Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf ·...

33
Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschi

Transcript of Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf ·...

Page 1: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Colecflie coordonatã deSimona Reghintovschi

JUNG Biografie 1-314 c1.qxp 6/17/11 8:20 AM Page 1

Page 2: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu
Page 3: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Paul PoPescu-NeveaNu

Tratat de psihologie generală

În loc de prefață de Academician Alexandru Surdu

Studiu introductivde Prof. univ. dr. Mihai Aniței

Page 4: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Editori:Silviu DragomirvaSilE DEm. ZamfirEScu

Director editorial:magDalEna mÆrculEScu

coperta:fabEr StuDio

Director producie:criStian clauDiu coban

redactor:Simona rEghintovSchi

Dtp:ofElia coØman

corecturæ:lorina chiȚanroDica PEtcu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naionale a Românieipopescu-neveanu, paul Tratat de psihologie generală / Paul Popescu-neveanu. - bucureøti : Editura trei, 2013 bibliogr. iSbn 978-973-707-695-3

159.9

copyright © Editura trei, 2013

c.P. 27-0490, bucureºtitel./fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]

iSbn 978-973-707-695-3

Page 5: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Tratat de psihologie generală n Cuprins

cuprins

9 Notă asupra ediției

11 În loc de prefață

13 Studiu introductiv

29 Capitolul unu. Sistemul psihic uman

29 1. Anticipări ale tratării sistemice

36 2. Argumente pentru rolul decisiv al învățării și socializării

38 3. Demonstrații și concluzii ale cercetărilor psihogenetice

47 4. Semnificații ale unor cercetări psihofiziologice și psihopatologice

66 5. Sistemul psihic uman și problema conștiinței

103 Capitolul doi. Sensibilitatea. Modalitățile recepției senzoriale

106 1. Caracterizarea generală a sensibilității

117 2. Sensibilitatea cutanată

132 3. Sensibilitatea termică

136 4. Sensibilitatea vizuală

153 5. Auzul

166 6. Sensibilitatea vibratorie

168 7. Propriocepția

180 8. Sensibilitatea ortostatică și de echilibru

184 9. Sensibilitatea gustativă

189 10. Sensibilitatea olfactivă

193 11. Interocepția

198 12. Sensibilitatea dureroasă

209 Capitolul trei. Psihologia percepției

213 1. Procesul perceptiv

Page 6: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Paul PoPescu-NeveaNu

215 2. Legi specifice percepției

233 3. Percepția spațiului

237 4. Efectul setului (montajului) și al experienței

238 5. Perceperea spațiului tridimensional

242 6. Profunzimea în percepția reproducției sau a desenului

245 7. Stimulii pentru percepția mișcării

244 8. Percepția și aprecierea timpului

250 9. Sensibilitatea diferențială

252 Capitolul patru. Reprezentarea

252 1. Caracterizarea procesului reprezentării

261 2. Imagini consecutive

263 3. Imaginile eidetice

264 4. Dezvoltarea stadială a reprezentărilor

271 5. Reprezentări topografice

272 6. Reprezentările geometrice

273 7. Particularități psihologice ale reprezentărilor

280 Capitolul cinci. Procesele de comunicare și limbajul

280 1. Expresie, limbă și limbaj

284 2. Funcțiile limbajului

288 3. Modelul psihofiziologic al limbajului

299 4. Limbajul ca sistem și proces de comunicare

216 5. Context øi limbaj

318 6. Limbajul oral

323 7. Expresivitatea limbajului

332 8. Limbajul scris

341 9. Limbajul intern

352 Capitolul øase. Psihologia gândirii

352 1. Considerații introductive øi delimitări

362 2. Orientări metodologice în studiul psihologic al gândirii

383 3. Coordonate neuropsihologice ale gândirii

386 4. Preliminarii la construirea unui model psihofiziologic al gândirii

401 5. Modelarea cibernetică artificială a unor procese intelectuale

Page 7: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Tratat de psihologie generală n Cuprins

407 6. Corelația gândire–limbaj

423 7. Operațiile intelectuale øi dezvoltarea lor

509 8. Funcția øi procesul înțelegerii

518 9. Gândirea ca proces de rezolvare a problemelor

543 10. Strategii øi procedee euristice

549 11. Stilul cognitiv

556 Capitolul øapte. Procesele memoriei

556 1. Modelul psihologic al memoriei

563 2. Mecanismele stocării informațiilor

572 3. Modalități de studiu experimental al proceselor de memorie

575 4. Caracteristici, regularități øi legi ale proceselor de memorie; întipărirea øi conservarea

588 5. Memorie involuntară øi memorie voluntară

613 6. Recunoaøtere øi reproducere

620 7. Reminiscență øi uitare

629 Capitolul opt. Procesele imaginative

629 1. Imaginația ca modalitate a sistemului psihic uman

652 2. Probleme psihologice privind visele

658 3. Operații, procedee, tehnici în procesele imaginative

675 4. Niveluri, strategii øi forme ale imaginației

688 5. Stadiile imaginației creative

696 Capitolul nouă. Psihologia motivației

969 1. Caracterizarea psihologică a trebuințelor

705 2. Motiv øi motivație

712 3. Modalități øi niveluri ale motivației

724 4. Motivație øi performanță

732 Capitolul zece. Afectivitatea

732 1. Caracteristici ale proceselor afective

739 2. Orientări øi teorii asupra afectivității

749 3. Afectivitatea øi împrejurările de viață

758 4. Modalități ale afectivității

771 5. Expresiile emoționale

Page 8: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Paul PoPescu-NeveaNu

782 Capitolul unsprezece. Atenția

782 1. Problematica psihologică a atenției

794 2. Modelul psihofiziologic al atenției

802 3. Stimulii prosexigeni øi atenția spontană

805 4. Motivație øi atenție

808 5. Vigilență øi activități informaționale

813 6. Nivelul superior al atenției

817 7. Interacțiunea formelor de atenție

819 8. Particularități ale atenției

823 Capitolul doisprezece. Conduita voluntară

823 1. Probleme metodologice ale abordării conduitei voluntare

831 2. Modelul psihoneurocibernetic al actului voluntar

838 3. Structura øi fazele proceselor volitive

851 Capitolul treisprezece. Deprinderile

851 1. Conceptul de deprindere

854 2. Locul øi rolul deprinderilor în SPU

860 3. Modelul psihoneurofiziologic al deprinderilor

866 4. Formarea deprinderilor

873 5. Interacțiunea deprinderilor: transfer øi interferență

879 Bibliografie minimală

Page 9: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Tratat de psihologie generală n Notă asupra ediției

Notă asupra ediției

Față de ediția întâi a acestui tratat (vol. I, 1976, vol. II, 1977), prezenta ediție conține câteva modificări. Am renunțat la anumite capitole și subcapitole sau pasaje evident marcate de ideologia comunistă și din acest motiv lipsite de valoare științifică, dar care în contextul epocii deveniseră indispensabile pentru publicare. Astfel, nu mai sunt incluse capitolul I, „Introducere în obiectul psihologiei“, și capitolul II, „Principiile psihologiei științifice“.

Din dorința de a‑i oferi cititorului un text unitar, am contopit într‑un singur volum cele două volume ale primei ediții.

Editura

Page 10: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu
Page 11: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Tratat de psihologie generală n În loc de prefață

În loc de prefață

L°am cunoscut pe Paul Popescu‑Neveanu încă din primii ani de studenție. Ne întâlneam adesea la restaurantul „Berlin“. Am aflat mai târziu că locuia pe aproape (Str. Matei Millo) și că făcea aici o ultimă „haltă“ înainte de°a ajunge acasă. Stătea uneori singur la masă, în fața unei sticle cu vin. Ni se părea curios, căci noi beam bere și cocârț. Când trecea pe lângă masa noastră, ne ridicam în picioare, iar el ne făcea un semn, parcă plictisit, cu mâna: „Sidite!“. Astăzi știu că era sătul de studenți și de nimicurile pe care le discutam noi. Dar ne privea cu îngăduință, mai ales pe noi, cei de la „filosofia generală“, nepricepuți întru cele psihologicești. Și o făcea de sus, căci era un bărbat înalt și voinic. Cu părul negru, des și bogat (arăta a poet) și fața albă, neroșcată ca a noastră, a brașovenilor.

Am aflat mult mai târziu, după ce ne°a părăsit, că Paul Popescu‑Neveanu fusese, într°adevăr, și poet. Unul însă care nu a avea de ce se tângui în dragoste, căci era iubit, până spre „revoluție“, de către toți (colegi, studenți și, mai ales, studente).

Versurile sale n°au fost destinate publicării. Erau simple însemnări ale unor gânduri răzlețe. Unul dintre acestea, aproape obsedant, poate fi ilustrat de versul: „Eu mă îngrop cu grijă în uitare“. Și trebuie s°o spunem că „s°a îngropat“ bine, căci mulți sunt cei care l°au uitat cu desăvârșire.

Faptul că mi°a revenit mie, pentru a doua oară, să°l evoc, să°l scot din uitare, cu prilejul apariției unei cărți (prima ocazie fiind aceea a poeziilor amintite Gân­duri despre Papașa, în Paul Popescu‑Neveanu, Poetul ambiguității umane, București, 2002), nu este întâmplător, căci, în ultimii săi ani, i°am fost unul dintre cei mai apropiați amici. Mai ales după ce a fost nevoit să se retragă de la catedră, cu destulă tristețe, și să devină director al Institutului de Psihologie al Academiei Române, care, în cele din urmă, a fost „comasat“ cu al nostru, cel de Filosofie.

Indiferent de împrejurările vieții, cu întâmplări adesea neplăcute, în ciuda multor adversități și din partea noilor colegi de la Academia Română, Paul Popescu‑Neveanu a fost și a rămas reprezentantul emblematic al psihologiei românești.

Cel puțin până în 1990, monumentalul său curs de Psihologie generală (repu‑blicat acum) și Dicționarul de psihologie erau nelipsite din bibliotecile filosofilor, psihologilor și pedagogilor români.

