Comert International

52
COMERŢUL INTERNAŢIONAL Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre două sau mai multe state, pe zone geografice. Nu se poate vorbi de o determinare strictă între comerţul internaţional şi comerţul mondial. În general se foloseşte termenul de comerţ internaţional si nu cel de comerţ mondial, termen ce există de mai mult timp. Când se are în vedere comerţul unei ţari atunci se vorbeşte de comerţ exterior. Comerţul exterior este parte integrantă a comerţului internaţional şi include exportul, importul, reexportul şi tranzitul. Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a vinde bunuri şi servicii în alte ţări. Importul este reprezentat de activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru cumpărarea de bunuri şi servicii din diverse ţări pentru ţara căreia îi aparţin importatorii. Reexportul este activitatea desfăşurata de persoanele autorizate de a cumpăra mărfuri din unele ţări şi a le revinde în altele. Când această activitate se practică raţional şi pe scară largă, ea poate fi o sursă importantă de profit şi constituie un mijloc de dezvoltare a comerţului internaţional. Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru transportarea mărfurilor străine pe teritoriul naţional, dar şi în activitatea de depozitare temporară a acestor mărfuri în condiţii de securitate, fiind considerat un comerţ invizibil. Pentru dezvoltarea comerţului exterior este importantă dezvoltarea de bunuri şi servicii şi, deci, politica economică a unui stat prin care se urmăreşte liberalizarea şi sprijinirea tranzacţiilor comerciale externe. POLITICA IMPORTULUI ŞI POLITICA EXPORTULUI POLITICA IMPORTULUI Dezvoltarea unei politici de import este necesară pentru dezvoltarea economică a unei ţări. Argumentele ce susţin acest lucru sunt următoarele: 1

description

curs

Transcript of Comert International

COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre două sau mai multe state, pe zone geografice.

Nu se poate vorbi de o determinare strictă între comerţul internaţional şi comerţul mondial. În general se foloseşte termenul de comerţ internaţional si nu cel de comerţ mondial, termen ce există de mai mult timp.

Când se are în vedere comerţul unei ţari atunci se vorbeşte de comerţ exterior. Comerţul exterior este parte integrantă a comerţului internaţional şi include exportul, importul, reexportul şi tranzitul.

Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a vinde bunuri şi servicii în alte ţări.

Importul este reprezentat de activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru cumpărarea de bunuri şi servicii din diverse ţări pentru ţara căreia îi aparţin importatorii.

Reexportul este activitatea desfăşurata de persoanele autorizate de a cumpăra mărfuri din unele ţări şi a le revinde în altele. Când această activitate se practică raţional şi pe scară largă, ea poate fi o sursă importantă de profit şi constituie un mijloc de dezvoltare a comerţului internaţional.

Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru transportarea mărfurilor străine pe teritoriul naţional, dar şi în activitatea de depozitare temporară a acestor mărfuri în condiţii de securitate, fiind considerat un comerţ invizibil.

Pentru dezvoltarea comerţului exterior este importantă dezvoltarea de bunuri şi servicii şi, deci, politica economică a unui stat prin care se urmăreşte liberalizarea şi sprijinirea tranzacţiilor comerciale externe.

POLITICA IMPORTULUI ŞI POLITICA EXPORTULUI

POLITICA IMPORTULUI

Dezvoltarea unei politici de import este necesară pentru dezvoltarea economică a unei ţări. Argumentele ce susţin acest lucru sunt următoarele:

1. Asigură completarea unei economii naţionale cu bunuri şi servicii externe de care are nevoie. Producţia oricărui stat, indiferent de gradul de dezvoltare şi dotare cu resurse, nu poate să satisfacă integral cu bunuri şi servicii necesităţile de consum ale economiei respective, necesităţi care să corespundă nivelului progresului etapei respective. O condiţie esenţială pentru dezvoltarea economică a unei ţări este şi aceea de a completa necesităţile de producţie şi servicii ale economiei ţării respective cu bunuri şi servicii din afară graniţelor.

2. Fiecare ţară trebuie să aibă răspunsul la întrebarea: “Ce trebuie adus din import ?”. Structura importului fiecărui stat este determinată absolut de:

gradul de dezvoltare al acestuia: potenţialul său industrial şi agricol; profilul profesiilor populaţiei active şi de nivelul tehnico-ştiinţific al acestor profesii; bogăţiile naturale de care dispun; condiţiile de climă şi sol; gradul de integrare în diviziunea mondială a muncii; politica economică externă pe care o promovează statul respectiv.

Ideal ar fi să se importe:

1

1. bunuri ce nu se produc în economia respectivă;2. bunuri ce se produc în economia respectivă, dar în cantităţi insuficiente;3. bunuri ce se produc în economia respectivă, dar cu parametrii tehnico-calitativi

deosebiţi;4. bunuri ce nu intră pe teritoriul naţional, dar care se consumă de către persoanele

fizice şi cele juridice naţionale ce se află în străinatate;5. bunuri destinate reexportului cu sau fără intrare pe teritoriul naţional;6. diferite servicii prestate fie pe teritoriul naţional, fie în afara acestuia.

Din prima categorie de bunuri fac parte: materiile prime, materialele, maşinile, echipamentele industriale, produsele finite şi semifinite necesare unor sectoare ale economiei naţionale.

În cea de-a doua categorie se încadrează bunurile produse în capacităţi foarte reduse sau cele pentru care nu există condiţii de producţie. Specific pentru ţara noastră, ce are resurse variate şi destule, dar nu suficiente, în această categorie de bunuri intră: cărbunii, gazele naturale, petrolul, grâul, porumbul.

Bunurile din cea de-a treia categorie sunt bunurile ce dau importului un caracter pozitiv pentru că în ţara importatoare se realizează o concurenţă ce-i stimulează pe producătorii interni.

În a patra categorie intră serviciile ce dau naştere la importul invizibil: transferurile valutare, consumurile diferitelor delegaţii sportive, economice, culturale.

Reexportul a căpătat proporţii deosebite şi pentru că asigură o dezvoltare a producţiei, a relaţiilor economice internaţionale, duce la creşterea veniturilor importului specializat. Astfel, au fost create numeroase firme specializate în operaţii de import în vederea reexportului.

Pentru reexport se importă bunuri ce pot fi păstrate şi conservate în depozite corespunzătoare pe perioade îndelungate şi care sunt vândute în perioade optime din puctul de vedere al conjuncturii economice (când există o cerere mare). Pentru reexport se mai crează situaţii de păstrare şi conservare atunci când există producţii excedentare faţă de cererea existentă, acestea creându-se pe riscul intermediarului exportator.

De asemenea se mai importă pentru reexport şi o serie de bunuri ce au o prelucrare inferioară şi care necesită un proces de îmbunătăţiri pentru reexport (le înnobileaza valoarea).

Regulile de reexport se respectă, în special, în cazul zonelor libere, motiv ce a dus şi la dezvoltarea volumului reexportului (cu foarte mulţi intermediari).

În concluzie, importul pentru reexport implică cheltuieli şi eforturi mari, precum şi un risc comercial al revânzării.

În ultima categorie se înscriu: serviciile de transport, serviciile bancare, cele poştale, de telecomunicaţii, de asistenţă tehnică, juridică, serviciile medicale, de şcolarizare, lucrările în diverse sectoare.

EFECTELE POZITIVE ALE ACTIVITĂŢII DE IMPORT

Importul o activitate care are importanţă pentru participarea unei ţări la diviziunea mondială a muncii şi, în consecinţă, contribuie la dezvoltarea economiei naţionale.

Exportul se face în scopul adunării de bani străini (devize) necesari pentru plata importurilor.

Efectele pozitive ale activităţii de import sunt:1. activează exporturile - ca o regulă generală, se constată că promovarea exportului

oricărei ţări poate fi stimulată de promovarea importurilor în ţara respectivă. În special ţările în curs de dezvoltare (cu rezerve modeste de aur şi devize) practică o politică de echilibrare a balanţei lor comerciale pe ţări, dar şi pe ansamblul comerţului lor exterior;

2

2. asigură economisirea de muncă vie (socială). În general, orice ţară urmăreşte să dezvolte o activitate de import rentabilă, aceasta trebuind să urmarească să importe orice bun sau serviciu pe care poate să îl realizeze şi în ţară, dar acest lucru să ducă şi la o economie de muncă socială, altfel importurile nu se justifică decât dacă au la bază alte motive, cum ar fi situaţia în care capacitatea de producţie a bunului respectiv este încărcată, iar satisfacerea nu poate fi amânată.

În general, o ţară trebuie să urmarească, cel puţin la nivel macroeconomic, ca pierderea de muncă socială la export să fie compensată de economia de munca socială la import.

3. contribuie la dezvoltarea economiilor naţionale prin: accelerarea procesului de investiţii; se urmăreşte să se importe tehnică şi tehnologie de înaltă calitate; permite aprovizionarea cu materii prime şi materiale; asigură completarea necesarului de bunuri de consum pentru piaţa internă în

vederea completării producţiei interne şi pentru diversificarea gamei de bunuri de consum în cadrul politicii generale de creştere a nivelului civilizaţiei.

În concluzie, trebuie reţinut faptul că este necesar să se urmărească optimizarea importului. Principala cale de optimizare este aceea a necesităţii diversificării surselor de aprovizionare.

În general, orice importator doreşte să promoveze o politică comercială corectă (echilibrată) şi atunci urmăreste să-şi diversifice sursele de aprovizionare cu bunuri şi servicii din afară. Această diversificare îi oferă avantaje certe, cum ar fi:

îi reduce gradul de dependenţă de un furnizor sau de un grup redus de furnizori; îi lărgeşte spaţiul de mişcare în negocierea contractelor de import; îi asigură creşterea gradul de dependenţă, de siguranţă în aprovizionarea în flux

continuu; duce la evitarea dereglărilor de ritm, în afara celor determinate de cauze de forţă

majoră; participarea la construirea de obiective industriale pentru extragerea si

prelucrarea materiilor prime; dezvoltarea importurilor de completare, mai ales în domeniile industriale.

Importul de completare este foarte important şi se face, de obicei, în baza unor contracte de cooperare, şi dacă se reuşeşte realizarea lui înseamnă că ţara respectivă nu mai este în stare să îşi asigure anumite capacităţi de dezvoltare.

Această diversificare trebuie şi ea să aibă anumite limite pentru că un grad prea mare de diversificare duce la creşterea costurilor.

POLITICA EXPORTULUI

Exportul este necesar pentru că orice ţară trebuie să-şi realizeze mijloacele de plată necesare pentru efectuarea importului.

Exportul reprezintă efortul, iar importul este rezulatul efortului.Preocuparea pentru achiziţionarea de mijloace de plată străine prin care un stat să-şi

poată realiza importul îl determină pe acesta, de mai multe ori, să sprijine intens promovarea şi stimularea exportului.

Exportul se realizează prin diverse căi care ţin de politica comercială a statului respectiv.Una din problemele esenţiale care face obiectul preocupărilor pentru export constă în a

nu exporta bunuri şi servici necesare economiei naţionale, în afara imprejurărilor de excepţie, când trebuie să fie sacrificate anumite necesităţi interne. Acest sacrificiu trebuie facut, însă, într-o ordine selectivă şi doar în scopul achiziţionării de mijjloace de plată care să permită realizarea importurilor ce sunt vitale economiei naţionale.

3

Prin export se ocroteşte producţia proprie, fără a se afecta relaţiile economice internaţionale prin introducerea unor bariere tarifare şi netarifare la import.

Exportul este şi o sursă de venit, pentru că la baza oricărui export se află interesul pentru obţinerea de venituri atât din partea producătorilor, cât şi din partea comercianţilor care, dacă găsesc o posibilitate de a-şi valorifica produsele, le îndreaptă spre export.

Prin export creşte gradul de ocupare a forţei de muncă naţională pentru că una din problemele importante ale fiecărui stat, indiferent de nivelul acestuia de orientare politică sau socială, este integrarea şi utilizarea forţei de muncă naţionale. Neutilizarea şi neintegrarea corespunzătoare duce la şomaj, revolte, reducerea natalităţii, precum şi alte efecte negative.

Exportul asigură şi creşterea calificării forţei de muncă prin faptul că revoluţia tehnico-calitativă de pe piaţa mondiala impune formarea sistemului de organizare şi de instruire permanentă a cadrelor, astfel încât forţa de muncă să stăpânească tehnicile şi tehnologiile avansate şi să realizeze produse competitive.

Exportul contribuie, tototadată, la creşterea şi omogenizarea nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. Dezvoltarea substanţială a exportului presupune şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu celelalte ţări în perioada actuală. În acest sistem de specializare pe bază de de cooperare, sectoarele implicate sunt obligate să respecte anumite condiţii tehnice si de calitate şi atunci se produce acest proces de ocupare tehnico-calitativă. Acest proces pozitiv se polarizează şi în celelalte sectoare şi susţine, astfel, dezvoltarea economiei mondiale.

