarea socialismului în Rusia. Dintr-o asemenea perspectivă, sunt istorici care afirmă că cel care a dat ideologiei marxist-leniniste forma deplină a fost Stalin, drept care definim întreaga ideologie cu termenul de stalinism. De numele lui Stalin se leagă conceptul de socialism într-o singură ţară, pe care l-a elaborat în 1924 şi l-a adoptat ca politică de partid în 1925. În scrierile sale, Stalin a mai teoretizat în legătură cu industrializarea, constrângerea şi teroarea.

Comunismul timpuriu

În februarie 1917 a izbucnit la Petrograd greva generală condusă de socialişti, iar armata a trecut de partea mulţimii. În marile oraşe s-au format consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, numite "soviete". Ţarul abdică la 15 martie, iar între puterea reprezentată de guvernul provizoriu care dorea să transforme Rusia într-o republică burghezo-parlamentară şi sovietele conduse de bolşevici se declanşează o aprigă luptă pentru putere. Pe acest fundal a revenit din exil Lenin, care, printr-o propagandă abilă incluzând promisiunea încheierii imediate a păcii, a reuşit să atragă de partea bolşevicilor grupuri active din armată şi flotă, în primul rând din capitala Petersburg, cu ajutorul cărora a răsturnat, prin forţa armelor, guvernul provizoriu la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 şi au proclamat trecerea puterii în mâinile consiliilor sovietelor de muncitori şi soldaţi.

Pentru a atrage masele, regimul bolşevic prin organul executiv central al noii puteri, Consiliul Comisarilor Poporului, prezidat de Vladimir Ilici Lenin, a luat câteva măsuri de mare importanţă sub forma unor decrete: decretul asupra păcii, care proclama ieşirea Rusiei din război, decretul asupra pământului, prin care pământurile moşierimii erau trecute în folosinţa ţăranilor, decretul privind dreptul popoarelor la autodeterminare.

Noul regim sprijinit de Armata Roşie a instaurat rapid dictatura pe scena politică rusească, prin măsuri de teroare ca: suspendarea libertăţii presei şi a activităţii partidelor politice şi înfiinţarea poliţiei politice la 7/20 decembrie 1917, numită CEKA (Comisia Extraordinară de Luptă împotriva Contrarevoluţiei şi Sabotajului) pentru a se răfui cu adversarii politici. Concomitent cu războiul civil, bolşevicii au avut de înfruntat opoziţia elementelor fidele fostului ţar sprijinite de statele occidentale, trecând la organizarea Rusiei pe baze comuniste sub forma "comunismului de război". Astfel industria, finanţele şi transporturile au fost trecute în proprietatea statului sau puse sub controlul nemijlocit al aparatului de stat. Situaţia cea mai dificilă a fost creată în agricultură. Ţăranii au fost obligaţi să dea "cote", iar asupra celor bogaţi - "kulaci" - s-au exercitat presiuni şi abuzuri. Se apreciază că în această fază de implementare a socialismului au căzut pradă războiului şi foametei aproape 20 milioane de ruşi. Victorioasă în faţa "albgardiştilor", puterea bolşevică era în pragul dezastrului, de aceea prin "Noul Plan Economic" iniţiat 1921 de Lenin, a fost readusă iniţiativa privată în economie, soluţie care s-a dovedit salvatoare, din moment ce în 1924 Rusia Sovietică depăşise problema foametei.

Comunismul în perioada interbelică

În ianuarie 1924 Lenin murea, iar la conducerea puterii sovietice venea Stalin, de numele căruia se leagă noua viziune asupra problematicii construirii socialismului, cunoscută sub numele de stalinism. Stalin a dat dictaturii proletariatului forma şi conţinutul totalitarismului de stânga, adică dictatură absolută în care partidul comunist are rolul conducător, caracterizată de greşeli grave, voluntarism împins pănă la abuzul de putere, teroarea ridicată la rangul de politică de stat, controlul total al societăţii şi cultul personalităţii.

Direcţiile către care a canalizat Stalin efortul construcţiei socialismului prin planurile cincinale au fost: colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti, dezvoltarea industiei grele şi electrificarea. Procesul de transformare a proprietăţii private în proprietate cooperatistă ("colhoznică") în agricultură a fost săvârşit forţat, asupra ţăranilor exercitându-se presiuni care au mers până la execuţii şi deportări în masă în Siberia. Cazul Ucrainei, unde Stalin a povocat voit o foamete cumplită în 1932, când au murit 6 milioane de oameni, este cel mai cunoscut.

În acelaşi timp, centralizând toate mijloacele productive şi financiare, statul sovietic a intrat într-un program masiv de investiţii industriale care, cel puţin cantitativ, au ridicat URSS-ul în rândul marilor puteri economice ale lumii. Creşterea economică a fost forţată, cu preţul unor costuri uriaşe, căci orientarea planurilor economice spre dezvoltarea precumpănitoare a sectorului industrial a creat o stare cronică de neacoperire a necesităţilor de bunuri de consum ale populaţiei. Intensificarea procesului de colectivizare a pământului a generat deseori, la nivelul întregii ţări, foamete şi sărăcie în lumea satelor.

Stalin a făcut greşeli grave nu numai în conducerea proceselor economice, dar a întărit peste măsură aparatul birocratic şi de represiune internă, creând adevărate instrumente ale teroarei şi încălcării drepturilor omului, între care se detaşează gulagurile, spaţii concentraţionale unde deţinuţilor, mulţi "foşti tovarăşi de drum" căzuţi în disgraţie, deveniţi simpli adversari politici, le erau încălcate toate drepturile cu scopul obţinerii recunoşterii unor vini imaginare pentru a fi înlăturaţi, de cele mai multe ori fizic. Sub egida lui şi din dispoziţia sa expresă, au avut loc numeroase epurări în rândul oamenilor politici, intelectuali şi militari. În 1927 Troţki, rivalul principal al lui Stalin, a fost înlăturat din partid pentru ca în 1940 să fie ucis la Mexico City. Între 1936-1938 au pierit, între alţii, în urma epurărilor, Kirov, Kamenev, Briharin, Tuhacevski; peste 8 miliarde de cetăţeni au fost închişi în lagărele şi închisorile de muncă forţată din Siberia.

Dorinţa lui Stalin de a controla întreaga societate nu cunoaşte limite; totul trebuia să se subordoneze "genialului cunducător" căci pin el era glorificat proletariatul din întreaga lume. Au fost puse în acest fel bazele unui cult al personaităţii la dimensiuni pe care istoria nu le mai cunoscuse. Din păcate stalinismul, model de construcţie a socialismului definit prin Constituţia sovietică din 1936, în care se specifica supemaţia partidului comunist, a fost singurul aplicat până în 1989.

Extinderea comunismului

Instaurarea regimurilor de dictatură proletară în Europa de est după cel de al doilea război mondial n-a fost rezultatul tradiţiilor de gândire politică din aceste ţări. Ideologia comunistă era cunoscută în zonă încă de la sfârşitul primului războiului mondial, însă nu reuşise să-şi facă adepţi, dimpotrivă, era dezavuată de opinia publică, iar în unele ţări - cazul României - activiştii cu o asemenea orientare fuseseră puşi sub interdicţia legii, iar intelectualii care cochetaseră cu ideologia comunistă în tinereţe şi-au manifestat public dezacordul faţă de aceasta atunci când au descoperit cinismul puterii sovietice. Ideologia de stânga dominantă era social-democraţia.

Rapiditatea cu care s-a extins dominaţia Moscovei prin instaurarea regimurilor totalitare de stânga a confirmat faptul că "Stalin avea o strategie pentru aceste state pe care a implementat-o în contextul când zona a fost ocupată de Armata Roşie. Mărturie în acest sens stă declaraţia pe care Stalin o face delegaţiei iugoslave venite la Moscova în aprilie 1945: "Acest război nu este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare îşi impune propriul său sistem social până acolo unde înaintează armata lui. Nu ar putea fi altfel". Bolşevismul a fost o ideologie impusă în această zonă, căci, indiferent de condiţiile naţionale specifice, de tradiţiile culturale şi politice, de raportul efectiv de forţe, comunismul a ajuns la putere exact până acolo unde a înaintat Armata Roşie. Å¢ări învinse, ca România sau Germania (zona de ocupaţie sovietică) sau ţări aflate în tabăra învingătorilor, ca Polonia şi Cehoslovacia, au avut aceeaşi soartă.

Două sunt problemele care suscită interes aparte în legătură cu comunismul în Europa de sud-est: atitudinea marilor puteri occidentale faţă de intenţiile Rusiei de a-şi impune sistemul politic în această zonă şi cum a reuşit un sistem aflat într-un total dezacord cu mentalul şi nivelul de dezvoltare al zonei a rezistat atâta timp, având în vedere baza redusă pe care o aveau patidele conuniste la implantarea acestuia (de la 80000 de membri în Cehoslovacia la 1000 de membri în România).

La finele celui de-al doilea război mondial s-au manifestat numeroase deosebiri între marile puteri învingătoare cu privire la viziunea asupra organizării lumii postbelice. Ofensiva impetuoasă a Armatei Roşii din a doua parte a anului 1944 i-a surprins pe Churchill şi Roosevelt, astfel aceştia au fost puşi în situaţia, prin acordurile de la Yalta, să accepte recunoaşterea unei situaţii de fapt , respectiv constituirea de către URSS la frontiera sa apuseană a unei "zone de securitate". Atitudinea marilor puteri occidentale nu poate fi explicată decât din perspectiva propriilor interese, respectiv faptul că nu-şi puteau permite o confruntare militară cu Stalin în contextul anului 1945.

