Coisin. Marius Lucrare.licenta

104
  UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA  FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA SPECIALIZ AREA: TEOLOGIE PASTORALA LUCRARE DE LICENTA Conducător Științific, PROF. UNIV. DR. PR. NECHITA RUNCAN Student, COISIN MARIUS MARCEL Constanta, 2009

description

INDUMNEZEIREA OMULUI IN TEOLOGIA SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL SI ACTUALITATEA EI IN MISIUNEA BISERICII CONTEMPORANE

Transcript of Coisin. Marius Lucrare.licenta

Page 1: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 1/104

 

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA 

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALA 

LUCRARE DE LICENTA

Conducător Științific,

PROF. UNIV. DR. PR. NECHITA RUNCAN Student,

COISIN MARIUS MARCEL

Constanta, 2009

Page 2: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 2/104

 

INDUMNEZEIREA OMULUI IN TEOLOGIA

 SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL SI 

 ACTUALITATEA EI IN MISIUNEA BISERICII 

CONTEMPORANE 

Page 3: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 3/104

 

Dedic aceasta lucrare

 parintilor mei, Mihai si Milica, 

 pentru toata dragostea si jertfelnicia cu care ne-au crescut.

Page 4: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 4/104

 

INDRODUCERE 

"Scumpă este înaintea Domnului moartea celor cuvioşi ai Săi" 

„ Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,

 şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (In. XVII, 3).

Lucrarea de faţă se naşte din dorinţa cea mai arzătoare şi curată de a prezenta nu numai

teologia unuia dintre ultimii mari Sfinţi Părinţi, ci un vrednic şi viu model de luptător al

Adevărului, un model pentru creştinii zilei de astăzi, de trăire dar şi de tărie a credinţei celei

adevărate, care nu se stinge în situaţii de strâmtorare, ci se aprinde spre jertfire şi mărturie vie

tuturor.

Ceea ce am prezentat în aceste capitole este o mărturisire pe care uităm să o mai facem,

despre Adevărul  pentru care numeroşi Sfinţi şi-au dat viaţa, pe care noi nu mai avem mereu

curajul de a-L spune, doar de dragul unui pact formal, al unei “păcii mincinoase”. Astăzi este

timpul mărturisirii celei adevărate şi al triumfului acesteia,  pentru că numai Adevărul ne face

liberi şi nu catuşele compromisului.

Lucrarea de faţă se împarte în trei capitole spre Slava Sfintei Treimi, ea punând în faţă,modelul cel viu al vieţii Sfântului Maxim Mărturisitorul şi apoi una dintre cele mai

impoartante teme tratate în lucrările sale, aceea a îndumnezeirii omului prin Întruparea Fiului

lui Dumnezeu. Întreaga sa operă este străbătută de convigerea că persoana umană, creată

dupa chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deşi purtătoare a consecinţelor păcatului

strămoşesc, se poate ridica la o viaţă superioară prin Hristos, poate tinde spre desăvârşire,

îndumnezeire, dar numai cu ajutorul harului dumnezeiesc, dăruit de Dumnezeu, astfel putem

spune că Biserica se transformă într -un focar al îndumnezeirii prin înpărtăşirea SfântuluiDuh.

Desigur că aceste adevăruri au născut şi multe controverse şi deviaţi ale atropologilor 

 pe care însă în ultimul capitol le vom clarifica şi astfel o să înţelegem în chipul cel mai clar că

omul a devenit “OMUL  deplin” numai când s-a îndumnezeit, iradiind din el iubirea

dumnezeiască a supremei comuniuni treimice.

 Numai în Hristos omul se întoarce la Dumnezeu şi prin Hristos, Dumnezeu vine la

om. Omul astfel împreună cu lumea este destinat transfigurării de a fi “cer nou şi pământ 

 nou”.

Page 5: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 5/104

  Prin exilarea Sfântului Maxim Mărturisitorul pe ţarmul răsăritean al Mării Negre în

localitatea Lazika, acesta aduce cu sine bogata sa învăţătura teologică ce se va răspandi în

întreaga zonă şi sfinţiind-o prin viaţa sa aleasă. 

“Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În

ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare

mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în

  faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind 

 pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i -a pus la încercare şi i -a găsit 

vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i -a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i -

a primit. Străluci -vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi.

 Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul va împărăţi întru ei, în

veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi -au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi 

vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui”  (Solomon III,

1-9). 

Page 6: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 6/104

CAP. I DESPRE VIAȚA SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL 

Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662), înainte de Sfântul Ioan Damaschinul,este

ultimul mare teolog al creştinătăţii.

1

 Călugăr şi ascet, format în tradiţia spirituală a Bisericiide răsărit prin lectura marilor Părinţi din secolul al IV-lea, printre care Sfinţii Grigore de

 Nazianz şi Grigore de Nyssa erau maeştrii săi preferaţi2, mare admirator al lui Origen şi a lui

Evagrie Ponticul, cititor şi comentator adânc al scrierilor Sfântului Dionisie Pseudo-

Areopagitul, prieten şi ucenic al Sfântului Sofronie al Ierusalimului, venerabil apărător al

Ortodoxiei împotriva monofizitismului şi a monotelismului, teolog contemplativ, Maxim

Mărturisitorul a fost unul dintre aştrii cei mai luminoşi care au strălucit pe cerul gândirii

teologice creştine din epoca patristică şi a cărui sistem teologic se reflectă încă puternic peste

veacuri, trezind interesul şi admiraţia contemporanilor noştri.

 Născut în jurul anului 580 dintr -o familie nobilă, Sfântul Maxim, şi-a format o cultură

înaltă şi a ajuns în curând primul secretar al împăratului Heraclie, cu care se pare că era

 înrudit3. Pe la 630 a părăsit onorurile lumeşti şi a îmbrăţişat monahismul într -o mănăstire de

la Chrysopolis-Scutari, de cealaltă parte a Bosforului, pentru a se dedica slujirii totale lui

Dumnezeu.

În anul 646, Sfântul Maxim Mărturisitorul a plecat la Roma, unde a combătut ani în

şir erezia monotelită, şi a reuşit să determine pe Papa Martin I ca în sinodul de la Lateran

din 649, să condamne monotelismul, pe partizanii acestuia, Ektesis-ul lui Heraclie (638) şi

Typos-ul lui Constans II.4 

Curând după aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul devine cel mai destoinic apărător 

al Ortodoxiei împotriva monotelismului, care devenise doctrină promovată de stat,

urmărindu-se realizarea unităţii imperiului prin factorul religios; ca scut împotriva popoarelor 

cuceritoare.

  Nevoind să se lepede de credinţa ortodoxă privitoare la cele două voinţe ale

Mântuitorului,5 Sfântul Maxim a fost condamnat să i se taie limba şi mâna dreaptă şi exilat la

1 J. Texerol, Precis de Patrologie,13-e ed., Paris, 1942, p.394, apud Pr. Prof. Ene Branişte, Biserică şi Liturghia înopera „Mistagogia” a Sfântului Maxim Mărturisitorul, în „Ortodoxia”,1981, nr. 1, p.132  Ibidem, p.13 3 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, Bucureşti, p.181 

4  Ibidem, p.1825 Vezi amănuntele asupra contribuţiei Sfântului Maxim Mărturisitorul la combaterea monotelismului la Pr. Prof. Dr.Ioan G. Coman, Patrologia, manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti, 1956, p.279-280;

Page 7: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 7/104

Lazika, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre unde a şi murit în anul 662, la 13 august, la

vârsta de 82 ani.6 

Opera Sfântului Maxim cuprinde scrieri din toate domeniile teologiei: exegeză,

dogmatică, ascetică, mistică, liturgică, poezie.7 

Întreaga sa operă e străbătută de convingerea că persoana umană, creată după chipul

şi asemănarea cu Dumnezeu, deşi purtătoare a consecinţelor păcatului originar, se poate

ridica la o viaţă superioară prin Hristos, poate tinde spre desăvârşire, îndumnezeire, dar 

numai cu ajutorul harului dumnezeiesc, dăruit de Dumnezeu Cel în Treime, pentru a ne

susţine în continua noastră mişcare spre odihna eternă în Hristos.8 

6 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit, p. 182 ;

7  Ibidem, p.182 ; 8 Drd. Kamal Farahat , Har şi libertate în învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul,  în „ Studii Teologice”, 1987, nr.6, p.100

Page 8: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 8/104

 

CAP. II ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU ŞIÎNDUMNEZEIREA OMULUI 

De la Sfântul Irineu de Lyon (+202), la Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Maxim

Mărturisitorul şi până la Grigorie Palama, teologia îndumnezeirii şi transfigurării creaţiei prin

harul necreat al lui Dumnezeu este o constantă, o idee permanentă întâlnită în teologia

Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. 

Teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, adevăratul părinte al teologiei bizantine,reprezintă o sinteză densă şi unitară de o mare înălţime a cugetării şi sensurilor profunde,

expresie a gândirii teologice anterioare dar şi „deschizătoare şi anticipatoare a formulelor 

dogmatice şi spirituale anterioare”.9 

Punctul central al operelor sale îl constituie Mântuitorul Hristos şi lucrarea sa

mântuitoare, Raţiunea supremă a întregii existenţe, spre care converg toate cele care sunt

create pentru a participa la viaţa dumnezeiască. Omul participă prin chipul său în gradul cel

mai înalt la Dumnezeu, iar prin Hristos , Dumnezeu - Omul prin care a venit mântuirea, elare posibilitatea desăvârşirii nesfârşite, a îndumnezeirii, prin coborârea lui Hristos Domnul la

făptura Sa, prin împlinirea poruncilor divine şi lucrarea virtuţilor care înnoiesc şi înalţă viaţa

sa. Astfel, omul devine „partener sau egal la dialogul cu Dumnezeu, nu din necesitate, ci din

voia Lui şi iubire”10 

După Sfântul Maxim Mărturisitorul două sunt scopurile pe care le urmăreşte

Dumnezeu Cuvântul cu făpturile pe care le cuprinde în Sine ca un cort: 

a) să le aducă la unitate; b) să le imprime tuturor făpturilor dispoziţia de jertfă;11

 

Dar această dispoziţie de jertfă, care-l aduce pe om în comuniune cu Persoanele

Sfintei Treimi, pe care Dumnezeu o înserează în interiorul umanului, se face prin puterea

 jertfei iubitoare a lui Dumnezeu Cuvântul, Care S-a făcut trupesc pentru ca omul să reintre

din nou în comuniune de iubire cu Dumnezeu. „De aceea, spune Sfântul Maxim

9 Drd. Marius Telea, Dragostea creştină la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în “Credinţa Ortodoxă”, 1999, nr. 1, AlbaIulia, p. 141

10 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Dumnezeu şi îndumnezeitor, Anastasia, Bucureşti, 1993, p.56 11 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,2000, p.103

Page 9: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 9/104

Mărturisitorul, ca Unul ce S-a făcut pentru noi, ca noi, a spus în chip potrivit omului către

Dumnezeu şi Tatăl: „Să nu facă voia Mea, ci a Ta”, ca având şi ca om, Cel prin fire

Dumnezeu, voia să împlinească voinţa Dumnezeiască”12 , şi să dea din nou, celui făcut după

chipul Său, haina harului pe care o lepădase. 

Unirea omenescului cu divinul, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, este menită de

către Părinţii Bisericii, desigur şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul, îndumnezeire. Sfântul

Maxim, zice: „Dacă îl atrage pe om Dumnezeu, îl face dumnezeu prin lucrare, dăruind ca

Bun celui atras îndumnezeirea mai presus de f ire”13. Prin această turnare de energii divine

necreate, izvorâte din Sfânta Treime, persoana umană devine „biserică tainică”14, în care

toată materia este sfinţită şi transfigurată, ridicată spre sensuri sau raţiuni mai presus de

simţire, fiind părtaşi „la lumina negrăită a sfintei şi strălucitoarei Treimi”15 uniţi cu Hristos

 prin firea omenească comună, „şi actualizată de fiecare prin credinţă”16.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte adeseori despre o întreită întrupare, graduală,

a Cuvântului lui Dumnezeu, Logosului. Astfel, el, vorbeşte despre o întrupare a Logosului în

logoi,  fiinţelor create, la momentul creării lumii şi a celor patru elemente, când Duhul lui

Dumnezeu a învăluit apele; întruparea Logosului în logoi  Scripturii şi a celor patru

Evanghelii, când Duhul Sfânt i-a inspirat pe profeţi; şi o întrupare a Logosului în trupul

nostru,17 „la plinirea vremii”(Galateni 4, 4), din iubire pentru om (Ioan 3,16), pentru „a face

  posibilă comuniunea cu Dumnezeu, prin energiile necreate, singurele care pot săvârşi

îndumnezeirea, ţinta supremă a vieţii umane18.

  Noţiunea de „logos” nu este o creaţie a creştinismului. Originea ei este mai veche,

punctul de plecare avându-l în filosofia greacă, şi a fost folosită mai ales în încercările

filosofilor de a explica originea şi destinaţia lumii şi a omului. Dacă Sfântul Ioan

Evanghelistul foloseşte termenul „logos”, „reluând astfel o noţiune precreştină curentă pe

vremea lui, o face pentru că găseşte în Iisus Hristos împlinirea creaţiei şi a

umanului”.19Conceptul de raţionalitate a creaţiei, care aspiră spre împlinire în Cel ce a zidit-

 12 Idem , Despre cuvântul: „Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar( Matei 26,39), în „Părinţi şi

 scriitori ai Bisericii”, vol. 80, Bucureşti, 1990, p.214 13  Ibidem, p.5914 Idem ,  Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p.1003 15  Idem, Epistola către preotul şi egumenul Canon, în „Părinţi şi scriitori Bisericeşti”, vol.80, Institutul Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.164; 16  Ibidem, p187-notă de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae ;17 Lars Thunberg, Omul şi cosmosul, în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Institutul Biblic şi de Misiune alBisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p.70;

18  Ibidem, p.67,19 Pr. Drd. Tache Sterea –  Teologia Logosului la Sfântul Maxim Mărturisitorul ,în “Studii Teologice”, 1977, nr.5-7,pag.517

Page 10: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 10/104

o este specific gândirii cosmologice a Sfântului Maxim, prin care „omul poate înţelege, poate

să-şi explice lumea de la ceea ce el numeşte logoi, desemnaţi în însăşi pânzătura ordinii

cosmice.20 

Logosul este persoana divină în jurul căreia gravitează întreaga gândire şi trăire

creştină. „Creştinismul, spune Părintele Galeriu, este o religie a Cuvântului care se face trup;

religie a credinţei, a întrupării lui Hristos în lume…Dumnezeu creează lumea prin Fiul Său şi

o înnoieşte tot prin El, prin coborârea şi întruparea Logosului în om”21. Cosmosul şi natura

umană ca intim legată de cosmos sunt imprimate de o raţionalitate, iar „omul -creatură a lui

Dumnezeu e dotat în plus cu o raţiune capabilă de a cunoaşte şi a conştientiza raţionalitatea

cosmosului şi a propriei sale naturi”.22 

Concepţia Sfântului Maxim despre cosmos şi relaţia lui cu Dumnezeu, ca ţintă spre

care tinde şi în care se desăvârşeşte „pivotează în jurul Logosului, Cuvântul, Raţiunea eternă

a lui Dumnezeu pe care construieşte o adevărată ontologie a creaţiei, creaţie ce de fapt în

logicitatea, raţionalitatea ei, conţine şi reflectă pe Dumnezeu, cauza şi ţinta eternă ale tuturor 

celor existente ca raţiuni divine în lume”23 

Unii Părinţi bisericeşti au spus că omul este un microcosmos, o lume care rezumă în

sine pe cea mare. Sfântul Maxim Mărturisitorul a remarcat că mai drept e să se considere

omul ca fiind un macrocosm, pentru că el e chemat să cuprindă în sine toată lumea, ca unul

ce e deose bit de ea…24 

După Teologia Dogmatică raţionalitatea creaţiei are drept scop conducerea făpturii

spre Creatorul ei, spre împlinirea ei în Dumnezeu. Dar această raţionalitate a lumii se afirmă

şi se desăvârşeşte în mod plenar numai în om. „Treptele inferioare  chimice, minerale, şi

organice ale existenţei, deşi au o raţionalitate, nu au un scop în ele însele, ci scopul lor constă

în a constitui condiţia materială a existenţei omului şi ele sunt conştiente de acest scop al lor.

În om se deschide însă ordinea unor scopuri conştiente. Şi numai în cadrul scopurilor 

urmărite de el, se deschide şi înţelegerea scopurilor treptelor inferioare lui, punându-se într-o

referinţă cu scopurile urmărite de el, ca el să boltească peste toate un sens ultim şi suprem al

existenţei”25.

20 Pr. Gheorghe Petraru –   Lumea, Creaţia lui Dumnezeu, Trinitas, Iaşi, 2002, pag.85 ;21 Pr. Drd. Tache Sterea –  op. cit., pag.316; apud Pr. C. Galeriu –   Jertfă şi Răscumpărare, Bucureşti, 1973, pag.8; 22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae –  Teologia Dogmatică Ortodoxă, Institutul Biblic şi de Misiune al BisericiiOrtodoxe Române, Bucureşti, vol.I, 1996, pag.12; 

23 Pr. Petraru Gheorghe –  op. cit., pag. 8624 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, pag. 13 ;25  Ibidem, pag.14

Page 11: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 11/104

Vedem din expunerea făcută de Pr. Stăniloae, că raţionalitatea cosmosului îşi găseşte

temeiul ei ultim şi împlinirea numai în om, fiinţă personală, dialogală, spirituală, capabilă de

comuniune cu Dumnezeu. „Raţionalitatea creaţiei, sensul ei şi, în acelaşi timp, însăşi

existenţa umană în lumea - creaţie divină - se cuprinde şi se înţelege în Hristos, Raţiunea

divină eternă şi personală a Unicei Fiinţe divine prin care, atât cele generale, cât şi cele

individuale sunt aduse întru existenţă”26,căci, după cum ne învaţă Sfântul Maxim, „credem

că premerge o raţiune creaţiunii îngerilor, o raţiune fiecăreia dintre fiinţele şi puterile ce

alcătuiesc lumea de sus, o raţiune a oamenilor, o raţiune tuturor celor ce au primit existenţa

de la Dumnezeu”27.

Când vorbeşte despre fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, Sfântul Maxim face deosebire

între Cuvântul Care a venit în lume ca să ne îndumnezeiască prin plenitudinea harului dăruit,

şi raţiunile sau raţionalitatea lumii. Logosul, Cuvântul este raţiunea supremă negenerată , a

doua Persoană a Sfintei Treimi, iar  logoi  sunt raţiuni imprimate încă de la creaţie tuturor 

lucrurilor. Raţiunile, logoi, există prin participare la Raţiunea supremă care este necreată.

„Ce este în făpturi spune Sfântul Maxim, creat sau necreat? Create  în făpturi sunt cele ce

există prin participare, iar necreate sunt cele de care se împărtăşesc acestea. De pildă în

 bunătatea omenească se distinge strădania omului credincios de a se împărtăşi de bunătatea

divină, care pe de altă parte e şi ea o forţă ce susţine şi atrage strădania omenească”28 

Raţiunile divine sunt din ce în ce mai accesibile în măsura în care credinciosul creşte

în dobândirea virtuţilor. Pr. Stăniloae, afirmă că: „Tot universul poartă marca unei

raţionalităţi personale destinate eternizării persoanelor umane”29. Pentru teologia Sfinţilor 

Părinţi ai Bisericii, religia nu e un proces de instrucţie teoretică, ci este participare personală

la „dumnezeiasca fire”, la bucuriile spirituale dobândite prin umanitatea îndumnezeită şi

înviată a Fiului lui Dumnezeu, făcut om, pentru ca „ Hristos-făcut om, să adune la Sine firea

omenească.”30 

Cu toate acestea, Revelaţia naturală nu ajunge la împlinirea scopului pentru care ea a

fost dată decât în lumina Revelaţiei supranaturale. Din Revelaţia supranaturală cunoaştem

care este scopul pentru care a fost creată lumea şi omul. Revelaţia naturală este ineficientă

26 Pr. Petraru Gheorghe, op. cit, pag.8827 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Si note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, P :S :B :; 80, Bucureşti,1983, pag.80; apud, Pr. Gheorghe Petraru , op. cit, pag.8828 Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia, vol.I , trad. Şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947,pag.140-141 ; apud, Pr. Drd.Tache Sterea, op. cit ., pag.524 ;29 Pr. Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, op. cit., pag.18 ;

30 Sfântul Maxim Mărturisitorul Epistola Dogmatică către Ioan Scolasticul Alexandrinul, despre dogma întrupării în Părinţi şi ScriitoriBisericeşti, vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990,pag.147; 

Page 12: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 12/104

fără cea supranaturală. Ea poate fi eficientă doar pentru sfinţi, după cum ne spune Sfântul

Maxim Mărturisitorul, adică pentru cei care s-au ridicat la o vedere a lui Dumnezeu

asemenea celei din Revelaţia supranaturală. Sfântul Maxim afirmă că Revelaţia naturală are

aceeaşi valoare ca şi Revelaţia supranaturală.31 

Părintele Stăniloae ne spune în acest sens că acolo unde Revelaţia supranaturală n -a

mai î nsoţit revelaţia naturală… s-au produs grave întunecări ale credinţei naturale în

Dumnezeu, care de acela mai multe ori făceau o confuzie între El şi natură şi făceau nesigură

 persistenţa persoanei umane în eternitate. Cu alte cuvinte, se poate spune că prin căderea în

 păcat omul şi-a întunecat şi pervertit capacităţile spirituale şi personale ale fiinţei sale, printre

care şi raţiunea. Odată cu vălul de întuneric pus pe mintea omului, s-a pierdut de către om

 puterea de a sesiza raţiunile lui Dumnezeu, logoi, care erau puse în creaţie şi care aveau

menirea de a-l înălţa pe om spre comuniunea cu Dumnezeu.

Astfel, nesesizate raţiunile, omul a început să-şi creeze, în lumea naturală,  proprii săi

idoli, concepte, care-l închideau în propriile graniţe ale materialităţii, fără posibilitate de a se

autodepăşi, prin har şi comuniune cu Dumnezeu. Astfel, a fost necesară intervenţia divină

iubitoare, Dumnezeu comunicând omului din nou puterile cu care acesta să năzuiască spre el,

căci „Revelaţia supranaturală a dat claritate şi siguranţă credinţei naturale, dar a şi lărgit

cunoaşterea lui Dumnezeu şi a sensului etern al existenţei noastre şi al lumii”.32 

După teologia Sfântului Maxim, toată creaţia poartă amprenta unei raţionalităţi,

numai păcatul este iraţional33 , fără o finalitate care să înalţe omul spre îndumnezeire. Pentru

Sfântul Maxim, păcatul a însemnat o îngustare a înţelegerii lumii: „Ridicarea omului la

Dumnezeu, afirmă Părintele Stăniloae, trebuie să treacă prin faza unei reveniri a lui la starea

de natură. Simţirea trebuie să devină pură, percepţia sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi

câştige fermitatea ei obiectivă”34. Fiecare om care stă prin credinţă în legătură cu Hristos,

 poate câştiga această tărie, această imunitate faţă de păcat. Aceasta o poate prin faptul că

lucrările Lui devin teandrice, Hristos Însuşi e în el, ajutându-l la lupta de întărire a firii, de

eliberare de patimi, adică de restabilirea raţiunii şi a simţirii umane. 

Tot ceea ce este creat, este creat potrivit intenţiei divine, al cărei subiect este Logosul

 personal, Care a intrat în această lume, în istorie, şi a devenit om, pentru a împlini scopul

creaţiei şi cel al omului, ca microcosmos. „Înseamnă deci că întreaga creaţie este umplută de

31 Idem, Ambigua ; P.G. ;91, COL.1149 d ŞI 1176 C ; apud, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit.,pag.22 ;32  Ibidem, pag.24 ;33 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia românească  vol. II, trad. Şi note Pr. Prof. Dr.

Dumitru Stăniloae, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.234; 34  Idem, Filocalia românească , vol. II, trad. Şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, Bucureşti, 1999,pag.18

Page 13: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 13/104

 prezenţa divină. O prezenţă nu numai statornică, ci şi un scop ce trebuie împlinit prin libera

lui acceptare de către om”35.

„Întreaga teologie a Sfântului Maxim, poate fi înţeleasă ca un mare imn închinat

unităţii tuturor lucrurilor”36 realizată prin iubirea creatoare a lui Dumnezeu: unirea omului cu

Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul, unirea întregii creaţii în om, atunci când acesta îşi

împlineşte vocaţia pentru care a fost creat, adică „aceea în care toate lucrurile create să fie

înălţate către Dumnezeu, de la care au venit”37. În acest proces de înaintare în comuniunea de

iubire şi viaţă a lui Dumnezeu, omul este ajutat de puterea şi lucrarea lui Dumnezeu. Sfântul

Maxim afirmă: „ Dumnezeu le conduce din lăuntrul ca putere eficientă pe toate şi din afară,

ca ţintă atractivă în dezvoltarea lor spre îndumnezeire”.38 Toate există în legătură cu o cauză

a lor unică şi ocrotitoare, care lucrează împreună cu omul la desăvârşirea lui. 

După Sfântul Maxim, Hristos prin întrupare ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă

dumnezeiască.39 

Posibilitatea îndumnezeirii omului constă în faptul că acesta este creat după chipul lui

Dumnezeu, „este chemat la asemănare şi participare reală la viaţa divină. Omul nu este cu

adevărat om decât în Dumnezeu, iar omul nu este cu adevărat om decât îndumnezeit”40, iar

această putere de a îndumnezei nu vine decât de la Dumnezeu, Cel ce ne-a arătat

îndumnezeirea. „Cuvântul lui Dumnezeu, afirmă Sfântul Maxim, Care şade pe heruvimi

(Psalm 79,2) privind la pericolul în care ne aflăm … a venit în trup ca să mântuiască pe cei

 pierduţi şi să omoare fiarele cele rele care se hrănesc din el; şi să -l facă loc al păcii şi păşune

a oilor cuvântătoare, călăuzite prin fapte spre Dumnezeu”41.

Îndumnezeirea înseamnă pentru uman treapta şi ţinta la care trebuie să ajungă făptura,

„altceva mai mare decât ea nu poate exista. Ea rămâne o consecinţă a înomenirii lui

Dumnezeu prin întruparea Logosului”42, prevăzută în taina iconomiei Sfintei Treimi, din

veşnicie.43 

35 Lars Thunberg, op. cit.., pag.12336  Ibidem, pag.637  Ibidem38 Sf ântul Maxim Mărturisitorul Filocalia românească, vol.II, trad. Şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.20 39  Ibidem, pag.2440 Oliver Clement Puterea Credinţei, Pandora, Târgovişte, 1999, pag.74; 41 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt către prezbiterul şi egumenul Talasie, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol.80, trad. şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1990,

pag.5942 Lars Thunberg, op. cit., pag.137;43  Ibidem, pag.37;

Page 14: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 14/104

Sfântul Maxim înţelege întruparea întotdeauna ca lucrare a Treimii în ansamblul ei.

„Sfatul” treimic reprezintă punctul de plecare al unui plan al iubirii, „în care Dumnezeu S-a

angajat personal, deoarece Fiul o împlineşte asumându-Şi firea umană şi murind, în cele din

urmă, în această fire”.44 

Sfântul Maxim stabileşte un fel de cronologie în căderea omului. Primul pas fatal este

ruperea de Dumnezeu, din care izvorăşte primul dintre cele trei rele capitale: necunoaşterea.

Fiind izolat de izvorul creator al fiinţei Sale, omul se concentrează numai asupra propriului

eu, sine, în iubire egoistă, care constituie cel de-al doilea rău în ierarhia relelor. Iar acest

egoism,  filavtia, numită de Sfântul Maxim, îl conduce pe om la: tirania faţă de semen.

„Aceste trei rele se datorează pervertirii celor trei forţe constitutive ale sufletului: raţiunea

(logos), pervertită în necunoaştere; dorinţa, pervertită în iubire de sine, şi irascibilitatea sau

mânia, pervertită în ura faţă de semen”.45 

După Sfântul Maxim, raţiunea este cea care dirijează omul în împlinirea scopurilor 

pentru care a fost creat. Pervertirea ei, atrage după sine, pierderea ţintei: „Căci unde

domneşte raţiunea, încetează domnia simţirii, în care e amestecată puterea păcatului, care,

amăgind sufletul, umilă pentru trupul înrudit după ipostas, îl atrage la sine prin plăcere.” 46 

Pentru aceasta, orice om tre buie să dea o luptă în firea omenească pentru a răsturna domnia

simţirii asupra raţiunii şi cugetării… „ca acestea să poată vedea razele Logosului în lume şi

pentru a-L intui şi dincolo de lume”.47 

Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus lumii întregi „harul îndumnezeirii”48, care ne

ridică la Dumnezeu, căci Hristos „S-a împreunat fără schimbare, cu firea oamenilor, prin

unirea adevărată într -un ipostas şi să unească cu Sine, în chip neschimbat, firea omenească.

Aceasta, pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă Dumnezeu

 prin unire cu Sine.”49 

Teologia îndumnezeirii profesată de Sfântul Maxim, afirmă Paul Evdokimov, are la

  bază dogma Calcedonului, întruparea şi îndumnezeirea sunt două feţe ale aceleiaşi taine.

„Dumnezeu Se face Om în  iubirea Sa faţă de om, în care omul se schimbă în dumnezeu,

44  Ibidem 45  Ibidem, pag.53;46 Sfântul Maxim Mărturisitorul  Răspunsuri către Talasie în Filocalia românească, vol III, trad. Şi note Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.40 

47  Ibidem, pag.1848  Ibidem, pag.85;49  Ibidem, pag.84;

Page 15: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 15/104

 pentru Dumnezeu.”50 Adevărata materie, realizată în relaţie şi în unire cu divinul, prin har,

 participare, trebuie să fie numai în stare de îndumnezeire.

Teologii moderni spun că această stare este potrivită „vocaţiei omului…şi se înscrie

în caracterul ireductibil al persoanei sale, în dinamismul fiinţei sale, a însăşi adevăratei sale

materii”.51 

Adevărata natură a omului, pe care fiinţa umană este în mod tragic liberă să o

exprime sau să o reprime,  „este energia celebrării, a participării la lumina divină, care

creează şi însufleţeşte această natură”.52  Prin această unire cu divinul, prin participare,

Dumnezeu, în Hristos, Se face pentru noi un alt „alter ego”, celălalt noi înşine şi ne arată

„iubirea nebună” cu care trebuie să iubim…Spre acest ţel, de a ajunge la îndumnezeire, se

îndreaptă viaţa tuturor oamenilor, care este „părtăşia de vârsta plinătăţii lui Hristos”.53 

Prin această venire a Logosului întrupat, Fiul lui Dumnezeu, în maxima apropiere de

uman, pentru ca umanul să se împărtăşească de iubirea şi harul iubirii treimice, se dă

 posibilitatea făpturii de a-şi vedea Prototipul, cel după care au fost create toate şi spre care se

îndreaptă.

Teologia Ortodoxă Răsăriteană a făcut distincţie, spre deosebire de scolasticismul

catolic, între posibilitatea cunoaşterii şi comuniunii lui Dumnezeu cu omul, prin participare

sau har, şi cunoaşterea naturii sau a esenţei divine. „Numindu-L Dumnezeu, Viaţă, Fiinţă, noi

vrem să spunem, afirmă Evdokimov, puterile îndumnezeitoare, dătătoare de viaţă, dătătoare

de fiinţă prin care Dumnezeu Se comunică în timp ce rămâne incomunicabil în natura Sa şi

Se face cunoscut în timp ce rămâne necunoscut în esenţă”.54 Întruparea îndumnezeitoare nu

ne face accesibilă fiinţa sau esenţa divină, ci ne arată după Sfinţii Părinţi valoarea omului,

 precum şi faptul că cea care ne îndumnezeieşte este iubirea.55 

Teologia înţelege procesul de îndumnezeire ca având pe de o parte o fază istorică,

fără de care credinţa noastră ar fi privată de Izvorul ei îndumnezeitor, şi o fază eshatologică,

adică acea devenire spre care trebuie să tindă umanul permanent în veşnicie.56 „Dumnezeu se

face om, spun Sfinţii Părinţi –    pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu”, prin împărtăşirea

harului şi a Sfântului Duh. Partea de contribuţie a credinciosului în actul şi procesul sinergic

50 Paul Evdochimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, trad, prefaţă şi note Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Răducă, Cristiana,Bucureşti, 1995, pag.64 51 Oliver Clement, op. cit., pag.7552  Ibidem53 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Sofia, Bucureşti, 2000, pag.109 54 Vladimir Lossky, Valoarea lui Dumnezeu, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

1995, pag.10555 Paul Evdochimov op. cit., pag.6456 Pr. Ioan Mircea,  Îndumnezeirea credinciosului în „Ortodoxia”, 1975, nr.2, pag. 320 

Page 16: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 16/104

al îndumnezeirii, constă în credinţă şi fapte bune, ca aderare la opera mântuitoare şi

îndumnezeitoare adusă de Fiul lui Dumnezeu. Firea dumnezeiască a îndumnezeit, iar firea

omenească a fost îndumnezeită. 

Sfântul Maxim atunci când vorbeşte despre îndumnezeire nu se referă numai la suflet,

ci şi la trup „templu al Duhului Sfânt”. (I Cor.6,19) „ Hristos, spune Sfântul Părinte, S -a

întrupat ca să mântuiască şi chipul şi să facă nemuritor şi trupul…făcând iarăşi curată firea,

ca la început. Ba, încă a făcut-o să întreacă prin îndumnezeire prima ei plăsmuire”.57 

Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu „dă omului o importanţă egală cu a Sa, fără ca

aceasta să-i fie impusă de fiinţa omului, sau de vreo substanţă din care ar fi trebuit să -l

 producă”.58 

Posibilitatea creaturii de a se ridica la îndumnezeire se datorează atât darurilor 

naturale cu care a fost înzestrată, dar şi faptului că firea omenească a fost „creată capabilă ca

Persoana lui Hristos să poată manifesta prin ea iubirea Lui faţă de Tatăl şi faţă de oameni”.59 

A făcut omenescul cu capacitatea de a simţi iubirea Fiului lui Dumnezeu faţă de Dumnezeu -

Tatăl şi faţă de oameni în forma omenească. „Omenescul, afirmă Părintele Stăniloae, este

făcut de Dumnezeu cu capacitatea de a fi îndumnezeit,…spre comuniune cu Sfânta Treime,

 într-o vieţuire intimă cu Ea”60 

Cei ce duc viaţă în Hristos, sunt de fapt cei îndumnezeiţi, căci „îndumnezeirea se face

 prin continua „creştere în har şi întărire cu duhul” (Luca 1,80; 2,40), ca „prunci în Hristos”,

printr-o hrană nouă spirituală”.61 Această teandrie, în care dumnezeirea nu păgubeşte întru

nimic prin atingerea de umanitatea noastră , „iar aceasta din urmă concurează în chip liber şi

firesc cu harul neconstrâns de nimic din afară, constituie condiţia şi garantul realizării

scopului suprem al creaturii, acela de a ajunge la starea de chip al Arhetipului”.62 

Îndumnezeirea naturii umane în Hristos implică, în teologia Sfântului Maxim,

asumarea de către Cuvântul întrupat a voinţei umane şi restabilirea în conformitate cu planul

divin de mântuire. „Caracteristica îndumnezeirii este aceea că ea se realizează în condiţiile

unirii ipostatice; şi se realizează în perfectă coerenţă, dar fără o schimbare a firilor”.63 

57 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească , vol.III, trad. şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, InstitutulBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1948, pag. 243; apud. Pr. Ioan Mircea op. cit., pag. 33358 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Dumnezeu şi dumnezeitor, Anastasia, Bucureşti, 1993, pag.5559 Idem , pag.5760  Ibidem

61 Pr. Ioan Mircea, Iisus Hristos- Dumnezeu şi Îndumnezeitor în Ortodoxia, 1983, nr. 1, pag.26;62 Pr. Dr. N. Macsim, Răscumpărarea în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul  în M.M.S, 1981, nr.7-9, pag. 462;63 Lars Thunberg, op. cit ., pag.60

Page 17: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 17/104

Această precizare îi permite Sfântului Maxim să afirme două lucruri: nu există în om

nici o putere naturală capabilă să-l îndumnezeiască, însă, pe de altă parte, există „o relaţie

reciprocă între Dumnezeu şi om, care îi permite să se îndumnezeiască în măsura în care

roadele întrupării sunt oferite”.64 

În această unire Dumnezeu îşi cunoaşte chipul Său „ducându-l cât mai aproape de

Sine”.65 Rămânerea Lui ca Persoană separată ar fi pus şi ea o limită iubirii Sale faţă de om.

Privarea Persoanei Cuvântului Întrupat de umanitatea asumată de Acesta, ar desfiinţa

 posibilitatea îndumnezeirii omului. Sfântul Maxim îl citează pe Sfântul Grigore de Nazianz

şi zice: „Căci ceea ce nu a fost luat nu a fost vindecat”.66 

Erezia monoenergistă, combătută de Sfântul Maxim, nu făcea decât să desfiinţeze

 posibilitatea mântuirii omului. Astfel, Sfântul Maxim afirmă că: „Firea umană este însă aşa

de intim încadrată în ipostasul divin, precum e trupul în sufletul persoanei umane; şi atât de

îndumnezeită pe cât e îndumnezeit trupul de către suflet.”67  Nu se amestecă firile între ele

 prin faptul că constituie un ipostas al Fiului, nici nu se împart (despart) între ele prin faptul

că sunt şi rămân, „ci se cugetă una în alta după unire”.68  Prin aceasta, divinul trăieşte

omenescul, dar dumnezeieşte, iar umanul trăieşte divinul, dar omeneşte. Această proprietate

a firilor de a fi „una în alta” a fost asemănată de Sfântul Maxim cu un fier înroşit în foc, în

care nu se schimbă proprietăţile lui. 

