Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

130
ANGELA ROGOJANU COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC BUCUREŞTI 2005

Transcript of Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Page 1: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

ANGELA ROGOJANU

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC

BUCUREŞTI

2005

Page 2: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

CUPRINS

I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL LIMBAJULUI ECONOMIC

1. Ce este limbajul?

2. Accepţii date limbajului.

II. TEORII DESPRE LIMBAJ CU APLICAŢIE LA LIMBAJUL

ECONOMIC

1. Concepţia lui Alfred Tarski despre adevărul obiectiv şi limbaj

2. Michel Foucault depre arheologia cunoaşterii şi epistema

limbajului

3. Descriere, argumentare, imaginaţie şi limbaj la Karl Popper

III. DESPRE ETIMOLOGIA UNOR CONCEPTE ECONOMICE

1. Geneza unor concepte economice

2. Metafore şi alte expresii utilizate în discursurile economice

IV. LIMBAJUL ECONOMIC

1. Influenţe din alte domenii ale cunoaşterii asupra limbajului

economic.

2. Plasticizarea limbajului economic.

3. Limbajul animist şi limba de lemn.

V. COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC

1. Semne şi semnale în economie

2. Informaţii, mesaje şi zvonuri

VI. ISTORIA ŞTIINŢEI ECONOMICE ŞI LIMBAJUL ECONOMIC

Page 3: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

1. Gândirea economică şi ştiinţa economică.

2. Emanciparea ştiinţei economice de politică şi morală.

3. Reîntorcerea la politică.

VII. PREMISE EPISTEMOLOGICE ALE COMUNICĂRII

TEORIILOR ECONOMICE

1. Domeniul economic

2. Faptele economice

3. Microeconomie şi macroeconomie

4. Teorii şi modele

5. Ipoteze, axiome şi principii

VIII. IDEI, TEORII ŞI CONCEPŢII DESPRE INFORMAŢIA

ECONOMICĂ

1. Costurile de tranzacţionare şi firma

2. Informaţia imperfectă şi concurenţa imperfectă

3. Drepturile de proprietate şi piaţa

4. Informaţia asimetrică

5. Capitalul uman, căutarea şi informaţia

IX. TEORIILE ECONOMICE ŞI MESAJUL LOR

1. „Avuţia naţiunilor”

2. „Capitalul”

3. „Teoria generală”

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

NOTE

Page 4: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL LIMBAJULUI ECONOMIC

1. CE ESTE LIMBAJUL?

În economie, deşi se întâlnesc tipuri diverse de limbaj vorbit, gestual, sonor,

vizual, al corpului, cel mai important pentru aprofundarea cunoştinţelor

economice este limbajul economic scris şi vorbit. Limbajul economic scris şi

vorbit se prezintă cu o structură complexă aflată într-o continuă schimbare şi

îmbogăţire. Se poate spune că modificările din ordinea economiei induc

modificări ale limbajului economic. Oamenii schimbă idei, informaţii, opinii în

mod voluntar, la fel cum în economie schimbă bunuri; oamenii de ştiinţă

cooperează între ei, comunicându-şi ideile; profesorii folosesc comunicarea

didactică pentru a-şi învăţa elevii alfabetul economiei1. Toţi sunt beneficiarii

diviziunii cunoaşterii, toţi câştigă de pe urma schimbului de idei cu ceilalţi, toţi

folosesc limbajul pentru a-şi realiza interesul personal.

Limbajul economic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul

propriu al ştiinţei economice şi limbajul împrumutat din alte domenii ale

cunoaşterii.

Limbajul economic tradiţional s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii

economice noi. Dificultăţile legate de limitele limbajului tradiţional de a explica

unele fenomene economice au determinat economiştii să recurgă fie la

1 Friedman, M. & R. (1998) Liber să alegi. Un punct de vedere personal, Editura ALL, Bucureşti, pg. 20-22.

Page 5: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

împrumuturi lingvistice (din fizică, medicină, psihologie, sport, etc.), fie la

inventarea unui nou limbaj.

Toate acestea au condus la afirmaţia, destul de repede îmbrăţişate de o bună

parte a comunităţii ştiinţei economice, potrivit căreia ştiinţa economică ar suferi

de „balcanism lingvistic”2 şi, în consecinţă, orice încercare de comunicare a

rezultatelor sale ar fi nepotrivită, fiind lipsită de sens.

Din perspectiva comunicării, limbajul economic se dovedeşte a fi nu numai

"moneda" schimbului de idei, ci şi o bună sursă de subiecte ale controverselor

dintre economişti.

2. ACCEPŢII DATE LIMBAJULUI

Potrivit dicţionarelor limbajul are trei mari accepţii:

���� Sistem de comunicare alcătuit din sunete specifice oamenilor, prin

care caeştia îşi exprimă gândurile, dorinţele şi sentimentele. Din

această perpectivă, limbajul economic apare ca un limbaj

specializat, ca un limbaj al unui domeniu de cercetare;

���� În sens figurativ, limbajul reprezintă mijloculde exprimare a ideilor

şi sentimentelor prin imagine, culoare, sunete (inclusiv sunete

muzicale), gestică, mimică;

���� În accepţie tehnicistă, limbajul este definit ca un sistem de caractere

şi simboluri folosit în programare.

La rândul său limbajul economic poate fi abordat sub mai multe forme:

2 Attali, J. şi Guillaume, M. (1974), L'anti economiques, Presses Universitaires de France, pg. 9-26.

Page 6: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

• Limbajul academic, consacrat în manuale, dicţionare şi lexicoane, îşi are

sursele în normele Academiei Române. Limbajul academic are o anume

rigiditate, fiind practic un limbaj închis. Din acest punct de vedere,

economiştii s-ar putea împărţi în „purişti” (fundamentalişti, conservatori),

în nonconformişti şi în reformatori. „Puriştii” acuză autorii

nonconformişti de amestecul limbaje diferitelor (cu conotaţii ideologice

adverse) pentru a descrie sau a explica mai bine o idee sau o teorie

economică. Nonconformiştii, sub impulsul inovării au creat şi cele mai

frumoase metafore aplicate economiei, dar au şi dovedit că uzul impune

limba. Atât puriştii, cât şi nonconformiştii acuză reformatorii limbajului

de rea-credinţă prin agresivitatea practicată în înlocuirea termenilor

economici consacraţi cu alţii convenabili ideologiei dominante. Hayek

constată, de exemplu influenţa continuă a socialismului asupra limbajului

oamenilor de ştiinţă şi intelectualilor. Explicaţia pare banală, dar

consecinţele acestei imixtiuni sunt greu de evaluat: „Cu cât le scrutăm mai

atent lucrările (scriitorilor socialişti – n.n.), cu atât vedem mai clar că au

contribuit mult mai mult la conservarea decât la reformarea gândirii şi

limbii animiste”3. În aceeaşi ordine de idei, se înscrie şi utilizarea

iandecvată a unor termeni referitori la diferite tipuri de interacţiune

umană, nepermiţând nici măcar delimitarea problemelor despre care se

discută. „Putem începe foarte bine, spune Hayek, cu termenii folosiţi în

general pentru a face distincţia între cele două principii opuse ale ordinii

de colaborare umană, capitalismul şi socialismul, ambele eronate şi

subiective politic. Deşi menite să aducă o oarecare lumină asupra celor

două sisteme, nu ne spun nimic reelvant despre caracterul lor”4. O soluţie,

deşi imperfectă, ar fi folosirea sintagmei economie de piaţă în locul

3 Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, Bucureşti, pg. 174. 4 Idem, pg. 178.

Page 7: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

termenului capitalism (sau a termenului catalactica). Obişnuinţele sunt

atât de puternice, încât este greu de imaginat că prea curând oamenii îşi

vor controla modul de exprimare evitând cuvintele care sunt pline de

ambiguităţi. La fel şi „cuvântul societate a devenit o etichetăcomodă

pentru a indica aproape orice grup de oameni, un grup despre a cărui

structură sau motiv de coerenţă nu e nevoie să se ştie nimic – o frază

improvizată la care oamenii recurg atunci când nu prea ştiu despre ce

vorbesc”5. Revolta lui Hayek este pe deplin justificată; într-adevăr când se

atribuie termenul societate pentru „un popor, o naţiune, o populaţie, o

companie, o asociaţie, un grup, o hoardă, o bandă, un trib, membrii unei

rase, ai unei religii, ai unui sport, ai unei activităţi distractive”6 i se

diluează şi i se depreciază sensul. Prin urmare, limbajul în general, cel

economic, în special, se confruntă cu ambiguităţi induse de influenţa

politicului în ştiinţă.

Limbajul ştiinţific se formează şi se dezvoltă pe fondul limbajului

academic sub forma definiţiilor termenilor economici, definirii

conceptelor de bază, dar şi a regulilor şi principiilor funcţionării

economiei. Limbajul economic descrie sau explică părţi ale economiei sau

economia în ansamblul său cu ajutorul vocabularului consacrat, dar

recurgând şi la formalizarea elementelor economice.

5 Ibidem, pg. 181. 6 Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, Bucureşti, pg. 181.

Page 8: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

METAFORE INSPIRATE DE

COMPORTAMENTE ECONOMICE

ATIPICE

PASAGERUL CLANDESTIN (BLATISTUL)

PIRATUL

OPORTUNISTUL

METAFORE APLICATE LA

COMPORTAMENTE REPREZENTATIVE

HOMO OECONOMICUS

HOMO AGENS

Page 9: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

• Jargonul şi argouli „colorează” discursul economic, dar din raţiuni

diferite: jargonul din motive de diferenţiere de restul lumii, iar argoul din

motive de prudenţă, în raport cu restul lumii.

Diversitatea specializărilor ecomomiştilor a creat şi jargonul aferent, adică un

limbaj specific fiecărei îndeletniciri economice. De pildă, jargonul: bursier (al

brokerilor şi dealerilor), tehnocraţilor, bancherilor, managerilor, etc.

Argoul, prin farmecul indus de inventivitatea vorbitorilor, este extrem de

popular şi în discursul economiştilor consacraţi, dar şi în media. Desigur, există

anumite rezerve faţă de vulgarizarea limbajului ştiinţific, dar pitorescul şi

puterea de penetrare rapidă a limbajului „colorat” – oamenii se „contaminează”

foarte uşor, mai în glumă, mai în serios – îl fac dominant o perioadă bună de

timp.

Page 10: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

CAPITOLUL II

TEORII DESPRE LIMBAJ CU APLICAŢIE LA LIMBAJUL

ECONOMIC

1. CONCEPŢIA LUI ALFRED TARSKI DESPRE ADEVĂRUL

OBIECTIV ŞI LIMBAJ

Motto:

„în cazul unei propoziţii, faptul că ea e

satisfăcută sau nu de membrii unui şir nu mai

depinde în nici un fel de proprietăţile fiecărui

membru al şirului. În consecinţă, o propoziţie

este adevărată dacă şi numai dacă orice şir de

indivizi o satisface şi este falsă dacă şi numai

dacă nici un şir nu o satisface”.

Alfred Tarski

Alfred Tarski (1933) a formulat o teorie generală a corespondenţei adevărului cu

faptele şi o metodă generală a definirii conceptului de adevăr pentru toate

limbajele artificialeii. Potrivit concepţiei lui Tarski un enunţ este adevărat dacă

lucrurile sunt aşa cum le susţine şi este fals în caz contrar. O dificultate a

adevărului rezidă în uşurinţa cu care poate să se transforme în „paradoxul

mincinosului”iii. Contribuţia lui Tarski la elaborarea unei teorii generale a

devărului este cu atât mai importantă, cu cât ea permite într-un sistem lingvistic

Page 11: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

particular depăşirea paradoxurilor. „Nucleul dur” al concepţiei lui Tarski despre

adevărat sau fals într-un sistem lingvistic se fondează pe deosebirea dintre

limbajul-obiect şi metalimbaj. Totodată, Tarski consideră concepţia sa despre

corespondenţa teoriei cu faptele neutră din punct de vedere epistemologic, ceea

ce înseamnă situarea deasupra disputelor care se revendică de la prejudecata că

ştiinţa nu este nimic altceva decât o ideologie.

� Limbajul-obiect constituie enunţurile sistemului lingvistic supuse

analizei sau limbajul despre care vorbim;

� Metalimbajul reprezintă enunţuirle sistemului lingvistic cu care se

vorbeşte despre limbajul-obiect sau limbajul în care vorbimiv.

În consecinţă, teoria corespondenţei adevărului cu faptele, elaborată da Tarski,

aduce o serie de clarificări ale problemei adevărului, între care7:

pentru a vorbi de adevărul enunţurilor unui limbaj trebuie să se facă

apel la un limbaj mai general, adică la metalimbaj, în cadrul căruia

se pot analiza raporturile dintre enunţurile limbajului-obiect şi

fapte, stabilind dacă între ele există corespondenţa;

demonstrarea capacităţii teoriei corespondenţei de a evita

paradoxurile;

teoria corespondenţai se aplică pentru un număr infinit de enunţuri,

dar în condiţiile unui număr finit de predicate isolate, Tarski

consideră ca „date” ceea ce semnifică pentru un predicat de fi

satisfăcut de un obiect X;

noţiunea de satisfacţie fiind dobândită de toate predicatele unui

limbaj, arată că se poate defini recursivitatea adevărului;

7 Chalmers, A. F. (1987), Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris, pg. 197-198.

Page 12: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Evocând personalitatea lui Alfred Tarski, dar şi implicaţiile teoriei

corespondenţei asupra filosofiilor limbajului Karl Popper recunoaşte

originalitatea abordării, dar şi punctul sensibil al acestei concepţii: „Deşi există

adevăr, nu există nici un criteriu al adevărului. Acest lucru e foarte important,

pentru că filosofii confundă idea de adevăr cu idea de criteriu al adevărului. Ei

cred că dacă există o idée despre adevăr, atunci trebuie să existe şi un criteriu al

adevărului ataşat acestei idei. Cu alte cuvinte sunt operaţionalişti”8.

Interesul pentru minima apropiere de concepţie lui Alfred Tarski a fost stimulat

de larga utilizare a terminologiei tarskiene în teoretizările reclamei şi publicităţii

(cu accent pe metalimbajul semantic). Cei care folosesc teoria corespondenţei ca

argument ştiinţific pentru a susţine tehnici de influenţare a comportamentului pe

piaţă mizează mai degrabă pe un truc, decât pe un support ştiinţific: o teorie a

adevărului absolut, cum este teoria lui Tarki, este un paşaport pentru

„împingerea” în prim-plan a produselor noi sau înnoite.

2. MICHEL FOUCAULT DESPRE ARHEOLOGIA CUNOAŞTERII

ŞI EPISTEMA LIMBAJULUI

Motto:

„Existenţa limbajului în epoca clasică este în

acelaşi timp suverană şi discretă. Suverană,

deoarece cuvinetele au primit sarcina şi

puterea de „a reprezenta gândirea”.

Michel Foucault

8 Popper, K. K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 124.

Page 13: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Michel Foucault (1969) a impus o teorie a „arheologiei cunoaşterii” unde

cunoaşterea şi limbajul sunt interconectate: „A cunoaşte înseamnă a vorbi cum

trebuie şi cum prescrie demersul sigur al spiritului; a vorbi înseamnă a cunoaşte

după cât te ţin puterile şi după modelul impus de aceia a căror naştere o

împărtăşim. Ştiinţele sunt limbi împlinite, în măsura în care limbile sunt ştiinţe

încă necultivate”9. Într-o înlănţuire extrem de complicată al amestecului de

filosofii, Foucault răscoleşte atât istoria îndepărtată, cât şi cea recentă a

limbajului (în speţă economic) căutând epistemav.

În temeiul patrulaterului epistemic al limbajului (propoziţia sau reprezentarea,

articularea, desemnarea şi derivarea), Foucault identifică „bogăţia” drept „teren

şi obiect al economiei”10. În acest context, Michel Foucault rezervă spaţii

importante analizei epistemologice a legăturii dintre bogăţie şi schimb, monedă,

bani, preţ, valoare, utilitate, avere.

� Despre bogăţie şi monedă:

• Domeniul bogăţiei s-a constituit ca obiect al reflecţiilor autorilor

de scrieri economice în strânsă legătură cu semnul bogăţiei –

moneda (banii).

• Metalul din care era făcută moneda reprezenta semnul bogăţiei în

măsura în care era el însuşi o bogăţie; pentru a putea arăta preţul,

metalul pentru monedă trebuia să fie preţios (adică, să fie rare,

utile, dezirabile);

• Realitatea materială a monedei contopeşte cele două funcţii ale

sale – de măsură comună a mărfurilor şi de mediu de schimb,

9 Focault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, pg. 130-131. 10 Idem, pg. 209.

Page 14: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

ceea ce presupunea stabilitatea monedei, adică „să fie

recunoscută de toţi şi să fie valabilă în orice loc dacă are drept

etalon o realitate care i se poate atribui şi pe care s-o putem

compara cu diversitatea lucrurilor pe care vrem să le măsurăm”11;

• Valoarea monedei trebuie reglată de masa metalică pe care o

conţine şi să revină astfel la ceea ce era odată, când nu erau luate

drept mărci reale semnele arbitrare, ceea ce înseamnă că atunci

„moneda era o măsură justă pentru că ea nu semnifica nimic

altceva decât puterea de a etalona bogăţii pornind de la propria sa

realitate materială, aceea de bogăţie”12;

• Raportul dintre metalul monetar şi marfă, care permite „stabilirea

la limită a valorii totale de piaţă a metalelor preţioase, dar şi

etalonarea într-o manieră sigură şi definitivă a preţurilor tuturor

mărfurilor (…) a fost stabilit de Providenţă atunci când a îngropat

în pământ minele de aur şi argint, pe care le face să crească lent,

aşa cum pe pământ cresc plantele şi se înmulţesc animalele”13.

• Determinarea esoterică a monedei nu permite oricărui spirit să se

apropie de ea, ci numai „spiritelor care ştiu să stea la pândă: adică

negustorilor”14.

� Despre bogăţie, bani şi preţ:

• Teoria monedei şi a comerţului răspunde la înterbarea: cum pot

preţurile, în mişcarea schimburilor, să caracterizeze lucrurile,

cum poate moneda să stabilească între bogăţii un sistem de semne

şi de desemnare?

11 Ibidem, pg. 212. 12 Focault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, pg. 213. 13 Focault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, pg. 216. 14 Idem, pg. 217.

Page 15: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

• Dacă moneda desemnează o anumită bogăţie, rezultă că moneda

îi stabileşte preţul bogăţiei;

• Raportul dintre monedă şi mărfuri, adică sistemul preţurilor se

modifică atunci când cantitatea de monedă sau cantitatea de

mărfuri se modifică („dacă moneda e în cantitate mică faţă de

bunuri, va avea o valoare mare, iar preţurile vor fi scăzute; dacă,

însă, cantitatea ei creşte până la a deveni abundentă faţă de

bogăţii, atunci ea va avea valoare mică, iar preţurile vor fi

ridicate”15). Foucault deduce că teoria cantitativă a banilor a

guvernat întotdeauna schimbul monetar.

� Valoarea, utilitatea şi bogăţia:

• Teoria valorii, după opinia lui Foucault, răspunde unei serii de

întrebări: de ce există lucruri pe care oamenii caută să le schimbe,

de ce unele valorează;

• Valoarea nu poate fi analizată decât folosind un limbaj de

acţiune, lucrurile care se schimbă, fiecare cu valoarea lui proprie,

trebuie să existe dinainte în mâinile participanţilor la schimb;

• Valoarea lucrurilor se întemeiază pe utilitatea lor;

• Limbajul, cu cele patru funcţii, articulează semne şi semnificaţii

într-o înlănţuire a reprezentărilor bogăţiei, monedei, preţurilor,

etc., dând substanţă epistemei economice.

Concepţia lui Michel Foucault, deşi complicată şi dificilă de descifrat, poate fi

interpretată şi ca un avertisment dat celor care improvizează grille de lectură

conjuncturale, răscolind istoria şi ocolind analiza epistemologică (îndeosebi

15 Ibidem, pg. 228.

Page 16: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

moştenirea culturală comună, tradiţia intelectuală şi un program de cercetare pe

care autorii să-l recunoască şi să-l accepte).

Foucault a influenţat şi a impulsionat cercetările în direcţia analizei legăturii

dintre limbajul vorbit şi limbajul de acţiune (de pildă, limbajul corpului).

3. DESCRIERE, ARGUMENTARE, IMAGINAŢIE ŞI LIMBAJ LA

KARL POPPER

Motto:

„Limbajul nostru este departe de fi perfect,

dar este uimitor de bun. Uimitor de puternic”.

Karl Popper

Limbajul este un instrument al cooperării umane şi o instituţie socială

importantă, alături de alte instituţii precum cele sociale, juridice, religioase sau

cele ştiinţice.

Karl Popper (1994) aduce noi elemente ale unei noi concepţii despre limbaj,

concepţie fondată pe evoluţie şi interacţiune. Admiţând că „un comportament

nou reprezintă vârful de lance cel mai avansat al evoluţiei”16, Popper

reformulează legătura dintre evoluţia comporatmentului – scop – mijloace –

16 Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 106.

Page 17: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

abilităţi prin introducerea ideii posibilităţii unor mici mutăţii genetice,

avantajoase selecţiei naturale.

Pornind de la o concepţie numită neo-evoluţionistă, Karl Popper stabileşte că

evoluţia comportamentelor poate fi privită „ca înlănţuire evolutivă tipică, întâi

schimbarea structurii-scop, apoi a structurii abilităţilor. Abia după aceea se

schimbă structura anatomică”17.

În acest cadru, autorul stabileşte şi principiile fundamentale ale limbajui:

� Superioritatea limbajului uman faţă de limbajul animalelor sau, cum

spune Popper, – „omul se diferenţiază de animale prin caracteristile

limbajului uman, iar limbajul uman se diferenţiază de toate limbajele

animale prin faptul că are cel puţin două funcţii care le lipsesc acestora

din urmă; voi numi aceste funcţii „funcţia descriptivă” sau „informativă”

şi „funcţia argumentativă” sau „critică”. Ele sunt funcţii superioare tipice

caracteristice omului”18.

� Invenţia imaginativă, ceea ce înseamnă că „puterea imaginativă a omului

poate evolua în direcţii cu totul noi, deoarece – prin inventarea limbajului

descriptiv, omul a avut la îndemână mijloacele de a exprima lucruri

adevărate şi lucruri neadevărate: poate inventa povestiri, basme, mituri”19.

� Cunoaşterea obiectivă este specific umană, deşi „animalele şi-au produs

propria lume 3vi, constând în limbaje animale, nici un animal nu produs

17 Idem. 18 Ibidem. 19 Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 107.

Page 18: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

ceva asemănător cunoaşterii obiective”20. Popper recunoaşte unele situaţii

din lumea animală care pot fi uşor asociate cunoaşterii obiective (de pildă,

imitaţiile), dar la om cunoaşterea obiectivă este rezultatul funcţiilor

specific umane.

� În pofida faptului indubitabil că omul a evoluat graţie dezvoltării uneltelor

exosomatice, după Popper nici una dintre aceste unelte nu are o bază

erediteră specializată aşa cum au toate uneltele exosomatice dezvoltate de

animale, cu excepţia funcţiilor specific umane ale limbajului care au o

bază ereditară foarte specializată şi specifică.

În concluzie, „evoluţia omului i-a dat acestuia ceva caracteristic şi specific

uman – un instinct, fundamentat genetic, de a acumula prin imitaţie, un limbaj

specific uman apt să se constituie în purtător al cunoaşterii obiective”21.

Din această perspectivă, Popper cercetează funcţiile limbajului uman, pornind de

la teoria lui Karl Buchler (distinge trei funcţii ale limbajului: două inferioare –

expresivă şi comunicativă şi una superioară – descriptivă sau informativă), toerie

pe care o amendează cu o funcţie esenţială pentru cunoaşterea obiectivă –

funcţia critică.

20 Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 109. 21 Idem.

Page 19: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

FUNCŢII LINGVISTICE

SUPERIOARE:

(baza lumii 3)

• Funcţia argumentativă sau

critică

• Funcţia descriptivă sau

informativă

FUNCŢII LINGVISTICE

INFERIOARE:

• Funcţia comunicativă

• Funcţia expresivă

TABLOUL FUNCŢIILOR LIMBAJULUI UMAN

(Buhler – Popper)

Exemplificările lui Popper ale celor patru funcţii majore ale limbajului:

Într-o permanentă dispută cu Karl Buhler, faţă de care nu ezită să-şi arate

admiraţia critică, Popper ne oferă repere importante ale analizei limbajului

economic dintr-o perspectivă mai apropiată metodelor folosite în cercetarea

economiei în joncţiunea lor aproape naturală cu funcţia de comunicare a

limbajului.

� Funcţia expresivă şi cea de comunicare se pot manifesta şi simultan: „dacă

un om cască fiind singur în dormitor, acest gest are, ca limbaj, funcţia

unică de autoexprimare. Însă dacă nu este singur, el le poate induce şi

altora starea de somnolenţă: puteţi verifica singuri cum, căscatul insistent

şi sugestiv – dacă gestul este natural şi aproape inconştient – nu numai că

Page 20: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

îi veţi dtermina şi pe alţii să caşte, dar puteţi chiar să-i ajutaţi să adoarmă.

Astfel, căscatul poate avea nu numai o funcţie expresivă, ci şi una

ocmunicativă, de tip „infecţios”22”. Suprapunerea expresivităţii cu

comunicarea de tip „infecţios”, nu înseamnă că orice tip de comunicare

are caracter „infecţios”. De pildă, funcţia imperativă poate sau nu să

contamineze; totul depinde de ton şi de putere.

� Funcţia descriptivă, în mod normal, cum spune Popper, implică exprimare

şi comunicare, dar şi funcţia informativă. Desigur, cineva poate să descrie

lucruri sau moduri de exprimare ale oamenilor, dar fără să poată să facă

abstracţie de starea propriului organism. După cum, nu poate să vorbească

despre ceva fără să încerce să declanşeze un răspuns emoţional în

auditoriu, adică să comunice ceva.

� Comunicarea nu este un caz special de exprimare, iar exprimarea nu este

un caz particular de comunicare, ele sunt două funcţii distincte, din punct

de vedere biologic, funcţia de comunicare având preponderenţă. Pe de altă

parte, funcţia descriptivă a limbajului este diferită de cea comunicativă,

iar din punct de vedere biologic are chiar prioritate. După Popper, funcţia

descriptivă a limbajului îşi îndeplineşte rolul complet numai în cadrul

limbajului uman (deşi unele limbaje naturale se pot apropia destul de mult

de limbajul uman). Totuşi, limbajul uman este descriptiv şi în sensul că

omul poate relata ceva adevărat sau fals (sau cum spune Popper „faptul

conducând la diferite operaţii logice de negare şi respingere – adică la

critică”23).

22 Ibidem, pg. 111. 23 Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 113.

Page 21: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

� Funcţia critică sau argumentativă provine din funcţia descriptivă şi

informativă, de care este strâns legată şi pe care le îmbogăţeşte dezvoltând

negaţia, adică devenind cu adevărat critică. Deşi insuficient consolidată

biologic, folosirea funcţiei critice are avantaje biologice clare – „această

folosire ne permite să lăsăm teoriile să moară în locul nostru24”.

Soluţia lui Popper la problema „efectelor de importanţă biologică ale evoluţiei

limbajului descriptiv” presupune:

Folosirea alegerilor intertemporele drept criteriu al cunoaşterii

obiective (înlocuirea anticipărilor instinctive cu anticipări

adaptative);

Formularea întrebărilor şi începerea obiectivării problemelor

percepute anterior;

Dezvoltarea imaginaţiei;

Dezvoltarea inventivităţii (ceea ce în concepţia popperiană

înseamnă utilizarea metodei încercării şi eliminerea erorii fondată

pe un stoc de încercări posibile, adică un stoc de idei noi. În acelaşi

timp, imaginaţia lărgeşte acest stoc, iar aplicarea metodei încercării

şi erorii poate genera noi replica comportamentale, dar şi noi

instituţii).

Consolidarea prin tradiţie a invenţiilor comportamentale,

instrumentale şi instituţionale generează situaţii care răspund nevoii

de flexibilitate, adică acelaşi lucru să rămână valabil pentru

diferitele limbaje umane.

