UNIVERSITATEA “ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE Stiintele Comunicarii si Stiinte Politice

Master: COMUNICARE MEDIATICĂ, OPINIE PUBLICĂ ŞI MANAGEMENT INFORMAŢIONAL

ANALIZA COMUNICARII IN SPATIUL PUBLIC

Lect.Univ.Dr. Carmen-Irene Atanasiu

Masterand: Danalache Anca

Constanta

1

UNIVERSITATEA “ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE Stiintele Comunicarii si Stiinte Politice

Master: COMUNICARE MEDIATICĂ, OPINIE PUBLICĂ ŞI MANAGEMENT INFORMAŢIONAL

CLASIFICARE ALE TIPURILOR DE COMUNICARE

Lect.Univ.Dr. Carmen-Irene Atanasiu

Masterand: Danalache Anca

Constanta

2

Cuprins

Introducere 4

Capitolul 1. Principalele forme ale comunicarii 5

1.1 Ce este comunicarea? 5

1.2 Comunicarea verbala 7

1.3 Comunicarea nonverbala………………………….………………………………………………………………………..11

Capitolul 2. Factorii de obstructie a comunicarii umane 16

2.1 Bariera de tezaur 16

2.2 Bariera de rezonanta……………………………..…………………………………………………………………………..18

2.3 Bariera psihologica si bariera “mecanica”……………………………………….………………………….………18

2.4 Bariera de stil………………………………………………………………………………………………………..……………19

Concluzii ..…………………………………………………………………………………………………………………………………..…..21

Bibliografie ..……………………………………………………………………………………………………………………………………22

3

Introducere

Comunicarea interumană constituie un obiect de studiu cu o importanţă mult mai

mare decât aceea a studierii altor sfere ale comportamentului uman.

Pătrunderea şi înţelegerea sistemului de comunicare deschid şi înlesnesc drumul

cunoaşterii personale şi a celor din jur, fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în

societate după criterii de valoare. Comportamentul uman comunicational este dependent de

anumite “nevoi interpersonale”.

Acestea motiveaza intrinsec orientarea fiintei umane spre o comunicare ca o

certificare a vietii sale interioare. Necesitatile interpersonale raporteaza identitatea umana,

prin ceilalti, la un ideal de implinire launtrica, conform cu aspiratiile individuale, la confortul

psihic personal si la o tendinta de estimare  pozitiva de sine. Interesul pentru problematica

fenomenului comunicational  se afla in stransa dependenta cu continua preocupare personala

de a intelege mecanismul social de interrelationare umana.

Dubla motivatie care a stat la baza elaborarii prezentei lucrari, pe aceasta tematica a

comunicarii, isi are originea in multitudinea de reflectii, analize si observatii empirice, prin

care am incercat, in calitate de subiect epistemic, sa-mi explic cauzele si efectele diferitelor

aspecte ale comunicarii.

Scopul acestor meditatii care, prin oportunitatea examenului de licenta, au putut fi

valorificate intr-un mod organizat, a fost (si este in continuare ), in primul rand, studierea si

gasirea posibilitatilor prin care producerea actelor de comunicare, poate fi optimizata, printr-o

adaptare constienta la context, functie de o competenta de comunicare dobandita prin invatare

sociala.

In al doilea rand, datorita faptului ca perioada adolescentei este traversata de o serie

de conflicte comunicationale specifice, am incercat sa descopar modalitatile ce favorizeaza

formarea unei abilitati de comunicare competente a adolescentului, mai ales din  perspective

influentelor parentale care dupa 1989 au suferit o serie de schimbari de forma, determinate de

redimensionarea libertatii sale de actiune si decizie. e personalitate care se activeaza in

comunicarea verbala.

4

Capitolul 1. Principalele forme ale comunicarii

1.1 Ce este comunicarea?

Indiferent de scolile, domeniile sau opiniile care definesc comunicarea, se pot

identifica câteva aspecte comune:

comunicarea reprezinta un proces de transmitere de informatii (informatia fiind privita

ca un termen general referindu-se atât la concepte, cât si la semne, simboluri etc.)

comunicarea necesita cel putin doi poli (individ-individ, individ-grup etc.)

Etimologic, termenul provine din limba latina, unde “communis” înseamna “a fi în

relatie cu, a pune de acord”.Dictionarul de sociologie defineste comunicarea ca un proces de

emitere a unui mesaj si de transmitere a acestuia într-o maniera codificata cu ajutorul unui

canal catre un destinatar în vederea receptarii (Maria Voinea).Dictionarul de psihologie

defineste comunicarea ca relatie între indivizi ce implica transmitere intentionata sau nu cu

influente asupra receptorului si cu efect retroactiv.Comunicarea are rolul de a pune în relatie

sistemele (omul) cu mediul în care evolueaza.

Lingvistul american de origine rusă, Român Jakobson (1896-1982), defineşte şase

factori constitutivi (elemente) ai comunicării:

- emiţătorul (locutor) este persoana care transmite mesajul. Emiţătorul îndeplineşte

funcţia emotivă, însemnând că adresarea către un receptor se naşte dintr-o pornire interioară,

din dorinţa de a comunica un sentiment, o idee, o opinie etc;

- receptor (destinatar sau conlocutor/alocutor) este persoana care primeşte mesajul

transmis de emiţător.