Teroarea comunistă, de care se face caz în mod exagerat, nu explică în totalitate propăşirea sistemului comunist în această zonă. Cauzalitatea profundă se găseşte în ecoul pe care l-a avut mitul egalităţii sociale în mentalul societăţilor sud-est europene, compuse în majoritatea lor de categorii sociale defavorizate - ţărani şi muncitori expoataţi - şi în rolul pe care l-a jucat propaganda comunistă.

Statele comuniste au imitat modelul sovietic, adoptând ideologia oficială numită marxism-leninism, organizarea şi sistemul politic în acord cu principiul centralismului democratic şi instituind o economie planificată, centralizată şi în mare parte socializată.

Toate regimurile comuniste în perioada postbelică au impus un control strict al societăţii prin dominaţie ideologică şi represiune politică.

Dominaţia ideologică s-a realizat prin rolul conducător al Partidului comunist şi propagandă. Pentru a-şi realiza misiunea, partidele comuniste au cunoscut transformări majore, au devenit partide unice şi partide de masă în care erau înregimentate milioane de cetăţeni.

Propaganda oficială realizată de o reţea numeroasă de propagandişti avea ca obiectiv formarea "omului nou" şi exercita un control strict asupra mass-mediei, învăţămăntului şi culturii. Dominaţia societăţii s-a realizat prin instituţi specializate care să anihileze orice formă de protest. Serviciul de poliţie politică, repezentat de K.G.B în. URSS, STASI în RDG, Securitatea în România,exprima hotărârea statului comunist de a reprima orice acţiune potrivnică puterii oficiale.

Războiul rece

Din perspectiva sfârşitului său, "războiul rece" ne apare ca un deznodământ inevitabil al antagonismului aflat la baza marii alianţe, dar eclipsat o vreme de presiunea interesului comun al îngenucherii Germaniei naziste. Odată obiectivul atins, factorii de dezunire s-au dovedit mai puternici decât cei de unitate. Democraţia occidentală şi totalitarismul comunist nu au putut găsi nicio modalitate de conlucrare pentru edificarea lumii postbelice. Atribuindu-şi unul altuia intenţii agresive, Washintonul şi Moscova s-au angajat într-o escaladă de măsuri şi contramăsuri care au lărgit până la prăpastie fisura din alianţa acum muribundă.

"Războiul rece" început în 1947 ca un confict cu temei ideologic pentru a bara expansiunea comunismului în Europa Răsăriteană, a fost de fapt o confruntare între cele două superputeri pentru hegemonie în lume, dusă fără menajamente, cu costuri uriaşe pentru toţi.

Fără a ţine cont de protestele liderilor occidentali, tot mai neliniştiţi de evoluţia situaţiei din Europa răsăriteană, sovieticii au impus regimuri comuniste în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Romănia, Bulgaria, Iugoslavia, Albania între anii 1945-1948. S-a creat o linie de demarcaţie care rupea Europa în două regiuni disttincte , separate ideologic şi politic pe care Churchill a numit-o "Cortina de fier".

SUA au iniţiat în 1947 politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de vest şi în restul lumii. Fondatorul acestei politici a fost diplomatul american George F. Kennan, iar cel care a iniţiat-o a fost preşedintele Harry Truman. Teama că economia ruinată a Europei occidentale va favoriza accensiunea comunismului l-a determinat pe preşedintele Truman să intervină prin lansarea, în 1947, a planului Marshall prin care s-a realizat reconstrucţia economiilor occidentale.

Planul Marshall a marcat ruptura definitivă dintre răsăritul comunist şi apusul capitalist. Rusia, care a împiedicat ţările din răsăritul Europei să folosească sprijinul oferit de americani, a iniţiat înfiinţarea în 1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc.

Relaţiile interaţionale intraseră într-o altă fază, în care disputa dintre cele două lumi, cea comunistă şi cea capitalistă, separate ideologic, a îmbrăcat forma războilui rece. Cei doi rivali au creat alianţe politice şi militare pentru a-şi promova interesele. în aprilie 1949, SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Danemarca, Portugalia şi Islanda au înfiinţat Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). Lor li s-au alăturat Grecia şi Turcia în 1952, R.F.G. în 1955, Spania în 1982. Crearea N.A.T.O. a fost expresia politică şi militară a doctrinei americane de stăvilire a expansiunii comuniste spre vest. Intrarea sub influenţa sovietică a Europei de Est a însemnat şi subordonarea armatelor acestor state intereselor Moscovei. Aceasta, ca răspuns la înfiinţarea N.A.T.O., a înfiinţat Organizaţia Tratatului de la Varşovia în 1955, bloc militar alcătuit din URSS, Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Albania.

Perioada "războiului rece" a fost dominată de o amploare fără precedent a cursei înarmărilor. Superioritatea militară a SUA (deţineau bomba atomică din 1945) s-a diminuat după ce, în 1949, sovieticii au creat şi ei această armă. După această dată lumea a evoluat sub spectrul echilibrului nuclear şi al ameninţării cu bomba atomică.

Aria de coflict între cele două superputeris-a extins şi în afara Europei unde ca expresie a amestecului acestora au apărut crizele politico-militare. Prima criză gravă situată în afara Europei a fost criza coreeană, care a îmbrăcat forma unui conflict militar care a durat trei ani între nord şi sud şi s-a finalizat cu divizarea naţiunii coreene în două state aflate şi azi în război.O altă criză similară celei din Coreea a avut loc în Vietnam, cu deosebirile că războiul a durat 12 ani , că de partea Vietnamului de Sud (capitalist) au luptat SUA, şi că prin victoria Vietnamului de Nord s-a realizat unificarea Vietnamez. Cea mai gravă criză politico-militară a fost criza cubaneză din 1962 care a adus cele două superputeri pe punctul de a declansa războiul nuclear. Americanii au decoperit că sovieticii instalează rachete nucleare în Cuba şi au impus blocada navală . Criza a fost depăsită prin retragerea rachetelor sovietice şi angajarea SUA că nu vor inteveni în treburile interne cubaneze.

în evoluţia relaţiilor internaţionale postbelice perioadele de tensiune au alternat cu cele de destindere, când raporturile dintre est şi vest s-au îmbunătăţit. Relaţiile economice şi culturale s-au intensificat. S-au făcut eforturi în direcţia limitării armamentului şi asigurării securităţii în Europa, direcţie în care se însecrie Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975. Limitele destinderii au fost observate în condiţiile apariţiei unor noi zone de conflict, cum a fost Afganistanul. în 1979, URSS au invadat acest stat, determinând astfel o criză în relaţiile dintre marile puteri.

După 1990, ca urmare a slăbirii Uniunii Sovietice şi dezarmării acesteia în 1991, a fost marcată încheierea "războiului rece".

Prăbuşirea comunismului

Comunismul s-a dovedit un experiment istoric predestinat prăbuşirii. Modelul teoretic al lui Marx era utopic, atât prin schematism, cât, mai ales, prin iluzia că ar putea crea o societate mai dreaptă desfiinţând proprietatea privată, adică încălcând unul dintre drepturile fundamentale ale oamenilor. Eşecul sistemului socialist vine, însă, şi din contradicţia dintre modelul teoretic şi condiţiile concrete de punere în practică: în ţări aflate în faze incipiente ale capitalismului, cu un proletariat restrâns şi nematurizat, cu o economie subdezvoltată, predominant agrară. Schematismul modelului lui Marx a lăsat loc pentru numeroase improvizaţii, care, în contextele socio-economice amintite, au dus la încălcări grave ale drepturilor omului, la adevărate drame umane.

Majoritatea autorilor care s-au pronunţat asupra colapsului puterii comuniste au identificat drept cauze majore ale acestuia eşecul economic, competiţia cu Occidentul, Gorbaciov, rolul forţelor de opoziţie.

1. Eşecul economic

Economiile comuniste au cunoscut în primele lor etape ritmuri rapide de dezvotare, însă la sfărşitul anilor 80 intră într-un rapid proces de încetinire. Devenise evident că lumea comunistă nu numai că nu reuşeşte să ajungă din urmă economia Occidentulului, ci se îndreptă în direcţia inversă, excepţie făcând China. Problema ritmurilor globale de dezvoltare era dublată de capacitatea tot mai redusă a acestor economii de a satisface nevoile consumatorilor. Aceste aspecte erau manifestări ale limitelor de esenţă ale economiei comuniste; planificarea centralizată a omorât ritmul de dezvoltare, iar dezvoltarea cu prioritate a industriei grele - modelul stalinist al anilor 30 - s-a făcut în detrimentul industriilor de consum. Un factor important ce trebuie avut în vedere este incapacitatea economiilor comuniste de a se detaşa de de o industrie greoaie, costisitoare, puţin rentabilă, într-un context în care peste tot în lume ponderea industriilor scădea în favoarea serviciilor.

În anii 80 a apărut criza economică, cu deosebire în URSS şi Polonia, unde scăderea nivelului de trai a atins proporţii dramatice. Decăderea economică a Rusiei a fost resimţită în toate statele comuniste care erau legate de schimburile cu această ţară prin intermediul CAER, schimbul în natură. Aceste state au fost aduse în situaţia de a nu mai avea pieţe de desfacere pentu produsele lor în condiţiile în care economia sovietică devenea tot mai puţin solvabilă. Criza petolieră din 1973, scăderea cererii de produse din partea lumii capitaliste au transformat problemele economice în criză ecomică.