Sfinţii Părinţi, ca şi Sfântul Maxim, foloseşte cuvântul περιχωρήσας. Dumnezeu a

intrat cu umanitatea Sa într-o perihoreză. „El mişcându-se în ea şi învăluind-o, şi ea

mişcându-se în El şi manifestându-L.”69  În această întrepătrundere „fiecare fire rămâne cu

 proprietatea şi deosebirea ei naturală”.70 Sfântul Maxim afirmă că numărul doi sau dualitatea

ipostasului lui Hristos, divino-uman, nu este folosit pentru a exprima o dualitate despărţită, ci

numai pentru a arăta că amândouă firile sunt reale. El spune că firea dumnezeiască se arată în

minuni, iar cea umană în pătimiri.71 Teologia ortodoxă face distincţie între har sau energie

64  Ibidem, pag.6065 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola către Ioan Cubicularul , în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol.80, InstitutulBiblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, pag.69; notă de Pr. Prof. Dr.D.Stăniloae; 66  Ibidem, pag.260;67  Ibidem, pag.7168  Ibidem, pag.72

69  Ibidem, pag.209, notă de Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae 70  Ibidem, pag.7271  Ibidem, pag.145

Page 18: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 18/104

necreată şi Persoana Duhului Sfânt prin care se împărtăşeşte harul. În teologia protestantă

„harul este revărsarea Duhului Sfânt”. (Karl Barth).72 

Ridicarea naturii la starea de îndumnezeire nu se poate realiza decât prin puterile sau

energiile dumnezeieşti şi prin colaborarea omului cu ele. „Omul devine, spune Pr. Stăniloae,

tot mai asemenea cu Dumnezeu, fără să se identifice cu El”. Omul devine dumnezeu, dar nu

încetează a fi în acelaşi timp om. Este un dumnezeu prin lucrurile ce le săvârşeşte, prin

funcţiunile sale, dar „conştient că e un dumnezeu prin mila unicului şi marelui Dumnezeu.”73 

Acest dumnezeu prin har, este un dumnezeu dependent, sau dumnezeu prin participare la

viaţa Celui ce îndumnezeieşte viaţa noastră. „Conştiinţa acestei dependenţe, spune Părintele

Stăniloae, exclude identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu.74  După Sfinţii Părinţi,

înălţarea la ceruri întru slavă a lui Hristos este arătarea, pentru toţi a îndumnezeirii plenare a

firii umane a lui Hristos.

Îndumnezeirea, în concepţia Sfinţilor Părinţi, „nu constă într -o dilatare fizică,

substanţială a naturii omeneşti, ci într -o purificare, intensificare şi amplificare a puterilor 

spirituale, până la limita peste care, dacă ar trece, ar înceta de a mai fi fire omenească,

creată”75. În acest proces de îndumnezeire omul rămâne cu totul om, păstrându-şi toate

caracteristicile firii umane şi neanulate, vii, spiritualizate şi ridicate spre sensuri spirituale

noi. „Căci Dumnezeu care e lumină prin fire, spune Sfântul Maxim, se află în noi care

suntem lumină prin imitare, precum se află modelul în chipul care-i făcut după El”.76 

După concepţia teologică a Sfântului Maxim, darurile naturale sunt temelia

 îndumnezeirii umanului77, care reprezintă ţinta „veacurilor actuale”.78 „Dacă Domnul nostru

Iisus Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor trecute, prezente şi viitoare, pe

drept cuvânt putem zice că, afirmă Sfântul Maxim, a ajuns la noi, în virtualitatea credinţei,

sfârşitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se va face arătat după

har în viitor. Aşadar, procesul de îndumnezeire, ne spune Sfântul Maxim, începe pe pământ

şi se continuă şi se desăvârşeşte în veşnicie în mod continuu, pentru că cunoaşterea lui

Dumnezeu Cel infinit nu poate niciodată să fie epuizată. Făptura experiază, în acest urcuş,

72 K. Barth, Die Lehre vom worte Gottes Prolegomena zur christlichen Dogmatik , pag.297; apud, D.Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos , în “Ortodoxia”, 1988, nr.2, pag.31 73 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Ascetică şi mistică ortodoxă , Deisis, Alba Iulia, Vol.II, 1993, pag.197,74  Ibidem, pag.20475 Dumitru Radu , op. cit ., pag.6876 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia românească”, vol.III, trad şi note de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.57 

,77  Ibidem, pag.6378  Ibidem, pag.85,

Page 19: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 19/104

noi şi noi conţinuturi spirituale în relaţia de iubire şi comuniune cu Dumnezeu. Sfântul

Maxim, accentuează că numai în Persoana Domnului Hristos, omul poate să-L cunoască pe

Dumnezeu, Cel ce este comuniune de Persoane.79 

Sfântul Maxim arată că factorul principal de care se serveşte Dumnezeu Cel în

Treime pentru a aduce toate creaturile spre Sine şi deci pentru a le unifica, este omul sau

umanitatea creată cu voinţă liberă. El numeşte pe om „ laboratorul” care leagă şi ţine toate

 într-un ansamblu şi este în mod natural „intermediarul între extremităţile tuturor 

diviziunilor”.80 

Desăvârşirea omului în Hristos nu este un proces natural al firii, în sensul că ea ar 

avea loc împotriva voinţei omului, ci ea implică lucrarea liberă a omului, voinţa şi efortul său

 personal, „o lucrare conformă firii curate şi simple, nepervertite de păcat, conjugate cu harul

dumnezeiesc, într-o continuă mişcare spre Dumnezeu, Cauză şi Scop suprem al întregii

existenţe.”81  Mântuirea şi desăvârşirea omului este în, şi prin Hristos, şi este înţeleasă ca

„unirea nemărginitului cu mărginitul, a Creatorului cu creaţia, a stabilităţii şi a mişcării,

cugetată şi rânduită înainte de creaţia lumii în Dumnezeu Însuşi.. dând posibilitatea fiecărui

ins uman să unifice raţiunea existenţei sale cu Hristos”.82 Prin activitatea îndumnezeitoare a

Mântuitorului Hristos, „natura umană este chemată să participe la condiţia divină, fără să

renunţe la integritatea ei”.83 

Prin unirea celor două lucrări în ipostasul Cuvântului are loc o comunicare reciprocă

a lor, lucrările omeneşti făcându-se prin cele dumnezeieşti şi cele dumnezeieşti prin cele

omeneşti, „arătându-se prin aceasta realitatea distinctă a raţiunilor lor proprii fără

amestecarea sau schimbarea lor”. 84 

Părintele Stăniloae, atunci când vorbeşte de îndumnezeire, inspirat de gândirea

  patristică, vorbeşte de o îndumnezeire în sens larg, precum şi o îndumnezeire în sens

restrâns.85  Aşa cum afirmă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, îndumnezeirea în sens larg

 începe la botez, întinzându-se de-a lungul urcuşului spiritual al omului, în care sunt active şi

79 Drd.Liviu Stoina, Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sf.Maxim Mărturisitorul , în „Ortodoxia”, 1998, nr.1, pag.124 80 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G., 91, col.1313 –  1315, la Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, La dynamique dumonde dans L´Eglise, în “Procès Verbaux du Deuxième Congrès de Théologie Orthodoxe à Athènes”, 1976, Athènes,1978, pag.350; apud, Drd.Liviu Stoina, op. cit., pag.12681 Drd.Gheorghe Petraru , Desăvârşirea omului în hristos la Sf.Maxim Mărturisitorul , în “M.M.S.”, 1983, nr.7-9,pag.36182  Ibidem, pag.36783 Episcop Vasile Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfinţirea şi îndumnezeirea omului , în „Ortodoxia”, 1988,nr.2, pag.13

84 Magistr..Ică I. Ioan, Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim cu Pirhus, în „Ortodoxia”, 1960, nr.3,pag.37085 Pr.Prof. Dr.D.Stăniloae, op. cit , pag.193

Page 20: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 20/104

 puterile lui, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuţilor şi al iluminării.

Din punct de vedere al acestui aspect „desăvârşirea persoanei umane în Hristos este legată de

viaţa eclesial-sacramentală”.86  Dar îndumnezeirea nu se opreşte niciodată, ci ea continuă şi

dincolo de limita ultimă a puterilor umane, la infinit, căci Dumnezeu este infinit.

„Îndumnezeirea în sens strict, afirmă Părintele Stăniloae, aparţine veacului viitor,87 

când vom primi îndumnezeirea în chip desăvârşit, când vom fi „copleşiţi” de energiile

necreate ale Sfintei Treimi, care înseamnă după Sfântul Maxim o transfigura re a firii întregi

în stare pasivă, sau că „în Dumnezeu şi în cei îndumnezeiţi va fi o singură mâncare”.88 

Sfântul Maxim afirmă, că natura umană trebuie să treacă în stare de îndumnezeire

printr-o „moarte” a ei, sau că îndumnezeirea veacului viitor este separată de zilele de lucru

ale acestui veac, prin sâmbăta odihnei. „Ziua a şasea, afirmă Sfântul Maxim, este ultima

împlinire a faptelor naturale ale vieţii; a şaptea este isprăvirea şi oprirea cugetărilor 

contemplative naturale ale cunoştinţei negrăite; iar a opta este trecerea şi strămutarea celor 

vrednici la starea de îndumnezeire”.89 Iar în altă parte afirmă: „Iar cel ce s-a învrednicit şi de

ziua a opta a înviat din morţi, adică din toate cele ce sunt, după Dumnezeu, sensibile şi

inteligibile, raţiuni şi  idei, şi a trecut la viaţa veşnică a lui Dumnezeu, care sigur este şi se

zice cu adevărat şi propriu „Viaţă” devenind şi el însuşi, prin îndumnezeire, Dumnezeu.”90 

Sfântul Maxim pune în lumină caracterul hristologic al misticii sale. „Tot urcuşul

duhovnicesc al omului, de la treptele cele mai de jos ale virtuţii până la vederea lui

Dumnezeu, se efectuează în Hristos”.91 Mântuitorul Hristos este nu numai Cel care ne arată

drumul la capătul căruia primim îndumnezeirea.( I Petru 1,21) „Ceea ce trebuia să atingă 

omul înălţându-se către Dumnezeu, realizează Dumnezeu coborându-se către om, primind

firea omenească,”92  pe care a desăvârşit-o şi îndumnezeit-o.

Dar, îndumnezeirea din „veacul viitor” este indisolubil legată de cea începută în

„spaţiul eclesial –  sacramental”, prin lucrarea Duhului Sfânt în Hristos, prin Biserica Sa.

Biserica „cap a lui Hristos” (Efeseni 1,23) a fost totdeauna înţeleasă ca fiind locul unde se

lucrează şi desăvârşeşte persoana umană, „laboratorul” după Sfântul Maxim, unde se

  primeşte îndumnezeirea. „Sfânta Biserică, afirmă Sfântul Maxim…chip şi icoană a lui

86 Drd.Gheorghe Petraru , op. cit , pag.36787 Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, op. cit ., pag.19388  Ibidem, pag.20389 Sf.Maxim Mărturisitorul, Despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, în „Filocaliaromânească”, vol.II, trad şi note de Pr.D.Stăniloae, Humanitas, Bucureşti, 1999, pag.145 90  Ibidem, pag.144

91  Ibidem, pag.177 notă de Pr.Prof.D.stăniloae 92 Pr.Drd.Ilie D.Moldovan, Teologia Învierii în opera Sf.Maxim M ărturisitorul, în „Studii Teologice”, 1968, nr.7-8,pag.525

Page 21: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 21/104

Dumnezeu, ca una ce are aceeaşi lucrare ca El, prin imitare şi închipuire…Ea îl imită pe

Hristos cum imită o icoană modelul Său”.93 

Depăşind spiritualitatea evagriană intelectuală şi esenţialistă, de inspiraţie platonic –  

origenistă,94  viaţa spirituală în concepţia Sfântului Maxim este una hristocentrică şi

sacramentală, neangajând numai intelectual care prin esenţa sa este unit cu Dumnezeu, ci

întreg omul.. care prin logosul său are o relaţie intimă cu Logosul etern necreat.95 La Sfântul

Maxim nu gnosis este important, ci agape, iubirea care uneşte şi nu desfiinţează persoana.

 Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu (pentru cei din iad), spune Sfântul Maxim, e cu

atât mai chinuitoare cu cât Dumnezeu e recunoscut mai demn de iubire. Nu Dumnezeu

 pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi

de a-L iubi.96 

Mântuirea este identică în viziunea Sfântului Maxim, cu comuniunea iubitoare a omului cu

Dumnezeu, şi cu cei buni şi cu cei sfinţi. Dumnezeu nu poate intra în oameni răi, pentru că

nu se deschid Lui. Acestora, El, le rămâne străin.97 Dar această îndumnezeire sau desăvârşire,

cum am afirmat mai sus, are un caracter sau o dimensiune eclesial - sacramentală. 

„Toţi există împreună unii cu alţii, spune Sfântul Părinte, şi sunt uniţi prin unicul har 

şi unica putere simplă şi neîmpărţită a credinţei”,98 în Biserica istorică întemeiată de Fiul lui

Dumnezeu întrupat, al cărei cap şi este. (Coloseni 1,18) Sfântul Maxim vorbeşte şi de

„biserica tainică” care este sufletul omului, şi care trebuie să se ridice spre Cauza şi Scopul

 pentru care a fost creată. El se întreabă: „cum se reîntoarce la chip ceea ce-i după chip? Ce

cinste se cuvine originalului, care e puterea tainei mântuirii noastre…? Cum putem rămâne în

El, şi El în noi..?”99 

Această viziune despre îndumnezeire, care continuă tradiţia Părinţilor bisericeşti,

după care mântuirea sau îndumnezeirea nu se dă şi nu se începe decât prin Biserică,

constituie argumentul forte împotriva fărâmiţării Trupului lui Hristos, Biserica, precum şi

împotriva anumitor doctrine pietiste, individualiste, care propun o relaţie egoistă, dintre

Dumnezeu, şi un dialog care duce la separarea persoanei de comunitate şi afirmare a

centralităţii şi individualităţii dintre indivizi.

93 Sf.Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 2000, pp.13-1494 Vladimir Lossky, In the image and Likeness of God, Mowbrays London and Oxford, 1975, pp.36-37, apudDrd.Gheorghe Petraru, op. cit , pag.36795 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit , pag.36796 Sf.Maxim Mărturisitorul, Cuvânt către robul lui Dumnezeu Gheorghe, eparh al Africii, în „Părinţi şi ScriitoriBisericeşti, Vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.25, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, 

97  Ibidem, pag.18,98 Idem, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 2000, pag.14, 99  Ibidem, pag.21,

Page 22: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 22/104

Această viziune separatistă promovată de diferite sisteme şi dominaţiuni religioase

sectare, distruge iubirea, care unifică şi nu confundă persoanele, şi dă întrupării Fiului lui

Dumnezeu un sens local, izolat şi limitat, adresându-se numai unei comunităţi locale, şi

distrugând viziunea universalistă a mesajului adus de Dumnezeu, de a fi invitaţi la cina

Tatălui, în împărăţia Sa. 

În Biserică omul se întâlneşte cu Hristos, Cuvântul, Mântuitorul lumii în stare de

 jertfă, permanent actualizată în Sfânta Liturghie. Dar, tot în Sfânta Biserică, fiecare ins uman

vorbeşte cu Dumnezeu prin cuvintele Sfintei Scripturi, prin care el, descoperindu-le sensurile

„tainice” poate să cunoască drumul spre îndumnezeire. 

„Sfânta Scriptură este ca un om, spune Sfântul Maxim, care are Testamentul vechi

drept trup, iar pe cel Nou drept suflet, duh şi minte; sau istoria literară a întregii Sfintei

Scripturi, a celei Vechi şi Noi, trup, iar sensul celor scrise şi scopul spre care tinde acel sens,

suflet.”100 Duhul Scripturii, care e sufletul omului este nemuritor, sensurile acestui duh este

sămânţa îndumnezeirii omului. El afirmă mai departe că:” Dacă vrea, aşadar cineva să aibă

viaţă şi raţiune iubitoare de Dumnezeu şi plăcută lui Dumnezeu, să se îngrijească de părţile

mai înalte şi mai cinstite ale acestor trei oameni: a cosmosului, a Scripturii şi a omului

nostru. Să se îngrijească cu toată puterea de suflet, făcându-l nemuritor, dumnezeiesc şi

îndumnezeit prin virtuţi…”,101 iar cei ce privesc întins spre adevăr citesc pe Dumnezeu-

Cuvântul.”102 

Sfântul Maxim vede în sensurile tainice ale Sfintei Scripturi, o întrupare a Cuvântului, care-i

descoperă omului planul său cu lumea, şi în special cu omul.

Mai mult decât atât, el, vede în cele patru Evanghelii, anumite trepte ale virtuţii şi ale

vieţii spirituale ca urcuş şi mişcare spre Dumnezeu. „…pătrimea Sfintelor Evanghelii este

simbolul credinţei şi al filosofiei făptuitoare, naturale şi teologice. Simbol al credinţei este

cea după Matei, cea care înfăţişează pe necredincioşii magi închinându-se cu daruri; al

filosofiei făptuitoare este cea după Marcu, cea care îşi începe învăţătura de la pocăinţă, prin

care devine orice făptură virtuoasă; al celei naturale, cea după Luca, având tâlcuirea

cuvântului mai largă şi istoria învăţăturii adecvată modurilor (virtuţii); al celei teologice, cea

după Ioan, ca una ce a început în ea şi sfârşeşte în ea”.103 Aici Sfântul Maxim înfăţişează

Evangheliile ca simboluri ale treptelor duhovniceşti.

100 Ibidem, pag.25,

101  Ibidem, pag.28,102 Idem, Ambiqua, trad.şi note Pr.Prof.D.Stăniloae, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1983, pag.218  103  Ibidem 

Page 23: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 23/104

Această viaţă, având ca temelie trecerea de la necredinţă la credinţă reprezentată prin

Evanghelia lui Matei, se clădeşte prin făptuirea virtuţilor, reprezentată de Evanghelia lui

Marcu; continuă apoi prin contemplarea naturală sau a raţiunilor dumnezeieşti sădite în

natura întregului univers, reprezentată de Evanghelia lui Luca, şi sfârşeşte în contemplarea

lui Dumnezeu, reprezentată de Evanghelia lui Ioan.104Acest progres spiritual al omului este

întreit la Sfântul Maxim ca de altfel şi la predecesorii săi: Grigore de Nyssa, Dionisie

Areopagitul sau la Evagrie Ponticul.

Astfel, prima treaptă este cea a virtuţii, a activităţii de purificare, (πράξις), a doua

este a contemplaţiei naturale, (γνώση) sau filosofia naturală (φυσική φιλοσοφία), sau

contemplaţia gnostică (Θεωρία γνωστική) sau chiar, în forma ei cea mai înaltă, o

contemplaţie spirituală, o indicaţie că adevărata contemplare umană, chiar a raţiunilor naturii,

necesită ajutorul Duhului. În fine, treapta a treia, cea a rugăciunii curate, care este unire cu

Dumnezeu în har, rugăciune curată, mintea fiind total inundată de căldura iubirii şi golită de

tot ceea ce este pământesc şi simţual, îndumnezeire eternă în Dumnezeu.105 

Prin desluşirea sensului mistic al Scripturii, afirmă Sfântul Maxim, noi participăm la

viaţa dumnezeiască prin har, şi ne desăvârşim. „Căci Scriptura, afirmă el, ştie de o îndoită

cunoştinţă a celor dumnezeieşti. Una e relativă şi constă numai în raţionament şi înţelesuri,

neavând simţirea experiată prin trăire a Celui cunoscut. Cealaltă e în sens propriu adevărată

şi constă numai în experienţa trăită, fiind în afară de raţionament şi de înţelesuri, şi procurând

toată simţirea Celui cunoscut, prin participare le el după har. 

Prin aceasta vom primi în viaţa viitoare îndumnezeirea mai presus de fire, ce se va

lucra f ără încetare.”106 Lucrarea aceasta de a fi în Dumnezeu, îndumnezeit, este un proces

care se realizează permanent, şi nu se epuizează niciodată, începutul ei fiind pus de om prin

viaţa în Hristos, chiar de pe pământ, prin împărtăşirea cu harul dumnezeiesc împărtăşit prin

Duhul Sfânt, în Biserica Cuvântului Întrupat.

a) Biserica lui Hristos  –   focar al îndumnezeirii umanului prin împărtăşirea Duhului

Sfânt

Relaţia Hristos-Duhul Sfânt în Biserică, unde prin sfintele Taine se împărtăşeşte

membrilor ei harul Duhului Sfânt care iradiază din umanitatea deplin îndumnezeită a lui

Hristos, deşi neelaborată sistematic în scrierile Sfântului Maxim, totuşi este surprinsă cu

104  Ibidem, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae 105 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.369106 Sf.Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia românească”, vol.III, Bucureşti, 1994, pag.333

Page 24: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 24/104

uşurinţă şi este exprimată convingător şi cu tărie.107  Din opera sa se exprimă caracterul

pnevmatologic şi eclesial-sacramental al doctrinei sale spirituale.

Îndumnezeirea, în viziunea Sfântului Maxim, este legată de viaţa eclesial-

sacramentală. Există o legătură osmotică, o legătură ontologică între harul Sfintelor Taine

care sădeşte şi creşte necontenit în viaţa spirituală în Hristos, şi înălţarea sufletului, a fiinţei

umane întregi spre Dumnezeu pe scara virtuţilor. Iniţierea prin Botez şi Mirungere se

desăvârşeşte în Euharistie şi coincid cu culmea înălţării spirituale, a îndumnezeirii, şi „prin

aceasta Hristos mântuieşte pe om prin Duhul Sfânt prin Biserică”,108căci „harul

îndumnezeirii vine de la Hristos prin Duhul”.109 

Dumnezeu nu vrea individualism de monade, în sens protestant, ci „solidaritatea

istorică, căci astfel istoria nu ar avea nici un rost. Ea ar fi complet devalorizată.”110 Viaţa

spirituală este una ce priveşte interioritatea persoanei umane, dar nu este exclusiv subiectivă

şi individualistă. Ea este o sinteză intimă între eul nostru şi Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, în

Biserică. În acest mediu sfânt al Bisericii, plin de energii divine necreate „harul Duhului

Sfânt este trezitorul şi amplificatorul puterilor naturii”111, prin care umanul se deschide ca o

floare înspre Dumnezeu, pentru a se împărtăşi de razele iubirii sale îndumnezeitoare. 

Relaţia Dumnezeu-Biserică este una de întrepătrundere, lucrarea lui Dumnezeu

exercitându-se în Biserică prin Hristos în Duhul Sfânt, spre cuprinderea oamenilor în Trupul

tainic al lui Hristos pentru mântuirea lor.112  „În locaşul Bisericii, spune Sfântul Maxim,

Hristos continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau

sfinţitoare. Prin ea Hristos unifică cu Sine şi întreolaltă pe cei ce cred în El şi-i întăreşte spre

lucrarea preoţiei lor generale, în fiinţa proprie şi în creaţia cosmică.”113 Prin lucrarea lui

Hristos în Biserica Sa, omul devine preot al creaţiei pe care trebuie să o ducă în locul pentru

care aceasta a fost creată, la transfigurare. Omul nu se poate îndumnezei decât în şi prin

Hristos, izvorul îndumnezeitor. Nu prin sine se realizează desăvârşirea, ci prin Hristos.

„Existenţa omenească, spune Părintele Stăniloae, şi-a descoperit în El adâncurile ascunse în

infinitatea divină, mai presus de existenţă.”114 

107 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.367108  Ibidem, pag.368,109 Sf.Maxim Mărturisitorul , op. cit ., pag.85,110 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Omniscop, Craiova, 1993, pag.44,111 Ibidem, pag.188,112 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.368,

113 Sf.Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 2000, pag.49, 114 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă , Mitropolia Olteniei, Craiova, 1981,pag.72,

Page 25: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 25/104

În Biserică umanul cunoaşte „taina Treimii”în plinătatea Sa, care înseamnă „a intra în

unire desăvârşită cu Dumnezeu, a atinge starea de îndumnezeire a fiinţei omeneşti, adică a

intra în viaţa dumnezeiască, în chiar viaţa Sfintei Treimi…”.115 „Locaşul bisericesc, spune

Sfântul Maxim, este centrul liturgic al creaţiei sau locul central unde se săvârşeşte şi unde se

răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său, sau prin

energiile necreate ale Lui, promovându-se prin aceasta înaintarea spre unitatea cât mai

deplină.”116  Prin această participare la  viaţa sacramental-liturgică a Bisericii, omul se

înveşmântează în „energiile infinite şi veşnice ale lui Dumnezeu… prin care se arată măreţia

lui Dumnezeu.”117 

Spiritualizarea, purificarea şi sfinţirea progresivă a sufletului se efectuează prin

integrarea omului în Ecclesia şi prin participarea sa la Sfânta Liturghie săvârşită în Biserică.

„Liturghia din Biserică, nu este decât o mişcare de elevaţie a Bisericii către Dumnezeu şi

mersul spre împlinirea unităţii în El.” 118 

Sfântul Maxim dă Bisericii o interpretare universală, cosmică şi, totodată,

eshatologică. Destinul „pozitiv al umanităţii nu se poate realiza integral în afara Liturghiei, în

acest sens, lumea întreagă este destinată să constituie o liturghie - „liturghie cosmică” - şi cei

ce nu pot sau nu vor să se integreze în ea „compromit realizarea integrală a destinului

lor.”119Teologia Sfântului Maxim vede posibilitatea unirii plenare cu Dumnezeu  –limită

supremă a vieţii spirituale care poate fi atinsă, în condiţiile vieţii pământeşti, pe calea

integrării noastre în Biserică prin participarea la Sfintele Taine.

Întâlnirea cu Hristos în locaşul Bisericii nu este trăită de credincioşi ca persoane

izolate, ci în comunitate, întărind unitatea dintre ei, fără de care nu este mântuire. 120 

Credincioşii nu se adună în locaşul Bisericii numai de a se ruga împreună unui Dumnezeu

care rămâne la distanţă sau pentru a asculta predică despre El, ci locaşul Bisericii este locul

 prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu Cel în Treime. „Dumnezeu cel în Treime nu ascultă numai

din cerul îndepărtat rugăciunile credincioşilor, ci la această chemare a lor, răspunde cu

 prezenţa şi lucrarea Lui. În Biserică, toţi credincioşii sunt într -o continuă mişcare spre Cauza

şi Scopul lor.

115 Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , Bonifaciu, Bucureşti, 1998, pag.61, 116 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.49,117 Vladimir Lossky, op. cit ., pag.68,118 Pr.Prof.Ene Branişte, Biserică şi Liturghie în opera “Mistagogia” a Sfântului Maxim Mărturisito rul, în

“Ortodoxia”, 1981, nr.1, pag.19, 119  Ibidem, pag.19,120 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.50,

Page 26: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 26/104

„Naosul, spune Sfântul Maxim este ieration (altar) în potenţă, iniţiat şi sfinţit prin

ducerea sa până la sfârşitul acţiunii de iniţiere şi sfinţire. Iar ierationul este un naos

actualizat, avându-l pe acela ca început al acţiunii de iniţiere şi sfinţire…” 121 Biserica a

 primit de la Dumnezeu misiunea de a pătrunde în lumea întreagă şi de a călăuzi la o unire

mai strânsă cu Dumnezeu, care reprezintă restaurarea unirii primordiale slăbită de păcat. 

„După ce Hristos a învins moartea şi iadul, nimic nu-i mai poate separa pe oameni de

Dumnezeu în afara propriului lor păcat, spunea un teolog modern. În unitatea realizată prin

Trupul lui Hristos se simte suflarea Sfântului Duh şi flăcările Cincizecimii. Are loc o a doua

creaţie, o nouă Geneză. Duhul, sămânţă a comuniunii dintre oameni şi a transfigurării

universului, ne f ace să participăm la viaţa Trinităţii”.122 

Adevărata comuniune cu Dumnezeu se realizează în Sfânta Biserică, prin Sfintele

Taine. „Iar prin dumnezeiasca împărtăşire, spune Sfântul Maxim, cu preacuratele şi de viaţă

făcătoarele Taine, identitatea şi comuniunea asemănării după participare cu Dumnezeu, este

dată omului, pe cât este ea îngăduinţă. Prin aceasta, omul, e învrednicit să devină din om

dumnezeu.”123 

Această îndumnezeire prin harul Sfintelor Taine, duce întreaga făptură spre unitate şi

iubire, atât cu Dumnezeu cât şi cu semenii noştri. Fiinţa acestor Taine ale Bisericii este

Cuvântul Întrupat, Care din umanitatea Sa înviată şi îndumnezeită împărtăşeşte tuturor 

 puterea îndumnezeitoare, prin care persoana umană intră în „comuniune de nuntă” cu Sfânta

Treime. „Iar în Taine, afirmă Sfântul Maxim, credincioşii primesc prin rugăciuni şi acte

văzute ale preotului sau episcopului harul lui Dumnezeu, care fiind lucrare necreată

izvorâtoare din fiinţa lui Dumnezeu, nu e despărţită de prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu, în

această lucrare aflându-se Însuşi Cel ce lucrează.”124 

Biserica este locul sau mediul în care Dumnezeu coboară pentru a întâlni pe om şi

unde, în acelaşi timp, omul, prin efortul său personal şi harul dumnezeiesc, se înalţă spre a

găsi pe Dumnezeu.125 Această viziune sublimă asupra Bisericii introduce făptura umană în

viaţa divină, ce nu mai constituie numai pregătirea, ci „luarea în stăpânire de acum a realităţii

învierii lui Hristos.”126 

Mormântul gol, Biserica, în care e prezent totdeauna Domnul Hristos este dovada

  puterii şi dumnezeirii Lui, căci „învierea constituie forma perfectă a creaţiei desăvârşită,

121  Ibidem, pag.16,122 Oliver Clement, op. cit ., pag.127,123 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit .pag.40

124  Ibidem, pag.50,125 Pr.Prof.Ene Branişte, op. cit ., pag.21,126 Drd.Pr.Ilie D.Moldovan, op. cit ., pag.527,

Page 27: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 27/104

comunicarea ei cu Dumnezeu, într-o stare transcendentă existenţei”.127  Învierea făpturii, în

Biserică, este mântuirea lumii în Hristos şi Duhul Sfânt, nu mântuirea de lume. Ea

inaugurează faza îndumnezeirii omului, prin participare la plenitudinea vieţii divine. 

În Biserică, Hristos Domnul ne dăruieşte „apa cunoştinţei” şi „a adus harul

îndumnezeirii Cuvântului, care a făcut firea din bunătate şi a îndumnezeit-o prin iubire de

oameni,”128 prin Duhul Sfânt care „este izvor al sfinţeniei, al luminii înţelegătoare, al puterii

inteligibile, pentru descoperirea adevărului. Este inaccesibil prin natură, dar ajuns prin

har”.129 

Prin lucrarea Sfântului Duh, ne unim cu Dumnezeu Cuvântul, în Trupul Său tainic-

Biserica, spune Sfântul Maxim.130  Biserica este, după el, realitate plină de energii

dumnezeieşti necreate. Ele ajută chipul să ajungă la Arhetip, să „devină dumnezeu prin

îndumnezeire”, „din pricina harului Duhului ce a  biruit şi o arată având pe Dumnezeu singur 

lucrător în ea”.131 

Mădularele Trupului tainic al lui Hristos se menţin întreolaltă „prin arhitectura

Duhului”, aşa cum arată Sfântul Maxim în una din epistolele sale. 132 Energiile dumnezeieşti

sunt în strânsă legătură cu persoana divino-umană a lui Hristos, în care suntem articulaţi prin

Botez şi Sfintele Taine. 

Prin energiile Duhului Sfânt vom urca, prin Hristos, la Dumnezeu Tatăl. Harul

Duhului Sfânt este necreat, izvorând din fiinţa divină, distinctă de aceasta, dar nedespărţită

de ea, care se împărtăşeşte oamenilor în Biserică de către Duhul Sfânt sau de Hristos însuşi

în Duhul Sfânt”.133 

Sfântul Maxim afirmă că harul dumnezeiesc necreat „există pururi mai presus de

toată firea şi tot timpul, din pururea existenţa lui Dumnezeu….”,134 precizând cu mult înainte

de Sfântul Grigore Palama, caracterul necreat al harului. Între harul dumnezeiesc şi voinţa

omului există o legătură ontologică, căci omul în stare paradisiacă era în stare harică. „Nici

harul dumnezeiesc, spune Sfântul Maxim, nu produce iluminările cunoştinţei, dacă nu e

127 Ibidem, pag.519,128 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia românească”, vol.III, Institutul Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.152, 129 Episcop Vasile Coman , op.cit ., pag.8,130 Sf.Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Şi note Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Institutul Biblic şi de Misiune al BisericiiOrtodoxe Române, Bucureşti, 1983, pag.123; apud. Drd. Kamal Farahat, op. cit., pag.103131  Ibidem 

132 Drd. Kamal Farahat, op.cit ., pag.103133  Ibidem, pag.104,134 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.141, apud. Drd.Kamal Farahat, op. cit ., pag.104

Page 28: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 28/104

cineva în stare să primească iluminarea prin puterea naturală, nici capacitatea de primire a

acestuia nu produce iluminările cunoştinţei, fără harul care s-o dăruiască”.135 

Există aşadar o legătură de interdependenţă între revărsarea harului şi capacităţile

naturale ale omului. Harul Duhului Sfânt nu anulează persoana umană, nu o distruge, cum se

întâmplă în teologia protestantă, ci conlucrează cu puterile naturale ale omului, după măsura

şi capacitatea fiecăruia de a-L primi.

Pe de altă parte, spune Sfântul Maxim, „Duhul se sălăşluieşte numai în cei chibzuiţi

care s-au făcut vrednici de sălăşluirea Lui îndumnezeitoare printr -o viaţă după voia lui

Dumnezeu”.136Duhul Sfânt este Cel Care Îl revelează pe Hristos în Biserică şi dă roade

duhovniceşti în viaţa indivizilor ce trăiesc în Biserică,137  şi „ne altoieşte pe Hristos Cap şi

Trup”, sau „Duhul ne arată pe Hristos şi Hristos ne împărtăşeşte Duhul”.138 

Duhul Sfânt nu numai că adapă Biserica cu darurile Sale dumnezeieşti şi

îndumnezeitoare, împărtăşit de către Tatăl prin Fiul…” ci totodată la rândul Său, zideşte

Biserica, îi adună mădularele risipite şi le reînnoieşte într -o taină de unitate şi de viaţă mai

 presus de orice imagine sau comparaţie.”139 Unificarea tuturor în Biserică se face prin Duhul

Sfânt în Sfintele Taine. „În El şi prin El se înfăptuiesc naşterea din nou de la botez şi unirea

euharistică cu Iisus Hristos, în acel astăzi eshatologic al Bisericii, anticipând şi manifestând

venirea Împărăţiei treimice”.140 

Întâlnirea sublimă şi desăvârşirea cu Hristos se face în stare de jertfă în Sfânta

Euharistie. „Săvârşirea Sfintei Liturghii, afirmă Sfântul Maxim, îmbracă locaşul Bisericii cu

însuşirea sfinţeniei”.141 

Relaţia cu Hristos în Sfânta Euharistie prin esenţa sa şi un factor de unitate, căci

„identitatea Trupului euharistic cu al celui hristic fizic, atrage după sine, simultan şi o unitate

eclesială a tuturor celor care se împărtăşesc cu Hristos euharistic”,142 căci Trupul Domnului

 jertfit are „darul comunităţii”.143 Comunitatea, deşi prezentă ca jertfă în pâinea prefăcută în

135 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia românească”, vol. III, trad. şi note de Pr . Prof.Dr. D.Stăniloae, Harisma, Bucureşti, pag. 328 136  Ibidem, pag.68,137 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti, 1999, pag. 399 138  Ibidem, 139 Ibidem, pag.400140  Ibidem 141 Sf.Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,2000, pag.51142 Drd.Gheorghe Petraru, Euharistia Taina unităţii Bisericii şi a mântuirii în Hristos, în M.M.S., 1983, nr.10-12,

pag.627143 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti, , vol.III, 1997, pag.73 

Page 29: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 29/104

Trupul Lui, nu se confundă totuşi cu trupul lui Hristos cel personal, ci rămâne mai degrabă

 într-un raport dialogic cu El, ca rezervă infinită de daruri. Hristos ce aduce jertfă

cuprinzându-i pe toţi în jertfa Lui, ca persoane distincte, şi nu ca obiecte care se confundă.144 

Întreaga viaţă a comunităţii, precum şi a fiecărui individ uman, afirmat în relaţie cu

Hristos şi Biserica Sa, are un caracter euharistic.145  În acest sens „Biserica este plină de

Euharistie”,146    prin care primim îndumnezeirea, când „Dumnezeu Însuşi toate în cei

mântuiţi, după cum spune Sfântul Maxim, la fel strălucind ca frumuseţe originară, în cei ce

strălucesc asemenea Lui după har, prin virtute şi cunoştinţă”.147 

Fiind săvârşită în Biserică, şi de către Biserică, având deci un caracter profund

eclesial, la rândul ei ea constituie, face Biserica, Trupul comunitar-sobornicesc al lui Hristos

din umanitate.148 De aceea s-a spus că: „Biserica face Euharistia şi Euharistia face

Biserica”.149  Ea susţine creşterea continuă a creştinilor în Hristos, în trupul Său tainic,

Biserica, în comuniunea iubirii cu Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta „un

sacrament al împăcării”,150al iubirii şi unităţii profunde a oamenilor în Hristos, a mântuirii în

El şi prin El. 

 Nu putem niciodată să izolăm trăirea Duhului de viaţa şi de legea Bisericii, precum nici de

crucea şi învierea lui Hristos. În „Biserică –   şi în Euharistie –  este locul prin excelenţă al

Duhului”.151  Nicolae Cabasila arată că în Biserică prin fiecare Liturghie ne întâlnim „cu o

Cincizecime neîntreruptă a Euharistiei”152, o desăvârşită şi continuă dăruire a Duhului Sfânt.

Dar această Cincizecime a Duhului Sfânt care se revarsă peste viaţa omului nu priveşte

numai sufletul, ci şi tr upul.