- mesajul poate fi scris sau oral şi defineşte conţinutul de idei, sentimente, informaţii

transmise (în scris sau oral) de către emiţător unui receptor. Mesajul reflectă funcţia poetică a

comunicării, întrucât este foarte importantă şi forma acestuia, nu numai conţinutul;

- codul, în comunicarea interumană, este reprezentat, în principal, de limbile naturale

(toate limbile vorbite pe glob), precum şi de alte modalităţi de difuzare a mesajului: semne

grafice/de circulaţie, impulsuri morse, semnale luminoase/acustice etc). Mesajul transmis de

către emiţător receptorului trebuie să aibă un cod cunoscut celor doi, astfel încât, destinatarul

5

să poată decoda informaţia pentru a capta sensul corect. De aceea, codul reflectă funcţia

metalingvistioă.

- contact (canal de transmitere)

- oral, scris, telefonic, audio, video, aerian, poştă, calculator, internet etc. defineşte

funcţia fatică;

- referent (context) - se raportează la subiectul sau tema mesajului, precum şi situaţia

(împrejurarea) în care are loc transmiterea mesajului. Acesta reprezintă funcţia referenţială.

Comunicarea are un caracter dinamic. Este un proces complex, ce se particularizeaza

în contexte diferite: exista informatii care se transmit genetic, informatii care circula în

mediul social (cutume, obiceiuri etc.), în organizatii. Exista mai multe criterii dupa care sunt

identificate variatele forme de comunicare:

Dupa participarea indivizilor la procesul de comunicare:

comunicare intrapersonala (comunicare cu sinele)

comunicare interpersonala (cu altii)

comunicare de masa (prin institutii specializate, cu adresabilitate generala)

directa (fata în fata)

indirecta (mediata)

verbal

nonverbal

paraverbala

comunicare incidentala (fara scop bine stabilit)

comunicare consumatorie (consecinta a starilor emotionale)

comunicare instrumentala (când este urmarit un scop precis)

comunicare omogena (om-om, animal-animal)

comunicare heterogena (om-animal, om-masina)

comunicare ascendenta (cu superiorii)

comunicare descendenta (cu subalternii)

6

1.2 Comunicarea verbala

Aceasta forma de comunicare este puternic dezvoltata la om, vorbirea fiind actul prin

care informatia este emisa prin intermediul codurilor lingvistice, dar nu  numai.

Indivizii pot fi diferentiati prin:

competenta lingvistica (capacitatea de a construi, traduce si identifica mesaje într-o

limba;

performanta lingvistica (capacitatea de a însufleti termenii prin corelarea cu

aptitudinile, atitudinile, conceptiile despre lume si viata, astfel încât sa fie obtinute

efecte noi);

De aici rezulta stilul de comunicare – exista persoane care fascineaza nu prin ceea ce

comunica, ci prin felul în care comunica. Aceeasi tema poate fi expusa:

printr-un limbaj rational, dirijat

printr-un limbaj metaforic, euristic

Rezulta de aici ca relatarea poate fi la un moment dat un produs al vorbitorului si nu o

realitate.

Stilurile de comunicare pot fi clasificate astfel:

stil neutru (elimina starile sufletesti) – prezent în relatiile oficiale;

stil solemn (impun un ceremonial) – prezent în momente deosebite;

stil beletristic (bogat în sensuri, favorizând imaginatia);

stil stiintific (predomina deductia si inductia);

stil administrativ (bazat pe clisee institutionale);

stil publicistic (bazat pe prezentarea informatiei);

stil managerial (accentueaza dirijarea, rezolvarea problemelor etc.)

Indiferent de stil, comunicarea trebuie sa îndeplineasca urmatoarele calitati:

claritate (nivelul de concizie, sistematizare);

corectitudinea (nivelul de adecvare la regulile sintactice si de topica);

adecvarea (folosirea celor mai potrivite cuvinte în raport cu intentii);

puritatea (nivelul de saturare cu arhaisme, neologisme, regionalisme);

concizia (concentrarea pe tema, eliminarea redundantei, divagatiilor);

7

precizia (folosirea unor mijloace suplimentare pentru a facilita întelegerea).

Formele comunicarii orale sunt: monologul, expunerea, relatarea, dialogul, seminarul,

interviul, colocviul, toastul, discursul, povestirea, pledoaria, dezbaterea, conferinta,

prelegerea etc.

In genere, pentru a atinge principalele obiective ale comunicarii(de a fi receptat,

inteles, acceptat si mai ales, de a provoca o reactie), subiectul uman, manifesta

un comportament verbal, ca mijloc de valorificare a celei mai utilizate forme de comunicare

interumana,comunicarea verbala.

