3

Mihai Sămian & Co Constantin Agheorgiesei

TUDORA - scurtă monografie –

- 2004 / 2005 -

Dedicăm aceste pagini tuturor locuitorilor satului nostru, ştiuţi

sau neştiuţi, urmaşi ai lui Bogdan şi ai lui Ştefan, urmaşi ai truditorilor pământului de pe urma căruia s-au hrănit şi se hrănesc şi din care au zvâcnit spre Univers inteligenţe dintre cele mai sclipitoare.

Tudora, sat cu nume de fecioară, nume de sat cu rezonanţă metalică;

Aceste rânduri se vreau o monografie care să constituie pentru locuitorii satului şi pentru cei care vor dori să o citească un prilej de cunoaştere. Ca să iubeşti pe cineva trebuie să-l cunoşti; ca să-ţi iubeşti satul, ţara, trebuie să le cunoşti.

Tudora - monografie se vrea o posibilitate de cunoaştere, deci de iubire.

„ Iubiţi-vă satul ! Iubiţi-vă ţara ! iubiţi pentru că dacă iubire nu e,

nimic nu e !”

autorul, Mihai Sămian

profesor de geografie, Director coordonator al Şcolii „Tiberiu Crudu ” din localitate

4

LEGENDE ŞI ADEVĂR DESPRE TUDORA Afundată între dealurile împădurite ale Masivului Dealul Mare Hârlău cu deschidere spre

Vest şi Sud Vest, satul Tudora întretăiat de pâraie cu albii adânci ale căror vârtejuri rostogolesc din belşug bolovanii şi copacii bătrânului codru, îşi răsfiră casele de-a lungul acestor pâraie în găvanele şi pe coastele dealurilor care adăpostesc satul de furia vânturilor şi furtunilor. Departe de centrele orăşeneşti, satul Tudora situat la răscrucea Drumului Siretului pe care negustorii vremurilor îşi duceau mărfurile din ţinuturile joase ale Dunării spre cele nordice ale Kievului şi mai departe până la L’vov cu Drumul Hârlăului pe care marele domnitor Ştefan cel Mare, şi mai apoi urmaşii acestuia, în drum de la cetatea de scaun - Suceava spre podgoria domnească de la Cotnari treceau pe la doamna Tudora care-şi avea curtea în aceste locuri. Despre Tudora, care nu demult şi-a aniversat cele şase veacuri de existenţă ne vorbesc Cetăţuia de pe Dealul Ocup- situată pe una din fortificaţiile naturale ale satului străvechi, Rezervaţia de tisă din inima bătrânilor codri, Zidul de piatră construit cu truda ţăranilor biciuiţi până la sânge, Biserica din centrul satului şi conacul boierului Canatcuzino-Paşcanu, Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul comunal ridicat în cinstea eroilor satului, datinile şi obiceiurile străvechi de peste 2000 de ani, obiceiuri pe care tinerii din ziua de azi le respectă cu sfinţenie, venind cu alai pe toloaca din mijlocul lor unde se întrec an de an însoţiţi şi susţinuţi de ceilalţi săteni şi orăşeni, copii şi părinţi, băieţi şi fete care, în ciuda frigului sau poate a timpului nefavorabil de afară îşi susţin favoriţii în întrecerea de la răscrucea anilor. Şi, tot despre vechimea satului ne vorbesc legendele povestite în felul lor de către bătrânii din sat, care cu părul alb şi obrajii brăzdaţi de trecerea timpului, abia de-i auzi rostind rar şi accentuat despre ceea ce ei au trecut, au învins sau au fost învinşi, dar, în ciuda vremurilor nu s-au lăsat, s-au învrednicit unii pe alţii şi au rezistat până la unul. În continuare, câteva dintre legendele satului culese de către învăţătorul Gheorghe Vasiliu, dascăl de şcoală din satul Tudora, şi care a încercat să desluşească tainele şi misterele satului său natal, poveşti cu care în mod sigur, vă veţi delecta:

„Numele satului Tudora se pare că ar veni de la o domniţă pe nume Tudora slujitoare la curtea domnitorului Ştefan cel Mare. Se zice că această domniţă era foarte frumoasă, şi domnitorul, om şi el era tare şugubăţ mai ales cu femeile frumoase, îşi oprea cam des ochii asupra Tudorei şi treaba asta a cam făcut-o pe doamna lui Vodă, care se zice că o chema Voichiţa să fie tare geloasă - măcar că era doamna lui Vodă. Şi iacă aşa, Doamna lui Vodă i-a pus gând rău bietei Tudora - chiar s-o omoare. Dar nu putea face treaba asta cât Domnul era acasă şi de aceea, când Domnul a plecat la luptă împotriva turcului, parcă la Valea Albă, doamna Voichiţa, printr-un om al ei de încredere, într-o noapte întunecoasă cu vânt şi ploaie, pe o portiţă dosnică a cetăţii, a scăpat de ea. Tudora, săraca, a fost scoasă împreună cu omul de încredere al Doamnei şi trimisă pentru a fi omorâtă de acel căpitan de oaste care se zice că era muntean şi-l chema Radu şi care până la ziuă trebuia să se întoarcă la Curte fără Tudora. Dar omul e tot om cu suflet şi îi e drag ce-i frumos - măcar că era ostaş. Frumuseţea, bunătatea Tudorei şi blândeţea ei a cucerit inima ostaşului şi hotărăsc să fugă amândoi prin codri către Tătăruşi, ajung la Siret pe care-l trec prin vadul de Cornişori de partea astălaltă a Siretului, urcă prin Luncă spre codri mari şi dau de o poiană frumoasă între două pâraie cu capre sălbatice şi găinuşe unde găsesc şi câteva case cu oameni buni şi muncitori - Valea şi Cornăţelul - cu care se înţeleg foaret bine şi cum ar fi făcut nu ştiu, dar ştiu că şi-a făcut o curticică pe teritoriul actualului Parc Comunal. Iacă aşa a scăpat Tudora de moarte, dar nici Radu nu s-a mai întors la Curtea Domnului Ştefan.

Se spune că Domnul a dat peste ei şi le-a dat în stăpânire tot ţinutul până la Dolhasca până aproape de Hârlău. Astfel Radu a fost chemat la oaste şi a murit în război la Vaslui .

Dar, ce să-i faci! Cică Tudora era tare frumoasă şi Domnul Ştefan tare iubăreţ! Dumnezeu să-i ierte !”

5

Moş Ilie Macovei povesteşte în esenţă cam acelaşi lucru cu deosebirea că Tudora a fugit de la Cetatea Neamţului tot din cauza geloziei Doamnei lui Ştefan, împreună cu un spătar bogat şi au ajuns în aceste locuri unde şi-au făcut curtea şi că Ştefan i-ar fi descoperit şi ocrotit, dar spătarul ar fi murit în război iar Ştefan trecea destul de des pe la Doamna Tudora.

Mătuşa Marghioala Poteraş în vârstă de 110 ani ne spunea: „Se zice că femeia asta - Doamna Tudora - ar fi fost de neam vechi şi cuprins. Curtea ei a fost unde-s gospodăriile lui Iordache Ababei, C. Toderică, Iordache Livadaru, Iordache Ianţoc - sat mititel, era numai Valea şi Cornăţelul şi oamenii nu erau robi la curtea Tudorei. Dacă lucrau la curte erau plătiţi.

Bărbatul Tudorei îi zicea Radu şi era omul Domnitorului, dar a murit într-un război cu turcii şi-a rămas Tudora vădană cu patru copii. Domnitorul Ştefan trecea s-o vadă ce face şi cum o duce, i-a dat în dar Valea şi Cornăţelul sat şi spre Luncă până aproape de Dolhasca moşie şi nu i s-a mai spus Valea şi Cornăţelul ci Tudora cum a rămas până azi după numele ei. Multe nu ştiu dar ce-am auzit din bătrâni cică Tudora era naltă, subţire şi frumoasă din cale-afară. Când te săgeta cu ochii, încremeneai. Noroc că era bună la suflet. Călărea şi trăgea cu arcul mai dihai ca un bărbat. N-avea curte mare, dar cu de toate, avea livadă pe unde-i soare şi vie pe „Dealul Viei”. Ar fi avut cu Radu trei fete şi un băet. , dar după moartea lui Radu, Ştefan trecea în fiecare vară pe la ea şi a greşit şi ea cu Vodă, iar până la urmă a avut şepte copii. Nu se ştie ce s-au făcut cu ei. Băieţii se spune că s-au făcut oşteni la Cureta Domnului. Cine ştie ? Îi mult de-atunci. ” Legat de satul Tudora şi mai ales de Doamna Tudora, în anul 1927 un bătrân călugăr de la Mănăstirea Nemţului, cărturar şi bun cunoscător al limbii slavone şi greceşti a tradus o însemnare dint-un ceaslov slavonesc aproximativ următorul cuprins : „Pe partea stângă a Siretului - cam între Cornişori şi Liteni - se află curtea lui Radu şi a Tudorai, om de încredere a slăvitului Ştefan Voivod, care la ducere şi întoarcere de la Suceava la Hârlău, găsea loc de poposire şi hodină; dar Radu, în războiu de la Valea Albă moare şi Tudora rămâne vădană cu patru copii. Slăvitul Domn tot trecea şi poposea pe la Tudora având grije de ei, care din mila lui Dumnezeu s-au înmulţit de la patru la şapte.” Tudora şi familia ei numeroasă, cum şi frumoasele poveşti, rămân ascunse în tainele vremurilor demult apuse. Cert este faptul că noi, actualii tudoreni ne tragem din urmaşii urmaşilor lui Ştefan Voievod şi bineînţeles ai Doamnei Tudora; şi nu ne este greu să afirmăm !

AŞEZAREA GEOGRAFICĂ, LIMITELE ŞI VECINĂTĂŢILE COMUNEI

TUDORA

Din punct de vedere geografic comuna Tudora este aşezată în partea de N-E a ţării între:

- 26°30' - 26°45' longitudine E, - 47°20' - 47°40' latitudine N,

ceea ce corespunde părţii de S-SE a Podişului Sucevei, S-SV judeţului Botoşani, la poalele Masivului Dealul Mare în bazinul văii pârâului Pleşu, în cea mai mare parte, dar şi în bazinul hidrografic al pârâului Turbata, aşezare ce-i conferă particularităţi deosebite sub toate aspectele fizice şi economico-geografice. Datorită aşezării sale în cadrul celei mai înalte cote a Podişului Moldovei (Masivul Dealul Mare-Tudora – 587 m), comuna Tudora cuprinde elemente fizico-geografice specifice caracterizate prin îmbinarea peisajului forestier cu cel de stepă, prezenţa elementelor climatice de tranziţie reflectate atât în temperaturi cât mai ales în circulaţia maselor de aer şi precipitaţii.

Comuna are ca vecini : -la N comunele Liteni, corona, Cristeşti; -la S comunele Dolhasca şi Sireţel; -la V comunele Dolhasca şi Liteni;

6

-la E comunele Frumuşica şi Deleni. Hotarul spre Vest îl face Râul Siret; iar cel dinspre E culmile Hârlăului şi Oneaga; limita

nordică a comunei se situează pe culmea Piciorul Străchinarului iar cea sudică culmea Comorii. Între aceste limite comuna Tudora ocupă o suprafaţă de 73,13 km², şi o populaţie de

5282 locuitori organizate în 1657 de familii. Teritoriul administrativ al comunei cuprinde mai multe cătune (Turbata, Geamăn, Arini,

Plugăreni, Capu Codrului, Ruşi, Cornăţel, Vale etc.), şi este străbătut de drumul judeţean D.J. 208 I ce face legătura între Botoşani şi Paşcani. Faţă de oraşele apropiate comuna este situată la 32 km de Botoşani şi Paşcani. Faţă de oraşele Suceava şi Fălticeni se găseşte la 40 de km.

ISTORICUL CERCETĂRILOR

Menţionăm că până în prezent nu s-a realizat un studiu geografic complex asupra comunei Tudora. Au apărut câteva lucrări care au avut drept scop studiul unor anumite secvenţe din teritoriul comunei, aici amintim Lucrarea metodico – ştiinţifică de obţinere a gradului didactic I a domnului profesor de geografie Mihai Sămian de la Şcoala „Tiberiu Crudu” din localitate care se referă numai la bazinul hidrografic al pârâului Pleşu, lucrare care nu a fost publicată, Tudora – file rupte dintr-o monografie a domnului profesor Vasile Ungureanu, care se referă numai la elemente de etnografie şi folclor. Concluziile desprinse în urma unui studiu anterior, precum şi datele ştiinţifice adunate ne-au determinat să abordăm această tematică. Zona geografică la care se referă această lucrare este cunoscută , în general, din studiile şi cercetările efectuate asupra Podişului Moldovei, a Podişului Sucevei şi a Dealului Mare. Informaţii vechi cu caracter geografic ne sunt puse la dispoziţie de Dimitrie Cantemir în celebra sa lucrare cu caracter geografic, economic, istoric şi etnografic „ Descriptio Moldaviae - 1716” , ocazie cu care publică pentru prima dată şi harta ţării Moldovei, document cartografic pe care apare localitatea Tudora şi pârâul Pleşu. Studiile cu caracter geografic şi geologic se intensifică căpătând tot mai mult un caracter ştiinţific şi metodic după înfiinţarea în anul 1860 a Universităţii din Iaşi. Publicarea în anul 1895 a Dicţionarului geografic al judeţului Botoşani de V.C. Nădejde şi I. Tiţu, deschide seria informaţiilor despre comuna Tudora. Concluzii importante asupra teritoriului de faţă se desprind şi din lucrarea lui I. Simionescu „Contribuţii la geologia Moldovei dintre Siret şi Prut - 1903”,ca şi din lucrarea lui N. Macarovici „Cercetări geologice în sarmaţianul Podişului Moldovenesc - 1955”.

Valoroase sunt studiile geografice realizate de M. David în 1920, Vintilă Mihăilescu, 1922 – 1936, V. Tufescu 1930 - 1937 , dar şi lucrări mai recente care aparţin Emiliei Săulea „Geologie istorică- 1967” , „Geologia României - 1974” de V, Mutihac şi L. Ionesi de unde se desprind concluzii şi se fac precizări importante privind stratigrafia zonei aflate în studiu , sunt analizate în detaliu elementele microfaunistice.

Astfel în lucrarea „Podişul înalt din vestul Botoşanilor - regiunile Dealul Mare şi Mândreşti ”, 1930 abordează numeroase aspecte legate de geomorfologia teritoriului, fiind printre primii geografi care au efectuat studii şi cercetări în această zonă.

O contribuţie însemnată şi-a adus Victor Tufescu în lucrarea „Dealul Mare - Hârlău” , 1937, ca şi în „Judeţul Botoşani”, 1977, unde clasifică o serie de aspecte legate de geologia şi relieful zonei precum şi alte aspecte legate de geografia fizică şi umană.

Studii şi cercetări cu caracter geomorfologic au fost realizate de C. Martiniuc în vederea elaborării unor capitole din „Geografia fizică a R. P. Române”, 1955 şi „Monografia geografică României ”, 1960. în acelaşi timp I. Sârcu în lucrarea „Valea Siretului în sectorul raionului Paşcani şi problema genezei Şeii de la Ruginoasa”,1971, aduce contribuţii importante la studiul problemelor geomorfologice, a teraselor, a suprafeţelor de peneplenă, a captărilor din zona Dealul Mare şi Culoarul Siretului din aval de Liteni (confluenţa Sucevei cu Siretul).

7

În redactarea studiului de faţă de un real folos ne-a fost tratatul de „Geografie a României” respectiv volumul I „Geografia fizică a României” 1983 şi volumul al II-lea „Geografia umană şi economică”, 1984.

În acelaşi timp am utilizat datele furnizate de lucrarea „Enciclopedia geografică a României”, 1982, din Atlasul naţional al Republicii Socialiste România”, precum şi din „Atlasul climatologic”, 1966, Anuarul Statistic al Judeţului Botoşani, ediţia 2002.

Studii climatice asupra regiunii au efectuat Gh. Slavic – 1977, R. Rugină – 1970, Dumitru Mihăilă - 2003 şi alţii.

Asupra reţelei hidrografice au efectuat studii M. Schram – 1963, M. Pantazică – 1974, şi mulţi alţii. Flora a fost studiată de mai mulţi cercetători printre care I. Simionescu – 1981, iar solurile de către N. Barbu şi N. Bucur – 1961 şi mulţi alţii care încă nu şi-au făcut publice rezultatele cercetărilor lor.

De un real folos în alcătuirea acestui studiu au fost o serie de lucrări referitoare la anumite aspecte ale învelişului geografic din Podişul Sucevei cum ar fi : „Podişul Sucevei – studiu geografico - economic” de N. Lupu Bratiloveanu – 1986, „Botoşani - monografie”, 1980 , „România – geografie economică”, 1978, de I Şandru „Hărţile geomorfologice” , 1978, „Cartare, cartografiere şi elemente de analiză geomorfologică”, 1988, de I. Ungureanu; „Metodologia cercetărilor geografice regionale” 1984, ş.a.

Numeroase alte publicaţii de geografie economică şi a populaţiei ne-au folosit pentru a asigura conţinutul ştiinţific al acestei lucrări.

Ca surse de documentare am folosit şi datele obţinute de la Arhivele Statului – filiala Botoşani, Direcţia de Statistică a Judeţului Botoşani, Consiliul Popular al comunei Tudora , precum şi de la alte unităţi şi instituţii economice locale.

Totodată, o serie de date au fost obţinute în urma unor anchete de către colectivele de cadre didactice şi elevi de la Şcoala „Tiberiu Crudu” din localitate, date furnizate de către numeroşi specialişti din domeniul agricol, silvic şi medical, permiţând astfel o prezentare completă a comunei Tudora.

EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ ŞI ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ Evoluţia paleogeografică a regiunii studiate corespunde evoluţiei Podişului Moldovei de Nord, în care se încadrează. Din punct de vedere geologic, teritoriul nostru este situat în cuprinsul Platformei Moldoveneşti, având un fundament cristalin precambrian, rigid, peneplenizat, peste care se află depozite paleozoice, mezozoice, neozoice şi cuaternare. Podişul Moldovei se caracterizează, în general, printr-o îndelungată evoluţie geologică şi se înscrie printre cele mai vechi unităţi ale Vorlandului Carpatic. Aspectul general şi caracteristicile sale morfostructurale sunt rezultatul interacţiunii permanente dintre factorii interni şi externi, ale regimului geotectonic diferenţiat în timp şi spaţiu, al regresiunilor şi transgresiunilor marine repetate şi al evoluţiei subaeriene din Pliocen şi Cuaternar.(V. Băcăuanu şi colab.,1980). Studiile de specialitate efectuate până în prezent, prospecţiunile geofizice, forajele de mare adâncime, au arătat că în evoluţia paleogeografică îndelungată a Platformei Moldoveneşti se pot distinge două mari etape cu caracteristici tectono-structurale deosebite, materializate în cele două etaje structurale: soclul şi cuvertura.

Soclul platformei Este constituit din formaţiuni cristaline precambriene, înscriindu-se printre primele uscaturi ale pământului Europei. El a fost cutat şi metamorfozat în timpul proterozoicului mediu şi este alcătuit în principal din gnaise granitoide, paragnaise plagiobazice, şisturi magmatice ş.a. străbătute de filoane de pegmatite, granite roz cu muscovit şi biotit, uneori chiar de bazalte, aşa cum s-a constatat în forajul de la Todireni, unde are o vârstă de 1400 – 1500 milioane de ani şi chiar mai vechi.

8

Compoziţia petrografică şi adâncimea fundamentului cristalin nu sunt uniforme (I.Gavăţ şi colab.,1963) au arătat că în structura fundamentului Platformei Moldoveneşti se pot deosebi trei zone distincte, din ce în ce mai scufundate spre vest şi sud. Teritoriul localităţii Tudora se situează în cea de-a treia zonă delimitată la est de o linie ce ar uni localităţile Ibăneşti – Botoşani – Hârlău – Tg.Frumos – Roman – Bacău şi care este constituită din şisturi verzi reprezentând continuarea în fundamentul Moldovei de Vest a formaţiunilor existente la suprafaţă în Dobrogea Centrală (soclul assyntic). Fundamentul cristalin este străbătut de mai multe linii de maxime magnetice, legate de erupţii paleozoice, ce s-au produs pe fracturi crustale neregenerate, mascate de cuvertura sedimentară. De altfel, structura sa de ansamblu indică existenţa îndelungată a unui regim de geosinclinal, caracterizat şi prin prezenţa unor mişcări orogenetice în proterozoicul inferior şi mijlociu.(V. Mutihac şi L.Ionesi,1974). Odată cu aceste mişcări care au determinat o morfologie proprie regiunilor muntoase , se încheie regimul tectonic de geosinclinal , teritoriul transformându-se într-o unitate de platformă cu mobilitate destul de redusă. Ca urmare, denudaţia activă a modelat intens relieful de orogen, transformându-l treptat într-o suprafaţă structurală puţin accidentată, intens peneplenizată şi care se menţine şi astăzi sub formă de „peneplenă fosilă” înhumată apoi stiva cuverturii de roci sedimentare.(V. Băcăuanu,1968 şi P. Coteţ, 1973) Soclul platformei este înclinat de la est la vest, fapt confirmat de forajele făcute la Todireni, unde el a fost atins la adâncimea de 950 m şi la Bătrâneşti unde a fost întâlnit la 1008 . Spre vest, în lungul văii Siretului, la 3000 m, forajele n-au ieşit din depozitele sarmatice, aici dezvoltându-se o adevărată fosă precarpatică. După instalarea regimului tectonic de platformă, peneplena soclului cristalina suferit mişcări ondulatorii largi şi de basculare fapt ce a permis regresiuni şi transgresiuni ordoviciene, siluriene, cretacice şi neogene. Cuvertura Instalarea regimului tectonic de platformă au făcut ca de la sfârşitul proterozoicului şi până astăzi , regiunea să fie afectată doar de mişcări oscilatorii cu amplitudini reduse, dar cu o largă desfăşurare în suprafaţă. Acestea au determinat numeroase transgresiuni marine ce au dat naştere etajului structural superior al platformei, constituit dintr-o stivă groasă de roci sedimentare necutate , dispusă discordant. În partea de nord şi centrală a Podişului Moldovei sunt identificate trei mari cicluri sedimentare: proterozoic superior – silurian , cretacic şi badenian superior – levantin, separate de importante lacune stratigrafice (devonian – jurasic şi paleogen – miocen inferior). La sfârşitul proterozoicului superior, peneplena cristalină suferă prima mişcare de scufundare generală şi care a avut drept rezultat instalarea unei mări epicontinentale ce s-a menţinut până la sfârşitul silurianului. Forajele executate în ultimele decenii au arătat că cele mai vechi depozite de cuvertură, cu grosimi până la 600 m , constituite, în principal din gresii cu conglomerate în bază şi cu intercalaţii de şisturi argiloase, pot fi atribuite cambrianului şi ordovicianului. Ele sunt continuate cu un pachet de formaţiuni siluriene. Acestea dovedite paleontologic printr-o faună relativ bogată şi au fost identificate în foraje având grosimi între 120 – 300 m, reprezentată prin calcare fine, unele spatice sau organogene cu intercalaţii reduse de marne , gresii calcaroase şi argile de culoare cenuşie – negricioasă. Înclinarea generală este dinspre nord-nord–vest spre sud--sud–est. O mişcare uşoară de ridicare, care s-a produs la sfârşitul silurianului, a determinat retragerea apelor marine spre sud şi est şi exondarea unei părţi a Platformei Moldoveneşti. În felul acesta a luat naştere o câmpie de acumulare marină care în urma modelării de către factorii externi, a fost transformată într-o suprafaţă sculpturală derivată, postsiluriană. Fundamentul comunei Tudora se încadrează în această suprafaţă sculpturală care a fost supusă modelării până în mezocretacic. Al doilea ciclu de sedimentare a fost determinat de o nouă coborâre a suprafeţei platformei şi transgresiunea mărilor mezocreatacice.

9

Începând de la sfârşitul cretacicului inferior, apele marine din geosinclinalul carpatic se extind treptat spre est, în albianul mediu ele acoperind partea de vest a Platformei Moldoveneşti, ajungând până în zona Târgu Frumos, deci incluzând şi zona dealul Mare, Platforma Bolohani, teritoriu în care, în cea mai mare parte s-a dezvoltat teritoriul comunei Tudora. Cercetările de specialitate au ajuns la concluzia că sedimentele cretacice, care au acoperit transgresiv şi discordant formaţiunile paleozoice ale platformei, aparţin cenomianului şi senonianului. Ele au grosimi mici care variază de la câţiva metri până la zeci de metri, fiind constituite în principal, din calcare marnoase şi cretoase, gresii calcaroase şi nisipuri glauconitice. Depozite asemănătoare au fost interceptate în toate forajele mari, iar grosimea lor depăşeşte 200 – 300 m, aşa cum s-a constata la Todireni (între 212 şi 520 m). Depozitele senoniene sunt constituite dintr-un complex de roci calcaroase cu grosimi ce pot ajunge până la 300 m şi au fost identificate în forajele din partea de vest a Moldovei (Rădăuţi, Suceava şi Paşcani). De la sfârşitul cretacicului şi până în badenian cea mai mare parte a teritoriului Moldovei a fost exondată şi a evoluat în condiţii continentale, iar suprafaţa câmpiei cenomian – senoniene a fost intens modealtă de denudaţie. În oligocen şi miocenul inferior întregul podiş funcţiona ca uscat, dispunând de un relief de câmpie sculpturală joasă (V. Băcăuanu şi colab. - 1980). Cel de-al treilea mare ciclu de sedimentare, care a generat partea superioară a cuverturii platformei, corespunde, în general neogenului. El începe prin transgresiunea puternică a apelor mării badenian superioare, care s-au întins spre nord şi est până dincolo de graniţele ţării noastre, urmată de retragerea lor treptată spre sud – sud – est, din sarmaţian şi până în cuaternar. Aceste schimbări paleografice şi-au lăsat amprenta asupra caracteristicilor litologice şi structurale ale formaţiunilor neogene din această parte a ţării. Vârsta lor sarmatică în jumătatea nordică a podişului , ca şi structura monoclinală (nord vest- sud est) este reflectată în mod clar etapele de exondare a suprafeţei podişului. Constituţia petrografică este reprezentată, în general, prin argile şi marne cu alternanţe de nisipuri , la care se adaugă şi unele orizonturi subţiri de calcare oolitice, gresii calcaroase, conglomerate, prundişuri , cinerite andezitice, etc. Grosimea totală a neogenului de platformă creşte de la est, nord – est către vest sud-vest (su 100 m la Darabani, 157 la Todireni, 615 m la Hârlău şi peste 1392 la Suceava). Badenianul superior este reprezentat prin trei orizonturi litologice. Primul este constituit din gresii calcaroase, conglomerate cu silex şi nisipuri silicioase, continuate lateral cu gipsuri şi anhidrite, semnalate aproape în toate forajele de pe suprafaţa podişului (între 544 şi 562 m la Hârlău şi între 1054 1114 m la Horodnic) Al doilea orizont este constituit dintr-un complex de marno-calcare cu Littothamnium. Ultimul orizont litologic al badenianului este reprezentat prin marno-argile cenuşii negricioase , cu intercalaţii locale, subţiri şi discontinui, de tufuri şi bentonite. Prezenţa acestui orizont a fost semnalată în foraje. Peste badenian urmează sarmaţianul, care este separat în buglovian, volhinian, basarabian, kersonian. Buglovianul, încadrat în sarmaţianul inferior, are o grosime ce descreşte de la vest la est ajungând în această zonă la aproximativ 500 m. În componenţa sa sunt prezenta calcare cu serpule, marnocalcare, bentonite şi marnoargile. În partea de nord a Dealului Mare apar argile vinete cu fosile tipice: Mactra fragilis, Ervilia trigonula s.a. „Aceste strate de argile vinete din care ies izvoare sărate sau feruginoase se văd până la aproximativ aceiaşi altitudine şi în pârâiaşele Cracii Voronei …” (V. Tufescu, 1937). În profilele tăiate de valea pârâului Pleşu şi ale afluenţilor săi apar frecvent astfel de izvoare feruginoase. Ciclul de sedimentare deschis de badenian se continuă în partea de nord a Moldovei până către sfârşitul volhinianului, când regiunea începe din nou să fie exondată şi modelată de către agenţii exogeni.

10

Astăzi, după o perioadă îndelungată de evoluţie continentală, în care depozitele de la partea superioară a reliefului acestei regiuni au fost în bună măsură erodate, sarmaţianul inferior are grosimi sub 100 m spre Prut şi de circa 500 m la vest de valea Siretului, unde se întâlneşte până la linia localităţilor Baia – Lespezi – Hârlău – Bivolari. Volhinianul este constituit din argile, marne nisipoase şi nisipuri în care apar nivele de gresii calcaroase şi oolitice, argile vinete compacte care se ridică până la 390 – 400 m şi conţin numeroase fosile. În Dealul Pleşuţa se întâlneşte o gresie silicioasă adeseori oolitică, cu firul mărunt, într-o alternanţă cu nisipuri până la 450 m şi care pardoseşte o mică suprafaţă structurală ca şi în Dealul Zârna Ghizuniei (470 m). Această constituţie se datoreşte situării zonei din sectorul vestic al Platformei Moldoveneşti, corespunzător Podişului Sucevei, în apropierea ţărmului cu ape puţin adânci şi un aport substanţial de material detritic grosier, provenit din regiunea carpatică. De aceea, el este format dintr-o serie de depozite argilo-nisipoase, separate de mai multe orizonturi calcaro - gresoase, uneori oolitice . Către sfârşitul sarmaţianului inferior şi începutul celui mediu, partea de nord a Podişului Moldovei începe să fie antrenată într-o uşoară mişcare generală de ridicare, care în etapele următoare, s-a extins până ce a cuprins întregul podiş. Ea a avut drept consecinţă retragerea spre sud succesivă a apelor marine spre sud, sud-est (V. Băcăuanu, 1980). Basarabianul, ocupă o suprafaţă mai restrânsă din teritoriul comunei Tudora , respectiv, zona izvoarelor de nord-est şi sud est a pârâului Pleşu. Predomină depozitele cu Mactra vitaliana, Cryptomactra peranseris; calcare oolitice cu Mactra podolica; ş,a. Strate basarabiene ies la zi în profilul tăiat de valea pârâului Tisei . Accentuarea mişcărilor de ridicare din zona carpatică (faza valahă) care s-au reflectat cu siguranţă şi asupra podişului, ca şi factorii de ordin climatic ce au acţionat în timpul cuaternarului au dus la accentuarea fragmentării reliefului, la adâncirea şi dezvoltarea văilor, la apariţia unor depozite continentale variate din punct de vedere genetic şi litofacial. Cuaternarul este reprezentat prin depozite aluvionare ale teraselor pârâului Pleşu şi ale râului Siret constituite din pietrişuri, nisipuri şi luturi loessoide. Pleistocenul, alcătuit din depozite de terasă constituite din luturi loessoide ce au grosimi variabile. În zona centrală a comunei se mai găsesc pietrişuri, dar mai ales în terasele râului Siret, constituind cele mai fertile soluri din localitate. Holocenul este alcătuit din depozite de luncă, constituite din argile nisipoase , nisipuri şi prundişuri. Acestea sunt completate de cuverturi locale cu luturi aluviale , situate pe interfluvii şi pe suprafeţele slab înclinate. Tectonica Asupra tectonicii depozitelor de suprafaţă din Podişul Moldovei s-a discutat mult, au fost emise numeroase ipoteze, M. David – 1920, 1940; V. Tufescu – 1937 şi alţii care considerau că întreaga zonă era întretăiată de falii; dealurile înalte ale Siretului, deci şi zona noastră, erau delimitate tot prin linii tectonice. Cercetările mai recente au stabilit că asupra peisajului actual al Podişului Moldovei şi-a pus amprenta eroziunea şi nu tectonica. În afară de prezenţa mişcărilor specifice de platformă (pozitive sau negative), care au determinat transgresiunile şi regresiunile marine prezentate la evoluţia paleografică, majoritatea specialiştilor sunt de acord cu existenţa unor mişcări neotectonice actuale. Seismicitatea zonei noastre, ca şi a întregului teritoriu al Moldovei şi al României este pusă pe seama cutremurelor moldavice cu focare situate în zona Vrancei. Teritoriul actual al comunei Tudora, situat la distanţă relativ mare de focarele seismice se încadrează în zona de seismicitate de 6 şi respectiv 7 grade pe scara Richter. Cutremurele din anii 1940 şi 1977 nu au provocat pagube materiale în regiunea noastră, în schimb cel din 1987 şi cel din 1990 a produs numeroase fisuri la clădiri.