Creştinismul nu vorbeşte numai despre îndumnezeirea sufletului, ci şi a trupului. În

creştinism amândouă au o valoare deosebită, nefăcându-se nici o separaţie între cele două

elemente ale constituţiei omului. Mai mult decât atât, omul va învia la judecata de apoi cu

acelaşi trup cu care a săvârşit faptele în viaţa pământească, pentru a primi răsplata sau osândă

veşnică. Nicolae Cabasila afirma: „Într -adevăr, unindu-se cu trupurile şi cu sufletele noastre,

Mântuitorul nostru se face Stăpân nu numai peste trupuri, ci şi peste suflete şi peste dorinţe,

144 Ibidem, pag.75145 Idem , Creaţia ca dar şi tainele Bisericii , în “Ortodoxia”, 1976, nr.1, pag.18146  Ibidem 147 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.43,148 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.631,149 G.Martelet, Résurrection , Eucharistie et le temps de l´homme , Desclée, Paris, 1972, pag.180, apud. Drd.GheorghePetraru, op. cit., pag.631

150 Raymond Didier, L´Euharistie et le temps des hommes, în “Lumière et vie”, 94, t.XVIII, 1969, pp.46-47,151 Pr.Prof.Boris Bobrinskoy, op. cit . pag.407,152  Ibidem 

Page 30: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 30/104

şi prin aceasta conduce cu adevărat Stăpân o mare şi frumoasă împărăţie, poruncind aşa cum

sufletul porunceşte trupului, iar capul mădularelor.”153 

Trupul trebuie să fie spiritualizat şi condus de către suflet în viaţa spre dobândirea

sfinţeniei, „umplut peste tot de Duhul cel de viaţă dătător”154. La această părtăşie cu Hristos,

în Biserica Sa, prin Duhul Său cel de viaţă dătător, omul, în viziunea Sfântului Maxim, are

capacitatea să primească sau să refuze lucrarea harului îndumnezeitor. Înzestrarea persoanei

umane cu libertatea voinţei este o consecinţă esenţială a chipului dumnezeiesc din om. 

Sfântul Maxim reliefează liberul arbitru al persoanei umane, ca fiind caracteristica şi

valoarea dată de Arhetip, chipului Său, deoarece acesta are un rol însemnat în realizarea

virtuţilor. În acest sens, dă ca exemplu pe Melchisedec care „a preferat prin voinţă virtutea

firii şi tuturor celor ce ţin de ea, alegând prea frumos vrednicia noastră”155 

În mişcarea neîntreruptă  spre odihna eternă în Dumnezeu, Sfântul Maxim

accentuează şi contribuţia omului în activitatea mişcării, apărând astfel, voinţa omenească,

deoarece luase amploare erezia monotelită şi monoenergistă.

Dacă lucrarea bună depinde de voinţă, atunci şi odihna în veşnica existenţă bună

depinde nu numai de Dumnezeu, ci şi de om, de liberul său arbitru. „Cunoscătorii, spune

Sfântul Maxim, lucrurilor dumnezeieşti spun că raţiunea universală a întregii creaţii a

fiinţelor raţionale arată înţelegerii trei moduri: al existenţei, al bunei existenţe şi al veşnicei

existenţe. Cel al existenţei s-a dăruit făpturilor cel dintâi, prin fiinţă; cel al bunei existenţe li

s-a dat ca al doilea, prin voinţa lor, ca unora ce se mişcă de sine, iar al veşnicei existenţe, li s-

a dăruit ca al treilea prin har.”156 

Prin asumarea voinţei omeneşti de către Fiul lui Dumnezeu, fără a fi anulată, se

dovedeşte scopul înalt pentru care firea umană a fost înzestrată cu o voinţă proprie. „Omul

mişcându-se în conformitate cu firea din sine şi din alţii, se mişcă de fapt, şi în conformitate

cu voia lui Dumnezeu. Iar puterea, după Sfântul Maxim, care-l ajută să rămână în această

conformitate este iubirea prin har care vine de la Dumnezeu.” 157  Aceasta înseamnă că

Dumnezeu a creat pe oameni înzestraţi cu o voinţă care e ajutată de iubirea Lui prin har 

„pentru a se dezvolta în unitate între ei şi cu El.”158 

153 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,2001, pag.143,154  Ibidem, pag.144,155 Sf.Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Institutul Biblic şi de Misiune…., trad şi note Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae,Bucureşti, 1983,pp.139-140,

156  Ibidem pag.332,157 Drd. Kamal Farahat, op. cit ., pag.107,158  Ibidem,

Page 31: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 31/104

Opera de renaştere şi de împlinire a persoanei umane aparţine, aşadar, Sfântului Duh.

La Cinzecime, harul Său s-a revărsat asupra Sfinţilor Apostoli şi a inaugurat Biserica, în

 plenitudinea Sa, ca trup „vizibil sau istoric al lui Hristos, plină de puterea invizibilă a harului,

cu sacerdoţiu indispensabil vieţii Bisericii, în continuitate apostolică.”159 În Biserică trebuie

să vedem prin vizibil invizibilul, să vedem „nu o Biserică invizibilă, ci invizibilul Bisericii,

adică prezenţa Sfântului Duh, a Învierii şi a puterii sale de înviere.”160 

În Biserica învierii lui Hristos întreaga creaţie se înnoieşte prin „Duhul înnoitor”161,

după Sfântul Maxim, Care face toate lucrurile noi şi le Schimbă curăţindu-le de păcat pentru

a fi oferite ca dar şi jertfă lui Dumnezeu Tatăl. „Căci precum a coborât El pentru noi în chip

neschimbat şi S-a făcut om ca noi, lipsit fiind numai de păcat, şi a desfăcut în chip

suprafiresc legile f irii, aşa vom urca şi noi ca urmare a acestui fapt, din cauza Lui, şi ne vom

face dumnezei ca El prin taina harului, neschimbând nimic din fire.” 162 Venirea Domnului

Hristos aduce ca dar lumii Biserica, prin care toţi vom urca spre Dumnezeu şi în care „fiecare

mădular primeşte, adică, prin apropierea în virtute, locul cuvenit lui, datorită lucrării

arhitecturale a Duhului…”163, Cel care ne zideşte pe toţi în trupul îndumnezeit al Cuvântului

şi Fiului, „ca să constituie un trup armonic şi o simfonie spirituală de simţire şi gândire,

străbătută de bogăţia spirituală divino-umană a Cuvântului, Logosului întrupat.”164 

Duhul este cel ce modelează fiinţa noastră prin curăţirea ei de păcat, pentru a putea

intra în comuniune cu Dumnezeu. „Toate Sfintele Taine au centrul   în Hristos, care e în

Biserică. Ele sunt lucrările lui Hristos, prelungite în Biserică, adică în realitatea vizibilă şi

simbolică a sa, instituite de El şi continuate şi efectuate de El Însuşi, prin Duhul Sfânt” 165,

„Arhitectorul desăvârşit” al nostru. 

Hristos, Biserică, Taine –  acestea sunt nedespărţite, pentru că ele sunt „adevărul şi

viaţa lui Hristos pe care Duhul le lucrează în noi, prin harul Său” 166. Sfântul Maxim leagă

Biserica foarte strâns de dumnezeiască Liturghie. El afirmă că adevărata Euharistie are loc în

Biserică, iar Biserica este de neconceput fără Euharistie.167 

Biserica înseamnă, după Sfântul Maxim, pe de o parte unirea lumii şi a omului cu

Dumnezeu, iar pe de altă parte, locul unde această adunare şi această unitate se înfăptuieşte.

159 Pr. Prof. Nicolae C. Buzescu, Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în “Ortodoxia”, 1979, nr.3-4, pag.562,160 Oliver Clement, op. cit ., pag.127,161 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.252,162  Ibidem, op. cit., pag.96,163  Ibidem,164 Ibidem, pag.244, notă de Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, 

165 Pr. Prof.Nicolae C.Buzescu, op. cit ., pag.564,166  Ibidem, pag.565,167 Mitrop. Hieroteos Vlachos, op. cit ., pag.74,

Page 32: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 32/104

În Biserică, Dumnezeu ţine atât pe cele inteligibile, cât şi pe cele sensibile în unitate, prin

energia Sa cea necreată. De aceea, după Sfântul Maxim, nimic din ce există nu se mişcă în

chip nearmonios şi răzvrătit. Dumnezeu păstrează unitatea, dar fără nici o amestecare şi

neorânduială.168 

 Numai prin harul lui Dumnezeu, spune sfântul Maxim, omul primeşte îndumnezeirea.

„Căci numai harului dumnezeiesc îi este propriu să dăruiască făpturilor îndumnezeirea

 proporţional cu treapta lor, luminând natura cu lumina cea mai presus de fire şi ridicând-o,

 prin prisosinţa slavei, deasupra graniţelor ei.169 

Cu toate acestea, „natura n-a ieşit din graniţele ei, întrucât n-a devenit ea însăşi cauza

ultimă a acestei lucrări…, însă sursa acestei lucrări este mai presus de posibilităţile naturii

umane.”170 

Catolicismul aduce adeseori doctrinei răsăritene a îndumnezeirii reproşul de

monofizitism. Dar faptul că toţi Părinţii Bisericii accentuează că îndumnezeirea e „după har”,

„nu după fiinţă sau natură”, îi scoate de sub orice acuzaţie. Catolicismul nu poate înţelege

această doctrină, deoarece nu cunoaşte deosebirea dintre fiinţă şi energiile divine. Ca urmare,

 pentru el natura umană nu s-ar putea îndumnezei, decât unindu-se cu fiinţa divină. În acest

caz, ceea ce s-ar reflecta din el ar fi f iinţa divină. Neînţelegând teologia energiilor necreate,

catolicismul menţine pe om într -o existenţă net separată de tot ceea ce e dumnezeiesc.171 

În Ortodoxie însă, natura omului unit cu energiile divine devine mediu prin care se

manifestă aceste energii, ea însăşi rămânând neştirbită, aşa cum căldura şi lumina soarelui

 pătrund şi se manifestă prin atâtea medii fără să le anuleze, fără să le identifice cu focarul

solar.172 După teologia Sfântului Maxim, cu toate că nu vom fi uniţi cu fiinţa Lui, vom fi însă

tot mai aproape de ea, pe măsură ce ne-am lărgit cu Duhul ca să fim subiecte ale unor tot mai

sporite energii divine.173 „Duhul Sfânt este o realitate prezentă în Biserică, dar ireductibilă,

impalpabilă, simplă, dar şi variată şi multiplă în lucrările Sale, confundându-Se cu adâncul

cel mai lăuntric al omului, dar rămânând totodată şi Celălalt, suflarea, flacăra, lumea de

dincolo care irupe în viaţa noastră.”174 

168  Ibidem, pag.75,169 Sf.Maxim Mărturisitorul, Antir.V. Contra lui Archindin, cod. Paris, gr.1238-f. 152, apud, Pr.Prof. Dr.D.Stăniloae,

 Ascetică şi Mistică Ortodoxă , Deisis, Alba-Iulia, vol. II, 1993, pag.199,170Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, op. cit ., pag.202,171  Ibidem, pag.203,

172 Ibidem,173  Ibidem, pag.205,174 Pr. Prof.Boris Bobrinskoy, op. cit ., pag.388,

Page 33: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 33/104

Teologia occidentală nu mai vorbeşte despre trimiterea Duhului în lume , ca energie

necreată, datorită  dezobişnuinţei teologiei occidentale de a vorbi despre îndumnezeirea

omului şi despre înfierea lui. În Occident relaţiile persoanelor divine sunt văzute ca o

chestiune aproape exclusiv intratreimică, deci ca o chestiune de teologie pur speculativă, fără

consecinţe practice pentru viaţa creştină, sau pentru mântuirea omului, în sens de prefacere,

transfigurare, îndumnezeire.175 

În Răsărit învăţătura despre relaţiile treimice e privită ca o învăţătură care stă la baza

relaţiei Sfintei Treimi cu creatura şi cu mântuirea ei. Dumnezeu creează omul cu scopul de a

se împărtăşi de darurile Sale şi a se îndumnezei. „De aceea, zice Părintele Stăniloae, când

oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor, tot Fiului i -a încredinţat

Tatăl să se facă  om şi să arate oamenilor modelul omului cu adevărat iubitor al lui

Dumnezeu şi să le dea putere spre acesta.”176  Această iubire pentru persoana umană care

  porneşte de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, arată atenţia şi valoarea pe care o dă

Dumnezeu omului, chipului Său. 

Astfel, în Răsărit nu se neagă faptul că la baza trimiterii Duhului de către Fiul stă o

relaţie specială eternă între Fiul şi Duhul, cum stă şi la baza trimiterii Fiului în lume o astfel

de relaţie eternă între Tatăl şi Fiul; dimpotrivă, în Occident se evită să se tragă din relaţia

eternă a Duhului cu Fiul concluzia trimiterii Duhului în oameni, pentru o lucrare care stă în

esenţă în îndumnezeirea şi înfierea acestora. Acest fapt stă în strânsă legătură cu

necunoaşterea energiilor necreate prin care lucrează Duhul în lume. Aceasta ţine pe

Dumnezeu închis în El însuşi, ca obiect de pură speculaţie de la distanţă. Duhul Sfânt care

 produce în oameni o graţie creată, rămâne şi El în planul transcendent. 177 

Participarea la viaţa dumnezeiască, ca mijloc de realizare a asemănării după har cu

Dumnezeu, constituie, de fapt, realizarea desăvârşirii omului în Hristos, prin energiile

dumnezeieşti necreate. Acest proces al desăvârşirii, începe, după cum afirmă Sfântul Maxim,

încă din viaţa pământească,178  prin participarea omului la tainele Bisericii, şi prin lucrarea

virtuţilor, care ne duce la asemănare cu Arhetipul nostru, Cuvântul întrupat, Mântuitorul

lumii.

b) Hristocentrismul creaţiei şi mişcarea acesteia spre îndumnezeire 

175 Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, Pur cederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi relaţia Lui cu Fiul, ca temei al îndumnezeirii şi  înfierii noastre, în “Ortodoxia”, 1979, nr. 3-4, pag. 586176  Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1993, pag.48, 

177 Idem ,  Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi relaţia Lui cu Fiul, ca temei al îndumnezeirii şi înfierii noastre , în“Ortodoxia”, 1979, nr.3-4, pag. 587178 Drd.Kamal Farahat , op. cit ., pag. 108

Page 34: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 34/104

În concepţia Sfântului Maxim lumea nu poate fi despărţită de prezenţa lui Dumnezeu

în ea, prin care primeşte sensurile adevărate pentru care a fost creată. Tot ceea ce este creat,

este creat potrivit intenţiei divine, al cărei Subiect este Logosul personal, „Care a intrat în

această lume, în istorie, şi a devenit om, pentru a împlini scopul creaţiei şi al omului, ca

microtheos. Înseamnă deci, că întreaga creaţie este umplută de prezenţa divină. O prezenţă

nu numai statornică, ci şi un scop ce trebuie îndeplinit prin libera lui acceptare de către

om”.179 

Dar nu numai omul, ci întregul cosmos este creaţia lui Dumnezeu sau mediul creat de

Dumnezeu pentru om, pus preot al creaţiei pe care trebuie să o jertfească Lui şi s-o

transfigureze. Teologia Răsăriteană înţelege creaţia ca fiind darul lui Dumnezeu pentru om.

„Comportarea faţă de natură ca faţă de darul lui Dumnezeu (inclusiv faţă de persoane ca

componente ale creaţiei) înseamnă rămânerea într -o legătură strânsă cu Dumnezeu,

Dăruitorul ei”.180 

În viziunea Sfântului Maxim, lumea şi mântuirea, „iconomia divină”, nu este într -o

relaţie separată de viaţa treimică a Dumnezeirii. „Treimea iconomică este taina care se

 prezintă spre a fi imitată în viaţa umană”.181 

Omul şi lumea sensibilă sunt creaţia lui Dumnezeu din nimic, mai precis „toate cele

create, după fiinţa şi facerea lor, fiind cuprinse în raţiunile lor şi în raţiunile celor cuprinse în

 jurul lor” şi, înseşi „raţiunile existenţei preexistă în Dumnezeu”.182 Prin cădere omul trădează

sensurile introduse în creaţie, pierzându-şi starea harică, în care a fost creat în mod ontologic,

şi mişcându-se într-o „naturalitate” a fiinţei sale care necesita din nou ridicată sau

îndumnezeită, „pentru că proprie şi conformă naturii este pentru oameni viaţa asemănării

naturii divine.”183Prin această încercare de a deveni asemenea lui Dumnezeu, fără ajutorul lui

Dumnezeu, omul cade într-o materialitate căreia i-a fost trădată sensul şi scopul pentru care a

fost creată, trupul fiind caracterizat printr -o constituţie „densă şi grea”,184 fiind privat de

elementul spiritual, care trebuia să-l spiritualizeze, să-l transforme şi să-l ridice spre

Dumnezeu.

„Hristologia Părinţilor Bisericii, afirmă Părintele Stăniloae este hristologia Logosului

unificator al tuturor prin raţiune şi iubire. Aceasta dă o explicaţie pentru asumarea firii

179 Lars Thunberg , op. cit ., pag.123,180 Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în “Ortodoxia”, 1976, nr.1, pag.11, 181 Lars Thunberg, op. cit ., pag.37182 Pr. Gheorghe Petraru, Lumea, creaţia lui Dumnezeu, Trinitas, Iaşi, 2002 

183 Sf. Grigorie de Nyssa , La Ecleziast 1, P.G. 44, 624 B, apud Panayotis Nellas , Omul – animal îndumnezeit , Deisis,Sibiu, 1999, pag. 85184 Sf. Grigorie de Nyssa , Cuvânt la cei adormiţi, P. G. 46, 524 D, apud Panayotis Nellas , op. cit ., pag. 90

Page 35: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 35/104

umane raţionale şi capabile de unire prin raţiune şi iubire cu Cuvântul dumnezeiesc şi între

oameni”.185 

  Numai Dumnezeu putea să-l ridice pe om din „abisul căderii”, căci numai în El

„îndumnezeirea trebuia să se câştige cu un conţinut antropologic nou, concret, ceea ce în

limbajul Părinţilor înseamnă un conţinut în acelaşi timp antropologic şi hristologic, înţeleasă

ca o hristificare a omului”.186 „…firea omului căzut, spune Sfântul Maxim, fiind îmbolnăvită

de patimi, a tămăduit-o (Dumnezeu) cu înţelepciune din iubirea cea către noi, unindu-o pe

aceasta cu Sine după ipostas. Astfel, S-a făcut întreg ca noi, din noi, pentru noi, făcându -Se

atât de mult om, cât să pară celor necredincioşi că nu e Dumnezeu; dar, a rămas totuşi atât de

mult Dumnezeu, cât să poată să cugete raţiunea negrăită. Şi aceasta a făcut-o ca să surpe

lucrurile diavolului….să reînnoiască puterea iubirii prin care oamenii să se unească cu El şi

între ei…”187Coborârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni nu este o consecinţă a slăbiciunii

lui Dumnezeu, ci cauza puterii libertăţii Sale, de a face „ceea ce vrea” după cum spun Părinţii

Bisericii „şi de a mântui pe om”. 

Dumnezeu prin întruparea Cuvântului transfigurează întreaga creaţie şi

îndumnezeieşte omul. „Sfatul Treimic” reprezintă punctul de plecare al unui plan al iubirii,

 în care Dumnezeu s-a angajat personal, deoarece Fiul o împlineşte asumându-Şi firea umană

şi murind, în cele din urmă, în această fire.188 

Reunificarea creaţiei şi a umanului în Dumnezeu se face numai prin Hristos

Îndumnezeitorul şi desăvârşitorul cosmosului. „Dacă prin creaţia lumii are loc o dispersie, o

extindere logică şi dinamică a Raţiunii unice în timp şi spaţiu într -o mişcare bună, pozitivă,

ce corectează viziunea origenisto - evagriană despre mişcarea cea rea în sine, degradantă

 pentru că e o îndepărtare de Cel Unul Bun, prin Biserică se produce unificarea harică a celor 

create prin aceeaşi Raţiune divină şi convergenţa lor spre Dumnezeu ca sens şi cauză finală a

tuturor”.189  În celebrarea Bisericii, şi în timpul ei sacru întreaga creaţie capătă raţiuni noi,

identice celor puse de Dumnezeu în Creaţie şi în om, prin care omul „lucrător al acestor 

sensuri” poate să intre în comuniunea de viaţă şi lumină iubitoare cu Creatorul Său. 

Lumea şi omul, în concepţie maximiană, este într -o dependenţă şi o legătură

indisolubilă. Cosmosul asigură mediul ambiant al existenţei umanului, iar umanul

îndumnezeieşte sau transfigurează lumea. Dar, în acest raport omul devine superior 

185 Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt către Ioan Cubicularul. Despre iubire, în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990, pag. 32; notă de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae  186 Panayotis Nellas , op. cit ., pag. 82

187 Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag. 31188 Lars Thunberg, op. cit ., pag. 37189 Pr. Gheorghe Petraru, op. cit ., pag. 95

Page 36: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 36/104

cosmosului, prin lucrarea sa de a transfigura lumea, şi de a o asemăna cu divinul, prin

energiile divine necreate. Sensul valorii persoanei umane faţă de natură provine şi din faptul

că, aceasta este singura fiinţă din univers înzestrată cu „conştiinţa de sine”, în care este

implicată, odată cu căutarea existenţei noastre, „ şi voinţa de a persista în eternitate, pentru a

adânci la nesfârşit sensul existenţei noastre şi a întregii realităţi”.190 

Folosind paradigma îndumnezeirii, ca participare, Sfântul Maxim afirmă, că întregul

cosmos şi întreaga umanitate participă la infinitatea lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae afirmă

că „în veci Dumnezeu nu va înceta să îndumnezeiască lumea”.191 Efemeritatea cosmosului şi

a umanului a fost creată de un Dumnezeu infinit şi este susţinută de puterea Sa infinită, dar 

omul primeşte participare la fiinţă prin har. 

În această lucrare de mântuire şi îndumnezeire a lumii şi a omului, Dumnezeu se

situează „în maximă apropiere” faţă de creaţia Sa sau chiar în interiorul ei prin asumarea

trupului materiei, în Ipostasul Său divino-uman. Teologia Sfântului Maxim foloseşte pentru a

exemplifica această unire, termenul de  perihoreză , folosit de către Sfinţii Părinţi la teologia

trinitară, şi aplicat de Sfântul Ioan Damaschin pentru prima dată Persoanei divino-umană a

Cuvântului întrupat. „Dumnezeu Cuvântul, afirmă Sfântul Maxim, a intrat cu umanitatea Sa

 într-o  perihoreză . El mişcându-se în ea şi învăluind-o, iar ea mişcându-se în El şi

manifestându-L.”192 

Această unire dintre divin şi uman aduce după sine restabilirea voinţei omului, care

lucra contra voii lui Dumnezeu şi mântuirea lumii.” Căci n-a venit să strice firea, pe care El

Însuşi a făcut-o ca Dumnezeu şi Cuvântul, spune Sfântul Maxim, ci a venit să

îndumnezeiască cu totul firea pe care El însuşi a voit, cu bunăvoinţa Tatălui şi cu împreună

lucrarea Duhului, să o unească cu Sine după ipostas împreună cu toate însuşirile ce-I aparţin

în mod natural, afară de păcat”.193 

Pentru îndumnezeire Sfinţii Părinţi folosesc cuvântul de μεταποιησις sau μεταβωλη

(prefacere) şi nu ανακρασιως (amestecare). Părintele Stăniloae spune că cel mai potrivit ar fi

cuvântul „îmbibare”. „Îmbibarea” afirmă el, salvează identitatea celor amestecate, sau

reciproc îmbibate, cum nu o salvează contopirea. „Fierul îmbibat în foc nu încetează a fi

fier”.194 Desigur natura umană nu se face una cu dumnezeirea, după fiinţă, ci împreună cu

dumnezeirea „se preface şi ea în dumnezeire,” nemairămânând în graniţele şi atributele ei.

190 Emil Bartos, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Institutul Biblic “Emanuel”, Oradea,1999, pag. 148191 Ibidem

192 Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag. 209; notă de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae 193  Ibidem, pag. 221194 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ascetică şi Mistică Ortodoxă , Deisis, Alba Iulia, vol. II, 1999, pag. 200

Page 37: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 37/104

„Natura umană, devenită vehicul şi focar al iubirii divine, este îndumnezeită, fără să înceteze

a fi natură omenească”.195 

Creaţia naturală nu e desfiinţată în trupul lui Hristos şi nici semenul nostru uman, ca

daruri ale lui Dumnezeu chemate să devină medii de comunicare desăvârşite a iubirii lui

Dumnezeu către noi. Ele sunt menţinute pentru veci, dar înălţate, transfigurate, copleşite de

Duhul dumnezeiesc sălăşluit în Hristos. 

Teologul catolic Michael Schmans face o deosebire între dăruirea creaţiei în mod

natural de către om semenilor săi şi între dăruirea harului lui Hristos, dar nu se vede legătura

dintre oferirea darului natural lui Dumnezeu şi harul ce vine de la Hristos.196 Taina se

înfăptuieşte la întâlnirea dintre acestea două. „Dăruirea unui lucru de către cineva unui

 prieten, afirmă Părintele Stăniloae, e un semn al dăruirii de sine. Dar harul lui Hristos este

dăruirea de Sine a lui Hristos, fapt care are loc cu deosebire în Euharistie”.197 Trupul lui

Hristos este puntea dintre natura nedevenită total transparentă pentru noi şi ipostasul lui

dumnezeiesc.198 

În gândirea Sfântului Maxim, viaţa pământească şi lumea are ca ţintă odihna eternă şi

fericită în Dumnezeu Cel în Treime. El are o viziune luminoasă asupra întregii lumi create;

ca o caracteristică a acesteia, Sfântul Maxim aduce în prim plan dinamismul creştin al

înaintării spre desăvârşire în Hristos, prin harul dumnezeiesc, egală cu veşnica odihnă în

Dumnezeu Unul întreit, sau cu veşnica odihnă a lui Dumnezeu în ea, care înseamnă, totodată,

îndumnezeirea lumii şi a omului, în Dumnezeu. 

Structura întregii creaţii subzistând în Logos nu poate exista fără relaţia cu El, sau

fără lucrarea providenţială a Logosului în actualizarea ei în lume. Toate cele create,

inteligibile sau sensibile, au în fiinţa lor o mişcare naturală care este orientată spre a întâlni şi

  primi în ele lucrarea dumnezeiască pentru odihna  în Dumnezeu. „Toate primesc astfel o

semnificaţie transcendentă lor şi dumnezeiască, toate trebuie considerate într -o perspectivă

divină, fiind într -o continuă mişcare spre Cauza lor care le este totodată şi un scop final.199 

„Luminaţi de har, afirmă Sfântul Maxim, Sfinţii au cunoscut că sufletul are trei

mişcări generale, adunate într -una: cea după minte, cea după raţiune, cea după simţire. Cea

195 Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, Omniscop, Craiova, 1993, pag. 187196 Christi reale Gegenwart in die Eucharistie, în volumul: Eugen Biser, Joseph Pascher, Michael Schmaus, Uber das Geheimnis der heiligen Eucharistie, Badenia, Verlag, Karlsruhe, 1969, pag. 41; apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în “Ortodoxia”, 1976, nr. 1, pag. 16 197 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae , op. cit ., pag. 16

198  Ibidem, pag. 15199 Pr. Gheorghe Petraru, Desăvârşirea omului în Hristos la Sf. Maxim Mărturisitorul , în “M.M.S.”, 1983, nr. 7-9,pag.361

Page 38: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 38/104

dintâi e simplă şi cu neputinţă de tâlcuit; prin aceasta, sufletul mişcându -se în chip neînţeles,

 în jurul lui Dumnezeu, nu-L cunoaşte în nici un fel, din nimic din cele create, pentru faptul că

întrece toate. A doua determină după cauză pe Cel necunoscut, prin aceasta sufletul,

mişcându-se în chip firesc, îşi adună ca pe o ştiinţă toate raţiunile naturale ale Celui cunoscut

numai după Cauză, raţiuni ce acţionează asupra lui ca nişte puteri modelatoare. Iar a treia e

compusă; prin ea sufletul, atingând cele din afară adună în sine, ca din nişte simboluri,

raţiunile cele văzute”.200 

În cei progresaţi, după concepţia maximiană, înălţaţi la o treaptă spirituală mai înaltă

se observă în ei trei mişcări ale sufletului: una săvârşită prin minte, alta prin raţiune; a treia

 prin simţire. Dar, toate acestea sunt concentrate într -una singură. Sfântul Maxim afirmă că

mişcarea prin simţire a fost încadrată în mişcarea prin raţiune şi aceasta, în mişcarea prin

minte. Sprijinită pe simţire şi raţiune, mintea capătă o cunoaştere superioară de Dumnezeu.

Această mişcare a minţii este o cunoaştere indefinibilă, mai presus de orice cunoaştere, „care

 poate fi numită şi necunoaştere sau cunoaştere apofatică”.201 Sfântul Maxim numeşte această

mişcare a minţii ca fiind o experiere indefinibilă a lui Dumnezeu. 

Existenţa dăruită de Dumnezeu este bună şi în virtutea acestei bunătăţi originare toate

trebuie, prin mişcarea firii care le este inerentă, să tindă spre existenţa cea bună care va fi

copleşită de existenţa cea veşnică şi bună pe care la sfârşitul veacurilor Dumnezeu, o

dăruieşte tuturor celor care au lucrat conform Lui şi firii raţionale , ca o încununare a lucrării

omeneşti de desăvârşire proprie şi cu aceasta de transfigurare a lumii. Întregul cosmos şi

omul se mişcă ontologic spre Dumnezeu, plecând spre scopul pentru care a fost destinat,

fiind condus din interior, ca putere şi năzuinţă spre desăvârşire în Hristos, şi din exterior ca

ţintă şi Cauză ce trebuie atinsă sau împlinită. „Căci Cuvântul ca Ziditor, afirmă Sfântul

Maxim, este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor celor ce sunt, se cugetă şi se numesc.”202 

Sfântul Maxim insistă asupra   bunătăţii creaţiei, a naturii corpurilor spre a combate opinia

origenistă care vede în acestea doar o decădere din monada primordială şi prin acestea erau

rele în însăşi fiinţa lor.203 

200 Sf. Maxim Mărturisitorul, Către Ioan, Arhiepiscopul Cizicului, în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 80,Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, vol. II, 1990, pag. 111

201  Ibidem, notă de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae 202 Ibidem, pag. 76203 Pr. Gheorghe Petraru, op. cit ., pag. 362

Page 39: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 39/104

Lumea şi activitatea omului de îndumnezeire prin Hristos în ea, sunt destinate după

Sfântul Maxim „pentru ridicarea oamenilor la Dumnezeu”.204  După concepţia maximiană

răul constă în necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor şi mişcarea lor spre Dumnezeu.205 

În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Maxim, cel mai importantă lucrare, în viziunea sa,

este acea reciprocitate dintre Dumnezeu şi om. La nivel ontologic, această reciprocitate se

regăseşte între arhetip şi chip. Ea trebuie să devină manifestată la nivel existenţial printr -o

mişcare dublă: mişcarea lui Dumnezeu spre om prin Întrupare şi mişcarea omului spre

Dumnezeu prin procesul imitativ al îndumnezeirii”.206 

Mişcarea despre care vorbeşte Sfântul Maxim, este o caracteristică esenţială a întregii

creaţii, de a se mişca etern spre Dumnezeu şi a se împlini sau îndumnezei în El. Dumn ezeu,

afirmă Sfântul Maxim, fiind Unul suprem nu se mişcă, pentru că fiind infinit nu are spre ce

se mişca. Cu toate acestea mişcarea făcută de Dumnezeu este coborârea Lui spre creatură,

spre a o îndumnezei, precum şi mişcarea făcută în interiorul Sfintei Treimi, înainte de veci,

de la Unitate, prin Dualitate spre Trinitate.207 Pe temeiul reciprocităţii Întrupării, Dumnezeu

Se mişcă tropologic spre om, întrupându-se, iar omul, la rândul lui , care s-a făcut tropologic

 pasiv şi s-a întors într-o direcţie falsă, se mişcă spre Dumnezeu, activat de mişcarea divină, şi

astfel se îndumnezeieşte. 208 

După Sfântul Maxim omul este o fiinţă complexă care constă din trei elemente

esenţiale: raţiunea, pofta şi mânia. Toate acestea trebuind a fi copleşite de cunoaşterea şi

iubirea dumnezeiască unificatoare şi mântuitoare tinzând astfel spre asemănarea cu

Dumnezeu în har prin virtuţi, ceea ce constituie însăşi desăvârşirea şi îndumnezeirea omului. 

Această mişcarea chipului spre plinirea şi desăvârşirea lui în Dumnezeu nu se termină

niciodată, pentru că „tot ce vine de la Dumnezeu spre a se bucura de Cel dorit fac elan ce

hrăneşte o şi mai puternică poftire. Cu cât se umple mai mult de gustare, cu atât se aprinde

mai mult de dorinţă”.209 Dar, în această mişcare spre desăvârşire, Sfântul Maxim, vorbeşte

despre o parte a înaintării în care colaborează şi omul şi o parte în care fiinţa umană

„pătimeşte îndumnezeirea” în mod pasiv.

„Aşadar, spune Sfântul Maxim, aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge

odată la sfârşitul veacurilor, luând sfârşit puterea şi lucrarea noastră prin care activăm; iar în

veacurile ce vor veni, pătimind prefacerea îndumnezeirii prin har, nu vom fi în activitate, ci

204 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia”, vol. III, Harisma, Bucureşti, 1994, pag. 85 205  Ibidem, pg. 34206 Lars Thunberg, op. cit ., pag. 58

207  Ibidem, pag. 50208  Ibidem 209 Dr. Irineu Slătineanul, Omul, fiinţă spre Îndumnezeire, Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, pag. 188

Page 40: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 40/104

în pasivitate, şi de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârşitul îndumnezeirii noastre.  Căci

„pătimirea” de atunci va fi mai presus de fire şi nu va fi nici o raţiune ca să hotărască

îndumnezeirea la nesfârşit celor ce o pătimesc”.210  După ce am terminat cu cunoaşterea

acestora, pe Dumnezeu nu-l mai putem cunoaşte prin vreo putere naturală a noastră, căci

Dumnezeu, Cel infinit nu poate fi cuprins de puterile noastre intelectule finite. Ci ne va dărui

Dumnezeu o putere infinită dumnezeiască ca organ prin care să-L cuprindem pe El, nu prin

raţiune sau intelect, nu o cunoaştere ştiinţifică, ci una mistică, în comuniune de har şi iubire

cu El.211 

„Cuvântul lui Dumnezeu, afirmă Sfântul Maxim, făcându-Se om, a umplut iar de

cunoştinţă firea golită de cunoştinţa dată ei. Şi, întărind-o până la neschimbare, a

 îndumnezeit-o, nu prin fire, ci prin calitatea ce i-a dat-o pecetluind-o cu Duhul Său, ca să nu-

i lipsească nimic, precum a dat apei tărie prin calitatea vinului. Căci pentru aceasta s-a făcut

om adevărat, ca să ne facă pe noi dumnezei după har”.212 Cu alte cuvinte Dumnezeu

Cuvântul mântuieşte lumea şi pe om, umplând-o de sens sau de cunoaşterea pe care omul o

pierduse, i-a dat acesteia calitatea de a fi îndumnezeită şi împlinită fără de a schimba

însuşirile naturale ale firii. Dar, omul, trebuie să tindă mereu spre această mişcare, să-şi

urmeze „darul” sau „cunoştinţa” cu care a fost creat, sau cum mai spune Sfântul Maxim,

raţiunea, căci „cauza raţiunii este Dumnezeu, pentru a cărui căutare omul a primit puterea

raţiunii”.213 

Această mişcare spre Dumnezeu se realizează „în veacurile acestea” în Biserica lui

Hristos, în timpul sacru al lumii acesteia, care este „locul prezenţei şi al sălăşluirii divine” în

această lume.214  „Cheia descrierilor teologice a Sfântului Maxim este, încă o dată,

 presupunerea sa că Liturghia Bisericii pământeşti serveşte ca imaginea cerului şi a sufletului,

şi că tot ea mijloceşte între ele.”215  În viaţa sacramentală a Bisericii „Dumnezeu vine în

sufletul curat într-o simţire tainică, rămânând în acelaşi timp transcendent Lui”.216 

Datorită caracterului său schimbător omul este definit ca o fiinţă mereu în devenire.

Mişcarea lui spre Dumnezeu are ca revers îndumnezeirea umanului şi prin acesta, a întregii

creaţii. Dar, Sfântul Maxim vorbeşte şi despre o mişcare sau devenire înspre rău a celor care

nu sunt conduşi de raţiune, ci se supun simţurilor, acelor care înaintează în patimi. Numai

210 Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., pag. 86211  Ibidem, pag. 87; notă de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae 212  Ibidem, pag. 154213  Ibidem 

214 Alexander Golitzin, Misiologia –  experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie, Deisis, Sibiu, 1998, pag. 34215  Ibidem, pag.72216 Dr. Irineu Slătineanul, op. cit ., pag.171

Page 41: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 41/104

Dumnezeu nu se mişcă, căci în concepţie maximiană, Cel desăvârşit nu are drept scop cele se

mişcă, căci Fiinţa Sa nu are nevoie de devenire, precum are nevoie creatura. Mişcarea spre

Dumnezeu, se realizează, aici, în Biserica Sa, iar în eternitate în mod continuu, permanent,

datorită infinităţii şi abisului Fiinţei Sale, Care niciodată nu va putea fi sondată sau cunoscută

pe deplin.

Dumnezeu desăvârşeşte creaţia şi omul în jertfa de reunificare a ei şi sfinţir e în

Dumnezeu, dar actualizarea sfinţeniei aduse de Hristos se face de către fiecare persoană

umană în Biserica sa. Minunile pe care le descriu Evangheliile, afirmă Oliver Clement, nu

sunt miracolele pe care le-a refuzat să le facă Iisus când a fost ispiti t în pustiu, ci semne ale

acestei transfigurări mântuitoare către care de acum , îi este deschisă calea şi omului care îşi

găseşte în acest Trup de lumină, al Bisericii, vocaţia sa de „creator creat”. 217 

Omul şi valoarea lumii se arată în lucrarea lui Dumnezeu în „trupul făgăduinţei” sau

„timp profetic”, „timp mesianic” sau „timp eshatologic”.218 Dumnezeu desfăşoară „o istorie a

mânuirii” în timp, atât prin venirea Sa în lume, cât şi prin nedespărţita prezenţă de Biserica

Sa. „Lucrarea lui Dumnezeu, spune Părintele Stăniloae, se face transparentă prin timp, ca o

lucrare mereu variată, dar continuă, care ţinând seama de istoria determinată de împrejurările

variate ale vieţii omeneşti, se face şi ea o lucrare istorică, dar provenind din supraistorie şi

ducând istoria spre veşnicie”.219 Împlinirea în veşnicie a omului este o treaptă spre care tinde

şi se mişcă întreaga făptură prin existenţa şi activitatea ei în timp. 