Producerea comportamentului verbal este determinata de faptul ca, individul,

asimileaza limba dintr-o comunitate de limba, pe baza capacitatii innascute de a o invata, si o

interiorizeaza  intr-un limbaj comun, care ii perminte sa comunice cu ceilalti indivizi, care

impartasesc acelasi sistem de semnificatii.

Limba este un “sistem de semne institutionalizat social” (CARROLL, 1979, pag.14),

care sta la baza oricarui set de raspunsuri de care sunt capabile fiintele umane. Este formata

din unitati de limba, ale caror conotatii se definesc si se redefinesc prin dependente sintactice

si psihosemantice ( semnificatiile de baza sunt universale, dar ele se particularizeaza atunci

cand sunt personalizate.)

Acest sisitem de semne arbitrare, pe care il reprezinta limba, este resursa

fundamentala a comunicarii. Fiecare semn prezinta corespondente, desemnate in procesul

devenirii culturale a fiintei umane, cu diferite stari de lucruri, care ne compun realitatea.

Aceste corespondente formeaza sistemul de continut  sau de sensuri si semnificatii, prin care

se atesta limbajul.

Limbajul inseamna deci comunicare, iar comunicarea nu este alteceva decat schimbul

de semnificatii. Limbajul are rol de a organiza specific gandirea umana, definindu-se astfel ca

o modalitate intrinseca prin care exista individul uman in dimensiunea sa spirituala.

Pentru N.CHOMSKI individul poseda o anumita “ competenta lingvistica” exprimata

de un tip aparte de creativitate. El precizeaza ca limba nu este formata numai din unitati de

limba, ci ea reprezinta un ansamblu nelimitat de “ propozitii generative”. In sensul recunoscut

al afirmatiei ca limba are o structura bipolara, vizand opozitia dintre stereotipurile

automatizate si posibilitatile combinatorice infinite, CHOMOSKI demonstreaza ca subiectul

uman dispune de predispozitii native, care ii fundamenteaza capacitatea de combinatorica

verbala.

Promovand teoria “gramaticii transformationale” CHOMSKI arata ca aceasta

8

cuprinde un ansamblu de reguli sintactico-semantice, prin care, pornindu-se de la anumite

structuri, se poate ajunge la altele, mai elaborate.

Competenta lingvistica a individului presupune stapanirea de catre acesta a tehnicii de

transformare a structurilor. Competenta sau potentialul si nivelul performantelor sau “realul”,

determinat de ce fel de transformari ce se efectueaza, conditioneaza in viziunea autorului,

“creativitatea lingvistica”. In cazul in care este competitiva calitativ, ea defineste un stil de

exprimare original, rafinat si cu un nivel inalt de organizare a mesajelor verbale.

Pentru a reprezenta grafic comunicarea verbala diadica, mai aproape de complexitatea

ei, este necesara completarea schemei  clasice a lui MEYER-EPPLER cu un element de

conditionare variabila reprezentat de constelatia factorilor individuali sau “de influenta”

(SMITH,1992,pag.49).

Faptul ca majoritatea actelor de comunicare sunt compuse din intelesuri

comune (perfect intelese), intelesuri tematice tipice (partial intelese) si aspecte

singulare (necodificabile), verifica ipoteza diferentei interindividuale.

Aceasta diferenta este sustinuta de inefabilul personal specific fiecarui individ,

variabil determinat de dimensiunea biologica, de achizitiile culturale, de nivelul de

experienta, de nivelul educational, de modalitatile de exprimare verbala si/sau nonverbala

precum si de alte caracteristici individuale.

Acestia reprezinta  factorii de influenta care prin interdependenta lor  concura la

desemnarea personalitatii individului uman ca entitate comunicativa.

Inteligibilitatea mesajului  creste cu cat in actul de comunicare subiectii impartasesc

intr-o mai mare masura codurile lingvistice, si au factorii de influenta la parametrii

compatibili.

Vorbirea, ca manifestare verbala a limbajului, diferentiaza indivizii, in functie de

abilitatea cu care acestia o produc.

Abilitatea de a vorbi este diferita de la individ la individ, in functie de posibilitatile

variabile de invatare a comportamentului lingvistic, de conditiile de intarire, stimulare, de

fondul psihologic, de context, de mediile socializatoare, durata studiilor, pozitia sociala (etc),

factori care si-au exercitat presiuni modelatoare asupra comportamentului verbal individual.

CARROLL a delimitat noua tipuri de abilitati verbale, care in masura in care se

regasesc in comportamentul verbal individual, contureaza usurinta verbala de baza si anume:

1)         Cunoasterea verbala (reprezentand nivelul de cunoastere a vocabularului si a

structurilor gramaticale ale limbii).

9

2)         Abilitatea de judecata abstracta (reprezentand nivelul de abstractizare si judecata

inferentiala).

3)         Fluenta ideationala ( reprezentand usurinta individului de a face apel la cat mai multe

idei paralel cu tema data).

4)         Fluenta cuvintelor (reprezentand abilitatea de a gasi cuvintele potrivite contextual).

5)         Fluenta de exprimare ( reprezentand abilitatea de transpunere si formulare a ideilor)

6)         Sensibilitatea gramaticala (reprezentand abilitatea de constructie gramaticala).