2. Competiţia cu Occidentul

Sovieticii au cooperat îndeaproape cu aliaţii occidetali în timpul celui de al dolea război mondial, însă odată cu înfrângerea Germaniei au renăscut vechile tensiuni dintre Occidentul capitalist şi URSS-ul comunist. Anticomunismul declarat al liderilor occidentali l-a determinat pe Stalin, care nu uitase experienţa intervenţiei occidentale din timpul războiului civil, să îşi fixeze două obiective fundamentale: să asigure securitatea ţării sale prin izolare de Occident (intervenţia germană în perioada interbelică i-a demonstrat că premisa era falsă) şi să ajungă din urmă şi să depăsească Occidentul.

"Războiul rece", cu deosebire criza cubaneză, a adăugat competiţiei dimensiunea militară sub forma unei furibunde curse a înarmărilor. Retragerea sovietică din Cuba a fost văzută ca o umilinţă nu doar pentru conducător, ci şi pentru întregul popor sovietic. Succesorii lui Hruşciov au hotărât ca URSS să nu mai fie niciodată pusă într-o asemenea situaţie umilitoare. După acest eveniment cheltuielile militare au crescut într-un asemenea ritm încât capacitatea militară rusă a devenit sensibil egală cu cea americană. La cursa de înarmare s-a adăugat competiţia spaţială, la fel de costisitoare. În acest climat de competiţie militară , liderii est europeni au urmat exemplul Rusiei, cursa înarmărilor înghiţind mare parte din resursele necesare dezvoltării în ţările comuniste.

3. Mihail Sergheievici Gorbaciov

Mihail Sergheievici Gorbaciov, ajuns Secretar General al Comitetului Central al PCUS în martie 1985, a iniţiat un program de ample reforme - perestroica în economie, glasnost în organizarea statală -, menit să amelioreze sistemul sovietic aflat în precriză, după cum chiar el definea situaţia. Lipsit de viziune şi de fermitate, a făcut ca procesele pe care le-a declanşat să aibă, în cel mai bun caz, efecte minore, dacă nu inverse. Din salvatorul sistemului sovietic s-a tranformat în groparul său. Prin ideile şi atitudinea a dat impuls ţărilor est-europene spre îndeplinirea ţelurilor lor, chiar dacă acest lucru însemna şi răsturnarea comunismului.

4. Rolul forţelor de opoziţie

Regimurile comuniste au fost contestate încă de la instalare: bolşevicii au fost obligaţi să facă faţă unui război de tre ani cu forţele fidele ţarului, iar în Europa de est regimurile comuniste au fost obligate să facă faţă , în unele locuri pănă în 1958, unei rezistenţe armate (lupte de partizani).

Opoziţia faţă de regimurile comuniste a îmbrăcat diferite forme, între care se detaşează prin ecou revoltele, care care au mers de la greve şi demonstraţii de stradă (RDG, Bulgaria, Cehoslovacia în 1953, URSS în 1962, Polonia în 1956 şi 1970, Iugoslavia în 1971 şi 1981, România în 1977 şi 1987) până la adevărate manifestaţii cu caracter revoluţionar (cum au fost cele din Ungaria în 1956 şi Cehoslovacia în 1968). Este de reţinut în legătură cu aceste mişcări sociale de protest rolul nefast pe care l-au jucat armatele sovietice de ocupaţie (excepţie - România), care în acţiunile de reprimare au uzat inclusiv de tancuri.

O altă formă de opoziţie a fost mişcarea de dizidenţă, formă de protest a intelectualilor de marcă. Prin scrieri şi acţiuni publice, aceştia au criticat dur practicile comuniste, contribuind la discreditarea sistemului şi la naşterea societăţii civile.

Concluzii

Dificultăţile întâmpinate de statele din estul Europei, foste comuniste, în procesul de tranziţie, au transformat problematica comunismului în temă predilectă aflată în dezbaterea publică. Pe baza experienţei acestor state, se poate concluziona că ieşirea din comunism este mult mai dificilă decât ieşirea din orice altă formă de dictatură. Efectele comunismului au fost atât de perverse şi profunde încât pentru regăsirea lumii normale vor mai plăti câteva generaţii. Comunismul a dus la autoînstrăinare (Marx acuza capitalismul pentru aceasta), i-a învăţat pe oameni să mintă, să supravieţuiască oricum.

1. Aspecte generale

Dictaturi de stat odioase, teroriste şi criminale, regimurile comuniste, cu puţine excepţii, au chinuit şi omorât cu perfidie, în spatele unui paravan de ideologie, zămislită chipurile, spre a oferi oamenilor planetei, o viaţă mai bună şi mai echitabilă social. A lipsit deci aproape întotdeauna înregistrarea oficială corectă a crimelor, în contrast cu regimul nazist. Criminalele regimuri comuniste "şi-au şters urmele" deliberat, ferindu-se cu profesionalism de verdictul necruţător al istoriei. Degradarea morala si spirituala in mare parte este un rezultat direct al comunismului. Atacul asupra bisericilor, a normelor morale, a fost dus cu inversunare.

Comunismul Ceausist a fost unul dintre cele mai ticaloase forme de comunism. Prieteni, frati, rude se tradau unii pe altii. Pe langa daunele morale, daunele materiale sunt incomensurabile. Emigrarea in masa, familii rupte, destabilizarea situatiei economice si politice internationale se datoreaza in mare parte comunismului. Prejudiciile aduse popoarelor sunt incomensurabile. Profesori, doctori, advocati, etc. au preferat moartea in locul lanturilor comuniste. Mare parte din forta intelectuala a multor popoare, precum si multi oameni fara o pregatire academica, au emigrat pentru a trai o viata in libertate.

Istoria consemnează noi mecanisme de ucidere în masă sau reluarea unora deja practicate (înfometări dirijate de tipul celei cunoscute în Ucraina sau în lagărele speciale ale naziştilor preluate şi folosite ulterior şi în mod intensiv de către sovietici), sau generate de incompetenţa economică a sistemului. Între acestea se numără de pildă:

înfometarea la scară naţională a populaţiei din Coreea de Nord; avorturile septice provocate în România în timpul regimului Ceauşescu soldate cu circa 10000 victime; Contaminări endemice cu SIDA, ce nu mai pot fi acoperite de presa de stânga în actuala Zimbabwe; Un număr de victime estimate recent la 60000, notate tot în timpul regimului dictatorial al lui Ceauşescu, generate printr-o asociere de factori socio-economici

(înfometare, lipsă de medicamente, frig şi asistenţă medicală deficitară); Catastrofa nucleară de la Cernobîl, datorită mistificării oficiale a numărului real al victimelor ce au decedat imediat sau în următorii 10 ani, permite numai

aprecieri cantitative marcate de relativitate.

2. Statistici referitoare la numarul victimelor produse de comunism

Poziţia Ţara Numărul victimelor

1 Rusia (fosta U.R.S.S.) între 118.015.000 şi 148.015.000

2 China între 110.000.000 şi 114.000.000

3 Ucraina 29.012.500

4 Alte naţionalităţi în Rusia 10.000.000

5 Vietnam 7.250.000

6 Belarus 4.500.000

7 Congo 4.000.000

8 Evrei 3.500.000

9 Germania 3.250.000

10 Cambodgia între 2.000.000 şi 3.000.000

11 Coreea de Nord 3.000.000

12 Polonia 2.700.000

13 România 2.451.400

14 Ţările Baltice între 500,000 şi 2,000,000

15 Cazaci 2.000.000

16 Tibet 2.000.000

17 Somalia între 100.000 şi 2.000.000

18 Cuba între 500,000 şi 2,000,000

19 Mozambic 1.500.000

20 Rwanda 1.500.000

21 Afghanistan 1.450.000

22 Angola 1.000.000

23 Iraq 1.000.000

24 Zimbabwe (Rhodezia) 1.000.000

25 Spania între 600.000 şi 1.000.000

26 Ethiopia 500.000

27 Croaţia între 200.000 şi 500.000

28 Bosnia Herzegovina între 250.000 şi 370.000

29 Ungaria între 225.800 şi 295.800

30 Guatemala 250.000

31 Laos 200.000

32 Albania 180.000

33 Malaysia, Birmania, Filipine 150.000

34 Slovacia între 6.000 şi 100.000

35 Bulgaria 100.000

36 Columbia 100.000

37 Greece 100.000

38 Nicaragua 100.000

39 El Salvador 80.000

40 Peru 70.000

41 Algeria 65.000

42 Sri Lanka 64.000

43 Yemen 50.000

44 Tadjikistan 50.000

45 Africa de Sud 40.000

46 Slovenia 32.000

47 Armenia 20.000

48 Nepal 15.000

49 Georgia 12.000

50 Azerbaidjan 10.000

51 Maroc 10.000

52 Turcia 10.000

TOTAL between 314.772.300 and 355.602.300

COMUNISMUL

Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe notiuni: un anume  sistem social, o ideologie care promoveaza acest sistem social, sau o miscare politica care doreste sǎ implementeze acest sistem.

Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitarista în care nu exista  proprietate privata si nici clase sociale. În comunism toate bunurile apartin societatii ca întreg, si toti membrii acesteia se bucura de acelasi statut social si economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societati comuniste este: "Fiecare dupa puteri, fiecaruia dupa nevoi".