Timpul este dat fiecărei persoane umane, pentru a înainta spre desăvârşire printr -o

lucrare continuă la realizarea chipului Său prin asemănare cu Dumnezeu, şi îndumnezeire în

har. Timpul, ne spune Părintele Stăniloae, este „intervalul dat în folosul fiecărei persoane,

între începutul existenţei şi sfârşitul ei apropiat de desăvârşire sau de imperfecţiune  

veşnică”.220  După, teologia Sfântului Maxim, fiecare persoană se realizează în timp, în

„veacurile actuale”, cum spune el, iar această desăvârşire actuală, începută de aici, se

realizează în practicarea virtuţilor şi într -o vieţuire conformă cu raţiunea. „…omul virtuos,

spune Sfântul Maxim, şi-a făcut prin viaţă din chipurile însuşirilor dumnezeieşti trăsături

 proprii…, el are asemănarea întocmai cu Dumnezeu, cu care nu se poate compara nimic din

cele ce sunt după Dumnezeu”.221 

217 Oliver Clement, Trupul morţii şi al Slavei, Cristiana, Bucureşti, 1999, pag.19 218 Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Cristal, Bucureşti, 1995, pag.41 219  Ibidem

220  Ibidem, pag.42221 Sf. Maxim Mărturisitorul , Cuvântul către robul Gheorghe, eparh al Africii, în “Părinţi şi Sciitori Bisericeşti,vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.11 

Page 42: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 42/104

Chiar dacă timpul, reprezintă locul şi spaţiul în care omul îşi începe şi îşi

„desăvârşeşte mântuirea”, el, reprezintă totuşi un interval sau o despărţire a omului de

Dumnezeu, căci în viaţa viitoare „timpul va înceta” şi va începe o „conformitate a vieţuirii

 între oameni cu comuniunea Persoanelor divine”, 222iar în această năzuinţă spre Dumnezeu

„trupul morţii sau al lumii acesteia, începe să se prefacă în trupul vieţii, „angoasa din adâncul

nostru se transformă în încredere, iar iubirea de sine în lepădare de sine”, şi dăruire cu totul

lui Dumnezeu.223 

Desăvârşirea umanului şi a întregului cosmos nu este „o noţiune abstractă, un joc al

raţiunii, ci o realitate vie, solidară cu dinamica vieţii omeneşti creată pentru bucuria

mântuirii, pentru Dumnezeu.”224  Desăvârşirea persoanei umane capătă un sens unic şi

suprem prin întruparea lui Hristos, Care a arătat în natura sa umană, unită ipostatic cu

Dumnezeu întrupat, unde trebuie să ajungă fiecare ins uman şi care este scopul vieţuirii

noastre în această lume. 

Omul îndumnezeit în Hristos reprezintă îndumnezeirea virtuală a întregului neam

omenesc, temei al îndumnezeirii tuturor, prin Hristos în Biserica Sa, unde prin harul Sfintelor

Taine dobândim acea „iradiere ascunsă, tainică”,225   prin care ne încorporăm în Hristos şi

creştem în El. 

c) Sfântul şi Sfinţenia –   Participarea Fiinţelor îndumnezeite la viaţa de comuniune a

Persoanelor Sfintei Treimi 

Învăţătura Sfintei Scripturi şi în concordanţă cu ea, şi cea a Sfinţilor Părinţi, ne

 prezintă pe om, ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu „chip care înseamnă chemare” spre

sfinţenia Celui care l-a făcut.226  În această chemare „omul devine preotul lumii în altarul

inimii sale, preotul liturghiei cosmice”.227 „El oferă, Îi oferă lui Dumnezeu tot universul (..)

ca pe Sfânta Masă”,228  spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.  În această ipostază, omul

„eliberează sacramentalitatea lumii,229 rătăcită prin înstrăinarea lui de Dumnezeu. 

Prin crearea lumii şi a omului, Dumnezeu arată că „bunătatea Lui nu este închisă

numai în interiorul Lui, în relaţia celor trei Persoane, ci se poate îndrepta şi spre existenţe în

afară de Sine”,230arătându-şi iubirea sa cea nemărginită. În această arătare a iubirii Sale celei

222 Pr.Dumnitru stăniloae, op. cit ., pag.119223 Oliver Clement, op. cit ., pag.27224 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit., pag.364225 Oliver Clement, op. cit ., pag.21226  Ibidem, pag.31227  Ibidem, pag.38

228 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 51, apud Oliver Clement, op. cit., pag.38229  Ibidem 230 Pr. Dumitru Stăniloae , op. cit ., pag.25

Page 43: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 43/104

negrăite, Dumnezeu, dăruieşte omului şi lumii tot ceea ce se poate dărui „tot ceea ce

Dumnezeu are propriu prin fire, afirmă Sfântul Maxim, omul dobândeşte prin participare”.

Aşadar, Dumnezeu dăruieşte omului capacitatea de a deveni asemenea Lui, prin har, prin

 participarea la sfinţenia Lui, pentru împlinirea şi desăvârşirea întregii lumi. 

„Dumnezeu este Sfânt”, (I Petru 1,16) afirmă în repetate rânduri autorii Sfintei Scripturi, dar 

sfinţenia Sa nu e o realitate în sine, ci una deschisă comuniunii. „El este „Cel ce sfinţeşte”

(Levitic 20,8) adică, Cel ce împărtăşeşte creaturilor Sale raţionale „ceva” din inefabilul vieţii

divine, din iubirea fără de margini a Persoanei Sale”.231 

Aşadar, omul este creat cu o constituţie hristologică, destinul lui împlinindu-se numai

în Hristos. Fiind plăsmuit „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, „omul este chemat de

către propria lui natură –   să depăşească limitele nemărginite ale creaţiei şi să se facă

infinit.”232 Fiind chip al lui Dumnezeu, omul participă astfel la Dumnezeu, dar el trebuie să

tindă spre asemănare cu Dumnezeu cea după har, participând şi prin voinţa sa la Dumnezeu

spre desăvârşire şi îndumnezeire! Aceasta este un proces complex, de restaurare a firii

umane, de curăţire şi iluminare a ei pentru a privi raţiunile lumii în Duh, o dăruire integrală

Domnului pentru a-L primi întreg, întru desăvârşirea iubirii, lucrând la îndumnezeirea

pro prie din acest veac, pentru ca în veacul celălalt să fie o pătimire, o lucrare exclusiv a lui

Dumnezeu.233 

Singurul teatru al întregului proces de desăvârşire şi unire cu Dumnezeu este viaţa

 prezentă, în care „trăim” după cum un făt trăieşte în întunericul pântecului şi care însetează

de lumină”.234 Adevărata lumină prin care sufletul primeşte îndumnezeirea vine numai de la

Hristos, Cel care ne îndumnezeieşte. Numai în relaţie şi în comuniune cu Hristos Domnul

suntem în lumină, şi ne aflăm în drumul spre îndumnezeire. „Prin schimbarea la faţă, spune

Părintele Stăniloae, se arată că relaţia noastră viitoare cu suprema lumină a bunătăţii va fi şi o

comunicare dialogică prin trup, deci trupurile noastre vor vieţui şi ele în legătură cu trupul

Lui şi într -o comunicare tainică cu El prin trupul Lui”.235 „…prin Sine, Cel arătat, afirmă

Sfântul Maxim, să călăuzească spre Sine, Cel cu totul ascuns în nearătate, toată creaţiunea şi

să ofere oamenilor, cu iubirea de oameni, prin lucrarea dumnezeiască în trup, semnele vădite

ale infinităţii nearătate şi ascunse dincolo de toate şi cu neputinţă de a fi înţeleasă sau numită

231 Drd.Eugen Pentiuc, Noţiunea de sfinţenie în Vechiul Testament , în “M.M.S”, 1983, nr.7-9, pag.375232 Panayotis Hellas, op. cit., pp.70-71

233 Drd. Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.361234 Nicolae Cabasila, op. cit ., pag.12235 Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos, Dumnezeu şi îndumnezeitor , Anastasia, Bucureşti, 1993, pag.205 

Page 44: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 44/104

de nici una din existenţe, în nici un mod”.236  Prin întruparea Sa, Cuvântul ne arată „semnele

vădite ale infinităţii Sale”, la care va fi şi omul părtaş prin îndumnezeire.

Omul este făcut cu capacitatea de a fi îndumnezeit,237în relaţie de comuniune cu

Sfânta Treime, într-o vieţuire intimă cu Ea. Dar, această sfinţire a omului priveşte şi întreg

trupul lui, prin care se vor manifesta energiile divine îndumnezeitoare. „Trupul este mediu

văzut al luminii spirituale, iar această arătare a luminii prin materie este o mare taină”.238 

Trupul Domnului Hristos este mediul prin care se va arăta lumina Sfintei Treimi, care este

 proprie şi Fiului lui Dumnezeu, şi care se va răspândi în cei ce vor crede în El şi vor face

fapte, asemenea Lui, în viaţa pământească, dar deplin în trupul de după înviere.239 

Sfântul Maxim Mărturisitorul, propune un tip de om în care întregul complex uman

funcţionează în mod normal după scopul şi cauza pentru care a fost creat, anume: omul

virtuos sau sfântul, care pot privi, prin curăţenia sufletului lor, lumina negrăită a Sfintei

Treimi, care va străluci în ei.240  Pentru toţi oamenii „virtuţile sunt călăuzitoare spre

Dumnezeu, Care face să se sădească în el acest har, îndumnezeindu-l”.241  Vieţuirea întru

Hristos sau îmbrăcarea în haina virtuţilor în concepţia maximiană aduce ca revers viaţa de

comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, precum şi îndumnezeirea. Sfântul Maxim spune că

cel ce lucrează virtutea este acela care lucrează la îndumnezeirea lui. „Mântuirea este

identică pentru Sfântul Maxim cu comuniunea iubitoare a omului cu Dumnezeu şi cu cei

 buni şi cu sfinţii”.242 

Sfântul vede, după concepţia maximiană, o readunare a raţiunilor creaturilor în

Raţiunea cea una şi izvorâtoare a modelelor lor, în Logosul dumnezeiesc.243  Prezenţa

lucrătoare şi de viaţă făcătoare a lui Hristos în cei ce se alipesc de El, şi a lor în El, este o

  prezenţă reciprocă prin iubire activă, „căci poruncile Lui pe care le cere împlinite drept

condiţie a petrecerii Lui în ei şi a lor în El, sunt porunci ale iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii

lor întreolaltă.”244 

Puterea şi dorinţa omului de a lucra virtuţile îndumnezeitoare stă în faptul că „Hristos

S-a Întrupat ca să se dea pe Sine pildă de virtute şi chip viu al bunăvoirii şi iubirii faţă de El

236 Sf.Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1983, pag.164  237 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae , op. cit ., pag.57238  Ibidem, pag.202239  Ibidem, pag.200240 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspuns către preotul şi egumenul Coman , în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.80,Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, vol. II, 1990, pag.164 241  Ibidem, pag.134

242  Ibidem, pag.24, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae 243 Drd.Liviu Stoina, op. cit., pag.129244 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Sfinţenia în Ortodoxie, în “Ortodoxia”, 1980, nr.1, pag.34  

Page 45: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 45/104

şi între noi, şi poate să-i înduplece pe toţi spre a răspunde la fel”.245Prin viaţa în trup a

Domnului, omenescul îşi câştigă stabilitatea în înfăptuirea binelui şi în lucrarea virtuţii,

venind la o existenţă harică, ontologică, curată, şi îndumnezeită. 

Fiecare, afirmă Sfântul Maxim, se va împărtăşi în mod mai presus de fire de harul

îndumnezeitor, cât a dorit şi a lucrat virtutea, „rămânând într -o unire nemijlocită cu Cel

dorit..”246  „Căci El toate le umple după măsura harului (Efeseni 1,23), spune el, şi toţi se

umplu de El, ca nişte mădulare, pe măsura credinţei fiecăruia din cei uniţi cu El”. 247 Unirea

cu divinul, prin har, se realizează deopotrivă după posibilitatea fiecăruia de a se deschide

harului şi lucrărilor lui Dumnezeu, precum şi după măsura în care au lucrat poruncile Lui. 

Prin virtute şi lucrare a poruncilor, firea umană devine înnoită, „care înseamnă, într -un

anumit fel, o restabilire a firii în stare anterioară, originară, prin iubire unificatoare”.248 

Mântuitorul Hristos ne-a adus nu numai eliberare de voinţa noastră arbitrară

(agnomică), contrară firii, sau de împătimirea păcătoasă, dându-ne puterea de a ne elibera de

tot ceea ce-i este străin omului, adică de păcat, şi de a lucra la mântuirea noastră. „Precum

Mântuitorul a săvârşit lucrarea mântuirii noastre în trupul Său, punându -ne în slujba lui

Dumnezeu, tot aşa trupul nostru este un vehicul al sfinţeniei şi un organ al vieţii harice.”249 

După Sfântul Maxim, prin lucrarea virtuţilor Dumnezeu se întrupează în om şi omul

se îndumnezeieşte, „într -o simetrie perfectă care dincolo de rigiditatea şi consecvenţa logică

reprezintă plenitudinea vieţii, în iubire, a iubirii dăruitoare şi desăvârşitoare a lui Dumnezeu

şi a omului care caută neîncetat iubirea şi comuniunea, atrăgând la aceasta întreaga fire,

cosmosul întreg”.250 

„Cel ce imită pe Domnul, afirmă Sfântul Maxim, şi merge pe urmele Lui, împlineşte

  poruncile. Nimeni din cei robiţi de materia lumii nu poate să imite pe Domnul. Cei ce-L

urmează pr imesc puterea de a-L imita pe El şi să împlinească toate poruncile Lui.”251 Viaţa

în Hristos sau în comuniune cu El, implică imitarea Lui, urmarea Lui, părăsirea sau

mortificarea virtuţilor, şi primirea puterii dumnezeieşti a Lui, prin care vom dobândi

mântuirea. Hristos este Cel ce lucrează în virtuţi, făcând cu noi acest drum anevoios, dar la

capătul căruia vom dobândi infinitatea vieţii dumnezeieşti. „Hristos, spune Sfântul Maxim,

245 Sf.Maxim mărturisitorul, op. cit ., pag.173246  Ibidem, pag.187247 Ibidem 248 Drd. Kamal Farahat, op. cit ., pag.111249 Prot. Irineu Pop, Valoarea trupului ca templu al Duhului Sfânt , în “B.O.R”, 1986, nr.3-4, pag.63

250 Drd.Telea Marius, op. cit ., pag.141251 Sf.Maxim Mărturisitorul , Cuvânt ascetic, în “Filocalia românească”, vol. II, Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 25-26

Page 46: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 46/104

prin Întrupare, ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască”,252sau în altă parte

zice „Logosul este tăria ce lucrează în virtuţi, este calea omului întărit în virtuţi”.253 

Refuzul omului, după Sfântul Maxim, de a accepta conlucrarea cu Hristos în virtuţi,

duce la viaţa pătimaşă, iraţională şi despărţită de comuniunea cu Hr istos. Diferitele forme de

abuz faţă de facultăţile naturale ale omului se „condiţionează reciproc şi împreună distrug

unitatea pozitivă a omului ca fiinţă compusă”.254Viaţa de păcat şi viciu, după Sfântul Maxim,

se caracterizează printr -o dezintegrare continuă. El stabileşte o corespondenţă între virtuţi şi

 patimi. Câteva exemple pot fi menţionate: smerenia corespunde pozitiv, mândriei şi slavei

deşarte; sărăcia, zgârceniei; răbdarea, mâniei; 

După concepţia maximiană „oprirea pe calea virtuţii este începutul  păcatului”.255În

această stare, de om care lucrează virtutea, nimeni nu se poate menţine. Ori sporeşte în

virtute, ori cade, neexistând nici o cale de mijloc. Ori se aseamănă cu Dumnezeu, prin har,

ori se aseamănă cu demonicul, prin refuzul harului. Pentru Sfântul Maxim, păcatul nu e

niciodată stare stabilă, ci o mişcare împotriva naturii, care duce la descompunere, după cum

viaţa umană trăită în concordanţă cu natura ar fi mişcarea cea bună spre ţinta finală a vieţii

umane, care e îndumnezeirea.256 

Ideea centrală în concepţia maximiană cu privire la patimă se rezumă la funcţionarea

corectă a raţiunii umane prin care omul alege viaţa virtuoasă şi respinge patima, „iar trupul,

zice el, să-l facem să strălucească de modurile de trăire conforme cu raţiunile dumnezeieşti

înţelese…”257 

Un rol important în acest proces de lucrare a virtuţilor şi de respingere a patimilor, îl

are discernământul. Omul care a dobândit darul discernământului este omul care deosebeşte

lucrurile şi sensurile lor, alegând ceea ce este conform cu firea, şi respingând patima, care

este singurul lucru iraţional , înfăptuit după mişcarea simţirii, fără conlucrarea raţiunii. „De la

discernământ trecem apoi la deprinderea virtuţilor, la cunoştinţa raţiunilor din virtuţi.”258 

După viziunea Sfântului Maxim, păcatul nu este ceva firesc în fiinţa omului, ci este

un accident al firii sau contrar firii, dar acceptat însă cu voia noastră.259 Cel ce se conduce

după raţiunile sădite de Dumnezeu în creaţie, ajunge la deosebirea lucrurilor şi la vederea

252  Ibidem, pag.24253  Ibidem, pag.20254 Lars Thunberg, op. cit ., pag.88255 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia”, vol. III, Harisma, Bucureşti, 1994, pag.73 256 Lars Thunberg , op. cit ., pag.54

257 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.234258  Ibidem, pag.252259  Ibidem, pag.89

Page 47: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 47/104

acelor scopuri la care, omul, trebuie să ajungă. Trebuie să fie „raţiunea înnăscută stăpână

  peste patimi”,260  iar în alt loc spune Sfântul Maxim că „prin virtuţi şi prin raţiunile

cunoştinţei în duh, îndumnezeieşte El pe cei vrednici, dându-le pecetea consistentă a virtuţii

şi hărăzindu-le substanţa statornică a cunoaşterii adevărate”.261 

Mântuirea este împreună pătimire cu Hristos, o completare a patimilor lui Hristos,

căci sunt suferinţe noi faţă de cele ale lui Hristos, în realitate şi acestea dat fiind că, le suferă

 în comuniune cu El, sunt tot necazurile lui Hristos”.262  Numai în relaţie şi în comuniune cu

Hristos suntem oameni, suntem împliniţi pentru ceea ce am fost chemaţi. Numai Dumnezeu

ne luminează şi ne spiritualizează facultăţile naturale sădite în fiinţa noastră , pentru a putea

alege şi lucra cele bune şi vrednice de dorit, căci, afirmă Sfântul Maxim „unde domneşte

raţiunea, încetează domnia simţirii, în care e amestecată puterea păcatului care, amăgind

sufletul cu milă pentru trupul înrudit după ipostas, îl atrage la sine prin plăcere”. 263  După

concepţia maximiană, cauza tuturor patimilor este lipsa raţiunilor şi a discernământului,

 precum şi iubirea exagerată de sine numită de el:  filavtia. „Dar cu cât se umple, omul, spune

Sfântul Maxim, de experienţa celor trupeşti, cu atât se aprinde mai mult patima iubirii

trupeşti de sine, care se năştea din ea, şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti

de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii”. 264 Slujind mai mult

trupului, decât lui Dumnezeu, omul şi-a făcut din propriul trup, propriul său idol şi

dumnezeu, „slujind cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor”.265 

Viaţa pe care omul a ales-o a fost doar o aparenţă a vieţii. „Atunci când vedem lumea

ca un scop în sine, totul capătă o valoare în sine şi, prin urmare, pierde orice valoare, pentru

că, doar în Dumnezeu se găseşte înţelesul (valoarea) a toate şi lumea este plină de sens doar 

atunci când ea este „sacrament” al prezenţei lui Dumnezeu”.266 

Păcatul, departe de a însemna o lărgire a omului şi a legăturilor lui cu lumea, e o

diminuare a omului şi o îngustare a înţelegerii lumii de către el. Lumea, prin păcat, în loc să

devină fereastră spre Hristos, transparenţă, devine zid şi piedică în  calea desăvârşirii în

Hristos.

260  Ibidem, pag,111261  Ibidem, pag.90262 Pr. C.Necula, Paştele Crucii, Buna-Vestire, Bacău, 2003, pag.13 263 Sf.Maxim Mărturisitorul , op. cit ., pag.40264  Ibidem, pag.31

265  Ibidem, pag.34266 Pr.Prof. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii- sacramentele şiOrtodoxia, Institutul Biblic şi de Misiune…,Bucureşti, 2001, pag.16 

Page 48: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 48/104

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu este prezent în lume prin energiile

necreate, dar nu se confundă cu lumea. Creatorul este prezent în creaţie, dar e distinct de

creaţie. Prin această distincţie teologică se evită atât panteismul, cât şi deismul.  Părăsirea

înţelesurilor greşite ale întrebuinţării lucrurilor şi urmarea raţiunii, aduce asupra oamenilor 

viaţa întru sfinţenie şi comuniune cu Dumnezeu. Căderea omului în păcat nu constă în faptul

că el a ales lumea în locul lui Dumnezeu, ci pentru că a stricat echilibrul  dintre spiritual şi

material, el care era menit să o transforme în „viaţă în Dumnezeu”, plină de sens şi de duh.

„Aceasta lume, această viaţă i-au fost date omului pentru a fi sacrament al prezenţei

dumnezeieşti, comuniune cu Dumnezeu, şi doar prin această viaţă, prin „transformare” lor în

comuniune cu Dumnezeu, omul devine om”.267 

Purtările omului, afirmă Sfântul Maxim, sunt ca nişte haine albe. Dacă sunt curate,

sunt ca nişte haine albe, se vede prin ele sufletul care nu vrea să ascundă nimic. Dacă sunt

murdare, ele caută să ascundă sufletul, făcându-l pe om netransparent. Primul este scăldat în

lumină, al doilea închis în întunericul singurătăţii.268  Viaţa celui pătimaş, în viziunea

Sfântului Maxim, este o viaţă de autoexcludere şi izolare faţă de Dumnezeu şi de semeni,

aceasta pentru că, pe de o parte înstrăinarea faţă de Dumnezeu vine din neputinţa de a mai

vedea creaţia ca dar al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că în patima omului îşi este

 propriul centru şi propria măsură, toate gândindu-se unite în persoana sa prin iubire egoistă

de sine, numită filavtia. 

Această schimbare în om, a centrului de gravitate, de la Dumnezeu Care atrage şi

îndumnezeieşte omul, aduce după sine dezintegrarea omului şi a puterilor sale, precum şi

schimbarea direcţiei mişcării ontologice a fiinţei umane dinspre Dumnezeu, înspre patimă şi

om. Astfel, omul devine dintr-un animal raţional”,269  un animal iraţional, lipsit de scop şi

orientare. „Căci aceasta este desăvârşirea, afirmă Sfântul Maxim, să nu purtăm nici o

trăsătură a veacului acestuia”.270 

Prin viaţa păcătoasă se pierde capacitatea omului de a se jertfi, de a se dărui altuia în

iubire supremă şi dăruire maximă. Prin jertfă „omul renunţă la a avea pentru a se realiza în a

fi”.271  Jertfa este „libertatea creatoare” este  „dar autentic, adică dăruire de sine, personală

altuia. „Trupul nostru este chemat să fie infuzat, penetrat de duh”. El este materie de jertfă; şi

267  Ibidem, pag.16268 Sf.Maxim Mărturisitorul, Cuvânt către robul lui Dumnezeu Gheorghe, eparh al Africii,  în “Părinţi şi ScriitoriBisericeşti”, vol.80, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.18, notă de Pr.Prof. Dr.D.Stăniloae 

269  Ibidem, pag.185270  Ibidem, pag.16271 Pr. C.Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Harisma, Bucureşti, 1991, pag.11 

Page 49: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 49/104

adus ca jertfă, e destinat să capete acea „sensibilitate spirituală, de care vorbesc Sfinţii

Părinţi”272 

După concepţia Sfântului Maxim, punctul de sprijin al păcatului constă tocmai în

această estompare până la negaţie a binelui, a lumii, concomitentă cu auto-adorarea eului

nostru. În viaţa pătimaşă se realizează  o schimbare a centrului spiritual de unde ne

alimentăm fiinţa cu hrană spirituală, astfel alegerea eului ca centru al existenţei şi măsură a

tuturor lucrurilor duce individul uman la izolare şi însingurare faţă de Dumnezeu şi faţă de

semenii noştri. 

După Sfântul Maxim, „ filavtia” e în primul rând „pasiune” către trup, o „tandreţe

iraţională pentru trup”.273 Filavtia  împarte neamul omenesc orizontal, geografic şi vertical.

Oamenii nu pot să dăinuiască fără contrariul ei renunţarea de sine. Această trăire a patimilor 

aduce în prim plan „ideea de posesie”, trăită individualist, egoist.  „Harul îndumnezeirii”

vine numai după lepădarea vieţii celei după simţuri şi lucrarea „virtuţilor îndumnezeitoare”,

astfel omul poate să ajungă „nepătimitor, mai bine zis dumnezeu”. „Virtuţile sunt

călăuzitoare spre Dumnezeu”,274 iar El este Cel ce a dăruit „strălucirea virtuţilor, care vă

îndumnezeieşte după har, înlăturând trăsăturile omeneşti şi „în acelaşi timp vi-L înomeneşte

 pe Dumnezeu prin coborârea Lui şi prin primirea de către voi, pe cât e cu putinţă omului, a

însuşirilor  dumnezeieşti”.275 

Temporalitatea înseamnă, după cuvintele Sfintei Scripturi, împlinirea vocaţiei făpturii

  într-un anumit timp dat.276  Ea este împlinirea virtuţilor sau vieţuirea virtuoasă care ne

situează în comuniune de iubire şi sfinţenie cu Dumnezeu. Virtuţile sunt o jertfă sau un

„schimb de dar cu Dumnezeu, izvorul vieţii”.277 Lumea este prin natura ei, ontologic,

destinată să fie jertfită lui Dumnezeu şi de aceea Mântuirea adusă prin Fiul lui Dumnezeu

  întrupat are forma unei oferiri, jertfe supreme, prin moarte pe cruce. Mântuitorul Hristos

Întrupat se descoperă acum lumii nu în atotputernicia Sa, ci în iubire faţă de Tatăl, Căruia I

S-a făcut ascultător, şi-n iubire faţă de umanitate, cu care unindu-se, a adus-o să trăiască în

iubire şi dăruire lui Dumnezeu, în „maximă apropiere” faţă de El şi nedespărţită de Acesta. 

Virtuţile, în viziunea Sfântului Maxim, sunt naturale, ele fiind expresii ale adevăratei

naturi ale omului. Viaţa de păcat este asumarea de către om a unei existenţe iraţionale,

simţuale care duce umanul la o dezintegrare continuă. Diferitele forme de exces faţă de

272  Ibidem, pag.55273  Ibidem, pag.89274 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.37

275  Ibidem, pag.38276 Pr. C.Galeriu, Vocaţia pascală a făpturii, în “Ortodoxia”, 1989, nr.2, pag.12 277  Ibidem 

Page 50: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 50/104

facultăţile naturale ale fiinţei umane „se condiţionează reciproc şi împreună distrug unitatea

 pozitivă a omului ca fiinţă compusă.”278 

Sfinţii sunt, după concepţia maximiană, cei ce au ales viaţa virtuoasă în comuniune

cu Dumnezeu, şi au respins păcatul sau patima. „Pentru iubire, spune el, toţi sfinţii s-au

împotrivit totdeauna păcatului, nedând nici un preţ pe viaţa aceasta, răbdând multe feluri de

moarte ca să se adune în ei înşişi şi în Dumnezeu din lume şi să înlăture sfâşierea firii în ei

înşişi”.279 Sfântul este după Sfântul Maxim, modelul de vieţuire în această lume, împlinirea

iubirii faţă de Creator şi realizarea unităţii firii umane. El este cel care se „ întristează după

Dumnezeu, care e în chip limpede sămânţa dumnezeiască, al cărei rod copt sunt bucuria şi

 bunătăţile veşnice”.280 „Virtuţile dumnezeieşti” sunt cele care ne aduc sfinţenia „căci mâna

fiecărui drept, spune Sfântul Maxim, sunt faptele virtuţii lui, în care şi prin car e Dumnezeu

 primeşte asemănarea cu oamenii”.281 

Omul sfânt este, pentru Sfântul Maxim, cel care „ocoleşte neştiinţa şi se mişcă numai

spre Dumnezeu prin cunoştinţă. Şi prin aceasta şi pentru aceasta să dea naştere fericitei

iubiri, care îl leagă de Dumnezeu şi îl face dumnezeu pe iubitorul de Dumnezeu”.282 Sfântul

este cel căruia toate îi sunt transparente, căci vede în toate iubirea şi darul lui Dumnezeu. El

are aşa cum afirmă Sfântul Maxim „mintea luminată de razele dumnezeieşti”. 

Tipul de om virtuos, sfinţit prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, este pentru Sfântul

Maxim, omul realizat în Hristos sau idealul de om la care trebuie să aderăm toţi. Realizarea

lui, prin viaţa în Hristos în Biserica Sa este scopul fiecărui individ uman, căci virtutea este, în

viziunea Sfântului Părinte, cea care îndumnezeieşte creatura, făcând-o „biserică tainică” în

care se coboară ca în ziua Cincizecimii darurile Sfântului Duh, care o plineşte prin har şi o

desăvârşeşte în iubire. „Omul virtuos şi-a făcut prin viaţă din chipurile  însuşirilor 

dumnezeieşti trăsături proprii,..are asemănare întocmai cu Dumnezeu, cu care nu se poate

compara nimic din cele ce sunt după Dumnezeu”.283 Sfântul maxim, ne face şi un îndemn:

„…să căutăm numai cele poruncite”; iar în altă parte ne spune că: „Toate virtuţile ajută

mintea să câştige dragostea dumnezeiască”.284 

278 Lars Thunberg, op. cit ., pag.88279 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.36280  Ibidem, pag.41281  Ibidem, pag.34

282  Ibidem, pag.31283  Ibidem, pag.11284 Idem, Capete despre dragoste, în “Filocalia”, vol.II, Humanitas, Bucureşti, pag.55 

Page 51: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 51/104

În cei ce ajung la treapta sfinţeniei lucrează „prin cuvintele şi faptele lor Însuşi

Hristos”,285  iar în această conlucrare, omul, primeşte harul dumnezeiesc prin care mintea

celui sfinţit se uneşte cu Dumnezeu. În această unire, ea, capătă „o formă dumnezeiască”,

harul „desfăcându-o de toate înţelesurile”286 lumii acesteia, care ar putea-o corupe. Temelia

care stă la baza sfinţirii omului şi a lumii este iubirea sau dragostea. Prin ea Dumnezeu ne  

oferă ca dar, îndumnezeirea, iar omul îşi oferă întreaga existenţă lui Dumnezeu, prin Care şi

în Care se împlineşte. 

„Dragostea dă aripi cunoaşterii, călăuzindu-l pe om către Dumnezeu pe care Îl

contemplă atât cât acestuia îi este cu neputinţă”.287 Scopul pe care-l urmăreşte Sfântul Maxim

este acela de a arăta că omul trebuie să fie absolut liber de toate viciile şi să arate o iubire

desăvârşită.288 

Sfântul Maxim nu împărtăşeşte opinia că omul lasă în urmă funcţiile lui

„pasionale”(adică capacitatea lui de dorinţă şi angajament ca fiinţă senzuală cât şi spirituală)

în timpul procesului de îndumnezeire şi desăvârşire creştină. De fapt iubirea implică ca

această „pasionalitate” să fie restabilită din pervertirea ei şi transformată, ca astfel să

însoţească pe om în toată viaţa lui ca fiinţă umană. Din acest motiv, Sfântul Maxim, numeşte

iubirea „o patimă binecuvântată”.289 

După viziunea maximiană, omul sfânt, desăvârşit „este acela a cărui putere

  pătimitoare înclină cu totul spre Dumnezeu”.290  La această viaţă de sfinţenie participă

întreaga fiinţă umană „depăşind planul biologicului şi fizico-chimic”.291  „În noi, spune

Sfântul Maxim, locuieşte plinătatea dumnezeirii după har, dar numai atunci când adunăm

toată virtutea şi înţelepciunea”.292  În viaţa viitoare între Mântuitorul Hristos şi trupurile

sfinţilor nu va mai fi distanţă, ci se vor afla în stare de perihoreză, fără a se confunda

 persoanele, prin lumina necreată a Sfintei Treimi.293 

Viaţa virtuoasă este o caracteristică a celui ce întruchipează sfinţenia, este imitarea lui

Dumnezeu a „sfinţilor atleţi294 ai Lui, iar prin această lucrare iradiază lucrarea lui Dumnezeu

285  Ibidem, pag.41286  Ibidem, pag.35287 Pr. Magister.Mihai Georgescu, Virtutea iubirii în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul , în “Studii Telologice”,1958, nr.9-10, pag.603288 Drd. Marius Talea, op. cit ., pag.147289  Ibidem, pag.148290 Sf.Maxim Mrăturisitorul, op. cit ., pag.105291 Prot. Irineu Pop, op. cit ., pag.60

292 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.174293 Pr.prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos, Dumnezeu şi îndumnezeitor , pag.207294 Idem , Sfinţenia în ortodoxie, în “Ortodoxia” nr.1, pag.35 

Page 52: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 52/104

şi lucrarea omului potenţată şi transfigurată de lucrarea dumnezeiască”.295  Sfinţenia este

opusă ca atare falsificării şi degradării vieţii omeneşti, abaterii ei din calea ei de adevărată şi

strălucitoare realizare nu numai la suprafaţă, ci şi în profunzime. „Virtuţile sunt deiforme” iar 

negrija faţă de ele ne depărtează de Dumnezeu „întorcând grija şi căutarea, care trebuie să ne

îndrepte numai spre împărăţia cerurilor, spre ceea ce nu-i îngăduit, adică spre viaţa

 pământească, şi răbdând să fiu dus de simţuri în loc de a fi dus cu mintea spre Dumnezeu”296 

Mintea, în concepţia Sfântului Maxim trebuie să înainteze spre Dumnezeu şi

comuniunea cu El în mod natural, ontologic. Atunci când aceasta nu înaintează în

Dumnezeu, înaintează în patimă, în care îşi distruge fiinţa şi relaţia ontologică cu Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi asemănau pe om cu o moară de apă şi spuneau că această moară este activă tot

timpul, dar stă în puterea omului să macine cele bune sau cele rele, să lucreze virtutea, sau să

se complacă într -o viaţă pătimaşă, izolată şi depersonalizată. 

În lucrarea omului sfânt „se adună toţi în Hristos, pentru că Hristos se sălăşluieşte în

toţi, devenind totul în toţi, unindu-se toţi cu trupul Lui şi devenind un unic trup al Lui.297 

„Sfinţenia sau îndumnezeirea nu constă, afirmă Părintele Stăniloae, o dilatare fizică,

substanţială a naturii omeneşti, ci o purificare şi intensificare spirituală”,298, o vieţuire

deiformă în Hristos şi în comuniune cu Sfânta Treime. 

Vieţuirea sfinţilor ai lui Dumnezeu atinge în procesul desăvârşirii umanului „trepte de

o înălţime uluitoare”,299ei având ca exemplu natura umană a lui Iisus Hristos care a atins prin

 îndumnezeirea de care s-a împărtăşit, fiind purtată de ipostasul divin, „ultima treaptă posibilă

de amplificare a puterilor ei, pe care noi nici nu ne-o putem închipui unde se află”.300 

E de remarcat că Sfântul Maxim vede urcuşul omului spre îndumnezeire nu prin

ocolirea lumii, ci în legătură cu ea. În legătură cu lumea se desăvârşeşte fiinţa omului,

adunând raţiunile lumii prin virtuţi, ca, depăşind în felul acesta raţiunea sa şi raţiunile lumii,

să devină oglindă cât mai curată a Raţiunii şi bunătăţii divine din care iradiază acelea. Cel

care biruieşte răul se face fereastră a lui Hristos, prin lucrarea virtuţilor, iubitor de Dumnezeu

şi de propria sa natură, pe care nu o îngustează, ci îi oferă adevărata sa existenţă, în har, în

comuniune cu Dumnezeu. Aceştia primesc trăsăturile lumii îngerilor şi vor primi răsplată de

la Dumnezeu.301 

295  Ibidem 296 Sf.Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.68 297  Ibidem, pag.312, notă de Pr. Prof.Dr.D.Stăniloae 298 Pr.prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, OMNISCOP, Craiova, 1993, pag.188

299  Ibidem, pag.189300  Ibidem 301 Sf.Maxim Mărturisitorul , op. cit ., pag.139

Page 53: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 53/104

După, viziunea maximiană, sfântul vieţuieşte în două planuri: cel al naturii şi cel mai

  presus de natură. Planul naturii este transfigurat prin virtute şi cunoştinţă din partea lui

Dumnezeu, dar nu suprimat. Sfântul Maxim dă anumite precizări ale stării de îndumnezeire.

