COMBATEREA BURUIENILOR ÎN CULTURILE LEGUMICOLE

Cele mai mari pierderi survenite în producţia legumicolă se datorează

buruienilor (mai mult decât cele datorate agenţilor patogeni), deoarece intră în

concurenţă cu plantele legumicole, sub următoarele aspecte: consumă apă şi

hrană mai intens decât plantele legumicole; au un ritm de vegetaţie accelerat,

fiind în general mai puţin pretenţioase faţă de temperatură şi lumină; umbresc

plantele legumicole; împiedică efectuarea praşilelor imediat după răsărirea

plantelor, rândurile observându-se greu; sunt gazde intermediare pentru o gamă

largă de agenţi patogeni; neînlăturate la timp, îngreunează efectuarea lucrărilor

de întreţinere a culturilor legumicole, le asfixiază, în final producţiile scad

considerabil, cantitativ şi calitativ, ajungând până la compromitere totală.

Dată fiind cunoaşterea influenţelor negative pe care buruienile le au

asupra plantelor de cultură, cercetările privitoare la găsirea de metode cât mai

eficiente de combatere a lor au fost intensificate, încât pe plan mondial acest

aspect este considerat la nivel de ştiinţă, întâlnindu-se sub denumirea de

„HERBOLOGIE” .

Pentru combaterea buruienilor, în practica agricolă se cunosc mai multe

metode, iar această acţiune poate fi dusă la bun sfârşit numai prin îmbinarea

lor, în funcţie de situaţiile concrete.

În prezent, literatura şi practica de specialitate folosesc termenul de

„Combatere integrată a buruienilor”, care corespunde conceptului de „agri-

cultură durabilă” şi care, în sinteză, înseamnă producţii mari şi rentabile,

conservarea resurselor şi protecţia mediului înconjurător.

O verigă importantă a acestui sistem o reprezintă „Managementul in-

tegrat de protecţie a plantelor” (MIPP) - care se raportează la combaterea

bolilor, dăunătorilor şi buruienilor.

1

O latură specifică a MIPP o reprezintă MIB (Integrated Weed Mana-

gement), însemnând un sistem de măsuri integrate: pentru menţinerea

îmburuienării culturilor sub nivelul pragului de dăunare; cu impact minim

asupra mediului înconjurător şi activităţilor social economice.

MIB este o treaptă superioară a herbologiei. Pentru elaborarea lui sunt

necesare cunoştinţe deosebite de ecologia buruienilor şi interferenţa lor cu

plantele de cultură, având ca obiectiv principal reducerea sau modificarea

influenţei buruienilor până la nivelul tolerabil.

Cunoştinţele privind dinamica evoluţiei diferitelor specii şi a comuni-

tăţii acestora servesc la prevenirea gradului de infestare şi mai departe la

stabilirea metodelor de realizare a acestui aspect.

Cele două noţiuni, managementul şi combaterea integrată, nu trebuie

opuse, deoarece în noua concepţie, combaterea trebuie integrată în

management, întrucât acesta prevede şi măsuri de combatere până la nivelul

tolerabil de către plantele de cultură.

Managementul combaterii integrate a buruienilor trebuie fundamentat

ştiinţific şi practic. El se precizează pentru fiecare fermă agricolă, solă sau

cultură în funcţie de gradul de îmburuienare, condiţiile pedoclimatice locale,

specia şi tehnologia de cultură a acesteia, precum şi posibilităţile teh-nico-

organizatorice ale producătorului.

Budoi Gh. (1996) scoate în evidenţă că acţiunea de combatere a

buruienilor poate fi dusă la bun sfârşit numai prin îmbinarea mai multor me-

tode posibile de aplicat în fiecare caz în parte. Metodele trebuie să fie integrate,

să formeze un complex de măsuri care să se completeze unele pe altele, iar

aplicarea lor să conducă la realizarea şi a altor cerinţe ale tehnologiilor de

cultură. Acelaşi autor introduce pentru prima dată în literatura de specialitate

din România noţiunea de MIB, arătând că această tehnologie „prietenoasă” faţă

2

de mediu se încadrează mai bine în sistemul de agricultură durabilă

(sustenabilă), care se bazează pe considerente economice, ecologice şi

productive.

Se pune problema dacă agricultura durabilă este pusă în practică. Da-

că răspunsul este afirmativ, atunci în procesul producţiei agricole compo-

nentele economice şi ecologice (figura 4.6.3.1) sunt egale (Penescu A. şi

qiontu C, 2001).

Dacă unul dintre aceste sectoare dezechilibrează intensitatea activităţii

agricole, atunci nu se mai poate vorbi de MIB.