RESURSELE SUBSOLULUI Alcătuit din formaţiuni sedimentare, teritoriul comune Tudora nu se remarcă prin bogăţia unor resurse minerale de prim ordin. În teritoriu comunei se găsesc şi se exploatează roci de construcţii şi anume: gresii, argile, pietrişuri şi nisipuri.

11

Gresia există din abundenţă în deschiderile făcute de afluenţii pârâului Pleşu: P. Popii, P. Racului, P. Chetrosu, ş.a. de unde se exploatează mai puţin datorită lipsei unor căi de transport, reliefului accidentat, precum şi îngrădirilor impuse de organele silvice pentru a nu degrada pădurea. Este exploatată în special de către localnici care apreciază calitatea ei pentru pietruirea fântânilor şi pentru temelia locuinţelor. În urma viiturilor, în albii rămân mari cantităţi de bolovani şi pietrişuri din gresie care au fost rulaţi de apele mari, fiind culeasă de către localnici pentru diferite întrebuinţări. Argilele sunt cele mai răspândite roci, fiind utilizate de către localnici în diverse trebuinţe gospodăreşti. Până în anul 1948 a existat în localitate un atelier de ceramică care confecţiona oale, străchini, ş.a. şi care valorifica argile din versantul nordic al Dealului Tudora Sud (Huci). Multă vreme în zona respectivă au existat şi ateliere de confecţionat cărămidă, dar s-a renunţat. Actualmente, cărămida se mai produce doar artizanal de câţiva cetăţeni. Se mai confecţionează chirpici, tot artizanal, aceştia constituind în cea mai mare parte principalul material de construcţii de locuinţe, în combinaţii cu lemnul. În mai multe puncte, văile intersectează orizonturi de marne (humă) de culoare gri-albăstruie utilizată frecvent de către localnici în diverse nevoi gospodăreşti. Pietrişurile şi nisipurile acoperă un strat gros în albia majoră şi terasa inferioară a Siretului. Începând din anul 1973 acestea au început să fie exploatate de către TAGCM Botoşani, constituind principala sursă de agregate de balastieră a şantierelor de construcţii din Botoşani. Dotată cu utilaje moderne pentru acea vreme, balastiera de la Tudora asigura produse de calitate , spălate, sortate granulometric, precum şi nesortate pentru pietruirea drumurilor iar local pentru prepararea betoanelor din gospodării. În prezent, balastiera de la Tudora nu mai funcţionează, datorită proastei gospodăriri şi lipsei pieţii de desfacere, care a permis proprietarului să dezmembreze utilajele şi să le scoată la vânzare sub formă de fier vechi. În subsolul comunei Tudora sunt importante pânze cu apă freatică cantonate la baza diverselor depozite şi la adâncimi ce permit exploatarea în bune condiţii, acestea constituind singura sursă de alimentare cu apă potabilă pentru populaţie. În acest sens, menţionăm că datorită folosirii excesive a îngrăşămintelor chimice, astăzi apa din pânzele freatice conţin diferite substanţe chimice, în special nitriţii sau alţi compuşi ai azotului în special la baza versanţilor.

CADRUL NATURAL AL COMUNEI TUDORA

RELIEFUL Factorii genetici ai reliefului comunei Tudora

Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul comunei Tudora aparţine Podişului Moldovei reprezentat în această zonă, prin subunitatea Dealu Mare şi culoarul Siretului în aval de confluenţa râului Suceava. Bazinul Pleşu avansează spre est, spre dealurile înalte ca şi cel al râului Turbata sub forma unor pungi. Evoluţia şi alcătuirea geologică, ca şi întregul ansamblu de condiţii şi factori care ţin de domeniul modelării externe, se reflectă în mod clar, în peisajul geografic şi în special în morfologia sa. Relieful actual al teritoriului Tudora a început să se schiţeze spre sfârşitul volhinianului (sarmaţian inferior), imediat după ce apele mărilor care-l acopereau s-au retras spre sud, sud-est. Această retragere a dus la apariţia unei câmpii de acumulare marină, Fără accidente importante de relief, cu structura şi suprafaţa uşor înclinate pe direcţia Nord, Nord-Vest-Sud, sud-est, în direcţia deplasării liniilor de ţărm. Exondarea câmpiei de acumulare sarmatică a fost urmată de o îndelungată perioadă de manifestare a factorilor denudaţiei, favorizată atât de condiţiile climatice variate în acest interval de timp cât şi de prezenţa unor roci moi, uşor de modelat, în altarnanţă cu gresii şi calcare cu rezistenţă mai mare la denudaţie, fapt căriua I se datoresc şi altitudinile mari (peste 500 m) în estul teritoriului.

12

Dintre factorii modelatori, un rol important l-au avut reţeaua hidrografică şi procesele de versant, a căror activitate s-a desfăşurat concomitent. Interacţiunea îndelungată a acestor categorii de factori modelatori activi a scos în evidenţă, în mod selectiv, particularităţile structurale şi litologice ale reliefului, ajungându-se astfel la formarea principalelor trăsături geomorfologice actuale (V. Băcăuanu şi colab. , 1980. Relieful este dezvoltat pe cuvertura de depozite neogene, în cadrul cărora predomină sarmaţianul inferior alcătuit din material psamitic de mică adâncime. Pe culmile dealurilor apare frecvent o cuvertură de depuneri loessoide cuaternare. Râul Siret care colectează apele pâraelor Pleşu şi Turbata, face parte din primele artere hidrografice care s-au instalat pe suprafaţa câmpiei iniţiale. Depozitele de nisipuri, pietrişuri şi chiar conglomerate din Dealu Mare sunt indicii că râul Siret a contribuit intr-o mare măsură la formarea lor. Relieful fluviatil creat în a doua jumătate a sarmaţianului şi prima parte à pliocenului nu s-a păstrat din cauza denudaţiei care a îndepărtat pături groase de rocă de la partea superioară a interfluviului Siret - Prut, interfluviu care constituie zona estică a Tudorei şi care este alcătuit din Muchia Aliciurilor, Dealul Bobeici şi Dealu Mare. Valea Pleşu, văile afluenţilor ca şi bazinele hidrografice Vorona la nord, Turbata la sud şi Bahlui la est eu fost sculptate mai târziu, dezvoltându-se, adâncindu-se şi ramificându-se treptat, acţiunea fiind în plină desfăşurare şi astăzi. Văile cu carater subsecvent şi obsecvent şi cuestele constituie caracteristica principală a celei mai mari părţi a teritoriului comunei. Acţiunea modelatoare a reţelei hidrografice s-a desfăşurat şi se desfăşoară în acelaşi timp cu cea a proceselor de versant. Rolul şi importanţa acestora din urmă sunt demonstrate de amploarea lor şi, în timpul de faţă, de faptul că cea mai mare parte à teritoriului a fost continuu sub influenţa acţiunii directe a ablaţiei, ravenării şi alunecărilor, care au desăvârşit evoluţia şi morfologia versanţilor schiţaţi prin adâncirea râurilor. Platourile, interfluviile, cuestele şi abrupturile cuestiforme situate în partea de est à teritoriului, în zona de contact cu Câmpia Moldovei, sunt opera modelării de către procesele eluviale. În toată perioada evoluţiei postvolhiniene, rolul arterelor hidrografice şi al proceselor de versant a fost pe rând amplificat ori diminuat de condiţiile climatice variate, calde în neogen, cu alternanţe periglaciare şi interglaciare în pleistocen, temperat continentale, cu nuanţe excesive astăzi. Depozitele în cere este sculptat relieful sunt constituite dintr-o alternanţă de argile, argile nisipoase, marne şi nisipuri, între care se găsesc unele nivele de gresii şi calcare oolitice. Structura este monoclinală, cu înclinare de 6-8 m / km pe direcţia nord-vest – sud-est în direcţia de retragere a apelor sarmatice. În lungul văii Siretului şi în cursul mijlociu şi inferior al pâraelor Pleşu şi Turbata se aştern depozite cuaternare, proprii luncilor şi teraselor, iar în spaţiile interfluviale largi, suprafeţe cu înclinare redusă, terasele superioare sunt acoperite cu luturi loessoide aluviale şi coluviale cu grosimi variabile, prezenţa acestora fiind semnalată pe Dealul Rediu, Dealul Curţii, versantul vestic al Dealului Arini precum şi pe terasele medii ale Siretului. Fiind sculptat în zona masivului deluros al Dealului Mare, relieful este accidentat, versanţii având pante accentuate, iar platformele întâlnindu-se pe interfluviul Siret – Prut în zona în care îşi au izvoarele Pleşul şi Bahluiul, respectiv platformele Dealu Mare şi Bolohani. Altitudinile de peste 500 m pe platforma Bolohani şi 587 m Dealu Mare se datoresc orizonturilor de roci mai dure care ies la zi în unele profile tăiate de Pleşu, pâraiele Popii, Tisei, Chetrosu ca şi pe valea Bahluiului superior, de cealaltă parte a interfluviului. În zona cursului superior al Pleşului (platforma Bolohani), având în vedere nivelul de bază mai coborât al Prutului şi Bahluiului faţă de cel al Siretului, există şi tendinţa unor captări, distanţa dintre izvoarele pârâului Tisei şi ale Bahluiului fiind sub 800 m. Un rol important în modificarea reliefului l-a avut clima, mai ales regimul precipitaţiilor şi al temperaturilor care au determinat intensitatea diferită a unor procese şi fenomene cum ar fi eroziunea, activitatea de transport şi acumulare, procesele fizico-chimice de dezagregare şi alterare a rocilor, procesele de versant şi altele.

13

Vegetaţia de pădure care acoperă estul localităţii este elementul atenuant al acţiunii agenţilor exogeni. Acest fapt este vizibil prin stabilizarea unor alunecări, mai vechi sau mai noi datorate defrişărilor recente. În schimb, în zonele unde din diferite raţiuni s-au defrişat masiv suprafeţele de pădure (în ultimii 200 de ani suprafaţa s-a redus cu peste 1000 ha) şi nu s-au întreprins măsuri eficiente pentru limitarea efectelor eroziunii s-au declanşat procese şi fenomene care au modificat aspectul reliefului precum cele de pe versantul nordic al Dealului Huci, versanţii pârâului Zârna, versantul nordic al Dealului Bobeici, fruntea cuestei Capu Codrului ş.a. Activitatea antropică caracterizată prin utilizarea terenurilor în scopuri agricole prin diferite lucrări cum ar fi arăturile, inclusiv din deal în vale, construcţiile de drumuri, amenajări hidrotehnice empirice au influenţat în bună măsură factorii de modelare ai reliefului. Având în vedere cele de mai sus putem sublinia faptul că relieful Tudorei este reprezentat prin toate formele tipice reliefului de platformă caracterizate prin aspecte structurale şi sculpturale, culmi şi platouri interfluviale, versanţi deluviali, abrupturi cuestiforme, cornişe, văi, precum şi o gamă variată de procese geomorfologice şi că rolul cel mai important l-a avut reţeaua hidrografică, respectiv pârâul Pleşu şi afluenţii săi. Caracteristicile morfografice şi morfometrice Relieful din localitatea Tudora, aşa cum am mai amintit, se suprapune unei regiuni înalte în partea de est (cursul superior şi mijlociu al pârâului Pleşu), care corespunde regional dealurilor înalte din stânga Siretului, respectiv Dealu Mare şi o regiune mai joasă cu aproximativ 300-350 m în partea de vest, zonă care corespunde Culoarului Siretului. În partea de est a localităţii se află cele mai mari înălţimi, respectiv Dealu Mare-Tudora cu 587m. Altitudinile scad spre nord, nord-vest – 581 m în Dealul Bobeici, 503 m - Platforma Bolohani, 474 m – Dealul Pleşuţa, 472 m Dealul Zârna, 425 m – Dealul Arşiţa. Spre vest, şi sud-vest altitudinile scad până la 416 m în Dealul Huci (Tudora Sud). Culmile teşite şi prelungi sunt orientate nord-sud şi nord-vest – sud-est. Platourile şi suprafeţele interfluviale, abrupturile cuestiforme şi de eroziune văile adânci ale pârâului Pleşu şi a afluenţilor determină în această zonă a localităţii o ,,sălbăticie” rar întâlnită în Podişul Sucevei. Interfluviul dintre afluienţii Siretului şi Prutului are orientare nord-sud, fiind constituit din Dealu Mare, Dealul Bibeica şi platforma Bolohani, formate pe seama orizonturilor dure de gresii şi calcare oolitice, care au opus rezistenţă mai mare la eroziune. O altă caracteristică a zonei, ca de altfel a întregului Podiş Moldovenesc, o constituie cuestele care se succed în trepte altitudinale spre vest (Culoarul Siretului). Precum şi închiderea bazinului hidrografic al Pleşului ca ,,o pungă ce avansează dinspre Siret” (V. Tufescu 1937). În cursul inferior al Pleşului (zona de confluenţă) relieful are altitudini reduse cuprinse între 230 şi 274 m integrat în Lunca Siretului cu lăţimi de 1 – 3 km şi care prezintă un peisaj diferit, care justifică delimitarea ca subunitate distinctă a comunei Tudora. Microerelieful luncii este determinat de prezenţa unei înguste trepte inundabile, deasupra căreia se dezvoltă larg terasa de 4-7 m, de existenţa cursurilor şi a meandrelor vechi ale Siretului şi Pleşului care adăpostesc bălţi (rămăşiţe) şi de alternanţa unor sectoare umede cu altele zvântate. Din studiul acestei zone se disting 4 nivele de terase, respectiv terasa de 100 (110 m), terasa de 30-60 m, terasa de 20 m şi terasa de 7-8 m. Terasa de 4-7 m se confundă cu Lunca Siretului. Energia reliefului are ca valoare maximă 350 m şi a fost calculată după formula : E= H – h (587-231).

În cursul superior al pârâului Pleşu energia reliefului prezintă valori cuprinse între 280 şi 180 m în timp ce după intrarea acestuia în zona culoarului Siret, valoarea acesteia este redusă, sub 100 m şi chiar sub 50 m. În ceea ce priveşte fragmentarea reliefului, aceasta are valori ce depăşesc 1000-1100 m/km² în zonele din bazinul superior al Pleşului, în zonele pieţelor de adunare a apelor, pentru ca în cursul mijlociu să fie reduse având valori sub 900 m /km², iar în Lunca Siretului să scadă sub 300 m /km².

14

Schiţele realizate în acest sens evidenţiază marea fragmentare caracteristică dealurilor înalte aparţinând Masivului Dealu Mare precum şi fragmentarea redusă din Culoarul Siretului. Analizând harta pantelor se constată o gamă variată de valori, distingându-se două zone : una în vest cu valori mari ce depăşesc 20°-30°, versaţii ca şi cuestele având înclinări foarte mari, pe unele porţiuni 60°-70°, uneori abrupturi în timp ce în partea de vest acestea se atenuează ajungând la valori sub 10°, iar pe platouri sub 3°. Tipurile genetice de relief Din punct de vedere geomorfologic teritoriul localităţii Tudora cuprinde următoarele tipuri de relief : structural, sculptural şi de acumulare. Relieful structural Structura monoclinală a cuverturii depozitelor sarmatice şi litologia variată, sunt scoase în evidenţă de aspectul reliefului caracteristic părţii de vest (bazinul superior şi mijlociu al Pleşului). În acest zonă s-au conturat forme ale reliefului structural ca platforme structurale, cueste, tipuri de văi caracteristice, definite în raport cu structura geologică. Aspectul de monoclin al cuverturii geologice de suprafaţă este ilustrat mai ales de orientarea nord-vest – sud-est a culmilor afluente, de prezenţa platourilor structurale şi a cuestelor. Situaţia prezentă depinde şi de natura rocilor moi, argilo-nisipoase ce dispun de intercalaţii mai rezistente la eroziune. ,,Platformele structurale” din cuprinsul Dealului Mare –Tudora, semnalate de V. Mihăilescu în 1930 şi aranjate pe larg de V. Tufescu în 1937 sunt de o netezime care îţi creează impresia unor veritabile câmpii, şi numai când te apropii de marginea lor îţi dai seama că ele se găsesc cu 200- 300 m deasupra albiilor văilor mai importante de aici.(V. Tufescu 1937) Platourile (platformele) structurale ocupă suprafeţe largi pe interfluviul dintre afluenţii Siretului şi Prutului precum şi pe interfluviile râurilor mai mici, constituind însă suprafeţe restrânse în comparaţie cu celelalte tipuri de relief. Astfel se distinge platoul Dealu Mare, impozant, greoi, cu mai multe planuri etajate ce se pot paraleliza. Aceste platforme constituie formele dominante ca altitudine din întreg Podişul Sucevei, deci şi în zona localităţii Tudora. În jurul celui mai înalt punct (Dealu Mare- 587 m) se întâlnesc petice de suprafaţă ce se menţin în jurul a 560 m, fiind în cea mai mare parte acoperite cu păduri şi constituind Platforma II Aliciuri (V.Tufescu,1937). Spre vest şi nord-vest de aceste culmi sunt ramificaţii de dealuri cu altitudini sensibil egale cu ale Platformei II (560 m). Aceste dealuri sunt Pleşuţa (470 m), Zârna (470 m), Arşiţa (470 m), Trei Pietre (470 m),cu o uşoară denivelare. Platforma III, mai joasă cu aproximativ 100 m este pusă în evidenţă de Dealul Rediu (390 m), Dealul Găina (416 m), Dealul Viei (400 m) şi se racordează cu terasa de 100 m a Siretului. Aceste platouri, deşi se găsesc în zona împădurită, prezintă o importanţă aparte. Situate la înălţime, o parte au fost defrişate şi transformate în păşuni (Bolohani şi Trei Pietre), iar altele odată cu restrângerea spre est a arealului forestier au fost transformate în terenuri arabile sau fâneţe. Rocile dure din care sunt alcătuite, mai ales acolo unde apele au săpat văi adânci şi le-au scos la iveală, au permis folosirea gresiei şi chiar a calcarelor oolitice la construcţii, iar ultimele la fabricarea varului. Fragmentarea suprafeţelor structurale care iniţial erau mult mai întinse, şi punerea în evidenţă a particularităţilor structurii geologice, se datoresc reţelii hidrografice şi proceselor de versant care au contribuit la formarea şi dezvoltarea unui mare număr de văi, consecvente (Siretul), subsecvente care se extind la baza cuestelor (Pleşu) şi obsecvente aflate pe stânga pârâului Pleşu. Deşi puţine şi scurte, se întâlnesc şi văi resecvente (Pârâul Velniţei). Cuestele apar în legătură cu evoluţia văilor subsecvente ca urmare a extinderii şi adâncirii lor şi sunt caracteristice structurii monoclinare. Apariţia şi dezvoltarea cuestelor nu este însă opera directă a râurilor. La sculptarea lor şi-au adus contribuţia şi procesele deluviale, într-o mare măsură.

15

În bazinul hidrografic al Pleşului acestea apar în zona izvoarelor, precum şi în tot cursul superior şi mijlociu, atât de-a lungul unor afluenţi de pe dreapta, cât mai ales a celor pe care-i primeşte de pe stânga. Pe măsura adâncirii ei şi-au sulptat văi asimetrice cu versanţi de tip cuestiform. Pe aceşti versanţi eroziunea torenţială este deosebit de puternică, generând organisme torenţiale cu maluri abrupte şi adâncime mare, fiind supuse continuu surpărilor, rostogolirilor, alunecărilor, torenţilor de noroi şi chiar torenţilor de pietre. Relieful de cueste dă o notă specifică întregului bazin hidrografic unde structura geologică a cuverturii şi orientarea reţelei hidrografice au favorizat dezvoltarea lor. Majoritatea cuestelor privesc spre NNV, dar sunt şi cueste cu orientare vestică, care se datoresc constituţiei versanţilor din alternanţe de roci argilo-marnoase şi nisipoase cu orizonturi mai dure la partea superioară. Cuestele au aspect rectiliniu, fruntea lor fiind orientată spre depresiunile şi văile subsecvente, dar se întâlnesc şi cueste sub formă de arc care privesc spre valea largă a Siretului, aşa cum este cea de pe stânga Pleşului în zona Dealului Huci. Uneori la baza cuestelor se formează mici depresiuni subsecvente ca cea străbătută de pârâul Chetrosu. O caracteristică morfologică a acestor cueste o constituie frecvenţa şi intensitatea sporită a proceselor sculpturale care le-au dat naştere şi care întreţin evoluţia lor rapidă. Pe fruntea acestora se dezvoltă surpări de mică intensitate, dar mai ales torenţi şi alunecări. Văile formează, de fapt, elementul motor care a declanşat formarea reliefului structural de cueste. Cum arătam sumar mai sus, pe teritoriul comunei există aproape toate tipurile de văi ale căror caracteristici morfologice sunt influenţate de structura monoclinală a depozitelor geologice. Pentru areale reduse se pot stabili şi unele tipuri de relief litologic, pornind de la alcătuirea cuverturii din argilă, nisipuri (care predomină) în intercalaţii cu gresii, marne, calcare ş.a. Gresiile şi calcarele, în alternanţă cu roci mai moi generează mici trepte şi abrupturi, aşa cum se poate vedea pe fruntea Dealului Mare şi a Platformei Bolohani. Prezenţa nisipurilor în unele părţi, cum ar fi interfluviul Pietrosu-Turbata, se înscrie prin versanţi cu microforme de eroziune mereu proaspete, permanent spălate şi cu formarea de glacisuri coluviale. Luturile loessoide care se întâlnesc sub formă de cuverturi subţiri pe terasele Siretului (mai ales pe cea situată în stânga Pleşului- terasa Cucuieţi) generează procese şi forme specifice de relief dintre care amintim cornişe şi abrupturi verticale, datorate proceselor de desprindere şi de surpare, canioane miniaturale (valea Pleşu în porţiunea cât străbate această terasă) precum şi crovuri (pe partea dreaptă a Pleşului în zona Geamăn). Există şi presupuneri că unele aspecte morfologice ale reliefului comunei s-ar datora şi mişcărilor tectonice, dar consecinţele lor morfogenetice, ale mişcărilor tectonice mai vechi sau noi nu sunt încă suficient de concludente (V.Băcăuanu şi colab.,1980). Ondulări de ordin tectonic, falii şi flexuri, erau presupuse în zonă (V.Tufescu,1937), iar idei asemănătoare se întâlnesc şi în lucrări mai recente, V.Mihăilescu admiţând existenţa unor bombări axiale în zona Dealu Mare ca reflex al ridicărilor din Carpaţi. Argumente noi în favoarea flexurilor şi formarea abrupturilor cuestiforme din zona Dealu Mare aduce şi V.Tufescu (1977). Mişcările tectonice actuale, caracterizate prin tendinţa de ridicare, ajungând la 3-5 mm/an, influenţează desigur şi procesele actuale de modelare a reliefului. Deşi în această privinţă lipsesc studiile de amănunt, se pot face unele deducţii şi corelaţii între aceste mişcări şi distribuţia reţelei hidrografice, poziţia altitudinală a teraselor şi ruperile de pantă din talvegul râurilor. Acestea confirmă unele ipoteze mai vechi din literatură şi, cu siguranţă, studiile viitoare vor întregi datele existente privind relaţiile dintre neotectonică şi relief. Relieful sculptural Cu toate că factorii amintiţi anterior şi care dau o notă distinctă reliefului sunt larg răspândiţi, rolul morfogenetic principal îl au totuşi factorii externi, reprezentaţi prin reţeaua hidrografică şi totalitatea proceselor de versant. Aceştia, ajutaţi de condiţiile climatice şi de existenţa complexului de roci sedimentare moi, au contribuit la formarea celui mai larg ansamblu morfologic al bazinului pârâului Pleşu şi al întregii localităţi prin care acesta curge-relieful sculptural. El înglobează interfluviile lipsite de

16

existenţa unor orizonturi dure care să le protejeze, precum şi versanţii cu pante mai mari de 3°-4°, modelaţi prin spălări, deplasări de teren şi torenţi. Astfel, unele culmi au orientarea NNV-SSE, dar cu toate acestea nu se poate vorbi de un paralelism, sau de o suprapunere între suprafeţele topografice şi cele ale stratelor geologice (V. Băcăuanu şi colab.,1980). Evoluţia culmilor şi podurilor interfluviale se datoreşte astăzi unor procese slabe de alterare, dezagregare şi ablaţie, comparativ cu suprafeţele mult mai înclinate ale versanţilor, unde se întâlneşte o gamă largă de procese destructive. Pornind de la raportul dintre tectonică şi denudaţie, în cadrul studiilor efectuate mai demult au fost identificate trei platforme de eroziune şi două intermediare. Iată cum se prezintă acestea pentru zona Dealu Mare, în care ne încadrăm cu studiul nostru: Denumirea Autorul care a identificat-o___ _ platformei V. Mihăilescu (1929) V.Tufescu (1937) Platforma superioară D.Mare-Holm (450-560 m) D.Mare-Holm (490-530 m) kersoniană Platforma medie pontică Bolohani-Sângeap Aliciuri 70 m sub cea superioară 410-490 m Platforma daciană ------ Nivelul intermediar Vlanici (420 – 440 m) Platforma inferioară levantină Siret – Bahlui Sireţel – Bahlui 280-410 m 260-400 m Platforma mixtă cuaternară Mândreşti – Botoşani – Hârlău 60-100 m deasupra luncilor Cercetările geologice şi geografice ulterioare au demonstrat însă că ciclurile invocate nu corespund realităţii şi că treptele de relief pot fi explicate prin simpla activitate diferenţiată a factorilor externi, care au pus în evidenţă anumite nivele structurale şi litologice prin intensificarea sau atenuarea proceselor de eroziune şi acumulare în funcţie de condiţiile climatice (V.Băcăuanu şi colab.,1980).