Timpul se umple de Dumnezeu, spune el, de eternitate, iar în fire intră ceea ce este mai

presus de fire.302  „Săracul întru Hristos”, sfântul este deplin în chiar propria

 persoană…belşugul se revarsă din el însuşi, har peste har, fiindcă el este părtaş, în însăşi

fiinţa lui, la Cel ce este sfânt şi Îl exprimă nemijlocit”.303 

Sfântul Maxim stăruie asupra transfigurării întregii naturi a sfinţilor prin virtute şi

cunoştinţă şi prin purtarea lui Dumnezeu manifestată în ele. Petrecerea „naturală” în timp e

  penetrată de Duhul dumnezeiesc lucrător prin voinţa şi gândirea orientată spre

Dumnezeu…În acest caz, subiectul uman poate să se concentreze întreg în simţirea prezenţei

divine, astfel, deşi va satisface trebuinţele firii pentru a se conserva, apetiturile acestora nu

vor avea puterea de a-L robi ci le va copleşi prin simţirea prezenţei spirituale şi curate a lui

Dumnezeu.304 

Sfinţii au dat sensuri ziditoare de suflet lumii, iar înţelegerea acesteia i -au dus la

Dumnezeu şi la viaţa de comuniune cu El. „Căci ei, afirmă Sfântul Maxim, nu au privit ca

noi nici creaţiunea, nici Sfânta Scriptură, în chip material şi coborât. Ei nu s-au folosit numai

de simţire, de suprafeţe şi de figuri spre dobândirea cunoştinţei fericite a lui Dumnezeu, de

litere şi de silabe, din care vine greşeala şi înşelăciunea în aprecierea adevărului, ci numai de

mintea singură, atotcurăţită şi izbăvită de toată ceaţa materială Dacă deci voim să judecăm cu

 bună credincioşie, cercetând mintal raţiunile celor sensibile, să privim la ei cum înaintează

corect pe cărarea dreaptă spre cunoştinţă fără greşeală a lui Dumnezeu şi a celor 

dumnezeieşti.”305 Sfinţenia este opusă păcatului şi înseamnă „prezenţa roditoare şi rodită a

Duhului lui Hristos în om, este una cu prezenţa anticipată a vieţii veşnice în el”.306 

Ea se realizează, în concepţia Sfinţilor Părinţi şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul,

 prin participare la sfinţenia şi infinitatea lui Dumnezeu, şi prin aceasta la viaţa Lui, care se

face simţită prin trăirea în comuniune cu Dumnezeu. Această participare „e simultană însă

cu uitarea plăcerilor trecătoare şi inferioare ale păcatului, uitare care devine statornică în cei

ce se angajează permanent şi cu toate eforturile pe acela unei vieţi de sfinţenie”.307 

302  Ibidem, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae 303 Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Christiana, Bucureşti, 1995, pag.231 304 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.140, notă de Pr.Prof. Dr.D.Stăniloae 

305  Ibidem, pp.157-158306 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Sfinţenia în ortodoxie, în “Ortodoxia”, 1980, nr.1,pag.34 307  Ibidem, pag.35

Page 54: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 54/104

După Sfântul Maxim, pe Dumnezeu „L-au cunoscut cu adevărat,..numai sfinţii care

şi-au cunoscut sufletul prin virtuţi şi s-au îndreptat toată pornirea mintală a lor cu totul spre

cele dumnezeieşti”.308 Inima celor ce vor să se sfinţească trebuie să se întărească împotriva

ispitelor păcatelor, o ieşire din învârtoşarea încăpăţânată a mândriei, a mâniei şi a

necredinţei.

Sfântul este un om neclintit în faţa ispitelor, este plin de bunătate, smerenie şi iubire,

 pentru că iubind binele şi dorind mereu să-l facă este el însuşi bun, participând prin virtuţile

sale la Dumnezeu Cel infinit.

Atât de mult sunt despătimiţi şi detaşaţi de bunurile perisabile ale lumii acesteia,

încât, „au cunoscut, afirmă Sfântul Maxim, pe Făcător din făpturile Lui” 309, „iar prin ceea ce

spune că sfinţii s-au ridicat mai presus de doimea materială, pentru unimea cugetată din

Treime, bănuiesc că arată ridicarea lor peste materie şi formă, din care constau corpurile, sau

 peste trup şi materie, despre care, depăşindu-le, au spus că s-au unit cu Dumnezeu şi s-au

învrednicit să se unească cu lumina preacurată… Şi văzând astfel sufletul întreg unit, în chip

neştiut, cu Dumnezeu întreg, ca pe un chip cu modelul său, prin minte, raţiune şi duh, având

pe cât se poate, înrudirea cu El prin asemănare, au cunoscut tainic unimea cugetată în

Treime”310.

Sfântul Maxim consideră că trecerea principală de la lume la Dumnezeu constă într -o

depăşire a stării de dualitate spre unitate. În acest caz depăşirea dualităţii ar însemna o

deplină asimilare a desăvârşirii în corpul uman, o biruire a faptelor haotice care se opun

raţionalizării trupului, o biruire a lor prin spiritul uman unit cu Dumnezeu. Dualitatea

aceasta, în viziunea maximiană provine dintr -o prea mare ataşare a trupului de materie.

Sfinţii despart de materie afecţiunea trupului, când îl fac pe acesta stăpânit întreg  de spirit şi

unit cu Dumnezeu.311 

Concepţia despre sfinţenie şi desăvârşire a Sfântului Maxim se dovedeşte şi astăzi de

o actualitate şi „o profunzime, solidare cu însuşi progr esul general al omenirii care în

multiplicitatea sa îşi descoperă o structură unitară”312, spre Cauză şi Scopul creării făpturii

 întregi – îndumnezeirea.

Viziunea lumii şi a omului este una pozitivă, într -o continuă ascensiune spre

Dumnezeu, pentru eternizarea în El întru desăvârşire, în Hristos şi comuniune cu Sfânta

308 Sf:Maxim Mărturisitorul, op. cit., pag.166309 Ibidem, pag.170

310  Ibidem, pag.182311  Ibidem, pag.183, notă de Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae 312 Drd.Gheorghe Petraru, op. cit ., pag.373

Page 55: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 55/104

Treime. Îndumnezeirea persoanei umane este planul şi taina cea din veac ascunsă a lui

Dumnezeu şi spre aceasta trebuie să tindem mereu prin Hristos şi împreună cu Hristos, în

Biserica Sa, pentru a ne ridica cu adevărat la deplinătatea şi la sensul cel mai înalt al vieţii.  

Page 56: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 56/104

 

CAP. III CONTROVERSE ŞI DEVIAȚII ALE ANTROPOLOGILORCU PRIVIRE LA TEOLOGIA ÎNDUMNEZEIRII OMULUI ŞI

COMBATEREA LOR DE CĂTRE BISERICĂ 

Emancipată de sub tutela tradiţiei teologice şi metafizice, ieşită din perspectiva lor 

finalistă („teologică” sau „eshatologică” unde omul se explică prin scopuri transcendente),

antropologia modernă a privilegiat în ultimele două secole, în sens pozitivist, demersul

„arheologic”, pledând pentru explicarea reducţionistă a omului prin originile şi condiţiile

existenţei lui naturale, abordate din perspectivă dominantă sau conjugată a biologiei,

 psihologiei, sociologiei, lingvisticii, sistemelor, comunicării etc.  

Omul a fost redus astfel la nevoile elementare biologice şi culturale ale supravieţuirii

lui (hrană, reproducere), la jocul pulsiunilor fundamentale create în jurul acestor nevoi, la

relaţiile economice, limbajului etc.313 

Ideologiile antropologilor reducţioniste nu fac decât să mutileze omul, reclamându-l a

fi stăpân asupra lumii şi a se limita doar la ea şi nimic altceva. Omul, în această consecinţă,

este privat de tot ceea ce este dumnezeiesc în el, este ştrangulat şi lipsit de tot ceea ce se

numeşte Dumnezeu, accentuându-se caracterul lui de fiinţă autonomă, care nu se mai

defineşte prin Dumnezeu, ci se defineşte prin om. Atât de mult a fost distorsionat şi

desfigurat „chipul lui Dumnezeu”, omul, încât mulţi antropologi şi filosofi îl privesc ca fiind

altceva decât „ creaţia lui Dumnezeu”.

Alexis de Tocqueville, afirma în acest sens „urc din secol în secol până în

Antichitatea cea mai îndepărtată; nu zăresc nimic care să semene cu ceea ce am sub ochi..

Trecutul nu mai luminează viitorul, iar spiritul îşi croieşte drum prin beznă”.314 

Toată  această depărtare de la adevărata definire a omului, (dacă se poate defini în

totalitate) prin Omul-Hristos întrupat, reprezintă rezultatul umanismelor europene moderne,

al căror antropocentrism fragil n-a putut stăvili „sinuciderea în masă a omului ca fiinţă

teologică şi religioasă, nici ororile „omuciderii industrializate şi dezumanizările de tot felul

care au invadat societăţile actuale depersonalizându-le intens.315 

313 Panayotis Nellas, op. cit ., studiu introductiv şi trad de diac. Ioan I.Ică, pag.6 

314 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie, în America, vol.II, pag.357, apud H.R.Patapievici, Omul recent,Humanitas, Bucureşti, 2001, pag.51 315 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.7

Page 57: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 57/104

Adevărata natură a omului se poate defini numai în raport cu Dumnezeu, al cărui chip

şi este, Care, după afirmaţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, „ne va arăta bucuria

covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând desăvârşit în cei vrednici îndumnezeirea”.316 

Reducându-l pe om numai la condiţiile sale biologice şi privându-l pe acesta de

posibilitatea unirii în har cu Dumnezeu, de îndumnezeire, se respinge întruparea

Mântuitorului Hristos „pentru ca să avem viaţă veşnică” (Ioan 3,16), şi se afirmă realizarea

omului prin om şi nu prin Hristos Domnul. Astfel, „dezîntrupând” pe Hristos şi

proclamându-se „dumnezeu” omul „umanist”, „chip al lui diavolului, sclav al păcatului, şi al

morţii,317 omul devine prizonier ca într-o închisoare în lumea aceasta, lipsit de tot ceea ce-i

vital pentru a exista (aer, lumină, hrană, iubire, precum şi temeiul existenţei sale, C reatorul

Său, Hristos Domnul). 

În realitate lumea aceasta operează cu două filosofii: cea divino-umană şi cea

omenească. Una este filosofia unităţii, a unirii şi îndumnezeirii omului prin Hristos întrupat,

în comuniune şi existenţă iubitoare, iar cealaltă a diviziunii, a separaţiei dintre divin şi uman,

 precum şi a pluralismului omenesc. 

Adevărata filozofie în care omul îşi regăseşte întreaga fiinţă şi se împlineşte este

filosofia divino-umană, filosofia lui Hristos Domnul, este filosofia omului înnoit şi renăscut

în Hristos, a omului sfinţit şi îndumnezeit în Hristos.318  Numai realizaţi sau desăvârşiţi în

Hristos „suntem deplini” (Coloseni 2,10) căci „întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea

Dumnezeirii” ( Coloseni 2,9). 

Dacă prin trup există în natură, prin spirit el se ridică deasupra ei, natura se

întrepătrunde cu spiritul şi devine spirituală, duhovnicească, dăruită lui Dumnezeu. Prin

înnomenirea Fiului lui Dumnezeu, afirmă Sfântul Maxim, Hristos s-a făcut asemenea nouă

afară de păcat, căci „coborându-se până la cele de mai jos ale părţi ale pământului, unde-l

 prăbuşise pe om tirania păcatului,”omul ajunge la „capătul lucrării tainice de îndumnezeire al

lui, afară de identificarea în fiinţă cu El şi ridicându-l mai presus de toate cerurile, unde

mărimea firească a harului îl cheamă…”319 

Cu cât, omul, se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se arată persoana sa, la

adevărata lui valoare, aceea de a fi chip adus la asemănare, sau asemănare actuală cu

Dumnezeu, prin îndumnezeire. Iar, cu cât înaintează în umanizare cu atât se apropie mai mult

de moarte şi de neîmplinire.

316 Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia”, vol.II, Harisma, Bucureşti, pag.85 

317 Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul, Deisis, Sibiu, 1997, pag.19318 Ibidem, pag.53319 Sf:Maxim Mrăturisitorul, op. cit ., pag.85

Page 58: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 58/104

Jocul existenţei umane se desfăşoară deci, în cadrul unui triunghi fundamental:

Dumnezeu-om-lume. Esenţial este faptul că nu relaţia omului cu natura, ci relaţia sa cu

Dumnezeu este cea care-i relevă misterul ultim al existenţei sale, sensul uman al vieţii trăite

în relaţie de comuniune cu Dumnezeu.320 

Prin propovăduirea Bisericii despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul

Hristos, se demască neautenticitatea vieţii păcătoase şi muritoare, deschizându-se în acelaşi

timp perspectiva unei vieţi autentice, a unei relaţii ziditoare cu „Cuvântul fiinţial al lui

Dumnezeu, devenit om”321, pentru îndumnezeirea noastră. Religia nu este primordial

cuvântul omului despre Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu către şi despre om, nu e

revelarea divinului de către om, ci revelaţia umanului de către Dumnezeu, de aceea, „teologia

nu este posibilitatea supremă a antropologiei, ci premisa oricărei antropologii”322.

De câte ori ştiinţa sau oricare dintre sistemele filosofice au vrut să-l exprime pe om,

nu s-a ajuns decât la reducţionism, căzându-se în extreme, omul fiind privat atât de vieţuirea

lui în raport cu Dumnezeu, cât şi de negarea propriei naturi fizice şi absolutizarea spiritului

său. Dar, adevărata definiţie a omului o dă numai religia, în care Dumnezeu S-a făcut, cu

adevărat om pentru ca să ajungă la noi, „în virtualitatea credinţei, sfârşitul veacurilor 

destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se va face arătat după har…”, şi după viaţa

trăită cu şi prin Domnul Hristos.323  În această vieţuire „divină” pentru uman, omul devine

conştient de structura sa ca chip al lui Dumnezeu, numai sesizând prezenţa lui Hristos în

ea.324 

Omul, ca subiect de cunoaştere nu poate fi tratat ca o fiinţă a naturii, prin intermediul

naturii325, ci ca „chip al lui Dumnezeu”, creaţia mâinilor Sale, trup şi suflet , destinat

împărtăşirii de sfinţenia Creatorului său şi spre dobândirea Împărăţiei Sale. 

Creştinismul descoperă că adevărul ontologic despre om nu se află conceput  în omul

însuşi, ca fiinţă independentă de Dumnezeu, ci adevăratul său chip se află în Arhetipul său

necreat, în care se defineşte întreaga sa realitate. Cu alte cuvinte, omul poate fi Dumnezeu,

dar numai „conştient că e un Dumnezeu prin mila unicului şi marelui Dumnezeu sau e un

Dumnezeu, dependent prin participare”326. Cu alte cuvinte, calităţile de om şi stăpân ale

320 Panayotis Nellas, op. cit., pag.8321 Sf.Maxim Mărturisitorul , op. cit ., pag.332322 Panayotis Nellas, op. cit., pag.9323 Sf.Maxim Mărturisitoul, op. cit ., pag.86

324 Vasile Cristescu, Antropologia în perspectivă teologică , Junimea, Iaşi, 1999 pag.91 325  Ibidem, pag.83326 Pr.D.Stăniloae, Ascetică şi mistică ortodoxă , Deisis, Alba-iulia, vol.II, 1993, pag.204

Page 59: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 59/104

omului asupra lumii naturale, nu sunt decât iluzii ale umanului care vrea a se afirma, în

creaţie, absolutist, dar fără ajutorul şi harul dumnezeiesc.

Abia în Hristos Domnul, Dumnezeul-om şi în Biserică, Trupul şi locul prezenţei Lui

sacramentale, omul poate cunoaşte în acelaşi timp atât „chipul său adevărat, cât şi

Arhetipul”, modelul divin după a cărei icoană a fost creat iniţial, şi spre care , după cădere,

trebuie să tindă să se asemene. „Omul este făcut după chipul existenţei veşnice ca existenţă

veşnică, căci, deşi ni e fără de început, este fără de sfârşit.”327 

Religia biblică este revelarea unei antropologii teonome, în care omul îşi acceptă liber

în credinţă şi ascultare de Dumnezeu condiţia de chip creat al lui Dumnezeu. Acceptarea

acestei condiţii rezolvă dubla antinomie de nedepăşit, a creaturalităţii şi păcătoşeniei umane

în taina îndumnezeirii omului, ca înfiere şi naştere a lui după har, în Dumnezeu Tatăl, prin

Fiul, în Duhul Sfânt. Omului care spune despre sine însuşi: „Sunt pământ şi cenuşă.” (Fac.

18, 27), „vierme şi nu om” (Ps. 21, 6), păcătos nevrednic şi nedesăvârşit, Dumnezeu îi spune

în Hristos: „Sunteţi dumnezei şi fii ai Celui  Preaînalt.” (Ps. 81, 6 şi In. 10, 34). Astfel,

suntem chemaţi să-L imităm pe Dumnezeu, Care Îşi oferă Fiul, şi pe Sine în El, prin Duhul

Sfânt”328, pentru a ajunge la viaţa de îndumnezeire şi vieţuire în Dumnezeu. 

Taina îndumnezeirii ca înfiere harică a omului în Dumnezeu conciliază paradoxal atât

dependenţa şi finitudinea creaturală a omului, cât şi destinul său ultim de participare la

libertatea absolută a lui Dumnezeu. Omul devine „dumnezeu după har”, fiu în Fiul, ajunge

„conform chipului Fiului lui Dumnezeu” (Rom. 8,29), „se înnoieşte purtând chipul omului

ceresc veşnic” (I Cor. 15, 49) şi se preface „din slavă în slavă în acelaşi chip” (II Cor. 3, 18).

Îndumnezeirea ca înfiere prin har concentrează, deci, esenţa antropologiei biblice şi

patristice, revelând misterul ultim al existenţei umane.329 

În virtutea libertăţii sale, însă, pentru om există nu numai calea teonomiei, calea

credinţei şi ascultării de Dumnezeu (care îl duce la înfiere şi îndumnezeire prin har), ci şi

calea „autonomiei”, a refuzului orgolios al lui Dumnezeu, al neascultării şi revoltei, a

neacceptării păcătoşeniei şi creaturalităţii şi a „uzurpării funeste”330  a condiţiei absolute a

Creatorului prin asumarea unei atitudini „divine”, de dominaţie tehnico-ştiinţifică, culturală

ori social-politică asupra existenţei. Omul, nu poate să-şi asume cu adevărat o existenţă

divină, ci doar una ireală, irealizabilă, o mimare a unirii cu existenţa naturală. Numai în jertfa

Domnului Iisus Hristos umanul şi divinul sunt intim unite şi dăruite, căci prin aceasta

327 Sf.Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în “Filocalia2, vol.II, Humanitas, Bucureşti, 1999, pag.91 

328 Lars Thunberg , op. cit., pag.36329 Panayotis Nellas , op. cit ., pag.10330  Ibidem 

Page 60: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 60/104

„divinul trăieşte omenescul, dar dumnezeieşte, iar umanul trăieşte divinul, dar omeneşte.”331 

Cu toate acestea, datorită dezordinii intrate în existenţă, această cale a omului, a

autodivinizării şi autoumanizării sfârşeşte însă în „tragicomedia morţii”332 asumate în oroarea

sinuciderii sau omuciderii, în farsa demonică a autoidolatrizării sau a divinizării elementelor 

cosmice ori a propriilor pulsiuni naturale împătimite. 

Folosindu-se de propria sa natură (trupul şi sufletul) împotriva lui Dumnezeu, omul

adamic căzut, dar ridicat prin Hristos, a încercat şi încearcă mereu, în pofida iubirii arătate de

Creatorul său ( I In. 4, 8) să se fortifice în umanul său şi să-şi câştige îndumnezeirea pe cont

propriu, revendicând-o revoltat prin diferite mituri ale nemuririi sufletului său, ale umanităţii,

ale progresului istoric nelimitat, al istoriei sau culturii divinizate, respectiv idolatrizate,

„chipuri” ale absolutului făcute de om.333 

Era în planul creaţiei omului ca acesta să devină dumnezeu. Planul lui Dumnezeu,  

care urmărea desăvârşirea omului şi unirea lui cu Dumnezeu era bun şi în acelaşi timp, era

  posibil şi realizabil. Realizarea lui de către om , fără participarea lui Dumnezeu a adus

„tragismul căderii” omului şi a singularizării lui. „Autodivinizarea artificială”334 nu era reală,

  pentru că era realizată fără harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu, din care, el, îşi trage

existenţa lui, fiinţa lui, modelul lui, şi numai în El găsind raţiunea lui, fericirea şi veşnicia

lui…335 

Pozitiv sau negativ, teonom sau autonom, divino-uman sau „umanist”, haric sau demonic,

„îndumnezeirea” omului „se dovedeşte nu numai o chestiune marginală a istoriei teologiei”,

o fantasmă mitologică sau o speculaţie metafizică, e chiar o constantă a condiţiei umane în

ansamblul ei”.336 

Departe de a fi o chestiune ezoterică, îndumnezeirea marchează profund utopiile şi

angoasele epocii moderne, fiind una din ideile poate, cele mai actuale ale epocii noastre

moderne, când omul este redus numai la vieţuirea sa somatică, şi când idealurile sale nu pot 

depăşi lumea aceasta fizică. 

Ideile de Dumnezeu, iubire, bine, comuniune, participare, desăvârşire (în Hristos) par 

din ce în ce mai străine şi de neîmplinit pentru omul nostru contemporan. Omul a uitat cauza

331 Sf:Maxim Mărturisitorul, Către Petru Ilastru…, în “Părinţi şi scriitori Bisericeşti”, vol. 80, Institutul Biblic şi deMisiune…, Bucureşti, pag.89, notă de Pr.prof.Dr.D.Stăniloae 332 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.10333 Ibidem, pag.11

334  Ibidem 335 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.60336 Panayotis Nellas , op. cit ., pag.11

Page 61: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 61/104

şi scopul pentru care a fost creat şi faptul că prin iubire, el, este menit să devină dumnezeu,

căci „Dumnezeu a fost şi S-a arătat om…337 

Ideea că omul e divin în esenţa lui şi că trebuie să -şi elibereze această divinitate

naturală a sa de toate înstrăinările materiale care o valorează e atotprezentă în gândirea şi

aspiraţia modernităţii. Sunt prezentate de către cei ce încearcă să „definească” omul, două

direcţii de realizare a acestei autodivinizări: fie cea gnostică, ezoterică sau estetică ( prin

meditaţii de tip neoplatonic sau extrem oriental: yoga, tantra, etc.), fie cea umanistă, aceasta

din urmă la rândul ei fie psihologic-  psihanalitică (prin decomplexarea şi emanciparea

 psihologică omul devine egalul lui Dumnezeu, independent ca şi El), fie social-istorică, ca şi

cazul marxismului.338 În auto-suficenţa ei, lumea şi tot ce există în ea nu mai au nici un

sens,339 devine lipsită de scop sau cu un scop care-l duce la distrugerea umanului şi nu la

realizarea lui, prin Hristos Domnul.

Această autodivinizare a genului uman va lua sfârşit ca şi celelalte ideologii sterile,

filosofice, relevându-se prin aceasta „farsa servituţii umane” care se vrea emancipată faţă de

orice religie şi cult. 

Trebuie scos în evidenţă mai pregnant acum, ca niciodată, în misiunea Bisericii

contemporane „pulsiunea libidinală şi narcisiac-nevrotică” a omului modern,340 care-l

împinge pe acesta spre identificarea cu atotputernicia şi atotştiinţa divină, care ameninţă

umanitatea modernă, care prin revoluţiile tehnologice actuale o împinge spre autodistrugere

colectivă. Biserica trebuie să facă apel la întoarcerea la modestie şi măsură, la echilibru între

atotputernicie şi neputinţă, la respingerea acestui „antropocentrism radical”341 care a exaltat

la maximum omul în detrimentul lui Dumnezeu, fără să-şi de-a seama că omul fără

Dumnezeu se prăbuşeşte spiritual şi moral. 

În spiritul lumii moderne se află mai mult ca niciodată o preocupare constantă a lumii

contemporane spre „patosul finitudinii”, spre „finitul” care devine în fond absolut.342 Dar

omul, departe de proiecţiile sterile ale lumii contemporane, se naşte din nou şi devine om în

Hristos, nu pentru lumea aceasta, ci pentru veşnicie.343  Omul în Hristos este infinit şi

nemuritor, pentru că „a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5,24), moartea nu-i mai întrerupe

337 Sf:Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.34338 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.12339 Pr.prof. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii- Sacramentele şi Ortodoxia, Institutul Biblic şi de Misiune…,Bucureşti, 2001, pag.90 340 Panayiotis Nellas, op. cit ., pag.13

341 Pr. Prof.Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1998, pag.7 342 Panayiotis Nellas, op. cit ., pag.13343 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.47

Page 62: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 62/104

existenţa, ea prelungindu-se din timp în veşnicie. În rugăciunea arhierească făcută de

Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, înainte de a ne ridica la Tatăl, ni se arată real originea

noastră cerească, accentuându-se vieţuirea după Evanghelia mântuitoare a Domnului în lume,

spre dobândirea vieţii celei adevărate. Mântuitorul ne spune: „Ei nu sunt din lume, precum

nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău, cuvântul Tău este adevărul”.

(Ioan XVII 16-17). În acest pasaj biblic ne este prezentată o altă identitate a noastră, nouă, de

creştin, care este de origine cerească care, ni se comunică nouă. Tot prin acest text biblic vrea

să ne spună că trăim în lume, dar nu trebuie să trăim potrivit mentalităţii ei, fără a avea o

viziune lumească, ci una dumnezeiască şi îndumnezeitoare. Noi creştinii nu avem un scop în

lumea aceasta, ci scopul vieţii noastre este identitatea cerească, îndumnezeitoare şi sfinţirea

omului.

De aceea în Biserică, Dumnezeul-om Hristos a fost şi a rămas singura cale şi singurul

care trece de la timp la veşnicie, de la simţământul de sine al morţii la simţământul de sine al

nemuririi, de la cunoştinţa de sine a mărginirii, la cunoştinţa de sine a veşniciei şi a

infinitului.344 

În societatea europeană modernă omul îşi asumă o nou situaţie existenţială: el se

recunoaşte ca unic subiect şi agent al istoriei, refuzând orice apel la transcendenţă. Omul se

realizează prin el însuşi, fără Dumnezeu, o asemănare cu demonicul, şi o înaintare în

dezordine şi idolatrie. S-a uitat astfel că esenţa creştinismului este înainte de toate persoana

divino-umană a lui Hristos Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu întrupat.345 

Prin întrupare, Dumnezeu a arătat că Dumnezeu-om este „natura naturii

omului,”346 într-un cuvânt esenţa, sensul şi scopul sufletului omului creat după chipul lui  

Dumnezeu. Mărturisind astfel pe Dumnezeu-om, Biserica mărturiseşte în acelaşi timp şi

omul autentic, adevărat, integru, realizat şi desăvârşit în Dumnezeu. 

Într-o asemenea viziune „creştină” deformată, obsedată de distanţa dintre om şi

Dumnezeu, Întruparea lui Dumnezeu, îndumnezeirea omului şi învierea lui îşi pierd orice

semnificaţie reală. În fond, „absolutizarea finitudinii radicale a omului” constituie real „o altă

formă de autodivinizare”.347O autodeificare camuflată, la fel de satisfăcută de sine şi

mulţumită, încât nu se mai poate raporta la nimeni şi nimic, ci numai la sine. Avem de a face

aici cu un „cult al geniului”348 obsedat de propria sa faţă, de propriul său chip. 

344 Ibidem, pag.74345 Pr.prof,Dumitru Popescu , op. cit ., pag.16

346 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.130347 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.13348  Ibidem, pag.12

Page 63: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 63/104

Larga răspândire de care se bucură în cultura contemporană ideile neognostice sau

„patosul finitudinii” omului evidenţiază cu claritate cât de izolată şi străină lumii se prezintă

astăzi imaginea autentic creştină despre om . Ideea creştină sau teologia „îndumnezeirii”

umanului prin Hristos are de luptat atât împotriva pervertirii ei monist-  panteiste, cât şi

împotriva refuzului ei de către omul modern care în rătăcirea lui, afirmă că nu are finalitate,

dimpreună cu lumea sa fizică.349 Geniul rău al modernităţii este să se conceapă pe sine ca

scop ultim al vieţii.350 

În sens biblic şi patristic „îndumnezeirea omului” (theosis) ca înfiere prin har, în care

Sfinţii Părinţi văd scopul existenţei umane,351(căci Hristos s-a făcut om ca să adune la sine

firea omenească), e însă reversul „înnomenirii Cuvântului lui Dumnezeu” în Hristos şi, ca

atare se opune atât autodivinizării omului european modern. Învăţătura biblică şi patristică

despre „îndumnezeire” uneşte paradoxal atât caracterul creat, finit, al existenţei umane, cât şi

chemarea şi aspiraţia naturală a omului de a participa la viaţa lui Dumnezeu, respingând prin

acestea orice „monism panteist şi oricare autodivinizări naturale a omului, deoarece prin

„îndumnezeire” omul devine prin har tot ceea ce e Dumnezeu afară de identitatea de fiinţă,

căci „natura omenească, devenită vehicul şi focar al iubirii divine este îndumnezeită, fără să

înceteze a fi natură omenească”.352 Îndumnezeirea nu stă într -o dilatare fizică, substanţială a

naturii omeneşti, ci într -o purificare şi intensificare spirituală. Ea înseamnă o trezire şi o

amplificare a puterilor spirituale ce stau amorţite în firea noastră din cauza păcatului şi a

despărţirii de Dumnezeu.353 

În sens biblic şi patristic deci, îndumnezeirea omului e har, nu natură, participare, nu

identitate fiinţială a omului cu Dumnezeu. Omul ajunge astfel izvorul unei iubiri nesfârşite

dumnezeieşti, un alt Dumnezeu, dar nu de la sine, ci prin har şi prin comuniune cu

Dumnezeu; nu printr-o fiinţare autonomă, ci prin participare neîntreruptă la Izvorul

Dumnezeirii.354 

Fiindcă participarea la necreat nu anulează învăţătura despre caracterul fundamental

creat al existenţei umane, teologia îndumnezeirii umanului reprezintă un punct de legătură

sau schema pe care trebuie să se întemeieze întreaga gândire a antropologiilor despre om şi

despre sfinţirea lui în Hristos. Omul este creat, dar „după chipul lui Dumnezeu”, ceea ce

înseamnă că în însăşi natura lui finită există o deschidere spre necreat şi infinit, spre o

349 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.105350  Ibidem, pag.144351 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.147

352 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Omniscop, Craiova, 1993, pag.187353  Ibidem 354  Ibidem, pag.189

Page 64: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 64/104

împărtăşire harică de viaţă necreată ( nu de fiinţa creată, evitând fuziunile panteiste) a lui

Dumnezeu, participare care transformă prin înfiere „chipul” potenţial al lui Dumnezeu în om,

în asemănare cu El deplină actualizată. 

Teologia „îndumnezeirii” omului în Hristos implică, deci, o anumită concepţie atât

despre omul îndumnezeit (chip creat a lui Dumnezeu în vederea unei asemănări harice cu

El), cât şi despre Dumnezeu îndumnezeitorul (distincţia în El între harul sau energiile Lui

divine necreate accesibile şi comunicabile şi fiinţa Lui necreată, etern inaccesibilă),

  presupune astfel o anumită interpretare, dinamică, atât a teologiei, capabile să exprime

realismul comuniunii omului cu Dumnezeu, fără să devieze în panteism sau în dualism.

Importanţa acestei teologii a îndumnezeirii este subliniată de numeroşi teologi moderni,

 pentru care „pe cât de problematică poate fi soluţia palamită –  distincţia reală în Dumnezeu

între energii şi fiinţă - , pe atât de incontestabilă e preocuparea căreia caută să-i facă dreptate:

în îndumnezeire Se comunică Dumnezeu Însuşi, fără a se ajunge la o identitate de esenţă

între om şi Dumnezeu.”355 

Modelul concret al realizării îndumnezeirii omului şi al sfinţirii lui ni-l oferă

hristologia, iar locul făptuirii ei ni-l arată ecleziologia. Hristologia oferă soluţii revelatoare

despre originea şi scopul omului în lumea aceasta, arătând unirea intimă dintre Dumnezeu şi

om din Persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, precum şi faptul că omul este chemat

sau „predestinat” (printr -o forţare terminologică) spre a se uni în chip perihoretic sau a se

 îmbiba de harul îndumnezeitor, care se scurge de la Tatăl prin iubirea Fiului Său în Duhul

Sfânt, prin care omul îşi împlineşte menirea şi chemarea sa , în lume, sfinţind şi desăvârşind

umanul, şi prin aceasta, toată creaţia. În viziunea maximiană temeiul acestei uniri prin har,

  precum şi îndumnezeirea omului, este iubirea lui Dumnezeu, prin care, „omul se face

dumnezeu, iar Dumnezeu Se arată om”356, chipul fiind aşa de iubit de Dumnezeu Care l-a

creat după modelul Său, „încât Creatorul poate merge până la unire maximă cu el, dar fără

să-l anuleze ca creatură şi chip.”357 

Prin această unire dintre divin şi uman în Persoana Cuvântului Întrupat creatura

cunoaşte pe Dumnezeu prin creatură, dar Îl cunoaşte prezent în ea, nu despărţit de ea. 358 

Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul este hristologia Cuvântului lui Dumnezeu, a

Logosului şi a unirii tuturor prin raţiune şi iubire. Aceasta oferă o lumină asupra asumării

355 Ch:von Schohborn, Uber die richtige Fassung des dogmatischen Begriffs der Vergottlichung des  Menschen,Freiburger Zeitschrift fur Philosophie und Teologie 34 (1987), pp.27-28, apud Panayotis Hellas, op. cit ., pag.15

356 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.34357  Ibidem, pag.69, notă de Pr.Prof.Dr.D.stăniloae 358  Ibidem, pag.33

Page 65: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 65/104

firii umane raţionale şi capabile, unire prin har şi iubire cu Fiul lui Dumnezeu Cuvântul şi a

  persoanelor umane întreolaltă. După Sfântul Maxim desăvârşirea firii noastre constă în

respingerea tuturor trăsăturilor „veacului acestuia”359 şi dobândirea „harului cunoştinţei”360,

 pe care îl primim în Biserica lui Hristos, de la Mântuitorul Hristos, unde „toţi există unii cu

alţii şi sunt uniţi prin unicul har şi  unica putere simplă şi neîmpărţită a credinţei.”361 Prin

Biserică, omul intră în har, şi har înseamnă făptura cea nouă, împărăţia, lumea ce va să fie.362 

Proslăvirea Domnului Hristos este cunoscută doar în deplinătatea Bisericii, în timp ce ea se

adună pentr u a-L întâlni pe Domnul şi pentru a deveni părtaşă ţa viaţa lui Hristos înviat.363 

  Numai în Biserică gustăm şi devenim părtaşi la iubirea crucii Domnului Hristos,

 precum şi a învierii, care este „dăruirea totală şi veşnică a lui Dumnezeu acestei umanităţi

 jertfite a lui Hristos”364   pentru că, numai în Biserică „Îl imităm pe Hristos”,365  şi numai

ea”…are aceiaşi lucrare ca El…”,366  şi se arată ca o largă comuniune a celor ce cred în

El”,367 unde totul este „plin de Hristos Cel jertfit şi înviat”.368 

Misiunea Bisericii este de a propovădui convingerea din totdeauna a ei că starea

normală a personalităţii omeneşti o constituie nemurirea şi veşnicia, iar nu doar 

temporalitatea şi moartea, şi că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate

înaintează spre nemurire şi spre veşnicie.369  Biserica, reprezintă pentru cei ce mărturisesc

aceeaşi credinţă, în Hristos, şi se împărtăşesc cu El,”familia cea mare”, însărcinată să ne

conducă acolo unde trebuie să mergem,370, cu Hristos la Dumnezeu.

Biserica nu este „totalitatea celor ce aplică creştinismul”,371  ci este viaţă cu şi în

Hristos, în Duhul Sfânt. Nimic nu face Biserica fără Hristos Domnul, de aceea şi puterea ei

mântuitoare şi îndumnezeitoare. 

În Biserică se realizează acea „simfonie” dintre divin şi uman, omul primind o

valoare de neînlocuit. Cel ce refuză „taina Bisericii” lui Hristos moare, pentru că „refuză pe

359  Ibidem, pag.16360  Ibidem, pag.24361  Idem, Mistagogia, Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 2000, pag.14 362 Pr. Prof.Alexander Schmemann, op. cit ., pag.34363  Ibidem, pag.30364 Prof.Dr.Dan Ilie Ciobotea , Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere în Ortodoxie , în “M.M.S.”, 1961, nr.3-4,pag.126365 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.14366  Ibidem, pag.13367 Pr.prof.Dr.D.Stăniloae, Biserica în sensul de locaş şi de largă comuniune în Hristos ”, în “Ortodoxia”, 1982, nr.3,pag.338368  Ibidem, pag.343

369 Arhim. Iustin Popovici, op. cit., pag.75370 André Frossard, Dumnezeu există, eu L-am întâlnit , ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 1993, pag.143 371 C.S.Lewis, Creştinismul redus la esnţe, Societatea Misionară Română, Bucureşti, 1987, pag.47 

Page 66: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 66/104

Cel viu şi exclude pe Creator din creaţia Sa”,372    pierzând scopul existenţei sale-

 îndumnezeirea.

Îndumnezeirea nu înseamnă o absorbţie sau o predominare naturală, o covârşire fizică (în

sens monofizit) a divinităţii asupra umanităţii. Unirea cu Dumnezeu prin îndumnezeire nu se

realizează ca-n mistica Apuseană propusă de Meister Eckhart. Pentru acesta, Dumnezeu este

 prezent ca o substanţă, care se regăseşte în toate. Încercând să explice textul din Epistola

către Romani (11,36) „din El, prin El şi în El..”, misticul german îşi recunoaşte panteismul

arătând că „Dumnezeu este în toate şi totul este în El”373 

Lipsa unei teologii responsabile asupra raportului spirit-materie a făcut ca

spiritualitatea apuseană să dezvolte ideea de desăvârşire a spiritului în detrimentul trupului şi

al naturii. Aşa au apărut în Evul Mediu grupările flagelaţilor, ordinile claustraţilor, ca o

  permanenţă mortificare a trupului şi nu a păcatului. Ca o reacţie la aceste extreme,

umanismul filosofic a dezvoltat o supra-accentuare a trupului, ca o renaştere a vitalităţii

dionisiace, din lumea clasică greacă.374 La această rătăcire mai menţionăm şi alte “sisteme

mistice” propuse de alte religii (mistica şamanică, brahmanică, hindusă, budistă, islamică,

greco-romană, ş.a) care nu fac decât să pună în umbră valoarea omului înaintea lui

Dumnezeu, precum şi „servilismul umanului” faţă de tot ceea ce-i este transcendent. În

mistica şamanică, de exemplu, ajungerea la starea de transă sau extaz se realizează prin

folosirea unor substanţe psihedelice, halucinante, la dansul extatic sau chiar la mimarea

tranşei.375 În mistica islamică, Allah nu poate intra în comuniune cu omul, acesta fiind doar 

un serv, supus al Lui.376 Unirea sau identificarea cu Allah este o impietate de neiertat,

deoarece lezează superioritatea absolută a lui Allah şi starea de nimicnicie a robului

islamic.377 

În Ortodoxie, trăirea mistică, împreună cu asceza este aşa cum spunea Sfântul Maxim

Mărturisitorul „omorârea morţii”378 sau prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu în suflet, realităţi

concrete şi nu simple metafore.