Exportul asigură valorificarea producţiei excedentare spontane, producţie ce se crează, de obicei, în două moduri:

1. fie în mod conştient, pentru a creşte exportul;2. fie în mod spontan, sub influenţa unor factori, cum ar fi: saturarea pieţei interne,

depăşirea producţiei, care a fost determinată în mod greşit, anumite bunuri de consum numai sunt la modă, scăderea puterii de cumpărare, descoperirea de noi zăcăminte de materii prime, producţii agricole bune, etc.

În concluzie, exportul este necesar pentru că este şi un factor important de dezvoltare a economiei unei ţări, a economiei mondiale şi pentru că el contribuie la creşterea rezervelor valutare şi de aur necesare realizării şi consolidării convertibilităţii monedei naţionale.

Pentru promovarea importului şi exportului au fost create o serie de organizaţii, care pot fi împărţite în: organizaţii naţionale şi organizaţii internaţionale.

În categoria organizaţiilor naţionale se includ instituţiile centrale de stat. În orice stat activitatea în domeniul relaţiilor economice externe este coordonată, spijinită şi îndrumată de către guvern, care îşi exercită atribuţiile prin intermediul unui organism ministerial:

al Comerţului Exterior; al Industriei şi Comerţului; al Comerţului şi Cooperării; al Economiei Naţionale; şi în plus, Camera de Comerţ, Industrie şi Navigatie care este, de fapt, o persoană

juridică constituită sub formă obştească sau sub formă de asociaţii ale comercianţilor şi industriaşilor, cu scopul de a se sprijini pe ei pe plan intern şi extern.

Atribuţiile acestora sunt:- să elaboreze studii şi informaţii privind conjunctura interna şi mondială;- eliberarea certificatelor de forţă majoră;- eliberarea certificatelor de origine;- eliberarea licenţelor de import şi de export.Pe lângă aceste instituţii de stat, mai sunt organizate şi : Serviciul de Control al Calitatii şi de Recepţie a Mărfurilor; Comisii de Arbitraj Internaţional;

4

Serviciul de participare la târguri şi expoziţii; în unele ţări s-au format reţele proprii de informare, de prezentare, de

documentare şi de asigurare a contractelor între firme; diverse asociaţii de marketing; Instituţii centrale şi locale de statistică referitoare la comerţul exterior şi care

furnizează elemente privind nivelul calitativ al unor produse, materii prime, preţurile unitare sau indicii de preţuri, raportul de schimb cu anumite pieţe, gradul de prelucrare a lor, etc.

există şi diverse centre de calcul create ca unităţi de sine stătătoare, care prelucrează date cu privire la schimburile comerciale pe bază de comandă, etc.

Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în: organizaţii specializate - pe baza acordului încheiat cu Organizaţia Naţiunilor

Unite, cum sunt cele 15 economii ale ţărilor Uniunii Europene, comisiile economice ONU (5); grupări regionale - ce şi-au format centre de prelucrare a datelor (Uniunea

Europeană şi celelalte organizaţii financiare, diverse bănci regionale); instituţii special create privind comerţul internaţional la care participă ţările

lumii, cum ar fi:a) Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT);b) Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD);Organizaţia Mondială pentru Comerţ (OMC - 1 ian 1995).

PRODUSELE DE BAZĂ ŞI CELE MANUFACTURATE ŞI SUBGRUPELE LOR

1. Produsele de bază au următoarele subgrupe:1.1. produse alimentare;1.2. materii prime şi1.3. combstibili.

2. Produsele manufacturate au următoarele subgrupe:2.1. produse chimice;2.2. maşini, utilaje şi mijloace de transport şi2.3. alte produse manufacturate.

1. 1. Subgrupa produselor alimentare

Înainte de cel de-al 2-lea război mondial, această subgrupă deţinea primul loc, ca pondere, în comerţul internaţional, din punct de vedere valoric. După război, ponderea ei s-a redus treptat şi în ultimul deceniu a reprezentat 9-10 % din comerţul internaţional.

Ritmul de creştere al producţiei acestei subgrupe a fost relativ scăzut, chiar negativ. Această evoluţie s-a datorat următoarelor cauze:

a) ţările dezvoltate şi-au refăcut acest sector al agriculturii, după cel de-al 2-lea război mondial, într-un timp scurt şi l-au dezvoltat, asigurându-şi aprovizionarea cu produse alimentare din producţia proprie, concomitent cu reducerea importului de produse alimentare;

b) la rândul lor, ţările în curs de dezvoltare şi-au redus exportul de produse alimentare din două motive:

- a crescut consumul intern, datorită creşterii demografice;- a crescut nivelul de trai.c) multe ţări în curs de dezvoltare, după câştigarea independenţei politice, au trecut de

la producţia de monocultură la o producţie diversificată şi acest lucru a dus la participarea lor la comerţul cu produse alimentare;

d) modificarea, în timp, a preţurile la produsele agricole.

5

Din punctul de vedere al volumului fizic, comerţul cu produse agricole a crescut în această perioadă, dar cu un ritm de creştere mai lent.

Au avut loc numeroase modificări şi în structura producţiei alimentare, evoluţie determinată, în mai mică măsură, de influenţa revoluţiei tehnico-ţtiinţifice şi, în mai mare masură, de consumul alimentar al populaţiei.

Ţările dezvoltate deţin o pondere de 70 % din comerţul cu produse alimentare (atât la import, cât şi la export), iar ţările în curs de dezvoltare 30 %.

1. 2. Subgrupa materiilor prime

Din punct de vedere valoric, această subgrupa a înregistrat, după al 2-lea război mondial, o însemnată scădere a ponderii sale valorice în comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de război reprezenta 22 % din totalul comerţ, la nivelul anilor 1970 a ajuns la 11 %, pentru ca în a doua parte a deceniului 10 să reprezinte doar 5 %.

Cauzele acestei evoluţii au fost:a) revoluţia tehnico-ştiinţifică care a dus la procesul de industializare, la înlocuirea

parţială a unor materii prime naturale, socotite clasice, cu altele noi, sintetice;b) evoluţia preţurilor la materiile prime naturale;c) politica constituirii stocurilor strategice de materii prime practicată de ţările

dezvoltate participante la diverse blocuri militare.Paralel cu scăderea ponderii valorice a subgrupei în comerţul internaţional, din punctul

de vedere al volumului fizic, s-a produs o îmbogăţire a nomenclatorului de materii prime prin introducerea în circuitul economic a unor noi materii prime naturale care şi-au găsit utilizare ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice (materii prime folosite în industria atomică, diverse materiale rare utilizate în industria aerospaţiului sau în electronică).

1. 3. Subgrupa combustibililor minerali, carburanţilor şi lubrefianţilor

Din punct de vedere valoric, această subgrupă a înregistrat o creştere neînsemnată, până la sfârşitul secolului al VII-lea, pentru ca apoi creşterea să fie considerabilă. Evoluţia acestei subgrupe a fost de:

7% - înainte de al 2-lea război mondial; 10% - după al 2-lea război mondial şi 24% - după ‘70.Această subgrupă a înregistrat cea mai sinuoasă evoluţie, cu oscilaţii importante. În

această subgrupă fiecare componentă a avut o evoluţie diferită.

2. 1. Subgrupa produselor chimice

Această subgrupă a înregistrat, în perioada postbelică, o pondere relativ însemnată în comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de al 2-lea război mondial această pondere era 4 %, la sfârşitul războiului ponderea a crescut la 8-9 %.

Volumul valoric a avut oscilaţii în timp, determinate de revoluţia tehnico-ştiinţifică ce a dus la apariţia diferiţilor înlocuitori sintetici: biostimulatori, antidăunători, lacuri, vopsele, coloranţi, produse medico-farmaceutice şi cosmetice, îngrăşăminte chimice, materii radioactive etc.

2. 2. Subgrupa maşinilor, utilajelor şi mijloacelor de transport

Această subgrupă a înregistrat, până la nivelul anilor ’70, cel mai înalt ritm de creştere în cadrul comerţului international, dar şi cel mai înalt ritm de creştere a ponderii valorice. Astfel,

6

de la 8 % înainte de război, ajunge în anii ‘70 la 30 %, iar în 1994 la 39 %, adică exportul mondial cu produsele ce apartin acestei subgrupe a crescut de 80 de ori în 1994 faţă de 1950.

Cauzele acestei evoluţii sunt:a) modernizarea continuă şi permanentă a ramurii industriale şi a celorlalte ramuri

(agricultură, transport, servicii);b) apariţia şi dezvoltarea de noi ramuri şi subramuri în ţările dezvoltate, cum ar fi:

industria electronică, industria aerospatială, industria petrochimică;c) adâncirea diviziunii mondiale a muncii, ca urmare a adâncirii tendinţei de

specializare a ţărilor dezvoltate pentru a intensifica comerţul dintre ele;d) extinderea ramurilor industriei extractive, ceea ce a dus la apariţia de noi ramuri în

industria prelucrătoare;e) dezvoltarea diverselor construcţii cu caracter militar;f) dezvoltarea industriei de război;g) creşterea comerţului din punct de vedere valoric, datorită creşterii preţurilor la

produsele din această subgrupă.

2. 3. Subgrupa altor produse manufacturate

Specific acestei subgrupe este faptul că a deţinut o pondere însemnată în comerţul internaţional, cu o tendinţă de creştere permanentă până în deceniul 7 şi cu oscilaţii în perioadele următoare. Astfel, în 1937 această pondere a fost de 24 %, apoi în 1970 de 29 %, pentru ca în ultimul deceniu să oscileze între 25 % şi 29 %.

Această subgrupă este foarte eterogenă ca structură, cuprinzând o gamă foarte largă de produse finite şi semifinite, la care contribuie toate ramurile industriei prelucrătoare.

Dinamismul acestei subgrupe a fost influenţat de:a) revoluţia tehnico-ştiinţifică;b) factori ecologici şic) factorul moda.

CONCLUZII

Atât structura comerţului internaţional, cât şi participarea diverselor grupe de ţări la exportul şi importul diferitelor subgrupe de produse, permite desprinderea câtorva trăsături caracteristice ale perioadei postbelice:

1. nomenclatorul produselor comerciale s-a îmbogăţit şi reînnoit permanent în cadrul comerţului mondial, predominând produsele manufacturate cu un grad înalt de prelucrare industrială şi nepoluante;

2. în cadrul produselor manufacturate s-au detaşat, ca pondere valorică: întâi produsele industriei constructoare de maşini, apoi alte produse manufacturate şi, la urmă, produsele chimice;

3. comerţul cu produse manufacturate atât la import, cât şi la export, a fost şi continuă să fie dominat de grupa ţărilor dezvoltate, cu o tendinţă de scădere a ponderii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare;

4. comerţul cu produse de bază, deşi valoric şi fizic a înregistrat o crestere, ca pondere valorică a înregistrat o scădere faţă de perioada dinainte de cel de-al 2-lea război mondial şi a pierdut loc în favoarea produselor manufacturate;

5. în cadrul grupei produselor de bază evoluţia a fost neuniformă: ponderea valorică a combustibililor a crescut, în timp ce ponderea produselor alimentare şi a materiilor prime a scăzut;

7

6. la nivelul produselor de bază ponderea ridicată la export o au ţările în curs de dezvoltare, iar la import ţările dezvoltate (evoluţie diferită faţă de grupa produselor manufacturate).

7. s-au produs modificări şi în repartizarea geografică a comerţului internaţional, fiind create noi curente şi direcţii de schimburi comerciale. În perioada postbelică au apărut peste 100 de ţări noi, independente şi, drept urmare, atât din motive economice, cât şi din motive ideologice, multe fluxuri comerciale au fost reorientate.

POLITICA COMERCIALĂ - INSTRUMENTE ŞI MĂSURI FOLOSITE PE PLAN INTERNAŢIONAL

Economia politică, politica economică şi politica comercială sunt confundabile, din punct de vedere etimologic, pentru neiniţiaţi, dar sunt foarte diferite din punctul de vedere al conţinutului lor.

Economia politică a fost titulatura ştiintei economice cunoscută pe plan internaţional ca “economics”, termen care, deşi e înţeles, pentru români este intraductibil. Economia politică este, de fapt, un studiu ştiinţific care încearcă să construiască legi economice cu valabilitate generală, analizând date, formulând şi testând diverse teorii asupra relaţiilor dintre diferite fenomene ale vieţii social-economice.

Politica economică, spre deosebire de “economics”, reprezintă, de fapt, totalitatea mijloacelor prin care un guvern încearcă să reglementeze sau să modifice situaţia economică a unei naţiuni, să stabilească obiectivele urmărite prin acea politică economică. Scopul principal al unei politici economice depinde de grupul de persoane în beneficiul căruia este promovată politica economică respectivă.