7)         Facilitatea de denumire (reprezentand abilitatea de a raspunde rapid la intrebari in

succesiune rapida).

8)         Abilitatea de exprimare orala (reprezentand capacitatea de adptare contextuala a

elementelor prozodice: intonatie,ritm,pauze).

9)         Abilitatea articulatorie si de enuntare (reprezentand calitatea dictiei).

Gradul de competenta lingvistica este determinat complementar si de caracteristicile

de personalitate care se activeaza in comunicarea verbala. In ce priveste modul de vorbire ca

oglinda a identitatii sociale a indivizilor, se poate conchide  ca persoanele vorbesc intr-un

anumit fel in functie de varsta, sex, statut, de interese sau de un context tipic.

Spre deosebire de copii,  adultii pot face diferenta dintre a vorbi liber si a vorbi in

conformitate cu diverse reguli, norme, dictate social.

Modul in care individul utilizeaza exprimarea verbala ofera o serie de date empirice

despre acestea, ii prefigureaza stilul  comunicational si ii caracterizeaza nivelul de socializare

si integrare sociala.

Felul in care este receptat mesajul verbal depinde  de atitudinea individului fata de

comunicare, de exprimarea clara a ideilor, de folosirea cu acuratete a expresiilor si cuvintelor,

de sinceritatea, relaxarea si aparenta (aspectul exterior, tinuta si vestimentatie) si, de

asemenea, de expresivitatea non-verbala, care constitue cateva din calitatile unui bun orator.

Prin vorbire individul ofera celor din exterior cheia care deschide  prima poarta catre sine,

vorbirea fiind si unul din criteriile de observare interpersonala si de etichetare.

10

1.3. Comunicarea nonverbala

Comunicarea nonverbala apare prin manipularea factorilor nonverbali  (personali si/

sau ai interlocutorului). Dintre acestia, cei mai importanti sunt: surâsul (zâmbetul), privirea

aprobativa, strângerea de mâna, gesturi amical-familiare, contactul corporal (o bataie usoara

pe spate, cuprinderea umerilor). Aceastea sunt forme paralele ale comunicarii ce pot sustine,

dezvolta, nuanta sau, dimpotriva, diminua si contrazice mesajul comunicat verbal.

Componentele Comunicării non-verbale:

Mimica-privirea: deschisă sau evitantă, fixă sau mobilă; zâmbetul sau grimasele;

mişcarea sprâncenelor, etc. Contactul vizual este foarte important în comunicare: s-a

demonstrat că nu putem menţine contactul vizual cu o persoană necunoscută mai mult de 0.7

s (media este de 0.4 s). De asemenea s-a demonstrat că într-o conversaţie aproximativ 50-

60% din timp comunicarea este susţinuta de contact vizuale intre cei 2 (sau mai mulţi)

parteneri.

Gestica - mişcarea mâinilor, bătutul din picior, privitul repetat la ceas, aranjarea

ritmică a părului etc. Gesturile pot fi: obişnuite (ex: ridicarea degetelor de către elevi când vor

să răspundă,  ridicarea mâinii când vrei să opreşti un taxi, gestul de “la revedere”, etc);

gesturi simbolice (ex: gesturile folosite în interiorul unor grupuri şi a căror semnificaţie este

cunoscută numai de acestea).

Postură - poziţia corpului: poziţie relaxată, deschisă, ocupând tot spaţiul în care stăm-

încredere în propria persoană; utilizarea numai a unui colt de scaun, mâinile strânse la piept şi

cu picioarele încrucişate – închidere, teamă, neîncredere în propria persoană;

Atitudinea – relaxată, gravă, serioasă, închisă, respingătoare, deschisă, ezitantă, etc.

Vestimentaţia - culorile, accesoriile, modelul hainelor, lungimea sunt toţi atâţia

indicatori ai sistemelor personale de valori: stil extravagant, clasic sau sport.

Comunicarea paraverbala însoteste si coloreaza comunicarea verbala. Dintre factorii

paraverbali ai comunicarii, mentionam:

tonalitate

ritm

intonatie

volumul vocii

11

  Fenomenul comunicarii umane isi tradeaza complexitatea prin faptul ca ea se produce

chiar si atunci cand nu sta sub auspiciile intentionalitatii.

Tot ceea ce compune existenta umana se regaseste in diferitele aspecte ale

comunicarii.

Se trimit si se primesc mesaje continuu, cu sau fara efort constient,comunicarea

nefiind obiectivata numai in rostire, ci si in fiecare element de miscare ce construieste

comportamentul uman.

Comunicarea non-verbala impreuna cu cea verbala, determina capacitatea individuala

de exprimare,care permite jocul diversificat al interactiunilor sociale.

In definitia data de ENATESCU comunicarea non-verbala desemneaza “totalitatea

modificarilor de comportament aparute in cursul actului comunicarii, in afara comunicarii

lingvistice, completand-o. Comunicarea extraverbala insoteste momentul concret al

comunicarii fiind , de obicei, paralele si sincrona cu comunicarea verbala, intarind-o, dandu-I

culoare si stil, uneori suplinind-o”.