Moartea de care ne vorbeşte mistica ortodoxă, nu este o simplă anihilare a condiţiei

trupului, aşa cum am văzut în teologia apuseană, ci dimpotrivă, o dobândire a comuniunii tot

372 Oliver Clement, Întrebări asupra omului , ed.Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1997, pag.19373 Pr.Lect.Dr.Emil Jurcan , Privire comparativă între mistica ortodoxă şi celelalte încercări de spiritualizare  aomului în “Credinţa Ortodoxă”, Alba-Iulia, 1999, nr.1, pag.52374  Ibidem, pag.53375  Ibidem, pag.39376  Ibidem, pag.46

377  Ibidem, pag.47378 Sf.Maxim Mărturisitorul, Questiones ad Thalasius, w.61, în “Filocalia românească”, trad de PROF.D.Stăniloae,Ediţia a doua, Bucureşti, 1994, pag.338, apud Pr.Lector Dr.Emil Jurcan, op. cit., pag.55

Page 67: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 67/104

mai depline cu Dumnezeu.379 În teologia ortodoxă a îndumnezeirii omului, harul este cel ce

îndumnezeieşte, cel care face posibilă ascensiunea acestuia spre comuniunea cu Dumnezeu.

Posibilitatea primirii harului se realizează prin întruparea şi jertfa lui Hristos. Finalitatea

misticii ortodoxe nu este satisfacerea unei dorinţe panteiste sau dizolvante, nu este o

satisfacţie teognostică, ci o reală îndumnezeire, o perihoreză între „caracterul uman şi

 pnevmaticul divin” care-l face pe om deplin teofor.380 

A fi îndumnezeit înseamnă înainte de toate, a asuma liber modul de existenţă filial al

Fiului lui Dumnezeu, a deveni prin har fiu în Fiul. Întrucât condiţia realizării îndumnezeirii e

intrarea în modul de existenţă filial al lui Hristos, ea nu se poate înfăptui decât în Trupul Lui

care este Biserica. În sens ortodox, biblic şi patristic, îndumnezeirea nu poate fi izolată de

hristologie şi de eclesiologie:ea are o bază sacramentală (batismal-harică-euharistică), o

dezvoltare etic-ascetică, o culminaţie contemplativă, o amplitudine cosmologică şi o

finalitate eshatologică (cf. Efeseni 1,22 şi I Corinteni 15,28).381 

Ortodoxia Sfinţilor Părinţi a înţeles antropologia plecând de la hristologie şi în unitate şi

legătură cu aceasta. Dacă  în Răsărit n-au existat decizii dogmatice sinodale asupra

antropologiei este pentru că antropologia este văzută ca o consecinţă a triadologiei şi

hristologiei.

Dacă în Răsărit imaginea călăuzitoare dominantă, în jurul căreia se construieşte toate

dogmele şi care coagulează întreaga experienţă eclezială e cea a omului nou în Hristos (ea

exprimând starea „naturală” a omului) –  ea e vectorul antropologiei, sociologiei etc.  –  în

Occident, de la Fericitul Augustin (secolul V) încolo, în prim plan se află imagin ea omului

vechi în Adam (izolată de Hristos), imaginea negativă a neautenticităţii umane postulată ca

stare naturală şi implicit normativă. 

Despărţirea apelor în teologie o semnalează răspunsurile diferite date chestiunii

decisive a motivaţiei Întrupării (cur Deus homo?):căderea în păcat în augustianism şi

scolastica occidentală, desăvârşirea şi îndumnezeirea omului în tradiţia Sfinţilor Părinţi ai

Bisericii.

De la Sfântul Irineu, trecând prin Părinţii capadocieni şi Sfântul Maxim şi până la Sfântul

Grigorie Palama, tradiţia patristică ortodoxă a rămas fidelă intuiţiei unei relaţii organice între

natura umană creată după chipul lui Dumnezeu şi harul divin de care acesta are nevoie pentru

379 Pr.Lector. Dr.Emil Jurcan, op. cit ., pag.55380  Ibidem, pag.58381 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.16

Page 68: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 68/104

a-şi realiza asemănarea îndumnezeitoare şi înfierea adoptivă în Dumnezeu în Care îşi

actualizează desăvârşirea ontologică. 

Datorită relaţiei arhetipale între „omul raţional” şi Logosul divin, Întruparea

Logosului ar fi avut loc şi dacă n-ar fi existat căderea lui Adam, scopul ei fiind unul în esenţă

pozitiv, împlinitor, îndumnezeitor. Necreat şi creat, restaurarea asemănării pierdute cu

Dumnezeu care implică şi câştigarea nestricăciunii şi a nemuririi prin umplerea umanităţii lui

Hristos, devenită după Înălţare şi Cincizecime Trupul Bisericii, de energiile îndumnezeitoare

ale Sfintei Treimi. Subiectiv, asimilarea acestei mântuiri se realizează sub forma unei

încorporări sacramentale a existenţei umane în Trupul lui Hristos şi a unei transfigurări şi

iluminări conştiente, progresive a întregii făpturi a omului de lumina necreată a Sfintei

Treimi care iradiază din Trupul preamărit al lui Hristos. 

Antropologia occidentală, de orientare aristotelică, - care a plecat mai mult de la

datele filosofiei decât de la realitatea Revelaţiei biblice –    postulează o disociere şi o

discontinuitate radicală dintre natură şi har.382 

În opoziţie cu teza propusă de teologia occidentală, teologia ortodoxă păşeşte prin

Sfântul Maxim, pe drumul apărării integrităţii umanului în divin, dezvoltând ceea ce

Calcedonul afirmase în mod concentrat. El îşi propune în acest scop să arate cum se menţine

natura umană integral în unirea cu divinul în Hristos şi în viaţa noastră eternă în Dumnezeu.

Pentru aceasta era necesar să explice mai pe larg ce este natura umană şi care este raportul ei

cu Dumnezeu. Sfântul Maxim este primul care întreprinde întocmirea unei antropologii

teologice, sau unei antropo-teologii.383  Soluţia problemei el o găseşte în ideea de

conformitate, sau de armonie a umanului cu divinul. Şi pentru că umanul e înrădăcinat în

cosmos, Sfântul Maxim include în această armonie şi cosmosul. Nimic din creaţie nu se

 pierde în Dumnezeu, ci totul îndumnezeieşte şi se desăvârşeşte. 

Astfel, Sfântul Maxim a devenit iniţiatorul unei mari sinteze teologice şi spirituale

mai ample, mai complexe, mai echilibrate, mai dialectice, deschizând nu numai perioada

gândirii bizantine, ci şi perioada gândirii timpurilor mai noi. 

Văzută ca „supranatură”, harul este o realitate extrinsecă naturii, spun occidentalii, nu

altceva decât o colecţie de privilegii şi de daruri gratuite acordate naturi umane fără a se

imprima în ţesutul ei. Natura umană a fost creată de Dumnezeu în starea ei actuală; starea ei

382 Magistr. Ioan I. Ică, Concepţii teologice eronate asupra raportului dintre har şi natură , în “Ortodoxia”, 1960,nr.12, pp.526-551383 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Natură şi har în Teologia Bizantină , în “Ortodoxia”, 1974, nr.3, pag.392 

Page 69: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 69/104

naturală e cea a unui compus instabil, dominat de dualismul senzualitate (concupiscenţă)-

raţiune, ţinut în frâu şi redus de har  (graţie) la starea de latenţă. 

Pierderea harului prin cădere are consecinţe catastrofale; ca urmare a „păcatului

originar”, întreaga umanitate ar fi trebuit să meargă în iad, destin tragic de la care mântuirea

adusă de Hristos salvează doar un număr limitat de aleşi predestinaţi. Relaţia om -Dumnezeu

are un caracter exterior, juridic, dominat de categoriile satisfacţiei, pedepsei sau meritului.

Întruparea lui Hristos are ca scop nu îndumnezeirea, ci reconcilierea omului cu Dumnezeu în

sacrificiul substitutiv al lui Hristos pe Cruce prin care a satisfăcut infinit maiestatea şi

dreptatea divină prin păcat. Scopul existenţei creştine, în această viziune este câştigarea prin

faptele morale-meritorii a unei „graţii” sfinţitoare supranaturale (create), dar prin care în

viaţa de dincolo omul va ajunge la fericirea vederii intelectuale a esenţei divine. Logica

generală a relaţiei Dumnezeu-om nu este aici cea intimă a participării umanului la

comuniune cu Sfânta Treime, ci aceea a operaţiei eficace exterioare, a relaţiei cauză-efect.

Accentul excesiv pus pe exterioritate, pe distanţă şi pe distincţia creat-necreat, uman-

divin, a făcut însă ca Dumnezeu să fie tot mai mult perceput ca o realitate străină, strivitoare

şi în contradicţie cu natura umană. Treptat s-a impus inconştient modelul unei relaţii

concurenţiale între Dumnezeu şi om, maiestatea divină fiind asigurată cu preţul unei anihilări

a omului. De aceea ideea de „îndumnezeire” a început să fie percepută tot mai mult ca o

ameninţare la adresa umanului şi ca o anulare a lui.384 

Astfel, în teologia liberală protestantă de influenţă iluministă a secolului XIX (W.

Hermann, A. von Harnack, ş.a.)385reeditată în teologia catolică „progresistă” a secolului XX

s-a ajuns la o reducere radicală a Evangheliei la un simplu mora lism religios predicat de

Iisus-omul, ideea „îndumnezeirii” fiind considerată drept o „elenizare” inacceptabilă a

creştinismului: sub influenţa neoplatonismului şi a religiilor de mistere mântuirea ar fi fost

transpusă în termenii unui proces „fizic”, „farmacologic”, nu moral; aceasta ar fi însă o

transpunere radical inacceptabilă nu numai pentru că ar reprezenta o falsificare a „moralei”

evanghelice, ci şi pentru că este total incompatibilă cu „cotitura antropologică” a

modernităţii-cotitură situată în transcendenţă secularizată a umanismului religios creştin

scolastic şi reformatoric.

Astfel, occidentalii au transformat treptat creştinismul în umanism.386 Multă vreme şi

cu perseverenţă occidentalii L-au restrâns pe Dumnezeu-om, iar în cele din urmă L-au

384 Panayotis Nellas, op. cit ., pag.16385  Ibidem 386 Arhim. Iustin Popovici, op. cit , pag.134

Page 70: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 70/104

micşorat într-un om. Ca valoare supremă şi ca ultim criteriu în locul Dumnezeului-om este

plasat omul,387golit de orice relaţii cu vreo divinitate, izolat, singur, autosuficient şi închis în

propria-i natură. De aceea, umanismul a fost şi numit „ucigaş al omului”,388 lipsindu-l pe

acesta de cauza şi scopul creării sale, limitându-l doar la biologie şi natură. 

Reducţia umanistă a hristologiei, „loc comun în teologia protestantă a secolului XX,

ameninţă să devină astăzi bun comun al hristologiei catolice”. „Curentul larg al hristologiei

 protestante (iar azi şi catolice) renunţă pe scară tot mai largă la învăţătura despre întrupare” –  

respinsă în parte în mod deschis ca un mit „şi numai arareori şi mai îndrăzneşte cu toată

claritatea înţelegerea actelor, spuselor şi patimilor lui Iisus ca şi divino-umane”.389 

Două recente exemple din partea unor teologi proeminenţi sunt grăitoare în acest

sens. În cartea „Christsein” (1975) a teologului catolic liberal Hans Küng din Tubingen se

  pune direct întrebarea retorică: „Mai poate vrea astăzi un om atât îndumnezeirea cât

umanizarea omului?”. Iar în 1978, teologul protestant Eberhard Jüngel (coleg cu Küng la

Universitatea din Tubingen) –   plecând de la o apoftegmă celebră a lui Martin Luther dintr -o

scrisoare din 1532: „Trebuie să fim  oameni, iar nu Dumnezeu. Aceasta este summa”. –  

formulă în polemica subiacentă cu axiomă patristică a Sfântului Atanasie cel Mare şi a

Sfinţilor Părinţi: „Dumnezeu S-a făcut om ca noi să fim făcuţi dumnezei” drept esenţă a

creştinismului reformatic axioma umanistă elocventă: „Dumnezeu s-a făcut om ca să-l facă

 pe om mai uman”.390 

În faţa evoluţiei tot mai clare spre un umanism religios a creştinismului occidental

(scolastic, reformatic, iluminist, liberal), Ortodoxia a rămas fidelă „divino-umanismului”

patristic, ale cărui implicaţii antropologice le-a explicitat şi reafirmat cu claritate împotriva

influenţelor occidentale pătrunse în spaţiul ortodox. 

Cum a împrumutat catolicismul doctrina umanistă în detrimentul teologiei

îndumnezeirii umanului şi sfinţirii lui în Hristos?

Toate aceste devieri de la teologia îndumnezeirii la umanismul modern, se datorează,

în protestantism, datorită liberalismului teologiei protestante precum şi a lipsei unei teologii

clare şi reale care să prezinte corect adevărurile de credinţă fără devieri şi extremisme.

387  Ibidem 388  Ibidem, pag.165

389 Ch. Von Schonborn, op. cit ., pag.22, apud Panayotis Hellas, op. cit ., pag.20390 E.Jüngel, Zur Freiheit eines Christenmenschen. Eine Erinnerung an Luthers , Munchen, 1981, pag.24, apud,Panayotis Nellas, op. cit ., pag.20

Page 71: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 71/104

Catolicismul îşi însuşeşte acest umanism sau „bestiala umanitate”,391  cum o numeşte un

teolog modern, prin intermediul dogmei despre primatul papal şi a infailibităţii acestuia. 

Cu perseverenţă şi constanţă papismul s-a străduit să înlocuiască pe Dumnezeu-om,

cu omul, până când în dogma despre infailibilitatea Dumnezeului-om a fost înlocuit pentru

totdeauna de către omul infailibil. Pentru că, prin dogma aceasta omul, a fost declarat ca fiind

mai presus decât orice om şi decât Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice.

Prin această reorientare a învăţăturii dogmatice papismul a transferat temelia creştinismului

de la Dumnezeul-om Cel veşnic, la omul trecător, declarându-l pe acesta drept dogma cea

mai importantă, măsura şi criteriul cel mai important.392 În religia creştină adevărul nu poate

fi căutat în om, este inexistent în el şi în natură, ci trebuie căutat în Dumnezeu şi pornind de

la Dumnezeu.

Căutarea adevărului în om, ca scop şi cauză, nu poate să se desfăşoare decât sub

semnul nicăieriului. 393 Această deschidere a omului numai spre el însuşi, precum şi numai

asupra naturii, reprezintă „ criza umanistă a autodeterminării,a orgoliului şi a autosalvării”394 

Umanismul nu a făcut altceva decât să transforme omul în „captiv al plăsmuirilor sale şi

mersul în jos, în lumea instinctelor l-a făcut neom”.395 

În esenţa lui creştinismul apusean este „umanismul cel mai radical”, 396  pentru că a

 proclamat pe om infailibil şi a transformat religia divino-umană în religie umanistă. Dovada

acestui lucru este faptul că în Biserica Romano-Catolică, Dumnezeul-om a fost izolat în cer

şi în locul Lui a fost instalat un locţiitor: „vicarius Christi”. Astfel, toate binecuvântările,

tainele şi darurile vin de la Pontiful Roman, iar nu de la Hristos. Nu este binecuvântarea

Domnului Hristos, ci „binecuvântarea plenară a papei”. Prin această doctrină umanistă,

secularizarea se realizează în chip desăvârşit, fiind concepută ca „dez -întruparea

Dumnezeului Celui întrupat, dez-divino-umanizarea Dumnezeului-om”.397 Ca valoare

supremă şi ca ultim criteriu în locul Dumnezeului-om este plasat omul.

În aceste condiţii secularismul este perceput ca o „maturizare a lumii”398  şi

nicidecum ca o primejdie la viaţa Biserici şi a mântuirii noastre. Se priveşte la această

 părăsire a valorii tradiţionale, ca la „rodul cel mai bun al creştinismului, în istorie, gândindu-

 391 Oliver Clement, op. cit ., pag.33392 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.135393 Petre Tuteas, Omul –  tratat de antropologie creştină , ed.Timpul, Iaşi, 2003, pag.74 394  Ibidem, pag.159395  Ibidem, pag.110

396 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.135397  Ibidem, pag.136398 Pr.Prof.Alexander Schmemann, op. cit ., pag.139

Page 72: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 72/104

se la aceste opţiuni, chiar „justificarea pentru o respingere aproape maniheică, pentru

evadarea într-o spiritualitate imaterială şi dualistă”.399 

La originea primatului papal, precum şi a infailibităţii se află concepţia deistă şi

autonomă despre lume, înregistrându-se o gravă eroare a teologiei raţionaliste care a

confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie. Pe această cale, omul, care

a luat locul lui Dumnezeu pe pământ, a dobândit o putere tehnologică fără egal în istoria

omenirii, dar şi-a pierdut puterea spirituală, devenind prizonierul patimilor din propria

fiinţă”.400 

Prin dogma infailibităţii papale, omul a fost declarat „divinitate supremă, divinitate

universală”,401 cel care face toate în numele său şi fără prezenţa lui Hristos. 

Se ştie că Biserica Răsăriteană a recunoscut un primat al episcopului de Roma în

 primul mileniu de unitate creştină, dar e vorba de un primat de cinstire,  de „primus inter 

  pares”, nu de un primat de putere. Începând cu mileniul al II-lea, Biserica Romană a

schimbat primatul de cinstire în primat de putere asupra întregii Biserici a lui Hristos, prin

celebrul „Dictatus Papae” al lui Grigore al VII-lea, papa Romei, la 1075.402 

Devieri de la dogma îndumnezeirii omului prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu

întâlnim nu numai în protestantism şi catolicism, ci şi în doctrina anumitor secte şi

denominaţiuni creştine. Se încearcă o speculaţie asupra misiunii făcute de Mântuitorul

Hristos în lume, încât se recurge la distrugerea dogmelor de conţinutul lor sigur, real şi chiar 

teologic.

Chiar, pentru unele dominaţiuni întruparea devine o posibilitate sau un motiv de a se

transpune într-o situaţie retorică cu privire la adevărurile mântuitoare ale dogmei întrupării

lui Hristos. Iată ce zic aceştia: „Dar să presupunem că Dumnezeu a devenit om –   să

  presupunem că natura umană care poate suferi şi muri a fost amalgamată cu natura lui

Dumnezeu într-o Persoană –  atunci Persoana ne-ar putea ajuta?”403 Sau, în alte cazuri se

reduce universalitatea Jertfei îndumnezeitoare a Domnului Hristos, la apartenenţa unei secte

sau dominaţiuni, absolutismul sectar afirmând „siguranţa mântuirii, din simpla aderare la

grupul sectar prin credinţa  în Iisus Hristos, omul devenind o fiinţă incapabilă să mai

399  Ibidem, pag.4400 Pr.Prof.D.Popescu, op. cit ., pag.35

401 Arhim.Iustin Popovici, op. cit ., pag.160402 Pr.Prof.D.Popovici, op. cit ., pag.113403 C.S.Lewis, op. cit ., pag.42

Page 73: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 73/104

 păcătuiască…”.404 Astfel, după sectari „Dumnezeu coboară deghizat într -o lume ocupată de

inamic şi înfiinţează un fel de societate secretă care să-l submineze pe diavol”.405 

A restrânge credinţa creştină doar la un grup sectar izolat, şi a opina asupra

adevărurilor de credinţă mântuitoare, este începutul morţii omului. Mântuitorul Hristos nu

 poate fi mijloc şi cale de prozelitism, de interese politice şi economice, manifestate de secte,

ci este Fiul lui Dumnezeu, Care „la plinirea vremii „ (Galateni 4,4) S-a făcut om, pentru ca

tot cel ce crede în Hristos-omul, Cuvântul lui Dumnezeu, să aibă viaţă veşnică.( Ioan 3,16). 

De asemeni, Mântuitorul Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu nu este, nici „geniu”, nici

„erou”,406 şi nici un „idealist”407 cum a fost clasat de unii. Dacă acceptăm acest lucru, avem

de a face cu o „umanizare a Persoanei Domnului Hristos”.408 

  Nu este de ajuns a recunoaşte că Iisus a fost un om real, un personaj istoric, un

membru al poporului Israel, şi nici măcar că este un model etic sau un prototip al

umanităţii… Iisus face atâtea semne şi minuni care arată că El este Dumnezeu, protejând în

acelaşi timp „misterul ultim al lui Dumnezeu”. 

Tocmai din această cauză nu a spus niciodată că El este Dumnezeu ca termen final,

ci că El este unul din Treime, în Care oamenii pot adora şi simţi pe Dumnezeu Tatăl. (Ioan

10,15-30; Ioan 8,42, ş.a). Nu există, deci o altă trecere spre Dumnezeu decât Iisus. 409 (Matei

11,27). Astfel, viaţa Domnului Hristos este viaţa Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut om, nu

viaţa lui Iisus din Nazaret care a devenit Dumnezeu Cuvântul S-a făcut trup, nu trupul s-a

făcut Dumnezeu.410 

De asemenea răscumpărarea nu este o simplă restaurare morală a celui ce a greşit, ci

o transformare radicală a firii umane, îndumnezeite, desăvârşite şi sfinţite, prin participarea

la umanitatea nouă a lui Hristos. Cauza pentru care Cuvântul a luat trup omenesc este însăşi

iubirea şi dreptatea Creatorului, Care a voit ca omul să rămână în starea în care a fost c reat,

iar lucrarea Tatălui să nu fie anulată. Iisus a aruncat sămânţa împărăţiei pe pământ (Ioan

21,15-19), pe care o parte a realizat-o, iar alta este în curs de realizare.411 

Aşadar, teologia îndumnezeirii nu este nici ideologie, nici umanism, sau vreun fel de

 panteism nejustificat, şi ea nu poate fi redusă la o banală „ameliorare etică a caracterului” (P.

404 Pr.Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi Prozelitism, Trinitas, Iaşi, 2000, pag.203 405 C.S.Lewis, op. cit ., pag.47406 Ioan T.Dobrotă, Iisus Hristos după Renan şi Nietzche, ed.Institutul de Arte Grafice “Eminescu”, Bucureşti, 1905,pag.42407 Ibidem, pag. 38408  Ibidem, pag. 59

409 Pr. Ioan Bria, Iisus Hristos, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 136410  Ibidem, pag. 137411  Ibidem, pag. 106

Page 74: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 74/104

Trembelas).412 Din păcate, se pare că, în ultima perioadă de timp au fost probleme în ceea ce

  priveşte teologia îndumnezeirii omului, chiar în tabăra ortodoxă formată din teologii

moderni. Se afirmă, aşadar, că teologia îndumnezeirii este influenţată de conştiinţa păcatului

şi luptei pentru eliberarea de patimi, ceea ce a dus la „înjosirea omului şi la prăbuşirea forţei

lui creatoare”.413 „Există la Sfinţii Părinţi o învăţătură despre „îndumnezeire” (theosis), dar în

această theosis omul e total absent. Problema omului nici nu se pune, omul se

îndumnezeieşte numai pe calea amuţirii a tot ce e uman, a dispariţiei omului şi a apariţiei în

locul lui a dumnezeirii”.414  Tot în acest sens, se afirmă că ascetismul Sfinţilor Părinţi şi-a

 pierdut actualitatea, a devenit o „otravă de hoit pentru omul nou, pentru vremuri”, „un izvor 

de moarte”. Asceza negativă, calea „smeritei supuneri”, trebuie depăşită de asceza „pozitivă”

a genialităţii şi creativităţii…”415 

  Neînţelegând tradiţia patristică ortodoxă (pe care de altfel a criticat-o sever şi

inacceptabil), Berdiaev a încercat să acrediteze o falsă opoziţie, gnostică şi neoromantică,

între hristologie (mântuire de păcat, asceză, ascultare, antropologie negativă) şi

  pnevmatologie ( libertate, creativitate, antropologie pozitivă a adevăratei „divinizări a

omului”). Nu Hristos şi Biserica, ci un Duh Sfânt detaşat de Hristos, nu religia ci cultura ar 

aduce adevărata revelaţie despre om, revelaţia „divinităţii” lui, a statutului său de fiu, ci de

om creator, simetric egal lui Dumnezeu.

Echilibrul teologiei îndumnezeirii umanului îl aduce doar antropologia biblică în

exegeza autorizată şi congenială a Sfinţilor Părinţi. Nici numai „animal” raţional şi muritor,

nici numai „Dumnezeu” care se ignoră fiind căzut în trup, firea umană a fost umplută de

cunoştinţa dumnezeiască şi întărită până la neschimbare, a îndumnezeit-o „nu prin fire, ci

prin calitatea ce i-a dat-o, pecetluind-o cu Duhul Său, ca să nu-I lipsească nimic, precum a

dat apei tărie prin calitatea vinului. Căci pentru aceasta s -a făcut om adevărat, ca să ne facă

 pe noi Dumnezei după har”.416 

Dezlegarea secretului oricărei antropologii –  relaţia dintre omul „ideal” şi cel „real”, 

empiric  –   implică, aşa cum vedem din referatul creării omului (Facere 1,26 –   „chip şi

asemănarea lui Dumnezeu”) o legătură strânsă între antropologie şi hristologie. Aceasta

înseamnă că destinul şi constituţia omului sunt în mod natural hristologice. Realizarea

412 Teoclit Dionisiatul,, Dialoguri la Athos, vol. II, ed. Deisis, 1994, pag. 219; apud, Panayotis Nellas, op. cit., pag 22413 N. Berdiaev , Sensul creaţiei. Încercare de îndreptăţire a omului, trad. De A. Oroveanu, prefaţă de A. Pleşu, ed.Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 88-91

414 Ibidem, pag. 91415  Ibidem, pag. 161 - 162416 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia rom.”, ed. Harisma, Bucureşti, 1994,pag154 

Page 75: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 75/104

cunoscutului reclamă în chip imperios unirea ipostatică a chipului cu Arhetipul, ca astfel să

se poată actualiza asemănarea îndumnezeitoare a omului cu Dumnezeu. 

Aşadar, îndumnezeirea omului are un conţinut antropologic, iar acesta este revelat de

şi în Hristos. Ca „înfiere” în har , în Dumnezeu îndumnezeirea este echivalentă cu

hristificarea omului, respectiv „divino-umanizarea”. Realizarea umanului este actualizarea

constituţiei şi destinului său divino-uman, teo  –   şi hristo-centric, teo  –   şi hristonom.

Umanismul biblic şi patristic este de fapt „divino-umanism”. Esenţa căderii în păcat stă,

spiritual vorbind, tocmai în asumarea autonomă de către om a umanului său, într -un

umanism-antropocentrism şi cosmocentric care excentrându-l ontologic, îl condamnă la

autodistrugere.417 Prin această afirmare a autonomiei valorilor, Sfinţii Părinţi au subliniat cu

energie că acestea nu sunt nici moartea, nici trupul în sine ci exprimă devierea şi convertirea

  pătimaşă a funcţiilor spirituale ale chipului lui Dumnezeu în materialitate, fapt prin care

„viaţa” paradisiacă a fost transformată în simplă supravieţuire biologică, socială, culturală,

adaptat actualei stări a naturii decăzute. 

Autonomizate, ele duc la negarea naturii iconice a omului de Chip al lui Dumnezeu,

la asfixierea lui spirituală, la blocarea lui definită pe linia simplei supravieţuiri (biologice,

economice, culturale) şi, în cele din urmă „la celebrarea neantului şi triumful definitiv al

morţii”.418 

Viaţa spirituală autentică nu e altceva decât viaţa în noi a Duhului Sfânt, Care însă nu

este cu putinţă decât în Hristos şi Biserică. Mântuitorul a adus o concepţie nouă despre

Dumnezeu…, adică concepţia unui Dumnezeu care nu mai este individual, ci treimic, ne -a

descoperit pe Dumnezeu ca Tată şi Fiu în iubirea negrăită a Duhului Sfânt”.419 Prin Întrupare,

Cruce şi Înviere, Hristos, Adam cel nou, Omul deplin şi desăvârşit, depăşeşte întreitul

obstacol al naturii, păcatului şi morţii care l-a separat pe om de Duhul Sfânt şi de viaţa

dumnezeiască. Viaţa de comuniune cu Hristos nu este o schimbare de loc, ci de mod de

existenţă în locul în care ne aflăm; nu este o fugă de lume, ci o asumare şi transfigurare a ei. 

„Locul”, spaţiul prin excelenţă al întâlnirii omului cu Dumnezeu este Hristos, sau,

mai exact, Biserica. Aici se realizează concret depăşirea spaţiului şi a timpului, transformarea

lor în comuniune cu Hristos, în Dumnezeu. (Coloseni 3,3). Taina lui Hristos arată scopul

 pentru care Dumnezeu creează susţine şi desăvârşeşte lumea. 

417 Panayotis Nellas, op. cit ., pag. 40418  Ibidem, pag. 42419 Pr. Prof. D. Popescu, op. cit ., pag. 22

Page 76: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 76/104

Hristologia Biserici  –  redusă adeseori în teologia occidentală la o simplă

„iisusologie” sau umanism „a la Jésus”-se află într -o gravă criză. Devenită problematică,

  prezenţa „divină” în omul Iisus pare să-şi fi pierdut credibilitatea420. În acest sens, trebuie

avut în vedere o reafirmare sau actualizare a teologiei îndumnezeirii omului în Hristos, în

lumea contemporană, pentru a evita barierele şi capcanele în încercarea de a „defini” umanul.

Antropologia poate fi pusă în adevărata ei lumină numai în relaţie cu hristologia,

după cum au făcut Sfinţii Părinţi, evitându-se astfel orice „monadizare” a omului în lumea

aceasta, şi în propriile valori. 

a) Abandonarea omului –  realizat în Hristos şi misiunea Bisericii; 

În societatea contemporană de astăzi vedem tot mai des oameni care resping mesajul

Bisericii de a intra în Împărăţie şi „a cina” la masa comuniunii cu Sfânta Treime, propunând

„noi modela de viaţă”,421  prin căutarea „unui extaz”,422 care nu duce la îndumnezeire, sfinţire

în Hristos, ci la dezumanizare, la desfigurare şi la autonomizarea persoanei umane.

Drogurile, avortul, sexualitatea, indiferenţa, libertinajul şi alte forme de exaltare a trupului şi

de afirmare a individului, nu sunt decât abuzuri la adresa omului şi a educaţiei propovăduită

de Biserică în misiunea ei mântuitoare. 

Avem de a face, aşadar cu o sciziune şi o despărţire a valorilor spirituale şi materiale.

Astfel, sexualitatea este despărţită de iubire, de „eros”, feminitatea de maternitate, formarea

şi educaţia copiilor de mediul familial, precum şi o autonomie a persoanei faţă de

comunitate.

De asemenea, Biserica este acuzată tot mai des de un „conservatorism anacronic”,

morala ei, spun unii, ar conţine „zone arhaice” şi continuă să inspire mentalităţi învechite

 privind sexualitatea, procreaţia, familia sau moartea.423 În consecinţă, creştinii sunt victime

ale unei mentalităţi conservatoare fundamentaliste, iar mesajul Bisericii nu ar mai fi credibil

în ziua de astăzi. Se pare că la această concepţie s -a ajuns în urma sistemului scolastic, care a

propus filosofia pentru explicarea „tainelor lui Dumnezeu” 

Explicând credinţa cu ajutorul schemelor raţionale, religia a devenit în concepţia

omului actual o ideologie ca oricare alta, un sistem de idei, sau o închisoare intelectuală fără

420 Panayotis Nellas, op. cit., pag. 50421 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Spre plinirea Evangheliei –   Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea 

Tradiţiei, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, pag. 72422 Olivier Clément, op. cit ., pag. 16423 P. Prof. Dr. Ioan Bria, op. cit ., pag. 73

Page 77: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 77/104

ieşire sau scăpare.424 Astfel, Dumnezeu a devenit pentru aceşti oameni certaţi cu Biserica şi

cu Hristos, departe de adevărul Bisericii, o „ipoteză ştiinţifică”,425 ceva care nu ar exista cu

certitudine . Se predică, în acest sens, împotriva Bisericii şi ştiinţei adevărate –  că omul este

o bestie, fără să aibă ceva dumnezeiesc în el, fără să aibă o legătură iniţială cu Dumnezeu,

total, ilogic împotriva ştiinţei.426 În secolul al XIX-lea, ştiinţele naturii se dezvoltă

independent de toate celelalte ştiinţe ale spiritului uman. De acum, ele încep să împrumute

tuturor celorlalte ştiinţe şi chiar filosofiei, metoda lor, spiritul lor, felul lor de a vedea

lucrurile, până a deveni o metodă generală de gândire şi cercetare.427 Afirmând acest lucru şi

restrângându-l pe om numai la viaţa cotidiană, biologică, omul a  pretins ca să i se recunoască

dreptul de a-şi constitui propria filozofie.428 

În încercarea omului de a se explica şi a refuza mesajul Biserici Domnului, avem de a

face cu o „dezorientare” a omului, o rătăcire şi însingurare a lui. Astăzi, omul nu mai este

creat de Dumnezeu, ci omul a devenit om. De aceea se afirmă că „omul şi bestia” sunt de

aceeaşi natură şi că nu pot avea decât acelaşi destin.429Se pare că avem de a face cu „un nou

ev mediu” sau cu amărăciunea „unui secol golit de un ideal care să-l stimuleze”.430 

Fragilitatea şi abandonarea omului, neputinţa finală a raţiunii, iminenţa cotidiană a

morţii asupra vieţii, ineluctabila solitudine chiar în sânul comuniunilor celor mai puternice,

sunt tot atâtea teme de care se teme omul şi căreia îi caută un răspuns.

„Tragedia existenţei”431omului,ca fiinţă religioasă socială-comunitară, este că omul

nu mai ştie unde să-şi caute răspunsuri la propriile incertitudini şi mai grav, unde să -şi caute

originea sa. Se pare că omul se mai confruntă şi cu tragismul prilejuit de faptul că îi lipseşte

orice certitudine raţională asupra vieţii viitoare, de faptul că fără o atare certitudine, credinţa

nu este capabilă a se menţine vie şi luminoasă.432  La această obiecţie sterilă, răspunde

Biserica, prin mesajul ei către toţi oamenii, anume, că Împărăţia a venit, iar Hristos Mirele îi

aşteaptă pe toţi la ospăţul Său. Numai cine trăieşte în Biserică, cu Hristos simte împărăţia,

căci aceasta nu este ceva de ordin fizic, ci este spirituală, duhovnicească, prezenţa prin

Hristos în sufletul nostru. Cineva zicea că: acolo unde este Domnul Hristos este Împărăţia Sa

sau raiul, desfătarea vieţii în Dumnezeu. Tocmai aceasta este paradigma creştină. 

424 André Frossard, op. cit ., pag. 13425  Ibidem, pag. 154426 Pr. Petre F. Alexandru, Originea omului după Religieşţi ştiinţă , ed. Cugetarea, Bucureşti, 1941. pag. 8  427  Ibidem, pag. 9428 André Frossard, op. cit ., pag. 37429 Pr. Petre F. Alexandru, op. cit., pag. 16

430 Prof. Gabriel Petric, Paradigma tragică a creştinismului, în “Altarul Banatului”, 1991, nr. 10-12, pag. 28431  Ibidem, pag. 31432  Ibidem, pag. 33

Page 78: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 78/104

Starea aceasta de dezorientare şi confuzie în care se află omul a fost sancţionată şi de

filozofie, care vorbeşte de „situaţia limitată a omului de astăzi”.433 Suntem mândri de faptul

că omul, un aventurier îşi riscă existenţa la limită. Însă să nu uităm că nu-şi riscă de fapt

nimic pentru că în situaţia limită nu mai are nimic în sine; posesiunea lui s-a transformat

dinainte în formă, în limită.434 

Omul, refuzând pe Dumnezeu şi-a pierdut identitatea, adică a început o aventură

existenţială, pe care din prima clipă „a înţeles-o” ca pe o trăire anxioasă a „crizei de

identitate”.435  În locul unei autorealizări de sine, prin Hristos, după modelul divin, omul

căzut este confruntat cu realitatea icoanei chipului propriu, cu adorarea propriei icoane,

spartă în bucăţi, confuză şi zguduitor de contradictorie în sine. 

Problema pe care omul o trăieşte direct şi umilitor este întotdeauna: Cine este ? Omul

se confruntă astăzi cu „confuzia şi scindarea interioară”. Nu se mai regăseşte pe sine, precum

nici adevăratul sens al vieţii sale, de aceea omul contemporan suferă de o „foame lăuntrică de

identitate”.436 

În această căutare a identităţii trebuie să plasăm şi tendinţa lui de a se dărui căutării

noului, pornind de la percepţia că tot ceea ce este nou este în mod necesar şi mai bun decât

ceea ce este vechi. În cele mai multe cazuri, omul conferă oricărui lucru nou din punct d e

vedere cronologic, o superioritate axiologică, pentru simplul motiv că este nou „în timp”.

Ortodoxia este acuzată că a evitat să promoveze acumularea de bunuri materiale, afirmaţie,

care nu este destul de întemeiată, ci este pusă superficial.437 Cei care aduc această obiecţie

uită că preocuparea aproape unilaterală pentru economie duce inevitabil la uitarea de

Dumnezeu şi la apariţia fenomenului cunoscut sub numele de consumism. 