Procesele geomorfologice actualeşi rolul lor modelator. Pe teritoriul localităţii Tudora se manifestă numeroase şi variate procese de modelare actuală. Acestea sunt favorizate de prezenţa unei cuverturi de depozite friabile, uşor de modelat de climatul cu nuanţă continentală mai pronunţată şi de activitatea antropică. Intervenţia omului, cu deosebire în ultimele secole, prin defrişarea pădurii (peste 1000 ha) desţelenirea pajiştilor de pe versanţi ca şi prin agrotehnica rudimentară din trecut, a favorizat procese geomorfologice actuale deosebit de active. Un rol important în dezvoltarea acestor procese deluviale, în stabilirea caracteristicilor lor dinamice şi morfologice revine pantelor accentuate şi condiţiilor climatice. Pe versanţi, ca şi pe alte suprafeţe înclinate, se manifestă o gamă largă de procese erozionale, transport şi acumulare, care generează un microrelief caracteristic. Între acestea se numără pluviodenudarea, eroziunea torenţială, deplasările de teren care acţionează separat sau conjugat, în funţie de condiţiile locale ale diferitelor sectoare şi de modelarea antropică. Complexului de factori declanşatori declanşatori ai proceselor de modelare a versanţilor li se opune, în mică măsură învelişul de sol şi vegetaţia, cu tendinţă de frânare, dar deseori depăşită în anii ploioşi sau în perioadele de ploi torenţiale. Situaţii deosebit de complexe s-au produs în anii 1932, 1970, 1975, 1988, 1991, 1995, precum şi în timpul ploilor torenţiale din primăverile anilor 1977, 1983, 1988, când solul a fost găsit descoperit de vegetaţie sau ploile torenţiale au urmat unor îndelungate perioade de secetă. Pluviodenudarea şi ablaţia (eroziune de suprafaţă)

17

Deşi în aparenţă sunt procese minore, au un rol deosebit de importan în modelarea reliefului, atât datorită factorilor amintiţi, cât şi ploilor torenţiale de vară, cu frecvenţă şi intensitate mare, care deseori sunt foarte agresive. În mod practic ablaţia nu generează un microrelief specific şi nu este sesizabilă decât pe suprafeţe cu înclinări mari, lipsite de vegetaţie naturală, pentru zona noastră procesul denudaţional este deosebit de răspândit, deosebit de activ şi acoperă cea mai mare parte a teritoriului datorită înclinării mari a suprafeţelor, energiei reliefului, precum şi lungimii versanţilor. Suprafeţele cultivate şi care au o pantă mai mică de 3° se caracterizează printr-o eroziune neapreciabilă; cele cu înclinări între 3°-5° sunt afectate de spălări slabe, iar cele cu valori de 5°-10° au o eroziune moderată. Cum pantele cu valori de 10° şi 15° şi mai mari sunt predominante în localitatea Tudora se poate aprecia că eroziunea este puternică şi foarte puternică. Ea depăşeşte mult media stabilită pentru Podişul Sucevei (0,5-1 t/ha), ceea ce echivalează cu erodarea unui strat de 0,05-0,32 mm/an, stingând aici până la 60 t/ha/an. Efectele eroziunii de suprafaţă se manifestă prin reducerea treptată a fertilităţii solului. Pe versanţii cultivaţi ai dealurilor Curţii, Rediu, Straja, Huci, ca şi pe versanţii de sud ai dealurilor Tudora şi Turbata se recunosc pete de culoare mai deschisă, rezultat al decopertării parţiale a orizontului mai bogat în humus al solului. Foarte agresive sunt ploile torenţiale, mai ales asupra terenurilor cultivate cu porumb sau a celor proaspăt lucrate. Calculele efectuate indică pentru unele suprafeţe spălări ce depăşesc 60 t/ha/an cum sunt cele de pe Strajă, versanţii Dealului Rediu, versanţii cultivaţi din faţa satului. Eroziunea medie anuală de 30-50 t / ha / an se manifestă pe suprafeţe întinse de pe Dealul Curţii, Dealul Turbata şi peste tot unde se mai practică arătura din deal în vale, ca şi efectuarea semănatului în acelaşi sens. Eroziunea este foarte puternică pe terenurile cultivate cu porumb, sfeclă de zahăr şi cartofi, care în perioada ploilor torenţiale (mai-iunie) nu acoperă suficient solul cu vegetaţie. Deşi mai redusă ca intensitate, spălarea se manifestă şi pe versanţii cu ierburi perene (D. Rediu, D. Huci), aceasta observându-se prin cantitatea mare de aluviuni în suspensie cărată spre pârâul Pleşu datorită pantei deosebit de accentuate (peste 40°). Măsurile întreprinse în ultimii ani pentru organizarea teritoriului împotriva eroziunii au fost modeste, motiv pentru care se impun măsuri energice şi în primul rând interzicerea cu desăvârşire a lucrărilor din deal în vale, precum şi schimbarea modului de folosinţă a unor versanţi sau porţiuni ale acestora. Ne referim la plantări, supraînsămânţări, realizarea de benzi înierbate şi fâşii, terasări şi plantări de livezi. Avansăm aceste propuneri deoarece studiile întreprinse (A.Popa,1971;A.Gârceanu şi colab., 1969) arată că pe pantele de 15°-18° cultivate cu porumb se îndepărtează anual 65,5 t/ha, de pe cele cultivate cu grâu 8,4 t/ha iar în cazul ierburilor perene 1,1 t/ha/an. Când pantele au peste 28° (limita pentru terenurile cultivate) eroziunea ajunge la 107 t/ha/an la cele cultivate cu porumb, 49,2 t / ha / an la cele cultivate cu grâu şi 7,2 t / ha / an când solul este acoperit cu ierburi perene. Experienţa arată că prin simpla înierbare, chiar din primul an, eroziunea se poate reduce cu 61% (A. Gârneanu şi colab.,1959). Pentru teritoriul localităţii Tudora schimbarea modului de folosinţă, lucrările ameliorative (culturi după curba de nivel, culturi în benzi, agroterase) ar duce la scăderea considerabilă a masei de sol dislocată şi transportată de pe versanţii cultivaţi. Din nefericire aplicarea legilor privind retrocedarea proprietăţilor, puţinătatea terenului arabil a determinat pe mulţi proprietari să încalce legile nescrise ale naturii care accentuează potenţialul degradant al factorilor exogeni. Iată comparativ pentru câteva tarlale, cum se prezintă situaţia, în mai multe variante: Tarlaua Panta(%) Eroziune medie Culturi pe Culturi din Măsuri anuală t/ha curbă de nivel deal în vale antierozionale Turbata 19 59,9 29,9 48,2 0,9 ……………………………………………………………………………………………………………… Straja 19 36,3 18,1 51,0 0,3 ……………………………………………………………………………………………………………… D. Curţii 14 34,9 17,5 49,1 3,3

18

După cum se observă, eroziunea se reduce la jumătate în cazul lucrărilor după curba de nivel sau până la limita minimă în cazul agroteraselor, în timp ce, atunci când se efectuează necorespunzător, aceasta se dublează. Cunoscut fiind şi faptul că eroziunea este determinată e gradul de fertilitate al solului, care micşorează sau măreşte permeabilitatea, rezultă – la gradul mediu al fertilităţii acestei zone – necesitatea acută a lucrărilor antierozionale, care ar duce şi la producţii mai mari. Faţă de aceste situaţii pe care le-am numi limită pentru viitorul potenţialului productiv al solului subliniem necesitatea imediată a măsurilor enunţate mai sus sau şi cultivarea cu pomi fructiferi, în condiţiile unui viitor cadru legislativ eficient. Eroziunea liniară se manifestă diferit în funcţie de gradul de înclinare al versanţilor. Pe versanţii cu înclinare medie, dar mai ales pe cei cu pante accentuate se dezvoltă o familie specifică de forme (ogaşe, revene, torenţi), în aceleaşi condiţii ca şi eroziunea areolară, preferând însă versanţii defrişaţi, cei folosiţi ca imaş, terenurile desţelenite cu pante mari. Şi aici există o corelaţie strânsă între agresivitatea ploilor din sezonul cald al anului, natura substratului geologic şi ceilalţi factori naturali sau social-economici (V.Băcăuanu,1980). În stare incipientă scurgerea se produce de-a lungul unor elemente naturale preexistente sau în lungul brazdelor de arătură, a şănţuleţului rămas de la patina semănătorii, a cărărilor şi a drumurilor în pantă. Forma iniţială o constituie şiroaiele observate după ploi pe terenurile proaspăt lucrate. Acestea sunt repartizate aproape uniform având o adâncime de 1-5 cm. Unele şiroaie evoluează spre rigole mici, cu adâncime variind între 5-20 cm, şi chiar până la 20-30 cm. Dacă nu se iau măsuri corespunzătoare ele se transformă în ogaşe cu adâncimea între 0,5-3 m şi lăţimi mai mari de 0,5 m. Formele mici create de eroziunea liniară se întâlnesc pe toţi versanţii, cu o frecvenţă foarte mare pe cei cu expoziţie sudică şi vestică, fiind însoţite şi de alte forme de degradare. Evoluţia acestor ogaşe spre stadiul de râpă este foarte rapidă, putând ajunge, în urma câtorva ploi torenţiale, la dimensiuni foarte mari. Exemplificăm în acest sens cu versantul de sud (spre sat) al Dealului Curţii, versantul vestic al Dealului Curţii şi al Dealului Rediu, versanţii sudici şi de vest ai dealurilor Straja şi Turbata. Majoritatea ravenelor au un profil îngust, cu numeroase praguri, marmite de fund etc. (exemplu ravena ce coboară de pe versantul de vest al Dealului Turbata). Acumulările coluviale şi proluviale, depunerile de la baza versanţilor şi cele de pe podurile teraselor sunt legate direct de procesele de eroziune areolară şi liniară de pe versanţi. Organismele torenţiale pot fi amenajate prin plantaţii, consolidări, măsurile întreprinse în unele zone dovedindu-şi pe deplin eficienţa. Un exemplu îl oferă cele două ravene de pe Dealul Curţii care au dispus de asemenea lucrări. Dar defrişarea arboretului va conduce la reactivarea lor la aceasta contribuind decisiv şi sistemul agrotehnic practicat, cu arături, însămânţări şi alte lucrări agricole făcute din deal în vale. Atât eroziunea, cât şi acumulările coluviale produc mari pagube prin mâlirea zonelor joase. Situaţia este des întâlnită în zona centrului civic al satului, la capătul râpei Rediu, a râpelor ce coboară de pe versantul Dealului Zârna etc. Aceste acumulări contribuie la supraînălţarea unor sectoare din şesul Siretului (la Iacob – în Luncă, sub Geamăn, ca şi în centrul satului). Experienţa acumulată pe plan naţional şi regional trebuie aplicată şi în zona aflată în obiectivul studiului nostru. Deflaţia Alături de eroziunea areolară şi de cea liniară provocate de apă, acţiunea vântului, deşi are un rol mai modest, se manifestă cu deosebită intensitate în perioadele secetoase ale anului (vara şi toamna), când viteza vântului atinge sau depăşeşte 5 m/s. Acest proces este favorizat şi de compoziţia granulometrică, de tipul de sol. Factor favorizant al deflaţiei este şi efectuarea arăturilor de tip vântos. Exemplificăm cu arăturile efectuate în toamna anului 1986 pe Dealul Curţii. Deflaţia este prezentă şi iarna când solul este dezgolit de zăpadă sau când odată cu zăpada sunt spulberate şi particule fine de sol. Acestea sunt puse în evidenţă prin culoarea gălbuie a zăpezii, atunci când vântul bate dinspre sud-est, spulberând solul de pe platourile

19

interfluviale din stânga Pleşului, sau neagră- cenuşie când bate dinspre nord-vest spulberând particulele de sol de pe interfluviul din dreapta pârâului şi în mod deosebit de pe Dealul Curţii. Primăvara, când intensitatea vântului creşte şi solul este descoperit de vegetaţie, pe Dealul Găina se observă strate de sol cu grosimi ce depăşesc 1-2 cm depuse în spatele unor mici obstacole. Fenomenul prezentat, deşi nu creează forme spectaculoase, precum cele ale eroziunii liniare, se completează reciproc cu eroziunea areolară, acţionând consecutiv în perioadele ploioase cu cele secetoase, diminuând considerabil potenţialul productiv al solului care ţi aşa are un grad de fertilitate redus în porţiunile supuse acţiunii acestor factori. În concluzie se impune ca aceste terenuri să fie cultivate cu ierburi perene, pomi fructiferi sau plantate cu perdele de protecţie. Asemenea perdele au existat pe Dealul Curţii dar au fost defrişate pe motivul că scoteau din circuitul arabil suprafeţe de teren. Deplasările de teren

Acestea sunt frecvente pe tot teritoriul localităţii, reprezentând cel mai amplu şi mai dinamic proces de modelare a versanţilor, cu consecinţe negative imediate asupra agriculturii, căilor de comunicaţie, locuinţelor etc.

Structura geologică, existenţa formaţiunilor argilo-marnoase peste care se aştern luturi loessoide, pantele mari, prezenţa stratelor acvifere pe versanţi, alternarea perioadelor secetoase cu cele ploioase, defrişările din ultimele două secole sunt factorii favorizanţi ai proceselor deluviale deosebit de active.

Factorii declanşatori constau în ploile de lungă durată (mocăneşti) suprapuse pe un surplus de apă în stratele acvifere care dezlănţuie fenomenele în condiţii deja pregătite. În această categorie se înscriu surpările şi alunecările de teren.

Surpările se produc atât în lungul cornişelor de la partea superioară a versanţilor, cât şi în lungul albiilor minore adâncite. Declanşarea lor are loc datorită circulaţiei ascendente a apelor provenite din precipitaţii, a variaţiilor de temperatură cât şi subsăpărilor de către apele subterane sau de suprafaţă.

Astfel de procese se întâlnesc pe cursul superior al afluenţilor Pleşului, dar mai ales în văile pâraielor Tisei, Popii şi Chetrosu. În cursul mijlociu şi inferior al Pleşului prezenţa luturilor loessoide favorizează surpările care devin deosebit de active, diminuând suprafeţele agricole, periclitând căile de comunicaţie şi locuinţele aşa cum este cazul în porţiunea văii Pleşu în aval de podul de la Surugiu.

Alunecările de teren sunt deosebit de active pe toată suprafaţa satului. Analiza versanţilor, unde sunt prezente astfel de procese, pune în evidenţă existenţa mai multor generaţii vechi de alunecări asociate diferitelor perioade climatice. Deluviile groase, stabile, cu fragmentare sub formă de trepte masive sau monticuli proeminenţi care se întâlnesc pe versantul nordic al Dealului Bobeica, cai de pe flancurile de nord şi de vest ale Dealului Ţăruş, de pe versanţii sudici ai dealurilor Zârna, Pleşu şi Pleşuţa ar corespunde cu ultima parte a pleistocenului şi cu holocenul inferior. Altele au avut condiţii optime de dezvoltare în holocenul mediu (atlantic) şi cel superior (subatlantic), (V. Băcăuanu şi colab., 1980).

Deşi nu mai au amploarea şi extinderea celor din trecutul geologic, aceste procese capătă o dezvoltare deosebită în anii cu precipitaţie abundentă. Putem cita anii 1912, 1915, 1932-1933, 1940, 1942, 1962 şi mai ales perioada 1969-1973 şi anul 1991 când ploile abundente din lunile mai-iunie (cantităţi duble decât cele obişnuite), cu caracter de aversă, în condiţiile în care terenul deja conţinea o umiditate suficientă din topirea zăpezii. Acestea, alături de factorii favorizanţi amintiţi au constituit elementul declanşator atât pe suprafeţe neafectate până atunci (zona rezervaţiei de tisa - 1970), sau de reactivare puternică a celor vechi. În acelaşi an, 1970, pe versantul de nord al Dealului Huci, pe cel de vest al Dealului Cornăţel au fost afectate de alunecări sute de hectare de teren agricol, s-au distrus căile de comunicaţie (şoseaua Tudora - Vorona în zona Straja, drumul comunal din cătunul Plugăreni), s-au avariat numeroase locuinţe din cătunul Plugăreni care au trebuit strămutate, s-au degradat zeci de hectare de pădure şi păşune în perimetrul rezervaţiei de tisa. Unele alunecări au avariat linii electrice şi poduri iar pe unele porţiuni valurile de refulare aproape au obturat valea Pleşu, împingând-o mult spre dreapta (zonă limitrofă cătunului Plugăreni).

20

Pe tot teritoriul localităţii există o mare diversitate de tipuri de alunecări, de la cele superficiale cu aspect de brazde, la cele sub formă de glimee, pseudoterase şi scurgeri noroioase.

După punctul de început al declanşării deosebim alunecări detrusive (împinse de sus în jos) aşa cum sunt cele de pe versantul de nord al Dealului Huci, reactivate în anul 1970 în urma ploilor din mai-iunie. Ele au deteriorat peste 15 locuinţe din cătunul Plugăreni, ce au necesitat strămutări, altele fiind afectate mai uşor şi au dus la impracticabilitatea drumului din acest cătun. Acest tip de alunecare este caracteristic şi pentru versantul de vest al Dealului Mare.

Alunecările delapsive , care încep de la baza versantului sunt destul de răspândite. Ele apar pe majoritatea abrupturilor având uneori dezvoltare foarte mare. Amintim în acest tip alunecarea din zona rezervaţiei de tisa, determinată de substratul argilo - gresos în intercalaţii cu marne care au afectat o mare suprafaţă de pădure şi păşune datorită profilului deosebit de dezvoltat al văii pârâului Tisa (peste 15 m adâncime în acest sector). Acelaşi tip de alunecare se întâlneşte şi pe flancul vestic al Dealului Huci, unde valea torenţială a pârâului Capu Codrului a creat premisele dezvoltării unor alunecări pe un front de peste 2 km.

Având în vedere faptul că cel mai concludent criteriu de clasificare a alunecărilor este forma, care exprimă întreaga complexitate a factorilor care au contribuit la dezvoltarea lor, vom încerca succint o clasificare a acestor procese gravitaţionale de pe teritoriul comunei şi după acest criteriu.

Alunecările monticulare se dezvoltă pe versanţii care secţionează complexul sarmatic argilo- marnos şi, din acest punct de vedere se încadrează şi în categoria alunecărilor insecvente. Deluviul de alunecare este foarte gros şi fragmentat sub formă de monticuli (movile) şi microdepresiuni (padine). Astfel de alunecări se găsesc în lungul văilor Pietrosu, Pleşu (zona în care curge la baza Dealului Ţăruş), versantul de nord şi de vest al Dealului Huci. Acestea sunt cele mai răspândite şi cele mai active. Microrelieful lor este alcătuit din numeroase movile (monticuli şi ţiglăi) în spatele cărora se găsesc bulhace (padine) în care se păstrează apa şi unde se dezvoltă o vegetaţie hidrofilă şi higrofilă. Numeroşi monticuli şi padine se găsesc pe versantul nordic al Dealului Huci precum şi pe stânga pârâului Tisa până la confluenţa cu pârâul Popii şi în general pe toţi versanţii afectaţi de aceste alunecări.

Alunecările de tip monticular din zona acoperită cu pădure sunt parţial stabilizate dar existenţa numeroşilor monticuli face dificilă trasarea unor căi de comunicaţie. Totodată prezenţa bulhacelor în spatele acestora întreţine umectarea permanentă a argilei şi reactivarea deplasărilor atunci când precipitaţiile sunt îndelungate şi în cantitate mare. De fapt, prezenţa acestora a determinat reactivarea alunecărilor de pe versantul de nord al Dealului Huci în anul 1970.

Alunecările curgătoare (torenţii de alunecare) au formă de limbă. Cea mai tipică alunecare de acest fel se întâlneşte în perimetrul „rezervaţiei de tisa” în urma căruia a rezultat o vale cu un profil larg unde apar argile vinete volhiniene. În deplasarea spre aval alunecarea noroioasă a măturat totul în cale, acoperind arbori, iar cei mai bine înrădăcinaţi au fost îndoiţi, zona căpătând aspectul de „pădure beată”.

Cauza acestei alunecări constă în existenţa unei surse bogate de ape subterane care au îmbibat argilele şi marnele până la atingerea limitei de curgere şi care s-au orientat pe direcţia actuală. La aceasta se asociază despădurirea şi tăierea puţinilor arbori care mai rămăseseră în această zonă a izlazului Bolohani, ca şi adâncirea accentuată a pârâului Tisa care a creat, alături de precipitaţiile abundente din primăvara anului 1979, condiţiile declanşatoare.

Alunecările lenticulare sa găsesc pe toţi versanţii dar mai ales pe cel nordic al Dealului Straja, în zona abrupturilor Rediu şi Glodinoasa. Alunecările care ocupă cele mai întinse suprafeţe se desfăşoară pe unii versanţi pe zeci şi chiar sute de hectare sunt alunecări vechi, moştenite de la sfârşitul pleistocenului, din holocenul timpuriu şi mijlociu, când climatele mai umede au provocat ample desfăşurări ale proceselor de versant (N. Barbu şi V. Băcăuanu, 1977). Peste aceste alunecări se suprapun altele noi, care se datorează condiţiilor naturale specifice. Ele sunt prezente în lungul cuestelor cu orizonturi mai dure (Dealu Mare), unde alternanţa de gresii, nisipuri, argile, marne la care se adaugă precipitaţiile mai bogate din zona mai înaltă le reactivează permanent.

21

Alunecările sub formă de cuiburi sunt prezente acolo unde apar la zi unele strate acvifere. Cornişele au formă semicirculară şi înălţimi reduse (2-3 m). Astfel de alunecări se întâlnesc pe toţi versanţii dar sunt mai frecvente pe cel din stânga pârâului Zârna, în zona livezii din Huci, şi pe stânga pârâului Cornăţel, în zona Fundoaia.

Alunecările de tip hârtop se întâlnesc la obârşiile unor torenţi sau a unor pâraie afluente Pleşului. Eroziunea activă, evoluţia rapidă a acestor alunecări duc la creşterea dimensiunilor hârtopului. Ele sunt prezente în zona izvoarelor pâraelor Pietrosu, Racului şi Popii ca şi în bazinele cursurilor torenţiale Glodinoasa, Rediu, Prisăcii, Capu-Codrului.

Analiza sumară a alunecărilor existente pe teritoriul Tudorei nu poate fi încheiată fără a aminti prezenţa alunecărilor mixte (complexe) care înglobează majoritatea tipurilor prezentate.

Prezenţa masivă a alunecărilor, ca şi a altor procese de versant fac din teritoriul satului Tudora o zonă deosebit de activă, zonă de risc în care modelarea actuală creează mari dificultăţi activităţii economice, în special agriculturii ca şi celei edilitare.

Versanţii afectaţi de alunecări şi de eroziunea liniară îşi pierd din potenţialul productiv, fie că sunt cultivaţi, fie că sunt ocupaţi cu păşuni, fâneţe sau păduri. De aceea, cercetarea lor trebuie extinsă, trebuie cartate, analizate particularităţile fiecăreia, trebuie precizată intensitatea fiecărui fenomen în parte şi pe baza lor să se formuleze concluzii şi recomandări pentru organele de decizie.

Deşi nu este subiectul lucrării de faţă ne permitem avansarea unor propuneri care pot fi luate în consideraţie :

-împădurirea sau plantarea cu livezi a versanţilor expuşi alunecărilor indiferent de proprietar;

-regularizarea scurgerii unor afluenţi ai Pleşului din zonele cu mare potenţial de alunecare;

-captarea şi drenarea surselor de apă care dinamizează masele deluviale pe versanţii de nord şi de vest ai Dealului Huci

-nivelarea suprafeţelor cu microrelief de alunecare şi îmbinarea măsurilor de prevenire şi combatere a alunecărilor cu cele antierozionale ş.a.

Ca elemente secundare în relieful localităţii se mai înscriu formele de origine biogenă şi antropică. În prima categorie includem cărările de animale pe care le întâlnim în zona izlazurilor. Unele dintre ele s-au adâncit conducând la degradarea versanţilor şi au amploare mare în perimetrul izlazurilor Rediu, Zârna, Bolohani şi Trei Pietre.

Relieful antropic este materializat prin excavaţiile realizate pentru extragerea argilei şi a lutului utilizate la confecţionarea cărămizilor şi chirpicilor, prin extracţia agregatelor de balastieră în valea Siretului, prin ramblee şi deblee în lungul drumurilor, agroterase etc.

Toate acestea sunt întregite de canalele de scurgere a bălţilor din Lunca Siretului şi alte forme care modifică peisajul deosebit de interesant al comunei Tudora.

Relieful de acumulare Relieful de acumulare reprezintă un alt tip morfologic aparţinând sistemului de modelare

fluviatil şi deluvial prezent în Tudora. Aspectul actual este determinat de reţeaua hidrografică care a constituit şi cel mai important factor care şi-a început activitatea odată cu exondarea primei câmpii de acumulare marină. Dacă iniţial ea a avut un caracter consecvent, ulterior aceasta s-a dezvoltat continuu. Suprafaţa iniţială a podişului a fost afectată de îndelungate procese denudaţionale îndepărtând depozite groase de sute de metri. Evoluţia poate fi reconstituită de la sfârşitul pliocenului şi până astăzi pe baza teraselor Siretului.

Acest tip de relief este caracteristic sectorului mijlociu şi inferior al văii Pleşu, respectiv teraselor Siretului care, în aval de debuşarea râului Suceava, capătă aspect de veritabilă câmpie de acumulare (Geamăn, Cucuieţi, Lunca). Ele mai înglobează glacisurile coluviale şi proluviale formate prin aportul local al şiroirii şi eroziunii difuze de pe versanţi şi prin îngemănarea conurilor de dejecţie. Importanţa sa din punct de vedere practic este deosebit de mare pentru agricultură şi aşezări.

Albiile minore Siretul are în zona satului Tudora o lăţime variabilă a albiei minore cuprinsă între 30 şi 60

metri, uneori mai mare, iar adâncimile sale depăşesc pe alocuri 4-5 m. Albia minoră a Siretului, deşi are un caracter sculptural se integrează în ansamblul luncii acestui râu. Ea este căptuşită

22

cu nisipuri şi prundişuri care apar mai ales lateral. Malurile sale nu sunt peste tot abrupte deşi acestea predomină ele alternând cu mici plaje. Albia este destul de meandrată, cu bucle largi având maluri concave, abrupte şi care anual înaintează cu 5-10 m, fie spre teritoriul comunei Tudora, fie spre bazinele pâraielor ce debuşează spre malul drept din teritoriul judeţului Suceava. Panta de scurgere este în general redusă, sub 0,4 0/00 , de la intrarea pe teritoriul comunei Tudora, după confluenţa râului Suceava şi până la ieşire, confluenţa cu pârâul Turbata, diferenţa de nivel pentru lungimea de 9,5 km fiind de aproximativ 4 m. Din această cauză în albia minoră apar mici ostroave nisipoase şi stabile.

Interesant este faptul că în porţiunea de la confluenţa Pleşului cu Siretul, albia minoră a acestuia intră ca o pană în conul de dejecţie al pârâului format datorită deselor schimbări ale albiei Pleşului, din cauza malului jos al colectorului.

Albia minoră a Pleşului este îngustă, 4-6 m, în funcţie de sectorul pe care în străbate, nelărgindu-se nici în cursul mijlociu şi inferior decât foarte puţin. În schimb, în cursul superior, înălţimea malurilor este de 1-2 m, în cel mijlociu ajunge la 3-4 m, pentru ca în cursul inferior, la traversarea teraselor Siretului, să formeze adevărate minicanioane, cu înălţimi de 12-15 m. (vezi figura …)

Talvegul oscilează în plan când spre un mal, când spre celălalt şi, deseori, când albia minoră se lărgeşte, se desface în braţe. În lungul său, canalul de etiaj alternează cu praguri şi adâncituri, acestea fiind în strânsă legătură atât cu patul de albie, argilos, cât şi cu aluviunile târâte (pietrişuri, bolovani).

Albia minoră propriu-zisă este, după cum arătam, bine delimitată de maluri pe ambele părţi. Microrelieful acesteia este format din aluviuni dispuse în bancuri cu grosimi diferite. Uneori albia are o evoluţie foarte rapidă, după fiecare perioadă ploioasă având loc schimbări ale configuraţiei malurilor, deplasări prin meandrare, creându-se treptat un pat foarte larg, cum este cazul în aval de confluenţa pârâului Cornăţel.

Deşi au o dezvoltare mică, meandrele sunt numeroase, într-o continuă evoluţie ducând la dezvoltarea laterală a albiei, existând pe numeroase porţiuni posibilitatea îndreptării cursului, aşa cum se prezintă situaţia în zona de la podul Surugiu sau de la Ianţoc.

Deplasarea laterală în depozite aluvionare este deosebit de activă, producând pagube prin diminuarea terenurilor agricole, distrugerea podurilor ş.a. Unele deplasări laterale sunt cauzate şi de împingerea spre dreapta a sectorului corespunzător Dealului Huci şi care are aceleaşi consecinţe pe care le-am amintit, necesitând unele măsuri de protecţie a malurilor.

Luncile Suprafaţa luncii Siretului are aspect terasat prezentând 2-3 trepte sculptate în acelaşi

complex aluvionar, cu altitudini ce oscilează între 1-1,5(2) m, 3-4 m şi 5-7 m. Aceasta are în compoziţia sa, în părţile marginale, depozite argilo-prăfoase-nisipoase, iar spre albia minoră prundişuri şi nisipuri care sunt exploatate de balastiera existentă.

Pe prima treaptă, care este inundată frecvent, apar prundişuri nefixate sau nisipuri, uneori materiale mai fine, mâluri pe care se dezvoltă o vegetaţie de răchită sau sunt plantaţii cu plop. Înclinarea luncii este dinspre vest spre est datorită depunerii la inundaţii şi revărsări a unor materiale grosiere. Se întâlnesc şi unele ridicături create de vechile meandrări (popine şi grădişti) având forma unor bombări în spatele cărora se găsesc adâncituri mlăştinoase. Unele dintre acestea au fost înlăturate prin desecare, dar nu întotdeauna cu rezultatele scontate, ca exemplu putem da zonele cunoscute sub numele Cotu Florii, la Ţigancă şi alte porţiuni din Zăton.

Pe nivelul superior al albiei majore, inundabilă în mod excepţional, aluviunile acumulate prin inundaţii repetate s-au solificat pe o grosime redusă, 30-50 cm. Aici apar numeroase meandre părăsite numite de tudoreni bălţi (mai rar sireţele) respectiv, Tochila, Călugăra, Huţanului, Popii, de sub Geamăn, la nord de confluenţa Pleşului sau Colacul Bălţii, Franţuz ş.a. în aval. Aceste meandre părăsite au adâncimi destul de mari, 2-3 m şi sunt invadate de vegetaţie hidrofilă şi higrofilă.

Albia majoră a Siretului este ocupată de terenuri agricole, rareori afectată de inundaţii (1954, 1970, 1974). În apropierea râului se exploatează nisipuri şi pietrişuri pentru nevoile gospodăreşti şi ale judeţului. Lucrările hidrotehnice recente au dus la coborârea pânzei freatice dar în unele zone mai apar lăcovişti impunându-se în continuare măsuri hidroameliorative.

23

Albia majoră a Pleşului este dezvoltată mai ales în cursul inferior, unde este de fapt săpată în terasele Siretului, formând chiar un mic liman fluviatil, precum şi în unele zone din cursul mijlociu unde atinge lăţimi de 200-300 m. Această situaţie se întâlneşte la intrarea în sat, înaintea confluenţei cu pârâul Popii şi după confluenţa cu Pietrosul (în zona de la Covrig) unde este de fapt o terasă de luncă, săpată în conul de dejecţie al unui organism torenţial care coboară din livada de pa Huci.

Albia majoră a pârâului este caracterizată prin prezenţa masivă a nisipurilor grosiere şi a mâlurilor fine, provenite din transporturile în suspensie a unor mari cantităţi de materiale în timpul ploilor torenţiale sau al topirii bruşte a zăpezii. Sub aceste depozite solificate cu un grad mediu de fertilitate se află strate de grosimi diferite, alcătuite din prundişuri, marne şi argile.

Luncile constituie unităţi geomorfologice cu caracteristici proprii, deosebit de complexe care, prin problemele pe care le ridică, interesează în cel mai înalt grad atât explicarea originii şi evoluţiei reliefului, a particularităţilor fizico-geografice integrate în peisaj, cât şi pentru utilizarea economică complexă.

Mai mult ca oricând, astăzi, ţinând seama de fertilitatea ridicată a solurilor aluviale, trebuie să se urmărească cu prioritate amenajarea lor judicioasă în scopul sporirii potenţialului productiv, al utilizării complexe. Lucrările de amenajare trebuie să privească atât eliminarea excesului de umiditate cât şi irigaţiile.

Terasele Terasele constituie una din cele mai elocvente categorii geomorfologice referitoare la

evoluţia cuaternară a Podişului Moldovenesc şi, mai ales a văilor sale. Valea Siretului prezintă un sistem de 4 terase, în a cărui înfăţişare sunt evident reflectate

condiţiile în care ea a evoluat. Prin deplasarea albiei râului spre est, valea a căpătat o asimetrie pronunţată, cu desfăşurarea largă a complexului de terase mai ales spre dreapta în timp ce spre stânga ele apar numai fragmentar (I. Sârcu, 1955).

În legătură cu terasele Siretului în zona de studiu V. Tufescu (1937) distinge 4 nivele. Terasa superioară de 100(110) m prezentă pe înălţimile : Tudora(345m), Cornăţel (350

m), Arini (349m). Greu de identificat datorită distrugerii sale de către eroziune ea poate fi considerată şi ca platformă de eroziune pentru că nu este alcătuită din prundişuri ci din depozite de argilă.

La fel, fragmentar, întreruptă cu mari distanţe şi înlocuită cu nivele sculpturale formate pe seama rocilor sarmatice, apare şi terasa de 90 m altitudine relativă.

Terasa de 30-60 m (260-290 m altitudine absolută) apare, de asemenea, fragmentar. Procesele deluvio-coluviale au făcut ca ea să nu apară clar decât fragmentar fiind erodată în urma intenselor procese de versant.

Terasa de 20 m este cea mai bine reprezentată. Se ridică printr-un abrupt evident faţă de treapta anterioară. Are aspectul unui pod neted (Cucuieţi, Geamăn) “care se pierde uşor în faţa terasei următoare” (I. Sârcu, 1955). Această terasă are la bază argilă marnoasă cenuşie, situată la aproximativ 20 m adâncime peste care se găsesc pietrişuri şi nisipuri în alternanţe cu strate de argilă provenite din activitatea deluvio-coluvială şi care au fost puse în evidenţă de forajele executate în zona Geamăn. Nivelul stratelor acvifere se află la 13-13,5 m. La suprafaţă se găsesc luturi loessoide. Această terasă cu soluri fertile, bine conservate, ca şi cea care urmează constituie cele mai productive zone agricole ale comunei. Ele se pretează cel mai bine la irigaţii, având un drenaj foarte bun. De fapt aproape întreaga ei suprafaţă intră în sistemul de irigaţii Joldeşti-Liteni-Tudora, neutilizat în momentul de faţă.

Terasa de 7-8 m are o suprafaţă largă, dezvoltându-se pe toată lungimea râului în zona Tudora. Lăţimea ei variază între 1,5-2 km, fiind mai dezvoltată în aval de confluenţa Pleşului. Este formată prin aluvionare la revărsări prezentând pe fruntea sa un mic grind.

