Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalCUPRINS:

Capitolul 1FUNDAMENTELE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL.......................................................................71.1. Introducere – economia internaţională ca sistem de relaţii..........................................................................71.1.1. Fluxurile comerciale internaţionale – definire şi caracteristici............................................................................71.1.2. Comerţul internaţional cu mărfuri. ...................................131.1.3. Comerţul internaţional cu servicii......................................151.2. Tendinţe de regionalizare şi de globalizare în comerţul internaţional....................................................16

Capitolul 2TEORII PRIVIND COMERŢUL INTERNAŢIONAL.....................................................................262.1. Teoria mercantilistă..............................................................262.2. Teorii clasice..........................................................................282.2.1. Teoria avantajului absolut (modelul Adam Smith)...........282.2.2.Teoria avantajului comparativ (modelul David Ricardo)........................................................292.3. Teorii neo-clasice sau moderne............................................322.3.1. Teoria valorii internaţionale ..............................................322.3.2. Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson ........................332.3.3. Paradoxul lui Leontief........................................................352.3.4. Concepţia lui J.M.Keynes cu privire la bazele teoretice ale liberului schimb...............................................372.4. Teorii contemporane.............................................................372.4.1. Teoria disponibilităţii produselor pentru comerţul internaţional............................................382.4.2. Teoria similarităţii între ţări...............................................422.4.3. Teoria lui Michael Porter...................................................432.4.4. Teorii ale neotehnologiilor ................................................46

Capitolul 3EVOLUŢII RECENTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL.....................................................................503.1. Tendinţe în evoluţia comerţului internaţional în perioada interbelică..........................................................50

3

Cuprins3.2. Trăsături şi tendinţe ale dinamicii şi volumului comerţului internaţional contemporan...............................52

Capitolul 4ECONOMIA POLITICII COMERCIALE...............................634.1. Concept, obiective, tipologie şi instrumente.......................634.2. Politica tarifară.....................................................................654.3. Politica netarifară.................................................................704.3.1. Restricţiile de ordin cantitativ.............................................704.3.2. Restricţionarea indirectă a importurilor şi exporturilor prin intermediul mecanismului de preţuri...........................74 4.3.3. Formalităţile vamale şi administrative de import..............804.3.4. Restricţiile de ordin tehnic şi calitativ................................824.3.5. Participarea statului la activitatea de comerţ exterior...................................................................844.4. Politica de promovare şi stimulare a exporturilor.............88

Capitolul 5DILEMA COMERŢ LIBER SAU PROTECTIONISM..........965.1. Cazul de comerţ liber...........................................................965.2. Cazul de protecţionism.......................................................101

CAPITOLUL 6INSTITUŢIONALIZAREA SISTEMULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL.........................................106 6.1. Sistemul comercial multilateral………………...….….…1066.1.1 De la GATT la OMC..........................................................1066.1.2. Organizaţia Mondială a Comerţului……………....……1076.1.3. Organizaţia Mondială a Comerţului şi U.E……….......1136.2. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD......................................1156.2.1. Structura UNCTAD..........................................................1156.2.2. Principalele realizări ale UNCTAD………….....………1186.3. Fondul Monetar Inernaţional – FMI................................1216.3.1. Crearea FMI.....................................................................1216.3.2. Organizarea FMI şi resursele acestuia............................1216.3.3. Funcţiile FMI…………………………………….…...…1236.3.4. Mecanismele de finanţare ale FMI..................................124

4

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalCapitolul 7COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ.............................................1277.1. Conceptul de creştere economică......................................1277.1.1. Esenţă şi comensurare .....................................................1277.1.2. Factorii determinanţi şi tipologia creşterii economice...........................................................................1307.2.Teorii (modele) ale creşterii economice.............................1327.2.1. Tipologia modelelor de creştere economică....................1327.2.2. Modele de creştere economică exogen - Modelul de creştere Solow-Swan.......................................1337.2.3. Modele de creştere economică endogenă........................1357.3. Rolul comerţului exterior în creşterea economică........................................................1367.3.1. Funcţiile comerţului – expresii ale rolului său în procesul creşterii economice durabile ..........................1377.3.2. Cauzele creşterii si dezvoltării “Tigrilor Asiatici”...........140

Capitolul 8COMERŢUL ELECTRONIC - FORMĂ DEDESFĂŞURARE A RELAŢIILOR COMERCIALEINTERNAŢIONALE.................................................................1438.1. Geneza comerţului electronic.............................................1438.2. Tipologia sistemelor de tranzacţie electronică.................1478.3. Avantajele şi dezavantajele comerţului electronic...........1498.4. Regimul juridic al comerţului electronic..........................151

Capitolul 9COMERŢUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI...........................1579.1. Scurt istoric..........................................................................1579.2. Comerţul exterior al României în anii tranziţiei la economia de piaţă si de asociere la UE...............................1649.3. Evoluţii prezente în comerţul exterior al României, ca ţară membră a UE...........................................................173

Capitolul 10ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL

5

CuprinsPOLITICII COMERCIALE COMUNE.................................182

10.1. Obiective şi principii ale Politicii Comerciale Comune a UE......................................................................18210.2. Relaţiile comerciale externe ale UE.................................18610.3. Protecţia tarifară – instrument important al politicii comerciale a UE................................................18710.4. Protecţia netarifară – instrument principal şi sofisticat al politicii comerciale a UE...........................19010.5. Reglementări la nivel comunitar privind importurile şi exporturile...................................19210.6. Integrarea şi adoptarea de către România a Politicii Comerciale a UE. Avantaje şi dezavantaje.....................195

Capitolul 11COMERŢUL INTERNAŢIONALŞI PROBLEMELE PRIVIND MEDIUL.................................20211.1. Managementul mediului internaţional...........................20311.2. Principii privind mediul şi comerţul...............................20411.3. Standardele pentru mediu................................................20511.4. Regulamentul GATT / OMC pentru protecţia mediului.............................................................20811.5. Acorduri multilaterale privind mediul şi comerţul.......21111.5.1. MEA şi Conferinţa ministerială de la Singapore..........21111.5.2. Mediul şi Acordul TRIPS...............................................212

ÎNTREBĂRI, GRILE ŞI RĂSPUNSURI...............................214

BIBLIOGRAFIE........................................................................247

6

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional

Capitolul 1FUNDAMENTELE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1.1. Introducere – economia internaţională ca sistem de relaţii1.2. Tendinţe de regionalizare şi de globalizare în comerţul

internaţional

1.1. Introducere – economia internaţională ca sistem de relaţii

1.1.1. Fluxurile comerciale internaţionale – definire şi caracteristici

Sistemul capitalist a stat la baza apariţiei şi dezvoltării economiei mondiale. Piaţa mondială datează încă din secolul al XVI-lea, însă adevăratul salt al vieţii economice la nivel mondial a fost rezultatul primei revoluţii industriale din Anglia (sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX). Foarte mult timp, de la începuturile societăţii omeneşti şi mult timp după perioada revoluţiilor industriale, schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală. Economia avea un caracter închis, tinzând în principiu, doar spre satisfacerea autoconsumului. Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde treptat, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond, astfel încât se poate considera că secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale. Constituirea pieţei mondiale nu putea rămâne fără efecte majore în ceea ce priveşte producţia şi schimbul de bunuri. Apariţia pieţei mondiale a stimulat apariţia şi dezvoltarea manufacturilor, care, la rândul lor, au stimulat dezvoltarea comerţului exterior şi trecerea de la o economie închisă, destinată satisfacerii la nivel primar al autoconsumului, la o economie orientată către piaţă, către schimb.

Piaţa mondială reprezintă acel strat calitativ economic întruchipat în relaţiile de schimb ce se realizează între agenţi economici din diverse ţări, inclusiv societăţi transnaţionale, purtători ai cererii şi ofertei. Ea este spaţiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a muncii şi a efectelor acesteia. Formarea statelor naţionale în secolul al XIX-lea a influenţat

7

Capitolul 1 – Fundamentele comerţului internaţionalputernic maturizarea relaţiilor de schimb, care constituie substanţa pieţei mondiale.

Principalele forme ale pieţei mondiale sunt: Piaţa internaţională a bunurilor şi serviciilor, care cuprinde

ansamblul tranzacţiilor de import şi de export între agenţii economici de pe glob. Piaţa bunurilor şi serviciilor a fost prima formă de manifestare a pieţei mondiale. Dezvoltarea ei a condus la desăvârşirea mondializării prin comerţ exterior.

Piaţa internaţională a capitalului reprezintă plasamentele realizate de către agenţii economici sub forma investiţiilor externe de capital. Ultimele decenii au fost marcate de o dinamică pronunţată a fluxurilor investiţionale în contextul unui nou stadiu de mondializare – mondializarea prin investiţii externe de capital.

Piaţa internaţională a muncii, cuprinde relaţiile stabilite între state ca urmare a migraţiei internaţionale a forţei de muncă. Economia mondială reprezintă ansamblul format din

totalitatea agenţilor economici şi a interacţiunilor (raporturilor economice) dintre aceştia la scară globală. Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre state, a condus la accentuarea interdependenţelor la nivel mondial, stimulând decisiv procesul de mondializare a activităţii economice. Principalele stadii ale mondializării sunt: mondializarea prin comerţ exterior şi mondializare prin investiţii externe de capital.

Economiile naţionale reprezintă componenta de bază a economiei mondiale. Economiile naţionale sunt rezultatul interacţiunilor dintre agenţii economici rezidenţi pe teritoriul unui stat naţional. Progresul economiilor naţionale s-a realizat în strânsă legătură cu diversificarea şi dezvoltarea factorilor de producţie şi cu adâncirea specializării în producţie. Orice economie naţională este compusă din sectoare de activitate care la rândul lor sunt structurate pe ramuri şi subramuri.

Conţinutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin mai multe trăsături fundamentale cum sunt:

8

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional entităţile de bază ale economiei mondiale sunt

economiile naţionale, care se dezvoltă interdependent, nicidecum autarhic. Dar, economiile naţionale înregistrează schimbări calitative majore, în contextul globalizării;

economia mondială este unică, în sensul că toţi participanţii la ea se supun aceloraşi legităţi specifice relaţiilor dintre cerere şi ofertă;

economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al economiilor ţărilor lumii. Ea include ţări bogate sau sărace, mari sau mici, superdezvoltate sau subdezvoltate. În acest context, este relevant faptul că nivelurile de dezvoltare ale economiilor naţionale înregistrează o asimetrie evidentă, care influenţează interdependenţele economice internaţionale;

economia mondială are caracter dinamic, adică nu constituie un proces finit, imuabil, ci se află în permanentă evoluţie sub aspectul conţinutului, al structurii, al calităţii relaţiilor de schimb, sub influenţa unui ansamblu de factori; Un element definitoriu pentru economia mondială şi pentru

interdependenţele dintre economiile naţionale îl constituie diviziunea mondială a muncii. Aceasta reflectă sintetic tendinţele de specializare internaţională competitivă în scopul participării eficiente la circuitul economic mondial.

Diviziunea mondială a muncii s-a cristalizat treptat în decursul timpului, începând cu trecerea la maşinism şi la marea industrie. În condiţiile actuale, în lume se înregistrează un model foarte eterogen al diviziunii mondiale a muncii, cu grade diferite de specializare internaţională. Realitatea arată că specializarea internaţională este necesară şi posibilă pentru că: permite ţărilor dezvoltate să-şi valorifice superior factorii de producţie şi să vândă avantajos pe piaţa mondială bunurile lor; încurajează ţările slab dezvoltate să participe la piaţa mondială pentru a obţine prin exportul de resurse economice, în special, instrumentele valutare necesare finanţării importului unor bunuri economice la care se înregistrează neajunsuri pe piaţa internă.

Diviziunea mondială a muncii este influenţată de mai mulţi factori cum ar fi: condiţiile naturale diferite ale ţărilor lumii;

9

Capitolul 1 – Fundamentele comerţului internaţionaldimensiunile teritoriului şi ale populaţiei ţărilor; cantitatea, structura şi calitatea factorilor de producţie naţionali; disponibilităţile de capital; complexitatea bunurilor în diferitele ţări; obiceiurile şi comportamentele economice specifice diferitelor popoare; conjunctura social-politică internă şi internaţională etc.

Dinamica dezvoltării economiei naţionale presupune o amplă deschidere spre economia mondială, printr-o participare activă la fluxurile economice internaţionale.

Fluxurile economice internaţionale reprezintă mişcări de bunuri materiale, servicii sau informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară sau grup de ţări la alta. Ele sunt dependente organic de diviziunea mondială a muncii, pe piaţa mondială manifestându-se prin forme diferite în timp şi spaţiu. Astfel, se disting următoarele forme principale ale fluxurilor economice internaţionale: fluxul de bunuri materiale şi servicii sau comerţul exterior; fluxul internaţional de capitaluri şi monetar, fie ca investiţii directe, ca împrumuturi internaţionale sau ca tranzacţii cu titluri de valoare pe piaţa mondială; fluxul mondial al muncii, generat de migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în alta; fluxul mondial valutar, reflectat de vânzarea-cumpărarea de valute convertibile; fluxul informaţional internaţional etc.

Fluxurile comerciale internaţionale reflectă interdependenţele dintre ţări în planul economiei reale, fiind rezultatul adâncirii treptate a specializării operatorilor economici din diferite ţări în producerea şi comercializarea de bunuri tangibile (produse corporale: materii prime, semifabricate şi produse manufacturate), de bunuri intangibile (produse ale inteligenţei umane sub formă de produse incorporale: brevete de invenţie, know-how, lucrări de proiectare) sau de prestări de servicii (transporturi şi asigurări, turism internaţional, servicii profesionale).

Fluxurile financiare internaţionale sunt acele tranzacţii între rezidenţii unei ţări şi cei din restul lumii care au ca obiect transferul de mijloace de plată şi/sau de credit. Aceste fluxuri vizează, pe de o parte, compensarea tranzacţiilor comerciale, iar pe de altă parte, tranzacţii financiare independente faţă de activitatea comercială internaţională. Această a doua categorie de fluxuri financiare se concretizează în mişcările internaţionale de capital (credite externe acordate sau/şi primite, investiţii străine

10

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaldirecte sau de portofoliu, mişcări de fonduri financiare pe termen scurt).

În contextul interdependenţelor economice internaţionale, comerţul internaţional se distinge printr-un rol esenţial, care s-a manifestat încă de la apariţia sa. El s-a dezvoltat în decursul timpului sub influenţa unui sistem de factori naturali, economici, ştiinţifico-tehnici, social-politici, culturali, interni şi externi.

Comerţul internaţional este primul flux al circuitului mondial şi el cuprinde mişcarea bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară în alta, prin trecerea frontierelor vamale ale ţării respective. Comerţul internaţional are două componente: export şi import

Exportul reprezintă o vânzare de bunuri economice unui agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional. Exportul are funcţia principală de a asigura piaţă de vânzare pentru o parte din bunurile create în economia naţională, diminuând corespunzător consumul final.

Importul reprezintă o cumpărare de bunuri economice de la un agent economic din altă ţară, în schimbul unei sume de bani convenite. Astfel, importul contribuie la sporirea de bunuri economice care intră în consumul personal şi la asigurarea factorilor de producţie pe care importatorul nu-i posedă sau are şanse de a-i crea cu efort exagerat.

Comerţul internaţional reflectă totalitatea tranzacţiilor de export şi de import, ierarhizate pe ţări, pe grupe de ţări, pe zone sau regiuni, pe categorii de pieţe sau de bunuri materiale şi servicii etc. Comerţul internaţional a fost dintotdeauna o oglindă a diviziunii internaţionale a muncii, exprimând foarte fidel specializarea internaţională. Până în secolul trecut, fluxurile comerciale internaţionale au fost dominate de comerţul cu materii prime, pe relaţia colonii – metropole. Adevărata explozie a comerţului internaţional a survenit după cel de-al doilea război mondial, odată cu evoluţiile tehnico-ştiinţifice, dar şi cu mutaţiile ce au survenit în ordinea economică mondială. Destrămarea imperiilor coloniale şi cucerirea independenţei de către tot mai multe state au dus la implicarea în fluxurile comerciale a tot mai mulţi participanţi. Practic, toate ţările lumii sunt astăzi angajate în circuitul economic mondial prin relaţii de import şi de export, făcând din comerţul internaţional cel mai cuprinzător flux al circuitului economic mondial.

11

Capitolul 1 – Fundamentele comerţului internaţionalCaracteristicile principale ale comerţului internaţional

actual s-au cristalizat treptat într-un mediu economico-social tot mai complex. Se pot releva următoarele caracteristici: 1. Comerţul internaţional a evoluat în perioada contemporană, într-un ritm mai mare, în comparaţie cu dinamica producţiei - această caracteristică vizează atât devansarea ritmului producţiei, cât şi devansarea ritmului creşterii produsului naţional brut, respectiv a produsului intern brut. Un asemenea decalaj se explică prin creşterea volumului fizic al exporturilor şi prin sporirea preţurilor pe piaţa mondială, ce au avut loc în perioada postbelică, dovedind că o pondere relativ crescândă din producţia naţională este orientată spre export, iar o pondere tot mai mare a importului contribuie la acoperirea nevoilor de consum ale ţării. 2. Comerţul internaţional este influenţat din ce în ce mai mult de evoluţia conjuncturii economiei internaţionale. Această caracteristică trebuie apreciată în complexitatea sa, deoarece riscurile şi alte procese specifice crizei economice, monetar-financiare sau valutare mondiale se regăsesc în evoluţia conjuncturii economice internaţionale contemporane. 3. Comerţul internaţional se caracterizează prin derularea sa în proporţia cea mai însemnată între ţările dezvoltate economic. Un procent relevant al comerţului internaţional se înregistrează între ţările dezvoltate economic, având ca obiect bunuri superior prelucrate, precum şi între filialele societăţilor multinaţionale, având ca obiect bunuri intermediare. 4. Comerţul internaţional cunoaşte forme noi de alianţe şi cooperări internaţionale. Pe lângă organismele şi acţiunile cu vocaţie mondială şi regională, create în perioada postbelică pentru a stimula comerţul internaţional, cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului şi Uniunea Europeană, se întăresc tot mai mult în prezent forme şi tehnici noi de afaceri internaţionale. Acestea depăşesc cadrul strict al schimbului de bunuri materiale şi termenele specifice contractelor de export-import tradiţionale, înscriindu-se în categoria mai cuprinzătoare a cooperării economice internaţionale şi categoria mai nouă a alianţelor strategice şi de transfer internaţional de tehnologie, pe trasee specifice globalizării.5. Tripolarizarea comerţului internaţional este una dintre cele mai evidente tendinţe ale acestui flux. Tripolarizarea se află, însă,

12

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalîntr-o dinamică permanentă, dacă avem în vedere faptul că acum un deceniu triada era formată din UE, SUA, Japonia, iar astăzi ea este formată de UE, SUA, China. De asemenea, şi între aceşti lideri se poate schimba ierarhia, şansele ca si China să detroneze SUA nu sunt atât de mici. Considerăm că din acest punct de vedere, precizarea cea mai corectă ar fi că din ce în ce mai mult această Tripolarizarea vizează blocurile comerciale mari: UE, NAFTA, ASEAN (plus China) .6. Regionalizarea comerţului internaţional, pe fondul unei instituţionalizări tot mai accentuate a acestuia, constituie o altă caracteristică a fluxurilor comerciale internaţionale. Tot mai multe acorduri regionale sunt negociate în cadrul OMC, iar cele existente tind să îşi consolideze din ce în ce mai mult poziţia. 7. Creşterea protecţionismului de ordin netarifar, pe fondul diminuării protecţionismului tarifar. Eforturile OMC de a reduce nivelul taxelor vamale a dat un impuls nu doar schimburilor comerciale internaţionale, ci şi dezvoltării de noi instrumente de protecţie a economiei, care să eludeze acordurile comerciale multilaterale negociate .8. Internalizarea comerţului mondial, ca urmare a activităţii societăţilor transnaţionale. În contextul globalizării şi al creşterii interdependenţelor, rolul graniţelor naţionale tinde să se estompeze. În ceea ce priveşte corporaţiile transnaţionale, comerţul între filiale este comerţ intrafirmă, chiar dacă aceste fluxuri presupun trecerea frontierelor naţionale ale ţărilor pe teritoriul cărora aceste filiale funcţionează.

1.1.2. Comerţul internaţional cu mărfuriÎnregistrarea exporturilor şi a importurilor. Există

două sisteme de înregistrare a mărfurilor exportate şi importate care se utilizează în mod frecvent. Acestea se referă la comerţul general şi comerţul special şi diferă în principal în funcţie de modul in care sunt tratate mărfurile depozitate si reexportate. Cifrele reprezentând comerţul general sunt mai mari decât cifrele corespunzătoare comerţului special pentru ca acesta din urmă exclude anumite fluxuri comerciale, cum ar fi bunurile transportate prin antrepozite vamale. Comerţul general acoperă toate intrările şi ieşirile de mărfuri într-o şi dintr-o ţară sau teritoriu, inclusiv prin mişcări de bunuri în antrepozite vamale şi zone libere. Cu excepţia

13

Capitolul 1 – Fundamentele comerţului internaţionalcazului în care se indică altfel, exporturile sunt evaluate la valoarea de tranzacţionare, inclusiv costul de transport şi de asigurare pentru a aduce marfa la frontiera ţării exportatoare (preţul FOB ). Importurile sunt evaluate la valoarea de tranzacţionare, plus costul de transport şi de asigurare a mărfii până la frontiera ţării importatoare ( preţul CIF ).

Produsele. În statisticile internaţionale sunt utilizate următoarele grupări de produse :

A. Produse primare, împărţite la rândul lor în: - Produse agricole, produse alimentare şi animale vii; băuturi şi tutun; animale şi uleiuri vegetale, grăsimi ; oleaginoase şi fructe oleaginoase; materii prime: piei şi blănuri; lemn şi plută; celuloză şi deşeuri de hârtie, fibre textile; materiale vegetale şi animale. - Carburanţi şi produse miniere: minereuri şi alte minerale: îngrăşăminte brute (altele decât cele clasificate în substanţe chimice); minereuri metalifere şi deşeuri de metal; combustibili şi metale neferoase.

B. Produse manufacturate : - Fier si otel, produse chimice, din care: farmaceutice şi alte produse chimice: produse chimice organice; materiale plastice, produse chimice anorganice şi alte substanţe chimice. - Maşini şi echipamente de transport, din care: echipamente de birou şi utilaje de prelucrare automată a datelor, aparate şi echipamente de telecomunicaţii;- Produse automobile: autoturisme si alte vehicule concepute pentru transportul persoanelor (altele decât cele de tip vehicule de transport public), autovehicule pentru transportul de mărfuri şi autovehicule cu scop special ; autovehicule rutiere; piese si accesorii de autovehicule şi tractoare. - Textile, îmbrăcăminte etc.;

C. Alte produse: mărfuri şi tranzacţii care nu sunt clasificate în altă parte (inclusiv aur); arme şi muniţii.

Comerţul cu mărfuri în statisticile balanţei de plăţi. Statistica comerţului cu mărfuri împreună cu alte sisteme statistice de bază (cum ar fi statisticile industriale şi de transport) stau la baza Sistemului Naţional de Conturi (SNC) şi al balanţei de plăţi (BOP). Bunurile sunt definite în SNC ca „obiecte fizice, pentru care există o cerere şi a căror proprietate poate fi transferată de la o unitate instituţionala la alta prin implicarea în operaţiunile de pe

14

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalpieţe”. Astfel, pentru SNC şi BOP statisticile de înregistrare a tranzacţiilor trebuie să se bazeze pe principiul schimbării de proprietate. Cu toate acestea, elaborarea de statistici în comerţul internaţional de mărfuri (IMTS) se realizează pe bază de înregistrări vamale care în esenţă, reflectă fizic circulaţia mărfurilor în afara graniţelor. În ceea ce priveşte evaluarea mărfurilor în cauză, cea mai mare problemă care afectează comparabilitatea datelor se referă la punctul de evaluare, şi anume, dacă mărfurile sunt evaluate la frontiera importatorului - care este la valoarea CIF - sau la valoarea FOB de la frontiera exportatorului. Odată ajustata, marfa comercială se înregistrează în categoria de produse a contului curent, împreună cu servicii, venituri şi transferuri curente. Prin urmare, în balanţa de plăţi în cadrul tranzacţiilor atât bunurile cât şi serviciile sunt armonizate şi furnizează serii pentru compararea statisticilor.

1.1.3. Comerţul internaţional cu serviciiExporturile şi importurile de servicii comerciale derivă din

statisticile cu privire la operaţiunile internaţionale de servicii incluse în balanţa de plăţi. Clasificarea serviciilor comerciale : în cea de-a cincea ediţie a Manualului privind balanţa de plăţi, contul curent este subdivizat în bunuri, servicii (inclusiv serviciile guvernamentale), venituri (venituri din investiţii şi din compensarea de angajaţi), precum şi transferuri curente. Categoria de servicii comerciale în acest raport este definită ca fiind egală cu serviciile minus serviciile guvernamentale. Servicii comerciale sunt în continuare subdivizate în servicii de transport, călătorie, precum şi alte servicii comerciale.

Transportul se referă la toate serviciile de transport (maritim, aerian şi altele inclusiv terestre), care sunt efectuate de către rezidenţi ai unei economii şi care implică transportul de pasageri, circulaţie a mărfurilor , închirieri de transportatori cu echipaj. Călătoria cuprinde bunurile şi serviciile achiziţionate de către călătorii individuali cu scopuri diferite, de sănătate, educaţie sau în alte scopuri, precum şi de călătorii de afaceri. Cele mai comune, bunurile şi serviciile consumate se referă la cazare, produse alimentare şi băuturi, servicii de divertisment şi de transport, cadouri si suveniruri. Alte servicii comerciale se încadrează la următoarele componente definite în MBP5: - servicii

15

Capitolul 1 – Fundamentele comerţului internaţionalde comunicaţii (telecomunicaţii, servicii poştale şi de curierat); servicii de construcţii; servicii de asigurări; servicii financiare; servicii de informaţii (inclusiv servicii de agenţie de ştiri); redevenţe şi drepturi de licenţă; alte servicii de afaceri, care cuprind servicii legate de comerţ, leasing operaţional (chirii), servicii juridice, contabile, consultanţa de management, servicii de relaţii publice, publicitate, studii de piaţă, cercetare şi servicii de dezvoltare, arhitectură, inginerie şi alte servicii tehnice, agricole, miniere etc.; servicii personale, culturale si de agrement, inclusiv serviciile audiovizuale.

Semnificaţia datelor privind comerţul internaţional cu servicii. Deşi în ultimii ani domeniile de acoperire şi comparabilitatea a serviciilor comerciale s-au îmbunătăţit, cifrele înregistrate in comerţ încă nu sunt comparabile între ţări şi sunt supuse unor denaturări semnificative: unele ţări nu colectează statistici pentru anumite categorii de servicii; unele tranzacţii de servicii pur şi simplu nu sunt înregistrate; serviciile transmise electronic sunt frecvent neînregistrate, în special în cazul în care tranzacţiile au loc în cadrul corporaţiile multinaţionale. De asemenea, sursele alternative utilizate pentru ţările care nu sunt membre ale FMI, nu sunt neapărat în conformitate cu conceptele şi definiţiile FMI. Greşelile în clasificarea tranzacţiilor pot duce la o subestimare a serviciilor comerciale atunci când tranzacţiile sunt înregistrate ca intrări/venituri, transferuri sau când este privit drept comerţ cu mărfuri decât comerţ cu servicii sau, dimpotrivă, la o supraestimare a serviciilor comerciale atunci când tranzacţiile percepute ca intrări, transferuri sau tranzacţii oficiale sunt înregistrate în categoria serviciilor private.

1.2. Tendinţe de regionalizare şi de globalizare în comerţul internaţional

Integrarea economică interstatală – aspecte generale. Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă. Procesul de integrare economică şi comercială

16

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalregională, început în anii '60, a urmărit realizarea unei diversităţi de avantaje: accesul reciproc preferenţial pe piaţă; realizarea de zone de liber schimb sau cu regim vamal preferenţial faţă de terţi; folosirea în comun a infrastructurii şi a instituţiilor şi nu în cele din urmă realizarea unei strânse integrări politice, ca motiv important de depăşire a unor dispute şi diferende.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele naţionale să îşi bazeze relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică.

Zona de liber schimb presupune liberalizarea schimburilor de produse între ţările membre, statele menţinându-şi autonomia în politica comercială faţă de terţi. În acest stadiu de integrare obstacolele tarifare şi netarifare sunt eliminate din calea comerţului reciproc. Zona de liber schimb se caracterizează prin libera circulaţie a produselor şi serviciilor, ţările membre păstrându-şi fiecare propria politică comercială faţă de terţi.

Uniunea vamală elimină toate obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările participante. De asemenea se elaborează şi se aplică o politică comercială comună faţă de terţi şi un tarif vamal comun. Odată ce un produs a fost admis în interiorul uniunii vamale, el poate circula liber. În acest stadiu începe şi procesul de uniformizare al legislaţiei vamale.

Piaţa comună presupune un acord care extinde dispoziţiile uniunii vamale din domeniul schimburilor şi la nivelul factorilor de producţie. Ea este în primul rând o uniune vamală la care se

17

Capitolul 1 – Fundamentele comerţului internaţionaladaugă libera circulaţie în interiorul pieţei unite a factorilor de producţie – forţa de muncă şi capitalul. În acest stadiu se deschid mai multe opţiuni cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi.

Uniunea economică implică pe lângă o piaţă comună şi un grad mai mare de coordonare, chiar o unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu regularizarea politicilor de coordonare a pieţelor. Politicile macroeconomice sunt supuse unei puternice uniformizări. În plus faţă de politica economică comună faţă de terţi, se dezvoltă politica externă privitoare la producţie, forţe de producţie şi evoluţii sectoriale.

Uniunea monetară este o formă de cooperare care apare în stadiul mai avansat al pieţei comune – după realizarea liberei circulaţii a capitalurilor – şi conduce la crearea unor rate de schimb cu un avansat grad de stabilitate şi chiar a unei monede comune, care să circule în spaţiul integrat. O astfel de uniune presupune un grad avansat de integrare a politicilor monetare şi bugetare.

Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri.

Procesul de regionalizare, de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică regională, cunoaşte un avânt deosebit după cel de-al doilea război mondial din diverse motive. El a evoluat pe parcursul mai multor etape.

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-est şi Orientul Mijlociu.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. În acelaşi timp, după semnarea şi încheierea unor

18

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalacorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA, în 1994.

Evoluţia integrării interstatale în Europa Occidentală. Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai importantă, care a înregistrat cele mai spectaculoase evoluţii comparativ cu alte tentative de integrare regională. Este o grupare alcătuită din 27 state industrializate, dezvoltate, care a evoluat în principal după al doilea război mondial.

Un proces modern de integrare economică a fost lansat în 1944, prin crearea BENELUX, o uniune vamală formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg. Această grupare nu a avut un impact notabil până în 1948, când a devenit operaţională. Un alt pas a fost făcut prin lansarea Comunităţii Europene a Oţelului şi Cărbunelui (CECO) care a avut la bază determinanţi politici. Scopul principal a fost relansarea industriei grele germane şi franceze, ca o precondiţie a atenuării surselor de instabilitate politică, puternic conturate istoric. Ca urmare a propunerilor lui Jean Monet şi Robert Schumann, s-a lansat o piaţă comună a cărbunelui şi oţelului, astfel încât războiul dintre cele două ţări să devină “inacceptabil şi material imposibil”. Definită în 1951, prin tratatul de la Paris, CECO avea ca participanţi: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. În 1955 s-au elaborat proiectele de creare a unei Pieţe Comune, compusă dintr-o Comunitate Economică Europeană (CEE) şi o Comunitate Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma, după intense negocieri, prin semnarea a două noi tratate în acest sens. Obiectivul final era crearea unei Europe unite, care să preîntâmpine rivalităţile care au dus la declanşarea a două războaie mondiale în decurs de 30 de ani şi care să constituie un partener economic şi politic egal cu SUA. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai complex datorită lărgirii Comunităţii Europene de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981, iar Spania şi Portugalia în 1985). Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de către „cei 12”, şi a intrat în vigoare un an mai târziu. Se prevedea crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui „spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a

19

Capitolul 1 – Fundamentele comerţului internaţionalcapitalurilor şi a persoanelor”. Actul Unic marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană”; el relansează procesul de integrare vest-europeană.

Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat în vigoare după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE – Austria, Finlanda şi Suedia. Ia naştere Europa „celor 15”. Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea Monetară, prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile. La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice – euro, eveniment de importanţă istorică.

Pe plan instituţional, trebuie menţionat că, în octombrie 1997, a fost semnat Tratatul de la Amsterdam. Noul Tratat îşi propune adâncirea şi lărgirea, în continuare, a integrării interstatale, cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă, pe problemele sociale, în general.

Cel de-al 5-lea val al lărgirii UE în mai 2004, cu cele 8 ţări din Europa Centrala şi de Est (ECE), plus Cipru şi Malta, se deosebeşte radical de cele anterioare şi reprezintă în fapt un proces istoric de o mare complexitate, practic de unificare a continentului european care a impus modificări revoluţionare ambelor părţi. Acest fapt se datorează duratei relativ mici a procesului de aderare şi numărul foarte mare de ţări: 10 ţări, care au presupus eforturi deosebite din partea UE pe linia monitorizării lor, desfăşurării simultane de negocieri, eforturi financiare deosebite aferente procesului de tranziţie şi a programelor de preaderare. Ultimul val de aderare s-a realizat în 2007, prin admiterea României şi a Bulgariei.

Din Europa, aflată în fruntea concepţiei integrării în organizaţii regionale, ideea de bloc comercial şi de integrare regională a continuat în ritm susţinut şi s-a extins şi in alte continente. Astfel au fost create: - Zona de Liber Schimb din Europa Centrala (CEFTA) în baza unui acord semnat între ţările membre (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia) care a intrat în vigoare in anul 1993, prin care s-a decis eliminarea taxelor vamale la majoritatea produselor prelucrate;

20

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional- în Asia apare ASEAN, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-est (Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore, Cambodgia, Brunei), cu peste 300 milioane de locuitori; - zona de comerţ liber nord-americană - NAFTA - prin participarea SUA, Canadei şi a Mexicului, o piaţă cu peste 360 milioane locuitori. SUA, făcând abstracţie de greutăţile de adaptare a diferitelor ţări din cele doua Americi, a extins aria liberului schimb la 34 de state, creând in 2005 o zonă de liber schimb între acestea (ETAA) care se va dezvolta pe structura actualului Acord de Liber Schimb al Americii de Nord - NAFTA, o zona economica ce cuprinde 850 milioane locuitori; - reuniuni la nivel înalt între statele din Comunitatea din Caraibe (CARICOM) au decis realizarea unei pieţe unice şi a unui tarif vamal comun in anul 1972; CARICOM evoluează în prezent spre realizarea de obiective complexe şi anume: instituirea unui tarif vamal comun, armonizarea fiscalităţii, crearea unui fond de investiţii, libera circulaţie a persoanelor, abordarea în comun a negocierilor internaţionale pe probleme de mediu înconjurător; - Forumul de cooperare Asia - Pacific - APEC-, iniţiat în 1989 reuneşte 18 state şi anume: Australia, Brunei, Canada, Chile, China, Coreea de Sud, Filipine, Hong-Kong, Indonezia, Malaezia, Mexic, Noua Zeelanda, Papua Noua Guinee, Singapore, Taiwan, Thailanda şi SUA. APEC a fost creat ca for de negociere şi cooperare în problemele comerciale şi financiare, obiectivul urmărit fiind crearea unei comunităţi a economiilor din Asia - Pacific prin liberalizarea schimburilor comerciale reciproce şi libera circulaţie a factorilor de producţie in cadrul regiunii; - O altă grupare economică în America Latină, la început „de forţă”, dar care, ulterior, s-a micşorat ca importanţă, o constituie Pactul Andin (sau Piaţa Comună Andină), creat în 1971 între: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela, care şi-a propus realizarea unei uniuni vamale între ţările membre, cu perspective de piaţă comună. Marile discrepanţe economice ce există între ţările membre, ca şi instabilitatea politică şi conflictele dintre unele ţări membre au încetinit mult procesul de integrare, care în prezent ia forma unei zone de comerţ liber;

21

Capitolul 1 – Fundamentele comerţului internaţionalTabelul 1. Grupări de integrare economică regională

Denumire Nivel de integrare

Ţări membre

Pactul Andin Zonă de comerţ liber

Bolivia, Columbia, Peru, Ecuador, Venezuela

Consiliul Arab de Cooperare

Egipt, Irak, Iordania, Yemen

Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN)

Zonă de comerţ preferenţial

Brunei, Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore, Thailanda

Benelux Uniune vamală Belgia, Olanda, LuxemburgPiaţa Comună

Central – Americană

Piaţă Comună Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama

Comunitatea Est - Africană

Uniune vamală Kenya, Tanzania, Uganda

Uniunea Europeană

Uniune economică şi

monetară

Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania, Suedia, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Cipru, Estonia, Lituania, Letonia, Cehia, Slovacia, Malta, Polonia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria, România

Zona Economică Europeană

Zonă de comerţ liber

27 ţări membre UE + 4 ţări membre AELS

Asociaţia Europeană a

Liberului Schimb (AELS)

Zonă de cm liber Islanda, Norvegia, Elveţia, Liechtenstein

Asociaţia de Integrare Latino

– Americană

Zonă de comerţ liber

Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Uruguay, Venezuela

Uniunea Maghreb

Piaţă comună Maroc, Algeria, Mauritania, Tunisia, Libia

Mercosur Uniune vamală Argentina, Brazilia, Paraguay, UruguayAcordul Nord –

American de Comerţ Liber

(NAFTA)

Zonă de comerţ liber

Canada, Mexic, SUA

22

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional- Accentuarea procesului de integrare la nivel regional se

reliefează şi prin semnarea în anul 1991 a tratatului de cooperare între Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay care a avut drept obiectiv crearea între ţările semnatare - începând cu 1994 - a Pieţei Comune a Sudului – MERCOSUR.

Urmarea acestor iniţiative este că circa 60% din comerţul mondial se desfăşoară în cadrul acestor organisme regionale. Contrar aşteptărilor, în ultima perioadă nu s-a înregistrat o creştere spectaculoasă în cadrul organismelor şi acordurilor de integrare regională cu excepţia Uniunii Europene.

Regionalismul nu constituie o alternativă la globalizare, ci un proces complementar care facilitează globalizarea. Regionalismul şi globalizarea sunt două procese independente, care se susţin reciproc, contribuind la liberalizarea relaţiilor economice internaţionale.

Globalizarea economiei mondiale este definită ca fiind „procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale, problemele devin mai curând globale decât naţionale, creând, la rândul lor, o soluţionare mai curând globală decât naţională”.

În aceeaşi notă se înscrie definiţia Fondului Monetar Internaţional: “Globalizarea reprezintă creşterea interdependenţelor economice dintre ţările lumii, ca rezultat al creşterii volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere a bunurilor şi serviciilor, ca şi al fluxurilor internaţionale de capital şi, în acelaşi timp, al difuzării accelerate şi generalizate a tehnologiilor”.

Efectul globalizării priveşte reţelizarea vieţii economice mondiale. Doar reţeaua, ca sistem de dezvoltare şi comunicare capătă multiple dimensiuni, poate asigura relaţiile complexe dintre nivelul micro, macro şi mondoeconomic. Astfel, Ph. Kotler considera că „firmele care vor reuşi în afaceri vor fi cele care vor izbuti să pună la punct cele mai eficiente reţele globale”. Întrepătrunderea economiilor naţionale se reflectă în creşterea rolului schimburilor comerciale, a investiţiilor şi a capitalurilor străine în formarea produsului intern brut în cadrul fiecărei ţări participante. De aici rezultă că cea mai mică defecţiune dintr-o ţară poate conduce la blocarea întregului angrenaj, deoarece aceeaşi

23

Capitolul 1 – Fundamentele comerţului internaţionalagenţi economici sunt practic prezenţi pe toate pieţele lumii. De exemplu, avionul de pasageri Boeing 767, proiectat în oraşul Seattle (SUA) are părţile şi piesele componente fabricate în SUA, Italia, Canada, Marea Britanie şi Japonia. În aceste condiţii, principala preocupare a factorilor decidenţi, respectiv a specialiştilor este de a limita efectele „slăbirii sau ruperii unei verigi a lanţului”.

Rezultatele unei cercetări complexe a situaţiei actuale prin prisma globalizării pot fi sintetizate în următoarele aspecte:- banii, tehnologia şi pieţele lumii sunt controlate şi administrate de corporaţii mondiale uriaşe;- corporaţiile sunt libere să acţioneze urmărind profitul, în primul rând, omul fiind chiar dispreţuit;- cultura de consum determină ca oamenii să fie într-o goană frenetică după bunuri materiale efemere.

Globalizarea este avantajoasă şi foarte avantajoasă pentru ţările cu o competitivitate economică mare: tehnologii avansate, forţă de muncă performantă, productivitatea muncii mare, costuri de producţie reduse. În aceste condiţii se poate afirma că principala sursă a competitivităţii este reprezentată de capital. Procesul globalizării oferă multiple şi rapide avantaje economiilor dezvoltate, ce concentrează covârşitor capitalul mondial şi unde îşi au sediul central marile companii transnaţionale. Globalizarea pieţelor lumii în condiţiile estompării continue a diferenţelor specifice dintre acestea determină „omogenizarea gusturilor consumatorilor din întreaga lume” în interiorul unei pieţe, ce dobândeşte caracter global. Globalizarea pieţelor este direct legată de formarea şi dezvoltarea firmelor multinaţionale şi a firmelor transnaţionale. În această situaţie deciziile strategice de marketing sunt orientate cu prioritate către pieţele produsului şi mai puţin către pieţele naţionale. Obiectivele strategice ale unei întreprinderi cu viziune globală asupra pieţei se referă la satisfacerea cu un produs, foarte puţin definit de la un spaţiu geografic la altul, a unui număr foarte mare de consumatori internaţionali (de exemplu, băuturile nealcoolice COCA-COLA şi PEPSI). Pieţele lumii, într-o abordare globală, presupun, printre altele, practicarea unei mărci „umbrelă”, standardizarea aproape completă a componentelor mix-ului de marketing.

24

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalSocietăţile transnaţionale reprezintă principala forţă care

acţionează în sensul internaţionalizării şi globalizării vieţii economice. În prezent, societăţile transnaţionale au depăşit ca forţă economică statele naţiune, un număr mai mic de 50 de corporaţii, controlând peste 40% din exporturile mondiale, pe când vânzările filialelor au depăşit de mult volumul înregistrat de către comerţul exterior. Societăţile transnaţionale reprezintă entităţi economice care şi-au extins activităţile economico-financiare dincolo de graniţele ţării de origine. Sunt compuse dintr-o firmă-mamă şi filiale implantate în mai multe ţări. Internaţionalizarea producţiei are la bază accesul facil la resurse umane, materiale şi financiare la nivel internaţional. Strategic, societăţile transnaţionale se axează pe valorificarea oportunităţilor oferite de mediul economic global. Procesul de globalizare le modifică caracterul regional, afacerile acestora răspândindu-se în scurt timp, la nivelul continentelor în funcţie de oportunităţile oferite şi de posibilitatea de valorificare a acestora.

Globalizarea şi regionalizarea pot fi considerate două caracteristici ale economiei mondiale contemporane care se stimulează reciproc. Regionalizarea poate favoriza procesul de globalizare nu numai prin înlăturarea barierelor din calea activităţii economice intra-regionale, ci şi prin stimularea competiţiei interne, prin creşterea eficienţei firmelor, prin reducerea puterii diferitelor grupuri de interese naţionale, prin stimularea reformelor legislative interne necesare într-o economie globală.

Într-o lume a contrastelor şi a contradicţiilor, un sistem economic global nu poate fi realizat dintr-o dată, nici chiar în condiţiile actualelor preocupări pentru negocieri multilaterale, astfel că integrarea economică regională reprezintă un factor cheie în procesul globalizării, prin crearea cadrului instituţional şi politic adecvat liberalizării economiei mondiale.

25

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţional

Capitolul 2TEORII PRIVIND COMERŢUL INTERNAŢIONAL

2.1. Teoria mercantilistă2.2. Teorii clasice

2.3. Teorii neo-clasice sau moderne2.4. Teorii contemporane

2.1. Teoria mercantilistă

Doctrina economică mercantilistă constituie un prim curent de gândire economică modernă care a susţinut necesitatea dezvoltării comerţului exterior al statelor lumii în scopul creşterii bogăţiei naţionale. Adepţii mercantilismului au situat în centrul atenţiei sfera circulaţiei mărfurilor, în special metalele preţioase şi banii, construind teoria lor pe două idei fundamentale: 1. Unica formă a bogăţiei unei naţiuni ar consta în bani, adică în metalele preţioase din care aceştia erau confecţionaţi – aurul şi argintul. 2. Profitul era obiectivul operaţiunilor de comerţ, obţinut în sfera circulaţiei mărfurilor, mai ales în comerţul exterior, datorită faptului că mărfurile erau vândute la preţuri mai mari decât cele de cumpărare. Profitul era astfel, un mijloc de sporire a avuţiei statelor moderne.

Evoluţia mercantilismului cuprinde două mari perioade: - Mercantilismul timpuriu (sistemul monetar) se baza pe

acumularea metalelor preţioase în interiorul unui stat prin orice metodă (mercantilismul spaniol şi portughez). Gânditorii reprezentativi ai acestei perioade au fost spaniolii Luiz Ortiz, Gonzales de Cellorigo, A. de Rojas şi Wiliam Stafford. - Mercantilismul dezvoltat (sistemul balanţei comerciale) se baza

pe derularea unor fluxuri comerciale astfel încât volumul şi valoarea exportului să fie mai mari decât volumul şi valoarea importului. Diferenţa respectivă (balanţa activă comercială, respectiv de plăţi) trebuia să intre în ţară sub formă de metale preţioase.

Componentele definitorii erau: industrializarea, protecţionismul vamal şi balanţa activă de plăţi externe.

26

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalReprezentativi pentru această perioadă au fost: Antonio Serra, Antoine de Montchretien, Thomas Mun.

Mercantiliştii au cercetat aspecte ale circulaţiei mărfurilor ale comerţului exterior, însă au ignorat importanţa studierii fenomenelor din sfera producţiei de mărfuri, ei fiind adepţii unui protecţionism vamal dur (criticat de liberali) care presupunea intervenţia statului în economiile naţionale în scopul protejării industriei autohtone de concurenţa străină. Economiştii secolului XX (J.M.Keynes) au reevaluat teoriile mercantiliste, considerând că acestea nu pot fi ignorate, întrucât de exemplu, preocuparea pentru obţinerea unei balanţe de plăţi excedentare (mercantilismul dezvoltat) constituie o dovadă a perspicacităţii politice de care ar trebui să dea dovadă guvernele ţărilor lumii.

Adepţi ai teoriei mercantiliste (neomercantiliştii) există şi astăzi în SUA, Japonia, Uniunea Europeană, mai ales în raport cu sectoarele în care aceste ţări şi-au pierdut avantajele comparative.

Neomercantiliştii revin la ideea rolului important al controlului statului pentru păstrarea supremaţiei pe piaţă. „În viziunea neomercantiliştilor, erodarea poziţiei americane pe piaţa mondială, în favoarea Japoniei şi a Germaniei, se datorează unui liberalism exagerat practicat de SUA în relaţiile sale comerciale externe, fapt ce a permis concurenţilor lor să aibă acces la tehnologia şi know-how-ul american.”

Economiştii nord-americani R. Heilbroner şi L.C. Thurow (1986) admit implicarea moderată a statului în economie pentru că „un sistem de piaţă comportă puncte slabe şi aspecte ineficiente, inerente naturii sale instituţionale. Ca remediu se impune o intervenţie politică, deoarece nu există altă măsură decât acţiunea politică atunci când mecanismul economic autoreglator eşuează.”

În urma confruntării cu diverse dileme (identificarea bogăţiei cu metalele preţioase, apoi ideea că bogăţia ar consta în diversitatea de bunuri materiale; iniţial ieşirea din ţară a metalelor preţioase era complet interzisă, ulterior s-a acceptat ideea că banii pot fi exportaţi fără nici un pericol), curentul gândirii mercantiliste cunoaşte o perioadă de criză (mijlocul secolului al XVII-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea).

Gândirea economică va progresa, mecanismul derulării schimburilor economice internaţionale va fi explicat din perspectiva liberalismului.

27

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţional2.2. Teorii clasice

În viziunea liberalilor clasici, eficienţa economică trebuie să se bazeze pe libera iniţiativă privată, într-un cadru instituţional mai flexibil decât pe timpul mercantiliştilor, atât în interiorul unei ţări, cât şi pe piaţa mondială. Liberalii clasici care au avut contribuţii importante în analiza pozitivă a schimburilor economice internaţionale şi a circulaţiei monetare între ţări au fost: A. Smith – teoriile „mâinii invizibile”, a diviziunii muncii şi a avantajului absolut, D.Hume şi D.Ricardo – teoria cantitativă asupra banilor şi circulaţiei monetare la scară mondială şi R.Torrens şi D.Ricardo – teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative reciproce ale partenerilor din comerţul internaţional modern.

2.2.1. Teoria avantajului absolut (modelul Adam Smith)Tezele dezvoltate de Adam Smith în „The Wealth of

Nations”, lucrare publicată în 1776, reprezintă punctul de plecare al teoriilor clasice privind comerţul internaţional. Conform teoriei sale, ţările ar trebui să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un avantaj absolut, astfel încât să producă şi să exporte mărfurile pentru care este mai productivă şi să importe mărfurile la care alte ţări sunt mai competitive. În opinia sa, acest fel de comerţ ar fi reciproc avantajos pentru partenerii care acţionează în deplină libertate economică, iar avantajul absolut ar consta în diferenţa de preţ pentru acelaşi tip de marfă, dar produsă în ţări diferite. „Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi – e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care putem trage oarecare folos”.

Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu o cantitate mai mică de factori (input) decât oriunde altundeva în lume. Smith combate teoria mercantilistă, a jocului cu sumă nulă. Prin participarea la comerţul internaţional, „avuţia” tuturor ţărilor poate fi sporită, specializarea urmând a se realiza pe baza principiului avantajului absolut.

Prin specializarea în producerea acelor produse pentru care sunt mai eficiente, toate ţările vor beneficia de pe urma participării la schimburile internaţionale. A. Smith considera că principiul care

28

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalguvernează schimburile de mărfuri atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa mondială este determinarea valorii mărfurilor prin munca încorporată în ele. Dacă fiecare agent economic ia în mod liber deciziile pe care le consideră utile pentru atingerea scopului său, atunci se va obţine şi binele general. Toate se petrec ca şi cum „o mână invizibilă” i-ar dirija pe oameni spre rezultate care asigură funcţionarea echilibrată a economiei naţionale.

Deşi A. Smith a realizat un progres în analiza comerţului exterior comparativ cu părerile mercantiliştilor (ideea schimbului liber între ţări, identificarea avantajului absolut în comerţul interior şi exterior, precum şi faptul că schimburile de mărfuri şi bani se derulează după anumite reguli) el ignoră faptul că pe piaţa mondială există parteneri inegali, că din comerţul exterior unii pierd, alţii câştigă, convins fiind că „mâna invizibilă“ funcţionează identic atât pe piaţa internă cât şi pe cea mondială, deci că piaţa este capabilă să asigure în mod spontan autoreglarea economiei de piaţă.

De asemenea, a analizat legea cererii şi a ofertei care dirijează schimbul de mărfuri, însă nu a studiat legile care guvernează producţia de mărfuri.

Cu toate limitele teoriilor lui, Adam Smith a ajuns la concluzia cu care sunt de acord şi alţi economişti şi anume că participarea unei ţări la schimburile comerciale internaţionale constituie o sursă importantă de progres, ideea avantajului absolut obţinut din participarea ţărilor la schimburile comerciale internaţionale, fiind amplu analizată de urmaşii săi, timp de un secol şi jumătate.

2.2.2.Teoria avantajului comparativ (modelul David Ricardo)

La începutul secolului al XIX-lea, plecând de la ideile predecesorului lor, A. Smith, R.Torrens şi D.Ricardo analizează relaţiile economice dintre ţări şi elaborează „Teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative reciproce în comerţul internaţional” care ar explica motivele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii, respectiv principiile alocării raţionale a resurselor şi câştigul care poate fi obţinut din comerţul internaţional de către ţările participante.

29

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţionalD. Ricardo considera că nu ar fi necesar ca fiecare ţară să

producă absolut toate mărfurile de care are nevoie, ci, fiecare ţară ar trebui să se specializeze în producerea unor mărfuri pentru care dispune de un anumit avantaj (comparativ) exprimat în unităţi de timp de muncă sau pe baza legii valorii. Avantajul relativ, în viziunea lui D. Ricardo constă în „câştigul realizat de către o naţiune care produce şi vinde la extern bunurile pe care le realizează cu costuri de producţie mai mici relativ cu alte bunuri naţionale, iar în schimbul lor procură alte mărfuri a căror realizare la intern se dovedeşte mai puţin avantajoasă.” Modelul său se limita însă la analiza a două ţări şi a două produse. Mesajul lui D. Ricardo constă în liberalizarea comerţului internaţional precum şi în necesitatea dezvoltării schimburilor comerciale între naţiuni ca sursă a progresului economic, a binelui universal al tuturor: „Fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor”.