În cazul comunicării, reacţia (feed-back-ul) poate fi rapdidă sau întârziată, după

cum reacţia poate fi pozitivă sau negativă; Popper îşi exprimă rezerva faţă de

24 Popper, K. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 117.

Page 22: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

reacţiile pozitive rapide, dar admite că o reacţie pozitivă, în adevăratul sens al

cuvântului, se poate produce la intervale mari de timp. Astfel, Popper arată că

între formularea teoriei lui John Staurt Mill, după care obiectivele politicii

sociale moderne sunt salariile mari şi timpul de lucru mic, şi punerea ei în

ptactică au trecut şaptezeci de ani.

Concluzia lui Popper este cât se poate de clară: „Dacă orice limbaj este privit ca

o simplă expresie şi comunicare, atunci sunt neglijate caracteristicile cele mai

importante ale limbajului omenesc, ce îl disting de limbajul animal: capacitate sa

de a produce enunţuri false şi adevărate şi de a construe enunţuri valide şi

invalide”25.

25 Popper, K. R. (2000), Filosofia socială şi filosofia ştiinţei, Antologie editată de David Miller, Edtura TREI, pg.287.

Page 23: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

CAPITOLUL III

DESPRE ETIMOLOGIA UNOR CONCEPTE ECONOMICE

Întrebarea obsedantă pentru cel care se pregăteşte într-o specialitate economică

este: „De unde provine vocabularul propriu economiei”? De-a lungul timpului

lingvişti şi economişti, în dorinţa vorbirii corecte, au căutat rădăcinile istorice

ale cuvintelor care descriu şi explică acţiunile economicevii. După se poate

constata unele cuvinte, consacrate în discursul economic, sunt rezultatul

progreselor realizate în ştiinţa economică; altele au apărut din practicile diferite

imprimate de interesele generate de politicile economice în situaţii

conjuncturale sau de dificultăţi în afirmarea unor curente de gândire economică.

1. GENEZA UNOR CONCEPTE ECONOMICE

ACŢIUNEA UMANĂ REPREZINTĂ abordarea praxeologică a economiei

constituită în jurul lui homo agens, dezvoltată îndeosebi de Max Weber, Lionel

Robbins şi Ludwig von Mises, după care individul acţionează alegând mijoacele

pentru atingerea scopurilor, comportamentul său este raţional, iar acţiunea are

finalitate. „Acţiunea umană” este şi titlul operei fundamentale a lui Ludwig von

Mises (Human Action, apărută în versiune engleză în 1949).

AVANTAJ ECONOMIC desemnează câştigurile monetare şi/sau nonmonetare

rezultate din activităţile economice (de producţie sau de schimb) pentru o

persoană, o firmă, o ţară. În funcţie de criteriile utilizate se pot deosebi: avantaje

absolute (A. Smith, costurile medii), avantaje relative sau comparative (D.

Page 24: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Ricardo, costul de oportunitate), avantaje competitive (M. Porter, randamentul

managementului); avantaje morale (H. Leibenstein, factorul-X).

BUGET a fost împrumutat din franceză; buget este un diminutiv de la latinescul

„bulga” care însemna „pungă”, prin urmare „buget” înseamnă de fapt „punguţă”.

În economie vorbim de bugetul producătorului, consumatorului, statului,

instituţiilor, dar şi de bugetul familiei.

BURSĂ vine de la numele unei familii, Bruges van der Burse, a cărei casă a

servit pentru prima dată drept bursă, adică de loc public unde se fac operaţiuni

financiare cu valori mobiliare (titluri, acţiuni, obligaţiuni, etc.).

CAPITAL provine din limba latină de la „capita”; în antichitate posesorii de

animale dădeau cu împrumut un număr de „capete” de vite. Împrumutul la

început, trebuia restituit exact în numărul împrumutat, iar mai târziu, cu un

surplus, cu o dobândă. De aici, capitalul este bunul care multiplică de mult mai

multe ori bogăţia iniţială, decât orice alt bun sau acţiune cunoscută.

CICLUL DE AFACERI este denumirea folosită pentru a explica fluctuaţiile

din activitatea economică, caracterizate de alternanţa expansiunii şi contracţiei

producţiei. În general, afacerile se extind când creşte producţia industrială,

ocuparea, preţurile, salariile, rata dobânzii şi profiturile unde prosperitatea,

pentru un timp, atinge un punct înalt. Atunci când, activitatea începe să se

contracte, odată cu restrângerea afacerilor, scade şi volumul producţiei, scade

ocuparea, scad preţurile, salariile, ratele dobânzii şi profiturile. Declinul

economic continuă până ajunge în punctul cel mai de jos posibil. După o

perioadă de timp revirimentul afacerilor instalează expansiunea activităţii

economice. Economiştii disting patru faze ale ciclului de afaceri, cunoscute sub

Page 25: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

diferite denumiri: a) expansiunea (prosperitate, boom) cu un punct de cotitură

sau vârf; b) contracţia (criză, recesiune, declin, cădere) care atinge punctul de

jos; c) depresiunea (crah); d) redresarea (revigorare, reviriment). Între

economişti sunt diferenţe fundamentale în privinţa cauzelor crizelor, dar mai

accentuate în modalităţile de depăşire a recesiunii: unii susţin că a preveni este

cea mai bună metodă (austriecii), alţii, invocând eşecurile pieţelor, reclamă

intervenţia mai energică a guvernului în iniţiativa privată.

CLEARING în engleză înseamnă curăţire (to clear – a curăţa). În comerţul

internaţional clearing desemnează operaţiunile de „lichidare a conturilor”.

ECONOMIE a intrat în vocabularul europenilor din greacă, „oikos” – „casă”,

„gospodărie”, „cetate” şi „nomos” – „regulă”, „normă” de conducere. De la

romani s-a transmis occidentalilor forma „economie”. În timp, economia a

pierdut din sensul iniţial, dar a căpătat altele până la forma cunoscută astăzi:

ştiinţa alocării resurselor rare între utilizări alternative.

FABRICĂ provine din latinescul „fabrica”, derivat din „faber” – „meşteşugar”;

fabrică a fost împrumutat spre sfârşitul secolului al XIX-lea după modelul

occidental.

FIAT MONEY desemnează acea monedă emisă de stat; orice produs monetar

care are o valoare mult mai mică pe orice altă piaţă decât cea monetară. De

exemplu, bancnota cu o valoare de 100 de mii RON pe piaţa monetară, are o

valoare foarte mică pe cea a plasticului.

GARANŢIE a fost împrumutat atât din forma franceză - „garantie” şi italiană –

„garanzia”, cât şi din cea engleză – „warrant” şi înseamnă „împuternicire”.

Page 26: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

HOMO OECONOMICUS reprezintă ipoteza fundamentală în microeconomia

tradiţională după care agenţii economici iau deciziile în funcţie de un singur

criteriu de maximizare a utilităţii, dar şi o concepţie care separă comportamentul

uman în viaţa economică de încărcătura sa morală, considerând că deciziile

economice sunt, în esenţă, de natură hedonistă şi utilitaristă. Totodată, homo

oeconomicus defineşte ipoteza esenţială a comportamentului reprezentativ

iniţiată şi dezvoltată de clasicii gândirii economice (de la A. Smith la A.

Marshall), după care indivizii (agenţii economici) iau decizii în funcţie de un

singur criteriu-maximizarea propriei utilităţi; potrivit acestei ipoteze, individul

consumator are capacitatea de a-şi ordona preferinţele şi de a efectua alegeri

alternative în vederea maximizării satisfacţiei.

MACROECONOMIE parte a analizei economice, fondată pe o viziune holistă;

termen inventat de Ragnar Frish în 1933, desemnând acea parte a teoriei

economice care studiază jocul variabilelor economice agregate,

interdependenţele dintre variabilele economice şi a modului cum poate fi

influenţat ansamblul economiei prin politicile monetare, fiscale şi ale

veniturilor; fondatorul macroeconomiei este considerat John Maynard Keynes

(1883-1946).

MICROECONOMIE este parte a analizei economice care studiază

comportamentul unităţilor economice individuale drept centre ale deciziei în

materie de preţ şi cantitate. Din punct de vedere istoric, deosebim

Microeconomia tradiţională (L. Walras, V. Pareto, S. Jevons, Fr. Edgeworth, A.

Marshall, C. Menger, E. von Bohm-Bawerk, E. von Wieser) dominată de

concurenţa pură şi perfectă (atomicitate, omogenitate, transparenţă, mobilitatea

factorilor de producţie şi accesul liber la informaţie) şi Noua microeconomie (E.

Page 27: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Chamberlain, F. Knight, Fr. A. Hayek, R. Coase, G. Stigler, G. Beker, A. Laffer,

G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz, etc.) unde costurile de tranzacţionare sunt

semnificative, iar căutarea informaţiei şi informaţia implică anumite costuri.

În consecinţă, microeconomia nu are nimic de-a face cu imaginea unei entităţi

fizice, observată eventual la microscop, şi nici nu este o chestiune de optică sau

o derivată a ierarhiei („economia în mic”).

MONEDA vine din greacă de la „moneda”; la greci a intrat din dialectul

veneţian. În Italia cuvântul este de origine latină – „moneta”, acesta era epitetul

zeiţei Iuno „sfătuitoarea” (de la verbul „moneo” – „a sfătui”). Aşa se explică

cele două forme utilizate în scrierile economice: moneda şi moneta.

NEVOIE a intrat în vocabularul românilor din slavă, de la „nevolia” şi are

acelaşi înţeles ca în româneşte, anume cerinţă. În slavă este compus din

negativul „ne-” şi „volia” – voinţă, deci nevolia însemna „fără voie” sau „contra

voinţei”.

PECUNIAR provine din latinescul „pecunia” – „animal”; a căpătat înţelesul de

bănesc, pentru că în vechime animalele erau utilizate ca monedă de schimb.

PIAŢĂ vine din italienescul „piazza”, iar în italiană vine din latinescul „platea”;

romanii l-au împrumutat da la greci – „plateia” înseamnă „largă”,

subînţelegându-se „stradă”. Consecinţa pentru economie se regăseşte în

prejudecata identificării pieţei economice cu un spaţiu economic unde se fac

tranzacţii. În fond, piaţa în sensul economic cel mai simplu cu putinţă înseamnă

cerere şi ofertă.

Page 28: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

PROFIT derivă din latinescul „proficere” care înseamnă a câştiga, câştig. În

economiile capitaliste dominate de ordinea pieţei, profitul este atât mobilul

esenţial al acţiunilor economice, cât şi criteriul economic cel mai important al

selecţiei activităţilor economice. Agenţii economici îşi proiectează acţiunile

economice pe criterii comerciale sau lucrative, adică aducătoare de profit.

SALARIU a fost împrumutat din latină, „salarium”, un derivat de la „sal” –

„sare”. „Salarium” însemna la început „suma dată soldaţilor ca să-şi cumpere

sare” (celelate alimente le dădea comandantul), apoi a căpătat înşelesul de

„soldă” şi în sfârşit pe cel de leafă în general.

SPECULĂ provine din latinesul „speculari” care înseamnă „a cerceta” (este

înrudit cu inspector, spectacol). Înţelesul prim al verbului este „a privi”; de aici,

„speculaţie” – „cercetare teoretică”, iar cei care speculează la bursă fac astfel de

cercetări. În vorbirea curentă specula şi speculantul au conotaţii negative,

înţelesul celor două cuvinte fiind asociat cu presupusa intenţie de îmbogăţire de

pe urma unor acţiuni economice imorale. Deşi dicţionarele nu reţin ca autor al

speculei decât speculantul, pentru a-l numi pe cel care speculează la bursă auzim

deseori un cuvânt din afara dicţionarelor – speculator.

ŞOMAJ vine din limba franceză chomage, dar împrumutat din greceşte şi trecut

prin latină; în limba greacă termenul iniţial, „kauma”, însemna arşiţă, dar şi

linişte, calm; legătura cu abţinerea de la muncă reiese din faptul că în timpul

arşiţei nu se lucra, de aici şi sensul de „odihnă”, mai precis de „odihnă fără voie”

pentru că nu ai ce lucra.

Page 29: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

2. METAFORE ŞI ALTE EXPRESII UTILIZATE ÎN DISCURSURILE

ECONOMICE

AUTARHIE provine din limba greacă – autarkeia – desemnând „calitatea de a

te mulţumi cu ce ai”; autarkeia se compune din autos – de sine şi arkeo – a fi

destul, de unde autarhie – „conducerea de sine sine însuşi”. Autarhia nu se poate

confunda cu „monarhia” – „comanda unuia singur” şi nici cu „anarhia” – „lipsă

de comandă”.

De regulă, în economie autarhia este asimilată economiei închise; se spune

despre un stat că este autarhic dacă nu are relaţii economice cu alte ţări.

BOICOT vine din engleză de la numele căpitanului Boycott, latifundiar din

Irlanda; în decembrie 1880, toţi vecinii săi s-au înţeles să nu mai aibă nici o

relaţie cu el, adică să-l boicoteze, deoarece era brutal şi gosolan.

CATALACTICA (CATALLACTICA) este termenul propus de Arhepiscopul

Whately în 1838 pentru a denumi ştiinţa teoretică a ordinii pieţei, repus în

circulaţie de Ludwig von Mises şi Friedrich Hayek în secolul al XX-lea şi însuşit

de o mare parte din adepţii lor. Catallactica şi derivatele, catallactic şi catallaxy

provin (Hayek 1967, 1978) din cuvintele greceşti clasice katalattein şi

katalassein care aveau nu numai sensul de „a schimba”, ci şi pe cel „de a primi

în comunitate”.

EMBARGO în limba spaniolă înseamnă „interzicerea de a scoate din ţară”;

embargo este o metodă prin care statele decid interzicerea comerţului cu anumite

ţări (de regulă, aflate în zone de conflict şi care pot intreţine şi amplifica

conflictul) la anumite produse (arme, petrol, etc.).

Page 30: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

FABULA ALBINELOR cu subtitlul, „Zumzetul stupului sau pungaşii deveniţi

oameni cinstiţi” reprezintă titlul unui poem alegoric (36 de pagini) în versuri

(435) scris de filosoful moral Bernard de Mandeville (1670-1733), opuscul

considerat de analişti de-a lungul timpului fundamental pentru individualism. În

acest poem Mandeville introduce o relaţie între mobilurile individuale şi

realitatea socială, cu intenţia pregătirii spiritelor în concepţia după care individul

acţionează ghidat numai de interesul său individual. Raţionamentul lui

Mandeville ia forma unei fabule: în opoziţie cu morala dominantă a omului

chibzuit, prevăzător şi economisitor, lumea este alcătuită din indivizi puţin

virtuoşi, dominaţi de gustul cheltuirii şi al profitului. Acest imoralism nu reflectă

nici pe departe sărăcia, ci dimpotrivă se dovedeşte util societăţii. Astfel, viciile

individuale devin virtuţi sociale, adică beneficii publice (cheltuirea este sursa

ocupării şi a bogăţiei: sărăcia nu-i o virtute, iar bogăţia nu-i un viciu). Problema

este de a accepta în locul moralei păguboase „Sărac şi cinstit” morala

civilizaţiei: „Cinstit şi bogat”.

LAISSEZ-FAIRE este forma concentrată a crezului Şcolii fiziocrate,

precursoarea liberalismului economic (în ordinea naturală, agrară, imaginată de

fiziocraţi fiecare individ va şti, în mod natural, să-şi găsească liber, deci fără

vreo constrângere, calea cea mai avantajoasă sau esenţa ordinii naturale sub

regimul libertăţii conţine două entităţi inseparabile şi non-adverse: interesul

personal şi interesul comun, ceea ce implica reducerea la minimum a funcţiilor

statului/guvernului - să suprime piedicile create în mod artificial, să asigure

menţinerea proprietăţii şi libertăţii, să pedepsească pe cei care le vor aduce

atingere şi să arate legile ordinii materiale). Laissez-faire reprezintă doar o parte

din construcţiile iniţiale: „Laissez-faire, laissez-passer le monde va alors de lui-

meme” sau „Laissez-nous faire” a căror paternitate este controversată. Expresia

„laissez-faire” este atribuită în mod frecvent lui Vincent de Gournay, prieten cu

Page 31: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Turgot, dar se pare că marchizul d’Argensson (1736) are prioritate istorică în

promovarea ei. Astăzi, în laissez-fiare se identifică deviza liberalismului

economic. Uneori este folosită sintagma „laissez-faire” („lăsaţi să se facă”), ceea

ce înseamnă referire directă la stat, în sensul neamestecului în activitatea privată,

alteori este utilizată formula „laisser-faire” („să se lase să se facă”), lărgindu-se

aria celor care se interpun între libertatea economică şi mediul de afaceri.

MAGAZIN vine din arabă, de la „mahzan” – „depozit de mărfuri”, de fapt de la

pluralul acestui cuvânt – „mahazin”; de aici formele europene, de pildă în

franceză „magasin”.

Atunci când revistele au fost numite „magazine”, ele au fost comparate cu un

magazin în care găseşti tot felul de mărfuri.

MÂNA INVIZIBILĂ este sintagmă utilizată de Adam Smith pentru a ilustra

principiul economic dominant în ordinea pieţei, potrivit căruia, individul

urmărindu-şi propriul interes, nu numai că nu se opune interesului general, ci

face parte din el, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia individului. Prin urmare

mâna invizibilă reprezintă o locuţiune metaforică pentru conceptul de reglare

spontană a economiilor de piaţă concurenţiale.

TEORIE a fost împrumutat din limba greacă, unde înseamnă „privelişte”,

„acţiunea de a vedea”, „procesiune” (de aici vine teatru). Din înţelesul de

„acţiune de a vedea” derivă cel de „cercetare”, ipoteză”. Prin urmare, teoria este

rezultatul unei cercetări structurat într-un ansamblu coerent de enunţuri, de

regulă ipotetice.

UTOPIE – „plan sau teorie care nu se poate aplica” – vine din secolul al XVI-

lea, de la „Utopia” lui Thomas Morus, terman pe care l-a inventat pentru a

Page 32: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

denumi insula pe care se petrece acţiunea romanului cu acelaşi titlu. În limba

greacă „U” înseamnă „nu” şi „topos” înseamnă „loc”, adică „Utopia” – „locul

care nu există”.

TEMA IV

LIMBAJUL ECONOMIC

Apariţia şi formarea limbajului economic se confundă cu istoria economică a

omenirii, în care comerţul a jucat un rol crucial în răspândirea ordinii

economice, dar şi a limbajului. După cum observa Hayek, „Indiferent cum stau

lucrurile, comerţul a apărut în mod cert foarte devreme, iar schimburile la mari

distanţe, cu articole a căror sursă e improbabil să fi fost cunoscută de

comercianţii care le vindeau şi le cumpărau, sunt mult mai vechi decât orice alt

contract între grupuri îndepărtate ale trecutului, care se poate depista în zilele

noastre”26. De-a lungul timpului, autorii ideilor şi teoriilor economice au fost

preocupaţi nu numai de autonomizarea ştiinţei economice, ci şi de identitatea

termenilor economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună

comunicare. Marii autori ai teoriilor economice s-au preocupat în scrierile lor şi

de aspectele limbajului, îndeosebi de rolul lui în comunicarea dintre economişti,

dar şi în comunicarea rezultatelor ştiinţei economice. În diversitatea tipurilor de

limbaje (vorbit, scris, gestualviii, sonor, etc.), cel mai important pentru asimilarea

şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi pentru comunicarea

rezultatelor ştiinţei economice este limbajul economic academic scris şi vorbit.

Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între

limbajul propriu ştiinţei economice şi cel împrumutat, între limbajul ştiinţific şi 26 Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului. Editura ANTET, pg. 74.

Page 33: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

cel comun. Limbajul propriu consacrat în termeni ca cerere, ofertă, piaţă, preţ,

capital, bani, concurenţă, producător, consumator, utilitate, costuri, salariu,

profit, consum, economii, investiţii, inflaţie, etc., s-a dovedit insuficient pentru a

explica situaţii noi ale unui domeniu de cercetare complex, cum este cel al

Economiei. Dificultăţile legate de limitele limbajului tradiţional de a explica

unele fenomene economice, dar şi drumul anevoios al apariţiei şi consolidării

ştiinţei economice au facilitat împrumuturile lingvistice. Invadarea vocabularului

economic cu termeni din alte domenii ale cunoaşterii are şi alte explicaţii,

îndeosebi influenţele avute de moda intelectuală de-a lungul vremii, accelerând

„diviziunea muncii lingvistice”27.

Şi în economie, ca în orice alt domeniu al cunoaşterii, "cuvintele devin ghizi" ale

acţiunii, deoarece, „limbajul ne dă posibilitatea nu numai să etichetăm obiectele

oferite simţurilor noastre ca pe nişte entităţi distincte, ci şi să clasificăm o

infinită diversitate de combinaţii ale semnelor distinctive în conformitate cu ceea

ce aşteptăm de la ele şi cu ceea ce putem face cu ele”28. Aspectul cel mai

important în folosirea limbajului economic este legat de amestecul de

interpretări şi de teorii despre mediul economic. În acest sens, împrumuturile din

alte domenii ale cunoaşterii şi reformarea, spontană sau deliberată, au produs

cele mai semnificative „înnoiri” ale limbajului economic.

1. INFUENŢE DIN ALTE DOMENII ALE CUNOAŞTERII ASUPRA

LIMBAJULUI ECONOMIC

În secolul al XIX-lea, când fizica era ştiinţa – regină, noile ştiinţe, între care şi

Economia, au asimilat în primul rând vocabularul ei. Următorul pas, după cum

constată Kirzner, a fost să "copieze" modelul fizicii: „Pentru primii economişti

27 Ecco, U. (1996) Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Editura Pontica, Constanţa, pg. 42. 28 Hayek, Fr. A. (2000), Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, pg. 171.

Page 34: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

clasici, ce considerau economia o ştiinţă preocupată de avuţia înţeleasă într-un

sens mai mult sau mai puţin material, egoismul era o forţă impersonală ce

extrăgea această avuţie din factorii de producţie şi o propulsa prin canalele

distributive ale economiei. Puternicul accent, pus de autorii de mai târziu, pe

însăşi forţa egoismului ca esenţă a ştiinţei economice şi accentul ce decurge de

aici pe tipul comportamentelor maximizatoare, tindeau să sporească atracţia

analogiei cu mecanica”29. Desigur, analogia cu mecanica s-a mai domolit, unii

termeni şi-au pierdut intensitatea chiar în fizică şi au o frecvenţă a apariţiilor din

ce în ce mai redusă şi în Economie. Alţi termeni însă s-au consolidat foarte bine

în ştiinţa economică. Noţiunile de mecanism: mecanism economic, mecanism

al preţurilor, mecanisme redistributive; instrumente: instrumente băneşti,

instrumente financiare, instrumente de schimb; pârghii: pârghii ale preţurilor,

pârghii economice, pârghii economico-financiare; fluxuri: fluxuri economice,

fluxuri reale şi monetare, fluxurile circulare ale venitului; circuit: circuit

economic, circuit economic global, circuit economic mondial; levier: levierul

financiar; entropie: stare economică entropică, economii entropice, economii

negentropice; emergentă: economii emergente, pieţe emergente; forţă: forţe de

producţie, forţă de muncă, forţă economică; viteză: viteza de circulaţie a banilor,

viteza de rotaţie a capitalului; acceleraţie: acceleratorul consumului, accelerarea

creşterii economice; elasticitatea: elasticitatea cererii şi a ofertei, elasticitate a

producţiei, elasticitate a bunurilor importate şi a celor exportate; histerezis:

ştiinţa economică suferă de histerezis; echilibru: echilibrul economic general,

punct de echilibru, preţ de echilibru, cantitate de echilibru, echilibrul walrasian -

sunt mai mult decât familiare pentru orice economist, ele sunt fundamentale în

imaginarea şi gândirea economiei.

29 Kirzner, I. M., (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, pg. 62.

Page 35: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

O altă parte a termenilor economici provine din psihologie: persuadare –

persuadarea consumatorului; comportament – comportament economic,

comportamentul consumatorului şi al producătorului, comportamentul

economisitorului, comportamentul investitorului; atitudine – atitudine

concurenţială; înclinaţie – înclinaţie, medie sau marginală, spre consum, spre

economii sau spre investiţii; tendinţa – tendinţa creşterii sau reducerii preţurilor,

tendinţă creşterii productivităţii muncii.

Termenii economici împrumutaţi din medicină apar în discursul economic mai

ales pentru a caracteriza şi pentru a explica stările de recesiune sau lipsa de

perfomanţă a economiei. Expresii precum: calmarea preţurilor, colaps economic,

criză economică, fractura preţurilor, infuzie de capital, injecţie de capital,

puseuri, contracţii, simptom al crizei, sindrom al instabilităţii, tensiune între

resurse şi nevoi, terapie economică, terapie şoc, etc. sunt frecvent utilizate

pentru a "diagnostica" o economie şi pentru a propune remediile necesare

însănătoşirii.

O serie de noţiuni folosite în economie provin din sport: competiţie – pentru a

sugera concurenţa; start – pentru a marca debutul unei activităţi, de pildă startul

privatizării; arbitru – pentru a arăta imparţialitatea statului în raport cu iniţiatva

particulară; joc – jocul economic, jocul actorilor economici, jocul cererii şi al

ofertei, teoria jocurilor, joc în sumă nulă, regulile jocului economic. Termenii

respectivi trimit la reguli şi atitudini ce trebuie respectate de competitori, dar şi

la alegerea celei mai potrivite strategii.

Unele cuvinte, cărora le-a fost ataşat un atribut economic, provin din arta

dramatică: scenariu al dezvoltării, scenarii ale tranziţiei; actori economici; rolul

concurenţei, rolul statului în economie; scena economică; în ansamblul

economiei instituţiile financiar-bancare au funcţia unui ecran între economii şi

investiţii.

Page 36: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Sublinierea hotărârii şi fermităţii discursului economic determină, de cele mai

multe ori, recurgerea la termeni din domeniul militar: asalt ştiinţific, arsenalul

ştiinţei economice, frontul economiei, lupta împotriva inflaţiei, obiectivul

economic al firmelor, strategii de piaţă, tactica, ţintă, războiul preţurilor.

Multe dintre aceste noţiuni au fost reţinute în dicţionarele de economie şi care s-

au impus în discursul economiştilor, după cum lesne se poate observa.

(consultaţi ANEXELE).

2. PLASTICIZAREA LIMBAJULUI ECONOMIC

În aria reformării spontane se observă tendinţa de plasticizare a limbajului

economic determinată, pe de-o parte, de aparenta insuficienţă a vocabularului,

iar pe de altă parte, de dorinţa autorilor de a fi cât mai sugestivi. Sintagme,

celebre acum, numite: laissez-faire, homo economicus, pasagerul clandestin,

mâna invizibilă, acordeonul lui Hayek, dilema prizonierului, problema lui Ulise,

fenomenul Silicon Valley, trişor, eficienţa-X, comportament oportunist, preţuri-

umbră, firmă barometru, tragedia comunelor, efectul de clichet, capcana

lichidităţilor, miopia agenţilor economici, hazard moral, etc. au şi consistenţă

teoretică solidă.

În acelaşi timp, s-au banalizat expresii precum: piaţă neagră, revoluţie verde,

muncă la negru, economie subterană, găuri negre, zone gri, carte verde, etc.

Unii termeni utilizaţi în mod curent de tehnocraţi: ecart, ajustare, bruion,

implementare, PIB, TVA, accize, etc.; de finanţişti: bonduri, derivate, splitare,

spred, speed, overdraft, hedge, swich, dar şi leul greu, etc.; de experţi în

economie: market-clearing, dumping, fixing, pieţe emergente, hazard moral,

asimetrie informaţională, etc.; de manageri: antreprenor, cultură

organizaţională, firmă, intraprenor, patron, organizaţie, etc.; de birocraţi: aquis,

integrare, globalizare, salvgardare, embargou, armonizare, etc. – termeni care

Page 37: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

formează jargonul fiecărui domeniu amintit, acceptat şi recunoscut ca rezultat al

complexităţii economiei şi al diviziunii cunoaşterii. Tranziţia la economia de

piaţă a adus şi un jargon-pop: privatizaţi, buticari, dolarizare, dughenizare,

investitori-feneişti, caritaşi, disponibilizaţi, second-hand, baroni locali, etc.

repede îmbrăţişat de analiştii economici, fiind inteligibil pentru un public larg.