Terasa de 4-7 m se integrează de asemenea, luncii Siretului şi în comparaţie cu albia majoră, joasă, este ferită de inundaţii şi acoperită cu soluri fertile. Constituită geologic din prundişuri la bază, apoi nisipuri şi luturi nisipoase , aparţine aluviului vechi (I. Sârcu, 1955). Solurile aluvionare au o mare dezvoltare şi permit cultivarea, cu rezultate bune, atât a cerealelor cât şi a plantelor industriale.

TERASELE PÂRÂULUI PLEŞU

24

Au în general o dezvoltare redusă, cele superioare confundându-se cu ale Siretului. Mai bine evidenţiate sunt treptele de 1-2 m, în care apar succesiuni de pietrişuri şi bolovani în alternanţă cu nisipuri grosiere şi mâluri.

Terasa de 4-7 m apare fragmentar, fiind parazitată de depozite aluvio-coluviale. Este ferită de inundaţii şi utilizată pentru amplasarea de locuinţe, mai ales acolo unde este parazitată de mici conuri de dejecţie.

Terasa de 10-12 m are cea mai largă dezvoltare fiind un adevărat câmp, foarte uşor înclinat. Centrul civic al satului este aşezat pe această terasă care oferă condiţii de deplină securitate construcţiilor deşi la contactul cu versantul Dealului Curţii apa freatică iese la suprafaţă. Terasele superioare sunt incerte.

În general, apa freatică se găseşte la adâncimi reduse, iar acolo unde suprafaţa topografică este secţionată şi îndeosebi la baza frunţii apar numeroase izvoare, unele dintre ele feruginoase.

Se apreciază că terasele sunt pleistocene şi că vârsta lor coincide cu cea a fazelor glaciare şi interglaciare.

Glacisurile şi conurile de dejecţie Sunt forme de acumulare prezente la baza versanţilor cu pante pronunţate. Deşi nu sunt

prea dezvoltate se întâlnesc totuşi glacisuri coluviale, proluviale şi mixte. Prima categorie o întâlnim la baza versanţilor cu înclinare redusă, formate din materiale

fine prin aportul local al şiroirii difuze. Cele proluviale sunt formate prin transport şi depunere torenţiale şi îngemănarea

conurilor de dejecţie ale pâraelor. Mai frecvente sunt însă cele mixte (coluvio-proluviale şi proluvio-coluviale). Astfel de

glacisuri se întâlnesc la baza versantului Dealul Huci, în zona de confluenţă Cornăţel Pleşu precum şi a confluenţelor Pietrosul şi pârâului Popii cu Pleşul.

Acolo unde avem dea face cu povârnişuri în depozitele acestor glacisuri se întâlnesc şi fragmente grosiere de roci mai dure rezultate din acţiunea de rostogolire (zona D. Pleşu, D. Ocup, precum şi la baza versantului de vest al Platformei Bolohani ).

Bine reprezentate sunt aici şi glacisurile de front structural (de cuestă), atât cel de la baza abruptului cuestei Dealu Mare cât şi cel amintit al platformei Bolohani.

Conurile de dejecţie izolate au luat naştere prin acumularea materialelor transportate, fie de eroziunea torenţială, la schimbările de pantă, fie de unele pâraie, în zona lor de confluenţă. Pe cuprinsul comunei Tudora se află nenumărate astfel de conuri mici. Dintre acestea amintim cele de la baza pantelor Dealului Curţii formate de două organisme torenţiale deosebit de active, la baza terasei Arini, unde torentul care coboară de pe versantul de vest al Dealului Turbata au dezvoltat un mare con de dejecţie pe terasa de 7-8 m denumit de localnici Şes. Aceeaşi situaţie se întâlneşte pe marginea altor şesuri care sunt parazitate de conuri de dejecţie izolate sau de glacisuri proluvio-coluviale.

Cel mai dezvoltat con de dejecţie este însă cel al pârâului Pleşu care a determinat deplasarea lentă spre aval a punctului de confluenţă, favorizând formarea unei adevărate câmpii aluvio-proluviale.

CLIMA Caracteristici generale Întreg teritoriul comunei Tudora se încadrează în tipul de climă temperat – continentală

fiind determinat de poziţia sa matematică, pe paralela de 47° 30’ N şi meridianul de 26° 30’ E precum şi de poziţia geografică în N-E României.

Ea este influenţată de circulaţia generală a atmosferei care este aceeaşi ca şi a întregii regiuni colinare din N Moldovei, circulaţie determinată de poziţia centrilor barici : depresiunea islandeză, anticiclonul azoric, anticiclonul siberian şi depresiunea din zona Mediteranei.

Influenţele climatului Europei de Vest şi Centrale se resimt cu pregnanţă cu tot obstacolul Carpaţilor.

Masele de aer reci dinspre N şi N-E pătrund nestingherite prin culoarul Siretului provocând răciri accentuate iarna iar vara secetă prelungită.

25

Influenţele meridionale dinspre S-V şi S sunt reduse, în schimb au o pondere mare cele dinspre S-E care la fel ca şi cele siberiene provoacă secete în perioada de vară.

Factorii locali influenţează în mod deosebit caracteristicile climei. Astfel, Culoarul Siretului favorizează pătrunderea maselor de aer reci dinspre N.

Configuraţia reliefului, închiderea spre est a văii Pleşu, cu dealuri înalte (D. Mare şi D. Pleşu) determină persistenţa aerului rece, mai ales iarna când se produc dese inversiuni termice, de unde şi nuanţa răcoroasă a climei cu ierni deosebit de geroase şi veri răcoroase.

Faptul că peste jumătate din teritoriul satului este acoperit cu pădure, completează acest tablou genetic al climei spaţiului studiat. Ca urmare a acestui fapt efectul gerurilor este atenuat iar numărul zilelor tropicale este mai mic decât la Botoşani.

Situaţiile sinoptice ale circulaţiei generale a atmosferei se succed după o periodicitate diferită de la un anotimp la altul. În sezonul rece este caracteristic timpul rece şi uscat, cu precipitaţii reduse, cu geruri provocate de invazia aerului arctic, dar şi est european, deplasarea acestora făcându-se mai ales pe direcţia N-S.

Deplasarea maselor de aer din direcţia NN-V determină creşterea temperaturii aerului şi a precipitaţiilor mai ales sub formă solidă. Există însă şi situaţii când aerul arctic dinspre N-E pătrunde în pâlnie peste Câmpia Română iar aerul cald şi umed tropical alunecă pe deasupra celui rece, determinând în Moldova de Nord o vreme caldă, relativ rece şi umedă, cu căderi abundente de zăpadă (V. Tufescu, 1977).

Aerul cald dinspre sud pătrunde mai rar iarna, iar atunci temperatura urcă considerabil, zăpada se topeşte şi cad precipitaţii sub formă de zăpadă şi lapoviţă.

Primăverile sunt “capricioase” iar nota dominantă o constituie vânturile, cu precădere cele dinspre SSE provocând uscăciunea.

În sezonul cald se semnalează două situaţii mai caracteristice. Prima, când se deplasează masele de aer dinspre NNV, mai răcoroase, cu precipitaţii şi intensificări ale vântului, cu precipitaţii sub formă de averse cu descărcări electrice şi deseori cu grindină şi a doua, cu cer senin, calm atmosferic, determinată de prezenţa în estul Europei a unui anticiclon, fond pe care pe o variantă sudică se produce o invazie de aer tropical.

În cadrul acestei scheme generale se suprapun şui alte situaţii care dau uneori stări de timp cu totul neaşteptate.

Temperatura aerului Reprezintă elementul principal în caracterizarea climatică a unui teritoriu. Lipsa unei staţii meteorologice locale ne-a determinat să apelăm la cele mai apropiate şi

anume (Botoşani, Suceava, Fălticeni şi Dealul Holm). temperaturile medii lunare(1896-1985)

Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Med

ia Botoşani -4,1 -2,6 -2,4 9,0 14,9 18,3 20,1 19,5 15,2 9,1 3,1 -1,5 8,6 Suceava -5,0 -2,4 1,5 8,2 14,0 16,6 18,2 17,6 13,7 8,3 3,0 -1,8 7,6 Fălticeni -4,3 -3,1 1,7 8,1 13,7 17,1 18,9 18,3 14,3 8,6 2,7 -1,8 7,8 D. Holm -3,5 -1,9 2,2 7,8 11,8 16,0 17,8 17,3 13,5 7,8 1,9 -0,2 7,4

Analizând datele din tabel şi făcând media între staţiile Botoşani, Fălticeni şi Dealul Holm

rezultă o temperatură medie anuală de 7,9° C, mai coborâtă decât la Botoşani cu 0,7° C, dar mai ridicată decât la Fălticeni cu 0.1° C şi decât pe D. Holm cu 0,4° C. Acest calcul corespunde şi izotermei trasată pe hărţile din Atlasul climatologic al R. S. România (1966).

Temperaturi medii anuale mai scăzute se înregistrează în partea de est a satului, în zonele înalte. În teza sa de doctorat, profesoara Maria Pantazică menţionează pe Dealu Mare la 540 m altitudine o temperatură medie anuală de 7,4° C. Desigur, pe platforma Bolohani şi pe cotele dealurilor înalte (peste cea menţionată), temperaturile medii anuale sunt mult scăzute.

Toate acestea explică întârzierea fenologică cu 10-14 zile faţă de localităţile situate în zona de contact Dealu Mare – Câmpia Moldovei respectiv în bazinele Miletin şi Bahlui.

26

Datele prezentate în tabel ne indică luna cea mai friguroasă ianuarie, -4° C, obţinută prin media celor trei staţii apropiate iar cea mai călduroasă, iulie cu 18,9° C, egală cu cea de la Fălticeni dar mai scăzută cu 1,2° C decât la Botoşani.

De la un an la altul se înregistrează diferenţe şi la temperaturile medii lunare aşa cum rezultă din înregistrările staţiei Botoşani şi, pornind de aici, prin extrapolare putem stabili aceeaşi situaţie şi pentru teritoriul comunei Tudora.

Cel mai timpuriu îngheţ se produce la 17 septembrie, în medie la 16 octombrie iar ultimul îngheţ în jurul datei de 11 aprilie, cel mai timpuriu pe 21 martie iar cel mai târziu pe 21 mai. Numărul de zile în care temperatura medie coboară sub 0° C este de 95-100, faţă de 90 la Botoşani şi 66 la Bucureşti, fapt care atestă lungimea mare a iernii determinată de circulaţia aerului arctic pe Culoarul Siretului.

În perioada caldă se înregistrează un număr mare de zile de vară – 73 şi 18 zile tropicale.

Primele brume se produc în a doua jumătate a lunii septembrie iar cele mai târzii în a doua jumătate a lunii mai. Sunt însă şi excepţii, aşa cum a fost în anul 1986 când pe 5 septembrie s-a produs prima brumă care a compromis în întregime recolta de legume şi parţial cea de porumb, care nu ajunsese la maturitate. Numărul mediu al zilelor cu brumă pentru perioada 1970-1990 este de 21.

Numărul mediu al zilelor cu cer noros variază între 140 şi 150, iar în partea de est numărul lor depăşeşte 150 (Atlasul climatologic al R. S. România, 1966).

În concluzie, putem arăta că regimul temperaturii aerului în zona comunei Tudora are caracteristici proprii. Regimul valorilor temperaturii imprimă zonei un climat moderat pe care Dr. Gh. Slavic îl numeşte “climat sucevean” (1977). Este un indiciu deosebit de important în stabilirea structurii culturilor agricole, prin renunţarea la speciile care solicită o mare perioadă de insolaţie sau un mare număr de kCal pentru a ajunge la maturitate cum ar fi viţa-de-vie, floarea soarelui, soia. În schimb cartoful, cânepa, sfecla de zahăr, pomii fructiferi găsesc condiţii termice dintre cele mai bune.

Precipitaţiile atmosferice Pentru analiza acestui element vom prezenta cantităţile de precipitaţii înregistrate la

staţiile meteorologice şi posturile pluviometrice de la Tudora, Poiana (10 km), Dolhasca (10 km), Botoşani (30 km), Fălticeni (30 km) .

Cantităţile medii de precipitaţii Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AnualTudora 35,8 33,4 37,4 43,7 86,4 73,3 53,8 80,0 31,8 50,4 31,8 40,2 618 Poiana* 31,0 29,1 29,0 58,5 75,4 93,4 97,4 66,4 43,8 30,6 33,1 27,1 615,8Dolhasca 17,3 14,5 20,3 40,3 83,6 83,6 64,0 80,7 51,9 50,3 25,3 20,1 552 Botoşani 29,3 25,5 25,9 45,4 66,1 81,4 81,1 61,5 49,7 39,0 33,6 30,1 569 Fălticeni 28,6 17,8 31,2 50,6 85,6 92,6 92,4 79,7 58,9 48,0 29,3 25,4 635

* la p.p. Poiana s-au efectuat înregistrări în perioada 1962-1985. Faţă de mediile multianuale prezentate în tabel, se poate arăta că sunt variaţii destul de

însemnate între anii ploioşi şi cei cu deficit de precipitaţii. De exemplu la Botoşani în anul 1912 s-au acumulat 964 mm ,iar în anul 1946 doar 345 mm, la Poiana s-au înregistrat 801,3 mm în anul 1979 şi doar 398,7mm în anul 1977 iar la Tudora s-au înregistrat 1259 mm în anul 1932 şi doar 382,5mm în anul 1977. Cantităţile lunare maxime au fost cuprinse între 72,9 mm în luna martie 1972 şi 304,9 mm în luna septembrie 1904 la staţia Botoşani iar cele minime între 0,1 mm în noiembrie 1904 şi 11,4 mm în iunie 1964. Cele mai mari medii lunare se înregistrez în lunile mai, iunie, august şi sunt consecinţa activităţii ciclonale atlantice şi fronturilor aferente care determină deplasarea maselor de aer umed pe un fond de vreme caldă. Când aceşti cicloni au o stabilitate mare, precipitaţiile sunt însoţite şi de vânturi .

Cantităţile mai mari de precipitaţii de la Tudora sunt puse şi pe seama faptului că partea estică a satului are altitudini de peste 500 m şi că este acoperită cu pădure. In partea de vest a satului, cantităţile şi frecvenţa ploilor sunt mai reduse.

În timpul verii precipitaţiile cad mai ales sub formă de averse locale, uneori în cantităţi foarte mari. De exemplu, în luna iunie 1932 au căzut 346 mm de ploaie care reprezintă mai mult de jumătate din media anuală.

27

La postul pluviometric Tudora cantităţile minime de precipitaţii repartizate pe anotimpuri se prezintă astfel :

-iarna – 109,4 mm; -primăvara – 67,5 mm; -vara – 207,1 mm; -toamna – 114,0 mm. Prezintă interes deosebit şi cunoaşterea cantităţilor maxime de precipitaţii căzute în 24

de ore. Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 de ore

Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Tudora 20,5 40,2 48,5 27,9 42,0 125,7 79,0 28,9 88,6 30,6 44,2 28,2 Anul 1909 1905 1924 1912 1932 1949 1929 1900 1949 1908 1924 1921

La Tudora cantitatea de 125,7 mm care a căzut la 14 iunie 1949 reprezintă de 1,7 ori mai

mult decât media anuală a precipitaţiilor căzute în această lună. Ploile torenţiale au uneori aspect impresionant provocând uneori viituri ale Pleşului şi

afluenţilor săi, inundând terasele inferioare şi accelerând procesul de eroziune. Situaţii excepţionale s-au înregistrat la 21 mai 1970 când în numai 2 ore au căzut peste 90 mm de ploaie însoţite de grindină ca şi în ziua de 4 iunie 1988 când au căzut 133,3 mm, provocând eroziunea puternică a versanţilor de pe dreapta pârâului Pleşu cultivaţi la acea dată cu porumb. Situaţii asemănătoare s-au înregistrat şi la staţiile meteorologice şi punctele pluviometrice din apropiere :

-la Botoşani în 11 minute au căzut 19,5 mm la 3 iulie 1939; -la Fălticeni în 60 minute au căzut 63 mm la 30 mai 1954; -la Suceava în 75 minute au căzut 47,2 mm la 7 iulie 1950; -la Dolhasca în 30 minute au căzut 69,8 mm la 22 iunie 1955. Extinzând analiza asupra repartiţiei anuale a cantităţilor de precipitaţii se observă că în

perioada de vegetaţie, cele mai reduse cantităţi cad în septembrie – 31,8 mm, în aprilie – 43,7 mm şi în iulie – 53,8 mm.

Dacă, cantitatea mai redusă din luna septembrie nu afectează negativ culturile agricole, cea din luna aprilie determină întârzierea germinaţiei seminţelor şi a dezvoltării vegetaţiei pe suprafeţele ocupate cu păşuni şi fâneţe iar cea din luna iulie, cumulată cu temperaturile ridicate dăunează dezvoltării plantelor.

Dealtfel, indicele de ariditate calculat după Emm. de Martonne – A=P/T+10, indică pentru Tudora o valoare de 43, mai mare decât la Botoşani unde este 30 dar mai mic decât la Fălticeni (36). Aceste valori, deşi nu prezintă diferenţe prea mari, se răsfrâng asupra producţiei şi trebuie avute în vedere la stabilirea structurii acestora.

Secetele au o frecvenţă medie de 8 perioade anual, cu un număr mediu de 14,3 zile. Uneori ele pot aduce prejudicii culturilor agricole aşa cum s-a întâmplat în anul 1946 când s-au înregistrat 40 de zile fără precipitaţii sau în anul 1987 când în perioada iunie-iulie au fost 27 de zile lipsite de ploaie.

Cunoaşterea acestor valori prezintă importanţă deosebită pentru dimensionarea lucrărilor de irigaţii şi desecări şi determină repunerea în funcţiune a sistemului de irigaţii existent.

Numărul zilelor cu cantităţi de precipitaţii mai mari sau egale cu 1 mm este de 72,1 la postul Tudora faţă de 75,4 zile la staţia Suceava şi 80,8 zile la staţia Botoşani.

Grindina este caracteristică lunilor mai, iunie şi iulie, mai rar în august. Cele mai numeroase se produc în iunie provocând pagube însemnate culturilor agricole şi pomilor fructiferi. În medie se produc, una- două căderi lunar, mai rar trei căderi cum s-a petrecut în anul 1953.

Ninsorile pot începe din prima decadă a lunii noiembrie şi să se prelungească până în prima decadă a lunii aprilie. Data medie a primei ninsori este 13 noiembrie, iar a celei ultime este 28 martie. În anul 1980 ultima ninsoare a căzut în ziua de 14 mai pe un fond de circulaţie

28

NV-SE. Zăpada astfel căzută s-a menţinut pe versanţii cu expoziţie nordică timp de 3 zile. Media decadală a grosimii stratului de zăpadă este de 7,7 cm fiind mai mare în a treia decadă a lunii ianuarie, respectiv 19,4 cm. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii sub formă de zăpadă cad în ultima decadă a lunii ianuarie şi primele două ale lunii februarie.

Frecvenţa mare a vânturilor în perioada de iarnă face ca zăpada să fie spulberată de pe platouri şi versanţi expunând culturile de toamnă la îngheţ sau “descălţare” .

Viscolele se produc, în medie, începând din luna decembrie şi până în luna februarie dar, există şi cazuri deosebite, exemplu : 4 noiembrie 1995 şi 23 martie 1969.

Ceaţa este destul de frecventă datorită caracterului depresionar “de pungă” cât şi marii suprafeţe de pădure. În medie sunt 70-80 de zile cu ceaţă, mai frecvente primăvara şi toamna dar se întâlnesc zile ceţoase şi vara, mai ales după perioadele ploioase. Iarna, ceaţa se produce cu precădere în luna decembrie.

Roua apare în zilele senine din anotimpul cald când vaporii de apă condensează pe sol şi plante. Numărul zilelor cu rouă este de aproximativ 95. Acesta este determinat şi de umezeala medie relativă care are valoarea de 75%. Minimele de umezeală se înregistrează în lunile mai, iunie şi iulie când este de 65% iar maximele în luna decembrie – 85%. Numărul relativ mare al zilelor cu rouă, determinat de umiditatea medie relativă mare, face ca în condiţiile de secetă plantele să-şi asigure totuşi cantităţile de apă necesare proceselor biologice.

Bruma – primele brume cad în a doua jumătate a lunii septembrie, iar cele mai târzii în a doua jumătate a lunii mai. Numărul mediu anual al zilelor cu brumă este de 18,3. Brumele produc pierderi însemnate de recoltă, atât cele timpurii care uneori se produc la începutul lunii septembrie cât şi cele târzii de la începutul lunii mai. Şi unele şi celelalte au efecte negative asupra culturilor de legume, la pomii fructiferi dar şi la porumb, ceea ce impune folosirea în cultură a unor soiuri cu coacere timpurie.

Chiciura are o frecvenţă de 3-5 cazuri pe iarnă, se produce mai ales în lunile decembrie şi ianuarie şi este dăunătoare deoarece supraîncarcă crengile copacilor şi conductori electrici pe care le poate rupe.

Frecvenţa anuală a zilelor cu polei este de 3. În anul 1986 numai în luna decembrie s-au înregistrat 4 zile cu polei iar în ianuarie 1987 un număr de 2 zile.

Vânturile Circulaţia maselor de aer este determinată de evoluţia şi poziţia în timpul anului a

centrilor barici amintiţi la începutul acestui capitol. În partea de vest a satului – culoarul Siretului, circulaţia este caracteristică zonei de NE a

ţării dar, în partea estică, formele majore de relief şi pădurea aduc modificări însemnate direcţiei vânturilor.

Regimul eolian al teritoriului nostru este asemănător cu cel al oraşului Botoşani şi apropiat de cel al oraşului Fălticeni fapt pentru care vom analiza datele oferite de cele două staţii :

DIRECŢIILE GEOGRAFICE Staţiile N NE E SE S SV V NV CalmBotoşani (frecvenţa)

10,7

6,4

1,7

18,7

4,3

4,3

2,1

23,6

28,2

viteza medie 2,3 1,8 1,1 2,7 1,7 2,2 1,8 3,4 -

Fălticeni (frecvenţa)

5,2

5,3

2,3

21,3

9,4

9,6

6,5

19,7

20,7

viteza medie 1,4 1,4 1,2 2,2 2,2 1,9 2,1 2,9 - Pentru ambele staţii se observă că predomină vânturile de NV, 23,6 % la Botoşani,

19,7% la Fălticeni şi cele de SE, 18,7 la Botoşani respectiv 21,3 la Fălticeni, celelalte componente având valori mici di care cauză roza vânturilor are formă de fus, specifică tuturor staţiilor meteorologice din nordul Moldovei aşa cum se vede şi din figura de mai jos. Frecvenţa cea mai redusă o au, în afara vânturilor de vest cu 2,1 % şi care sunt oprite de Carpaţii Orientali, vânturile din est cu 1,7% şi cele de sud şi sud-vest cu 4,3%.

29

În perioada caldă a anului predomină vânturile de NV şi care urcă de la 27% în luna mai la aproape 34% în luna iulie, pentru a scădea apoi ca frecvenţă, până la 20% în luna octombrie. În aceeaşi perioadă, pe componenta de SE sunt valorile cele mai scăzute, care ating frecvenţa de 9,4% în luna iulie şi cresc spre toamnă când ajung dominante în noiembrie, 29,2%. În lunile de primăvară, martie şi aprilie, această componentă are valorile intensităţii cele mai mari, depăşind constant viteze de peste 9 m/s.

Efectele sale sunt uneori distrugătoare, provocând ruperea crengilor, ca şi topirea bruscă a zăpezii însoţită şi de spulberarea unor mari cantităţi de sol. De fapt, partea de sud a satului poartă denumirea de Turbata, explicaţia fiind simplă : -de la intensitatea mare a vântului “vânt turbat”, “vânt negru” (spulberă particulele de sol şi înnegreşte zăpada).

Totuşi, dominantă rămâne influenţa curenţilor atmosferici din sectorul atlantic (componenta de NV).

Deşi este mai redus ca frecvenţă, 6,4%, Crivăţul bate atât iarna când provoacă răciri puternice şi spulberarea zăpezii, cât şi vara când provoacă încălziri accentuate, contribuind la caracterizarea climatului aspru şi secetos.

Viteza medie a vânturilor este de 4,1-3,9 m/s pentru cele care bat dinspre NV şi SE, urmate de cele din S (1,7-3,0 m/s) şi de vest (2,2-2,5 m/s).

Subdiviziunile climatice Analizând caracteristicile climatice, ţinând seama de unităţile de relief şi de formaţiunile vegetale de pe teritoriul comunei remarcăm o diversitate climatică reprezentată prin : Climatul dealurilor înalte caracteristic părţii de est a satului respectiv Platforma Bolohani şi dealurile Pleşu şi D. Mare, unde elementele climatice sunt modificate de altitudine şi prezenţa pădurii. În cadrul acestui climat se disting : topoclimatul de pădure şi cel de pajişti. Primul îl întâlnim pe dealurile Pleşu, Pleşuţa, Zârna, Bobeica şi D. Mare unde adăpostul creat de coronamentul copacilor determină modificarea elementelor meteorologice faţă de regiunile înconjurătoare. Al doilea este caracteristic pentru izlazurile Bolohani şi Trei Pietre unde circulaţia atmosferică este deosebit de activă deoarece nu se interpun obstacole. Topoclimatul de versant Versanţii au caractere climatice proprii, insolaţia fiind diferită în funcţie de înclinare şi de orientare. Versanţii cu expoziţie sudică, care au şi pantele mai moderate, sunt puternic însoriţi în timp ce versanţii cu expoziţie nordică sunt mai mult umbriţi. Umiditatea relativă este în general mai ridicată pe versantul nordic decât pe cel sudic la amiază. Şi în cadrul topoclimatului de versant se întâlnesc variaţii caracteristice celor două topoclimate analizate anterior, cel de pădure, caracteristic părţii de est a satului şi cel al pajiştilor caracteristic în zona centrală. Topoclimatul de luncă este caracteristic Culoarului Siretului precum şi văilor Pleşu şi Turbata. Microclimatul luncii Siretului se caracterizează printr-o circulaţia atmosferică predominant NNV-SSE, prin fenomenele de inversiune termică în cursul iernii. Noaptea inversiunile de temperatură sunt frecvente şi intense. Aici umiditatea aerului şi a solului este mai coborâtă decât pe versanţi. Ceaţa este mai des întâlnită şi se menţine cu 1-2 ore mai mult decât pe culmile şi pe platourile interfluviale. Brumele, îngheţurile timpurii şi târzii se produc mai des iar roua are o intensitate mai mare faţă de zonele înalte. Frecvenţa şi intensitatea mai mare a vânturilor se datorează lipsei obstacolelor. Microclimatul luncilor pâraelor Pleşu şi Turbata este determinat de orientarea NE-SV a acestora. Aceasta determină existenţa unui microclimat de adăpost, caracterizat mai ales prin viteze reduse ale vânturilor, prin temperaturi mai ridicate şi prin desele inversiuni termice determinate de lipsa unei circulaţii atmosferice cu precădere în timpul iernii datorită barierei alcătuită de dealurile înalte din est. Caracteristică este şi umiditatea mai mare faţă de versanţi şi culmi. Ceaţa este persistentă toamna şi primăvara iar brumele persistă mai mult. Sunt zonele unde ele se produc şi la începutul lunii mai. Resursele climatice utilizabile

30

Analiza elementelor climatice şi modul lor de manifestare are o importanţă deosebită de ordin practic. Cunoaşterea lor, repartiţia diferită pe teritoriul localităţii necesită o mai mare atenţie pentru activitatea economică, în special pentru agricultură. Poate fi utilizată energia solară mai ales în perioada de vară când suma gradelor cu temperaturi peste 10° C este cuprinsă între 2754° şi 2850°. Aceasta ar putea fi utilizată pentru utilizarea apei calde menajere, pentru uscarea cerealelor şi altor produse agricole. De asemenea energia eoliană poate fi utilizată în condiţiile în care viteza vântului depăşeşte 6 m/s, dovedind utilitatea instalaţiilor. De fapt prin anii ’70 au existat câteva încercări la care s-a renunţat iar informaţiile orale pomenesc de existenţa unor mori de vânt pe teritoriul satului.