Ca ideologie, termenul de comunism este un sinonim pentru Marxism si pentru diversele ideologii derivate (cel mai notabil exemplu este al Marxism-Leninismului. Printre altele, Marxismul propune conceptia progresului în istorie, potrivit cǎreia exista patru faze ale dezvoltarii economice: sclavia, feudalismul, capitalismul si comunismul, "conceptia materialistǎ", potrivit cǎreia din sistemul economic derivǎ toate celelalte sisteme (social, juridic,...) si "conceptia determinismului", potrivit cǎreia fiecare individ dintr-o clasǎ are un gen de comportament indus nu de gândirea acelui individ ci de clasa la care apartine (acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea lagǎrelor de re-educare, în care au murit milioane de oameni în decursul secolului XX, marea majoritate a acestora în Chi 737h77h na).

Ca si miscare politica, comunismul este o ramura a miscarii socialiste, de care se diferentiaza în principal prin dorinta comunistilor de a instaura un sistem comunist în locul unuia capitalist, de multe ori prin metode revolutionare.

Marxismul este o teorie sociala bazata pe lucrarile lui Karl Marx, un filozof, economist, jurnalist si revolutionar german din secolul al XIX-lea, care a colaborat în elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels. Marx s-a inspirat din filozofia luiGeorg Hegel, din economia politica a lui Adam Smith, din teoria economica Ricardianasi din socialismul francez din secolul al XIX-lea, pentru a dezvolta o cercetare critica a societatii care se dorea atât stiintifica cât si revolutionara. Aceasta critica a atins cea mai sistematica expresie (desi neterminata) în lucrarea lui de capatâi Das Kapital,Capitalul: O cercetare critica a economiei politice.

De la moartea lui Marx în 1883, diferite grupuri din toata lumea au apelat la marxism ca baza intelectuala pentru linia politica si tactica lor, care pot fi în mod spectaculos diferite si contradictorii. Una dintre primele mari sciziuni a aparut între aparatorii  social-democratiei - (care afirmau ca tranzitia la socialism putea aparea într-o societate democratica) - si  comunisti - (care afirmau ca tranzitia la socialism poate fi facuta numai prin revolutie). Social-democratia a aparut în interiorul Partidului Social Democrat German si a avut drept rezultat abandonarea radacinilor marxiste, în vreme ce comunismul a dus la formarea a numeroase partide comuniste.

Desi mai sunt înca multe miscari sociale si partide politice revolutionare marxiste în toata lumea, de la prabusirea Uniunii Sovietice si a statelor ei satelite, mai sunt relativ putine tari care au guverne care se descriu drept marxiste. Desi într-un numar de tari occidentale sunt la putere partide social-democrate, ele s-au distantat cu multa vreme în urma de legaturile lor cu Marx si cu ideile lui. În prezent numai Laos, Vietnam, Cuba si Republica Populara Chineza au guverne care se descriu ca fiind marxiste. Coreea de Nord este descrisa în mod inexact drept marxista, atâta vreme cât atât Kim Il Sung si Kim Jong Il au respins ideile marxiste conventionale în favoarea variantei "comunismului coreean" , ciuce. De asemena, despre Libia se afirma uneori ca ar fi comunista, dar Muammar al-Qaddafi a cautat sa conduca tara catre socialismul islamic.

Unii dintre membrii scolilor de neamestec guvernamental si "individualism" cred ca principiile statelor moderne burgheze sau a marilor guverne pot fi întelese ca marxiste. Manifestul Comunist al lui Marx si Engels include un numar de pasi pe care societatea trebuie sa îi faca pentru ca muncitorii sa se elibereze de societatea capitalista. Unele dintre aceste masuri apar ca fiind introduse în forma Keynesianismului, a statului bunastarii, a noului liberalism si a altor schimbari ale sistemului din unele tari capitaliste. Exista persoane care cred ca unii dintre reformatorii din statele capitaliste sunt, (sau au fost), "marxisti nedeclarati", de vreme ce ei sprijina politici care sunt similare cu pasii pe care credeau Marx si Engels ca trebuie sa-i parcurga o societate capitalista dezvoltata. Alti indivizi vad, în conformitate cu teoria marxista a materialismului istoric, reformele capitaliste ca vestitori ai viitorului comunist.

Pentru marxisti, aceste reforme reprezinta raspunsul la presiunea exercitata de partidele si sindicatele clasei muncitoare, ele însele raspunzând la abuzurile simtite din partea sistemului capitalist. Mai mult, aceste reforme reflecta eforturile de "salvare" sau de "îmbunatatire" a capitalismului (fara a îl aboli) pentru a face fata prabusirii pietei datorita ineficientei sistemului.

Radacinile socialist-utopice ale marxismului - prin socialism utopic definim ansamblul conceptiilor socialiste care se refera la instaurarea orînduirii socialiste ca o cerinta a ratiunii, ca o concretizare a unui ideal moral; ansamblul conceptiilor socialiste si comuniste care preced constituirea teoriei socialiste ca stiinta.

Primele teorii comunist-utopice închegate apar în perioada formarii capitalismului, ca o expresie a aspiratiilor maselor taranesti si ale saracimii oraselor catre o societate echitabila, dreapta si lipsita de exploatare. Principalii socialisti si comunisti utopici au fost, în perioada Renasterii, Th. Morus (termenul socialism utopic provine de la titlul cartii  Utopia, în care Th. Morus descria viitoarea societate ideala) si Campanella, în sec. 17-18, Meslier, Mably, Morelly, Babeuf în Franta, Winstanley în Anglia.

Dupa revolutiile burgheze, în perioada postrevolutionara, a evidentierii contradictiilor capitalismului, s-au afirmat cei trei mari socialisti utopisti: Saint-Simon, Charles Fourier si Robert Owen, precum si Dézamy, Cabet etc. Socialistii si comunistii utopisti au facut o critica patrunzatoare societatii bazate pe exploatare si au prevazut unele dintre trasaturile viitoarei societati socialiste si comuniste: desfiintarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, organizarea planificata a productiei, desfiintarea opozitiei dintre oras si sat, a opozitiei dintre munca fizica si cea intelectuala, obligatia tuturor membrilor societatii de a munci si repartitia produsului social dupa munca, respectiv dupa nevoi, emanciparea femeii, raspunderea societatii pentru libera dezvoltare a individului, disparitia  claselor etc. Ei au conceput socialismul în mod idealist, nu ca un rezultat necesar al dezvoltarii istorice, impus de cerintele vietii materiale a societatii ci, dupa cum a spus Engels, ca o întruchipare a "adevarului absolut, a ratiunii si a dreptatii eterne"; ei au elaborat proiecte fictive despre societatea viitoare si au crezut ca socialismul se va putea instaura prin simpla propagare a ideilor socialiste, prin reformele generoase ale claselor posedante sau ale conducatorilor de stat, respectiv prin forta exemplului unor colonii comuniste pe care au încercat sa le întemeieze.

Întemeietorii socialismului stiintific au prelucrat în mod critic si au preluat elementele valoroase ale socialismului utopic, care a devenit astfel unul dintre izvoarele conceptiei Iui Marx.

În tarile române, ideile socialismului utopic au fost raspîndite în prima jumatate a sec. 19 de catre  Teodor Diamant, organizatorul falansterului de la Scaieni (1835-1836). Ideile socialismului utopic au influentat si pe unii revolutionari pasoptisti, ca Ion Heliade-Radulescu, Cezar Bolliac etc.

Radacinile hegeliene ale marxismului. Hegel a propus o forma a idealismului în care dezvoltarea ideilor în contrariile lor este tema conducatoare a istoriei umane. Acest proces dialectic presupune uneori acumulari treptate dar alte ori cere salturi discontinui, schimbari violente ale status quo-ului existent. Figuri istorice precum Napoleon Bonaparte sunt, conform interpretarilor hegeliene, mai degraba simptome si unelte ale proceselor dialectice impersonale de baza decât modelatoare ale acestora.

Marx si membrii grupului Tinerii Hegelieni din care facea si el parte, au pastrat cea mai mare parte a modului de gândire al lui Hegel. Dar Marx "l-a adus pe Hegel cu picioarele pe pamânt", conform propriei viziuni, schimbând idealismul dialectic în materialism dialectic. Marx a urmat curentul altui Tânar Hegelian, Ludwig Feuerbach. Ce îi deosebeste pe cei doi este parerea lui Marx ca umanismul lui Feuerbach este excesiv de abstract si de aceea nu mai putin idealist decât sistemul pe care îl dorea sa-l înlocuiasca, cu alte cuvinte, notiunea concreta de Dumnezeu gasita în crestinismul institutionalizat care legitimiza puterea represiva a statului prusac. În loc de aceasta, Marx dorea sa dea prioritate ontologica la ceea ce el numea "procesul vietii adevarate" a fiintelor umane adevarate, dupa cum el si  Friedrich Engels au spus în 1846 în lucrarea "Ideologia germana".

Materialismul dialectic, conceptie filozofica întemeiata de Karl Marx si Friedrich Engels, de definste drept teoria despre raportul dintre materie si constiinta, despre legile cele mai generale ale schimbarii si dezvoltarii naturii,  societatii si gândirii, care este în acelasi timp baza filozofica a marxismului.

Materialismul dialectic reprezinta unitatea dintre metoda dialectica marxista si materialismul filozofic marxist.