În acelaşi timp, limbajul economic a devenit mai permisiv, integrând fără prea

multe rezerve, argou de tranziţie: şpagă, parai, blat, naşpa, marfă, verzişori,

caşcaval, coco, şmen, ţepuire, etc.

3. Limbajul animist şi limba de lemn

Câteva dificultăţi ale utilizării limbajului, în general, a celui economic, în

special, pot determina reformarea deliberată a limbajului. Între altele, „multe

convingeri amplu împărtăşite nu trăiesc decât implicit, în cuvintele şi frazele

care le comunică, şi ar putea să nu devină niciodată explicite”, după cum şi

dificultatea explicării şi descifrării „unui lucru nou în termeni deja existenţi”30.

Hayek constată că dificultăţile de acest fel i-au impulsionat pe reformatorii

socialişti să treacă la reformarea deliberată a limbajului, asimilând animismul,

pentru a convinge mai uşor oamenii să adere la concepţia socialistă31. Din

această perspectivă, economiştii, nu numai cei socialişti, vorbesc despre "viaţa

economică", despre "organismul social", despre diverse acţiuni pe care

"societatea" ar trebui să le soluţioneze. Personificarea societăţii, independent de

calculul ideologic, a contaminat prin repetare şi limbajul economic, încât este

greu de presupus că va disparea prea curând din discursul economic.

30 Hayek, Fr. A., Op. Cit., pg. 172. 31 Idem, pg. 174-175

Page 38: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Limbajul Ştiinţei Economice are, după cum se observă, mari resurse de

îmbogăţire, dar conţine şi riscul unei pierderi a preciziei şi a înţelesului

termenilor săi fundamentali.

Funcţia de comunicare a limbajului economic s-a dezvoltat graţie unor

fenomene diverse sub raportul consistenţei şi al principiilor morale ale lumii de

azi. Aşa cum bine sublinia Hayek: „Comerţul, migraţiile, precum şi înmulţirea

populaţiilor, nu numai că au deschis ochii oamenilor ci, le-au desferecat şi

limbile. Nu e vorba numai de faptul că neguţătorii întâlneau în mod inevitabil şi,

uneori, ajungeau să stăpânească limbi străine în cursul călătoriilor lor, dar acest

lucru trebuie să-i fi forţat şi să cugete la diferitele conotaţii ale cuvintelor-cheie

(fie şi numai pentru a evita jignirea gazdelor sau înţelegerea greşită a termenilor

de negociere), prin urmare, ajungând să cunoască noi şi diferite opinii despre

cele mai elementare chestiuni”32. De bunăseamă şi războaiele armate, civile sau

religioase (dar şi revoluţiile) au fost, şi pot fi socotite încă, alături de comerţ sau

de migraţiile populaţioniste, împrejurări care scot la iveală dimensiuni nebănuite

ale limbajului economic. Probabil că aşa au apărut cuvinte, cu o arie de referinţă

care incluzând şi economia, cuvinte care ne dau astăzi multă bătaie de cap. Între

altele amintim: economie de piaţă, liberalism, societate, agresivitate, intoleranţă,

globalizare, integrare, embargo, etc.

Elementul comun al termenilor enunţaţi, dar şi al celor similari, este animismul.

Animismul înseamnă personificarea „societăţii”, în a instituţiilor în general.

� „societate”: substituirea statului (a guvernului) sau a organizaţiei cu

termenul „societate”, „de fapt un eufemism care sugerează că putem

reglementa deliberat acţiunile indivizilor printr-o metodă de dirijare mai

blândă şi mai binevoitoare decât cea coercitivă”33.

32 Hayek, Fr. A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Bucureşti, f.a., pg. 171. 33 Idem, pg. 175.

Page 39: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

� „liberalism”: utilizarea acestui termen cunoaşte deseori recurgerea la o

înşelătorie. Hayek, citându-l pe Schumpeter, ilustrează cu exemplul

socialiştilor americani care şi-au însuşit termenul de liberalism: Ca un

compliment suprem, deşi neintenţionat, duşmanii sistemului întreprinderii

private au găsit înţelept să-şi însuşească eticheta sa”34.

� „capitalism”: un soi de socialism întors pe dos,

� „economie de piaţă”:

� „protecţionism”:

Animismul se clădeşte pe o serie de termeni, de regulă foarte cunoscuţi, care au

fost identificate de Hayek drept „cuvinte nevăstuică” (la fel cum o nevăstuică

poate goli de conţinut un ou fără a lăsa vreo urmă vizibilă, aceste cuvinte pot

goli de conţinut orice termen căruia îi sunt prefixate părând a-l lăsa intact:

„social” şi derivatele lui).

Animismul, cu întregul arsenal ideologic al „cuvintelor nevăstuică” constituie

platforma „limbii de lemn”. În mod uzual, limba de lemn desemnează limbajul

specific politrucilor (discursul vorbit este însoţit de o gestică sugestivă, de

accente mimice trecând de la mânie şi revoltă la speranţă, dar mai ales de

gradaţii de ton corespunzătoare).

� se aşează pe o serie de cuvinte fundamentale, mai cu seamă pe cele care

descriu fenomene producătoare de ordine: fapt, a cauza, a sili, a distribui,

a prefera, a organiza, etc.;

� se fondează pe verbe intranzitive sau pe persoana a doua sau a treia a

celor tranzitive: a trebui, etc.;

� discursul este redundant;

34 Schumpeter, J. A. (1994), History of Economic Analysis, Oxford University Press, Oxford, New York, pg. 574.

Page 40: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

� lozincile sau pildele sunt prezentate drept cele mai de preţ achiziţii ale

omenirii.

În concluzie, dacă e să vorbim de un pericol pentru limbajul economic, atunci

acesta vine din amestecul unor idealuri sociale şi politice ale unor grupuri sau

asociaţii private cu scopurile reale ale cercetării ştiinţifice.

TEMA V

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ECONOMIC

1. Semne şi semnale în economie

Economia în ansamblul său – agenţii economici, organizaţiile economice şi

instituţiile - emit şi captează diverse semnaleix (ştiri, informaţii, avertismente,

zvonuri, etc) evidente sau culese de instituţii specializate (de consultanţă, de

studiu a conjuncturii, de sondare a opiniei publice, de presa scrisă sau audio-

video, ş.a.) care pot să influenţe performanţele activităţii într-un orizont de timp

previzibil.

Producătorii, consumatorii, economisitorii, finanţatorii, creditorii, debitorii, etc.

sunt în permanenţă atenţi la semnalele care vin din mediul economic, mai precis

dinspre piaţă şi dinspre instituţii. Ignorarea semnalelor, chiar dacă în aparenţă

sunt nesemnificative, poate modifica decisiv rezultatele finale ale agentului

economic sau chiar ale economiei în ansamblul său. Astfel, dacă preţurile la

Page 41: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

factori se modifică sau dacă preţul unei tranzacţii creşte, producătorii ar putea

să-şi modifice funcţia de producţie. În esenţă, producătorii îşi concentrează

eforturile în direcţia înţelegerii corecte a semnalului captat, dar şi spre

anticiparea consecinţelor generate de acesta. În acelaşi timp, eventualele

nemulţumiri ale consumatorilor sunt semnale care arată că s-ar putea pierde o

cotă importantă din piaţă sau chiar piaţa. Desigur, producătorii sunt interesaţi de

orice semnal care are legătură cu activitatea lor (de la preţurile de piaţă până la

legislaţia economică).

Preţuri, impozite, taxe, dobânzi, constrângeri sau relaxări ale legislaţiei

economice, dar şi decizii ale autorităţilor, sunt surse posibile de semnale pentru

producători, dar şi pentru alţi agenţi economici (investitori, exportatori,

importatori, brokeri, dealeri, bancheri, etc.). În mod firesc, consumatorii sunt cei

care captează semnalele dinspre producători, însă ei sunt şi principalii emitenţi

de semnale pentru aceştia. În fond, ei sunt în bună măsură piaţa. Cu cât scade

ignoranţa consumatorilor în materie de preţ, cu atât semnalele emise de ei sunt

mai interesante pentru producători. Mai mult, consumatorii sunt în permanenţă

în căutare de "chilipiruri", adică sunt decişi să realizeze surplusul

consumatorului sau renta consumatorului, ceea ce înseamnă că posibilitatea lor

de a-şi alege o structură convenabilă a cheltuielilor de consum se bazează pe

semnalele oferite de mărimea preţurilor şi de creşterea veniturilorx.

Semnalele emise şi captate de producători şi consumatori combină limbajul

articulat şi vizualizarea. Toate produsele au preţuri afişate, după cum au şi

avertizările legate de consum, care să asigure condiţia esenţială a pieţei libere –

accesul la informaţia economică.

Unele pieţe, cum este bursa de valori, au forme de organizare şi funcţionare

specifice, unde, din cauza rapidităţii operaţiilor, semnalele sunt cruciale. Dacă,

de pildă, unele active încep să piardă sistematic din valoare este un semnal

pentru deţinători să scape de ele. Unele burse au avertizare sonoră specială de

Page 42: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

deschidere şi de închidere, alte burse îmbină tradiţia cu modernitatea în emiterea

şi captarea de semnale folosind limbaje convenţionale ad-hoc. Captarea

semnalelor şi raportarea lor la experienţe anterioare sau la construcţii teoretice

anterioare le dă valoarea de semn. Semnul, în mediul economic, reprezintă nota

specifică, trăsătura distinctivă după care se recunoaşte o economie, o acţiune

economică, un fapt economic, o piaţă, un mijloc de schimb, o marcă de

fabricaţie, un bun sau un agent economic. Transformarea semnalelor în semne

care să aducă informaţii – de confirmare, de avertizare, de punere în gardă, de

începerea sau de încetarea unei acţiuni etc. – presupune interpretarea acestora cu

un cod adecvat, testat în prealabil35. Dintre cele mai cunoscute semne dintr-o

economie sunt semnele monetare. Moneda este recunoscută din lumea bunurilor

prin specificitatea sa întruchipată în funcţiile pe care le are în economie. Dacă,

de pildă, puterea de cumpărare a banilor scade dramatic, această este un semn al

unor mari slăbiciuni ale economiei, ale unor crize puternice şi prelungite, care

pot induce neîncredere în mediul de afaceri şi instabilitate socială.

În acelaşi mod, raportând semnalele recepţionate de pe o piaţă, cu privire la

cerere şi ofertă, la cunoscuta teorie a concurenţei, se poate preciza tipul de piaţă

în funcţie, de pildă, de numărul producătorilor şi cel al consumatorilor (mulţi,

câţiva, unul).

Pentru a fi interpretat semnalul trebuie să fie identificat şi selectat din

interferenţa de semnale, deci el trebuie să aibă un anumit prag de intensitate, iar

instrumentele de descifrare şi interpretare (decodorul) trebuie să aibă o fiabilitate

suficientă care să-i ofere un grad oarecare de certitudine36.

Impactul semnalelor, dar şi al decodificării lui cu mediul economic poate

provoca şocuri puternice, procese emoţionale greu de controlat şi totodată, este

probabilă micşorarea (sau pierderea) şansei receptării unei indicaţii utile pentru

35 Peretti, A. de, Legrand, J.-A. şi Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, pg. 8. 36 Idem, pg. 9-10.

Page 43: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

conduita agenţilor economici. Faimoasa “coadă”, cu inevitabila întrebare

adresată ultimului aşezat în şir: “Ce se dă?”, ca şi indicaţia pe mai multe voci (de

regula de la sfârşitul cozii): “Daţi mai puţin să ajungă la toată lumea", a fost şi

probabil că este un semn al unei grave crize a bunurilor de consum curent,

îndeosebi a celor alimentare. Dacă stai la coadă la o carte, la un concert, la un

film este un semn combinat de interes şi pasiune de aşezare cât mai sus în

ierarhia valorilor, însă nu acelaşi lucru se poate spune despre amintita “coadă”.

Cel mai îngrijorator lucru nu a fost coada, ci comportamentul inerţial care se

profilase, pentru că mulţi oameni (îndeosebi de vârsta a treia) îşi aveau în

“coadă” o adevărată viaţa socială. Fondurile de investiţii care au falimentat,

printre care şi FNI au avut şi ele istoria lor. Falimentul FNI a fost “anunţat”,

existând suficiente motive pentru cei avizaţi să interpreteze corect semnalele,

îndeosebi cele legate de metoda de calcul a valorii unităţii de fond. Ceilalţi, care

au fost şi marii perdanţi, le-au dat o semnificaţie opusă: şi-au vândut casele sau

şi le-au ipotecat, s-au împrumutat la cămătari etc. pentru a-şi adjudeca valoarea

pe care o anticipau, fiind stimulaţi şi cu ajutorul unui îndemn publicitar echivoc:

“Dormi liniştit, FNI veghează pentru tine”. Dincolo de detaliile juridice ale

problemei, care cad în sarcina autorităţii, rămân aspectele legate de imagine şi de

comunicare. Şi, dacă lucrurile n-ar fi tragice, ar rivaliza cu unele dintre filmele

de excepţie: perdanţii (în bună parte bătrâni, îmbrăcaţi sărăcăcios pe care însă

televiziunile îi prezentau cu o formulă standard: “Investitorii FNI au protestat nu

ştiu unde”) apar pentru opinia publică drept simbolurile lumii capitaliste sau ale

economiei de piaţă. Prin urmare, într-o perioadă când deficitul de capital era

realitatea cruntă, când investitorii străini ar fi venit cu gânduri murdare „să-i

exploateze pe români”, singurii investitori cinstiţi ajunseseră victimile câtorva

persoane! Cine ce să mai înţeleagă!

Alte semnale, incorect receptate sunt debranşările. În mod clar ele arată

incapacitatea monopolurilor utilităţilor publice de a se menţine pe o piaţă liberă

Page 44: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

şi concurenţială. Pe de altă parte ele trădează interesele specifice ale birocraţiei

sau ale grupurilor de presiune din aceste domenii. Mai mult, un soi de

complicitate a sindicatelor cu puterea (oricare ar fi fost ea), sindicate care

ceruseră o perioadă de 10 ani până la acceptarea surselor alternative, deci a

concurenţei, a agravat situaţia. Amânarea deciziei de a lăsa loc concurenţei în

domeniul utilităţilor publice în profida semnalelor alarmante ale utilizatorilor, a

însemnat aproape „moartea naturală” a sistemului comunal centralizat. Sunt

oraşe care s-au debranşat în întregime şi unde punctele de furnizare a energiei s-

au desfiinţat. Aceste sunt semne evidente ale slăbiciunilor pe care le conţine

sistemul public, dar şi ale obstacolelor în calea utilizatorilor care vor să plătească

atât cât consumă. S-a preferat însă debranşarea silită şi voluntară, ceea ce a

însemnat şi imposibilitatea recuperării datoriilor.

Desigur, exemplele ar putea continua cu falimentele bancare, caritasul, pieţele

ţărăneşti, economatele, cantinele săracilor, fără a produce informaţii

suplimentare, doar confirmarea importanţei emiterii şi receptării corecte a

semnalelor.

2. Informaţii, mesaje şi zvonuri

Informaţia este furnizată de unele semnale care pot fi dirijate: preţuri, taxe,

impozite, ratele dobânzii, cursul de schimb, gratuităţi,etc. Economia se

dovedeşte şi din aceasta perspectivă, nu numai o sursă inepuizabilă de

informaţii, ci şi un edificiu fondat pe informaţii. Economişti de renume şi-au

formulat programul de cercetare în domeniul informaţiilor şi unii au fost chiar

recompensaţi cu Premiul Nobel pentru Economie37.

În mulţimea informaţiilor există unele care pot fi însă dirijate intenţionat şi astfel

ele capătă valoarea de mesaj. Orice mesaj presupune emiterea unei informaţii

37 Vezi capitolul "Teorii şi concepţii despre informaţie"

Page 45: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

prin semnale codificate, în direcţia unei ţinte determinate, cel mai adesea un

interlocutor sau un grup bine determinat, fără feed - back obligatoriu38. În cazul

agenţilor economici această emisiune se efectuează într-un context de obiective

ale politicii economice generale şi de roluri, conformă cu codificarea şi care

poate să cuprindă distorsiuni şi perturbări. Cauzele distorsiunilor se găsesc fie în

diferenţele de atitudine sau de concepţie dintre emiţător şi receptor, fie în

diferenţele dintre registrele de limbă utilizate, care se fondează pe valorificarea

funcţiilor limbajului, fie de buna sau reaua intenţie. Unele distorsiuni pot să

apară absolut întâmplător, efectele lor fiind de cele mai multe ori imprevizibile

şi greu gestionabile, anunţând crize de comunicare sau de imagine.

Buna comunicare cere un mesaj clar. Din nefericire nici un mesaj nu poate fi

socotit de la bun început corect şi definitiv formulat, după cum nimeni şi nimic

nu garantează recepţionarea lui corectă. Un exemplu în acest sens îl constituie

disputele de acum câţiva ani, dispute declanşate la început în mediul politic şi

apoi extinse în lumea economiştilor, care aveau drept subiect atitudinea faţă de

schimburile externe, în speţă faţă de protecţionism. Invazia pieţei româneşti de

produse alimentare străine (mai ieftine) era prezentată, pe de o parte, drept un

atac la producătorul indigen, iar pe de altă parte, ca un pericol real pentru

economie în ansamblul său. Presiunile exercitate de mediul politic şi numărul

mare de adepţi ai protejarii economiei prin măsuri "la graniţă" au reuşit să obţină

modificarea unor acorduri internaţionale privind termenii de schimb prin aşa-

zisul "acord de salvgardare". Mesajul însă poate fi privit şi altfel, el arata

îngrijorarea politicienilor faţă de consumatorul român care avea prilejul să

cumpere mai ieftin, deci să trăiască mai bine. În mod clar, producătorii români

nu au devenit mai eficienţi în urma acelor măsuri, după cum nici consumatorii

români n-au fost atraşi mai mult de produsele româneşti din patriotism sau din

38 Peretti, A. de, Legrand, J.-A. şi Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, pg. 58-73.

Page 46: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

dorinţa de a răspunde chemării guvernamentale „Fabricat în România”. Prin

urmare, elaborarea mesajului presupune tatonări succesive, dar şi modificări

progresive ale semnificaţiei şi sensului său, până se ajunge de la mesajul

incomplet la mesajul amplu şi complex39. Atunci când, după emiterea unui

mesaj apare ritmul, între destinatar şi destinator are loc un schimb de informaţii,

ceea ce înseamnă că se realizează deplin comunicarea.

Comunicarea în economie, ca şi comunicarea în general pune în relaţie

dimensiunile multiple ale modului în care acţionează agenţii economici (indivizi,

firme, instituţii) atunci când alocă resurse rare apelând la mecanismul preţurilor.

Astfel, comunicarea se realizează printr-o serie de relaţionări între percepţii,

gusturi şi preferinţe, imaginaţii, vocabular, teorii, experienţe, modele, etc.

Comunicarea stabileşte un sens printr-un ansamblu de verigi care permit crearea

unor raporturi de contrast între obiective, roluri, atitudini şi constrîngerile

fiecărui agent economic şi care face legătura cu economia.

Metodele moderne de comunicare invocă frecvent, mai ales în spaţiul publicitar,

atitudinea. Atitudinea sau felul de a fi şi de a se comporta, reprezintă în fond o

anumită idee sau o anumită concepţie. Atitudinea este partea vizibilă a

comportamentului agenţilor economici. Centrarea mesajelor pe atitudine, pe o

nouă atitudine reflectă capacitatea pe care o au ideile economice în schimbarea

realităţii şi a modului de gândire al oamenilor, dar şi în schimbarea

mentalităţilor. În această parte a comunicării, schimbarea mentalităţii nu este

deloc de neglijat în proiectarea viitorului unei economii. În istoria recentă,

„statul providenţial”, „visul american” sau „statul bunăstării”40, au constituit

repere importante în susţinerea economiei prin încrederea în sistem41.

39 Peretti, A. de, Legrand, J.-A. şi Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, pg. 7-9. 40 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 178-192. 41 Fukuyama, Fr., Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii, Editura ANTET.

Page 47: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Responsabilii strategiilor de dezvoltare economică trebuie să stăpânească bine

"lecţia de comunicare" atunci când proiectează şi fixează "ţinte", asigurându-se

într-un orizont de timp rezonabil şi cu un mesaj clar şi concis. Repetabilitatea

mesajului este necesară, dar nu suficientă pentru sădirea încrederii într-o

economie. La fel de importantă este şi stabilitatea mesajului, pentru că degajă

seriozitate şi interes faţă de cei care sunt finanţatorii treburilor publice.

În formularea mesajelor, dar mai ales în comunicarea lor, sunt şi situaţii puţin

controlabile şi greu de controlat atunci când prevalează zvonurile42. Industria

zvonurilor este puternică, iar ripostele sunt prea slabe pentru a atenua efectele

unui dezastru provocat de răspândirea unor ştiri tendenţioase şi insuficient

verificate.

În fond, zvonul este o scurtare a mesajului, careia i se ataşează o serie de

transformări43, între care:

� nivelarea mesajului şi omiterea de detalii;

� accentuarea, chiar îngroşarea unui detaliu;

� asimilarea subiectului în funcţie de unele motive personale;

� proiectarea unor stereotipuri, cu scopul completării lacunelor de memorie.

În mod tradiţional zvonul se propagă de la om la om, dar mijloacele de

comunicare în masă, voluntar sau involuntar, cresc credibilitatea informaţiilor

care se dovedesc de multe ori neîntemeiate, dar deja este prea târziu pentru a

putea remedia răul produs. Într-o organizaţie zvonurile apar atunci când canalele

oficiale de comunicare nu funcţionează sau funcţionează defectuos, iar

conţinutul zvonurilor depinde de climatul afectiv al organizaţiei (speranţă sau

teamă faţă de un eveniment aşteptat). Cazurile falimentelor bancare sunt

exemple elocvente, deşi persistă îndoiala dacă nu cumva zvonul prăbuşirii unui

bănci a fost în mod intenţionat lansat pentru a micşora efectele pierderilor şi

42 Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, pg. 178-192. 43 Le Bon, G. (1990), Psihologia mulţimilor, Editura Anima, pg. 69-77.

Page 48: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

pentru a descuraja deponenţii în încercarea de a-şi recupera banii, totuşi

nerăbdarea şi iritarea deponenţilor accelerează deznodământul. Zvonurile,

neîndoielnic, ţin de om şi de structura sa, şi prind viaţă atunci când un număr

semnificativ de persoane sunt implicate în conţinutul lor. Atunci când, se

utilizează nu un mesaj, ci o poveste creată de un grup, starea afectivă a acestuia

intervine nu numai prin transformările succesive aplicate, dar şi în conţinutul

poveştii elaboarte. Sunt zone ale economiei unde comunicarea devine sensibilă,

tocmai din cauza "fragilităţii" lor faţă de informaţiile incomplete sau tendenţios

formulate. De aceea, orice informaţie, referitoare la un aspect sau altul al

economiei, trebuie atent verificată înainte de a fi luată în calcul.

În comunicarea economică se observă că limbajul, mai precis limbajul verbal

joacă un rol extrem de important, dar el este dublat de imagine şi mişcare, astfel

încât informaţia şi/sau mesajul să-şi atingă ţinta. Ştiinţa economică apare astfel

ca o sursă autorizată în identificarea şi explicarea complexităţii acţiunilor

economice în scopul funcţionării economiei.

TEMA VI

ISTORIA ŞTIINŢEI ECONOMICE ŞI LIMBAJUL ECONOMIC

1. Gândirea economică şi ştiinţa economică

Page 49: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Rădăcinile ştiinţei economice şi ale limbajului economic pornesc încă din

Antichitate, atunci când, în scrierile fragmentare despre economie ale filosofilor,

a fost inventat termenul, care peste 2000 de ani, consacra o nouă ştiinţăxi. În

cartea sa Economicul44, Xenofon (430-354 Î. Ch.) fixează denumirea şi

domeniul (regulile după care se gospodărea patrimoniul particular) ale viitoarei

ştiinţe45. La Aristotel (384-322 Î. Ch.) oikonomia ("arta gospodăririi") este una

dintre părţile "artei înavuţirii", cealaltă fiind "arta comerţului". Aristotel

precizează că "este conformă naturii arta înavuţiriii care are ca resurse roadele şi

animalele", ea având două ramuri, "una, arta comerţului, alta arta gospodăririi, şi

aceasta necesară şi lăudată, iar cealaltă o artă a schimbului dispreţuită pe bună

dreptate (căci nu există în mod natural, ci prin faptul că unii iau de la alţii),

absolut pe drept cuvânt este detestată camăta – pentru că proprietatea provine de

pe urma banului însuşi, şi nu de pe urma ţelului cu care a fost introdus. Căci el a

apărut în vederea schimbului, dar dobânda îl face să se înmulţească", iar

"dobânda apare ca un ban venind din ban. Aşa încât, dintre modurile de

înavuţire, acesta este în cel mai înalt grad contra naturii"46.

De-a lungul timpului, Ştiinţa economică sau Economia s-a dezvoltat într-un

câmp de reprezentări ale sensului comun sau aşa cum spune Kirzner "O

persoană percepe faptul că există posibilitatea unei îmbunătăţiri a situaţiei sale

printr-o schimbare a poziţiei fizice sau prin vreo altă mdificare a configuraţiei

stării de lucruri care ar putea afecta sentimentul bunăstării sale. Recunoaşterea

unei astfel de şanse de a-şi spori bunăstarea, oricare ar fi ea, pune în mişcare

acţiunile pe care persoana le va face pentru a-şi asigura îmbunătăţirea

situaţiei"47. Astfel, Ştiinţa economică a apărut pentru a răspunde necesităţilor

44 Diogenes Laertios (1997), Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, pg.106. 45 Termenul "Economia" provine din cuvintele greceşti: oikos-gospodărie şi nomos-lege. 46 Aristotel (2001), Politica, Editura Paideia, Bucureşti, pg. 19. 47 Kirzner, I. M. (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pg. 139.

Page 50: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

vitale ale oamenilor, iar diferitele soluţii propuse la problemele urgente ale vieţii

de fiecare zi au constituit materia primelor scrieri economice. Istoria gândirii

economice aduce această dovadă: în primele scrieri economice a predominat

preocuparea practică şi normativă. Economia, mai precis Economia politică, s-a

constituit ca disciplină de studiu de sine-stătătoare, fiind definită de la început

drept un ansamblu de reguli pentru a gestiona afacerile unui stat48.

Mercantilismul, dominant între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, este un

exemplu-tip de amalgam între teorie şi practica economică. Sintagma "economie

politică" a fost utilizată pentru prima dată de Antoine de Montchretien în 1615,

când a publicat "Traite d'economie politique", de fapt, un îndreptar de politică

economică pentru oamenii de stat. Afirmând că: „economia politică este pentru

stat ceea ce este economia într-o familie"49, mercantiliştii au definit economia

politică drept o ramură a artei de a guverna, având ca obiectiv propunerea

mijloacelor cele mai eficiente de a îmbogăţi statul, sporindu-i bogăţia de metale

preţioase.

Mercantiliştii recomandau favorizarea formării unui excedent al balanţei

comerciale cu ajutorul unei politici economice intervenţioniste şi protecţioniste,

în scopul asigurării şi conservării bogăţiei monetare. Mercantilismul defineşte

epoca lui Colbert, unde statul este întreprinzător: creează manufacturi, acordă

subvenţii şi credite, impune o reglementare strictă într-o manieră care să asigure

calitatea produselor exportate şi care impune totodată restricţii la intrarea

produselor străine pentru a proteja în acest fel producţia naţională50.

2. Emanciparea ştiinţei economice de politică şi morală

48 Gonnard, R. (1930) Histoire des doctrines economiques, Libraire Valois, Paris, pg. 3, 45-51, 185-199,291-296. 49 Idem, pg. 106-114. 50 Ibidem, pg. 116-117

Page 51: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Adam Smith, considerat drept „părintele” ştiinţei economice, afirma în

introducerea cărţii a-IV-a a Avuţiei naţiunilor că „economia politică privită ca o

ramură de cunoştinţe ale omului de stat sau ale legiuitorului, îşi propune două

scopuri distincte: în primul rând, de a procura poporului un venit sau o

subzistenţă abundentă sau, mai bine zis de a o face capabilă să-şi procure acest

venit sau această subzistenţă abundentă; şi în al doilea rând, de a procura statului

sau colectivităţii, un venit suficient pentru serviciile publice. Ea îşi propune să

îmbogăţească în acelaşi timp şi poporul şi pe suveran ”51.