HIDROGRAFIA Apele subterane sunt strâns legate de condiţiile geologice şi fizico-geografice şi sunt cantonate în depozitele argilo-nisipoase şi nisipo-argiloase cuaternare şi în nisipurile şi gresiile sarmatice. Ele se împart în două categorii şi anume : ape de adâncime şi ape libere. Apele de adâncime sunt cantonate în stratele geologice la adâncimi mari şi când sunt intersectate de foraje, datorită caracterului ascensional dat de structura monoclinală, se ridică la suprafaţă. Nu posedăm date referitoare la apele captive, dar considerăm că se găsesc sub –906 m , adâncime la care au fost intersectate de forajul executat la Deleni-Hârlău, pe versantul vestic al Dealului Mare unde au o mineralizare între 4,9 şi 5,5 g/l. Apele libere în care categorie se includ apele suprafreatice sunt temporare şu au un caracter lenticular fiind cantonate în toate categoriile de terenuri. Debitul lor este mic (sub 0,1 l/s) influenţat puternic de variaţiile sezoniere ale climei. Apele freatice se acumulează în primul orizont de roci permeabile. Alimentarea lor se face din precipitaţii, lateral din unităţile hidrogeologice superioare şi local din revărsarea râurilor. Regimul lor hidrologic este influenţat de variaţia în timp şi spaţiu a elementelor climatice. Stratele acvifere sunt formate din depozite cuaternare de interfluviu, de versant şi de şes. În funcţie de condiţiile naturale şi îndeosebi de cele morfolitologice, apele freatice din teritoriul Tudorei pot fi grupate în următoarele unităţi hidrogeologice : (V. Băcăuanu şi colab., 1980). Unitatea hidrogeologică a dealurilor şi platourilor înalte cuprinde două subunităţi şi anume : -subunitatea platourilor structurale situată la peste 300 m altitudine (Bolohani, Trei Pietre, D. Mare). Precipitaţiile bogate şi parţial pădurea asigură o alimentare bună şi o pierdere redusă prin evapotranspiraţie. Apele sunt potabile iar debitul destul de mare, aproximativ 5 l/s. Aceste ape contribuie i la alimentarea râurilor în perioadele lipsite de precipitaţii. Dintre acestea Bahluiul, Pleşul, Pietrosul, Sireţelul şi Turbata sunt cele mai importante din zonă. -Subunitatea cuestelor şi versanţilor cuestiformi este alcătuită dintr-o cuvertură deluvială cu grosimi de 15-20 m, formate dintr-un amestec de roci detritice în care apa se infiltrează cu uşurinţă. Apa subterană este influenţată de izvoarele apărute din depozitele sarmatice. Unitatea hidrogeologică a dealurilor sculpturale joase cuprinde versanţii deluvio-coluviali şi cei deluviali care sunt acoperiţi cu produse de degradare cu grosimi de până la 10 m în care includem apele subterane de pe versanţii de SE ai dealurilor Rediu, Cornăţel şi Turbata sau afectate intens de alunecări, în părţile inferioare ale acestora. Se întâlnesc pe versanţii de nord ai D. Huci, Rediu, Straja ş.a. Unitatea hidrogeologică a teraselor şi şesurilor -subunitatea teraselor cuprinde stratele acvifere cele mai bogate şi care sunt acumulate în orizonturi de nisipuri şi prundişuri groase de 6,5-7 m, acoperite cu luturi loessoide. Fişele de foraj hidrogeologic realizate pentru studiul privind alimentarea cu apă a comunei Tudora (1978) indică adâncimea stratului freatic între 12,60 şi 13,53 m. Grosimea stratului acvifer ţine de la adâncimea de 13,45 m până la stratul impermeabil de argilă marnoasă vânătă aflat la 18,50 m. Au un debit de 2,67 l/s. Apa se încadrează în limitele admisibile, chiar foarte bună cu excepţia conţinutului de hidrogen sulfurat nedisociat şi a caracteristicilor bacteriologice. Pentru edificare prezentăm câţiva indicatori fizico-chimici din apele subterane ale acestei terase, valabili pentru toată zona de vest a satului Tudora :

31

-temperatura 6° C -sulfaţi 184 mg/l -pH 7,5 -H2S 0,033 mg/l -CO2 liber 66 mg/l -Ca 94 mg/l -duritate 22,85 -Fe 0,27 mg/l -cloruri 4 mg/l -Na 49 mg/l -azotaţi 4,8 mg/l -K 34 mg/l -bicarbonaţi 451 mg/l

-subunitatea şesurilor corespunde cu Lunca Siretului, cu terasele inferioare ale Pleşului, Turbata şi afluenţilor lor. Această subunitate este alcătuită din materiale grosiere, în principal pietrişuri care constituie stratul acvifer, iar în partea superioară din nisipuri şi nisipuri argiloase. Calităţile chimice se încadrează în limitele de potabilitate, dar gradul de mineralizare este mult mai mare datorită infiltraţiilor în albia râurilor. În acelaşi timp capacitatea de filtrare este mai redusă fapt ce determină o cantitate mai mare de suspensii care influenţează proprietăţile fizice, culoare, transparenţă, gust uneori chiar şi mirosul. O problemă deosebit de importantă este cea a apelor freatice din zona centrului civic unde prezenţa stratelor impermeabile mai aproape de suprafaţă ridică nivelul hidrostatic la –1,0 , -1,5 m. În perioadele cu ploi abundente de primăvară şi vară, nivelul hidrostatic urcă la –0,5 şi chiar 0 m provocând înmlăştinirea. Acest lucru face ca în zona respectivă, în lungul şoselei din centrul satului construcţiile să nu poată avea subsoluri sau pivniţe şi să suporte consecinţe în urma îmbibării cu apă a solului. În aceeaşi zonă toate locuinţele sunt afectate de deplasarea autovehiculelor, umiditatea sporită a terenului favorizând vibraţiile şi provocând fisurarea zidurilor. Calitatea potabilă a acestor ape este îndoielnică datorită infiltraţiilor de substanţe toxice, provenite din tratamentele chimice pe versanţi, a îngrăşămintelor naturale nefermentate încorporate în sol cât şi a apelor menajere deversate în şanţul ce însoţeşte şoseaua. Prezentăm pentru edificare câteva proprietăţi fizice şi chimice :

-Ca 144 mg/l -duritate 26,35° D -bicarbonaţi 530,7 mg/l -alcalinitate 0/8,7 -Mg 4,86 mg/l -carbonaţi 0 -azotaţi 45 mg/l -reziduu fix 771 -azotiţi lipsă

Reţeaua hidrografică Pârâul Pleşu face parte din bazinul hidrografic al Siretului, are o lungime de 9,5 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 38,25 km2. Nivelul altitudinal la care îşi are izvoarele se află la peste 425 m, unii afluenţi depăşind această altitudine, ajungând până la 500 m. Nivelul de bază (confluenţa cu Siretul) se află la 235 m cu o denivelare de 190-250 m. Izvorăşte din zona Dealului Pleşuţa (de unde vine şi numele), izvoarele sale găsindu-se în zona de nord a Platformei Bolohani, în abruptul Muchiei Aliciuri care desparte bazinul Prutului de cel al Siretului. Prima atestare cartografică o întâlnim în lucrarea lui Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae (1716). Primeşte ca afluenţi, pe dreapta pâraiele Zârna şi Cornăţel iar pe stânga Racului, Popii şi Chetrosu. În anii cu secete prelungite uni afluenţi seacă, debitul Pleşului reducându-se foarte mult, pe unele sectoare din cursul mijlociu datorită infiltraţiei şi evaporaţiei, seacă parţial şi pârâul principal. Pârâul Zârna, numit aşa după numele dealului unde îşi are obârşia, are o vale largă, de 400-500 m cu versanţii afectaţi de intense procese deluviale. Este o vale subsecventă, foarte aproape de tipul resecvent care retează stratele geologice monoclinale pe o lungime de 3 km şi confluează cu Pleşul în aval de casele lui V Cepoi după ce şi-a adâncit valea la aproape 10 m. Pârâul Cornăţel, numit după partea de sat pe care o străbate, are ca şi Zârna un caracter subsecvent. Este alcătuit din pârâul Fundoaia care izvorâte dintr-o zonă mlăştinoasă situată la baza versantului de NE al dealurilor Cornăţel şi straja. În zona izvoarelor s-a dezvoltat, datorită eroziunii laterale şi proceselor de versant o microdepresiune ocupată de păşuni şi fâneţe de calitate redusă. Versanţii sunt afectaţi de alunecări de sub care ies numeroase izvoare care alimentează permanent râul. După intrarea în sat, datorită infiltrării şi

32

evaporării intense, în anii secetoşi seacă pe unele porţiuni pentru ca să reapară după ce primeşte câteva izvoare cu debite mai mari din stratele acvifere intersectate de vale atât din dreapta, interfluviul cu pârâul Velniţei cât şi de pe stânga, interfluviul cu pârâul Zârna. În apropiere de podul de beton de la şcoală în malurile sale apare humă (marnă vânătă) utilizată de oameni în gospodărie. Pe dreapta, la 300 m în aval de podul amintit, primeşte ca afluent pârâul Velniţei (numit aşa de la Velniţa – cazanul de fiert rachiu pe care fostul proprietar al pământurilor Tudorei îl avea în spatele conacului). Apele sale au fost deseori îndiguite (mai este numit şi pârâul Râmnice) atât înainte cât şi în zilele noastre pentru udarea grădinilor sau adăparea animalelor. Debitul solid mare a dus la colmatarea iazurilor după câţiva ani. Pârâul Cornăţel confluează cu Pleşul în zona la Ianţoc în apropiere de Curtea Veche. În perioada cu ploi torenţiale, acesta contribuie în mare măsură la creşterea debitelor şi la formarea primei unde de viitură pe Pleşu. În urma unei asemenea unde de viitură, în anul 1980 şi-a scurtat cursul cu peste 200 m tăind pintenul ce-l separa, în zona de vărsare, de albia Pleşului. În felul acesta s-a format un prag de peste 2 m care, ulterior, a fost modelat, râul adâncindu-şi albia şi în amonte. Pârâul Racului îşi are izvoarele în apropierea D. Bobeici, în stratele acvifere intersectate de abruptul de vest al Platformei Bolohani. Denumirea vine de la numeroşii raci care îşi găsesc adăpost sub lespezile de gresie ce căptuşesc albia pârâului. Deşi are un curs torenţial, nu seacă, dovedind consistenţa stratelor acvifere din care se alimentează. Bulhacele situate în spatele valurilor de alunecare completează cantitatea de apă care se scurge prin secţiunea îngustă a albiei. Având o lungime de 1,5 km, cu o diferenţă de nivel de cca. 130 m, acesta îşi sapă ovale care, în unele sectoare ajunge la 25-30 m, situaţie pe care o întâlnim şi la pârâul Tisei , pârâul afluent care are un profil presărat cu numeroase praguri, unele de peste 10 m, determinate de prezenţa unor orizonturi dure alcătuite din gresie calcare oolitice intercalate cu marne şi nisipuri. Pârâul Racului confluează cu Pleşu într-o mică depresiune situată la baza culmei D. Ţăruş la o altitudine de 320 m. Pârâul Popii este al doilea afluent ca lungime pe stânga, având un traseu de 3 km. Îşi are izvoarele în deluviile de alunecare de pe versantul nordic al D. Mare. Străbate ca ţi pârâul racului o zonă împădurită având o vale destul de largă, în unele porţiuni afectată de alunecări sau parazitată de conuri de dejecţie, aşa cum este cel din poiana de la Bordeiul de pândă. Cel mai important afluent al Pleşului este pârâul Pietrosu (Chetrosu) . denumirea vine de la faptul că albia este pavată cu pietre (fragmente de gresii şi calcare) dizlocate din stratele geologice. Are o lungime de peste 5 km, porţiune în care valea are două aspecte distincte. În cursul superior este adâncă de peste 50 m, îngustă şi cu pereţii abrupţi. În cursul mijlociu, situat în zona înşeuării de la Căbăniţă, valea este largă, terasele având o dezvoltare de 200-250 m. După acest sector ce se desfăşoară pe aproximativ 700 m , capătă, până la confluenţă aspectul din cursul său superior dar mai atenuat. Îşi are izvoarele în stratele de pe versantul de NV al D. Trei Pietre şi cel de nord al D. Mare. Confluează cu Pleşul la cca. 300 m în aval de pârâul Popii şi cca. 100 m în amonte de confluenţa pârâului Zârna, zonă pe care am numi-o o mică piaţă de adunarea a apelor. În afara acestor cursuri de apă pe care le primeşte Pleşul mai trebuie amintit pârâul Capu Codrului (vezi figura …), o vale cu caracter torenţial care izvorăşte din deluviile de alunecare prezente pe abruptul cuestiform din vestul D. Huci, în zona numită Capu Codrului de unde-i vine şi numele. Valea este bine schiţată doar în cursul său inferior, în apropierea zonei de confluenţă când străbate terasa de 10-12 m a Pleşului pe care şi-a adâncit-o la peste 7 m. Confluenţa se află la 100 m în amonte de podul de la Surugiu. Pârâul Turbata Face parte din bazinul hidrografic al Siretului. Îşi are izvoarele în versantul vestic al D. Trei Pietre, extremitatea estică a Culmii Comorii, şi îşi desfăşoară bazinul în partea de sud a satului denumită Turbata, pe o lungime de aproximativ 4,5 km. Reţeaua hidrografică cu caracter permanent şi semipermanent, are o densitate de 0,15-0,6 km/km2 ca o consecinţă a climatului continental care îşi spune cuvântul mai ales prin intermediul valorilor modeste ale scurgerii lichide specifice (0,5-0,6 l/s/km2), uneori mai ridicată în anii cu o frecvenţă ridicată a ploilor, şi a evapotranspiraţiei relativ scăzute din zona forestieră.

33

În partea superioară a bazinului (corespunzător zonei împădurite) poartă denumirea de Turbăţica datorită debitului mic. Este alcătuit din pâraiele Pacorniţa, Dalii (datorită căptuşirii albiei minore cu pietre late – gresie cu granulaţie mare), şi o serie de torenţi (în tona forestieră – Culmea Comorii), după care primeşte ca afluent pe partea dreaptă pârâul Prisăcii ( din zona Dealului Viei. În aval, la aproximativ 1 km primeşte un torent din zona ocupată cu teren arabil.

Denumirea de Turbata vine de la topicul „vânt turbat”, vânt uscat şi rece din S-SE, care în această parte a satului are o intensitate foarte mare. După unii, denumirea de Turbata, i-a fost dată tocmai datorită faptului că în perioada topirii zăpezilor şi ploilor torenţiale produce inundaţii afectând culturile agricole.

Îşi desfăşoară cursul într-o vale largă de aproximativ 800-900 m, iar albia majoră este uşor adâncită cu 10 m, şi aproximativ rectilinie. Partea inferioară a bazinului se desfăşoară în întregime în Lunca Siretului şi a fost regularizat.

În valea uşor adâncită (albia majoră) dar mai ales în malurile albiei minore, apar la zi, în special în cursul superior şi mai rar în cel mijlociu orizonturi cu humă (argilă vânătă) şi pietrişuri.

După ce iese din pădure (în punctul numit „la ţigani”), în anii secetoşi datorită infiltrărilor şi evaporaţiei intense seacă. Surse de alimentare Sursele de alimentare ale reţelei hidrografice sunt determinate de un complex de factori fizico-geografici, orografici, vegetaţie ş.a. În proporţie de 86% aceasta îşi adună apele din precipitaţii atmosferice (ploi, ninsori) de unde provine şi dependenţa pronunţată a scurgerii de factorul climatic. Alimentarea din surse subterane atinge 14%. Comparând această situaţie cu clasificarea realizată de I. Ujvari în 1972, încadrăm alimentarea bazinului pârâului Pleşu în tipul III – pluvio-nival cu alimentare subterană moderată. Maria Pantazică, în 1974, încadrează bazinul Pleşului în tipul de alimentare pluvial moderat iar în Geografia fizică a României, vol. I (1983), zona geografică de care ne ocupăm se înscrie în tipul Peri-carpatic estic caracterizat prin ape mici de iarnă, stabile, de lungă durată, ape mari nivo-pluviale în martie, ape scăzute de primăvară, viituri accentuate la începutul verii, viituri în august şi o perioadă îndelungată de ape mici de vară – toamnă. Tipul de alimentare este pluvio–nival şi în mare parte pluvial-moderat .

Regimul hidrologic În funcţie de variaţia în timp a cantităţii de apă scursă distingem patru perioade caracteristice. 1. Perioada de iarnă care se suprapune lunilor în care temperatura medie zilnică a aerului este sub 0° C şi precipitaţiile cad sub formă solidă. În această perioadă reţeaua hidrografică are o scurgere redusă deoarece este alimentată numai din apele subterane. În acelaşi timp parţial pâraiele îngheaţă. Aceasta constituie perioada apelor mici de iarnă. 2. Perioada de primăvară se suprapune lunilor cu temperatura medie a aerului cuprinsă între 0° C şi +10° C. În această perioadă se topesc zăpezile. În a treia decadă a lunii martie prima decadă a lunii aprilie se produc apele mari de primăvară. Perioada se caracterizează prin ridicarea bruscă a nivelului apei, ruperea gheţii, curgerea sloiurilor şi uneori formarea de zăpiare ce ridică nivelul apei pe unele sectoare ale cursului. Se constată şi variaţii zilnice ale regimului, maxima apărând în jurul orelor 14°°-15°° iar minima dimineaţa. Uneori perioada de topire a zăpezii se suprapune peste ploi abundente care determină producerea de viituri şi chiar inundaţii pe unele sectoare. 3. Perioada de vară – în această perioadă, datorită repartiţiei neuniforme în timp a cantităţilor de precipitaţii, evapotranspiraţiei accentuate, scurgerea prezintă variaţii foarte mari. Astfel întâlnim perioada de ape mari în a treia decadă a lunii mai şi prima decadă a lunii iunie, urmată de o perioadă de ape mici. Uneori o serie de afluenţi seacă la fel ca şi pârâul Pleşu pe unele sectoare din cursul mijlociu, fenomen datorat lipsei precipitaţiilor şi evapotranspiraţiei accentuată. Această perioadă este caracteristică lunii iulie şi primelor decade ale lunii august după care apar din nou ape mari de vară. În perioada de vară, în afara celor două perioade de ape mari se constată aproximativ 3-5 viituri respectiv una în luna mai, două în iunie şi câte una în iulie şi august. Dintre viiturile observate în ultimii 30-35 de ani amintim pe cea din 21 mai

34

1970 cu creşteri de nivel de circa 4 m la Podul Surugiu, cea din 4 iunie 1988 care a distrus toate podurile de lemn de pe pârâul Pleşu şi afluenţii săi precum şi altele mai mici. 4. În perioada de toamnă cantităţile de precipitaţii căzute însumează 114 mm, respectiv 16,9% din cantitatea medie anuală. Aceasta determină, în general, ape mici de toamnă, care după apariţia îngheţului se continuă cu faza apelor mici de iarnă. În afara factorilor climatici care au rolul determinant în scurgerea apelor, în localitatea Tudora un rol important revine reliefului, solului, structurii geologice, vegetaţiei precum şi omului. Relieful, prin gradul de fragmentare şi valoarea pantelor imprimă o viteză mare de deplasare a apelor provenite din ploi şi topirea zăpezilor. Timpul în care acesta ajunge în albia râului fiind scurt iar pierderile prin infiltraţie sau evaporaţie fiind reduse. Structura geologică – prezenţa sub startul de sol care atinge pe versanţi grosimi mici, face ca infiltraţia să fie în general redusă, solul ajungând repede la saturaţie, iar cantitatea de apă scursă în râu să fie mare. Solurile determină procesul formării scurgerii superficiale precum şi procesul alimentării apelor subterane având rol intermediar între precipitaţii şi scurgere. Astfel în cursul superior al Pleşului, solurile argiloiluviale ajung repede la saturaţie determinând o scurgere superficială mai mare. În cursul mijlociu şi inferior al aceluiaşi pârâu solurile cenuşii şi chiar cernoziomurile, cu indice de infiltraţie mai mare, absorb o cantitate mare de apă diminuând considerabil scurgerea superficială. Faptul că în aceste sectoare versanţii sunt cultivaţi, măreşte cantitatea de aluviuni cărată în apele Peşului şi afluenţilor săi.

Vegetaţia alături de structura geologică contribuie la formarea tipurilor de sol, are o importanţă deosebită şi în determinarea caracterului scurgerii. Astfel, pădurea, prezentă în partea estică a localităţii, favorizează reducerea încălzirii solului şi reducerea evaporaţiei faţă de terenul descoperit. Cantitatea mai mare de apă rămasă în sol favorizează o scurgere superficială mare, fapt ilustrat şi prin cantităţile mari de apă ce se adună în acest sector în perioada ploilor de vară. Un rol pozitiv îl are pădurea şi prin faptul că întârzie topirea zăpezii, micşorând acţiunea insolaţiei şi a vântului, contribuind la mărirea infiltraţiei. Covorul ierbaceu de pe unii versanţi măreşte rugozitatea acestora frânând scurgerea apei spre pâraie, comparativ cu versanţii cultivaţi cu expoziţie sudică, care au o scurgere superficială mult mai mare.

Factorul uman modifică de asemenea scurgerea prin acţiunile sale. Astfel despădurirea din ultimele secole a peste 1000 de ha a mărit considerabil scurgerea superficială în partea de est a localităţii. În ultimii ani prin aplicarea unor măsuri agrotehnice scurgerea a fost modificată. Plantarea livezii pe versantul de nord al D. Găina, arăturile de toamnă, arăturile în lungul curbelor de nivel duc la menţinerea apelor în sol. Unele amenajări pentru irigaţii în sistem local realizate pe pâraiele Pleşu şi Velniţei transformă în perioadele când acestea sunt utilizate, regimul scurgerii, unele cantităţi din scurgerea medie anuală se pierd şi ca urmarea evaporaţiei ce se produce de pe aceste acumulări.

Un alt aspect ce se cuvine a fi amintit îl reprezintă turbiditatea (scurgerea solidă). Valoarea turbidităţii este determinată de coeficientul de degradare a terenurilor din bazinele de recepţie, de intensitatea proceselor de eroziune a albiilor, de densitatea reţelei hidrografice, cât şi de valoarea debitului specific lichid.

Chimismul apelor a fost determinat prin luarea de probe din sectorul mijlociu al pârâului Pleşu, analizele chimice fiind efectuate în laboratorul OGA Botoşani. Analizele au dat următorii indici :

-Ca 94 mg/l -azotaţi 9,6 mg/l -azotiţi 0,08 mg/l -Mg 8,51 mg/l -carbonaţi 12 mg/l -bicarbonaţi 433,1 mg/l -duritatea 18,76° D -alcalinitate 0,2/7,5 Apele stătătoare Apele stătătoare sunt reprezentate în teritoriul studiat prin bălţile (lacuri şi meandre

părăsite) situate în Lunca Siretului. În prezent ele ocupă o suprafaţă de cca. 10 ha faţă de 49 de ha în anul 1977. suprafaţa lor s-a redus prin lucrările de desecare executate în deceniul 1980-1990. ele mai sunt reprezentate astăzi doar prin bălţile Tochila, Călugăra şi Huţanului situate în amonte de confluenţa Pleşului cu Siretul şi Franţuz situată în aval. Toate acestea sunt meandre

35

părăsite cu forme tipice. Nu întâmplător topicul de “colac” este înregistrat de mai multe ori pe teritoriul analizat sub forma de “Colacul Bălţii” . adâncimea lor variază de la 1,5-2 m până la 4-5 m în unele sectoare ale bălţii Tochila. Acest fapt precum şi cel determinat de adâncimea aflată sub nivelul la care se află albia Siretului a făcut imposibilă scurgerea şi introducerea suprafeţelor respective în circuitul agricol.

În spatele monticulilor de alunecare aflaţi pe fruntea cuestei Dealu Mare, zona Dealului Arşiţa şi pe alţi versanţi se află numeroase bălţi (bulhace), unele având suprafeţe mici (200-300 m2), altele depăşind o jumătate de hectar aşa cum este balta Dracilor.

Pe suprafaţa acestor bălţi se dezvoltă o vegetaţie hidrofilă iar în apropiere higrofilă, fapt ce duce la înmlăştinirea treptată, aşa cum s-a petrecut cu Geamăna, Huţanului, Colacul Bălţii ş.a.

Heleşteele sunt amenajări antropice, prin excavare pe versanţi sau la baza acestora. Sunt utilizate de proprietari pentru udatul grădinilor sau pentru piscicultură. Se întâlnesc la baza versantului D. Curţii (în zona centrului civic al localităţii) 6 astfel de iazuri, pe versantul nordic al D. Găina şi Cornăţel.

ASPECTE BIOGEOGRAFICE Vegetaţia spontană Având în vedere factorii care contribuie la răspândirea vegetaţiei; aşezarea geografică a

localităţii în zona dealurilor înalte de pe stânga Siretului, zonă ce aparţine Podişului Sucevei, relieful dispus în trepte de la est spre vest, clima temperat-continentală, localitatea Tudora este situată din punct de vedere biogeografic la interferenţa provinciilor dacică şi ponto-sarmatică.

Pe teritoriul localităţii deosebim două categorii de vegetaţie : spontană-lemnoasă şi ierboasă.

Pădurea Vegetaţia spontană lemnoasă din teritoriul studiat este alcătuită din pădurile de gorun,

stejar şi fag care acoperă cea mai mare parte a bazinului superior al pârâului Pleşu, şi al bazinului pârâului Turbata.

În ultimele secole au fost defrişate peste 1000 de ha de pădure fapt determinat de necesităţile de ordin economic (mărirea suprafeţelor arabile, a celor de păşune şi fânaţ) care au dus la transformarea versanţilor cu pante mari în terenuri neproductive sau slab productive.

Pădurea prezintă două subzone, respectiv, stejar şi fag şi subzona fagului caracteristică dealurilor înalte (D. Mare, Bobeica, Pleşu ş.a.) unde uneori acesta se întâlneşte în stare pură, şi nu trebuie neglijată prezenţa spontană a mesteacănului.

Tăierile efectuate în ultimii 30 de ani au determinat unele schimbări în structura arboretelor, în sensul că au fost aclimatizate specii de mare valoare economică cum ar fi : molidul, pinul, laricea ş.a.

Pădurile acestor locuri sunt alcătuite din stejar pedunculat, gorun, cer, gârniţă cu care se asociază carpenul, teiul pucios, teiul argintiu, frasinul, arţarul, jugastrul, speciile de ulm. Apar de asemenea mărul pădureţ, părul pădureţ, cireşul nucul sălbatec etc.

În această compoziţie floristică variată îşi face simţită prezenţa tot mai mult pe măsură ce altitudinea creşte fagul care în unele zone ajunge în stare pură.

Acolo unde pădurea este mai luminoasă îşi fac apariţia arbuştii : alunul, cornul, călinul, lemnul râios, porumbarul, măceşul, sângerul, lemnul câinesc, păducelul, murul, socul etc.

La acestea se adaugă şi o bogată floră ierboasă din care amintim pe cele mai semnificative : floarea paştelui, ferigi, laptele câinelui, mierea ursului, pecetea lui Solomon, pochivnicul, rogozul de pădure, firuţa de pădure, urzica moartă precum şi efemeridele de primăvară – ghiocelul, viorele, toporaşi, brebenei, lăcrămioare ş.a. care alcătuiesc flora de mull din pădurea localităţii.

În mediul de pădure se dezvoltă şi diverse specii de ciuperci, multe din ele fiind comestibile, ca de exemplu : zbârciogii, hribii, gălbiorii, râşcovii, iuţarii, ghebele ş.a.

În poienele pădurii se află o floră ierboasă alcătuită mai ales din graminee din care menţionăm : Festuca valesiaca, Festuca rupicola, Koeleria maerantha iar dintre dicotiledonate sunt prezente sunt prezente Trifolium campestre, Trifolium repens, Medicago lupulina, Vicea eraceae, Primula officinalis ş.a.

36

Pajiştile Ocupă suprafeţe întinse (peste 1000 ha) atât pe platourile despădurite în scopul

transformării pădurii în păşune, respectiv Bolohani şi Trei Pietre cât şi pe versanţi. Datorită păşunatului uneori excesiv şi fără măsuri de regenerare şi ameliorare, în parte,

acestea sunt degradate, exemplu – păşunea Rediu, păşunea Capu Codrului etc. Dintre graminee se întâlnesc : păiuşul, firuţa, golomăţul, obsiga, firuţa de stepă, pirul

gros, coada vulpii etc. Amintim şi leguminoasele care împreună cu gramineele formează aproape întreaga

compoziţie floristică a păşunilor şi fâneţelor : trifoiul alb, trifoiul roşu, lucerna galbenă, sulfina, măzărichea ş.a. Între plantele ierboase am mai determinat : scaiul dracului, pălămidă, lumânărica, talpa gâştii, cimbrişorul, cârcelul, zâzania, peliniţa, laptele câinelui, coada şoricelului etc.

Vegetaţia intrazonală În afara asociaţiilor vegetale prezentate mai întâlnim şi o vegetaţie intrazonală care

corespunde luncii Siretului, luncii Pleşului cât şi unor versanţi, îndeosebi cei afectaţi de alunecări şi chiar unele platouri.

În cadrul acestei vegetaţii distingem : Vegetaţia luncilor alcătuită din esenţe lemnoase slabe ca : plopul alb, plopul negru,

răchita albă, salcia, salcia căprească, arinul, şi cu ierburi ca : stuf, papură, menta broaştei, pipirig, rogoz, piciorul cocoşului de baltă ş.a.

În perioada după 1960, vegetaţia luncilor şi zăvoaielor a fost înlocuiră cu plantaţii de plop euroamerican care au schimbat aspectul pitoresc, liber şi sălbatec ,apărând peisajul sobru, ordonat şi sever.

Vegetaţia de mlaştini (palustră) apare pe areale mici pe întregul teritoriu. Vegetaţia este alcătuită din plante higrofile cum ar fi: rogozul, pipirigul, papura, stuful ,la care se adaugă răchitanul, săgeata apei, stânjenelul de baltă precum şi plante hidrofile dintre care menţionăm: iarba broaştei, otrăţelul ,cosorul, broscăriţa, lintiţa ş.a.

Vegetaţia palustră ocupă suprafeţe mai restrânse în prezent ca urmare a lucrărilor hidroameliorative efectuate în anii 1980-1990 pe terasele inferioare ale Siretului, prin desecarea unor bălţi şi introducerea acestor suprafeţe în circuitul agricol. Trebuie amintit că, pe alocuri apare şi o vegetaţie de sărături(halofilă).

Plantele medicinale sunt în număr destul de mare, atât în pădure cât şi pe cuprinsul pajiştilor. Dintre cele mai importante şi care pot face obiectul recoltării amintim: coada şoricelului, muşeţelul, pojarniţa, sulfina, pătlagina, podbalul, cimbrişorul, mătrăguna, păpădia, teiul, socul, păducelul, măceşul, salcâmul, cireşul, cornul, mesteacănul etc.

Valorificarea vegetaţiei spontane In afara plantelor medicinale prezentate mai sus sunt utilizate pe teritoriul Tudorei şi

plantele melifere. Din această categorie fac parte salcâmul, cireşul, plantele cu flori din pajişti şi fâneţe, livezile care sunt astăzi folosite de apicultori izolaţi, pot constitui sursa unor mari venituri prin extinderea acestei ocupaţii tradiţionale.

Plantele industriale sunt: stejarul, gorunul, salcia, arinul, muşeţelul, pelinul, dudul, de la care pot fi valorificate lemnul, frunza, coaja, floarea.

Masa lemnoasă ce se exploatează din masivul păduros este utilizară ca materie primă la combinatele de profil din Suceava şi Fălticeni şi de către întreprinzătorii particulari precum şi ca lemn de foc.

Deşi există preocupare pentru utilizarea speciilor de plante, atât cele ierboase cât şi masa lemnoasă, apreciem că acestea sunt încă insuficient puse în valoare.

Modificările antropice ale învelişul vegetal Referindu-ne la modificările din învelişul vegetal reamintim că suprafaţa de pădure s-a

restrâns considerabil . Suprafeţele mari ocupate de pădure până în secolul al XVIII-lea sunt dovedite şi de solurile forestiere care există pe versanţi cât şi de silvonimele moştenite: Capu Codrului, Poiana, Poieni etc.

In acelaşi timp, unele acţiuni antropice, mai ales păşunatul au dus la deteriorarea unor arborete, creând poteci, consumul lăstarilor tineri şi au determinat condiţii improprii pentru regenerarea naturală a pădurii. Toate acestea au afectat serios echilibrul natural fapt ce a

37

determinat plantarea unor arbori valoroşi, lucrări de întreţinere şi exploatare raţională, tratamente contra dăunătorilor ş.a.

Pajiştile şi fâneţele care ocupă aprox. 15 % sunt situate pe terenuri în pantă expuse eroziunii şi degradate în cea mai mare parte. Neexecutarea unor lucrări de întreţinere, modul iraţional de exploatare au condus la degradarea accentuată, reducerea numărului de specii valoroase, apariţia şi dezvoltarea plantelor ruderale şi a celor toxice.

Compoziţia floristică a pajiştilor este de aprox. 60% graminee, 10 % leguminoase, 10 % alte specii şi cca. 20% specii de buruieni dăunătoare animalelor. Le vom indica pe cele mai dăunătoare întrucât se impun măsuri pentru stârpirea sau reducerea lor deoarece plantele toxice conţin alcaloizi, saponine, taninuri, uleiuri eterice dăunătoare animalelor iar cele ruderale sunt nefurajere sau slab furajere.

Principalele plante toxice sunt: mătrăguna, cucuta, coada calului, piciorul cocoşului, floarea paştelui, ciumăfaia, măsălariţa, dalacul, stânjenelul, săpunariţa, pelinul, pojarniţa, măcrişul, laptele câinelui, bozul etc.

Plantele ruderale mai des întâlnite sunt: păpădia, pălămida, brusturele, lumânărica, morcovul sălbatec, scaiul, nalba, traista ciobanului, turiţa, urzica, urzica moartă etc.