Ceea ce reprezinta insa ineditul comunicarii non-verbale este un anumit spirit

contradictoriu, pe care il dezvolta contextual, in anumite momente, fata de continutul

comunicarii verbale.

Pornind de la sintagma – nu este important numai ce se spune ci si in ce fel se spune –

se poate constata ca interpretarea mesajelor variaza in functie de corespondenta

semnificatiilor dintre comunicarea verbala si comunicarea nonverbala.

Astfel, dincolo de comunicarea verbala se pot desprinde sensuri opuse afirmatiilor pe

care aceasta le propune, in cazul in care nu este sustinuta de o anumita echivalenta simbolica

de catre comportamentul non-verbal. Exista doua forme prin care comportamentul non-verbal

poate devia sensul mesajului verbal, in functie de doua tipuri de elemente

constitutive: elemente expresive asociate cuvintelor (ritm, intonatie, accent) si elemente

expresive fizice (jocuri fizionamice, gesturi, posturi).

Astfel, daca mesajul care se receptioneaza este interpretat si din perspectiva

inflexiunilor prozodice, sensul afirmatiei initiale poate fi contrazis prin

efectele paralingvistice, respective; iar daca se receptioneaza si se interpreteaza si formele de

expresie fizica, afirmatia risca sa fie anulata de efectele metacomunicarii.

Deci, pentru a putea deosebi valentele de aprobare sau dezaprobare, de sinceritate sau

ironie, de acceptare sau neacceptare, este iminenta necesitatea interventiei capacitatii de

decodificare a semnificatiilor non-verbale ale mesajelor, comunicarea extraverbala fiind suma

reactiilor voluntare  dar si involuntare ale subiectului, fata de comunicarea in sine sau fata de

12

partener..

Caracterul dual al comportamentului uman non-verbal sprijina teza evolutiei speciei

umane. Daca pe de o parte comportamentul uman non-verbal este innascut (din punct de

vedere biologic), determinand involuntar comunicarea spontana, pe de alta parte el

este invatat (din punct de vedere cultural), determinand voluntar comunicarea controlata,

adaptata situatiilor sociale.

Elementele comunicarii non-verbale care se achizitioneaza treptat,in functie de

experienta, ,,prin incercare si eroare,, reusesc sa disimuleze comportamentul uman non-verba

dictat instinctual sau emotional intr-o forma acceptata social.

Datorita caracterului socializator al comunicarii non-verbale, una din functiile sale

este eminamente sociala.

Cealalta functie, afectiv-expresiva, investeste comportamentul non-verbal al

individului, cu conotatii emotionale specifice, variabil personalizate, care informeaza

partenerii de comunicare asupra starii sale psihoafective.

De fapt “exista o integrare a functiei sociale si afective

caracteristice comportamentului non-verbal. Continutul  oricarei actiuni non-verbale cunoaste

o parte descriptiva (mesajul) si una afectiva”.

Pentru a intelege mai bine cum se produce comunicarea non-verbala este necesara

detalierea mijloacelor prin care aceasta se exprima.

SMITH a delimitat trei arii majore ale comunicarii non-verbale: comunicarea prin

limbajul trupului, comunicarea si  spatiul si comunicarea si timpul.

LIMBAJUL TRUPULUI. Nu rareori din nevoia de cunoastere, subiectii isi

exerseaza spiritul de analiza, urmarind sau ghicind caracteristici individuale ale persoanelor

prin observarea limbajului trupului. Acesta cuprinde elemente de expresie fizica, amintite

anterior, si care se grupeaza in patru centre de interes analitic: expresiile faciale,gesturile si

postura, vestimentatia si artifactele.

EXPRESIILE FACIALE. Coeficientul emotional, pe care individul il coreleaza

constient sau inconstient cu mesajul verbal, poate reprezenta un indiciu orientativ asupra

tipului temperamental, starii psihice de moment, asupra disponibilitatii sale spre comunicare

cu persoana in cauza si asupra atitudinii sale in ce priveste comunicarea, in general sau in

particular, de deschidere sau de refuz.

Acest coeficient emotional este, in majoritatea cazurilor, determinat de tipuri de

sentimente, care se exprima dupa KNAPP in sase expresii faciale de baza: surpriza, tristetea,

mania, dezgustul (dispretul), buna dispozitie (fericirea) si frica. Acelasi mesaj verbal insotit

13

de expresii faciale diferite se preteaza la interpretari diferite.

Astfel, acesta poate fi intarit,completat sau poate atrage atentia asupra unor sensuri

contradictorii care le descalifica pe cele intentionate de subiect.

Jocurile mimice pot constitui mesaje pentru receptori chiar si independent de

comunicarea verbala; in diferite situatii se recunoaste puterea expresiva a mesajelor non-

verbale de constructie faciala, care nuanteaza si certifica indubitabil anumite semnificatii.