Aceasta presupune gestionarea şi utilizarea resurselor astfel încât să se

realizeze un echilibru între producţie, ecologie şi rezultatul financiar, ca atare

MIB presupune:

conservarea biodiversităţii plantelor în ecosisteme specifice;

un program de monitorizare a buruienilor sub „pragul economic

de dăunare”;

cunoaşterea biologiei populaţiilor de buruieni, a evoluţiei şi

relaţiilor acestora cu plantele de cultură, pentru elaborarea

metodelor de menţinere a lor sub „pragul economic de dăunare”;

amplasarea

tipul do sol

structura solului

condiţii climatice:

lucrările tehnologice

lucrările solului

tehnici si timpul de s emanare, recoltare

fertilizarea

gunoi do grajd

3

îngraşăminte

perfecţionarea tehnologiilor de cultură, fară a elimina utilizarea

erbi-cidelor, dar reducerea acestora pentru diminuarea efectului

lor poluanl (reducerea dozelor, aplicarea lor în zona rândului sau

în vetre, folosirea bioerbicidelor etc).

Conceptul de „Combatere integrată a buruienilor” presupune utilizarea

şi îmbinarea tuturor metodelor (măsurilor) cunoscute şi care au rol important în

această direcţie.

Măsurile preventive au rolul de a împiedica răspândirea buruienilor, iar

cele curative de a distruge buruienile deja existente în cultură.

De-a lungul timpului, baza combaterii buruienilor au constituit-o

măsurile preventive şi agrotehnice, iar în ultimele decenii s-a extins şi folosirea

erbicidelor.

Metodele agrotehnice au avut şi continuă să aibă rolul primordial, dar

trebuie menţionat faptul că separarea acestora este relativă, deoarece fiecare

dintre ele pot să aibă la un moment dat ambele roluri, într-o măsură mai mare

sau mai mică, depinzând de momentul utilizării.

Măsuri preventive de combatere a buruienilor

Măsurile preventive de combatere a buruienilor prezintă o importanţă

deosebită, deoarece este mai uşor şi mai necesar de a le preveni decât a le

stârpi, după ce s-au instalat.

Organizarea şi desfăşurarea unui sistem raţional de prevenire a

îmburuienării este posibil numai prin cunoaşterea particularităţilor biologice

ale buruienilor, căile de înmulţire şi răspândire, însuşirile morfologice şi

biologice ale seminţelor, pentru a le putea identifica în sursele de îmburuie-

nare, respectiv în gunoiul de grajd, în sol, apă etc, precum şi de recunoaştere a

plantelor în primele faze de vegetaţie, deoarece sunt mult mai uşor de

4

combătut.

Ca metode preventive, în practică se utilizează: organizarea serviciului

de carantină, rotaţia culturilor, fertilizarea şi administrarea amendamentelor,

pregătirea corespunzătoare a gunoiului de grajd în vederea utilizării, curăţirea

materialului de semănat, curăţirea apelor de irigat de seminţele de buruieni,

evitarea răspândirii seminţelor etc.

Organizarea serviciului de carantină fitosanitară care să reglementeze

importul şi exportul de seminţe, cu care ocazie s-ar putea transporta şi

seminţele buruienilor de carantină. Sunt considerate buruieni de carantină:

Cuscuta sp., Orobanche sp., Solanum rostratum, Acroptilor picris, Ambrosia

elatior.

Rotaţia culturilor reprezintă veriga de bază a MIB, ca urmare a

eficienţei combaterii şi a costurilor economice neînsemnate.

Monocultura favorizează înmulţirea bolilor şi dăunătorilor, iar

buruienile invadează cultura, uneori distrugând-o, iar o rotaţie bine stabilită

limitează mult activitatea acestora.

Fertilizarea culturilor conduce la creşterea mai viguroasă a plantelor

care stânjenesc buruienile ce răsar mai târziu. Metoda se asociază cu lucrări ale

solului care distrug buruienile în primele faze de vegetaţie.

Folosirea amendamentelor. Pe solurile acide, cât şi cele alcaline apar

buruieni specifice care preferă reacţiile respective. Aplicarea de amendamente

calcaroase pe solurile acide şi cu ghips sau fosfoghips pe solurile alcaline reduc

gradul de îmburuienare.

Distrugerea focarelor infestate cu buruieni şi seminţe de buruieni

Suprafeţele de teren necultivate, marginile parcelelor, tarlalelor,

perdelelor de protecţie, greşurile din culturi şi de la capătul culturilor, hotarele

dintre proprietăţi (mejdine), taluzurile digurilor şi canalelor de irigare,

5

terenurile cu ţarcuri de oi şi alte animale constituie focare importante de

infestare cu buruieni a terenurilor de cultură învecinate.