El absolutizează noţiunea de avantaj relativ, considerând că liberalismul schimburilor economice internaţionale ar conduce în mod automat spre un avantaj reciproc al tuturor partenerilor, obţinând armonia universală a intereselor lor. Această teorie nu sesizează însă, consecinţele diferite ale acestei liberalizări asupra diferitelor economii naţionale cu dimensiunea, potenţialul, structura şi eficienţa lor extrem de diferită (mai ales asupra ţărilor cu un caracter economic preponderent agrar). D.Ricardo admite că schimburile mondiale sunt de cele mai multe ori neechivalente, însă nu găseşte soluţii pentru această realitate economică destul de gravă. El porneşte în demonstrarea teoriei lui de la o ipoteză pe care istoria nu a confirmat-o: superioritatea productivităţii muncii în industria dintr-o ţară agrară comparativ cu productivitatea muncii industriei dintr-o ţară industrială, ignorând existenţa reală a unor contradicţii de interese între parteneri inegali, participanţi la schimburile economice internaţionale.

Cu toate limitele teoriei lui, D. Ricardo a contribuit la îmbogăţirea ştiinţelor economice cu termeni noi, mult dezbătuţi de generaţiile următoare: cost de producţie (timpul de muncă necesar pentru obţinerea mărfurilor), cost relativ sau comparativ (costul exprimat prin comparaţie cu cel al altor mărfuri) sau avantaj relativ

30

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional(expresia fie a celui mai mare avantaj absolut, fie a celui mai mic dezavantaj absolut).

În prima jumătate a secolului al XIX lea, economia de piaţă şi liberalismul care aduseseră omenirii mari realizări, au început să fie dezaprobate de masa largă a populaţiei, de micii producători ruinaţi de concurenţa marilor întreprinderi capitaliste şi de patronatul din ţări mai puţin dezvoltate sau care au trecut mai târziu la dezvoltarea economiei moderne de piaţă.

Din analizarea Teoriei avantajelor relative sau comparative - David Ricardo (1817) se pot evidenţia următoarele concluzii:

- fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru care este cea mai avantajată sau cel mai puţin dezavantajată, respectiv în producerea acelor bunuri ale căror costuri comparative sunt cel mai puţin ridicate.

Exemplul dat de D. Ricardo: Ipoteză: Schimburile se realizează între două ţări, Anglia şi

Portugalia, cu două produse, ţesături şi vin Cheltuiala de muncă necesară pentru a produce câte o

unitate din fiecare bun este:

Analiza avantajelor absolute:- Ţesături: 90 < 100 avantaj absolut Portugalia- Vin: 80 < 120 avantaj absolut Portugalia

Analiza avantajelor relative : Ţesături (costul unei unităţi de ţesătură exprimat în unităţi

vin):• Portugalia: 90/80 = 1,125• Anglia: 100/120 = 0,833• Avantaj relativ Anglia

Vin (costul unei unităţi vin în unităţi ţesături):• Portugalia: 80/90 = 0,888• Anglia: 120/100 = 1,2• Avantaj relativ Portugalia

31

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţionalInteresul specializării conform teoriei avantajului relativ

este:Pentru Anglia: dacă ar trăi în autarhie, pentru 1 u.t. ar

primi 0,833 u.v.; dacă ar exporta în Portugalia, ar primi 1,125 u.v. Anglia are deci interesul să importe vin portughez atât timp cât îl poate plăti, în termeni de ţesături, cu un preţ: P < 120/100 unităţi ţesături / o unitate vin

Pentru Portugalia: dacă ar produce singură ţesături, ar trebui să plătească pentru 1 unitate ţesături, 1,125 unităţi vin; dacă ar importa ţesăturile, ar plăti 1 unitate ţesături cu 0,833 unităţi vin. Portugalia are deci interesul să importe ţesăturile, dacă preţul lor, în termeni de vin exportat, este:P < 90/80 unităţi vin/ o unitate ţesături.

Limitele posibile ale schimbului internaţional: 80/90< P < 120/100.

Prin urmare fiecare ţară se va specializa în producerea acelui un la care înregistrează o productivitate mai ridicată.Legea avantajului comparativ se poate enunţa astfel:

Este întotdeauna mai avantajos pentru două ţări să dezvolte relaţii comerciale bilaterale, cu condiţia ca ele să se specializeze în producerea acelui bun în care înregistrează cel mai mare avantaj relativ sau cel mai mic dezavantaj relativ.

2.3. Teorii neo-clasice sau moderne

2.3.1. Teoria valorii internaţionale John Stuart Mill (1806-1873) porneşte de la teoriile

ricardiene, fiind de acord cu acestea în privinţa liberului schimb şi al costurilor comparative de producţie, însă se distanţează de D.Ricardo atunci când explică rolul cererii de mărfuri în determinarea raporturilor de schimb între ţări. J.S. Mill, prin „Teoria valorii internaţionale” a ajuns la concluzia că raportul de schimb al unei ţări ar fi cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile de provenienţă străină este mai mică.

În concluzie, fiecare ţară are de câştigat din participarea la schimburile internaţionale, acceptând că aceste câştiguri sunt inegale. În mod paradoxal, ar avea de câştigat ţările nedezvoltate pentru că cererea lor este mai mică, generând un raport de schimb

32

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalmai avantajos, iar ţările dezvoltate ar obţine un raport de schimb mai dezavantajos pentru că au cererea cu mult mai mare. Realitatea economică a arătat, însă, că lucrurile nu stau aşa. Pe piaţa mondială partenerii sunt inegali, ţările mici, neindustrializate au rămas mult în urma ţărilor puternic industrializate.

Meritul lui J.S.Mill este acela de a fi identificat influenţa progresului tehnic asupra preţurilor mărfurilor comercializate pe piaţa mondială şi de a fi văzut în propagarea acestuia un avantaj obţinut ca urmare a participării unei naţiuni la comerţul mondial. El a ignorat, însă, existenţa unui decalaj mare între preţul produselor purtătoare de progres tehnic în proporţie mai mare şi cele care îl încorporează într-o proporţie mai mică pe piaţă, consecinţă a raportului dintre cerere şi ofertă.

2.3.2. Modelul Heckscher – Ohlin – SamuelsonEconomiştii suedezi Eli Heckecher (în 1919) şi Bertil

Ohlin (în 1933) merg mai departe în încercarea de explicare a avantajului comparativ, argumentând faptul că sursa acestuia o reprezintă diferenţele în dotarea cu factori de producţie. Se porneşte de la premisa că ţările nu dispun de aceeaşi dotare relativă cu factori şi, deci, nu au aceleaşi costuri relative de producţie. Sunt avuţi în vedere doi factori, munca şi capitalul.

Teorema Heckscher-Ohlin se poate enunţa astfel: O ţară dispune de avantaj comparativ în producerea unui bun atunci când utilizează intensiv factorul caracterizat prin abundenţă factorială relativă în raport cu partenerul său comercial. În aceste condiţii, comerţul internaţional corespunde unui schimb de factori abundenţi contra factori rari (ţările vor exporta produse a căror fabricaţie a necesitat o cantitate importantă de factori abundenţi şi vor importa bunuri fabricate cu ajutorul factorilor care, în cazul ei, sunt deficitari). Ca urmare, apare o tendinţă de egalizare a remunerării factorilor de producţie.

Samuelson, printr-o demonstraţie extrem de complexă, a arătat că schimburile internaţionale duc la egalizarea remunerării factorilor de producţie, în următoarele condiţii:

Pe pieţele naţionale şi internaţionale există o concurenţă perfectă;

33

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţional Factorii de producţie nu pot depăşi frontierele naţionale şi

sunt omogeni (nu se face distincţia între muncă mai mult sau mai puţin calificată);

Factorii, care sunt perfect mobili şi în concurenţă perfectă în cadrul frontierelor naţionale, sunt remuneraţi conform productivităţii marginale;

Randamentele sunt descrescătoare, prin urmare specializarea în cadrul fiecărei ţări este parţială;

Sunt neglijate costurile de transport; Funcţiile de producţie sunt lineare şi omogene pentru

fiecare bun; ele sunt identice pentru fiecare bun în diferitele ţări.Demonstraţia lui Samuelson se plasează în ipoteza a două

ţări şi două produse, ţesături-grâu şi doi factori, muncă şi pământ.a) Creşterea raportului salariu/rentă (S/R) provoacă o

creştere a raportului preţurilor pentru ţesături-grâu(Pţ/Pg) şi o scădere a raportului grâu-ţesături (Pg/Pţ). Într-adevăr, cum fiecare ţară dispune de un stoc limitat de factori, aceştia sunt repartizaţi în funcţie de valoarea produsului, unui produs scump mai mulţi factori, unuia ieftin mai puţini. Dacă grâul este ieftin, cum el necesită mult pământ, îi va fi afectată mai puţină muncă. Deci raportul Pg/Pţ este mic, pământul nu va mai fi foarte profitabil, renta va fi mai puţin ridicată în raport cu preţul muncii şi raportul S/R creşte. Invers, dacă preţul grâului creşte, Pg/Pţ se măreşte, la fel renta, iar raportul S/R se diminuează.

b) Deoarece comerţul internaţional egalizează preţul relativ al produselor, un unic raport al preţurilor Pg-Pţ, presupune acelaşi raport S/R în cele două ţări.

c) În cele două ţări, cele două sectoare se adaptează la acest raport (S/R) realizând combinări muncă –pământ (M/P) identice.

Demonstraţia lui Samuelson a fost ulterior criticată, mai ales pentru următoarele două puncte vulnerabile:1. egalizarea absolută a factorilor de producţie nu se poate realiza în practică, pentru că depinde de:

i. lipsa de omogenitate a factorilor: în medie, munca unui lucrător american este mai eficientă decât a unuia afgan; calitatea pământului diferă de la o zonă la alta, nici factorul capital nu prezintă omogenitate;

34

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalii. mobilitatea interioară şi omogenitatea produselor nu

sunt perfecte; sectoarele interne comunică deseori cu dificultate cu cele externe;

iii. tehnicile de producţie sunt diferite.2. departe de a realiza o egalizare a remunerării factorilor, comerţul internaţional poate agrava disparităţile. În sprijinul acestei observaţii s-au adus următoarele argumente:

a. funcţiile de producţie sunt diferite în fiecare ţară. A spune că o ţară se specializează în producerea acelui bun care utilizează factorii abundenţi şi, deci, mai ieftini înseamnă că ea poate face acest lucru, nu şi faptul că îl va face cu siguranţă, funcţia de producţie şi condiţiile de formare a cererii prevalând în faţa schimbului. Chiar dacă funcţiile de producţie sunt identice, costurile constante, specializarea tinde să crească preţul factorilor utilizaţi şi să-l scadă pe al altora, care, dimpotrivă, cresc în exterior, de unde disparitatea între preţul factorilor.

b. Chiar în ipoteza a doi factori şi două produse, cele două produse pot modifica intensitatea cu care sunt utilizaţi factorii, în funcţie de nivelul de producţie la care se plasează: produsele alimentare pot fi intensive în muncă pentru o anumită valoare a funcţiei de producţie şi în capital pentru o altă valoare. Atunci când sunt consideraţi mai mult de doi factori sau produse, egalitatea este tot mai rară.

2.3.3. Paradoxul lui LeontiefPrimul autor care, în anii 50, a fost tentat să testeze

modelul HOS, a fost W.Leontief. Plecând de la observaţia că SUA sunt o ţară abundentă în capital, a pus la punct un test prin care urma să demonstreze că exporturile americane sunt mai intensive în capital decât importurile.

Pentru a-şi elabora testul, Leontief a construit o balanţă input-output pentru economia americană. Fiecare industrie depinde de alte industrii, pentru materiile prime sau pentru produsele intermediare. De exemplu, producerea de calculatoare implică utilizarea de componente, material plastic, semiconductori etc, iar calculatoarele, la rândul lor, sunt folosite de diferitele industrii în procesul de producţie. În acest fel, modelul input-output permite cunoaşterea nevoilor de capital şi muncă în producţia fiecărei ramuri.

35

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţionalLeontief a analizat 200 de industrii, pe care le-a separat în

industrii exportatoare (cu un sold [export – import] pozitiv) şi importatoare (cu un sold comercial negativ). În continuare a presupus că exporturile scad cu 1 milion dolari, iar importurile cresc cu un milion dolari. Apoi a calculat reducerea sau creşterea nevoilor de capital şi muncă legate de aceste variaţii. Pornind de la datele anului 1947, Leontief a descoperit că, luând, ramurile importatoare (a căror producţie ar putea să apară ca o substituire a importurilor), pentru a înlocui 1 milion din importuri printr-o producţie naţională, ar fi nevoie de 170 oameni-ani şi 3,1 milioane dolari suplimentari. În schimb, reducerea exporturilor cu 1 milion dolari ar disponibiliza 182,3 oameni-ani şi 2,6 milioane capital.

În fapt, obţinem un raport M/K pentru industriile exportatoare superior aceluiaşi raport pentru industriile importatoare. Ca urmare, exporturile apar mult mai intensive în muncă decât importurile, care erau, la rândul lor, mai intensive în capital decât exporturile. Rezultatul era opus celui aşteptat a fi obţinut prin aplicarea modelului HOS, de unde numele sub care a rămas cunoscut acest test, de „paradoxul lui Leontief”. Leontief a încercat să ofere o explicaţie vis-a-vis de acest rezultat aparent paradoxal. Argumentând faptul că un lucrător american are o productivitate de trei ori mai ridicată decât a unuia străin, el a conchis că SUA erau în fapt abundente în factorul muncă şi nu în capital. Productivitatea superioară a muncitorilor americani derivă din existenţa din abundenţă a unui al treilea factor de producţie specific SUA, managementul, care a permis muncii să fie mult mai productivă decât în alte părţi.

Ulterior, alţi autori au încercat să aplice modelul lui Leontief şi altor ţări, precum India, Franţa, Germania, Japonia etc., rezultatul fiind când o confirmare a paradoxului, când a modelului HOS.Aplicarea modelului HOS la realitatea japoneză a anilor 1950 a oferit un alt rezultat paradoxal: Japonia deţinea, cel puţin aparent, mai mult factor muncă decât capital, şi totuşi exporta produse intensive în capital. Dar descompunând exporturile japoneze spre ţări în curs de dezvoltare, pe de o parte, şi ţări dezvoltate, pe de altă parte, apărea ca evident faptul că exporturile erau intensive în capital către ţările în curs de dezvoltare şi intensive în muncă către ţările dezvoltate. Cum circa 2/3 din exporturi mergeau spre ţări în

36

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalcurs de dezvoltare, explicaţia aparentului paradox apare cu claritate.

2.3.4. Concepţia lui J.M.Keynes cu privire la bazele teoretice ale liberului schimb

J.M.Keynes (1936) recunoaşte, ca şi predecesorii săi, că participarea ţărilor lumii la schimburile comerciale internaţionale este utilă, însă este convins că interesele partenerilor implicaţi nu pot fi armonizate în mod spontan, aşa cum afirmau teoreticienii liberali. În realitate ţările dezvoltate se află într-o permanentă luptă de concurenţă, fiind preocupate de rezolvarea propriilor lor probleme economice. „Comerţul internaţional...este astăzi...un mijloc disperat de a menţine ocuparea mâinii de lucru în propria ţară prin forţarea vânzărilor pe pieţele externe şi restrângerea cumpărăturilor, ceea ce, dacă are succes, nu va face decât să deplaseze problema şomajului spre vecinul care a fost înfrânt în luptă.”

J.M.Keynes analizează dezechilibrele apărute în economie în perioada interbelică (creşterea puternică a concurenţei între statele dezvoltate ale lumii, creşterea şomajului) şi consideră, pe bună dreptate, că este necesară o restructurare a teoriilor economice tradiţionale. Producţiile industriale se dezvoltă şi trec dincolo de ţara de origine, iar diviziunea internaţională a muncii începe să se instituţionalizeze din punct de vedere comercial, politic şi financiar. Ca o consecinţă a dezvoltării industriale, schimburile comerciale internaţionale se extind. Perioada interbelică este dominată de curentul liberal neoclasic, dezvoltarea industrială cunoscând o oarecare stagnare.

2.4. Teorii contemporane

Teoriile clasice şi neoclasice au analizat comerţul internaţional bazându-se pe unele ipoteze asemănătoare. Teoriile moderne au pornit de la cele clasice şi au luat în calcul elemente noi (nivelul de dezvoltare al tehnologiilor, transferul internaţional de tehnologie, investiţiile în cercetare-dezvoltare, educaţie,

37

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţionalproprietatea intelectuală, rolul firmelor transnaţionale) care nu puteau fi explicate cu ajutorul metodelor de cercetare clasice.

Pornind de la ideea avantajului absolut a lui A. Smith, continuând cu teoria avantajelor relative reciproce a lui D. Ricardo, apoi cu teoriile lui J.S. Mill, sau ale lui J.M.Keynes, Michael Porter dezvoltă „Teoria avantajului competitiv”. Cu toate că apar puncte de vedere diferite, atât economiştii clasici cât şi cei moderni acceptă unanim ideea conform căreia participarea cât mai activă a ţărilor lumii la schimburile comerciale internaţionale are drept consecinţă dezvoltarea economiilor naţionale pe termen lung. Reciproc, gradul de dezvoltare al economiilor naţionale (resursele umane, dotarea cu tehnologii performante, investiţiile în educaţie, sistemele de proprietate intelectuală) influenţează direct dezvoltarea comerţului internaţional.

2.4.1. Teoria disponibilităţii produselor pentru comerţul internaţional

Această teorie a fost elaborată de Irving E. Kravis. El a publicat în 1956 studiul intitulat “Disponibilitatea şi alte influenţe asupra structurii comerţului cu mărfuri" în care îşi propune să cerceteze factorii de care depinde structura importului şi exportului unei ţări. Ideea de bază a studiului este că orice ţară tinde să importe mărfurile care nu pot fi produse în interiorul ei şi să exporte mărfurile pe care le poate produce în cantităţi mai mari decât cele necesare consumului intern şi în condiţii mai avantajoase decât în alte ţări.

În viziunea lui Kravis, disponibilităţile de export depind de patru factori:

a) înzestrarea cu resurse naturale; b) amploarea şi semnificaţia diferenţierii produselor; c) progresul tehnologic în decursul timpului d) politica economică externă a statului respectiv. Rolul primului factor se înţelege relativ uşor în sensul că

nu pot fi exportate fructe tropicale din ţări temperate sau cereale din zone muntoase. Ultimii trei factori modifică în mod substanţial rolul jucat în trecut de diferenţele de costuri şi de preţuri în explicarea fluxurilor comerciale internaţionale. Diferenţierea produselor poate impune la export chiar produse mai scumpe decât

38

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalcele cu o calitatea superioară faţă de mărfurile din alte ţări, determinându-i pe clienţi să le solicite.

Progresul tehnic stimulează comerţul internaţional sub două aspecte: fie prin reducerea costurilor şi deci a preţurilor, sporind competitivitatea mărfurilor respective pe piaţa mondială, fie prin diferenţierea calitativă a produselor, impunându-le deoarece alte ţări nu pot produce calitatea respectivă. În măsura în care este protecţionistă, politica economică externă a unei ţări are, în general, un efect negativ asupra disponibilităţii produselor care fac obiectul comerţului internaţional în sensul că este vorba de tarife şi alte măsuri menite să restrângă importul ţării respective de produse care sunt disponibile pe piaţa internă la preţuri similare sau ceva mai mari, ceea ce poate duce şi la represalii din partea altor state.

Explicarea structurii importului şi exportului unei ţări şi deci a fluxurilor comerciale internaţionale trebuie să se ţină seama atât de factori naturali (resursele şi repartiţia lor geografică), cât şi de factori economici (costuri, preţuri, competitivitate, inclusiv costul transportului), precum şi politici (politica economică externă a fiecărui stat).

Modificările structurale din economiile naţionale sunt determinate de investiţiile în cercetare-dezvoltare-inovare concretizate în produse şi servicii din ce în ce mai performante care asigură succesul pe o piaţă internă sau externă. Apariţia pe piaţa mondială a unor produse şi servicii care să satisfacă în cel mai înalt grad exigenţele consumatorilor din întreaga lume contribuie în mare măsură la modernizarea comerţului mondial în strânsă legătură cu protejarea drepturilor de proprietate intelectuală cu un rol important în creşterea numărului de invenţii şi inovaţii, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, interesate în îmbunătăţirea tehnologică a producţiei industriale naţionale. Ţările care au amânat implementarea politicilor inovatoare în producţia naţională paralel cu asigurarea unor sisteme sigure şi coerente de proprietate intelectuală s-au confruntat deseori cu reducerea ratei productivităţii, cu dificultăţi în adaptarea la preţurile fluctuante ale resurselor de materii prime, cu scăderea competitivităţii pe piaţa internaţională, dar şi cu stagnarea economică.

Conform opiniilor exprimate de numeroşi autori, principalele limite ale teoriilor clasice şi neo-clasice constau, în

39

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţionalprincipal, în următoarele:• ipotezele pe care se sprijină sunt excesiv de simplificatoare. Astfel:

ipoteza conform căreia naţiunea este reprezentată de existenţa unui spaţiu în care factorii de producţie sunt imobili este invalidată de realitatea contemporană, în care capitalurile sunt chiar mai mobile decât mărfurile;

ipoteza concurenţei pure şi perfecte este şi ea improprie lumii contemporane.

• concluziile care derivă din aceste teorii nu sunt conforme cu evoluţiile economice concrete:• specializarea ţărilor era explicată pornind de la diferenţele existente între ţări, diferenţe legate de: costuri, productivităţi, dotarea cu factori, structura cererii, nivelul de industrializare sau modul de organizare economică şi socială. Logica diferenţelor ar trebui, cel puţin din punct de vedere teoretic, să determine curente de schimb diferite, gama exporturilor unei ţări urmând a fi complet diferită de cea a importurilor. În realitate, ţările dezvoltate exportă şi importă produse asemănătoare, realizează, cu alte cuvinte, „schimburi încrucişate” de bunuri similare.• În prezent, schimburile dintre ţări sunt cu atât mai intense cu cât ţările sunt mai apropiate din punct de vedere economic (nivelul de dezvoltare şi structura cererii sunt asemănătoare).

Economiştii sunt de acord că dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale, deschiderea economiilor, dezvoltarea progresului tehnic au avut drept consecinţă creşterea economică. Numeroasele schimbări care au intervenit în evoluţia comerţului internaţional impun regândirea teoriei economice. Spectaculoasă este expansiunea puternică a internaţionalizării, care a dus la apariţia întreprinderilor transnaţionale cu efecte contradictorii asupra economiei contemporane, sesizate de R. Sandretto:

- Transnaţionalele constituie pârghii importante care influenţează dezvoltarea comerţului internaţional şi adâncirea diviziunii internaţionale a muncii,

- Extinderea transnaţionalelor are atât un efect benefic asupra ţărilor în curs de dezvoltare, contribuind la dezvoltarea acestora, cât şi un efect distrugător, făcând imposibilă existenţa unei concurenţe pure şi perfecte pe pieţele naţionale,

40

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional- Întreprinderile transnaţionale care provin din ţări

industrializate constituie pe de o parte, un sprijin pentru politicile naţionale, iar pe de altă parte, reduc eficienţa intervenţiei statelor în economie.

Dezvoltarea întreprinderilor transnaţionale constituie dovada clară a caracterului perimat al teoriilor economice tradiţionale. R. Gendarme în lucrarea „Vrăjitoare în economie: multinaţionalele“ (1981) apreciază flexibilitatea firmelor transnaţionale în afaceri şi constată rămânerea în urmă a oamenilor de ştiinţă în studierea rolului acestora.

Teoriile moderne ale comerţului internaţional se bazează pe studierea rolului firmelor în derularea schimburilor comerciale internaţionale, pe existenţa pe piaţă a concurenţei imperfecte dominată de monopoluri, oligopoluri şi analizează noi factori: calitatea bunurilor şi a serviciilor, tehnologia, mărcile de fabrică, comerţ sau serviciu, precum şi denumirile de origine, fidelitatea consumatorilor faţă de anumite produse. Evoluţia complexă a comerţului internaţional, influenţată de aceşti factori nu poate fi explicată prin teoriile clasice. Pornind de la realităţile economice contemporane, există tot mai multe preocupări ale economiştilor de a concepe modele noi care dovedesc că participarea ţărilor la schimburile comerciale internaţionale constituie o cerinţă a dezvoltării.

Modelul neoclasic privind specializarea internaţională şi investiţiile relative în factori de producţie explică intercondiţionarea reciprocă dintre comerţul internaţional şi creşterea economică. Comerţul internaţional influenţează structura economiei naţionale (producţia se orientează către produse competitive pe piaţa mondială, adaptându-se permanent cererii). Cu cât economia va fi mai viguroasă, cu atât posibilităţile de obţinere a unor produse competitive ce încorporează tehnologie avansată cresc, influenţând sporirea volumului schimburilor internaţionale ale unei ţări. Modelul neoclasic porneşte de la ideea că toate statele au acces la posibilităţi tehnologice identice pentru toate produsele şi au de câştigat din comerţul internaţional. Totuşi, în lumea reală există mari inegalităţi între statele lumii privind înzestrarea cu factori de producţie, sau accesul la tehnologiile de vârf.

41

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţionalModelele Nord-Sud ale comerţului inegal consideră că

factorii de producţie sunt inegal distribuiţi în economia mondială atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Economiştii adepţi ai modelelor de comerţ Nord-Sud apreciază că există decalaje mari din punct de vedere tehnologic între ţările din Nordul industrializat şi ţările din Sud care au o creştere economică redusă. Aceste decalaje au tendinţa de a se accentua întrucât ţările industrializate din Nord au acces la tehnologii de vârf, deţin un potenţial mare de cunoaştere (universităţi celebre, know-how, investiţii în cercetare-dezvoltare), resurse umane cu nivel înalt de calificare. Ţările sărace pătrund greu pe piaţa mondială întrucât deţin forţă de muncă slab calificată, iar produsele lor nu sunt competitive, deci este necesar să caute soluţii pentru depăşirea acestei poziţii defavorabile mai ales pe plan intern.

Teoria surplusului (privind comerţul internaţional) a fost lansată pentru prima dată de Adam Smith şi reluată de economiştii contemporani. Potrivit acestei teorii o ţară cu potenţial agrar poate produce pentru export bunuri care nu au cerere pe piaţa internă, deci va utiliza resurse nefolosite (muncă, pământ) cu scopul de a produce mai mult pentru pieţe străine. De beneficiile acestei strategii profită, însă, investitorii străini mai mult decât cei naţionali, iar diversificarea economiei este împiedicată. Soluţia pentru valorificarea forţei de muncă locale ar fi protejarea industriei interne agricole şi prelucrătoare împotriva concurenţei străine.

2.4.2. Teoria similarităţii între ţăriDezvoltată de suedezul Steffan Linder, aceasta teorie

explică bazele comerţului intraindustrial, pornind de la rolul firmei producătoare de bunuri manufacturate în economia unei ţări considerând că schimburile internaţionale cu produse manufacturate sunt datorate existenţei aceloraşi preferinţe ale panelelor de consumatori în toate ţările lumii. După ce produc bunuri pe care le testează pe piaţa internă, firmele capătă experienţă şi încep să caute posibilităţi de pătrundere pe alte pieţe, valorificând avantajele economiilor de scară (presupun creşterea volumului producţiei pe seama reducerii costului mediu ca urmare a repartizării costurilor fixe mari asupra unui număr mai mare de produse). Din figura nr.1. (curba experienţei) se observă că la o

42

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalreducere la jumătate a costului mediu, volumul producţiei se dublează.

Dacă reuşesc să se impună primele cu cote ridicate pe o piaţă externă firmele se specializează în timp, în fabricarea unui produs pentru care există o piaţă internă importantă, obţinând un avantaj comparativ în exportul unor astfel de bunuri (manufacturate) către ţări cu venituri şi preferinţe ale consumatorilor similare. Aceste firme vor opta pentru creşterea cheltuielilor cu activităţile de cercetare-dezvoltare sau îşi vor breveta noile cunoştinţe tehnice, (protejate împotriva abuzurilor prin drepturile de proprietate intelectuală) pentru a câştiga venituri ridicate (pe perioada de valabilitate a brevetelor) prin valorificarea proprie sau prin licenţiere.

Avantajul competitiv câştigat este unul pe termen scurt. Firma va trebui să îmbunătăţească procesele de producţie căutând tehnologii mai performante şi să identifice noi avantaje comparative pentru a se menţine pe piaţă la cote ridicate. Responsabilii politicilor sectoriale trebuie să acorde atenţie sporită politicilor educaţionale, fiscale sau subvenţiilor pentru cercetare-dezvoltare.

Steffan Linder constată că pieţele cele mai avantajoase există în ţările în care preferinţele consumatorilor sunt asemănătoare cu cele ale consumatorilor din propria ţară. Forţa concurenţială a firmei este asigurată de abilitatea întreprinzătorilor de a alege alternativa de combinare a factorilor de producţie cea mai favorabilă pentru a obţine cele mai bune rezultate posibile cu ajutorul resurselor de care dispun (utilizarea unui capital tehnic mai eficient, utilizarea unor tehnologii performante, investiţii în cercetare dezvoltare, în distribuţia şi promovarea produselor pe piaţă). Conform acestei teorii, schimburile intrasectoriale se vor desfăşura într-o măsură tot mai mare între ţările cu un produs naţional brut pe locuitor asemănător.

Figura 4.1. Curba experienţei

43

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţional

2.4.3. Teoria lui Michael PorterMichael Porter, autorul unor noi abordări considerate

moderne şi dinamice, a elaborat teoria avantajului competitiv în care a pornit de la premisa că firmele pot obţine avantaje competitive prin deţinerea avantajelor tehnologice şi nu prin abundenţa relativă a factorilor de producţie. Avantajul tehnologic se obţine prin inovare, prin valorificarea inteligenţei umane. Albert Einstein spunea: „Imaginaţia este mai importantă decât ştiinţa.” Iar inovarea nu este decât rodul imaginaţiei unor oameni inteligenţi. După cum a observat M. Porter, Japonia şi China au cunoscut o dezvoltare rapidă după cel de-al doilea război mondial datorită faptului că au reuşit să înlocuiască lipsa resurselor prin inovarea ştiinţifică şi tehnologică. Firmele pot crea avantaje competitive prin strategiile adoptate, prin gama de produse obţinute şi prin drepturile de proprietate intelectuală deţinute, iar „proprietatea intelectuală are rădăcini în puterea imaginaţiei”. Porter arată că avantajele competitive ale unei ţări sunt influenţate de două categorii de determinanţi care alcătuiesc structura puternică a unui „diamant naţional”

Figura 4.2. Determinanţii avantajelor competitive naţionale

44

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional

Prima categorie este alcătuită din: Determinanţii factoriali

- Resursele umane: numărul, structura pe vârste, calificarea, costurile, atitudinea faţă de muncă, disciplina. - Resursele naturale: poziţionarea geografică, clima, solul, subsolul, apa, abundenţa, accesibilitatea, costul acestor resurse. - Resursele de cunoştinţe se referă la cantitatea de cunoştinţe ştiinţifice, tehnice şi comerciale încorporate în bunurile şi serviciile comercializate pe plan mondial. Aceste resurse se află „stocate” la nivelul universităţilor, institutelor de cercetare, precum şi la nivelul compartimentelor de cercetare ale firmelor. - Resursele de capital se referă la costul capitalului disponibil pentru producţie sau la investiţiile străine directe şi de portofoliu. - Infrastructura are influenţă asupra competitivităţii unei ţări (reţelele de transport, serviciile poştale, reţelele de distribuţie a energiei electrice, comunicaţiile)

Determinanţii cererii se referă la dimensiunea, structura, internaţionalizarea şi ritmul de creştere al cererii, complexitatea cumpărătorilor, capacitatea unei industrii naţionale de a prefigura cererea mondială, etc.

Ramurile industriale din amonte şi aval contribuie la creşterea competitivităţii internaţionale a producătorului.

Strategia şi structura firmelor şi concurenţa dintre acestea includ obiectivele firmelor, metodele de management utilizate, motivarea salariaţilor, nivelul competiţiei existente în industrie, etc.

45

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţionalA doua categorie de factori o formează, în opinia lui

Porter, statul şi întâmplarea/şansa. Spre deosebire de D. Ricardo (adeptul unei economii libere de intervenţia statului), M. Porter consideră că statul are un rol principal în influenţarea evoluţiei factorilor de producţie prin politici de investiţii, subvenţii, prin reglementarea pieţelor de capital, prin politici educaţionale. Statul singur, însă, nu are puterea de a crea avantaje competitive. Politicile publice trebuie să se armonizeze cu cele private pentru construirea unei configuraţii durabile a diamantului. „Companiile dobândesc avantaje competitive acolo unde locaţia activităţilor lor le permite să obţină acumulările adecvate de active şi cunoştinţe specializate, unde primesc prompt şi sugestiv informaţii despre cerinţele pieţei unde ţelurile proprietarilor, managerilor şi lucrătorilor converg spre investiţii durabile; unde climatul macroeconomic este mai dinamic şi mai provocativ.Firmele reuşesc acolo unde diamantul naţional este cel mai favorabil.” Structura diamantului este dinamică, între factori existând o permanentă interdependenţă. De aceea, se poate trage concluzia că o ţară nu se poate baza pe un singur avantaj competitiv, cum ar fi forţa de muncă ieftină. Diamantul se va afla în „dezechilibru static”, iar avantajul competitiv poate fi pierdut întrucât forţa de muncă ieftină dintr-o ţară poate fi înlocuită cu o forţă de muncă şi mai ieftină dintr-o ţară mai puţin dezvoltată. Deci avantajul competitiv al unei ţări trebuie să se bazeze pe o configuraţie durabilă a diamantului.

În viziunea lui M. Porter economiile naţionale parcurg patru stadii ale dezvoltării avantajelor competitive în cadrul creşterii economice. Aceste stadii reflectă sursele avantajului unei ţări precum şi natura ramurilor industriale de succes:

1. stadiul avantajelor determinate de dotarea cu factori de producţie,

2. stadiul avantajelor competitive determinate de investiţii, 3. stadiul avantajelor competitive determinate de inovare, 4. stadiul avantajelor competitive determinate de avuţia

naţională. Porter observă că diferenţele manifestate între ţări în

abundenţa factorilor nu sunt atât de importante ca diferenţele tehnologice. De multe ori abundenţa factorilor ar putea reduce avantajul competitiv pentru că apare risipa. Raritatea factorilor, în

46

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalschimb, ar putea stimula inovaţia. Competitivitatea naţională înregistrează o continuă creştere în primele trei stadii, iar în al patrulea economia ar putea intra în declin.

Teoria lui Porter a pus bazele unei politici naţionale bazate pe competitivitate şi a fost admirată de unii şi criticată de alţii. Criticile aduse teoriei se referă la metodologia de analiză utilizată de Porter, la ideea localizării unui diamant puternic numai acolo unde există industrii competitive la nivel mondial, la încurajarea ţărilor în curs de dezvoltare în promovarea unor politici care le pot fi dăunătoare. Printre cauzele care pot duce la distrugerea „diamantului” adică la pierderea unui avantaj competitiv (în viziunea lui Michael Porter) se numără: modificările tehnologice, înrăutăţirea determinanţilor factoriali, reducerea competitivităţii în interiorul economiei naţionale, instabilitatea politică sau economică, intervenţiile nejustificate ale statului la nivelul pieţei.

2.4.4. Teorii ale neotehnologiilorPreocupările de modernizare a teoriei factorilor de

producţie au adus în atenţia specialiştilor şi problema dinamizării acestei teorii în funcţie de factorul cel mai mobil al creşterii economice şi anume progresul tehnic şi tehnologic, strâns legat, evident, de revoluţia ştiinţifico-tehnică din perioada postbelică.

Luând în considerare inegalităţile dintre ţări în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie din cadrul lor, aceste teorii consideră că factorul determinant al comerţului exterior este capacitatea de inovare în domeniul tehnicii şi tehnologiei. Din această idee de bază derivă denumirea generică a acestor teorii drept teorii ale neotehnologiilor, dintre care, două sunt mai cunoscute şi anume: a) teoria „decalajului tehnologic” formulată de M.V. Posner şi b) teoria „ciclului de viaţa a produsului”, formulată de R. Vernon.

a) Teoria „decalajului tehnologic” a fost expusă în lucrarea lui M.V. Posner intitulată „Comerţ internaţional şi schimbare tehnică” (1961). Ea are ca punct de plecare cercetarea corelaţiei dintre exporturile unei ţari şi eforturile de cercetare anterioare acestora. Ea ajunge la concluzia că în ţările în care se fac cheltuieli mai mari de cercetare şi dezvoltare, este mai pronunţat procesul de inovare, are loc o înnoire mai puternică a produselor, ceea ce le permite acestora să menţină un însemnat decalaj faţă de restul

47

Capitolul 2 – Teorii privind comerţul internaţionalţărilor lumii. Acest decalaj le asigură o poziţie de monopol în privinţa exportului produselor respective, care, chiar dacă este temporar, le aduce mari avantaje, asigurându-le o eficienţă ridicată a comerţului exterior, întrucât nu există riscuri unei concurenţe serioase din partea partenerilor lor rămăşi în urmă sub aspectul nivelului tehnologiei folosite.

Preocupările de măsurare a efortului (cheltuielilor) de cercetare şi a influenţei lor pozitive asupra competitivităţii unei ţări pe piaţa mondială au dus la concluzia că partea cea mai mare a exportului ţărilor dezvoltate este dată de ramurile economice în care se fac mari cheltuieli de cercetare şi dezvoltare, de stimulare a inovaţiilor.

b) Teoria “ciclului de viaţa a produsului” a fost formulată de R.Vernon în lucrarea „Investiţiile internaţionale şi comerţul internaţional în ciclul de viaţă al produsului” (1966). Aceasta examinează legătura dintre eforturile de cercetare şi inovaţie într-o perspectivă mai îndelungată, ţinând seama de etapele pe care le poate parcurge un produs în funcţie, nu numai de cheltuielile făcute pentru el, ci şi de alte reacţii faţă de el pe piaţa mondială.

Punctul de plecare al acestei teorii este ideea ca avantajul relativ nu este static, o dată pentru totdeauna, ci se poate modifica în timp, în funcţie de modificările care pot interveni în acţiunile întreprinse pentru valorificarea respectivului produs pe piaţa mondială şi de reacţiile pe care le au faţă de el concurenţii reali sau potenţiali.

Durata şi dimensiunea avantajului relativ, privit in mod dinamic, depind de etapele pe care le parcurge un produs în decursul prezenţei lui pe piaţă, începând cu inovarea, respectiv diferenţierea produselor la scară naţională, continuând cu monopolul ţării respective în perioada lansării produsului pe piaţa mondială, cu apărarea acestui monopol în faza de maturizare a produsului prin măsuri de protejare a avantajelor câştigate şi terminând cu depăşirea monopolului ţării exportatoare şi abandonarea măsurilor de apărare prin protejarea producţiei naţionale, atunci când produsul respectiv a ajuns să fie standardizat la scara internaţională, să fie produs mai ieftin de concurenţii care l-au asimilat şi deci să fie importat în condiţii mai avantajoase decât cele din ţara care l-a lansat. Monopolul acesteia a fost între timp refăcut prin noi inovaţii şi ciclul descris mai sus urmează să

48

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalse repete cu alt produs, de care se leagă alt avantaj relativ, generat de alte cheltuieli pentru cercetare şi dezvoltare.

Problema are, desigur, şi faţete mai întunecate, legate pe de o parte, de insuficienţa resurselor pentru cercetare în multe ţări ale lumii (peste două treimi) la care face parte şi Moldova, deci de fluxul redus al inovaţiilor, iar pe de altă parte, de condiţiile oneroase ale transferului de tehnologie de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare (preţuri exorbitante, datorii externe copleşitoare şi ruinătoare, în multe cazuri) ca şi iraţionalitatea transferului invers de tehnologie, respectiv a "exodului creierelor" din ţările slab dezvoltate, unde ele sunt absolut necesare, spre ţările puternic dezvoltate, care îşi însuşesc imense gratuităţi deoarece se folosesc de specialişti străini în sporirea avuţiei lor, fără să fi suportat cheltuielile cu pregătirea lor.

Teoria rivalităţii strategice globale a economiştilor Paul Krugman şi Kevin Lancaster cercetează influenţa pe care o au rivalităţile dintre marile companii transnaţionale asupra comerţului internaţional şi pleacă de la premisa că acestea au la dispoziţie mijloace importante de obţinere şi menţinere a unor avantaje competitive durabile:

Deţinerea unor drepturi de proprietate intelectuală Investiţiile în cercetare-dezvoltare Dezvoltarea economiilor de scară şi de gamă Valorificarea curbei de experienţă

Drepturile de proprietate intelectuală constituie un instrument de dezvoltare economică: „Proprietatea intelectuală este un instrument aflat în serviciul dezvoltării economice şi al obţinerii bogăţiei, al cărui potenţial nu a fost exploatat în întregime în toate ţările mai ales în ţările în curs de dezvoltare.”

Teoriile moderne pun accentul pe rolul firmelor în economie, dar nu neglijează nici rolul guvernelor statelor lumii. Acestea influenţează avantajele competitive prin modul cum reglementează şi aplică standardizarea produselor şi serviciilor, prin subvenţii, prin controlul pieţelor de capital, prin modul de finanţare a programelor naţionale de cercetare, etc.

49

Capitolul 3 – Evoluţii în comerţul internaţional

Capitolul 3EVOLUŢII RECENTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL3.1. Tendinţe în evoluţia comerţului internaţional în perioada

interbelică3.2. Trăsături şi tendinţe ale dinamicii şi volumului comerţului

internaţional contemporan

3.1.Tendinţe în evoluţia comerţului internaţional în perioada interbelică

Evoluţia economiei mondiale a fost direct determinată de consecinţele negative ale primului război mondial şi de evoluţia vieţii social-politice dintr-o serie de ţări europene. Războiul a afectat sistemele economice ale tuturor ţărilor participante - şi chiar şi pe cele ale neutrilor - a influenţat comerţul intern prin crearea unei cereri deosebit de mare pentru anumite bunuri şi servicii (fier, oţel, cărbuni, vapoare, îmbrăcăminte, transporturi), respectiv restrângerea cererii pentru altele (precum articolele de lux).

Desfăşurarea activităţii economice între 1919-1929 se caracterizează printr-o criză economică moştenită din anii războiului, care s-a amplificat în condiţiile restructurărilor economice impuse de tranziţia de la o economie de război la o economie de pace şi la noile reglementări politice impuse de apariţia statelor naţionale europene.

Evoluţia economiei mondiale a confirmat că primul război mondial a marcat finalul unei etape distincte de dezvoltare, încheierea unor procese şi deschiderea altora, mult mai complexe, generate în special, de erorile serioase şi de eşecul Sistemului de la Versailles de a institui o ordine permanentă în Europa postbelică.

În comerţul mondial s-au produs mutaţii importante. Piaţa latino-americană, dominată până la război de Anglia, se orientează către SUA, Germania şi Rusia şi-au pierdut poziţiile ocupate în comerţul internaţional. În 1922, economia mondială înregistrează primele semne de redresare, producţia industrială se apropie de valoarea antebelică, pe care o depăşeşte în 1924. Cea mai mare

50

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaldezvoltare o înregistrează economia americană, mitul prosperităţii americane spulberându-se în 1929,când începe criza economică.În Europa, creşterea cea mai spectaculoasă s-a înregistrat în Germania, puternic sprijinită de marile investiţii de capital, a cărei producţie a crescut cu 127% faţă de anul 1913, producţia de cărbune depăşind producţia cumulată a Angliei şi Franţei. Producţia Germaniei era destinată exportului pentru a achita datoriile de război, ceea ce a dus la o creştere a flotei comerciale, care ajunge pe locul 4 în lume.

În timpul crizei, Franţa era printre primii producători de oţel, ocupând locul 2 la producţia de automobile; înregistrează însă deficite în comerţ, ponderea ei în schimburile mondiale fiind de 6% în 1929, faţă de 7% în 1913.

În ceea ce priveşte Japonia, a cunoscut o perioadă de înviorare a industriei şi comerţului, mai ales prin dezvoltarea industriei metalurgice, a construcţiilor de maşini şi industriei chimice.

În ansamblu, refacerea economică a fost inegală şi marcată de numeroase aspecte negative, instabilitatea financiară ce se manifestă într-o serie de ţări influenţează la rândul ei, în mod negativ, avântul economic dintre 1922-1929, în care Europa este în mare parte finanţată cu credite americane. Deşi continua să deţină supremaţia în comerţul internaţional, Europa are în 1929 o contribuţie de 153,4%, cu 7,8% mai mică faţă de 1913.

O retrospectivă a evoluţiei volumului valoric a comerţului internaţional în prima jumătate a secolului XX - cu suişuri şi coborâşuri deosebite, de la 33,1 miliarde de dolari în anul 1900, la 117,2 miliarde de dolari în 1920, pentru ca în 1940 să fie de numai 41,6miliarde de dolari - permite să se remarce contrastul acestei evoluţii cu creşterea constantă a volumului valoric a comerţului internaţional în a doua jumătate a secolului XX.

Pentru a înţelege mai bine creşterea valorică a comerţului internaţional în perioada postbelică, fenomenele produse în timpul ultimei jumătăţi de veac, menţionăm cele două şocuri petroliere din anii ’70, crizele economice ciclice din primii ani ai deceniului VIII, IX şi X, precum şi reformele ce au avut loc în anii ’90 în ţările europene foste socialiste, aflate în proces de tranziţie.Cele trei trăsături principale ale comerţului internaţional între anii 1950-1998, pot fi sintetizate în:

51

Capitolul 3 – Evoluţii în comerţul internaţionala) Prima trăsătură caracteristică constă în faptul că în această perioadă s-a înregistrat cel mai înalt ritm de creştere valorică(12%), cu o perioadă de vârf de 20,3%, pentru anii 1971-1980,astfel că din 1950 până în 1998, volumul valoric al exporturilor mondiale a sporit de aproximativ 88 ori, adică de la 61 miliarde de dolari la 5338 miliarde de dolari;Aici se remarcă o creştere diferenţiată a exportului de produse manufacturate (de 168 ori) şi a celui de produse agricole(de 19ori). Semnificativ este faptul că şi volumul fizic al bunurilor vândute între 1950-1998 s-a majorat de 18,5 ori, iar preţurile de circa 4,8ori. După 1998, exportul mondial a continuat să crească, atingând 5610 miliarde de dolari, ajungând până la 7274 miliare de dolari în 2003;b) A doua trăsătură caracteristică este aceea că volumul valoric al comerţului internaţional, în a doua jumătate a secolului XX, a înregistrat o dinamică deosebit de rapidă, superioară dinamicii tuturor celorlalţi indicatori sintetici ai economiei mondiale (PIB, producţie industrială, producţie agricolă).Dacă în 1998,comerţul mondial crescuse de 88 ori, în ceea ce priveşte volumul fizic, faţă de 1950, PIB-ul real pe plan mondial s-a majorat, în această perioadă, de 8,5ori, producţia industrială de peste 9,5 ori, iar producţia agricolă de peste 4,5 ori. Este de remarcat faptul că această trăsătură caracteristică unei perioade de aproape 52 de ani, până la sfârşitul secolului XX, a avut aceeaşi tendinţă şi pe etape intermediare ,atât în perioadele 1950-1970 şi 1971-1980, cât şi între anii 1981-1998;c) Cea de-a treia trăsătură caracteristică a evoluţiei volumului valoric a comerţului internaţional relevă cum comerţul internaţional a devansat, ca ritm de creştere, precum şi ca volum valoric absolut, rezervele de aur şi devize centralizate ale ţărilor nesocialiste. S-a ajuns ca la sfârşitul anilor ’80, rezervele de aur şi devize să reprezinte numai 24% din volumul valoric al importurilor ţărilor nesocialiste.

3.2. Trăsături şi tendinţe ale dinamicii şi volumului comerţului internaţional contemporan

52

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional

Capitolul 4ECONOMIA POLITICII COMERCIALE

4.1. Concept, obiective, tipologie şi instrumente4.2. Politica tarifară

4.3. Politica netarifară4.4. Politica de promovare şi stimulare a exporturilor

4.1. Concept, obiective, tipologie şi instrumente

Politica comercială se poate defini ca reprezentând acea concepţie coerentă cu privire la mijloacele pe care o ţară le poate utiliza în relaţiile comerciale cu exteriorul în scopul maximizării beneficiilor care pot deriva din aceste schimburi. De aici rezultă că politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii.

În cadrul acestor obiective de ordin general, politicile comerciale îşi pot propune obiective specifice, în funcţie de situaţia economic a fiecărei ţări: protecţia unor sectoare economice strategice, de larg interes social sau de perspectivă; promovarea exporturilor pentru realizarea importurilor necesare şi a unei balanţe comerciale cât mai echilibrate; îmbunătăţirea structurii importului şi exportului; orientarea relaţiilor economice spre anumite ţări sau grupuri de ţări etc. Scopul final al oricărei politici comerciale trebuie să fie obţinerea câştigului oferit de comerţul internaţional, respectiv o economie de muncă şi un aport cât mai substanţial al activităţii de comerţ exterior la progresul economic general al ţării.

Departe de a se putea desfăşura independent, politica comercială se supune unei duble constrângeri:• pe de o parte, ea va depinde de toate celelalte măsuri de politică economică decise la un moment dat la nivel naţional;• pe de altă parte, va fi influenţată şi de măsurile de politică economică decise de alte ţări, în acest domeniu suveranitatea naţională nefiind niciodată intactă.

53

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeÎn relaţiile cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de

politici economice:• Autarhice – regim caracteristic unei economii închise, în care ţara respectivă consumă ceea ce produce, fără a recurge la importuri.

Dacă, conform definiţiei, sistemele autarhice nu au nici un fel de legături cu alte ţări, în realitate, autarhia nu poate fi nici totală, de vreme ce nici o naţiune nu dispune de toate resursele, naturale şi umane, pentru a produce ceea ce e necesar pentru locuitori, şi nici permanentă, deoarece dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea dezvoltării contactelor cu exteriorul (vezi cazul fostului Imperiu Sovietic, al Cubei, Coreei de Nord etc.).• Protecţioniste – specifice doctrinei economice care constă în protejarea economiei naţionale prin limitarea sau interzicerea importului de produse străine. În acest caz, ţara filtrează schimburile cu exteriorul prin intermediul a diferite modalităţi protecţioniste, tarifare (presupun utilizarea barierelor vamale) şi netarifare (utilizarea unor bariere de natură netarifară, precum contingente, norme tehnice, formalităţi administrative etc.).• Specifice liberului schimb – doctrină economică liberal caracterizată prin libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, respectiv prin absenţa barierelor în calea relaţiilor economice internaţionale. Conform teoriilor liberale, o ţară va fi avantajată de participarea la schimburile internaţionale în măsura în care se va specializa (legea avantajelor absolute, legea avantajelor comparative etc.) şi îşi va deschide frontierele.

Există raţiuni pentru a alege atât măsuri de politică comercială protecţionistă cât şi specifice liberului-schimb.

Instrumentele utilizate de politica comercială sunt: mijloace tarifare (politică tarifară); mijloace netarifare (politică netarifare); mijloace de promovare şi de stimulare (politica de stimulare). Politica tarifară şi netarifară vizează în special importul, pe care îşi propun să-l descurajeze sau chiar să-l oprească, orientând consumul spre produsele indigene. Dimpotrivă, politica de promovare vizează exportul, pe care îşi propune să-l stimuleze în cât mai mare măsură. În prezent, tot mai multe state pun accentul principal nu atât pe politicile de îngrădire a importului, cât pe politicile de promovare a exportului, considerându-se că o ţară

54

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaleste cu atât mai prosper cu cât are capacitatea de a importa cât mai mult, dar pe seama unor exporturi cât mai mari.

4.2. Politica tarifară

Politica tarifară se realizează în special cu ajutorul tarifului vamal, considerat de normele comerţului internaţional (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – GATT, înglobat din 1995 în Organizaţia Mondială a Comerţului – OMC) drept principalul instrument de protecţie a economiei naţionale.

Tariful vamal Tariful vamal cuprinde nomenclatorul mărfurilor de

import, clasificate si codificate după anumite criterii (origine, grad de prelucrare sau mixt) si taxele vamale corespunzătoare, exprimate ad valorem (procent din valoarea mărfii), specific (o anumită sumă pe unitatea de marfă importată), sau mixt (ambele forme). Cele mai multe ţări utilizează taxe vamale ad valorem. Statele Unite folosesc pentru o serie de produse taxele vamale mixte.

Ţările UE şi EFTA, ţările asociate la UE şi alte ţări europene utilizează sistemul amortizat de clasificare (mixt) şi de codificare (cu 8 cifre). Statele Unite şi Canada folosesc un sistem propriu, mai puţin elaborate în comparaţie cu sistemul amortizat. Japonia, Australia şi Noua Zeelandă utilizează sistemul standard ONU de clasificare. Comparabilitatea datelor şi elaborarea de statistici internaţionale se realizează printr-un sistem de chei de transfer de la un nomenclator la altul.

Cele mai multe ţări folosesc tarife vamale cu o singură coloană de taxe vamale. În acest caz, tarifele se numesc autonome. Sunt unele ţări (de exemplu, SUA) care folosesc tarife cu două coloane de taxe, caz în care tarifele se numesc convenţionale. Prima coloană de taxe se aplică la importul din ţările cu care nu sunt încheiate convenţii bilaterale sau multilaterale, iar cea de-a doua la importul din ţările cu care au fost încheiate astfel de înţelegeri şi cărora li s-a acordat clauza naţiunii celei mai favorizate, respective li se aplică cele mai reduse taxe folosite de ţara respectivă în relaţiile cu oricare alt stat terţ.