A trăi pentru a consuma şi a consuma pentru a trăi constituie una din cercurile

vicioase cele mai periculoase ce caracterizează în mod relevant condiţia noastră socială şi

existenţială.438 Totul devine marfă, totul are preţ şi este de vânzare. Religia devine „un bun”

care poate fi cumpărat cu bani. Aceasta este marea greşeală a înţelegerii vocaţiei Bisericii şi a

împărtăşirii de darurile sale supranaturale. Atunci când credinţa a devenit „un bun” şi a trecut

în domeniul privat, din cel public, au apărut sectele,439  iar Biserica a fost confruntată cu

mărturiile false ale „hristoşilor mincinoşi”, menite să o discrediteze şi să o destabilizeze.

433 Max Picard, Fuga de Dumnezeu, ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, pag. 36434  Ibidem 435 Prof. I. Kornarakis, Criza de identitate, după Sf. I. Sinaitul, în “Altarul Banatului”, 1990, nr. 1-2, pag. 29436  Ibidem, pag. 31

437 Pr. Prof. D. Popescu, op. cit ., pag. 42438  Ibidem, pag. 46439  Ibidem 

Page 79: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 79/104

Ştiinţa, ca şi tehnica n-au fost date omului ca să devină autonom şi să se disperseze de

creatorul Său, căci astfel se prăbuşeşte spiritual, ci ca mijloc de dialog între om şi Dumnezeu,

spre lauda Ziditorului şi desăvârşirea făpturii. 

Întreaga tehnică şi ştiinţă, a omului modern, a fost pusă în slujba morţii şi a neantului

şi nu a vieţii, a comuniunii cu Dumnezeu. Trăim într -o cultură care neagă moartea. Trebuie

să evităm două direcţii greşite: a evita moartea şi a vorbi despre moarte fără Hristos.440 

Cu toate că omul de azi dă piept zi de zi cu încercarea, necazurile, moartea, el se

comportă ca şi cum ar fi nemuritor, stăpân peste viaţă şi moarte. De câte ori, conştiinţa

ceartă, mustră, biciuieşte sufletul omului, se încearcă o anesteziere a morţii şi o împăcare cu

ea.441 Creştinismul nu e împăcare cu moartea. El este revelarea vieţii. Prin Biserică ni se face

cunoscută Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,6). Hristos Domnul este „pâinea vieţii”, (Ioan

6,48), pâinea cea adevărată (Ioan 6,32), Care s-a coborât din cer şi care dă viaţă lumii. Deci

trebuie să căutăm Viaţa şi nu moartea. Să mergem spre Hristos Domnul, care ne va „învia în

ziua cea de apoi” (Ioan 6,54). În Hristos, Binele, Viaţa, Adevărul există nu ca idee abstractă,

ci ca Persoană concretă, adevărată, bună şi Veşnică. Pentru această viaţă este grea omului!

Pentru că omul a născocit moartea instaurând-o în el şi în toate fiinţele din jurul lui.442El este

în acest caz, un condamnat la moarte fără speranţă, care-şi dă duhul într -o agonie continuă,

dar nu moare niciodată. 

Din această situaţie există o singură ieşire, o singură salvare: învierea lui Hristos şi

 biruinţa pe care o aduce asupra morţii în toate lumile. Pentru că numai păcatul şi moartea

lipsesc viaţa şi existenţa de sens, de-logosifică şi pe om şi creaţia.443 Sfântul Maxim afirmă

că moartea ne are pe noi ca hrană în măsura în care gustăm din păcat datorită neascultării. 444 

El ne recomandă să nu purtăm în noi înşine nici o trăsătură a „veacului acestuia”,445 şi să

 primim prin virtuţi, ca prin nişte culori dumnezeieşti, asemănarea întocmai cu Dumnezeu.

Purtările omului sunt ca nişte haine albe. Dacă sunt curate, sunt ca nişte haine albe, se vede

 prin ele sufletul care nu vrea să ascundă nimic. Dacă sunt murdare, ele caută să ascundă

sufletul, făcându-l pe om netransparent. Primul om este scăldat în lumină, al doilea închis în

interiorul singurătăţii.446 

440 Pr.Prof.Alexander Schemmann, op. cit ., pag.117441  Ibidem, pag.121442 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.43443  Ibidem, pag.44444 Sf.Maxim Mărturisitorul , Diferite definiţii ale lui Maxim Mărturisitorul , în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 80, 

ed. Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti, 1990, pag.261 445 Ibidem, pag.16446  Ibidem, pag.18, notă de Pr.Prof.D.Stăniloae 

Page 80: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 80/104

Sfântul Maxim propune un exemplu de om, vrednic de urmat, anume, omul virtuos,

omul sfânt. După el, virtuţile duc pe om la Dumnezeu şi -i sădesc în suflet acest har 

îndumnezeitor. De asemenea prin virtuţi, Hristos se întrupează din nou în fiecare din noi, ne

îndumnezeieşte pe fiecare în parte, prin primirea însuşirilor dumnezeieşti şi după

 posibilitatea fiecăr uia în parte.447 

Prin întrupare, Dumnezeu „ridică firea noastră din păcat şi intră în relaţie de iubire şi

comuniune, cu noi toţi, cel care-l cheamă pe om la împlinirea unor datorii, iar omul este cel

ce ascultă şi răspunde, iar această responsabilitate derivă din credinţa în importanta veşnică a

fiinţei noastre.448 Cine refuză să răspundă lui Dumnezeu cât trăieşte pe pământ va răspunde

în faţa judecăţii lui din viaţa viitoare. Umanul în Dumnezeu Cuvântul a fost ridicat în cel mai

neezitant dialog ce există între Fiul şi Cuvântul dumnezeiesc şi Tatăl Său. Omul a devenit

omul deplin numai când s-a îndumnezeit, iradiind din el, ca a lui, iubirea dumnezeiască

supremei comuniuni treimice.449 

Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să se dea pe Sine pildă de virtute şi

chip viu al bunăvoirii şi iubirii faţă de El şi între noi şi poate să -i înduplece pe toţi spre a

răspunde la fel.450 Puterea exemplului lui Hristos, atrage pe fiecare la Dumnezeu, în această

mişcare la desăvârşire şi îndumnezeire a omului. Sfântul Maxim prezintă ca vrednic de urmat

„viaţa virtuoasă” care este o viaţă bine ordonată raţional, nedezordonată, o viaţă în armonie

cu toţi şi cu toate.451 

Această lume, această viaţă i-au fost date omului pentru a fi „sacrament al prezenţei

dumnezeieşti”, comuniune cu Dumnezeu şi doar prin această lume, prin această viaţă, prin

„transfigurarea” lor în comuniune cu Dumnezeu, omul devine om.452 În Hristos, omul se

întoarce la Dumnezeu şi în Hristos, Dumnezeu vine la om. Fără Dumnezeu şi comuniunea cu

El, timpul devine „o grea povară”. Amploarea acestei crize a omului contemporan este

accentuată şi de faptul că nu recunoaşte că trăieşte o astfel de criză. În acest sens, omul

contemporan se simte perfect în ceea ce priveşte constituţia şi integritatea spirituală. De

regulă, criza de identitate stinge punctul culminant atunci când se ajunge la impresia eronată

că posedăm o deplină cunoaştere de sine, sau fie una satisfăcătoare. Filozofează despre

moarte, dar se comportă ca şi cum ar fi nemuritor. Vorbeşte despre echilibru, dar se luptă

 pentru lăcomie. 

447  Ibidem, pag.38448 Pr.Prof.D.Stăniloae, Responsabilitatea creştină, în “Ortodoxia”, 1970, nr.2, pag.185 449 Sf:Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.164, notă de Pr.Prof. D.Stăniloae 

450  Ibidem, pag.173451 Ibidem 452 Pr.Prof.Alexander Schemann, op. cit ., pag.124

Page 81: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 81/104

Răspunsul omului la chemarea adresată de Dumnezeu pentru a reveni la conştiinţa

dependenţei de Creatorul Său trebuie să fie căutat în primul rând în conştientizarea şi

recunoaşterea stării sale degradante. Omul refuză să accepte prezumţia de vinovăţie, jucând

„un joc al confuziei culpabilităţii”.453  I se atrofiază simţul conştiinţei cu ajutorul căruia se

face evaluarea faptelor sale. De obicei ipocritul îşi falsifică eul şi se prezintă în locul altei

 persoane. El îşi deformează şi contraface imaginea eului său în faţa propriilor ochi. 

Societatea contemporană, constatăm, că formează prin educaţia pe care o propune

tineretului, oameni iresponsabili, care nu se supun nici unei norme morale obiective, nu au

repere solide etice, după care să se conducă, şi îşi croiesc drumul după false modele care

distrug omul şi nu-l zidesc în Hristos Dumnezeu. Sfinţii Părinţi au considerat pe om ca un

colaborator al lui Dumnezeu şi continuator al creaţiunii.454 Din această postură de co-creator

cu Dumnezeu derivă tocmai responsabilitatea lui faţă de raportul cu Dumnezeu şi cu lumea.

Dar lumea în care persoana umană se cunoaşte obiectivată, este transfigurată de

subiectivitatea persoanei umane.455  Umanul nu trebuie să fie închis în lume, pentru că

posedând lumea, omul rămâne singularizat.

 Numai dacă lumea se deschide ca o poartă spre transcendenţa altor persoane şi spre

cea a Persoanei Supreme, ea îl salvează pe om de singurătate. Omul răspunde la chemarea

filială cu care a fost responsabilizat de Dumnezeu, cu conştiinţa făpturii, lucrând în lume ca o

fiinţă umană şi aducând jertfa crucii.456 Cuvântul lui Dumnezeu întrupat descoperă în lume

scopul ei, anume, îndumnezeirea cosmosului prin om. Omul nu poate să pună asupra lumii o

 pecete pur umană, pentru că el, dimpreună cu lumea este destinată transfigurării, a fi „cer nou

şi pământ nou”. 

În lume omul este pus de asemenea Fiului, într-o relaţie cu Tatăl. El îşi însuşeşte

 poziţia Fiului faţă de Tatăl, ca „chip al Tatălui”. Căci Fiul nu e numai un subiect cuvântăt or

ci şi răspunzător. Vorbind, El răspunde Tatălui, răspunde iubirii Aceluia. Până la întruparea

Fiului, omul n-a avut cunoştinţă că răspunde Tatălui în Fiul şi prin Duhul Sfânt. Omul nu

cunoştea până atunci pe Dumnezeu în mod clar într -o Treime de Persoane. De aceea nici

Tatăl nu-i apărea în mod clar ca Tată şi nici pe sine nu se cunoştea în mod clar ca Fiu. Prin

întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu reflectă şi face deplin eficace în formă umană calitatea

de Fiu a lui Dumnezeu, ca „chip al lui Dumnezeu Tatăl”. Prin aceasta El ne-a arătat şi a

453 Prof. I.Kornarakis, op. cit ., pag.41

454 Pr.prof.D.Stăniloae, Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume , în “Ortodoxia”, 1973, nr.3, pag.347455  Ibidem, pag.348456  Ibidem, pag.354

Page 82: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 82/104

realizat înfăţişarea adevărată a fiinţei noastre „după chipul lui Dumnezeu” şi ne ajută şi nouă

să o realizăm.457 

Lipsit de responsabilitate, bombardat cu fel de fel de modele umane care i se propun,

omul de astăzi pare din ce în ce mai confuz, bulversat şi dezorientat spiritual. Azi, ceea ce e

imoral, şi prin urmare, anormal, ajunge să fie considerat moral şi normal.458  Răul i se

 prezintă de mai multe ori sub forma binelui. 

Dar această confuzie, prin care omul devine un dezorientat, trece şi în sfera

religiosului. Astăzi se menţionează numai în S.U.A. peste 3000 de secte, număr ce se află în

creştere de la o zi la alta. 459 Omul se simte dezorientat în faţa „ofertei religioase” aşa de

variată, dar în acelaşi timp realizează o „goană după tot ceea ce nu este românesc”. 460 

Modernitatea este o inversiune a postulatelor ontologice fundamentale, ale tradiţiei. 461 De

aceea, avem nevoie de o reafirmare a tradiţiei noastre sfinte, care ne-a condus la realizarea

unităţii de neam şi de ţară, care a dat sfinţi pentru pământul nostru, şi de o putere de

discernământ mai accentuată ca niciodată. Fără Dumnezeu, viaţa îşi pierde orice posibilitate

de a fi investită cu valoare, de a avea un deznodământ pozitiv, şi de a ne conduce la

mântuire. Fără Biserica lui Hristos şi mesajul ei mântuitor, scopurile omului sunt uitate, iar 

în lipsă de scopuri, mijloacele sunt forţate să devină scopuri. Esenţa omului recent,

contemporan, pretinde să fie întotdeauna în pas cu tot ceea ce apare ca fiind mai nou, mai

actual, mai original, mai arbitrar, mai în afara cărărilor lăsate în urma lor de oamenii care ne-

au precedat şi care, până acum, ne-au ghidat paşii. 462 

Astăzi Biserica este chemată să descopere noi feţe ale chemării sale în lume. În acest

sens teologia creştină trebuie să descopere aspecte şi dimensiuni noi ale raportului Bisericii

cu lumea, prin noi contribuţii teologice, hotărâte dar conforme neapărat cu spiritul autentic al

creştinismului. 

Dacă vorbim de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, de Biserică şi nu ne raportăm la

realitatea lumii şi a omului, acestea îşi pierd sensul şi forţa lor reală. De aceea dacă Iisus

Hristos este „omul pentru ceilalţi, atunci rezultă că a fi cretin înseamnă a fi –   împreună cu

Iisus Hristos-omul pentru oameni şi împreună cu ei, a duce împreună cu ei lupta pentru

dreptate socială şi pentru pace, pentru împlinirea ultimului sens al vieţii, îndumnezeitoare.463 

457 Ibidem, pp.360-361458 Berbece, Deosebirea duhurilor e mai necesară astăzi? Ed. România creştină, Bucureşti, 1999, pag.8 459  Ibidem, pag.11460  Ibidem, pag.20

461 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.42462  Ibidem, pag.426463 Pr.Prof.Corneliu Sârbu, Biserica în contemporaneitate, în “Ortodoxia”, 1975, nr.4, pag.699 

Page 83: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 83/104

Prin întrupare, Domnul Hristos îndatorează Biserica, care este continuarea ei dinamică, să-şi

asume umanul – inclusiv lumea în care trăieşte. De aceea a fi în lume al creştinismului este a

fi în faţa lui Dumnezeu şi invers.464  Prin urmare Biserica nu este o societate privată, o

societate secretă, ci o Biserică publică, concepută după Dumnezeu-omul, Hristos.

După cum Iisus Hristos este Dumnezeu în lume întrupat, tot aşa şi Biserica,

continuare dinamică a întrupării, trebuie să continue prezenţa lui Hristos în lume. Sensul şi

rostul fundamental şi primar al Bisericii este de a fi în lume şi pentru lume. De aceea,

Biserica are o finalitate funcţională îndreptată spre lume, spre mântuirea acesteia. Biserica

este în lume, pentru că doar nefiind din lume, ea poate descoperi şi manifesta „lumea ce va să

vie”, realitatea de dincolo.465  Astăzi Biserica s-a adaptat poporului în timp ce regula este

contrariul: poporul trebuie să se adapteze Bisericii.466 

Fără Hristos, Biserică, omul rămâne un însingurat într -o lume care nu are putere să-i

vindece natura cangrenată, bolnavă, ci-l aduce spre moarte şi neant. Fără Biserică omul

devine un nonsens, dez-divinizat şi de-logosificat.467 Obârşia noastră este din Dumnezeu, de

aceea şi fiinţa noastră, existenţa noastră depind în întregime de El. (Fapte 17,28; Coloseni 3,

1-4;). Numai prin Dumnezeu Cuvântul Întrupat, omul ajunge la rostul pentru care a fost zidit:

devine „Dumnezeu după har” şi în aceste fel ajunge la desăvârşita plinătate a existenţei şi a

 personalităţii lui. 

Prin Hristos, împlinim „taina cea ascunsă din veci neamurilor” (Coloseni 1 25-26) „să

umblăm întru El” (Coloseni 2,6), să ne sfinţim viaţa ( ITesaloniceni 5,25), şi să ne îmbrăcăm

în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni

4,24).

b) Adorarea propriului „sine” şi schimbarea axei valorice, de la Hristos în om; 

Creştinismul este înainte de toate, după cum a fost definit de unii teologi moderni

„buna vestire” a Cuvântului lui Dumnezeu, Care aduce fiecăruia învierea sufletului şi

sălăşluirea în lumina învierii lui Hristos. Toată istoria creştinismului nu este altceva decât

istoria unei singure şi unice minuni, a minunii învierii lui Hristos care se continuă neîntrerupt

în inimile creştinilor zi de zi, veac de veac, până la cea de a doua venire. 468 Prin Hristos şi în

Hristos (Coloseni 1,16), omul se naşte din nou, se naşte pentru veşnicie. De aceea în

Biserică, Dumnezeu-Om Hristos a fost şi a rămas singura Cale şi singurul Care trece de la

464  Ibidem, pag.70465 Pr.Prof.Alexander Schemann, op. cit ., pag.115

466 Arhim.Iustin Popovici, op. cit ., pag.76467  Ibidem, pag.50468 Arhim. Iustin Popovici, op. cit ., pag.65

Page 84: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 84/104

timp la veşnicie, de la simţământul de sine al morţii la simţământul de sine al nemuririi, de la

cunoştinţa de sine a nemărginirii, la cunoştinţa de sine a veşniciei şi a infinitului.469 

Fără Hristos Domnul, omul moare, se sufocă spiritual în grijile de zi de zi şi devine în

materialitatea lui doar un „animal de pradă”.470 Dintotdeauna omul vrea să fie stăpân peste

toate, dar astăzi, el vrea să fie stăpân fără Dumnezeu, sau chiar în locul lui Dumnezeu. Axa

valorică tradiţională în care totul îşi are temeiul în Dumnezeu şi fiecare lucru este un dar 

 binecuvântat al Său, se schimbă astăzi, cu alte valori noi, moderne, revoluţionare în care totul

se bazează pe tehnica şi ştiinţa omului nou, fără Dumnezeu şi fără ajutorul Său. În Paradis

omul este pus stăpân peste toate vieţuitoarele şi peste natură, dar nu este pus în locul lui

Dumnezeu, ci este pus împreună conducător şi desăvârşitor al creaţiei lui Dumnezeu. De

asemenea, îndumnezeirea omului se face prin Dumnezeu, cum am arătat mai înainte, cu mila

lui Dumnezeu, prin „participare” cum se exprimă Sfântul Maxim şi nu prin „sine”. 

Cineva spunea că nu există „om în sine” cum vorbesc filosofii, ci numai oameni

aparţinând unei epoci, unui loc, unei specii sau rase,471  sau unui Dumnezeu. Astăzi, omul

caută eliberarea de constrângerea speciei, de loc şi de Dumnezeu. Se pare că credinţa omului

de azi, ori nu mai există, ori se reduce doar la materie, în care singura divinitate credulă

rămâne omul. Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează să nu ne bazăm credinţa noastră pe

înţelepciunea omenească. (I Corinteni2 1-5). Aceasta pe de o parte pentru că „omul care-şi

face sprijin din trup omenesc” şi „a cărui inimă se depărtează de Domnul”, devine un

blestemat (Ier.17,5), iar pe de altă parte pentru că fără Hristos Mântuitorul nu vom putea face

nimic.

Istoria omului este istoria unei separaţii fatale, care se adânceşte continuu, între lumea

oamenilor şi univers, între oameni şi Dumnezeu, este istoria unui revoltat care, părăsind

 poala mamei sale ridică mâna împotriva ei.472 Astfel, creaţia se ridică împotriva Creatorului,

omul împotriva Părintelui Său. 

Omul din toate timpurile fiind un „homo faber”, cum l-a numit Bergsan, înseamnă că

 în toate timpurile a f ost un om inteligent, un „homo sapiens”, fiindcă pentru a fi fabricator -

inventator, trebuie să ai inteligenţă.473  Astăzi, omul nu mai are o inteligenţă creatoare şi

mântuitoare, rolul ei nu mai este unificator, adică să-i apropie pe om de Dumnezeu, şi pe ei

întreolaltă. Astăzi avem omul cu inteligenţă demonică, desacralizat şi pierdut în lumea sa. 

469  Ibidem, pag.74470 Oswald Spengler, Omul şi filosofia vieţii, ed.Aion, Oradea, 1996, pag.21

471  Ibidem, pag.20472  Ibidem, pag.41473 Pr.Petre Alexandru, op. cit ., pag.185

Page 85: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 85/104

Cultura de azi se confruntă din nou cu ereziile veacurilor trecute, dar de data aceasta,

nu respingându-le şi negându-le ci întrupându-le în filosofiile sale atee. Şi astăzi, ne

confruntăm cu erezii, ca arianismul sau nestorianismul, care nu au fost înmormântate, încă.

Toate acestea se rezumă aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeu-Omul Hristos a fost

redus la cadrele unui om.474 Dumnezeu-Om este dezbrăcat continuu de ceea ce este în

realitate. A propune un Hristos om, un Hristos înţelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-

Om, ne arată tragedia şi impasul în care se află omul, acela de a fi în lumea sa onirică, centrul

şi valoarea supremă a lumii. Omul a devenit astăzi măsura tuturor lucrurilor, măsura tuturor 

fiinţelor şi lucrurilor văzute şi nevăzute.475 Trebuie să depăşim şi separaţia nestoriană dintre

divinitatea şi omenitatea lui Hristos, dintre Iisus al istoriei şi Hristos al gloriei, care a închis

Divinitatea în cer şi a izolat omul în imanenţa lumii create, dând naştere unui proces care

aduce moartea spiritului, numit secularizare.476 

Dacă unul este Iisus al istoriei şi altul Hristos al gloriei, atunci devine imposibil

sfinţirea naturii umane şi mântuirea ei în Hr istos. În nici un caz nu se poate vorbi de

îndumnezeirea omului. Divinizarea şi îndumnezeirea omului se poate realiza numai în

Hristos, fiindcă în El omul se sprijină pe Dumnezeu şi se ridică astfel la asemănarea cu El. 

În societăţile europene moderne, omul îşi asumă o nouă situaţie existenţială; el se

recunoaşte ca unic subiect şi agent al istoriei şi refuză orice apel la transcendenţă. Omul se

realizează prin el însuşi şi reuşeşte să realizeze acest lucru în măsura în care se

desacralizează El însuşi şi desacralizează lumea.477 Atunci când vedem lumea ca un scop în

sine, dimpreună cu omul, totul capătă o valoare în sine şi prin urmare pierde orice valoare

 pentru că doar în Dumnezeu se găseşte înţelesul (valoarea) a toate şi lumea este plină de sens

doar atunci când ea este „sacrament” al prezenţei lui Dumnezeu.478 

În primele secole s-a încercat a se distruge credinţa creştină prin violenţă fizică, astăzi

asistăm la o persecuţie împotriva valorilor religioase. Persecuţia dintâi a fost sângeroasă, viza

trupul iar cea de-a doua nesângeroasă, împotriva spiritului şi a conştiinţei. În acest sens spune

Fericitul Augustin : „În alte timpuri, creştinii erau presaţi să-l renege pe Hristos, acum ei sunt

învăţaţi să-l renege. Atunci erau răstigniţi, acum sunt învăţaţi; atunci se folosea violenţa,

acum insinuările; atunci duşmanul se arăta pe faţă, acum el se prezintă în mod insinuat, ceea

ce-l face greu de recunoscut… Acum creştinii sunt învăţaţi să-L renege pe Hristos, prin

474 Arhim.Iustin Popovici , op. cit ., pag.152475  Ibidem, pag.153

476 Pr.Prof.D.Popescu, op.cit , pag.8477  Ibidem, pag.14478 Pr.Prof.Alexander Schmemann, op. cit ., pag.16

Page 86: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 86/104

amăgiri, li se dă impresia că de fapt ei nu se îndepărtează de El.” 479  Atât de multă confuzie

aduce această nouă cultură a omului , încât omul nu mai recunoaşte că se confruntă cu o

 problemă, şi anume însingurarea lui, departe de Dumnezeu, în lumea materiei. Nimic din ce

propune omul de azi, lipsit de Dumnezeu, nu duce la cunoaşterea adevărată. Modernitatea

rătăcită, aduce şi propune cunoaşterea vidă.480 

Pentru omul modern de astăzi, faptul de a rămâne fără Dumnezeu nu mai este o lipsă

ci o afirmaţie. De acum caracteristica omului este individualitatea.481 Omul nu mai trăieşte

  pentru nimeni şi pentru nimic, şi devine astfel o nulitate.482   Numai aşa, renegând orice

valoare spirituală, orice legătură cu transcendenţa, omul în concepţia sa, devine un supra om.

Conceptul acesta de supra-om face parte din familia de concepte care au permis istoriceşte

cele mai numeroase abuzuri. Naziştii s-au folosit de el pentru a caracteriza aşa zisa lor rasă

de stăpâni, pretins superioară celorlalte rase umane.483 

La Nietzsche, supraomul trebuie să depăşească fără încetare ceea ce este deja realizat.

Conceptul de supraom exprimă deci o insatisfacţie iremediabilă în legătură cu ceea ce există.

 Nietzche vede în creştinism o născocire a celor slabi, o apologie a laşităţii,a înfrângerii, a

suferinţei şi a morţii, în timp ce după părerea lui este nevoie, dimpotrivă, de o creştere a

voinţei de putere. Nietzsche Îl contestă pe Hristos Cel crucificat, pentru el simbol a tot ce

detestă la om: slăbiciunea, supunerea, atitudinea „Facă-se voia Ta”, înţeleasă ca abdicare a

omului de la voinţă –  căci omul, după el trebuie să impună lumii voia Sa, dacă nu cumva

 preferă să-i accepte necesitatea, stoic şi bucuros.484 

Dacă Dumnezeu a murit aşa cum afirmă nebunul Nietzsche, oamenii nu se mai pot

referi la El, nici pentru a căuta în preajma Lui o explicaţie, nici pentru a găsi în El un sens.

Omul este obligat de acum să nu mai conteze decât pe el însuşi, fără nici o speranţă şi să se

menţină singur în sine, vigilentă şi viguroasă, voinţa de putere. Aceste cuvinte au fost deseori

interpretate ca exprimând o sfidare prometeică, ambiţia unui om care deghizat în „supraom”,

voia de fapt să fie Dumnezeu.485 

Omul de azi admite că „Dumnezeu a murit”, numai ca el să devină Dumnezeu. Se

doreşte desăvârşirea dar nu de la Dumnezeu, ci de la om. Omul sau supraomul poate exista

479 Fer.Augustin, Comentarios sobre salmos, 39. 1-12, apud Francisco Fernandez Carvajal, De vorbă cu  Dumnezeu,ed. Ars Longa, Iaşi, 2003, pag.193 480 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.36481  Ibidem, pag.41482 Pr.Petru Cătă, Creştinismul şi comportamentul antisocial , în “Altarul Banatului”, 1990, nr.7-8, pag.81

483 Jeanne Hersch, Mirarea filosofică. Istoria filosofiei Europene, ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.319 484  Ibidem, pag.325485  Ibidem, pag. 326

Page 87: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 87/104

autonom faţă de oricine şi orice şi chiar faţă de Dumnezeu. De acum el este făptuitor de

ipoteze, captiv al eului său şi al întâmplărilor.486 Condiţia umană modernă este caracterizată

 prin defalcare spirituală, manifestată în autonomia valorilor.487 Nu mai există valori comune,

ci separate şi individualizate. În timp ce valoarea spirituală este negativă, sau este pusă sub

semnul incertitudinii, ipotezei sau a posibilităţii, valorile materiale sunt ridicate la cele mai

înalte piscuri, spre care trebuie să tindă fiecare. Omul raportându-se doar la valorile lumii

acesteia îşi realizează „desăvârşirea” doar în lumea aceasta.

A fi desăvârşit aici şi nu în Împărăţia Domnului, este rătăcirea secolului nostru.

Pentru omul actual, nou, desăvârşirea sau realizarea în  lumea aceasta este a avea o poziţie

socială apreciabilă, succes şi carieră, precum şi o stare materială care să ofere o calitate şi o

 plăcere omului pentru trupul său. Orice ierarhie existentă se raportează doar la lumea acesta

şi realizarea omului în materialitatea ei.

Se neagă chiar şi moartea, care este o realitate peste care nu va putea trece nimeni,

căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a Dreptului Judecător (II

Corinteni 5,10), omul declarându-se nemuritor cu trupul în lumea aceasta. Iar în consecinţă,

religia este coborâtă pragmatic la nivelul filosofiei, iar morala la nivelul ştiinţei

moravurilor.488 

De-a lungul timpului s-a încercat o definire a omului, a ceea ce este şi exprimă el, dar 

numai expresia biblică „omul este chip şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 2,6) dă într -

adevăr adevăratul înţeles al naturii omului. Se spune că omul primitiv este superior celui

actual, chinuit de întrebări. Omul primitiv trăia fiorul misterului care-l învăluia, pe când omul

zilelor noastre este măcinat de timp, ros de întrebări şi îndoieli şi înghiţit de spaţiul infinit.489 

Acest om este un „animal care se minte pe sine sau o fiinţă „care -şi periclitează singur 

existenţa”. În acest sens, omul bioistoric este întâistătător.490  El trăieşte iluzia

autodesăvârşirii şi acceptă moartea absolută.

Umanismul a transformat omul în captiv al plăsmuirilor sale şi mersul în jos în lumea

instinctelor, l-a făcut neom.491 

Atât de mult s-a depărtat omul de adevăratele înţelesuri ale vieţii şi lumii acesteia

  încât filosofii nici nu-l mai numesc om, ci altceva, cel mult îl numesc animal condus de

486 Petre Ţuţea, op. cit ., pag.81487  Ibidem, pag.78488  Ibidem, pag.81

489  Ibidem, pag.107490  Ibidem, pag.106491  Ibidem, pag.110

Page 88: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 88/104

instincte şi nu de raţiune, neom, adică ceva care este opusul naturii duale (trup şi spirit) a

omului, sau pur şi simplu îl numesc „nimic”. 

Epoca noastră se confruntă tragic cu istoria „omului demiurg”.492  Noua divinitate, omul îşi

arogă calităţile şi puterile sale nu ca fiind darurile lui Dumnezeu, ci fiind puteri izolate din

cunoaşterea şi progresul tehnicii şi a ştiinţei. Procesiunea umanităţii, spunea un filosof, face

un viraj strâns  –  ceea ce era odinioară o orientare spre înălţimi a devenit acum orientare în

 jos.493  Nu se mai ridică spre înălţimile desăvârşirii sale, ci se mulţumeşte cu starea şi poziţia

lui, cu insuficienţa şi neajunsurile naturii. 

Astăzi, ne confruntăm mai mult ca niciodată cu un tip de om care se consideră a fi

modern. Mai luminat, mai raţional, flămând de glorie şi de dorinţa de afirmare, căutând mai

mult ca niciodată plăcerile şi desfătările vieţii, comod, sclav tehnicii, dar mult mai imoral,

iraţional, comportându-se fără să se raporteze la nimeni şi nimic, iresponsabil şi autonom.

Astăzi, a fi modern constituie în sine o valoare, iar a nu fi modern înseamnă a deveni automat

antic.494 

Sentimentul omului nostru contemporan este că, el este primul, că nu este decât fiul

timpului lui, ca tradiţie lui nu este moştenită, ci inventată. Pentru acest tip de om, opera lui

nu are nici un model în trecut şi nici precursori. Tocmai în această originalitate a lui, omul

modern îşi găseşte şi-şi afirmă superioritatea şi poziţia sa de lider. Această stranie voinţă de

separare, de uitare, de autonomie absolută în raport cu trecutul şi cu orice precedent ar putea

explica şi noutatea modernităţii. 

Modernitatea noastră propune o inversiune a valorii tradiţionale cu cele mai noi . De

exemplu, dacă în situaţia tradiţională Dumnezeu era conceput ca o existenţă reală prin

excelenţă, Creator, Proniator şi Guvernator al lumii, lumea modernă reduce Persoana lui

Dumnezeu doar la o ipoteză epistemologică inutilă. Se vorbeşte despre Dumnezeu căutându-

I-se locul în lume, ca şi cum Creatorul S-ar confunda cu creatura, sau ca şi când Dumnezeu

ar fi obiectul de cercetare a acestui om pierdut şi rătăcit pe cale. Dacă înaintea epocii noastre

omul se străduieşte să fie cât mai prosper, adică mai „egal” cu Cel pe Care îl invidiază. El se

vrea Dumnezeu în locul Adevăratului Dumnezeu. El a uitat tocmai că aceasta este cauza

căderii făpturii şi a omului în însingurarea şi izolarea de darurile şi binecuvântările oferite de

Ziditorul Său. Iar această prăpastie a devenit aşa de adâncă, încât doar Dumnezeu-Omul,

Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu S-a putut face pod de trecere a făpturii spre iubirea cea

492  Ibidem, pag.136493 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.40494  Ibidem, pag.52

Page 89: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 89/104

nemăsurată a Tatălui. (Filipeni 2, 6-10, II Corinteni 1, 20-21, 5,21, 8,9; Galateni 3, 13-14;

Efeseni 2,8-10 ş.a) Astăzi, cunoaşterea lui Dumnezeu, după care înainte se frământau minţile

şi inimile adevărate şi curate a le credinţei ortodoxe, nu mai este o prioritate pentru omul

nou, orb. Ci adevărata cunoaştere este cea tehnică, care este centrală şi subordonează totul.

Înainte cunoaşterea veritabilă se răsfrânge asupra lucrurilor celor mai înalte, astăzi,

cunoaşterea prioritară omului este cea a obiectelor naturii fizice; cele numite de tradiţie

„înalte” pot fi cunoscute numai neclar şi aproximativ.495 

Modernitatea este desfăşurarea lumii actuale separată de ceea ce este mai important,

originea şi scopul lumii. Ştiinţa modernă a naturii s-a născut dintr -o gândire pentru care

lumea este în mod radical lipsită de prezenţa lui Dumnezeu, iar separată faţă de origine s-a

tradus prin ruptura epistemologică dintre subiect şi obiect. 

Pentru omul nostru trecutul este considerat intrinsec, fals şi interior. Astăzi lumea

este gândită complet fără a se raporta la Dumnezeu, ca singura Cauză şi Scop al ei, cum

spune Sfântul Maxim, „indiferent că este vorba de Dumnezeul filosofilor ori de cel al

devoţilor”. Astfel, omul contemporan s-a instalat în lume printr-un deicid care a implicat,

evident o rescriere a istoriei. Tradiţiei modernilor a fost prima tradiţie din istorie care s-a

impus moştenitorilor ca fiind istorică fără a fi şi în acelaşi timp şi organică.496  În toată

această luptă iniţială de a se declara Dumnezeu peste lume, omul nu câştigă nimic ci pierde.

Ceea ce-i lipseşte omului nou este sentimentul împlinirii personale, vidul spiritual şi

singurătatea vieţii sale.497 

Omul „ a devenit sclavul creaţiei sale”. Stăpânul lumii, pus de Dumnezeu, devine

sclavul tehnicii. Cineva zicea că civilizaţia însăşi a devenit o maşină care face sau vrea să

facă totul după modelul maşinii. Astăzi se gândeşte doar în cai putere.498 

Modernitatea pe care o trăim este consecinţa nu atât a pierderii vreunei tradiţii

  particulare, cât a respingerii sistematice a ideii însăşi de tradiţie în numele posibilităţii

tehnice de a imagina, inventa şi construi propriile condiţii de existenţă. Geniul rău al

modernităţii este să se conceapă pe sine ca scop ultim al vieţii.499  Nu Dumnezeu este cauza şi

scopul lumii, ci lumea materială. Incoerenţa programului modern este următoarea:

modernitatea clasică gândeşte lumea în termeni de substanţe, de naturi, lipsită de orice ideal

şi năzuinţă. Astfel, se creează o lume saturată de mijloace, dar endemic sărăcită de idealuri

495  Ibidem, pag.42496  Ibidem, pag.96

497  Ibidem, pag.91498 Oswald Spengler, op. cit ., pp.81-82499 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.144

Page 90: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 90/104

(iar, când pretinde că le are , idealurile acestei lumi din ce în ce mai recente sunt doar scopuri

de consum –  adică idealuri de extracţie joasă, achizitiv-apetitive).500 Lumea se confruntă cu

depersonalizarea persoanei umane, pentru că omul de astăzi evită orice posibilitate de

autoreflecţie şi meditaţie. Max Weber, constată o autonomizare crescândă a sferei şi a

experienţei religioase, adică o izolare a ei în sfera preocupărilor private ale omului, odată cu

dezvoltarea spiritului ştiinţific modern.501  Biserica trebuie să prevină această atomizare a

valorilor religioase, a separaţiei dintre Biserică şi lume, dintre om şi Dumnezeu. Biserica nu

este din lumea aceasta, aşa cum spune şi Mântuitorul Hristos (Ioan 17,11) dar este pentru

slujirea lumii şi a mântuirii ei. Misiunea Bisericii nu este numai să predice „vestea cea bună”

sau să vorbească despre Împărăţie, ci să aducă Împărăţia, să ducă toţi credincioşii la ospăţul

Stăpânului în Împărăţia Lui.