Smith şi mercantiliştii se situau la limita aceleiaşi probleme: cum să se

îmbogăţească naţiunea ?

Soluţiile propuse difereau: în locul unei politici mercantiliste etatiste, Smith

propunea o politică fondată pe "laisser-faire" şi pe acţiunea liberă a indivizilor,

care-şi urmau propriile interese, ghidaţi de "mâna invizibilă"52.

S-ar putea adăuga că organizarea Avuţiei naţiunilor reflectă marea intenţie a lui

Smith de a elabora o teorie economică integrală: în primele două cărţi autorul

explică natura producţiei şi destribuţiei bogăţiei, formarea şi acumularea

capitalului, expunerea diferitelor modalităţi de producţie şi de distribuţie

cunoscute în istorie; critica sistemelor de politici economice cunoscute, în sfârşit

propunerea din ultima carte asupra principiilor artei de a guverna urmând

„sistemul libertăţii naturale”53. Această concepţie prezintă într-adevăr economia

politică drept preambulul politicii economice, fără a exclude însă un nivel al

analizei ştiinţifice.

D. Ricardo a fost primul autor care a construit un model teoretic pur, fără nici o

finalitate normativă. În centrul modelului său se afla problema repartiţiei

surplusului producţiei prin intermediul preţurilor, asigurând reproducţia

51 Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 1, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, pg. 287. 52 Idem, pg. 305. 53 Smith, A. (1965), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. 2, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, pg. 144-145.

Page 52: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

sistemului economic.54 Acest model repus pe o concepţie care exclude orice

finalitate normativă în timpul cercetării teoretice, oferă un domeniu de studiu

limitat la activităţile sociale de producţie şi de repartiţie a bunurilor economice şi

o metodă de cercetare specifică - deducţia îmbogăţită.

Pentru David Ricardo era clar că politica economică se fonda pe ştiinţă fără a fi

ea însăşi o ştiinţă, dar nu se confunda cu economia politică. De fapt, Ricardo

pune capăt unei confuzii, prezentă în primele scrieri economice sistematice, între

ştiinţă – definită ca un corp de propoziţii verificate, şi artă – adică, ansamblul

regulilor practice destinate să servească la rezolvarea unei probleme concrete.

Concluzia lui Ricardo viza emanciparea ştiinţei economice de artă printr-o

ruptură: ştiinţa economică trebuia să se rupă de cunoaşterea empirică. Tradiţia

epistemologică ricardiană îl revendică astfel pe Ricardo drept adevăratul

fondator al ştiinţei economice. De astfel, Ricardo a reuşit în aceea perioadă un

lucru trecut multă vreme sub tăcere: debarasarea economiei politice, socotită o

ştiinţă cu acelaşi titlu ca ştiinţele „dure”, de toate conotaţiile apologetice. Cu

toate acestea, ştiinţa economică de după Ricardo avea să urmeze, prin analogie,

modelul ştiinţei exacte, dar cu scopul de a construi un discurs teoretic pur.

Secolul al XIX-lea, deşi a produs cele mai importante teorii ale ştiinţei

economice, este considerat, cel puţin în prima jumătate, drept o perioadă de

„anemie” a ştiinţei economice55. De fapt, se confirma, atît separarea artei de

ştiinţă, cît şi o atitudine conştientă a economiştilor de disipare a falsei asimilări a

economiei politice cu laisser - faire-ul şi a pieţei cu un „artefact” şi nu cu un

fenomen natural. Cu toate acestea, în epocă cele mai importante descoperiri care

au dat identitate şi autoritate ştiinţei economice au fost percepute mai ales drept

abateri de la calea dreaptă, drept dovezi ale unei „ştiinţe deprimante”

dezinteresată de randamentul economiei.

54 Ricardo, D. (1993), Opere alese, Editura Universitas, Chişinău, pg. 59. 55 Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până azi, Editura Cassei Şcoalelor, Bucureşti, pg. 525-526.

Page 53: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Imparţialitatea politică se releva astfel cu o datorie ştiinţifică şi ca o normă a

cunoaşterii. Problema imparţialităţii politice a teoriei economice se prezintă mai

ales ca o consecinţă logică a abstractizării; economistul studiază o singură parte

a fenomenelor sociale, care sunt presupuse determinate printr-o singură cauză -

dorinţa de bogăţie- şi, ca urmare, el nu se poate pronunţa pentru sau contra

sistemului socio-politic, pe care de fapt îl ignoră. Funcţia sa se limitează la

explicarea consecinţelor economice ale fiecărui sistem politic, furnizându-i

mijloacele necesare luării deciziilor de ordin politic. Relaţia ştiinţei economice

cu sistemele politice seamănă cu cea a unei teorii în raport cu multiplele sale

aplicaţii. Distanţarea de sistemul socio-politic justifică alegerea liberei

concurenţe ca ipoteză fundamentală a analizei. Există şi în această alegere o

prejudecată: pledoaria pentru o formă specifică de concurenţă.

Totuşi, această alegere, ca şi cea a comportamentului economic-tip sunt repuse

pe criterii pur teoretice. Alegerea liberei concurenţe ca punct de plecare, facilita

analiza pentru că era vorba despre o piaţă foarte simplă, care permitea să se pună

în evidenţă într-o formă extrem de clară acţiunea forţelor studiate: dorinţa de

bogăţie. Libera concurenţă permitea studiul problemelor mai complexe apărute

prin cauze perturbatoare: intervenţia guvernamentală şi acţiunea sindicatelor.

Libera concurenţă corespundea şi unui ideal ştiinţific, şi unui model de

cercetare. Ea a fost preferată altor situaţii de piaţă la fel de simple, ca

monopolul, pentru că răspundea unor criterii suplimentare de generalitate şi de

mai bună aproximare a realităţii. Aşadar, economia s-a emancipat de politică nu

pentru a-şi declina responsabilitatea în faţa unei cereri sociale foarte presante, ci

pentru a face din economie un sistem teoretic mai fiabil, neimplicat în certuri

ideologice. Obiectivitatea discursului teoretic al economiei politice a fost prima

condiţie pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor. Pentru aceasta el trebuia să

rupă cu trecutul său empiric şi cu contextul ideologic. Tentativa autonomizării

economicului a fost puternic contestată de A. Comte şi de discipolii săi britanici

Page 54: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

şi francezi56. Critica a fost concentrată în mod deosebit pe imposibilitatea izolării

faptului economic provenit dintr-o solidaritate a organismului social. Comte şi

adepţii săi au negat astfel posibilitatea unei ştiinţe economice în numele acelei

solidarităţi foarte intime dintre diversele aspecte ale „ organismului social ”57.

Răul produs ştiinţei economice este astăzi incalculabil, pentru că efectele lui sunt

încă prezente. Cu toate acestea, ştiinţa economică a urmărit autonomia faţă de

alte ştiinţe sociale, şi pentru a marca distanţarea de mecanică. Cel puţin, în a

doua jumătate a secolului al-XIX-lea, cercetările sunt concentrate pe analiza

faptului social, a compunerii şi recompunerii lui. Faptul social, ca produs

psihologic şi etologic nu numai că se pretează la descompunere, dar nu poate fi

sesizat în totalitatea sa decât ca sumă de fapte sociale particulare rezultate din

cauze diferite. Drept urmare, izolarea unei clase de fenomene, ca şi izolarea unei

cauze particulare în interiorul acestei clase fac parte din abstracţia necesară

explicaţiei economice. Dacă fenomenul economic a fost descompus în părţile

sale pentru a fi după aceea explicat, el nu poate fi sesizat în totalitatea sa decât

după ce va fi fost recompus.

Această mişcare de descompunere / recompunere reprezintă relaţia unei părţi cu

ansamblu său, relaţie care subliniază caracterul conjectural al explicaţiei pur

economice.

Astfel, abstracţia apare drept mod de cunoaştere, iar deducţia drept metodă de

investigare: „ dorinţa de bogăţie ” este forţa principală care se află la originea

activităţilor economice şi nu se confundă cu comportamentul agentului

economic care caută să-şi maximizeze satisfacţia şi să-şi minimizeze efortul.

„ Dorinţa de bogăţie ” apare drept cauza principală pe care gândirea o pune în

evidenţă, iar comportamentul economic tip reprezintă o aproximare a

56 Idem, pg. 528. 57 Comte, A. (1911), La philosophie positive, Tome II, Flammarion, Paris, pg. 274-294.

Page 55: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

comportamentului omului în timpul activităţilor economice şi serveşte ca

premisă pentru metoda deductivă.

Analogia cu mecanica a fost continuată, mai ales, spre sfârşitul secolului al XIX-

lea prin expansiunea matematicii. Apropierea între economie şi mecanică,

utilizând analogia levierului, va produce teorema fundamentală a schimbului:

raportul de schimb dintre două bunuri este egal cu raportul gradelor de utilitate

finală procurate de aceste două cantităţi58 Problema economiei va fi prezentată

de acum ca o problemă de schimb, economiştii se deplasează astfel de la

problemele producţiei şi repartiţiei la cele ale alocării eficace a bogăţiei deja

produse între contractanţi, traversând piaţa. Aceşti contractanţi raţionali, capabili

de a judeca eficacitatea mijloacelor disponibile caută să-şi maximizeze

satisfacţia, minimizând eforturile, într-un mediu stabil. Domeniul economic şi

ipotezele fondatoare ale comportamentului maximizator sunt suficient de largi

pentru a trata problemele schimbului în tipuri de organizare socială foarte

diferite59.

Ipotezele fondatoare sunt conjecturi avansate pentru a reda raţiunea fenomenelor

observate; ştiinţa caută în ansamblul corpului ştiinţei o „ipoteză probabilă”, pe

care, prin încercare şi eroare o supune la probă sau printr-o anticipare teoretică

reuşită o reţine drept premisă a explicaţiei ştiinţifice. Recunoaşterea explicită a

achiziţiilor matematice ale ştiinţei economice a constituit condiţia necesară a

inovării teoriei economice. Introducerea calculului diferenţial a permis

descoperirea utilităţii marginale şi formalizarea descreşterii utilităţii marginale.

Această descoperire, care a condus la formularea teoriei fundamentale a

schimbului şi la o nouă teorie a formării preţurilor a fost posibilă datorită

valorizării elementelor psihologice, (adoptarea comportamentului maximizator

58 Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques. Les fondateurs, Sirey, Paris, pg. 94-122, 142-165 59 Lipsey, R. G. şi Chrystal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 21-38.

Page 56: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

ca premisă şi utilitatea drept cauză unică a schimbului). Mai mult, posibilitatea

de a gândi problema economiei în termeni de comportament maximizator şi

descoperirea teoremei egalităţii raporturilor utilităţilor marginale cu raportul

preţurilor pieţei sunt rezultatul regândirii economiei.

Secolul al XX- lea a primit ştiinţa economică emancipată de politică şi de

morală. Economiştii au găsit argumente de ordinul evidenţei pentru a consfinţi

această emancipare: primul argument arată deosebirea dintre politică şi

economie - politicul centralizează, iar economicul descentralizează, iar al doilea

referitor la diferenţa dintre morală şi economie, precizează că economia nu se

face cu sentimente, iar cunoaşterea economică nu este de natură emoţională.

Dificultatea esenţială a ştiinţei economice, integrarea în piaţa a fenomenelor

non-piaţă, a fost în mare măsură depăşită prin dezvoltarea teoriilor despre

bunurile publice şi despre alocările optimale ale resurselor.

Evidente într-o economie însă, sunt schimbul şi banii, dar nici schimbul şi nici

banii nu pot explică în mod exclusiv economia. Schimbul şi banii arată că

economia este o piaţă universală, unde orice se vinde şi se cumpără, pentru că

fiecare bun are un preţ. Economia are o complexitate deosebită şi relaţionări

multiple între agenţii economici şi instituţii generând posibilităţi multiple de

comunicare.

Ştiinţa economică oferă acum un domeniu de cercetare nelimitat, un mod de

gândire economic şi un limbaj specializat, aflat într-o permanentă diversificare şi

împrospătare.

Astăzi, ştiinţa economică se prezintă ca ştiinţă a schimbului pe piaţă şi a

instituţiilor pieţei (catallactică). Ştiinţa economică oferă teoria generală care

explică ce se întâmplă când sunt împlinite anumite condiţii şi care sunt

consecinţele ce se deduc când aceste condiţii nu sunt împlinite. Ştiinţa

Page 57: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

economică este studiată de mai multe discipline de învăţământ între care teoria

economică generală joacă rol de „ nucleu dur ”60.

Formarea limbajului economic a urmat îndeaproape istoria ştiinţei economice;

de-a lungul timpului autorii teoriilor economice au fost preocupaţi şi de

identitatea termenilor economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de

o bună comunicare.

TEMA VII

PREMISE EPISTEMOLOGICE ALE COMUNICĂRII

TEORIILOR ECONOMICE

O privire generală asupra ştiinţei economice lasă impresia unor grave şi

profunde neînţelegeri între economişti. Cercetând cu mai multă atenţie problema

constatăm că, într-adevăr, la noi şi aiurea, economiştii sau cei care studiază

economia sunt departe de un acord în privinţa economiei. Prăpastia dintre

economişti are cel puţin două explicaţii: în primul rând, istoria ştiinţei

economice ne arată un tablou complex şi de o diversitate neobişnuită în rândul

celorlalte ştiinţe, fie ele naturale sau sociale; în al doilea rând, limbajul

economiştilor, se diversifică rapid şi pare că împiedică buna comunicare a

rezultatelor ştiinţei economice. Indiscutabil, unele dezacorduri sunt pur

60 Hausman, D. M. (editor) (1993), Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 7-51.

Page 58: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

doctrinale, altele sunt de natură ideologică, dar cele mai consistente ţin atât de

gradul de informare asupra progreselor ştiinţei economice, cât şi de asumarea

acestora în cercetarea economiei. Operează şi în comunitatea economiştilor un

fel de fundamentalism, dincolo de care, ştiinţa economică pare excedată şi

asaltată de chestiuni lipsite de consistenţă şi a căror influenţă trebuie oprită prin

intransigenţă şi excluziune. Aspectele cele mai sensibile ale comunicării teoriilor

economice, în particular, a rezultatelor ştiinţei economice, în general, dar fără a

intra în detaliile controverselor din ştiinţa economică, sunt asociate

fundamentelor Economiei: domeniul de cercetare, identificarea faptelor

economice, micro- şi macroeconomie, modele economice, elemente ale logicii

economice şi ale limbajului economic.

1. Domeniul economiei

Domeniul de cercetare al Economiei se prezintă ca o construcţie conceptuală

abstractă şi ca o sursă de date observabile61. Privit ca sursă de date, domeniul

Economiei relevă unele slăbiciuni apărute prin strângerea datelor economice

accentuând controversele dintre cantitativişti (ştiinţa înseamnă a măsura) şi

explicaţionişti (ştiinţa înseamnă găsirea celei mai bune explicaţii).

În primul rând, caracterizarea empirică a mărimilor globale a căror tratare

macroeconomică comportă dificultăţi de principiu legate de integrarea datelor

parţiale, multiple şi posibil eterogene într-o mărime unică presupusă a le

reprezenta la nivelul unui "agregat" necesită unele precizări62. Agregarea datelor

permite, de exemplu, să se determine volumul producţiei unei ţări sau a indicelui

general al preţurilor, dar nu se poate reduce la simple calcule de mărimi medii.

Statisticianul, în fiecare caz, va trebui să explice condiţiile necesare ale funcţiei

61 Lipsey, R. G. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, capitolul "Cum lucrează economiştii". 62 Kirzner, I. M. (1996), Perpectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, pg. 133-136.

Page 59: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

prin care un număr unic corespunde ansamblului de date şi să construiască un

individ calculabil matematic în limite acceptabile. Criteriile agregării şi

condiţiile propuse sunt adesea stabilite prin procedee arbitrare şi conduc mereu

la întrebarea: ce se observă şi ce se măsoară cu adevărat? John Stuart Mill a

formulat în secolul al XIX-lea un punct de vedere despre îndoiala faţă de puterea

măsurării, dar şi faţă de atotputernicia statisticii, valabil şi astăzi: „Statisticile

unui om interesat sau pătimaş au prea puţină valoare; şi rareori trece un an fără

să ne aducă exemple de falsuri uluitoare pe care numeroşi oameni respectabili le

comunică lumii ca pe nişte fapte pe care le-au cunoscut personal. Un cercetător

sincer şi răbdător se va simţi îndemnat să studieze un lucru nu pentru că se

afirmă că acesta este adevărat, ci pentru că prin natura sa poate fi adevărat. El se

va folosi de aserţiunile oponenţilor nu ca de nişte dovezi, ci ca de”63 ????????

În al doilea rând, unele noţiuni abstracte introduse în teorii par puţin accesibile

măsurării efective, însă ele apar mai mult ca modalităţi extrem de eficiente de a

fixa o idee, decât ca expresie a unor mărimi reale (de exemplu, renta

consumatorului)64.

În al treilea rând, obţinerea efectivă de date sub o formă utilizabilă, cât şi

creditul acordat măsurării crează iluzia preciziei, întreţinută de cifre dezgolite de

semnificaţie şi absenţa oricărui indiciu asupra gradului lor probabil de

aproximare65.

Concluzia, împărtăşită de majoritatea economiştilor, este cât se poate de clară şi

exprimă o cerinţă minimă a ştiinţei – perfecţionarea metodelor de culegere a

datelor şi a modalităţilor de estimare a marjelor de erori.

2. Faptele economice

63 Mill, J. S., Despre definiţia şi metoda economiei politice, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 64. 64 Lipsey, R. K. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 129. 65 Knight, F., Ştiinţa economică şi acţiunea umană, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 130-136.

Page 60: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Aproape toţi economiştii sunt de acord că disciplina lor explică alocarea

resurselor rare pentru satisfacerea nevoilor oamenilor trăind într-o societate. O

asemenea caracterizare lasă însă în suspensie un mare număr de probleme, care

sunt disimulate folosind unele cuvinte obişnuite, precum: nevoi, resurse rare,

repartiţie, societate, etc. Din diversele interpretări, specificări sau accentuări ale

fiecărui cuvânt amintit decurg unele direcţii de cercetare şi poziţii doctrinale

bine conturate. Fără a intra în amănunte, ne vom limita la acele aspecte majore

ale dificultăţilor puse de domeniul Economiei şi unde putem identifica unele

surse ale controverselor dintre economişti. Astfel, economiştii au opinii diferite

în identificarea faptelor economice din multitudinea acţiunilor oamenilor66. Din

această perspectivă, divergenţele dintre cercetătorii economiei sunt generate, pe

de-o parte, de întinderea faptului socotit economic, iar pe de altă parte, de

identitatea faptului economic în faptul social global. Prin urmare, până în ce

punct se poate conveni pentru disocierea faptului economic de alte fapte

considerate sociale? Această dificultate apare nu numai pentru economist, ea

afectează deopotrivă politologul, sociologul, antropologul, etologul, etc. La fel

de semnificativă pentru cercetarea economică este şi cunoaşterea posibilităţii

descompunerii faptului social global fără să i se denatureze componentele. În

mod categoric, orice cunoaştere ştiinţifică, implicit cea economică, presupune

abstractizare, condiţie la care se aliniază aşa-numitele "ştiinţe dure" şi spre care

tind multiplele domenii de cercetare, între care şi economia. Cu toate acestea,

"puriştii" rămân rezervaţi faţă de extinderea domeniului de cercetare al

economiei şi cer reîntoarcerea la modelele clasice, în timp ce "globaliştii"

66 Robbins, L., Natura şi însemnătatea ştiinţei economice, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 106-129.

Page 61: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

revendică şomajul şi/sau inflaţia, cu toate implicaţiile sociale şi politice, în aria

de cercetare economică 67.

În legătură cu aceste aspecte, problema rămasă deschisă pentru faptele sociale

este de a şti dacă economistul decupând elementele presupuse economice din

faptul social global le acordă un sens şi dacă acesta are un înţeles propriu şi o

relativă autonomie. În mod curent, economiştii rezolvă această dificultate

introducând în procesele studiate variabile "exogene" (variabile independente),

date de mediul în care sunt localizate elementele studiate şi presupuse drept

condiţii suficient de rigide pentru jocul variabilelor "endogene" (variabile

dependente) , cu ajutorul cărora îşi propun să formuleze relaţiile. După cum

observa John Neville Keynes, „Distincţia între schimbări dependente şi

schimbări independente este de importanţă fundamentală, fiind prin ea însăşi

destul de simplă. În acelaşi timp, oamenii întâmpină adesea dificultăţi când e

vorba să o păstreze cu claritate pe parcursul unui raţionament complicat;

capacitatea de a face acest lucru este esenţială pentru o bună gândire economică

şi se cere cultivată în mod special”68. Însă, nu întotdeauna "exogen" are

semnificaţia unor elemente din afara jocului; este posibil ca acţiunea unor factori

de acest tip să se situeze în interiorul aceluiaşi sistem, reacţionând la jocul

variabilelor "endogene" sau funcţionând pe acelaşi plan, cum este de pildă

clauza "ceteris paribus"69. Mai mult, studiul structurilor şi raporturilor dinamice

ale grupurilor din economie, poate fi degajat de factorii sociologici într-o formă

specifică, prin integrarea lor în ecuaţiile economiei. Desigur, instituţionaliştii au

un teren propice pentru studiu, însă nici sociologii nu stau degeaba, interesul

cercetătorilor sociologi este înlesnit şi de ignorarea de către economişti a

67 Mai ales în manuale şi în temele de cercetare sunt invocate foarte des argumentele interdisciplinarităţii, care operează ca un fel de alibiuri. 68 Keynes, J. N., Domeniul şi metoda economiei politice, în D.M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 83. 69 Lipsey, R. G. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 63.

Page 62: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

situaţiilor de interdisciplinaritate (de exemplu studile referitoare la economia

familiei sau cele despre bunăstare).

3. Microeconomie şi macroeconomie

Dacă dificultăţile de mai sus pot fi depăşite admiţând posibilitatea disocierii

socialului din fapte cu specific economic mai pregnant, rămâne însă problema

articulării convenabile între micro- şi macroeconomie70 Distincţia între micro- şi

macroeconomie, prezentă în toate manualele şi tratatele de economie, nu acoperă

exact ceea ce sugerează cuvintele71 Fără îndoială, variabilele macroeconomice se

referă la mari ansambluri: produs intern brut, investiţii şi economii globale,

consum final, rata şomajului, agregate monetare, etc. În acelaşi timp, deosebirea

esenţială nu este ierarhică şi nici de natură cantitativă sau calitativă, ci ţine mai

ales de nivele diferite de abstractizare. Astfel, din punct de vedere

microeconomic, agenţii economici sunt înfăţişaţi drept centre ale alegerii şi

deciziei în materie de preţuri şi de cantităţi, iar bunurile de consum şi resursele

sunt considerate distincte, respectându-li-se specificitatea. În consecinţă,

microeconomia se dezvoltă ca o teorie a formării preţurilor şi a determinării

cantităţilor produse din fiecare bun, în jocul relativ abstract al agenţilor

economici, care produc şi schimbă pentru a-şi realiza cât mai bine scopurile. Din

perspectiva macroeconomiei, sunt luate în considerare îndeosebi legăturile, care

pot fi conjecturi asupra variaţiei mărimilor observate, iar agenţii economici apar

cel mai adesea colectiv, ca purtători sau substraturi la care sunt raportate

mărimile. "Firmele", "Menajurile", "Administraţiile", "Instituţiile bancare şi de

70 Barro, R. J. (1987), La macroeconomie, Armand Colin, Paris, pg. 2-26. 71 Snowdon, B., Vane, H. and Wynarczyk, P. (1994), A Modern Guide to Macroeconomics. An Introduction to Competing Schools of Thought, Edward Elgar Publishing Limited, pg. 1-32.

Page 63: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

asigurări", "Exteriorul" sunt în mod colectiv titularii patrimoniilor şi ai

veniturilor. În abordările macroeconomice timpul joacă un rol decisiv, iar

etapele tehnologice ale introducerii temporalităţii şi tratarea sa conceptuală

constituie o parte esenţială a Economiei. Luarea în considerare a timpului şi

introducerea lui sub diverse forme, ca variabile efective ale fenomenelor

economice, a dezvoltat un nouă direcţie de cercetare unde timpul este o resursă

rară care poate avea utilizări alternative. În aceeaşi ordine de idei, punctul de

vedere macroeconomic se află fundamental asociat de perspectivele aplicării

acestei cunoaşteri, deşi, în mod paradoxal, o astfel de modalitate introduce un

agent individual şi intenţional – sectorul guvernamental - similar agenţilor din

microeconomie. Cu toate acestea, punctul de vedere microeconomic are rolul

principal în consideraţiile teoretice despre avantajul colectiv. Indiferent dacă se

acceptă sau nu microeconomia drept fundament teoretic pentru macroeconomie,

problema rămâne imperfect rezolvată şi, în general, rău pusă pentru înţelegerea

şi asigurarea legăturii dintre micro- şi macroeconomie72. Deci, economistul nu se

identifică cu decidentul, el doar propune relaţii între "agregate" şi variaţiile lor,

iar decizia în materie de strategii ale dezvoltării şi de politică economică este a

celor abilitaţi prin legitimitatea şi responsabilitatea politică.

4. Teorii şi modele

Deoarece estimarea valorilor empirice ale parametrilor unui model presupune în

mod evident aceleaşi incertitudini ca şi sursele de date observabile şi poate

implica o concluzie referitoare la pierderea semnificaţiei acceptând marje

72 Idem, pg. 42-44.

Page 64: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

enorme de variaţie, economiştii s-au pronunţat şi în legătură cu natura şi

funcţiile modelelor în Economie73.

Modelul este o noţiune esenţială a cunoaşterii ştiinţifice. În sens larg, prin

"model" se înţelege reprezentarea fenomenelor cu ajutorul elementelor

organizate într-o structură. Caracterul abstract al acestei reprezentări necesită

însă explicarea în termeni logici sau matematici a structurii sale, ceea ce

înseamnă şi o multitudine de posibilităţi de construire a modelelor de diverse

tipuri. În Economie, diferenţierea principală a modelelor este făcută între

modelele matematice şi cele teoretice. Primele se disting prin faptul că parametri

pe care-i conţin sunt introduşi explicit, pentru că valorile lor empirice pot fi

efectiv estimate. Modelele teoretice, însă pun accent pe explicarea fenomenelor

fără a urmări în mod direct aplicaţii numerice. Fondatorii microeconomiei

tradiţionale, între care, A. Cournot, L. Walras, S. Jevons, V. Pareto, A.

Marshall, ş.a., au folosit raţionamentul matematic pentru a pune mai bine în

evidenţă relaţiile inteligibile dintre factorii cantitativi ai economiei. Într-adevăr,

ei nu au pretins că abordările abstracte ale pieţei ar intra conflict cu evoluţiile

concrete şi au dezvoltat acest avantaj prin recurgerea la formalizarea postulatelor

economice74. În acelaşi mod, relaţiile macroeconomice, introduse explicit de K.

Wicksell şi J.M. Keynes, au fost mai întâi corelate într-un sistem inteligibil şi-

abia apoi li s-au integrat estimările empirice. Desigur, "inteligibil" are un sens

foarte larg: unele relaţii sunt de natură pur contabilă (agregatele sunt construite

prin aplicarea regulilor aritmetice), alte relaţii sunt explicate operând cu

distincţia între date previzibile, "ex ante", şi date efective "ex post". Relaţiile

matematice consacrate au servit la definirea comportamentului agenţilor

economici, fie ca o prelungire a fundamentelor microeconomice, fie elaborând o

psihologie sumară a consumatorului şi a producătorului, formulându-se relaţii

73 Rosenberg, A., Interacţiunea dintre studiile microeconomice şi cele macroeconomice, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pg.296-313. 74 Geledan, A. (1988) (coord.), Histoire des pensees economiques. Les fondateurs, Sirey, Paris, pg. 94-98.