Nu este sarcina noastră să facem o analiză critică a contribuțiilor originale ale autorului, dar acestea erau cunoscute, ca și rezultatele numeroaselor sale cer‑cetări experimentale din cele mai importante domenii ale psihologiei, în care a

Page 12: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

12

Paul PoPescu-NeveaNu

deschis direcții de cercetare, pe atunci de mare importanță (în domeniul gândirii creative, de exemplu), urmate până spre zilele noastre. Am asistat adesea la instrucțiunile pe care le dădea cercetătorilor și doctoranzilor, care erau adevărate structuri rezumative ale viitoarelor lucrări. Dar toate acestea au fost uitate. Citarea lor însă și aprecierea de care s°au bucurat în literatura mondială de specialitate îndreptățesc speranța că și acestea vor fi publicate cândva, așa cum a dorit s°o facă și Paul Popescu‑Neveanu, în vederea alcătuirii dosarului său de primire la Academia Română. Primire care acum se amână, după regulamentele actuale, cu 30 de ani de la data decesului, când am putea să spunem, dacă timpul mai valorează ceva față de eternitate, că pe cel care a fost Paul Popescu‑Neveanu nu°l va mai interesa acest lucru și nici pe noi, firește.

Fiind nevoit, din cauza unor întâmplări nefericite, după „revoluția culturală“ din 1975, să°mi reactivez cunoștințele de psihologie și mai ales de psihologia gândirii creative, am avut ocazia să°l cunosc mai bine pe cercetătorul Paul Popescu‑Neveanu, ca și pe o parte dintre discipolii săi. Așa că aveam multe de discutat, mai ales că lucrasem și cu psihologul Vladimir Gheorghiu în domeniul hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu dacă în tinerețe a fost la fel de comunicativ, dar, spre anii din urmă, discutam cu profesorul ore întregi.

Ce°i drept, ne mai lega ceva, dragostea de Șcheii Brașovului, despre care eu scrisesem o carte, iar profesorul avea acolo un fel de cabană pe o vale umbroasă, unde se retrăgea în timpul căldurilor bucureștene și adesea o făceam împreună. Abia în asemenea ocazii era cu putință să°l cunoști pe adevăratul profesor. În ultimii ani îi ziceam Papașa, ceea ce nu°l deranja și chiar încerca să fie tot mai sfătos, ca un adevărat înțelept.

Era iubit de oameni și de animale, pe care le îndrăgea și el. Toți câinii liberi din Variște erau în grădina lui și le căra pâine cu sacii pentru a°i sătura. El avea vorbele acestea ciudate că „omul, spre deosebire de animal, este creativ, dar nu poate fi creativ dacă nu iubește animalele“. Tâlcul acestor vorbe rezidă în „iubire“. Cei care urăsc animalele îi urăsc și pe oameni.

Reversul însă nu este adevărat, căci degeaba îi iubești pe oameni și pe câini, cum a făcut°o Paul Popescu‑Neveanu, căci se găsesc întotdeauna oameni răi care să te urască și câini care să te latre. Nu toți, firește. Se mai găsesc unii care, chiar după trecerea anilor, oricât de bine te°ai îngropa în uitare, te scot la lumina tiparului, chiar mai frumos și mai tânăr decât ai fost vreodată. Dacă ai știut să iubești și să fii creativ ca Paul Popescu‑Neveanu.

acadEmician alExandru Surdu

Page 13: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Tratat de psihologie generală n Studiu introductiv

studiu introductiv

Istoria acestei cărți s°a scris în anii ’70 și ea exprimă rezultatul activității la catedră a profesorului Paul Popescu‑Neveanu vreme de mai bine de 20 de ani. Generații de studenți participau cu încântare la magistralele cursuri ale profe‑sorului, își luau notițe, mai și pierdeau din informații, dar, oricum, prezența fizică la cursurile maestrului era de natură să ofere un adevărat regal intelectual. Maestrul exprima într°o manieră cuceritoare, de mare subtilitate intelectuală, idei, concepții, interpretări, rafinate nuanțări agrementate prin cuceritoare „jeux d’ésprit“. Profesorul Neveanu a excelat în special în discursul verbal, în oratoria academică expresivă și extrem de subtilă. Urma apoi travaliul de a dicta aceste cursuri din nou, acasă, în biroul său, cu pereții îmbrăcați în cărți, într°o atmosfe‑ră elevată și … plină de fum (era, din păcate, un mare fumător). Acest curs de psihologie generală are o valoare academică, științifică remarcabilă, întrucât din paginile lui izvorăște întreaga concepție științifică a marelui profesor. Acest curs își menține actualitatea și astăzi, pentru că niciuna dintre ideile promovate nu s°a perimat din punct de vedere științific.

Ca ucenic și urmaș al profesorului Neveanu, în susținerea cursului „Funda‑mentele psihologiei“, am resimțit mereu nevoia de a le propune studenților mei lectura acestui curs. Din păcate, nu a mai fost reeditat și atunci am îndrăznit să sper că se poate realiza acest lucru. Profesorul Vasile Dem. Zamfirescu, la rândul domniei sale un vechi prieten al profesorului Neveanu, a acceptat cu o deosebită generozitate propunerea de reeditare a acestui curs și mi°a oferit prilejul scrierii unui studiu introductiv. Acest studiu își propune să realizeze o analiză atentă a contribuțiilor profesorului Neveanu, a ideilor novatoare care susțin întru totul reeditarea și publicarea sub auspiciile Editurii Trei.

În abordarea sistemului psihic uman — SPU — profesorul Paul Popescu‑ Neveanu este unul dintre primii care au aprofundat teoria sistemică elaborată de Bertalanffy. Pornind de la teoria generală a sistemelor, autorul a fost preocu‑pat de modalitatea în care această teorie este aplicabilă vieții psihice. În capitolul dedicat SPU se face o demonstrație strălucită asupra faptului că TGS oferă șansa reinterpretării fenomenologiei psihice, depășirii viziunii fenomenologice și tre‑ce rea la o viziune sistemică. Dincolo de toate, această viziune are un rol metodo‑logic esențial pentru psihologia modernă. Pe această cale, viața psihică dobândește organizare, ierarhizare, comunicare și dimensiune informațională. Faptul că termenii psihic, spirit și conștiință au fost considerați sinonimi multă vreme în

Page 14: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

14

Paul PoPescu-NeveaNu

istoria psihologiei ne arată importanța identificării unui cadru de organizare, interpretare și explicare a fenomenelor vieții psihice, cu valențe de predicție științifică.

Sunt trecute în revistă, cu minuțiozitate, premisele abordării sistemice, iden‑tificându°se acele cuceriri ale psihologiei care ne pot conduce spre ideea organi‑zării sistemice. Se acordă o atenție deosebită contribuțiilor lui Wundt, James, Watson și Janet. Profesorul Neveanu acordă o atenție deosebită rolului jucat de către întemeietorul psihanalizei, Sigmund Freud. În calitatea sa de promotor al creativității în psihologia românească, profesorul Neveanu evidențiază rolul fundamental al lui Freud în abordarea sistemică a vieții psihice în relațiile dinamice dintre conștient și inconștient și, mai ales, în ceea ce privește rolul inconștientului ca forță generatoare a creativității. În această parte introductivă la SPU, autorul face dovada culturii psihologice remarcabile, capacității de sin‑teză, astfel încât putem afirma că avem aici cea mai subtilă și nuanțată abor dare a organizării vieții psihice în dimensiunile ei majore conștient°inconștiente. Trimiterile la psihiatrul francez H. Ey, la filosofii von Brentano, Husserl, Merleau°Ponty sau Bergson oferă pagini de înaltă ținută academică și spirituală. Putem spune că asistăm la cea mai bogată și nuanțată abordare a sistemului psihic uman în literatura noastră psihologică. În continuare sunt prezentate prin ci‑palele abordări care permit înțelegerea și explicarea sistemului psihic uman.

În capitolul destinat psihoantropogenezei se face o incursiune aproape ex‑haustivă în teoriile și modelele care s°au evidențiat până la momentul elaborării cursului. Terenul psihoantropogenezei a constituit și constituie încă o zonă de confruntări, de dispute cu implicații de ordin genetic, biologic, social și psiho‑logic. Desigur, viziunea profesorului Neveanu este în mod fundamental materia‑listă, raportată la formarea sa intelectuală, academică și filosofică. În această ordine de idei este de subliniat concluzia sa că procesele de antropogeneză și sociogeneză sunt sinonime și unitare. Este analizată dezvoltarea conștiinței în cadrul psihoantropogenezei, mai ales în legătură cu evoluția limbajului. Așa cum afirmă autorul, ultima etapă a psihoantropogenezei, ca etapă a rațiunii și conștiinței depline, pare să fie destul de recentă în evoluția speciei umane. Concluzia la psihoantropogeneză este deosebit de actuală: „Procesul antropo‑genezei se continuă cu cel al hominizării. De mai multe secole, societățile con‑tem porane se dezvoltă conștient sub semnul științei și al umanismului. Principiul care se afirmă tot mai pregnant în această evoluție este cel al congruenței sau proporționalității dintre gradul de compactizare socială sau socializare și gradul de constituire și realizare al personalităților creative“ (pag. 42). Credincios viziunii sale materialiste, profesorul Neveanu aduce argumente pentru rolul decisiv al învățării și socializării pornind de la premisa că „numai la om învățarea este cu adevărat creatoare, reprezentând un factor inexorabil al definirii speței umane“ (pag. 42). Dincolo de celebrele exemple cu copiii abandonați în natură și care au suferit pierderi irecuperabile în planul dezvoltării psihice, rămâne incontestabil faptul că „procesul real al umanizării se desfășoară în ontogeneză și … structurarea conștiinței și a personalității va trebui să dobândească parti‑cularitățile culturii asimilate“ (pag. 44).