Prin Biserică se realizează o depăşire a spaţiului şi a timpului şi o ridicare a lor în

 planul netrecător şi veşnic. Aici toţi suntem fraţi unii cu alţii pentru că toţi ne împărtăşim

„dintr -o singură pâine”, Hristos (I Corinteni 10,17). Ca atare Hristos Cel jertfit coexistă cu

noi toţi în timpul şi spaţiul în care trăim, prelungindu-şi asupra noastră eficienţa acestei stări,

sau în alt sens, făcându-ne părtaşi de veşnicia şi nespaţialitatea stării Sale de jertfă.502Suntem

sfinţiţi prin jertfa trupului lui Iisus Hristos (Evrei 12,10). El stă ca jertfă în cer , dar prin

această jertfă El ne sfinţeşte pe rând, cum venim la existenţă în istorie, căci ne deschide

intrarea spre locul unde este El. Prin această jertfă El „va curăţa cugetul nostru de faptele

cele moarte” (Evrei 9,14), adică va lucra asupra noastră cât suntem pe pământ în tot timpul

 până la sfârşitul lumii.503 

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul toate aceste mijloace devenite scopuri (tehnica,

ştiinţa, cunoaşterea  naturală) sunt încercări ale omului de a-şi exalta trupul prin plăcere 

numită filavtia. Aceasta este o dragoste iraţională, simţuală, dorinţa de plăcere trupească şi

sufletească, fără conştiinţa putinţei sau neputinţei realizărilor, o dorinţă şi un dor infinit, dar 

fals de satisfacere a tuturor poftelor pătimaşe, spre fericirea personală. Filavtia, în concepţia

maximiană este maica relelor, manifestându-se ca iubire neraţională a trupului. Din filavtie se

naşte  toată lista patimilor.504 Cu cât omul se îngrijeşte de patima iubirii trupeşti de sine, cu

atât născoceşte mai multe moduri de producere a plăcerii.505 

500  Ibidem 501 Pr.prof.D.Popescu , op. cit ., pag.70502 Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Biserica în sens de locaş şi de largă comuniune în Hristos , în “Ortodoxia”, 1982, nr.3,pag.344

503Ibidem, pag.345504 Sf.Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în “Filocalia II”, vol.II, pag.79 505  Idem, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia românească”, vol. III, pag.32 

Page 91: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 91/104

Sfântul Maxim nu respinge bucuriile trupului, el respinge plăcerile pe care le produce

grija separată de trup, pentru a obţine plăcere. El propune ca bucuriile să fie spiritualizate,

trupul să fie înduhovnicit prin virtuţi. Acestea sunt bucurii curate şi luminoase ce aduc dorul

infinit după viaţă şi mai înaltă. Este bucuria duhovnicească, dumnezeiască şi ea nu se stinge

niciodată. Iubirea aceasta pătimaşă a propriului eu este o consecinţă după Sfântul Maxim, a

necunoaşterii lui Dumnezeu, care a îndumnezeit zidirea, al cărui cult vine din iubirea de trup

( filavtia) a neamului omenesc.506 Opusul  filavtiei este, după cum vedem la Sfântul Părinte,

lepădarea desăvârşită de sine şi de lume, în sensul descoperirii autenticului divin din acestea

şi actualizarea lui în deplina „asemănare cu Dumnezeu. Actul de renunţare sau de la

lepădarea iubirii exagerate a propriului trup, este totdeauna un act de pocăinţă, prin care omul

îşi dă seama de căderea sa şi de efectele acesteia şi se hotărăşte ca, în locul iubirii de lume şi

de sine, să aşeze iubirea de semeni şi de Dumnezeu. 

Omul de astăzi, trebuie să jertfească din propriul orgoliu, înţelegând că nu el este

măsura tuturor lucrurilor, nu el este valoarea supremă, dătătoare de viaţă, veşnică şi

netrecătoare, ci Hristos Dumnezeu, Care ne-a adus îndumnezeirea.

Este important ca generaţia noastră eliberată de limitele ideologice, să cunoască ceea

ce a ignorat până ieri: credinţa, speranţa şi iubirea pentru Dumnezeu. Căci numai Iisus

Hristos Dumnezeu a descoperit calea şi destinul veşnic al omului, a deschis tuturor un viitor 

şi o viaţă dincolo de moarte, a adus misterul existenţei divine şi umane la uşa fiecăruia. Fără

revelaţia lui Iisus Hristos, istoria ar pierde o viziune creatoare, indispensabilă, iar oamenii ar 

suferi în continuare, întrucât n-ar putea deveni părtaşi la istoria, mesajul şi misiunea lui Iisus

Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat.507 

c) Absolutizarea raţiunii şi excluderea lui Dumnezeu din creaţie;

Biserica întemeiată de Fiul lui Dumnezeu Întrupat este o realitate eshatologică,

  prezentă, care aduce în lume o nouă înţelegere adevărată a ei şi a omului. Întemeierea

Bisericii aduce după sine ca prim efect posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu prin

 î ndumnezeirea omului şi a întregului cosmos. Îndumnezeirea rămâne o consecinţă a

„înomenirii” lui Dumnezeu prin întruparea Raţiunii Supreme, a Logosului Divin. Dar,

sfinţirea sau desăvârşirea omului şi a lumii trebuie să fie împlinită simultan la nivelul

existenţei, prin întruparea virtuţilor divine în fiinţa omului.

506  Ibidem, pag.36507 Ioan Bria, Iisus Hristos, ….pag.11 508 Sf.Maxim Mărturisitorul, op. cit ., pag.89

Page 92: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 92/104

În concepţia Sfântului Maxim tot ceea ce este opus virtuţilor este iraţional şi fără nici

un sens creator şi mântuitor. Păcatul este un accident contrar firii, acceptat însă cu voia

noastră, iraţional şi distrugător al firii omului508. Pentru înlăturarea păcatului, în concepţia

maximiană, omul trebuie să-şi restaureze raţiunea, să o lumineze, făcând-o stăpână peste

patimile trupului.509 Omul este purtător de raţiune, pentru că este chipul Raţiunii Logosului,

iar lumea este plină de raţiune, fiindcă este zidirea Celui care o cheamă la îndumnezeire. Atât

raţiunea omului cât şi cea inserată în creaţie, trebuie să orienteze făptura spre cunoaşterea lui

Dumnezeu şi comuniunea cu El. Mai mult, omul înzestrat cu raţiune trebuie să facă un act de

traducere a raţiunilor prezente în creaţie, care au menirea de a-l orienta spre îndumnezeire.

La Sfântul Maxim, toate lucrurile au un sens, nimic nu este fără logică, scop sau sens,

numai păcatul şi patima, este iraţional şi viaţă dezordonată. În autosuficienţa ei, lumea şi tot

ce există în ea, nu au nici un sens. Raţiunea şi existenţa omului, nu poate fi văzută decât în

raport şi relaţie cu Dumnezeu. Cauza raţiunii este Dumnezeu, zice Sfântul Maxim, pentru a

cărui căutare omul a primit puterea raţiunii. Raţionalitatea creaţiei, sensul ei şi în acelaşi

timp, însăşi existenţa umană se cuprinde şi se înţelege numai în Hristos. 

Dacă toate înţelesurile sunt de la Dumnezeu, atunci şi cunoaşterea este posibilă

datorită faptului că există izvorul divin inepuizabil de înţelepciune şi atotştiinţă ce se

actualizează în lume în funcţie de nivelul de înţelegere şi progres uman în descoperirea

rosturilor firii, ceea ce face ca înţelegerea, cunoaşterea noastră a oamenilor să fie descifrarea

totdeauna limitată şi imperfectă la nivelul creaturii, a gândirii divine însăşi.510 

Astăzi omul contemporan se confruntă cu o orbire spirituală, îi întunecă vederea

raţiunilor lui Dumnezeu sau a sensurilor din creaţie, care aveau drept scop comuniunea şi

desăvârşirea omului în Dumnezeu. Raţiunea umană nu numai că nu l-a condus pe acesta la

Dumnezeu, ci şi mai mult a eliminat prezenţa personală a lui Hristos din Biserică şi cosmos,

în Duhul Sfânt, provocând închiderea lumii în ea însăşi.511 Această scoatere a lui Dumnezeu

din creaţie are consecinţe grave pentru relaţia omului cu cosmosul. Cosmosul nu mai

funcţionează dependent de Dumnezeu, ci autonom şi individual. La această depărtare de

adevăr s-a ajuns datorită teologiei scolastice, care a confundat  transcendenţa lui Dumnezeu

cu absenţa Sa din creaţie. Taina creştinismului este taina materiei universale transfigurate în

Hristos, prin energiile Duhului Sfânt.

509  Ibidem, pag.111510 Pr.Gheorghe Petraru , Lumea, Creaţia lui Dumnezeu,…., pag.95 511 Pr.Prof.D.Popescu, op. cit ., pag.19

Page 93: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 93/104

În epoca scolastică, redescoperirea şi interpretarea scrierilor Fericitului Augustin

aduce consecinţe negative asupra înţelegerii adevăratului raport dintre Dumnezeu şi natură.

Acesta vorbeşte de „raţiunile seminale” care se găsesc în creaţie şi sunt cauze secundare care

se interpun între creatură şi Creator. De aceea, Dumnezeu nu mai acţionează d irect asupra

lumii  –   de unde şi absenţa lui Dumnezeu din creaţie –   ci prin intermediul acestor raţiuni

seminale care funcţionează independent de Dumnezeu.512 

Epoca iluministă a modificat sensul autonomiei pe care creaţia o avea în teologia

apuseană şi din autonomie care cunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi rolul Său providenţial

faţă de creaţie, a transformat-o în autonomie care se opune şi neagă existenţa lui Dumnezeu,

 ba chiar consideră orice intervenţie a ordinii supranaturale în ordinea naturală ca o violar e a

acesteia, punând astfel bazele procesului de secularizare care a închis omul în propria lui

suficienţă imanentistă, cu tot cortegiul de consecinţe negative pentru viaţa morală.513 

În scolasticism se aplica metoda lui Aristotel la Dumnezeu: „acordul revelaţiei cu

raţiunea”. Dar, cu timpul raţiunea scolastică a fost înlocuită cu raţiunea calculatoare şi

algoritmică a cunoaşterii tehnice, Dumnezeu, aşa cum apărea în experienţa revelaţiei a fost

 înlocuit cu natura.514 Iar când omul îl înlocuieşte pe Dumnezeu, spiritul lui este deosebit de

corp şi practică morala „unei turme de porci”.515  Nu mai are nici o morală şi nici o reţinere,

 precum şi nici o explicaţie a lumii şi a originii sale raportate la Dumnezeu, ca singurul său

temei transcendent.

În Evul Mediu tot ceea ce nu se putea explica, trebuia explicat prin acţiunea directă a

lui Dumnezeu. Se pare că această afirmaţie constituie viciul înţelegerii adevărate a lucrării lui

Dumnezeu. Dumnezeu nu trebuie să devină un rest explicativ, pentru că astfel totul se poate

reduce la o posibilitate., Dumnezeu fiind doar o ipoteză explicativă. Noi am uitat că nu tot

ceea ce există poate fi şi înţeles de mintea îngustă şi materială a omului. Iar tot ce nu încape

în raţiune, nu înseamnă că nu există. Dacă pe Dumnezeu, Raţiunea   Supremă, nu-L poate

cuprinde mintea raţională total, aceasta este şi datorită insuficienţei noastre, fiinţe finite, cât

şi a măreţiei şi infinităţii Naturii lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi afirmă că atunci când omul

trece de la cunoaşterea raţională a naturii, la cunoaşterea supranaturală, raţiunea sa este

ineficientă pentru că este depăşită. Tot ce este raţional devine neraţional şi de neajuns cu

mintea. Acum raţiunea care ne-a dus până la graniţa misterului îngenunchează, predându-i

512 Max Picarol, op. cit ., pag.8

513  Ibidem 514 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.33515 Petre Ţuţea, op. cit., pag.115

Page 94: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 94/104

adevărata cunoaştere credinţei, prin care omul nu mai trăieşte teoretic relaţia cu Dumnezeu,

ci mistic, prin „credinţă lucrătoare în iubire”. (Galateni 5,6). 

Atât de mult ne-am rătăcit, încât astăzi raţiunea suficientă sieşi vorbeşte despre

inutilitatea lui Dumnezeu şi despre găsirea lui Dumnezeu a unui loc în lume. Poate funcţiona

lumea fără Dumnezeu? Secolul raţionalismului afirmă că doar lumea fizică este un sistem

izolat şi închis, atunci Dumnezeu nu există. Iar dacă lui Dumnezeu nu I se poate găsi un loc

 în lume, astfel încât prezenţa Sa în lume să nu implice o decădere din atributele Sale, atunci

Dumnezeu încetează să mai existe.516 

Se vede foarte clar din cele expuse mai sus insuficienţa teologiei scolastice de a

rezuma raportul Dumnezeu-natură, datorită lipsei unei teologii deficitare cu privire la

 prezenţa lui Dumnezeu în creaţie prin atributele sale supranaturale. Prin atributele Sale de

care se împărtăşeşte prin harul Său, teologia ortodoxă, salvează atât identitatea panteistă a

omului cu Dumnezeu, cât şi închiderea sa într-o transcendenţă inaccesibilă şi neîmpărtăşibilă

lumii. Raţionalismul absolutizat concepe natura şi omul în mod separat şi dual, negând orice

legătură şi raport între cele două. Când se vorbeşte de lume, nu se referă la originea şi

guvernarea ei de Dumnezeu, ci în mod izolat, ori lumea ori Dumnezeu. Aceasta este gândirea

umană descătuşată care nu-şi mai poate înţelege propriile consecinţe, constituind tragismul

acestui trup.

Viciul modernităţii nu este ideea de a nu calcula totul, ci în voinţa de a exclude din

fiinţă tot ce nu se poate calcula. Omul tehnicii, fără cultură şi religie, trăieşte vidul existenţei

sale. Însingurat, orbit şi avid după posesiune, lipsit de orice împlinire personală, barbar şi

imoral, omul ne este decât un biologic, care se opreşte la hrană şi la satisfacerea necesităţilor.

Avem în faţă o nouă cunoaştere la fel de insuficientă ca şi celelalte, devenită noua divinitate

a omului.

Trebuie să ne luminăm raţiunea noastră şi să privim la insuficienţa lumii şi a omului,

insuficienţă care a fost pusă în creaţie tocmai pentru ca omul şi lumea să se desăvârşească în

Dumnezeu, să-şi depăşească insuficienţa şi să se sfinţească. Numai Hristos este „modelul

suprem al raţionalităţii”. El este Raţiunea suficientă ultimă şi temeiul ultim al întregii

existenţe.517  Niciodată omul nu poate să-şi găsească un sens în lume,dacă nu se raportează la

originea şi scopul vieţii umane. Dumnezeu nu poate fi cunoscut, după cum spune Immanuel

Kant, pentru că nu este fenomen, dar datorită faptului că Dumnezeu nu poate fi cunoscut ,

filosoful german nu conchide că Dumnezeu nu există. „Recunoaştem aşadar că Fiinţa

516 H.R.Patapievici, op. cit ., pag.72517 Ghislain Lafont, O istorie teologică a Bisericii, ed. Deisis, Sibiu, 2003, pag.232

Page 95: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 95/104

Supremă, potrivit cu ceea ce este Ea în Sine Însăşi, este de a întregul de necercetat şi într -un

fel anume chiar de negândit şi suntem opriţi prin aceasta de a   da raţiunii o folosire

transcendentă potrivit ideilor pe care ni le facem despre Ea drept o cauză activă (prin voinţă),

de a determina natura divină prin însuşiri care sunt împrumutate întotdeauna numai de la

natura umană şi de a ne rătăci în concepte grosolane sau fanteziste.518 Atunci când se vrea

cunoaşterea raţională a lui Dumnezeu, omul nu poate sfârşi decât în rătăcirea prin conceptele

„grosolane şi orgolioase”, care nu descoperă sau revelează, ci ascund taina.

Raţiunea, după Kant, nu ne învaţă să cunoaştem prin toate principiile ei a priori 

nimic altceva decât obiecte ale experienţei posibile şi despre acestea nimic mai mult decât

 poate fi cunoscut prin experienţă.519  Nu putem şti nimic despre ceea ce nu este fenomen,

despre ceea ce nu este pentru noi obiect de experienţă. Teologia ortodoxă, afirmă o oarecare

cunoaştere raţională a lui Dumnezeu, dar aceasta nu este absolută, ci limitată. Cunoaşterea

adevărată a lui Dumnezeu este cea mistică, în care fiecare creştin trăieşte prin Hristos şi cu

Hristos. Kant zicea: „A trebuit să luminez cunoaşterea pentru a face loc credinţei”.520 Numai

credinţa revelează taina, pentru că prin ea primim adevărul întreg, cât putem să -l cuprindem,

de la Însuşi Dătătorul credinţei. 

Teologia protestantă a folosit ca metodă de studiu raţiunea, în vederea explicării

credinţei. Operând numai cu raţiunea, teologia protestantă a deviat în filozofie. După această

metodă, singurul principiu autonom de cercetare a tezaurului doctrinal este raţiunea. 

Protestantismul consideră creştinismul ca fiind cea mai bună filozofie în raport cu alte

sisteme filosofice.521  Astfel, credinţa este redusă la un simplu sentiment, la o experienţă

  personală, la o stare de conştiinţă; dogmele nu sunt decât emanaţiuni ale conştiinţei

individuale, care cu expresiuni inadecvate şi simboale variabile încearcă a reprezenta

intelectual propria experienţă religioasă, iar revelaţia nu este decât manifestarea cunoştinţei,

care descoperă propria sa experienţă internă.522 Hristos Cuvântul Întrupat este numit Mesia şi

Fiul lui Dumnezeu, după Schleirmacher, fiindcă a fost conştient infinit mai mult decât ceilalţi

oameni. Iar încetul, Iisus Hristos este umanizat. El devine un om genial, sau un simplu om

  pentru ca „Şcoala mitologică” să-I conteste chiar personalitatea Sa istorică, transformând

518 Immanuel Kant, Prolegomene, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pag.164 519  Ibidem, pag.166

520 Jeanne Hersch, op. cit ., pag.194521 Pr. Prof. Petru Răzuş, Servitutea raţională a protestantismului, în “Ortodoxia”, 1955, nr.3, pag.396 522  Ibidem, pag.397

Page 96: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 96/104

învăţătura despre Iisus Hristos Întrupat într -un mit.523 Credinţa în Dumnezeu nu mai este, la

mulţi dintre aceşti teologi radicali, o Persoană. 

Şi astăzi, ne întâlnim adesea, cu omul raţionalist, numit de unii filosofi omul căutător 

sau întrebător,524care absolutizând raţiunea nu are acces la „Real”, acesta fiind transcendent

în esenţa lui. Astfel, raţionalizând ajungem la un tip de om, anume omul teoretic, omul care

numai vorbeşte despre transcendenţă depărtându-se cât mai mult de cunoaşterea adevărată.

Aceasta se bazează pe un ideal ilustru, activ, imaginativ, pentru că evită să admită pe lângă

raţiunea sa infailibilă şi altceva. Omul istoric actual, bazat pe raţiune şi puterea sa, îşi reduce

cunoaşterea la nimic, doar la natural şi de multe ori  trăieşte chinurile contradicţiilor, raţional

şi empiric: necesitate şi întâmplare, explicaţie şi constatare, indiferent şi problematic, real şi

aparent, posibil şi probabil, cert şi incert.., crezând că va dobândi cumva cunoaşterea

transcendentă. Nu trebuie împiedicat omul să caute, să experimenteze, dar trebuie să ştie că

tot ce află: bine, frumos şi adevăr, nu-i aparţine, ci îi este dăruit de Însuşi Ziditorul Sau, Care

l-a împodobit cu darurile Sale.

Prins şi încătuşat de contradicţii, incertitudini, indiferent şi arogant, omul raţional,

devine „omul fugii”, care fuge de la faţa lui Dumnezeu. Acesta, „omul fugii” încearcă să

reformeze valorile tradiţionale (căsătoria, prietenia şi familia) sub înfăţişarea unor simple

legături formale, contractuale, reduse doar la pragmatic şi util. El alungă iubirea din aceste

relaţii, temându-se de întâlnirea cu ea, care i-ar aminti mereu de Marea Iubire, de Dumnezeu,

care i-ar frânge fuga, sau i-ar face-o chiar imposibilă.525  În această fugă nebună de

Dumnezeu, omul a încercat să înzestreze acest fenomen al fugii cu însuşirile lui Dumnezeu.

Dar fuga lui sau nebunia lui este iraţională,526 pentru că Dumnezeu este pretutindeni unde

fuge omul. Omul nostru fuge tot mai tare, dar Dumnezeu este prezent în fiecare loc, chiar

 înainte ca el să ajungă acolo. Nu există loc unde să nu fie prezent şi Dumnezeu; de aceea nu

există loc unde să poţi fugi.527 Ce nu ştie omul care fuge de Dumnezeu? El uită că în fiecare

clipă putem face o mişcare către Dumnezeu, pentru că El „a făcut dintr -un sânge tot neamul

omenesc”, (Fapte 17,26) şi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17,28), căci „ întru

nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni, în care

trebuie să ne mântuim” (Fapte 4,12). 

523 Ibidem, pag.398524 Petre Ţuţea, op. cit ., pag.349

525 Max Picard, op. cit ., pag.43526  Ibidem, pag.67527  Ibidem, pag.149 

Page 97: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 97/104

Astăzi, mai mult ca niciodată este nevoie de o redefinire antropologică a omului, a

scopului şi destinului său în lume, uitate şi depozitate în trecutul lumii şi a omului, fiind

calificate ca fiind rezidurile nefolositoare ale lumii actuale, ale tehnicii şi ale ştiinţei.

Filosofia trebuie să lupte împotriva defragmentării omului, susţinând conceptul propus de

„om întreg” care era altădată, astăzi, descompus istoric, mişcat de iluziile progresului şi de

setea desăvârşirii autonome.528 Acest om întreg, real, viu, cum spune filosofia, este omul

etern pe care teologia ortodoxă îl propune şi susţine. Este omul care nu-şi uită originea şi

menire sa în lume, adică aceea de a se îndumnezei, prin Hristos şi numai în Hristos. 

Creştinismul ne e totuşi un sistem de filozofie, fiindcă nu este elaborare a raţiunii noastre. El

este înainte de toate persoana istorică a Mântuitorului.529  Modelul desăvârşirii noastre, îl

avem în persoana Mântuitorului. Pentru a-l realiza însă în viaţa noastră nu sunt de ajuns

 puterile pur omeneşti. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de luminarea Lui tainică şi

  permanentă. Teologia este în spiritul tradiţiei ortodoxe, o mistagogie, o experienţă a

misterului pe cât este cu putinţă cugetului. Ea nu este o simplă expunere şi sistematizare a

doctrinelor creştine, nici o „ştiinţă” a dogmelor, nici o etică. Este o cunoaştere noetică, adică

cu mintea curăţită şi sfinţită care măresc pe Dumnezeu.530 Astfel, „istoria actuală este dublată

de o istorie sfântă”531în care omul îşi alege modelele sale pe măsura valorii şi demnităţii cu

care a fost înzestrat de Dumnezeu, respingând orice încercare de autodesăvârşire, şi de

autoafirmare, rătăcitoare şi pierzătoare a mântuirii şi sfinţirii vieţii sale, în Hristos

Mântuitorul lumii.

528 Petre Ţuţea, op. cit .,pag.350

529 Nichifor Crainic, Ortodoxia concepţia noastră de viaţă , în “Studii Teologice”, 1993, nr.3-4, pag.5530 Pr.Prof.Dr.Ioan Bria , Ortodoxia şi semnificaţia ei azi, în “Studii Teologice”, 1992, nr.1-2, pag.5531  Ibidem, pag.16

Page 98: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 98/104

 

CONCLUZII 

Actualitatea teologiei Sf inţilor Părinţi, desigur şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul este oconstantă dintotdeauna a Bisericii, oferind soluţii la rezolvarea problemelor pe care le pune,

astăzi societatea noastră modernă. 

Lumea de astăzi, se caracterizează mai mult ca niciodată prin lipsa acută de modele pe care

omul urmându-le nu îşi poate înălţa spiritul şi întreaga viaţă spre Dumnezeu. Se propun

modele noi, prin exaltarea la maximum a plăcerilor trupului. Aşa, se vorbeşte despre droguri,

sexualitate, libertinaj, ş.a. toate constituind factori de distrugere a „chipului lui Dumnezeu”

din om. Iar în această goană de autorealizare a omului, persoana umană se prezintă a fi„singurul sistem de valori morale” la care trebuie să se raporteze, refuzând şi exceptând orice

lege obiectivă, ci propunând propriul sistem moral. Astăzi, s-a ajuns la o aşa de mare

depărtare de adevăr, încât se spune că atunci când un grup sau altul, sunt sau nu de acord cu

faptele lor, indiferent dacă ele sunt sau nu morale, ele devin automat morale, prin libera

acceptare a lor de către toţi membrii grupului. 

În fuga de autorealizare, omul se consideră ca fiind propria cauză şi propriul scop în lume.

Umanismul venit şi la noi din teologia occidentală, trebuie să i se răspundă cu divino-

umanismul, cu alte modele, cu adevărat vrednice de urmat. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne

arată un alt Model, Cel mai vrednic, dintre toate, Dumnezeu-Omul, Cuvântul, Logosul, Fiul

lui Dumnezeu Întrupat. Numai în Hristos se poate realiza omul, fără El, ne dăm seama că

avem de a face cu o „falsă realizare” sau cu „iluzia realizării” omului numai în lumea asta.

După Sfântul Maxim, omul devine cu atât mai mult el însuşi, cu cât înaintează mai mult în

Dumnezeu, cu cât se îndumnezeieşte mai mult. 

Îndumnezeirea pentru Sfântul Maxim constituie scopul fiecărui creştin, dar aceasta nu are

caracterul unei scufundări (ca la Fericitul Augustin) în Dumnezeu, ci prin faptul că

îndumnezeirea este prin „participare” salvează confundarea omului cu fiinţa divină,

eliminând orice fel de panteism.

Omul care refuză să înainteze în Dumnezeu ca spre scopul lui, este în viziunea maximiană,

cel ce se mişcă contrar naturii lui, alterată, dimpreună cu raţiunea sa. Modelul, Hristos este

Cel care dăruieşte cu adevărat „existenţa darurilor celor supranaturale”. Persoana divino-

umană a lui Hristos este cea care îl dă pe „omul întreg”, nedesfigurat şi necangrenat în natura

sa.. Libertatea adevărată se afirmă numai în Hristos. În acest sens Hristos, Dumnezeu

Page 99: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 99/104

Întrupat reprezintă „Omul central” de la care şi prin care se exprimă toate. Prin El omul urcă

spre Dumnezeu, eliberându-se de toate constrângerile lumii actuale, care-şi trăieşte rătăcirea,

considerând că adevăratul paradis poate exista doar aici pe pământ. S-a uitat astfel că esenţa

creştinismului este înainte de toate Persoana divino-umană a lui Hristos. 

Omul istoric, nu mai vorbeşte cu Dumnezeu ci cu sine însuşi într -un monolog perpetuu. Ba,

mai mult fuge de Dumnezeu, considerând că se poate desăvârşi fără El, trăind cu sentimentul

vidului spiritual promovat de absenţa lui Dumnezeu din viaţa sa. 

Biserica, prin misiunea ei, trebuie să combată orice încercare de afirmare a omului, de

autorealizare fără Dumnezeu, oferind adevărata înţelegere a vieţii cu şi prin Hristos, fără de

care omul nu poate ajunge la desăvârşire şi viaţă veşnică. Omul numai dependent de Hristos

se poate afirma. Independenţa faţă de Creatorul Său, îi neagă originea, iar omul îşi pierde

scopul vieţii. Trebuie să se ştie că scopul vieţii noastre nu trebuie să fie în lumea aceasta ci,

el este de origine divină, transcendentă, de aici şi puterea de îndumnezeire şi mântuire în

Hristos. Numai în El umanitatea este predată cu totul lui Dumnezeu şi Dumnezeu este predat

umanităţii şi prin aceasta natura umană îşi atinge suprema realizare şi supremul scop. 

Page 100: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 100/104

BIBLIOGRAFIE 

A. IZVOARE

1.  Sânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române , Bucureşti, 1996 

2.  Cabasila, Nicolae,   Despre viaţa în Hristos, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001 

3.  Sfântul Maxim Mărturisitorul,   Filocalia românească , Vol. II, ed. Humanitas,

Bucureşti,1999 

4. Sfântul Maxim Mărturisitorul,   Filocalia românească , vol. III, ed. Harisma, Bucureşti,

1994

5. Sfântul Maxim Mărturisitorul,  Ambigua, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.. 80, tradşi note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1983 

B. CĂRŢI 

1. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Spre plinirea Evangheliei  –    Dincolo de apărarea Ortodoxiei:

exegeza şi transmiterea Tradiţiei, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002

2. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Iisus Hristos, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 19923. Berdiaev, Nicolae, Sensul creaţiei. Încercare de îndreptăţire a omului, trad. De A.

Oroveanu, prefaţă de a. Pleşu, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992 

4. Berbece, Teodor,   Deosebirea duhurilor e mai necesară astăzi?, ed. România Creştină,

Bucureşti, 1999 

5. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, ed. Institutul Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999 

6. Bartaş, Emil, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Institutul

Biblic „Emanuel”, Oradea, 1999 

7. Carjaval, Francisco Fernandez, De vorbă cu Dumnezeu, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2003 

8. Coman, Pr. Prof. Dr. G. Ioan, Patrologia, ed. Mănăstirii Dervent, 1995 

9. Cristescu, Vasile, Antropologie în perspectivă teologică , ed. Junimea, Iaşi, 1999 

10. Dobrotă, T. Ioan,   Iisus Hristos după Renan şi Nietzsche, ed. Institutul de Arte Grafice

„Eminescu”, Bucureşti, 1905 

11. Evdokimov, Paul, Cunoaşterea lui Dumnezeu, trad, prefaţă şi note de Pr.Lector Dr.Vasile

Rădună, ed. Christiana, Bucureşti, 1995 

Page 101: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 101/104

12. Idem, Femeia şi mântuirea lumii, ed. Christiana, Bucureşti, 1995 

13. Frossard, André, Dumnezeu există, eu L-am întâlnit , ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 1993 

14. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă şi Răscumpărare, ed. Harisma, Bucureşti, 1973 

15.Golitzin, Alexandru,  Mistagogia  –   experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie, ed. Deisis,

Sibiu, 1998

16. Hersch, Jeanne, Mirarea Filosofică. Istoria filosofiei Europene, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1994 

17. Kant, Immanuel, Prolegomene, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987 

18. Lafont, Ghislain, O istorie t eologică a Bisericii, ed. Deisis, Sibiu, 2003

19. Lewis, C.S, Creştinismul redus la esenţe, ed. Societatea Misionară Română, Bucureşti,

1987

20. Losky Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, ed. Institutul Biblic şi de Misiune…, Bucureşti,

1995

21. Losky Vladimir , Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998 

25. Losky Vladimir,  Mistagogia,  trad şi note Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, ed. Institutul Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000 

26. Losky Vladimir, Scrieri. Partea a doua, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.80, ed.

Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990

27. Necula, Pr. Constantin, Paştele Crucii, ed. Buna-Vestire, Bacău, 2003 

28. Oliver, Clement, Întrebări asupra omului, ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1997

29. Oliver, Clement , Puterea Credinţei, ed. Pandora, Târgovişte, 1999 

30. Oliver, Clement, Trupul morţii şi al slavei, ed. Christiana, Bucureşti, 1999 

31. Panayotis Hellas, Omul animal îndumnezeit , ed, Deisis, Sibiu, 1999

32. Patapievici, H.Roman, Omul Recent, ed. Humanitas, Bucureşti, 2001

33. Petraru, Pr. Gheorghe, Lumea, creaţia lui Dumnezeu, ed. Trinitas, Iaşi, 2002 

34. Petraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie şi Prozelitism, ed. Trinitas, Iaşi, 2000 

35. Petre, Pr. F.Alexandru, Originea omului după religie şi ştiinţă , ed. Cugetarea, Bucureşti,

1941

36. Picard, Max, Fuga de Dumnezeu, ed. Anastasia, Bucureşti, 1998 

37. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru,   Hristos, Biserică, Societate, ed. Institutul Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998 

38. Popovici, Arhim. Iustin, Omul şi Dumnezeu-Om. Ed. Deisis, Sibiu, 1997

39. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru,   Ascetică şi mistică ortodoxă , ed. Deisis, Alba-Iulia,vol.II, 1993

Page 102: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 102/104

40. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ed. Cristal,

Bucureşti, 1995 

41. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru,   Iisus Hristos, Dumnezeu şi Îndumnezeitor , ed.

Anastasia, Bucureşti, 1993 

42. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru,   Iisus Hristos sau Restaurarea omului, , ed.

OMNISCOP, Craiova, 1993

43. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Teologia Dogmatică Ortodoxă , ed. Institutul Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Vol.I, Bucureşti, 1996 

44. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă , ed. Institutul Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1997 

45. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, ed. Institutul

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti, 1993

46. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă ,

Mitropolia Olteniei, Craiova, 1981

47. Schmemann, Pr. Prof. Alexander,   Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, ed.

Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001 

48. Slătineanul, Dr. Irineu, Omul, Fiinţă spre îndumnezeire, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia,

2000

49. Spengler, Oswald, Omul şi filosofia vieţii, ed. Aion, Oradea, 1996

50. Thunberg, Lars, Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul , ed.

Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999 

51. Ţuţea, Petre, Omul –  tratat de antropologie creştină , Timpul, Iaşi, 2003 

52. Vlachos, Mitrop. Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, ed. Sof ia, Bucureşti, 2000 

C. STUDII, ARTICOLE:

1. Branişte, Pr. Prof. Ene,  Biserica şi Liturghia în opera „Mistagogia”, a Sfântului Maxim 

Mărturisitorul, în „Ortodoxia”, nr.1, 1981 

2. Bria, Pr. Prof.Dr. Ioan, Ortodoxia şi semnificaţia ei azi, în „Studii teologice”, nr. 1-2, 1992

3. Buzescu, Pr. Prof. C.Nicolae,  Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în „Ortodoxia”,

nr. 3-4, 1979

4. Cătă, Pr. Petru, Creştinismul şi comportamentul antisocial , în „Altarul Banatului”, nr. 7-8,

1990

5. Ciobotea, Pr. Dr. Dan Ilie,  Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere în Ortodoxie, în„M.M.S”, nr. 3-4, 1961

Page 103: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 103/104

6. Coman, Episcop Vasile,  Lucrarea Sfântului Duh pentru sfinţirea ţi îndumnezeirea omului,

în „Ortodoxia”, nr. 2, 1988 

7. Crainic, Nichifor  , Ortodoxia, concepţia noastră  de viaţă,  în „Studii Teologice”, nr. 3-4,

1993

8. Farahat, Drd. Kamal,   Har şi libertate în învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul , în

„Studii Teologice”, nr.6, 1987 

9. Galeriu, Pr. Constantin, Vocaţia pascală a făpturii, în „Ortodoxia” nr. 2, 1989 

10. Georgescu, Pr. Magister. Mihai, Virtutae iubirii în teologia Sfântului Maxim

Mărturisitorul, în „Studii teologice”, nr. 9-10, 1958

11. Ică, Magister. I.Ioan, Concepţii teologice eronate asupra raportului dintre har şi natură ,

în „Ortodoxia”, nr.12, 1960

12. Ică, Magister. I. Ioan ,  Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim Mărturisitorul 

cu Pirhus, în „Ortodoxia”, nr.3, 1960 

13. Juncan, Pr. Lect. Dr. Emil,   Privire comparativă între mstica ortodoxă şi celelalte

încercări de spiritualizare a omului, î n „Credinţa Ortodoxă”, Alba-Iulia , nr.1, 1999

14. Kornarakis, Prof. I, Criza de identitate după Sfântul Ioan Sianitul , în „Altarul Bisericii”,

nr.1-2, 1990

15. Macsim, Pr. Dr. Mihai,  Răscumpărarea în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul , în

„M.M.S”, nr.7-9, 1981

16. Mircea, Pr.Ioan, Hristos- Dumnezeu şi Îndumnezeitor , în „Ortodoxia”, nr.1, 1983 

17. Mircea, Pr.Ioan, Îndumnezeirea credinciosului , în „Ortodoxia”, nr. 2, 1995 

18. Moldovan, Pr. Drd D.Ilie, Teologia învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitoul, în

„Studii Teologice”, nr.7-8, 1968

19. Pentiuc, Drd. Eugen,  Noţiunea de sfinţenie în Vechiul Testament , în „M.M.S”, nr.7-9,

1983

20. Petraru, Drd. Gheorghe,   Desăvârşirea omului în Hristos la Sfântul Maxim

Mărturisitorul , în M.M.S”, nr.7-8,1983

21. Petraru, Drd. Gheorghe, Euharistia-Taina unităţii Bisericii şi a mântuirii în Hristos, în

„M.M.S”, nr.10-12, 1983

22. Petric, Prof Gabriel,  Paradigma tragică a creştinismului în „Altarul Banatului”, nr.10-

11, 1991

23. Pop, Protos. Irineu, Valoarea trupului ca templu al Duhului Sfânt , în „B.O.R.”, nr. 3-4,

1986

Page 104: Coisin. Marius Lucrare.licenta

5/12/2018 Coisin. Marius Lucrare.licenta - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/coisin-marius-lucrarelicenta 104/104

24. Radu, Dumitru,   Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în „Ortodoxia”,

nr.2, 1988

25. Răzuş, Pr. Prof. Petru, Servitutea raţională a Protestantismului, în „Ortodoxia”, nr. 3,

1955

26. Sârbu, Pr. Prof. Corneliu, Biserica în contemporaneitate, în „Ortodoxia”, 1975, nr.4 

27. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru,  Biserica în sensul de locaş şi de largă comuniune în 

 Hristos, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1982

28. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume,

în „Ortodoxia”, nr. 3, 1973

29. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în „Ortodoxia”, nr.1,

1976

30. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Natură şi Har în Teologia Bizantină , în „Ortodoxia”, nr.

3, 1974

31. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi relaţia Lui cu

Fiul, ca temei al îndumnezeirii şi înfierii noastre, în „Ortodoxia”, nr. 3-4,1979

32. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru ,  Respon  sabilitatea creştinului,  în „Ortodoxia”, nr.2,

1970

33. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Sfinţenia în Ortodoxie, în „Ortodoxia”, nr.1,1980,

34. Sterea, Pr. Drd. Tache, Teologia Logosului la Sfântul Maxim Mărturisitorul , în „Studii

Teologice”, nr.5-8, 1977

35. Stoina, Drd.Liviu, Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul , în

„Ortodoxia”, nr.1, 1988

36. Telea, Drd. Marius,  Dragostea creştină la Sfântul Maxim Mărturisitorul , în „Credinţa

Ortodoxă”, nr.1, Alba-Iulia, 1999