Taxa vamală

55

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeTaxa vamală este, de fapt, un impozit indirect perceput

asupra mărfurilor importate, majorând preţul de import şi, implicit, de vânzare pe piaţă internă, pentru a le face mai puţin competitive sau chiar necompetitive în raport cu produsele similare naţionale. Prin acest efect, tariful vamal este considerat un instrument economic de protecţie, întrucât, oricât de mare ar fi, taxa vamală nu opreşte importurile din ţări care dispun de o putere concurenţială (costuri de producţie şi calitate) capabile să surmonteze nivelul taxei vamale de import.

Pentru a-şi îndeplini rolul său economic la import (protecţie, dar nu interdicţie), politica vamală trebuie să respecte o serie de reguli convenite pe plan internaţional. În primul rând, preţul mărfii din import trebuie să fie un preţ real (nu arbitrar), rezultat din facturi şi exprimat în condiţia de livrare CIF (cost, insurance,freight – cost, asigurare, navlu / transport extern). În al doilea rând, transformarea preţului de import exprimat în valută în preţ în monedă naţională trebuie să fie efectuată la cursul real al monedei naţionale faţă de valutele străine şi nu la un curs arbitrar, fiind interzisă practicarea de cursuri multiple. În al treilea rând, după aplicarea taxei vamale prevăzute în tariful vamal, marfa importată nu trebuie supusă unor alte taxe decât cele aplicate produsului similar din producţia proprie, acordându-i-se, astfel, tratamentul naţional. Pot fi considerate ca făcând parte din politica vamală şi suprataxele temporare de import (aplicate în caz de pericol în situaţia balanţei de plăţi sau de perturbare gravă de către importuri a unor industrii naţionale) şi taxele de retorsiune (aplicate la importul dintr-o ţară care ia măsuri unilaterale la importul ei din alte ţări). De subliniat că taxele de acciză, care se aplică numai la consumul anumitor mărfuri, vizează atât mărfurile din producţia internă, cât şi pe cele similar din import şi, deci, nu fac parte din politica vamală.

Taxele vamale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:1. După scopul impunerii vamale:

taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute numai cu scopul procurării de venit la bugetul statului;

56

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional taxele vamale cu caracter protecţionist – au un nivel mai

ridicat, fiind percepute pentru a reduce forţa concurenţială a produselor importate.

2. După obiectul impunerii: Taxele vamale de import – percepute asupra mărfurilor

importate, au o largă răspândire, vizează un nomenclator larg de produse, se practică pe termen lung, au un nivel mai ridicat decât taxele vamale de export sau tranzit.

Taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone la export, nu au o largă răspândire, vizează un nomenclator restrâns, pe perioade scurte. Se folosesc, de regulă, pentru a limita anumite exporturi, mai ales de materii prime, pentru a favoriza prelucrarea lor în ţară, în perioade de criză sau în cazul în care ţara exportatoare este principalul exportator pe piaţa internaţională, pentru a determina creşterea preţului.

Taxele vamale de tranzit – se percep asupra mărfurilor străine care tranzitează teritoriul vamal al ţării. Nu au o largă răspândire, fiind percepute cu scop fiscal; au un nivel scăzut, majoritatea ţărilor încurajând tranzitul, ca importantă sursă de venit (utilizarea căilor, mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)

3. După modul de percepere: Taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii

vamale a mărfurilor de import sau export; se stabilesc sub forma unor procente care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor (ex: 20% din valoarea vamală a unui autoturism, a unei tone de cereale etc.). Sunt cele mai vechi taxe vamale şi cele mai răspândite. Avantaje: sunt mai uşor de stabilit şi nu presupun un tarif vamal detaliat.Dezavantaje:• sunt sensibile la oscilaţiile valorii mărfurilor (scăderea preţurilor duce la reducerea încasărilor vamale şi reduce efectul protecţionist). Pentru aceasta, temporar se percep taxele vamale suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice.

57

Capitolul 4 – Economia politicii comerciale• Permit săvârşirea de abuzuri, prin facturarea mărfii la un preţ mai mic decât valoarea reală.

Taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate sau exportate , sub forma unei sume absolute exprimată în moneda ţării respective (ex: 100.000 lei pentru o tonă grâu, pentru un tractor de 50 cai putere, automobil marca Renault etc.)Avantaje: nu sunt influenţate de variaţiile preţurilor de pe piaţa externă; înlătură în mare parte posibilitatea fraudării deoarece taxa se raportează la cantitatea de marfă importată.Dezavantaje: folosirea lor este greoaie deoarece presupune un tarif vamal foarte detaliat, mereu completat şi revizuit, cu fiecare tip de produs.

Taxele vamale mixte –includ atât taxele vamale ad-valorem cât şi pe cele specifice.

4. După modul de stabilire de către stat: Taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de

către stat în mod independent şi nu pe baza unor convenţii, bi sau multilaterale, cu alte ţări. De regulă, se percep asupra mărfurilor care provin din ţări cu care nu s-au încheiat acorduri comerciale şi nu se aplică clauza naţiuniicelei mai favorizate, de aceea sunt considerate a fi taxe vamale aplicate în afara regimului clauza naţiunii celei mai favorizate. Ele au, de regulă, un nivel ridicat şi nu fac obiectul negocierilor.

Taxele vamale convenţionale (contractuale) – sunt stabilite de stat în înţelegere cu alte state, conform clauzelor din contractele bi şi multilaterale. De regulă, se percep asupra mărfurilor ce vin din ţări care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (se aplică în regimul clauza naţiunii celei mai favorizate). Au un nivel mai redus ca taxele vamale autonome şi fac obiectul negocierilor în cadrul GATT/OMC.

Taxele vamale preferenţiale (de favoare) – sunt taxe reduse (uneori zero), care se aplică mărfurilor care provin din anumite ţări, fără a se extinde şi asupra mărfurilor din alte ţări. Reflectă un regim de favoare şi sunt considerate a reprezenta o derogare de la clauza naţiunii celei mai

58

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalfavorizate. Exemplu de asemenea taxe: taxele vamale practicate în cadrul grupărilor economice integraţioniste, în cadrul SGPV, SGPC etc.

Taxele vamale de retorsiune (de răspuns) – se aplică de către state ca răspuns la politica comercială considerată neloială şi unilaterală a altor state.Protecţie nominală şi protecţie efectivă. Nivelul taxelor

vamale din tarif indică protecţia nominală. În afară de aceasta, se poate calcula protecţia efectivă, după formula:

În care: Te = taxa vamală efectivă;Tnf = taxa nominală la produs finit;Vf = valoarea produsului finit;Tnm = taxa nominală la material primă utilizată;Vm = valoarea materiei prime.

Taxa efectivă indică gradul efectiv de protecţie pe care statul îl aplică asupra valorii adăugate încorporate în produsul finit importat. Cu cât diferenţa dintre taxa vamală la materia primă sau produsul semifinit şi produsul finit este mai mare, cu atât protecţia efectivă este mai mare. Statele folosesc metoda escaladării taxelor vamale nominale (cu atât mai mari cu cât gradul de prelucrare creşte) pentru a proteja mai eficient prelucrarea internă.

Teritoriul vamalTarifele vamale se aplică teritoriului naţional al ţării,

denumit teritoriu vamal, care de regulă corespunde cu teritoriul geografico-administrativ.

În anumite cazuri, ţările constituie pe teritoriul geografico- administrative zone libere sau porturi franco în care mărfurile pot fi introduse pentru depozitare, prelucrare şi reexport fără plata taxelor vamale. În aceste cazuri, teritoriul vamal este mai restrâns, nu mai coincide cu teritoriul geografico-administrativ. Dacă, însă, mărfurile respective intră în teritoriul vamal al ţării, ele sunt supuse regimului vamal obişnuit.

În alte cazuri, ţările formează între ele uniuni vamale, desfiinţând taxele vamale în comerţul reciproc, iar la importul din

59

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeţările terţe aplicând un tarif vamal comun. În aceste situaţii, tariful vamal respectiv excede graniţele unei ţări, teritoriul vamal fiind teritoriul tuturor ţărilor participante la uniunea vamală.

4.3. Politica netarifară

Politica netarifară utilizează ca mijloace prohibiţiile la import (interdicţii totale); restricţii cantitative (limitări directe prin cote sau contingente de import sau limitări indirect prin preţuri prag sau taxe de prelevare la import); restricţii calitative care îngrădesc artificial importul (standard, norme tehnice, norme privind conţinutul, modul de prezentare, de ambalare şi de etichetare a produselor etc.); formalităţi la import (documente complicat de întocmit sau inutile).

Spre deosebire de politica tarifară, care, aşa cum s-a văzut, este considerată un instrument de natură economică de protecţie a economiei, politica netarifară are caracter administrativ, întrucât poate opri total importul, indiferent de puterea concurenţială a exportatorilor. Astfel, un contingent (cotă) de import nu permite importul decât în limita cantităţii stabilită de guvern. Odată contingentul epuizat, importul nu mai poate fi efectuat, este practic oprit.

Pe măsura reducerii taxelor vamale în comerţul internaţional în cadrul negocierilor organizate sub egida GATT-OMC, s-a produs, în compensare, o proliferare a măsurilor cu caracter netarifar, în special sub forma reglementărilor de ordin calitativ, care devin tot mai sofisticate, ca urmare a progresului tehnic şi a creşterii exigenţelor pentru protecţia sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor.

4.3.1. Restricţiile de ordin cantitativa) Prohibiţiile sau interdicţiileProhibiţiile la export sau la import reprezintă interzicerea

completă a exporturilor sau importurilor pentru o anumită marfă. Conform regulilor comerţului multilateral aceste tipuri de măsuri sunt admise doar pentru motive de securitate generală, protecţia patrimoniului cultural şi artistic, pentru protejarea resurselor naturale epuizabile, pentru motive de moralitate publică, sănătate, protecţia vieţii şi mediului.

b)Contingentele

60

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalContingentul este cea mai importantă măsură de politică

netarifară. El reprezintă restricţionarea directă a cantităţii dintr-o marfă admisă la import sau la export într-un an. Contingentele la import sunt mult mai utilizate şi mai importante decât cele la export şi de aceea ele vor fi analizate.

Guvernele ţărilor care practică astfel de măsuri acordă un număr limitat de licenţe de import şi interzic importul mărfurilor supuse contingentării fără licenţă. Deoarece cantitatea importurilor licenţiate este mai mică decât cantitatea ce s-ar importa dacă nu ar exista contingentul, acesta nu numai că plafonează oferta de mărfuri străine pe piaţa naţională, dar are ca efect şi creşterea preţului intern peste preţul mondial la care deţinătorii de licenţă au achiziţionat mărfurile respective.

Există câteva motive pentru care guvernele au ales contingentele ca modalitate de a limita importurile. Primul este acela de a se asigura împotriva creşterilor cheltuielilor pentru importuri atunci când concurenţa străină devine foarte puternică. Contingentele sunt de asemenea alese şi pentru că oferă guvernanţilor o putere şi flexibilitate administrativă mai mare, în situaţia în care reglementările internaţionale în materie de comerţ au limitat puterea guvernelor de a spori protecţia prin ridicarea nivelului taxelor vamale. În fine, guvernele consideră că, contingentele de import le oferă putere şi flexibilitate când tratează cu producătorii interni. De obicei, oficialii guvernamentali deţin autoritatea discreţionară în ceea ce priveşte acordarea de licenţe de import în cadrul unui sistem contingentar, şi ei pot utiliza acest lucru în favoarea lor. Pe cealaltă parte, interesele protecţioniste văd şi ele în aceste contingente o oportunitate pentru a cere privilegii speciale de licenţiere.

În ciuda acestor argumente pentru utilizarea contingentelor, trebuie reţinut că acesta nu demonstrează că aceste contingente sunt în interesul naţiunii ca întreg.

În ceea ce priveşte alocarea licenţelor de import, există mai multe modalităţi:

- licitaţii concurente - cea mai bună dar şi cea mai rară modalitate,

- favoritism fix - cea mai arbitrară modalitate,- proceduri de cerere de utilizare a resurselor - cel mai

puţin eficient.

61

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeGuvernul poate să liciteze licenţele de import pe bază de

concurenţă, fie public, fie prin licitaţie închisă. Licitaţia publică a licenţelor pentru import este oarecum asemănătoare cu orice licitaţie publică şi ea strânge un număr mare de licitatori pentru ca ofertele să fie competitive. Licitaţia constă în strigarea unui preţ pentru licenţele de import care să fie aproximativ egal cu diferenţa între preţul extern al importurilor şi cel mai ridicat preţ intern la care toate importurile supuse licenţierii pot fi vândute. În acest caz al licitaţiei publice un contingent nu reprezintă pentru naţiuni un cost mai ridicat decât o taxă vamală echivalentă. Astfel, veniturile din licitaţia publică sunt de fapt aceleaşi cu veniturile din taxe vamale, dar sub un alt nume. Licitaţia publică, deşi este cel mai puţin costisitor mod de alocare a licenţelor pentru import, nu este utilizat în practică.

Totuşi, o variantă a licitaţiilor concurente poate crea oficiali guvernamentali corupţi. Aceştia pot oferi licenţele de import în cazul licitaţiilor închise acelora care le oferă mita cea mai mare. Această variantă implică anumite costuri sociale evidente. Un astfel de cadru, de competiţie permanentizată poate determina persoanele talentate să devină oficiali încasatori de mită în loc de agenţi economici productivi.

Licenţele de import pot fi alocate şi pe bază de favoritism fix, situaţie în care guvernele pur şi simplu repartizează anumite procente din totalul contingentului pentru diversele firme, fără concurenţă, cerere sau negocieri. O modalitate obişnuită de a fixa aceste procente este să se ofere unor firme stabilite aceleaşi ponderi pe care ele le deţineau din importul respectiv înainte de impunerea contingentului. Aceasta a fost modalitatea în care guvernul Statelor Unite ale Americii şi-a gestionat contingentul la importul de petrol între anii 1959 şi 1973. Licenţele de import, care valorau câteva miliarde de dolari anual, au fost distribuite gratis companiilor petroliere pe baza cantităţilor de petrol care erau importate înainte de 1959. Această măsură a servit scopul politic de a compensa companiile petroliere dependente de importurile de petrol pentru pierderile suferite prin restricţionarea cantităţilor importate astfel încât ele să nu protesteze împotriva contingentelor instituite pentru a proteja companiile care vindeau petrol american în competiţie cu petrolul importat. Veniturile au fost redistribuite, astfel spre companiile petroliere şi nu spre alţi participanţi la viaţa

62

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaleconomică, care ar fi beneficiat de încasările obţinute printr-o licitaţie publică a licenţelor de import, în locul acestei distribuţii fixe a licenţelor gratuite.

Cea de-a treia modalitate de alocare a licenţelor de import este prin procedurile de cerere de utilizare a resurselor. În loc de a organiza o licitaţie, guvernul poate insista ca solicitanţii să concureze pentru licenţe printr-o modalitate bazată pe preţ. O alternativă obişnuită, dar dezordonată, este de distribui licenţele de import după criteriul "primul venit, primul servit" în fiecare lună sau În fiecare semestru. Acest mod reprezintă o pierdere de timp pentru a sta la rând, timp care ar putea fi utilizat într-un mod productiv. Un alt mijloc utilizat pentru restricţionarea importurilor de bunuri ce constituie inputuri industriale este de a le distribui în funcţie de capacitatea lor productivă care se aprovizionează din import. Această politică tinde însă să determine risipă de resurse pentru că determină firmele să investească prea mult în capacităţile inutile în speranţa de a le fi distribuite mai multe licenţe. Orice procedură de cerere care forţează firmele sau indivizii să-şi demonstreze meritele în sprijinul cererii pentru licenţe de import, le va determina să utilizeze timp şi bani pentru a-i influenţa pe oficialii guvernamentali. Acest cost este suplimentat şi de costul angajării altor specialişti care să proceseze cererile.

c) Limitările voluntare la exportLimitările voluntare la export sau autolimitările la export

reprezintă o variantă a contingentului la import şi totodată o barieră netarifară la fel de importantă. Autolimitările la export sunt în general impuse la cererea ţării importatoare şi sunt acceptate de ţările exportatoare care convin să îşi reducă importurile unor mărfuri în mod "voluntar" sub ameninţarea de a întări celelalte bariere comerciale, când exporturile respective ameninţă o întreagă industrie internă. Limitările voluntare la export reprezintă anumite avantaje politice şi legale care le-a făcut să fie preferate altor instrumente de politică comercială în perioada actuală.

Autolimitări la export au fost negociate cu guvernele ţărilor industrializate încă din perioada imediată postbelică pentru a reduce importurile din alte ţări, în special din ţările în curs de dezvoltare. Acest lucru se întâmplă în cazul industriilor mature care se confruntă cu probleme grave în angajarea forţei de muncă, în special în perioade, cum este cea prezentă, de creştere

63

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeeconomică slabă. Denumite şi "înţelegeri privind comercializarea ordonată", aceste limitări voluntare la export au permis ţărilor industrializate să le utilizeze şi astfel să păstreze cel puţin aparenţele de sprijinire continuă a principiilor de comerţ liber.

Din punct de vedere economic, totuşi, o autolimitare la export funcţionează exact ca şi un contingent la import dar licenţele sunt acordate guvernelor străine şi de aceea este o modalitate foarte costisitoare pentru ţara importatoare.

O autolimitare la export este totdeauna mai costisitoare decât o taxă care limitează importurile la aceeaşi cantitate. Diferenţa constă în faptul că ceea ce reprezenta venituri din taxe vamale se transformă în venituri câştigate de economiile străine supuse autolimitărilor, astfel încât limitările voluntare la export produc cu siguranţă pierderi pentru ţara importatoare.

Totodată, autolimitările la export pot să fie mai puţin eficiente în limitarea importurilor decât contingentele de import, deoarece sunt de obicei administrate de ţările exportatoare, care nu agreează să îşi reducă exporturile chiar dacă acceptă acest lucru. Mai mult, aceste limitări voluntare la export implică de obicei doar ţările care sunt furnizori majori, iar astfel se lasă cale liberă altor exportatori de a completa o parte a exporturilor la care acestea renunţă sau se poate apela la transbordare prin ţări terţe.

Un studiu din ultimul deceniu asupra efectelor celor trei principale autolimitări la export ale Statelor Unite ale Americii: textile, oţel şi automobile, arată că aproximativ două treimi din costurile suportate de consumatori datorită acestor autolimitări se erijează sub formă de venituri pentru străini. Cu alte cuvinte, acest cost reprezintă mai degrabă un transfer de venituri, decât o pierdere de eficienţă. Aceste calcule arată totodată că din punct de vedere naţional limitările voluntare la export sunt mult mai costisitoare decât alte instrumente de restricţionare a importurilor. Dat fiind acest lucru, larga răspândire şi preferinţa guvernelor pentru acest tip de restricţii în detrimentul altor măsuri de politică comercială necesită analize aprofundate.

4.3.2. Restricţionarea indirectă a importurilor şi exporturilor prin intermediul mecanismului de preţuri

a) Dumping şi taxe antidumping

64

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalDumpingul reprezintă discriminarea internaţională pe

bază de preţ prin care o firmă exportatoare îşi vinde produsele la un preţ mai mic pe piaţa externă decât pe alte pieţe, de obicei decât pe piaţa internă. Dumpingul, conform teoriei în domeniu, se clasifică în: dumping jefuitor; dumping persistent; dumping sporadic.

Dumpingul jefuitor are loc atunci când firma exportatoare recurge la discriminări temporare în favoarea unor cumpărători străini cu scopul de a elimina anumiţi concurenţi, pentru ca după ce concurenţa este eliminată să-şi crească iar preţurile de vânzare, astfel obţinând avantaje din nou cucerita poziţie de monopol. Dumpingul persistent, după cum arată şi denumirea, constă în tendinţa continuă a unui monopolist intern de a-şi maximiza profiturile vânzându-şi produsele la preţuri mai mari pe piaţa internă decât pe piaţa externă unde trebuie să facă faţă concurenţei străine.

Dumpingul sporadic reprezintă vânzarea ocazională a mărfurilor sub costul de producţie sau la un preţ mai mic pe piaţa externă decât pe piaţa internă pentru a degreva un surplus temporar şi neprevăzut de marfă fără să fie necesară o reducere a preţurilor interne.

Se observă cu uşurinţă că dumpingul jefuitor are efecte negative. Singurul său scop este de a acapara câştigurile de monopol şi să restricţioneze comerţul pe termen lung. Într-adevăr, pe termen scurt unii consumatori pot să beneficieze de produsele la preţ de dumping, dar această practică va continua doar dacă acest beneficii sunt acoperite de prejudiciul pe termen lung cauzat celorlalţi consumatori. Practicarea dumpingului jefuitor la manufacturate a fost susţinută în timpul anilor 1920 - 1930. Din fericire, acest tip de dumping este din ce în ce mai rar aplicat pe pieţele moderne competitive. Actualmente, o firmă care încearcă să înlăture concurenţa prin adoptarea temporară de preţuri mai scăzute, odată ce revine la preţurile iniţiale mai ridicate, alte firme multinaţionale pot să-şi facă reapariţia pe piaţă ca şi concurenţi beneficiind de o producţie eficientă pe scară largă.

În timp ce dumpingul jefuitor pare să dispară din practica comercială internaţională. dumpingul persistent pare să devină o practică tot mai utilizată de la începutul anilor 1970. La începutul anilor 1970 ca parte dintr-o campanie mai cuprinzătoare împotriva

65

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeconcurenţei străine, guvernul Statelor Unite a acuzat mai multe firme din diverse ţări de dumping pe piaţa americană. Începând din anul 2000, numărul cazurilor investigate privind acţiuni de dumping au depăşit 300 pe an. Unul dintre cei mai obişnuiţi reclamanţi în cazuri de dumping sunt Statele Unite ale Americii, iar Uniunea Europeană şi ţările nou industrializate sunt des acuzate şi găsite vinovate. Adoptarea unor politici de preţuri de dumping este cauzată de dorinţa de a rămâne în centrul competiţiei comerciale dintre ţările industrializate dezvoltate şi concurenţii lor, economiile nou industrializate.

Pentru a vedea dacă dumpingul persistent este benefic sau nu şi dacă luarea de măsuri antidumping este justificată trebuie înţelese motivele care determină anumite firme să vândă mai ieftin produsele lor la cumpărători străini. O firmă îşi maximizează profiturile prin practicarea de preţuri mai mici pe piaţa externă dacă deţine o poziţie mai puternică de monopol pe piaţa internă decât pe cea externă. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, doar atunci firma poate să îi exploateze mai tare pe cumpărătorii interni. Condiţia pentru ca dumpingul să fie profitabil este ca firma să se confrunte cu o cerere mai puţin elastică relativ la preţ pe piaţa naţională decât pe piaţa străină cu concurenţă mai puternică. Dacă sesizează aceste aspecte, firma îşi va fixa preţurile astfel încât să-şi maximizeze eforturile. Această discriminare de preţ este mai profitabilă pentru firmă decât situaţia în care ar practica acelaşi preţ pe piaţa internă cât şi pe cea de export.

Dar problema care se pune în continuare este cum văd firmele concurente de pe piaţa importatoare, situaţia creată de firma exportatoare care practică preţuri de dumping. Sub presiunea acestora, guvernele ţărilor importatoare adoptă taxe antidumping când utilizarea preţurilor de dumping de către furnizorul extern devine evidentă.

Taxa antidumping este egală cu diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa internă, mai ridicat şi preţul de pe piaţa ţării importatoare, mai scăzut. Aceste taxe sunt prevăzute de Codul Intenţional Antidumping semnat de majoritatea părţilor participante la Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, actualmente Organizaţia Mondială a Comerţului.

Cine câştigă şi cine pierde din cauza taxelor antidumping este o întrebare la care răspunsul este subtil. Primul instinct al

66

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaladepţilor comerţului liber este să afirme că ţara importatoare nu ar trebui să protesteze împotriva acţiunilor de dumping persistent ci doar acelora de dumping jefuitor. În definitiv, ei sunt de părere că dacă firma exportatoare doreşte să ofere consumatorilor bunuri la preţuri mici an după an, de ce să constituie asta o problemă pentru ţara importatoare, mai ales că ceea ce câştigă consumatorii interni acoperă pierderile suferite de producătorii naţionali care intră în competiţie directă cu furnizorul extern cu preţuri de dumping.

Deşi pentru consumatori practicarea dumpingului poate să fie un lucru benefic, pentru firmele producătoare concurente de pe piaţa importatoare poate să reprezinte o ameninţare serioasă şi să le aducă mari prejudicii, caz în care acestea depun plângeri pentru deschiderea unei anchete de investigaţii care să hotărască impunerea taxelor antidumping care să nu le mai favorizeze pe furnizorul extern. De multe ori însă firmele naţionale pentru a elimina concurenţa externă depun plângeri împotriva unor firme furnizoare din exterior care au preţuri mai competitive, chiar dacă acestea din urmă nu practică dumping. De multe ori, Comisiile guvernamentale abilitate în a stabili rezultatele anchetelor antidumping, la presiunea producătorilor interni afectaţi impun taxe antidumping şi găsesc vinovaţi şi furnizori externi care în fapt nu practică preţuri de dumping. În acest moment, pentru că nu au o justificare fundamentală, taxele antidumping devin o barieră în calea desfăşurării comerţului internaţional. Impunerea de taxe antidumping fără o justificare fundamentală este sancţionată de regulile comerţului internaţional.

b) Subvenţiile la export şi taxele compensatoriiSubvenţionarea exporturilor este o măsură aplicată

adeseori dar este curioasă şi generează controverse. Este o măsură curioasă pentru că aceleaşi ţări care impun restricţii importurilor, subvenţionând exporturile subvenţionează implicit şi importurile prin întărirea cursului de schimb al monedei naţionale şi uşurându-le astfel consumatorilor naţionali accesul la produsele străine. De asemenea ridică nenumărate controverse pentru că subvenţionarea exporturilor este condamnată de acordurile internaţionale, iar OMC prin prevederile sale consideră subvenţiile drept concurenţă neloială şi admite utilizarea de către ţările importatoare a taxelor compensatorii. Taxa compensatorie care se impune este de fapt

67

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeegală cu subvenţia primită la firma exportatoare astfel încât să anuleze efectul subvenţiei.

Impunerea taxelor compensatorii de către guvernele ţărilor importatoare trebuie să analizeze cum influenţează importurile subvenţionate de ţările exportatoare consumatorii pe de o parte şi de altă parte, industriile naţionale care sunt ameninţate care intră în competiţie cu furnizorii externii.

Argumentele economice pro şi contra taxelor compensatorii se bazează pe analiza cost-beneficiu, dar în general oficialii guvernamentali iau decizii în astfel de cazuri bazându-se pe motive politice mai ales. Agenţii naţionali ameninţaţi de concurenţa neloială creată de furnizorii externi, beneficiari ai unor subvenţii de export obligă guvernele să ia măsuri împotriva acestora din urmă.

Probleme apar în momentul în care firmele producătoare naţionale acuză injust furnizorii externi care nu beneficiază de astfel de subvenţii doar pentru a elimina concurenţa străină de pe piaţa internă, iar guvernele sub presiunea primilor adoptă taxe compensatorii. În acest moment, taxa compensatorie încetează să mai fie un instrument justificat de politică comercială care doar încearcă să contracareze condiţiile impuse neloial de ferma exportatoare ci devine o barieră în calea comerţului.

În ceea ce priveşte principalii reclamanţi şi principalii reclamaţi în domeniul subvenţiilor de export şi adoptarea de taxe compensatorii Statele Unite şi Chile sunt ţările care au iniţiat cele mai multe anchete antisubvenţii. Majoritatea acuzaţiilor vizau Uniunea Europeană şi ţările nou industrializate ca: Argentina, Brazilia, Coreea, Mexic, Taiwan.

c) Depozitele prealabile pentru efectuarea importurilorÎn dorinţa de a aplana rigiditatea restricţiilor cantitative sau

pentru a evita recurgerea la astfel de măsuri multe guverne le cer importatorilor lor să depună în valută, o sumă corespunzătoare unui procent din valoarea produselor pe care doresc să le importe. Acest procent variază în funcţie de importanţa produsului care face obiectul importului. Această reglementare este menită să frâneze importurile speculative şi să restrângă efectele unei cereri mărite prin puseuri inflaţioniste. Dar, în realitate, această măsură atinge toate importurile, oricare ar fi ele şi nu poate avea decât un efect protecţionist. Prin această măsură importatorii sunt penalizaţi căci

68

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalei trebuie să obţină de la o bancă suma necesară şi pe care nu o restituie decât după realizarea pe piaţă a bunurilor importate, deseori după câteva luni de întârziere.

La prima vedere, acest instrument nu pare să modifice fluxurile comerciale, într-adevăr, această modalitate este de preferat unui control mai riguros, dar şi ea reuşeşte să modifice adesea condiţiile de concurenţă între produsele naţionale şi produsele importate concurente, aşa cum face de exemplu şi o majorare de taxă vamală.

Dacă depozitul reprezintă 100%, 200% sau chiar 300% din valoarea importurilor, cum este cazul multor ţări în curs de dezvoltare, în care rata dobânzii este foarte ridicată, efectul protecţionist al depozitelor prealabile poate fi foarte important. În plus, când această măsură este însoţită şi de interdicţia de a obţine credit de la furnizorul extern, importul poate deveni foarte dificil dacă nu imposibil, mai ales pentru firmele importatoare mici şi mijlocii care nu obţin uşor credite bancare.

În fine, cum este cazul tuturor dispoziţiilor administrative, reglementările în materie de depozite prealabile pot să se modifice de la o zi la alta, fapt ce reprezintă un element de incertitudine în ceea ce priveşte formarea preţurilor.

d)Impunerea de alte impozite şi taxe la frontieră sau ajustările fiscale la frontieră

Conform regulilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, prin regimurile lor vamale, guvernele trebuie să încorporeze în taxele vamale toate taxele ce vizează exclusiv produsele importate, singura excepţie prevăzută fiind taxele pentru serviciile furnizate. Conform clauzei "regimului naţional" produsele importate nu mai trebuie supuse după plata taxei vamale, nici unei alte taxe sau impozite la care nu sunt supuse produsele similare indigene.

În realitate, există multe cazuri când se aplică diverse taxe importurilor, taxe care se adaugă taxelor ce figurează în tariful vamal. Impunerea de astfel de taxe furnizează un mijloc comod de a găsi resurse suplimentare căci contribuabilul naţional are impresia că furnizorul străin şi nu el este cel care plăteşte taxa. În plus, chiar noţiunea de taxă pentru serviciile furnizate este uneori foarte elastică în ceea ce priveşte interpretarea şi aria sa de cuprindere. Astfel, în unele ţări în curs de dezvoltare taxa statistică reprezintă în jur de un sfert din drepturile vamale la import.

69

Capitolul 4 – Economia politicii comercialePrin impunerea acestor ajustări fiscale de frontieră,

produsele importate ajung să aibă acelaşi preţ sau chiar mai mare decât cele naţionale similare. În acest mod consumatorul, fiind pus în faţa unor importuri scumpite artificial, este „obligat” să opteze pentru produsul naţional în detrimentul celui importat.

e) Taxele de prelevare şi stabilirea de preţuri prag la import

Alte modalităţi la care recurg guvernele pentru a aduce produsele la acelaşi nivel de preţ cu produsele similare indigene sunt taxele de prelevare sau variabile la import şi stabilirea de preţuri prag la import.

Taxa de prelevare este egală cu diferenţa dintre preţul intern mai ridicat şi preţul de import mai scăzut. Astfel, este eliminată concurenţa de preţ dintre produsele importate şi cele indigene iar consumatorul intern nu mai poate să aleagă.

Stabilirea de preţuri prag la import presupune fixarea unor preţuri minime sub care nu se pot admite mărfurile respective la import În acest mod, indiferent de preţul la care se achiziţionează importul el nu poate să fie vândut pe piaţa internă decât la un preţ superior sau egal cu preţul prag.

Taxele de prelevare şi preţurile de prag la import sunt instrumente utilizate de Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene care a reuşit să asigure o protecţie impresionantă producătorilor agricoli din Uniune. Astfel, din zonă net importatoare de produse agricole, Uniunea Europeană a devenit o zonă net exportatoare.

4.3.3. Formalităţile vamale şi administrative de importFormalităţile vamale şi administrative de import au în

general un caracter legitim pentru aplicarea politicii comerciale. În multe situaţii, astfel de măsuri sunt însă utilizate pentru limitarea importurilor şi chiar pentru discriminări între ţări partenere. Principalele metode utilizate în acest sens sunt cele privind evaluarea incorectă în vamă a mărfurilor importate şi cerinţele referitoare la prezentarea de documente suplimentare necesare la importul în anumite ţări.

În ciuda armonizării generalizate a regulilor de evaluare care a rezultat prin adoptarea Definiţiei Valorii de la Bruxelles, există totuşi o serie de practici care îngreunează schimburile

70

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalinternaţionale. În termenii Definiţiei Valorii de la Bruxelles, se pun anumite probleme în cazul în care există relaţii speciale între exportator şi importator şi deopotrivă în cazurile în care unele administraţii vamale majorează sistematic valoarea facturată într-un mod criticabil.

Conform regulilor internaţionale valoarea în vamă se stabileşte pe baza preţului normal al mărfii, rezultând din facturi, iar transformarea din valută în monedă naţională se face la un curs pus de acord cu Fondul Monetar Internaţional. Contrar acestor reguli, unele ţări folosesc la evaluarea în vamă alte preţuri decât preţul real al mărfii importate, scumpind artificial importul şi făcându-l ineficient, necompetitiv. În unele cazuri se utilizează la transformarea preţului de import din valută în monedă naţională alte cursuri, mai mari decât cel oficial recunoscut de FMI care constituie tot o modalitate de scumpire artificială a importului.

În ţările care nu aplică Definiţia Valorii de la Bruxelles, criteriile nu sunt aşa de clar definite şi administraţiile vamale pot mai liber să evalueze mărfurile importate de aşa manieră încât să-şi sporească veniturile sau să-i protejeze suplimentar pe producătorii naţionali.

Printre practicile utilizate în acest sens figurează: aşa - numitul „preţ normal” care în majoritatea cazurilor înlocuieşte preţul din factură, „preţul minim” pe care ţările importatoare îl consideră uneori ca echivalentul măsurilor antidumping, sau perceperea unei suprataxe uniforme care se adaugă la preţul FOB pentru a acoperi cheltuielile de transport şi alte cheltuieli accesorii şi majoritatea arbitrară a valorii facturate care are acelaşi efect ca o mărire a taxelor vamale.

Simplificarea documentelor comerciale şi suprimarea formalităţilor legate de mişcarea internaţională a mărfurilor figurează de mult timp printre obiectivele Camerei de Comerţ Internaţional, Acordului General pentru Tarife şi Comerţ şi mai apoi Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Consiliului pentru Cooperare Vamală şi ale altor organizaţii internaţionale.

Firmele care sunt angajate în comerţul internaţional se lovesc totdeauna de dificultăţile ce decurg din formalităţile şi intervenţiile consulatelor pe de o parte şi din formalităţile şi exigenţele vamale pe de altă parte.

71

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeProgrese importante au fost realizate în vederea unei

reduceri a formalităţilor consulare cerute de anumite ţări din America de Sud. Totuşi, numărul ţărilor care pretind încă fie facturi consulare, fie legalizarea de către consulate, sau certificarea facturilor comerciale de către Camerele de Comerţ, fie certificate suplimentare de origine depăşeşte 40, iar 18 dintre ele sunt chiar din America Latină. Aceste formalităţi sunt însoţite adesea de exigenţe care nu sunt rezonabile în materie de documentaţie, de reglementări foarte riguroase în ceea ce priveşte corectarea greşelilor involuntare.

Mai mult, există un număr de formalităţi şi exigenţe vamale care obstrucţionează comerţul internaţional. Faptul că o serie de ţări cer facturi vamale speciale constituie un obstacol important în calea comerţului, mai ales pentru că aceste exigenţe sunt însoţite de reglementări serioase în ceea ce priveşte evaluarea şi pentru a completa formularele în mod corect trebuie să se cunoască foarte bine legislaţia locală în materie de evaluare.

Există de asemenea şi măsuri discriminatorii ce lezează exporturile anumitor comercianţi care sunt adesea obligaţi să facă cunoscut numele producătorului, şi chiar în unele cazuri preţul plătit producătorului. Astfel exportatorul se poate lovi de situaţia de a fi nevoit să facă cunoscute anumite informaţii confidenţiale care le-ar putea prejudicia pe producător.

4.3.4. Restricţiile de ordin tehnic şi calitativÎn perioada postbelică, toate guvernele au recurs la

adoptarea de reglementări pentru produse. Când asemenea reglementări vizează produsele care fac obiectul schimburilor internaţionale, ele afectează comerţul internaţional, deoarece furnizorii externi trebuie să respecte regulile pieţelor importatoare. Prin urmare, în ultimele decenii, au existat eforturi substanţiale pentru a reduce efectul reglementărilor naţionale sau regionale asupra restricţionării comerţului. Reglementările pot servi ca scopuri legitime, dar în acelaşi timp sunt necesare eforturi pentru a se asigura că reglementarea nu ar fi restrictivă pentru comerţ decât ar fi necesar pentru a atinge scopurile respective. În ciuda eforturilor organismelor internaţionale de a adopta standarde şi cerinţe cu aplicare globală, diverse ţări şi regiuni adoptă în mod nejustificat standarde diferenţiate pentru aceleaşi produse,

72

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaldeterminând creşterea costurilor şi împiedicând astfel producătorii să se bucure de avantajele economiilor de scară care decurg din adoptarea unui standard comun.

Această proliferare a diverselor standarde şi reglementări (tabelul de mai jos) a fost însoţită de creşterea cererii pentru necesitatea demonstrării faptului că produsele corespund acestora, prin inspecţii, teste şi certificări în ţara de import. Astăzi, o scară largă de produse industriale, de la echipamente electrice, jucării si maşini, până la medicamente şi echipamente medicale sunt testate şi certificate înainte de vânzarea atât pe pieţele interne, cât şi pe pieţele externe.

Tabelul 4.1. Numărul de poziţii tarifare acoperite de norme tehnice pe anumite pieţe

Ţara Numărul de subtitluri

Partea de importuri

acoperite (%)Australia 1092 27Brazilia (2001) 2204 46,2Canada (2000) 142 9,7China 841 34,9Comunităţile Europene (1999)

116 0,6

Hong Kong (1994) 223 2,3Japonia (2001) 77 1,9Republica Coreea nedisp. -Africa de Sud (1999) 101 2,7Elveţia nedisp. -SUA (1999) 1084 31,9

Sursa: UNCTAD TRAINS şi UN Comtrade.

Aceste proceduri implică costuri adiţionale pentru firmele care caută să vândă pe mai multe pieţe. Supunerea produsului la aceste proceduri înseamnă pentru producător întârzieri care dăunează mai ales produselor inovative sau produselor cu ciclu scurt de viaţă. Dificultăţile în înţelegerea regimului regulator al pieţelor străine, fie din cauza distanţei, limbii sau diferenţelor culturale operează ca o barieră discriminatorie de facto la adresa

73

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeimportului respectiv. Şi nu în cele din urmă, impunerea acestor standarde şi cerinţe poate fi folosită pentru a adăposti firmele autohtone de competiţia străină şi a restricţiona astfel importurile. Pentru a înlătura aceste neajunsuri tot mai multe ţări au aderat la Organizaţia Internaţională de Standardizare, din care în prezent fac parte peste 80 de ţări, ce încearcă să-şi armonizeze standardele şi alte astfel de reglementări.

Standardele ca şi normele tehnice utilizate în practica internaţională cunosc o mare diversitate acoperind o serie de domenii. Principalele categorii de astfel de obstacole cu care produsele se confruntă atunci când sunt aduse pe o piaţă pentru a fi vândute sunt: normele de securitate, măsurile de ordin sanitar, reglementările privind compoziţia produselor, normele privind ambalarea şi etichetarea, reglementările privind marcarea produselor.

a) Normele de securitate. Principalele produse vizate de reglementări sunt materialele electrice şi electronice de uz casnic şi aparatele de presiune, materialul minier, aparatele de încălzit, materialele de construcţii, echipamentul nuclear. În multe ţări, înainte de a fi importate, produsele respective trebuie supuse unui proces de omologare.

b) Măsurile de ordin sanitar. Sunt destinate apărării sănătăţii consumatorului. Reglementările se referă la conţinutul alimentelor în coloranţi, aditivi şi conservanţi. De asemenea, normele sanitare vizează şi articolele necomestibile, dar care pot să contamineze sănătatea: creioane, ambalaje care intră în contact cu alimentul etc. Produsele farmaceutice sunt controlate înaintea importului şi supuse procesului omologării. Reglementări asemănătoare se aplică produselor chimice utilizate în agricultură.

c) Reglementările privind compoziţia produselor. Lista produselor care trebuie să răspundă unor norme privind compoziţia este destul de lungă: conserve de carne, peşte, fructe şi legume, biscuiţi, produse textile, fibre sintetice, produse din lână.

d) Reglementările privind etichetarea şi ambalajul. Sunt cele mai diverse, cele mai numeroase şi cele mai jenante reglementări pentru exportatori. Se referă la vânzarea într-un anumit ambalaj, la necesitatea de a indica pe etichete conţinutul precis al produsului, la dimensiunile etichetelor etc.

74

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional4.3.5. Participarea statului la activitatea de comerţ

exteriora) Achiziţiile guvernamentaleDacă toate guvernele recunosc importanţa concurenţei

când este vorba de comerţul privat, ele nu mai par atât de convinse de necesitatea de a trata în mod egal toţi furnizorii, naţionali şi străini, atunci când ele au rol de agenţi economici cumpărători.

Uneori, guvernul fixează mai mult sau mai puţin oficial, o marjă de preferinţă în favoarea producătorilor naţionali, marjă care se adaugă protecţiei tarifare. Acesta este şi cazul Statelor Unite ale Americii unde această marjă este de 6% sau de 12% pentru administraţiile civile. Pentru Forţele Armate marja este de 50%, iar unele produse nu mai pot fi achiziţionate din străinătate. Obligaţia de a se supune unei proceduri complexe face şi mai dificilă sarcina firmelor străine şi se pare că anumite „servicii” sunt de natură să îndepărteze sistematic ofertele externe. Mai mult, mai multe state federale au pus în aplicare dispoziţii şi mai riguroase, care în anumite cazuri cum este în California, merg chiar la excluderea pur şi simplu a ofertelor străine.

În Grecia, legea fixează o marjă preferenţială de 8% dar sunt prevăzute şi alte dispoziţii complementare care avantajează firmele naţionale rezervându-le piaţa achiziţiilor ce depăşesc suma de 50.000 de dolari americani şi exceptându-le de la garanţiile cerute firmelor străine.

În alte ţări anumite segmente de piaţă sunt rezervate întreprinderilor naţionale. În Italia, toate comenzile care vin de la Apărarea Naţională se îndreaptă spre firmele italiene chiar dacă produsele cerute se găsesc în cantităţi insuficiente. În alte cazuri cum este Peru, ofertele străine sunt scoase din competiţie dacă produsul cerut se poate obţine pe plan naţional. Pentru alte ţări ca: Africa de Sud, Canada, Malayezia sau Norvegia marja de preferinţă pentru firmele locale este cuprinsă Între 5% şi 15%.

În anumite ţări, cum este cazul Japoniei, criteriile nu sunt fixate pe cale legislativă sau reglementară, astfel încât administraţia se bucură de o mare libertate de acţiune. Se observă că, în majoritatea cazurilor, firmele străine nu pot participa la cererile de ofertă de pe poziţii de egalitate cu întreprinderile locale, fie pentru că prescripţiile de ordin tehnic le dezavantajează, fie că cererile de ofertă sunt limitate dintr-un motiv sau altul, fie pentru

75

Capitolul 4 – Economia politicii comercialecă sunt îndepărtate prin procedura de adjudecare publică. Trebuie, amintite aici şi condiţiile în care cererile de ofertă sunt organizate: termene prea scurte, prescripţii tehnice fundamentate pe norme naţionale etc.

Din experienţa practică se observă deci, că regulile care guvernează comerţul privat se aplică rareori achiziţiilor publice sau întreprinderilor dependente de stat şi adeseori chiar întreprinderilor private care beneficiază de ajutor financiar guvernamental. Dată fiind importanţa crescândă a achiziţiilor de această natură, absenţa unor reguli precise în materie constituie o lacună gravă.

b) Comerţul de statÎn ţările industrializate, comerţul de stat este puţin

răspândit în sectorul produselor manufacturate. Din motive fiscale sau sociale, statul monopolizează vânzarea, iar uneori şi producţia tutunului (Austria, Franţa, Italia) sau vânzarea băuturilor alcoolice (ţările scandinave). În afară de aceste produse tradiţionale şi importul câtorva produse face obiectul comerţului de stat sau obiectul unui monopol aşa cum este cazul hârtiei de ziar în Franţa, produsele farmaceutice în Norvegia. Existenţa acestor monopoluri poate constitui o piedică importantă în calea comerţului internaţional, ajungându-se la situaţia de a proteja producătorii naţionali ai manufacturatelor sau materiilor prime respective.

În ţările în curs de dezvoltare, organismele de stat îşi rezervă dreptul de export şi import al numeroase produse. În tot mai multe din aceste ţări organismele specializate de stat nu se mai mulţumesc doar să asigure comercializarea pe plan intern; tot mai mult ele contactează direct cumpărătorii străini, îndepărtându-i de exportatorii privaţi de comerţul exterior. La import, organismele de stat se ocupă de cumpărarea şi vânzarea produselor de larg consum în mai multe ţări, cum ar fi: Congo, India, Indonezia, Kenya, Mauritania, Senegal, Tanzania şi Tunisia. În aceste ţări, comerţul de stat devine un atu important al politicii comerciale a guvernului şi el poate să joace un rol comparabil cu cel al măsurilor contingentare.

c) Cartelurile internaţionaleUn cartel internaţional este o organizaţie a furnizorilor

unei anumite mărfi localizaţi în diferite ţări sau un grup de guverne care se înţeleg să limiteze producţia şi exportul produselor pe care le fabrică cu scopul de a maximiza sau de a spori profiturile totale

76

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalale organizaţiei. Deşi cartelurile naţionale sunt interzise în Statele Unite ale Americii şi restricţionate în Europa, puterea cartelurilor internaţionale nu poate fi subminată cu uşurinţă deoarece ele nu se află sub jurisdicţia unei anumite ţări.

Cel mai cunoscut cartel internaţional din prezent este OPEC - Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol, care prin restrângerea producţiei şi exporturilor, a reuşit să mărească de patru ori preţul la petrolul brut între anii 1973 - 1974. Un alt exemplu îl constituie IATA: Asociaţia Internaţională de Transport Aerian, un cartel al majorităţii liniilor aeriene internaţionale, care se întâlneşte anual pentru a stabili tarifele internaţionale şi politicile de aplicat.

Un cartel internaţional are şanse de succes numai dacă există doar câţiva furnizori internaţionali ai unui produs esenţial pentru care nu există produse similare de substituţie. OPEC îndeplinea aceste condiţii în anii 1970. Atunci când există mai mulţi ofertanţi internaţionali este mai greu ca ei să se organizeze într-un cartel efectiv. Tot aşa, când se dispune de substituenţi pentru bunul respectiv, încercarea cartelului internaţional de a restricţiona producţia şi exportul pentru a determina creşterea preţurilor şi a profiturilor nu va reuşi decât să-i facă pe cumpărători să se reorienteze spre mărfurile de substituţie. Acest lucru explică eşecul, sau imposibilitatea de a realiza, carteluri internaţionale pentru alte sectoare minerale în afară de petrol şi cositor şi pentru câteva produse agricole: zahăr, cacao, cafea şi cauciuc.

Deoarece forţa unui cartel internaţional rezidă în abilitatea sa de a limita producţia şi eforturile, există tendinţa pentru oricare dintre producători de a rămâne în afara cartelului sau de „a înşela” cartelul prin realizarea de vânzări nelimitate la preţuri doar puţin mai scăzute decât cele practicate de cartel. Acest lucru a devenit foarte evident pentru OPEC în anii 1980 când preţurile foarte ridicate la petrol au determinat explorări petroliere şi producţie de petrol de către ţări membre OPEC: Marea Britanie, Norvegia şi Mexic. Creşterea ofertei mondiale, precum şi măsurile de conservare care au redus cererea pentru produsele petroliere, a condus la o scădere accentuată a preţurilor la petrol în anii '80 comparativ cu anii '70. Acest lucru a demonstrat, ca de altfel cum a susţinut şi teoria economică, că aceste carteluri sunt instabile şi deseori se destramă sau eşuează. Dacă are succes totuşi, un cartel

77

Capitolul 4 – Economia politicii comercialese comportă exact ca un monopolist pentru maximizarea profiturilor sale.

4.4. Politica de promovare şi stimulare a exporturilor

Această politică tinde să treacă pe primul plan în cadrul politicilor comerciale, statele fiind, în mod firesc, interesate în primul rând în dezvoltarea exportului.

Mijloacele de promovare a exportului sunt unanim acceptate şi practicate pe plan internaţional. Acestea sunt măsuri luate la nivel macroeconomic, prin care se urmăreşte influenţarea potenţialilor clienţi externi. Ele includ: încheierea de tratate comerciale bilaterale sau multilaterale;sprijinirea participării firmelor la expoziţii şi târguri internaţionale în cadrul unor pavilioane naţionale; informarea firmelor asupra posibilităţilor de export în diferite state.

Ca forme concrete de măsuri promoţionale pot fi menţionate:

- Negocierea şi încheierea de tratate comerciale. Pentru a dezvolta comerţul dintre ele ţările îşi acordă facilităţi în materie de politică comercială privind reducerea reciprocă a taxelor vamale de import, reducerea şi eliminarea unor restricţii de ordin cantitativ etc. Astfel de facilităţi se convin prin încheierea de tratate comerciale între guverne. Un tratat comercial reprezintă un acord liber consimţit între state prin care se creează, se modifică sau se sting obligaţii reciproce în domeniul comerţului dintre ele, precum şi reguli şi norme ale comerţului internaţional.

Până la cel de-al doilea război mondial comerţul internaţional s-a caracterizat prin bilateralism, fiind încheiate tratate comerciale bilaterale. Bilateralismul prezintă dezavantaje, întrucât implică faptul că schimburile de mărfuri şi servicii dintre state trebuiau să fie echilibrate. În plus, concesiile vamale bilaterale trebuiau specificate în tarifele vamale în coloane diferite, astfel încât aceste tarife deveneau foarte complicate. Avantajul negocierilor multilaterale constă în faptul că o concesie astfel convenită se extinde automat asupra tuturor ţărilor participante la tratat. În consecinţă, s-a renunţat la negocierile bilaterale, trecându-se la negocierile multilateral în cadrul GATT-OMC.

78

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalTratatele comerciale încheiate pe bază bilateral sau

multilateral au o deosebită importanţă pentru comerţul exterior. De aceea, ele trebuie să fie cunoscute pentru a putea fi folosite în practică de firmele exportatoare şi importatoare.

- Participarea la târguri şi expoziţii internaţionale.În lume sunt organizate numeroase târguri şi expoziţii

internaţionale, numărul acestora depăşind cifra de 100. Târgul de la Frankfurt este renumit pentru maşini-unelte şi carte,târgul de la New York pentru mobilă, târgul de la Paris pentru automobile, târgurile de la Cairo şi Tokyo au un caracter general.

În cadrul unor asemenea târguri, ţările organizează pavilioane naţionale, în incinta cărora este arborat drapelul ţării. În cadrul pavilionului naţional se expun produsele diferitelor firme din ţară, statul sprijinind participarea lor prin suportarea cheltuielilor de organizare a pavilionului respectiv, de transport al produselor şi alte cheltuieli.

Spre deosebire de participarea în cadrul pavilioanelor naţionale există şi participări directe ale unor firme la târguri şi expoziţii internaţionale. Asemenea participări directe se realizează pe contul firmelor.

- Reprezentarea oficială în străinătate.Se realizează prin secţiile economice ale ambasadelor.

Rolul acestor secţii este de a informa firmele din ţările de reşedinţă asupra posibilităţilor de export, de a stabili contacte între firmele naţionale şi cele locale, de a le sprijini în rezolvarea oricăror probleme care apar în derularea contractelor şi de a menţine legătura între ministerul de comerţ din ţara respectivă şi cel din ţara proprie. În aceste secţii îşi desfăşoară activitatea specialişti trimişi de ministerul de comerţ. Sunt instituţii de interes public şi au obligaţia să răspundă tuturor solicitărilor din partea exportatorilor naţionali, fără, însă, a se angaja în negocierea şi încheierea de contracte.

În paralel cu reprezentarea oficială, unele firme mari îşi deschid reprezentanţe proprii în străinătate. În timp ce reprezentarea oficială este de domeniul dreptului public (guvernamental), reprezentarea de firmă este de domeniul dreptului privat. Reprezentantul oficial al guvernului nu are dreptul să încheie contracte, în timp ce reprezentantul firmei are acest drept.

- Centrele de comerţ exterior.

79

Capitolul 4 – Economia politicii comercialeAcestea au, de regulă, regim semi-guvernamental, în

sensul că finanţarea lor este asigurată în comun de guvern şi de firme private. Rolul lor este să asigure informaţii, să stabilească contacte, să organizeze misiuni economice, să elaboreze diferite studii de piaţă, pe piaţă şi de produse. Serviciile uzuale oferite de aceste centre nu se plătesc, dar dacă apar cereri de servicii special din partea unor firme acestea sunt oferite contra cost. Există tendinţa ca fiecare ţară să organizeze asemenea centre, stabilind contactele electronice între ele şi formând, astfel, un centru internaţional.

Mijloacele de stimulare a exporturilor cuprind măsuri care se pot lua la nivel macroeconomic şi care au ca scop creşterea competitivităţii mărfurilor destinate exportului, creşterea gradului de cointeresare a producţiei şi exportului. De regulă se consideră că numai măsurile luate la nivel macro fac parte din politica comercială a unei ţări, cele la nivel micro (de întreprindere), de reducere a costurilor, creştere a calităţii, fiind legate numai în mod indirect de politica comercială a unui stat.