Page 15: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

15

Tratat de psihologie generală n Studiu introductiv

Argumentele de ordin psihogenetic în reliefarea dezvoltării psihismului uman sunt atent și pe larg dezvoltate. Sunt analizate teoriile și modelele expli‑cative ale psihogenezei elaborate de către mari autori precum Vîgotski, Wallon, Gesell și, mai ales, Piaget. Pentru anii în care s°a conturat acest curs de psihologie generală, profesorul Neveanu a fost cel mai important promotor al teoriei piagetiene privitoare la stadialitatea evoluției intelectuale. De altfel, cei doi savanți au întreținut o strânsă relație de prietenie și de comunicare academică. Modelele evolutiv°genetice propuse de către Vîgotski și Piaget au deplină actualitate și au fost confirmate de°a lungul anilor prin cercetări și studii sistematice. Concluzia autorului la aceste cercetări psihogenetice este cât se poate de actuală și de modernă: „Rezultând din conlucrarea tuturor proceselor psihice, conștiința apare ca o funcție de sinteză, integrare și control, care se exercită asupra unor procese și conținuturi psihice de nivel inferior, deci neconștiente sau numai fragmentar conștientizate. O conștientizare integrală a aparatului psihic nici nu este posibilă. Dacă conștiința nu ar avea implicații și obiective anterior neconștiente, ea, în genere, nu ar fi posibilă pentru că s°ar prezenta ca un sistem cu totul închis ce ar funcționa în gol“ (pag. 53).

În analiza și interpretarea conținuturilor vieții psihice și mai ales în ceea ce privește înțelegerea nivelurilor conștient/inconștient de organizare a acesteia, argumentele de ordin psihofiziologic și psihopatologic joacă un rol important. Desigur, față de evoluțiile actuale în explorarea cortexului prin mijloace de imagistică corticală extrem de perfecționate, argumentele pe care le aduce profesorul Neveanu sunt concordante cu anii ’70. Ținem să subliniem că toate aceste argumente își mențin actualitatea și oferă cu adevărat un suport explicativ în ceea ce privește mecanismele corticale ale conștiinței. Afirmația generică — după care fenomenele de conștiință rezultă, psihofiziologic, din integritatea și integrarea tuturor proceselor corticale — își pierde caracterul vag și inexplica‑bil în cercetare (Fessard) în momentul în care se constată că nu este vorba de un simplu proces de adiționare, conglomerare a unor funcții și procese hetero‑gene, ci de relațiile contradictorii și complementare dintre factori comuni și supraordonați, cum sunt cei privind analiza și sinteza, staticul și dinamicul, spațiul și timpul, elementele și totalitățile organizate. Sunt abordate cercetările de neurofiziologie, mai ales cele care privesc starea de vigilență, veghe și somn. Trimiterile la cercetările întreprinse de către Aserinski și Kleitman, Jouvet, Dement sau Popoviciu, evidențierea continuumului vieții psihice care se întinde între starea maniacală și comă, analiza atentă a contribuțiilor marelui psihiatru francez H. Ey aduc argumente consistente asupra suportului cortical al stărilor de conștiință, dar și al inconștientului. Paul Popescu‑Neveanu nu își refuză nicio perspectivă de abordare proprie nivelului de dezvoltare a neuroștiințelor în anii ’70. Deschis oricăror interpretări, autorul reușește conexiuni remarcabile între puncte de vedere, teorii și modele foarte diferite, astfel încât i se oferă cititorului o viziune cu totul personală, extrem de complexă și actuală. Intuind că „problematica psihofiziologică a câmpului psihic comportă și alte aspecte greu de elucidat în faza actuală“ … autorul atrage atenția că „în primul rând este necesar să distingem condițiile și mecanismele ce întrețin un câmp primar,

Page 16: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

16

Paul PoPescu-NeveaNu

perceptiv, de cele care generează câmpul mental, secundar, înăuntrul căruia are loc o desfășurare imagistică și ideativă“ (pag. 71).

Punctul forte al capitolului dedicat SPU abordează problema conștiinței. Putem spune, fără teama de a putea greși, că acest subcapitol constituie cea mai densă, consistentă, subtilă și nuanțată abordare a problematicii conștiinței în psihologia românească. Acest subcapitol se constituie ca o sinteză a multor ani de experiență, lecturi și cursuri în fața studenților, astfel încât rămâne și astăzi ca un punct forte și de actualitate în psihologia românească. Preocupările autoru‑lui legate de personalitate îl aduc, inevitabil, într°un punct de coarticulare a raporturilor dintre conștiință și personalitate. După cum susține autorul, „punc‑tul critic al psihologiei științifice rezidă tocmai în faptul că ea nu a reușit, prin totalizarea și coarticularea «motivată» a segmentelor și actelor bine cer‑cetate, să reconstruiască ansamblurile de conștiință și personalitate“. Sunt evi‑dențiate tendințele contradictorii prezente în psihologia conștiinței, abor dările unilaterale și, evident, dificultățile majore în abordarea acestui fenomen. Dar, lăsând la o parte aceste abordări contradictorii, autorul reușește să ne ofere o remarcabilă sinteză teoretică și metodologică în abordarea conștiinței, pornind de la sugestiile oferite de teoria generală a sistemelor. Astfel, „așa cum viața rezultă din emer gența sistemului organic ca element al suprasistemului biologic și natural, tot așa conștiința rezultă din emergența sistemului psihic uman ca element al suprasistemului sociocultural“ (pag. 74). În dezbaterea și disputele eterne ale prezenței conștiinței la animale, autorul recunoaște existența unor antecedente ale conștiinței umane, ceea ce ar explica o relativă continuitate cu omul. Totuși, „termenul de conștiință nu poate fi folosit în legătură cu ani‑malele, întrucât adevărata conștiință, bazată pe integrări simbolice plurinive‑lare, asigură autonomia în viața de relație datorită experienței practice și cognitive, sociale“ (pag. 75).

Tratând relația dintre conștiința de lume și conștiința de sine, profesorul Neveanu insistă asupra faptului că „omul nu este prin sine însuși, ci devine mereu conștient întrucât intră în relații sociale preexistente … nu este admisibilă tratarea exclusiv psihologică a conștiinței și întregului SPU deoarece conștiința, chiar în ipostaza ei individuală, rămâne o formațiune psihosocială, iar anularea dimensiunii socioculturale a ei este echivalentă cu anularea conștiinței înseși … și conștiința de sine se adâncește în raport cu evoluția progresivă a conștiinței de lume“ (pag. 76). În acest punct concepția profesorului Neveanu se întâlnește cu cea a marelui psihiatru francez H. Ey, care afirma că nu putem separa conștiința de lumea obiectivă; conștiința este o realitate bilaterală subiectiv°obiectivă, o ambiguitate esențială a fenomenului conștient: nici complet obiectiv, nici complet subiectiv.

După cum aminteam ceva mai sus, relațiile dintre conștiință și personalitate sunt abordate într°o viziune complementară, într°o relație circulară, întrucât „personalitatea este ființa umană cu principalele ei atribute de subiect al cunoașterii, acțiunii și valorilor. Personalitatea nu este doar un filtru, ci și un macrooperator al conștiinței“ (pag. 77). Astfel, profesorul Neveanu insistă asu‑pra dimensiunii conștient°raționale a personalității umane și, în același timp,

Page 17: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

17

Tratat de psihologie generală n Studiu introductiv

asupra dimensiunii axiologice și morale a conștiinței. Această perspectivă de abordare este congruentă cu orientările moderne în ceea ce privește construcția personalității și raporturile ei cu conștiința. În definitiv, în limbajul uzual „cea mai mare parte dintre oameni acordă termenului de conștiință, în primul rând, un sens moral, axiologic, și apoi unul gnoseologic“ (pag. 79). În acest sens, conștiința ne apare ca o structură supraordonată, ca un „sistem de valori diriguitoare“ în raport cu personalitatea. Desigur că această modalitate de abordare reflectă poziția autorului în ceea ce privește rolul factorilor sociali și culturali, dar vom regăsi multiple argumente care demonstrează deschiderile intelectuale, rafinamentul interpretărilor și orientărilor profesorului Neveanu în raport și cu alte modalități de abordare a conștiinței. În acest sens, nu tre‑buie să confundăm această perspectivă de abordare cu supraeul descris de către Freud. În definitiv, „conștiința nu poate fi înțeleasă și explicată atâta timp cât se ignoră barierele psihice ce se situează în afara ei și la niveluri inferioare, susținând și alimentând conștiința și fiind în continuă interacțiune cu ea“ (pag. 81).

Procedând la o analiză aprofundată asupra conceptului de conștiință, autorul pornește de la ideea că termenul de conștiință prezintă un dublu sens: ca totalitate a activității psihice omenești, inclusiv componentele care nu sunt conștiente, și, în al doilea rând, într°o manieră restrictivă, calitatea psihicului uman de a fi conștient. Pe acest fond este analizată starea de conștiință ca scenă în care subiectul se întâlnește cu lumea obiectivă și care implică trăirea globală a lui „sunt“ și „ceva“, „aici“ și „acum“, înscriindu°se în „povestea“ propriei experiențe (pag. 87).

Relația conștiință–cunoaștere–limbaj constituie un subiect important în înțe‑legerea conștiinței. În acest context se insistă asupra rolului limbajului în dezvoltarea conștiinței. Sunt opinii categorice care susțin că nimic nu pătrunde în conștiință fără a fi în prealabil verbalizat. Această relație pune în discuție o dispută mai veche privitoare la raporturile gândire–limbaj sub aspectul primordialității. Disputa în sine nu este productivă, demonstrațiile din domeniul neuropatologiei și al altor tulburări psihice sunt convingătoare de la sine.

Pornind de la lucrările psihiatrului francez H. Ey, autorul acordă un loc aparte tratării câmpului conștiinței, care se definește prin „prezentare actuală, trăire, intenționalitate și încadrare delimitativă“ (pag. 92). Ni se propune o vi‑ziune concentrică în mijlocul căreia se află focarul conștiinței și, pe măsură ce ne îndepărtăm, un fond al stărilor de conștiință. Până la un punct, câmpul de conștiință se suprapune celui perceptiv. Și aici autorul amintește contribuția gestaltiștilor, precum și organizarea topologică a câmpului din modelul lui Kurt Lewin. Este amintit apoi Murray, care ne vorbește despre o tematizare a câmpului de conștiință. Câmpul conștiinței înglobează câmpul perceptiv și dispune de o tematică, de o scenă a trăirilor actuale. Focalizarea conștiinței este expresia lucidității, clarității, operaționalizării, uneori luând aspectul de iluminare (insight). Pe acest fond, profesorul Neveanu, în acord cu H. Ey, vorbește despre priza de conștiință sau conștientizare, care se asociază, în plan informațional, cu capacitatea de a surprinde și de a aprofunda structuri informaționale. Oricum,

Page 18: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

18

Paul PoPescu-NeveaNu

nu vom putea detașa aceste stări de claritate de un suport energetic, motivațional, afectiv și, uneori, inconștient.