Deşi necesită cheltuieli suplimentare, distrugerea buruienilor din aceste

zone este importantă şi chiar obligatorie în cadrul agriculturii „ecologice”.

Evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor.

În primul rând, ca măsură preventivă, se va evita păscutul excesiv al

pajiştilor, deoarece se creează condiţii de instalare a numeroase buruieni.

De asemenea, animalele pot lăsa pe suprafeţele de păşunat, prin

materiile fecale, cantităţi apreciabile de seminţe de buruieni. Multe seminţe de

buruieni se pot răspândi şi prin blana animalelor.

Pregătirea gunoiului de grajd în vederea folosirii pentru

fertilizarea organică.

Pregătirea gunoiului de grajd are o mare importanţă, deoarece conţine

cantităţi însemnate de seminţe de buruieni, iar acestea nu-şi pierd, decât în

mică măsură, germinaţia atunci când trec prin tubul digestiv al animalelor.

Ca măsuri practice pentru reducerea numărului de seminţe de buruieni

din gunoiul de grajd se pot aminti:

pregătirea prealabilă a furajelor ce conţin seminţe de buruieni, prin opărire,

măcinare etc.;

evitarea folosirii ca aşternut a paielor cu un conţinut mare de seminţe de

buruieni;

pregătirea prealabilă a gunoiului prin amenajarea de platforme şi

declanşarea fermentaţiei anaerobe, care în condiţii de îndesare şi cu un

nivel mare de umiditate realizează temperaturi de peste 60°C, valori la care

germinaţia seminţelor de buruieni este distrusă; evitarea adăugării în

platformele de compostare a resturilor vegetale din zonele puternic

infestate cu buruieni;

6

cosirea buruienilor din împrejurimea zonei de amenajare a platformei de

compostare, pentru ca acestea să nu ajungă la formarea seminţelor şi să

infesteze platformele.

Într-o platformă gunoiul trebuie menţinut minimum 3-4 luni pentru ca

seminţele să fíe distruse în proporţie cât mai mare.

Condiţionarea loturilor de seminţe

Speciile legumicole ale căror seminţe se extrag din fructe uscate, în

urma recoltării şi batozării, conţin într-o proporţie mai mare sau mai mică

seminţe de buruieni, în funcţie de modul de întreţinere curată a culturilor

semincere, de gradul de dezvoltare a acestora, de gradul de maturare a se-

minţelor de buruieni etc. Folosite ca atare pentru înfiinţarea culturilor,

contribuie la îmburuienarea solului şi a culturilor.

Acest aspect poate fi înlăturat prin curăţirea seminţelor, folosindu-se

mijloace specifice: vânturătoare, trioare, selectoare, în funcţie de proprietăţile

seminţelor plantelor de cultură, cât şi ale seminţelor de buruieni. Seminţele

plantelor legumicole trebuie să corespundă standardelor în vigoare privind

puritatea fizică.

Semănatul la epoca optimă asigură o încolţire rapidă a seminţelor

plantelor de cultură, iar efectuarea acestei lucrări imediat după pregfttirea

patului germinativ favorizează germinarea seminţelor şi creşterea plantelor de

cultură, care împiedică îmburuienarea. Întârzierea semănatului în raport de

momentul pregătirii terenului duce la o îmburuienare mai puternică.

O repartizare mai uniformă a seminţelor la unitatea de suprafaţă, în

funcţie de specia cultivată, asigură o mai bună acoperire a terenului de către

plante şi înăbuşirea buruienilor.

Curăţirea apelor de irigare de seminţele de buruieni.

Apa pentru irigat, provenită din acumulările de scurgere de pe suprafaţa

7

solului, conţine un număr mare de seminţe de buruieni, pe care le antrenează în

drumul său şi constituie o sursă de îmburuienare. Tot în apa de irigat seminţele

ajung şi datorită vânturilor puternice ce le antrenează spre luciul apei.

Curăţirea apei pentru irigat se poate face prin: folosirea de instalaţii de

decantare a apei; aşezarea de traverse sau vane pe cursul canalelor unde apa

circulă mai liniştit, iar seminţele de buruieni sunt dirijate spre canalele de

evacuare; aşezarea de site pe canalele principale şi de distribuţie etc.

Recoltarea la timp a culturilor

Dacă culturile legumicole nu se recoltează la timp se creează

posibilitatea ca la un număr mare de buruieni seminţele să ajungă la maturitate

fiziologică şi să se scuture pe sol, mărind rezerva. Vetrele de buruieni perene

(pălămida, susaiul etc.) trebuie recoltate separat şi înainte ca acestea să ajungă

la maturitate fiziologică, împiedicând astfel răspândirea seminţelor acestor

buruieni periculoase.