Pentru îmbunătăţirea compoziţiei floristice a pajiştilor se impun neapărat măsuri energice printre care sugerăm: raţionalizarea păşunatului, înlăturarea plantelor toxice, supraînsămânţări cu ierburi valoroase, fertilizări ş.a.

Pe lângă importanţa propriu-zisă a vegetaţiei spontane aceasta are un rol deosebit de important în menţinerea echilibrului natural. La acestea se adaugă şi alte funcţii printre care amintim cea hidrologică ,funcţia antierozională , funcţia climatică, de purificare şi ozonare a atmosferei, crearea unui mediu recreativ şi de agrement, funcţia ştiinţifică.

Ocrotirea vegetaţiei Pe linia ocrotirii naturii, în teritoriul studiat există Rezervaţia naturală de tisă. Arboretul

de tisa se întinde pe o suprafaţă de 149 ha pe versantul de N-NV al dealului Bobeica şi este în amestec cu fag. Se află la cca.5 km de centrul satului, la o altitudine de aproximativ 47o m . In trecut, datorită lemnului său preţios, întrebuinţat la construcţii şi la confecţionarea diferitelor obiecte de artizanat, numărul de exemplare a fost mult diminuat. La această reducere şi-au adus contribuţia şi ciobanii care o tăiau deoarece cetina este otrăvitoare pentru oi, cât şi procesele geomorfologice de versant(prăbuşiri, surpări, alunecări) foarte frecvente în această zonă.

Specia de tisă are tulpina dreaptă, ascendentă. Unele exemplare sunt ramificate şi ajung până la 5-6 m înălţime, altele sunt însă mult mai mici. Creşterea în volum a arboretului de tisa este cu 25% mai scăzută faţă de esenţele forestiere comune. Totuşi, aici, s-a găsit o creştere mai mare(0,26 mc/an) faţă de staţiunea de tisă de la Cheia (Vâlcea) unde creşterea este de doar 0,2 c/an. Această valoare reprezintă aprox. 25% din creşterea celorlalte esenţe (2 mc/ha/an). La fel de înceată este şi dezvoltarea în diametru, de 13-14 cm în 50 de ani şi până la 27-31 cm în 100 de ani, adică între 0,4 şi 1,7 mm /an. In anul 1944 la o cioată de tisă s-au putut aprecia creşteri anuale de 1,7 mm/an. Scoarţa este brună-cenuşie iar lujerii anuali sunt verzi-deschis. Frunzele sunt liniare , moi, lungi până la 2,5 – 3 cm, late de 2-2,5 mm . Sămânţa ,ovoidă este învelită de un aril roşu, cărnos, mucilaginos, comestibil. Este singura parte neotrăvitoare a plantei.

Suprafaţa rezervaţiei este alcătuită din arboret tânăr, determinat şi de tăierea rasă din anii 1892 de fostul proprietar Cantacuzino – Paşcanu , a întregului arboret, inclusiv cel de tisă, care ulterior a regenerat. Stadiul actual al arboretului, observaţiile noastre, ne conduc să afirmăm că există o dezvoltare naturală bună. In afară de zona amintită a rezervaţiei, se mai găsesc exemplare izolate şi în zona Dealului Ocup.

Considerăm necesare lucrări de amenajare pentru oprirea proceselor de versant, interzicerea exploatării masei lemnoase precum şi împrejmuirea suprafeţei pentru a nu se mai permite intrarea oilor în perimetru.

La marginea rezervaţiei de tisă, pe izlazul Bolohani se găseşte un exemplar de ienuper care a fost schilodit de ciobani prin tăiere. Izolat, în pădure se mai află câteva exemplare de stejar secular.

38

In apropierea centrului civic al satului se află parcul, inclus pe lista monumentelor naturii din judeţul Botoşani. Printre speciile care cresc aici se află molidul, salcâmul, teiul şi nucul negru.

Pentru ocrotirea florei şi mai ales a speciilor rare se impune o grijă mai mare pentru planificarea tăierii pădurii, pentru reducerea păşunatului şi interzicerea acestuia în pădure .

FAUNA Deşi cu o mobilitate mai mare, fauna se corelează cu vegetaţia care îi este suport de

viaţă şi adăpost. Se deosebeşte astfel, o faună proprie zonei de pădure şi o faună de silvostepă.

Fauna de pădure a cunoscut modificări, datorită, pe de o parte vânatului care a determinat reducerea sau chiar dispariţia unor specii cum ar fi lupul, pe de altă parte a măsurilor protecţioniste care au condus la formarea unor populaţii numeroase la unele specii. Dintre mamifere sunt bine reprezentate căpriorul, mistreţul, vulpea. Ultima fiind în număr tor mai redus datorită vânatului brutal. Se mai semnalează pisica sălbatecă iar dintre mustelide nevăstuica şi dihorul. Iepurele devine tot mai rar datorită atât vânatului cât şi folosirii substanţelor toxice în agricultură în perioada înmulţirii.

Alte rozătoare caracteristice sunt: şoarecele de pădure, veveriţa, hârciogul etc. In ultima perioadă este semnalată prezenţa cerbului carpatin, colonizat în scopul sporirii potenţialului cinegetic.

Dintre speciile de păsări cităm: ciocănitoarea, cucuveaua, buha, mierla, gaiţa, mai rar piţigoiul şi pitulicea, cinteza ,sticletele, botgrosul, scatiul, privighetoarea, ciocârlia, ciocârlanul, guguştiucul – care în ultimii ani aproape a dispărut. Dintre corvidee amintim, coţofana, cioara, stăncuţa. Rareori apar răpitoarele de zi. Apar cu frecvenţă mare cucul, vrabia, rândunica, lăstunul ş.a.

Reptilele sunt puţin numeroase. Mai caracteristice sunt şarpele de pădure, năpârca, guşterul şi diferite specii de şopârle.

Amfibienii sunt destul de numeroşi în ochiurile de baltă şi în mlaştinile din pădure. Se întâlnesc buhaiul de baltă, broasca roşie de pădure, salamandra şi brotăcelul.

Deosebit de bogată este fauna de frunzar(litiera) reprezentată prin gasteropode, miriapode, furnici, cu o importanţă deosebită în igiena pădurii.

Fauna de silvostepă este reprezentată de popândău, căţelul pământului, hârciog, şoarecele de câmp. Se mai întâlneşte vulpea, iepurele de câmp, ariciul şi o serie de mustelide.

Păsările sunt bine reprezentate, caracteristice fiind pitpalacul şi potârnichea. In ultima perioadă s-au înmulţit foarte mult cioara şi vrabia.

Dintre reptile, mai frecvente sunt şopârlele iar dintre batracieni broasca râioasă, broasca de lac, buhaiul de baltă şi mai rar broasca ţestoasă.

La acestea se adaugă numeroase specii de insecte(cosaş greier ,lăcuste etc). Fauna acvatică este mai săracă şi mult modificată datorită restrângerii suprafeţei

lacurilor, poluării accentuate a râului Siret şi a Pleşului ş.a. Mai reprezentative sunt şobolanul de apă şi bizamul. In Luncă se întâlnesc în timpul

primăverii şi toamnei, dar şi permanent specii de raţe şi gâşte sălbatice precum şi lişiţa, cârstelul de baltă, sitarul.

Primăvara şi tomna şi mai rar vara se întâlneşte barza albă. Ihtiofauna este mai slab reprezentată. În apele pârâului Pleşu şi afluenţilor săi predomină

porcuşorul comun, scobarul şi svârluga ş.a. În apele Siretului şi ale lacurilor din lunca sa se întâlnesc crapul, ştiuca, carasul, cosacul,

svârluga, mreana, cleanul, chişcarul, obletele etc. Importanţa faunei Importanţa economico-socială a faunei din teritoriul satului poate fi apreciată de mare

utilitate. Ea are rol direct, atât prin posibilitatea valorificării faunei cinegetice, a celei piscicole, pentru agrement şi pescuit sportiv, cât şi prin contribuţia importantă la menţinerea echilibrului ecologic.

Fauna cinegetică alcătuită mai ales din iepuri, mistreţi, căpriori, aduce importante venituri în valută prin solicitarea lor la export.

39

Deşi rolul faunei în menţinerea echilibrului ecologic este mai puţin perceptibil, arătăm că diminuarea sau dispariţia unor specii au dus la dereglarea echilibrului ecologic. Aceasta se datoreşte în primul rând utilizării pe scară largă a pesticidelor şi fungicidelor care au condus la reducerea populaţiilor de iepuri, vânatul excesiv care a dus la dispariţia lupului şi reducerea considerabilă a vulpii, intensificarea traficului rutier în pădure în vederea exploatării masei lemnoase, reducerea suprafeţelor de baltă şi mlaştină.

Consemnăm aici preocupările consecvente ale silvicultorilor pentru a asigura un fond cinegetic valoros, preocupări ce ar putea fi amplificate chiar prin colonizarea unor specii utile cum ar fi fazanul, cerbul carpatin ş.a. în zona Pleşu-Pleşuţa, şi versantul de vest al D. Mare, pe cursul pârâului Chetrosu unde pădurea oferă condiţii prielnice dezvoltării populaţilor de animale.

ÎNVELIŞUL DE SOL Solul este o componentă deosebit de importantă a învelişului geografic al comunei Tudora, reprezentând pătura de la suprafaţa scoarţei terestre formată prin transformarea, în condiţii climatice complexe, prin procese fizico-chimice şi biochimice îndelungate a rocilor şi a resturilor vegetale şi animale. Din punct de vedere pedologic teritoriul comunei Tudora aparţine provinciei est europene (moldo-sarmatice), solul fiind rezultatul interacţiunii dintre vegetaţie, climă, rocă, relief, hidrografie, om dar şi factorul chimic. În condiţiile în care vegetaţia de pădure ocupă peste 50% din teritoriul satului, iar în timpurile istorice aceasta depăşea 70%, cea mai mare dezvoltare o au solurile de pădure respectiv cele brune luvice pseudogleizate. Pe cursurile inferioare ale pâraelor şi în lunca Siretului predomină solurile aluviale. Tipuri de soluri În teritoriul Tudorei întâlnim următoarele clase şi tipuri de soluri ca şi asociaţii de soluri în zonele cu alunecări active sau stabilizate. Clasa Tipul de sol Simbol Molisoluri Sol cenuşiu pseudogleizat

Cernoziom cambic vertic CNpz CCvs

Argiluvisoluri Sol brun luvic pseudogleizat BPpz Hidromorfe Sol gleic tipic Gcti Vertisoluri Vertisol erodat puternic VSESPSoluri neevoluate, trunchiate sau desfundate

Protosol aluvial (aluviune gleizată) Sol aluvial gleizat Erodisoluri

Aagz Sagz ER

Molisolurile sunt reprezentate prin solurile cenuşii pseudogleizate şi cernoziomul cambic vertic. În teritoriul comunei, aceste soluri ocupă areale mari pe versantul de nord al D. Huci, unde terenurile sunt ocupate de livadă şi fânaţ, pe versanţii de sud ai dealurilor Huci, Turbata, Straja, Cornăţel şi sunt prielnice culturilor de cereale, îndeosebi grâu, ovăz, orz, cât şi unor plante industriale cum ar fi cânepa pentru fuior. Vegetaţia naturală sub care s-au format, pe un material parental alcătuit din luturi şi depozite loessoide este reprezentată de pădurile de stejar, în amestec cu tei, carpen, arţar, bogate în arbuşti şi plante ierboase. Bioacumularea este relativ intensă formându-se un orizont A – molic caracteristic sub care ca urmare a proceselor de migrare s-a separat un orizont de acumularea a humusului. Grosimea orizontului superior este de 30-40 cm, are culoare închisă în stare umedă însă la uscare devine cenuşie. În profil se întâlnesc formaţiuni reziduale reprezentate prin grăunţi minerali, aglomerări minerale (păpuşi). Textura este mijlocie (de regulă lutoasă) sau fină (luto-argiloasă). Structura este grăunţoasă având o aeraţie favorabilă în orizontul superior.

40

Cantitatea de humus este redusă (3-4%) ca şi conţinutul în azot, fosfor şi potasiu, motiv pentru care apare necesară folosirea îngrăşămintelor chimice şi a celor naturale. Gradul de favorabilitate înclină spre măr, păr, prun, viţă-de-vie şi mai ales pentru păşuni şi fâneţe. O favorabilitate medie o au pentru sfecla de zahăr şi in. Cernoziomul cambic vertic (CCvs) se găseşte în asociaţii cu alte tipuri de sol fapt pentru care nu îl mai analizăm. Argiluvisolurile sunt prezente în partea de est a satului, în zona acoperită cu pădure. Ele sunt reprezentate prin tipul de sol brun luvic pseudogleizat (BPpz), ocupând întreaga suprafaţă de pădure şi zona platformelor Bolohani şi Trei Pietre, desfăşurându-se pe o suprafaţă de peste 3000 ha. Textura este de obicei mijlocie iar structura în orizontul superior este grăunţoasă. Are o aeraţie redusă şi un regim aerohidric defectuos, apa din precipitaţii străbate uşor orizonturile superioare, dar greu pe cel argiloiluvial, se evaporă uşor. În perioadele umede prezintă exces de apă iar în cele secetoase un deficit accentuat. Cantitatea de humus este redusă (~2%) iar pH-ul scade ajungând până la 5. au o fertilitate redusă. Fiind prezente în zona împădurită nu se cultivă cu cereale sau cu alte plante decât pe suprafeţe reduse în jurul cantoanelor silvice. Din observaţiile făcute, favorabilitatea este mai mare pentru leguminoase (care au posibilitatea să-şi sintetizeze azotul), pentru cartof, păşuni şi fâneţe. Datorită ph-ului sub 6, în condiţiile în care se practică cultura plantelor sunt necesare amendamente calcaroase. Solurile hidromorfe se întâlnesc la baza terasei de 20 m a Siretului în Valea Turbeţii şi în zona centrului civic. Din această clasă face parte solul gleic tipic (GCti). Dintre condiţiile pedogenetice caracteristice sunt cele de apă freatică aflată la adâncimi ce nu depăşesc un metru, uneori mai aproape de suprafaţă determinând gleizarea. Textura este mijlocie până la fină în funcţie de materialul de formare. Structura este grăunţoasă în orizontul A0, dar mai slab dezvoltată datorită conţinutului redus în humus (2-3%). Regimul aerohidric este defectuos, şi au o reacţie acidă (6,5-5, uneori chiar sub 5) au o fertilitate redusă. Fâneţele care au existat până la lucrările hidroameliorative efectuate până anii ’80 erau de slabă calitate. Înlăturarea excesului de umiditate prin lucrări de drenaj, atât prin canale deschise cât şi drenuri subterane, lucrările solului în adâncime au dus la îmbunătăţirea substanţială a regimului aerohidric, la intensificarea proceselor de mineralizare a substanţelor organice. Aceste măsuri ca şi aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice au făcut posibilă cultivarea cu cereale, plante furajere şi sfeclă de zahăr dar, neîntreţinerea lor în ultimul deceniu au făcut posibilă reapariţia excesului de umiditate. Solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate Aceste soluri din care fac parte protosolul aluvial, solul aluvial gleizat, erodisolurile şi coluvisolurile sunt răspândite în Lunca Siretului, pe terasele superioare ale acestui râu precum şi în luncile pâraelor Pleşu şi Turbata. Având în vedere situaţiile de formare, vârsta relativ recentă, aluviunile sunt nesolificate sau puţin solificate. Nu putem separa orizonturi ci abia pe cel superior, sărac în humus şi subţire, depozitele fluviale rămânând practic ca atare, de unde şi clasificarea în tipul protosol aluvial. Textura este variată, de la cea nisipoasă, la cea loto-nisipoasă şi prăfoasă. Sunt bine aprovizionate cu apă având uneori chiar un surplus. Conţinutul de humus este redus, în jur de 1%, provenit din depozitele respective sau format pe seama materiei organice rezultată de la vegetaţia instalată. Au o reacţie slab alcalină, uneori chiar neutră şi o fertilitate în general ridicată datorită reîmprospătării permanente cu substanţe organice. Sunt cultivate cu rezultate bune sfecla de zahăr, cartoful, porumbul, grâul, plante de nutreţ şi oferă condiţii optime pentru legume, în special pentru rădăcinoase. În aceleaşi condiţii s-au format şi solurile aluviale gleizate care se întâlnesc în sectoarele de luncă ieşite de sub influenţa revărsărilor precum şi pe sectoarele joase ale Siretului şi celor două pâraiele amintite. Au o textură de la mijlocie până la fină şi o structură grăunţoasă în A0. sunt cultivate cu cereale, plante industriale şi de nutreţ.

41

Erodisolurile ocupă terenurile erodate sub influenţa ablaţiei, torenţialităţii şi deflaţiei. Sunt soluri foarte sărace în humus, slab aprovizionate cu substanţe nutritive deci sunt şi slab productive. Se găsesc în zona izlazurilor Bolohani şi Trei Pietre precum şi pe majoritatea versanţilor afectaţi de eroziunea areolară. Coluvisolurile apar pe glacisuri în fâşii înguste. Au profil de la A0 la C, deseori numai orizontul C. Conţin între 1 şi 3% humus iar pH-ul variază foarte mult. Se întâlnesc la baza versanţilor având un grad de fertilitate ridicat şi sunt prielnice tuturor culturilor agricole. Asociaţii de soluri sunt aşa cum arată şi denumirea formate din mai multe soluri asociate, datorită alunecărilor masive şi care au creat un mozaic de condiţii pedogenetice. Sunt soluri slab productive acoperite în special cu păşuni. Se întâlnesc în zonele afectate de alunecări de pe izlazurile Trei Pietre, Bolohani, Zârna, Fundoaia.

Valorificarea solurilor Privite sub aspectul lor de fertilitate solurile de pe teritoriul comunei Tudora le putem grupa în trei categorii : Soluri cu potenţial ridicat de fertilitate în care includem solurile coluviale, cele aluviale gleizate şi aluviale molice caracteristice teraselor superioare ale Siretului şi pâraelor Pleşu şi Turbata. Sunt solurile cele mai valoroase sub aspectul productiv şi puţin afectate de eroziune manifestându-se mai ales eroziunea de suprafaţă pe versanţii D. Curţii şi Turbata. Se pretează la tot felul de culturi, dar cele mai mari producţii se obţin la grâu, porumb, sfecla de zahăr, cartof. Potenţialul lor natural poate fi mai bine valorificat prin irigaţii şi adaos de îngrăşăminte organice şi minerale, alături de o agrotehnică adecvată. Soluri cu potenţial moderat de fertilitate în care includem solurile cenuşii pseudogleizate şi aluviunile gleizate. Suprafeţele ocupate de aceste soluri sunt în cea mai mare parte acoperite cu păşuni, fâneţe precum şi cu livadă. În aceeaşi categorie includem şi solurile gleice de la baza terasei de 20 m a Siretului care prin desecări, drenări şi alte măsuri hidroameliorative au dus la obţinerea unor producţii aproape duble faţă de perioada anterioară executării lor. Prin utilizarea de îngrăşăminte şi mai ales gunoi de grajd se poate mări şi potenţialul productiv al aluviunilor gleizate din lunca inferioară a Siretului. Soluri cu potenţial natural de fertilitate scăzut în care includem solurile hidromorfe precum şi cele puternic erodate, soluri care necesită intervenţii costisitoare pentru a le aduce la un nivel corespunzător de fertilitate.

POPULAŢIA

Gradul de umanizare a teritoriului Cadrul natural al teritoriului comunei Tudora a oferit condiţii bune de locuire încă din preistorie. Relieful variat, acoperit de păduri cu poieni, în care se adăposteşte o faună bogată, existenţa dealurilor înalte şi a platourilor care ofereau o privelişte largă spre culoarul Siretului sau spre est creând posibilitatea vegherii şi observării de la distanţă a năvălitorilor au creat premisele unei activităţi sociale intense încă din “zorii istoriei noastre”. Teritoriul comunei Tudora prezintă urme de viaţă omenească încă din cele mai vechi timpuri, din paleolitic. Descoperirile întâmplătoare cât şi cele dirijate nu au pus în evidenţă culturile paleoliticului dar, susţinem această afirmaţie pe argumentul unei intense culturi neolitice care nu se putea dezvolta pe un “vid de locuire” . Neoliticul, perioadă cuprinsă între mileniile IV şi III î.Hr. este prezent prin ceramica aparţinând culturii Cucuteni (faza A), fragmente de silex, aşchii, răzuitoare, vârfuri de săgeţi şi nuclee care atestă prezenţa unor ateliere de confecţionare a armelor şi uneltelor atribuite tipologic eneoliticului şi care au fost descoperite în zona D. Ocup, pe versantul Rediu în apropierea Movilei Iancului şi în alte zone din teritoriu. Un asemenea atelier a fost depistat de noi împreună cu elevii în anul 1969 şi cercetat ulterior de N. Ursulescu în 1970. faptul că silexul lipseşte din zonă, dar a fost găsit în cantitate mare în perimetrul amintit, demonstrează activităţile de schimb ale locuitorilor de aici cu cei din zona Prutului.

42

În aceeaşi zonă s-au descoperit şi unelte din os, nedatate, dar care ar corespunde fazelor de început ale culturii de Prund. În zona Dealul Curţii au fost descoperite fragmente ceramice aparţinând culturilor Cucuteni şi Criş. Epoca metalelor cunoaşte o înflorire a vieţii economice. Au fost descoperite unelte şi arme dintre care merită atenţie toporaşul de bronz (celt) de tip transilvănean care a fost atribuit perioadei de sfârşit a epoci bronzului şi de început a epocii fierului descoperit în curtea locuitorului Gh. Luchian şi aflat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie.

Tot epocii fierului îi sunt atribuite şi fragmentele ceramice descoperite în vatra satului, pe ambele maluri ale pârâului Velniţa, cele de pe platoul din dreapta pârâului Zârna precum şi cele descoperite la Ocup (1970). Nu este posibil ca în perioada antichităţii dacice zona să nu fi fost locuită, deşi descoperirile întâmplătoare sunt neconcludente. Prezenţa unor monede romane(denari) din perioada împăratului Adrian atestă locuirea acestui teritoriu şi în perioada dacă, mai târziu ,cea a Daciei libere . Locuirea este permanentă. Perioada migraţiei popoarelor(sec.VII-IX) este materializată prin cetăţuia de pe dealul Ocup. Situată la cca. L,5 km est de cătunul Poieni, pe dealul Ocup care domină cu aprox. 15o m albia pârâului Pleşu, se află o fortificaţie de pământ(cetăţuie),întărită natural prin pantele abrupte lungi de cca. 120 m spre nord, spre sud şi spre vest. In partea de est a cetăţuii există un şanţ de apărare lung de peste 70 m a cărui adâncime faţă de creasta valului din interior este de aprox. 10 m. Lăţimea valului este de 15 m, iar înălţimea sa faţă de platoul fortificat este de 3-3,5 m. Un alt şanţ de apărare lung de aprox. 5o m există şi în partea de vest, unde platoul se îngustează având o lăţime de cca. 20 m şi o lungime de aprox. 100 m.

Cetăţuia are formă dreptunghiulară cu laturile de 120/70 m. Pe valul de apărare de pe latura de est,s-a constatat existenţa unui strat gros de pământ ars, lipitură de lut ars cu amprente de nuiele şi pari. Tot aici se găsesc şi lespezi de piatră. In afara fragmentelor ceramice culese şi aparţinând culturilor mai vechi(neolitică, epocii fierului) au fost descoperite şi fragmente ceramice aparţinând feudalismului (sec.XVII), precum şi un vârf de lance de fier.

Feudalismul timpuriu găseşte o intensă viaţă economică pe teritoriul Tudorei. Satul este atestat documentar încă de la 6 ianuarie 1395,făcând parte din proprietatea

boierului Sendrea care deţinea funcţia de pârcălab de Hotin şi Neamţ şi era unul dintre sfetnicii de seamă ai voievodului Stefan I. In afară de Dolheşti unde îşi avea curtea, mai deţinea în proprietate şi satul Tudora din ţinutul Botoşanilor Desfăşurarea pe teritoriul Tudorei a unei porţiuni din Drumul Siretului şi a variantei spre Hârlău (drumul Hârlăului),prezenţa pe fruntea terasei de 10-15 m a pârâului Pleşu, la confluenţa Cornăţelului a urmelor unei construcţii cu ziduri de piatră(pietre puse pe cant iiar între ele lut), resturile unui beci, cărămizi, pietre şi fragmente ceramice din perioada feudalismului dezvoltat(în grădinile locuitorilor I.Ababei şi El. Livadariu) ne îndreptăţesc să afirmăm că Legenda Tudorei conţine mult adevăr. Documentele din arhive atestă prezenţa satului şi la 29 iunie şi 4 august 1400 în perioada domniei lui Alexandru cel Bun. “…Noi, IO(AN) Alexandru Voevod, Domn al Ţării Moldovei, […] facem cunoscut cu această carte a Noastră […] credinţa lui Şandru de la Tudora […]. Scris în anul 6908 (1400), august, ziua a patra.” În perioada lui Ştefan cel Mare satul se dezvoltă, iar voievodul poposea de multe ori la curtea domniţei Tudora, ca şi fiul său, viitorul domn al Moldovei, Petru Rareş, în drumurile de la Suceava la Răreşoaia şi înapoi spre Cetatea de Scaun folosind “drumul Hârlăului” care avea traseul chiar pe aici. Un alt document de arhivă datat la 13 iulie 1463 atestă importanţa aşezării care este întărită prin hrisov domnesc portarului Arbore “cele două sate apropiate Vorona şi Ruşi”. Aşa cum reiese din mărturiile arheologice, teritoriul satului Tudora a fost o permanentă vatră de locuire, locuitorii nepărăsind-o niciodată, dovadă că actualul centru al satului este presărat cu numeroase puncte de interes arheologic (Curtea Veche, Conacul lui Cantacuzino-Paşcanu, ş.a.) unde s-au descoperit urme de cultură materială atât din feudalismul dezvoltat cât

şi cel târziu (sec. XV-XVIII), frecvenţa mare a materialului ceramic şi a fragmentelor de zgură tipice siliştilor feudale. Tudora apare şi pe harta din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir.

Fotografie după harta din Descriptio Moldaviae Tudora

De asemenea apare în harta manuscris Brouillon oder Original Aufname der fünf Moldavischen Districten, … 1790 (foaia 9) întocmită de Hora von Otzellowitz.

Fotografie după harta întocmită de Hora von Otzellowitz

43

În anul 1816 apare în documente ca “loc de hrană îndestul”, “Tudora,a dumisale spătarului Ioniţă Vârnav ”. În acelaşi an, Tudora, care făcea parte din ţinutul Suceava, Ocolul Siretului de Sus, avea 11 sate, 155 de locuitori birnici, sufra banilor unui cifer 430, oameni fără bir 24. (C. Istrati, 1979). Apare pe Harta rusă ridicată în perioada 1828-1832 ca “sat mare” cu 245 de curţi gospodăreşti (C.C. Giurescu, 1957). Păstrarea aici la Tudora a topicului Zârna – unul din puţinele cuvinte de origine dacă atestă încă odată continuitatea locuirii pe aceste meleaguri.(Zârna = a zârni, a vopsi în negru materiale textile folosind pigmenţi naturali din plante, în cazul de faţă extraşi din mătrăgună). Populaţia locală, mai numeroasă şi cu o cultură mai avansată, a asimilat populaţiile migratoare, dar a împrumutat de la acestea elemente ale culturii materiale şi spirituale, inclusiv de limbă. Un exemplu îl constituie dealul Ocup, care în slavă înseamnă loc întărit, cetate şi care atestă şi vechimea cetăţuiei de pe dealul amintit din perioada migraţiei slavilor. Documentele păstrate din epoca feudalismului demonstrează şi mărimea satului din moment ce apar formulări de genul “pe giumatate di sat Tudora” (1400). Prezenţa cimitirelor cu inscripţii de la 1700–1800, indică extinderea aşezării în primul rând prin siliştire, metodă proprie feudalismului. Populaţia s-a deplasat şi spre lunca Siretului dar, climatul mai aspru, lipsit de adăpost natural i-a alungat spre codru (topicele -Capu Codrului, Poeni, Fundoaia ş.a. Oamenii satului au fost prezenţi la mile evenimente istorice ale vremurilor moderne. La 1859, sprijinind deputatul lor de Botoşani (din anul 1853 Tudora trece la judeţul Botoşani), alegerea lui Alexandru Cuza ca domn al Moldovei. Independenţa, războiul de la 1877-1878 aduce jertfe şi fapte de glorie tudorenilor, care au fost distinşi de voievodul Carol cu o diplomă ce se păstrează şi astăzi în biserica satului. Răscoalele ţărăneşti din anii 1888 şi 1907 găsesc ţărănimea în fierbere ca urmare a cruntei exploatări, a zilelor de clacă pentru boieri şi arendaşi. Zidul din piatră ce înconjoară conacul, numeroasele beciuri în care erau închişi şi bătuţi capii răzvrătiţilor sunt doar câteva dintre cauzele răzmeriţelor. De fapt se cunosc mai multe momente de răzmeriţă ţărănească la Tudora în afara celei din 1907.

44

45

Războiul de reîntregire a neamului îşi are jertfa sa de sânge şi din partea locuitorilor satului nostru, urmaşii cărora le-au ridicat celor peste 100 de martiri ai “Marii Uniri” un monument al “puilor de lei”. Nu se mai păstrează plăcile de marmură cu numele eroilor satului în schimb monumentul din Parcul Comunal cu efigia în bronz al ostaşului în atac păstrează memoria neatinsă a eroismului tudorenilor. Războiul mondial dintre 1939-1945 a dus satului numeroase victime atât pe frontul de răsărit în bătăliile de la Cotul Donului şi stepele calmuce cât şi în cadrul coaliţiei antihitleriste. La numărul mare al celor căzuţi pe front se adaugă şi cei luaţi prizonieri, mulţi dintre ei nemaivăzând pământul satului natal.