În viziunea școlii românești de psihologie, SPU este alcătuit din trei subsisteme: conștient, subconștient și inconștient. Desigur, această topică o regăsim în opera lui Freud într°o primă variantă a aparatului psihic. Dar insistăm asupra faptului că viziunea propusă de către profesorul Paul Popescu‑Neveanu, apoi de profesorul Mihai Golu și de profesorul Mielu Zlate, are prea puține puncte comune cu modelul freudian. Subconștientul, așa cum îl definește Paul Popescu‑Neveanu, ne apare „ca un subsistem mediator care face parte din «eu», deosebindu°se de eul conștient, întrucât persistă într°o formă latentă sau implicită, dar totodată deosebindu°se radical de inconștient. În consecință, relațiile dintre conștient și inconștient sunt mijlocite prin subconștient (pag. 97). Subconștientul pare să își extragă conținuturile din inconștient, să se subordo‑neze acestuia și să constituie suportul operațional, informațional din care se construiesc faptele de conștiință. Pe acest fond, subconștientul nu are în mod real statutul de zonă autonomă a SPU, ci mai curând calitatea de ansamblu de resurse al conștientului.

În abordarea inconștientului, profesorul Paul Popescu‑Neveanu pornește de la reliefarea priorităților lui Freud în ceea ce privește caracterul activ°reglatoriu al inconștientului, în formularea unui model teoretic al interacțiunilor dintre conștient și inconștient și în elaborarea unei metode pentru descoperirea con‑flictelor inconștiente și rezolvarea lor prin conștientizare. Se realizează o in‑cursiune în modalitățile de abordare a inconștientului anterioare psihanalizei, dar și postfreudiene.

Consecvent concepției sale asupra creativității, autorul abordează incon‑știentul în primul rând dintr°o perspectivă energetică, referindu°se la termenii: instinct, impuls, tendințe, dorințe. Din această perspectivă, Neveanu vede în inconștient o sursă a tensiunilor care susțin efortul creator mai ales în faza de incubație a ideilor. Altfel, autorul realizează o analiză destul de critică asupra viziunii psihanalitice, considerând că inconștientul, deși este o resursă a cunoaș‑terii și creației, întotdeauna trebuie să fie depășit prin organizări conștiente (pag. 102). Dar, mai departe, se subliniază că nu putem interpreta doar într°o perspectivă negativă intervențiile inconștientului în sfera activităților conștien‑tului, cum ar fi lapsusurile, pseudoamneziile sau actele ratate, întrucât incon‑știentul este și cel care regizează conduita ludică, impunând recombinări spon‑tane și contribuind la creație (pag. 102).

În ceea ce privește visele, profesorul Paul Popescu‑Neveanu atrage atenția că psihanaliza face abstracție de suportul lor neuronal, de cadrul funcțional al activității onirice, rezumându°se la un limbaj al viselor subordonate unor reguli complicate și ipotetice. Drept argument sunt aduse cercetările lui Dement și Jouvet, care tratează visele în termenii biochimiei neuronale. Observația este adevărată, numai că nu i se poate reproșa lui Freud că nu ar fi luat în considerare cercetări care s°au desfășurat la zeci de ani după lansarea celebrei sale lucrări despre vise, în 1900. Întreaga analiză a inconștientului este realizată dintr°o

Page 19: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

19

Tratat de psihologie generală n Studiu introductiv

perspectivă a preeminenței conștiinței, chiar dacă se subliniază că SPU ar trebui să constituie un sistem al echilibrărilor plurinivelare.

Încercând o concluzie cu caracter sistemic, „conștiința este factorul principal și dominant al integrării informaționale și reglajului. Suportul subconștient este cel ce mijlocește interacțiunea cu lumea în forma câmpului de conștiință, a stărilor de consciență. Inconștientul este un substrat de funcții ce°și are rațiunea în energizarea și susținerea — deseori prin opoziție — ale demersurilor conști‑ente“ (pag. 107).

Capitolul dedicat sensibilității și modalităților de recepție senzorială abor‑dează ceea ce în mod obișnuit desemnăm prin termenul „senzație“. Conceptul de sensibilitate a fost introdus în psihologia românească de către Paul Popescu‑Neveanu și Mihai Golu în cartea Sensibilitatea (1970). În cea mai mare parte, capitolul pe care‑l prezentăm urmărește structura și conținutul cărții amintite. Se realizează o analiză a conceptului de sensibilitate ca „proprietate funcțio‑nală a organismelor, constând din modularea obiectuală a excitabilității unor sub sisteme prin care se efectuează semnalizarea … și se dezvoltă ca proces de adaptare a organismului la stimulii ce se identifică cu condițiile sale de existență“. (pag. 109). Astfel, conceptul de sensibilitate este mai larg, mai cuprin zător decât cel de senzație. Sensibilitatea poate fi considerată o funcție funda mentală a orga‑nismelor vii care le îngăduie adaptarea primară la condițiile de mediu și care implică orice formă de recepție, procesare, interpretare a stimulilor din mediul înconjurător. Prezentarea analizatorilor ca sisteme informaționale cu autoreglaj, ca suport neurofiziologic al senzațiilor, este realizată dintr°o perspec tivă psiho‑fiziologică, insistându°se pe raportul de izomorfism între tipul de stimuli și specializarea analizatorilor.

Legile sensibilității sunt prezentate în maniera clasică, derivată din cercetările din domeniul psihofizicii. Desigur, sunt integrate și ultimele cercetări ale timpului referitoare la suportul matematic al legilor sensibilității. În ceea ce privește clasificarea modalităților de recepție senzorială, autorul adoptă drept criteriu fundamental relația de la obiect la subiect, pornind de la ipoteza că însușirile lumii obiective au determinat în timp specializările funcționale ale analizatorilor.

În prezentarea modalităților senzoriale se urmărește o structură logică ce pornește de la considerații generale, inclusiv interesante incursiuni în isto‑ricul abordării fiecăreia dintre modalitățile senzoriale. Se trece apoi la ultimele cercetări în domeniu și, astfel, cititorul își poate forma o imagine completă asupra tendințelor și orientărilor în abordarea fiecăreia dintre modalitățile senzoriale. Autorul nu se rezumă doar la o prezentare seacă, psihofiziologică, ci realizează o interpretare psihologică integrativă a fiecărei modalități senzoriale în cadrul mecanismelor adaptative ale organismului. Față de cartea din 1970, Tratatul de psihologie generală din 1976 aduce foarte multe noutăți și perspec tive noi de înțelegere și explicare.

O schemă generală de prezentare a fiecărei modalități senzoriale implică următoarele secvențe: caracterizare generală, natura stimulilor, teorii și modele

Page 20: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

20

Paul PoPescu-NeveaNu

interpretative, prezentarea analizatorului, variate clasificări în interiorul senza‑țiilor respective și, desigur, interpretarea lor psihologică. În acest fel, autorul preferă o perspectivă de abordare ca psiholog și pentru psihologi, evitând capcanele unui exces de informații fiziologice. Foarte multe dintre informațiile utilizate și prezentate își mențin actualitatea și astăzi și, desigur, utilitatea în studiul senzațiilor.

Capitolul dedicat percepției constituie, pentru perioada în care a fost ela‑borată cartea, cea mai modernă și consistentă analiză a procesului perceptiv. Este, practic, pentru prima dată în psihologia noastră când se abordează fără niciun fel de restricții implicații pseudoideologice teoriile percepției de la mode‑lul asociaționist la modelul gestaltist, până la cel structuralist genetic al lui Jean Piaget. Se face trimitere la cercetările majore în domeniul percepției realizate de școala americană de psihologie în anii ’50. Practic, teoria gestaltistă, cercetările experimentale americane și psihologia genetică au permis elaborarea unui model coerent și cu suport experimental validat științific.

Autorul tratează legile percepției, raportându°se la cele definite de către școala de la Berlin, adăugând și cercetările moderne care vizează interpretarea cibernetică a percepției. Nu sunt excluse nici rolul experienței și al învățării, dar nici ultimele achiziții din domeniul modelării corticale a percepției.

În ceea ce privește formele complexe ale percepției — spațiu, timp, mișcare —, putem spune că pentru momentul respectiv se constituie drept cea mai atentă și laborioasă analiză a acesteia, făcându°se trimiteri la experimentele cruciale din psihologia americană.

În capitolul dedicat reprezentării, autorul realizează o remarcabilă pledoarie în favoarea acestui proces psihic, prefigurând orientările cognitiviste care își vor face loc și în psihologia românească în anii ’80. Analiza profesorului Neveanu este centrată pe demonstrarea autonomiei funcționale a reprezentării, dar și a rolului esențial de punte de legătură între senzorial și logic. Analizele com‑parative percepție°reprezentare și gândire°reprezentare sunt modele de inter‑pretare psihologică a raporturilor interacționiste în interiorul sistemului psihic uman.

Modelul acțional de interpretare a genezei reprezentărilor îmbină în mod fericit contribuțiile școlii franceze cu cele ale școlii rusești, demonstrându°se relația strânsă dintre acțiunile mentale și acțiunile externe. În acest fel se realizează conexiunea cu modelul structuralist genetic propus de către Jean Piaget. Este prima dată în literatura noastră de specialitate când se prezintă studenților, cercetătorilor modelul piagetian asupra genezei reprezentărilor. Se poate spune fără a greși că învățământul psihologic românesc din anii 1968–1976 era perfect compatibil cu ceea ce se studia în universitățile europene. De altfel, în 1973, marele savant Jean Piaget primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București, prilej cu care lumea academică și studenții au putut să constate cu satisfacție relația de amiciție dintre Jean Piaget și Paul Popescu‑Neveanu.

Page 21: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

21

Tratat de psihologie generală n Studiu introductiv

Al doilea volum al cursului de psihologie generală a apărut la Editura Universitară București în 1977. O coincidență nefericită a făcut ca această încununare a activității academice a profesorului Neveanu să apară în același an în care psihologia românească a început să primească puternice lovituri din partea dictatorului Ceaușescu. Acest al doilea volum, care cuprinde 630 de pagini, conține capitolele destinate limbajului, gândirii, memoriei, imaginației, motivației, afectivității, atenției, voinței și deprinderilor.