Materialismul dialectic este o conceptie stiintifica de ansamblu asupra lumii si, totodata, o metoda revolutionara de cunoastere si de transformare a realitatii. Aparitia materialismului dialectic reprezinta o profunda revolutie savârsita în filozofie.

Tezele fundamentale ale materialismului dialectic au fost elaborate începând de la mijlocul deceniului al cincilea al sec. XIX. Aparitia materialismului dialectic a fost un fenomen determinat de cauze social-economice si de întreaga dezvoltare anterioara a stiintei si filozofiei, Marx si Engels aratând limitarea de clasa a conceptiei burgheze despre lume.

În timp ce scolile filozofice care au precedat marxismul îsi puneau ca obiectiv explicarea lumii, materialismul dialectic îsi pune ca obiectiv transformarea revolutionara a realitatii. Printre premisele naturalist-stiintifice ale constituirii conceptiei materialist-dialectice despre lume se numara: elaborarea teoriei celulare, formularea legii conservarii si transformarii energiei si descoperirea principiilor evolutiei (expresia cea mai închegata a evolutionismului fiind darvinismul).

Izvorul teoretic al materialismului dialectic este filozofia clasica germana. Precursorii ei directi sunt, în primul rând, G.W.F. Hegel (care, în contextul idealismului sau, a elaborat totusi, în principiu, multilateral dialectic) si L. Feuerbach (care, în contextul metafizicii sale, a dezvoltat conceptia materialista asupra lumii). Materialismul dialectic este prima forma pe deplin consecventa a materialismului, înglobând într-o explicatie unitara domeniile naturii, societatii si gândirii.

Elaborând teoria stiintifica materialista pe baza principiilor fundamentale ale dialecticii, materialismul dialectic considera ca dezvoltarea are ca izvor contradictiile interne ale obiectelor si proceselor, ca schimbarile calitative (salturile) se realizeaza pe temeiul unor acumulari cantitative anterioare, prin negarea starilor calitative vechi de catre altele noi. Materialismul dialectic a înnoit si a îmbogatit gnoseologia (teoria cunoasterii) prin tezele sale privind cognoscibilitatea lumii, caracterul activ al procesului de cunoastere, caracterul obiectiv si concret al adevarului, dialectica relativului si absolutului în procesul cunoasterii si, mai ales, prin dezvaluirea rolului practicii în cunoastere. Materialismul dialectic arata ca principiile dialecticii decurg direct din studiul legilor lumii obiective, ca dialectica obiectiva (a lucrurilor) determina dialectica subiectiva (a ideilor) care are însa si legile sale specifice, autonomia sa relativa. Desi concorda prin continutul lor obiectiv cu legile naturii si cu cele sociale, legile gândirii constituie doar o reflectare a celor dintâi în constiinta oamenilor, aceasta reflectare neavând un caracter mecanic, nemijlocit, automat, ci unul mediat, constructiv, creator.

Materialismul dialectic realizeaza, de semenea, unitatea dialecticii, teoriei cunoasterii (gnoseologiei) si logicii. În virtutea acestui fapt, atît teoria cunoasterii, cît si logica adopta viziunea dialectica asupra lumii, abordeaza fenomenele sub raportul dezvoltarii lor istorice, interpreteaza corect corelatia dintre istoric si logic, în sensul ca logicul reflecta în mod sintetic istoricul, de care este, în ultima instanta, determinat.

Aparitia materialismului, împreuna cu crearea materialismului istoric si a economiei politice marxiste, a facut posibila transformareasocialismului din utopie în stiinta. Materialismul dialectic este o conceptie vie, care se îmbogateste continuu pe baza generalizarii continue a practicii si a datelor stiintei.

Materialismul istoric este parte integranta a filozofiei întemeiate de Karl Marx si Friedrich Engels, reprezentând conceptia filozofica materialist-dialectica despre societate, despre structura sistemului social, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii sociale; materialismul dialectic extins la studiul vietii sociale.

Spre deosebire de stiintele sociale particulare, care studiaza domenii limitate ale vietii sociale, materialismul istoric trateaza societateaîn unitatea si interactiunea laturilor ei, procesul istoric în ansamblul sau. De aceea materialismul istoric constituie un îndreptar teoretic si metodologic pentru toate stiintele sociale particulare si, în acelasi timp, generalizeaza datele furnizate de acestea.

Creat în deceniul al cincilea al sec. XIX, materialismul istoric a constituit o schimbare revolutionara în conceptiile despre societate. Pâna la Marx si Engels aceste conceptii erau dominate de idealismul istoric, chiar daca unii gǎnditori premarxisli (Aristotel, Helvétius, J.-J. Rousseau, istoricii francezi din perioada Restauratiei s.a.) s-au apropiat de o interpretare materialista a unor procese si fenomene sociale. Însusindu-si critic intuitiile si previziunile socialistilor utopici, ca si unele descoperiri ale economiei clasice engleze, situându-se pe pozitiileproletariatului modern, clasa revolutionara, Marx si Engels au extins consecvent, pentru prima oara în istoria gândirii, materialismul la interpretarea vietii sociale. Crearea materialismului istoric a permis întelegerea istoriei societatii ca un proces care se desfasoara legic, a permis transformarea studierii societatii într-o stiinta.

Problema fundamentala a filozofiei, raportul dintre existenta si constiinta, capata în cadrul materialismului istoric forma particulara a raportului dintre existenta sociala si constiinta sociala. "Nu constiinta oamenilor le determina existenta, ci, dimpotriva, existenta lor sociala le determina constiinta" (K. Marx) este teza fundamentala a materialismului istoric.

Potrivit materialismul istoric, latura determinanta a vietii sociale este procesul productiei bunurilor materiale. Productiei materiale îi sunt proprii doua feluri de relatii: raporturile oamenilor cu natura, care se exprima în fortele de productie, si relatiile dintre oamenii însisi,relatiile de productie. În reteaua complexa a relatiilor sociale, materialismul istoric distinge relatiile de productie ca relatii materiale, obiective, ca relatii fundamentale care determina într-un fel sau în altul, de cele mai multe ori, mijlocit, relatiile spirituale, ideologice. Fortele de productie si relatiile de productie alcatuiesc modul de productie si determina procesele vietii sociale, politice si spirituale.

Sistemul relatiilor de productie constituie structura economica, baza unei societati determinate, pe care se înalta o suprastructuracorespunzatoare juridica si politica si careia îi corespund anumite forme ale constiintei sociale. În timp ce gânditorii premarxisti se limitau în explicarea vietii sociale la mobilurile ideale ale activitatii oamenilor (scopuri, nazuinte, idei), Marx si Engels au aratat ca în spatele mobilurilor ideale ale actiunii istorice a maselor, a claselor sociale, stau interesele lor materiale, determinate, la rândul lor, de situatia acestor clase în sistemul dat de relatii de productie. Aceasta a permis prezentarea evolutiei societatii ca un proces "istoric-natural" (Marx), adica guvernat, ca si natura, de legi fara cunoasterea carora nu poate fi vorba de vreo stiinta sociala. Totodata, desprinderea relatiilor de productie ca relatii sociale fundamentale care le determina pe toate celelalte, a permis întemeietorilor materialismul istoric sa elaboreze categoria de formatiune sociala.

Procesul istoric este succesiunea formatiunilor sociale, înlocuirea unei formatiuni inferioare cu alta superioara, determinata dedialectica interna a modului de productie si a întregii formatiuni socio-economice. În societatile întemeiate pe proprietatea privata asupramijloacelor de productie contradictiile inerente modului de productie se manifesta în lupta politica dintre clasele sociale, a carei dezvoltare duce la revolutia social-politica, forma de trecere de la o formatiune social-economica la alta.

Materialismul istoric subliniaza, de asemenea, independenta relativa a ideilor, a institutiilor si organizatiilor în dezvoltarea sociala, si mai ales actiunea lor inversa asupra vietii materiale a societatii. Întrucât baza dezvoltarii sociale este modul de productie, rolul hotarâtor în istorie îl au producatorii directi ai bunurilor materiale - masele populare.

Aratând caracterul obiectiv al structurii societatii si al dinamicii acesteia, materialismul istoric constituie, împreuna cu materialismul dialectic, fundamentul teoretic al socialismului stiintific

Leninismul este o teorie politica si economica având la baza marxismul. Este o ramura a marxismului, iar din deceniul al doilea al secolului XX a fost ramura dominanta a sa. Leninismul a fost dezvoltat în principal de liderul  bolsevic Vladimir Ilici Lenin[1], care de altfel l-a si pus în practica dupa Revolutia rusa. Teoriile lui Lenin au fost o sursa de controverse înca de la început, având critici atât dinspre stânga (de exemplu: social-democratii, anarhistii si chiar alti marxisti), dinspre centru (de exemplu: liberalii) si dinspre dreapta (de exemplu: conservatorii,fascistii, etc).

Lenin afirma ca proletariatul nu poate atinge constiinta revolutionara decât prin eforturile unui partid comunist care îsi asuma rolul de "avangarda revolutionara". Lenin mai credea ca un asemenea partid nu-si putea atinge scopurile decât prin intermediul unei organizari disciplinate cunoscuta drept centralism democratic. În plus, leninismul afirma ca imperialismul este ultima forma a capitalismului, iar capitalismul nu poate fi rasturnat de la putere decât prin mijloace revolutionare (orice încercare de a "reforma" capitalismul din interior fiind sortita esecului. Lenin credea ca distrugerea statului capitalist se va face prin revolutia proletara si prin înlocuirea democratiei burgheze cudictatura proletariatului (un sistem al democratiei muncitoresti, în care ei ar fi detinut puterea politica prin intermediul unor consilii numitesoviete).