Resturile vegetale nu trebuie lăsate o perioadă prea îndelungată de timp

pe teren, întrucât sporesc rezerva de seminţe din sol.

Curăţirea de buruieni a combinelor şi instalaţiilor de recoltat şi batozat,

după efectuarea acestor lucrări este de mare importanţă, preîntâmpinând

transmiterea acestora.

Măsuri curative de combatere a buruienilor

Se referă la combaterea efectivă a buruienilor în diferitele lor faze de

vegetaţie şi grupează metodele: agrotehnice, fizice, biologice şi chimice.

Metode agrotehnice

Sunt cele mai vechi şi continuă să aibă un rol prioritar, acţionând direct

asupra buruienilor şi organelor lor de înmulţire (seminţe, rădăcini, părţi

vegetative), prezentând atât avantaje cât şi dezavantaje.

Avantaje:

8

sunt combătute toate speciile de buruieni (monocotiledonate sau

dicotiledonate anuale, bienale şi perene);

contribuie la pregătirea patului germinativ pentru semănat şi plantat,

trasarea de brazde pentru irigat, combaterea bolilor şi dăunătorilor; se

asigură o acumulare mai mare de apă în sol şi o mai bună aerisire a

acestuia;

sunt nepoluante şi păstrează un echilibru al ecosistemului agricol; nu lasă

reziduuri în sol sau plantă.

Dezavantaje:

unele lucrări ale solului aplicate neraţional şi prea des favorizează

intensificarea proceselor chimice şi microbiologice de descompunere a

materiei organice din sol, ducând la reducerea conţinutului de humus,

deteriorarea structurii şi tasarea solului;

sunt costisitoare energetic şi financiar şi solicită multă forţă de muncă

manuală (prăşit manual, plivit);

uneori nu se pot aplica la timp din lipsa forţei de muncă sau a condiţiilor

nefavorabile.

Lucrările solului se execută cu plugul, grapa, freza, combinatorul,

cultivatorul, cizelul şi contribuie la distrugerea buruienilor în curs de răsărire,

în vegetaţie şi într-o oarecare măsură şi a organelor vegetative de înmulţire a

acestora, prin: arătură, pregătirea patului germinativ şi lucrări de întreţinere.

Prin arătură sunt tăiate, încorporate în sol şi distruse buruienile anuale

şi bienale în vegetaţie şi numai parţial cele perene. Acestea din urmă se pot

regenera după un timp, formând noi plante. Organele vegetative ale buruienilor

sunt aduse la suprafaţă şi distruse prin uscare (vara), îngheţare (iarna).

Prin lucrările superficiale (grăpatul) sunt distruse buruienile abia

răsărite, datorită tăierii rădăcinilor. Cu cât faza de vegetaţie este mai puţin

9

avansată şi solul mai uscat efectul de distrugere este mai mare. În solurile

umede şi imediat după ploi, rădăcinile buruienilor scoase la suprafaţă şi

fragmentele de tulpină ce emit rădăcini adventive se refac repede, începând să

vegeteze. În acest caz lucrările trebuie repetate.

Pentru o bună combatere a buruienilor se recomandă „metoda

provocaţiei” şi „metoda epuizării”.

Metoda provocaţiei constă în efectuarea de lucrări superficiale de

câteva ori (2-3), care favorizează germinaţia seminţelor de buruieni, iar când

acestea au răsărit, tot prin lucrări superficiale, sunt distruse, favorizându-se în

acelaşi timp apariţia altor buruieni care vor fi distruse ulterior. Se aplică

solurilor pe care culturile se înfiinţează primăvara târziu (aprilie-mai), iar

terenul nu a fost ocupat cu o cultură anterioară.

Metoda epuizării se utilizează în special pentru distrugerea buruienilor

perene, ce se înmulţesc prin rizomi sau drajoni şi constă în lucrarea superficială

şi repetată a solului din două în două săptămâni, pentru a tăia lăstarii apăruţi la

suprafaţă, de fiecare dată.

Tăierea repetată a lăstarilor după formarea lor duce la epuizarea

organelor de înmulţire (stoloni, drajoni) prin consumul rezervei de hrană.

Se utilizează în cadrul culturilor legumicole prăsitoare, care se

înfiinţează mai târziu primăvara. Metoda este mai costisitoare şi dă rezultate

bune dacă se asociază cu erbicidarea.