Capitolul dedicat limbajului este asociat unei analize mai largi, integrată în procesele de comunicare. Astăzi, comunicarea constituie o temă de larg interes, dar, pentru acea perioadă, conceptul de comunicare asociat cu cel de limbaj constituia o premieră. Întregul capitol face dovada cunoașterii celor mai noi achiziții din domeniu, cum ar fi, de exemplu, modelul gramaticilor generative elaborat de marele psiholingvist american Noam Chomsky. De asemenea, autorul aduce o cuvenită atenție cercetărilor și contribuției școlii românești de psiholingvistică, reprezentată de Tatiana Slama°Cazacu. Dincolo de elemen‑tele obișnuite în analiza limbajului, trebuie să subliniem drept o contribuție remar cabilă analiza limbajului intern și a relației dintre gândire și limbaj ce rezultă din această analiză. Nivelul de analiză pe care autorul îl realizează în ceea ce privește limbajul este cu adevărat demn de un tratat de psihologie, întrucât investi gația și explicația științifică sunt practic exhaustive pentru mo‑mentul elaborării tratatului. Asistăm la analize de mare profunzime, în care profesorul Neveanu face măsura capacităților sale excepționale de sinteză, conexiune și interpretare științifică. Autorul realizează o conexiune necesară între limbă, limbaj și conștiință.

Dedicând 110 pagini din al doilea volum proceselor gândirii, Paul Popescu‑Neveanu ține să își motiveze concepția proprie conform căreia gândirea este procesul central al vieții psihice. Ceea ce este remarcabil, dacă ne referim nu numai la capitolul dedicat gândirii, ci la întregul tratat, este modul personal de analiză și interpretare a proceselor fizice. Dacă în ziua de azi asistăm, din păcate, la însăilări de traduceri făcute de studenți (prost realizate) și adunate de autori în cărți stufoase, la profesorul Paul Popescu‑Neveanu constatăm modul cu totul și cu totul personal de asimilare, interpretare și explicare. Astfel, făcând de‑monstrația unei solide cunoașteri a literaturii de specialitate, autorul o filtrează și o transpune într°o manieră proprie, subordonată unei concepții pro prii pri‑vitoare la procesele psihice supuse analizei.

În analiza proceselor gândirii se pornește de la ideea că aceasta „reprezintă trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman“ (pag. 25). Trecerea în revistă a modelelor și teoriilor explicative ale gândirii este practic exhaustivă și critică întrucât se urmărește evidențierea centralității gândirii în viața psihică. Este important de subliniat că autorul nu cade în capcana identificărilor sau confuziilor între gândire și inteligență. Se realizează diferențieri terminologice strict necesare și importante în economia lucrării. Pentru a evidenția mai bine psihologia gândirii, se pornește de la rolul logicii în studiul gândirii și se fac trimiteri interesante la contribuția lui Jean Piaget: „Nu înseamnă să faci probă

Page 22: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

22

Paul PoPescu-NeveaNu

de psihologie în logică și nici de logicism în psihologie dacă vei considera logica drept o axiomatizare a operațiilor gândirii, în timp ce psihologia însăși ar consti‑tui știința experimentală corespunzătoare“ (pag. 359). Sunt subliniate raporturile strânse ale gândirii cu acțiunile modelate cultural și considerarea acesteia ca proces comunicațional cognitiv.

Este prima dată în literatura noastră de specialitate când, în abordarea gândirii, se realizează o amplă analiză a orientărilor metodologice în studiul psihologic al gândirii. Incursiunea este modernă, actuală, iar interpretările ne ajută să înțelegem contribuția fiecărei școli în dezvoltarea psihologiei gândirii. Sunt trecute astfel în revistă orientarea asociaționistă, apoi școala de la Würzburg, contribuția lui Otto Selz la descrierea operațiilor intelectuale, școala gestaltistă, teoria acțională (Janet) și modelele psihometrice, ca și cele rezultate din psiho‑gnoseologie. Pentru prima dată în literatura noastră psihologică se face trimi‑tere la coordonatele neuropsihologice ale gândirii. Acest curent se va dezvolta foarte mult în anii ’80, ’90 prin cognitivism și neuroștiințe. Mai mult decât atât, se procedează la o tentativă de construire a unui model psihofiziologic al gân‑dirii. Această premieră în psihologia românească asupra gândirii face trimi tere la modelele rețelelor neuronale și la concepția inneistă a lui Chomsky.

Analiza aprofundată a mecanismelor intime ale gândirii este continuată prin studierea rolului integratorilor verbali. Pe această cale, autorul susține că, dincolo de existența unor structuri neuronale organizate ca rețele hipercomplexe, pentru înțelegerea gândirii trebuie să facem apel la rolul integratorilor verbali. Așa cum a arătat în dese rânduri profesorul Neveanu, celebra dispută dintre Noam Chomsky și Jean Piaget nu trebuie să conducă la o abordare exclusivistă. Desigur că cei doi mari savanți și°au susținut cu argumente experimentale punctul de vedere privind relația dintre gândire și limbaj. După profesorul Neveanu, de la un punct încolo nu este productiv să gândim în termeni exclusivi această relație, ci să recunoaștem contribuția celor doi savanți la înțelegerea mecanismelor gândirii.

În continuarea abordărilor sale novatoare, profesorul Neveanu ne oferă o analiză atentă a modelării cibernetice a proceselor intelectuale. Pornind de la analizele profesorului Mihai Golu, proaspăt venit de la o bursă din Statele Unite, și tendințele care au început să se manifeste încă din anii ’60 prin cercetările lui Newell, Shaw și Simon asupra rezolvitorului general de probleme, sunt analizate programele computaționale menite să modeleze procesele cognitive. Pentru acea perioadă, tentativele de analiză neurocibernetică au fost cu adevărat nova‑toare și au deschis drum cercetărilor românești în domeniu.

Un spațiu mare este dedicat de către profesorul Neveanu analizei corelației dintre gândire și limbaj. Este, în mod cert, un subiect predilect în analiza limbajului și gândirii. În paginile dedicate acestui subiect, asistăm la cea mai laborioasă și completă analiză din literatura noastră psihologică. Argumentele vin și din teoriile unor importanți savanți, cum ar fi Claparede, apoi Wallon, Vîgotski, Piaget și Bruner. Concluzia este că „limbajul apare ca un subsistem al sistemului intelectual. În raport cu limbajul, gândirea apare, la rândul ei, ca un subsistem cu funcții informațional°cognitive, ce se dezvoltă emergent și

Page 23: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

23

Tratat de psihologie generală n Studiu introductiv

funcționează variabil prin intermediul sistemului comunicării lingvistice, dar asigurând echilibrarea informațională și pragmatică cu lumea înconjurătoare. În timp ce gândirea este un proces cognitiv°comunicațional, limbajul este un proces de comunicare cognitivă“ (pag. 423).

O altă premieră pe care o stabilește capitolul dedicat gândirii este analiza aprofundată a teoriei psihogenetice asupra stadiilor evolutive ale intelectului, realizată de către Jean Piaget. Avem de‑a face cu o analiză care vădește cu‑noașterea și înțelegerea aprofundată a teoriei piagetiene. Autorul nu se rezumă la o simplă prezentare a concepției lui Piaget, ci procedează la analize, inter‑pretări, nuanțări, uneori critice, care ne ajută să înțelegem modelul savantu lui elvețian.

În categoria premierelor trebuie să includem și analiza implicațiilor moti‑vaționale și afective ale gândirii. Asistăm la o prefigurare a ceea ce va dobândi o remarcabilă dezvoltare în secolul XXI prin teoria inteligenței emoționale.

Expertiza și preocupările autorului în ceea ce privește psihologia creativității se regăsesc în abordarea euristicii și raporturilor sale cu algoritmica. Sunt abordate pe larg strategiile și procedeele euristice care au prezentat o mare actualitate în cercetările asupra creativității din anii ’70. Merită să subliniem un punct deosebit de novator în abordarea gândirii pe care ni°l propune autorul, și anume conceptul de stil cognitiv. Acest concept este încă de mare actualitate și sugerează nu numai implicarea unor modalități specifice de receptare și prelucrare a informației, dar și implicarea particularităților de personalitate, diferențelor individuale. Este foarte dificil să identificăm o definiție acceptabilă a conceptului de stil cognitiv. În ciuda caracterului operațional, logic, predictiv al gândirii, am putea spune că stilul cognitiv desemnează o manieră personală a recepției, prelucrării și interpretării cognitive. Interesant este că sunt trimiteri la aspecte ce vor fi dezvoltate în anii următori apariției cărții, cum ar fi conceptul de hărți cognitive. În această zonă sunt amintite contribuțiile lui R.W. Gardner privitoare la principiile controlului cognitiv și tipurile corespunzătoare de abordare a sarcinilor complexe. Conceptul de stil cognitiv realizează „o bună legătură a gândirii și cunoașterii cu sistemul de personalitate“.

În studiul proceselor memoriei, autorul evită capcana unei abordări facile, care este comună manualelor, tratatelor de psihologie. Asistăm și în acest caz la o tentativă curajoasă de abordare a memoriei dintr°o perspectivă nova toare a cognitivismului și a neuroștiințelor. Făcând concesiile inevitabile con cepției sale materialiste, cu privire la influențele sociale, culturale asupra memo riei, autorul trece mai departe la o analiză atentă a mecanismelor neuro fiziologice ale memoriei. Sunt invocate ultimele cercetări din domeniul neuroștiin țelor, rolul localizărilor corticale și specializării rețelelor neuronale, mergând până la cercetările de genetică moleculară. Sunt trecute în revistă modalitățile de cerce‑tare experimentală a proceselor memoriei pornind de la primele experimente ale lui Ebbinghouse și ajungând la cercetările moderne ale lui Postman și Bruner.

Analiza factorilor care influențează memoria îi prilejuiește autorului vaste incursiuni în cercetările experimentale întreprinse de°a lungul timpului asupra

Page 24: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

24

Paul PoPescu-NeveaNu

memoriei. Aceeași metodă analitică și de interpretare personală o regăsim de°a lungul întregului capitol dedicat memoriei. Această incursiune devine captivantă și îi oferă cititorului satisfacția intelectuală a descoperirii tainelor memoriei în profunzimile ei. La fel ca și la gândire, se pune în discuție rolul motivației, afectivității și atitudinilor. Performanțele mnezice sunt foarte sensibile la factori de acest gen și autorul face trimitere inclusiv la contribuția lui Freud privitoare la blocajele inconștiente, la mecanismele de apărare ale eului. Sunt trecute în revistă diferitele modalități de abordare a rolului motivației, performanței, în‑crederii în forțele proprii asupra memoriei.