Politica economică, în ţările democratice, este orientată, în general, pentru: menţinerea unui grad cât mai mare şi mai stabil de ocupare a forţei de muncă; asigurarea unei creşteri a standardului de viaţă naţional; evitarea inflaţiei şi ţinerea acesteia sub control; urmărirea stabilităţii balanţei de plăţi; urmărirea realizării unei cât mai corecte redistribuiri a venitului naţional real, prin

sistemul de taxare - subvenţionare; reducerea situaţiilor de monopol pe care diverşi agenţi economici le deţin într-o

economie.

POLITICA COMERCIALĂ: DEFINIRE, OBIECTIVE, FUNCŢII

Politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat, care vizează sfera relaţiilor economice externe ale acestuia. Ca şi politica economică, este atributul fiecărui stat.

Politica comercială reprezintă totalitatea reglementărilor adoptate de un stat cu caracter administrativ, juridic, fiscal, bugetar, financiar, valutar etc., în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi a protejării economiei naţionale de concurenţa străină.

Pentru că relaţiile economice externe sunt un factor important al creşterii economice, principalul obiectiv, pe termen lung, pe care statele îl urmaresc cu ajutorul instrumentelor şi măsurilor de politică comercială este stimularea dezvoltării economiei naţionale şi protejarea acesteia de concurenţa străină.

Drept urmare, politica comercială a fiecărui stat trebuie să îndeplineasca trei funcţii principale:

8

1. promovarea relaţiilor economice externe, adică impulsionarea exporturilor;2. protejarea economiei naţionale de concurenţa străină, ceea ce presupune reglementări

şi controlul asupra importurilor;3. urmărirea pentru a realiza un echilibru dinamic în balanţa comercială şi balanţa de

plăţi, concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.Din aceste obiective pe termen lung se desprind mai multe obiective pe termen scurt şi

mediu: perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe; fie restrângerea, fie stimularea comerţului cu anumite produse sau grupe de produse; orientarea geografică a fluxurilor comerciale internaţionale: restrângerea acestor

fluxuri cu unele ţări şi dezvoltarea lor cu altele; îmbunătăţirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exportului.Toate aceste obiective sunt diferite de la stat la stat, în funcţie de condiţiile interne şi

internaţionale.În perioada postbelică, în condiţiile în care interdependenţele economice internaţionale

s-au adâncit, o reglementare a relaţiilor economice între state a devenit obiectivă, reglementare prin care s-a urmărit coordonarea modului de acţiune a statelor în domeniul politicii comerciale. Ca urmare, în afara unor reglementări a relaţiilor economice dintre state, în cadru bilateral, regional sau subregional, apare tendinţa de multilateralizare a relaţiilor economice externe prin intermediul unor acorduri ce au încercat să codifice anumite principii şi reguli, în ceea ce priveşte folosirea diferitelor instrumente şi măsuri de politică comercială în relaţiile reciproce.

În acest domeniu, pentru sistemul comercial mondial, o activitate specifică a dezvoltat Acordului General pentru Tarife si Comerţ (GATT) care, de la 1 ianuarie 1995, a devenit Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).

Până la apariţia OMC, în practica relaţiilor comerciale externe s-a arătat că multe state au elaborat şi aplicat diverse instrumente de politică comercială tot mai variate, prin care au încălcat chiar diverse reglementări şi statuări, urmare a anumitor acorduri privind folosirea acestor instrumente în relaţiile economice reciproce, în acelaşi timp cu promovarea unor puternice tendinţe de regionalizare a schimburilor.

În domeniul politicii comerciale, în general, se acţionează cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente şi masuri:

1) măsuri de natură tarifară (vamală);2) măsuri de natură netarifară, inclusiv paratarifară;3) măsuri de natură promoţională (de promovare şi stimulare).Primele două categorii se referă la import, iar ultima vizează exportul.

1. INSTRUMENTE DE POLITICĂ COMERCIALĂ DE NATURĂ TARIFARĂ (VAMALĂ)

Politica vamală este parte a politicii comerciale.Politica vamală se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat ce vizează

intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi care să implice: controlul, cu ocazia trecerii frontierei de stat, a mărfurilor şi mijloacelor de transport; îndeplinirea formalităţilor vamale; plata taxelor vamale, adică impunerea vamală.Instrumentele principale prin care se realizeaza politica vamală sunt:a) tarifele vamale: taxele vamale care se percep asupra mărfurilor importate

(exportate);b) legile şi reglementările vamale: coduri vamale şi regulamente vamale.

9

Acestea sunt diferite de la stat la stat, utilizându-se o gamă diferită de instrumente de politică vamală.

În cadrul politicii vamale, impunerea vamală (lata taxelor vamale) are rolul principal şi îndeplineşte trei funcţii:

o funcţie de natură fiscală, pentru că taxele vamale sunt o sursă importantă de venit la Bugetul statului;

o funcţie de natură protecţionistă, pentru că protejează economia naţională de concurenţa străină;

o funcţie de negociere, pentru faptul că statele pot negocia (fie în cadru bilateral, fie multilateral) concesii vamale reciproce sau nereciproce, ce au rolul de a stimula schimburile comerciale.

Taxele vamale sunt impozite indirecte pe care le percepe un stat asupra mărfurilor, atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective. Ele sunt instrumente de politică vamală de natură fiscală, deoarece sunt sursă de venituri la Bugetul statului. De asemenea, au o influenţă directă asupra preţului produselor ce fac obectul comerţului exterior.

Taxele vamale se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, şi anume:1. după scopul impunerii sau nivelul impunerii;2. după obiectul impunerii sau după felul operaţiilor de comerţ exterior sau direcţia

circulaţiei mărfurilor în comerţul exterior;3. după modul de percepere;4. după modul de stabilire sau de fixare de către stat.

1. După scopul impunerii avem:1.a. taxe vamale cu caracter fiscal;2.a. taxe vamale cu caracter protecţionist.Diferenţierea dintre acestea este dată de nivelul impunerii (cele fiscale au un nivel mai

redus, având ca scop aducerea de venituri la Bugetul statului, iar cele protecţioniste au un nivel mai ridicat, având ca scop protejarea produselor interne de concurenţa externă).

2. După obiectul impunerii sunt:2.a. taxe vamale de import;2.b. taxe vamale de export;2.c. taxe vamale de tranzit.

2.a. Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate, atunci când trec graniţele vamale ale ţării importatoare. Ele sunt un mijloc important de protejare a produselor naţionale faţă de concurenţa străină şi contribuie direct la ridicarea preţului mărfurilor importate, făcându-le mai puţin competitive în raport cu produsele indigene.

În principiu, taxele vamale sunt plătite de firma importatoare, dar sunt suportate de consumatorul final, pentru că se includ în preţul de desfacere pe piaţa internă a acestor mărfuri importate. Sunt şi situaţii în care sunt suportate de firma exportatoare (total sau parţial) care, pentru a cotracara efectele nefavorabile ale taxelor vamale asupra competitivităţii mărfurilor sale, recurg la reducerea preţurilor de ofertă - preţurile promoţionale.

Trăsăturile caracteristice ale taxelor vamale: au cea mai largă răspândire pe plan internaţional; se aplică asupra celui mai larg nomenclator de produse supuse impunerii vamale; se practică pe perioade de timp îndelungat; au, în general, un nivel mai ridicat faţă de celelalte taxe; fac obiectul negocierilor în cadru bilateral si multilateral.

10

2.b. Taxele vamale de export se percep de stat asupra mărfurilor indigene, atunci când sunt importate. Prin intermediul lor se pot urmări, alături de obiectivul fiscal si alte două obiective:

fie creşterea preţurilor produselor respective pe piaţa internaţională, cu condiţia ca statul respectiv să fie un important furnizor şi exportator al produselor vizate;

fie limitarea unor exporturi, de regulă, la produsele de bază (materii prime industriale şi agricole), în scopul de a determina prelucrarea acestor produse în ţara respectivă în cantităţi mai mari, pentru ca apoi să fie exportate ca produse manufacturate, în vederea sprijinirii unor ramuri care prelucrează materia indigenă respectivă.

În general, sunt multe ţări în curs de dezvoltare care recurg frecvent la impunerea de taxe vamale de export la materii prime (bumbac, lână, piei, minereuri şi chiar produse semifabricate).

2.c. Taxele vamale de tranzit se percep asupra mărfurilor străine care traversează (tranzitează) teritoriul vamal al unei ţări. Aceste taxe nu au o răspândire prea mare pe plan internaţional, iar când se percep sunt reduse, pentru că statele sunt interesate să încurajeze acest tranzit pe teritoriul lor, fiind o importantă sursă de venit, prin utilizarea infrastructurii ţării respective.

Scopurile acestor taxe sunt pur fiscale.

3. După modul de percepere taxele vamale pot fi:3.a. taxe vamale advalorem;3.b. taxe vamale specifice;3.c. taxe vamale mixte.

3.a. Taxele vamale advalorem se percep asupra valorii în vama a mărfurilor importate sau exportate. Se stabilesc sub forma unor cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a produselor.

Acest tip de taxe este utilizat din cele mai vechi timpuri ale comerţului internaţional. În prezent, taxele vamale advalorem sunt cele mai răspândite pe plan internaţional, fiind uşor de stabilit şi neimplicând elaborarea unui tarif vamal detaliat.

Taxele vamale advalorem prezintă anumite inconveniente, ce decurg din situaţii de conjunctură cu privire la oscilaţiile preţurilor. Astfel, dacă scad preţurile la mărfurile importate, atunci scad şi taxele; dacă scad taxele, atunci scad şi veniturile la Bugetul statului şi, deci, nu au un caracter protecţionist. Pentru a contracara efectele acestor situaţii de conjunctură, se aplică unele taxe vamale suplimentare la produsele ale căror preţuri au scăzut sau se aplică taxe vamale specifice, dar temporar.

Un alt inconvenient este acela că lasă deschidere pentru practicarea unor abuzuri în relaţiile de comerţ internaţional. De multe ori mărfurile importate se facturează la un preţ mai mic faţă de preţul de cumpărare, ca urmare a unei întelegeri între firmele exportatoare şi cele importatoare, pentru a beneficia de taxe mai redus.

3.b. Taxele vamale specifice sunt percepute de către stat pe unităţi de măsură fizică ale mărfurilor importate sau exportate (m, m2, m3, l) şi se stabilesc sub forma unei sume absolute, în moneda ţării respective (exemplu: 1000 um pentru 1 tona grâu).

Practicarea acestor taxe vamale este dificilă pentru că presupune un tarif vamal foarte detaliat, care trebuie să fie permanent completat şi revizuit, pentru că, în timp, apar noi produse, care intră pe piaţa internaţională. Din această cauză, aceste taxe sunt mai puţin utilizate pe plan internaţional.

Avantajele acestor taxe sunt: înlătură posibilitatea de a înşela statul cu sau de drepturile vamale legale, pentru că

taxa vamală se raportează la unitatea fizică de masură, astfel încât volumul încasărilor la

11

Bugetul Statului nu mai este influenţat de diverse oscilaţii de conjunctură ale preţurilor, ci doar de cantitatea fizică importata. La aceste mărfuri este uşor de stabilit valoarea în vamă a lor;

datorită caracterului lor fix, aceste taxe determină o încărcare diferită a mărfurilor importate, în condiţiile în care pe piaţa produselor respective se produc oscilaţii dese ale preţurilor.

În consecinţă, folosirea acestor taxe are avantajul, faţă de cele ad valorem, că au un efect mai protecţionist, efect care este mai mare atunci când preţurile la produsele importate scad, şi invers.

Având în vedere atât avantajele, cât şi dezavantajele acestor taxe vamale (specifice şi ad valorem), în general, pe piaţa internaţională şi, în special, ţările dezvoltate au început să utilizeze taxele vamale mixte.

3.c. Taxele vamale mixte se percep atunci când se consideră că taxele vamale ad valorem nu sunt destul de eficiente ca mijloace de protecţie şi, drept urmare, pe lângă taxele ad valorem, se mai perccepe, temporar, şi o taxă vamală specifică, în situaţia în care preţurile la produsele respective înregistrează scăderi importante.