Page 65: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

stabile între mărimile de masă (venit şi economii, investiţii şi eficienţa marginală

a capitalului, etc.) sub formă de medii. Deşi, modelele economice bazate pe

raţionamente matematice au mare succes, explicabil prin inteligibilitatea şi non-

ambiguitatea lor, totuşi rămâne deschisă problema găsirii unei matematici

convenabile care să dea o formă mai bună modelelor econometrice. Probabil

Keynes avea dreptate când afirma într-o scrisoare către Roy Harrod, că "arta de

gândi cu ajutorul modelelor este o practică dificilă – în principal pentru că

lipseşte obişnuinţa", iar "Specialistul în fabricarea de modele nu va izbândi decât

dacă-şi corectează mereu judecata printr-o familiarizare intimă cu faptele la care

modelul său urmează să fie aplicat"75. De asemenea, pentru că în economie nu

poate fi modificat faptul de a urma o cale sau alta, iar agenţii economici îşi

fondează comportamentul în situaţii mai mult sau mai puţin incerte, trebuie

căutată o soluţie mai bună pentru introducerea timpului în modele. Nu este vorba

aici de noţiunea mai rafinată din filozofie a scurgerii timpului, ci de timp ca

acumulare a istoriei şi ca sursă a incertitudinii sau, de ce nu, ca factor de

producţie. În acest context, trebuie adăugat că economiştii mai au un drum lung

de parcurs până să se pună de acord asupra semnificaţiei economice a

cauzalităţii, dar şi asupra multor probleme de sorginte doctrinală.

5. Ipoteze, axiome, principii

Oricare ar fi mijloacele întrebuinţate pentru a le structura, modelele teoretice

sau matematice aşezate, mai mult sau mai puţin explicit, pe postulate sau pe

principii presupuse adevărate, caracterizează funcţionarea economiei şi

facilitează înţelegerea modului economic de gândire76.

75 Keynes, J. M., Construcţia de modele economice şi econometria, în D. M. Hausman, Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti,1993, pg. 276. 76 Lipsey, R. G. şi Chrysthal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, pg. 21-38.

Page 66: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

În primul rând, postulatele servesc la formularea şi utilizarea modelelor redând

mai simplu şi mai eficient sau cât mai simplu posibil raţionamentele logice sau

aplicarea matematicii. Dacă problema identificării soluţiilor este luată în

considerare, atunci presupunerile devin mai abstracte şi mai specifice, în acest

caz fiind suficient enunţul pentru a recunoaşte evidenţa. Dar dacă noţiunile

conţinute sunt destul de vagi sau ambigui, atunci ele nu mai pot fi acceptate în

formularea exactă şi abstractă a axiomei. Soluţia acestei probleme se găseşte în

descifrarea raportului dintre ipoteze, axiome şi principii: unele enunţuri

fundamentale sunt situate în mod necesar la un nivel profund de abstractizare,

presupunând neutralitatea circumstanţelor ( numeroase şi extrem de importante),

irealizabile într-o experienţă şi poate chiar contradictorii cu condiţiile unei

experienţe efective. Prin urmare, în Economie, poate mai mult decât în alte

ştiinţe, "irealitatea" unor principii şi axiome nu se ataşează decât unor cerinţe

limitate, iar semnificaţia empirică este dedusă intuitiv în condiţii de aproximare.

În concluzie, domeniul economic are un limbaj ştiinţific comun şi altor domenii

ale cunoaşterii, care pare mai arid şi mai sofisticat, dar fără de care nici ştiinţa

economică şi nici una dintre marile teorii economice nu ar fi putut să apară.

TEMA VIII

Page 67: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

IDEI, TEORII ŞI CONCEPŢII DESPRE INFORMAŢIA

ECONOMICĂ

Dintre achiziţiile recente ale ştiinţei economice, cele mai consistente teorii au ca

temă de cercetare concurenţa reală, incluzând problematica informaţiei

imperfecte, incomplete şi asimetrice, dar şi analiza costurilor de tranzacţionare şi

a costului căutării. Complexitatea şi diversitatea acţiunilor agenţilor economici

au constituit pentru marii economişti din a doua jumătate a secolului al XX-lea

tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi de succes al teoriilor lor. Din această

multitudine de teorii le reţinem pe cele care au schimbat de o manieră decisivă

modul de a gândi economia concurenţială, provocând totodată înnoirea

limbajului economic.

1. COSTURILE DE TRANZACŢIONARE ŞI FIRMA

Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a

redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe)

oferind o viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În

studiul amintit, Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei,

teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă"77, cu ajutorul căreia să explice

motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea

resurselor este orientată de mecanismul preţurilor.

Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit căreia

"definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată

77 Coase, R. H., Natura firmei, în Natura firme. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoară, 1997, pg. 25.

Page 68: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

încadra într-o analiză marginalistă"78 asigură, pe de-o parte, continuitatea cu

microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu

economic al secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice. În fond,

Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a

modului cum politica economică generală le poate influenţa. Problema esenţială

pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre

coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi

dubla coordonare a activităţii firmei (prima, deun mecanism descentralizat în

cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi a doua, de

un mecanism rezultat din modul de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie,

unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). Coase susţine

că, de fapt, firmele se confruntă cu două metode alternative de coordonare a

activităţii: una realizată de mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa

unui antreprenor – coodonator, care organizează şi direcţionează producţia.

Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată pentru imaginea

capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge, de cele mai multe ori,

la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia mecanismului

preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în

funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei de

piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea se află

într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor, precum "celula

dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod

original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să

explice motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante.

În esenţă, teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor

organizaţionale într-un mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare

sunt semnificative. În această lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza

78 2 Idem, pg. 36-37.

Page 69: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

costuri minime - profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un

caz particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor firmei.

Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează rând

pe rând atât motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale

implicite, legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei,

etc. Definirea firmei drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când

organizarea producţiei depinde de un antreprenor"79 se apropie foarte mult de

modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea

economică. Într-un fel Coase elimină viziunea tradiţională despre firmă,

oarecum idilică, şi propune o abordare cu o arie largă de aplicare. Tot atât de

interesante sunt şi motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de

schimb identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a fi

proprii stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau preferinţa clienţilor

pentru bunurile create de firme, ci mai ales costurile implicate de utilizarea

mecanismului preţurilor (de pildă, costurile descoperirii şi identificării preţurilor

relevante, costurile negocierii , costurile încheierii unor contracte separate pentru

fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.). După opinia lui Coase,

contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de mecanismul preţurilor,

pentru că unei serii de contracte i se poate substitui unul singur. Mai mult, cu cât

perioada pentru care se încheie contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot

evita cheltuielile aferente încheierii mai multor contracte pe termen scurt,

situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc, ei preferând

contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema principală pe care o

identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor consumatorului

cu obiectul contractului exprimat în termeni generali. Concluzia, "pe cât de nouă

şi de neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie de

economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor – în limitele

79 Ibidem, pg. 28-29.

Page 70: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

unui contract – devine dependentă de consumator, se poate ajunge la un tip de

relaţie numită firmă"80. Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le

respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie.

Antreprenorul trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru

că el poate obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare

tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască. În plus antreprenorul poate

apela oricând la piaţa liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine.

Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru

activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul

firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de

decizie în materie de preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin

această taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate în

cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a

resurselor, vor determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea

exista. Avantajul acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în

dimensiuni pe măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate

prin mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi

reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea

acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu analiza, încercând să

descopere motivele care-l determină pe antreprenor să opteze pentru o

tranzacţie în plus sau în minus şi să nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă,

deşi el poate organiza producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de

producţie sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii, fără a recurge la

concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni. Într-adevăr,

relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării monopolului sunt

stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Aceste

80 Coase, R. H., Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pg. 30.

Page 71: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând

al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin să complice

alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să cunoască

punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal

cu costul organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către

un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii

adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot

scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al doilea rând,

există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală

cu costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de

către un alt antreprenor (creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să

creeze probleme antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii de

producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună valorificare). În al treilea

rând, preţurile furnizării unuia sau mai multor factori de producţie poate să

crească, pentru că avantajele oferite de o firmă mică sunt mai importante decât

cele oferite de o firmă mare.

Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât: a) costurile de organizare

sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de

tranzacţii, este mai lentă; b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa

greşelilor comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică; c) preţul de

aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari dimensiuni, creşte

mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie,

dispersarea spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu

creşterea dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze

această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de

îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor

firmei intră în faza randamentelor descrescânde ale managementului o

schimbare în tehnicilor de organizare poate să avantajeze firma.

Page 72: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o

firmă: a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de

organizare şi costurile de marketing, dar şi costurile de organizare ale altor

antreprenori; b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se

produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile

sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu neapărat o

specializare în cadrul firmei; c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă

neorganizată, de aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor

pieţei, ceea ce înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute81.

Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea la

un cost aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul

organizării tranzacţiei de către o altă firmă, atunci ambele procedee pot permite

organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare,

antreprenorul prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea

economiei de piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care

sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere.

Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a cunoscut succesul în a

doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G.

Winter, S. Rosen, H. Demsetz ş.a. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de

alegere a tranzacţiei ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale

aplicării ei.

2. INFORMAŢIE IMPERFECTĂ ŞI CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ

Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor necesare

fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine realitatea, agenţii

economici trebuie să ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului

81 Idem, pg. 32.

Page 73: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

pe care aceasta îl implică. În acest cadru teoretic, informaţia pură şi perfectă este

percepută ca o simplă ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare excedată la

capitolul despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei imperfecte, între care G.

Stigler şi H. Leibenstein sunt cei mai semnificativi, valorifică fundamentele

tradiţionale ale concurenţei pure şi perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea

informaţiei pentru o serie de situaţii specifice din realitatea economică şi pe care

mulţi economişti le ignoră.

Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of information" în

Journal of Political Economy, G. Stigler a cercetat problema informaţiei pe

piaţa muncii în legătură cu analiza şomajului voluntar. După opinia sa,

informaţia pe piaţa muncii este imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta un loc de

muncă cu condiţii mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de

muncă sau care caută o ocupaţie care ar corespunde mai bine aspiraţiilor şi

calificării sale, poate alege şomajul voluntar pentru a avea timpul necesar

căutării unei noi ocupaţii. Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate,

numit şi cost al căutării, rezultat din compararea pierderilor (salariului pierdut,

timpul alocat căutării, etc.) cu câştigul sperat din noua ocupaţie. Căutarea este

privită ca o adevărată muncă, iar căutarea informaţiei va fi urmărită numai

atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic decât randamentul marginal

obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.

Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj voluntar legat de căutarea

unui loc de muncă (job search)82, care nu trebuie confundat cu şomajul

involuntar şi împotriva căruia este bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor

disponibile.

H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency",,

apărut în iunie 1966 în American Economic Reviw o analiză bazată pe studii

82 Stigler, G. J., The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 176.

Page 74: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

sociologice, despre comportamentul în interiorul firmei - inerţia agenţilor,

dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune, imperfecţiunea informaţiei -

argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează pentru non-

maximizarea profitului, ceea ce relevă irealismul unor ipoteze ale

microeconomiei tradiţionale. Pentru a integra aceste elemente în teoria

economică, Leibenstein susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale

suprimă ineficienţa, formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X83. Teoria

Eficienţei-X tratează astfel tipul de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a

resurselor în interiorul organizaţiilor de producţie. Faţă de teoria tradiţională

care susţine că firmele adoptă decizii centrate pe maximizarea profitului şi

minimizarea costului, Leibenstein arată că majoritatea oamenilor adoptă un

comportament maximizator numai atunci când creşte presiunea externă84. În

realitate, în condiţii de presiune concurenţială firmele acţionează în sensul

maximizării cifrei de afaceri, sub rezerva unui profit minim, concurenţa sau

factorul-X ghidând acţiunile indivizilor.

3. DREPTURILE DE PROPRIETATE ŞI PIAŢA

Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase şi Fr. A. Hayek au

deschis calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii pieţei integrând drepturile de

proprietate.

În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a apărut ca reacţie faţă

de analiza a două cazuri: cel cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de

Pigou şi dezvoltat de Keynes) şi cel al costului social. După cum se ştie, prin

introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc intervenţiei statului în

83 Leibestein, H., Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 149. 84 Idem, pg. 160-161.

Page 75: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

economie, sub pretextul rolului corector al politicilor guvernamentale, pentru a

lua în calcul, de pildă, efectele externe sau pentru a dirija oferta bunurilor

publice. Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o

manevră de logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor de

tranzacţionare nule, ceea ce înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume

evitarea normelor legale85. Totodată, Coase arată că dacă costurile de

tranzacţionare sunt pozitive, atunci este posibil ca unele acţiuni guvernamentale

(reglementări, taxe, subvenţii) să fie mai avantajoase decât piaţa. În acest

context, el susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare nule la costuri de

tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa covârşitoare a sistemului

legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi fizice, ci drepturile de a

exercita anumite acţiuni, iar drepturile pe care indivizii le pot deţine sunt

stabilite prin sistemul de legi. Pentru Coase, dacă drepturile de proprietate sunt

bine definite, costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât costul

negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce înseamnă că

piaţa se poate extinde. Pentru o înţelegere mai clară a poziţiei sale doctrinare,

Coase insistă asupra ideii după care evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale

pieţei în câteva cazuri precise, nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este

susceptibilă de a rezolva orice problemă mai bine decât o face piaţa86.

Hayek, la rândul său, caută să răspundă la întrebarea pusă de economişti de-a

lungul timpului asupra cauzelor eficacităţii pieţelor87. El îşi formulează

argumentele pe imperfeţiunea informaţiilor care determină o coordonare tehnic

descentralizată şi în acelaşi timp superioară coordonării etatiste. Cu alte cuvinte,

ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul libertăţii individuale, iar

85 Coase, R. H., The Probleme of Social Cost, în Readigs in Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 430. 86 Coase, R. H., The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press, 1988, pg. 7-10. 87 Hayek, Fr. A., (1973), Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, pg. 172.

Page 76: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

funcţia statului este de face să se respecte statul de drept care apără drepturile de

proprietate şi, mai larg, economia de piaţă. Prioritatea dreptului de proprietate se

află în centrul analizei, după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte a

măsurilor sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii

indivizi. Hayek, denunţă o asemenea situaţie, condamnând totodată acele măsuri

care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei.

4. INFORMAŢIA ASIMETRICĂ

Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz.

Autorii menţionaţi au propus o explicaţie comună la o serie de întrebări

interesând domenii diferite ale economiei: care este explicaţia pentru ratele

dobânzii excesiv de mari pe piaţa creditului din ţările slab dezvoltate; de ce cei

care doresc să cumpere un automobil second-hand bun se adresează unui dealer

şi nu vânzătorului particular; care explicaţia faptului că o firmă plăteşte

dividende acţionarilor chiar dacă este impozitată mai mult în raport cu

câştigurile; de ce este avantajos pentru companiile de asigurari să ofere clienţilor

o listă unde deductibilităţile mai mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici;

etc. Argumentele iniţiatorilor teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică ţin de

definirea informaţiei asimetrice: o parte a agenţilor economici de pe piaţă au mai

multe informaţii decât cealaltă parte. Astfel, împrumutătorii ştiu mai mult decât

împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare, vânzătorul ştie mai multe

despre calitatea maşinii decât cumpărătorul, preşedintele consiliului de

administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea firmei, etc. Fiecare dintre

autorii menţionaţi a găsit câte un element definitoriu al pieţei cu informaţie

asimetrică: Akerlof – selecţia adversă (adverse selection), Spence – semnalizarea

(signaling), iar Stiglitz – selectarea- cernerea (screening).

Page 77: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

G. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons", introducând prima

analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de informare sau cu selecţie adversă88.

El dezvoltă astfel o nouă teorie unde arată că din cauză informării imperfecte a

împrumutaţilor şi a cumpărătorilor de maşini, împrumutătorii cu sisteme de

rambursare neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot

îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte cuvinte, informarea asimetrică

a agenţilor poate determina o selecţie adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof

rezultă din analiza pieţei unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii

decât cumpărătorul despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor

second-hand: "lămâia" (maşinile vechi şi cu defecte). Concluzia lui Akerlof

arată că, ipotetic dificultăţile de informare pot conduce fie la colapsul întregii

pieţe, fie la transformarea acesteia prin selecţie adversă , fiind alese produsele de

calitate proastă în locul celor calitativ superioare. Cheia problemei se află la

agenţii economici care pot avea motivaţii puternice pentru a contracara efectele

adverse ale dificultăţilor întâmpinate în informarea asupra eficienţei pieţei. Este

posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie interesate să propună o rezolvare a

problemelor cauzate de informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte,

de pildă vânzătorii de maşini second-hand să ofere garanţii cumpărătorului.

88 Akerlof, G. A., The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market Mechanuism, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 277.

Page 78: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informaţi de pe o piaţă

pot să transmită, "să semnalizeze", în mod credibil, celor mai puţin informaţi,

informaţiile pe care le deţin, astfel încât să evite unele probleme asociate

selecţiei adverse. Semnalizarea de piaţă89 presupune existenţa unor agenţi care să

ia măsuri costisitoare, dar uşor de observat pentru a-i convinge pe alţi agenţi

economici fie de abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea produselor lor.

Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market Signaling"

unde identifică educaţia ca un "semnal" al productivităţii pe piaţa forţei de

muncă. Un angajator nu poate distinge persoanele mai productive de cele mai

puţin productive. În consecinţă, el îl va alege pe cel mai productiv dintre

solicitanţii mai puţin productivi, numai dacă îl consideră mai puţin costisitor

decât ceilalţi fiind mai educat, decât cei mai puţin educaţi. Spence a constatat

existenţa în baza de aşteptare a unor puncte de echilibru diferite, condiţionate

de educaţie şi venit (de exemplu, bărbaţii şi albii primesc un salariu mai mare

decât femeile şi negrii cu aceeaşi productivitate). Cercetările ulterioare au extins

aplicarea teoriei la explicarea altor tipuri de "semnale", confirmând importanţa

"semnalizării" pe diferite pieţe (publicitatea costisitoare ca semn al

productivităţii, finanţarea prin emiterea de obligaţiuni ca semnal al

profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale ca semnal al capacităţii de

negociere, reducerile agresive de preţuri ca semnale ale puterii pieţei, etc.).

Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor, deşi se ştie că

ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. De ce

aleg firmele să plătească dividende în să urmeze o cale mai simplă, adică să

reţină profitul în interiorul firmei favorizând acţionarii prin creşterea capitalului

şi a valorii acţiunilor? Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela că

dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile viitoare, firmele plătesc

89 Spence, A. M., Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 291.

Page 79: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

dividende pentru că pe piaţă acest fapt este interpretat ca un semn bun, ceea ce

va însemna şi un preţ mai mare al acţiunilor. Ideea este că preţul mai mare al

acţiunilor va compensa pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea

suplimentară a dividendelor.

Joseph Stiglitz, împreună cu diverşi colaboratori, completează analizele

întreprinse de Akerlof şi Spence cu cercetarea comportamentului pe piaţă al

agenţilor economici neinformaţi pe piaţă cu informaţie asimetrică, în speţă piaţa

asigurărilor unde companiile de asigurări nu deţin informaţii despre riscul real la

care sunt supuşi clienţii. Joseph Stiglitz şi Michael Rothschild arată cum

compania de asigurări-partea neinformată poate determina clienţii săi (partea

informată) să-şi dezvăluie informaţiile despre riscurile proprii, prin "screen". Pe

baza informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigurări distinge între

diferetele clase de risc oferite asiguraţilor, dându-le posibilitatea de a alege dintr-

o listă de contracte alternative, unde despăgubirile mici pot fi înlocuite cu

deductibilităţi mari.

Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt multiple: de la pieţele

financiare – monetare şi piaţa asigurărilor, la piaţa muncii şi piaţa bunurilor de

consum.

5. CAPITALUL UMAN, CĂUTAREA ŞI INFORMAREA

Teoria capitalului uman, iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago în a

doua jumătate a secolului al XX-lea, conţine, atât un filon teoretic-slogan:

"Omul cea mai de preţ bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de

dezvoltare teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi

G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului uman, dar şi-au

adus contribuţii importante şi în alte domenii ale cercetării economice.

Page 80: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Theodore W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi

de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: "Investement in

Man: an Economist's View" (1959), "Education and Economic Growth" (1961)

şi "Investement in Human Capital" (1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la

capitalul uman.

Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman

dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă: punerea în discuţie a noţiunii de

capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează

şi capitalul uman.

Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică, la

afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară

sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de

instruiţi ca să o înţeleagă.

Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în

evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat

producător, care prin educaţie şi formare profesională, practică o investiţie în

capital uman.

Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i permite

să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană,

îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale

determinante ale comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.). În opinia sa,

individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi

casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o

organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul

timpului etc. G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de

muncă, comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de

aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în "Human

Capital, a Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964 (tradusă şi în

Page 81: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

româneşte)90, ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii

a plăcerii care ia timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură.

Achiziţionarea şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o

lectură, adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării

unui bun care produce o satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el

publică "A Theory of Allocation of Time", unde generalizează timpul ca element

fundamental pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor91.

G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele de

bază cu care operează teoria capitalului uman, îmbogăţind astfel limbajul

economic.

Mai întâi de toate, capitalul uman este definit de Becker drept activităţile

monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare ale

individului. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea

profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea

informaţiilor despre preţuri şi venituri.

Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de motivaţii: determinantul

principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la sumele

investite în capitalul uman, iar cel secundar remunerarea care depinde de sumele

investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la rândul lor, de

comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel zis, fiecare persoană caută investiţia

optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei

cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba

ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii

unei unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii

individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii

90 Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti, pg. 65-103. 91 Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti, pg. 65-103.

Page 82: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

de sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba

cererii este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul

mai scurt în procesul investiţional.

Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o explicaţie în

termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale

între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea

obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul

de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi

timp de muncă plătită. În fond, este vorba despre costul de oportunitate al

timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca

remunerată. G. Becker deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului,

căreia îi ataşează rata salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest

model, individul operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între

timp liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de loisir

orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea a timpului liber

devin egale, ceea ce înseamnă realizarea echilibrului şi a optimului. G. Becker

ataşează la noua teorie a consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre

deosebire de teoria tradiţională a alegerilor consumatorului care insistă pe

gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker caută

explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii efectelor rezultate din

schimbările gusturilor. Analiza acestei problematici situează în centru un

consumator de un fel deosebit: un consumator-producător. De fapt, utilitatea

consumatorului nu vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci

este rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi produce

propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru, din combinarea

bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul familiilor rezultă o

activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt

input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea

Page 83: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de

consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul

devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt

bunurile, iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de

utilitaţi variate. Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă

de posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din

bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion

de caracteristici, el poate să obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând

un bun sau altul. Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul

consumatorului să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un

adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. G. Becker

construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de structura consumului şi

de preţurile relative92. Logic, atât schimbarea preferinţelor, cât şi schimbările

comportamentului consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de

oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de aceşti doi

factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare din obişnuinţa

anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică printr-un fel

de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte

productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de acesta

pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. G. Becker analizează şi

comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale

acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor

sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj.

George Stigler are şi o serie de contribuţii la dezvoltarea teoriei capitalului uman

şi la aplicarea în teoria economică a sociologiei gusturilor dezvoltând, din

92 Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. Oanaliză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti, pg. 288.

Page 84: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

această perspectivă, teoria consumatorului93. În acest context, trebuie remarcate

contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei

în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El porneşte de la

faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai bine

realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării

informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler,

ştie că pentru unele bunuri complexe, cun ar fi achiziţionarea unor locuinţe,

durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ

adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este posibil să se

considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost (timp

pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi

urmărită dacă costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul

marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.

Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea

anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi

influenţele familiale sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a

informaţiei. Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a

consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie

fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a

procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda

modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea

vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea

are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în

cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile

sale constituie un dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de

cumpărare, iar consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea

93 Stigler, G. J. and Becker, G. S., De Gustibus Non Est Disputandum, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 80.

Page 85: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu

introducerea unei sume importante în căutare de către o mare parte a

cumpărătorilor potenţiali. Din această situaţie rezultă că achiziţionarea

informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu sunt nule.

Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune surse

de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea unei

industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler s-a

preocupat de cautarea celei mai bune calităţi şi a celei mai bune reputaţii ale

mărcii de fabricaţie, pentru că acestea pot să conducă la economisirea efortului

consumatorului de căutare, adică reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler,

prin cercetările sale, este un precursor al economiei informaţiei.

Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în stabilirea politicilor

educaţionale şi în corelarea acestora cu exigenţele de pe piaţa muncii.

Teoriile despre informaţie şi concurenţă au determinat extinderea domeniului

economic la fenomene considerate în mod tradiţional non-economice, au sporit

credibilitatea produselor ştiinţei economice prin aplicabilitatea lor practică, au

impulsionat cercetările asupra informaţiei şi, evident, au generat un limbaj nou.

TEMA XI

TEORIILE ECONOMICE ŞI MESAJELE LOR

Page 86: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

„Spune ceva şi te voi combate;

spune contrariul şi te voi combate de

asemenea”.

Socrate

Uneori, curiozitatea ne împinge să căutăm explicaţii ale dezacordurilor, mai mult

sau mai puţin profunde, dintre economişti în propriile noastre dileme. De ce

economiştii pornind de la o aceeaşi realitate au puncte de vedere atât de diferite?

Să fie doar o problemă de optică? Oare economiştilor le este indiferent modul de

comunicare şi de receptare a teoriilor lor? Să nu se ştie în lumea plină de

surprize a economiei că, în mod uzual, comunicarea rezultatelor ştiinţei

economice se face prin intermediul teoriilor? Nu suntem pregătiţi să

recunoaştem că teoriile despre economie concentrează atât crezul ştiinţific al

autorilor, cât şi achiziţiile ştiinţifice înnoitoare pentru înţelegerea mersului

ideilor în schimbarea modului economic de gândire? Am uitat probabil, ca multe

alte lucruri, prinşi de alergatul după „pâine”, după o pâine mai bună, albă şi

pufoasă, ce suntem şi cui datorăm felului cum gândim: tradiţiilor universale ale

gândirii economice, unde achiziţiile ştiinţei economice şi ale gândirii economice

ni se dezvăluie drept surse remarcabile pentru buna comunicare în economie.

Desigur, că nu este uşor, istoria ştiinţei economice ni se prezintă un tablou

complex al teoriilor, unde "puţine sunt originale, iar multe sunt copii"94, ceea ce

face dificilă selecţia şi alegerea. Într-adevăr, teoriile mari sunt relativ puţine ca

număr, dar ele sunt mari prin mesajul ştiinţific şi pragmatic pe care l-au transmis

şi-l transmit peste secole. Amestecul inevitabil dintre mesajele teoriilor

economice (clare, incomplete, ascunse, etc.) sub raport ştiinţific, didactic şi

pragmatic creează de multe ori confuzii în evaluarea stării ştiinţei economice sau

94 Adaptare după textul original: „istoria este o galerie de tablouri în care se află puţine originale şi multe copii”, vezi: Tocqueville, A. de (2000), Vechiul Regim şi Revoluţia, Editura Nemira, Bucureşti, pg. 87.