Expresia ochilor are ponderea cea mai mare in transmiterea mesajului non-verbal facial; daca

nu se traduce prin aprobare si interes poate pune sub semnul esecului intreg actul

comunicarii. Expresiile faciale disponibilizeaza individul spre a fi cunoscut de catre ceilalti in

dimensiunea sa intima, deoarece exprima instantaneu si valoric reactia sa de comunicare.

Cea mai dezirabila expresia faciala in comunicare este zambetul sincer. El este

reprezentarea placerii de a comunica si simbolul intelegerii interumane.

GESTURILE. POSTURA. Gesturile sunt miscarile realizate cu ajutorul

extremitatilor (maini, cap, picioare). Alaturi de postura (reprezentand pozitia corpului la un

moment dat), acestea atentioneaza partenerii de comunicarea asupra starii de spirit a

individului si constitue o sursa nelimitata de mesaje non-verbale.

Unele gesturi au semnificatii precise (facand parte dintr-un sistem de semnalizare

recunoscut social), altele se manifesta dupa o logica spontana in functie de variabilele care

intervin in actul de comunicare.

Expresivitatea mainii este, dupa VASCHIDE, definitorie pentru comportamentul

uman, in aceasi masura ca si expresivitatea vizuala; a “vorbi cu mainile” fiind cea mai

frecventa asociere a limbajului verbal cu cel non-verbal avand un rol de subliniere,

accentuare a mesajelor in spiritulrendundantei, ca o facilitare a intelegerii acestora de catre

indivizi.

Gesturile sunt de asemenea un barometru care poate masura gradul de implicare

motivata a subiectului in comunicare. Ele servesc anumite scopuri cum ar fi: comunicarea de

informatii si emotii, sustinand astfel discursul, exprima date despre imaginea publica a

subiectului si pot constitui repere cultural-geografice de recunoastere etnica.

Limbajul gestual poate reprezenta un indice al rafinamentului comportamental non-

verbal, ca efect direct al nivelului de educatie.

Mai pot fi mentionate inca doua aspecte ale comunicarii non-verbale care se

incadreaza tot la categoria limbajului trupului, dar sunt mai putin relevante.

VESTIMENTATIA. Vestimentatia, ca arta a dezvaluirii de sine, are o deosebita

influenta asupra primei impresii, care, adesea stabileste un prim criteriu de apropriere intre

14

indivizi, deci premisa comunicarii.

Ea este considerata ca un mijloc de individualizare, prin stilul adoptat, reprezentand

poza exterioara a individului.

ARTIFACTELE. Artifactele desemneaza semnale asociate vestimentatiei care

informeaza asupra rolurilor, intentiilor indivizilor. Sunt elemente identificatoare ale pozitiilor

sociale si/sau profesionale.

15

Capitolul 2. Factorii de obstructie a comunicarii umane

2.1 Bariera de tezaur

Dreptul la comunicare este garantat de principiul egalitatii naturale a indivizilor

umani ceea ce face, insa, ca acest drept sa fie limitat indirect, este inegalitatea dintre

acestia,in sensul acceptarii diversitatii interindividuale ca efect al procesului de socializare.

Prin urmare, si fondul de cunostinte acumulate de fiecare individ este diferentait.

Fondul de cunostinte sau de tezaur cuprinde si un anumit capital lingvistic, care ii

permite individului sa opereze selectii din codurile pe care le-a asimilat, in scopul adaptarii la

actul de comunicare.

Cu cat acest capital se apropie de o anumita “rentabilitate” sociala, in termenii teoriei

lui BOURDIEU (1970), cu atat posibilitatile de adaptare  cu succes ale individului la relatiile

de comunicare din viata sociala, cresc.

Intre indivizii umani se constata cel putin doua deosebiri sub aspectul comunicarii. O

prima separatie este determinata de apartenenta lor la o comunitate de limba si cultura.

Parafrazandu-l pe W.von HUMBOLDT, realitatea este inteleasa dupa imaginea pe care I-o da

limbajul. Deci fiecare popor are, dupa HOIJER “o viziune specifica asupra lumii modelata

prin limbaj”; obiectul lingvistic fiind cel care modifica diferentiat gandirea si

comportamentul uman.

Cealalta deosebire intervine la nivelul infracultural, deoarece codurile lingvistice pe

care le insumeaza limbajul nu sunt accesibile tuturor membrilor comunitatii de limba in

acelasi fel, de unde rezulta un aspect al inegalitatii sociale,presupusa si de inegalitatea

competentelor de comunicare.

In concluzie, o comunicare eficienta  este conditionata  de gradul de impartasire  a

limbii, in care urmeaza sa se produca actul de comunicare si, in al doilea rand, de gradul de

impartasire a codului folosit de persoanele comunicante.

Cu cat gradul de impartasire este mai mic, sau inexistent, cu atat dificultatile de

comunicare se multiplica invers proportional.

Existenta barierei de tezaur demonstreaza ca indivizii  invata diferite coduri

lingvistice si in profunzimi variabile, coduri care le fundamenteaza capacitatea de comunicare

la diferite grade  de competenta; limbajul devenind astfel un mijloc de integrare sau divizare

sociala.