4. După modul de stabilire de către stat sunt:4.a. taxe vamale autonome (generale);4.b. taxe vamale convenţionale (contractuale);4.c. taxe vamale preferenţiale (de favoare);4.d. taxe vamale de retorsiune (de răspuns la unele politici comerciale neloiale –

antidumping);

4.a Taxele vamale autonome sunt stabilite de fiecare stat, în mod independent, în funcţie de politica comercială a acestuia, şi nu pe baza unor convenţii bilaterale sau multilaterale incheiate cu alte state. Aceste taxe se percep asupra mărfurilor care provin din ţări cu care un stat nu are încheiate convenţii sau acorduri comerciale şi nu se aplică în relaţiile cu aceste state - “Clauza naţiunii celei mai favorizate” (CNMF - principu fundamental al GATT) . De aici decurg două trăsături importante:

au un caracter foarte ridicat, fiind, de cele mai multe ori, prohibitive; nu fac obiectul negocierilor, fiind o importantă frână în calea schimburilor

comerciale dintre state.

4.b. Taxele vamale convenţionale se stabilesc prin înţelegerea cu alte state, conform clauzelor convenite prin acordurile bilaterale sau multilaterale. În general, se percep asupra mărfurilor care provin din ţări care-şi acordă reciproc “Clauza naţiunii celei mai favorizate”. Drept urmare, au două trăsături definitorii:

sunt, în general, mai reduse faţă de cele autonome; fac obiectul negocierilor în cadrul GATT şi, mai apoi, în cadru OMC - din 1995.

4.c. Taxele vamale preferenţiale sunt foarte reduse, uneori egale cu 0, şi se aplică numai anumitor ţărilor şi unor mărfuri importate din anumite ţări şi nu se extind asupra mărfurilor care provin din toate ţările. Aceste taxe sunt, de fapt, o derogare de la “Clauza naţiunii celei mai favorizate” şi reflectă un regim de favoare. Se mai numesc şi “aranjamente preferenţiale” şi au proliferat, în mod deosebit, în perioada postbelică.

Aceste taxe sunt nereciproce şi nediscriminatorii, urmare a unor grupări economice regionale.

12

4.d. Taxele vamale de retorsiune se aplică de către un stat ca răspuns la politicile neloiale ale altor state, cum sunt:

- politica de dumping;- politica de subvenţionare a exporturilor.Aceste taxe pot fi: taxe vamale antidumping; taxe vamale compensatorii.Acestea se aplică suplimentar, peste taxele vamale în vigoare şi nu pot depăşi un anumit

nivel: taxele vamale antidumping nu pot depăşi marja de dumping (care este egală cu

diferenţa dintre preţul internaţional al produselor şi preţul de dumping, care, în general, sunt mai mici, pentru a se intra pe o anumita piaţă);

taxele compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiilor de export sau a primei directe de export.

Scopul acestor taxe este anihilarea efectelor negative produse de cele două politici comerciale neloiale.

Aceste taxe nu se pot percepe decât în urma unei proceduri speciale, prin care să se facă dovada practicării unei politici comerciale neloiale şi care a produs un prejudiciu. Doar existenta acestor dovezi poate determina aplicarea taxelor de răspuns.

La nivelul GATT există două Coduri care prevăd întreaga procedură ce se aplică în acest caz:

- Codul antidumping;- Codul privind subvenţionările de export şi taxele compensatorii.De la aflarea faptului că se poate ca o ţară să practice o politică neloială, relaţiile

comerciale ale acestei ţări cu GATT sunt îngheţate, şi chiar şi relaţiile comerciale ale ţării respective cu alte ţări.

Taxele de retorsiune au o natură dublă:1. una tarifară - pentru că este vorba de o taxă;2. una netarifară - fiind o barieră directă prin crearea acelei perioade mari de ancheta.

TARIFELE VAMALE

Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum şi taxa vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse.

Ca regulă generală, în acest catalog sunt cuprinse şi mărfurile scutite de impunere vamală la importul (exportul) lor pe (de pe) teritoriul vamal al ţării respective.

Legat de tarifele vamale trebuie luate în discuţie două probleme:1. clasificarea mărfurilor în tarifele vamale şi2. formele pe care le imbracă acestea.

1. Clasificarea mărfurilor în tarifele vamale

În timp, au existat mai multe clasificări ale mărfurilor în tarifele vamale, pe criterii ca:- originea mărfurilor (animală, vegetală sau minerală);- gradul de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite).S-a încercat şi o combinaţie a acestor criterii şi, drept urmare, în perioada postbelică,

aceste încercări au fost finalizate în mai multe nomenclatoare speciale de clasificare a mărfurilor.

Prima clasificare s-a făcut în 1950, de către Biroul de Statistică al ONU. Acesta a elaborat o Clasificare tip standard pentru comerţul internaţional (CTCI). Această clasificare a

13

suferit, în timp, mai multe modificări, din nevoi de ordin statistic, astfel încât să permită ONU şi altor organisme internaţionale să poată urmări, la nivel internaţional, evoluţia comerţului exterior al altor state.

Această clasificare se utilizează şi astăzi, iar statele raportează datele statistice care se referă la comerţul lor exterior, din punct de vedere al: volumului valoric, structura de mărfuri, orientarea geografică a importurilor şi exporturilor lor, etc.

La iniţiativa GATT, în 1950, la Bruxelles a avut loc “Convenţia privind clasificarea mărfurilor în tarifele vamale”. Conform acestei Convenţii, a fost elaborat un nomenclator de bază unic, numit iniţial Nomenclatorul vamal de la Bruxelles (NVB) şi, apoi, Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (NCCVB).

Acest sistem a fost introdus cu scopul de a uşura negocierile tarifare în cadrul GATT. Acest nomenclator este utilizat de toate ţările care au fost părţi la GATT (150). OMC a preluat acest nomenclator. Până la apariţia OMC, însă, au existat şi unele excepţii (SUA şi Canada şi-au păstrat nomenclatoarele proprii, care sunt foarte putin diferite).

În timp, în general, au existat preocupări permanente privind adoptarea unui nomenclator unic, la care să participe toate statele.

În 1983, la Bruxelles, sub egida Consiliului de Cooperare Vamală, a fost adoptată o “Convenţie privind Sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor”.

Caracteristicile generale ale acestui sistem sunt:

are la bază cele două nomenclatoare cel mai larg răspândite (CTCI şi NCCVB); clasificarea mărfurilor, în cadrul acestui sistem, se bazează pe criteriul combinat al

originii şi gradului de prelucrare a mărfurilor; este flexibil (poate fi utilizat fie ca atare, fie luat ca bază, într-o formă mai

prescurtată sau mai detaliată de clasificare); prezintă câteva avantaje faţă de celelalte sisteme:-- uşureaza derularea schimburilor comerciale internaţionale, prin faptul că

atenueaza divergenţele privind încadrarea tarifară a produselor şi, implicit, determină nivelul taxelor vamale aplicate;

- facilitează colectarea, compararea şi analiza datelor statistice referitoare la modul în care se derulează comerţul internaţional;

- răspunde simultan necesităţilor de codificare ale autorităţilor vamale, necesităţilor organelor de statistică, ale producătorilor şi comercianţilor.

2. Tipurile de tarife vamale

a) Tarifele vamale simple sunt cuprinse într-un catalog care are o singură coloană de taxe vamale, pentru toate mărfurile, indiferent de provenienţa lor. De obicei, acestea sunt taxe convenţionale. Acest tip de tarife sunt utilizate de ţările în curs de dezvoltare.

b) Tarifele vamale compuse sunt acele cataloage ce au două sau mai multe coloane de taxe vamale, fiecare aplicându-se mărfurilor care provin din anumite ţări. Aceste tarife sunt cele mai larg răspândite pe plan internaţional.

În general, tarifele vamale, de toate tipurile, care implică impunerea vamală, sunt instrumente de politică comercială admise de GATT, cu condiţia să nu fie prohibitive.

Cu ajutorul lor se protejează piaţa internă şi, pe baza lor, se pot negocia concesii tarifare şi se pot institui măsuri de discriminare în relaţiile comerciale cu anumite state.

14

TERITORIUL VAMAL

Teritoriul vamal este acel spaţiu geografic în interiorul căruia este în vigoare un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală.

În general, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional al unei ţări. Sunt, însă, şi cazuri tot mai frecvente, în special în perioada postbelică, când teritoriul vamal al unui stat este mai mare sau mai mic decât teritoriul naţional. În aceste cazuri, avem de-a face cu extinderea sau cu restrângerea teritoriului vamal.

Extinderea teritoriului vamal (anexiunea sau includerea vamală) - se produce atunci când două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală şi, ca urmare, teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante la această uniune.

Ţările care participă la formarea uniunii vamale desfiinţează, dintr-o dată sau treptat, barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce, pentru toate produsele sau numai pentru o parte din produse, iar în relaţiile cu terţii aplică o politică comercială comună şi, în primul rând, un tarif vamal comun.

UNIUNILE VAMALE

Uniunile vamale sunt principala formă de extindere a teritoriului vamal. Acestea sunt de două feluri:

a) perfecte sau complete - în această situaţie sunt vizate toate produsele care se schimbă reciproc, dar şi cu terţii;

b) imperfecte sau incomplete - se referă numai la o parte a produselor care se schimbă reciproc, dar şi cu tertii.

ZONELE DE LIBER SCHIMB (DE COMERŢ LIBER)

Ţările care participă la o zonă de liber schimb, elimină barierele tarifare sau netarifare în relaţiile comerciale reciproce, numai pentru o parte sau pentru toate produsele, iar în relaţiile cu ţările terţe nu aplică o politică comercială comună, fiecare parte păstrându-şi independenţa în materie de politică comerciala. Aceasta presupune liberalizarea schimburilor reciproce nu şi cu terţii.

Zonele de comerţ liber presupun liberalizarea în relaţiile comune reciproce.Uniunea vamală presupune zonele de comerţ liber şi o politică comercială comuna faţă

de terţi.Zonele de comerţ liber sunt de două feluri:a) perfecte sau complete – privesc toate produsele care se schimb[ reciproc;b) imperfecte sau incomplete – privesc o parte din produsele care se schimbă reciproc.Acestea sunt admise de GATT, ca o derogare de la “Clauza naţiunii celei mai favorizate”

(art. 24 din GATT).Restrângerea teritoriului vamal (excluderea sau exceptarea) este, de fapt, exceptarea, de

la regimul vamal în vigoare, a unei părţi din statutul naţional. În această zona nu se percep taxe vamale. Prin această exceptare de la regimul vamal în vigoare, teritoriul vamal este mai mic ca teritoriul statului respectiv, iar graniţele vamale nu mai corespund cu cele ale statului. Aceste zone se numesc şi zone libere.

În plan internaţional, ele se întâlnesc în mai multe forme: zone portuare; zone libere industriale de export; zone economice speciale (pentru prima dată au apărut în China);

15

zone libere comerciale (constituite ca o zonă comercială); zone libere de depozitare; porturi libere; porturi franco; antrepozite vamale.Ca regulă generală, mărfurile străine introduse în aceste zone sunt scutite de plata taxelor

vamale, până la precizarea ulterioară a destinaţiei lor. Pentru aceste mărfuri se plătesc nişte taxe de antrepozitare, care sunt mai reduse.

În interiorul acestor zone, mărfurile pot suferi anumite: transformări, reambalări, măsurări, recondiţionări, modificări, prelucrări, etc.

După ce sunt supuse acestor proceduri, ele vor fi orientate către piaţă, de obicei către piaţa internă (teritoriul vamal), şi atunci sunt supuse impunerii vamale corespunzătoare uniunii vamale respective, sau pot fi dirijate către alte zone. Astfel, vor ieşi de pe teritoriul statului respectiv, îl vor tranzita şi atunci sunt scutite de taxele vamale de import, uneori şi de tranzit.

De asemenea, pot fi introduse într-un proces de producţie în zona liberă în care au fost depozitate (în aceste condiţii, rămân scutite de plata taxelor vamale). În aceste zone pot fi create ori firme comerciale de import - export, ori firme industriale, care să transforme produsele importate în alte produse, care ulterior pot fi exportate fără perceperea taxelor vamale sau altor restricţii, dar absolut cu respectarea legislaţiei în vigoare în acele state.

ZONELE ECONOMICE SPECIALE

Acestea sunt de dată mai recentă (după anii 1970 în China) şi păstrează caracteristicile zonelor libere: scutirea de taxe vamale de import.

Particularităţi acestor zone sunti:1) dimensiune foarte mare (10.000 ha) faţă de zonele libere (câteva zeci de ha);2) atragerea capitalului străin investiţional (oferă facilităţi însemnate).

Antrepozitele vamale

Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfurile importate, mărfurile străine în tranzit, pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de import şi cu plata taxelor de antrepozit.

Mărfurile în cauză pot intra în regimul obişnuit, cu plata taxelor vamale, sau pot tranzita teritoriul vamal fără plata taxelor vamale sau pot fi prelucrate în interiorul teritoriului vamal.