Teoria lui Lenin referitoare la imperialism dorea sa îmbunatateasca si sa corecteze opera lui Marx, explicând un fenomen pe care acesta din urma nu-l prevazuse: transformarea capitalismului într-un sistem global, (iar nu unul national, asa cum îl descrisese Marx). În centrul teoriei sale despre imperialism se afla ideea conform careia natiunile capitaliste avansate din punct de vedere industrial evita revolutia prin exportarea fortata în pietele coloniiilor înrobite si prin exploatarea resurselor lor naturale. Aceasta ar fi permis natiunilor capitaliste dezvoltate din punct de vedere industrial sa-si mentina muncitorii multumiti, în parte prin cearea unei aristocratii muncitoresti. Ca un rezultat, capitalismul era capabil sa fie condus prin expresia politica a aristocratiei muncitoresti - partidele social-democratice, catre punctul în care revolutia nu mai era posibila în cele mai avansate natiuni (asa cum prevestise Marx), ci mai degraba în cel mai slab stat imperialist, acela fiind Rusia.

Oricum, daca revolutuia se putea produce numai într-o tara slab dezvoltata, aceasta ridica o mare problema: o asemenea tara subdezvoltata nu era capabila sa dezvolte un sistem socialist, (în teoria marxista, socialismul este stadiul de dezvoltare care ar fi urmat dupa capitalism si ar fi fost precursorul comunismului), deoarece capitalismul nu ar fi fost dezvoltat complet într-o asemea tara si deoarece puterile externe ar fi încercat sa zdrobeasca revolutia cu orice pret. Pentru rezolvarea acestei probleme, Lenin propunea doua solutii posibile:

1.     Revolutia din tara subdezvoltata ar aprinde scânteia revolutiei într-o tara capitalista dezvoltata (Lenin spera, de exemplu, ca revolutia rusa va aprinde flacarile revolutiei în Germania). Ţara dezvoltata ar fi instaurat socialismul si ar fi ajutat tara subdezvoltata sa faca la fel.

2.     Revolutia ar izbucni în mai multe tari subdezvoltate în acelasi timp sau într-o succesiune rapida; aceste tari urmau sa se uneasca într-un stat federal capabil sa lupte cu marile puteri capitaliste si mai apoi sa instaureze socialismul. Aceasta o fost ideea originala din spatele formarii Uniunii Sovietice.

Oricare ar fi fost calea urmata, socialismul nu ar fi putut supravietui numai într-o tara saraca. De aceea leninismul chema la revolutia mondiala într-o forma sau alta. Leninistii din ziua de azi vad deseori globalizarea ca pe o forma moderna de imperialism.

Catre sfârsitul deceniului al treilea al secolului al XX, Uniunea Sovietica a început sa se îndeparteze de linia politica a lui Lenin si sa se apropie de ceea ce este denumit în mod curent "stalinism", cei mai multi dintre tovarasii lui Lenin ("vechii bolsevici") pierind în Marea Epurare. În China, leninismul a fost baza de organizare atât a Kuomintangului cât si a Partidului Comunist Chinez. Mai târziu, comunistii chinezi au dezvoltat teoria maoista. Astazi, termenul "Leninism" (sau, mai des, "Marxism-Leninism") este folosit în autocaracterizarea a trei ideologii separte, care îsi au radacinile în leninism, dar care altfel sunt foarte diferite una de cealalta:  Stalinismul, Maoismul, si Trotkism. Daca maoismul poate fi apreciat ca o subcategorie a stalinismului din multe puncte de vedere, trotkismul si stalinismul sunt adversari de neîmpacat. (Trotkistii s-au opus a ceea ce ei considerau drept politici nedemocratice ale Uniunii Sovietice sub conducerea lui Stalin, ca si a altor tari care urmasera exemplul acestuia, în vreme ce stalinistii se opuneau a ceea ce ei considerau drept o tradare a marxismului de catre trotkisti ).

Stalinismul este o ramura a teoriei politice si un sistem politic si economic introdus de Iosif Vissarionovici Stalin în Uniunea Sovietica.Lev Trotki a descris acest sistem ca fiind totalitar si aceasta caracterizare a ajuns sa fie folosita în mod curent de criticii stalinismului.

Termenul "Stalinism" este uneori folosit pentru denumirea unei ramuri a teoriei comuniste, dominanta în Uniunea Sovietica si în tarile din sfera de influenta a URSS-ului, pe timpul vietii si dupa moartea lui Stalin. Termenul folosit în Uniunea Sovietica si de cei mai multi care i-au sustinut mostenirea este de fapt "marxism-leninism", denotând faptul ca Stalin însusi nu era un teoretician, ci mai degraba un lector care a scris câteva carti într-un libaj lesne de înteles si în contrast cu Marx si Lenin, a adus putine contributii teoretice noi. Mai degraba, stalinismul este o interpretare a ideilor celor de mai înainte, un anumit sistem politic aclamând ca aplica acele idei în moduri potrivite cu nevoile de schimbare ale societatii, asa cum a fost tranzitia de la "socialismul în pas de melc" de la începutul anilor treizeci la industrializarea fortata aplanurilor cincinale. Uneori, termenul compus marxism-leninism-stalinism, (sau învataturile lui Marx, Engels, Lenin si Stalin), era folosit pentru a demonstra pretinsa mostenire si succesiune. În acelasi timp, multe persoane credincioase marxismului sau leninismului, vedeau stalinismul ca o pervertire a ideilor marilor gânditori de stânga. Trotkistii, în particular, sunt antistalinisti virulenti, considerând stalinismul o politica contrarevolutionara care foloseste marxismul ca scuza.

Stalinistii credeau ca Stalin era cea mai înalta autoritate în materie de leninism (dupa moartea fondatorului statului sovietic din 1924), deseori subliniind ca Lev Trotki nu a intrat în partidul bolsevic pâna în 1917 si argumentând ca el nu credea în necesitatea existentei partidului comunist de avangarda. Din 1917 pâna în 1924, Lenin, Trotsky, si Stalin apareau deseori uniti dar, de fapt, diferentele ideologice nu disparusera niciodata.

În disputa lui cu Trotki, Stalin a micsorat importanta rolului muncitorilor în tarile capitaliste avansate, (de exemplu, el a postulat ca în Statele Unite clasa muncitoare s-a îmburghezit devenind aristocrati ai muncii). De asemenea, Stalin s-a contrazis cu Trotki în problema rolului taranilor, precum în China, unde Trotki dorea o insurectie urbana iar nu un razboi de guerila cu baza în zonele rurale

Cele mai importante contributii ale lui Stalin la teoria comunista au fost:

        Socialism într-o singura tara ;

        Teoria "ascutirii luptei de clasa odata cu dezvoltarea socialismului", un fundament teoretic care justifica represiunea politicǎ a oponentilor.

Transformând si folosindu-se de mostenirea lui Lenin, Stalin a extins sistemul administrativ centralizat din Uniunea Sovietica pe durata anilor douazeci si treizeci. O serie de doua planuri cincinale au dezvoltat masiv economia sovietica. Au aparut cresteri în multe sectoare, în mod special în productia de carbune si de otel. Societatea sovietica a fost adusa de la o situatie de înapoiere de zeci de ani fata de occident, la una de egalitate si asta în numai treizeci de ani, (cel putin conform anumitor aprecieri statistice). Unii istorici economici apreciaza azi ca a fost cea mai rapida crestere economica atinsa vreodatǎ.

Datorita prestigiului si influentei revolutiei ruse învingatoare, multe tari, de-a lungul secolului al XX-lea, au cautat o alternativa la sistemul economiei de piata si au urmat modelul politico-economic dezvoltat în URSS. Acestea au inclus atât regimuri revolutionare  cât si post-coloniale din lumea în curs de dezvoltare. Dupa moartea lui Stalin în 1953, succesorul sau, Nikita Hrusciov, a repudiat politicile lui, a condamnat cultul personalitatii lui Stalin în discursul secret la Congresul al XX-lea al partidului în 1956, si a initiat destalinizarea si liberalizarea (în cadrul acelorasi limite politice). Drept consecinta, cea mai mare parte a partidelor comuniste din lume, care mai înainte aderasera la stalinism, l-au abandonat si, în masura mai mare sau mai mica, au adoptat pozitia reformatoare moderata a lui Hrusciov. O exceptie notabila a fost Republica Populara Chineza care, sub conducerea lui Mao Zedong, a intrat în conflict cu "revizionismul" noii conduceri sovietice, ceea ce a dus la ruptura chino-sovietica din 1960. Mai târziu, China a urmat în mod independent ideologia maoista. Albania a luat partea partidului comunist chinez în ruptura chino-sovietica si a ramas atasata de stalinism pentru deceniile care au urmat, sub conducerea lui Enver Hoxha.

Unii istorici au trasat paralele între stalinism si politica tarului Petru cel Mare. Ambii conducatori doreau cu disperare ca Rusia sa ajunga din urma tarile vest-europene. Ambii au reusit sa cucereasca noi teritorii, transformând Rusia într-o putere conducatoare a Europei, chiar daca pentru putin timp. Altii îl compara pe Stalin cu Ivan cel Groaznic, cu politica de opresiune (oprichnina) si de reducere a libertatii oamenilor de rând.