O variantă mai practică a acestei metode constă în fragmentarea

organelor vegetative ale buruienilor (rizomi, drajoni) prin lucrări superficiale,

iar când lăstarii au 10-12 cm înălţime se execută arătura adâncă care

încorporează atât organele vegetative cât şi pe cele de înmulţire, ducând la

epuizarea acestora din urmă, iar lăstarii nu mai au posibilitatea de a ieşi la

suprafaţă. Metoda se aplică la culturile ce eliberează terenul spre vară (cartof

10

timpuriu, fasole, mazăre, varză timpurie), iar terenul rămâne necultivat un

interval mai mare de timp.

Prăşitul este lucrarea prin care se distrug buruienile din culturi, în

vegetaţie şi se execută mecanizat cu freza sau cultivatorul şi manual cu sapa

sau unelte Wolf sau Gradena, într-un număr variabil, în funcţie de specie,

durata de vegetaţie, gradul de îmburuienare, condiţiile de vegetaţie etc.

Plivitul buruienilor este lucrarea manuală prin care acestea se smulg din

culturi. Lucrarea se aplică adesea în cadrul culturilor legumicole, mai ales în

sistemul gospodăresc. Prin plivit se distrug în special buruienile anuale şi

bienale. Cele perene se smulg mai greu, deoarece o parte a organelor lor

vegetative rămân şi sol din care se vor forma noi lăstari.

Lucrarea se efectuează de 2-3 ori, iar în legumicultura ecologică de câte

ori este nevoie.

Plivitul se execută cel mai târziu înainte de înflorirea buruienilor, iar

pentru detaşarea mai uşoară şi mai eficientă a rădăcinilor se foloseşte „oticul”.

Mulcirea este operaţia de distrugere a buruienilor, prin înăbuşirea lor,

folosindu-se materiale organice şi plastice. Mulciul de culoare închisă îm-

piedică pătrunderea luminii la buruieni şi le forţează alungirea, respectiv

etiolarea şi epuizarea.

Metode fizice de combatere a buruienilor

Arderea cu flacără este o metodă de distrugere a buruienilor din culturi

legumicole, folosindu-se flacăra obţinută cu ajutorul unui agregat format dintr-

un rezervor de combustibil, fiu tunuri şi arzătoare aşezate pe un tractor.

Arzătoarele sunt în aşa fel adaptate încât să nu atingă frunzele plantelor

cultivate, iar flacăra produce „pălirea” buruienilor, moartea lor survenind în

câteva zile. Metoda nu are extindere prea mare deoarece este consumatoare de

combustibil.

11

În unele situaţii se recurge la arderea resturilor vegetale distribuite pe

întreaga suprafaţă (mirişte) sau adunate în grămezi (resturi vegetale legu-

micole), pentru a uşura arătura. Lucrarea prezintă multe inconveniente:

apare riscul incendiilor de proporţii;

elimină materia organică necesară refacerii humusului;

distruge microorganismele pe adâncime de 10-12 cm;

strică echilibrul ecosistemului.

Sterilizarea solului (dezinfecţia) - metodă practicată în legumicultura şi

mai ales în sere, solarii şi răsadniţe, atât pentru amestecurile de pământuri

folosite la producerea răsadurilor, cât şi a solurilor în sere, dar şi în celelalte

spaţii, în funcţie de posibilităţi, cu scopul distrugerii agenţilor patogeni, a

dăunătorilor precum şi a seminţelor de buruieni.

Pentru dezinfecţie (sterilizare) se folosesc aburi supraîncălziţi, care se

introduc în sol sau în platformele de amestecuri după tehnologia cunoscută.

Metode biologice de combatere a buruienilor

În ultimul timp o atenţie deosebită se acordă combaterii biologice a

buruienilor, care se bazează pe folosirea unor virusuri, bacterii, ciupercii

insecte ce parazitează anumite buruieni.

Metoda este unanim acceptată pentru protecţia biologică a plantelor şi

reprezintă o componentă esenţială în combaterea integrată a buruienilor.

Această metodă prezintă avantajul că este continuă, nepoluantă, economică şi

păstrează diversitatea în ecosistemele agricole. Singurul risc existent este ca

duşmanul natural al buruienilor să se adapteze şi la plantele de cultură.

Combaterea biologică a buruienilor a luat o mare amploare pe plan

mondial şi, până în prezent, s-au obţinut rezultate remarcabile.

Combaterea biologică a buruienilor s-a dovedit a fi eficientă pe supra-

feţe mari, în anumite zone sau bazine, infestate cu o singură specie de buruieni.

12

Infestarea cu Opuntia sp. în Australia a fost stopată folosindu-se insecta

sfredelitoare Cactoblactus cactorum adusă din Argentina, zambila acvatică care

împiedica activităţile în zonele specifice de infestare a fost învinsă folosindu-se

agenţi patogeni din genul Cercospora. De asemenea, s-au obţinut rezultate bune

în combaterea pălămidei cu ajutorul coleopterului Altica carducyum care

consumă frunzele acestei buruieni.