Există patru categorii principale de astfel de măsuri:1. De natură bugetară care cuprind:

Subvenţiile directe la export = sume de bani acordate de stat anumitor ramuri economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurilor lor depăşesc preţurile de pe piaţa mondială. În materie de subvenţionare există reglementări internaţionale precise (GATT-OMC). Regula generală este că subvenţionarea exporturilor şi a importurilor este prohibită. Există, însă, excepţii admise. Se acordă selectiv, de regulă pentru:

• ramurile aflate în declin (industria carboniferă, siderurgică, textilă), ramuri sensibile la concurenţa străină;• pentru ramuri considerate de interes pentru economia naţională (în cazul cărora pierderea pieţelor ar putea dezechilibra balanţa de plăţi);• în majoritatea ţărilor, pentru agricultură. Primele directe de export – se acordă acelor exportatori

care realizează un volum mare de desfacere pe piaţa externă sau export produse ale unor industrii importante pentru economia naţională; ele nu urmăresc rentabilizarea

80

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalunităţilor exportatoare, ci creşterea volumului vânzărilor şi, eventual, influenţarea structurii pe mărfuri şi a orientăriigeografice, în funcţie de interesele urmărite la un moment dat.

Subvenţiile indirecte la export – vizează stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii pe linia creşterii exporturilor, prin preluarea de către stat, total sau parţial, a cheltuielilor ocazionate de diferite acţiuni, manifestări, etc. precum: facilităţi oferite în domeniul informaţional, al asistenţei tehnice de specialitate, pentru participarea la târguri şi expoziţii internaţionale, pentru realizarea de către institute de specialitate de studii şi cercetări de piaţă cu preţ redus sau gratuite etc.

2. Măsuri de stimulare de natură fiscală urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor componente de cost datorate diferitelor taxe şi impozite şi, prin aceasta, creşterea câştigului net al exportatorilor. Acestea iau forma de:

Facilităţi fiscale acordate pentru mărfurile exportate - apar sub forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulaţia mărfurilor. Se acordă selectiv, în funcţie de importanţa exportului pentru economia naţională respectivă, de regulă fiind direct proporţionale cu gradul de prelucrare al produselor. În această categorie se include şi importul cu scutire condiţionată de plata taxelor vamale sau regimul de drawback: se referă la importul acelor produse (materii prime sau componente) care urmează să fie încorporate sau prelucrate în vederea obţinerii de produse destinate exportului. O variantă a acestui sistem o reprezintă lohn-ul (prelucrare, perfecţionare) care presupune că firma străină care importă mărfuri finite pune la dispoziţia exportatorului materialele de care acesta are nevoie pentru fabricarea produselor finite, taxele vamale plătite la import restituindu-se cu ocazia exportului. Aceste două metode de sprijin fiscal (draw-back şi lohn-ul) sunt admise pe plan internaţional. În plus, pe plan internaţional se admite ca produsele exportate să nu fie supuse taxei pe valoarea adăugată (TVA), la care sunt supuse produsele vândute la intern.

81

Capitolul 4 – Economia politicii comerciale Facilităţi fiscale acordate direct exportatorilor – pot să

apară sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venitul provenit din export. Această metodă nu este admisă pe plan internaţional. Se admit scutiri sau reduceri de impozit pe profit numai dacă aceste facilităţi se acordă întregii producţii şi tuturor salariaţilor, indiferent dacă producţia este vândută la intern sau este exportată.

3. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară Primele valutare sunt sume suplimentare acordate

exportatorilor în momentul preschimbării valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai avantajos decât cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cu primă. Se acordă diferenţiat, pe grupe de mărfuri, zone geografice.

Deprecierea monetară – Statele pot sprijini exporturile prin devalorizarea monedelor naţionale în raport cu valutele străine. Devalorizarea stimulează exportul şi producţia internă şi descurajează importul. În prezent, piaţa valutară caracterizându-se prin cursuri flotante, cursurile nu mai sunt stabilite şi modificate oficial, ci pe piaţă, în funcţie de cererea şi oferta pentru o valută. În aceste condiţii, statul nu mai poate, aparent, interveni prin mijloace valutare. În realitate, statul poate influenţa cursul de schimb prin politica de curs controlat. Atunci când se consideră necesar, băncile centrale pot influenţa cursul de schimb prin două metode: metoda pur monetară şi metoda valutară. Metoda monetară constă în influenţarea cererii şi ofertei de bani pe piaţă prin nivelul dobânzii, ceea ce se reflectă în schimbarea cursului de schimb. Metoda valutară constă în intervenţia băncii centrale prin cumpărarea sau vânzarea de valută, apreciind sau respectiv depreciind cursul monedei naţionale. Este favorabilă exportatorilor numai pe termen scurt şi numai dacă reducerea cursului de schimb al monedei naţionale este mai accelerată decât reducerea puterii de cumpărare interne a acesteia. Diferenţa între gradul de depreciere şi reducerea puterii de cumpărare reprezintă un fel de primă pentru export, care poate permite reducerea preţului de export, fără diminuarea câştigului în monedă naţională. Acest fenomen este cunoscut drept dumping valutar. Politica de depreciere

82

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalîşi poate atinge scopul numai atunci când cererea pentru produsele de export este elastică faţă de preţ.

4. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancarăSe realizează prin intermediul sistemului bancar naţional

şi/sau al unor instituţii publice sau private, specializate în acordarea, asigurarea şi garantarea creditelor de export.

Acordarea creditelor de export poate îmbrăca mai multe forme:

• Creditul cumpărător este creditul acordat de către o bancă din ţara exportatorului importatorului străin sau băncii acestuia. De regulă, valoarea acestui credit acoperă 75-90% din valoarea tranzacţiei, restul fiind plătit de importator (din capitalul propriu sau dintr-un alt credit) sub formă de avans.

Aceste credite se acordă de către instituţii specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se o convenţie de credit între importator (banca sa) şi banca exportatoare.

Asigurarea creditelor cumpărător este obligatorie şi se realizează de către banca exportatorului, la o instituţie de asigurare din ţara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator.• Liniile de credit sunt o formă a creditului cumpărător, se deschid de către o instituţie financiară din ţara exportatorului în favoarea unei instituţii financiare din ţara importatorului, în baza unor acorduri inter-guvernamentale încheiate între cele două ţări (exportatoare şi importatoare), prin care guvernul ţării se obligă să garanteze creditul acordat importatorilor. Caracteristici:

Obiectul creditului îl reprezintă maşini, utilaje, echipamente, în general bunuri de valori foarte mari;

Se acordă pe termen mediu şi lung (5 –8 ani); Pentru a beneficia de o linie de credit, fiecare contract de

cumpărare trebuie să se situeze peste o anumită valoare considerată ca minimă.

• Creditul furnizor este creditul comercial acordat de vânzător (furnizor/exportator) cumpărătorului străin; se foloseşte în cazul unor exporturi de valoare mai mică şi pe perioade reduse de timp. Finanţarea acestui tip de credite: cea mai mare parte a furnizorilor care oferă facilităţi de plată cumpărătorilor nu dispun de resurse

83

Capitolul 4 – Economia politicii comercialesuficiente pentru a aştepta sfârşitul perioadei de creditare, de aceea, în practică, furnizorii finanţează creditele acordate împrumutându-se (luând credit) de la o instituţie de credit, în general o bancă comercială / specializată în finanţarea exporturilor.

Băncile respective condiţionează acordarea acestor credite către exportatori de asigurarea acestora la o instituţie de asigurare. Costul asigurării, sub forma primei de asigurare plătită de exportator, va fi suportat de importator (direct, prin evidenţierea ei separat în contract sau indirect, prin includerea ei în preţ).

Asigurarea creditelor de export – urmăreşte acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor livrate pe credit. Principalele categorii de risc sunt:

• riscuri comerciale: insolvabilitatea cumpărătorului sau incapacitatea acestuia de a achita la scadenţă ratele şi dobânzile aferente; refuzul de plată al cumpărătorului (reaua credinţă) în situaţia în care livrările corespund contractului.• riscuri ne-comerciale: război, revoluţii, exproprieri etc.; unele ţăriinclud aici şi riscurile legate de calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, uragane etc.• riscuri monetare: riscul creşterii de preţ, riscul valutar determinat de modificarea cursului de schimb al monedei din contract.

Majoritatea ţărilor au creat instituţii specializate de asigurare, de regulă cu o dublă funcţie: instituţie de asigurare şi instituţie specializată de finanţare a exporturilor. Aceste instituţii, direct sau indirect, sunt controlate şi sprijinite de statul respectiv.

Asigurarea se face într-un anumit procent în raport cu valoarea creditului acordat, cealaltă parte din risc suportând-o furnizorul sau cumpărătorul, după caz (de regulă, riscurile economice se acoperă 75-90%, cele politice, 85-90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de regulă de către importator, este în funcţie de categoria de risc asigurată şi de calitatea beneficiarului creditului.

Garantarea creditelor de export – se face de către o instituţie bancară din ţara importatorului (cumpărătorului) care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului să achite contravaloarea mărfurilor livrate pe credit, în cazul în care debitorul devine insolvabil. În orice contract comercial internaţional, obligaţia principală

84

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionala părţilor e reprezentată de obligaţia contractanţilor de a-şi îndeplini obligaţiile asumate. Garanţia, cerută suplimentar, dă naştere unei a doua relaţii obligaţionale, secundară, dar egală ca valoare şi formă, atunci când obligaţia asumată iniţial nu a fost îndeplinită. Partenerul de contract, solicitat să ofere o garanţie suplimentară privind îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, are două posibilităţi:

să garanteze cu bunurile materiale şi financiare proprii, pe care, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar, să le pună la dispoziţia partenerilor acesteia (garanţie reală).

să apeleze la o terţă persoană, numită garant, care să-şi asume obligaţia că va achita datoria, în cazul în care cel pentru care se garantează nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată. În acest caz, obiectul garanţiei îl reprezintă scrisoarea de garanţie bancară, care face parte din grupa garanţiilor personale.Pot fi garanţi firmele şi companiile industriale, societăţile

de asigurări (frecvent), statul (reprezentat prin şeful statului, guvern, Banca Centrală, ministrul de finanţe) şi instituţiile financiare.

85

Capitolul 5 – Dilema comerţ liber sau protecţionism

Capitolul 5DILEMA COMERŢ LIBER SAU PROTECŢIONISM

5.1. Cazul de comerţ liber5.2. Cazul de protecţionism

Una dintre cele mai interesante dezbateri care s-a desfăşurat de-a lungul timpului este cea legată de subiectele comerţ liber şi protecţionism. Argumentele în favoarea fiecăruia dintre cele două curente sunt descrise în analiza cazului de comerţ liber şi a cazului de protecţionism. Acestea se bazează pe părerile economiştilor, potrivit cărora, pe de o parte, statul nu trebuie să intervină în fluxul internaţional de bunuri şi servicii, iar pe de altă parte, trebuie creat un sistem de taxe vamale, contingente şi subvenţii la export pentru a proteja economia naţionala a fiecărui stat faţă de concurenţa străină.

5.1. Cazul de comerţ liber

a) Incidenţa taxei vamaleUn tarif vamal produce o pierdere netă pentru economie,

măsurată în graficul de mai jos de suprafaţa a două triunghiuri (b şi d). Această pierdere se datorează distorsionării stimulentelor economice atât pentru producători, cât şi pentru consumatori. În contrast, o tendinţă spre comerţ elimină aceste distorsiuni şi duce la creşterea bunăstării naţionale.

O taxă vamală majorează producţia internă de la Q1 la Q2

avantajând pe producător, în timp ce consumul intern scade de la C2 la C1, dezavantajând pe consumator. Există şi al treilea jucător, guvernul, care câştigă din încasarea taxelor vamale. Se pune problema: care este soldul? Pierderea consumatorului = a + b + c +d; câştigul producătorului = a; venitul guvernului = c + e; costul net al tarifului = pierderea consumatorului – câştigul producătorului – venitul guvernului, respectiv (a+b+c+d) – a – (c+e) = b+d – e

Există doua triunghiuri (b si d), a căror suprafaţă înseamnă pierdere şi un dreptunghi (e) a cărui suprafaţă măsoară câştigul. Un mod util de a interpreta aceste câştiguri şi pierderi este următorul:

86

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaltriunghiurile (b) şi (d) reprezintă pierderea de eficienţă care apare datorită faptului că o taxa vamală distorsionează stimulentele pentru producţie şi consum, în timp ce dreptunghiul (e) reprezintă câştigul pentru raportul de schimb (raportul dintre preţurile de export şi preţurile de import), care apare ca urmare a faptului că un tarif poate reduce preţul de import al mărfii.

Figura 5.1. Incidenţa taxei vamale

Sursa: Fota C. – Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Ed. Universitaria, Craiova, 2004

Acest efect se produce în cazul ţărilor cu o pondere mare în importul mondial, ele putând solicita exportatorilor reducerea preţului ca urmare a introducerii taxei vamale. Dacă ţara importatoare este o ţara mică, adică deţine o pondere nesemnificativă în importul mondial, ea nu poate influenţa scăderea preţului de import, iar avantajul din raportul de schimb dispare.

b) Incidenţa restricţiei cantitativeO restricţie cantitativa (contingentul de import) limitează

importul la o anumită cantitate sau valoare. Ea are, în linii generale, aceleaşi efecte ca o taxă vamală.

Import înainte de tarif

Import după tarif

Distorsiune de comerţ

Distorsiune de producţie

Cantitate Q

O(ofertă)C(cerere)Preţ P

Q1 Q2 C1 C2

PT

PM

PTPreţ import

cu taxă

Preţ mondial

Preţ mondial plus taxă vamală

ab

cd

e

87

Capitolul 5 – Dilema comerţ liber sau protecţionismÎn exemplul de mai jos, preţul intern al ţării importatoare

(Pi) este mai mare decât preţul mondial (PM). De asemenea, se remarcă faptul că ţara, concomitent cu restricţia cantitativă, aplică şi taxe vamale de import. Totodată, se pleacă de la premisa că ţara respectivă nu are o pondere importantă în importul mondial al produsului restricţionat.

Figura 5.2. Incidenţa restricţiei cantitative

Sursa: Fota C. – Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Ed. Universitaria, Craiova, 2004

Efectul introducerii restricţiei cantitative este indicat de cinci suprafeţe: f, g, h, i si j. Producătorul câştigă datorita preţurilor interne mai ridicate suprafaţa f. Consumatorul pierde f + g + h + i + j. Guvernul câştigă din încasarea taxei vamale j. Efectul net al introducerii restricţiei cantitative este o pierdere (f + g + h + i + j) – f – j = g + h + i. Din această pierdere netă suprafeţele g şi i reprezintă pierderile din restricţionarea importului şi distorsiunea consumului. Suprafaţa h reprezintă o rentă acumulată de străini, un transfer pur către străinătate.

În concluzie, contingentul de import majorează producţia şi preţurile interne şi generează venituri suplimentare pentru

C(cerere) O(ofertă)

Cantitatea QQ1 Q2 C1 C2

Preţ internPi

Preţ mondialplus T

Preţ mondialPM

Preţul P

f g

h

j i

88

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalstrăinii care obţin dreptul de a exporta în ţara care a introdus contingentul.

c) Incidenţa subvenţieiDintre mijloacele folosite pentru stimularea exportului am

luat ca exemplu subvenţionarea exportului. Subvenţia este directă, ca o sumă dată exportatorului reprezentând diferenţa dintre costul de producţie mai ridicat şi preţul mondial mai mic, sau indirectă, sub formă de reducere sau scutire de impozit pe profit sau pe contribuţia la asigurări sociale, aferent mărfurilor exportate.

Când guvernele acordă subvenţie, producătorii vor exporta produsele până la punctul la care preţul intern depăşeşte preţul extern cu volumul subvenţiei.

Figura 5.3. Incidenţa subvenţiei

Sursa: Fota C. – Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Ed. Universitaria, Craiova, 2004

Efectele unei subvenţii de export asupra preţurilor sunt exact inverse faţă de cele ale taxei vamale. Preţul în ţara exportatoare creşte de la PM la PS, dar întrucât în ţara importatoare

Export

Cantitatea Q

O(oferta)

Preţul P

C(cerere)

Preţ în ţara exportatoare Ps

Preţ mondialPM

Preţ în ţara importatoare Ps

k

lm n

rp

o

89

Capitolul 5 – Dilema comerţ liber sau protecţionismpreţul scade de la PM la PS, creşterea de preţ este mai mică decât subvenţia.

În ţara exportatoare, consumatorii pierd, producătorii câştigă, iar guvernul pierde întrucât cheltuieşte bani pentru subvenţie. Pierderea consumatorului se afla în suprafeţele k, l, l. Subvenţia guvernului este în suprafeţele k, l, m, n, o, p, r.

Efectul net este reprezentat, în consecinţă, de suma suprafeţelor l, n, o, p, r. Din acestea, l şi n reprezintă pierderi de distorsiune de producţie şi consum, ca şi cele provocate de taxa vamală.

Suplimentar şi în contrast cu taxa vamală, o subvenţie de export înrăutăţeşte raportul de schimb prin diminuarea preţurilor de export pe piaţa externa de la PM la PS. Aceasta duce la înrăutăţirea raportului de schimb (o + p + r) = PM – P’s cantitatea exportată cu subvenţie. În acest fel, o subvenţie de export conduce pe ansamblul ţării la costuri care depăşesc beneficiile.

d) Avantaje suplimentareEficienţa cazului de comerţ liber reprezintă reversul

analizei cost – beneficiu. O ţară mică, impunând un tarif, un contingent de import sau acordând o subvenţie de export nu poate influenta preţul mondial deci nu are nici un avantaj, ci numai dezavantaje în ceea ce priveşte producţia şi consumul. Invers o evoluţie spre comerţul liber elimina aceste distorsiuni şi duce la creşterea bunăstării.

În afară de acest argument de bază, se consideră că un comerţ liber aduce avantaje suplimentare.

Primul din aceste avantaje îl reprezintă faptul că un comerţ liber permite concentrarea producţiei în unităţi mari, cu producţie de mare serie, în locul unor mici întreprinderi, cu producţie redusă şi, deci, mai puţin eficiente, care ar apare în spatele protecţiei.

Al doilea avantaj constă în aceea că un comerţ liber oferă întreprinzătorilor un stimulent de a concura pentru export şi cu importurile, de a învăţa şi de a inova ceea ce nu se întâmplă în cazul „comerţului dirijat”, când statul impune structura importurilor şi exporturilor.

Al treilea avantaj suplimentar este de ordin general, oferind guvernului posibilitatea de a se distanţa de interesele unor grupuri de persoane, de a promova o politică cu şanse egale pentru

90

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaltoţi, în timp ce în condiţii de protecţie guvernul poate fi uşor prizonierul unor grupuri de interese.

5.2. Cazul de protecţionism

Aşa cum s-a arătat, tarifele vamale, restricţiile cantitative şi subvenţiile tind să reducă bunăstarea naţională şi mondială, exceptând cazul ţărilor mari, care îşi pot îmbunătăţi raportul de schimb, eliminând astfel pierderile de eficienţă (distorsiunile de producţie şi de consum). De ce, atunci, toate ţările aplică la import politici tarifare şi netarifare?

Răspunsurile la această întrebare derivă din argumentele elaborate de guverne şi grupuri de interese, care sunt prezentate organelor legislative atunci când se adoptă măsuri de politică comercială. Aceste argumente pot fi clasificate în patru mari categorii: folosirea puterii de monopol pe piaţă pentru îmbunătăţirea raportului de schimb; în lumea reală, comerţul liber conduce la condiţii mai puţin optime, iar obstacolele la import pot mai de graba să crească decât să reducă bunăstarea; tarifele vamale, restricţiile cantitative sau subvenţiile pot avea şi funcţii sociale, respectiv redistribuirea veniturilor şi realizarea de venituri guvernamentale pentru oferirea de servicii publice; îngrădirile la import pot contribui la stabilizarea preţurilor şi a şomajului în situaţiile de incertitudine şi de fluctuaţii majore în cererea, oferta şi preţurile internaţionale.

a) Poziţia de monopolEste adevărat că o ţară cu o pondere mare în importul

mondial poate, introducând un tarif vamal, să influenţeze preţurile mondiale şi să-şi îmbunătăţească astfel raportul de schimb.

Prima problemă care se pune este: cât de mare poate fi taxa şi, în consecinţă, cât de mare poate fi câştigul ţării care a introdus tariful? Aşa cum a demonstrat economistul american Harry Johnson, dacă taxa vamală este ridicată, exportatorii nu vor putea face concesii de preţ la infinit, întrucât ar intra în stare de faliment. Într-un astfel de caz, importul nu ar mai avea loc şi drept rezultat ar dispare avantajul din raportul de schimb al ţării importatoare, deci taxa vamală îşi pierde sensul. Rezulta că taxa vamală trebuie să aibă un nivel optim, care să permită, în egală măsură, importul ţării care o impus-o şi exportul ţărilor partenere.

91

Capitolul 5 – Dilema comerţ liber sau protecţionismA doua problemă se referă la măsurile de răspuns pe care

ţările partenere exportatoare ar putea să le adopte. Aşa cum s-a arătat, raportul de schimb al unei ţări reprezintă raportul între preţurile mărfurilor de export şi preţurile mărfurilor de import. Dacă ţara importatoare, care a introdus tarif vamal, câştiga din reducerea preţului de import, ţara exportatoare pierde întrucât îi scade preţul de export. Evident, ţara exportatoare poate, la rândul ei, să impună un tarif vamal, pentru a-şi reduce preţul de import şi a recupera, astfel, din pierderea la preţul de export. S-ar ajunge, în acest mod, la „războaie comerciale”. De aceea, este rezonabil ca ţările să nu procedeze la adoptarea de măsuri tarifare sau netarifare unilaterale, exceptând cazul în care se consideră că lipsa de cunoştinţe sau situaţia politica din ţara exportatoare ar împiedica-o să reacţioneze.

b) Eşecurile de piaţăÎn teoria preţului, eşecul de piaţă este definit ca fiind

procesul de piaţă care cauzează alocarea ineficientă a resurselor în economie. Atunci când exista asemenea eşecuri de piaţă, intervenţia guvernamentală prin impunerea de tarife vamale poate, în principiu, să determine o operare eficienta a economiei şi o creştere a bunăstării unor persoane, fără a provoca o scădere a bunăstării altora.

Cel mai utilizat argument în acest sens, susţinut de germanul Friederich List şi americanul Alexander Hamilton, este cel cunoscut sub numele de „industrie tânără” („infant industry”). Puterea acestui argument constă în faptul că tarifele vamale pot fi utilizate temporar, atâta timp cât o industrie nou stabilita necesita protecţie faţă de concurenţa firmelor străine adulte. După maturizare, tarifele pot fi eliminate, ţara va dispune de o industrie cu avantaje comparative, astfel că toate tarile vor avea, finalmente, de câştigat. Deşi, teoretic, acest argument este convingător, în lumea reală apar o serie de probleme: dificultatea de a identifica industriile cu potenţial avantaj comparativ şi care să fie protejate; după maturizarea unei industrii este foarte complicat din punct de vedere politic să se renunţe la protecţie; costul social al protecţiei şi câştigul din dezvoltarea industriei sunt extrem de dificil dacă nu imposibil de comensurat, pentru a determina avantajul net pentru economie.

92

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalUn alt argument din categoria eşecurilor de piaţă îl

reprezintă existenţa unor economii duale, model elaborat de americanul Arthur Lewis. Conform acestui model, în ţările în curs de dezvoltare există un surplus de forţă de munca în agricultură, cu o productivitate marginală foarte scăzută sau chiar zero. În aceste circumstanţe, antreprenorii plătesc salarii care depăşesc costul oportun al muncii în agricultura şi angajează mai puţini muncitorii decât necesarul social optim. Americanul Event Hagen a susţinut că un tarif vamal poate majora producţia industriala şi, astfel, facilita transferul de munca în agricultură cu productivitate zero spre industrie, rezultând un câştig social net de producţie. Argumentul economiei duale este criticat pentru că nu ia în considerare productivitatea pozitivă în agricultură în perioadele de vârf de recoltare şi pentru neglijarea costului transferului populaţiei rurale spre oraşe. Din aceste motive, economiştii nu sunt unanim de acord cu validitatea empirică a modelului economiei duale.

În fine, un alt argument se referă la externalitaţi. Cel mai pur caz de eşec de piaţă este atunci când producţia sau consumul afectează bunăstarea populaţiei, iar preţul produselor nu reflectă aceste beneficii sau costuri externe pozitive, bunăstarea socială generală poate creşte prin majorarea producţiei interne, în timp ce efectele externe negative cer scăderea producţiei. Tarifele vamale pot fi folosite pentru schimbarea preţurilor relative interne, ceea ce induce creşteri sau scăderi în producţia unor mărfuri. În anii recenţi doua argumente pentru protecţia bazata pe externalitaţi au devenit proeminente: poluarea şi exportul unor produse rentabile pentru firme, dar în detrimentul raportului de schimb al ţării. Cea mai importantă obiecţie la folosirea protecţiei pentru gestionarea externalitaţilor este că tarifele nu sunt suficiente, preferându-se o intervenţie mai directă, cum ar fi taxa pe emisiile poluante (cazul poluării) sau o taxă de export (cazul deteriorării raportului de schimb).

c) Funcţia bunăstării socialeSectorul guvernamental are un rol important în economie,

prin redistribuirea veniturilor şi oferirea de servicii publice.Efectul de redistribuire a veniturilor prin tariful vamal a

fost susţinut de americanii Paul Samuelson şi Ronald Jones. Ei au concluzionat că un tarif majorează venitul relativ al factorului de producţie care este folosit în fabricarea produsului protejat. Pe de

93

Capitolul 5 – Dilema comerţ liber sau protecţionismaltă parte, americanul Lloyd Metzlar a demonstrat că, protecţia unui produs intensiv în muncă duce la scăderea producţiei acelui produs şi, în consecinţa, la preţuri relativ mai mici pentru muncă, chiar daca bunăstarea ţării respective a crescut. Cea mai buna politică guvernamentala (prima bună soluţie) în cazul declinului unui sector industrial este sprijinirea realocării factorilor de producţie în alte sectoare care câştigă în competitivitate. În aceste condiţii nu are loc redistribuirea veniturilor. Dacă totuşi, acesta este un scop în sine, redistribuirea trebuie realizată prin politici fiscale şi bugetare adecvate, evitându-se apelarea la cea de-a doua bună soluţie, adică la măsuri de politică comercială, cum ar fi tarifele vamale.

În primele stadii ale dezvoltării economice guvernamentale dispuneau de puţine surse de colectare de venituri. În aceste condiţii, sectorul de comerţ exterior a tins să devină una din sursele cele mai importante pentru veniturile statului. Folosirea tarifelor ca sursă de venituri creează conflicte cu alte obiective ale politicii tarifare. De exemplu, dacă printr-o taxă vamală ridicată se urmăreşte oprirea importului, încasarea vamală va fi zero. La cealaltă extremă, pentru a realiza venituri vamale ar putea fi necesar să se impună o taxă vamală la un produs care nu ar trebui protejat pentru nici un alt motiv. În general argumentul folosirii tarifului vamal ca mijloc de realizare de venituri guvernamentale este solid în măsura în care costul social al obţinerii de venituri în oricare alt mod este mai mare, aşa cum poate fi situaţia în ţările în curs de dezvoltare.

d) Instabilitatea economicăPresupunem că într-o ţară forţa de muncă este complet

folosită, iar comerţul exterior este echilibrat. Presupunem, de asemenea, că în restul lumii o depresiune sau o recoltă foarte bogată produce temporar o reducere a preţurilor de import ale ţării respective. Ea ar beneficia de o îmbunătăţire a raportului de schimb şi, deci, nu ar exista nici o justificare pentru o intervenţie guvernamentală.

Însă, analizând realist situaţia, putem trage concluzii. În primul rând, îmbunătăţirea raportului de schimb al ţării conduce la scăderea veniturilor factorilor ei de producţie utilizaţi intensiv în produsul importat. În al doilea rând, factorii de producţie afectaţi vor tinde să se mute din sectoarele de import în sectoarele de

94

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalexport, dar acest stimulent va dispărea odată cu restabilirea preţurilor mondiale la nivelul anterior, ceea ce îi va determina să revină în sectoarele de import.

Pentru a se evita astfel de perturbaţii costisitoare din punct de vedere social, în situaţia analizată ar putea fi utilizat tariful vamal ca măsură temporară. Scumpind importul, factorii antrenaţi intensiv în producţia produselor de import vor rămâne stabili în sectorul respectiv. Din punct de vedere istoric, taxele vamale temporare au fost utilizate ca un complement sau ca un substitut pentru politicile monetare şi fiscale destinate menţinerii ocupării depline a forţei de muncă.

95

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţional

CAPITOLUL 6INSTITUŢIONALIZAREA SISTEMULUI COMERCIAL

INTERNAŢIONAL 6.1. Sistemul comercial multilateral

6.2. Conferinţa Naţiunilor Unite pentruComerţ şi Dezvoltare – UNCTAD

6.3. Fondul Monetar Internaţional – FMI

6.1. Sistemul comercial multilateral

6.1.1 De la GATT la OMCCel de-al doilea război mondial, prin proporţiile şi

consecinţele lui, a afectat profund relaţiile economice internaţionale, creând noi obstacole în desfăşurarea comerţului mondial.În acest context a apărut necesitatea creării unui organism care să vegheze, să controleze şi să se implice direct în desfăşurarea comerţului internaţional, finalizată prin crearea Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), la 30 octombrie 1947, la Geneva (Elveţia).

În cadrul GATT negocierile s-au desfăşurat pe parcursul a 9 runde de negocieri, ultima fiind încă în desfăşurare. Primele runde de negocieri s-au centrat pe continuarea reducerilor tarifare, Runda Kennedy a promovat un acord antidumping; iar Runda Tokyo, desfăşurată în anii ’70, a fost prima încercare majoră de a înlătura barierele netarifare şi de a îmbunătăţi sistemul, adoptând o serie de acorduri. Runda a 8-a, cunoscută sub numele de Runda Uruguay a început în septembrie 1986 la Punta del Este (Uruguay) şi a fost cea mai importantă rundă de negocieri privind schimburile comerciale. Ultimul act care a concluzionat Runda Uruguay şi care a stabilit în mod oficial Organizaţia Mondială a Comerţului, a fost semnat în aprilie 1994 la Marrakech, în Maroc.

OMC a lansat, în noiembrie 2001, cea de a 9-a rundă la Doha, Qatar. Runda Doha se dorea a fi una ambiţioasă, în ceea ce priveşte atât globalizarea, cât şi ajutorarea statelor sărace, mai ales prin eliminarea barierelor tarifare în agricultură.

96

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalLa Conferinţa Ministerială de la Doha s-au condus

dezbateri şi negocieri şi în alte domenii ca: securitatea alimentară şi protecţia sănătăţii; comerţul cu servicii; comerţul electronic; domeniul investiţiilor; problemele cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare în implementarea acordurilor curente ale OMC, etc.

Merită subliniată, totodată, preocuparea GATT pentru sprijinirea prin comerţ a dezvoltării economice a ţărilor în curs de dezvoltare. Pe lângă preferinţele vamale, acordate unilateral de ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare la importul de produse manufacturate, în cadrul GATT a fost convenit “Protocolul celor 16” privind acordarea de reduceri de taxe în comerţul cu anumite produse între ţările participante, precum şi Sistemul Global de Preferinte Comerciale (SGPC)  în cadrul căruia ţările în curs de dezvoltare şi-au redus şi pot să reducă în continuare taxele vamale în comerţul lor reciproc la un nomenclator larg de produse.

6.1.2. Organizaţia Mondială a ComerţuluiOrganizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a fost

creată prin intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1995, a Acordului privind constituirea OMC, semnat la Marrakech, la 15 aprilie 1994.

Organizaţia Mondială a Comerţului este o organizaţie internaţională care supervizează un număr mare de acorduri care definesc “regulile comerciale” dintre statele membre. OMC este succesoarea „Acordului General asupra Tarifelor şi Comerţului“şi operează în direcţia reducerii şi chiar eliminării barierelor comerţului internaţional.Sediul OMC se află în Geneva, Elveţia.

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este responsabilă pentru supravegherea sistemului comercial multilateral, care a evoluat treptat în ultimii 50 de ani. De asemenea, OMC constituie un forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerţului cu bunuri şi servicii, prin desfiinţarea barierelor şi elaborarea de noi reguli în domeniile legate de comerţ. Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de reglementare a diferendelor, prin care membrii îşi apără drepturile şi reglementează divergenţele care apar între ei.

A. Structura Organizaţiei Mondiale a Comerţului cuprinde:

97

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţional

Organul suprem care este Conferinţa Ministerială şi care cuprinde reprezentanţi ai tuturor membrilor şi se întruneşte o dată la doi ani.

Consiliul General la care participă reprezentanţii tuturor membrilor şi se întruneşte ori de câte ori este necesar.

Consiliile permanente, unde se regăsesc:-Consiliul pentru comerţul cu bunuri, care supraveghează funcţionarea acordurilor comerciale multilaterale;-Consiliul pentru comerţul cu servicii, care supraveghează funcţionarea Acordului General privind Comerţul cu Servicii (GATS);-Consiliul privind aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală, care va urmări funcţionarea Acordului privind aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală (TRIPS);

Comitete permanente: Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare, Comitetul pentru restricţii pe motive de dificultăţi la balanţa de plăţi; Comitetul pentru buget, finanţe şi administraţie.

Comitete specializate, instituite în baza Acordurilor comerciale multilaterale şi plurilaterale care urmăresc modul de gestionare şi funcţionare a acordurilor respective.

Secretariatul OMC asigură suportul tehnic al organizaţiei. Nu este implicat în luarea deciziilor, acestea fiind un atribut exclusiv al reprezentanţilor ţărilor membre şi este condus de un Director General numit de Conferinţa Ministerială.Bugetul OMC este aprobat, anual, de către Consiliul

General, la propunerea Directorului General şi la recomandarea Comitetului pentru buget, finanţe şi administraţie. Sursele de acoperire a cheltuielilor sunt asigurate din cotizaţiile ţărilor membre, care în cadrul OMC se vor stabili în funcţie de volumul comerţului global (bunuri, servicii şi drepturi de proprietate intelectuală).

Din anul 1995, cotizaţia se stabileşte numai în funcţie de volumul comerţului exterior al fiecărui membru în totalul

98

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalcomerţului internaţional cu bunuri (preluându-se practica GATT). Cotizaţia minimă este de 0.03%.

B.Funcţiile OMC. Acordul privind înfiinţarea OMC prevedea că aceasta trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: crearea condiţiilor necesare pentru punerea în aplicare a prevederilor acordurilor comerciale; administrarea mecanismului de soluţionare a diferendelor dintre membrii; gestionarea mecanismului de examinare periodică a politicilor comerciale naţionale; forum de organizare şi desfăşurare a noi runde de negocieri comerciale multilaterale; cooperare cu alte organisme internaţionale pentru obţinerea unui nivel sporit de coerenţă în ceea ce priveşte procesul decizional global.

Tabelul 6.1. Procedurile decizionale

Procedura decizională

Tipul de probleme vizate

Unanimitatea Amendarea unor principii de bază ale sistemului

Majoritatea de 3/4 Interpretarea unor prevederi ale OMC şi acordarea unor derogări de la principiile fundamentale

Majoritatea de 2/3 Amendarea prevederilor referitoare la alte aspecte decât principiile generale; aderarea de noi membrii.

Consensul Acolo unde nu se specifică altă procedură.Sursa: OMC

Specificul OMC, spre deosebire de GATT, constă în faptul că OMC are o arie de aplicare mai largă, incluzând în sistemul comercial multilateral, pentru prima dată activităţi comerciale legate de comerţul cu servicii, investiţii şi drepturile de proprietate intelectuală. De asemenea, OMC administrează un pachet de acorduri la care toţi membrii s-au angajat şi denunţă politicile protecţioniste în anumite sectoare sensibile care erau mai mult sau mai puţin tolerate în GATT 1947.

Reglementarea diferendelor în cadrul GATT era greoaie şi putea fi contracarată, în timp ce în cazul OMC soluţionarea acestora se face rapid, acţionează automat, iar procedurile nu pot fi

99

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţionalblocate de nici o ţară membră (de exemplu: retragerea taxelor vamale la oţel de către SUA în conflictul cu UE).

C. Obiectivele, principiile şi regulile OMCObiectivul de bază al OMC conţinut în regulile

multilaterale pentru comerţul cu mărfuri, este acela de a crea un sistem de comerţ liberal şi deschis, în care firmele comerciante din ţările membrilor, să poată face comerţ în condiţii de concurenţă loială şi nedistorsionată.

Principiile şi regulile pe care se bazează întregul eşafod OMC:-Tratamentul naţiunii celei mai favorizate (MFN), conform căruia orice avantaj de politică comercială, pe care o ţară îl acordă oricărei altei ţări, trebuie să fie extins automat şi necondiţionat asupra comerţului cu toate celelalte ţări participante GATT.-Regula tratamentului naţional interzice discriminarea în materie de tratament diferit între mărfurile importate faţă de cele indigene (după vămuire).-Protejarea industriilor naţionale prin taxe vamale împotriva concurenţei externe. Sunt interzise restricţiile cantitative la import (cu excepţia unor situaţii determinate).-Consolidarea taxelor vamale. Ţărilor li s-a cerut ca, ori de câte ori este posibil, să elimine protecţia prin reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte bariere în calea comerţului, prin negocieri multilaterale.

Acordul OMC prevede un sistem comun de reguli şi procese pentru reglementarea diferendelor care pot să apară în oricare instrument al comerţului internaţional.

Responsabilitatea principală în aplicarea regulilor o are Consiliul General care acţionează şi ca Organ de Reglementare a Diferendelor (ORD). Acordul OMC prevede utilizarea unui sistem de reguli şi proceduri aplicabile diferendelor care pot apărea. Această responsabilitate este în sarcina Organului de Reglementare a Diferendelor (ORD).

Una din regulile importante este aceea că un diferend trebuie să fie prezentat pentru reglementare de către guvernul ţării membre care invocă procedura la ORD, numai după ce au eşuat toate încercările de rezolvare pe cale bilaterală.

100

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalÎn acord, consultarea este tratată ca un proces de mare

importanţă, care urmează să se angajeze de un membru care este partea în culpă, într-un termen delimitat (30 zile) de la data formulării cererii de către partea care invocă procedura. Dacă toate confruntările, încercările de conciliere nu dau rezultate, partea care invocă procedura poate cere organismului de reglementare a diferendelor într-un termen precizat (60 zile), consultări şi declanşarea formală a mecanismului de reglementare a diferendelor.

Se poate cere un panel de experţi care să examineze plângerea. De obicei un panel este format din 3 persoane, iar dacă părţile convin altfel se poate merge până la 5 persoane (experţi în politica comercială, specialişti care au lucrat în cadrul GATT şi OMC etc.), aceste persoane provenind din ţări care nu sunt implicate în conflict şi numite de Secretariatul OMC.

Într-o perioadă determinată panelul trebuie să prezinte rapoartele lor în baza evaluărilor pe care le-au făcut, ca urmare a problemelor obiective şi reale, şi de asemeni să prezinte recomandările forului.

Dacă părţile nu sunt mulţumite, se poate ajunge la Organul de Apel, format din 7 membrii specialişti, independenţi de orice guvern care va prezenta evaluări proprii, va face o interpretare legală a faptelor şi va face recomandări ORD, care la rândul său va formula recomandări, proceduri şi reglementări corespunzătoare, care devin obligatorii.

Punerea în practică a rapoartelor panelurilor se face în 3 moduri: Conformarea – partea care este în culpă faţă de respectarea

obligaţiilor sale trebuie să se conformeze imediat. Dacă partea în culpă nu poate face acest lucru imediat, ORD, la cererea acestei părţi poate acorda o perioadă rezonabilă pentru punerea în aplicare.

Compensarea – dacă partea în culpă nu se conformează într-o perioadă rezonabilă de timp, partea vătămată poate cere compensaţii şi poate primi compensaţii.

Autorizarea măsurilor de retaliere – dacă partea în culpă nu se conformează şi refuză compensarea, partea vătămată poate cere ORD autorizarea pentru a lua măsuri de retaliere.

101

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţional

Măsurile de retaliere se iau de regulă pe cât posibil în acelaşi sector sau produs şi cu aceeaşi intensitate. În cazuri speciale se pot lua măsuri de retaliere în alte sectoare şi în cazuri excepţionale se pot autoriza şi alte măsuri.

OMC va acţiona şi ca formă de examinare şi evaluare periodică a politicilor comerciale ale tuturor membrilor săi în scopul de a stabili compatibilitatea acestor politici cu principiile organizaţiei.

La Runda Uruguay a fost negociat şi adoptat Mecanismul de Examinare a Politicilor Comerciale. Acest mecanism a intrat în vigoare ca urmare a deciziei Consiliului GATT din 1989 şi face parte din instrumentele juridice ale GATT fiind obligatoriu pentru toţi membrii OMC.

Caracteristic Mecanismului de Soluţionare a Diferen-delor este că: sunt implicate direct doar guvernele; capacitatea de punere în aplicare a deciziilor este asimetrică; costurile de administrare a sistemului sunt ridicate; compensarea pierderilor suferite de parteneri nu este de regulă nici cerută şi nici acordată şi, cele mai multe cazuri se soluţionează prin consultări bilaterale.

Examinarea se desfăşoară în cadrul Comisiei Generale a OMC, care funcţionează ca organism de examinare a politicii comerciale (OEPC) în cadrul TPRM (mecanismul de reglementare).

Examinarea urmăreşte următoarele obiective: determinarea gradului în care ţările membre respectă disciplina

şi angajamente asumate în cadrul acordurilor multilaterale şi plurilaterale;

promovarea unei transparenţe mai mari pentru înţelegerea politicilor şi practicilor comerciale ale ţărilor membre.

Prin mecanismul de examinare se urmăreşte respectarea regulilor în scopul prevenirii tensiunilor comerciale, dar trebuie precizat că examinările făcute în cadrul acestui mecanism nu pot fi folosite la reglementarea diferendelor, ci pot fi doar baza pe care se va stabili modul de definire a obligaţiilor.

Sistemul OMC prin activitatea sa prezintă numeroase beneficii, cum ar fi:

102

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional a) Sistemul contribuie la menţinerea păcii internaţionale.

În particular, pacea este un rezultat al aplicării celor mai importante principii ale sistemului comercial. b) Sistemul permite soluţionarea constructivă a diferendelor.Sistemul OMC oferă modalităţi eficiente de rezolvare paşnică şi constructivă a diferendelor aferente activităţii comerciale. Faptul că ţările pot apela la OMC pentru a-şi reglementa diferendele, contribuie substanţial la diminuarea tensiunilor internaţionale din sfera comercială.

c) Comerţul stimulează creşterea economică. Comerţul este potenţialul de a crea locuri de muncă. Practica arată că diminuarea numărului obstacolelor comerciale influenţeaza pozitiv asupra numărului locurilor de muncă.

d) Comerţul liber reduce cheltuelile de trai. Există o mulţime de studii cu privire la impactul dintre protecţionism şi comerţul liber. Protecţionismul este scump, el întotdeauna ridică preţurile. Sistemul OMC are ca scop reducerea barierelor comerciale prin intermediul regulilor convenite de comun acord şi se bazează pe principiul nediscriminării. Rezultatul este reducerea costurilor de producere şi reducerea preţurilor la mărfuri finite şi la servicii.

e) Comerţul sporeşte veniturile. Analizele şi estimările impactului Rundei Uruguay (deci a formării OMC), sau ale creării pieţei comune a UE, au demonstrat ca aceste procese s-au soldat cu venituri suplimentare considerabile, ceea ce a impulsionat serios procesele de dezvoltare economică. Comerţul comportă provocări şi unele riscuri - producătorii interni trebuie să ofere produse de aceeaşi calitate cu cele importate, însă nu toţi reuşesc. Dar faptul că există venituri suplimentare, înseamnă că există resurse pentru ca guvernele să poată redistribui beneficiile disponibile, spre exemplu, pentru a ajuta agenţii economici să devină mai competitivi.

f) Sistemul încurajează buna guvernare. Deseori guvernele folosesc cadrul OMC în calitate de restricţie internă utilă la elaborarea politicilor economice, argumentând, că “nu putem proceda astfel, deoarece acest fapt vine în contradicţie cu prevederile acordurilor OMC”. Pentru afaceri, asumarea acestor angajamente înseamnă o mai mare certitudine şi claritate în

103

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţionalcondiţiile de comert; iar pentru guverne, aceasta înseamnă mai multă disciplină şi corectitudine.

6.1.3. Organizaţia Mondială a Comerţului şi UE Uniunea Europeană este unul din membrii cheie ai

Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Aceasta deoarece UE are o politică comercială comună, iar Comisia Europeană negociază în numele tuturor statelor membre. UE este una dintre forţele susţinătoare ale negocierilor comerciale multilaterale din cadrul OMC. Agenda de Dezvoltare Doha (DDA – DohaDevelopment Agenda are ca obiective  atât o continuare a deschiderii pieţelor cât şi enunţarea unor reguli, toate acestea guvernate de măsurile necesare pentru integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în sistemul comercial mondial, mai ales prin intensificarea asistenţei tehnice în vederea formării de personal. Principalul obiectiv al DDA este de a aşeza “dezvoltarea” în centrul sistemului comercial mondial, astfel încât sărăcia să poată fi combătută.

Declaraţia de la Doha cere tuturor ţărilor să contribuie la procesul de dezvoltare. Uniunea Europeană (UE) este un etalon în promovarea comerţului echitabil şi a dezvoltării durabile. UE  doreşte să se asigure că Noua Rundă de negocieri comerciale oferă ţărilor în curs de dezvoltare oportunitatea creşterii economice şi urmăreşte cu atenţie rezolvarea necesităţilor celor 50 de ţări cel mai puţin dezvoltate.

Liberalizarea comerţului şi a investiţiilor oferă oportunităţi serioase pentru creştere economică şi pentru dezvoltarea durabilă. Este aproape unanim acceptat faptul că în sistemul comerţului multilateral ţările în dezvoltare vor avea cele mai mari beneficii în urma accesului mai flexibil pe piaţă al bunurilor industriale, al comerţului pe axa sud-sud (comerţ desfăşurat între ţările în curs de dezvoltare), precum şi în urma comerţului cu servicii pe scară mai largă. Serviciile sunt de importanţă vitală pentru crearea premiselor unei economii puternice: servicii bancare, telecomunicaţii şi de transport.

Agenda de Dezvoltare Doha reprezintă, până în prezent, cea mai curajoasă încercare de a considera procesul de dezvoltare ca fiind nucleul sistemului comercial multilateral. Membrii Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) au convenit ca noua

104

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalRundă de negocieri să stabilească reguli care să impulsioneze procesul de dezvoltare şi să permită ţărilor în curs de dezvoltare să beneficieze de pe urma liberalizării comerţului.

Angajamentele referitoare la facilitarea comerţului (ca de exemplu simplificarea procedurilor de export-import) s-au dovedit utile în scăderea costurilor legate de actul de comerţ (lucru foarte important mai ales pentru întreprinderile mici şi mijlocii din statele în dezvoltare), atunci când aceste angajamente au fost dublate de asistenţă tehnică şi financiară în asigurarea controlului la frontieră, a colectării taxelor şi a reducerii fraudelor. Ţările în dezvoltare vor primi asistenţă care să le permită participarea deplină la negocierile asupra facilitării comerţului. Ţările sărace vor primi asistenţă pentru implementarea eficientă a viitoarelor reguli OMC referitoare la facilitarea comerţului.

România a participat în calitate de observator la GATT încă din anul 1964, la invitaţia Secretarului GATT. La 15 octombrie 1971, România a devenit membră cu drepturi depline la GATT, devenind astfel la 1 ianuarie 1995 membră fondatoare a OMC. În prezent, România participă la activităţile OMC în noua sa calitate, de stat membru UE.

Unul din avantajele aderării României la GATT a fost obţinerea pe cale multilaterală a clauzei naţiunii cele mai favorizate din partea celorlalte membre GATT. De asemenea au fost eliminate şi restricţiile cantitative la produsele textile, agricole, siderurgice, precum şi unele produse din industria electrotehnică. În calitate de membră a GATT şi participantă la UNCTAD, România şi-a consolidat statutul de ţară în curs de dezvoltare, precum şi poziţia de beneficiar al preferinţelor vamale acordate de ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare.

Activitatea sistemului OMC a avut implicaţii şi în guvernarea globală. Deşi organizaţia se prezintă ca un real succes şi pare a avea perspective favorabile, este supusă la numeroase critici.

Este criticat faptul că OMC pare a nu rezolva adecvat problemele pe care le ridică noua economie globală şi evoluţiile sociale tot mai sensibile.

Ţările în curs de dezvoltare apreciază că OMC le neglijează în continuare problemele specifice, iar o parte tot mai

105

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţionalmare a mediului de afaceri consideră că deciziile adoptate sunt contradictorii şi este nemulţumită de rezultatele negocierilor.

6.2. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) face parte din sistemul instituţional al Naţiunilor Unite, fiind specializată în problemele comerţului şi dezvoltării pe plan mondial. Scopul său a fost de a accelera dezvoltarea economică, în special pe cea a ţărilor în curs de dezvoltare. UNCTAD a fost creat în 1964, la Geneva. Principalele sale obiective sunt de a ajuta ţările mai puţin dezvoltate să folosească optim posibilităţile oferite de comerţ şi investiţii, dar şi să facă faţă, într-o manieră cât mai echitabilă, problemelor care decurg din mondializare şi integrarea în economia mondială. Pentru a-şi atinge obiectivele, UNCTAD desfăşoară mai multe tipuri de activităţi, de la cercetare, analiză, cooperare tehnologică până la dialog cu societatea civilă şi întreprinderile.

În prezent, UNCTAD cuprinde 193 de ţări membre şi numeroase organisme interguvernamentale şi non-guvernamentale participă în mod egal la lucrările sale în calitate de observatori. Statele participante alcătuiesc patru grupuri, structurate după criterii economice şi geografice. Cele patru grupuri sunt:

Grupul A, al ţărilor în curs de dezvoltare, din Africa şi Asia;

Grupul B, al ţărilor dezvoltate, membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE;

Grupul C, al ţărilor latino-americane, inclusiv Cuba şi România

Grupul D, al ţărilor foste socialiste, astăzi cu economii în tranziţie.Ţările din grupurile A şi C alcătuiesc Grupul celor 77.UNCTAD îşi propune ca principale obiective:

106

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional- să favorizeze cooperarea internaţională astfel încât să fie instaurată o relaţie comercială cât mai echitabilă între Nord şi Sud şi să intensifice relaţiile Sud-Sud;- să restructureze comerţul internaţional ţinând cont de interesele specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare, în interiorul unui mediu mai previzibil;- să formuleze principii şi să pună în practică politici vizând comerţul internaţional şi problemele conexe ale dezvoltării economice;- să ia măsuri în colaborare cu organele competente ale ONU în vederea negocierii şi adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerţului internaţional;- să servească drept centru al armonizării politicilor economice ale guvernelor şi ale grupurilor economice regionale în materie de comerţ şi dezvoltare.

6.2.1. Structura UNCTADDin structura UNCTAD fac parte:

Sesiunea sau Conferinţa, ce organizează sesiuni la nivel ministerial o dată la 4 ani, pentru formularea orientărilor generale şi programarea activităţii organizaţiei.

Conferinţa este organul suprem şi are toate puterile; deciziile şi recomandările sunt adoptate prin consens.

Consiliul pentru comerţ şi dezvoltare este organul permanent, care preia competenţele Conferinţei atunci când ea nu este reunită. În plus, deţine funcţii executive şi pregăteşte lucrările Conferinţei.Activitatea permanentă este desfăşurată prin intermediul

comisiilor, comitetelor şi grupelor de lucru, specializate pe: produse de bază, produse manufacturate, transporturi maritime, comerţ invizibil, finanţarea comerţului, transfer de tehnologii, cooperare internaţională între ţări în curs de dezvoltare.

După reforma instituţională din 1996 au fost create, ca organe subsidiare ale Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare, următoarele trei comisii:

1. Comisia pentru comerţul cu bunuri şi servicii2. Comisia pentru investiţii, tehnologie şi probleme

financiare conexe

107

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţional

3. Comisia pentru întreprinderi, facilităţi comerciale şi pentru dezvoltare

Secretariatul, instalat la Geneva, are ca funcţie principală obligaţia de a asigura buna funcţionare a Conferinţei şi Consiliului pentru comerţ şi dezvoltare. Este condus de un secretar general, numit de secretarul general al ONU.

Secretariatul UNCTAD face parte din cel al ONU; numără circa 400 funcţionari si sediul la Geneva.

Bugetul anual al UNCTAD este de circa 50 milioane dolari şi provine din bugetul ordinar al ONU. Activitatea de cooperare tehnică atinge circa 24 milioane dolari pe an, fiind finanţată din surse extrabugetare, furnizate de ţările donatoare, de cele beneficiare şi de diferite organizaţii.

Centrul comun de comerţ internaţional GATT – UNCTAD (creat în 1964, în cadrul GATT) face parte din structura UNCTAD începând cu anul 1968. Principala lui misiune este de a acorda asistenţă de specialitate ţărilor în curs de dezvoltare în domenii legate de promovarea exporturilor. În centrul atenţiei stau domenii precum: dezvoltarea pieţei şi a producţiei, dezvoltarea serviciilor aferente comerţului, informaţiile comerciale, dezvoltarea resurselor umane etc.