Page 87: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

poate determina folosirea mesajelor în scop propagandistic, relevând un interes

ideologic ascuns de ambalajul interesului ştiinţific. Descifrarea mesajelor

teoriilor economice este într-un fel condiţionată de gradul de ignoranţă al

receptorului, de achiziţiile teoretice anterioare, de gândirea economică

dominantă, de libertatea de expresie, de libertatea ştiinţifică, etc. Perceperea

eronată a mesajelor teoriilor economice are mai multe explicaţii, între care

necunoaşterea sursei primare sau, ceea ce este acelaşi lucru, cunoaşterea din

surse de mâna a doua, a treia, citarea trunchiată sau prin omisiune, răstălmăcirea,

reaua-intenţie, etc. Comunicarea într-o asemenea situaţie ia forme dintre cele

mai curioase, de la anecdotică la zvonistică, iar discursul începe invariabil cu „se

spune că autorul X într-un studiu”. În acest fel, comunicarea nu-şi poate atinge

scopul pentru că apar diferenţe de vocabular, de ton, de informare, de coduri, de

canale de transmitere, etc. Dovadă stau controversele pe subiecte de gândire

economică, atunci când, tratarea conjuncturală sau improvizată a mesajului

teoriilor economice a făcut din istoria gândirii economice un domeniu unde din

cauza copacilor nu se vede pădurea. Prin urmare, comunicarea eficientă şi

neviciată a teoriilor economice implică în primul rând, responsabilitatea

comunităţii ştiinţifice, în al doilea rând, a tuturor celor care se proclamă

formatori de opinie în respectarea unei condiţii minime a deontologiei

profesionale: corecta şi exacta informare. Fără dorinţa de a intra într-o polemică

pe tema comunicării corecte şi exacte a mesajului teoriilor economice, voi

încerca să aduc în discuţie unele aspecte insuficient disecate sub raportului

mesajului operelor fundamentale ale „celor trei mare grei”: Adam Smith, Karl

Marx şi John Maynard Keynes. Controversele sunt departe de a fi stinse,

generând de multe ori, pe lângă dezacordul ştiinţific, un grav dezacord moral.

„AVUŢIA NAŢIUNILOR”

Page 88: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

„Probabil că niciodată vreun economist nu va

realiza o cuprindere completă a operei sale aşa

cum a realizat Adam Smith. În mod sigur nu va

mai fi altul atât de senin, de ferit de meteahna

îndărătniciei, cu un spirit critic atât de

pătrunzător, dar în acelaşi timp lipsit de

ranchiună, atât de optimist fără a fi utopic. De

bună seamă a împărtăşit credinţele epocii sale,

ba chiar a contribuit la formarea lor”.

Robert L. Heilbroner

Adam Smith (1723-1790), "adevăratul creator"xii al ştiinţei economice moderne,

pe un fond teoretic eclectic, a formulat totuşi un mesaj ştiinţific clar: „Cum să

faci un stat bogat”xiii, dar şi un mesaj pragmatic rezultat din triada economie-

etică-politică economicăxiv; propunând o politică economică fondată pe acţiunea

liberă a indivizilor care îşi urmau propriile interese.

Din păcate, multă vreme pentru noi, Adam Smith n-a fost decât unul dintre

inspiratorii lui Marx, deşi nu cel mai consistent, iar citirea "Avuţiei naţiunilor"

nu se făcea decât prin "ochii" lui Marx. În mod clar, Smith nu putea fi în acelaşi

timp fondator al gândirii economice liberale şi al celei comuniste. Speculând pe

acest subiect, putem mai degrabă să spunem că, abilităţii lui Marx de a "folosi"

clasicii în favoarea sistemului său teoretic, dar împotriva capitalismului, din

nefericire, clasicii în mod natural nu mai puteau să se opună şi nici să se

disculpe.

În sistemul teoretic al lui Adam Smith, societatea capitalistă rezultată din

ordinea spontană a pieţei libere şi a concurenţei se fonda pe lege, pe proprietate

privată şi pe interesul personal, pe capacitatea de a se autoregla: „Atunci când

Page 89: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

individul preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el

urmăreşte numai să-şi asigure capitalul său; iar îndrumând acea activitate, aşa

încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el urmăreşte numai câştigul său;

astfel, în acest caz, ca şi în multe altele, el e condus de o mână invizibilă, ca să

promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Nu e totdeauna rău pentru

societate că acest scop nu e în intenţia lui. Urmărindu-şi interesul său, el

adeseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când

intenţionează să-l promoveze”95.

Pentru politica economică mesajul operei sale era, fără îndoială, anti-

mercantilist, anti-protecţionist, anti-etatist, dar şi anti-fiziocrat, dar pentru ştiinţa

economică era unul optimist: încrederea în principiile economiei concurenţiale.

Eroarea fundamentală a mercantilismului constatată de Smith rezulta din

identificarea avuţiei naţionale cu bogăţia monetară (aur şi argint). Smith s-a

simţit dator să lămurească şi alte chestiuni, precum marele obiectiv al comerţului

şi al industriei naţionale (de a înmulţi aceste metale, susţinând o balanţă

comercială excedentară) şi legătura cu banii, care „în limbajul comun, înseamnă

adeseori bogăţie; iar acest fel de exprimare echivocă ne-a făcut aşa de familiară

această părere general acceptată, încât chiar cei convinşi de absurditatea ei sunt

foarte expuşi să-şi uite principiile şi, în cursul raţionamentelor lor, să o ia drept

un adevăr sigur şi necontestabil. Unii dintre cei mai buni autori englezi care au

scris despre comerţ au observat că bogăţia unei ţări constă nu numai în aur şi

argint, ci şi în pământurile, casele şi bunurile de consum de tot felul”96.

Împlinirea scopului mercantilist lăsa să se întrevadă doar două mijloace posibile

de a îmbogăţi o ţară: restricţiile la import şi încurajările la export. Restricţiile la

95 Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, pg. 305. 96 Idem, pg. 301.

Page 90: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

import (taxe mari sau prohibiri totale) se axau pe restricţii faţă de importul din

orice ţară al bunurilor de consum care se puteau produce în ţară şi restricţii

asupra bunurilor de tot felul din acele ţări faţă de care balanţa comercială era

defavorabilă. Încurajarea exportului presupunea utilizarea, după caz, fie a

restituirilor de taxe vamale, fie a primelor de export, fie a tratatelor comerciale

avantajoase cu alte ţări, fie înfiinţarea de colonii în ţări îndepărtate. Lumea

depăşise complexele generalizate ale achiziţionării metalelor preţioase şi se

îndrepta spre economia modernă unde ordinea pieţei libere era dominantă

(cererea şi oferta, schimbul voluntar, libera circulaţie a muncii şi a capitalurilor,

libertatea comerţului, etc.) şi unde interesele economice ale statelor se puteau

împlini cu adevărat. Conflictelor dintre ţări declanşate de „goana după aur”,

Smith le opune câştigul din schimbul liber: „Interesul unei naţiuni este ca şi al

unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cât mai

ieftin şi de a vinde cât mai scump. Însă e mai probabil că ea va cumpăra ieftin

când, printr-o libertate cât mai complexă a comerţului, ea va încuraja toate

naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să le cumpere; şi pentru

aceleaşi motive, pare a fi probabil că va vinde mai scump, atunci când pe piaţă

se va afla un număr cât mai mare de cumpărători”97. Mesajul clar şi precis scoate

la suprafaţă paradoxul chrysohedonismului: mercantilismul lucrează împotriva

intereselor consumatorilor din ţara care îl practică. O lecţie ce n-ar trebui uitată!

Susţinător al laissez-faire-ului, Smith respingea orice ingerinţă a autorităţii în

iniţiativa particulară, ceea ce nu însemna că îl transforma automat, aşa cum se

procedează şi azi cu adepţii schimbului liber, într-un adversar al statului (mai

precis al guvernului). Respingerea reglementărilor de tot felul se fondează pe un

principiu economic clar: „A da produselor unei anumite activităţi indigene, din

domeniul oricărei meserii sau manufacturi, monopolul pieţei interne, înseamnă

97 Idem, pg. 301.

Page 91: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

într-o oarecare măsură a îndruma pe oameni asupra modului cum să-şi utilizeze

capitalurile; iar aceasta trebuie să fie, în cele mai multe cazuri, o reglementare

inutilă sau periculoasă. Dacă producţia indigenă poate fi adusă la piaţă la fel de

ieftină ca şi cea străină, e evident că reglementarea e inutilă; dacă nu, atunci ea

devine în genaral chiar dăunătoare. Maxima oricărui cap de familie prudent este

de a nu încerca să producă în casă lucruri care l-ar costa mai scump producându-

le decât cumpărându-le”98. Mesajul transmis peste secole conservă principiul

statului minimal şi avertizează asupra consecinţelor reglementărilor (care

dereglementează în alte locuri şi cer la rândul lor alte reglementări, într-o

succesiune practic interminabilă). În mod cert, Smith a intuit că statul „agent

fiscal” îi transformă pe toţi cei care nu intrau în aria facilităţilor în finanţatori

(fără voia lor) ai bunăstării protejaţilor. De aceea, Smith nu poate să înţeleagă de

ce nu se observă un fapt extrem de simplu: „Ceea ce se cheamă prudenţă pentru

conducerea unei familii, rareori poate fi nesocotinţă pentru conducerea unui

mare regat”99.

Cea mai substanţială parte a mesajului smithian concentrează virtuţile morale ale

capitalismului (cumpătare, înţelepciune, libertate, respectul legii, îndrăzneală,

credinţă, etc.), dar şi temerile inerente faţă de tendinţele guvernului de a se

amesteca în iniţiativa privată. Una dintre metodele cele mai vechi de a controla

economia privată sunt impozitelexv, dar aşa cum remarca optimist Smith, „Cu

toate contribuţiile excesive cerute de guvern, capitalul a fost acumulat pe

nesimţite şi pe tăcute de către cumpătarea şi comportarea înţeleaptă a

particularilor, prin efortul general constant şi neîntrerupt al lor de a-şi îmbunătăţi

situaţia. Acest efort apărat de lege, pe care libertatea îl lasă să se manifeste în

felul pe care îl crede cel mai potrivit, a susţinut progresul Angliei către belşug şi

98 Ibidem, pg. 305. 99 Smith, A., Op. Cit., vol. I, pg. 305.

Page 92: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

perfecţionare, în aproape toate timpurile în trecut; şi este de nădăjduit ca va face

la fel şi în viitor"100.

În fond, pare să ne spună Smith, nu poţi cere celuilalt ceva ce tu nu poţi face

(sau guvernanţii nu sunt atât de diferiţi de guvernanţi sub aspectul cel mai

simplu al acţiunii umane sau cum se spune astăzi fiecare popor are guvernanţii

pe care-i merită): „...dacă Anglia n-a avut niciodată fericirea să aibă o guvernare

prea chibzuită, economisirea n-a fost niciodată, nici ea, virtutea dominantă a

locuitorilor ei. Apare ca cea mai mare sfidare şi desconsiderare, din partea

suveranilor şi a miniştrilor, pretenţia de a supraveghea economia

particularilor"101.

Lipsa de încredere în statul omniscient şi omnipotent are totuşi o logică la

Smith, guvernanţii "sunt totdeauna şi fără excepţie cei mai mari risipitori ai

soccietăţii. Să-şi supravegheze ei numai cheltuielile proprii şi vor putea să se

bizuie, fără teamă, pe particulari, că şi ei le vor supraveghea pe ale lor"102 .

În aceeaşi ordine de idei, abuzul de autoritate vine să suplimenteze obstacolele

în calea libertăţii economice: „Un om de stat, care ar încerca să îndrumeze pe

particulari în ce sens să-şi întrebuinţeze capitalurile, nu numai că şi-ar asuma o

autoritate, care nu numai că nu s-ar putea încredinţa fără risc unei singure

persoane, dar nici măcar unui consiliu sau senat, şi care n-ar fi nicăieri atât de

periculoasă ca în mâinile unui om care ar fi destul de nesocotit şi de vanitos

încât să se considere demn de ea”103.

Alibiul intervenţionismului, susţinut într-o formă sau alta până astăzi, şi anume,

incapacitatea individului de a-şi identifica propriile interese non-contradictorii

interesului public a fost denunţat de Smith fără drept de apel: "Astfel, după cum

fiecare individ încearcă, pe cât posibil, a-şi utiliza capitalul în dezvoltarea

100 Smith, A., Op. Cit., vol. I, pg. 233. 101 Idem. 102 Ibidem. 103 Smith, A., Op. Cit., vol. I, pg. 305.

Page 93: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

activităţii interne şi a îndruma această activitate în aşa fel încât produsele ei să

aibă cea mai mare valoare, tot aşa fiecare individ urmăreşte, fără îndoială, ca să

facă venitul anual al societăţii cât se poate de mare. În mod obişnuit, ce e drept,

el nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cât contribuie

el la această promovare"104. Mesajul ascuns în aceste rânduri se reduce uneori la

celebrul slogan, ataşat liberalismului, dar opus colectivismului: o ţară este

bogată dacă are indivizi bogaţi.

La ce mai este bună atunci autoritatea, suveranul şi guvernul? Răspunsul lui

Smith, trecut cu vederea de adversarii săi fixează funcţiile tradiţionale ale

statului: "Cea dintâi datorie a suveranului, aceea de apăra societatea de invazia

şi violenţa altor societăţi independente, poate fi îndeplinită numai cu ajutorul

unei forţe militare"; „Cea de-a doua datorie a suveranului, aceea de a proteja pe

cât posibil pe membrii societăţii contra injusteţei sau a oprimării din partea

oricărui alt membru al ei, adică datoria de a stabili o administrare strictă a

justiţiei, mai cere şi o cheltuială care în diferite epoci ale societăţii se ridică la

niveluri foarte diferite"; "A treia şi ultima dintre datoriile suveranului sau ale

statului este aceea de a face şi întreţine lucrările publice şi instituţiile publice,

care, deşi pot aduce foloase imense societăţii, sunt totuşi de aşa natură încât

randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr

de particulari cheltuielile efectuate, din care cauză nu este de aşteptat ca un

singur particular sau un mic număr de particulari să le facă sau să le întreţină"105.

Condiţia bunei guvernări era separarea puterilor în stat, problemă la ordinea zilei

şi astăzi, Smith identificând şi „punctul nevralgic”: "Dacă puterea

judecătorească nu e separată de puterea executivă, e imposibil ca justiţia să nu

fie sacrificată, în faţa a ceea ce se numeşte, în mod vulgar, politică. Fără măcar a

avea concepţii greşite, persoanele depozitare a marilor interese de stat ar cere

104 Idem, pg. 105 Smith, A., Op. Cit., vol. II, pg. 170, 161, 150.

Page 94: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

imperios sacrificarea dreptuirlor unui particular. Însă libertatea individuală a

cetăţeanului, sentimentul propriei sale securităţi depind de o administrare

imparţială a justiţiei"106.

Reacţia împotriva fiziocraţilor pare mai degrabă o ingratitudine, pentru simplul

motiv că aceştia l-au inspirat în multe dintre temele cercetate, Smith aproape că-i

persiflează pe cei care au îndrăznit pentru prima dată în istorie să-şi spună

economişti. Din păcate, Smith îi critică pentru erorile unei teorii dovedită peste

un secol ea însăşi o eroare: "Adepţii doctrinei fiziocrate sunt foarte numeroşi, şi,

fiindcă oamenilor le plac paradoxele şi vor să pară că înţeleg ceea ce depăşeşte

priceperea oamenilor obişnuiţi, paradoxul ce îl susţine acest sistem cu privire la

caracterul neproductiv al muncii din industrie, nu cu puţin poate a contribuit la

sporirea numărului admiratorilor lui. Aceştia alcătuiesc de ani de zile un grup

destul de important, desemnat în lumea oamenilor de cultură din Franţa, sub

denumirea de economişti"107.

Indiferent dacă este sau nu „părintele ştiinţei economice”, Adam Smith rămâne

un mare autor care a influenţat profund modul cum gândim economia, dar şi un

simbol al nivelului intelectual necesar economistului.

„CAPITALUL”

„Cu siguranţă, Marx nu este infailibil, în pofida

idolatriei ţesute în jurul său. E mai potrivit să-l

gândim ca inevitebil – ca pe un mare explorator

ale cărui tălpi au lăsat urme de neşters pe

106 Ibidem, pg. 170. 107 Smith, A., Op. Cit., vol. II, pg. 138.

Page 95: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

continentul , descoperit de el, al gândirii

sociale”.

Robert L. Heilbroner

Karl Marx (1818-1883) a creat o formă mult mai subtilă a socialismului, care a

avut cea mai mare influenţă asupra evoluţiei societăţii omeneştixvi. Opera

fundamentală al lui Marx, "Capitalul"xvii, cuprinde patru volume, din care

numai primul a apărut în timpul vieţii sale (1867), celelalte fiind publicate

ulterior de prietenul şi colaboratorul său Friederich Engels. Marx a scris

mult, a lăsat o operă imensă axată pe analiza evoluţiei societăţii şi pe

modalitatea de înlocuire a capitalismului cu colectivismul. Mesajul operei sale

s-a vrut unul ştiinţificxviii, dar a sfârşit într-unul politic, formulat într-un stil

propriu: „Proferând blesteme enorme”xix. Pentru politica economică mesajul său

era anticapitalist, justiţiar, apocaliptic, subversiv, propagandist, profetic, iar

pentru ştiinţa economică unul aproape nesemnificativ (cu excepţia ţărilor unde

marxismul se instituţionalizase). Amestecul de mesaje, specific lui Marx,

virulenţa în susţinerea punctului de vedere propriu, identificarea unui public-

ţintă incapabil să-şi proiecteze viitorul, dar care merită să aibă o asemenea armă,

repetarea continuă a tezelor fundamentale, logica, în aparenţă simplă, conducând

la invariabila concluzie a spulberării exploatării şi, nu în ultimul rând,

instituţionalizarea marxismului drept curent dominant au făcut din marxism în

perioada sa de glorie ‘axul de referinţă’ al controverselor şi din ştiinţa

economică.

Marx pretinde că îşi fondează concepţia sa economică pe o filiaţie de idei (sau

izvoare – socialismul francez şi englez, filosofia germană şi economia politică a

clasicilorxx) şi pe o metodă de cercetare ştiinţifică specifică (sensul evoluţiei

societăţii omeneşti este degajat din observarea atentă a realităţii). Prin urmare,

Page 96: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Marx nu respinge concepţia clasicilor gândirii economice, ci pretinde că o

continuă reînnoind-o printr-o înţelegere mai exactă, dar de fapt decapitând-o.

Marx explică, printr-o serie de teze, fundamentele sociologice, cauzele

economice şi posibilitatea evoluţiei spre socialism. Schema generală propusă

de Marx anunţa inevitabilitatea prăbuşirii capitalismului şi a înlocuirii lui

revoluţionare cu colectivismul, evoluţia capitalismului ducea în mod fatal la

revoluţia comunistăxxi. Capitaliştii nu ar fi cedat de bunăvoie puterea economică

şi politică, şi atunci puterea ar fi trebuit luată cu forţa, prin revoluţie violentă108.

Într-o concluzie apocaliptică, Marx avertiza asupra capitalismului care s-a

constituit prin lupta ce clasă şi tot prin lupta de clasă va dispărea: „Centralizarea

mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin

incompatibile cu învelişul capitalist. Acesta este sfărâmat. Proprietăţii capitaliste

i-a sunat ceasul. Expropriatorii sunt expropriaţi”109.

Autodistrugerea capitalismului era grăbită de crizele de supraproducţie, de

pauperizarea crescândă a proletariatului şi de înmulţire a societăţilor pe acţiuni;

deci, revoluţia socialistă trebuia să cuprindă două acţiuni care să se desfăşoare

simultan: prăbuşirea capitalismului şi apariţia noii societăţi. Această idee avea ca

fundament sociologic materialismul istoric, „piatra unghiulară a marxismului”,

de fapt acea interpretare a istoriei în virtutea căreia evoluţia ideilor şi a

instituţiilor se explică prin evoluţia mijloacelor de producţie şi a schimbului sau,

altfel spus, totul trece prin stomac. Potrivit materialismului istoric orice societate

se compune dintr-o infrastructură (forţele de producţie ale societăţii) şi dintr-o

suprastructură (literatură, artă, drept, religie), iar infrastructura determină

suprastructura. Condiţiile de viaţă, materiale şi tehnice, determină obiceiurile şi

108 Marx şi Engels (1969), Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti, pg. 57-58. 109 Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, pg. 766.

Page 97: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

instituţiile sociale, politice şi religioase. Ideile fiind determinate de fapte şi nu

faptele de idei, ceea ce nu înseamnă că acţiunea oamenilor, adică acţiunea

revoluţionară ar fi inutilă: oamenii pot grăbi evoluţia, dar nu-i pot alege sensul.

Direcţia decurgea din infrastructura economică şi tehnică, iar realizarea ei era

inevitabilă, capitalismul fiind o orânduire istorică, trecătoare, având ataşat un

limbaj reformat: „Este însă de la sine înţeles că o teorie care consideră producţia

capitalistă modernă o etapă trecătoare în istoria economică a omenirii trebuie să

folosească o terminologie deosebită de cea curentă a autorilor care consideră

această formă de producţie ca fiind veşnică şi definitivă”110.

Marx în rolul de justiţiar vedea peste tot antagonisme, iar motorul lor era lupta

de clasă. După opinia lui Marx, în orice societate condiţiile de producţie

dominante împart societatea în două clase antagoniste, exploatatorii şi

exploataţii. Şi în capitalism există două clase antagoniste: proprietarii

mijloacelor de producţie – capitaliştii şi muncitorii salariaţi – proletarii. Primii

exploatează proletarii, care trebuie să adauge muncii necesare asigurarii propriei

existenţe o supramuncă neplătită, însuşită gratuit de capitalişti în virtutea

proprietăţii lor asupra mijloacelor de producţie, adică destinată îmbogăţirii

capitaliştilor: „Pentru a se apăra de şarpele chinurilor lor, muncitorii trebuie să-şi

strângă rândurile şi să impună, ca clasă, statului o lege, o stavilă socială

puternică, care să-i împiedice pe ei înşişi de a se vinde împreună cu progenitura

lor, printr-un contract încheiat de bună voie cu capitalul”111. În consecinţă, între

cele două clase se manifestă o luptă acerbă, mai puternică decât oricare alta

cunoscută până atunci în istorie, pentru că are extindere internaţională şi pentru

că muncitorimea aglomerată în oraşe devenea din ce în ce mai sensibilă faţă de

abuzurile ale cărei victimă era. Scopul luptei de clasă şi, totodată, sarcina clasei

110 Idem, pg. 38. 111Ibidem, pg. 312.

Page 98: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

muncitoare, era să pună de acord însuşirea rezultatelor producţiei cu caracterul

tot mai social al producţiei, ceea ce însemna o nouă societate, societatea

comunistă. Elocvent este îndemnul imprimat pe toate cărţile şi broşurile

marxiste, care a avut un impact la fel de puternic ca un slogan publicitar:

„Proletari din toate ţările uniţi-vă”xxii.

După Marx, despotismul şi abuzurile regimului capitalist acumulate în

contradicţia fundamentală sa (contradicţia dintre caracterul tot mai social al

producţiei şi însuşirea privată a rezultatelor) îi grăbeau pieirea. Prin urmare,

capitalismul este subminat de contradicţiile sale interne, în principal de

contradicţia dintre regimul de producţie, devenit colectiv, şi regimul de

apropriere, rămas individual. Dacă în orânduirile anterioare forţele de producţie

erau slab dezvoltate, munca şi instrumentele de producţie nu erau separate, odată

cu extinderea maşinismului, marea industrie s-a substituit micii întreprinderi, iar

producţia a devenit colectivă, astfel încât întreprinderea modernă concentra un

număr din ce în ce mai mare de muncitori. În acelaşi timp, proprietatea asupra

mijloacelor de producţie rămânea în mâinile câtorva particulari, iar antagonismul

acesta făcea posibilă exploatarea muncitorilor de către capitalişti. Marx

demonstrează, în felul său, acest lucru prin două teorii: teoria valorii muncă şi

teoria plusvalorii. Marx a preluat prima teorie de la clasici, mai precis de la

Ricardo112, pretinzând că o dezvoltă creator. Potrivit teoriei valorii muncă,

valoarea bunurilor este determinată de cantitatea de muncă necesară producerii

lor, cantitate măsurată prin numărul de ore alocate fabricării lor de un muncitor

cu îndemânare şi dexteritate medii. Teoria valorii-muncă a fost folosită de Marx

mai mult în scopuri ideologice decât ştiinţifice, inducând un mesaj pervers

asupra valorilor morale dintr-o societate, între care munca făcea diferenţa (de

112 Marx, K. (1962), Teorii asupra plusvalorii (volumul al IV-lea al Capitalului), Editura politică Bucureşti, pg. 97-213.

Page 99: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

aici şi apelativul „om al muncii”). Ideea era de a arăta, şi pe această cale, că

munca este sursa, substanţa şi măsura valorii, în timp ce producătorul nemijlocit

primea doar o parte infimă din ceea ce crea, legitimând în acest fel pretenţiile

muncitorimii de clasă conducătoare113.

În cea de-a doua teorie, Marx explică mecanismul exploatării capitaliste prin

nucleul său dur: plusvaloarea. Premisa fundamentală de la care pleacă Marx în

elaborarea teoriei plusvalorii este libertatea forţei de muncă (economică şi

juridică). Muncitorul era liber să moară de foame şi liber să-şi vândă forţa sa de

muncă. Forţa de muncă este aşadar, asimilabilă oricărei mărfi care se vinde şi

care se cumpără, numai că forţa de muncă îi este vândută capitalistului. Acesta o

cumpăra pentru că ştie dubla capacitate a forţei de muncă:de a crea o valoare

egală cu valoarea forţei de muncă şi de crea plusvaloare. „Misterul” plusvalorii

stă tocmai în această calitate a forţei de muncă de a crea o valoare mai mare

decât propria valoare; această calitate deosebind-o din lumea mărfurilor, mesajul

devenind unul perfid: „În toate cu mod de producţie capitalist, forţa de muncă

este plătită abia după ce a funcţionat în cursul perioadei de timp stabilite prin

contract, de pildă la sfârşit de săptămână. Pretutindeni muncitorul îi avansează

deci capitalistului valoarea de întrebuinţare a forţei sale de muncă; el îl lasă pe

cumpărător s-o consume înainte de a i se fi plătit preţul ei; pretutindeni

muncitorul îl creditează pe capitalist”114. După părerea lui Marx, „mobilul şi

scopul determinant al procesului de producţie capitalist îl constituie o cât mai

mare autovalorificare a capitalului, adică o cât mai mare producţie de

plusvaloare, deci o cât mai mare exploatare de către capitalist a forţei de

muncă”115.

113 Astăzi ştim că în societăţile prospere contează nu munca, ci efectele ei. 114 Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, pg. 186. 115 Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, 342.

Page 100: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Valoarea forţei de muncă este dată de valoarea mijloacelor de subzistenţă

necesare muncitorului şi familiei sale, adică ce a menţine muncitorul în stare de

a produce. Salariul, expresia în bani a valorii forţei de muncă, trebuie să fie egal

cu valoarea normală a muncii şi să corespundă numărului de ore necesare pentru

a produce această marfă specifică. Muncitorul îşi vinde forţa de muncă pentru un

timp determinat, deci el nu poate pleca după ce a creat o valoare egală cu

valoarea forţei sale de muncă. Între timpul de muncă necesar şi timpul de

supramuncă nu există o barieră fizică, cele două componente ale timpului de

muncă sunt simultan şi una şi alta. Acest lucru îl ştie capitalistul şi va căuta să

crească timpul de supramuncă prin două căi: fie măreşte timpul de supramuncă,

reducând corespunzător timpul de muncă necesar, menţinând constantă ziua de

muncă; fie măreşte timpul de supramuncă, menţinând acelaşi timp de muncă

necesar, dar creşte durata zilei de muncă. Bunurile produse de muncitor se vor

vinde la valoarea lor, lui revenindu-i numai partea egală cu valoarea forţei sale

de muncă, diferenţa fiind însuşită de capitalist în virtutea proprietăţii sale asupra

mijloacelor de producţie. Această diferenţă reprezintă plusvaloarea (profitul

capitalistului), ea fiind totodată esenţa regimului capitalist, dar şi mijlocul

prăbuşirii capitalismului116. Marx este nevoit să recunoască obţinerea legală şi în

virtutea legilor economice a profitului, dar o consideră profund imorală,

deoarece se baza pe exploatare, întărind convingerea trecerii la socialism.

Posibilitatea evoluţiei spre comunism În concepţia lui Karl Marx trecerea la

comunism era nu numai necesară, ci şi posibilă. Posibilitatea era exprimată de

tendinţele unei legi economice: legea acumulării crescânde a capitalurilor şi a

muncii.. Pentru a demonstra posibilitatea trecerii la comunism, Marx trebuia să

trebuia să găsească o explicaţie rolul acumulării pluvalorii în socializarea

crescândă a producţiei, însoţită de un mesaj ostil care demonizează capitaliştii.