Ca agenţi naturali pentru combaterea buruienilor se folosesc diverşi

agenţi patogeni (tabelul 4.6.3.1); mai mult sunt folosite insectele (tabelul

4.6.3.2) fitofage, pentru că acestea se adaptează mai repede şi au un efect

distrugător mai energic.

Tabelul 4.6.3.1

Specii de agenţi patogeni specializaţi pe buruieni

Agentul patogen Buruiana Autorul

Albuge bliti Biv. BernAmaranthus

retroflexusBontea Vera, 1985

Albuge candida Pers.

Capsella bursa pastoris

L. Raphanus

raphanistrum L.

Sinapis arvenis L.

BonteaVera, 1985

Alternaria spp. Cardus pycnocephalus Anderson

Alternaria tenuissima

(Fr.) WoltahEuphorbia spp. L. Littlefielddd

Bremya sonchis C.

Saw.Sonchus arvensis L. BonteaVera, 1985

Cercosporella spp. Eupatorium riparium Trajila

13

W.

Colletotrichum

coccoides

Abutilón theophrasti

MedikPoirier

Erysphe conivolvulii

D.GSt.Amans

Convolvulus arvensis

L.BonteaVera, 1985

Erysphe polygoni

D.C.St.AmansRumex spp. BonteaVera, 1985

Helmintosporium sp.Sorghum halepense

(L.) PensWalkil

Helmintosporium

turcicum Pass.

Echichloa crus-galli

Pass.Bontea Vera, 1985

Peronospora media

Casp.gaum

Chenopodium album

L. Stellarla media (L.)

Will

BonteaVera, 1985

Peronospora minor

Casp.gaumAtrplex patulum L. Bontea Vera, 1985

Peronospora polygoni

D.C.

Polygonum aviculare

L.Bontea Vera, 1985

Puccinia chodrillina

Rub et Syd.Chondrilla júncea L. Hassan, 1976

Puccinia expansa Senecio jacobaea L. Alber

Puccinia jaceae Otth. Centaurea diffusa L. Mortensen

Puccinia. suaveoleus

Pers.

Euphorbia cyparisias

L.BonteaVera, 1985

Uromyces euphorbie

Pers.

Rumex crispus L,

Ranunculus ficai ¡o L.BonteaVera, 1985

Uromyces rumicis Euphorbia spp. L. Schubiger Schubiger

14

(Schum) Wint

Uromyces strlütus

SchzötLlttleflcld

Tabelul 4.6X2

Specii de insecte fitofage pe unele buruieni-problemă

Specie fitófaga Familia şi Ordinul Planta gazdä

Acanthophylus

helianthis RossiTephritidae-Dipt. Centaurea spp.

Chaetorelia jaceae

Desv.

Tephritidae-Dipt

Tephritidae-Dipt

Centaurea spp.

Chaetorelia

loricata

Eucosma incana Zell. Tortricidae-\j&p.Cirsium spp. Carduus

spp.

Eusina sonchi L. Tortricidae-Dipt.Sonchus arvensis

Leontodón spp.

Gastrophysa viridula

L.Chrysomelidae-Co\. Rumex spp.

Gymnetfbn anthyrhini

Payk.Curculionidae-Col. Linaria vulgaris Mill.

Symnetron netum

Germ.

Curculionidae-Co\.

Curculionidae-Col.

Cirsium spp. Arctium

spp.

Heliophobus reticulata

GoezeNoctuidae-Lep. Silene alba

Larinus carlinae Oliv.Curculionidae-Col.

Curculion idae-Co\.

Cirsium spp. Arctium

spp.

Larinus jaceae F. Curculionidae-Col. Cirsium spp. Arctium

15

Curculionidae-Co\. spp.

Larinus sturnus ScholhCurculionidae-Col.

Curculionidae-Co\.

Cirsium spp. Arctium

spp.

Larinus turbinatus

Gyll.Curculionidae-Col. Cirsium spp,

Metzneria

neuropterella L.

Tortricidae-Dipt.

Tortricidae-Dipt.

Carduusspp. Cirsium

spp.

Miopites blotei BradTephritidae-Dipt.

Tephritidae-Dipt.

Carduus spp. Orelia

colon Mcig.

Orelia distans Loew. Tephritidae-Dipt Centaurea spp.

Chynocillus conicus

Fall.Curculionidae-Col. Carduus spp.