6.2.2. Principalele realizări ale UNCTADGATT, presupunea opţiunea doctrinală pentru liber

schimb, prin respectarea principiilor şi regulilor de conduită convenite. Spre deosebire de GATT, în cadrul UNCTAD fiecare ţară se poate plasa fie pe poziţii dirijiste, fie liberale. De asemenea, obligaţiile asumate nu au caracter de angajament. Hotărârile, luate cu majoritate de 2/3 din voturi, se înscriu în rezoluţii, dar nu au caracter obligatoriu, ci doar de recomandare sau invitaţie. Fiecare ţară dispune de un vot, ceea ce înseamnă că ţările în curs de dezvoltare îşi pot asigura majoritatea atunci când se solidarizează, impunând hotărârile dorite. De regulă, ţările în curs de dezvoltare îşi armonizează poziţiile în cadrul Conferinţelor ministeriale ale Grupului celor 77, care precedă sesiunile UNCTAD.

Oferind tuturor ţărilor în curs de dezvoltare posibilitatea exprimării punctului de vedere, UNCTAD a devenit de la bun

108

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalînceput cadrul adecvat pentru iniţierea unor mutaţii în cadrul schimburilor internaţionale. Aceste mutaţii depăşesc cadrul simplei liberalizări, ele vizând lărgirea relaţiilor comerciale şi a cooperării între toate ţările lumii, în scopul eradicării sărăciei şi subdezvoltării şi al accelerării procesului de dezvoltare economică.

În declaraţiile şi rezoluţiile UNCTAD sunt înscrise numeroase măsuri de soluţionare a diferitelor, probleme care afectează ţările în curs de dezvoltare,dar datorita faptului că acestea nu au caracter obligatoriu, strategia adoptată de UNCTAD a fost de a elabora măsurile de reformă şi de a determina apoi GATT să le aplice în practică. Pe parcursul celor peste patru decenii de existenţă, UNCTAD a raportat numeroase succese prin aplicarea acestei strategii.

Printre rezultatele concrete ale activităţii interguvernamentale realizată sub auspiciile UNCTAD, trebuie amintite:1. Rezultatele în domeniul comerţului cu produse de bază:

- Acorduri internaţionale asupra produselor de bază şi crearea unor grupe de studiu asupra produselor de bază, regrupând ţările în producătoare şi consumatoare.

- Pentru stabilizarea preţurilor la produsele de bază, în cadrul UNCATD s-a propus aplicarea programului integrat pentru produse de bază. Acest program presupune instituirea unor acorduri pe produse între principalii producători-exportatori şi consumatori-importatori, care vizează stabilizarea preţurilor şi a încasărilor din export pentru ţări în curs de dezvoltare. În sprijinul acestuia ţările în curs de dezvoltare au invocat deschiderea “foarfecelui preţurilor”, respectiv creşterea istorică mai rapidă a produselor manufacturate comparativ cu creşterea preţurilor la produsele de bază. Stabilizarea se realizează prin mecanismul stocurilor regulatorii, finanţate dintr-un aşa-zis fond comun. Mecanismul stocurilor regulatorii este conceput să funcţioneze astfel încât să menţină preţurile în limita unor marje de fluctuaţie de +/- 10%. Atunci când oferta depăşeşte cererea şi preţurile riscă să scadă cu mai mult de 10%, administraţia stocului intervine pe piaţă prin cumpărări masive, pentru a echilibra cererea cu oferta. În caz contrar, administraţia stocului livrează pe piaţă cantităţi corespunzătoare, în vederea restabilirii echilibrului.

109

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţional

- În 1989 a fost creat Fondul comun pentru produse de bază (750 mil. USD), destinat să faciliteze finanţarea acordurilor pe produse şi să încurajeze activitatea de cercetare-dezvoltare vizând produsele de bază, crearea Fondului fiind rezultatul deciziei SUA de a contribui la finanţarea acestui Fond.2. Rezultate în domeniul comerţului cu produse manufacturate:

- Propunerea românească, făcută încă de la prima sesiune UNCTAD: în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, livrările de echipamente industriale să fie plătite prin cote părţi din producţia obţinută cu aceste echipamente (buy-back).

- S-a propus crearea unei instituţii specializate în domeniul industrial; astfel, în 1966, a luat fiinţă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), cu sediul la Viena.

- Recunoaşterea tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Prima reuşită în acest sens o reprezintă adoptarea Sistemului generalizat de preferinţe (SGP), constând în concesii tarifare acordate ţărilor în curs de dezvoltare de către ţările dezvoltate şi care a început să funcţioneze în 1971. 3. Rezultate în domeniul transporturilor:

- Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la participarea la traficul de linie (1974);

- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul mărfurilor pe mare (1978);

- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul internaţional multimodal de mărfuri (1980);

- Convenţia Naţiunilor Unite privind condiţiile de înmatriculare a navelor (1986);

- Convenţia Naţiunilor Unite asupra ipotecilor maritime (1993).4.Eforturi întreprinse în favoarea ţărilor cel mai puţin avansate

- În acest domeniu, UNCTAD a jucat principalul rol, organizând două Conferinţe ale ONU pe această temă şi asigurând de asemenea şi suportul logistic.

- Lucrările UNCTAD au dat un impuls politic acţiunilor întreprinse de alte organisme internaţionale. Se pot aminti, de exemplu, stabilirea ajutorului public pentru dezvoltare (APD) la 0,7% din PIB-ul ţărilor donatoare, ameliorarea mecanismului de

110

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalfinanţare compensatorie a deficitelor comerciale pentru ţări în curs de dezvoltare, pus în practică prin intermediul FMI, precum şi crearea drepturilor speciale de tragere (DST).

Ţările dezvoltate au fost împotriva acestei recomandări şi, ca atare, nu a fost aplicată decât de foarte puţine ţări, printre care şi Franţa.

România este membră a UNCTAD de la înfiinţare (1964), a participat activ la lucrările sale şi a contribuit la dezbaterile privind problemele economiei globale şi la elaborarea de acorduri şi recomandări vizând sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare şi în tranziţie. Statutul de ţară în curs de dezvoltare al României a fost consolidat prin aderarea la Grupul “celor 77”, prin intermediul sub grupului latino-american.

Ca avantaj al aderării la UNCTAD poate fi menţionat faptul că România a beneficiat de sistemul de preferinţe vamale acordate de ţările dezvoltate, ţărilor în curs de dezvoltare.

În prezent, România participă la activităţile UNCTAD în noua sa calitate, de stat membru UE, contribuind la  elaborarea poziţiilor comune ale Uniunii.

6.3. Fondul Monetar Inernaţional – FMI

6.3.1. Crearea FMIÎncă din timpul celui de-al doilea război mondial, au apărut

preocupări pe plan internaţional privind reorganizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. În acest context, în iulie 1944, a avut loc în SUA, în localitatea Bretton Woods, Conferinţa Monetară şi Financiară la care au participat 44 de ţări. Activitatea oficială a FMI a început la 1 martie 1947.Fondul Monetar Internaţional are, în prezent, 185 de state membre.

Obiectivele FMI sunt de a promova cooperarea monetară internaţională; de a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional şi de a contribui astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al angajărilor şi al venitului real şi de a dezvolta resursele productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice; de a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în acordurile de schimb dintre membri şi de a evita deprecierea schimbului competitiv; de a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi

111

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţionalpentru tranzacţiile curente dintre membri şi în eliminarea restricţiilor în schimbul internaţional care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional ; de a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor generale ale Fondului şi de a micşora durata şi intensitatea dezechilibrului din balanţele de plăţi internaţionale.

6.3.2. Organizarea FMI şi resursele acestuia Organismele de conducere al FMI sunt:

Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional şi Consiliul Director.

În vârful structurii organizaţionale se află Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii băncilor centrale sau miniştrii de finanţe din fiecare dintre cele 185 de state membre.Toţi guvernatorii se întâlnesc o dată pe an în cadrul Întâlnirii Anuale a FMI şi a Băncii Mondiale. Consiliul Director este format din 24 de membri şi conduce activităţile curente.

Resursele FMI sunt formate din:1.Cotele de participare a statelor membre, constituite iniţial din depuneri în proporţie de 25% aur, după Conferinţa de la Kingston, din alte valute acceptate pe plan internaţional (dolarul american, euro, yenul japonez sau lira sterlină) sau în DST, iar restul de 75% în moneda naţională.Cota de participare se stabileşte în funcţie de mai multe elemente: populaţia totală, suprafaţa teritorială, locul ţării respective în comerţul mondial, volumul comerţului exterior, mărimea venitului naţional şi a rezervei valutare.2. Comisioanele şi dobânzile încasate pentru creditele acordate statelor membre.3. Veniturile din vânzările de aur.4.Împrumuturile de la statele membre, ori de la diverse organizaţii. Acestea se folosesc în situaţiile în care resursele obişnuite ale FMI sunt insuficiente în raport cu solicitările din partea statelor membre.

Fondul Monetar Internaţional şi-a adoptat obiectivele şi instrumentele la condiţiile nou apărute în economia mondială. Astfel, prin Conferinţa Monetară de la Kingston-Jamaica (1976)

112

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionals-a hotărât scoaterea aurului în afara sistemului , funcţiile lui fiind atribuite monedelor naţionale convertibile şi Drepturilor Speciale de Tragere, introducerea cursurilor liber fluctuante; diversificarea mijloacelor de deconectare internaţionale etc. În urma reevaluării din 1998, cota de subscriere s-a majorat cu 45 % ajungând la 216,75 mld. DST (aprox. 323,31 mld USD) în ianuarie 1999. Reevaluarea din 2003 nu a adus nici o modificare cotelor. În 2006, cotele au fost majorate cu 1,8 procente, această măsură înscriindu-se într-un program de reforme ce se desfăşoară pe o perioadă de doi ani. La sfârşitul lunii septembrie 2007, totalul cotelor se ridica la 217 mld. DST (aprox. 338 mld. USD). Mecanismele ordinare de utilizare a resurselor FMI cuprind: Tranşa de rezervă, Trageri în cadrul tranşelor normale, Acorduri Stand-By şi Facilitatea de creditare extinsă.

6.3.3. Funcţiile FMIPrincipala funcţie a FMI este aceea de a supraveghea

Sistemul Monetar Internaţional. Din această funcţie principală derivă alte câteva funcţii ca: supravegherea politicii monetare şi a ratei de schimb din ţările membre, elaborarea de recomandări privind politica financiară pentru membri şi acordarea de credite pentru ţările cu dificultăţi în balanţa de plăţi. Rolul cel mai important pe care îl deţine Fondul este acela de manager al unui sistem monetar internaţional ordonat, previzibil şi stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul necesar unei creşteri echilibrate în comerţul mondial şi în economiile ţărilor membre. În acest sens FMI funcţionează ca un organism permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi participă activ în sfera monetară internaţională.

De la înfiinţarea sa, în decembrie 1945, scopurile urmărite de FMI au rămas neschimbate, dar operaţiunile sale, care includ supravegherea şi asistenţa financiară şi tehnică, au evoluat pentru a răspunde nivelului cerinţelor economiei mondiale în schimbare.

Funcţia de supraveghere este stipulată în Articolul IV al Statutului FMI, modificat în 2007.

În iunie 2007, cadrul de supraveghere bilaterală a fost actualizat pentru prima dată de la sfârşitul anilor ‘70 prin adoptarea Deciziei privind Supravegherea Politicilor

113

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţional

Economice ale Ţărilor Membre, care cuprinde cele mai bune practici. Supravegherea FMI trebuie să vizeze în principal stabilitatea externă şi să evalueze riscurile şi vulnerabilităţile unei economii.

În ceea ce priveşte supravegherea pe baze multilaterale, FMI actualizează continuu evaluările privind tendinţele economice la nivel regional şi mondial.

Asistenţa financiară constă în realizarea uneia dintre responsabilităţile principale ale FMI, şi anume : să acorde împrumuturi ţărilor care au dificultăţi de balanţă de plăţi, oferind acestor ţări posibilitatea de a-şi reface stocul de rezerve internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare a plăţii importurilor şi de reinstaurare a condiţiilor de creştere economică. Spre deosebire de băncile de dezvoltare, FMI nu acordă împrumuturi pentru proiecte specifice.

Asistenţa tehnică oferită de FMI sprijină dezvoltarea resurselor productive ale ţărilor membre, ajutându-le să-şi formuleze politici economice şi fiscale în sprijinul creşterii economice. FMI ajută aceste ţări să-si consolideze capacităţile umane şi instituţionale, şi să formuleze politici macroeconomice, structurale şi fiscale corespunzătoare. Asistenţa tehnică reprezintă, aproximativ o cincime din bugetul operaţional al FMI. Finanţarea asistenţei tehnice se face atât din resurse interne cât şi externe, cele din urmă reprezentând fonduri din partea donatorilor bilaterali şi multilaterali.

6.3.4. Mecanismele de finanţare ale FMIFMI are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remedieze

dezechilibrele temporare (şi nu fundamentale) ale balanţelor lor de plăţi, fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale.

Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a unei asigurări de trageri. Prin aceasta din urmă se înţelege o decizie prin care Fondul dă unui membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale, în cursul unei perioade de timp

114

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalspecificate şi până la un nivel determinat. Deşi aceste asigurări se acordă, în general, pentru o perioadă de 12 luni, Fondul a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi ani.

Conform celei de-a doua modificări a statutului FMI, ţările membre pot utiliza, prin trageri, tranşa rezervei (noua denumire a tranşei aur), tranşe curente de credit (până la 25% din cota vărsată în monedă convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi de finanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie şi pentru situaţii neprevăzute, pentru acoperirea influenţelor nefavorabile ale preţurilor importurilor de ţiţei şi gaze naturale, prin trageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor neprevăzute ale încasărilor din export, prin finanţarea stocurilor tampon sau prin contractarea de credite, dacă tragerea iniţială nu este suficientă.

Politica tranşelor de credit cuprinde, în principal, următoarele facilităţi:

aranjamente de tip stand-by (credit confirmat), care constau în deschiderea unor linii de credit pe termen mediu în favoarea ţărilor aflate în dificultate pe baza unor programe de reformă economică. Condiţiile de creditare, favorabile de regulă, prevăd perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de extindere până la 10 ani, dobânzi standard ale FMI (în jur de 5%), comisioane de serviciu (0,5% din suma disponibilizată), şi comisioane stand-by, care, de obicei, se compensează cu cele de serviciu,

facilităţi de transformare sistemică, introduse în 1993, în scopul de a asigura o sporire a posibilităţilor de asistenţă financiară în favoarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă; pentru a obţine accesul la aceste facilităţi, ţările solicitante trebuie să însoţească cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică, să cuprindă estimări macroeconomice, măsuri structurale, fiscale, monetare şi valutare ce urmează a fi aplicate în perioada acoperită de această facilitate,

facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită, de regulă, celor mai sărace ţări, în condiţii de extindere pe 3 ani, cu returnare după 5 -10 ani şi dobândă de 0,5%.

115

Capitolul 6 – Instituţionalizarea sistemului comercial internaţional

finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să angajeze o tranşă suplimentară de credite de până la 25% din cotele lor părţi, cu condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conform principiilor stabilite de O.N.U., care trebuie să guverneze relaţiile intergurvernamentale,

finanţarea extinsă (1974), creată în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri defectuoase a producţiei, comerţului sau preţurilor, precum şi a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor politici active de stimulare a dezvoltării. Începând din anul 1962, FMI asigură asistenţă de urgenţă

ţărilor membre care au suferit dezastre naturale. Finanţarea Fondului ajută la compensarea deficiturilor din export şi la evitarea golirii rezervelor externe ale ţării.

Avantajele ţărilor care contractează împrumuturi la Fondul Monetar Internaţional sunt semnificative.

Primul avantaj îl constituie nivelul dobânzii percepute de Fondul Monetar Internaţional, al doilea avantaj rezidă în faptul că acordarea unui împrumut de către Fond este considerată de către piaţa financiară internaţională ca o confirmare a bonităţii ţării respective, ceea ce echivalează cu atragerea de noi împrumuturi de pe aceasta piaţa. În cadrul statutului este prevăzut că orice decizie de alocare de Drepturi Speciale de Tragere trebuie să aibă la bază nevoia globală pe termen lung, de suplimentare a rezervelor de mijloace de plată internaţională.

România este membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) din anul 1972, cu o cotă de participare care în prezent este de 1 030,2 milioane DST sau 0,47% din cota totală. România deţine 10 552 voturi, reprezentând 0,48% din total.

FMI a oferit României asistenţa tehnică în numeroase domenii, cum ar fi administrare fiscală şi vamală, politici fiscale, managementul cheltuielilor bugetare, politici monetare şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară, ţintirea inflaţiei,

116

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalstatistică şi practici procedurale şi instituţionale pentru prevenirea spălării banilor.

Asistenţa financiară pentru România s-a materializat în programe de împrumut de tipul Acord Stand-by. Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în nouă ocazii ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului. Ultimul acord, al zecelea, aprobat în iulie 2004 a fost un acord Stand-by de tip preventiv, pe 24 de luni, din care autorităţile române nu au intenţionat să facă trageri.

117

Capitolul 7 – Comerţul internaţional şi creşterea economică

Capitolul 7COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI CREŞTEREA

ECONOMICĂ7.1. Conceptul de creştere economică

7.2. Teorii (modele) ale creşterii economice7.3. Rolul comerţului exterior în creşterea economică

7.1. Conceptul de creştere economică

7.1.1. Esenţă şi comensurareÎn aspect general, creşterea economică este sporul calităţii

vieţii pe baza creşterii continue a indicatorilor economici: mărimii produsului naţional; venitului naţional pe cap de locuitor; volumului şi structurii bunurilor materiale oferite; stabilităţii şi siguranţei în venituri, angajării în câmpul muncii, accesului la învăţătură, ocrotirii sănătăţii, securităţii etc.

Creşterea economică - este un proces global ce exprimă evoluţia ascendentă a unor mărimi economice agregate, în cadrul unui orizont de timp, la nivel naţional sau internaţional, cu efecte favorabile în planul vieţii economice şi sociale.

În sens restrâns, creşterea economică exprimă mărimea reală într-o anumită perioadă de timp, a unui indicator economic agregat, cum ar fi P.I.B, pe total sau pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic.

În sens larg, creşterea economică este forma sub care se manifestă ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi calitative ce se produc în cadrul vieţii economice, într-o perioadă îndelungată imprimând indicatorilor agregaţi o tendinţă ascendentă. Din acest punct de vedere, creşterea economică nu se diferenţiază de dezvoltarea economică.

Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor.

Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară în timp şi spaţiu, procesul creşterii economice. Prin urmare, raportul dintre

118

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalcreşterea economică şi dezvoltarea economică este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă o dezvoltare economică. Deci, dacă creşterea economică este un concept pur economic, dezvoltarea prezintă interferenţe disciplinare, situându-se în zona de contact a economicului cu socialul, politicul, culturalul, ecologicul, fiind un concept macrosocial plurivalent.

Afirmarea tot mai pregnantă a teoriei creşterii economice în ultimele decenii evidenţiază o serie de particularităţi care îi definesc identitatea:

a) reuneşte un set de constante cu un pronunţat caracter aplicativ, fiind o componentă a economiei politice care se caracterizează prin operaţionalitate;

b) prezintă un grad de formalizare şi cuantificare a obiectului său de studiu, bazat pe un sistem de indicatori economici, sintetici şi modele specifice;

c) îmbină achiziţiile teoretice şi aplicative ale mai multor discipline: economie, matematică, cibernetică, statistică, teoria generală a sistemelor situându-se la frontiera de contact interdisciplinar al economiei politice cu alte discipline din interiorul sistemului ştiinţelor economice şi din afara acestuia.

Se conturează un tip de creştere preponderent intensiv, laturile calitative ale factorilor de producţie şi, în primul rând, ale neofactorilor contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii economice. Creşterea economică se caracterizează printr-o legătură intensivă cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii. Pe baza accentuării procesului creşterii economice se asigură sporirea venitului tuturor categoriilor de populaţie, sporeşte consumul de bunuri materiale şi servicii pe locuitor, sunt rezolvate în proporţie crescândă problemele privind securitatea socială a acelei părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie dezavantajoasă – şomeri, pensionari, bătrâni, orfani, handicapaţi.

De asemenea, creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează prin formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui comportament propriu integrării individului în existenţele economico-sociale ale economiei de piaţă.

Măsurarea creşterii economice se face cu ajutorul unor indicatori dintre care cei mai importanţi sunt:

119

Capitolul 7 – Comerţul internaţional şi creşterea economică -Produsul Naţional Brut (PNB în prescurtarea franceză,

GNP în cea anglo-saxonă), calculate în preţuri comparabile sau/şi în preţuri de piaţă. În prima determinare el poartă denumirea de PNB real.

-Produsul Naţional Net (PNN), determinându-se prin scăderea din PNB a amortismentelor.

-Creşterea (expansiunea) producţiei de bunuri materiale şi servicii pe termen lung.

-Produsul Naţional Net determinat ca “sumă a veniturilor încasate de toţi membrii societăţii” sau cu alte cuvinte salariile, profiturile, renta funciară etc.

În literatura de specialitate există şi păreri conform cărora creşterea economică a unei ţări se masoară cu ajutorul unui indicator al producţiei anuale totale de bunuri şi servicii realizate în această ţară.

Pentru a calcula acest indicator, se evaluează valoric toate bunurile şi serviciile produse în interior şi destinate unor utilizări finale (consum, investiţii, exporturi). Nu se ţine seama de valoarea bunurilor intermediare produse şi consumate de către producători.

O metodă de măsurare mai practică este cea a valorii adăugate de fiecare producător. Această valoare adăugată se defineşte ca fiind diferenţa între valoarea producţiei obţinută în perioada respectivă şi valoarea bunurilor intermediare pe care ea le-a consumat. Făcând suma acestor valori adăugate realizate de toţi producătorii interiori se obţine un “agregat” numit producţia interioară brută (PIB) a ţării respective. Această producţie este numită brută pentru că include şi valoarea amortismentelor.

Dacă luăm în considerare şi valorile adăugate ale producătorilor legaţi de economia naţională dar care nu sunt localizaţi în interiorul ţării, obţinem un alt agregat numit produsul naţional brut (PNB), care este des utilizat în statisticile internaţionale. PNB cuprinde producţia naţională brută şi diverse servicii necuprinse în aceasta. Este vorba de serviciile administraţiilor şi instituţiilor financiare pentru care se admite că valoarea lor este egală cu cheltuielile curente de funcţionare. Astfel că: Produsul Naţional Brut (PNB) = Producţia Naţională Brută + Servicii diverse.

120

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional7.1.2. Factorii determinanţi şi tipologia creşterii

economiceCreşterea economică este un proces deosebit de complex

determinat de o multitudine de factori. Dintre aceştia putem distinge două categorii mari:

-factori ce sunt implicaţi direct în procesul de producţie şi generează creşterea economică: munca, factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie) la care se adaugă progresul tehnic;

-factori cu acţiune mediată, care au rol de catalizator pentru naşterea şi combinarea factorilor nemijlociţi sau, eventual, pot frâna această activitate. În această categorie se includ: factorii ştiinţifici, culturali, politica administrativă; politica economică, care, la rândul ei, cuprinde: politica acumulării, a investiţiilor, cea financiară, moneteră, bugetară şi cea fiscală; capacitatea de absorbţie a pieţei interne; schimburile internaţionale etc.

Factorii creşterii economice pot fi abordaţi sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Latura cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor presupunând constant randamentul lor. Aspectul calitativ face apel la randamentul utilizării resurselor productive. Dimensiunea structurală evidenţiază proporţiile în care se combină factorii de producţie, reflectând contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ la creşterea economică.

Factorul uman influenţează mărimea venitului naţional prin cantitatea şi calitatea forţei de muncă şi prin eficienţa utilizării acesteia, adică prin productivitatea muncii. După opiniile specialiştilor, factorul cel mai important al creşterii economice îl constituie „capitalul uman”, adică totalitatea cunoştinţelor şi competenţelor profesionale rezultate din procesul educaţional.

Progresul tehnic are un rol deosebit în creşterea economică, el regăsindu-se încorporat în toţi factorii de producţie: forţa de muncă, maşini, utilaje, materii prime, materiale etc. Acest factor determină mărirea randamentelor, a eficienţei utilizării forţei de muncă, capitalului, resurselor naturale şi, deci, a aportului acestora la creşterea economică.

Teoria creşterii economice pune în evidenţă existenţa mai multor tipuri de creştere economică: extensivă, intensivă, organică, consolidată, echilibrată, durabilă, negativă, zero etc.

121

Capitolul 7 – Comerţul internaţional şi creşterea economicăDintre acestea două tipuri sunt considerate a fi fundamentale, şi anume: creşterea economică de tip extensiv şi creşterea economică de tip intensiv.

Creşterea economică extensivă - tip de creştere economică caracterizat prin sporirea produsului intern brut pe locuitor cu preponderenţă pe seama influenţei conjugate a dimensiunilor cantitative ale tuturor factorilor de producţie, concretizate în: mai mulţi lucrători, mai multe maşini şi utilaje tehnologice, mai multe materii prime, mai multe terenuri arabile etc. Deci, tipul extensiv al creşterii ecoomcare loc nci când mărirea venitului naţional se înăptuieşte prponderetpritinderea sau sporrea cantităţii factorilor atraşi în procesul de producţie. Un asemenea tip este caracteristic ţărilor care au un nivel economic relativ mai scăzut, neputând să valorifice superior resursele naţionale.

Creşterea economică intensivă - tip de creştere economică concretizat prin sporirea produsului intern brut pe locuitor cu preponderenţă pe seama influenţei conjugate a dimensiunilor calitative ale tuturor factorilor de producţie, concretizate în: sporirea productivităţii muncii, creşterea randamentului pământului, reducerea costurilor de producţie unitare, îmbunătăţirea calităţii bunurilor etc. Tipul intensiv de creştere economică presupune sporirea venitului naţional prin creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie. Acest tip este propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată capabilă să folosească din plin cuceririle revoluţiei ştiinţifico-tehnice.

În practica economică există şi tipul intermediar de creştere economică, în care dimensiunea cantitativă, respectiv cea calitativă, au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de venit naţional. Acest tip de creştere economică se întâlneşte în ţările care au păşit mai târziu pe calea industrializării şi înfăptuiesc acest proces la un alt nivel al dezvoltării tehnice, comparativ cu ţările mai dezvoltate.

Creşterea economică consolidată - va trebui realizată la scara întregii economii mondiale, ea fiind expresia trecerii omenirii la un nou tip de dezvoltare economico-socială bazat pe compatibilitatea dinamică a mediului creat de om cu mediul natural, a eficienţei economice cu justiţia socială, pe care astăzi specialiştii îl numesc dezvoltare durabilă.

122

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalCreşterea economică echilibrată - este caracterizată prin

egalitatea producţiei ce poate fi obţinută cu potenţialul productiv de care dispune producţia cerută pe piaţă. În cazul creşterii economice echilibrate nu există nici subproducţie şi nici supraproducţie, fapt pentru care, orice modificare a relaţiei dintre cantitatea de bunuri oferite şi cantitatea de bunuri cerute, va dezechilibra funcţionarea economiei.

Creşterea economică zero - presupune crearea unei situaţii de stabilitate ecologică şi economică ce ar putea fi menţinută pe o perioadă viitoare îndelungată, bazată pe o frână pusă creşterii spiralelor demografice şi economice ale lumii, în condiţiile ajutorării ţărilor în curs de dezvoltare în efortul lor de a elimina marile decalaje economice şi social-umane faţă de statele dezvoltate.

7.2. Teorii (modele) ale creşterii economice

7.2.1. Tipologia modelelor de creştere economicăÎncepând cu anul 1956 (anul în care, cei doi faimoşi

economişti, Robert Solow şi Trevor Swan au publicat lucrările lor inovative, introducând modelul Solow devenit clasic), teoria creşterii economice a evoluat rapid sub forma a două generaţii distincte de modele. Prima generaţie a modelelor de creştere exogenă, inspirată de modelul neoclasic Solow – Swan si având asociate surse exogene de creştere pe termen lung, a dominat literatura în acest domeniu până în anii ’60 ai secolului trecut. În jurul anului 1970, atenţia economiştilor a fost îndreptată către probleme cu semnificaţie imediată importantă, cum ar fi: inflanţia, şomajul, astfel încât interesul lor către modelele de creştere exogenă a scăzut simţitor. Cea de a doua generaţie de modele de creştere economică a luat naştere în a doua jumătate a anilor ’80, odată cu publicarea în 1986 a lucrării lui Romer, reapărând şi interesele economiştilor pentru teoria modelelor de creştere economică. Aceste noi modele, cunoscute ca modele de creştere endogenă, încearcă să explice rata de creştere economică pe termen lung ca rezultat al comportamentului agenţilor raţionali, ce îşi optimizează comportamentele, reflectând caracteristicile structurale ale economiei şi ale politicii macroeconomice.

123

Capitolul 7 – Comerţul internaţional şi creşterea economică7.2.2. Modele de creştere economică exogenă - Modelul

de creştere Solow-SwanÎn cadrul modelelor de creştere economică exogenă,

modelul reprezentativ este cel al lui Solow(1956). Acumularea de capital reprezintă motorul creşterii economice. De asemenea, se presupune că investiţiile sunt finanţate în întregime prin intermediul economisirii interne. În acest fel, rata economisirii interne devine primordială pentru creşterea economică.

Prin acest model, neoclasicii ne arată modul în care creşterea ratei economisirii, creşterea populaţiei si progresul tehnologic influenţează nivelul producţiei si creşterea economică de-a lungul unei anumite perioade. Modelul identifică două motive fundamentale prin care se explică de ce diferite ţări nu realizează acelaşi venit pe locuitor, chiar şi pe termen lung:

1. Productivitatea poate să varieze din diferite motive, cel mai pregnant fiind diferenţierile existente în privinţa capitalului uman. Capitalul uman şi venitul pe locuitor se intercondiţionează strâns.

2. Venitul pe locuitor creşte direct în funcţie de abundenţa în capital a economiei naţionale şi indirect în funcţie de rata de economisire. Diferenţierile majore în privinţa ratelor de economisire care oscilează între sub 5% din PIB în unele din cele mai sărace ţări şi peste 45% în anumite ţări din Asia de Sud-Est reprezintă factori cheie în explicarea variaţiilor ratelor de creştere economică şi a venitului pe locuitor.

Robert Solow şi alţi economişti moderni au încercat să măsoare contribuţia fiecărui factor la creşterea economică prin intermediul tehnicilor contabile ale surselor creşterii. Producţia a crescut în ultimele decenii în ţările occidentale dezvoltate cu rata medie de 3,2% din care 1,1% se datorează creşterii cantitative a factorilor de producţie, în timp ce restul de 2,1% se datorează creşterilor de productivitate ale acestor factori, adică îmbunătăţirilor în educaţie şi în cunoaşterea umană. Estimările lor sunt rezumate în tabelul 7.1.

În cadrul acestor modele, creşterea economică este influenţată indirect de liberalizarea comerţului. Orice politică, care majorează eficienţa economiei naţionale, inclusiv liberalizarea comerţului, determină o creştere temporară mai mare, întrucât veniturile suplimentare generează sporirea economisirii şi a

124

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalinvestiţiilor. Procesul reprezintă versiunea dinamică a celebrului multiplicator keynesian, în cadrul căruia o sporire a cheltuielilor publice poate determina creşterea PIB într-o mai mare măsură decât stimularea iniţială a economiei.

Tabelul 7.1. Contribuţia la creşterea producţiei

Produsul = 3,2%Datorat creşterii factorilor 1,1%

Datorat capitalului 0.5%Datorat muncii 0.6%Datorat pământului 0.0%

Datorat productivităţii factorilor

2.1%

Datorat educaţiei 0.6%Datorat cunoaşterii şi altele

1.5%

Sursa: Angelescu, C., Stănescu, I. „Politici de creştere economică”, Editura Economică, Bucureşti, 2004

O altă relaţie între comerţ şi creştere este evidenţiată în cadrul versiunilor multisectoriale ale modelului - versiunea Deardorff (1974). În acest sens, liberalizarea comerţului exterior şi restructurarea economică care însoţesc acest proces pot sta la baza creşterii economice timp de câteva decenii, proces ce se poate remarca în cazul Asiei de Sud-Est (Tigrii asiatici).

Evidenţele empirice sugerează faptul că economiile deschise deţin pe termen mai lung un ritm de creştere mai accentuat spre deosebire de economiile autarhice, pentru o perioadă de timp mai îndelungată decât cea sugerată de dinamica modelului tradiţional al creşterii economice.

Prin urmare, modelele creşterii economice exogene pot explica anumite observaţii empirice, cum ar fi, de exemplu: convergenţa veniturilor ţărilor ce beneficiază de condiţii similare, dar nu furnizează o explicaţie a persistenţei diferenţierilor ritmurilor de creştere economică, precum si a manierei în care aceste diferenţieri se intercondiţionează cu politica comercială.

125

Capitolul 7 – Comerţul internaţional şi creşterea economică7.2.3. Modele de creştere economică endogenăÎn ultimele trei decenii ale secolului trecut în centrul

preocupărilor economiştilor s-a aflat tranziţia de la prezumţia creşterii economice exogene (independentă) la o creştere economică endogenă (dependentă), dictată de forţele pieţei. Aceste modele şi-au găsit utilitatea în înţelegerea implicaţiilor creşterii asupra unui întreg set de politici(politica fiscală,cheltuielile publice, politica educaţională, politica comercială).

De aceea, trebuie subliniat faptul că schimburile comerciale constituie doar un element al ecuaţiei creşterii, iar performanţa economică a unei ţări depinde de calitatea de ansamblu a politicilor economice si sociale.

O modalitate de conexare a modelului productivist de legităţile pieţei rezidă în aplicarea legilor învăţării: cu cât o ţară produce mai mult un anumit produs, cu atât devine mai competitivă în realizarea acestuia.

În această direcţie se disting două efecte directe ale comerţului. În primul rând, o ţară va acumula experienţă mai rapid în sectoarele aflate in expansiune şi mai încet în sectoarele aflate în declin. Impactul net asupra creşterii este influenţat de sfera de cuprindere a legilor învăţării în sectoarele în expansiune faţă de cea întâlnită în sectoare în scădere. În al doilea rând, având în vedere faptul că difuzarea tehnologiilor de vârf este facilitată de comerţ, ţările nu vor învăţa numai din propria lor experienţă de producţie, ci şi din cea a partenerilor lor externi. Economiştii Grossman si Helpman au demonstrat în 1995 că integrarea în circuitul economic mondial afectează atât mobilurile private, cât şi beneficiile sociale care decurg din investiţiile în dezvoltarea tehnologiilor. Sub aspect pozitiv, integrarea extinde dimensiunile pieţei şi astfel oportunităţile de a obţine profituri pentru acele firme care reuşesc să inventeze un produs nou sau un proces tehnologic nou. Sub aspect negativ, firmele consideră uneori concurenţa internaţională drept unul din riscurile majore asociate cu investiţiile în domeniul tehnologiilor de varf.

Ideea fundamentală este că economiile orientate spre exterior înregistrează creşteri mai accelerate ale exporturilor comparativ cu economiile autarhice. Corelaţia pozitivă între exporturi si creşterea PIB reprezintă o altă evidenţă a faptului că liberalizarea comerţului accentuează creşterea economică.

126

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalAnumite şcoli de gândire economică apreciază orientarea

comercială prin prisma diferenţei dintre preţurile interne şi internaţionale, concluzionând că acele ţări cu preţuri apropiate cu cele ale pieţei mondiale au înregistrat de-a lungul timpului ritmuri mai accelerate de creştere.

Alte studii încearcă să indentifice cu exactitate de ce economiile deschise înregistrează ritmuri de creştere mai mari decât economiile autarhice. Una din explicaţii rezidă în faptul că liberalizarea comerţului stimulează activitatea investiţională şi, prin urmare, în mod indirect, creşterea. În plus, o politică comercială de liber schimb determină investiţii de o mai bună calitate.

Există numeroase evidenţe emprice ce atestă implicaţiile comerţului asupra transferului de tehnologie, acesta din urmă fiind un element important al modelelor creşterii economice endogene.

Anumite analize au evidenţiat faptul că productivitatea internă este influenţată pozitiv de suma ponderată a cheltuielilor de cercetare - dezvoltare ale partenerilor comerciali.

În concluzie, literatura empirică demolează baza punctelor de vedere pesimiste, potrivit cărora liberalizarea comerţului compromite într-o anumită măsură perpectivele de creştere pentru ţările în curs de dezvoltare.

7.3. Rolul comerţului exterior în creşterea economică

Creşterea economică a oricărei ţări este rezultatul acţiunii conjugate a două categorii de factori: interni si externi. Cei interni, legaţi de eforturile pe care le face fiecare naţiune pentru a-şi dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legaţi de participarea ţărilor la circuitul economic mondial influenţează creşterea economică în mod nemijlocit, prin intermediul factorilor interni multiplicându-le sau diminuându-le forţa.

Printre factorii externi, un rol deosebit de important şi în continuă creştere îl are comerţul exterior. Influenţa acestui factor asupra creşterii economice se exercită sub mai multe forme. În primul rând, comerţul exterior asigură înfăptuirea realizării produsului social chiar în condiţiile în care structura cererii diferă de structura ofertei. Se ştie că asigurarea unei eficienţe a producţiei presupune un anumit volum minim al acesteia.

127

Capitolul 7 – Comerţul internaţional şi creşterea economicăDacă acest volum depăşeşte capacitatea de absorbţie a

pieţei interne, asigurarea unei producţii eficiente impune apelarea la piaţa externă. Pe de altă parte, anumite produse fie că nu pot fi obţinute în producţia internă, fie că nu se justifică din punct de vedere economic a se obţine din producţia internă. Şi într-un caz şi în celălalt aceste produse se pot obţine numai de pe piaţa externă. În al doilea rând, comerţul exterior determină sporirea sau diminuarea venitului naţional produs în exterior, în funcţie de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior.

Evidenţierea rolului comerţului în creşterea economică impune o interpretare în acest sens a funcţiilor sale în economie, a modului lor de manifestare în complexitatea actelor de schimb. Funcţiile comerţului sunt prezentate deseori printr-o interpretare fenomenologică a universului de fapte care însoţesc actele de vânzare-cumpărare, respectiv prin cumpărarea mărfurilor de la furnizori, stocarea şi revânzarea lor în unităţile comerciale, studierea cererii de mărfuri a cumpărătorilor, promovarea pe piaţă a noilor produse etc. Acestea pot fi considerate o interpretare fenomenologică deoarece exprimă nemijlocit modul de manifestare a proceselor economice din sfera schimbului, laturile lor exterioare. Aceste funcţii, deşi prin delimitarea lor sunt într-un raport de coordonare,ele formează o unitate, implicându-se în ansamblul lor în manifestarea relaţiilor de schimb.

7.3.1. Funcţiile comerţului – expresii ale rolului său în procesul creşterii economice durabile

Realizarea sub formă bănească a valorii mărfurilor, ca principală funcţie a comerţului, pune în evidenţă în modul cel mai expresiv contribuţia comerţului la creşterea economică. Prin vânzarea mărfurilor către comercianţi, producătorii îşi recuperează cheltuielile efectuate cu producerea mărfurilor, inclusiv profitul cuprins în preţul produselor şi pot reîncepe procesul de producţie pe scară lărgită. Mărfurile pot fi realizate ca valori băneşti pe piaţă şi de producătorii înşişi printr-o reţea proprie de comercializare. Preluarea de către comercianţi a acestui proces se face din raţiuni economice.

Comerţul economiseşte atât capitalul utilizat în producţie, cu acea parte care ar trebui să fie destinată de producători

128

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalcirculaţiei, cât şi capitalul utilizat în circulaţie, comerciantul realizând cu acelaşi capital mărfurile mai multor producători, obţinute în perioade de producţie diferite. Totodată, fiind un specialist în vânzarea mărfurilor, comerciantul reuşeşte să cunoască mai bine piaţa şi să creeze debuşee noilor produse, accelerând astfel viteza de rotaţie a capitalurilor şi deci un ritm superior creşterii economice.

Realizând mărfurile pe piaţă, comerţul face legătura economică dintre producţie şi consum, asigurând echilibrul dintre ele – condiţie a echilibrului economic general. Producţia şi consumul trebuie în mod obiectiv să fie în echilibru, relaţie impusă de raportul dual de cauză-efect în care se găsesc. Producţia este într-o primă relaţie cauza consumului, oferindu-i acestuia obiectul, bunurile prin care el se satisface. Într-o altă relaţie consumul devine cauza producţiei, oferindu-i acesteia subiectul, nevoile oamenilor pe care trebuie să le satisfacă. Echilibrul apare şi în proporţiile de manifestare a celor două sfere economice.

Producţia creează, prin plata factorilor de producţie reflectată în costuri, veniturile băneşti ale familiilor, întreprinderilor şi statului, pe seama cărora se manifestă consumul (cererea) şi are loc resorbţia produsului creat, asigurându-se echilibrul dintre ele. Schimbarea veniturilor pe bunuri are loc în reţeaua comercială şi ea devine deplină în măsura în care comerţul asigură o concordanţă permanentă a ofertei cu cererea de mărfuri. Şi în condiţiile dezvoltării economice, când o parte a veniturilor este economisită şi folosită prin investiţii ca sursă a creşterii economice, resorbţia produsului suplimentar creat prin efectul multiplicator al investiţiilor, are loc tot prin comerţ, el adaptându-şi însă, prin cercetarea continuă a pieţei, oferta la noua structură a cererii influenţată de economisire şi investiţii. Echilibrul producţiei cu consumul are loc atât la nivel micro cât şi macroeconomic. La nivel microeconomic, al agentului producător, echilibrul constă în capacitatea fiecăruia de a intra cu produsul său pe piaţă, prin combinarea factorilor de producţie de care dispune astfel încât preţul produsului obţinut să fie sub preţul pieţei. Pentru consumatorul produselor, în calitate de cumpărător de factori de producţie sau de bunuri de consum, echilibrul este dat de mărimea şi structura utilităţilor pe care le poate cumpăra cu venitul de care dispune, maximizând suma acestor utilităţi.

129

Capitolul 7 – Comerţul internaţional şi creşterea economicăContribuţia comerţului la asigurarea echilibrului la acest

nivel constă în modul în care el determină starea de normalitate a pieţei, adică existenţa unei oferte care să corespundă ca volum, structură, loc şi timp modului de manifestare a cererii sub aceste aspecte.

La nivel macroeconomic, echilibrul producţiei cu consumul este dat de echilibrul dintre fluxul material de bunuri şi servicii creat în economie, exprimat prin produsul intern brut, şi fluxul monetar, valoric, exprimat prin cheltuielile agenţilor economici pentru cumpărarea acestor bunuri.

Importurile măresc oferta internă, dar nu creează venituri în economie, în timp ce exporturile diminuează oferta internă, însă creează venituri în interior.

Funcţia comerţului de distribuţie a mărfurilor evidenţiază, prin activităţile cuprinse şi tehnologiile folosite, modul în care comerţul participă la procesul creşterii economice. Aceste activităţi (transport, depozitare, păstrare, vânzare cu ridicata şi cu amănuntul a mărfurilor, servicii comerciale etc.) sunt utilităţi care măresc valoarea PIB. În acelaşi timp, costul lor influenţează preţul cu care produsul este însuşit de consumatori, iar acesta împreună cu costul cu care se obţine o unitate din produs caracterizează, alături de mărimea PIB pe locuitor, gradul de dezvoltare a unei economii.

Condiţia sporirii contribuţiei comerţului la creşterea economică, prin exercitarea acestei funcţii, o reprezintă modernizarea distribuţiei, prin încorporarea progresului tehnico-ştiinţific contemporan. Acest obiectiv presupune un amplu proces de valorificare creatoare a experienţei avansate în domeniu la specificul ţării noastre, plecând de la faptul că sistemele de distribuţie sunt foarte variate de la o ţară la alta, chiar în rândul celor avansate economic.

Dacă funcţiile prezentate până acum evidenţiază rolul economic al comerţului, funcţia de repartizare a venitului naţional relevă contribuţia socială a comerţului la satisfacerea nevoilor de trai ale populaţiei, situând comerţul între factorii care contribuie la creşterea calităţii vieţii, definitorie pentru creşterea economică durabilă.

Modernizarea comerţului răspunde şi manifestării celui mai exigent atribut al creşterii economice durabile, şi anume păstrarea nealterată a mediului natural sau eco-dezvoltarea.

130

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalComerţul are o influenţă contradictorie asupra mediului natural, mai precis asupra habitatului uman. Pe de o parte, magazinele sunt elemente ale civilizaţiei urbane, creând fizionomia localităţilor şi străzilor, iar prin amenajarea lor şi prin prezentarea mărfurilor educă pe consumator în modul de consumare a produselor şi creează acestuia nevoia de noi produse. Pe de altă parte însă, comerţul cuprinde elemente care, neglijate organizatoric, duc la poluarea mediului ambiant (o cantitate mare de ambalaje nedegradabile, accesul necontrolat la valorile turistice, unele mesaje publicitare de prost-gust şi altele).

7.3.2. Cauzele creşterii si dezvoltării “Tigrilor Asiatici”“Tigrii Est Asiatici” este un termen ce denumeşte

economiile Hong Kongului, Singaporelui, Coreei de Sud şi Taiwanului. Aceste teritorii şi state s-au remarcat prin creştere economică susţinută şi industrializare accelerată între anii 1960-1990.

În general creşterea economică reprezintă creşterea pe mai mulţi ani a unui indicator al producţiei, cum sunt PIB sau PNB, reprezentând o creştere din punct de vedere cantitativ al acestor factori, fie prin creştere externă a acestora, fie prin creştere internă a lor, fapt care se explică printr-o creştere a productivităţii factorilor de producţie.

În ceea ce priveşte dezvoltarea economică, aceasta apare ca un fenomen calitativ ce se caracterizează ca fiind un proces de transformări economice, sociale şi politice ce acompaniază o creştere economică durabilă şi antrenează o creştere a nivelului general de viaţă. Dezvoltarea eonomică este privită în alt mod de către ţările unde industrializarea puternică contribuie la dezvoltarea şi creşterea economică a acestora, definită aici ca fiind o creştere a producţiei industriale într-un timp foarte scurt.

O situaţie deosebită de creştere dar şi de dezvoltare economică industrială am putea zice că se întâlneşte in aşa zisele ţări ale Asiei „Tigrii sau Dragonii Asiatici”, care datorită creşterii industriale au reuşit să îşi asigure o dezvoltare economică de invidiat ajungând să domine dar şi să deţină puterea economică, financiară dar şi comercială mondială în ciuda faptului că SUA cunoaşte o perioadă de criză economică încă de la atentatele din Septembrie 2001.

131

Capitolul 7 – Comerţul internaţional şi creşterea economicăDeţinând o poziţie geografică privilegiată “Tigrii Asiatici”

(Japonia, Hong Kong, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan şi în ultimul timp spectaculos Macao), poziţie care îi va favoriza, şi-au inceput dezvoltarea economică prin implementarea unei politici economice transparente, politică care va fi sprijinită şi de aşa-zisul „Plan Marshall” al SUA pentru refacerea economiei de după cel de-al Doilea Război Mondial, război care a zguduit în mare economiile mondiale. Politica economică transparentă a „Tigrilor Asiatici” a fost pentru atragerea investitorilor străini prin oferirea unei forţe de muncă atât ieftină, disciplinară, conştiincioasă dar ceea ce este mai important de înaltă calificare, cât şi prin adaptarea unei politici fiscale foarte avantajoasă pentru investitorii străini.

Punând un mare accent pe educaţie şi învăţământ, aceste ţări işi vor forma în timp un anumit factor uman care va contribui enorm la dezvoltarea economică şi la progresul economic, prin faptul că, corelând munca cu educaţia personală, acest factor uman devine mai performant, mai calificat având ca şi caracteristică urmărirea unui control sever al calităţii ceea ce va influenţa în mod pozitiv economia acestor ţări.

„Tigrii Asiatici”s-au mai remarcat şi prin faptul că au implementat o aşa numită politică de dumping prin accesul pe piaţa SUA şi Vest Europeană cu produse noi diversificate, de regulă produse tehnologice de înaltă calitate care vor avea o largă desfacere pe aceste pieţe. Pe plan intern „Tigrii Asiatici” vor căuta să atragă populaţia spre dezvoltarea economică prin faptul că vor investi masiv pentru lichidarea alfabetismului dar şi pentru învăţământ şi cercetare în domeniul tehnologic şi economic reuşind în acest mod să asigure un echilibru între creşterea demografică şi oferta de forţă de muncă calificată a ţării, fapt care va determina marile companii mondiale să investească în aceste ţări, în special în domeniul infrastructurii dar şi al petrolului deoarece aceste ţări au un potenţial bogat de petrol. Adoptând aceste politici economice aceste ţări au reuşit să-şi crească în mod impresionant PNB-ul ajungând în acest mod să concureze cea mai mare putere mondială - Statele Unite ale Americii.

Aceste ţări s-au dezvoltat economic în acest mod datorită ajutorului oferit de SUA prin Planul Marshall cheltuind aceşti bani foarte „economic”, investind in refacerea economiei şi spre o nouă politică şi inovaţie economică făcandu-le pe aceste ţări să aibă un

132

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalrol foarte important în economia mondială deţinând, de exemplu, 9% din comerţul mondial dintre care 7% numai Japonia. În ciuda faptului că aceste ţări vor cunoaşte o dezvoltare economică după cel de-al Doilea Război Mondial, unele ţări care fac parte din „Tigrii Asiatici” vor cunoaşte o perioadă de criză datorită fluctuaţiei monetare şi financiare între anii 1996-1998 sau de recesiune datorită atentatelor din 2001 care vor duce la un dezechilibru în special pentru produsele destinate de către aceste ţări pe piaţa din Statele Unite ale Americii.

Unele din ţările „Tigrilor Asiatici” au depăşit criza economică şi financiară din 1997 tot cu ajutorul din partea SUA în valoare de 71 miliarde $, ajutor care va fi benefic pentru refacerea masei monetare afectate a acestor ţări afectate de criză. Totuşi se observă din nou o creştere a economiei, „Tigrilor Asiatici” începând cu anul 2003, economie care va ajunge în cele din urmă să concureze economia SUA.

133

Capitolul 8 – Comerţul electronic- formă de desfăşurare a relaţiilor comerciale inetrnaţionale

Capitolul 8COMERŢUL ELECTRONIC – FORMĂ DE DESFĂŞURARE

A RELAŢIILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE8.1. Geneza comerţului electronic

8.2. Sisteme de tranzacţie electronică8.3. Avantajele şi dezavabtajele comerţului electronic

8.4. Regimul juridic al comerţului electronic

8.1. Geneza comerţului electronic Mediul comercial contemporan se caracterizează prin

creşterea continuă a producţiei, accentuarea concurenţei globale şi creşterea gradului de diversificare a cerinţelor consumatorilor. Ca răspuns la aceste tendinţe, firmele îşi modifică atât modul de organizare, cât şi modul de acţiune. Astfel, ele încep să comprime vechile structuri ierarhice şi să elimine barierele existente între compartimentele operaţionale. Se tinde, de asemenea, spre renunţarea la barierele dintre firmă şi clienţii sau furnizorii acesteia. Comerţul electronic reprezintă un mijloc de a susţine şi realiza aceste schimbări pe scară largă şi chiar la scară globală. El oferă firmelor posibilitatea de a fi mai eficiente şi mai flexibile în operaţiunile interne, de a menţine legături mai strânse cu furnizorii şi de a răspunde prompt cerinţelor şi doleanţelor consumatorilor. Firmele îşi pot selecta cei mai adecvaţi parteneri de afaceri (furnizori, clienţi) fară a mai ţine cont de distanţele geografice şi îşi pot comercializa produsele pe o piată globală.

Istoria comerţului electronic începe spre sfarşitul secolului XX. În 1968 a fost realizat primul standard EDI (Electronic Data Interchange) pentru transmiterea mesajelor structurate în îndustria transporturilor din SUA. În deceniul al nouălea se dezvoltă reţele închise de tranzacţii comerciale, de unde apariţia poştei electronice. În anul 1990 are loc revoluţia produsă de Internet. Până la această dată “cultura” Internetului a încurajat şi recompensat persoanele care aduceau informaţii şi a încercat să descurajeze folosirea Internetului pentru activităţi profitabile.

134

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalComerţul electronic (Electronic commerce sau E-

commerce în engleză) este demersul de cumpărare prin intermediul transmiterii de date la distanţă, demers specific politicii distributive a marketingului. Prin intermediul Internetului se dezvoltă o relaţie de schimb şi servicii între ofertant şi viitor cumpărător. Termenul de Electronic Business a fost făcut popular în anii 1990, printr-o campanie publicitară a companiei IBM.

Comerţul electronic este o tehnologie utilizată în scopul schimbării globale. Firmele care îl privesc doar ca pe o modalitate suplimentară de derulare a afacerilor, vor avea beneficii limitate. Cele mai importante avantaje le vor obţine acele companii care sunt dispuse să-şi modifice organizarea şi modul de funcţionare, pentru a se adapta cerinţelor operaţionale ale comerţului electronic.

Un număr mare de afaceri pe Internet au dat faliment în 2000 şi 2001 (“the dot com collapse”), majoritatea datorită planurilor de afacere inadecvate şi cheltuielilor exagerate pe publicitate şi marketing. Deşi numeroase firme aparţinând comerţului electronic “pur” au dispărut în acea criză, acestea au avut un rol deosebit: au identificat noi pieţe de nişă.

În prezent, 67 dintre companiile prezente în clasamentul “Fortune 1000” au venituri provenite din comerţul electronic mai mari de 10 miliarde de dolari. Cele mai mari 5 companii din domeniul comerţului cu amănuntul sunt Amazon, Staples, Depot, Dell şi Hewlett Packard.