116 Marx (1969), Critica programului de la Gotha, Editura Politică, Bucureşti, pg. 13-20.

Page 101: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Plusvaloarea însuşită de proprietari era cu atât mai mare, cu cât numărul

muncitorilor folosiţi era mai mare. Interesul capitaliştilor era, după părerea lui

Marx, să angajeze cât mai mulţi oameni, pentru a plăti mai multe salarii

generatoare de plusvaloare, ceea ce înseamna şi „o acumulare a mizeriei

corespunzătoare acumulării de capital. Acumularea de bogăţie la un pol este

deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de

ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care

produce propriul ei produs sub formă de capital”117. Concentrarea capitalistă a

producţiei şi a muncii este efectul direct al acumulării capitaliste. Aceasta

antrenează creşterea constantă a producţiei, dar muncitorii nu pot cumpăra toate

produsele muncii lor, deoarece salariul este inferior valorii reale a forţei de

muncă. Între producţie şi consum apare o ruptură, caracterizată prin invadarea

pieţelor cu mărfuri, adică prin crize de supraproducţie. Crizele, la rândul lor,

antrenează falimentarea"micilor producători independenţi: meşteşugarii şi

negustorii care nu pot rezista reducerii dramatice a preţurilor. Afacerile lor vor fi

absorbite de grupuri puternice, unde micul proprietar va deveni simplu salariat.

În consecinţă, regimul capitalist proletarizează clasa mijlocie şi favorizează

apariţia întreprinderilor din ce în ce mai mari, sub forma cartelurilor, trusturilor,

concernelor, pregătind şi în acest mod propria distrugere, „producţia capitalistă

generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare. Aceasta este

negarea negaţiei”118.

Prefigurarea noii societăţi sau „marea profeţia oraculară”xxiii nu s-a bucurat de

aceeaşi atenţie; spre deosebire de capitalism, pe care Marx l-a disecat până la

cele mai neînsemnate amănunte, noii societăţi abia dacă i-a schiţat conturul,

lăsând posterităţii sarcina ‚dezvoltării creatoare’ a ceea ce s-a numit marxism. În

117 Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere (Capitalul, Vol. 1), Editura Politică, Bucureşti, 655. 118 Idem, pg. 766.

Page 102: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

privinţa noii societăţi profeţia sa (şi a lu Engels) este extrem de laconică, chiar

zgârcită, proiectată după victoria revoluţiei socialiste în zece puncte: proprietatea

socialistă asupra mijoacelor de producţie devenea dominantă, repartiţia

produsului muncii s-ar fi făcut după munca depusă de fiecare persoană, s-ar fi

desfiinţat exploatarea, ar fi dispărut plusvaloarea şi ar fi fost eliminate crizele de

supraproducţie, etc.119. În acest mod, fiecare persoană ar fi putut să cumpere

echivalentul a ceea ce a produs, iar cum crizele erau eliminate echilibrul între

producţie şi consum ar fi fost asigurat.

Marxismul a exercitat o influenţă profundă asupra evoluţiei economice, sociale

şi politice a omenirii, devenind până la începutul secolului al XX-lea ideologia

dominantă a mişcării muncitoreşti din Europa Occidentală şi prin

instituţionalizarea sa într-o serie de ţări, suportul subtil al ,revoluţiei şi

construcţiei socialiste’.

În planul dezbaterilor de idei, marxismul a generat în rândul adepţilor săi ample

şi pasionante dispute asupra celor mai diverse problemexxiv, dar persistă unele

nedumeriri. Marx a fost marxist? Dacă teoria a fost bună de ce a produs efecte

socotite pagube incalculabile? Dacă scopul era adevărata libertate, de ce

libertăţile oamenilor au fost confiscate? Dacă numai socialismul producea

bunăstarea tuturor, de ce a produs penurie şi sărăcie? Socialismul este, într-

adevăr, un capitalism întors pe dos?

„ TEORIA GENERALĂ”

119 Marx şi Engels (1969), Manifestul Partidului Comunist, Editura politică, Bucureşti, pg. 57-58.

Page 103: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

„lumea a fost încă o dată pusă sub lupă de un

om care nu era atât de orb încât să nu vadă că e

bolnavă, şi nu era atât de indiferent sub aspect

emoţional sau intelectual, încât să nu vrea să o

vindece. A cultivat o gândire economică rafinată,

având însă viguroase ataşamente politice, şi

măreţia sa rezultată tocmai din această curioasă

combinaţie dintre o inteligenţă inginerească şi o

inimă caldă, animată de bune intenţii”.

Robert L. Heilbroner

John Maynard Keynes (1883-1946) a reprezentat figura economistului

profesionist, (pledând pentru asumarea responsabilităţii publice a expertului în

economie)xxv , după figura strălucitoare numită Adam Smith şi după figura

revoluţionarului de profesie a lui Karl Marx. Apărut în contextul Marii

Depresiuni din 1929, keynesismul conţine o nouă concepţie despre politica

economică, asumând atât o explicaţie pentru noile evoluţii ale capitalismului, cât

şi soluţii pentru depăşirea recesiunii şi atingerea ocupării depline. Keynes a

asociat noţiunea de macroeconomie cu o construcţie teoretică originală la nivel

agregat, la care a asociat voinţa intervenţiei statului prin politici publice şi

efortul de a calcula ‚agregatele’xxvi, accentuând opoziţia cu microeconomia.

Keynesismul apare astfel, ca un caz particular de funcţionare a unei economii

construit pe ipoteza conform căreia, preţurile muncii şi ale bunurilor sunt rigide,

iar cantitatea vândută şi cumpărată poate fi porţionatăxxvii.

În mod paradoxal, keynesismul s-a conturat, pe de-o parte, ca o nouă descoperire

teoretică, fondată pe o nouă filosofie socială, iar pe de altă parte, ca o mare

erezie în raport cu gândirea tradiţională.

Page 104: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Discursul teoretic al lui Keynes este însă mai aproape de zilele noastre decât cele

ale lui Smith şi Marx, discurs cu mesaje pline de semnificaţii, ceea ce nu

înseamnă neapărat că este mai uşor de descifrat, mai ales că arma sa este

convingerea (adică să ne câştige încrederea) şi, cum recunoaşte el însuşi,

"modul meu de a purta discuţia este prea ascuţit".

Publicul-ţintă al teoriei keynesiste este precizat maliţios de autor încă din Prefaţă

(o adevărată profesiune de credinţă): "Această carte se adresează confraţilor mei

economişti. Sper că va fi inteligibilă şi pentru alţii”, dar „Importanţa

problemelor ridicate este atât de mare încât nici nu poate fi exagerată. Dacă

explicaţiile mele sunt corecte, cei pe care trebuie să-i conving mai întâi sunt

confraţii mei economişti, nu marele public. În stadiul actual al discuţiei, marele

public, deşi binevenit la dezbatere, poate doar să asiste în tăcere la încercarea

unui economist de a lichida profundele divergenţe dintre confraţii săi, divergenţe

care pentru moment aproape că au distrus influenţa practică a teoriei economice

şi vor continua să acţioneze în acelaşi sens cât timp nu vor fi fost rezolvate”120.

Într-adevăr, la fotbal şi la economie se pricepe oricine!

Mesajul lui Keynes are vocaţia informaţiei dirijate în mod intenţionat, lucru

observabil în precizarea şi ierahizarea scopurilor pentru care a scris Teoria

generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor: unul, principal -

„studierea unor probleme teoretice dificile” şi, în al doilea rând, „a aplicaţiilor

practice ale teoriei”121. Ceva mai departe, Keynes precizează şi scopul final al

analizei întreprinse este acela „de a descoperi ce anume determină volumul

ocupării mâinii de lucru”122 Mai există şi un alt scop care capătă semnificaţie

numai dacă se înţelege, cum spune Keynes, accentul pus pe „generală”: „Scopul

120 Idem. 121 Idem. 122 Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Şiinţifică, Bucureşti, pg. 120.

Page 105: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

acestui titlu este de a opune caracterul argumentelor şi concluziilor mele celor

ale teoriei clasice asupra problemelor tratate, teorie în spiritul căreia am fost

crescut şi care domină gândirea economică – teoretică şi practică – a cercurilor

cârmuitoare şi intelectuale ale generaţiei actuale, aşa cum a dominat-o în ultimii

100 de ani”123. Cu alte cuvinte, Marea Depresiune, în contextul căreia a apărut

keynesismul, pare să fie o consecinţă a fragilităţii sistemului lipsit de consilierea

unor economişti şcoliţi, în locul gândirii ansamblului economiei, preferându-se

tradiţionalismul individualist şi exclusivist. Unii analişti au vorbit de

ingratitudine, alţii i-au elogiat îndrăzneala şi au interpretat-o ca un semnal al

apropierii de stânga. Evocarea unor valori morale, precum reputaţia, încrederea,

autoîncrederea, ideea eroică, etc. l-au transformat pe Keynes în salvatorul

capitalismului.

Deşi claritatea cu care Keynes îşi expune crezul ştiinţific nu poate fi pusă la

îndoială, persistă confuzie, în ceea ce a însemnat cu adevărat sistemul său

teoretic, confuzia generată tocmai de dificultatea identificării mesajului

fundamental de către cititor. Concepţia lui Keynes degajată din Teoria generală

a fost asimilată, rând pe rând, revoluţiei ştiinţifice, reformării gândirii

tradiţionale, dirijismului, ca un semn al apropierii de socialism, etc. S-au căutat

similitudini cu gândirea clasică, dar şi diferenţele specifice; s-a avansat ipoteza

lipsei de originalitate speculând pe seama multiplicatorului, unele chiar intrând

în anecdoticăxxviii. Să fie fost keynesismul o soluţie a disperării?xxix. După

propriul inventar al stării de fapt, Keynes constată erori de simplu calcul

aritmetic: „Defectele principale ale societăţii în care trăim sunt incapacitatea ei

de a asigura folosirea deplină a mâinii de lucru şi repartizarea arbitrară şi

inechitabilă a avuţiei şi a veniturilor”124. Spre deosebire de Smith care vedea în

123 Idem, pg. 42. 124 Keynes, J. M., Op. Cit., pg. 375.

Page 106: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

capitalism simbolul concurenţei libere şi perfecte, spre deosebire de Marx care

descrie capitalismul vampir, Keynes evită atât optimismul exagerat, cât şi

viziunea catastrofică, avansând ideea perfectibilităţii defectelor dobândite ale

capitalismului.

Reacţia lui Keynes faţă de clasici are, desigur, o motivaţie serioasă: economia

capitalistă aflată în impas pune în pericol sistemul. Nu s-ar fi ajuns în acest

punct, dacă gândirea economică ortodoxă nu s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie, iar

„vina nu o poartă suprastructura ei care a fost clădită cu multă grijă pentru

coerenţa logică, ci lipsa de claritate şi generalitate a premiselor”125. Din

perspectiva comunicării pare mai degrabă situaţia de ‚căutarea ţapului ispăşitor’,

ceea ce înseamnă că nu se îndepărtează prea mult de clasici, şi mai ales de

‚preferaţii’ săi: J. B. Say, A. Marshall, A. Pigou, ş.a. Raţionamentul său are o

concluzie şocantă: economia capitalistă este în criză din cauza incapacităţii

gândirii tradiţionale de a oferi soluţii. Într-un mod mai subtil decât în alte

probleme de economie controversate, Keynes se opune clasicilor şi, în primul

rând lui Smith, prin interpuşi (Say este calul de bătaie) : în locul ‚fiului

economisitor’ este aşezat ‚fiul risipitor’. Îndemnul lui Keynes, fără echivoc, se

adresează celor care reacţionează după tradiţie, dar el are calitatea unui mesaj

deschis către toţi adepţii principiului economisirii, conservat prin inerţie ca

principiu fundamental al capitalismului. Dorinţa de bogăţie care a călăuzit

capitalismul tradiţional este înlocuită de înclinaţia spre consum. Într-un fel,

Keynes ridiculizează economisitorii, acuzându-i de o acţiune împotriva

curentului: „Un act individual de economisire înseamnă, ca să spunem aşa, o

hotărâre de a nu lua masa astăzi. Dar el nu necesită o hotărâre de a lua masa sau

de a cumpără o pereche de ghete peste o săptămână sau de a consuma un lucru

125 Idem, pg.

Page 107: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

anume la vreo dată anumită. În felul acesta el are un efect depresiv asupra

activităţii de preparare a mesei din ziua aceea, fără să stimuleze activitatea de

pregătire a vreunui act de consumaţie. Nu este vorba de înlocuirea unei cereri de

consum actuale cu o cerere de consum viitoare, ci de o reducere netă a cererii de

consum"126. Prin urmare, economiile sunt o 'ruptură', care poate fi durabilă, în

circuitul cheltuială-venit. Economiile reprezintă o dorinţă care garantează

bogăţia, adică a consuma bunuri nederminate la o dată nederminată, dar nimic şi

nimeni nu-i obligă pe antreprenori să investească economiile aşa încât într-o zi

acestea să se transforme în consum efectiv. Răspunzându-i, într-un fel lui Smith,

Keynes lansează ofensiva cheltuirii dincolo de zona interesului consumatorului

în cea a pericolului general pe care-l produce economisirea: „Singurul remediu

pentru crizele de încredere care deprimă viaţa economică a lumii moderne ar fi

de a nu-i lăsa individului nici o altă alegere decât ori să-şi consume venitul, ori

să comande producerea acelor bunuri capitale care i se par a fi, deşi pe bază de

informaţii precare, cea mai promiţătoare investiţie din cele ce-i sunt

accesibile”127

Vehemenţa cu care critică laissez-faire-ul poate fi un semn al conştientizării

slăbiciunilor interioare ale proprii teorii, îndeosebi mutarea centrului de greutate

al cercetării şi explicării economiei pe macrocomportamente (economice,

psihologice şi instituţionale), dar şi substituirea „legilor” economice cu „legi”

psihologice (înclinaţii, tendinţe, motivaţii). Nu întâmplător J. B. Say şi

„austriecii” sunt preferaţii criticii lui Keynes; Keynes a prins din zbor curentul

de opinie favorabil, care câştiga tot mai mulţi adepţi şi reînvia optimismul în

capitalism fără laissez-faire, dar cu democraţie. Deşi ţine să precizeze că politica

126 Ibidem, pg. 226. 127 Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 380.

Page 108: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

reglajului fin propusă de el nu afectează individualitatea, totuşi individul este

sacrificat pe altarul conjuncturii.

Surprinzător faţă de îndemnul la discuţie şi comunicare, Keynes formulează

mesaje ostile vizându-i direct pe susţinătorii laissz-faire-ului (ar putea fi socotit

un atac mai mult sau mai puţin curat), dar cu intenţia clară de a justifica

intervenţia indirectă a statului în economie, nu numai în situaţie de criză majoră,

ci şi ulterior, prin intervenţii corectoare a „eşecurilor” pieţelor libere. Repudierea

laissez-faire-ului vizează în primul rând instituţiile liberale, pentru Keynes

evaluările bursiere nu sunt decât o convenţie, iar aceste evaluări nu sunt

raţionale pentru că operatorii acţionează în condiţii de incertitudine. "În practică,

adaugă Keynes, noi recurgem de regulă, în mod tacit, la un procedeu care nu

este în realitate altceva decât o convenţie. Esenţa acestei convenţii - deşi ea nu

funcţionează, desigur, chiar atât de simplu – constă în presupunerea că starea de

lucruri existentă va dura la nesfârşit, exceptând cazurile când avem motive

precise să ne aşteptăm la modificări"128. De fapt, ipotezele referitoare la

informaţie pe care îşi fondează Keynes teoria sunt ipoteze esenţiale din

clasicismul pe care-l repudiază, dar reţine ignoranţa drept alibi: „Noi

presupunem, într-adevăr, că evaluarea actuală de pe piaţă, indiferent de modul în

care s-a format, este univoc corectă în raport cu cunoştinţele noastre actuale

despre faptele care vor influenţa randamentul investiţiei şi că se va modifica

numai în măsura în care se modifică aceste cunoştinţe"129.

În fond, este un prilej pentru Keynes de a denunţa ‚laissez-faire-ul’xxx, mai ales

pentru că acorda speculatorului un mare rol într-un act extrem de important,

precum investiţiile: "Dacă privim Wall-Street-ul ca o instituţie al cărei scop

social propriu-zis este de a dirija investiţiile pe canalele cele mai profitabile din

128 Idem, pg. 174. 129 Ibidem, pg. 175.

Page 109: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

punctul de vedere al randamentelor viitoare, nu se poate pretinde că succesele

sale constiutie un triumf remarcabil al capitalismului bazat pe laissez-faire –

ceea ce nu este surprinzător dacă am dreptate când apreciez că cele mai bune

capete ale Wall-Street-ului au urmărit de fapt cu totul alt ţel"130. În contrapartidă,

Keynes atribuie acest rol consumatorului care arbitrează asupra investiţiilor,

cumpărând sau nu diferitele produse. Astfel, consumatorul influenţează de o

manieră decisivă jocul economic, tocmai de aceea politicile economice trebuie

centrate pe stimularea cererii.

De fapt, analiza critică întreprinsă de Keynes este un pretext ştiinţific pentru a-şi

formula soluţiile care favorizau investiţiile fizice în detrimentul profiturilor

financiare, lucru greu de explicat pentru un jucător cu intuiţia lui. Astfel, pentru

a evita speculaţiile pe termen scurt asupra capitalului, Keynes propune

practicarea de către stat a unei taxe descurajatoare asupra tuturor tranzacţiilor şi

care să lovească în primul rând în speculaţii. Obiectivul său era foarte clar:

trebuia să atace capitalismul rentierxxxi şi să stimuleze capitalismul

antreprenorial, care, pe termen mediu şi lung, angaja capitalurile în activităţi

creatoare de bogăţie şi locuri de muncă. Totodată, prefigurând 'capitalismul

popular', Keynes preconiza dezvoltarea unui acţionariat popular, fără pieţe

financiare, cu un dublu scop: în primul rând, în acest fel se evitau economiile

improductive, iar în al doilea rând, aşa se putea realiza o legătură mai stabilă

între investiţii şi economii.

Celor care au văzut în Keynes un partizan al intervenţiei directe a statului în

iniţiativa particulară sau care înţeleg macroeconomia, a cărei paternitate i-o

atribuie lui Keynes le reamintim mijloacele socotite permise de Keynes pentru

relansarea economiei: „Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare

130 Keynes, J. M. (1970), Op. Cit., pg. 181.

Page 110: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

asupra înclinaţiei spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte

prin fixarea ratei dobânzii şi în parte eventual, pe alte căi”131. În consecinţă,

„investitorul profesionist este nevoit să-şi consacre interesul anticipării acelor

schimbări iminente în mersul evenimentelor sau în atmosfera generală care, aşa

cum arată experienţa, influenţează cel mai mult psihologia de masă a pieţei”132,

altefel spus, Keynes îndeamnă la o politică economică de tip conjunctural unde

sloganul ‚să învăţăm din lecţia trecutului’, prin capacitatea sa persuasivă, are

forţa manipulatoare de a ghida acţiunile publicului. Deşi nu pare convins de

propriile idei, Keynes consideră că statul trebuie să intervină de o manieră

crescândă în procesul investiţional, pentru că statul fiind mai puţin preocupat de

termenul scurt, ar fi putut orienta decizia investiţională într-o perspectivă

îndelungată şi într-un sens strategic, pe baza avantajelor sociale generale.

Interesant că politica sa socială pare desprinsă dintr-o poveste pentru copii

capricioşi, un soi de politică a zăhărelului: „Dacă economiile sunt pilula, iar

consumul dulceaţa, atunci suplimentul de dulceaţă trebuie să fie proporţional cu

mărimea pilulei suplimentare” 133.

Keynes consideră că statul trebuie să intervină de o manieră crescândă în

procesul investiţional, pentru că statul fiind mai puţin preocupat de termenul

scurt, ar fi putut orienta decizia investiţională într-o perspectivă îndelungată şi

într-un sens strategic, pe baza avantajelor sociale generale: „Obiectivul social al

unor investiţii făcute cu pricepere ar trebui să fie biruirea fortelor sumbre ale

timpului şi ignoranţei care învăluie viitorul nostru. Obiectivul real, particular al

celor mai pricepute investiţii astăzi este de ‚a fi mai rapid decât glonţul’, cum se

131 Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 380. 132 Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 177. 133 Idem, pg. 144.

Page 111: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

exprimă plastic americanii, de a păcăli mulţimea şi de a da mai departe moneda

falsă sau cea care e pe cale să-şi piardă valoarea”134.

Celor care ideea de intervenţie a statului în economie le dă frisoane, Keynes le

oferă explicaţii liniştitoare: „Măsurile de control central, necesare pentru

asigurarea ocupării depline, vor implica desigur o mare extindere a funcţiilor

tradiţionale ale statului”, iar celor extrem de îngrijoraţi de perspectiva

proprietăţii private le promite ce-a fost şi ceva mai mult: „Va continua însă să

existe un câmp larg pentru exercitarea iniţiativei şi răspunderii particulare. În

hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele tradiţionale ale

individualismului”135.

În privinţa formulei politice pe care statul o putea invoca în susţinerea

superiorităţii alegerii publice a investiţiei, Keynes nu excludea compromisurile

sau formulele de orice fel, care să permită statului să coopereze cu iniţiativa

privată, dar afirmă clar că o socializare crescândă a investiţiilor constituia

singurul mijloc pentru o primă aproximare a ocupării depline: „De aceea, cu

toate că extinderea funcţiilor statului pe care o implică punerea în concordanţă a

înclinaţiei spre consum şi a imboldului la investiţii i-ar apărea unui publicist din

secolul al nouăsprezecelea sau unui financiar american contemporan ca o

extraordinară încălcare a principiilor individualismului, eu, dimpotrivă, o susţin,

atât pentru că este singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea

formelor economice existente, în ansamblul lor, cât şi pentru că este condiţia

funcţionării încununate de succes a iniţiativei individuale”136.

Concluzia care se poate desprinde din teoria keynesistă degajă un mesaj liniştitor

trimis tuturor celor care se mai îndoiau de capacitatea de rezistenţă a

capitalismului, anunţând statul providenţă a cărui intervenţia indirectă a statului

134 Ibidem, pg. 177. 135 Idem. 136 Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 382.

Page 112: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

în economie era garantată de mijloacele considerate eficiente şi acceptabile

pentru asigurarea securităţii ocupării şi a venitului.

ANEXE TERMENI ÎMPRUMUTAŢI DIN ALTE DOMENII ŞI CONSACRAŢI

ÎN DISCURSUL ECONOMIŞTILOR

DIN DOMENIUL MILITAR

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATĂ

DE DICŢIONARE

SENSUL

ECONOMIC

1 ASALT Atac decisiv asupra unei

poziţii întărite, localităţi sau

cetaţi în scopul cuceririi

Asalt ideologic

2 ARSENAL Întreprindere unde se

fabrică, se repară şi se

depozitează armamentul

Arsenalul ştiinţei

economice

Page 113: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

3 FRONT Teritoriu în care se duc

acţiunile de luptă în timp de

război; partea dinspre

inamic a unui dispozitiv de

luptă

Frontul economiei

4 A LUPTA A fi în război cu cineva, a

face eforturi pentru a

învinge un obstacol sau

pentru a atinge un rezultat

Lupta împotriva

inflaţiei şi

şomajului

5 OBIECTIV Porţiune de teren, localitate

sau construcţie care prezintă

interes militar în caz de

război

Obiectivul

economic al

firmelor

6 STRATEGIE Partea cea mai importantă a

artei militare, care se ocupă

cu problemele pregătirii,

planificării şi ducerii

războiului, campaniilor sau

operaţiilor militare

Strategii de piaţă,

strategii ale

preţurilor, strategii

economice

7 TACTICĂ Parte componentă a artei

militare care se ocupă cu

studiul pregătirii şi ducerii

luptei în vederea îndeplinirii

cu maximum de eficacitate a

scopurilor fixate de

eşaloanele superioare

Tactica

“urmăritorilor”

Page 114: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

DIN TEATRU

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE

DICŢIONARE

SENSUL

ECONOMIC

1 JOC Model simplificat şi formal al

unei situaţii, construit pentru a

face posibilă analiza pe cale

matematică a acestei situaţii

Jocul economic

Jocul cererii şi al

ofertei

2 SCENARIU Text care constituie proiectul

unui film, organizat pe secvenţe

şi cuprinzând indicaţii asupra

subiectului, cadrul acţiunii,

personajele naraţiunii

Scenarii ale

tranziţiei la

economia de piaţă

3 ACTOR Artist care interpretează roluri in

diferite piese de teatru sau filme

Actorii vieţii

economice

4 ROL Partitura scenică ce revine unui Rolul concurenţei

Page 115: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

interpret într-un spectacol

DIN SPORT

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE

DICŢIONARE

SENSUL

ECONOMIC

1 COMPETIŢIE Concurs (întrecere sportivă) Concurenţă,

rivalitate

2 START Moment care dă plecarea într-o

cursă sportivă marcat printr-un

semnal auditiv sau vizual, loc de

unde se dă pornirea într-o

întrecere sportivă

Începerea licitaţiei

la bursă

3 FINIŞ Ultima parte a unei curse sau

probe sportive, în care

concurenţii, printr-un efort

deosebit caută să forţeze victoria

sau să-şi îmbunătăţească

rezultatul

Sfârşitul unei

acţiuni

4 ARBITRU Persoana aleasă sau desemnată

de părţi pentru soluţionarea unui

litigiu; persoană calificată în

competiţiilor sportive

Statul arbitru

5 ARBITRAJ Soluţionare a unui litigiu de către Arbitrajul

Page 116: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

un arbitru; conducere a unei

competiţii sportive de către un

arbitru special desemnat

cererilor şi al

ofertelor

DIN FIZICĂ

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE

DICŢIONAR

SENSUL

ECONOMIC

1. MECANISM Sistem alcătuit din mai multe

piese, servind la transmiterea

forţelor, de la elementul

conducător, la elementul condus

Mecanism

economic;

mecanismul

preţurilor

2. INSTRUMENT Unealtă sau aparat propriu pentru

a executa o anumită operaţie;

sistem tehnic folosit pentru

cercetarea, observarea, măsurarea

sau controlul unor mărimi

Preţul este un

instrument

3. PÂRGHIE Bară rigidă care se sprijină pe un

punct de articulaţie fix şi asupra

căreia se pot exercita două forţe,

una motoare, iar cealaltă

rezistenţa; aceasta din urmă având

punctul de aplicaţie, direcţia,

sensul şi mărimea diferite de ale

forţei motoare.

Pârghie economice

4. FLUX Mărimea care caracterizează Fluxuri

Page 117: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

viteza de transmitere a unei alte

mărimi printr-o anumită suprafaţă,

circulaţie de lichid sau de

informaţie care trece ordonat într-

o unitate de timp.

economice;

fluxuri reale;

fluxuri monetare

5. CIRCUIT Sisteme de medii prin care pot

circula particule materiale (apă,

abur, gaze, particule încărcate cu

sarcini electrice etc.)

Circuit economic

6. LEVIER Pârghie (de manevră) Levier financiar

7. ENTROPIE Mărime termodinamică de stare a

sistemelor fizice, a cărei valoare

creşte în urma unei transformări

ireversibile a unui sistem izolat

sau rămâne constant în urma unei

transformări reversibile

Economii

entropice

8. EMERGENŢĂ Ieşire a razelor ondulatorii sau

corpusculare dintr-un mediu

Pieţe emergente

9. MECANISM (2) Sistem alcătuit din mai multe

piese, servind la transmiterea

forţelor, de la elementul

conducător, la elementul condus

10. FORŢĂ Capacitatea pe care o au fiinţele

vii de a depune un efort, de a

executa acţiuni fizice prin

încordarea muşchilor; putere

Forţă de muncă;

forţe de producţie

Page 118: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

fizică, vigoare, tărie

11. FLUXURI (2) curent de particule; mărime care

caracterizează viteza de

transmitere a unei alte mărimi

printr-o anumită suprafaţă.

12.

ENERGIE Capacitate de acţiune a unui

sistem fizico-chimic, în diferite

forme: mecanică, termică, sonoră,

electrică etc.

Energii economice

creatoare.