S-au dovedit eficiente insectele din familiile: Himenoptera, Lepidoptera

Hemiptera, Coleóptera, Díptera etc. Cele mai specializate insecte sunt

sfredelitoarele de rădăcini şi tulpini, precum şi cele care atacă interiorul

seminţelor, dar cele mai eficiente sunt insectele care consumă frunzele şi

tulpinile deoarece sunt mai selective. Selectivitatea este una din principalele

condiţii pentru acceptarea introducerii unui duşman natural, înlăturând

pericolul ca prădătorul respectiv să treacă la plantele utile sau cele de cultură.

Este necesară testarea prealabilă.

Agenţii patogeni - virusuri, ciuperci, bacterii pot fi folosiţi cu succes

deoarece se răspândesc uşor (prin vânt, insecte, apă etc.), distrugând sistemul

enzimatic, astupând vasele conducătoare, producând toxine şi dagrndând

procesele metabolice ale buruienilor. Pentru utilizarea lor este necesară o

selectivitate deplină.

În ultimul timp s-au obţinut şi „bioerbicide”, care conţin spori de

16

ciuperci ce parazitează şi distrug unele buruieni, dar metoda este puţin

răspândită în practică.

Metode chimice de combatere a buruienilor (erbicidarea)

În culturile legumicole care solicită cel mai mult forţa de muncă ma-

nuală în vederea efectuării lucrărilor de întreţinere, ponderea este deţinută de

lucrările aplicate în vederea distrugerii buruienilor. Reducerea însă a forţei de

muncă manuală din agricultură, intensivizarea culturilor, desimile mari la

unitatea de suprafaţă, suprapunerea în aceeaşi perioadă de timp a mai multor

lucrări, apariţia eşalonată a buruienilor şi ritmul lor accentuat de creştere fac

practic aproape imposibilă executarea la timp a lucrărilor mecanice şi manuale

pentru distrugerea lor. De aceea se foloseşte, din ce în ce mai mult, metoda

chimică de combatere, erbicidarea sau plivitul chimic.

Folosirea erbicidelor reprezintă una din cele mai eficiente măsuri pen-

tru combaterea buruienilor, dar nu înlocuieşte şi nici nu exclude celelalte

lucrări de întreţinere ale solului. Utilizarea lor în legumicultura constituie un

proces complex şi pretenţios, deoarece ridică probleme foarte variate, care

impun respectarea anumitor norme.

Factorii care determină complexitatea procesului de utilizare a erbici-

delor în legumicultura sunt:

numărul mare de specii legumicole;

diversitatea sistemelor de cultivare;

condiţiile de mediu asigurate pentru plantele legumicole sunt foarte

favorabile pentru buruieni; numărul mare de specii de buruieni;

sensibilitatea mare a unor specii legumicole (castraveţi, pepeni, salată,

spanac etc.) la dozele de erbicide şi chiar la reziduurile acestora. Pentru ca

aplicarea erbicidelor în legumicultura să fie eficientă, se impune

respectarea unor condiţii:

17

alegerea celui mai eficient erbicid;

stabilirea celei mai corespunzătoare doze, în funcţie de specie şi condiţiile

de mediu;

stabilirea momentului şi tehnicii aplicării erbicidului; alegerea şi pregătirea

corespunzătoare a maşinilor, utilajelor, echipamentului de proiect ic, în

vederea aplicării tratamentelor;

cunoaşterea gradului de remanentă a produselor; măsuri de protecţie a

muncii.

Erbicidele folosite în legumicultura trebuie să corespundă unor cerinţe:

să prezinte o mare selectivitate şi fitotoxicitate, să poată fi folosite la cât

mai multe specii legumicole, fară să le dăuneze, dar să distrugă cât mai

multe specii de buruieni;

să aibă o eficacitate îndelungată, fară a depăşi durata de vegetaţie a speciei,

pentru a se putea realiza culturi de succesiune;

tehnica de aplicare să fie simplă şi economică;

să fie ieftine şi să se folosească în doze mici.

Momentul de aplicare este foarte important şi la stabilirea lui se ţine

seama de natura erbicidului, cultura legumicolă, compoziţia floristică a

buruienilor etc, fiind precizate mai multe epoci:

înainte de însămănţare sau plantare (ppi - preplant incorporation) - se aplică

înainte sau în acelaşi timp cu lucrările de modelare a terenului, erbicidele

ce necesită încorporare în sol în cel mult 20 minute după administrare. Se

folosesc erbicidele sistemice sau de absorbţiei în timpul însămânţării, în

care caz maşinile de semănat trebuie să fie prevăzute cu dispozitive de

distribuire a soluţiilor de erbicide;

în intervalul de la semănat la răsărirea plantelor de cultură şi a buruienilor

(pre - preemergent), aplicându-se erbicide care au dublă acţiune, de contact

18

şi absorbţie;

după ce au răsărit plantele de cultură, având 2-3 frunze adevărate (post -

post emergent), folosindu-se erbicide de contact;

după plantare, când răsadurile s-au prins (post - post plantare)^ folo-

sindu-se erbicide de contact, fară încorporare;

în timpul perioadei de vegetaţie când se observă că efectul erbicidului

aplicat iniţial este diminuat, existând pericolul apariţiei unui nou val de

buruieni.