În analiza proceselor de recunoaștere și reproducere sunt invocate cercetările moderne privitoare la schemele perceptive, memoria constructivă, modificările reconstructive ale memoriei sau tendința spre o anumită configurare obiectuală. În acest sens se insistă asupra facturii intelectuale a memoriei umane, care se vădește cel mai bine în procesul de reproducere. Se consideră că reproducerea mnezică poate fi înțeleasă ca o gândire reproductivă.

Analiza fenomenului de reminiscență și uitare pornește de la relativa necesitate a uitării, deși trebuie să recunoaștem că ne aflăm în fața unei probleme încă nerezolvate. Aici este necesar să subliniem rolul selectivității în recepția și procesarea informației, încă de la nivel senzorial, trecând prin cel perceptiv, apoi logic°intelectual, motivațional°afectiv, atitudinal°contextual. Autorul recu‑noaște, în ultimă instanță, că în privința uitării rămân neexplicate foarte multe aspecte care țin de implicarea unor trăiri afective sau a inconștientului.

Imaginația constituie pentru profesorul Neveanu un subiect de mare interes și atracție, pornind de la preocupările sale majore în domeniul creativității. Se urmărește cu atenție evoluția concepțiilor asupra imaginației, pornind de la ignorarea acesteia și mergând până la supralicitarea rolului ei. În calitatea sa de fin cunoscător al filosofiei și psihologiei franceze, autorul ne aduce variate argumente pe care acestea le aduc în favoarea existenței unui proces autonom al imaginației. La fel ca și la reprezentare, ni se sugerează faptul că imaginația constituie un punct major de intersecție între cogniție și procesele afectiv°moti‑vaționale. În vederea argumentării acestei viziuni, autorul ne propune un set de interacțiuni, relații semnificative care contribuie la definirea imaginației: me‑morie și imaginație, gândire și imaginație, afectivitate și imaginație, personalitate și imaginație. Se insistă cu precădere asupra funcției transformative a imaginației, ceea ce o distinge net de reprezentare, gândire sau memorie. Se acordă un spațiu mai larg analizei relației dintre gândire și imaginație; pe această cale se dorește identificarea poziției imaginației în rândul proceselor cognitive. Apoi analiza rolului motivației în imaginație, precum și, mai ales, implicațiile inconștien‑tului vin să aducă sugestii noi asupra poziției aparte a imaginației în sistemul psihic uman. Cu alte cuvinte, se insistă asupra explicitării procesului imaginativ printr°o analiză de tip interacționist. Desigur, acest mod de abordare poate să ridice serioase semne de întrebare asupra autonomiei procesului imaginativ. Nu este de mirare că tocmai psihologia clasică franceză, care a promovat ima‑ginația, ajunge astăzi să o scoată efectiv din rândul proceselor psihice autonome.

Page 25: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

25

Tratat de psihologie generală n Studiu introductiv

În marele dicționar de psihologie al Academiei Franceze, termenul de imagina‑ție lipsește.

Tratarea visului în sfera imaginației constituie o problemă care ridică serioase semne de întrebare. Autorul încearcă salvarea acestei dileme, considerând visul ca un „imaginar inconștient“. Fără doar și poate că visul este o expresie a inconștientului și, în același timp, din perspectiva psihologiei cognitive moderne, visul este considerat ca o replică inconștientă a vieții cotidiene. Autorul aduce tributul firesc modelului psihanalitic al viselor și prezintă o analiză detaliată.

Nuanțările necesare unei interpretări corecte a problematicii viselor sunt prezentate astfel de către profesorul Neveanu: „Visele sunt ceva mai mult decât imaginația întrucât reprezintă întreg versantul de activitate psihică desfășurată spontan în regimul somnului. Visele sunt mai puțin însă decât imaginația plenară și creatoare a subiectului, întrucât nu posedă dispozitivele de diferențiere conștientă în ordinea timpului și a realului și nu se împlinesc în modele perfect coerente. Sunt totuși o formă primară, dar de o bogăție prodigioasă a imaginației umane. Nu numai o modalitate a imaginației, dar și o bază, o resursă deosebit de importantă a formelor elaborate și superioare de imaginație“ (pag. 663).

Inevitabil, autorul analizează rolul imaginației în creativitate și aduce argumente ale marilor creatologi cu privire la acest lucru. Ni se oferă peste 15 pagini de analiză a creației imagistice și implicației acesteia în creativitate. Se insistă asupra intuiției creatoare ca un moment de salt al cunoașterii în care se produce o sinteză ideo°imagistică, o iluminare instantanee având semnificația unei descoperiri. Conceptul de intuiție este extrem de dificil de definit, analizat și interpretat riguros. Probabil că psihologii cognitiviști de azi nu ar găsi motive întemeiate să°l aprofundeze. Cu toate acestea, din punct de vedere psihologic, intuiția urmată de incubație sunt manifestări asupra cărora oamenii de știință au poposit descriindu°și propriile experiențe. Astfel, imaginația și creația par să se apropie mai mult de resursele de înțelegere ale psihologului naiv.

În analiza pihologică a motivației se pornește de la conceptul de trebuință. Se insistă asupra particularităților psihologice ale trebuințelor și originilor acestora. Psihologia motivației abordează dinamica pulsiunilor și viziunea psihanalitică. Se subliniază și viziunea lui Fromm, care evidențiază că pulsiunile primare nu sunt determinante la om și că, adesea, omul acționează în numele unor mobiluri morale, împotriva instinctelor, depășindu°și chiar instinctul de conservare. Merită să subliniem concluzia autorului: „Conceptul de trebuință aparține în același timp psihologiei și economiei politice, teoriei personalității și teoriei culturii. Cele mai neînsemnate progrese ale producției și culturii gene rează noi trebuințe ce tind să se generalizeze, exercitând o importantă presiune asupra producției materiale și spirituale a societății“.

În ceea ce privește conceptul de motiv și motivație, autorul întreprinde o incursiune în diferitele școli, curente și teorii. Interesant ni se pare felul în care, pornind de la teoria valorilor, se subliniază că în aceste condiții, întrebarea „de ce?“ trebuie să fie suplimentată cu altele, cum ar fi: „pentru ce?“, „în ce sens?“ sau „în numele cărei valori?“.

Page 26: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

26

Paul PoPescu-NeveaNu

O altă problemă a motivației asupra căreia merită să poposim este relația dintre motivație și personalitate, pornind de la piramida lui Maslow. Se insistă asupra distincției între motivația homeostazică și cea de creștere sau de dezvol‑tare, subliniindu°se că cele două tipuri de motivație sunt complementare.

În încheierea analizei acestui capitol vom consemna un alt punct de noutate, și anume nivelul de aspirație și influența acestuia asupra performanțelor umane. În ultimă instanță, interacțiunea dintre aspirație și performanță „se înscrie în dinamica interacțiunilor dintre personalitate și mediul social“ (pag. 731).

Capitolul dedicat afectivității începe, așa cum era și firesc, prin analiza con‑ceptului de emoție. În realitate, în majoritatea tratatelor de psihologie nu se vorbește despre afectivitate, ci despre emoție. Emoția este conceptul fundamen‑tal în sfera afectivității. Sunt abordate mecanismele neurosomatice ale emoției și cele ale adaptării emoționale. Autorul depășește viziunea simplistă a rațio‑nalismului asupra emoției ca factor dezorganizant. În același timp se aduce în discuție viziunea psihanalitică, de nelipsit atunci când vorbim despre emoție.

Capitolul dedicat afectivității realizează o amplă trecere în revistă a orien‑tărilor și teoriilor asupra afectivității. Sunt atent sistematizate și analizate concepțiile lui Herbart, Wundt, James°Lange, Darwin, Cannon, Wallon, Moreno și Ribot.

Profesorul Paul Popescu‑Neveanu ne propune o interpretare a conceptului de afectivitate prin intermediul conceptului de împrejurare de viață. Pornind de la dimensiunea adaptativă și reglatorie a proceselor afective, se analizează și dimensiunea reflectorie a afectivității în raport cu împrejurările de viață. Esența afectivității o constituie reflectarea unor împrejurări concrete de viață. În acest fel se justifică interpretarea emoțiilor în sensul lor dinamic și contextual. Afectivitatea va fi definită astfel ca o trăire a unor împrejurări concrete de viață. Concluzia autorului este că „împrejurarea este internă–externă, subiectivă–obiec‑tivă, existențial–activă și întotdeauna vitală. Este ceea ce o recomandă ca unitate de bază în analiza proceselor și conduitelor afective“ (pag. 758).

Capitolul dedicat atenției debutează printr°o analiză a problematicii psiho‑logice a acesteia, subliniindu°se factorii psihologici care întrețin atenția: selec‑tivitate, concentrare și interes.

Conceptul de atenție are puternice implicații de ordin psihofiziologic și în literatura de specialitate persistă opinii contradictorii privitoare la definirea acesteia. Este proces psihic, este activitate psihică, este reductibilă la starea de vigilență sau este pur și simplu „fenomen“ psihic? Sunt trecute în revistă dife‑ritele teorii și modele, subliniindu°se în ultimă instanță că atenția are întotdeauna un obiect asupra căruia se concentrează și, pe de altă parte, consti tuie un suport, o modalitate de reliefare a informațiilor ce intră în câmpul proceselor senzo‑rial‑perceptive, cognitive, motivațional°afective.

Autorul insistă asupra modelului psihofiziologic al atenției, pornind de la reflexul de orientare, reacția de orientare, dar mai ales de la funcția activatoare a sistemului reticular. Apoi sunt evidențiate cercetările și experimentele realizate

Page 27: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

27

Tratat de psihologie generală n Studiu introductiv

de către diferiți autori și care au semnalat particularitățile specifice ale atenției ca nivel de activare optim ce trebuie să se prezinte la nivel de intensitate medie. În continuare sunt prezentate modelele mai noi, insistându°se pe mecanismul filtrajului și teoria expectanței.