13. VITEZĂ Rapididate, iuţeală, raportul dintre

variaţia unei mărimi şi timpul în

care s-a produs această variaţie

Viteza de circulaţie

a banilor

14. ACCELERARE Grăbirea unei acţiuni, imprimarea

unei acceleraţii

Acceleratorul

15. ELASTICITATE Proprietatea de a-şi modifica

forma şi dimensiunile sub acţiunea

unei forţe exterioare şi de a reveni

de la sine la forma şi dimensiunile

iniţiale după încetarea acţiunii

forţelor exterioare.

Elasticitatea cererii

şi a ofertei

16. HISTEREZIS Fenomen cu caracter ireversibil,

care constă în faptul că

succesiunea stărilor unei

substanţe, determinată de varianţa

unui parametru, diferă de

succesiunea stărilor determinată

de variaţia în sens contrar a

Ştiinţa economică

suferă de histerezis

Page 119: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

aceluiaşi parametru

DIN PSIHOLOGIE TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE

DICŢIONARE SENSUL ECONOMIC

1 PERSUADARE Modalitate de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un lucru, fiind convingător

Persuadarea consumatorului

2 MANIPULARE Ansamblu de mijloace de conducere prin care unui grup mai mare sau mai mic i se cultivă impresia că se acţionează în concordanţă cu interesul lor

Manipularea clienţilor

3 COMPORTAMENT Ansamblul manifestarilor obiective ale animalelor si oamenilor prin care se exteriorizează viaţa psihică

Comportament economic

4 ATITUDINE Mod de a se comporta, predispoziţie a persoanei de a reacţiona într-un anumit mod la cele mai diverse situaţii de viaţă, cu funcţie de orientare şi de evaluare a conduitei

O nouă atitudine

5 TENDINŢA Dispoziţie firească, înclinare, pornire, acţiune conştientă spre un anumit scop

Inclinaţia spre economii, înclinaţia spre consum

6 PANICĂ Senzaţie de spaimă violentă de care este cuprinsă subit (şi adesea fără temei) o persoană sau o colectivitate

Frica oamenilor că-şi vor pierde economiile atunci când presupun că o bancă dă faliment

DIN MEDICINĂ

Page 120: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

TERMENUL SEMNIFICAŢIA DATA DE DICŢIONARE

SENSUL ECONOMIC

1 CALMARE Liniştirea, potolirea şi rezultatul ei Calmarea preţurilor 2 COLAPS Insuficienţă circulatorie periferică,

caracterizată prin starea de prostraţie; prăbuşire

Colaps economic

3 CRIZĂ Moment culminant al unei boli, care precede agravarea sau vindecarea; declanşarea bruscă a unei boli

Criză economică; criză financiar-bancară

4 FRACTURĂ Rupere a unui os sau a unui cartilaj Fractura preţurilor 5 INFUZIE Soluţie apoasă obţinută dintr-o

plantă prin opărire pentru extragerea principiilor active din acesta

Infuzie de capital

6

INJECŢIE

Operaţie de introducere a unui fluid într-un spaţiu închis

Injecţie de capital

7 SIMPTOM Fenomen morbid, tulburare funcţională sau senzaţie anormală resimţită de o fiinţă şi care poate indica prezenţa unei boli

Semn al unei stări anormale individuale sau sociale

8 SINDROM Grup de semne şi simptome care apar împreună în cursul unui proces morbid, dându-i nota caracteristică

Simptom al crizei economice

9 TENSIUNE Forţa elastică reactivă a pereţilor arterelor faţă de forţa exercitată asupra lor de presiunea sângelui din inimă

Tensiuni sociale; tensiunea resurse-nevoi

10 TERAPIE Ramură a medicinei care studiază mijloacele şi metodele de tratament al bolilor

Cale de tranziţie la tip de economie

11 TERAPIE ŞOC Stare patologică acută gravă care poate fi provocată de agenţi de natură diferită

Cale de tranziţie bruscă

Page 121: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

BIBLIOGRAFIE

Althusser, L. (1970), Citindu-l pe Marx, Editura Politică, Bucureşti. Attali, J., Guillaume, M. (1974), L'anti-economique, Presses Universitaires de France, Paris. Barro, R. M.(1987), La macroeconomie, Armand Colin, Paris. Beaud, M. şi Dostaler, G. (2000), Gândirea economică după Keynes, Eurosong & Book, Bucureşti. Becker, G. S. (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura ALL, Bucureşti. Blaug, M. (1992), The Methodology of Economics. Or how economists explain, Second Edition, University Press, Cambridge. Blaug, M. (1992), Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Bon, Gustave le (1990), Psihologia mulţimilor, Editura Anima. Braudel, F. (1994), Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti. Breit, W., Hochman, H. M. and Saueracker, E. (1986), Readings in Microeconomics, Times Mirror/Mosby College Publishing. Bremond, Janine (1989), Les economistes neo-classiques, Hatier, Paris. Chalmers, A. F. (1987), Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris. Coase, R. H. (1988), The Firm, the Market and the Law, University of Chicago Press. Comte, A. (1911), Philosophie Positive, Flamarion, Paris. Foucault, M. (1996), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti.

Page 122: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Friedman, Milton & Rose (1998), Liber să alegi. Un punct de vedere personal, Editura ALL, Bucureşti. Friedman, M. (1995), Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti. Fukuyama, Fr., Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prosperităţii, Editura ANTET. Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti. Garaudy, R. (1969), Marxismul secolului al XX-lea, Editura Politică. Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques, Les fondateurs, Edition Sirey, Paris. Geledan, A. (coord.) (1988), Histoire des pensees economiques, Les contemporains, Edition Sirey, Paris. Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice, Editura Cassei Şcoalelor, Bucureşti. Gonnard, R. (1930), Histoire des doctrines economiques, Librairie Valois, Paris. Hausman, D. M. (editor) (1993), Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti. Hazlitt, H. (1994), Lecţia de economie, BTI Press SRL, Bucureşti. Hayek, Fr. A. (1973), Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris. Hayek, Fr. A. (1997), Drumul către servitute (ediţia a II-a), Editura Humanitas, Bucureşti. Hayek, Fr. A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului. Editura ANTET. Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii lucrurilor pământeşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. Hume, D. (2002), Eseuri politice, Editura Incitatus, Bucureşti.

Page 123: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Johnson, P. (2003), O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti. Johnson, P. (2002), Intelectualii, Editura Humanitas, Bucureşti, Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Kirzner, I. M. (1996), Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti. Knight, F. H. (1966), On the History and Method of Economics.Selected essays, Phoenix Books, The University Of Chicago Press. Lipsey, R.G. şi Chrystal, K. A. (2002), Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti. Lorenz, K. (1996), Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti. Lorenz, K. (1998), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanuitas, Bucureşti. Machlup, F. (1987), Essais de semantique economique, Calman-Levy, Paris. Manent, P. (1992), Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, Bucureşti. Marx, K. şi Engels, Fr. (1966), Opere vol. 23 (Capitalul vol. I), Editura Politică, Bucureşti. Marx, K. (1962), Teorii asupra plusvalorii, Editura Politică, Bucureşti. Peretti, A.de, Legrand, J.-A. Boniface, J. (2001), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti. Popper, K. R. (1997), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI. Popper, K. R. (1998), În căutarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas, Bucureşti. Popper, K. R. (1998), Lecţia acestui secol, Editura Nemira, Bucureşti.

Page 124: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Popper, K. R. (2000), Filosofia socială şi filosofia ştiinţei. Antologie editată de David Miller, Editura TREI. Ricardo D. (1998), Opere alese (vol. I), Editura Universitas, Chişinău. Rousseau, J.- J. (1999), Eseu despre originea limbilor, unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală, Editura Polirom, Bucureşti. Snowdon, B., Vane, H. and Wynarczyk, P. (1995), A Modern Guide to Macroeconomics. An Introduction to Competing Schools Thought, Edward Elgar. Schmidt, C. (1985), La semantique economique en question, Calman - Levy, Paris. Schumpeter, J. A. (1994), History of economic analysis, Oxford University Press, Oxford, New York. Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, (vol.I), Editura Academiei, Bucureşti. Smith, A. (1965), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, (vol.II), Editura Academiei, Bucureşti. Stigler, G. J. (1965), Essais in the History of Economics, Chicago University Press. Stiglitz, J. E. (2003), Globalizarea. Speranţe şi decizii, Editura Economică, Bucureşti. Tocqueville, A. de (2000), Vechiul regim şi revoluţia, Editura Nemira, Bucureşti. Williamson, O. E. şi Winter, S.G. (editori) (1997), Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, Editura Sedona, Timişoara. NOTE

Page 125: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

i Potrivit DEX: jargonul reprezintă un limbaj specific anumitor categorii sociale, caracterizat prin abundenţa cuvintelor şi expresiilor preţioase, de obicei împrumutate din limbi străine şi folosit cu scopul de a se distinge de restul vorbitorilor; limbaj propriu unei anumite profesii, iar argoul este un limbaj convenţional al unui grup, care spre a nu fi înţeles de restul lumii, fie folseşte cuvinte speciale, fie dă sensuri unor cuvinte cunoscute. ii Unii epistemologi, precum Alan Chalmers îl consideră pe Tarski drept exponent al instrumentalismului. În virtutea instrumentalismului, există o deosebire netă între conceptele aplicabile situaţiilor observabile şi conceptele teoretice; scopul ştiinţei este producerea teoriilor, adică a dispozitelor sau instrumentelor comode pentru unirea situaţiilor observabile între ele; descrierea lumii cuprinde numai entităţi observabile care descriu efectiv ceea ce se potriveşte lumii reale, nu şi conceptele teoretice (acestea trebuie înţelese ca ficţiuni utile care ne uşurează calculele). Faptul că teoriile pot să conducă la noi predicţii sau la descoperirea de noi fenomene este oarecum stânjenitor pentru instrumentalism, fiind interpretat ca un accident bizar. Vezi, A. F. Chalmers, Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris, 1987, pg. 192-194. iii „Paradoxul mincinosului” îşi are originea în sofistica greacă; Chalmers utilizează o formă mai apropiată zilelor noastre „paradoxul cartonaşulu”: pe una dintre feţe este scris – „Enunţul scris pe cealaltă faţă este adevărat”, iar pe faţa a doua este scris „Enunţul scris pe cealaltă faţă este fals”. Se observă că situaţia este paradoxală, pentru că fiecare enunţ după cartonaş poate fi adevărat sau fals. Vezi, A. F. Chalmers, Qu’est-ce que la science? Recents developpements en philosophie des sciences: Popper, Kuhn, Lakatos, Feyerabend, La Decouverte, Paris, 1987, pg. 196. iv Precizările aduse de Popper par să aducă şi mai multă claritate în înţelegerea conceptelor introduse de Tarski: „Un limbaj în care se vorbeşte despre obiectele ligvistice se numeşte „matalimbaj”. Astfel, orice teorie a devărului trebuie să fie o teorie metalingvistică, pentru că vorbeşte de proprietăţile unui limbaj – ale enunţuirlor, ale obiectelor lingvistice. Enunţuirle sunt asemenea meselor şi scaunelor, limbajul e asemenea unei fabrici de mobilă”. Vezi, Karl Popper, Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, 1997, pg. 130. v Michel Foucault foloseşte „patrulaterul limbajului” sau teoriile clasice ale limbajului – a propoziţiei, a articulării, a desemnării şi a derivării – pentru a-şi susţine propria filosofie: „ Dacă limbajul există, este pentru că dincolo de identităţi şi diferenţe, dedesubtul acestora există fondul continuităţilor, al asemănărilor, al repetiţiilor, al încrucişărilor naturale”. Vezi, Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, 1996, pg.167. vi Abordând problema raportului corp-minte, Popper formulează concepţia „celor trei lumi”: lumea întâi este cea a corpurilor fizice şi a stărilor lor fizice şi fiziologice, lumea a doua reprezintă lumea stărilor mentale şi lumea trei este lumea produselor minţii omeneşti. Popper are un argument forte în susţinerea teoriei sale: „atunci când vă vorbesc, nu mă adresez corpurilor dumneavoastră, ci munţilor voastre”. Vezi, Karl Popper (1994), Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism, Editura TREI, pg. 13 -14.

Page 126: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

vii Al. Graur (1988), Puţină gramatică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti; Ch. Gide (1925), Curs de Economie politică, Ediţia a opta, vol. I şi II, Editura „Tipografiile Române Unite, Bucureşti; M. Foucault (1994), Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti; Christine Ammer and Dean S. Ammer (1977), Dictionary of Business and Economics. Revised and Explanded Edition, Macmillan, Inc., New York.

viii J-J. Rousseau în Eseu despre originea limbilor îl citează pe voiajorul în Orient, Jean Chardin (1643-1713): "După ce au discutat şi au pălăvrăgit în prezenţa celui care vinde ceva, şi de obicei în casa acestuia, ei fixează preţul cu ajutorul degetelor. Se ţin de mâna dreaptă, acoperită de haină sau de o basma, şi comunică în acest chip. Degetul întins înseamnă zece, degetul îndoit cinci, vârful degetului înseamnă unu, mâna întreagă o sută, mâna strânsă o mie. Ei socotesc astfel livre, parale sau dinari, pipăindu-şi mâinile. În timp ce tratează, au o înfăţişare calmă şi imobilă, până într-acolo încât este cu neputinţă să afli ceva, nici ce gândesc, nici ce spun", pg. 21, 98. ix Semnalul este un simbol – sonor sau vizual – sau un grup de simboluri folosite pentru a transmite o ştire, o informaţie, o comandă sau un avertisment (DEX). x Manualele de Economie alocă spaţii importante comportamentului producătorului şi consumatorului, dar şi tipurilor de pieţe cu grade diferite de informare. xi Paul A. Samuelson defineşte ştiinţa economică (economics) drept regina ştiinţelor sociale, „cea mai veche între arte şi cea mai modernă între ştiinţe”. (Samuelson, P. A. (1970), Economics, McGraw-Hill Book Company, Introduction) xii Charles Gide şi Charles Rist au fixat termenii aprecierii operei lui Smith, într-o succesiune rămasă celebră: „Adevăratul creator al economiei politice moderne este, după mărturisirea tuturor, Adam Smith. De îndată ce apăru, în 1776, marea sa operă Cercetări asupra naturii şi

cauzelor bogăţiei naţiunilor, scrierile anterioare fură uitate îndată. De atunci, pe când ideile predecesorilor săi nu mai iscau decât un interes istoric, cartea sa servea de călăuză generaţiilor succesive de economişti, şi le furniza tuturor punctul de plecare al speculaţiilor lor. Astăzi încă, cu toate schimbările aduse principiilor fundamentale ale ştiinţei, nici un economist n-ar putea neglija pe vechiul autor scoţian, fără a-şi micşora orizontul său ştiinţific”. (vezi: Gide, Ch. şi Rist, Ch. (1926), Istoria doctrinelor economice, Editura Cassa Şcoalelor, Bucureşti, pg. 79-80.). După Rene Gonnard, „Adam Smith este primul teoritician al Şcolii liberale” (vezi: Gonnard, R. (1930), Histoire des Doctrines economiques, Librairie Valois, Paris, pg. 297). În acelaşi sens, Knight îl numeşte „apostolul interesului personal” (vezi: Frank H. Knight (1966), On the History and Method of Economics. Selected essays, Phoenix Books, The University of Chicago Press, pg. ). xiii De altfel, Adam Smith defineşte noua ştiinţă: „Economia politică, privită ca o ramură de cunoştinţe ale omului de stat sau ale legiuitorului, îşi propune două scopuri distincte: în primul rând de a procura populaţiei un venit sau o subzistenţă abundentă sau mai bine zis, de a o face capabilă să-şi procure acest venit sau această subzistenţă abundentă; şi în al doilea rând de a procura statului sau colectivităţii, un venit suficient pentru serviciile publice. Ea îşi propune să îmbogăţească în acelaşi timp şi poporul şi pe suveran”. (vezi: Smith, A. (1962), Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei,vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, pg. 287.

Page 127: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

xiv Mihail Manoilescu ne oferă poate cea mai plastică imagine a ceea ce a însemnat opera lui Adam Smith: „Patria acestei ştiinţe (economice, n.n.), Anglia, avea interesul să convingă toate popoarele lumii că atunci când cumpărau produsele englezeşti, în loc de a le fabrica singure, realizau o ‘afacere bună’. Din nenorocire, această afacere bună este una rea. De aceea Anglia

a avut grija permanentă să-şi plaseze ştiinţa ei economică (subliniem ‘a ei’) odată cu mărfurile sale. În fiecare ladă cu mărfă englezească se îngrijea să ambaleze şi câte o bucăţică din evanghelia economică a lui Adam Smith”. (vezi: Mihail Manoilescu (1986), Forţele

naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului

interneţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pg. 45). xv David Hume, „cel mai celebru filozof şi istoric” (vezi: Smith, A. (1965), Avuţia naţiunilor.

Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, pg. 216), atunci când tratează problema impozitelor nu uită să moralizeze cinismul guvernanţilor fondat pe „raţiune şi experienţă” după care „fiecare nouă taxă creează o nouă abilitate în cei cărora le este percepută pentru suportarea ei, şi că fiecare creştere a poverii publice determină o creştere a hărniciei oamenilor” (vezi: Hume, D. (2002), Eseuri politice, Editura Incitatus, Bucureşti). xvi „Karl Marx a pronunţat sentinţa la moarte a capitalismului în Manifestul din 1848; sistemul capitalist a fost declarat suferind de o maladie incurabilă şi cu toate că data fatidică nu era anunţată, se presupunea că agonia era destul de apropiată pentru ca rudele directe – comuniştii să pândească cu aviditate ultima suflare ce avea să vestească moştenirea de către ei a puterii. Priveghiul începuse încă înainte de apariţia, în 1867, a Capitalului şi cu fiecare puseu al febrei speculative sau cu fiecare depresiune industrială, prezumtivii moştenitori se precipitau la patul muribundului spunându-şi unii altora că momentul revoluţiei finale avea să survină curând. Sistemul însă nu a murit. Ce-i drept, multe din legile mişcării despre care vorbea Marx au fost confirmate de mersul evenimentelor: marile întreprinderi au devenit şi mai mari, iar societatea a suferit de pe urme depresiunilor repetate şi a şomajului. Lipsea însă un alt simpom prevestit de marxişti – pauperizarea crescândă” (vezi: Heilbroner, R. L. (1994), Filozofii lucrurilor

pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, Editura Humanitas; Bucureşti, pg. 183). xvii În Prefaţa la ediţia engeză Engels (1886) numeşte Capitalul lui Marx “biblia clasei muncitoare” (vezi: Marx şi Engels (1964), Opere, vol. 23, Editura politică, Bucureşti, pg. 38). xviii În prefaţa şi posfaţa la ediţia franceză a primului volum al Capitalului, Marx, într-un text care a stat foarte multă vreme pe pereţii şcolilor, lasă să se înţealeagă efortul lui deosebit pentru a crea o ‚învăţătură’ inteligibilă pentru ‚fricoşi’: „Drumul spre ştiinţă nu este pietruit, şi numai cei care nu se sperie de osteneala urcuşului pe cărările ei abrupte pot nădăjdui că vor ajunge pe culmile ei luminoase” (vezi: Marx şi Engels (1964), Opere, vol. 23, Editura politică, Bucureşti, pg. 31). xix Succesul de public al marxismului „Karl Marx a avut o influenţă mai mare decât a oricărui alt intelectual al timpurilor moderne nu numai asupra evenimentelor reale, dar şi asupra minţii oamenilor, bărbaţi şi femei. Aceasta nu s-a datorat atât atracţiei exercitate de conceptele şi metodologia sa – deşi ambele prezintă o puternică fascinaţie asupra spiritelor lipsite de rigoare - , cât faptului că filozofia lui Marx a fost instituţionalizată în două din cele mai mari state din

Page 128: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

lume, Rusia şi China, ca şi în multele lor satelite. În această privinţă, Marx se aseamănă cu Sfântul Augustin, ale cărui scrieri au fost, ân secolele al V-lea-al XIII-lea, cărţile cele mai citite de către capii bisericii, jucând un rol predominant în definirea creştinismului medieval. Influenţa lui Marx a fost însă mult mai directă, din moment ce tipul de dictatură personală conceput pentru sine (...) a fost pus efectiv în practică, cu nişte consecinţe incalculabile pentru omenire, de către trei dintre cei mai importanţi continuatori ai săi, Lenin, Satlin şi Mao Tse-tung, toţi trei fiind, din acest punct de vedere, nişte marxişti convinşi” (vezi: Johnson, P. (2002), Intelectualii, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 81.) xx Despre clasici: „Economia politică clasică se apropie foarte mult de starea a lucrurilor, dar nu o formulează conştient. Ea nu poate să facă acest lucru atâta timp cât nu şi-a lepădat pielea ei burgheză”, iar în Postfaţa la ediţia a doua al primului volum al Capitalului (1873), Marx ţine să precizeze natura influenţelor exercitate de sursele sale de inspiraţie şi, mai ales, în ce-a constat contribuţia sa: „Metoda mea dialectică este – în ceea ce priveşte baza ei – nu numai diferită de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gândirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului, care nu constituie decât forma de manifestare exterioară a acestuia. La mine, dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decât materialul transpus şi tradus în capul omului”. Condamnând filosofia hegeliană, Marx precizează diferenţa specifică: „la Hegel dialectica este aşezată pe cap. Ea trebuie aşezată pe picioare, pentru a descoperi sub învelişul mistic sâmburele raţional” (vezi: Marx şi Engels (1964), Opere, vol. 23, Editura politică, Bucureşti, pg.548 şi 27). xxi „O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii: Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani. ...Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere” (vezi: Marx şi Engels (1969), Manifestul Partidului Comunist, Editura politică, Bucureşti, pg. 35). xxii În general, limbajul lui Marx este „pitoresc” sau mai degrabă „otrăvitor” (vezi: Hayek, Fr. A., Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura ANTET, Bucureşti, pg.171-193). De pildă, Marx îi numeşte pe: economiştii germani – flecari bâlbâiţi; proletariatul – groparul capitalismului; economiştii clasici englezi – simpli sofişti şi sicofanţi; Malthus şi adepţii săi – cârpaci, etc. xxiii Printre altele, Karl Popper impută lui Marx violenţa ca mijloc al realizării profeţiilor sale: „folosirea violenţei este justificată numai în condiţiile unei tiranii care face imposibile reformele fără violenţă şi ea ar trebui să aibă un singur scop – crearea unei stări de lucruri care face posibile reformele fără violenţă”, iar „recurgerea prelungită la violenţă poate să ducă în cele din urmă la pirderea libertăţii, pentru că se poate solda cu instaurarea nu a domniei nepărtinitoare a raţiunii, ci a dominaţiei individului puternic” (vezi: Popper, K. R. (1993), Societatea deschisă şi duşmanii ei, Volumul II. Epoca marilor profeţii: Hegel şi Marx, Editura Humanitas, Bucureşti, pg. 167). xxiv Unii dintre discipolii lui Marx au pretins fie adaptarea marxisului la noile realităţi (K. Kautzky), fie o îmbunătăţire a tezelor generale ale marxismului (E. Bernstein), alţii au abordat teme mai punctuale (R. Hilferding - expansiunea imperialistă şi concentrarea monopolistă;

Page 129: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

Rosa Luxemburg – acumularea de capital la scară mondială; O. Bauer - teoria valorii, preţurile şi banii; V.I.Lenin – capitalismul monopolist şi expansiunea imperialismului; etc) xxv John Kenneth Galbraith nu şi-a ascuns admiraţia pentru Keynes, ceea ce nu înseamnă că i-a dat întotdeauna dreptate, mai ales atunci când este vorba de viitorul ştiinţei economice. Galbraith este de acord că ştiinţa economică se afla într-un declin, iar „pe scala imporatnţei sociale ea va sta alături de dentistică”, aşa cum prevăzuse Keynes, dar greşea atunci când nu observa că „în paralel cu dezvoltarea economică puterea trecea de la consumator la producător”, accentuând distribuirea inegală a puterii, şi inclusiv, distribuirea inegală a venitului. Concluzia lui Galbraith, politicile keynesiene de ocupare deplină, favorizând producătorii, se îndepărtează de interesele societăţii. (vezi: Galbraith, J. K. (1982), Ştiinţa economică şi interesul public,Editura politică, Bucureşti). xxvi Unul dintre advesarii de temut ai keynesismului, Fr Hayek, recunoaşte efectele concepţiei lui Keynes asupra dezvoltării abordărilor macroeconomice şi econometrice deşi, „Keynes însuşi nu avea o părere prea bună despre econometrie”, dar accentul pus de Keynes pe mărimile globale „au încurajat activitatea şi în macroeconomie şi în econometrie. Deci, împotriva dorinţelor sale, el a devenit părintele spiritual al acestei evoluţiicătre economia econometrică matematică” (vezi: Hayek, Fr. von (1999), Autobiografia intelectuală, Editori S.

Kresge şi L. Wenar, Editura Nemira, Bucureşti). xxvii În capitolul „The Keynesian Theory of Business Fluctuations”, Barro identifică în keynesism un caz particular al microeconomiei, şi anume, acela al analizei pe termen scurt. (vezi: Barro, R. J. (1993), Macroeconomics (Fourth Edition), John Willey & Sons, Inc., pg. 540) xxviii De pildă, pasajului din prefaţă unde Keynes avertizează: „Cei ataşaţi ferm teoriei pe care eu o numesc ‚clasică’ vor oscila, cred, între părerea că nu am câtuşi de puţin dreptate şi părerea că nu spun nimic nou” (vezi: Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii

de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 35). Se spune că, Frank Knight i-a replicat: părerile unde Keynes are dreptate nu sunt noi, iar în susţinerea părerilor noi nu are dreptate. xxix Unii dintre economişti au interpretat reacţiile guvernului Statelor Unite ale Americii după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, ca un semn al întoarcerii al keynesism. xxx Un duel al adversarilor, Keynes şi Lachman, pune faţă în faţă două concepţii opuse: „Speculatorii pot fi inofensivi cât timp sunt nişte baloane de spumă pe un vârtej de speculaţie. Când dezvoltarea capitalului unei ţări ajunge să fie produsul secundar al activităţii unui cazinou, ea are toate şansele să aibă loc în condiţii nesatisfăcătoare” (vezi: Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 181). „Keynes ne învaţă să privim fluxul de economii între diferite investiţii ca pe o funcţie subsidiară vitezei de circulaţie constante a unui stoc existent de titluri de valoare pus în mişcare de anticipări divergente. Astfel, văzând importanţa anticipărilor pe pieţele de active şi displăcându-i implicaţiile a ceea ce se vedea, el a lansat faimoasa sa diatribă împotriva Bursei, care-i apărea ca un ‚cazinou’. Bursa constă dintr-o serie de pieţe de active, adică din viitoare fluxuri de beneficii. Pe fiecare din aceste pieţe oferta şi cererea se egalează în fiecare zi. Cererea şi oferta reflectă anticipările divergente ale cumpărătorilor şi

Page 130: Comunicare Si Limbaj Economic - Angela Rogojanu

vânzătorilor cu privire la beneficiile viitoare. Tranzacţiile au loc între cei ale căror anticipări se abat de la preţul de piaţă curent. Dat fiind că se poate cumpăra exact cât se vinde, putem spune că preţul de echilibru pe o piaţă de active reflectă ‚balanţa anticipărilor’. Dat fiind că fără divergenţă între anticipări nu poate exista în general piaţă, putem spune că această divergenţă oferă substratul pe care se sprijină preţul de piaţă” (vezi: Lachman, L. M., ‚Individualismul metodologic şi economia de piaţă’ în Hausman, D. M. (editor) (1993), Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, pg 282). xxxi Moderaţie sau radicalism? „De aceea consider că faza capitalismului caracterizată prin prezenţa rentierului este o fază de tranziţie care se va încheia atunci când îşi va fi îndeplinit menirea. Iar odată cu dispariţia rentierului, se vor schimba radical şi multe alte lucruri în capitalism. De altfel, un mare avantaj al desfăşurării evenimentelor pe care o preconizez va consta în aceea că eutanasia rentierului, a investitorului fără funcţie, nu va fi deloc bruscă, ci doar o continuare treptată, dar prelungită, a ceea ce am văzut în ultimul timp în Marea Britanie şi nu va necesita o revoluţie” (vezi: Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pg. 378-379).