Avântul pe care l-a luat comerţul electronic în cadrul comerţului internaţonal, i-a determinat pe membrii OMC să adopte o declaraţie asupra comerţului electronic internaţional pe 20 mai 1998, la cea de-a doua Conferinţă Ministerială, care a avut loc la Geneva, Elveţia. Aceasă declaraţie a îndreptat Consiliul General al OMC să facă o evaluare asupra tuturor problemelor legate de comerţ care se iveau din comerţul electronic şi să o prezinte la cea de-a treia Conferinţă Ministerială a OMC. Programul de lucru asupra comerţului electronic a fost adoptat pe 25.09.1998, raportul final fiind prezentat la sfârşitul lunii iulie in anul 1999. Astfel, potrivit OMC, comerţul electronic se defineşte drept „producţia, promovarea, vânzarea şi distribuţia de produse prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii”.

Comerţul electronic (E-Commerce), în concepţia Organizaţiei Economice de Cooperare şi Dezvoltare (OECD),

135

Capitolul 8 – Comerţul electronic- formă de desfăşurare a relaţiilor comerciale inetrnaţionalereprezintă desfăşurarea unei afaceri prin intermediul reţelei Internet, vânzarea de bunuri şi servicii având loc offline sau online. Definit mai sugestiv comerţul electronic reprezintă „capacitatea de a realiza tranzacţii care implică schimbul de bunuri şi servicii între două sau mai multe părţi, folosind instrumente şi tehnici electronice”.

Principiile de bază ale afacerilor online sunt aceleaşi ca la orice afacere tradiţională desfaşurată în mediul economic real.

Marea diferenţă cu un magazin virtual este că se pot automatiza o mare parte din procesele de vânzare şi cumpărare. Această caracteristică se regăseşte doar in comerţul online.

În tranzacţiile comerciale clasice se disting patru etape diferite:

informarea comercială referitoare la tranzacţie: cercetarea de marketing;

încheierea contractului comercial; vânzarea produsului sau a serviciului; plata produsului sau a serviciului;

Într-un magazin normal există angajaţi care să ajute consumatorul să cumpere. Într-un magazin virtual, angajatul este site-ul în sine. Cu singură diferenţa că acest nou tip de angajat nu se îmbolnăveşte, nu îşi ia concediu şi munceşte efectiv 7 zile din 7, 24 de ore pe zi pe parcursul întregului an. Şi mai mult de atăt, salariul lui este unul foarte mic.

Prin noţiunea de comerţ electronic internaţional se înţelege iniţierea, negocierea şi/sau încheierea de tranzacţii între subiecţi ai economiei mondiale. Internetul trebuie privit ca unica platformă electronică a comerţului electronic.

Conform unor statistici , utilizatorul tipic de Internet este american (84%) , alb (87%) , vorbitor de limba engleză (93%) , în varstă de 35 de ani, educat şi având un salariu bun .

Statistica făcută de cărte Nielsen (companie de sondaje şi statistici) cu privire la numărul de cumpărători prin intermediul Internetului a relevat faptul că peste 875 de milioane de consumatori au facut cumpărături pe Internet in anul 2007, numărul acestora crescând cu 40% in ultimii doi ani.

Printre persoanele conectate la Internet, care se folosesc de acesta pentru a face cumpărături, cel mai mare procent de

136

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalcumpărături online se găseşte în Coreea de Sud – 99%, urmată de Marea Britanie cu 97%, Germania 97%, Japonia 96% şi SUA 94%.

De asemenea, obiectele cu cea mai mare popularitate şi care sunt cumpărate cu precădere prin intermediul Internetului sunt: cărţi - 41% (în ultimul trimestru al anului 2007), îmbrăcăminte / accesorii / încălţăminte – 36%; video / DVD / jocuri - 24%; bilete de avion – 24%; electronice – 23%.

Schimbul electronic de date (Electronic Data Interchange, EDI) reprezintă transmiterea între organizaţii a unor date structurate după criterii prestabilite şi standardizate printr-un mijloc de telecomunicaţii.

În acordul-tip european privind schimbul de date informatizate, EDI este definit ca „transfer electronic, de la un ordinator la altul, de date comerciale şi administrative sub forma unui mesaj EDI structurat conform unei norme agreate”.

Internetul a dus la dezvoltarea puternică a EDI ca mijloc de creştere a productivităţii şi performanţelor comunicării interfirme. Specialiştii EDI susţin că acest sistem reprezintă pentru firmă mai mult decât un simplu mijloc de reducere a costurilor; el conferă avantaje strategice şi competitive esenţiale, permiţând firmelor să gestioneze mari cantităţi de informaţie şi să ia decizii rapide în funcţie de oportunităţile de afaceri.

Pentru integrarea într-un sistem EDI, firmele trebuie să îndeplinească minim două condiţii:

- să dispună de un sistem informatic suficient de dezvoltat, care să le permită integrarea într-o reţea de telecomunicaţii cu partenerii;

- să adopte un standard EDI cu partenerii de afaceri, care să permită codificarea şi transmiterea datelor.

Scopul unui standard EDI este de a permite unei societăţi comerciale să trimită un document către oricare altă firmă integrată în sistem, astfel încât computerul firmei partenere să poată recunoaşte instantaneu acel document ca un document unic şi specific.

În prezent există două standarde internaţionale multisectoriale care au câstigat adeziunea lumii de afaceri:

- standardul oficial nord-american ANSI X 12, dominant în America de Nord şi în câteva ţări de pe coasta Pacificului;

137

Capitolul 8 – Comerţul electronic- formă de desfăşurare a relaţiilor comerciale inetrnaţionale

- EDIFACT (Electronic Data Interchange for Administration Comerce and Transport), stabilit de ONU, şi dominant în Europa.

Cele două standarde au fost aprobate de ISO (Organizația Mondială de Standardizare). Consiliul European pentru Standardizarea EDI (EBS) coordonează din 1 iulie 1997 standardizarea EDI la nivelul european in cadrul EDIFACT.

Contractele încheiate prin EDI sunt recunoscute de către ţările membre UE în măsura în care sunt conforme cu termenii şi condiţiile Acordului – tip. Momentul şi locul formării contractului sunt acelea în care mesajul EDI de acceptare a ofertei este primit de sistemul informatic al ofertantului.

În ceea ce priveşte prelucrarea/tratarea şi confirmarea recepţiei mesajelor EDI se fac următoarele precizari:

- mesajele EDI sunt prelucrate imediat după recepţie;- o confirmare de recepţie nu este necesară, cu excepţia

cazului când aceasta este cerută expres; - un mesaj EDI care specifică necesitatea confirmării nu

poate fi executat de către destinatar înainte de transmiterea confirmării de recepţie;

- dacă expeditorul nu primeşte confirmarea de recepţie în termenul prevăzut, el este în drept, sub rezerva avizării destinatarului, să considere mesajele ca nul şi neavenit din momentul expirării termenului.

Părţile trebuie să se asigure că mesajele EDI care conţin informaţii confidenţiale specificate ca atare de către expeditor sau prin acordul mutual al părţilor, rămân confidenţiale şi nu sunt transmise sau divulgate terţilor neautorizaţi şi nici utilizate în scopuri altele decât cele prevăzute de părţi.

8.2. Tipologia sistemelor de tranzacţie electronică

Cele mai răspândite sisteme de tranzacţie pentru comerţul electronic sunt:

business to business (B2B); este un model de comerţ electronic în care toţi participanţii sunt companii sau alte organizaţii;

138

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional business to consumer (B2C); model de comerţ electronic

unde companiile vând la cumpăratori individuali – persoane fizice;

business to government (B2G); Alte relaţii stabilite prin intermediul reţelei Internet,

adiacente comerţului electronic, sunt: government to government (G2G), government to business(G2B), government to consumer (G2C), consumer to government (C2G), consumer to business (C2B) si consumer to consumer (C2C), fiind sintetizate in tabelul următor:

Un rol aparte în dezvoltarea comerţului electronic îl au relaţiile business to government (B2G) şi government to bussiness (G2B), care prin realizarea unui mediu de informare interactiv, rapid şi eficient, pot contribui la conştientizarea agenţilor economici asupra avantajelor acestui nou domeniu comercial: Comerţul Electronic.

Nu există o definiţie universal acceptată a termenului “comerţ electronic”. Totuşi, prin comerţ electronic se întelege “distribuţie, marketing, vânzare sau livrare de mărfuri şi servicii prin mijloace electronice”.Astfel, comerţul electronic reprezintă schimbul informaţiilor de afaceri prin reţele informatice, fără documente materiale, utilizând EDI (Electronic Data Interchange), mail (poştă electronică), buletine electronice de informare, transferul electronic al fondurilor (Electronic Funds Transfer - EFT) şi alte tehnologii similare.

Guvern (G)Întreprinder

i (B)Consumatori

(C)

Guvern (G)G2G

coordonareG2B

informareG2C

informare

Întreprinderi (B)

B2GAdministraţi,

logistică

B2Bcomerţ

electronic

B2Ccomerţ

electronic

Consumatori (C)

C2Gachitare taxe

online

C2Bcomparaţie

preţuri

C2Clicitaţii online

139

Capitolul 8 – Comerţul electronic- formă de desfăşurare a relaţiilor comerciale inetrnaţionale

Modele de comerţ electronic.Comerţul electronic se poate desfăşura graţie diferitelor aplicaţii dezvoltate pe Internet. Pot fi identificate 8 tipuri semnificative de comerţ electronic:• magazin electronic (e-shop);• aprovizionare electronică (eprocurement);• magazin universal electronic (emall);• piaţa unui terţ (3rd party marketplace);• comunităţi virtuale (virtual communities);• furnizor de servicii cu valoare pentru canale de comerţ electronic;• platforme de colaborare;• brokeraj electronic.

8.3. Avantajele şi dezavantajele comerţului electronic

Impactul extraordinar al tehnologiilor informaţionale, tot ceea ce este sau devine „e”, îşi pune amprenta asupra întregii vieţi economice, sociale, culturale, a omenirii şi guvernează practic toată lumea modernă. Într-o lume dominată de micul „e”, într-o lume care nu conteneşte a vorbii despre e-business (afaceri electronice), e-commerce (comerţ electronic) este un concept care pune în evidenţă una dintre cele mai importante facilităţi oferite de reţeaua de Internet: capacitatea de tranzacţionare dincolo de graniţe, de timp şi spaţiu.

Mulţi oameni consideră comerţul electronic ca fiind orice tranzacţie condusă electronic pentru cumpărarea unor produse. Dar, comerţul electronic are, în sens mai larg, un impact mult mai profund asupra evoluţiei afacerilor şi cuprinde, în fapt, nu numai noile achiziţii comerciale ci şi totalitatea activităţilor care susţin obiectivele de marketing ale unei firme şi care pot include, spre exemplu, publicitate, vânzări, plăţi, activităţi post-vânzare, servicii către clienţi etc.

Principalele avantaje ale comerţului electronic. Aceste avantaje sunt următoarele:●asigură o viteză ridicată de derulare a tranzacţiilor;●permite accesul la noi segmente de piaţă;●conferă o flexibilitate crescută politicilor comerciale; ●determină reducerea costurilor de aprovizionare, de distribuţie,de promovare;

140

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional●implică simplificarea procedurilor de tranzacţionare; ●contribuie la creşterea competitivităţii la nivel de firmă şi implicit de ţară;●determină creşterea valorii tranzacţiilor prin stimularea cumpărătorilor; ●oferă posibilitatea de a configura produse sau servicii şi de a vedea imediat preţurile reale ale acestora, în comparaţie cu preţurile mai multor ofertanţi.

În prezent, comerţul electronic a devenit o componentă esenţială a politicilor de dezvoltare economică promovată de către ţările dezvoltate, în special, dar şi de către cele în dezvoltare, devenind astfel şi o componentă fundamentală a comerţului internaţional.

Comerţul electronic este cheia competitivităţii întreprinderilor în era informaţională, asigurând accesul la noi segmente de piaţă, creşterea vitezei de derulare a afacerilor, flexibilitatea ridicată a politicilor comerciale, reducerea costurilor de aprovizionare, de desfacere şi de publicitate, simplificarea procedurilor etc. Ca urmare el devine o oportunitate de creştere a competitivităţii atât la nivel micro cât şi macroeconomic.

Riscurile comerţului electronic. O problemă majoră a pieţelor virtuale este posibilitatea mai mare decât în cazul pieţelor tradiţionale de manifestare a unor comportamente frauduloase sau înşelătoare, dat fiind caracterul relativ anonim al participanţilor. Ca urmare, alături de comercianţii oneşti este foarte posibil să opereze falşi vânzători care înşeală cumpărătorii cu ajutorul unor site-uri atractive, a reclamei agresive, a promisiunii oferirii de produse “minune” şi a unor reduceri incredibile de preţ, pentru ca în final să nu ofere nici pe departe ceea ce promit sau să nu livreze nici o marfă. În plus, consumatorii se confruntă şi cu posibilitatea de furt a identităţii, prin metode din ce în ce mai sofisticate (ex.: phishing). Seriozitatea problemei este indicată de creşterea numărului reclamaţiilor primite de la consumatorii înşelaţi.

Astfel, în SUA sau primit peste 800000 de plângeri în 2007, din care 63% au reprezentat fraudă şi 37% furt de identitate, pentru 2008 fiind preconizată o creştere cu aproape 10% a acestei valori. Suma totală raportată pierdută prin fraudă pe Internet in 2007 este in jur de 750 milioane de dolari.

141

Capitolul 8 – Comerţul electronic- formă de desfăşurare a relaţiilor comerciale inetrnaţionale

Înşelăciunea pe Internet este una din cauzele care pot împiedica comerţul electronic să-şi atingă potenţialul deplin şi, în acelaşi timp, explică de ce tranzacţiile B2C continuă să rămână în urma celor B2B în cele mai multe state.

Dezvoltarea comerţului electronic depinde şi de soluţionarea problemei mecanismelor de preţ sigure, care să asigure protejarea datelor personale, siguranţa efectuării transferurilor de bani, costul în raport cu uşurinţa efectuării operaţiunilor etc.

Un studiu din 2002, efectuat sub egida OECD, încă punea în evidenţă îngrijorarea şi reţinerea oamenilor de a-şi lansa în spaţiul virtual datele personale şi ale instrumentelor de plată (OECD, 2002). În prezent, mecanismele sunt mai sigure şi se înregistrează o diversificare a gamei instrumentelor de plată online: carduri de debit (mecanism dominant în tranzacţiile online internaţionale), carduri de credit, e-banking, plăţi prin şi din contul telefoanelor mobile, sisteme de mediere (ex.: PayPal), bani electronici, microplăţi (pentru transferul sumelor foarte mici).

Ca urmare, se dezvoltă în prezent o adevărată “industrie” a plăţilor online, unde, alături de actorii tradiţionali – băncile -, încep să opereze şi noi veniţi, cum sunt societăţile de telecomunicaţii sau firmele specializate de servicii financiare online.

8.4. Regimul juridic al comerţului electronic

Comerţul electronic face tot mai mult obiectul unei reglementări specifice. Astfel, de exemplu, în cadrul UE, a fost promulgată Directiva privind comerţul electronic (8 iunie 2000), precum şi Directiva privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice (13 decembrie 1999). UNCITRAL a elaborat o lege-tip (1996) destinată statelor care doresc să-şi adapteze legislaţia la exigentele comerţului electronic.

Directiva numărul 31/2000 (8 iunie 2000) creează un cadru juridic unitar în spatiul UE pentru comerţul electronic; ea urmăreşte să asigure un nivel ridicat de integrare juridică pentru a stabili un spatiu real fără frontiere interioare pentru serviciile societăţii de informaţie. Prin servicii ale unei societăţi de informaţie (fr. Services de la societe de l’information) se înteleg

142

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaltoate serviciile prestate, în mod normal contra plata, la distanţă si pe cale electronică, la cererea individuală a unui destinatar de servicii (Cf. Directiva nr.98/34 din 22.06.1998).

Directiva nr. 31/2000 stabileşte că statele membre nu pot restrânge nici stabilirea prestărilor de servicii, având sediul în alte state membre, nici prestaţiile lor transfrontaliere.

Două principii sunt introduse prin această directivă: accesul la prestările de servicii electronice şi controlul asupra prestatorilor asigurat de statele de origine.

Directiva numărul 46/2000 din 18 septembrie 2000 se referă la accesul la activitatea stabilimentelor de monedă electronică (instituţiile care emit mijloace de plată sub formă de monedă) şi la exercitarea acestei activităţi, precum şi la supravegherea prudenţială a acestor stabilimente.

- regimul stabilimentelor de monedă electronică se referă la accesul la activitate: este rezervat instituţiilor de credit tradiţionale, precum şi instituţiilor de monedă electronică (acestea din urmă trebuie să aibă un capital social nu mai mic de un milion de euro); in rest, se aplică directivele referitoare la instituţiile de credit;

- exercitiul activităţii: se preved o serie de cerinţe privind fondurile proprii, plasamentele şi activele.

Directiva nr. 93/1999 (13 decembrie 1999) stabileşte un cadru comunitar pentru semnăturile electronice, în speţă, asupra semnăturii ad probationem, pe baza următoarelor principii:

- nediscriminarea fată de semnatura electronică simplă, adică aceea dată sub formă electronică, care este legată sau asociată în mod logic cu alte date electronice şi serveşte ca metodă de autentificare;

- asimilarea semnăturilor electronice avansate celor pe hârtie (manuscrise); acelea trebuind să răspundă exigenţelor unei semnături fată de datele electronice în aceeaşi manieră în care semnătura manuscris răspunde cerinţelor fată de datele scrise sau imprimate pe hârtie.

Contractul electronic este definit ca fiind acel contract în care formarea şi/sau executarea se realizează prin intermediul unui mijloc de transmisie sau comunicaţie electronică. Acest tip de contract prezintă următoarele caracteristici:

143

Capitolul 8 – Comerţul electronic- formă de desfăşurare a relaţiilor comerciale inetrnaţionale

- este un contract încheiat între parteneri care nu se află în acelaşi moment şi în acelaşi loc, deci un contract între absenţi; el poate fi considerat ca o variantă a contractului perfectat prin corespondentă;

- operaţiunea comercială, care se realizează prin contractul electronic este asimilabilă vânzării la distantă; vânzătorul prezintă, în diferite modalităţi, oferta sa, iar cumpăratorul trimite o comandă;

- transmiterea informaţiilor şi comunicarea între părţi se realizează prin mijloace electronice: videotransmisie, catalog electronic, respectiv microordinator, terminal public interactiv, postă electronică;

- contractul electronic fiind prin excelenţă contractul care se încheie prin Internet, dimensiunea internaţională este implicită; (distincţia naţional-internaţional nu este esentială, cel putin la o primă abordare).

Procesul contractării electronice pune o serie de probleme de drept specifice, care se referă, în principal, la formarea contractului, semnatură electronică si schimbul electronic de documente.

Înscrisul şi semnătura electronică. Trecerea de la documentele de pe suport pe hârtie la cele ‚virtuale” pune problema validităţii înscrisului electronic şi a acceptării acestuia.

Cerinţa existenţei unui înscris derivă din necesitatea unui document care să poată fi consultat de către toţi cei interesaţi părţile putând să conserve unul sau mai multe exemplare. Semnătura are funcţia de identificare a persoanei care o depune, ca şi de confirmare a aprobării conţinutului mesajului sub care aceasta este depusă.În demersul comerţului electronic, legea tip elaborată de UNCITRAL introduce două principii care sunt reluate în legislaţiile ulterioare.

Cele două principii sunt: - principiul nediscriminării impune acceptarea validităţii înscrisului electronic, stabilind că utilizatorilor de mesaje electronice nu trebuie să le fie negată valoarea stipulaţiilor lor numai pentru faptul că acestea sunt mesaje de date. - principiul „echivalentului funcţional” constă în determinarea obiectivelor urmărite şi funcţilor asumate prin documentele de

144

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalhârtie şi evidenţierea modului cum aceleaşi rezultate pot fi atinse în cadrul comerţului electronic.

Directiva UE privind comerţul electronic interzice statelor membre să pună obstacole în calea recunoaşterii validităţii înscrisului electronic şi solicită, în mod expres, ca sistemele juridice ale ţărilor membre să facă posibilă încheierea de contracte pe cale electronică. Codul civil francez precizează faptul că înscrisul electronic este admis ca mijloc de probă cu aceleaşi titluri şi înscrisuri pe suport de hârtie.

Semnătura electronică este definită in Directiva UE care se referă la această problemă (13 decembrie 1999) ca o dată sub formă electronică, ce este conexată sau legată logic cu alte date electronice şi serveşte ca metodă de autentificare. După un autor francez, semnătura electronică înseamnă “comprimarea unui mesaj şi încifrarea acestuia cu un cod secret propriu semnatarului mesajului”.

Semnătura electronică a fost utilizată mai întâi în domeniul plăţilor electronice, ea fiind compusă din două elemente: codul secret (PIN) şi prezentarea cardului bancar.

În Directiva privind semnătura electronică (1999) a UE se cere statelor membre să vegheze ca semnăturile electronice, emise conform cerinţelor precizate în respectivul document: - să răspundă cerinţelor legale ale unei semnături fată de datele electronice în aceeaşi măsură în care semnătura manuscris răspunde cerinţelor privind manuscrise sau imprimate pe hârtie; - să fie acceptate ca dovezi în justiţie.

În conformitate cu cadrul normativ francez pentru validarea semnăturii electronice se cer a fi îndeplinite două seturi de condiţii: cele privind crearea semnăturii şi cele privind verificarea acesteia.

Crearea semnăturii electronice este, la rândul ei, supusă condiţiilor de fiabilitate şi certificare. Astfel, pentru ca semnătura electronică să fie prezumată ca fiabilă, ea trebuie să fie realizată de un “dispozitiv de creare a semnăturii electronice” care răspunde la următoarele criterii: - garantează faptul că semnătura electronică este legată de semnatar; - permite crearea semnăturii electronice prin mijloace pe care semnatarul le poate ţine sub controlul său exclusiv;

145

Capitolul 8 – Comerţul electronic- formă de desfăşurare a relaţiilor comerciale inetrnaţionale - garantează că semnătura electronică legată de datele la care ea se raportează de o asemenea manieră, încât orice modificare ulterioară a acestora să poată fi detectată; - garantează, prin mijloace tehnice şi semnături adecvate, că: datele utilizate pentru realizarea semnăturii nu pot fi întâlnite decât o singură dată şi confidenţialitatea lor este asigurată; datele respective nu pot fi obţinute prin deducţie şi semnătura este protejată de orice falsificare; datele pot fi protejate de o manieră fiabilă de semnatarul legitim împotriva utilizării lor de către terţi; - nu trebuie să se modifice datele de semnat, nici să împiedice ca aceste date să fie supuse semnăturii înainte de semnare.

Pentru a beneficia de prezumţia de fiabilitate, dispozitivul de semnătură electronică trebuie nu numai să răspundă cerinţelor stabilite prin lege, ci trebuie să fie şi certificate de către o autoritate desemnată de lege.

Pe de altă parte, semnătura electronică trebuie să fie supusă unui proces de verificare, în acest sens solicitându-se un certificat electronic.

Certificatul electronic este o atestare electronică care leagă datele de verificare a semnăturii de o persoană identificată. În cadrul UE, datele de verificare a semnăturii electronice sunt definite ca date, precun cheile sau codurile criptografice publice, care sunt utilizate pentru verificarea semnăturii electronice. Certificatul, eliberat de entităţi specializate – prestatori de servicii de certificare – conţine un număr de menţiuni obligatorii si facultative, deci o serie de exigenţe tehnice.

Astfel, certificatul calificat, introdus de Directiva din 1999 trebuie să răspundă următoarelor criterii: - indicarea faptului că respectivul certificat este eliberat cu titlu de certificat calificat; - identificarea prestatorului de servicii de certificare; - identificarea ţării de sediu a prestatorului de servicii de certificare; - numele semnatarului (sau pseudonimul identificat ca atare) - posibilitatea de a include, dacă este cazul, calitatea semnatarului, în funcţie de utilizarea căreia îi este destinat certificatul;

146

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional - date aferente verificării semnăturii care corespund datelor pentru crearea semnăturii sub controlul semnatarului; - indicarea începutului şi sfârşitului perioadei de valabilitate a certificatului; - codul de identitate al certificatului şi limitele de utilizare a certificatului, dacă este cazul.

147

Capitolul 9 – Comerţul exterior al României

Capitolul 9COMERŢUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI

9.1. Scurt istoric9.2. Comerţul exterior al României în anii tranziţiei la

economia de piaţă şi de asociere la UE9.3. Evoluţii prezente în comerţul exterior al României, ca ţară

membră a UE

9.1. Scurt istoric

Înainte de al doilea război mondial economia României, ca economie de piaţă tipică, s-a caracterizat prin deschiderea spre exterior, realizând un comerţ dinamic din punct de vedere al ritmului de creştere a importului şi a exportului, al structurii pe mărfurii al schimburilor şi al orientării geografice a acestora.

Extinderea relaţiilor economice externe ale ţării s-a produs în special odată cu Marea Unire, odată cu începutul industrializării economice. Prin măsurile de stimulare a materiilor prime agricole şi mineralele autohtone şi a celor provenite din import pentru a fi astfel exportate. În deceniul al patrulea al secolului XX unele industrii, de exemplu cea a petrolului şi cea a lemnului, au devenit competitive pe plan internaţional, altele, precum cea alimentară, textilă şi metalurgică au început să concureze importurile de produse din aceste domenii, în timp ce industria chimică avea o productivitate cu mult peste media naţională. În anul 1935 România îşi acoperea din producţia proprie cca. 70% din necesarul de produse industriale, din care 25% la maşini şi utilaje.

În această perioadă, exportul a început să se diversifice, cuprinzând nu numai cereale şi petrol ci şi lemn şi produse din lemn, animale vii şi produse animaliere, produse alimentare în general precum şi produse ale industriei uşoare şi chimice. La import erau preponderente maşinile şi utilajle destinate noilor industrii şi mecanizării agriculturii. Mărfurile pe care ţara noastră le exporta erau împărţite în următoarele 3 categorii: 1. animale şi produse animale; 2. produse ale solului; 3. produse ale subsolului .

148

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalDin datele statistice existente, rezulta că produsele solului

predominau, reprezentând 90,4% din totalul exportului, în timp ce produsele subsolului deţineau doar un procent de 6,6%. Dintre acestea, cerealele formau 80% din exportul total, în timp ce toate celelalte mărfuri în ansamblu atingeau cam 20% din totalul produselor care erau trimise în străinătate. După cereale, urma petrolul, care reprezenta 5,89% din exportul total, apoi legumele, florile şi seminţele - 5,09%, iar lemnul şi industriile derivate - 3,73%. Aceste 4 categorii de mărfuri reprezentau numai ele singure 94,71% din valoarea întregului export şi că se duceau pe piaţa internaţională numai produse brute.

Analizând datele statistice din perioada respectivă putem concluziona că :

a) sub aspect fizic sau cantitativ, ponderea cea mai mare la exporturi au deţinut-o în perioada 1929 – 1940, grupa produselor petroliere (57,33%), urmată de grupa cerealelor (23,23%), cea a lemnului şi produselor lemnoase (14,07%), grupa leguminoaselor (1,21%), seminţelor de plante (1,21%), animalelor vii şi produselor alimentare (0,96%);

b) sub aspect valoric, clasamentul este următorul: produse petroliere (39,63%), grupa cerealelor (30,29%), lemnul şi derivatele lui (11,17%), animalelor vii (5,68%), produsele alimentare de origine animală (3,02%) şi seminţe de plante (2,90%).

De asemenea, orientarea geografică a schimburilor s-a diversificat, cele trei ţări principale partenere în trecut, Austro-Ungaria, Germania şi Italia, adăugându-li-se noi parteneri importanţi precum Anglia, Belgia, Cehoslovacia, Franţa şi Statele Unite ale Americii.

Belgia era principala ţară în care România exporta mărfuri. După ea, urmau în ordine descrescătoare: Olanda, Austro-Ungaria, Anglia, Franţa, Germania şi Turcia. Numai Belgia şi Olanda absorbeau ele singure produsele solului (cereale), adică, 53,91%, din valoarea exportului, restul de 46,09%, repartizându-se între alte naţiuni.

Din cifrele prezentate mai sus, se pot distinge, 3 pieţe principale de vânzare a produselor româneşti:

a) Belgia şi Olanda, pentru produsele solului, mai ales cereale;

149

Capitolul 9 – Comerţul exterior al Românieib) unele ţări ale Occidentului (Anglia, Franţa şi

Germania) şi două ţări orientale ( Turcia şi Egiptul), pentru produsele subsolului, în frunte cu petrolul;

c) Austro-Ungaria şi Germania, pentru animale şi produse animale.

Politica comercială a României a fost în perioada interbelică deosebit de activă, având un caracter mai liberal sau mai protecţionist, în funcţie de partidul istoric aflat la guvernare: naţional-liberal şi, respectiv, ţărănesc. Merită subliniat faptul că ea a utilizat întreaga gamă de instrumente practicate de ţările cu economie de piaţă: instrumente tarifare, respectiv tariful vamal; instrumente netarifare, respectiv contigente de import şi în unele situaţii şi de export; instrumente de promovare şi de stimulare a exportului, în mod frecvent prime de export sau cursuri multiple la import şi export.

Un moment de referinţă în evoluţia politicii comerciale a României, l-a reprezentat adoptarea în 1929 a Tarifului vamal Madgearu, tarif destul de elaborat şi modern pentru acea perioadă. Prin nivelul deferenţiat al taxelor vamale Tariful Madgearu favorizează importul de materii prime şi de produse intermediare utilizate în producţia de export, precum şi importul de maşini destinate mecanizării agriculturii.

În toată această perioadă balanţa comercială a României a fost, însă, deficitară, balanţa de plăţi fiind echilibrată prin resursele de aur. În aceste condiţii, aşa cum au procedat şi alte ţării, s-a renunţat la convertibilitatea leului în aur.

În timpul celui de-al doilea război mondial, comerţul exterior al României, ca de altfel întreaga economie românească, a fost subordonat intereselor de război şi orientat în special spre relaţiile cu Italia şi Germania.

În perioada 1945-1989, economia României a fost tipic central-planificată, iar în ultimi ani hipercentralizată. Prin promovarea şi aplicarea „planului” s-a forţat dezvoltarea industrială a ţării, în special a construcţiei de maşinii, industrie considerată „pivot” al economiei naţionale. În acelaşi timp sectorul agricol şi agro-industrial a trecut pe planul secundar, iar producţia de bunuri de consum a fost practic neglijabilă.

Forţată de o rată de creştere dintre cele mai ridicate din lume, în jur de 30% pe an, industria, în primul rând, şi economia,

150

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalîn general, au înregistrat ritmuri de creştere ridicate. Cu toate acestea, volumul său nu a depăşit 25% din PIB cu acest procent România situându-se pe ultimele ţări din Europa. Totodată, ponderea României în comerţul mondial era în jur de 0,5%.

Către anul 1989, pe plan intern, România se considera o ţară industrial-agrară, iar pe plan internaţional se autodeclara ţară în curs de dezvoltare.

Tabelul 9.1. Situaţia importurilor şi a exporturilor României în perioada 1950-1989

Anii Export Import Sold Anii Export Import Sold 19501951195219531954195519561957195819591960196119621963196419651966196719681969

12741580182621962216253026612465281031344302475549085490600066097117837288119799

146116363183277723282771241429512890301238874888564661327009646372799277965410443

-187-56-357-581-112-241247-486-80122415-133-738-642-1009146-162-905-843-644

19701971197219731974197519761977197819791980198119821983198419851986198719881989

1110512606143731857624226265473050434684368214346750963167702147721167692206303178031163989167850182258167780

1176112616144651741825548265483029434879406194879259006164671124851130237161114147023135781132984122263134982

-656-10-921158-1337-1210-195-3798-5325-804330312287037455451893100828208348665999532798

Sursa: Anuarul Statistic al României 1991, Comisia Naţională de Statistică, pg 604-605 (datele sunt exprimate în milioane lei valută pentru perioada 1950-1980,respectiv în milioane lei pentru perioada 1981-1989)

Din 1949, comerţul exterior a devenit monopolul statului român, s-a produs reorientarea schimburilor comerciale către URSS şi statele vecine.\ În esenţă, la începutul anului 1949 se poate considera încheiat procesul de introducere a modelului sovietic în România atât din punct de vedere economic cât şi din cel politic. Organizarea în ianuarie 1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc nu a reprezentat decât încheierea instituţionalizării sferei de influenţă sovietică în economie. Comerţul exterior a fost inclus în planul de stat, a fost subordonat

151

Capitolul 9 – Comerţul exterior al Românieiministerului de resort (organizarea Ministerului Comerţului Exterior a avut loc în octombrie 1948), iar întreprinderile de profil şi-au început activitatea.

Evoluţia comerţului exterior al României pe grupe de mărfuri în perioada 1950-1989 reflectă schimbările majore intervenite în economia României în perioada respectivă. Astfel dintr-o ţară cu o economie preponderent agrară care avea nevoie de masive importuri de maşini şi utilaje industriale precum şi de alte mărfuri industriale (categorii ce deţin 48,5% din totalul importurilor în 1950), România devine un puternic exportator de astfel de mărfuri ce deţineau, în 1989, 47,36% din totalul exporturilor (faţă de doar 5,5% în 1950).

Merită menţionat, de asemenea, şi rolul major jucat de masivele importuri de combustibil, materii prime, cu precădere petrol, minereu de fier, cărbune energetic, cocs şi materiale neferoase, precum şi importul unor maşini şi utilaje pentru existenţa unui puternic sector industrial într-o ţară cu rezerve naturale extrem de reduse. În 1989, de exemplu, aceste importuri au reprezentat 56,03% din totalul importurilor efectuate.

Situaţia anului 1988 arată foarte clar până unde s-a putut ajunge în materie de planificare greşită a comerţului exterior. Astfel, importurile au fost puternic restricţionate, situându-se la doar 72,24% din valoarea importurilor din 1981 şi la doar 67,08% din valoarea exporturilor din acel an. O asemenea situaţie, total anormală, se reflectă în ţară prin numeroasele lipsuri, atât ale producţiei autohtone ce erau dirijate cu prioritate la export, cât şi a produselor străine, ce constituiau o adevărată „rara avis”.

În această perioadă orientarea geografică a comerţului exterior a fost subordonată intereselor ideologice. În primii zece anii, exportul şi importul se realiza aproape integral cu ţările membere ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) înfinţat în 1949. Dacă până la înfinţarea CAER-ului colaborarea economică şi tehinico-ştinţifică dintre ţările care au devenit ulterior membre ale acestei organizaţii, se desfăşura pe baze bilaterale, odată cu creare acestuia au fost puse bazele colaborării multilaterale. Trebuie făcută precizarea că, datorită instituirii, în toate aceste ţării a monopolului de stat asupra comerţului exterior şi a relaţiilor vamale colaborarea dintre aceste ţări avea loc la nivel interguvernamental şi principala formă a constituit-o coordonarea

152

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalplanurilor de dezvoltare economică a statelor membre, concretizate în acorduri comerciale încheiate între statele membre şi care coincideau în acelaşi timp cu planurile cincinale ale ţărilor respective.

Tabelul 9.2. Repartizarea geografică a comerţului exterior al României în perioada 1960-1988 (în % din total export +

import)

Anii Comerţul cu ţările socialiste Comerţul cu ţările nesocialiste

total cu ţări CAER

cu alte ţări socialiste

total cu ţările capitaliste dezvoltate

cu ţările în curs de dezvoltare

1960 73,0 66,8 6,2 27,0 22,3 4,7

1965 65,0 60,7 4,3 35,0 29,0 6,0

1970 56,0 49,3 6,7 44,0 35,8 -1975 44,8 38,0 6,8 55,2 36,7 18,5

1980 41,0 34,6 6,4 59,0 33,0 26,0

1985 56,7 51,0 5,7 43,3 23,7 19,6

1986 64,2 58,3 5,9 35,8 20,6 15,2

1987 63,7 55,0 8,7 36,3 23,7 12,6

1988 61,9 54,0 7,9 38,1 24,7 13,4

Sursa: Anuarul statistic CAER, 1989

În anii 1953-1954, Marea Britanie, iniţiase contracte

importante cu Estul, în urma cărora au avut loc mai multe runde de negociere pentru încheierea unor eventuale acorduri cu Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi România. Aceasta din urmă a încercat iniţierea unor legături comerciale cu ţările din America de Sud, în special cu Argentina , însă tratativele au eşuat lamentabil.

Începând cu anii 1955 şi, mai ales, după 1965 s-a realizat o deschidere spre ţările Europei Occidentale şi SUA. După 1965 a fost lansată teza „comerţul cu toate ţările lumii”. În acest context au început să crească schimburile cu ţările în curs de dezvoltare.

Primele relaţii oficiale între România şi, pe atunci, Comunitatea Economică Europeană, au fost instituite în anul 1967,

153

Capitolul 9 – Comerţul exterior al Românieiprin iniţierea negocierilor pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv, brânzeturi, ouă, carne de porc. Aceste acorduri au urmărit, pe de o parte, scutirea de taxe suplimentare a produselor româneşti, iar pe de altă parte, obligarea părţii române să respecte un anumit nivel al preţurilor pentru a nu crea dificultăţi pe piaţa statelor membre. Cele două părţi au semnat un acord prin care, în 1974, România era inclusă în Sistemul Generalizat de Preferinţe, iar în 1980, între Comunitatea Europeana şi România a fost încheiat un Acord comercial asupra Produselor Industriale, acesta fiind ulterior fiind suspendat de către Comunitate din cauza încălcării drepturilor omului în perioada regimului comunist.

Din analiza orientării geografice a comerţului exterior al României în a doua jumătate a secolului XX semnificativ este anul 1980, când se ajunsese la un echilibru între schimburile cu marile grupe de state, respectiv cu ţările membre CAER ponderea fiind de 34,6%, cu ţările capitaliste dezvoltate de 33% şi cu ţările în curs de dezvoltare de 26%.

În anul 1985 ponderea ţărilor în comerţul exterior al României era următoarea : CAER şi celelalte ţări socialiste 55%, ţările occidentale 20%, ţările în curs de dezvoltare 25%.

După 1985, datorită politicii de izolare a României pe plan internaţional, comerţul ei exterior a fost orientat spre ţările socialiste, în special CAER şi URSS, ajungând să deţină peste 50% din comerţul total. Au scăzut dramatic schimburile cu SUA şi comerţul cu ţările vest europene. De asemenea, a scăzut şi comerţul cu ţările în curs de dezvoltare.

În 1987 şi 1988 după surse GATT, repartiţia geografică a comerţului exterior pe export şi import a fost:

1987 1988

export import export importŢări socialiste 56,8% 72,2% 55,7 70,0Ţări capitaliste dezvoltate

32,2% 13,4% 32,8 14,0

Ţări în curs de dezvoltare

11,0% 14,4% 11,5 16,0

TOTAL 100,0 100,0 100,0 100,0

154

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalCa elemente pozitive pot fi remarcate demersurile

României de aderare la GATT în 1973 şi la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi la Banca pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) în 1975. De asemenea, datorită faptului că ţara nostră s-a declarat ţară în curs de dezvoltare România a primit reduceri vamale din partea ţărilor dezvoltate. În plus, balanţa comercială, a fost, în general, echilibrată. Datoria externă, acumulată în perioada 1975-1980, deşi de proporţii controlabile a fost lichidată forţat după 1985, reducându-se la strictul necesar importurile şi forţându-se exporturile, inclusiv de produse alimentare, pe seama consumului intern.

9.2. Comerţul exterior al României în anii tranziţiei la economia de piaţă şi de asociere la UE

a) Perioada 1989-1991 Trecerea, în anul 1990, de la sistemul economic de

comandă, centralizat, la cel al economiei de piaţă a provocat schimbări structurale profunde la nivelul întregii societăţi româneşti, atât sub aspect politic şi social, cât mai ales economic.

Modificările şi schimbările economice, politice, sociale şi culturale din România au dus, aşa cum realitatea celor 20 de ani a demonstrat-o, la agravarea dezechilibrelor deja existente în dezvoltarea comerţului exterior, precum şi la apariţia de noi discrepanţe în acest domeniu. În acest context economic, contrastant din punct de vedere al dezvoltării durabile, libere şi deschise, este pusă în pericol posibilitatea asigurării egalităţii de şanse pentru toţi agenţii economici şi consumatorii din societatea românească de a accede la resursele de care au nevoie pentru realizarea unor standarde de competitivitate în plan economic, social şi cultural.

În aceste condiţii, slaba performanţă a exporturilor româneşti exprimă în primul rând competitivitatea scăzută a mărfurilor, ceea ce a împiedicat agenţii economici să pătrundă pe alte pieţe internaţionale. O altă explicaţie, mai ales pentru 1990 este „influenţa exercitată pe plan intern asupra ofertei de export de redirecţionarea resurselor către satisfacerea nevoilor de bază ale populaţiei”.

155

Capitolul 9 – Comerţul exterior al RomânieiCurând însă condiţiile neprielnice aveau să se reducă, iar

în domeniul politicilor de comerţ exterior aveau să-şi spună cuvântul noile principii ale unei economii de piaţă. Unul dintre ele a constat chiar în desfiinţarea monopolurilor de stat în comerţul exterior, măsură care avea să deschidă calea unei liberalizări de anvergură a schimburilor externe de mărfuri şi servicii, precum şi a circulaţiei mijloacelor de plată străine.

Aria schimbărilor a cuprins în principal:• transformarea întreprinderilor de stat de comerţ exterior în societăţi comerciale;• libertatea de a face export şi import, indiferent de forma de proprietate;• relaxarea regimului licenţelor de export şi de import;• dreptul de a deţine, a cumpăra şi a vinde valută pe piaţa internă.

Tabelul 9.3. Schimburile externe ale României în anii 1989 şi 1991

Direcţia geografică

Exporturi către(% din total)

Importuri din(% din total)

1989 1991 1989 1991

Tările est europeneTările dezvoltateTările în curs de dezvoltare

42,3

41,5

16,2

27,4

57,1

15,5

43,5

15,4

41,1

26,2

44,7

29,1

Sursa: GATT, Trade Policy Review, Romania, 1992, Vol I

În perioada 1990-1992 s-au conturat primele măsuri de reformă economică, s-au constituit instituţii democratice ale economiei de piaţă, iar comerţul exterior a fost liberalizat. În următorii ani, 1993-2004, au fost continuate politicile de privatizare, stabilizare macroeconomică, atenuarea fenomenului de sărăcie şi temperarea creşterii inflaţiei. S-a acordat, de asemenea, o atenţie deosebită aderării la Uniunea Europeană şi NATO.

Perioada de reformă a fost dificilă reflectându-se şi în evoluţia comerţului exterior, dar reforma din comerţ a constituit

156

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalvârful de lance al reformei economice în tranziţie. Exportul s-a prăbuşit după 1989, înregistrând o scădere permanentă până în anul 1993, când reprezenta doar circa 40% din nivelul atins în 1989; o anumită redresare s-a înregistrat în anii următori fără să se atingă nivelul din 1989. Importul, exceptând anul 1990, a înregistrat, de asemenea, o puternică reducere în anii 1991-1993, pentru ca în perioada anilor următori să înregistreze creşteri semnificative, depăşind nivelul anului 1989 substanţial.

În structura exportului românesc s-au redus atât nomenclatorul, cât şi ponderea produselor manufacturate cu un grad ridicat de prelucrare industrială. Competitivitatea relativ scăzută a multora dintre produsele noastre de export şi modificările care au intervenit în orientarea geografică a schimburilor comerciale româneşti explică în bună măsură modificările din structura exportului.

Astfel, în structura exportului României au predominat: produsele textile (circa 24-26% din totalul exportului), metalele comune,şi articolele din acestea (circa 18-19%), maşinile, utilajele şi mijloacele de transport (circa 14-15%), produsele chimice (circa 6-9%), produsele din piele (circa 7-8%), produsele industriei lemnului, hârtiei şi celulozei (circa 4-5%), produsele minerale (circa 6-8%), produsele alimentare (circa 5-7%)„ alte mărfuri şi produse diverse (circa 6-7%).

Modificări substanţiale s-au produs şi în structura importului României. Restructurarea industriei, însoţită de un puternic proces de dezindustrializare a ţării, a condus la redimensionarea importurilor şi la modificări substanţiale în structura acestora. În structura importului României în anii de după 1990 au predominat: maşinile, utilajele şi mijloacele de transport (circa 23%-24% din totalul importului), produsele minerale (circa 15-22%), materiile prime textile şi produse din acestea (circa 14-16%), produsele chimice (circa 12-13%), metalele comune şi produse din acestea (6-7%), produsele alimentare (circa 8-10%), alte produse diverse (circa 10-15%).

b) Perioada 1992-2006În această perioadă, comerţul exterior al României a

crescut de aproximativ trei ori. După o perioadă de stagnare, începând cu anul 1994, volumul schimburilor comerciale a cunoscut o creştere constantă, de la 13,26 miliarde dolari, în 1994,

157

Capitolul 9 – Comerţul exterior al Românieila 41,62 miliarde dolari la sfârşitul anului 2004. Această dezvoltare semnificativă a avut la bază restructurarea economiei româneşti şi atragerea de investiţii străine. Astfel, în anul 2003 peste 40% din exportul românesc a fost generat de investiţiile străine realizate în România (circa 10,4 miliarde dolari). În anul 2005 exportul a ajuns la peste 19 miliarde de euro, cea mai mare valoare de după anul 1990. Un fapt semnificativ îl reprezintă orientarea exporturilor spre Uniunea Europeană, care a ajuns la 70% faţă de 64% în anul 2000.

Evoluţia exportului. Creşterea exportului, în perioada 1992-2005, a fost determinată, în principal, de liberalizarea comerţului, respectiv de eliminarea unor bariere tarifare şi netarifare, în special în relaţiile cu ţările dezvoltate, ca urmare a acordurilor de asociere la Uniunea Europeană şi de comerţ liber încheiate cu alte ţări. În perioada analizată, exportul a înregistrat un trend ascendent, ponderea exportului românesc în exportul mondial atingând, din anul 1997, nivelul de 0,16%, după ce în anul 1992 deţinea o pondere de numai 0,11%. Exportul de mărfuri a crescut de la 4,57 miliarde dolari în 1992 la 10,36 miliarde dolari în 2000, cu o majorare semnificativă în anul 2004, când a atins valoarea de 17,62 miliarde de euro. De menţionat că, la creşterea exportului, un factor important l-a constituit dezvoltarea sectorului privat şi creşterea ponderii acestuia în activitatea de comerţ exterior a României. Dacă în anul 1993 exportul sectorului privat atingea doar 1,36 miliarde dolari, reprezentând 27,9% din totalul exportului, în perioada 1996-2004 acesta a crescut substanţial, de la 4,15 miliarde dolari (51,4%) în 1996, la 12,19 miliarde dolari (69,2%) în anul 2004.

Analiza comparativă a evoluţiei exportului, cu evoluţia produsului intern brut (PIB) şi a producţiei industriale, conduce la concluzia că ritmul de creştere a exportului a depăşit ritmul de creştere al PIB şi al producţiei industriale. Asupra ritmului de dezvoltare a exportului, în perioada analizată, au acţionat factori interni şi externi, atât cu efecte pozitive (procesul de devalorizare a monedei naţionale, facilităţile acordate exportatorilor, creşterea cererii pe piaţa mondială), cât şi cu efecte negative. Dintre factorii interni cu efecte negative asupra ritmului de creştere a exportului se pot menţiona: blocajul financiar, subcapitalizarea întreprinderilor, nivelul ridicat al costului creditului, ritmul lent al restructurării, retehnologizării şi privatizării, investiţii reduse

158

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalpentru crearea de noi produse sau îmbunătăţirea celor existente, astfel încât să corespundă exigenţelor pieţei externe, lipsa de experienţă a producătorilor cu activitate de export, precum şi o ofertă de export insuficient diversificată şi cu o calitate neadaptată la cerinţele pieţelor externe.

Structura exportului. În perioada 1992-2004, exportul pe categorii de produse a cunoscut mutaţii semnificative. Saltul cel mai spectaculos l-au înregistrat produsele industriei textile - pielărie, a căror pondere în exportul României a crescut de la 12,6% în 1992, la 25,9% în 1995, respectiv la 36% în anul 2001 şi 34,8% în 2004. Diminuarea exportului acestor produse, în perioada 2002-2004, se datorează scăderii competitivităţii sectorului de lohn, tendinţă care va continua şi în perioada următoare. O evoluţie încurajatoare se constată în domeniul construcţiilor de maşini, care după un declin înregistrat în perioada 1992 –1995 (de la 29,9%, la 14,0% din totalul exportului românesc), în anul 2000 atinge o pondere de 19,5%, iar în 2004 depăşeşte pragul de 22% în exportul României. De menţionat că aceste produse încorporează valoare adăugată mare, demonstrând efectul benefic al investiţiilor străine în industria electronică şi electrotehnică. În ceea ce priveşte celelalte categorii de mărfuri (agroalimentare, produse minerale, produse ale industriei chimice şi maselor plastice, produse metalurgice, cherestea şi mobilă, materiale de construcţii) se constată că, deşi ponderea acestora a atins un nivel de plafonare, din punct de vedere valoric s-au înregistrat creşteri importante.

Evoluţia importului. Liberalizarea comerţului a condus la creşterea susţinută a importurilor, mult superioară creşterii exporturilor, reliefând nevoia de retehnologizare a economiei româneşti. Valoric, în perioada 1992-2004, importul a crescut de circa 3,5 ori, respectiv de la aproape 6,9 miliarde dolari în 1992, la peste 24 miliarde dolari în anul 2004. La analiza importului trebuie avute în vedere atât anularea şi reducerea taxelor vamale, în baza acordurilor şi angajamentelor negociate de România pe plan internaţional, cât şi necesitatea asigurării de materii prime, utilaje şi tehnologii moderne pentru retehnologizarea întreprinderilor cu pondere importantă în producţia de export.

Structura importului. Datele statistice prezentate evidenţiază faptul că modificările în structura mărfurilor importate reflectă schimbările survenite în ţara noastră în domeniul

159

Capitolul 9 – Comerţul exterior al Românieieconomico-social (restructurarea industriei, creşterea volumului investiţiilor străine, inclusiv prin aport de utilaje şi instalaţii tehnologice, creşterea consumului intern, îmbunătăţirea serviciilor bancare). Această situaţie explică creşterea continuă a importurilor de produse ale industriei constructoare de maşini, care de la o pondere de 23,1% în anul 1992, au ajuns în 2004 la 32,4% din importul României. De asemenea, este de notat faptul că o serie de importuri din categoria produselor industriei textile-pielărie, minerale, metalurgice şi ale industriei chimice, care au înregistrat creşteri importante de volum în perioada analizată, au fost destinate realizării producţiei de export, regăsindu-se în evoluţiile pozitive ale exporturilor.

Orientarea geografică a schimburilor comerciale. Analizând situaţia comerţului exterior al României, în perioada 1997-2004, se constată că valorificarea oportunităţilor create, ca urmarea liberalizărilor prevăzute în baza acordurilor preferenţiale cu UE, CEFTA, AELS, Turcia şi Republica Moldova, au avut efecte pozitive asupra exportului şi importului. Schimburile comerciale cu ţările din zonele geografice din afara Europei au înregistrat o tendinţă de scădere.

În perioada 1992-2004, creşterea valorii exportului şi importului au fost diferenţiate pe zone geografice şi acorduri preferenţiale. Tendinţa de concentrare a exporturilor către Europa, 85,5% în anul 2004, faţă de 76,4% în anul 1997 şi numai 70,4% în 1992, are ca principală explicaţie apropierea geografică şi facilităţile convenite prin Acordurile cu Uniunea Europeană, AELS şi CEFTA, precum şi ceilalţi factori care stimulează dezvoltarea relaţiilor europene, respectiv potenţialul tehnologic important, bonitatea firmelor europene şi reducerea riscului de neplată, dimensiunea mare a pieţelor europene.

Asocierea României la structurile europene a condus la o creştere mult mai dinamică a schimburilor noastre comerciale cu Uniunea Europeană, aceasta reprezentând principalul nostru partener extern, cu o pondere de 67,7% la export şi 57,7% la import, în anul 2004, faţă de 56,5% şi 52,5% în anul 1997, respectiv numai 33,9% şi 21,8% în anul 1992. Este evident efectul pozitiv al Acordului European de Asocierea României la Uniunea Europeană asupra relaţiilor bilaterale. Creşteri semnificative ale exporturilor s-au înregistrat în relaţiile cu ţările membre ale AELS,

160

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalCEFTA şi Turcia, datorate rolului pe care acordurile de comerţ liber l-au avut ca instrumente de promovare a exporturilor româneşti, confirmându-se faptul că liberalizarea comerţului a avut un rol important în dezvoltarea exporturilor româneşti. Ritmul de creştere a exportului cu ţările membre CEFTA a devansat ritmul de creştere a exportului total al României, ceea ce a condus la creşterea ponderii acestuia, de la 4,1%, în anul 1997, la 7% în 1999 şi la 7,3% în anul 2004. Trebuie subliniat, totuşi, faptul că încheierea acestui acord a adus avantaje superioare celorlalte state membre comparativ cu România, contribuind la adâncirea decalajelor de dezvoltare dintre Polonia şi Ungaria, pe de o parte, şi ţara noastră, pe de altă parte, în special în sectorul agroalimentar.