Sunt aduse în discuție aspecte relevante cum ar fi relația dintre stimulii prosexici și atenția spontană, relația dintre motivație și atenție, precum și cea dintre vigilență și activitățile informaționale. Acest ultim aspect aduce discuția în zone mai noi de abordare derivate din cercetările asupra percepției și ergonomiei cognitive.

Un alt concept controversat în psihologie este voința. În general, în manualele și tratatele occidentale lipsește acest capitol, vorbindu°se despre autoreglaj, conștiință, adaptare, abilități și automatisme.

În psihologia românească se menține această preocupare pentru analiza voinței pe care o regăsim atât la profesorul Neveanu, cât și la prof. Roșca, Mihai Golu, Mielu Zlate și Mihai Aniței. Încercând o abordare mai diferită asupra voinței, am constatat (Aniței, 2010)* că voința revine în atenția cercetătorilor dintr°o perspectivă extrem de interesantă a deciziei infraliminale. Cu alte cuvinte, nu este foarte sigur dacă actele pe care noi le presupunem a fi voluntare, proprii și conștiente nu sunt, de fapt, decât acțiuni pregătite undeva în sfera inconștientului.

Profesorul Neveanu procedează la o analiză nuanțată a voinței, raportând°o la conceptul de motivație. În această ordine de idei, conceptul de scop este cel care face legătura între structuri cognitive, motivaționale, afective și volitive. Preocupat fiind să ofere modalități de abordare novatoare, autorul analizează un model psihoneurocibernetic al actului voluntar. În definitiv, Norbert Wiener, atunci când definea cibernetica drept știință a comenzii și controlului, oferea pentru prima dată un suport științific al conceptului de autoreglaj. În acest context s°a impus în psihologie relația între teoria deciziei și actul voluntar. Conceptul de decizie este superior și integrează actul voluntar, conferindu°i acestuia o dimensiune mult mai elaborată. Omul modern este confruntat în permanență cu adoptarea de decizii, în condițiile în care alternativele de acțiune sunt tot mai numeroase, iar „oferta informațională“ este tot mai amplă și diver‑sificată. Puține sunt situațiile în care nu trebuie să luăm o decizie.

Inevitabil, atunci când vorbim despre voință, ajungem și la așa°numitele acte postvoluntare. Dar începuturile sunt legate de psihologul francez Pierre Janet, care vorbea despre automatismele psihice. Ulterior, cercetările din dome niul psihologiei muncii și al ergonomiei au condus la aprofundarea conceptului și asocierea lui cu conceptul de abilitate. În jurul deprinderilor persistă și la ora actuală viziuni contradictorii, dar discuția despre ele capătă semnificație și valoare mai ales pentru psihologia aplicată. Este semnalat rolul important al deprinderilor în raport cu autoreglajul. În acest sens, merită subliniat faptul că,

* M. aniței, Fundamentele psihologiei, ed. universitară, Bucureºti, 2010. (N.red.)

Page 28: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

28

Paul PoPescu-NeveaNu

„în arhitectonica activității, deprinderile, ca servo°mecanisme cu variabilă arie de cuprindere, sunt supuse unui mecanism de autoajustare și coordonare înalt flexibil“ (pag. 866).

Aspectul cel mai intens studiat este interacțiunea deprinderilor: transferul și interferența. Motive de ordin practic izvorâte din psihologia educațională și psihologia muncii au impus analiza atentă a efectului transferului și interferenței.

În ultimă instanță vom încheia făcând trimitere la rolul deprinderilor în ge‑neza și dezvoltarea aptitudinilor, întrucât, așa cum încheia profesorul Neveanu cursul său de psihologie generală: „În psihologie, toate drumurile duc la per‑sonalitate“ (pag. 878).

Prof. univ. dr. Mihai aniței

Page 29: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

Tratat de psihologie generală n Sistemul psihic uman

caPITolul uNu

sistemul psihic uman

1. Anticipări ale tratării sistemiceTimp îndelungat termenii de psihic, spirit și conștiință au fost considerați

sinonimi, desemnând grupa de fenomene care, de fiecare dată, reprezentau obiec tul gândirii psihologice. Aristotel sugerează ideea unei identități între psihic și conștiință. Descartes, identificând eul cu facul tatea de a cugeta, redu‑când într°un fel existența spirituală la conștiința de sine și lăsând la o parte organismele concepute ca având o organizare mașinală, duce până la capăt acest proces reducționist prin metodologia sa raționalistă. Se postula o segregație între res extensa și res cogitans, numai ultimele dintre ele intrând în preocupările disci plinei denumite mai târziu psihologie. Postularea celebrei relații între idee și acțiune, a provocării acțiunii prin gând și a gândurilor prin acțiuni, reprezintă desigur o intuiție a geniului cartezian, dar nu și un principiu al sistemului său. În consecință, singura cale de acces la psihic rămânea introspecția, examinarea reflexivă sau perceptivă a propriilor trăiri. Se părea că acestea dispar în momentul în care nu mai sunt surprinse prin mijloacele vederii interne sau ale autoanali‑zei. Odată cu aceasta însă, o masă întreagă de fenomene emoționale și relații senzoriale erau excluse din câmpul psihismului și ignorate sau tratate ca simple fapte fiziologice.

Fondatorul empirismului, J. Locke, nota undeva: „Reiese în chip evident … că noi nu avem o percepere a duratei decât urmând succesiuni de idei care se urmează unele după altele în intelectul nostru“. Deci elementele majore ale percepției și conceptualizării rezultă din asocieri sau sinteze. Acestea sunt puse însă tot pe seama conștiinței. Este evident însă faptul că numai prin sintezele intelectuale nu se poate închega con tinuitatea psihismului uman. Caracterizările contemporane ale conștiinței uzează de astfel de termeni cum sunt oscilația, intermitența, facultativitatea.

Continuitatea nu se putea obține decât presupunând fenomene psihice în afara conștiinței. Primul dintre gânditorii epocii moderne care semnalează mici elemente de psihism inconștient a fost Leibniz. Prin intermediul percepțiilor sau impresiilor inconștiente, Leibniz, preocupat de demonstrarea legii conti‑nuității, explică legătura fiecărui individ cu universul și, în același timp, modul

Page 30: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

30

Paul PoPescu-NeveaNu

în care trecutul determină viitorul și se continuă cu el. În secolul al XIX‑lea nu au încetat însă discuțiile asupra inconștientului în alternativa de concept negativ, având semnificația de nepsihic, respectiv nonsubiectiv, sau de concept pozitiv cu înțelesul de psihism privat de conștiință. Helmholtz explică integrările perceptive prin raționamente inconștiente, având în vedere actele de sinteză senzorială pe care le°au reluat gestaltiștii într°o altă formă. Hartman socotește in conștientul noțiune pozitivă, semnificativă pentru punctul de intersecție între fizic și psihic. El scrie o carte bogată în ipoteze, intitulată Filosofia inconștientului (1869). Dintre psihologi, Th. Lipps intuiește foarte clar interacțiunea dintre conștient și incon‑știent: „Procesele conștiente urcă din cele inconștiente atunci când con dițiile sunt favorabile și apoi se afundă din nou în inconștient“ (1883). Deci mișcarea pe verticală a psihismului uman fusese semnalată. Aceasta însă fără a se știrbi autonomia fiecărui proces psihic.

Un alt precursor important este Theodule Ribot care, întemeind o psihologie fiziologică conform principiului „psihicul uman este ase menea unui arbore care își are rădăcinile în biologic și coroana în social“, relevă straturile inconștiente ale memoriei, emoției și imaginației. Încă din 1837, Ribot vorbește despre un inconștient ereditar. La baza întregului sistem de personalitate este cenestezia, care acționează inconștient. Pe lângă un inconștient static, conservator al expe‑rienței, Ribot semnalează și un inconștient dinamic, cu posibilități combi natorii, afective și imagistice. Datorită acestuia, unii comentatori francezi îl apre ciază pe Ribot drept un psihanalist „avant la lettre“.

Ideea că procesele psihice, de la senzație până la voință, sunt simple com‑ponente ale conștiinței este foarte înrădăcinată. De aceea o altă alternativă, semnalată de Höffding, presupune că procesele inconștiente nu sunt lipsite de conștiință, în genere, ci se situează numai sub nivelul conștiinței de sine. Încă din ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea, barierele exclusivismului conștiin‑ței intelectuale erau însă frânte. Psihologul danez Höffding se referă pe larg la sentimentele care se plămădesc într°o sferă inconștientă, relevă eficiența memo‑riei inconștiente și ajunge la con cluzia că inconștientul și conștiința sunt analogi psihici, că procesele inconștiente provoacă aceleași reacții pe care de obicei le îndeplinesc procesele conștiente: „Ceea ce ne apare în introspecție — scrie Höffding în 1891 — trebuie să fi existat în alte forme și pe trepte inferioare“.

Pentru W. Wundt conștiința este un fenomen de sinteză creatoare care se efectuează într°un centru mental asemănător centrului vederii. Ca și în cazul câmpului vederii, Wundt presupune pentru conștiință un nucleu al clarității și o zonă corespunzătoare vederii periferice în care conștiința este semiobscură și își pierde treptat luminozitatea. De fapt asimilarea actului conștient la fenomenul de iluminare dăinuiește de mult timp și a fost accentuat de fenomenologi și în special de structuraliști. Ne referim la efectul de „aha“ susținut de K. Bühler și la „insight“°ul lui Wertheimer.

O imagine deosebit de complexă și sugestivă asupra desfășurărilor psihice oferă încă din 1884 W. James, care se ambiționează să ofere continuitate con‑științei prin ea însăși, vorbind despre un torent al stărilor de conștiință hetero‑gene, haotice și de o factură empirică și intuitivă. În acest torent, eul operează

Page 31: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

31

Tratat de psihologie generală n Sistemul psihic uman

trans formări asemenea unui sculptor asupra pietrei prin selecție și eliminare, prin efectele întăritoare și inhibitoare ale atenției. După James, haosul primordial de senzații dă materie primă gândirii. Se disting stări substantive, în care gândirea se oprește, și stări tranzitive, acelea în care°și ia zborul. Stările substan‑tive se disting prin claritate, iar cele tranzitive reprezintă niște „franjuri“, zone evanes cente de hallo, ce se pierd în obscuritate. Viziunea asupra unei mișcări haotice și caleidoscopice nu corelează însă cu ideea unei organizări sau com‑poziții func ționale și, de îndată ce marele psiholog american dobândește convin‑gerea auto matismelor psihice, el renunță la sus‑menționata interpretare a con‑științei, pe care o identifică în termeni direcți cu experiența.