Functia discriminativa a limbajului rezida din faptul ca aceste coduri au influente

16

corespondente diferentiate asupra mobilitatii lingvistice a individului. Codurile se impart in

doua categorii, dupa clasificare facuta de sociologul B.BERNSTEIN (1978) si anume:

“RESTRANSE” si coduri “ELABORATE”.

Codurile “restranse” usnt codurile comune, nefiind necesar legate de stratificarea

sociala.Toti membrii comunitatii de limba le cunosc, le inteleg integral si le utilizeaza intr-un

moment sau altul. Ele se situeaza la limita comunicarii superficiale, de rutina. Vocabularul

vehiculat se regaseste in lexicul de baza,structura de organizare a cuvintelor este previzibila

iar semnificatiile mesajelor nu creeaza probleme de interpretare. Se numesc “restranse”

pentru ca nu nuanteaza comunicarea, intarind doar forma raportului social in care

experientele interinduviduale nu se pot  particulariza.

Codurile “elaborate”, insa, in masura in care sunt asimilate definesc inteligenta

verbala a individului si reprezinta cheia identitatii sociale a acestuia.

Sistemul relatiilor sociale determina aparitia si mentinerea viabilitatii diferitelor

coduri “elaborate”. Accesul la acestea este limitat de indici psihosociali (nivel de educatie,

stil cognitiv, pozitie sociala, apartenenta la anumite grupuri sociale.), care au cultivat

formarea unui anumit tip de competenta lingvistica in masura sa efectueze selectii adaptate 

ale modurilor de vorbire in functie de referenti specifici. Datorita

nivelului inalt de organizare lexicala, codurile “elaborate” permit ca in actul de comunicare sa

fie transmise intelesuri speciale, explicite care sa-I confere acestuia calitatea de produs a unei

creatii interindividuale unice. Codul “elaborat” regleaza progresiv constiinta seperarii si a

diferentei. Experientele individuale se pot exprima mai aproape de adevarul intentiei,

facilitand astfel intercunoasterea printr-o autentica libertate de cuvant. Revenind

la problema dificultatilor de comunicare,se constata ca,acestea apar in urma neimpartasirii de

catre subiecti, in actul de comunicare,a codului “elaborat”, pe baza caruia s-a incercat

fundamentarea acestuia. Participantii la

comunicare pot cunoaste diferite alte coduri “elaborate”, dar daca intr-o situatie data,

comunicarea se blocheaza, aceasta se datoreaza invariabil lipsei de reciprocitate in cunosterea

unui anumit cod elaborat. Daca o persoana cunoaste mai

multe coduri “elaborate” ea poate schimab mai multe roluri sociale deci, existenta sa ca si

comunicant va fi mai amplu valorificata. Daca exista un numar cat mai mare de

persoane care cunosc coduri “elaborate” atunci calitatea structurii sociale este mai buna iar

gradul de comunicativitate pe care il reprezinta o natiune este mai inalt.

2.2 Bariera de rezonanta

17

Un alt facor care poate altera posibilitatea reciprocitatii in comunicare este reprezentat

de ceea ce CORNELIU MIRCEA numea “diferenta internivelica” (1979,pag/95).

Sinele uman nu are sens sau realitate in afara unei alte fiinte care sa il reflecte si sa il

defineasca. Dar in procesul devenirii psihice, acesta se descopera si se redescopera, se

structureaza si se restructureaza continuu, atingan si depasind nivele de profunzime

psihica.” De la un nivel la altul sinele se diferentiaza de sine pentru a se regasi pe sine,

redefinindu-se prin nivelul urmator mereu mai esential”, afirma autorul.

Fiecare moment al comunicarii are un efect formativ asupra psihismului individual,

care evolueaza in si prin fiecare persoana cu care intra in contact,nivelul de traire psihica

fiind cu atat mai inalt cu cat sinele patrunde mai adanc in altul, deci cu cat intercunoasterea

este mai avansata si mai verificata.

Cu toate ca fiinta umana de dezvolta cu ajutorul fiecarei alte fiinte,in actul de

comunicare nu se poate rezona cu plenitudine, daca diferenta internivelica sau stadiile de

evaluare psihica sunt prea departate.

Comuniunea reala in comunicare se bazeaza pe hemofilie, ceea ce presupune existenta

unor nivele de traire psihica a persoanelor comunicante, corespondente, care sa permita o

compatibilitate armonica si o “oglindire” nedeformata a uneia prin cealalta.

2.3 Bariera psihologica si bariera “mecanica”

Factorii de natura psihologica,care freneaza procesul comunicarii,se situeaza, cel mai

adesea,in afara controlului constient al individului.

Se pot identifica de catre individ atunci cand se produc,ca facand parte dintr-o

categorie sau alta, dar nu pot fi anticipati, pentru ca nu se produc dupa regului prestabilite,

putandu-se ca, cel mult, unii dintr ei sa fie mascati.

Exista cel putin doua categorii de factori care creeaza direct sau indirect dificultati de

comunicare:  starile psihice cu tenta depresiva si actele ratate.