Evoluţia numerică a populaţiei Evoluţia numerică a populaţiei poate fi urmărită cu exactitate odată cu efectuarea primelor recensăminte ale populaţiei. Prin estimare însă, folosind indicele x5 la numărul gospodăriilor putem aprecia numărul locuitorilor începând cu primii ani ai sec. al XIX-lea. Analiza datelor estimate, a celor de la recensăminte ca şi altor date statistice indică o creştere numerică permanentă a populaţiei. Astfel, în anul 1816 trăiau 895 de oameni (179x5), în anul 1828 trăiau 1825 locuitori (245x5) şi era considerat un sat mare, în anul 1872 locuiau 2630 de oameni (împreună cu satul Vorona care aparţinea de Tudora), în anul 1891 trăiau 2332 locuitori grupaţi în 609 familii iar în anul 1899 locuiau 3051 oameni. De la începutul acestui secol şi până astăzi, populaţia a crescut într-un ritm destul de mare, practic dublându-se. În anul 1912 populaţia era de 3005 locuitori şi a crescut la 6030 în 1966, 6102 în anul 1977 şi xxxx în 1991. După această dată populaţia a crescut prin reîntoarcerea în sat a numeroase familii în urma disponibilizărilor din industrie. După recensământul populaţiei din anul 1977 s-a manifestat o scădere considerabilă a numărului locuitorilor atât datorită fenomenului de îmbătrânire a populaţiei cât şi a deplasărilor definitive manifestate mai ales în cadrul grupei populaţiei tinere (18-30 ani) care s-a stabilit, după întemeierea familiei în centrele urbane. Perioada de după anul 1912 până în anul 1930 este caracterizată printr-un ritm de creştere anual de aproximativ 70/00 (de la 3005 la 3938), care înseamnă o creştere de 31% pentru cei 18 ani, creştere destul de lentă determinată de Primul Război Mondial cât şi mortalităţii mari datorită bolilor şi mizeriei în care trăia populaţia. Perioada 1930-1956 cunoaşte cele mai mari creşteri , de la 3938 locutori, la 5404, respectiv cu 37%, iar în 10 ani (1956-1966) creşte cu 626 persoane, adică cu aproximativ 62 persoane pe an care reprezintă 11,58% pe an. După 1966 creşterea populaţiei este lentă, până în anul 1977 (6102 locuitori), iar după acest an scade în permanenţă. Această scădere se explică, nu atât prin natalitate care în perioada 1966-1980 a fost deosebit de mare (42,830/00 în 1969, 38,80/00 în 1974, 31,30/00 în 1975, 29,80/00 în 1977) cât mai ales deplasărilor definitive. Scăderea numărului populaţiei fertile ca urmare a deplasărilor spre zonele urbane a tinerilor a condus la îmbătrânirea accentuată a populaţiei comunei. Datorită acestui fenomen, după anul 1980 asistăm la cele mai reduse ritmuri de creştere, urmare a mişcării naturale a populaţiei, fenomen caracteristic majorităţii localităţilor rurale din ţară. În condiţiile actuale şi pentru asigurarea unei structuri de grupe de vârstă optime se impune calificarea tinerilor în meserii specifice satului, diversificarea activităţilor de producţie agricolă, punerea în valoare a tuturor resurselor naturale şi nu în ultimul rând o organizare agricolă pe principii performante. Toate acestea vor conduce la stabilizarea tinerilor în sat şi implicit la creşterea natalităţii şi a populaţiei în general.

1965 1970 1977 1980 1985 1987 1992 2002 6030 6102 6054 6073 5651 5477 5132 5282

Particularităţile demografice ale populaţiei Prin componentele sale : natalitate, mortalitate, spor natural, are o importanţă deosebită în analiza evoluţiei numerice a populaţiei Tudorei.

46

Natalitatea, cu excepţia perioadei 1961-1966 a înregistrat valori peste 270/00 , valoare superioară mediei pe ţară. Acest fapt s-a datorat unei concepţii sănătoase în privinţa familiei ca şi fertilităţii feminine ridicate, numărul familiilor cu peste 4 copii fiind predominant. După anul 1966 natalitatea creşte, ajungând în 1969 la 42,830/00 , cea mai ridicată după perioada postbelică şi care este depăşită doar în anii 1930 (500/00), 1925 (680/00) şi 1944 (690/00). După anul 1980 natalitatea înregistrează valori foarte mici ajungând la 9,540/00 în 1988. pentru a ilustra acest fenomen prezentăm sporul natural pentru două perioade distincte (1960-1977 şi 1979-1988), dar menţionăm că natalitatea extrem de redusă din ultimii ani nu se datoreşte atât schimbării de concepţie privind familia, nu aşa-numitului planning family , ci în primul rând reducerii considerabile a fertilităţii feminine şi masculine determinată de îmbătrânirea populaţiei.

Anul 1965 1970 1977 1980 1985 1987 1992 2002 Naşteri 160 260 182 112 79 56 74 88 0/00 26,53 42,6 30,06 18,44 13,97 10,22 14,41 16,66

Mortalitatea a înregistrat valori mici în perioada 193o-1940,în jur de 18 %, după care

creşte brusc în timpul războiului şi a anilor de secetă din 1946-1947,când atinge valorile cele mai mari, peste 22 %, valoare caracteristică tuturor aşezărilor din Moldova. După această perioadă scade, ca urmare a creşterii eficienţei asistenţei sanitare, a creşterii nivelului de trai şi reducerii mortalităţii infantile. Prezentăm şi acest indicator pentru aceleaşi perioade ca şi la natalitate.

Anul 1965 1970 1977 1980 1985 1987 1992 2002 Decese 28 51 54 53 65 71 69 67 %0 4,5 8,35 8,91 8,72 11,5 12,96 13,44 12,68

Creşterea mortalităţii în ultimul deceniu, pe lângă alte cauze, se datoreşte în primul rând fenomenului de îmbătrânire a populaţiei. Sporul natural exprimă creşterea sau scăderea numărului populaţiei pe seama diferenţei dintre numărul de naşteri şi cel al deceselor. Urmărind valorile natalităţii pentru perioada de după 1930 se constată o evoluţie normală, adică o creştere destul de accentuată, cu toate că în perioada războiului, atât natalitatea cât şi mortalitatea au fost modificate faţă de perioadele normale. După anul 1960 asistăm la o creştere a sporului natural care exprimat în cifre absolute atinge cele mai mari valori: + 209 în anul 1969, + 187 în 1974,+ 145 în 1975, în schimb după 1980 asistăm la o „implozie demografică”. Sporul natural devine extrem de redus şi chiar negativ în unii ani. Cauzele bilanţului demografic natural redus sau negativ constau cum am mai spus în scăderea natalităţii ca urmare a fenomenului de îmbătrânire. Din tabelele prezentate anterior ale natalităţii şi mortalităţii pentru cele două perioade eşantion rezultă următoarele valori ale sporului natural: Sporul natural în perioada 1965-2002

Anul 1965 1970 1977 1980 1985 1987 1992 2002 Spor 132 209 128 59 14 -15 5 21 %0 22,03 34,25 21,14 9,71 2,47 -2,73 -0,97 3,97

Cronograma sporului natural pentru aceleaşi două perioade evidenţiază schimbări de ordin demografic(modificări în structura pe vârste a populaţiei, scăderea numărului căsătoriilor) dar şi de ordin economic(deplasarea spre oraş a populaţiei tinere) precum şi politicii demografice. După cum observăm din tabele şi din cronogramă, pentru prima Perioadă ritmul de creştere este rapid(1,4-2,7 %) sau chiar peste 3,2 %,în timp ce în ultima perioadă a devenit moderat, mic sau chiar negativ(-0,26 % în anul 1982, -0,15 % în 1988). Această problemă trebuie să se înscrie în sfera preocupărilor constante ale conducerii, deoarece ridică probleme deosebite de ordin economic şi social cum ar fi: îmbătrânirea

47

populaţiei şi lipsa în viitor a forţei de muncă în agricultură şi alte sectoare economice; situaţia locurilor de muncă pentru unele categorii sociale(cadrele didactice) ş.a.

Alţi indicatori demografici Mortalitatea infantilă care în perioada 1930-1950 avea valori deosebit de mari(peste 98 %) a scăzut considerabil, valorile din ultimii ani fiind reduse sub 20 %0(mult mai scăzute decât media pe ţară – 56,4 %0 în perioada 1960-1965). Dacă în anul 1970 acest indicator avea pentru comuna Tudora valoarea de 72 %0, în anul 1988 valoarea sa era doar de 19 %0 . Nupţialitatea Evoluţia nupţialităţii nu a pus probleme deosebite până în deceniul 8. După cel de-al doilea război mondial şi până în anii *70 a existat un adevărat „marriage boom”, datorită „modelului” nupţial românesc de origine ţărănească şi înglobând o serie de valori culturale împreună cu o propensiune puternică pentru căsătorie, o vârstă relativ tânără la prima căsătorie, o proporţie extrem de redusă(chiar nulă) a celibatului definitiv (Vl. Trebici, 1986). Influenţa tot mai crescută a oraşului, unele tendinţe de egoism pornite din nivelul cultural tot mai ridicat ca şi alţi factori pe care i-am amintit au dus la scăderea numărului căsătoriilor. Pentru ilustrare am ales câţiva ani mai reprezentativi pentru perioada de după anul 1900 – 84 căsătorii în anul 19oo, 68 în anul 1922, 117 în 1945, 99 în 1948, 65 în 1960, 37 în 1980, 46 în 1987,, Divorţialitatea are un nivel foarte scăzut, fiind expresia aceluiaşi modul cultural ţărănesc. După decretul din anul 1966, divorţurile au dispărut practic din tabloul demografic al satului Tudora, înregistrându-se ani în şir fără ca să existe vreunul. În ultima perioadă însă, acestea au apărut ( 1 în 1985, 5 în 1988 şi chiar au proliferat după 1990 ). Mişcarea migratorie a populaţiei Mobilitatea teritorială a populaţiei a cunoscut oscilaţii caracteristice judeţului Botoşani în perioada de după 1960. În prima perioadă ( 1960 – 1990 ) s-a înscris în zona de migraţii a Dealului Mare cu valori ce au depăşit 20 0/00 ( deci intensitate mare şi foarte mare ), caracteristică judeţului Botoşani. Dacă în perioada până în anul 1960 migraţia definitivă a cunoscut valori reduse, în jur de 5 – 6 0/00, datorită ritmului de dezvoltare a industriei în acea perioadă, cât şi posibilităţilor reduse de a găsi un loc de muncă în centrele urbane apropiate, după aceasta, creşte la 13,6 0/00 în 1970 pentru ca să depăşească 15 0/00 în 1985, intrând în categoria celor cu intensitate foarte mare. După anul 1990 numărul plecărilor definitive se reduce sau chiar dispare, cauzele fiind cele ştiute. Perioada ultimului deceniu este caracterizată printr-o revenire masivă la baştină a persoanelor disponibilizate din industrie. Deplasările sezoniere care au avut o intensitate mare până în anul 1965 s-au redus considerabil, în prezent mai existând doar câteva fluxuri spre zonele viticole ale Vrancei şi Dobrogei în perioadele de tăieri şi recoltare. Deplasările diurne, care au cunoscut o amploare deosebită în perioada 1970 – 1990 în cadrul izocronei de 50 min. spre Botoşani, Paşcani, Suceava, practic au devenit nule. Structura populaţiei Dacă în anul 1978 piramida vârstelor indica o bază solidă datorită măsurilor legislative din anul 1966, în anul 1988 aceasta s-a deplasat spre grupa de vârstă 17 – 21 ani, iar în prezent spre cea de 30 – 40 ani. Analiza celor două piramide ale vârstelor demonstrează o relativă îmbătrânire a populaţiei şi o strangulare a bazei ca urmare a reducerii natalităţii. Structura pe sexe evidenţiază predominanţa populaţiei feminine în numărul total al populaţiei. Indicele de feminitate este de 50,6% în prezent, faţă de 51,12% în 1981, modificare datorată numărului mare de persoane de sex feminin, care prin căsătorie şi-au stabilit domiciliul în alte localităţi. Pentru grupa populaţiei peste 55 ani constatăm un echilibru între sexe, fiind grupa fără o pregătire profesională şi culturală deosebită, care a fost mai puţin întrebată în deplasările definitive. Structura economicã şi profesională ne permite aprecierea gradului de participare a populaţiei la activitatea economică şi socială a teritoriului.

48

Populaţia ocupată reprezintă 51, 83 % (2736 persoane), mai mare decât a judeţului (48%) şi a ţării (47 %). Acest fapt indică un raport echitabil între populaţia activă şi cea întreţinută dar cu tendinţa de a se modifica dacă nu se acţionează în direcţia reducerii migraţiei definitive a populaţiei tinere.

Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate Ramura de activitate Nr. populaţiei ocupate %

Total populaţie ocupată din care: 2736 100 1. În agricultură 2382 87.08 2. În industrie 37 1,35 3. În construcţii 41 1,49 4. În silvicultură 13 0,47 5.În transporturi şi telecomunicaţii 18 0,65

6. În circulaţia mărfurilor 67 2,44 7. În învăţământ, cultură, sănătate 64 2,33 8. alte ramuri 114 4,1

Densitatea populaţiei Reprezintă raportul cantitativ dintre numărul populaţiei şi teritoriul pe care locuieşte. Densitatea medie pe comună este de 72,22 loc / kmp, mult mai redusă decât a ţării (95,4 loc / km2) şi a judeţului (92,9 loc/km2) fiind mai scăzută decât în anul 1978 ( 97 loc/km2) ca urmare a cauzelor pe care le-am arătat şi la celelalte caractere demografice a populaţiei.

Densitatea pe suprafaţa agricolă este de 13,8 loc/ha iar în vatra de sat 22 loc/ha. Prin aplicarea schiţei de sistematizare şi reducerea perimetrului construibil densitatea în vatră va ajunge la aprox. 46 loc/ha.

Numărul persoanelor pe gospodărie este de 3.04 redus datorită faptului că un număr de familii sunt în vârstă fiind compuse din 2 sau chiar o singură persoană.

AŞEZĂRILE OMENEŞTI

Comuna Tudora este atestată documentar încă de la 29 iunie 1400. satul făcea parte din proprietatea boierului Şendrea care este amintit înainte de 29 iunie 1400 ca făcând parte dintre sfetnicii lui Ştefan I, deţinând funcţia de pârcălab de Hotin şi Neamţ. În afară de Dolheşti unde îşi avea curtea, mai deţinea în proprietate şi satul Tudora din ţinutul Botoşanilor. Legenda ne spune că urzelile de la curte datorate invidiei asupra frumuseţii domniţei Tudora a făcut ca aceasta să fie alungată, împreună cu o ceată de credincioşi condusă de către căpitanul Radu Zărnescu. Pornind de la Suceava, pe drumul ce ducea la Hârlău, a trecut apa Siretului prin vadul de la Cornişori, şi s-au aşezat într-o poiană pe malul unui pârâu ce curgea frumos printre dealurile împădurite ce-l străjuiesc de o parte şi de alta. Ipoteza nu este chiar de neglijat din cauza urmelor unei construcţii vechi din piatră descoperită în zona de confluenţă a Pârâului Fundoaia cu Pârâul Pleşu. Oricare dintre aceste variante am accepta-o, cert este că, satul este o aşezare veche dar cu urme materiale de cultură din timpuri străvechi. Comuna Tudora a făcut pe rând parte din mai multe unităţi administrative ale ţării dar fiind întotdeauna legată de ţinutul Botoşanilor. Până la 1960 a aparţinut de Raionul Botoşani, între 1960 – 1968 de Raionul Fălticeni, pentru ca în urma împărţirii administrative din 1968 să revină la judeţul Botoşani . Vatra satului a cunoscut în decursul istoriei dese modificări. Tradiţia orală ne spune (nu există material cartografic până la Ciuma lui Caragea), că majoritatea populaţiei trăia în Luncă după care s-a mutat pe terasele superioare ale Siretului şi Pârâului Pleşu. Vatra satului restrângându-se în ultimele decenii când a dispărut satul Poiana Sterii, cătunul Luncă şi sunt

49

pe cale de dispariţie cătunul Zăton şi Geamăn II. În prezent vatra are o suprafaţă de 410 ha cu o densitate a populaţiei de 14,8 loc / ha. LOCUINŢELE În comuna Tudora există 1845 de locuinţe dispuse de-a lungul arterelor de circulaţie, având un aspectul tentacular, răsfirat . Din anchetele efectuate rezultă că din totalul locuinţelor de 703 sunt construite din lemn, 634 din chirpici şi numai 288 din cărămidă şi alte materiale de construcţie care să dea locuinţelor un grad de rezistenţă mai mare. Marea majoritate a clădirilor sunt case vechi în stil moldovenesc cu 4 camere, tindă. Casele noi care se construiesc după modele tip au un grad de confort ridicat, având de obicei 4 – 5 camere, bucătărie şi alte anexe. După 1975 s-a trecut de asemenea la construcţia caselor de tipul P + 1,m dar şi la case fără confort, în realitate grajduri unde se amenajează 1 – 2 camere de locuit. Trebuie avut în vedere că locuinţele trebuie adaptate la exigenţelor familiei şi membrilor gospodăriei pentru că („vatra de sat” nu este numai „loc de domiciliu” şi unul de instalare a unor ateliere de producţie, cuprinzând terenuri de grădinărit, livezi, construcţii necesare creşterii animalelor având şi locuri de depozitare, prelucrare şi păstrare a produselor agricole - H.H. Stal, 1976). Perspectivele de dezvoltare ale satului În perspectiva anilor 2010 – 2020 satul se va dezvolta pentru a deveni o localitate rurală puternică, viabilă, cu un nivel da trai ridicat.

Potrivit estimărilor cantitative, pornind de la măsurile întreprinse în vederea atragerii ţăranilor şi a fiilor lor în sat, prin creşterea producţiei agricole şi cultivarea interesului pentru această activitate, populaţia va ajunge la aproximativ 6500 locuitori.

În acest sens se propun o serie de măsuri menite să ducă la creşterea gradului de confort al populaţiei, la îmbunătăţirea dotării edilitare a satului, prin construirea aducţiunilor cu apă potabilă, instalarea televiziunii prin cablu, instalaţii de gaz metan, refacerea infrastructurii, s.a.

Spaţiile verzi vor fi suplinite prin livezile din curţile gospodăriilor ce vor trebui extinse. Se va amenaja spaţii de joacă pentru copii şi baze pentru activităţi sportive. Este necesar întreprinderea unor măsuri pentru protecţia mediului, în special a apelor freatice din zona centrală şi a apelor pâraielor, prin interzicerea deversărilor apelor uzate şi depozitării resturilor menajere.

Toate aceste măsuri vor face din această aşezare străveche una di localităţile moderne, cu un nivel de trai ridicat, o localitate viabilă.

ECONOMIA

Documentele istorice şi urmele arheologice descoperite pe teritoriul comunei scot în evidenţă preocupări economice încă din antichitate. Uneltele de piatră (săpălige, răzuitoare, fragmente ceramice), demonstrează o intensă viaţă economică. La practicarea agriculturii se adăuga în mod evident vânatul, un indiciu constituindu-l răzuitoarele, vârfurile de săgeţi şi topoarele din silex. Activitatea economică intensă, alături de factorii naturali favorabili au determinat sedentarizarea populaţiei şi continuitatea locuirii.

Tipul de economie antică se baza pe schimburile economice, dovada fiind o serie de monede descoperite în teritoriu din perioada romană (Adrian).

În feudalism activitatea economică s-a intensificat şi ca urmare a prezenţei pe teritoriul Tudorei a două drumuri ale epocii: Drumul Siretului; Drumul Hârlăului care au favorizat şi dezvoltarea comerţului. Au existat pe aceste drumuri mai multe hanuri de epocă, două dintre ele păstrându-se până spre sfârşitul secolului XX iar altele sunt semnalate de tradiţia orală.

Suprafeţele cultivate şi cele de păşune şi fâneţe se extind în dauna pădurii care este defrişată pe suprafeţe întinse în primul rând prin siliştire.

50

Ponderea o deţinea marea proprietate care poseda 6292 ha în timp ce 713 familii aveau în proprietatea lor doar 1912 ha.

Se extrăgea piatra de râu, cu care se construiau beciurile caselor, ziduri (Zidul ce împrejmuia Conacul boieresc), ghizduri pentru fântâni, ş.a.m.d.

Meşteşugurile cunosc o puternică înflorire ca şi comerţul. În anul 1821 sunt semnalaţi 2 meşteşugari, 14 cârciumi şi 17 comercianţi pentru ca în anul 1912 să existe 5 cârciumi, o Bancă Populară „Tisa”, o Societate de Cumpătare, o moară cu benzină, conac Obşte de arendare, ş.a.m.d. (Dicţionarul Statistic al României - 1912).

Cam aceiaşi situaţie se menţine până la Reforma Agrară din anul 1945. deşi în urma reformei din anul 1921 a dispărut proprietatea „Paşcanilor” şi cea bisericească, marea proprietate îşi continua existenţa prin diferite forme.

Reforma agrară din anul 1945, transformările care s-au produs ulterior au constituit momente distincte în activitatea economică a localităţii.

La activitatea agricolă s-a adăugat tot mai mult cea industrială – exploatarea resurselor subsolului (roci de construcţie), solului (lemnului), valorificarea altor materii prime locale. Mica industrie constituie una din sursele de câştig a populaţiei şi de dezvoltare economică a satului.

Toate acestea demonstrează că au existat permanente preocupări pentru dezvoltarea economică a localităţii, pentru creşterea nivelului de trai, deşi nu totdeauna măsurile întreprinse au avut eficienţa scontată.

AGRICULTURA În prezent agricultura comunei aparţine în întregime micilor proprietari ca urmare a

aplicării Legii 18/1991, Legea Fondului Funciar. Pentru efectuarea lucrărilor agricole sunt folosite cele 25 de tractoare proprietate

particulară, 2 maşini pentru erbicidat şi cele 3 tractoare şi 5 combine pentru recoltat păioase care au mai rămas din fosta Secţie de Mecanizare, dotate cu 20 de pluguri, 13 grape cu disc, 7 semănători pentru cereale la care se mai adaugă cei peste 900 cai pentru lucru pe suprafeţele nemecanizabile.

Apartenenţa terenurilor Ca urmare a aplicării Legii fondului funciar, marea majoritate a terenurilor agricole revin

proprietarilor, la care se adaugă cele 2965 ha de pădure care aparţin Regiei Naţionale a Pădurilor la care se adaugã 84 ha proprietate particularã.

Menţionăm faptul că suprafaţa terenurilor agricole a comunei Tudora este de 3966,26 ha din care 2774,89 suprafaţa arabilă. Păşunile naturale ocupă 1022,61 ha, fâneţele naturale 99,77 ha iar livezile 66,67 ha, vii 2,32 ha.

Modul de folosinţă al terenului Din totalul de 7404,86 ha , 3966,26 ha sunt terenuri agricole din care:

- 2774,89 ha teren arabil; - 1022,61 ha păşuni naturale; - 99,77 ha fâneţe naturale; - 66,67 ha livezi; - 2,32 ha vii;

Terenurilor neagricole ocupă o suprafaţă de 3438,6 ha din care: - 3049,11 ha păduri şi terenuri forestiere; - 112,53 ha ape şi stuf; - 107,38 ha drumuri; - 76,65 ha construcţii; - 92,93 ha teren neproductiv alcătuit din nisipuri, râpe, ravene ş.a.

Analizând structura suprafeţelor agricole pe grupe de pante, observăm că 31% din suprafaţa agricolă; 23% din suprafaţa arabilă, este situată pe pante mai mari de 10%, fapt care impune pe viitor lucrări de îmbunătăţiri funciare.

După studiul efectuat în anul 1992 de către IGFCOT se3 disting 3 zone de favorabilitate:

- zona a II-a cu 684,32 ha (33,8%); - zona a III-a cu 1048,94 ha (51,8%); - zona a IV-a cu 292,91 ha (14,4%)

51

Degradările simple, cu exces de umiditate (464,27 ha) şi cele supuse eroziunii de suprafaţă (408,29 ha), ocupă 872 ,56 ha (43%) iar 278,81 ha (14%) sunt afectate de degradări complexe.

Lucrări de îmbunătăţiri funciare Terenurile expuse degradărilor care ocupă 57% din suprafaţa arabilă a comunei, precum

şi indicele de ariditate au determinat executarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare. Analizând repartiţia precipitaţiilor în cursul anului, mediile multianuale ale acestora şi

raportându-le la producţiile agricole obţinute, am desprins concluzia că suprafaţa amenajată pentru irigaţii 366 ha (18%) este redusă şi că în anii secetoşi recoltele sunt mult diminuate atât la cereale cât şi la celelalte culturi (anii 1968, 1980, 1985, 1986, etc). în acelaşi timp anii ploioşi produc pagube prin stagnarea apelor şi sufocarea plantelor prin băltire.

În perioada 1984 – 1986 s-au executat lucrări hidroameliorative pe suprafeţe de circa 750 ha în Luncă, Zăton şi sub Geamăn , desecându-se şi coborând nivelul freatic. Considerăm că acea suprafaţă poate fi amenajată şi pentru irigaţii , canalele de scurgere fiind utilizate şi pentru aducţiunea apei în perioadele secetoase.

Pe viitor sunt necesare şi alte lucrări, în special pe versanţi, care să ducă la reducerea eroziunii prin terasări, culturi în benzi, evitarea amplasării culturilor prăşitoare.

Structura culturilor Cultura cerealelor. Suprafaţa ocupată de cereale (1570 ha) este de 71,36% din suprafaţa totală cultivate cu

plante. Grâul ocupă aproximativ 27,2% , porumbul 69,6%, celelalte cereale ocupând suprafeţe

restrânse. Grâul, singura cereală panificabilă ce se cultivă în comună s-a menţinut între limite

relativ constante până în anul 1990, pentru ca apoi suprafaţa cultivată cu grâu să scadă, ajungând în prezent la o suprafaţă de aproximativ 427 ha. S-au introdus soiurile valoroase Dacia, Aurora care se pretează şi la condiţiile pedoclimatice, obţinându-se producţii mari de grâu după cum urmează: 1180 kg /ha – 1963; 1370 kg – 1965; 1010 kg – 1975; 1890 – 1978. după anul 1980 ca urmare a mecanizării şi chimizării agriculturii producţia de grâu a crescut la peste 2000 kg / ha pentru ca după 1991 producţia să scadă la 1200 – 1150 kg / ha. Variaţiile mari ale producţiilor medii la hectar sunt multiple. Pe lângă fertilitatea scăzută a solului, se adaugă şi nerespectarea în unii ani a perioadei optime de semănat, ca urmare a neeliberării terenurilor de culturile premergătoare întârziate în vegetaţie, nerespectarea rotaţiei culturilor şi semănarea grâu după grâu din acelaşi motive. Porumbul, ocupă suprafeţe mai mari decât grâul cu toate că este mai pretenţios la clima destul de aspră, dar se menţine încă pe suprafeţe mari datorită pretenţiei de sol. Au fost înlăturate soiurile neproductive Ciucantin, Dinte de cal, Portocaliu de Tg. Frumos fiind înlocuite cu soiuri superioare din seria HD cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă şi cu o productivitate mare la hectar care a dus la o creştere a producţiei totale. Se observă însă o producţie relativ mică deoarece , datorită condiţiilor climatice însămânţarea nu se poate efectua în perioada optimă, pe unele soluri cu exces de umiditate, operaţia efectuându-se după 10 – 15 mai, uneori chiar mai târziu în cazul compromiterii recoltei datorită spălării areolare pe terenurile în pantă unde se cultivă porumbul. Brumele timpurii care se produc în jur de 7 – 8 septembrie fac ca să nu ajungă la maturitate, producţiile fiind foarte mici. Ovăzul, S-a cultivat până în anul 1976 pe suprafeţe relativ mici dar producţiile obţinute în jurul a 6 – 7000 kg /ha nu justificau menţinerea în cultură cu toate că au fost ani în care producţiile au depăşit 10 – 12000 kg /ha. Faptul că suprafeţele cultivate cu ovăz au dispărut se datoreşte scăderii nejustificate a numărului cailor în hrana cărora se administra.

Plantele tehnice

Cultura cartofului Este larg utilizat atât în alimentaţia populaţiei, ca hrană pentru animale cât şi ca materie primă pentru industria spirtului şi amidonului. Datorită pretenţiilor mici faţă de climă şi sol se

52

obţine un randament mare la ha, comuna Tudora situându-se printre comunele judeţului cu cele mai mari suprafeţe cu producţii la ha. Prin cultivarea unor soluri valoroase prin aplicarea măsurilor agrotehnice avansate s-a reuşit o sporire a producţiilor medii la ha deşi după cum se observă au existat mari fluctuaţii. De menţionat este faptul că în anul 1967 cu o producţie de 30062 kg / ha, s-a obţinându-se locul I pe ţară. Perioada următoare se caracterizează prin menţinerea producţiei, în prezent înregistrându-se o producţie medie la hectar de 3425 tone / ha

Considerăm că prin aplicarea strictă a măsurilor agrotehnice s-ar putea obţine în viitorii ani sporuri însemnate de producţii, cauzele variaţiilor constând în principal în atacul masiv al dăunătorilor care cu toate tratamentele chimice efectuate nu sunt distruşi.

Sfecla de zahăr, ocupă suprafeţe restrânse datorită producţiei mici ce se obţine. Amintim că în anul 1976 s-a obţinut o producţie de 33 000 kg / ha, de atunci producţia scăzând continuu ajungându-se în prezent la o producţie medie la hectar de aproximativ 2160 tone la hectar

Legumicultura Datorită curenţilor reci precum şi brumelor târzii şi timpurii se cultivă cu precădere

rădăcinoasele. Ardeiul, vinetele, roşiile ocupă suprafeţe relativ mici (aproximativ 40 ha în cadrul gospodăriilor).

Suprafeţele mici ocupate de legume sunt datorate lipsei de interes a cetăţenilor care cultivă aceste plante numai pentru consumul propriu, dar şi datorită intemperiilor care duc la scăderea producţiilor. Există condiţii pentru a se obţine venituri mari de pe urma legumiculturii prin introducerea culturilor forţate, amenajarea de solarii, mai ales pentru trufandale.

Pomicultura Cultura pomilor fructiferi nu constituie tradiţie pentru locuitorii comunei. Pomii fructiferi se

cultivă de fiecare familie pentru necesităţile proprii. În perioada 1962 – 1970 s-au amenajat două trupuri pomicole în suprafaţă de 101 ha pe

versantul nordic al Dealului Găina şi pe cel vestic al Dealului Zărna. După 1991 ca urmare a aplicării Legii 18/1991 livezile au trecut din proprietate CAP-ului,

în proprietatea locuitorilor, aceştia defrişând aproximativ 35 ha. Se cultivă merii din soiul Ionathan, Parmen auriu, Pătul, etc pruni din soiul Tuleu gras, ş.a. cireşi vişini din diverse soiuri. Datorită condiţiilor climatice aspre (îngheţuri şi brume târzii), a nefertilizarea terenurilor cât şi tratamentele necorespunzătoare împotriva dăunătorilor fac ca producţia să fie insuficientă necesarului de consum al populaţiei.

Viticultura Cultura viţei-de-vie nu găseşte condiţii prielnice . În prezent se cultivă pe suprafeţe mici

pentru consumul casnic. Soiurile cultivate sunt slab productive iar vinul de calitate inferioară. Totuşi după părerea noastră, versantul de sud al Dealului Tudora Sud (Huci) ar oferi condiţii pentru cultivarea cu rezultate bune a viţei-de-vie, expoziţia sudică oferind lumina şi căldura necesară ajungerii la maturitate a strugurilor şi acumulării unor mari cantităţi de zaharuri.

Creşterea animalelor Baza furajeră este asigurată de 1022,61 ha păşuni, 99.77 ha fâneţe naturale la care se

adaugă 73 ha cu plante furajere(lucernă şi trifoi). Se mai adaugă subprodusele de la cultura cerealelor şi plantelor industriale(paie, coceni, pleavă, colete de sfeclă).

În general păşunile sunt de slabă calitate prin compoziţia floristică, fapt ce a necesitat o serie de măsuri menite să ducă la creşterea producţiei de masă verde la ha. Dintre acestea enumerăm defrişarea mărăcinişurilor, aplicarea de îngrăşăminte chimice, supraînsămânţări, etc.

De pe cele aproximativ 100 ha se obţine o producţie medie de aproximativ1080 tone de fân. Existenţa fâneţelor aflate pe versanţii afectaţi de alunecări face ca fânul să fie de slabă calitate, în unele cazuri predominând rogozul şi alte plante hidro şi higrofile cu slabe calităţi nutritive.