Antrepozitele vamale pot fi :- antrepozite reale;- antrepozite nominale.Antrepozitele pot fi situate în centrele comerciale sau industriale mai importante sau în

anumite zone, în care se uşurează schimburile comerciale.Antrepozitele reale sunt, efectiv, constructii amenajate special în vederea depozitării şi

păstrării, în condiţii corespunzătoare, a mărfurilor, pentru o perioadă limitată de timp (maxim 2 ani). Administrate de anumite birouri vamale care urmăresc intrarea, depozitarea şi ieşirea în interiorul lor, mărfurile suporta anumite procese.

Atunci când un antrepozit real nu face faţă solicitărilor, ca volum fizic, se pot costrui aşa-numitele antrepozite nominale (fictive), care au acelaşi regim ca cele reale, dar nu asigură toate condiţiile pentru păstrarea produselor respective. În general, în aceste antrepozite se păstrează mărfurile care nu sunt perisabile, nu necesită condiţii speciale, iar taxele vamale pentru acestea sunt mai mici.

16

INCIDENŢELE UNIUNII VAMALE ASUPRA SCHIMBURILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

În general, crearea uniunilor vamale, şi chiar a zonelor de liber schimb, au ca efect modificarea fluxurilor comerciale internaţionale ale ţărilor participante la aceste grupări economice, determinate de faptul că, prin măsurile de politică comercială luate, sunt, în general, favorizate schimburile comerciale reciproce, fiind restrânse cele cu terţii.

Teoreticienii de specialitate, în special în perioada postbelică, au avansat numeroase teorii ale uniunilor vamale, odată cu proliferarea fenomenelor de regionalizare.

Înainte de primul război mondial, se analizase acest fenomen şi, drept urmare, s-a constituit Germania după 1871, prin unirea celor aproape 39 de state mici din zonă, rezultând Germania de astăzi.

Un analist aprecia că liberalizarea comerţului prin înlăturarea taxelor vamale poate contribui la creşterea bunăstării.

În perioada postbelică, un economist, pe nume Iacov Wiener, a respins teoria că uniunea vamală ar duce la creşterea bunăstării. El a enunţat o teorie potrivit căreia crearea uniunilor vamale şi, în parte, a zonelor de comerţ liber, au ca efecte:

noţiunea de creare de comerţ şi noţiunea de deturnare de comerţ.Prin creare de comerţ analistul înţelegea apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul

uniunilor vamale, care înlocuiesc sursele de furnizare mai puţin eficiente, sursele cele mai avantajoase din punct de vedere al costurilor de productie. Acest lucru este de fapt crearea internă de comerţ.

Dacă înlocuirea unor fluxuri mai puţin eficiente, din interiorul unei uniuni vamale, se face cu fluxuri mai eficiente, din afara uniunii vamale, atunci se produce fenomenul numit crearea externă de comerţ. Acest fenomen poate apare numai când ţările care s-au constituit într-o uniune vamală aveau înainte de aceasta taxe vamale foarte ridicate, iar după instituirea uniunii vamale au pus în aplicare un tarif vamal comun, cu un nivel al impunerii vamale mai scăzut.

Prin deturnare (deviere) de comerţ se înţelege înlocuirea surselor mai eficiente, din punct de vedere al costurilor de producţie, de furnizare a mărfurilor din afara uniunii vamale, cu surse interne, din cadrul uniunii vamale, mai puţin avantajoase. Acest lucru se produce atunci când sunt liberalizate schimburile comerciale reciproce şi se instituie un protecţionism colectiv faţă de terţi.

Acelaşi analist, analizând aceste fenomene, a considerat că uniunea vamală, provocând asupra producţiei atât efecte de creare, cât şi de deturnare a comerţului, efectul net va fi dat de diferenţa dintre acestea. Prin urmare, dacă uniunea vamală va determina, cu deosebire, efecte de creare de comerţ, aceasta va fi o masură care va duce la liberalizarea comerţului. Şi invers, dacă va crea, cu deosebire, efecte de deturnare de comerţ, aceasta ar influenţa negativ liberalizarea schimburilor.

INSTRUMENTE DE POLITICĂ COMERCIALĂ NETARIFARE (BARIERE NETARIFARE ŞI PARATARIFARE)

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi reglementări de politică comercială publice sau private care impiedică, limitează sau deformează fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii, şi care au ca principal scop apărarea, protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi.

17

Spre deosebire de barierele tarifare (taxele vamale), cele netarifare au câteva particularităţi:

1) prin formele pe care le îmbracă, acestea urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor (de la exportator până la consumatorul final) şi acţionează eşalonat (din momentul în care s-a efectuat comanda pentru un produs care urmează a fi importat până în momentul consumului final al acestuia);

2) prezintă o mare diversitate şi un grad de protecţie diferenţiat;3) domeniile în care se aplică sunt extrem de variate (sunt legate de sfera relaţiilor

economice internaţionale);4) în marea lor majoritate, aceste bariere netarifare sunt mai greu de cunoscut de

exportatori şi, deci, se evaluează mai greu, precum şi gradul lor de protecţie sau de discriminare;5) pot influenţa, în mod direct, volumul fizic al mărfurilor importate, limitându-l;6) pot influenţa, în mod indirect, volumul importurilor, prin mecanismul preţurilor

sau pot crea anumite condiţii care să îngreuneze realizarea importurilor.Se apreciează că, în planul economiei mondiale, barierele netarifare au proliferat

începând cu deceniul opt.Odată cu inventarea lor, GATT le-a grupat pe anumite criterii.În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe clasificări ale barierelor netarifare

(exemplu: protecţionism tarifar, legislativ, etc.), dar ne vom referi la clasificarea pe care a făcut-o GATT, şi anume:

1. bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii cantitative la import);

2. bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin intermediul preţurilor;

3. bariere netarifare care decurg din formalităţi vamale şi administrative la import;4. bariere netarifare care decurg din participarea statelor la activităţile comerciale;5. bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor

indigene (se mai numesc şi “obstacole tehnice”).

1. Restricţiile cantitative la import

Acest tip de bariere netarifare sunt împărţite în practica comercială internaţională în 5 subgrupe:

1.a. interdicţiile (prohibiţiile) la import;1.b. contingentele de import;1.c. licenţele de import;1.d. limitările voluntare la export (autolimitări la import);1.e. acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.

1.a. Interdicţiile la import sunt reglementări adoptate de către stat, care interzic, total sau parţial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitată, importul anumitor produse sau grupe de produse. Acestea sunt folosite, în special:

- fie din motive economice: asigurarea unei protecţii mai mari a unor produse, subramuri sau ramuri faţă de concurenţa străină şi echilibrarea balanţei de plăţi;

- fie din motive politice: discriminarea comercială;- fie din alte motive: asigurarea sănătăţii, motive fitosanitare, etc.Interdicţiile la import se realizează prin refuzul organelor de stat de a elibera licenţe de

import pentru produsele supuse interdicţiilor.

18

Sunt ţări care introduc interdicţii selective şi temporare pentru anumite produse agricole provenind din ţările terţe, în scopul de a realiza echilibrul între cererea şi oferta pe piaţa de produse agricole.

1.b. Contingentele de import sunt sub forma plafoanelor maxime, cantitative sau valorice, admise la import pentru unele produse sau grupe de produse, pe o perioadă de timp determinată (de obicei 1 an). Stabilirea acestor plafoane poartă denumirea de contingentare.

Contingentele de import pot fi:a) contingente globale - se stabilesc de către stat, în mod independent, sub forma unor

plafoane maxime, fizice sau valorice, admise la import, pe o perioadă determinată de timp.Nu se face o repartiţie pe ţări a acestor contingente.b) contingentele bilaterale - sunt plafoane maxime admise, pe o perioadă de timp

determinată, la importul dintr-o anumită ţară de provenienţă. Acestea se negociează cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise într-o listă – anexă la acordurile sau protocoalele comerciale încheiate cu acestea.

Practicarea acestora permite şi aplicarea unor restricţii diferenţiate pe ţări de provenienţă şi chiar discriminări.

1.c. Licenţele de import sunt autorizaţii pe care statul le acordă firmelor importatoare, pentru anumite produse sau grupe de produse, pentru o perioadă rezonabilă de timp (2, 4, 5 luni), în funcţie de natura produselor şi distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă.

Pe plan internaţional, în special ţările dezvoltate utilizează două tipuri de licenţe de import:

a) licenţele automate – se acordă produselor liberalizate la import, cererea de import fiind automat acceptată, într-un termen prestabilit (exclusiv din interes statistic);

b) licenţele neautomate - se acordă mărfurilor neliberalizate la import; se mai numesc şi licenţe pentru admiterea restricţiilor cantitative la import. Aceste licenţe neautomate se acordă în mod selectiv, în funcţie de produse şi de ţara de origine. Prin intermediul lor se exercită un control serios privind respectarea contingentelor de import, având, în general o largă răspândire pe plan internaţional.

Licenţele neautomate se practică sub două forme: licenţe globale (generale) - sunt eliberate de către stat, pe baza contingentelor

globale, stabilindu-se volumul mărfurilor care poate fi importat într-o anumită perioadă de timp, cu indicarea ţărilor de provenienţă a importurilor. Aceste licenţe sunt globale pentru că nu au caracter restrictiv, iar pe baza lor, importatorii obţin dreptul de a deschide acreditive în favoarea exportatorilor, fără existenţa unor licenţe individuale;

licenţe individuale (bilaterale) – sunt, în general, folosite de stat pentru urmărirea şi realizarea contingentelor bilaterale la produsele importate dintr-o anumită ţară, cu scopul de a asigura o protecţie mai mare pe piaţa internă.

Acestea precizează, în mod obligatoriu, ţările de origine a importului, distingându-se astfel:

- licenţele deschise (din categoria licenţelor automate) - precizează numai ţara de provenienţă a importului, fără o plafonare cantitativă sau valorica a acestora. Prin intermediul lor se urmăresc modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale, favorizându-se sau nu importurile din anumite ţări.

- licentele specifice (din categoria licenţelor neautomate) – precizează, pe lângă ţara de provenienţă a importurilor şi plafonul maxim, fizic sau valoric, al acestora. Sunt cele mai restrictive, iar prin intermediul lor se urmăreşte, în mod absolut, discriminarea unor produse sau ţări de provenienţă.

19

BARIERE NETARIFARE

1.d. Limitările voluntare la export (autolimitările) sunt înţelegeri valutare oficiale sau neoficiale care intervin între state şi prin care ţările exportatoare, fie la cerere, fie chiar la presiunea ţărilor importatoare, se obligă să reducă exporturile, pentru un produs sau pentru o grupă de produse, până la un anumit nivel, pentru o perioadă de timp determinată.

Acestea sunt limitări ale exporturilor acceptate chiar de ţara exportatoare sub ameninţarea că, în caz contrar, ţările importatoare vor aplica, ele însele, măsuri mult mai restrictive la import şi pentru o perioadă de timp mai îndelungată.

Autolimitările sunt: bilaterale; multilaterale.Pentru ca aceste măsuri de politică comercială să aibă efecte, condiţia este ca ţara sau

ţările importatoare să deţină o poziţie importantă pe piaţa de desfacere pentru ţările exportatoare la produsele pentru care se cere restrângerea voluntară a exporturilor.

Practica din ultimile decenii a arătat că folosirea acordurilor de limitare generală a exporturilor a fost justificată ca fiind o măsura temporară, care avea scopul să permită ţărilor importatoare să-şi modernizeze industriile care urmareau să devină competitive în raport cu concurenţa. Dar, pentru că aceste acorduri s-au permanentizat, ele au început chiar să apere industriile necompetitive ale statelor importatoare şi, astfel, au generat efecte negative.

1.e. Conştiente de aceasta, ţările participante la schimburile comerciale au introdus “Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor”, care sunt, de fapt, înţelegeri bilaterale şi multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea, negociată şi controlată, a comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de produse.

Aceste acorduri implică, pe lângă autolimitarea la export, şi anumite prevederi referitoare la limitele de preţ şi la “clauzele de salvgardare”, pe care pot să le invoce ţările importatoare atunci când consideră că interesele lor comerciale sunt afectate.

Şi acest tip de acorduri este de dată relativ mai recentă în practica relaţiilor economice internaţionale.

Exemplu: Aranjamentul privind comerţul internaţional cu produsele textile - “Acordul multifibre” - negociat în 1973, prelungit în mai multe rânduri. Acest acord scotea de sub incidenţa GATT comerţul cu produse textile. El a expirat la runda Uruguay - ultima rundă GATT.

Analiştii au apreciat că extinderea acestui tip de acorduri la un număr mare de produse manufacturate, ar duce la aşa-numitul comerţ liber organizat, care presupune negocierea, într-un cadru global, de acorduri sectoriale privind împărţirea pieţelor de desfacere între ţările dezvoltate, şi care presupune limitarea convenită a importurilor pentru mărfurile respective până la anumite niveluri.