Ponderea ţărilor din Africa şi Orientul Mijlociu la export s-a redus constant, de la 14,1 % în 1992, la 7,8% în 1999 şi la 2,9% în anul 2004, datorită, în special, volumului scăzut de exporturi complexe, domeniu în care România era un partener tradiţional. Ponderea la export a ţărilor din zona Asia-Oceania a avut o evoluţie sinuoasă. Începând cu anul 2001 se constată o tendinţă de creştere a volumului exportului, în special în ţările în curs de dezvoltare din regiune. Ponderea exporturilor României pe continentul american a cunoscut o scădere de la 8,2 % în 1992, la 7,6% în anul 1997 şi la 4,3% în anul 2004, principala cauză fiind pierderea unor pieţe tradiţionale la exportul românesc din America de Sud.

Cât priveşte importurile, se remarcă sporirea puternică a celor din spaţiul european, cu deosebire a celor din Uniunea Europeană, care deţin cea mai mare pondere. O creştere semnificativă au înregistrat şi importurile din America, care în cei cincisprezece ani, aproape s-au dublat. În schimb, au descrescut constant cele din Africa şi Orientul Mijlociu.

Principalii parteneri la export ai României, în anul 2004-2005, au fost: Italia (24,1%), Germania (15,7%), Franţa (7,3%), Marea Britanie (6,7%), Turcia (5,1%), Olanda (3,5%), SUA (3,5%), Ungaria (3,5%), Austria (3,2%) şi Grecia (2,4%). După volumul importului, principalii 10 parteneri, în anul 2003, au deţinut o pondere de 68,1%, respectiv: Italia (19,5%), Germania (14,8%), Federaţia Rusă (8,2%), Franţa (7,2%), Turcia (3,8%), Ungaria (3,6%), Austria (3,5%), Marea Britanie (3,3%), SUA (2,3%).

161

Capitolul 9 – Comerţul exterior al RomânieiPrincipalele grupe de mărfuri exportate de România au

fost: produse ale industriei textile şi pielărie (34,8%), maşini, aparate şi echipamente electrice (22,4%), metale comune şi articole din acestea (13%), produse ale industriei lemnului şi articole din lemn (11,1%), produse minerale (7%), produse ale industriei chimice şi mase plastice (7%), produse agroalimentare (3,3%). La import, ponderea principalelor grupe de mărfuri a fost următoarea: produse ale industriei constructoare de maşini, inclusiv electrotehnice (32,4%), produse ale industriei textile şi pielăriei (19,5%), produse ale industriei chimice (13,9%), produse minerale (12,4%), metale comune şi articole din acestea (7,7%), produse agroalimentare (7,3%), produse ale industriei lemnului (5,1%).

Valoarea exporturilor către ţările Uniunii Europene (UE-25) în anul 2006, comparativ cu anul 2005, a crescut cu 16,3%. Ponderea exporturilor cǎtre ţǎrile Uniunii Europene în totalul exporturilor a fost de 67,7%.

Ţărilor partenere situate pe primele 10 locuri în derularea exporturilor din anul 2006 (reprezentând 69,0% din total exporturi) sunt următoarele: Italia 17,9%, Germania 15,7%, Turcia 7,7%, Franţa 7,5 %, Ungaria 4,9%, Marea Britanie 4,7%, Bulgaria 2,8%Austria 2,7%, SUA 2,6%, Olanda 2,5%.

Valoarea importurilor provenite din ţările Uniunii Europene (UE-25) în anul 2006, comparativ cu anul 2005, a crescut cu 25,9%. Ponderea importurilor din ţǎrile Uniunii Europene în total importuri a fost de 62,6%.

Din punct de vedere al orientării geografice a importului în anul 2006 României, primele 10 ţări partenere (reprezentând 66,6% din total importuri) au fost: Germania 15,2%, Italia 14,6%, Federaţia Rusă 7,9%, Franţa 6,5%, Turcia 5,0%, China 4,3%, Austria 3,8%, Ungaria 3,3%, Kazahstan 3,2%, Polonia 2,8%.

Specific acestei perioade, aşa cum se poate observa uşor şi din datele de mai sus este puternica concentrare a comerţului exterior al României spre ţările UE. Politica Uniunii Europene de lărgire spre Est, după prăbuşirea comunismului, a influenţat, activitatea de comerţ exterior a ţării noastre. Lărgirea UE de la 12 la 15 ţări membre, şi în prezent la 27 a presupus deschiderea pieţelor, generând o puternică concurenţă a produselor străine pe piaţă internă, mai ales în sectorul agroalimentar. Astfel, se dovedeşte oportună o analiză a comerţului bilateral România - UE.

162

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalEvoluţia schimburilor bilaterale România – UE. În

perioada 1992-2005, comerţul dintre România şi UE a înregistrat un curs ascendent concretizat printr-o creştere de 9,41 ori.

Tabelul 9.4. Evoluţia schimburilor comerciale ale României cu ţările din UniuneaEuropeană, în perioada 1993 – 2005

(milioaneUSD)

Anul Total Din care: SoldExport Import

1993 4.665 1.924 2.741 -8181994 5.736 2.735 3.001 -2661995 9.469 4.283 5.186 -9021996 10.555 4.569 5.986 -1.4161997 10.684 4.766 5.819 -1.1531998 12.181 5.356 6.825 -1.4701999 11.848 5.573 6.275 -7022000 14.007 6.618 7.388 -7702001 16.638 7.720 8.918 -1.1982002 19.724 9.301 10.423 -1.1222003 26.559 11.932 14.627 -2.6952004 34.691 15.678 19.013 -3.3352005 43.921 18.754 25.167 -6.413

Sursa : Buletin de comerţ exterior, 2006

În 2005, volumul comerţului cu Uniunea Europeană a însumat 35,2 miliarde euro (+13,9% comparativ cu anul 2004). Exportul a însumat 15 miliarde euro (+9% faţă de anul 2004) iar importul 20,2 miliarde euro (+18,7% comparativ cu anul 2004). Deşi, în 2005, volumul comerţului României cu ţările UE a înregistrat creşteri în cifre absolute, ponderea acestuia în totalul comerţului exterior al României a înregistrat o reducere cu 4% faţă de 2004 (de la 68,9% în 2004 la 64,9% în 2005, din care: exportul a scăzut de la 72,9% în 2004 la 67,6% în 2005, iar importul de la 64,9% în 2004 la 62,2% în 2005). Deficitul comercial în relaţia cu UE a înregistrat 5,2 miliarde euro (50,4% din totalul deficitului comercial al României), mai mare cu 59,8% faţă de anul 2004. Scăderea relativă a comerţului cu ţările UE, în 2005 faţă de 2004, se explică prin creşterea fluxurilor comerciale cu ţările din Europa de est (+ 1 miliard euro la export şi +1,5 miliarde la import) şi cu ţările din zona America (+0,4 miliarde la export şi +0,3 miliarde euro la import).

163

Capitolul 9 – Comerţul exterior al RomânieiDeci, după cum se observă, în 2005, UE şi-a consolidat

locul de principal partener comercial al României. Orientarea geografică a comerţului exterior arată concentrarea acestuia către Uniunea Europeană, care a deţinut în 2005 o pondere 64,9% (67,6% la export şi 62,2% la import). Italia a rămas, şi în anul 2005, principalul partener comercial al companiilor româneşti, cu o pondere de 19,2% în totalul exportului şi cu 15,5% din import. Alte destinaţii pentru exporturile româneşti au fost: Germania (14%), Franţa (7,4%), Marea Britanie (5,5%) şi Austria (3,1%). Cele mai multe importuri pe piaţa românească în 2005, în afara Italiei, au provenit din: Germania (14%), Franţa (6,7%), Austria (3,7%) şi Ungaria (3,3%).

La exporturile româneşti către UE ponderea cea mai importantă a fost deţinută de: produse ale industriei textile şi pielăriei (36,2% din totalul exporturilor României către UE), urmate de produse ale industriei constructoare de maşini (inclusiv electrotehnică) (30,5%), produse ale industriei lemnului, hârtiei (inclusiv mobilă) (9,7%), metale comune şi articole din acestea (8,8%), produse ale industriei chimice şi mase plastice (5,3%), produse minerale (4,5%) şi produse agroalimentare (2,6%).

În ceea ce priveşte importurile, printre produsele care au înregistrat cele mai mari fluxuri se numără: produse ale industriei constructoare de maşini (inclusiv electrotehnică) (40% din totalul importului din UE), metale comune şi articole din acestea (9,4%), produse ale industriei textile şi pielăriei (17,3%), produse ale industriei chimice şi mase plastice (16,3%), produse ale industriei lemnului, hârtiei (inclusiv mobilă) (5,9%) şi produse agroalimentare (4,9%) şi articole din piatră, ipsos, ciment, sticlă şi ceramică (1,9%).

9.3. Evoluţii prezente în comerţul exterior al României, ca ţară membră a UE

164

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional

Capitolul 10 ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL POLITICII COMERCIALE

COMUNE10.1. Obiective şi principii ale Politicii Comerciale Comune a

UE10.2. Relaţiile comerciale externe ale UE

10.3. Protecţia tarifară – instrument important al politicii comerciale a UE

10.4. Protecţia netarifară – instrument principal şi sofisticat al politicii comerciale a UE

10.5. Reglementări la nivel comunitar privind importurile şi exporturile

10.6. Integrarea şi adoptarea de către România a Politicii Comerciale a UE. Avantaje şi dezavantaje.

10.1 Obiective şi principii ale Politicii Comerciale Comune a UE

Prevederile tratatului CEE referitoare la obiectivele şi principiile PCC nu sunt nici foarte clare, nici foarte explicite, dovadă că ele au fost interpretate nuanţat de diferiţi autori. Obiectivele reies din conţinutul unor articole.

Astfel, conform articolului 18 un obiectiv ar fi fost încheierea de acorduri internaţionale care să reducă protecţia tarifară, iar conform articolului 29 obiectivele ar fi promovarea schimburilor comerciale între statele membre şi statele terţe; evoluţia condiţiilor de concurenţă in direcţia creşterii forţei competitive ale întreprinderilor. Prin prevederile articolului 110 actual 131 avem următoarele obiective: dezvoltarea armonioasă a comerţului internaţional; eliminarea progresivă a restricţiilor în schimburile internaţionale; reducerea barierelor vamale; creşterea forţei concurenţiale a întreprinderilor.

În privinţa principiilor care guvernează politica comercială a UE, conţinutul articolului 3 din Tratatul UE ne relevă că principiul de bază este o “economie de piaţă deschisă în care concurenţa este liberă”. Alt principiu reiese din prevederile art. 113 al Tratatului UE unde se afirmă că politica comercială ar fi

165

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediulconstruită pe principii uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizării comerciale.

Instrumentele politicii comerciale sunt extrem de diverse şi în funcţie de gama lor politică comercială poate fi mai mult sau mai puţin protecţionistă. Nivelul protecţionismului depinde de domeniul în care este aplicat acesta şi de progresele înregistrate pe linia reducerii protecţiei comerciale în cadrul sistemului comercial multilateral reprezentat de GATT/OMC. În Tratatul CEE nu sunt specificate toate instrumentele, iar sfera lor de cuprindere s-a lărgit permanent, îndeosebi în ce priveşte obstacolele tarifare, care au devenit tot mai sofisticate şi mai diverse.

Dacă politica comercială este un instrument utilizat pentru alte politici ale UE, cum ar fi politica agricolă, politica industrială, politica concurenţei, politica financiar – valutară, politica cursului de schimb etc. Principalele două instrumente, dar nu singurele, sunt obstacolele tarifare (politica vamală) şi obstacolele sau protecţia netarifară. Sigur că instrumentele politicii comerciale privesc mai mult importurile şi mai puţin exporturile. Instituţiile comunitare cu responsabilităţi în elaborarea şi punerea în aplicare a politicii comerciale comune sunt: Consiliul Uniunii Europene; Comisia Europeană şi Comitete consultative.

Politica comercială comună a Uniunii Europene are trei dimensiuni: dimensiunea multilaterală, dimensiunea bilaterală (regională) şi dimensiunea unilaterală.

În ceea ce priveşte dimensiunea multilaterală, se poate sublinia rolul important jucat de către Comunitatea Europeană în cadrul GATT şi apoi al OMC(succesoarea GATT). Astfel, ca urmare a celor opt runde de negocieri multilaterale desfăşurate sub egida GATT regulile şi deciziile GATT au fost preluate în acquisul comunitar(astfel că ele au trebuit să fie respectate şi aplicate de către ţările comunitare), s-a dezvoltat un sistem de drept al comerţului internaţional şi s-a realizat o liberalizare destul de extinsă a comerţului dintre membrii GATT.

Încurajarea schimburilor de către Uniunea Europeană nu se realizează doar în contextual multilateral al OMC, ci şi prin intermediul unor acorduri bilaterale preferenţiale cu diferite ţări sau grupuri de ţări sub forma acordurilor de liber schimb sau a acordurilor vamale. Principalele acorduri bilaterale/regionale de

166

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalacest tip ale Uniunii Europene includ: acordurile de comerţ liber cu Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Mexic, Africa de Sud,Elveţia; uniunile vamale cu Turcia, Andorra şi San Marino; Acordurile Europene încheiate la începutul anilor 90 cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Acordurile de Parteneriat Economic negociate cu ţările ACP (Africa, Caraibe, Pacific) – Acordul Cotonou; acordurile mediteraneene, în cadrul cărora se cuprind acordurile cu Algeria, Egipt, Israel, Liban, Maroc, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Siria şi Tunisia.

În cadrul dimensiunii unilaterale a politicii sale comerciale, Uniunea Europeană se foloseşte de următoarele: Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), care este instrumentul clasic de stimulare a dezvoltării prin intermediul acordării de taxe vamale preferenţiale. SGP permite ţărilor industrializate să acorde concesii comerciale(un acces de tip duty-free (fără taxe vamale) sau o reducere a taxelor vamale, în funcţie de sensibilitatea produselor şi de tipul de preferinţe acordat ţărilor în cauză) de o manieră autonomă. Din partea Uniunii Europene cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare beneficiază de un regim preferenţial. Astfel, în plus faţă de acordurile ACP şi cele mediteraneene, UE permite ţărilor din Asia şi America Latină să exporte către UE la taxe vamale mai mici decât cele normale produse manufacturiere şi produse agricole prelucrate. De asemenea, pentru ţările în curs de dezvoltare care se conformează acordurilor internaţionale privitoare la protecţia mediului şi la interzicerea muncii copiilor, precum şi a muncii forţate. Iniţiativa “Totul în afara armelor”, care reprezintă o schemă de preferinţe acordate ţărilor cel mai puţin dezvoltate. Aranjamente speciale sunt asigurate pentru un număr de 49 de ţări clasificate de Organizaţia Naţiunilor Unite ca fiind cel mai puţin dezvoltate. Această iniţiativă acordă acces fără taxe vamale importurilor tuturor produselor provenind din ţările cel mai puţin dezvoltate, fără restricţii cantitative, cu excepţia importurilor de arme şi muniţii. Aceste preferinţe sunt acordate de Uniunea Europeană pe o perioadă nedeterminată. Acordarea de preferinţe asimetrice, în scopul de a asigura pacea, stabilitatea, libertatea şi prosperitatea economică în regiune conform conceptului “Europei extinse”.

Instrumentele de politică comercială utilizate în prezent de Uniunea Europeană pot fi împărţite în două mari categorii:

167

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediulinstrumente defensive şi instrumente ofensive. Instrumentele defensive sunt acele instrumente care asigură comerţul echitabil şi apără interesele societăţilor europene. Aceste instrumente au fost concepute în conformitate cu prevederile Organizaţiei Mondiale a Comerţului care recunosc dreptul membrilor organizaţiei de a se apăra faţă de practici comerciale neloiale.

Principalele instrumente defensive sunt: măsurile anti-dumping, al căror rol este de a contracara practicile de dumping, cele mai des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerţului; măsurile anti-subvenţie şi compensatorii, cu scopul de a combate subvenţiile acordate producătorilor de către autorităţile publice, subvenţii care distorsionează comerţul în situaţia în care ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a preţurilor de export către Uniunea Europeană; măsuri de salvgardare, care presupun restricţionarea suplimentară temporară a importurilor unui produs dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod serios sau ameninţată de înregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a importurilor. Acest tip de măsuri pot fi luate de orice membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Scopul instrumentelor ofensive este dat de deschiderea pieţelor şi eliminarea obstacolelor din calea comerţului prin acţiuni multilaterale, bilaterale şi unilaterale. Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de: regulamentul privind obstacolele în calea comerţului, regulament care permite societăţilor din Uniunea Europeană să depună o plângere la Comisia Europeană în situaţia în care întâlnesc bariere comerciale care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe. Aceste reglementări pot fi utilizate şi pentru evaluarea situaţiei de nerespectare a regulilor comerciale internaţionale care determină efecte comerciale negative, iar în cazul în care rezultatul evaluării este afirmativ se poate apela la mecanismul prevăzut de Organizaţia Mondială a Comerţului pentru rezolvarea disputelor; baza de date privind accesul pe pieţe a firmelor din Uniunea Europeană care permite: obţinerea de informaţii despre condiţiile privind accesul pe piaţa ţărilor ne-membre ale Uniunii Europene ; modalităţi de urmărire sistematică de către Comisia Europeană a reclamaţiilor firmelor din ţările membre privind barierele în calea comerţului din ţările nemembre;

168

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalasigurarea respectării de către partenerii comerciali ai Uniunii Europene a obligaţiilor asumate prin acorduri internaţionale.

10.2. Relaţiile comerciale externe ale UE Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte

din planul iniţial de integrare economică europeană, astfel că politica comercială a UE (iniţial CEE) este comună în linii mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale. Încă prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între instrumentele principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională unică cu scopul accelerării creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii economice şi a creării premiselor de adâncire a integrării interstatale. Pentru Comunitatea Europeană, raţiunea unei politici comerciale comună rezidă din faptul că libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor din cadrul Comunităţii nu se poate realiza cu politici comerciale naţionale diferite.

Relaţiile Uniunea Europeană – Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). UE este un actor important în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, obiectivele sale actuale fiind axate, în principal, pe continuarea finalizării cu succes a rundei Doha la sfârşitul anului 2006 sau la începutul anului 2007, plecând de la rezultatele Conferinţei Ministeriale de la Hong Kong din decembrie 2005.

Până în prezent România s-a aliniat la poziţia UE în cadrul negocierilor multilaterale DDA şi a participat, după semnarea Tratatului de Aderare, la procesul de elaborare a poziţiilor de negociere ale UE. Aderarea României la UE implică în planul relaţiilor cu OMC o revizuire (consolidare) a listei de angajamente pentru mărfuri şi respectiv pentru servicii.

În baza prevederilor Tratatelor constitutive şi a celorlalte norme(legislaţie secundară, tratate multi- şi bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care reglementează relaţiile comerciale ale UE cu ţările terţe se poate afirma că Uniunea Europeană are o politică comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în domeniul industrial şi relativ protecţionistă în sectorul agricol. La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al

169

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediulcărui titlu I din partea a II-a se numea „Libera circulaţie a mărfurilor”.

Aplicarea acordurilor preferenţiale şi de cooperare încheiate de UE cu ţările terţe sunt evidenţiate prin:

1. Acorduri comerciale preferenţiale, de tip “acorduri de comerţ liber” sunt acele acorduri prin care părţile au procedat la acordarea reciprocă a unor concesii (reduceri/eliminări de taxe vamale de import, contingente tarifare etc.). În baza acestor acorduri, produsele de export originare dintr-o ţară beneficiază de facilităţi suplimentare de acces pe piaţa ţării partenere.

2. Acorduri de cooperare economică şi comercială (nepreferenţiale)

3. Un model nou de acorduri de cooperare îl constituie cele încheiate în 1997-1998 cu Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Moldova şi cu alte state din fosta CSI, care poartă numele de «Acord de parteneriat şi cooperare».

4. Acord de asociere. Baza juridică a acestui tip de acord o constituie, în principal, art. 310 TCE (238 CEE) care prevede dreptul Comunităţii Europene de a încheia acorduri cu state terţe prin care se stabileşte o asociere, acţiuni comune şi proceduri speciale de cooperare. Pot fi distinse trei tipuri de Acorduri de asociere: ca formă specială de asistenţă pentru dezvoltare (de exemplu: Acordurile de asociere încheiate de UE cu ţările din Africa, Pacific şi Caraibe sau cu ţările din bazinul Mării Mediterane); ca etapă preliminară aderării; ca substitut sau alternativă la statutul de membru al UE.

10.3 Protecţia tarifară – instrument important al politicii comerciale a UE

Dacă în anii ’50 şi ’60 taxele vamale au avut un rol important în protecţia pieţei comunitare fată de importurile din terţe ţări, succesul rundelor de negocieri GATT – Kennedy, Tokyo şi Uruguay – s-a tradus prin liberalizarea comerţului şi aşa numita dezarmare tarifară. Chiar în anii ’90 media neponderată a taxelor vamale din cadrul Tarifului Extern Comun pentru produsele neagricole (exclusiv ţiţeiul) s-a redus sensibil de la 7.3% în 1992 la 4% în 2000. În schimb, media neponderată a taxelor vamale la

170

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalprodusele agricole a ramas la un nivel relativ ridicat, de 17.3% în 2003 (fără luarea în considerare a accesului îmbunătăţit din cadrul contigentelor tarifare). Totuşi trebuie ţinut cont de faptul că la sfarşitul deceniului trecut şi începutul acestui deceniu, UE practica taxe mai ridicate (clauza naţiunii celei mai favorizate) doar în relaţiile cu unele ţari OCDE şi ţări nemembre OMC, multe alte ţări beneficiind de preferinţe tarifare în cadrul unor acorduri bilaterale sau multilaterale (zone de liber schimb, uniuni vamale,SGP). În anul 2000, nivelul protecţiei tarifare indicat de nivelul tarifului extern comun (TEC) oglindea rezultatele negocierilor şi acordurilor semnate de UE în cadrul GATT/OMC şi cu diverse ţări sau grupuri de ţări. Spre exemplu, după runda Uruguay, media taxelor vamale la produsele industriale s-a redus cu 4% iar la produsele agricole cu 36%, în cazul ultimelor apărând aşa numita “tarificare” a obstacolelor netarifare, gen prelevările variabile şi contingentele menită să faciliteze reducerea protecţionismului, dar care a diminuat transparenţa tarifară. Conform evaluarilor OCDE făcute în 2003 maximele tarifare ale ţărilor OCDE (taxe de peste 15%) afectează negativ exporturile ţărilor în curs de dezvoltare de textile şi confecţii, piele, cauciuc, încălţăminte, bunuri de voiaj, echipament de transport. În UE, circa 280 de linii tarifare depăşesc nivelul de 50%, iar produse ca laptele şi alte lactate, pui, curcani, ouă sunt subiectul unor tarife anormal de ridicate.

Tariful Vamal Comun. A fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între ţările membre UE şi formarea uniunii vamale. Baza legală a tarifului vamal comun o reprezintă: Regulamentul Consiliului Nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 privind tariful şi nomenclatura statistică şi Tariful vamal comunitar. El este comun tuturor Statelor Membre UE, nivelul taxelor vamale diferind însă de la un produs la altul.Tariful vamal comun se aplică uniform pe întreg teritoriul UE, având rolul de: a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale; a evita orientarea schimburilor în funcţie de nivelul mai scăzut al taxelor vamale în anumite ţări; răspunde nevoii de a menţine controlul la frontiera externă.

Odată cu preluarea Tarifului vamal comun, statele nu mai au posibilitatea de a modifica în mod autonom tariful vamal comun sau de a institui în mod unilateral noi taxe vamale. Tariful extern comun se caracterizează prin: taxe ad-valorem la produsele

171

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediulindustriale; taxe specifice la produsele agricole; excepţii în ceea ce priveşte maximele tarifare aplicabile cu precădere unor produse agricole şi unor produse industriale sensibile; multitudinea poziţiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale; existenţa escaladării tarifare (creşterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului de prelucrare a produsului) pentru anumite produse(textile, cauciuc, tutun, etc.).

Tariful vamal comun are două componente: taxele vamale şi nomenclatorul tarifar (care se referă la: Sistemul Armonizat de Descriere şi de Codificare a mărfurilor (SH) - acest Nomenclator are 10241 poziţii, regrupate în 21 secţiuni, 97 capitole, la care se adaugă alte două capitole rezervate uzului naţional şi Nomenclatorul Combinat (NC), care include Sistemul Armonizat plus încă două subpoziţii, rezultând un cod detaliat, cu opt cifre, reprezentând 9500 poziţii - NC corespunde exigenţelor comerţului intra-comunitar şi exporturilor ţărilor comunitare către restul lumii). Pentru 25,3% din totalul produselor importate nu se percep taxe vamale pentru produsele agricole 18,1% si 27,1% produsele industriale. Aceste produse sunt: lemnul, mobila şi hârtia 75,4%; metale 53,9%; minereuri şi pietre preţioase 41%.

TARIC - a fost stabilit în baza Articolului 2 al Reglementării Consiliului nr. 2658/87/CEE de la 2 iulie 1987 privind nomenclatorul statistic şi tarifar şi Tariful Vamal Comun: TARIC-UL se bazează pe Nomenclatura Combinată (NC) care are aproximativ 10.000 de titluri (codificate în 8 cifre) şi care constituie nomenclatorul de bază pentru Tariful Vamal Comun, precum şi pentru întocmirea statisticilor de comerţ exterior al Comunităţii şi de comerţ între Statele Membre; TARIC cuprinde aproximativ 18.000 de subdiviziuni (codificate cu două cifre suplimentare sau cu un cod adiţional) create pentru a face distincţie între diverse aspecte: eliminarea tarifului, cotele tarifare, preferinţele tarifare (inclusiv cote şi plafoane de tarifare), sistemul generalizat de preferinţe tarifare (SGP) aplicabil ţărilor în curs de dezvoltare, taxe antidumping şi cu caracter protecţionist, taxe cu caracter protecţionist, componente agricole, valori per unitate, valori standard de import, preţuri de referinţă şi minime, interziceri la import, restricţii la import, supravegherea importurilor,

172

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalinterziceri la export, restricţii la export, supravegherea exportului, refinanţarea exportului.

10.4. Protecţia netarifară – instrument principal şi sofisticat al politicii comerciale a UE

UE foloseşte activ instrumentele de apărare comercială (măsurile antidumping, antisubvenţie si de salvgardare) ca mijloc de protecţie impotriva importurilor neloiale. La sfârsitul anului 2005, UE avea impuse 135 măsuri antidumping, 12 măsuri antisubvenţie, iar 91 investigaţii erau în curs de derulare. De asemenea, pentru 19 produse din 15 ţări se aplică înţelegeri de preţ/undertakings.

Baza legală pentru instrumentele de apărare comercială ale UE este dată de: a) pentru măsuri antidumping: Regulamentul Consiliului nr.384/1996 din 22 decembrie 1995, cu amendamentele ulterioare; Decizia Comisiei nr.2277/96/ECSC din 28 noiembrie 1996 cu amendamentele ulterioare; Regulamentul Consiliului nr.963/2002 din 3 iunie 2002 cu amendamentele ulterioare; b)pentru măsuri antisubvenţie: Decizia Comisiei nr.1889/98/ECSC din 3 septembrie 1998; Regulamentul Consiliului nr.963/2002 din 3 iunie 2002 cu amendamentele ulterioare; Regulamentul Consiliului nr. 1310/2002 din 19 iulie 2002; Regulamentul Consiliului nr. 1973/2002 din 5 noiembrie 2002; Regulamentul 461/2004 din 8 martie 2004; c) pentru măsuri de salvgardare: Regulamentul Consiliului nr. 3285/94 din 22 decembrie 1994; Regulamentul Consiliului nr.427/2003 din 3 martie 2003.

Protecţia cantitativă s-a manifestat sub forma contingentelor, stabilite la nivelul Comunităţii ori al statelor membre şi ceva mai recent al restrângerilor sau limitărilor voluntare ale exportului, care au fost de fapt impuse de unele ţări comunitare unor exportatori terţi de produse sensibile.

În a doua jumatate a anilor ’70 şi în anii ’80, sfera protecţiei cantitative s-a extins continuu, cuprinzând produse ca oţelul, autoturismele, televizoarele color, rulmenţii, maşinile de scris electronice, motocicletele, produsele de înaltă tehnologie, etc.

În anul 2000, protecţia cantitativă la importul UE se diminuase în mod drastic, practic nemaiexistând contingente naţionale şi restrângeri voluntare naţionale şi comunitare. Cel mai

173

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediulimportant impact l-au avut rezultatele Rundei Uruguay pe linia tarificării obstacolelor netarifare şi a eliminării restrângerilor voluntare prin articolul 11 din Acordul OMC privind măsurile de salvgardare (Acordul Multifibră a incetat să existe în 2005).

Procedura comunitară de administrare a cotelor cantitative, bazată pe principiul uniformităţii şi a liberei circulaţii a bunurilor, este reglementată de Regulamentul Consiliului nr. 520/94 din 7 martie 1944 amendat de Regulamentul Consiliului nr 138/96 din 22 ianuartie 1996. Regulamentul se aplică atât importurilor, cât şi exporturilor de produse, cu excepţia produselor agricole, produselor textile şi produselor reglementate special.

Măsurile antidumping. Politica antidumping a UE, se bazează pe prevederile Acordului GATT Antidumping din 1994 şi este reglementată de Regulamentul Consiliului nr 384/96, amendat de Regulamentele Consiliului nr 2331/96, 905/98, 2238/2000. Acest regulament se aplica terţilor, dar economiilor de stat şi în tranziţie li se pot aplica şi alte reglementări specifice. El se poate aplica tuturor produselor, mai puţin celor agricole unde se aplică alte prevederi.

Un produs este exportat la preţ de dumping în UE atunci când acest preţ se situează sub valoarea sa normală, adică sub preţul practicat în ţara exportatorului în ţara respectivă. În cazul în care nu există preţuri comparabile, se pot lua în considerare costurile de producţie în ţara de origine. Marja de dumping este diferenţa cu care valoarea normală a produsului depăşeşte preţul de export . Taxele sunt decise de Comisie, care informează Consiliul de Miniştri şi statele membre. Taxele definite sunt impuse în termen de 90% de Consiliul de Miniştri pe o bază nediscriminatorie asupra importurilor promovate la preţuri de dumping, specificandu-se cuantumul taxei pentru fiecare furnizor sau pentru ţara furnizatoare. Comunitatea Europeană a aplicat măsuri antidumping împotriva importurilor de produse siderurgice din ţările central şi est - europene, a importurilor de produse chimice şi materiale prelucrate din China, ţări foste comuniste, a importurilor de fire textile şi ţesături din Turcia,a importurilor de produse electronice din Japonia şi tigrii asiatici.

Prin prisma motivelor şi repercusiunilor economice, există trei tipuri majore de dumping:

174

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionala) dumping pe termen lung, preţuri de export scăzute pe o perioadă indelungată;b) dumping ciclic, implicând exporturi la preţuri sub costurile medii în perioade de recesiune; c) dumping strategic, exporturi la preţuri reduse pentru subminarea producătorilor locali şi distorsionarea concurenţei pe piaţa unică.

Alte măsuri netarifare. Protecţia comercială prin preţ nu a inclus numai taxele antidumping, ci şi prelevările variabile (la produsele agricole), angajamentele privind preţurile, restrângerile voluntare cu preţuri – planşeu, subvenţii de preţ cum sunt plăţile compensatorii aplicate importurilor, alte subvenţii. În categoria extrem de diversă a obstacolelor netarifare practicate de CE au fost incluse şi standardele tehnice şi ecologice comunitare, normele fitosanitare, reglementările naţionale şi comunitare privind protecţia şi securitatea consumatorului, sănătatea cetaţeanului, protecţia explicită sau implicită a intereselor (strategice) naţionale şi comunitare, reglementările privind drepturile de proprietate intelectuală, investiţiile, concurenţa etc.

Forumul Global al OCDE organizat în ianuarie 2003 la Paris a analizat situaţia obstacolelor netarifare pentru bunuri şi servicii, printre care standardele, evaluările de conformitate, licenţele de import/export, cotele, prohibiţiile şi procedurile ineficiente. Una din concluzii a fost că UE şi SUA utilizează pe scară largă subvenţiile, iar multe bariere netarifare sunt folosite sub pretextul securităţii naţionale, sănătăţii şi protecţiei mediului.

10.5. Reglementări la nivel comunitar privind importurile şi exporturile

Reglementări privind importurile. Reglementările comune ale UE privind importurile au la bază principiul libertăţii importurilor şi incearcă să definească procedurile care permit Comunităţii Europene implementarea, în caz de nevoie, a protejării intereselor sale, a măsurilor de supraveghere şi salvgardare. Ele sunt incluse în Regulamentul Consiliului(EC) nr. 3285/94 din 22 decembrie 1994 care anulează Regulamentul (EC) nr. 518/94. Acest regulament a fost amendat de Regulamentul Consiliului nr. 139/96, 2315/96 si 2474/2000. Regulamentul se aplică importurilor de mărfuri cu excepţia produselor textile şi este complementar

175

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediulreglementărilor privind produsele agricole. Regulamentul este aplicabil importurilor din ţările terţe, cu excepţia Albaniei, ţărilor comuniste din Asia, acoperite de Regulamentul nr. 519/94.

Măsurile de supraveghere. Prin decizia Comisiei sau Consiliului, importurile unor produse pot fi verificate dacă trendul acestora ameninţă să cauzeze prejudicii producătorilor comunitari şi intereselor Comunităţii.

Măsurile de salvgardare pot fi aplicate când cantităţile de produse importate sau condiţiile de import pot cauza sau ameninţa să cauzeze prejudicii serioase producătorilor comunitari. Aceste măsuri se iau de Comisie în termen de 5 zile lucrătoare de la cererea unui stat membru, iar decizia Comisiei e comunicată Consiliului şi statelor membre. Ele nu se pot aplica pentru produsele provenind din ţările în curs de dezvoltare dacă ponderea importurilor comunitare din ţara respectivă nu depaşeşte 3%.

Reglementări privind exporturile. Reglementările comune privind exporturile comunităţii Europene au la baza principiul libertăţii exporturilor şi încearcă să definească procedurile care dau posibilitatea Comunitaţii Europene să implementeze măsuri de supraveghere şi protecţie. Regulamentul se aplică tuturor produselor industriale şi agricole, pentru cele din urmă fiind complementar regulamentelor privind organizaţiile comune de piaţă şi regulamentelor speciale privind produsele agricole prelucrate.

Comerţul cu produse agricole ocupă un rol important în politica comercială, UE fiind primul importator mondial şi respectiv al doilea exportator mondial de produse agricole. Este unul din dosarele cele mai sensibile pentru UE în negocierile comerciale multilaterale DDA. Obiectivul UE este de a promova dezvoltarea durabilă şi dreptul de a menţine un model de agricultură care răspunde cerinţelor în materie de protecţie a mediului, dezvoltării durabile, securităţii alimentare şi preocupărilor consumatorilor. Administrarea contingentelor tarifare (GATT şi a celor din cadrul acordurilor comerciale preferenţiale) se face în baza unui certificat de import eliberat de către autorităţile vamale din Statele Membre .

UE joacă un rol important în comerţul mondial cu produse textile, fiind cel mai mare exportator mondial şi respectiv

176

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalal doilea importator mondial, dupa SUA. După expirarea la 1 ianuarie 2005 a Acordului OMC privind textilele şi articolele de îmbrăcăminte, piaţa comunitară s-a confruntat cu un aflux important de importuri de astfel de produse originare din China, în cea mai mare parte. În urma acordului dintre China şi UE din 10 iunie 2005, cele două părţi au convenit un “control” strict al creşterii importurilor de textile pe piaţa comunitară pentru un număr de 10 categorii de produse textile. Măsurile de politică comercială în domeniul comerţului cu produse textile prevăd: a)limite cantitative la importul din China, Uzbekistan, Coreea de Nord şi Muntenegru; b)sisteme de dublă supraveghere: acestea nu sunt limitări cantitative, însa importul se face pe baza unei licenţe de import eliberate de autorităţile competente / departamente de comerţ din Statele Membre; c)sisteme de unică supraveghere: se eliberează un document de supraveghere de către autorităţile competente din Statele Membre ; d)sistem de supraveghere statistică a posteriori, efectuat de autorităţile vamale după efectuarea importului şi pentru care se face o raportare periodică.

După aderarea la UE (2007), ţara noastră a acordat o atenţie deosebită promovării intereselor proprii în cadrul Comitetului Textil al Comisiei (COMTEXT) şi în cadrul Comitetului 133-Textile al Consiliului. În ceea ce priveşte comerţul cu produse siderurgice, pentru majoritatea acestora taxele vamale la importul în UE sunt 0%. În domeniul comerţului cu produse siderurgice, la nivelul UE, funcţionează: sistemul de supraveghere la importul majorităţii produselor siderurgice care a fost pus în aplicare în martie 2002; acordurile de dublă supraveghere fără limite cantitative; acordurile bilaterale. Trebuie precizat că în domeniul comerţului cu produse siderurgice, UE acordă o atenţie deosebită negocierilor din cadrul OCDE. La solicitarea SUA, în cadrul OCDE a fost creat, în 2001, un grup la nivel înalt privind oţelul pentru discutarea aspectelor comerciale generate de existenţa unor capacităţi de producţie ineficiente şi de eliminare a subvenţiilor. La acest grup participă şi ţări producătoare nemembre OCDE (India, Brazilia, Rusia şi Ucraina).

Măsuri de protecţie. Fac posibilă prevenirea sau remedierea unei situaţii critice cauzate de insuficienţa unor produse

177

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediulsau permit îndeplinirea angajamentelor internaţionale ale statelor membre sau Comunităţii, în special în domeniul comerţului cu produse primare.

10.6. Integrarea şi adoptarea de către România a Politicii Comerciale a UE. Avantaje şi dezavantaje.

Integrarea României pe piaţa internă unică a UE presupune, în esenţă, în ceea ce priveşte politica comercială, îndeplinirea următoarelor priorităţi:

Considerarea economiei de piaţă funcţională după aderarea la UE, capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale din Comunitate;

Realizarea unui cadru instituţional şi a unor mecanisme similare cu cele ale UE, pentru a nu produce distorsionări şi pentru a consolida un anume tip de democraţie şi economie specific UE;

Iniţierea măsurilor necesare care să conducă la o creştere economică într-o economie bazată pe folosirea cunoştinţelor;

Realizarea conformităţii între piaţa muncii din România şi standardele şi obiectivele UE, în ceea ce priveşte nivelul de ocupare şi condiţiile de muncă, prin creşterea coeziunii sociale între grupuri de populaţie şi regiuni.

Asigurarea unei rate de creştere care va permite României convergenţa către standardul de viaţă mediu din UE, atât în termeni reali, cât şi nominali.

Politica comercială determină în general un impact semnificativ asupra nivelului competitivităţii, aspect care stă la baza majorităţii obiectivelor enumerate mai sus. Ele influenţează volumul şi valoarea importurilor ţării şi performanţa exporturilor, modifică comportamentul producătorilor şi se resimt la nivelul majorităţii consumatorilor. Ele pot de asemenea produce efecte indirecte pe piaţa forţei de muncă şi în sectorul bunurilor interne comercializabile. Reglementările în domeniul vamal determină schimbări instituţionale şi generează astfel şocuri în mediul de afaceri intern şi modificări ale atractivităţii economiei locale

Adoptarea de către România a politicii comerciale a UE pe plan multilateral, interregional, regional şi bilateral în relaţiile cu

178

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalţări terţe extracomunitare aduce inevitabil schimbări importante în politica comercială externă a României, în următoarele direcţii:

liberalizarea totală a comerţului României cu UE; alinierea taxelor vamale ale ţării noastre, faţă de ţările

terţe, la cele ale UE, ceea ce implică, în general, taxe vamale la un nivel sensibil mai redus faţă de ţările terţe decât nivelul actual al taxelor vamale ale României, în special în cazul produselor industriale;

armonizarea cu angajamentele UE la OMC în materie de comerţ cu servicii şi servicii;

aderarea la Acordul OMC privind achiziţiile publice; transformarea României din ţară beneficiară a SGP în ţară

donatoare de preferinţe vamale; retragerea din Sistemul Global de Preferinţe Comerciale

(SGPC) între ţări în curs de dezvoltare, prin abrogarea acordurilor comerciale preferenţiale cu terţe ţări şi a altor acorduri cu aceste ţări sau ajustarea lor la acquis-ul comunitar;

sistarea statutului de ţară în curs de dezvoltare şi, în consecinţă, a avantajelor de care beneficiază România în domeniul măsurilor de politică comercială, în virtutea acestui statut; acest lucru implică şi retragerea României din Grupul neoficial al ţărilor în curs de dezvoltare din OMC şi din „Grupul celor 77" de ţări în curs de dezvoltare, care acţionează în sistemul ONU;

retragerea României din acordurile cu CEFTA, AELS din acordurile de comerţ liber cu Turcia, Israel,din acordurile de comerţ liber cu ţările din Balcanii de Vest, în măsura în care UE a încheiat acorduri cu aceste ţări;

deoarece UE nu a încheiat cu Republica Moldova un acord de comerţ liber până la data aderării României la UE, de la 1 ianuarie 2007 s-a anulat regimul de comerţ liber între România şi Republica Moldova.

participarea României la acordurile comerciale preferenţiale şi nepreferenţiale ale UE:

aderarea României la Spaţiul Economic European (SEE), la care participă UE şi Islanda, Liechtenstein şi Norvegia;

participarea la acordurile preferenţiale de parteneriat euro-mediteraneean şi de parteneriat între UE şi ţările Africii, Caraibelor şi Pacificului (ACP);

179

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediul

accesul României la acordurile de comerţ liber ale UE cu ţările din America Latină, Golful Persic şi alte ţări cu care UE va încheia astfel de acorduri.

Crearea pieţei unice reprezintă esenţa Uniunii Europene, ea constând în libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi populaţiei între ţările membre. Astfel, s-a ajuns ca, prin cele patru libertăţi de circulaţie între ţările membre ale UE, să se formeze o piaţă unică de circulaţie să fie similară cu cea care se desfăşoară într-o singură ţară.

Începând de la 1 ianuarie 2007, de când România a aderat la Uniunea Europeană, competenţele naţionale în elaborarea şi aplicarea politicii comerciale externe a României s-au transferat la nivelul Uniunii Europene, care exercită în comun cu celelalte ţări ale Uniunii aceste competenţe, respectiv are o politică comercială comună în relaţiile cu terţe ţări extracomunitare, astfel:

• tariful vamal comun, faţă de terţe pieţe extracomunitare; • schema de preferinţe generalizate (SGP) a UE; • măsurile de apărare comercială ale UE; • acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare

încheiate de UE cu ţările terţe; angajamentele comerciale luate de UE în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

În momentul în care România a devenit membru al UE şi parte a Pieţei Unice, formalităţile vamale pentru comerţul desfăşurat cu celelalte state membre UE a dispărut. Aceste formalităţi vamale au fost înlocuite de o serie de declaraţii suplimentare cu privire la tranzacţiile intracomunitare pe care companiile au obligaţia de a le depune (de exemplu: declaraţia statistică Intrastat).

Procesul de pregătire şi implementare a sistemului statistic Intrastat în România se bazează atât pe legislaţia europeană (Regulamentul Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile de comerţ cu bunuri între statele membre UE şi Regulamentul Comisiei nr. 1982/2004 de implementare a Regulamentului Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile de comerţ cu bunuri între statele membre UE) cât şi pe legislaţia naţională (HG nr. 669/2004 privind pregătirea şi implementarea sistemului statistic Intrastat în România);

180

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalAvantajele şi dezavantajele pentru România rezultate

din aplicarea politicii comerciale comune a Uniunii Europene. Alinierea ţării noastre la acquis-ul comunitar relativ la PCC comportă avantaje substanţiale, dar şi costuri importante care sunt însă necesare pentru a crea premisele dezvoltării ţării la aceleaşi standard cu cele ale UE.

Principalele avantaje ale acestei alinieri sunt:Accesul liber al bunurilor şi serviciilor pe piaţa

comunitară. Liberalizarea totală a comerţului cu UE şi sporirea sensibilă a liberalizării schimburilor comerciale cu ţările terţe va determina accesul liber al bunurilor şi serviciilor româneşti la vasta piaţă comunitară, cu peste 450 milioane consumatori, ceea ce favoriza creşterea exporturilor româneşti în Comunitate.

Asistarea financiară substanţială a UE şi cofinanţarea de către România a proiectelor comune vor face ca România să fie beneficiara celui mai mare volum de finanţare oferit de UE unui stat din afara sa.

Aplicarea reglementărilor tehnice şi standardelor UE privind calitatea, siguranţa alimentelor şi a celorlalte produse, protecţia mediului etc., asigură accesul bunurilor româneşti care încă nu au fost adaptate la cerinţele UE, la piaţa Comunitară.

Încetarea statutului României de ţară în curs de dezvoltare, ca rezultat al aderării la UE, comportă avantaje substanţiale, printre care amintim: accesul liber al produselor şi serviciilor româneşti la uriaşa piaţă comunitară şi accesul privilegiat al acestor produse şi servicii pe pieţele numeroaselor ţări terţe, cu care UE are acorduri comerciale preferenţiale; asistenţa financiară şi tehnică consistentă a UE în favoarea României, pentru reducerea şi eliminarea decalajelor care o despart de ţările avansate; anularea concesiilor vamale, preferenţiale consimţite de România în cadrul acordurilor preferenţiale între ţările în curs de dezvoltare la care participă în prezent. Transferarea de pe plan naţional pe plan comunitar a competenţelor privind politica comercială permite promovarea mai eficientă a intereselor comerciale ale României în negocierile cu ţările terţe, prin intermediul UE, care deţine o mare influenţă în virtutea ponderii sale majore în economia mondială şi comerţul internaţional.

Principalele dezavantaje:

181

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediul

Suprimarea totală a protecţiei producţiei autohtone faţă de concurenţa furnizorilor din UE va facilita creşterea exporturilor comunitare pe piaţa românească şi a exporturilor ţărilor terţe. În acest fel se vor reduce veniturile provenite din taxe vamale, care de la data aderării României la UE sunt transferate de-a lungul Comunităţilor în contul cotizaţiei României la acest buget. Totodată, sunt afectate întreprinderile româneşti care nu sunt suficient pregătite pentru concurenţa pe piaţa comunitară, datorită productivităţii şi competitivităţii mai scăzute.

Este de semnat un dezavantaj privind investiţiile străine directe în România care, în anumite situaţii, pot determina anularea de datorii ale întreprinderilor privatizate cu firmele străine sau a eşalonării acestor datorii, scutiri de impozite şi taxe.Reglementările UE pot atrage anumite costuri (dezavantaje) pentru România. Adaptarea bunurilor româneşti la prevederile reglementărilor tehnice şi standardele UE necesită retehnologizarea întreprinderilor, implicând, în general, costuri ridicate, ceea ce are drept rezultat creşterea temporară a costurilor de producţie, repercutându-se în mod negativ asupra competitivităţii acestor bunuri, din punctul de vedere al preţurilor.

În privinţa preţurilor,procesul de aliniere treptată a acestora din ţara noastră la cele comunitare, constituie un dezavantaj pentru consumatori şi exportatori, alimentând inflaţia.

Sistarea statului României de ţară în curs de dezvoltare aduce şi dezavantaje:

-Sistarea beneficierii de tratamentul special şi diferenţiat aplicat ţărilor în curs de dezvoltare în cadrul OMC, în domeniul măsurilor de politică comercială, tratament în virtutea căruia România şi-a asumat în Runda Uruguay angajamente de liberalizare mai reduse şi eşalonate pe o perioadă mai lungă decât ţările dezvoltate şi a primit asistenţă tehnică gratuită în materie de comerţ exterior;

-Încetarea beneficierii de SGP;-Retragerea României din acordurile comerciale

preferenţiale între ţările în curs de dezvoltare, care prevăd concesii vamale modeste între participanţi.

Exercitarea partajată cu ceilalţi membrii ai UE a suveranităţii naţionale în domeniul politicii comerciale. Acesta

182

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionaleste un dezavantaj deoarece necesită convenirea de compromisuri în probleme în care poziţia României ar fi eventual diferită de cea a altor membri ai UE.

Obiective urmărite de România pentru diminuarea dezavantajelor. Neaderarea României la UE ar fi dezavantajat ţara noastră, în domeniul politicilor comerciale, la dimensiuni imprevizibile datorită, în principal, următoarelor situaţii:

izolarea economică a României; restrângerea posibilităţilor de acces a produselor româneşti

pe piaţa comunitară; creşterea vulnerabilităţii exporturilor româneşti datorită

aplicării de către UE de măsuri de apărare comercială faţă de aceste exporturi;

pierderea accesului la fondurile comunitare nerambursabile;

limitarea investiţilor străine în România; limitarea accesului privilegiat al produselor şi serviciilor

româneşti pe numeroase pieţe ale ţărilor terţe cu care UE are încheiate acorduri comerciale preferenţiale.

În vederea diminuarii dezavantajelor vom avea in vedere indeplinirea urmatoarelor obiective:

1. Creşterea competitivităţii internaţionale a economiei româneşti, pentru a putea face faţă concurenţei şi forţelor pieţei din cadrul UE şi pe pieţele ţărilor terţe;

2. Valorificarea deplină şi eficientă a asistenţei financiare a UE, inclusiv pentru dezvoltarea comerţului exterior;

3. Echilibrarea balanţei comerciale a României, prin creşterea, în mai mare măsură, a exporturilor faţă de importuri şi valorificarea posibilităţii de export în actualele condiţii mondiale. Analiza comerţului exterior al României, ca rezultat al politicii comerciale, arată că acesta a fost puternic influenţat de factori interni şi externi, în perioada tranziţiei la economia de piaţă.

Integrarea deplină a României pe piaţa internă unică a UE presupune, în esenţă, în ceea ce priveşte politica comercială, îndeplinirea următoarelor priorităţi: - Considerarea economiei de piaţă funcţională după aderarea la UE, capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale din Comunitate;

183

Capitolul 11 – Comerţul internaţional şi problemele privind mediul - Realizarea unui cadru instituţional şi a unor mecanisme similare cu cele ale UE, pentru a nu produce distorsionări şi pentru a consolida un anume tip de democraţie şi economie specific UE; - Iniţierea măsurilor necesare care să conducă la o creştere economică într-o economie bazată pe folosirea cunoştinţelor; - Realizarea conformităţii între piaţa muncii din România şi standardele şi obiectivele UE, în ceea ce priveşte nivelul de ocupare şi condiţiile de muncă, prin creşterea coeziunii sociale între grupuri de populaţie şi regiuni. - Asigurarea unei rate de creştere care va permite României convergenţa către standardul de viaţă mediu din UE, atât în termeni reali, cât şi nominali.

Politica comercială determină în general un impact semnificativ asupra nivelului competitivităţii, aspect care stă la baza majorităţii obiectivelor enumerate mai sus. Ele influenţează volumul şi valoarea importurilor ţării şi performanţa exporturilor, modifică comportamentul producătorilor şi se resimt la nivelul majorităţii consumatorilor. Ele pot de asemenea produce efecte indirecte pe piaţa forţei de muncă şi în sectorul bunurilor interne comercializabile. Reglementările în domeniul vamal determină schimbări instituţionale şi generează astfel şocuri în mediul de afaceri intern şi modificări ale atractivităţii economiei locale.

184

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalÎNTREBĂRI, GRILE ŞI RĂSPUNSURI

1. Definiţi piaţa mondială şi prezentaţi principalele forme ale sale.2. Definiţi economia mondială şi economiile naţionale.3. Care sunt trăsăturile fundamentale ale economiei mondiale?4. Prezentaţi pe scurt diviziunea internaţională a muncii. 5. Definiţi fluxurile economice internaţionale şi prezentaţi fluxurile comerciale internaţionale.6. Definiţi comerţul internaţional şi prezentaţi componentele sale.7. Prezentaţi caracteristicile principale ale comerţului internaţional actual .8. Care sunt principalele forme de integrare regionale? 9. Precizaţi principalele etape ale constituirii Uniunii Europene.10. Prezentaţi pe scurt pricipalele aspecte ale tendinţelor de regionalizare şi globalizare în economia mondială.11. Prezentaţi teoria mercantilistă asupra comerţului internaţional.12. Prezentaţi teoria lui Adam Smith asupra comerţului internaţional.13. Prezentaţi teoria lui David Ricardo asupra comerţului internaţional.14. Prezentaţi teoria valorii internaţionale în comerţul internaţional.15. Prezentaţi modelul H-O-S privind comerţul internaţional.16. Explicaţi paradoxul lui Leontief.17. Prezentaţi concepţia lui J.M. Keynes asupra bazelor liberului schimb.18. Prezentaţi teoria disponibilităţii produselor pentru comerţul internaţional.19. Prezentaţi teoria similarităţii între ţări privind comerţul internaţional.20. Prezentaţi teoria lui Michael Porter privind comerţul internaţional.21. Cum se caracterizează dinpunctul de vedere al comerţului internaţional perioada cuprinsă între1919-1929?22. Care sunt trăsăturile principale ale comerţului internaţional între 1950-1998?23. Cum s-a prezentat refacerea economică după Primul Război Mondial?