Ideologia  nazista  si  teoria  evolutiei

Nazismul s-a nascut in urma haosului politic pe care Germania l-a trait dupa primul razboi mondial. Conducatorul Partidului Nazist era

Adolph Hitler, care avea o fire deosebit de ambitioasa si agresiva. Hitler avea o pozitie extrem de rasista credea cu tarie in superioritatea

rasei  germane sau ariene fata de celelalte rase.

Teoria evolutiei a lui Darwin i-a oferit “baza stiintifica” pentru propriile sale teorii rasiste. Hitler de asemenea a obtinut suport ideologic din

lucrarile istoricului german rasist H. von Treitschke. Treitschke a fost puternic influentat de teoria lui Darwin si si-a bazat propriile viziuni

rasiste pe darwinism. El afirma :”Natiunile nu pot evolua decit printr-o lupta acerba, similara conceptului de “lupta pentru supravietuire.”

Hitler s-a inspirat si el din conceptul lui Darwin de “lupta pentru existenta”. Numele faimoasei sale carti “Mein Kampf” (“Lupta mea”) era o

expresie clara a conceptiilor sale darwiniste. Intr-adevar, Hitler, asemeni lui Darwin, socotea rasele non-europene nimic mai mult decit

maimute evoluate si a adaugat : “Luati germanii nordici si nu va ramine nimic mai mult decit un dans al maimutelor.”

Baza pentru viziunea evolutionista a nazistilor era conceptul de eugenie. Eugenia insemna imbunatatirea rasei umane prin indepartarea

indivizilor bolnavi sau handicapati si crescind numarul indivizilor sanatosi. Conform teoriei eugeniei, rasa umana putea fi imbunatatita, in

acelasi fel in care puteau fi ameliorate diferite specii animale, prin imperecherea specimenelor sanatoase.

Cum era de asteptat, eugenistii erau adeptii darwinismului. La conducerea miscarii eugeniste engleze a  venit varul lui Darwin – Francis

Galton si fiul sau Leonard Darwin. Era evident ca teoria eugeniei era o consecinta fireasca a darwinismului. Acest fapt reiesea clar din

brosurile de popularizare a acestui straniu tip de stiinta. Citind o astfel de brosura aflam ca: “Eugenia este dirijarea constienta a evolutiei

umane.”

Primul care a sustinut si promovat eugenia in Germania a fost Ernst Haeckel, cunoscutul biolog evolutionist. El a avansat teoria recapitularii,

care sustinea faptul ca embrioni ale unor specii diferite semanau intre ei (ontogenia repeta filogenia). Mai tirziu s-a descoperit ca Haeckel a

facutt desene false pe care le-a folosit in promovarea afirmatiilor sale. Haeckel a falsificat desenele, in asa fel incit sa prezinte embrioni de

peste, gaina si om ca fiind foarte asemanatori. Unele parti ale embrionilor le-a ignorat, iar altele le-a prezentat distorsionat.

Haeckel insusi a marturisit mai tirziu ca desenele sale nu reprezentau realitatea. Oricum, evolutionistii au inchis ochi la aceste falsuri doar

pentru a sustine in continuare teoria. In timp ce se ocupa cu falsurile stiintifice, Haeckel de asemenea a sustinut propaganda eugenica. El

sugera ideea ca prunci nou-nascuti cu deficiente ar trebui suprimati cit mai curind, spre a grabi procesul evolutiei in societate. El a mers si

mai departe, propunind ca oamenii handicapati, retardati mintal si cei cu boli ereditare sa fie ucisi imediat. Altfel, spunea el, acestia ar

reprezenta o povara pentru societate si ar incetini procesul evolutiei.

Haeckel a murit in 1919, insa nazisti i-au preluat ideile sale pline de cruzime. In putina vreme dupa ce Hitler a preluat puterea, el a lansat o

politica eugenica oficiala. Retardatii mintal, cei cu handicapuri si cei cu boli ereditare au fost adunati in centre speciale de sterilizare. 

Aceste persoane erau socotite ca fiind paraziti, care amenintau |puritatea rasei germane, impiedicind progresul evoluiei. Intr-adevar, in

scurta vreme, aceste persoane izolate au inceput sa fie ucise la ordinul secret al lui Hitler.

In eforturile sale de a grabi asa-zisa evolutie a rasei germane Hitler a omorit multi oameni; in acelasi timp, el a urmat o alta cerinta a

eugeniei: tineri si tinere, cu par blond si ochi albastrii, considerati specimene tipice ale rasei germane, erau incurajati sa se impreune intre

ei. In 1935 au fost infiintate ferme speciale de reproducere. Ofiteri SS vizitau adesea aceste ferme, unde femei tinere, care intruneau

criteriile ariene, erau gazduite. Pruncii nelegitimi nascuti in acele ferme trebuiau sa devina viitorii soldati ai Reich-ului german.

Spre a spori asa-zisa superioritate a rasei ariene nazistii apelau la conceptiile darwiniste. Darwin a sugerat ideea conform careia capacitatea

craniana s-ar mari odata cu avansarea pe scara evolutiva. Nazistii au imbratisat cu seriozitate aceasta idee si au inceput sa intreprinda

masuratori ale capacitatii craniene spre a demonstra prin acestea superioritatea rasei germane. In toate colturile Germaniei se faceau

comparatii spre a arata ca craniile nemtesti le depaseau in capacitate pe cele ale altor rase. Caractere precum dintii, ochii, parul erau

evaluate conform criteriilor evolutioniste. Indivizii a caror masuratori erau gasite ca fiind contrarii specificarilor oficiale privind caracterele

rasei germane urmau sa fie anihilati conform politicii naziste de eugenie.

Toate aceste concepte dubioase erau aplicate in numele darwinismului. Istoricul american Michael Grodin si autorul   cartii “Doctorii nazisti

si codul Nuremberg” afirma: “Exista o perfecta ingemanare intre ideologia nazista, darwinismul social si puritate rasiala, care se dezvoltase

la inceputul secolului si pe baza careia medicii au construit notiuni precum deviati social, deviati comportamental, care ar fi avut o explicatie

genetica; astfel ar fi existat “gene bune” si “gene rele” si astfel era acest darwinism social, care bintuia intreaga lume in acea vreme, pentru

ca medicii nazisti aratau catre SUA-de unde au invatat o sumedenie de lucruri privind puritatea rasiala“.

Cercetatorul George Stein explica aceste lucruri in “American Scientist Magazine”: “National-socialismul, intre altele, era cu siguranta

prima tentativa perfect constienta de a organiza o comunitate politica pe baza unei biopolitici clare, perfect acordate faptelor stiintifice ale

revolutiei darwiniene.” G. Stein Am. Scientist, ian/feb 1988, p.52

Faimosul evolutionist Sir A. Keith  afirma despre Hitler: “Fuhererul german este un evolutionist. El a cautat in mod constient sa modeleze

practica politicii germane conform teoriei evolutiei.”

Un alt motiv important pentru optiunea evolutionista a lui Hitler era faptul ca el vazuse in teoria aceasta o arma perfecta impotriva religiei.

Hitler avea o ura profunda pentru orice credinta monoteista. Virtuti religioase precum dragoste, mila si smerenie reprezentau piedici

serioase pentru atingerea modelului arian militarist si nemilos. Din aceasta pricina, indata ce au preluat puterea, in 1933, nazistii au tintit

catre o reintoarcere la vechile religii pagine pentru societatea germana. Cum s-a mai mentionat, teoria evolutiei insasi era o mostenire de la

culturile pagine. Deci aici vedem incurcatele legaturi intre paginism, darwinism si nazism. La baza tuturor crimelor savirsite de nazisti  era

asezata cultura aceasta pagina.

Nazistii au reinviat cultura pagina salbatica, primind un suport considerabil din partea teoriei ateiste a lui Darwin spre a o legitima.

Realitatea este ca cruzimea, crima si depravarea sunt interzise si infierate de catre religie; Dumnezeu cheama oamenii la 

dreptate,compasiune si smerenie.

Dictatorul italian, Bennito Mussolini, unul din  aliatii importanti ai lui Hitler, s-a lasat de asemenea inspirat de teoria evolutiei. In tineretea

sa el a scris articole in care il prezenta pe Darwin drept cel mai mare om de stiinta.

Dupa ce a ajuns la putere, Italia  sa fascista a ocupat Etiopia. El a justificat ocuparea Etiopiei cu ajutorul  viziunilor rasiste ale lui Darwin si

al conceptului de lupta pentru supravietuire. Dupa Mussolini, etiopienii erau inferiori pentru ca apartineau rasei negre iar guvernarea lor de

catre o rasa superioara, precum cea a italienilor, trebuia  sa reprezinte o consecinta fireasca a ,”evolutiei”. Mussolini era de asemenea

convins de  faptul ca natiunile ar evolua prin razboi. Pentru Mossolini, sila britanicilor in a se angaja  in razboi nu facea decit sa demonstreze

decadenta evolutiva a Imperiului Britanic.

Intr-un sfirsit imperiul nazist a pierdut al II-lea razboi mondial, intrand in istorie cu milioanele de ucideri de oameni nevinovati. De cealalta

parte, Mussolini a fost executat de propriul popor. Si totusi ideea darwinista, care a oferit  suportul pentru ideologia nazista a persistat.

Ideea ca umanitatea ar progresa  prin lupta si violenta a fost de fapt sursa pentru o alta ideologie, care la suprafata parea sa fie total diferita

de nazism.