Acest gen de comerţ afectează, în primul rând, ţările în curs de dezvoltare.La începutul anilor 1990 se inventariaseră aproximativ 300 de astfel de acorduri (90

dintre ele negociate de SUA, 80 de către UE, iar restul de către alte ţări dezvoltate).Acordurile ordonate pe produse nu însemnau organizaţiile producătorilor şi

consumatorilor de produse primare. Acorduri pe produse erau cele care urmăreau restabilirea echilibrului între cerere şi ofertă.

Spre deosebire de interdicţii, contingente şi licenţe, care se promovau de către ţara importatoare, aceste ultime două limitări se promovau de către ţările exportatoare.

20

2. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin intermediul preţurilor

Cele mai importante astfel de bariere netarifare sunt:2.a. prelevările la import (taxe de prelevare);2.b. preţuri maxime şi minime la import;2.c. impozite indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră sau

barierele paratarifare);2.d. taxele de retorsiune: - antidumping;- compensatorii;2.e. depozitele (depunerile) prealabile în valută la import.

2.a. Prelevările variabile la import se practică în Uniunea Europeană; fac parte din instrumentele de politică comercială cu care CEE a operat în cadrul

mecanismului politicii agricole comunitare; au o dublă natură: - tarifară şi- netarifară; vizează importurile de produse agricole care făceau obiectul politicii comunitare

din ţările terţe; sunt un fel de taxe vamale suplimentare care se percep peste taxele vamale

obişnuite, stabilite pentru produsele respective, taxe vamale ce fac obiectul tarifului vamal comun faţă de terţi şi care se calculează ca diferenţă între preţul de import (de ecluză) şi preţul comunitar (indicativ sau orientativ), la care se comercializează produsele respective şi din care se scad cheltuielile de transport pe parcursul intern, care sunt egale cu preţul prag (de cele mai multe ori este mai mare preţul internaţional al produsului respectiv);

li se mai spune şi prelevări variabile la import pentru că limita cea mai scăzută (pretul de ecluză) oscilează permanent, în timp ce limita maximă (preţul prag = preţul comunitar) rămâne neschimbat în timp de 1 an, ceea ce arată că diferenţa dintre ele este oscilantă şi, deci, încasările sunt variabile.

2.b. Preţurile minime şi maxime la importAcestea sunt un mijloc restriciv important, care este folosit, în special, de ţările

dezvoltate, în practica relaţiilor economice internaţionale. Preţurile minime de import se folosesc ca instrumente de politică comercială atunci

când produsele indigene au preţuri mult mai ridicate faţă de cele ale concurenţei sau în cazul în care, pe piaţa internaţională, preţurile la anumite produse scad şi produsele respective devin, din acest punct de vedere, mai competitive la export.

Ţările importatoare recurg, în acest caz, la stabilirea preţurilor minime de import, care sunt foarte apropiate de nivelul preţurilor interne cu ridicata la produsele interne şi, în acest mod, ridică preţurile la import la acest produse.

În această situaţie, o astfel de măsură determină limitarea importurilor la produsele respective şi, în consecinţă, protejarea ramurii industriale sau agricole vizate.

Nerespectarea de către firmele importatoare a preţurilor minime de import stabilite de către stat, determină anularea licenţelor de import şi/sau aplicarea unor măsuri antidumping (taxe antidumping).

În general, pe plan internaţional, SUA şi UE au practicat acest tip de preţuri, cu referire la produsele siderurgice provenite din Japonia şi produsele agricole din afara CEE.

21

Preţurile maxime se folosesc ca măsuri de politică comercială în cazul în care anumite ţări încearcă o ridicare oficială a preţurilor la un anumite produse pe care le exportă.

Ca răspuns la aceste politici, ţările importatoare stabilesc preţurile maxime de import la un nivel care să nu depăşească nivelul preţurilor produselor indigene similare sau, dacă le depăşesc, să fie un procent limitat (2 - 6 %).

Aceste preţuri au ca efect limitarea importurilor şi scăderea preţurilor de export la produsele respective.

În general, recurg la stabilirea preţurilor maxime de import ţările care sunt mari importatoare pe piaţa mondială la produsele respective.

Aceste bariere le ridică ţările importatoare.2.c. Impozitele indirecte si alte taxe cu caracter fiscal (ajustări fiscale la frontieră sau

bariere paratarifare)Sistemul fiscal, care se aplică mărfurilor de import şi celor indigene, diferă de la ţară la

ţară, de la o grupă de ţări la alta, şi au ca efect discriminarea în relaţiile comerciale internaţionale.

În principal, ajustările fiscale la frontieră reprezintă acel regim fiscal conform căruia produsele de export sunt scutite de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleaşi impozite ca cele indigene.

Pentru respectarea acestui principiu, în general, ţările negociază şi încheie convenţii privind evitarea dublei impuneri. Cu toate acestea, deşi produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi cele indigene, discriminarea mărfurilor de import se poate face prin evaluarea diferenţiată a bazei de impunere şi prin ordinea perceperii taxelor.

Deşi nivelul impunerii este acelaşi pentru produsele importate ca şi pentru cele indigene, majoritatea ţărilor iau în calcul valori diferite ca bază a impunerii fiscale. Astfel, pentru produsele indigene, impozitele se percep la preţurile cu ridicata, iar pentru produsele de import, impozitele se calculează la preţul CIF, la care se adaugă taxele vamale şi, în plus, alte eventuale taxe percepute cu ocazia importului. Acest procedeu, determină mărirea preţului produsului importat, peste nivelul preţului produsului indigen şi, deci, devine mai puţin competitiv, limitând importurile.

Urmare a acestei practici, multe ţări dezvoltate au introdus aşa numitul prag al impunerii progresive, care se aplică în funcţie de calitate, cantitate şi caracteristicile tehnice ale mărfurilor importate, impunerea fiscală fiind direct proporţională cu aceste caracteristici.

Efectul acestui regim fiscal este, de fapt, limitarea importurilor la produsele respective.În practica internaţionala, ajustarea fiscală la frontieră se realizează într-o formă variată.

Astfel, mai răspândite sunt: taxa asupra valorii adăugate; taxa în cascadă; taxa de accize; taxele oculte; taxele portuare; taxele sanitare, statistice, consulare, etc.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit general, de consum, care se percepe la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, dar numai la valoarea adăugată.

Taxa în cascadă este un impozit de consum, care se aplică în fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, dar la întreaga valoare a mărfurilor. Ea are un caracter cumulativ: se aplică asupra valorii produselor, valoare care include şi alte taxe, ce au fost percepute în faze anterioare ale circulaţiei mărfurilor, faze supuse impunerii fiscale, ridicând, astfel, foarte mult preţul produselor.

22

Taxa de acciză este un impozit care se percepe, în deosebi, la produsele care constituie monopoluri de stat şi la o serie de bunuri de consum considerate de lux, cu scopul de a limita consumul la produsele respective, dar şi pentru protejarea pieţei interne.

Modul în care un stat aplică un sistem de taxe este în funcţie şi de alte obiective.Aceste taxe au un nivel foarte ridicat, uneori peste 100 %. Taxele oculte (ascunse) sunt tot impozite care se percep, în general, asupra bunurilor

destinate consumului productiv: bunuri de echipament, mijloace de transport, materiale destinate producţiei, având ca efect creşterea preţurilor acestor produse.

Taxele portuare se aplică asupra valorii documentelor de transport şi, eventual, asupra cheltuielilor de prelucrare a mărfurilor în porturi.

Taxele statistice se percep de organele vamale pentru diverse servicii statistice care se prestează în vamă.

Taxele sanitare sunt percepute cu ocazia controlului sanitar şi fitosanitar la import. Taxele consulare se percep de către consulatul ţării importatoare, cu sediul în ţara

exportatoare, pentru legalizarea unor documente, cum sunt: certificatele de origine, certificatele de control sanitar, facturile, etc. sau pentru eliberarea unor facturi consulare.

Deşi, în general, toate aceste taxe au un nivel scăzut, ele toate, cumulate, ridică cu mult preţul produselor importate, astfel încât duc la limitarea importurilor.

2.d. Taxele de retorsiuneAcestea sunt taxe de răspuns la anumite politici comerciale neloiale din partea unor

parteneri.Au o dublă natură: tarifară şi netarifară.Politicile comerciale neloiale sunt: de dumping şi de subvenţionare a exporturilor.Pentru ca aceste masuri să poată fi luate, este necesar să se declanşeze o anchetă, care să

stabilească că, efectiv, este vorba de o politică de dumping sau de subvenţionare a exporturilor.Pentru aplicarea acestor taxel, la nivel CEE, au fost negociate: Codul antidumping; Acordul privind subvenţionarea exporturilor.

2.e. Depozitele prealabile, în valută, la importAcestea sunt o barieră netarifară folosită încă din deceniul al 7-lea, în special, de către

ţările dezvoltate. Ele au adoptat reglementări conform cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor respective, o anumită cotă, în valută, pentru plata viitorului import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea acestui import. În unele ţări, aceste cote reprezintă 50 % din valoarea importului.

Sumele depuse în contul organelor vamale nu sunt purtătoare de dobândă şi, deci, importatorul, dacă nu va renunţa la import, va căuta să-şi recupereze pierderea dobânzii, fie prin ridicarea preţului la produsul importat, fie prin solicitarea unor scăderi de preţ din partea exportatorului.

Prin aceste măsuri se descurajează importurile în mod indirect, prin mecanismele preţurilor.

Ele sunt considerate, de fapt, ca o formă de creditare a statului pe termen scurt, fără dobândă, în perioade când ţările respective s-au confruntat cu dezechilibre ale balanţelor de plăţi.

3. Bariere netarifare care decurg din taxele vamale şi administrative privind importurile

23

Deşi pare că acest tip de bariere netarifare sunt nişte simple cerinţe de ordin tehnic care, aplicate, permit, în unele cazuri, discriminări importante, ele sunt, totuşi, extrem de variate şi dăunătoare pentru comerţul internaţional.

Aceste bariere netarifare decurg din obligaţia, pentru importator, de a prezenta anumite documente suplimentare şi din introducerea unor formalităţi vamale complicate, care trebuiesc îndeplinite în multe ţări, în special în ţările dezvoltate şi care, de cele mai multe ori, sunt o frână în calea importului de mărfuri.

În această categorie au fost identificate 2 tipuri de bariere netarifare:3.a. evaluarea valorii mărfurilor în vamă (evaluare vamală),3.b. documente şi formalităţi suplimentare cerute la import sau cu ocazia importului şi,

uneori, a exportului.

3.a. Evaluarea valorii mărfurilor în vamăLegat de acest aspect, GATT, în articolul 7, a cuprins câteva prevederi referitoare la

metodologia evaluării vamale. În acest articol s-a prevăzut ca evaluarea vamală să se facă pornind de la preţul facturat (CIF), cu condiţia ca acesta să fie un preţ real, plătit sau care urmează să fie plătit şi nu mai mare şi nici mai mic, iar transformarea acestui preţ din valuta străină în valuta ţării importatoare să se facă la un curs care să fie agreat de F.M.I.

Aceste prevederi au fost apoi dezvoltate în “Convenţia Internaţională cu privire la evaluarea vamală” de la Bruxelles din 1950.

Practica a arătat că nu toate ţările au respectat, în timp, aceste prevederi, ci au folosit şi alte metode de evaluare vamală, neconforme cu reglementările GATT.

La Runda Tokyo a fost negociat: “Codul de conduită privind evoluţia vamală”, numit şi “Acordul privind aplicarea articolului 7 GATT”. Acest acord a preluat prevederile din articolul 7 şi cele ale Convenţiei de la Bruxelles şi a stabilit 5 metode legale de evaluare vamală, cu condiţia ca ele să fie aplicate în ordine.

În practica internaţională s-au constatat încălcări în aplicarea acestor prevederi şi, ca urmare, au devenit o frână în calea schimburilor comerciale internaţionale.

3.b. Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import sau cu ocazia importului şi, uneori, a exportului

În general, pe plan internaţional au existat, după război, permanente preocupări din partea organismelor specializate GATT, Consiliul de Cooperare Vamală de la Bruxelles, pentru simplificarea formalităţilor vamale şi tipizarea documentelor legate de circulaţia mărfurilor pe plan internaţional, înregistrându-se chiar şi anumite progrese.

Se constată că există un număr mare de ţări dezvoltate, în deosebi care cer îndeplinirea şi a altor formalităţi, precum şi a unor documente suplimentare, care îngreunează şi limitează importurile. De regulă, numărul mare al acestor formalităţi, formatul diferit al documentelor, reguli ciudate de completare, penalizările aplicate completării greşite a lor, sunt adevărate obstacole care impiedică desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale.