Cu toate acestea efectivele de animale au crescut an de an deşi productivitatea nu corespunde încă cerinţelor , fapt ce impune măsuri de îmbunătăţire a structurii raselor şi în primul rând de îmbunătăţire a bazei furajere.

Efectivele de animale

53

Bovinele se cresc numai în gospodăriile populaţiei . dacă în trecut se creştea mai ales rasa Sura de stepă , rasă indigenă, rezistentă şi folosită de locuitori şi la tracţiune , în prezent cele mai răspândite sunt rasele Balţata românească , Hollstein, Brună de Maramureş, precum şi metişi. Numărul total de bovine ale gospodăriilor populaţiei însumează 1755 de capete cu o medie de 1,02 capete de fiecare gospodărie. Creşterea vacilor este o tradiţie pentru fiecare gospodar, mulţi dintre ei având câte două pe care le folosesc şi la tracţiune motiv pentru care producţia de lapte este scăzută. Cu toate acestea producţia medie anuală de lapte este de aproximativ 20.2 hl.

Porcinele Ca şi bovinele se cresc numai în gospodăriile populaţiei în număr mare (2011 capete).

Creşterea porcinelor este legată şi de tradiţia alimentară a populaţiei, fiecare gospodar crescând 1 – 2 porci din care cel mai des unul pentru consumul propriu şi unul pentru valorificare.

Ovinele, se cresc pentru lână, lapte, pielicele şi parţial pentru carne. Efectivele de ovine numără 4781 de capete. Acestea valorifică superior păşunile de calitate inferioară existente pe platourile înalte Bolohani şi Trei Pietre iar spre sfârşitul verii păşunează miriştile de grâu şi apoi suprafeţele eliberate de culturile agricole. Dintre rasele de oi care se cresc sunt Ţurcană neagră de Moldova, Ţurcană albă, Brumărie de Neamţ şi Karakul şi metişi.

Cabalinele numărul acestora a crescut considerabil după 1992 ajungând în prezent 954 de capete. Ei sunt folosiţi la muncile agricole pe terenurile nemecanizabile precum şi la transporturi. Dintre rase amintim rasa Huţul, Pur sânge şi metişi.

Avicultura. Condiţiile de creştere a păsărilor sunt favorabile, numărul acestora fiind la gospodăriile

personale ale populaţiei de 55330 de capete. Se înregistrează mari fluctuaţii legate de anumite epidemii pestoase care afectează anual anumite zone din comună. Epidemiile şi ariile de răspândire a acestora sunt legate de slaba preocupare a organelor sanitar – veterinare şi de slaba educaţie veterinară a locuitorilor care contribuie la răspândirea bolilor prin aruncarea cadavrelor. Dintre specii se cresc mai ales găini cu 29714 capete, raţe 1715 capete, gâşte 2050 capete şi alte specii, dintre care amintim: curcanii, picheri ş.a.

Apicultura beneficiază de condiţii deosebite determinate de baza meliferă alcătuită din pomii fructiferă, întinse suprafeţe de fâneţe precum şi de pădure. Există tradiţii în această privinţă exemplificată prin cei aproximativ 216 stupi existenţi în anul 2002 repartizaţi pe 53 de familii.

Creşterea animalelor mici este redusă ca volum de activitate economică. În prezent se practică creşterea iepurilor de casă în cadrul gospodăriilor populaţiilor, efectivele fiind destul de mici, aproximativ 685 de capete în 2002.

Vânatul şi pescuitul , ocupă un loc secundar în economia teritoriului. Fondul de vânătoare este format din mistreţi, căprior, iepuri, raţele sălbatice precum şi

din animale de pradă, în primul rând vulpea. Pentru ocrotirea vânatului s-au amenajat numeroase puncte de hrănire, s-au luat măsuri de stârpire a speciilor de răpitoare care conduc la diminuarea fondului cinegetic.

Pescuitul este slab dezvoltat datorită gradului ridicat de poluare a apelor Siretului şi diminuării suprafeţelor de baltă. Speciile frecvent pescuite sunt: caras, clean, lin, ştiucă, porcuşor, roşioară, mreană, ş.a.

INDUSTRIA Această ramură constituie un domeniu deosebit de important al satului contemporan. În anul 1891 existau în Tudora doar 2 meseriaşi. În anul 1912 este amintită o moară cu

benzină. Meşteşugurile locale au evoluat permanent în funcţie de trebuinţele locuitorilor – rotari, olari, tinichigii, fierari, tâmplari, cizmari, ş.a. dezvoltarea marii industrii, modernizarea satului şi emanciparea locuitorilor au dus la dispariţia unor meşteşuguri, reducerea numărului unor categorii de meşteşugari cât şi la apariţia altor noi.

Teritoriul comunei Tudora are mari resurse de materii prime care pot fi prelucrate, dispune de forţă de muncă neutilizată eficient pe parcursul unui an de aceea se impun măsuri pentru dezvoltarea mai puternică a micii industrii, măsuri care vor avea consecinţe pozitive şi în evoluţia demografică a satului.

54

Secţiile de producţie industrială din teritoriu aparţin de: -CONSUM COOP - are ateliere de cizmărie, frizerie; -RNP districtul Silvic prelucrează nuiele de răchită realizând diferite obiecte pentru piaţa

internă şi externă; -Micii proprietari cu diverse ramuri de activitate după cum urmează: -3 gatere moderne; -4 mori porumb; -1 moară grâu; -7 ateliere de tâmplărie; -3 ateliere de cojocărie; -5 ateliere cu 12 meseriaşi fierari, tinichigii, În localitate mai există mai multe persoane care pe lângă alte preocupări se

îndeletnicesc cu croitoria , tricotaje, construcţia de locuinţe dar şi prelucrarea materialelor de construcţii (chirpici, cărămizi, bolţari, s.a)

FUNCŢIA SOCIAL CULTURALĂ

Comuna Tudora nu a excelat prin ştiinţa de carte, locuitorii fiind legaţi de pământ şi de pădure.

Desigur, ca în toate satele ţării a existat şcoală cel târziu după Reforma lui Cuza. Presupunem că în anul 1865 se învăţa carte în una din cele 3 biserici din comună. În anul 1891, exista o şcoală mixtă cu 2 învăţători unde învăţa 43 de băieţi şi 23 de fete.

În anul şcolar 1918 – 1919 Tiberiu Crudu înfiinţează la Tudora Şcoala Pregătitoare pentru învăţători care după 1 an fuzionează cu cea de la Ştefăneşti formând Şcoala Normală din Botoşani.

În 1948, Şcoala din Tudora avea 2 localuri bine întreţinute, internat pentru elevii care veneau din Vorona Mare şi cadre didactice calificate.

În 1959 se dă în folosinţă localul şcolii din cătunul Arini cu 4 săli de clasă, local extins în 1963 cu încă 3 săli.

În 1962, se înfiinţează şcoli primare şi în cătunele Vale, Ruşi, Turbata, Luncă şi Zăton, localurile fiind închiriate de la cetăţeni. În 1976 se dă în folosinţă un nou local de şcoală cu 8 săli de clasă şi laborator.

În 1979 exista 4 şcoli cu un efectiv de 1298 de elevi în clasele I – X. În 1988 s-a trecut la organizarea învăţământului liceal seral, funcţionând o clasă a IX-a

cu 31 de elevi. În prezent funcţionează 3 şcoli cu 6 localuri amenajate corespunzător cerinţelor actuale

ale învăţământului modern cu 3 laboratoare de fizică şi chimie, 2 laboratoare de informatică, 9 cabinete, 1 atelier de tricotaje, 1 atelier de tâmplărie, 1 sală de sport şi bază sportivă corespunzătoare unde sunt înscrişi 619 elevi şi 15 învăţători şi 30 de profesori de specialitate, 3 localuri de grădiniţă cu 180 de copii şi 8 educatoare.

În comună există un cămin cultural construit în 1972 şi modernizat în 2000 care posedă o sală de spectacole cu 300 locuri şi bibliotecă cu 25 456 de volume împreună cu biblioteca şcolii. În cadrul căminului cultural funcţionează formaţii artistice cu prestigiu naţional, multe formaţii, printre care cea de dansuri bărbăteşti, formaţia de căiuţi, grupul vocal şi altele, participând la numeroase festivaluri folclorice interne şi internaţionale.

Satul Tudora este o importantă vatră folclorică, cu datini şi obiceiuri de origine daco-romană. Jocul căiuţilor şi al caprei, jocul urşilor şi al mascaţilor, colindele şi urăturile sunt obiceiuri care fac deliciul localnicilor şi al oaspeţilor satului, de la Crăciun la Anul Nou.

În comuna Tudora se găsesc 2 biserici şi se află în construcţie a treia, cu 2 preoţi parohi. ELEMENTE ETNOGRAFICE ŞI FOLCLOR Dragostea pentru frumos a oamenilor din acest loc trebuie legată de împrejurimile satului

şi de ocupaţia lor principală: codri seculari le-au oferit lemnul pentru cioplituri şi păşunea pentru creşterea animalelor.

55

Casa tudorenilor a fost modestă; de la locuinţa cu o singură cameră şi tindă, s-a trecut la locuinţa cu două camere şi tindă, căreia i s-a adăugat mai târziu paravanul. Materialul de construcţie era lemnul, iar în secolul nostru chirpicii. Casa era împărţită astfel: casa sau camera în care se găsea toată familia şi bucătăria şi casa mare. În camera de locuit , în casă mobilierul era foarte simplu: un pat, un blidar, laviţă, masă şi scăunele. Soba cu cuptorul de dormit ocupa aproape a treia parte din spaţiu. Pe pereţi erau puse lăicere, pe laviţe şi pe pat de asemenea. Casa mare era depozitul tezaurului mâinilor celor doi gospodari. În această încăpere soba lipsea sau era făcută de decor, patul era mobil şi o masă mare, dreptunghiulară şi înaltă se afla în mijlocul încăperii. Laviţele sau o bancă lungă erau la pereţii cu geamuri lângă care trona lada cu zestre. Pereţii erau ornaţi cu un brâu de lăicere şi deasupra patului , mai sus de lăicer, atârna scoarţa, care de cele mai multe ori era cea pe care s-au cununat soţii şi care se va aşterne pe carul care-i va purta pe ultimul drum. Pe lângă funcţionalitatea bine ştiută, textilele de interior îndeplineau şi o funcţie estetică. Din lână cânepă sau bumbac, acestea erau lucrate în casă, şi erau opera mâinilor gospodinei şi a fetelor ei. Lăicerele decorate cu vârstre în culori pastelate, în nuanţe puţine dar asamblate armonios constituiau desfătarea ochiului. Motivele mai des întâlnite pe lăicere sunt: în piepten, în suveici, şi rar se mai alternează cu benzi alese în motive zoomorfe sau vegetale. Scoarţele pe fond negru decorate cu motive florale, rar şi cu motive zoomorfe, sunt încadrate într-un chenar. Cusăturile de interior compuse din ştergare, feţe de pernă, feţe de masă, batiste, prostiri erau decorate în funcţie de destinaţie. Cele mai bogate şi mai frumoase rămân ştergarele pentru nun şi socri. Portul tudorenilor, foarte simplu , dar distinct pe vârste, oglindea sufletul liniştit şi mereu în căutarea frumosului a acelora care-l purtau. Costumul bărbătesc de lucru se compunea din iţari sau pantaloni, cămaşă, flanelă, vestă, veston, sumăică, suman, cojoc, brâu, căciulă sau pălărie, opinci, bocanci sau cizme. Materialele folosite la confecţionarea acestor piese de port erau pănura de lână piuată, ţesătura pentru iţari, pânza de tort (cânepa ), tort în bumbac şi bumbac. Piesele de port alternau în folosirea materialului fabricate industrial sau a celor manufacturate în casă. Opincile se lucrau din pielea porcului, confecţionate în ateliere specializate. S-au confecţionat opinci şi din cauciuc pânzat, iar mai aproape de zilele noastre se confecţionează şi din camerele pneurilor de autovehicule. Opincile se încălţau peste obiele care se confecţionează din pănură de lână piuată, de cele mai multe ori frumos decorate de un feston (tivitură) rară uneori cu culori contrastante negru pe fond alb, sau alb pentru brumăriu şi negru. Iţarii cu cele două folosinţe: de sărbătoare şi de lucru erau confecţionaţi dintr-o ţesătură fină de lână în trei sau patru iţe având fie şi urzeala şi bătătura din lână, fie cu urzeala din bumbac. În afara iţarilor se purtau pantaloni de lână (bernevici). Cămaşa bărbătească era lungă, confecţionată din pânză de tort sau din tort în bumbac. Poalele şi mânecile largi erau cu tivitură turcească la piept şi gulerul chiar bentiţa, manşeta mânecii erau decorate cu mulţi creţi. Se încheia cu bumbi (nasturi) din sticlă colorată ce contribuiau şi ei la aspectul estetic al cămăşii : 2 sau 3 pe guler, 5 sau 7 pe piept, câte 3 sau 5 la mânecă. Ştoarea (brâul), tricoloră , confecţionat din lână, lungă să ajungă pentru 3 sau 4 înfăşurări ale mijlocului se purta mai ales de către bătrâni, iar la capete era prevăzut cu franjuri. Capetele ştorii, frumos aranjate decorau partea stângă la tineri şi partea dreaptă după însurătoare. Peste cămaşă se poartă flaneaua de lână împletită într-o singură culoare cu diverse modele din tricot. S-au mai purtat bluze confecţionate din materiale industriale, cusute la maşină de croitoresele din sat dar piesa principală peste cămaşa atât la lucru cât şi în zilele de sărbătoare era vesta de pănură neagră, mai rar brumărie.

Bundiţa, din piele cu cusături atât de bogate, a apărut la noi târziu fiind adusă din Bucovina. Bundiţa locală era simplă, doar cu prim.

56

Sumanul, lung, cu un croi specific, cu decoraţiuni de o fineţe aparte, merită un studiu mai atent. Mai ales cusăturile din şarad confecţionată din niţă şi aplecat într-un arabesc deosebit de frumos.

Pe cap căciula de piele de miel brumărie la tineri şi neagră la bătrâni. Portul femeiesc e mai bogat, cu mai multe piese şi cu ornamentaţie încărcată. În picioare opinci, pantofi sau ghetuţe. Mai cu gust lucrate, opincile femeieşti se încălţau

peste ciorapi de lână lungi până aproape de genunchi, cu 2 sau 3 rânduri de elemente decorative. Rar se puneau peste ei obiecte fine şi scurte. Cămaşa femeiască se alcătuia din stan (ie) şi poale şi era încreţită la gât şi la mânecă. Tiviturile în stâlpişori sau cheiţe, mici ajururi şi festoane garniseau cusăturile. Culorile ca cămaşa femeiască erau, pentru fetiţe albastrul sau negrul, pentru fete albastrul sau negrul dar şi vişiniul, pentru neveste negrul, albastrul şi puţin portocaliu; s-au purtat cămăşi cusute cu mărgele, cu paiete şi cu fluturi. Motivele decorative se executau în cruciuliţe, tighel.

Ornamentele tipice întâlnite pe cămaşa femeiască sunt: rombul şi coloana, cercul, spirala, calea, boboci şi flori, cârlige.

Peste cămaşă se purta flaneaua din lână împletită şi cu nasturi în faţă, sumănică, caţaveică, polcuţă sau bluză din material de fabrică sau cojocel.

Catrinţa specifică zonei noastre era de o discreţie totală: pe fond negru câteva fire la intervale regulate înveseleau câmpul pe verticală. Negrul fondului era contrastat de roşul din benzile care garnisesc orizontal piesa. Catrinţa se strânge în mijloc cu bete sau ştorică.

Capul se acoperea cu broboade: ştergar, casâncă, taclit, batic, corn. DATINI ŞI OBICEIURI Tudorenii ca toţi românii, au o aplecare spre unele datini şi credinţe care, deşi se

ordonează calendaristic, nu ţin rânduielile bisericeşti. Dar pentru a descoperi frumuseţea, mai ales înţelesul adânc al sufletului acestor oameni

am selectat o parte din aceste datine/credinţe. Babele, (1martie-9martie) – nu se lucrează; se oferă mărţişoare; 40 de sfinţi(9martie) – se fac sfinţişori, nişte colăcei în forma cifrei arabe opt şi se ung cu

miere; se oferă de pomană. Alexiile (17 martie- Sf. Alexie) se fac focuri în livadă pentru a feri plantele şi pomii de

omizi, fluturi şi alte insecte. Floriile (Duminica florilor) se duc la biserică de salcie cu mâţişori, se sfinţesc şi se pun la

icoană; au diverse folosinţe pentru animale şi pentru om. De Paşti toţi ai casei se spală cu apă în care se pun ouă roşii şi câteva monede, să fie

sănătoşi şi rumeni. Lumânarea de la Înviere se păstrează fiind aprinsă câte puţin peste an, când sunt cumpene(furtuni mari).

Sfântul Gheorghe (23 aprilie) -se taie o brazdă înierbată şi se pune în ea o ramură de răchită îmbobocită şi se aşează pe stâlpul porţii sau pe cerdac; -se bat cu urzici pentru a fi iuţi la treabă peste an, să alunge lenea şi trândăvia. Duminica Mare se pune tei la casă, straturi şi morminte, la cimitir. La Pintilii Călătorul (Sf. Pantelimon) se spune că se călătoreşte vara. De Ziua Crucii (14 septermbrie) şarpele care nu a intrat în gaură după această dată, iese la drum pentru a fi omorât. Spolocania mai ales femeile se adună la un loc, cu furcile de tors şi fac un chef pe cinste cu rachiu şi mălai. Andriul (Sf. Apostol Andrei- 30 noiembrie) se pun vasele cu gura în jos, se ung uşorii de la uşă şi de la geam cu usturoi să nu se prindă farmecele, să fugă strigoii. Ignatul ( 20 decembrie) încep să se taie porcii. Crăciunul (25-27 decembrie) încep pregătirile pentru Anul Nou se fac măştile. -între Crăciun şi Bobotează dacă este promoroacă e semn de an bogat. Sărbătorile de Anul Nou oferă tudorenilor prilej de distracţie dar şi de interpretare în ritm îndrăcit a jocului căiuţilor, caprei, ursului şi mascaţilor, moştenite din timpuri stăvechi.

57

Căiuţii – de Anul Nou – unici pe ţară, practicaţi doar de satul Vorona , care aparţinea de comuna Tudora ca şi Joldeştii- ar reprezenta „centaurii” din mitologia antică romană – canafii coloraţi, pe două rânduri în jurul unei oglinzi centrale, ar reprezenta:

• opt canafi mai măricei din mijloc- după oglindă – ar fi cele opt planete cunoscute atunci, astăzi nouă;

• rândul de sus de canafi- din afară – tot coloraţi, în număr de 12, reprezintă lunile anului; • oglinda reprezintă Soarele. Cu timpul nu s-a prea ţinut seama de semnificaţie şi s-au mai adăugat – ca estetic, dar fals

– pierzându-se semnificaţia iniţială. Vestonul strâns pe corp cu multe şnururi şi igliţe – care astăzi s-au împuţinat, cum şi chipiul

cu pampon roşu, sunt copiate după modelul cavaleriei – poate ceva prusac şi denaturate de la forma iniţială, numai pentru a da corpului flăcăului mai multă eleganţă şi supleţe pentru a plăcea fetei dragi – tot dragostea! Şi aceasta este dovedită de faptul că flăcăii costumaţi căiuţi şi capra merg la casa unde-şi au fata dragă, primind de la aceasta, cu mândrie, un colac frumos, deşi îşi dezvăluie astfel oarecum dragostea în public.

Capra este bogat ornată cu mărgele, hurmuzuri cu canafi şi oglindă la mijloc, cu aceiaşi semnificaţie ca şi la căiuţi. Simbolizează bogăţia pădurilor tudorene în vânat, ciute şi cerbi.

Ceilalţi mascaţi: căldărari ,greci, evrei, medici, negustori, etc. erau şi sunt ironizări ale felului necorespunzător cum îşi făceau aceşti meseriile.

Ursul şi jocul lui cu ursarul, estetic şi vioi, ar fi o reminescenţă a existenţei urşilor în pădurile tudorene, ironie la adresa descântecelor – se face un descântec de deochi în cadrul jocului ursului.

CĂILE DE COMUNICAŢIE

Încă din Evul Mediu pe teritoriul comunei au existat drumuri ce făceau legătura între

Cetatea Sucevei şi Curtea de la Hârlău (Drumul Hârlăului) precum şi drumurile ce făceau legătura pe Valea Siretului între sudul Moldovei şi nordul său iar mai departe spre Polonia şi Marea Baltică.

În prezent teritoriul este străbătut de D.J. 208 I care face legătura între oraşele Botoşani şi Paşcani. Şoseaua în lungime de 13 km este asfaltată.

Drumurile comunale, în lungime de circa 40 km sunt pietruite iar 1 km este asfaltat. Drumurile de servicii (Drumul forestier Pleşa –6,4 km şi Drumul forestier Pietrosu 2,4 Km) asigură transporturile masei lemnoase care se exploatează din pădurea Tudora. Acestea sunt pietruite, utilizabile pe întreaga perioadă a anului.

Transporturile de călători sunt asigurate de către una dintre cele mai moderne firme particulare de transport persoane: TRANS – DOR din localitate, care asigură 18 curse zilnic cu autocare şi microbuze Mercedes. Pe lângă acesta, zilnic, teritoriul localităţii este tranzitat de autobuzele SC TRANSMOLDAVIA Piatra Neamţ şi autobuze ale Societăţii de Transport Călători Botoşani. La toate acestea se mai adaugă aproximativ 123 autoturisme

Transportul produselor agricole este asigurat de către 7 autocamioane, 12 remorci particulare la care se mai adaugă vehicolele cu tracţiune animală în număr de peste 753 atelaje.

Comunicaţiile sunt asigurate de o centrală telefonică automată care deserveşte peste 500 abonaţi, faţă de 132 de abonaţi în anul 1990 cînd exista o centrală semiautomată şi numai 24 în 1974. În anul 1960 existau doar 3 posturii telefonice.

Există peste 1450 de abonaţi radio şi peste 1200 de televizoare color şi alb-negru conectate la televiziunea prin cablu UPC Botoşani.

Există aproximativ 450 de abonamente la minimul unul din cotidianele locale şi naţionale.

COMERŢUL

Desfacerile de mărfuri către populaţii se realizează prin comerţul de stat (CONSUM COOP cu bufet, 1 restaurant, 2 magazine mixte), şi cel particular care cunoaşte o dezvoltare

58

mare după anul 1995. în prezent există 63 magazine particulare din care: 6 baruri, 5 magazine produse alimentare şi 52 magazine mixte.

Activitatea de desfacere a mărfurilor este asigurată de un număr de 67 de oameni locali la care se adaugă peste 70 din afara localităţii.

Comerţul practicat de ţărani se realizează prin târgul săptămânal care se organizează în fiecare zi de joi şi constă în vânzarea liberă între locuitori a surplusului de produse: păsări, porci, vite, produse animaliere, legume şi fructe. Târgoveţii din alte localităţi oferă produse ceramice, electrice, mobilier şi produse din lemn, produse alimentare, produse ale micii industrii.

OBIECTIVE LE TURISTICE Varietatea reliefului, codrii seculari oferă comunei un pitoresc aparte. La obiectivele

naturale se adaugă şi cultura spirituală a populaţiei care împreună fac din Tudora un punct turistic important dar insuficient valorificat.

Manifestările folclorice, costumul popular care se păstrează, bogăţia şi varietatea folclorului constituie motivele care au determinat includerea zonei noastre în circuitul turistic al judeţului. La acestea se adaugă codrii seculari, rezervaţia de Tisă unde amatorii de frumos şi de peisaje „sălbatice” îşi pot desfăta privirile. Ca şi existenţa unui vechi zid de piatră construit în anul 1842, conaculi boieresc al lui Cantacuzino Paşcanu , cetăţuia de pe Dealul Ocup ar oferi tot atâtea prilejuri de a veni la Tudora unde aşa cum scria Tiberiu Crudu în una din operele sale „Se mai văd (pe drumul Hârlăului) urmele paşilor cailor lui Ştefan cel Mare”.

Poziţia geografică a satului, la 32 km de reşedinţa judeţului face ca, deocamdată, fluxul turistic să fie redus.

Din aceste motive, ne permitem să avansăm o serie de propuneri menite să dinamizeze circulaţia turistică prin mărirea numărului de turişti primiţi în acest teritoriu:

- înfiinţarea unui muzeu sătesc cu secţii de arheologie, istorie, folclor, etc. - permanentizarea unor manifestări etnofolclorice cum ar fi: Festivalul folcloric pentru

copii „Bună vreme, bună vreme”, Festivalul „Holda de aur”, Festivalul Datinilor şi obiceiurilor de iarnă

- realizarea unei tabere în zona Tisa- Bolohani- Dealul Mare, pentru tinerii geografi - dezvoltarea unei secţii de artizanat care să producă mici suveniruri

locale(măşti, căiuţi, costume populare).

În concluzie ...

Lucrarea de faţă reprezintă o încercare cu caracter interdisciplinar în realizarea unei

monografii complete a comunei Tudora. Prin conţinutul ei complex această lucrare apare ca o

sinteză a cunoştinţelor multidisciplinare despre societatea noastră din trecut şi prezent .

La hotărârea de elaborare a contribuit în mod decisiv necesitatea de cunoaştere, sub

toate aspectele a satului legendar Tudora şi a împrejurimilor acestuia cu toate elementele

fizico - geografice şi economice.

De ce monografie ? ... probabil pentru că în prezent, toţi cei care vin şi pleacă, în

căutarea unui adevăr despre Tudora apelează la tot ceea ce apare pe moment şi nu de multe

ori acele informaţii, atât de variate ca formă şi conţinut, conţin un adevăr. Nu spun că tot

ceea ce am încercat noi aici este purul adevăr ... dacă azi o informaţie minoră despre ceea ce

59

este Tudora se duce odată cu trecerea timpului în negura vremii, în viitor ceea ce este

imortalizat pe aceste pagini vor deveni documente valoroase în primul rând pentru noi, noi cei

care vieţuim de veacuri pe aceste meleaguri.

De aceea la îndemnul unor fii ai satului de a lăsa ceva posterităţii noi cei de azi nu am

ezitat şi, ... iată rezultatul - această scurtă monografie care cuprinde în mare toate

despre satul nostru la momentul actual.

Sperăm că în viitor aceste informaţii vor deveni mai vaste, mai complexe.

Una din cele mai vechi aşezări din Moldova, dispunând de un peisaj variat, cu

importante resurse naturale şi umane, comuna Tudora se înscrie alături de celelalte

localităţi ale judeţului şi a ţării în activitatea efervescentă de dezvoltare economico – socială.

O încercare care nu spune totul pentru că mutaţiile profunde vor determina schimbări

în conştiinţa oamenilor , în gradul lor de cultură şi civilizaţie iar generaţiile viitoare vor ridica

alături de gradul de modernizare a satului şi OMUL – Resursa cea mai de preţ - a comunei pe

treptele cele mai înalte ale bunăstării generale şi materiale.

Co-autorul, Constantin Agheorghiesei profesor de geografie

Consilier local al Consiliului Local Tudora

BIBLIOGRAFIE Băcăuanu ,V. – Câmpia Moldovei – studiu geomorfologic. Editura academiei Bucureşti, 1968; Băcăuanu ,V., Barbu, N., Pantazică, Ungureanu, Al, Chiriac, D., Podişul

Moldovei. Natură, om, economie. Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980.;

Cioltan G ,Cioltan A.- Tisa , Ed. „Ceres”, Bucureşti, 1989; Cucu V., Geografia populaaţiei şi a aşezărilor omeneşti, Ed. did. şi ped., Bucureşti, 1974.; Martiniuc C, - Podişul Moldovenesc. Geografie fizica României, Curs litografic, Bucureşti 1955; Posea Gr., Popescu N. , Ielenicz M. – Relieful României, Ed Ştiinţifică şi pedagogică, Bucureşti1974 Tufescu V - Dealul Mare – Hârlău- observaţii asupra evoluţiei reliefului şi aşezărilor omeneşti. Bul. Soc. Rom. Geografie, t. LVII, Bucureşti, 1940; Tufescu V - Fudamentul Podişului Moldovenesc. Rev. Geogr. Rom. T.III, f.l, Bucureşti, 1937 Slavic Gh. – Podişul Sucevei – studiu climatologic, Rez. Tezei doct. Iaşi 1977. Sămian M. – Caracterizarea geografică a bazinului geografic al pârâului Pleşu Tudora, lucrare ştiinţifico- metodică pentru obţinerea gradului didactic I în învăţământ., Iaşi 1989; Ungureanu Irina – Hărţi geomorfologice, Ed. ”Junimea”, Iaşi, 1978 xxxxx - Anuarul statistic al judeţului Botoşani , ediţia 2002

xxxxx - Comuna Tudora; Harta cadastrală, sc. 1: 20000, 1977 xxxxx - Consiliul local Tudora, Recensământul animalelor domestice, xxxxx - Geografia României, vol. I, Geografia fizică, vol. III, Geografia

umană şi economică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, vol. I, 1983, vol. II,1984.

Mihai Sămian – Bazinul pârâului Pleşu – lucrare metodico – ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, IAŞI, 1988 Constantin Agheorghiesei – Problematica pădurilor din Nord- vestul Masivului Dealul – Mare – Hârlău – lucrare de licenţă, IAŞI , 1998

Vedere generală a satului Tudora (în centru Şcoala T Crudu şi celelalte instituţii ale satului)

60

Primăria şi Consiliul Local al comunei Tudora donată de david şerpianu parlamentar tudorean

61

Şcoala cu clasele I-VIII „Tiberiu Crudu”

Biserica cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena ctitorie a boierului Cantacuzino – Paşcanu şi finalizată de urmaşii acestuia

62

Căminul Cultural din centrul localităţii Tudora

Cooperativa de credit „Înfrăţirea”, BANCA POPULARĂ TUDORA

63

Monumentul Eroilor din Parcul comunal Tudora reprezentând ostaşii neamului din primul război mondial – ridicat în 1933

ŞCOALA „TIBERIU CRUDU” TUDORA – CORP B Înfiinţată de prof. univ. Tiberiu Crudu – părintele spiritual al şcolii tudorene

64

ŞCOALA „TIBERIU CRUDU” TUDORA, CORP C ctitorită de Avel Crudu

(reconstruită în anul 2004 cu finanţare de la Banca Mondială)

ŞCOALA - INTERNAT DIN CĂTUNUL CORNĂŢEL donată de Constantin Grigorincu, primar şi parlamentar tudorean

65

DIS

dmed

BAIA COMUNALĂ

PENSARUL MEDICAL UMAN

eservit de două cabinezte icale individuale cu 2 medici

de familie

Zidul de piatră construit în anul 1842 de boierul Cantacuzino Paşcanu

66

CLĂDIRI DIN CENTRUL

SATULUI

Capra şi căiuţii

67

Port tradiţional tudorean

GRUP DE COLINDĂTORI AI ŞCOLII TIBERIU CRUDU DIN LOCALITATE

68

REZERVAŢIA DE TIESTE A DOU

SĂ DIN LOCALIATETEA TUDORA A CA MĂRIME DIN ŢARĂ

69

70