185

Întrebări, grile şi răspunsuri24. Cum se prezintă situaţia comerţului internaţional pe continentul asiatic, în perioada contemporană?25. Cum pot fi grupate ţările din Europa, din punct de vedere al performanţelor înregistrate pe linia comerţului internaţional, în ultii doi ani?26. Care este regiunea care a înregistrat cea mai mare dezvoltare în domeniul comerţului, în 2007?27. Cum se prezintă situaţia comerţului pe continentul african, pentru anul 2007?28. Care este situaţia Americii de Nord, din punctul de vedere al comerţului internaţional cu servicii, în 2007?29. Definiţi politica comercială.30. Care sunt tipurile principale de politici comerciale?31. Prezentaţi care sunt obiectivele principale ale politicii comerciale.32. Prezentaţi tariful vamal ca instrument principal al politicii tarifare.33. Definiţi, caracterizaţi şi prezentaţi tipologia taxelor vamale.34. Prezentaţi importanţa teritoriului vamal pentru politica tarifară.35. Prezentaţi evoluţia instrumentelor de politică netarifară la nivel mondial.36. Care sunt principalele categorii de instrumente utilizate de politica comercială netarifară?37. Ce sunt limitările voluntare la export (VER)?38. Ce sunt prohibiţiile la import sau la export?39. Prezentaţi restricţiile de ordin tehnic şi calitativ, ca instrument al politicii netraifare.40. Care sunt principalele categorii de restricţii de ordin tehnic şi calitativ?41. Prezentaţi principalele mijloace de promovare a exporturilor utilizate pe plan internaţional.42. Prezentaţi principalele mijloace de stimulare a exporturilor utilizate pe plan internaţional.43. Descrieţi în ce constă creditul cumpărător.44. Descrieţi în ce constau liniile de credit.45. Descrieţi în ce constă asigurarea creditelor de export.46. Care este incidenţa adoptării unei taxe vamale de import pentru bunăstarea ţării respective?

186

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional47. Care este incidenţa acordării unei subvenţii de export pentru bunăstarea ţării respective?48. Care sunt avantajele suplimentare de care se bucură o ţară care promovează liberul schimb?49. Descrieţi argumentul pentru protecţionism comercial, al poziţiei de monopol a unei ţări cu o pondere importantă în importul internaţional.50. Descrieţi argumentul “infant industry” pentru protecţionism comercial.51. Descrieţi argumentul existenţei economiilor duale pentru protecţionism comercial.52. Descrieţi efectul de redistribuire a veniturilor naţionale prin intermediul tarifului vamal.53. Descrieţi argumentul externalităţilor pentru protecţionism comercial.54. Care a fost contextul în care a fost creat GATT şi care a fost scopul său?55. Care sunt diferenţele dintre GATT şi OMC?56. Enumeraţi şi detaliaţi principiile şi regulile OMC.57. Ce presupune Organul de Reglementare a Diferendelor (ORD) şi care sunt sarcinile acestuia?58. Când a fost negociat şi adoptat Mecanismul de Examinare a Politicilor Comerciale?59. Care sunt obiectivele UNCTAD şi ce tipuri de activităţi desfăşoară UNCTAD, pentru a le îndeplini? 60. Ce este specific UNCTAD spre deosebire de OMC?61. Enumeraţi rezultatele concrete ale activităţii interguverna-mentale realizată sub auspiciile UNCTAD şi subliniaţi contribuţia României.62. Care sunt obiectivele FMI şi avantajele ce derivă din acordarea împrumuturilor de către FMI?63. Care sunt funcţiile FMI şi în ce constau acestea? 64. Definiţi creşterea economică în sens larg şi în sens restrâns.65. Ce este dezvoltarea economică şi care este raportul dintre ea şi creşterea economică?66. Care sunt particularităţile teoriei creşterii economice?67. Prezentaţi creşterea economică consolidată şi echilibrată.68. Prezentaţi creşterea economică intensivă.

187

Întrebări, grile şi răspunsuri69. Prezentaţi cele două motive fundamentale identificate de modelul Solow.70. Exemplificaţi efectele directe ale comerţului în cadrul modelelor de creştere economică endogenă.71. Expuneţi importanţa factorilor externi pentru dezvoltarea economică naţională.72. Prezentaţi influenţa contradictorie a comerţului asupra habitatului uman.73. Descrieţi activitatea “Tigrilor Asiatici” pe plan intern.74. Ce reprezintă comerţul electronic (E-Commerce) în concepţia Organizaţiei Economice de Cooperare şi Dezvoltare (OECD)?75. Ce reprezintă schimbul de date (Electronic Data Interchange, EDI)?76. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o firmă pentru a se integra într-un sistem EDI?77. Care sunt cele mai răspândite sisteme de tranzacţie economică?78. Enumeraţi cele mai semnificative modele de comerţ electronic.79. Care sunt principalele avantaje ale comerţului electronic?80. Care sunt riscurile comerţului electronic?81. Ce reprezintă contractul electronic?82. Ce reprezintă semnătura electronică?83. Ce reprezină certificatul economic?84. Caracterizaţi politica comercială a României în perioada interbelică.85. Prezentaţi evoluţia comerţului exterior al României pe grupe de mărfuri în perioada 1950-1989.86.Prezentaţi primele relaţii comerciale între România şi Comunitatea Economică Europeană.87. Descrieţi comerţul exterior al României în anii tranziţiei la economia de piaţă.88. Prezentaţi principalele modificări structurale survenite în evoluţia pe secţiuni a exporturilor, în anul 2008 faţă de 2007.89. Care sunt primele 10 ţări partenere la import ale României în perioada actuală?90. Care sunt primele 10 ţări partenere la export ale României în 2008?91. Prezentaţi tariful vamal comun.92. Care sunt avantajele pentru România rezultate din aplicarea politicii comerciale comune a Uniunii Europene?

188

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional93. Care sunt dezavantajele pentru România rezultate din aplicarea politicii comerciale comune a Uniunii Europene?94. Ce obiective se preconizează a se îndeplini în vederea diminuării dezavantajelor pentru România din aplicarea politicii comerciale comune a Uniunii Europene?95. Care sunt dimensiunile PCC?96. Evidenţiaţi obiectivele PCC.97. Cum defineşte „Viitorul nostru comun” conceptul de dezvoltare durabilă?98. Care sunt principiile privind mediul şi comerţul stabilite în Declaraţia de la Rio?99. Care sunt standardele pentru mediu?100. Pe ce se bazează standardele pe procese şi metode de producţie?101. În ce constă Programul de lucru al Comisiei pentru Comerţ şi Mediu?102. Ce presupun planurile de eco-etichetare?103. Care au fost punctele de vedere exprimate în privinţa Convenţiei privind diversitatea biologică şi Acordul TRIPS?104. Ce s-a stabilit în mandatul negocierilor de la Doha privind mediul?

1. Piaţa mondială reprezintă:a) acel strat calitativ economic întruchipat în relaţiile de schimb ce se realizează între agenţi economici din diverse ţări, inclusiv societăţi transnaţionale, purtători ai cererii şi ofertei;b) entităţile de bază ale economiei mondiale;c) mişcări de bunuri materiale, servicii sau informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară sau grupă de ţări la alta;d) dinamica dezvoltării economiei naţionale;e) un element definitoriu pentru economia mondială.

2. Printre trăsăturile fundamentale ale economiei mondiale se numără:a) economia mondială este omogenă;b) economia mondială are caracter pasiv, adică se află în permanentă evoluţie sub aspectul conţinutului;

189

Întrebări, grile şi răspunsuric) economia mondială este unică, în sensul că toţi participanţii ei se supun aceloraşi legităţi;d) economiile naţionale sunt elemente distincte care nu duc la formarea economiei mondiale;e) un element definitoriu pentru economia mondială îl constituie diviziunea mondială a muncii.

3. Fluxurile economice internaţionale reprezintă:a) interdependenţele dintre ţări în planul economiei reale;b) primul flux al circuitului mondial;c) mişcări de bunuri materiale, servicii sau informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară sau grupă de ţări la alta;d) o vânzare de bunuri economice unui agent economic; e) sunt dependente organic de diviziunea mondială a muncii, pe piaţa mondială manifestându-se prin forme diferite în timp şi spaţiu.

4. Formele principale ale fluxurilor economice internaţionale sunt:a) bunurile tangibile, bunurile intangibile sau prestările de servicii b)fluxul de bunuri materiale şi servicii sau comerţul exterior; fluxul internaţional de capitaluri şi monetar; c) fluxul mondial al muncii, generat de migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în alta; d) compensarea tranzacţiilor comerciale, tranzacţii financiare independente faţă de activitatea comercială internaţională;e) credite externe acordate sau/şi primite, investiţii străine directe sau de portofoliu, mişcări de fonduri financiare pe termen scurt.

5. Exportul reprezintă:a) o vânzare de bunuri economice unui agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional;b) devansarea ritmului producţiei, cât şi devansarea ritmului creşterii produsului naţional brut, respectiv a produsului intern brutc) una dintre cele mai evidente tendinţe ale fluxurilor internaționale;

190

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionald) funcţia principală de a asigura piaţă de vânzare pentru o parte din bunurile create în economia naţională, diminuând corespunzător consumul final;e) tranzacţii între rezidenţii unei ţări şi cei din restul lumii care au ca obiect transferul de mijloace de plată.

6. Fluxurile financiare internaţionale sunt:a) acele tranzacţii între rezidenţii unei ţări şi cei din restul lumii care au ca obiect transferul de mijloace de plată şi/sau de credit;b) interdependenţele dintre ţări în planul economiei reale;c) dependente organic de diviziunea mondială a muncii;d) componenta de bază a economiei mondiale;e) ansamblul format din totalitatea agenţilor economici şi a interacţiunilor (raporturilor economice) dintre aceştia la scară globală.

7. Caracteristicile principale ale comerţului internaţional actual sunt:a) flux al circuitului mondial şi el cuprinde mişcarea bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară în alta, prin trecerea frontierelor vamale ale ţării respective;b) comerţul internaţional a evoluat în perioada contemporană, într-un ritm mai mare, în comparaţie cu dinamica producţiei; c) comerţul internaţional este influenţat din ce în ce mai mult de evoluţia conjuncturii economiei internaţionale;d) bipolarizarea comerțului internațional;e) externalizarea comerțului internațional.

8. Zona de liber schimb presupune:a) formele pe care le îmbracă integrarea economică regională; b) apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale;c) liberalizarea schimburilor de produse între ţările membre, statele menţinându-şi autonomia în politica comercială faţă de terţi;d) o unificare a politicilor economice; e) se aplică o politică comercială comună faţă de terţi şi un tarif vamal comun.

9. Uniunea economică implică:a) o piaţă comună şi un grad mai mare de coordonare;

191

Întrebări, grile şi răspunsurib)o formă de cooperare care apare în stadiul mai avansat al pieţei comune; c) procesul de regionalizare, de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică regională;d) un avânt deosebit după cel de-al doilea război mondial; e) primul val de regionalizare a comerţului internaţional.

10. Comunitatea Europeană a fost creată:a) în 1957 prin Tratatul de la Roma; b) de 6 ţări membre Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania, Italia;c) după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA; d) în raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu;e) de la începuturile societăţii omeneşti.

11. Mercantilismul punea accentul pe:a) puterea statului;b) interesul individual;c) import;d) export;e) concurenţă.

12. Reprezentanţi ai mercantilismului sunt: a) Antoine de Montchretien;b) Thomas Mun;c) Adam Smith;d) David Ricardo;e) Michael Porter.

13. Care este autorul modelului de comerţ bazat pe avantaj comparativ:a) Antoine de Monchretien.b) Adam Smith.c) William Petty.d) David Ricardo.e) Thomas Mun.

192

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional

14. Care este autorul modelului de comerţ bazat pe avantaj absolut:a) Antoine de Monchretien.b) Thomas Mun.c) Adam Smith.d) William Petty.e) David Ricardo.

15. Adepţii mercantilismului au situat în centrul atenţiei sfera circulaţiei mărfurilor, în special banii şi:a) aurul;b) bancnotele de hartie;c) argintul;d) moneda fiduciară;e) schimbul marfă contra marfă.

16. Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu:a) cantitate mai mică de factori (input) decât oriunde altundeva în lume;b) cantitate egală de factori (input) decât oriunde altundeva în lume;c) cantitate mai mare de factori (output) decât oriunde altundeva în lume;d) cantitate mai mică de factori (output) decât oriunde altundeva în lume;e) cantitate mai mare de factori (input) decât oriunde altundeva în lume.

17. Ricardo considera că nu ar fi necesar ca fiecare ţară să producă absolut toate mărfurile de care are nevoie:a) ci, fiecare ţară ar trebui să se specializeze în producerea unor mărfuri pentru care dispune de un anumit avantaj (comparativ);b) nu ar trebui să producă nimic;c) ci, fiecare ţară ar trebui să se specializeze în producerea unor mărfuri pentru care nu dispune de un anumit avantaj (relativ);d) ar trebui să producă de toate;

193

Întrebări, grile şi răspunsurie) fiecare ţară ar trebui să se specializeze în producerea unor mărfuri pentru care dispune de un anumit avantaj (absolut).

18. Teoria avantajelor relative sau comparative - David Ricardo (1817):a) fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru care este cea mai avantajată;b) fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri ale căror costuri comparative sunt cel mai puţin ridicate; c) fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru care este cel mai puţin dezavantajată;d) fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri ale căror costuri comparative sunt cele mai scăzute;e) toate variantele sunt corecte.

19. J.S. Mill, prin Teoria valorii internaţionale a ajuns la concluzia că:a) raportul de schimb al unei ţări ar fi cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare;b) iar cererea proprie pentru mărfurile de provenienţă străină este mai mică;c) iar cererea proprie pentru mărfurile de provenienţă străină este mai mare;d) nici o variantă nu este corectă;e) toate variantele sunt corecte.

20. „Diamantul” lui Michael Porter nu cuprinde următorul determinant:a) nivelul dezvoltării economice;b) dotarea cu factori interni;c) specificul pieţei interne;d) legăturile dintre ramuri;e) mediul concurenţial intern.

21. Ce ţară din Europa a înregistrat cea mai mare creştere a comerţului, după primul război mondial?a) Germania;b) Franţa;c) Italia;

194

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionald) Belgia; e) România.

22. Care au fost factorii care au condus la redresarea industriei şi comerţului în Japonia?a) dezvoltarea industriei metalurgice;b) dezvoltarea investiţiilor de capital;c) dezvoltarea producţiei de oţel;d) dreşterea preţului petrolului;e) dezvoltarea industriei chimice şi industriei constructoare de maşini.

23. Aspectele negative care au marcat refacere economică sunt:a) scăderea producţiei industriale;b) scăderea preţului manufacturatelor;c) restructurarea economică;d) reglementările politice impuse de apariţia statelor naţionale europene;e) instabilitatea financiară

24. Care sunt fenomenele cele mai importante manifestate în perioada postbelică? a) cele două şocuri petroliere din anii 70;b) instabilitatea financiară;c) reformele care au avut loc în anii 90 între ţările foste socialiste aflate în tranziţie;d) creşterea producţiei agricole;e) creşterea producţiei de maşini;

25. Care sunt cauzele încetinirii comerţului internaţional în perioada actuală?a) preţul ridicat al energiei;b) creşterea ratei dobânzii;c) scăderea comerţului cu produse alimentare;d) scăderea cererii din partea ţărilor dezvoltate;e) instabilitatea financiară.

26. Care sunt statele care au înregistrat creşteri ale volumului importului, pe continentul asiatic?

195

Întrebări, grile şi răspunsuria) Coreea;b) China;c) Japonia;d) Malaysia;e) India.

27. Care din următoarele state face parte din prima grupă reprezentativă pentru Europa în ceea ce priveşte creşterea importului şi a exportului?a) Spania;b) Franţa;c) Germania;d) Olanda;e) Turcia.

28. Care din următorii factorii nu influenţează comerţul cu mărfuri la nivel regional?a) ratele de schimb;b) fluxurile de capital;c) investiţiile străine directe;d) cererea;e) preţurile.

29. Care este factorul care a permis accelerarea comerţului Europei?a) creşterea importurilor;b) creşterea preţurilor produselor agricole;c) aprecierea puternică a monedelor europene faţă de dolarul american;d) creşterea volumului importului;e) stagnarea apărută în dezvoltarea comerţului mondial.

30. Care este principalul furnizor al Statelor Unite?a) China;b) Jponia;c) Europa;d) Statele membre CIS;e) Orientul Mijlociu.

196

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional31. Politica comercială nu exprimă reglementările cu caracter:a) juridic.b) social.c) administrativ.d) bancar.e) fiscal.

32. Sistemul autarhic este:a) un regim specific doctrinei economice care constă în protejarea economiei naţionale prin limitarea sau interzicerea importului de produse străine;b) un regim specific ţărilor fara producţie proprie ce au un consum bazat numai pe importuri;c) un regim specific doctrinei economice liberale caracterizată prin libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, respectiv prin absenţa barierelor în calea relaţiilor economice internaţionale;d) un regim caracteristic unei economii închise;e) un regim în care ţara respectivă consumă ceea ce produce, fără a recurge la importuri.

33. Instrumentele utilizate de politica comercială ce vizează exportul sunt:a) mijloace tarifare;b) taxe vamale;c) mijloace de promovare şi de stimulare;d) mijloace netarifare;e) accize.

34. Tariful vamal cuprinde:a) nomenclatorul mărfurilor produse;b) nomenclatorul mărfurilor de import;c) nomenclatorul mărfurilor destinate consumului din producţie proprie;d) taxele vamale corespunzătoare;e) accize.

35. Taxa vamală este:a) un impozit indirect perceput asupra mărfurilor importate;b) un impozit direct perceput asupra mărfurilor importate;

197

Întrebări, grile şi răspunsuric) un impozit indirect perceput asupra mărfurilor exportate;d) un impozit direct perceput asupra mărfurilor exportate;e) niciun raspuns nu este corect.36. După scopul impunerii taxele vamale pot fi:a) taxe vamale ad-valorem;b) taxe vamale de retorsiune;c) taxe vamale cu caracter fiscal;d) taxe vamale cu caracter protecţionist;e) taxe vamale de tranzit.

37. Prohibiţiile sau interdicţiile reprezintă:a) interzicerea completă doar a importurilor pentru o anumită marfă;b) restricţionarea directă a cantităţii dintr-o marfă admisă la import într-un an;c) interzicerea completă doar a exporturilor pentru o anumită marfă;d) restricţionarea directă a cantităţii dintr-o marfă admisă la export într-un an;e) interzicerea completă a exporturilor sau importurilor pentru o anumită marfă.

38. Dumpingul reprezintă:a) discriminarea internaţională pe bază de preţ prin care o firmă exportatoare îşi vinde produsele la un preţ mai mic pe piaţa internă decât pe alte pieţe;b) discriminarea internaţională pe bază de preţ prin care o firmă exportatoare îşi vinde produsele la un preţ mai mic pe piaţa externă decât pe alte pieţe, de obicei decât pe piaţa internă;c) discriminarea internaţională pe bază de preţ prin care o firmă exportatoare îşi vinde produsele la un preţ mai mare pe piaţa externă decât pe alte pieţe, de obicei decât pe piaţa internă;d) discriminarea internaţională pe bază de preţ prin care o firmă exportatoare îşi vinde produsele la un preţ foarte mic pe piaţa internă;e) discriminarea internaţională pe bază de preţ prin care o firmă exportatoare îşi vinde produsele la un preţ egal pe piaţa externă cu cel de pe piaţa internă.

198

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional39. Taxa de prelevare:a) este egală cu diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa internă, mai ridicat şi preţul de pe piaţa ţării importatoare, mai scăzut;b) este egală cu diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa internă, mai scazut şi preţul de pe piaţa ţării importatoare, mai ridicat;c) este egală cu diferenţa dintre preţul intern mai ridicat şi preţul de import mai scăzut;d) este egală cu diferenţa dintre preţul intern mai scăzut şi preţul de import mai ridicat;e) este egală cu diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa internă, mai ridicat şi preţul de pe piaţa ţării exportatoare, mai scăzut.

40. Reprezentarea oficială în străinătate:a) are regim semiguvernamental, în sensul că finanţarea este asigurată în comun de guvern şi de firme private; b) serviciile uzuale oferite în acest sens nu se plătesc, dar dacă apar cereri de servicii special din partea unor firme acestea sunt oferite contra cost;c) se realizează prin secţiile economice ale ambasadelor;d) în cadrul unor asemenea târguri, ţările organizează pavilioane naţionale, în incinta cărora este arborat drapelul ţării;e) este un mijloc de promovare a exportului.

41. Introducerea unei taxe vamale are ca efecte:a) dezavantajarea producătorilor;b) dezavantajarea guvernului;c) dezavantajarea consumatorilor;d) avantajarea consumatorilor;e) avantajarea tuturor participanţilor.

42. Introducerea unei restricţii cantitative determină:a) o pierdere ce rezultă din restricţionarea importului, distorsionarea consumului şi o rentă acumulată de străini, un transfer pur către străinătate;b) un câştig ce rezultă din restricţionarea producţiei şi distorsionarea consumului;c) majorarea consumului intern;d) scăderea producţiei interne;

199

Întrebări, grile şi răspunsurie) generarea de venituri pentru străinii care obţin dreptul de a exporta în ţara care a introdus contingentul.

43. În ţara exportatoare, o subvenţie de export are urmatoarele efecte asupra diferitelor grupuri sociale:a) consumatorii pierd;b) guvernul câştigă;c) producătorii pierd;d) guvernul pierde, cheltuind banii pentru acordarea subvenţiei;e) consumatorii câştigă.

44. În cazul în care guvernele acorda subvenţii, producatorii vor exporta produsele pana la punctul în care:a) preţul intrn devine egal cu costul de producţie;b) preţul extern devine egal cu costul de producţie;c) preţul extern depăşeşte preţul intern cu volumul subvenţiei;d) preţul intrn depăşeşte preţul extern cu volumul subvenţiei;e) preţul extern devine egal cu preţul de cost plus volumul subvenţiei.

45. Care sunt avantajele suplimentare, pe lângă creşterea bunăstării, pe care le conferă un comerţ liber?a) concentrarea producţiei în unitpţi mari,cu producţie de mare serie, mai eficiente;b) producatorii nu sunt obligaţi să facă faţă concurenţei de pe pieţele internaţionale;c) guvernul are posibilitatea de a se distanţa de interesele unor grupuri, promovând o politică cu şanse egale pentru toţi;d) producătorii sunt protejaţi de concurenţa externă;e) nu se creeaza avantaje, ci pierderi, caci bugetul de stat pierde veniturile din taxele vamale.

46. În legatura cu poziţia de monopol pe care o deţine o ţară cu o pondere importantă în comerţul mondial, se pun câteva probleme:a) cât de mare să fie cotingentul stabilit ca măsură de protecţie;b) cât de mare să fie taxa şi, în consecinţă, cât de mare poate să fie câştigul ţării care a introdus tariful;c) existenţa unor economii duale;

200

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionald) exportul unor produse rentabile pentru firme, dar în detrimentul raportului de schimb al ţării;e) industrii tinere.

47. Deşi din punct de vedere teoretic argumentul infant industry este convingător, în lumea reală apar o serie de probleme:a) redistribuirea veniturilor ar trebui realizată prin măsuri de politică fiscală şi bugetară;b) după maturizarea unei industrii este imposibil din punct de vedere social să se renunţe la protecţie;c) protecţia unui produs intensiv în muncă duce la reducerea producţiei acelui produs şi, în consecinţă, la preţuri relativ mai mari pentru muncă;d) costul social al protecţiei şi câştigul din dezvoltarea industriei protejate sunt foarte dificil dacă nu imposibil de comensurat, pentru a determina avantajul net pentru economie;e) este dificil a se identifica industriile cu potential avantaj absolut care să fie protejate.

48. Susţinătorii argumentului existenţei economiilor duale arată că:a) în ţările în curs de dezvoltare există un surplus de forţă de muncă în sectorul terţiar, cu productivitate marginală foarte ridicată;b) un tarif vamal poate facilita transferul de muncă din agricultură cu productivitate scăzută, chiar zero, spre industrie, rezultând un câştig social net de productie;c) tarifele vamale pot fi utilizate temporar, atâta timp cât este necesar pentru ca o industrie nou stabilită să facă faţă concurenţei firmelor străine adulte;d) în perioadele de vârf de recoltare productivitatea este pozitivă în agricultură;e) costurile transferului populaţiei rurale spre oraş nu sunt de neglijat, fiind semnificative.

49. Argumentele utilizate în cazul protecţionismului atunci când există eşecuri de piaţa sunt:a) redistribuirea veniturilor în economie;b) existenţa economiilor duale;

201

Întrebări, grile şi răspunsuric) producţia de mare serie;d) externalităţi;e) stimularea producătorilor de a concura..

50. Când redistribuirea veniturilor este un scop în sine, prima bună soluţie constă în:a) impunerea unui tarif vamal;b) adoptarea unor măsuri de politică netarifară adecvate;c) adoptarea unor măsuri de promovare a exporturilor;d) adoptarea unor măsuri de politică fiscală şi bugetară adecvate;e) adoptarea unor măsuri de stimulare a exporturilor.

51. Care a fost cea mai importantă rundă din cadrul GATT?a) runda Doha;b) runda Uruguay;c) runda Tokyo;d) runda Kennedy;e) runda Dillon.

52. Obiectivul de bază al OMC este:a) acordă asistenţă financiară;b) de a supraveghea sistemul monetar internaţional;c) lupta pentru pace;d) de a crea un sistem de comerţ liberal şi deschis,e) acordă asistenţă tehnică.

53. Care din enunţările de mai jos nu reprezintă principii ale OMC ?a) protejarea economiei naţionale prin taxe vamale;b) regula tratamentului naţional;c) protejarea industriilor naţionale prin taxe vamale;d) neconsolidarea taxelor vamale;e) tratamentul naţiunii celei mai favorizate.

54. Care din afirmaţiile următoare, despre Mecanismul de Examinare a Politicilor Comerciale, sunt adevărate?

a) este obligatoriu pentru toţi membrii OMC;b) urmăreşte respectarea regulilor în scopul prevenirii tensiunilor comerciale;

202

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalc) promovează industriile naţionale;d) va acţiona şi ca formă de examinare şi evaluare anuală a politicilor comerciale;e) determinarea gradului de sărăcie sau dezvoltare al ţărilor.55. Când a fost negociat şi adoptat Mecanismul de Examinare al Politicilor Comerciale?a) la Runda de la Doha, ca urmare a unor noi angajamente referitoare la facilitarea comerţului;b) în anul 1995; c) la Runda Uruguay, ca urmare a deciziei Consiliului GATT din 1989;d) în septembrie 1986 la Punta del Este;e) la 30 octombrie 1947, la Geneva.

56. Care din enumerările de mai jos nu reprezintă beneficii ale sistemului OMC?a) sistemul permite soluţionarea constructivă a diferendelor;b) comerţul liber reduce cheltuelile de trai;c) sistemul îngreuneajează buna guvernare;d) comerţul stimulează creşterea economică;e) comerţul reduce veniturile suplimentare.

57. Care sunt obiectivele UNCTAD:a) să favorizeze cooperarea internaţională astfel încât să fie instaurată o relaţie comercială cât mai echitabilă între Nord şi Sud şi să intensifice relaţiile Sud-Sud;b) să restructureze comerţul naţional specific ale ţărilor dezvoltate;c) să ia măsuri în colaborare cu organele competente ale NATO;d) să servească drept centru al armonizării politicilor economice ale guvernelor şi ale grupurilor economice regionale în materie de comerţ şi dezvoltare;e) să favorizeze acordarea de asistenţa financiară.

58. Centrul de Comerţ Internaţional GATT - UNCTAD are ca principală misiune:a) protejarea informaţiilor comerciale;b) dezvoltarea serviciilor aferente comerţului naţional;c) de a acorda asistenţă de specialitate ţărilor în curs de dezvoltare în domenii legate de promovarea exporturilor;

203

Întrebări, grile şi răspunsurid) dezvoltarea pieţei şi a producţiei naţionale;e) apărarea drepturilor omului pe plan internaţional.

59. Care din afirmaţiile de mai jos referitoare la UNCTAD nu sunt adevărate?a) UNCTAD presupunea opţiunea doctrinală pentru liber schimb;b) în cadrul UNCTAD fiecare ţară se poate plasa fie pe poziţii dirijiste, fie liberale;c) hotărârile nu au caracter obligatoriu;d) obligaţiile asumate au caracter de angajament;e) fiecare ţară dispune de un vot.

60. Printre obiectivele FMI nu se regăsesc:a) de a facilita extinderea echilibrată a comerţului internaţional;b) de a promova cooperarea monetară internaţională;c) de a promova stabilitatea schimbului;d) de a acorda preferinţe vamale ţărilor dezvoltate;e) de a încuraja deprecierea schimbului competitiv.

61. În sens restrâns, creşterea economică exprimă: a) mărimea reală într-o anumită perioadă de timp, a unui indicator economic agregat, cum ar fi PIB pe total sau pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic;b) forma sub care se manifestă ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi calitative;c) evoluţia descendentă a unor mărimi economice agregate; d) ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice; e)ansamblul tuturor transformărilor pe o perioadă de timp determinată.

62. Teoria creşterii economice pune în evidenţă existenţa următoarelor tipuri de creştere economică: a) extensivă, intensivă, organică; b) negativă, zero;c) organică, consolidată, echilibrată, durabilă, negativă; d) extensivă, intensivă, organică, negativă, zero, consolidată, echilibrată, durabilă; e) internă, externă.

204

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional

63. Creşterea economică echilibrată se caracterizează prin: a) sporirea produsului intern brut pe locuitor pe seama influenţei dimensiunilor cantitative; b) egalitatea producţiei ce poate fi obţinută cu potenţialul productiv de care dispune producţia cerută pe piaţă; c) sporirea produsului intern brut pe locuitor pe seama inluenţei dimensiunilor calitative; d) inexistenţa subproducţiei şi a supraproducţiei; e) crearea unei situaţii de stabilitate ecologică.

64. Cele două tipuri fundamentale de creştere economică sunt: a) intensiv şi organic; b) extensiv şi intensiv; c) consolidată şi extensivă;d) zero şi echilibrată; e) durabilă şi negativă.

65. În cadrul modelelor de creştere economică exogenă, se consideră că:a) creşterea economică este influenţată direct de liberalizarea comerţului;b) progresul tehnic reprezintă un proces endogen;c) motorul creşterii este acumularea de capital;d) iniţial investiţiile generează profituri reduse;e) investiţiile sunt finanţate în întregime prin intermediul economisirii interne. 66. Care sunt efectele aplicării legilor învăţării?a) o ţară va acumula experienţă mai rapid în sectoarele aflate în expansiune;b) ţările vor învăţa din experienţa de producţie a partenerilor comerciali;c) o ţară va acumula experienţă mai rapid în sectoarele aflate în declin;d) o ţară va acumula experienţă mai încet în sectoarele aflate în expansiune;

205

Întrebări, grile şi răspunsurie) ţările care se specializează în industrii tradiţionale aflate la maturitate nu vor avea de câştigat.

67. Referitor la investiţiile în dezvoltarea tehnologiilor, Grossman si Helpman au demonstrat că: a) sub aspect negativ, integrarea în circuitul economic mondial extinde dimensiunile pieţei;b) ţările nu pot beneficia de cunoştinţele acumulate în afara graniţelor lor;c) sub aspect negativ, firmele consideră uneori concurenţa internaţională drept un argument pentru implicarea într-o mai mare măsură a guvernelor în procesul de dezvoltare a noilor tehnologii;d) sub aspect pozitiv, firmele consideră uneori concurenţa internaţională drept unul dintre riscurile majore asociate investiţiilor în tehnologie;e) atunci când procesul învăţării este caracterizat prin economii de scară, avantajele ce decurg din integrarea economică sunt mult mai reduse decât afirmă modelele statistice ale comerţului internaţional.

68. Funcţia comerţului de distribuţie a mărfurilor evidenţiază:a) contribuţia comerţului la creşterea economică; b) veniturile băneşti ale familiilor, întreprinderilor şi statului;c) modul în care comerţul participă la procesul creşterii economice; d) modul în care el determină starea de normalitate a pieţei; e) echilibrul dintre fluxul material de bunuri şi servicii.

69. “Tigrii Asiatici” este un termen ce denumeşte economiile: a) Japonia, Hong Kong, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan şi Macao; b) Hong Kong, Coreea de Sud; c) Japonia, Hong Kong, Coreea de Sud, Singapore; d) Singapore, Japonia, Taiwan; e) Taiwan, Macao, Japonia.

70. Modelele creşterii economice sunt: a) exogene;b) inductive;

206

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalc) deductive;d) omogene;e) endogene.

71. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Comerţului, comerţul electronic este definit astfel:a) transmiterea între organizaţii a unor date structurate după criterii prestabilite şi standardizate printr-un mijloc de telecomunicaţii;b) iniţierea, negocierea şi/sau încheierea de tranzacţii între subiecţi ai economiei mondiale;c) producţia, promovarea, vânzarea şi distribuţia de produse prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii;d) capacitatea de a realiza tranzacţii care implică schimbul de bunuri şi servicii între două sau mai multe părţi, folosind instrumente şi tehnici electronice;e) distribuţie, marketing, vânzare sau livrare de mărfuri şi servicii prin mijloace electronice.

72. Sistemul de tranzacţie business to business (B2B) reprezintă:a) modelul de comerţ electronic unde companiile vând la cumpăratori individuali – persoane fizice;b) modelul de comerţ electronic în care toţi participanţii sunt companii sau alte organizaţii; c) modelul de comerţ electronic care se referă la consumatorii care vând direct la alţi consumatori;d) modelul de comerţ electronic în care o instituţie guvernamentală cumpără sau vinde bunuri, servicii sau informaţii de la persoanele juridice;e) modelul care acoperă relaţii guvern-cetăţeni la nivel de informare şi prestare servicii publice.

73. Semnătura electronică a fost utilizată mai întâi în domeniul plăţilor electronice, ea fiind compusă din două elemente:a) codul secret (KLP) şi prezentarea codului numeric personal (CNP);b) prezentarea codului unic de înregistrare (CUI) şi a codului secret (PIN);c) prezentarea extrasului de cont bancar şi cardul bancar;

207

Întrebări, grile şi răspunsurid) codul secret (PIN) şi prezentarea cardului bancar;e) toate variantele de mai sus sunt false.

74. În concepţia Organizaţiei Economice de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), comerţul electronic reprezintă:a) desfăşurarea unei afaceri prin intermediul reţelei Internet, vânzarea de bunuri şi servicii având loc offline sau online;b) producţia, promovarea, vânzarea şi distribuţia de produse prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii;c) capacitatea de a realiza tranzacţii care implică schimbul de bunuri şi servicii între două sau mai multe părţi, folosind instrumente şi tehnici electronice;d) iniţierea, negocierea şi/sau încheierea de tranzacţii între subiecţi ai economiei mondiale;e) transmiterea între organizaţii a unor date structurate după criterii prestabilite şi standardizate printr-un mijloc de telecomunicaţii.

75. Referitor la EDI, care sunt standardele internaţionale multisectoriale care au câştigat adeziunea lumii de afaceri?a) KLP 12;b) EDIFACT;c) EDITRANS;d) ANEDI;e) ANSI X 12.

76. Ce sisteme de tranzacţie electronică pot contribui la conştientizarea agenţilor economici asupra avantajelor comerţului electronic?a) G2B;b) B2G;c) B2B;d) G2B;e) C2B.

77. Care din cele de mai jos reprezintă tipuri semnificative de comerţ electronic?a) supermarket electronic;b) furnizor de servicii (e-procurement);

208

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalc) e-mail;d) magazin universal electronic (e-mall);e) brokeraj electronic.

78. Care din următoarele afirmaţii nu este adevărată?a) comerţul electronic permite accesul la noi segmente de piaţă;b) comerţul electronic a aparut odată cu crearea OMC; c) comerţul electronic contribuie la scăderea competitivităţii la nivel de firmă şi implicit de ţară;d) comerţul electronic implică simplificarea procedurilor de tranzacţionare;e) comerţul electronic asigură o viteză ridicată de derulare a tranzacţiilor.

79. Care sunt principiile introduse de legea tip elaborată de UNCITRAL?a) principiul nediscriminării;b) principiul echităţii;c) principiul stabilităţii electronice;d) principiul competivităţii;e) principiul echivalentului funcţional.

80. La care din următoarele criterii trebuie să răspundă certificatul calificat:a) identificarea prestatorului de servicii de certificare; b) indicarea începutului şi sfârşitului perioadei de valabilitate a certificatului;c) indicarea faptului că respectivul certificat este eliberat cu titlu de certificat calificat;d) codul de identitate al certificatului şi limitele de utilizare a certificatului, dacă este cazul;e) toate răspunsurile sunt corecte.

81. Prin promovarea şi aplicarea „planului” s-a forţat :a) dezvoltarea industrială a ţării, în special a construcţiei de maşinii;b) dezvoltarea sectorului agricol şi agro-industrial;c) producţia de bunuri de consum a fost practic neglijabilă;d) producţia de bunuri de consum a trecut pe planul secundar;

209

Întrebări, grile şi răspunsurie) construcţia de maşini a fost neglijată.

82. Către anul 1989, pe plan internaţional, România se autodeclara:a) o ţară dezvoltată;b) ţară în curs de dezvoltare;c) ţară slab dezvoltată;d) ţară în tranziţie;e) nici una din variante nu este corectă.

83. Ponderea României în comerţul mondial în perioada interbelică era de:a) 0,7%;b) 0,4%;c) 0,1%;d) 0,6%e) 0,5%

84 . În timpul celui de-al doilea război mondial, comerţul exterior al României a fost orientat în special spre relaţiile cu:a) Italia şi Germania;b) SUA;c) Franţa şi Italia;d) Germania şi Franţa;e) Marea Britanie.

85. În anul 1985 ponderea ţărilor în comerţul exterior al României era următoarea :a) CAER şi celelalte ţări socialiste 55%, ţările occidentale 20%, ţările în curs de dezvoltare 25% ;b) SUA 80% ;c) Italia şi Germania 30% ;d) Asia - Oceania 20%e) Tările dezvoltate 55%.

86. Aria schimbărilor produse în perioada de tranziţie a cuprins în principal:

210

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionala) transformarea întreprinderilor de stat de comerţ exterior în societăţi comerciale; libertatea de a face export şi import, indiferent de forma de proprietate;b) relaxarea regimului licenţelor de export şi de import;dreptul de a deţine, a cumpăra şi a vinde valută pe piaţa internă;c) orientarea geografică a comerţului exterior a fost subordonată intereselor ideologice;d) promovarea şi aplicarea „planului”;e) interzicerea dreptului de a cumpăra şi vinde valută.

87. În anul 2005, principalul partener comercial al României a fost:a) Germania;b) Franţa;c) Maria Britanie;d) Italia;e) Austria..

88. Principalele modificări structurale survenite în evoluţia pe secţiuni a exporturilor, în anul 2008 faţă de 2007 constau în următoarele:a) majorarea ponderii la: produse vegetale , maşini şi dispozitive mecanice; maşini, aparate şi echipamente electrice; aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul şi imaginile, produse minerale;b) diminuarea ponderii la: materiale textile şi articole din acestea, metale comune şi articole din acestea, încălţăminte, pălării, umbrele şi articole similare;c) diminuarea ponderii la: produse vegetele, maşini şi dispozitive mecanice; maşini, aparate şi echipamente electrice;d) creşterea ponderii la: materiale textile şi articole din acestea;e) diminuarea ponderii la: încălţăminte, pălării, umbrele şi articole similare.

89. Valoarea exporturilor către cele 26 de ţări ale Uniunii Europene în anul 2008 comparativ cu 2007 a crescut cu:a) 13%, având o pondere de 30% în totalul exporturilor;b) 22,6% , având o pondere de 70,5% în total exporturi;c) 5%, având o pondere de 50% în totalul exporturilor;d) 22%, având o pondere de 77,7% din total exporturi ;

211

Întrebări, grile şi răspunsurie) 22,6%, avand o pondere de 75,7% din totalul exporturilor.

90. În luna ianuarie 2009, ponderi importante în structura exporturilor sunt deţinute de grupele de produse :a) combustibili şi lubrifianţi ;b) produse chimice şi produse conexe ;c) materii prime şi materiale ;d) produse agroalimentare, băuturi şi tutun;e) maşini şi echipamente de transport şi alte produse manufacturate.

91. Care sunt principalele avantaje pentru România rezultate din aplicarea PCC a UE?a) suprimarea totală a protecţiei producţiei autohtone;b) exercitarea partajată cu ceilalţi membrii ai UE a suveranităţii naţionale în domeniul politicii comerciale;c) asistarea financiară şi tehnica consistentă a UE in favoarea României, pentru reducerea şi eliminarea decalajelor care o despart de ţările avansate;d) sistarea sistemului României de ţară în curs de dezvoltare;e) accesu liber al bunurilor şi serviciilor pe piaţa comunitară.

92. Dezavantajele rezultate din aplicarea PCC-ului de către România sunt: a) accesul liber al bunurilor şi serviciilor pe piaţa comunitară;b) investiţiile străine directe în România care pot determina anularea de datorii ale întreprinderilor privatizate cu firmele străine sau a eşalonării acestor datorii;c) reglementările UE pot atrage anumite costuri pentru România;d) anularea concesiilor vamale, preferenţiale consimţite de România în cadrul acordurilor preferenţiale între ţările în curs de dezvoltare la care participă în prezent;e) Încetarea statutului României de ţară în curs de dezvoltare.

93. Care din urmatoarele obiective sunt urmărite de România pentru diminuarea dezavantajelor ce ar decurge din aplicarea PCC:a) creşterea competitivităţii internaţionale a economiei;

212

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalb) liberalizarea comerţului exterior, prin reducerea taxelorvamale şi a numărului de bariere de ordin administrative;c) în privinţa preţurilor procesul de aliniere treptată a acestora din ţara noastră la cele comunitare, constituie un dezavantaj pentru consumatori şi exportatori, alimentând inflaţia;d) valorificarea deplină şi eficientă a asistenţei financiare a UE, inclusive pentru dezvoltarea comerţului exterior;e) izolarea economică a României.

94. Integrarea României pe piaţa internă unică a UE presupune:a) liberalizarea totală a comerţului României cu UE;b) iniţierea măsurilor necesare care să conducă la o creştere economică într-o economie bazată pe folosirea cunoştiinţelor;c) transformarea României din ţară beneficiară a SGP in ţară donatoare de preferinţe vamale;d) armonizarea cu angajamente UE la OMC în materie de comerţ cu bunuri şi servicii;e) aderarea la acordul OMC privind achiziţiile publice.

95. Obiectivele PCC se referă la:a) promovarea schimburilor comerciale între statele membre şi statele terţe;b) reducerea barierelor vamale; c) creşterea protecţiei tarifare;d) reducerea creşterii concurenţiale a întreprinderilor;e) dezvoltarea unui sistem de drept al comerţului internaţional.

96. Principalele instrumente ale protecţiei netarifare sunt:a) marja de dumping;b) măsurile de salvgardare;c) protecţia cantitativă;d) măsurile de supraveghere;e) taxele vamale mixte.

97. Care sunt acordurile preferenţiale şi de cooperare încheiate de UE cu ţările terţe?a) acorduri comerciale nepreferenţiale;b) acorduri comerciale preferenţiale;c) acorduri de asociere;

213

Întrebări, grile şi răspunsurid) acorduri de limitare a importurilor;e) acorduri de limitare a exporturilor.

98. Care sunt componentele Tarifului Vamal Comun:a) nomenclatorul static;b) cote tarifare;c) taxe vamale;d) nomenclatorul tarifar;e) taxe cu caracter neprotecţionist.99. Măsurile de salvgardare pot fi aplicate când:a) cantităţile de produse importate pot cauza sau ameninţa să cauzeze prejudicii serioase producătorilor comunitari;b) numai dacă se aplică şi taxe vamale de import;c) protejează o firmă cu poziţie de monopol pe piaţa comunitară;d) niciodată, fiind interzise de OMC;e) condiţiile de import pot cauza sau ameninţa să cauzeze prejudicii serioase producătorilor comunitari.

100. Evidenţiaţi dimensiunile PCC a UE:a) dimensiune concurenţială;b) dimensiune multilaterală;c) dimensiune plurilaterală;d) dimensiune tarifară;e) dimensiune unilaterală.

101. Conferinţa de la Stockholm a condus la stabilirea:a) Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Comerţ;b) MEA;c) Acordul TRIPS;d) principiile privind mediul;e) Agenda 21.

102. Principiul “poluatorul plăteşte” prevede:a) deschiderea a doua elemente: transparenţa şi participarea publicului în procesele de elaborare a principiilor;b) legăturile dintre indivizi şi consecinţele individuale şi globale ale acţiunilor;c) poluatorii trebuie să achitate costul integral al daunelor aduse mediului produse de către activităţile lor;

214

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionald) ideea limitelor impuse de către stat tehnologiei şi organizaţiilor asupra mediului;e) calcularea posibilităţii de deteriorare.

103. Fluxurile comerciale şi liberalizarea comerţului determină următoarele efecte:a) efecte de produs; b) efecte la scară; c) efecte indirecte;d) efecte sectoriale;e) efecte regionale. 104. Care din următoarele efecte nu aparţin fluxurilor comerciale:a) efecte de produs; b) efecte la scară;c) efecte indirecte; d) efecte directe;e) efecte structurale.

105. Transferul de tehnologie este perceput de către unii membri ca:a) o modalitate de sporire a dificultăţii şi a costului de obţinere a noilor tehnologii;b) creştere a îngrijorării faţă de conservarea şi utilizarea durabilă a diversităţii biologice;c) un element deosebit de sensibil al programului de lucru CTE;d) un instrument foarte puternic care permite companiilor să îşi îmbunătăţească performanţele de mediu;e) aspect de mediu şi de impact semnificativ pentru organizarea obiectivelor.

106. Strategia de eco-marketing se dezvoltă pe doua linii, acestea sunt:a) certificarea produselor organice; b) certificarea sistemului de producţie;c) responsabilitatea socială corporativă;d) analiza ciclului de viaţă al produselor;e) definirea politicii de mediu.

215

Întrebări, grile şi răspunsuri

107. Principiile privind Mediul şi Comerţul au fost stabilite în cadrul Declaraţiei de la:a) Stockholm; b) Doha; c) Rio; d) Paris; e) Brazilia.

108. Programul Naţiunilor Unite îşi are sediul la:a) Nairobi, Kenya; b) Paris, Franţa;c) Stockholm, Suedia;d) Rio de Janeiro, Brazilia;e) Viena, Austria.

109. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare articulează un proiect ambiţios de dezvoltare durabilă numit:a) ,,Viitorul nostru comun”;b) Agenda 21;c) Ecodesign;d) Obligaţii Comerciale Specifice (STO);e) Convenţia privind Diversitatea Biologică (CDB).

110. Articolul X GATT privind Publicarea şi Administrarea regulamentelor de comerţ prevede asigurarea transparenţei:a) TERM la nivel multilateral;b) Standardelor de mediu;c) Dispoziţiilor din Acordul privind barierele tehnice în calea comerţului;d) Cerinţele de mediu pentru transferul de tehnologie;e) Politicilor de mediu.

216

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional

Nr. grilei

Răsp.corect

Nr. grilei

Răsp.corect

Nr. grilei

Răsp.corect

Nr. grilei

Răsp.corect

1. A 29. C 57. A,D 85. A2. C,E 30. A 58. C 86. A,B3. C.E 31. B 59. A,D 87. D4. B,C 32. D,E 60. D,E 88. A,B5. A,D 33. C 61. A 89. B6. A 34. B,D 62. D 90. E7. B,C 35. A 63. B,D 91. C,E8. C 36. C,D 64. B 92. B,C9. A 37. E 65. C,E 93. A,D

10. A,B 38. B 66. A,B 94. B11. A,D 39. C 67. C 95. A,B12. A,B 40. C,E 68. C 96. A,B13. D 41. C 69. A 97. B,C14. C 42. A,E 70. A,E 98. C15. A,C 43. A,D 71. C 99. A,E16. A 44. D 72. B 100. B,E17. A 45. A,C 73. D 101. A18. E 46. B 74. A 102. C19. A,B 47. D 75. B,E 103. A,B20. A 48. B 76. A,B 104. C21. A 49. B,D 77. D,E 105. A22. A,B 50. D 78. B,C 106. A,B23. A 51. B 79. A,E 107. C24. A,C 52. D 80. E 108. A25. D 53. A,D 81. A,C 109. B26. B,E 54. A,B 82. B 110. A,C27. E 55. C 83. E28. C 56. C,E 84. A

217

Întrebări, grile şi răspunsuri

218

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional

BIBLIOGRAFIE

Albu, C., Vătăşescu, M -Relaţii Economice Internaţionale, Editura Apimondia, Bucureşti, 2006;

Angelescu, C., Stănescu, I. - Politici de crestere economică, Editura Economică, Bucuresti, 2004;

Bari, I. - Globalizarea şi problemele globale, Editura Economică, Bucuresti, 2001;

Bădileanu, M. - Teoria avantajului competitiv. Abordări teoretice şi rezolvări practice, Simpozionul ştiinţific internaţional “The knowledge challenges in the european integration context”, 2005;

Bradley, F. - Marketing internaţional, Editura Teora, Bucureşti, 2001;

Botescu, I. - Efectele comerţului electronic , Revista Amfiteatrul Economic, an IX, nr.21/2007;

Botez, O. G., Aldea,V. - Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti, 2005;

Bucur, C. - Comerţ Electronic, Editura ASE, Bucureşti, 2002;

Bran, P. (coordonator) - Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990;

Ciobanu, Gh. - Relaţii economice şi tranzacţii internaţionale, Editura Risoprints, Cluj-Napoca, 1997;

Ciobanu, G. - Economie Mondială, Editura Universitaria, Craiova, 2008;

Ciobanu,G. - Contractarea în comerţul internaţional, Editura Universitaria, Craiova, 2008;

219

Bibliografie

Ciubotaru, M. - Dezvoltarea economică / Politici / Strategii / Modele / Efecte, Chişinău, 1999;

Cojanu, V. - Comerţul exterior şi dezvoltarea economică în România, Editura Irli, Bucureşti, 1997;

Costea, C. - Afaceri comerciale: abordări moderne, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Cristiades, A. - The globalization impact on small developing countries, Jurnalul Român de Relaţii Internaţionale, 2000;

Didier, M. - Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;

Dinu, M. - Small states facing globalization, Jurnalul Român de Relaţii Internaţionale, 2000;

Dinu, V. - Comerţul electronic – o nouă oportunitate de creştere a competitivităţii, Revista Amfiteatrul Economic, an IX, nr.21/2007;

Dobrotă , N. - Economix, Bucureşti, 1993;

Dumitrescu, S. Bal, A. - Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002;

Drăgan, G. - Fundamentele comerţului internaţional, www.ase.ro, biblioteca digitală;

Fota,C. - Comerţ Inernaţional şi Politici Comerciale Internaţionale, Editura Universitaria Craiova, 2004;

Heffernan, S., Sinclair, P. - Modern International Economics, Blackwell Publishing, Oxford, 1993;

Idris, K. - Intellectual Property-A Power Tool for Economic Growth, rev. OMPI, nr. 888.1(S), Geneva, 2003;

220

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţionalKlaus, T. - Environment and Trade, United Nations Environment Programme, Canada, 2005;

Kotler, Ph. - Principiile marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1998;

Krugman, P., Obstfeld, M.,- International Economics, Theory and Policy, Addison Wesley Boston, 2003;

Krugman, P. - A Model of Innovation, Technology Transfer and World Distribution of Income, Journal of Political Economy, April 1979;

Lindert, P. - International, Economics, Irwin Inc, Boston, 1991;

Marin, G. (coordonator) - Economia Mondială, Editura Independenţa economică, 1996;

Marinaş, L. - Politica Comercială şi Comerţul Uniunii Europene, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2002;

Mărunţelu, I. - Autoreglementarea comerţului electronic în România – posibilă soluţie pentru limitarea fraudelor, Revista Amfiteatrul Economic, an X, nr.23/2008;

Miron, D. - Integrarea economică regională, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000;

Miron, D. - Comerţ internaţional, Editura ASE, Bucureşti, 2003;

Neme, C. - Economie Internationale, Paris, 1996;

Neufeld, I. - Antidumping and Countervailing Procedures – Use or Abuse? Implications for Developing Countries, U.N., New York and Geneva, 2001;

Patriciu, V. - Securitatea comerţului electronic, Editura All, Bucuresti, 2001;

221

BibliografiePopescu, M., Ionaşcu, V. - Bazele comerţului, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2006;

Porter, M. - L’avantage concurrentiel, Economica, Paris, 1982Postelnicu, G., Postelnicu, C. - Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2000;

Prisescaru, P. - Politica Comercială Comună. Teoria integrării economice europene, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001;

Prisecaru, P. - Politici commune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

Salvatore, D. - International Economics, Macmillan Publishing company, New York, 1993;

Solow, M.R. - A contribution to the theory of economic growth, Quarterly journal of economics, vol. 70, 1956;

Smith, A. - Avuţia Naţiunilor, cercetare asupra cauzelor ei, vol.1, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962;

Stoian, I. - Comerţ internaţional, Editura Caraiman, Bucureşti, 2000;

Sută, N. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000;

Sută, N., Selejan S. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003;

Swan, W.T. - Economic growth and capital accumulation, Economic record, vol. 32, 1956;

State, O., Costache, I. - Comerţul electronic şi e-business în România, Revista Amfiteatrul Economic, an IX, nr.21/2007;

Tobă, E. - Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura Universitaria, Craiova, 2008;

222

Luminiţa Vochiţa – Comerţ internaţional

Vasile, D. - Comerţul electronic şi politica de reglementare, Revista Amfiteatrul Economic, an IX, nr.21/2007;

*** Comisia Naţională de Statistică, Anuarul Statistic al României 1990;

*** Comisia Naţională de Statistică, Anuarul Statistic al României 2000;

*** Colecţia Ziarul financiar 2000 - 2009;

*** INS – Buletin statistic de comerţ exterior 2007-9-2009

*** IMF - World Economic Outlook, 2007-2009

*** World Trade Organization -Trade and Environment, 2004;

*** World Trade Organization – World Trade Report 2008;

*** www.europa.eu.int;

***www.undeclick.ro,“Statistici privind comerţul electronic în România”;

***www.wikipedia.com, “Comerţ electronic”;

***www.minind.ro.

223