Întrucât, după cum menționează Höffding, psihologia clasică cu noștea sufle‑tul numai după manifestările conștiinței, abordarea integrală și diferențiată a vieții psihice trebuia cu necesitate să implice și alte experiențe decât ale con‑științei reflexive, să caute alte căi pentru a putea surprinde componentele încă învăluite în mister.

Una dintre strategiile cele mai fecunde în construirea psihologiei ține de metoda clinică. În spitalul de la Sâlpetrière s°au înnodat în jurul personalității lui Charcot câteva dintre firele ce au condus ulterior la curentele psihologiei moderne. O bolnavă ce suferă de amnezie retrogradă nu poate să°și amintească de împrejurările care, în stare de conștiință, intrau sub incidența amneziei decât în stare de transă hipnotică. Charcot (1893) consemnează: „Această femeie își amintește în somn hipnotic tot ce s°a întâmplat până în momentul evenimentului și toate aceste amintiri, prin urmare, întipărindu°se inconștient, în timpul hipno‑zei, se reactualizează coerent, formând o rețea ca și cum ar fi al doilea Eu, ce°i drept, ascuns, un Eu inconștient care contrastează uimitor cu Eul oficial ce suferă de o profundă pierdere a memoriei“.

Prezența unui nivel psihic inconștient, deci a inconștientului ca un fapt real, pozitiv conceput, era probată experimental. În ce constă feno menul ca atare? O primă ipoteză care se putea degaja din cunoștințele timpului ar fi fost aceea privind instinctele care ar stăpâni zona subadiacentă conștiinței. Rigiditatea structurilor instinctive nu permitea însă demonstrații probante din punct de vedere operațional, ci numai supoziții cu privire la surse ascunse de energie sau tendințe.

Era greu să se configureze eul ascuns al lui Charcot numai din pulsiuni instinctive, iar dacă această supoziție este admisă, pentru că situațiile de de‑dublare a personalității par să o reclame, atunci sciziunea intervine nu între conștient și inconștient, ci între diverse moduri și niveluri ale conștiinței. Zoo‑psihologii nu au încetat să vorbească de o bioconștiință, fondată pe sensibilitate, rudimente de memorie și organi zare, pe o inteligență concretă, aptă să depășească elementar unele indeterminări. Morton Prince, în discutarea stărilor psihice disociate, folosește termenul de coconștiință, sugerând existența succesivă a unor conștiințe. Aceste încercări nu au reușit să se impună. Conștiința implică o oarecare autonomie în viața de relație, în baza unei experiențe care dispune de un anumit grad de conceptualizare și este trăită. Dedublarea de personalitate nu

Page 32: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

32

Paul PoPescu-NeveaNu

poate fi interpretată decât ca o destructurare regresivă, alternativa eului con‑știent, nefiind în exclusivitate structurată ereditar, ci reprezentând un sistem psihic submergent în care sunt investite raporturi care au fost cândva actual°con‑știente. Sub acest raport, sunt concludente atât demonstrațiile lui Janet despre automatismul psihologic (1889), cât și cele ale lui Freud despre inconștientul derivat din refulare (1895 și anii următori).

Janet, fondatorul psihologiei conduitei, găsește în acțiune un prin cipiu unificator după care se structurează atât comportamentul, cât și viața internă, subiectivă. În sistemul său o însemnătate de principiu are fenomenul interiori‑zării. Conduitele sau acțiunile sunt preluate din mediul relațiilor sociale și al practicii, fiind modelate senzomotor, verbal și mental, în ultimă instanță, in‑tervenind automatizarea sau formarea de deprinderi ce funcționează inde‑pendent de controlul con științei reflexive. După Janet, inconștientul rezultă din tendința vieții mentale de a se fragmenta, de a se segrega. Un fenomen inconștient este un fenomen izolat. Este un fapt de distragere. Acțiuni elementare, reglate de percepție sau de reprezentări, tind să se izoleze din curentul principal al gândirii și acțiunii. Scăderea generală sau locală a nivelului de vigi lență a con‑științei permite reactivarea normală sau patologică a unor automatisme care se prezintă fie în formă de deprinderi învățate, fie ca niște formațiuni tematizate sub influența unor amintiri obsesive și traumatizante. Deosebindu°se de Freud, Janet vede în refulare o manifestare specific psihologică, o consecință a epui zării și depresiunii, arătând că: „În absența deciziei care oprește și mai ales dre nează diversele tendințe opuse actului adoptat, are loc prelungirea indefinită a oscilării cu exagerarea după caz fie a impulsului, fie a refulării“. În individ conduitele se integrează ierarhic și intră în funcțiune în chip selectiv. După renumitul psiho‑patolog francez, conștiința este o conduită particulară mai complicată și supra‑adăugată acțiunilor elementare. Între funcțiile realului de care ține con știința și acțiunile total inconștiente există nenumărate grade intermediare. În genere, la Janet, conștiința este o reacție față de reacție, un ansamblu de corecții și reglări aplicate acțiunilor elementare, o reacție secundară față de acte primare. „A fi conștient de ceva — scrie Janet — (indiferent de natura lui fizică și psihică) înseamnă a acționa și a reacționa față de acel ceva, a lua atitu dine față de acel conținut, creându°i în felul acesta o semnificație, reflectând în același timp atât natura obiectului, cât și atitudinea noastră de subiect.“ În viziunea janetiană conștiința se dezvoltă ca un proces implicând grade și trepte ale suprapunerii noii reacții. Se folosește expresia de „prise de conscience“, traductibilă în română prin conștien tizare. Ni se pare foarte sugestiv următorul exemplu din textele lui Janet: „Un copil comite în primul rând actul de a merge datorită unei combinații de reflexe: el devine conștient de mers când face eforturi pentru a merge, când dorește să meargă, mai ales când el cere să meargă, când adaugă la mers o nouă reacție, o expresie verbală. Con știința este un ansamblu de reacții ale individului la actele sale proprii. Conștientizarea (prise de conscience) unui act constă întot‑deauna în a suprapune la un act de reacție nouă“. Suntem de acord cu Guillaume care observă că cele două acte care se corelează nu sunt și nu pot fi reciproc identice. În caz contrar, orice progres al psihicului conștient ar deveni imposibil.

Page 33: Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschicdn4.libris.ro/userdocspdf/434/NEVEANU preview.pdf · hipnozei și cunoșteam lucrările de parapsihologie ale lui Hans Bender. Nu știu

33

Tratat de psihologie generală n Sistemul psihic uman

În sistemul lui Janet, sentimentele superioare au o origine conștientă. Astfel, sentimentul de bucurie derivă din conștienti zarea reacției de triumf sau a con‑duitei succesului. Sentimentul de oboseală rezultă din conștientizarea reacției de frânare. Are loc deci o evaluare, viața afectivă reprezentând la toate nivelurile latura de eco nomie a organismului sau, mai bine zis, a personalității. Inter‑ferențele dintre actele intelectuale și cele evaluative conferă conștiinței bazate pe diverse tensiuni o factură psihologică complexă, ireductibilă la configurații pur intelectuale.

Freud se înscrie și el printre cei care au contestat caracterul exclusiv inte‑lectual și rațional al psihismului uman. El pune însă pro blema într°un mod aparte, ocupându°se în principal de relațiile, de raporturile între conștient și inconștient, între care presupune un conflict funciar iremediabil. În studiul adâncit al relațiilor conflictuale dintre conștient și inconștient rezidă atât forța, cât și slăbiciunile metodei și teoriei create de Sigmund Freud. Chiar dacă multe dintre elementele formale sau de conținut ale psihanalizei au fost înlăturate, revi zuite de înșiși fondatorul sistemului și de urmașii săi, discuțiile critice fiind necesare și în zilele noastre, nu se poate contesta meritul introducerii unei note de dinamism, chiar de dramatism, cum arată Politzer, în interpretarea activității psihice și sociale a omului. În viziunea freudiană inconștientul nu mai este o zonă ascunsă și de rezervă a conștiinței, ci reprezintă o energie fundamentală, cu o anumită structură, acționând conform anumitor legi și căutând mereu să°și impună conținuturile sale conștiinței sau să le imprime în comportament prin ocolirea conștiinței. Vom considera pansexualismul freudian ca fiind depășit, mai ales că în zilele noastre cei mai luminați dintre psihanaliști îl contestă. În istoria psihanalizei, sexualismul a îndeplinit rolul unui model euristic, cu o valabilitate ce trebuie să fie reținută în limitele fenomenului însuși. În căutarea unui alt model unic al pulsiunilor abisale, alți autori au pus în centrul incon‑știentului voința de putere, complexul de inferioritate și nevoia de compensare sau alte din motivele de pro veniență evident socială. Însuși Freud a transformat Erosul din tendință sexuală determinantă într°o sinteză a tuturor pulsiunilor vitale și, după un timp, a încercat să°i opună Thanatosul ca tendință distructivă, a morții. Tot el a amintit cândva despre o memorie ancestrală cu un conținut eminamente nevrotic și care încearcă să se descarce. Mult mai convingător, Jung a populat inconștientul cu arhetipuri sau modele comportamentale cultivate de generațiile precedente, astfel adăugând inconștientului individual un incon‑știent colectiv.

Pentru psihologie important este faptul că s°a descoperit în incon știent una dintre zonele în care, dacă nu întotdeauna se originează, întotdeauna o traver‑sează motivația și conflictele intermotivaționale. Dacă inconștientul nu este exclusiv irațional, el pare să fie în bună măsură irațional. Or, o astfel de constatare este deosebit de importantă în ordinea fundamentării adevărurilor despre om. În timp ce inconștientul este guvernat de principiul plăcerii, conștiința și su cursa‑la ei imediată, preconștiința sau, în alți termeni, subconștientul, înaintea princi‑piului plăcerii situează principiul realității. Cum guvernează principiul realității