Adevaratele temelii ale comunismului

Filozofia materialista, care a luat nastere in Grecia  antica, a inregistrat o victorie in secolul XIX. Succesul acestei filosofii antice era datorat

celor doi filosofi germani K. Marx si F. Engels. Marx si Engels incercau sa explice filosofia materialista, care supravietuise vremii, in termenii

unei noi metode numita dialectica. Pe scurt, dialectica era  presupunerea ca toate progresele din Univers erau o consecinta a competitiei  ,,c

onflictelor de interese” intre forte opuse.

M. si E. foloseau dialectica pentru  a explica intreaga istorie a lumii. Analiza simplista a marxistilor sugera faptul ca intreaga istorie umana

ar fi bazata pe conflict, iar conflictul la vremea respectiva  era intre proletariat si burghezie. El a prezis ca muncitorii individuali vor realiza

ca singura lor sansa era sa se uneasca si sa declanseze o revolutie.

Amindoi aveau o ura profunda impotriva religiei. Ca atei declarati, ei au sustinut ca eradicarea religiei era necesara pentru asigurarea

succesului comunismului.

In vremea in care M. si E. formulau aceste idei, a avut loc un eveniment important, care a contribuit mult la sustinerea teoriei lor. Darwin a  

aparut pe scena cu cartea sa ,,Originea speciilor”. Darwin propunea faptul ca in lumea biologiei fiintele vii evoluau si supravietuiau ca

rezultat al unei lupte pentru existenta. Ce  era aceasta, daca nu dialectica? Mai mult – aceasta era o dialectica, ce parea sa nege religiei

orice rol, inclusiv existenta creatiei sau a unui Creator. Aceasta era o ocazie  deosebita pentru Marx si Engels.

Engels a citit cartea lui Darwin de cum  s-a publicat si i-a scris lui Marx: ,,Darwin, pe care tocmai il citesc, e splendid…”. Marx a

raspuns: ,,Aceasta este cartea care contine fundamentul in istoria naturala pentru viziunea noastra.”

Engels s-a lasat atit de mult influentat de Darwin si de teoria lui, incit, intr-un efort de a contribui la teorie, a scris un articol intitulat: ,,Rolul

jucat de  munca in tranzitia de la maimuta la om”. In curind Engels a compilat toate ideile sale  evolutioniste intr-o carte numita ,,Dialectica

naturii”.

Viziunile lui Marx si Engels au  prosperat in special dupa moartea lor. Vladimir Ilici Lenin a fost primul care a inceput  sa puna in practica

revolutia comunista visata de Marx. Lenin era liderul miscarii comuniste bolsevice din Rusia. La vremea respectiva regimul tarist  era

condus de dinastia Romanov. Bolsevicii condusi de Lenin cautau   sa scape de regimul tarist prin forta. Confuzia creata de primul razboi

mondial a oferit ocazia de mult asteptata a bolsevicilor. In octombrie 1917 ei au preluat puterea.

Dupa revolutie, Rusia a devenit scena unui  singeros razboi civil intre comunisti si sustinatori ai tarului. Toti care erau socotiti rivali de catre

comunisti,  inclusiv familia Romanov,au fost ucisi in mod bestial. Ca si mentorii sai, Marx si Engels, Lenin era de asemenea un evolutionist

fervent, afirmind adesea ca teoria lui Darwin era baza filosofiei  materialist-dialectice, pe care o apara cu atita zel.

Al doilea nume important in revolutia bolsevica – Trotsky, punea de asemenea mare pret pe darwinism. El isi exprima entuziasmul pentru

Darwin astfel : ,,Descoperirea lui Darwin este cel mai inalt triumf al dialecticii in intregul domeniu al materiei organice.”

Iosif Stalin, unul dintre cei mai cruzi  dictatori comunisti, i-a urmat lui Lenin in 1924. Studiind cei 39 de ani de regim de teroare al  lui Stalin,

s-ar putea afirma ca intentia sa era de a demonstra cruzimea comunismului. Una din primele sale actiuni a fost colectivizarea  pamintului. El

a folosit trupele armate spre a obliga taranii, care reprezentau 80% din populatie, sa-si  amestece posesiunile in colective vaste ale statului.

Griul era preluat de trupe inarmate. Foamea a maturat tara, ucigind  barbati, femei  si copii, insa Stalin a continuat sa exporte rezerve de

griu decit sa-si hraneasca poporul.

Ca rezultat al politicilor sangeroase ale lui Stalin au fost ucise mai mult de 30 de milioane de persoane. Potrivit spuselor istoricilor, Stalin

avea o placere deosebita  din aceasta violenta. In biroul sau din palatul Kremlin el se bucura examinind liste cu persoanele executate. Pe

linga conditia sa psihologica, faptul care l-a facut  pe Stalin asa un criminal de mase era credinta lui profunda in filozofia materialista. Iar

baza acestei  filozofii, in interpretarea lui Stalin, era teoria lui Darwin. El spunea : ,,Sunt trei lucruri pe care trebuie sa le facem spre a

descatusa mintile studentilor. Trebuie sa-i invatam despre virsta pamintului,  despre originea geologica si invatatura lui Darwin.”

Un alt indiciu privind atasamentul sau orbesc fata de teoria evolutiei a fost reprezentat de impotrivirea fatisa a sistemului sovietic

educational fata de legile mendeliene ale geneticii. De la inceputul sec. XX legile lui Mendel au fost acceptate de comunitatea stiintifica, dar

nu si in Uniunea Sovietica.  Ele dovedeau gresite afirmatiile lui Lamarck, partial admise si de Darwin, privind transmiterea caracterelor 

dobindite catre generatiile urmatoare. Cercetatorul rus Lisenko a vazut in aceasta  o lovitura grea data teoriei evolutiei si a dezvoltat o

alternativa lamarkista. Stalin a fost impresionat de ideile lui Lisenko si l-a facut mai marele institutelor stiintifice. Pina la moartea lui Stalin 

stiinta geneticii nu a fost acceptata in institutiile stiintifice ale Uniunii Sovietice.

In timpul regimului dictatorial al lui Stalin un alt regim comunist bazat pe darwinism a luat fiinta in China. In 1949, dupa un lung razboi

civil, comunistii au cistigat puterea sub conducerea lui Mao Tse Tung. Mao a stabilit un regim singeros si represiv, la fel ca si aliatul sau –

Stalin, care il sustinea. Nenumarate executii politice au avut loc in China. Aproape 30 de milioane de oameni au murit din pricina foametei

ingrozitoare care a  urmat politicilor nesanatoase ale lui Mao.

In timpul anilor de revolutie culturala, tineri militanti, numiti ,,Garda rosie a lui Mao” au aruncat tara intr-o stare de haos si teama. Mao

explica bazele filosofice ale acestui  regim afirmind clar ca socialismul chinez era fundamentat pe teoria evolutiei a lui Darwin.

Profesorul universitar de istorie de la Harvard, James Reeve Pusey, recunostea de asemenea influentele darwiniste asupra maoismului. In

cartea sa intitulata ,,China si Charles Darwin” Pusey afirma :,,Darwin a indreptatit schimbarea violenta si revolutia. In mod cert

acesta a fost unul din cele  mai importante influente ale lui Darwin asupra Chinei…” Iar gindirea lui Mao Tse Tung se potrivea

perfect.

Comunismul a pricinuit teroare, razboaie  de gherila si razboaie civile in multe tari. In Cambodgia Khmerii rosii comunisti au  macelarit

aproape o treime din populatia tarii. Oamenii erau ucisi doar pentru ca luau citeva graunte de la ferma colectiva sau ca spuneau cate ceva

care nu se potrivea cu viziunea comunista. Ramasitele masacrelor cambodgiene arata clar ororile comunismului , fara a mai fi nevoie de

comentarii. Pentru 150 de ani ideologia comunista inrudita cu idea de lupta si razboi a fost impletita cu darwinismul.

Astazi marxistii si comunistii sunt inca cei   mai importanti apologeti ai darwinismului.  In aproape orice tara cei mai zelosi aparatori

ai teoriei evolutiei tind sa fie marxistii. Aceasta este cit se poate de clar  pentru ca, precum zicea Karl Marx insusi, teoria evolutiei contine

fundamentul din  istoria naturii pentru ideologia sa materialista.

Sfirsitul darwinismului

Darwinismul a aparut acum 150 de ani. De atunci mostenirea sa intunecata pentru omenire a fost reprezentata de o perioada  marcata de

dictatori brutali. Rasism, torturi, persecutii si razboi – aceasta este consecinta  fireasca a atitudinii darwinismului si materialismului fata de

omenire. Este inevitabil ca aceasta  filosofie sincretista, care priveste persoana umana drept nimic mai mult decit o specie animala, care isi

pune toata nadejdea in materie si care sustine ca imuabila lege a naturii este conflictul, va dezumaniza persoanele si va brutaliza societati.

Iar adevaratul motiv pentru toate acestea este negarea de catre om a propriului sau Creator.

O societate care isi intoarce spatele  catre Dumnezeu si se lasa purtata de dogme precum materialismul, devine inclinata  catre toate

formele de degenerare.

In mod firesc va avea de infruntat durere, teama si distrugere. Pacea, dreptatea si siguranta pot fi obtinute in parte, numai cind darwinismul

si materialismul vor fi prezentate lumii, in toata goliciunea  lor, drept inselaciuni, precum si sunt.

Iar cind omul cunoaste scopul crearii sale… Acel scop este de a se intoarce la Creatorul sau, de a se intoarce la Dumnezeu.