4. Bariere care derivă din participarea statului la activităţi comerciale internaţionale

În general, se constată că, în perioada precapitalistă, participarea statului direct la fapte de comerţ exterior se înregistrează în diferite sectoare (alcool, tutun), care făceau obiectul de monopol al statului, pentru că pe seama lor, acesta realiza venituri însemnate.

În perioada capitalistă, în special, participarea la activităţile comerciale s-a lărgit.GATT a clasificat ca cele mai importante bariere care decurg din participarea statului la

activităţile comerciale, fiind:4.a. achiziţiile guvernamentale sau piaţa publică;4.b. comerţul de stat;

24

4.c. monopolul de stat asupra anumitor produse.

4.a. Achiziţiile guvernamentale sau piaţa publicăSunt reprezentate de cumpărările de bunuri şi servicii de către stat (prin intermediul

departamentelor, ministerelor şi a altor instituţii centrale).Acestea pot deveni bariere netarifare în calea schimburilor comerciale, numai în măsura

în care sunt urmare a unor reglementări specifice anumitor state, potrivit cărora firmele naţionale au o prioritate deplină faţă de cele străine privind aprovizionarea organelor de stat cu bunuri şi servicii de care acestea au nevoie.

Uneori, aceste reglementări admit, în anumite proporţii şi importul de asemenea bunuri, dar favorizând, de asemenea, firmele naţionale.

Deoarece s-a constatat că acest tip de achiziţii au devenit bariere extrem de importante în calea comerţului internaţional, în special a ţărilor dezvoltate, la Runda Tokyo a fost negociat un acord special în acest domeniu: “Acordul cu achiziţiile guvernamentale”, intrat în vigoare de la data de la 1 ianuarie 1981.

Potrivit acestui acord, achiziţiile care depăşesc o anumită valoare, trebuie să se facă în urma unor licitaţii la care să poată participa atât firmele naţionale, cât şi firmele străine. Sunt excluse din acest acord produsele care constituie obiect al secretului militar şi al secretului de stat.

4.b. Comerţul de stat, al ţărilor nesocialiste, reprezintă totalitatea operaţiilor de vânzare-cumpărare efectuate de către întreprinderile de stat.

Acest tip de comerţ nu constituie o barieră netarifară decât dacă statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură, în raport cu firmele particulare (private), măsuri prin care, de fapt, se rentabilizează activitatea firmelor de stat şi, ca urmare, ele pot participa la schimburile comerciale internaţionale în condiţii mai avantajoase, în raport cu firmele particulare, devenind, astfel, o barieră netarifară care afectează firmele private.

4.c. Monopolul de stat asupra anumitor produseInstituirea monopolului de stat permanent presupune, în general, că statul trebuie să

limiteze importul la produsele respective şi, ca urmare, să stabilească preţul de vânzare cu amănuntul la aceste produse, de regulă, foarte ridicat, în scopul restrângerii consumului acestor produse. Din această cauză monopolul de stat reprezintă o barieră netarifară în calea schimburilor comerciale.

Sunt şi situaţii în care monopolul de stat se instituie asupra anumitor produse şi în scopul protejării sănătăţii populaţiei, a animalelor, a protecţiei mediului, în special pentru terenurile agricole şi, în aceste condiţii, chiar dacă are ca efect limitarea importurilor, el se justifică.

Uneori, el poate fi introdus pe o perioadă de timp în funcţie de produs.

5. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene

Obstacole tehnice

Obstacolele tehnice sunt reglementările în vigoare pe plan internaţional - standarde internaţionale, sau pe plan naţional - standarde naţionale, care ţin de diferite caracteristici tehnice şi de calitate ce trebuiesc îndeplinite de produsele importate, dar şi de cele indigene.

Ele au ca scop securitatea sănătăţii consumatorilor, protecţia fito-sanitară şi, de asemenea, protecţia publică.

25

În general, se consideră că aceste norme şi reglementări sunt pe deplin justificate şi nu pot fi considerate obstacole în calea schimburilor comerciale. Ele, însă, pot deveni obstacole, în situaţia în care există reglementări în plan internaţional, dar ele nu se respectă decât de anumite state (agenţii economici, producătorii ca atare) şi atunci când diferite state adoptă reglementări proprii, care pot fi foarte diferite şi neuniforme de la stat la stat şi care, datorită acestei diversităţi, pot deveni obstacole în calea schimburilor comerciale internaţionale.

Cele mai cunoscute dintre aceste obstacole sunt:5.a. Normele sanitare şi fito-sanitare se aplică, de obicei: produselor destinate consumului oamenilor şi animalelor pentru protecţia agricolă; diverşilor coloranţi; produselor medico-farmaceutice destinate oamenilor şi animalelor; produselor utilizate în agricultură (furaje, seminţe, diverse materiale).Urmare a faptului că aceste obstacole tehnice au proliferat deosebit de mult, la Runda

Tokyo a fost negociat un acord numit “Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului”, denumit şi “Codul de normalizare”, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1980.

În general, aceste obstacole tehnice în calea comerţului în ţările dezvoltate sunt foarte însemnate. Ţările dezvoltate au prevăzut condiţii foarte severe privind:

- conţinutul anumitor produse;- procesul tehnologic pentru anumite produse.Pentru multe din aceste produse de consum uman şi animal, procedura de omologare

cerută, de asemenea, este prin prezentarea certificatului sanitar şi a celui fito-sanitar, care trebuie să însoţească aceste produse şi măsuri de examinare foarte seriose, prin care să se constate dacă s-au respectat toate condiţiile. Toate acestea reclamă cheltuieli (costuri) ridicate, suplimentare, care afectează schimburile comerciale, deci le limitează.

Pe plan mondial, în comerţul cu produse alimentare s-a considerat că există 4 categorii de obstacole sanitare si fito-sanitare:

obstacole chimice; obstacole biologice; obstacole legate de prezenţa insectelor şi a rozătoarelor; obstacole legate de modul de etichetare a mărfurilor.Pentru că se consideră ca aceasta este o problemă de importanţă deosebită, în cadrul

GATT s-au făcut demersuri pentru armonizarea specificului de certificare şi a procedurii de inspecţie, cu referire la produsele agro-alimentare.

5.b. Normele de securitate sunt cele care se referă la bunurile destinate consumului productiv şi pentru care se cere îndeplinirea unor condiţii de calitate, a unor prescripţii tehnice, de igienă şi de securitate a muncii, condiţii la care trebuie să răspundă toate produsele importate, dar şi cele indigene.

Lipsa unor standarde internaţionale sau abaterea de la aceste standarde (acolo unde ele există), îngreunează desfăşurarea schimburilor comerciale. De aceea, pe plan internaţional se manifestă preocupări pe linia uniformizării şi reglementaţiilor tehnice care vizează aceste produse, ce sunt destinate consumului productiv.

5.c. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementările care se referă la anumite cerinţe specifice, pe care trebuie să le îndeplinească produsele de import şi care sunt deferite de la ţară la ţară şi care determină cheltuieli suplimentare, întârzieri în derularea controlului şi chiar limitarea importurilor.

În general, se consideră că şi aceste reglementări se justifică, dar, în condiţiile în care ele sunt extrem de variate de la ţară la ţară, fiind o frână în calea schimburilor comerciale internationale. De aceea, aceste norme nu trebuie considerate doar ca simple cerinţe de ordin

26

tehnic, fără rol important în derularea schimburilor comerciale internaţionale şi pot duce chiar la pierderea unor pieţe importante de desfacere.

În concluzie, toate aceste norme şi reglementări de ordin netarifar, care au un efect crescut asupra comerţului international, sunt, de fapt, şi instrumente prin care se protejează piaţa internă, dar şi instrumentele cu ajutorul cărora se poate realiza foarte bine discriminarea comercială.

POLITICA COMERCIALĂ PROMOŢIONALĂ ŞI DE STIMULARE A EXPORTULUI DE MĂRFURI

În general, în plan internaţional, în cadrul procesului de participare la schimburile comerciale internaţionale şi o data cu accentuarea concurenţei pe piaţa mondială, au crescut preocupările nu numai pentru controlul şi limitarea importurilor, dar şi pentru impulsionarea exporturilor. De aceea, promovarea şi stimularea exporturilor a devenit o preocupare de bază a politicii comerciale în majoritatea statelor lumii.

În general, politica comerciala de promovare şi stimulare a exporturilor cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor adoptate de către stat, dar şi de firmele private, care urmăresc impulsionarea globală a exportului de mărfuri al unei ţări.

Teoria economica de specialitate împarte acest tip de măsuri în:1. măsuri promoţionale;2. măsuri de stimulare.

1. Măsurile promoţionale au ca obiectiv influenţarea potenţialilor clienţi externi pentru a cumpăra anumite produse, care sunt sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat.

În general, acestea sunt măsurile care se iau la nivel macroeconomic şi sunt extrem de variate. Între acestea identificăm următoarele:

1.a. negocierea şi incheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, de acorduri comerciale şi de plăţi, de acrduri de cooperare economică internaţionala sau alt tip de convenţii internaţionale, cu conditia ca toate acestea să includă şi condiţii şi clauze care să favorizeze schimburile comerciale, cum sunt “Clauza naţiunii celei mai favorizate”, “Clauza regimului naţional”. În general, toate aceste acorduri asigură şi crează baza juridică necesară pentru dezvoltarea schimburilor comerciale. În consecinţă, ele asigură continuitate şi stabilitate în derularea schimburilor comerciale;

1.b. participarea la târguri şi expoziţii internaţionale, precum şi organizarea de astfel de măsuri, de programe, pe teritoriul propriu, cu participare internaţională - asigură o mai bună cunoaştere între agenţii economici din diferite ţări, o informare asupra posibilităţilor de export ale acestora, face posibilă cunoaşterea nivelului la care se prezintă concurenţa din punct de vedere al competitivităţii produselor (se iau în calcul şi elementele de ordin tehnic, de preţ şi calitate);

1.c. reprezentarea comercială în ţările partenere - adică organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate. În acest mod se asigură o mai bună cunoaştere a pieţei ţărilor partenere şi asigură informarea unor agenţi economici naţionali pentru efectuarea unor operaţii de import, dar şi de export şi rezultă o mai bună derulare a schimburilor comerciale internaţionale;

1.d. prestarea unor servicii de informare externă prin care să se facă cunoscute produsele destinate exportului. Această publicitate trebuie făcută cât mai corect, pentru că trebuie să poată să convingă potenţialii clienţi să opteze pentru bunurile respective, care trebuie să fie competitive atât din punct de vedere al performanţelor tehnico-economice, dar şi a preţurilor, şi trebuie să fie cât mai bine făcută;

27

1.e. publicitatea externă.

2. Măsurile de stimulare a exporturilor au ca scop creşterea competitivităţii mărfurilor destinate exportului şi creşterea gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor pentru a susţine exportul.

Aceste măsuri se pot lua atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic.La nivel microeconomic (firmă) se urmăreşte reducerea costurile de producţie şi

creşterea performanţele tehnico-economice ale produselor destinate exportului, în general, prin măsuri de ordin organizatoric şi prin măsuri de acordare a unor stimulente materiale (de obicei financiare) personalului care este implicat în acest act de export (chiar personalului productiv).

În general, se apreciază că aceste măsuri n-ar face parte direct din politica comercială a unui stat, ci doar indirect, adică din punct de vedere al creării cadrului legal necesar pentru stimularea exporturilor.

La nivel macroeconomic, măsurile de stimulare a exporturilor fac parte, în mod nemijlocit, din politica comercială a statului şi ele urmăresc orientarea lor geografică şi deci, urmăresc fie impulsionarea exporturilor existente, fie promovarea de noi exporturi pe noi pieţe.

Măsurile de stimulare a exporturilor la nivel macroeconomic pot fi împărţite în 4 mari categorii:

2.a. măsuri de natură bugetară;2.b. măsuri de natură fiscală;2.c. măsuri de natură financiar-bancară;2.d. măsuri de natură valutară.

2.a. Măsuri de natură bugetară

Măsurile de natură bugetară sunt: subvenţii directe de export; primele directe de export; subvenţiile indirecte pentru export.

Subvenţionarea exporturilor este agreată în plan internaţional deoarece poate duce la sporirea artificială a competitivităţii produselor care se exportă şi, deci, afectează comercializarea pe piaţa ţărilor importatoare, fenomen care a fost numit concurenţă neloială.

Subvenţionarea exporturilor este limitată de reglementările internaţionale pe care le-a determinat GATT.

Subvenţionarea exporturilor poate determina ţările importatoare să aplice taxe compensatorii sau poate favoriza o politică de dumping.

Subvenţiile directe de export sunt, în fond, nişte sume de bani pe care statul le acordă unităţilor economice (în special firmelor de stat), pentru a le face rentabilă activitatea de export, atunci când preţurile la care se realizează mărfurile pe piaţa mondială se situează la nivelul costurilor de producţie (de fapt, costurile de producţie sunt mai mari decât cele de pe piaţa mondială).