Efectul şi eficacitatea erbicidelor sunt influenţate de mai mulţi factori:

Tipul şi compoziţia solului determină stabilirea dozei de erbicid, în sensul

că la un conţinut de humus mai ridicat şi o structură mai fină a solului doza

de erbicid este mai mare;

Umiditatea optimă a solului măreşte eficacitatea erbicidelor, iar umiditatea

în exces micşorează acţiunea lor;

Umiditatea relativă a aerului, cu cât este mai ridicată cu atât este mai mare

eficacitatea erbicidelor, în special a celor de contact şi invers, aceasta nu

trebuie să scadă sub 65%;

Precipitaţiile survenite după aplicarea erbicidelor pot fi dăunătoare în

cazul celor de contact, administrate post-emergent, sau pot avea un efect

favorabil în cazul celor de absorbţie, aplicate preemergent. Dacă la 4-5 ore

după aplicarea erbicidelor cade o ploaie moderată de 10-12 mm, eficacitatea

erbicidelor de contact creşte.

Lipsa precipitaţiilor timp de 10-12 zile după aplicarea erbicidelor de

absorbţie, reduce mult efectul acestora. Este indicat, ca la 5-6 zile de la

administrarea erbicidelor să se aplice o irigare prin aspersiune, cu o normă

de apă de 150-200 m3/ha;

Regimul de temperatură, la nivel optim de eficacitate a erbicidelor, este

19

de 16-20 °C. La temperaturi mai scăzute (2-3°C) efectul erbicidelor este

întârziat, iar rezistenţa plantelor la acţiunea lor scade. Aplicate în condiţii de

temperaturi ridicate (peste 25°C) este influenţată pierderea rapidă a substanţei

active, care se volatilizează uşor.

Pentru administrare, erbicidele lichide se toarnă în rezervoarele cu apă,

apoi se face uniformizarea soluţiei. Erbicidele sub formă de pudră muiabilă se

amestecă în prealabil cu câţiva litri de apă, într-o găleată sau alt vas şi se agită

până se obţine o soluţie omogenă, de consistenţa smântânii, după care se toarnă

în rezervoarele maşinii.

Cantitatea de soluţie care se foloseşte la hectar este în general de 400-

500 litri.

Mijloacele mecanice folosite pentru erbicidare trebuie să funcţioneze

corespunzător, să fie bine întreţinute, iar după terminarea lucrului să fie

obligatoriu curăţate.

Măsuri de protecţie

În vederea administrării erbicidelor este necesar ca muncitorilor să li se

facă instructajul de protecţie a muncii şi să completeze fişele personale care

trebuie semnate, deoarece pericolele folosirii unor astfel de produse sunt

deosebit de mari, iar consecinţele foarte grave.

Muncitorii trebuie să respecte normele obligatorii, să poarte haine de

protecţie, să nu fumeze, să nu bea, să nu mănânce în timpul lucrului, să-şi

ferească părţile neprotejate ale corpului de contactul cu soluţia de erbicid.

În pauze şi după încheierea lucrului trebuie să se spele bine cu apă

multă şi săpun.

Animalele nu au acces în zonele erbicidate decât după 7-10 zile de la

aplicarea tratamentelor.

Resturile de soluţie, precum şi apa cu care se spală maşinile după

20

erbicidare, trebuie aruncate numai în gropi special amenajate, care nu au

legătură cu sursele de apă.

În legumicultura, la culturile din câmp şi solarii, precum şi la produ-

cerea răsadurilor, se foloseşte un sortiment variat de erbicide, în funcţie de

specia din cultură.

Administrarea erbicidelor se face sub formă de soluţie, în cantitate de

0,3-0,5 l/m , în care s-a dizolvat produsul, în doza indicată.

Alături de erbicidare se caută şi alte metode chimice de combatere a

buruienilor.

Astfel, o metodă chimică experimentată cu succes de către oamenii de

ştiinţă americani este pulverizarea pe sol, cu circa o lună înainte de executarea

însămânţăm, a unei soluţii de alcool etilic cu o concentraţie de 6 %. S-a ajuns

la concluzia că aceasta forţează procesul de germinare a milioane de seminţe de

buruieni, după care ele pot fi uşor înlăturare prin procedee mecanice.

21