Subvenţionarea de către stat a exporturilor într-o economie de piaţă se face selectiv, avându-se în vedere ramurile care prezintă interes pentru economie (ramuri strategice, ramuri care sun considerate industrii de vârf, ramuri în curs de formare) şi care, prin pierderea unor pieţe de export, determină dezechilibre politice şi sociale interne.

28

Există şi situaţii în care se subvenţionează şi ramuri aflate în declin, sensibile la concurenţa străină pentru ţările dezvoltate, care au făcut o reformă complexă a tuturor ramurilor economice.

În ţările dezvoltate, un alt sector care este mult subvenţionat este agricultura, fapt care a generat dispute pe plan internaţional între marile producătoare de produse agricole.

OCDE a realizat studii în perioada 1990 - 1995 care au demonstrat că subvenţionarea agricolă este foarte crescută (se consumau 15 $/locuitor în Noua Zeelandă - care este cea mai redusă subvenţie şi 840 $/locuitor în Norvegia, 600$/locuitor în Japonia, 150$/locuitor în UE).

Subvenţionarea exportului are efecte multiple asupra balanţei comerciale şi asupra structurii producţiei naţionale. Pe termen scurt, ea duce la sporirea încasarilor din export, cu efecte poxitive asupra balanţei comerciale şi de plăţi.

Pe termen lung, influenţează pozitiv balanţa comerciala şi de plăţi dacă au fost stimulate ramurile dinamice care utilizează progresul tehnic şi o influenţează negativ dacă se stimulează ramuri ale economiei aflate în declin.

Primele directe de export se acordă de către stat exportatorilor pentru a realiza un volum mare de desfacere pe pieţele externe sau celor ce exportă produse ale unor industrii care sunt de mare însemnătate pentru economia naţională.

Se deosebesc de subvenţiile directe de export pentru că nu urmăresc rentabilizarea activităţii unităţilor exportatoare, ci creşterea volumului desfacerilor pe pieţele externe.

Prin primele directe de export, un stat mai poate urmării şi îmbunătăţirea structurii de producţie şi a mărfurilor exportate, dar şi orientarea geografică a acestor exporturi, în funcţie de interesele statului respectiv.

Subvenţiile indirecte pentru export sunt un mijloc foarte utilizat în practica internaţionala şi vizează, în special, stimularea industriilor mari şi mijlocii pentru creşterea exporturilor lor.

Aceasta se realizează în mai multe forme:- facilităţi pe care le acordă statul exportatorilor în domeniul informaţiilor;- asistenţă tehnică de specialitate;- efectuarea unor cercetări de piaţă prin intermediul unor instituţii de specialitate;- diverse facilităţi care se acordă firmelor pentru participarea la târguri şi expoziţii

internaţionale (uneori gratuite pentru participare);- organizarea de campanii de promovare în străinătate a produselor acestor firme.

2.b. Măsuri de natură fiscală

Prin aceste măsuri se urmăreşte creşterea competitivitaăţii exporturilor pe seama reducerii sau eliminării acelor componente din structura costurilor de producţie care sunt urmare a aplicării unor taxe sau impozite şi, în acest mod, realizandu-se cointeresarea exportatorilor, ca urmare a creşterii venitului net obţinut din exporturi.

Exista două categorii de măsuri de natură fiscală, şi anume:

Facilităţile fiscale pentru mărfurile exportate sunt: scutiri, reduceri sau restituiri ale impozitelor pe circuitul produselor. Ele se acordă selectiv, în funcţie de importanţa exportului, pentru perfecţionarea structurii producţiei, dar şi pentru crearea de noi locuri de muncă.

De obicei, aceste măsuri sunt direct proporţionale cu gradul de prelucrare a mărfurilor care se exportă.

29

Aici se include şi importul, cu scutirea condiţionată de plată a taxelor vamale. Este vorba de importul acelor produse care urmează să fie încorporate în produsele destinate exportului sau care urmează să fie prelucrate în scopul obţinerii unor produse destinate exportului.

Facilităţile fiscale acordate exportatorilor se realizeaza sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venit care se obtin de pe urma exportului:

- scutiri totale de la plata impozitelor;- reduceri ale impozitelor pe venit;- reduceri ale veniturilor impozabile;- constituirea unor fonduri de rezervă pentru impulsionarea exporturilor.Aceste facilităţi sunt considerate un fel de prime indirecte de export şi de creştere a

gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor.

2.c. Măsuri de natură financiar-bancară

Finanţarea exporturilor se realizează prin intermediul sistemelor bancare naţionale sau prin instituţiile financiare publice sau cele specializate în acordarea de credite, precum şi prin asigurarea şi garantarea acestora.

Acest tip de măsuri de stimulare a comerţului a luat o mare amploare în plan internaţional, atunci când s-a accentuat concurenţa pe pieţele internaţionale (au apărut mai mulţi concurenţi).

Pârghiile principale utilizate sunt: creditele de export şi asigurarea şi garantarea creditelor de export.

Creditele de export au un rol important, cu valoare ridicată. În general, sunt fie produse complexe, fie exporturi în cantităţi mari.

Creditele de export se realizeaza în 3 forme:i) creditul furnizor;ii) creditul cumpărător;iii) liniile de credit;iv) creditul de asistenţă.

i) Creditul furnizor este acordat direct importatorului, de către o instituţie specializată de creditare (bancă sau consorţiu bancar) din ţara furnizorului.

Acesta este cel mai mult utilizat, deoarece instituţiile specializate au capacitatea să susţină aceste credite;

ii) Creditul cumpărător este acordat direct importatorului, de către furnizor (exportator), atunci când este vorba de relaţii comerciale cu valoare redusă;

iii) Liniile de credit sunt o formă mai complexă a creditului furnizor. În general, o linie de creditare poate fi deschisă de către o instituţie financiară din ţara exportatorului, în favoarea unei bănci sau instituţii financiare sau organizaţii comerciale din ţara importatoare.

Liniile de credit sunt deschise în baza existenţei unor acorduri interguvernamentale între ţara importatoare şi ţara exportatoare. În virtutea acestor acorduri, statul se angajează să garanteze creditele acordate importatorilor.

Trăsăturile acestora sunt:- se acordă, de obicei, pe termen lung;- duratele de utilizare sunt prestabilite;

30

- pentru ca să se considere că un contract de cumpărare poate să se încadreze în nivelul necesar pentru utilizarea liniilor de credit, valoarea contractului de cumpărare trebuie să fie peste o anumită limită minimă, care diferă de la ţară la ţară.

iv) Creditele de asistenţă se acordă de anumite agenţii guvernamentale din ţările dezvoltate. Ele se acordă, pe termen lung şi foarte lung, în anumite condiţii de favoare, unor ţări în curs de dezvoltare care prezintă un interes economic, politic şi/sau militar pentru pieţele creditoare.

Acestea sunt o formă a creditelor de export pentru că, prin acordurile încheiate între tara debitoare şi ţara creditoare se precizează că ele vor fi consumate, integral sau în proporţie foarte mare, pentru cumpărarea de bunuri şi servicii de pe piaţa ţării creditoare.

Creditele de export, indiferent de formă, pot fi acordate pe termene scurte (6 luni - 2 ani), medii (2 -5 ani), lungi (5 - 10 ani), foarte lungi (10 - 50 ani).

Asigurarea si garantarea creditelor de exportPractica internaţională a arătat că asigurarea şi garantarea creditelor de export acordate

importatorilor, se constituie într-o pârghie importantă, prin care sunt cointeresaţi exportatorii de a efectua vânzări pe credit în străinătate, dar şi de cointeresare a importatorilor.

Asigurarea se face pentru creditele furnizor şi urmăreşte acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor vândute pe credit. Asigurarea se face de către o instituţie bancară din ţara furnizorului.

Garantarea se face pentru creditele cumpărător, de către o instituţie bancară din ţara importatorului, care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatoare să achite mărfurile livrate pe credit, în situaţia în care debitorul devine insolvabil.

Garantarea se practică în majoritatea ţărilor lumii, în multe ţări fiind create chiar instituţii specializate – denumite EXIMBANK.

Prin efectele pe care le produc, creditele de export se deosebesc de celelalte măsuri de stimulare a exporturilor, deoarece pe termen scurt nu determină creşterea încasărilor valutare. Pe termen lung, sunt valabile atât pentru importator, cât şi pentru exportator.

2.d. Măsuri de natură valutară

Acest tip de măsuri sunt frecvent utilizate, datorită eficienţei lor variate. Astfel, se realizează creşterea competitivităţii mărfurilor prin reducerea preţurilor externe, cât şi prin sporirea gradului de cointeresare a importatorilor în majorarea exporturilor, urmare a suplimentării câştigurilor în monedă naţională.

Formele sub care se regăsesc aceste măsuri sunt: Primele valutare sunt prime indirecte care se acordă cu prilejul convertirii valutei

străine obţinute de exportator în monedă naţională, la un curs de schimb mai avantajos decât cel oficial (curs cu primă).

Aceste prime se acordă diferenţiat, pe grupe de produse sau pe zone geografice, urmărind să orienteze exporturile pe ţări sau grupe de ţări.

Prin efectele lor, pot fi aşezate în acelşi plan cu primele directe de export. Aprecierea monedei naţionale stimulează într-o oarecare măsură exporturile de

mărfuri, atunci când scăderea cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu celelalte valute se produce într-un ritm mai accelerat decât puterea internă de cumpărare a acestora.

Se apreciază că monopolurile folosesc inflaţia şi scăderea puterii de cumpărare ca măsură de creştere a competitivităţii pe pieţele externe, încasând valuta străină pentru mărfurile exportate, pentru care apoi, firmele exportatoare primesc în schimbul acestora o sumă în

31

moneda naţională, cu atât mai mare cu cât deprecierea acesteia pe piaţa internaţională în comparaţie cu puterea de cumpărare a ei pe piaţa internă este mai mare.

Decalajul dintre gradul de depreciere a unei valute pe piaţa externă şi deprecierea puterii de cumpărare pe piaţa internă reprezintă un fel de primă pentru exportatori.

Monopolurile folosesc această primă indirectă pentru scăderea preţurilor de export ale mărfurilor pe piaţa internaţională, fără a-şi reduce câştigurile în moneda naţională.

În literatura de specialtate, acest fenomen se numeşte dumping valutar şi este penalizat de ţările importatoare prin aplicarea taxelor antidumping.

Astfel, deprecierea monedei naţionale are efecte pozitive numai pe termen scurt.Această politică nu poate să-şi realizeze întotdeauna scopul (impulsionarea exporturilor)

deoarece, la unele produse de export, cererea pe pieţele externe nu este elastică, deci nu depinde de preţ şi, astfel, poate determina chiar reducerea încasărilor din export.

Analiştii apreciază că pe termen lung şi la nivel macroeconomic, deprecierea monedei naţionale conduce, de regulă, la înrăutăţirea raportului de schimb al ţărilor care îşi depreciează moneda naţională şi la afectarea poziţiei acesteia în economia mondială şi în comerţul internaţional.

Pe termen lung, analiştii apreciază că deprecirea monedei naţionale poate determina, pentru ţările exportatoare, o scurgere de venit naţional peste graniţe, chiar dacă firmele exportatoare nu pierd în moneda naţională.

CLAUZA NAŢIUNII CELEI MAI FAVORIZATEŞI CLAUZA REGIMULUI NAŢIONAL

Pentru dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale dintre state, un rol important îl are negocierea de tratate, acorduri şi alte convenţii economice.

Tratatele comerciale sunt convenţii internaţionale care reglementează schimburile de mărfuri dintre două sau mai multe state, inclusiv problemele care decurg din acestea.

Pentru că practica internaţională, de cele mai multe ori, alături de problemele comerciale propriu-zise, a urmărit să reglementeze şi problemele privind tratatele internaţionale de mărfuri, a numit aceste tratate: TRATATE de COMERŢ şi NAVIGAŢIE.

Acestea cuprind o serie de principii generale care reglementează raporturile economice dintre state şi asigură cadrul juridic necesar şi general pentru o perioadă de timp mai îndelungată.

Pe baza acestor tratate, dar şi în lipsa lor, ca regulă, statele negociază acorduri comerciale şi de plăţi pe termene diferite, dar şi alte acorduri economice, care reglementează concret, uneori chiar detaliat, anumite aspecte ale relaţiilor economice reciproce.

Tratatele de comerţ şi navigaţie şi, în lipsa lor, acordurile comerciale şi de plăţi, cuprind o serie de clauze esenţiale, care se află la baza relaţiilor comerciale internaţionale:

Clauza naţiunii celei mai favorizate şi Clauza regimului naţional (tratamentului naţional).

32