Starile psihice cu tenta depresiva au un caracter pasager dar sunt deosebit de influente

asupra “deschiderii” spre comunicare; traversate de diferite angoase, inhibitii, frustrari, de

plictiseala sau dezinteres, de lipsa de vointa sau speranta etc,acestea constitue un suport labil,

defavorizant comunicarii.

Alaturi de aceasta instabilitate psihica subiectiva,actele ratate, ca efect a ccea ce

18

FREUD numea “mecanismul psihic al tendintei de uitare”specific uman, sunt manifestari

involuntare care blocheaza partial comunicare.

Actele ratate iau frecvent forma diferitelor tipuri de lapsusuri. Acestea sunt confuzii

sau erori de memorie care pot avea anumite consecinte semantico-sintactice ca: invertiri,

anticipari sau impietriri ale unui cuvant, sau parti de cuvant, asupra cuvantului care le prcede,

post pozitii sau prelungiri de prisos ale unor cuvinte, contaminari, substitutii, etc.

Unele dintre acestea pot constitui jocuri de cuvinte gustate de auditor dar, in general

influenteaza negativ, nu atat comunicarea,cat persoana comunicanta care isi poate pierde

curajul si increderea in puterea vorbelor sale.

Factorii de natura “mecanica” afecteaza comunicarea din perspectiva mecanismelor

fizice care o produc. Acestea pot fi afectate de diferite deficiente partiale sau de handicapuri

totale, care nu permit comunicarii, ca de altfel nici chiar indispozitiei  fizice de moment, sa se

dezvolte liber, spontan si expresiv.

Cu toate acestea elemente de obstructie obiectiva a comunicarii,prin inventivitatea si

creativitatea specifica speciei umane, s-au gasit alternative originale la modalitatile clasice,

alternative care vin in sprijinul dreptului universal la comunicare.

2.4 Bariera de stil

Coerenta comunicarii este frecvent distorsionata de sindromul bravadei lingvistice In

situatiile vietii sociale cotidiena si/sau chiar in situatii cu un profund caracter educativ se

intalnesc persoane iresponsabile de impactul utilizrii neadecvate a unor cuvinte. Folosite

excesiv se necontrolat unele dintre ele risca sa-si piarda sensul, altele nefiind corect selectate,

perturba procesul de intelegere a mesajului, al carui continut cade astfel in dizgratie.

Comunicarea ar trebui sa reprezinte o unitate intre forma si continut, pentru ca

obiectivele sale sa poata fi atinse si sa-I fie confirmata astfel, calitatea de liant interindividual.

Dar, acest principiu al unitaii dintre forma si continut este contrazis si compromis de

diferiti indivizi a caror atitudine fata de comunicare sau infantila si lipsita de maturitate, sau

ignoranta si lipsita de professionalism.

Aceste atitudini eronate perpetueaza un stil de exprimare , care denatureaza sensurile

cuvintelor, influentand negativ indivizii in formare, prin popularizarea acestora, restrangand

astfel posibilitatile de dezvoltare a culturii lingvistice.

19

Pentru a putea exemplifica afrontul adus comunicarii, atat ca fenomen pus sub semnul

dificultatilor de intelegere, cat si ca mijloc de xprimare individuala autoridiculizant, de catre

atitudinile fata de aceasta lipsite de simtul realitatii, mentionam unele dintre ele:

SEMIDOCTISMUL – caracterizeaza persoanela care folosesc cuvinte sofisticate fara

a le fi pe deplin cunoscut sensul acestora, considerand ca astfel isi evidentiaza “nivelul de

cultura” pe care l-ar poseda.

DEMAGOGISMUL – caracterizeaza persoanele care spun multe dar de fapt nu spun

nimic, desi discursul este intesat cu tot felul de expresii polemice si pompoase. Acestea nu au

insa nici o substanta semnificativa din care sa poata fi extrase ideile principale.

SNOBISMUL – caracterizeaza persoanele care uzeaza de cuvintele “la moda”, pana

la epuizarea consistentei lor semantice, pretentioase, unele de provenienta strainasau cu o

rezonanta deosebita, care nu sunt preocupate decat de forma stilistica a mesajului, uitand de

continut.

PROLIXISMUL – caracterizeaza persoanele care isi incarca mesajul cu o multitudine

de  detalii inutile si neclare, ce sufoca esenta acestuia, in cazul in care ea totusi exista.

PRETIOZITATEA -  caracterizeaza persoanele care au un stil de vorbire pretios,

nenatural, de un rafinament cautat si afectat, care devine adesea obositor si stresant pentru

auditor.

SOLECISMUL – caracterizeaza persoanele la care se mai observa reminescente ale

analfabetismului, in sensul ca vorbirea lor este infestata de virusii dezacordurilor gramaticale.

Spre deosebire de celelalte atitudini prezentate anterior, si care pot fi atat voluntare cat si

involuntare, persoanele care sunt agramate, nu sunt ca atare in mod intentionat, dar aceasta nu

reprezinta insa, o circumstanta atenuanta.

Aceste sunt numai cateva atitudini fata de comunicare, la care se preteaza indivizii nu

prea impacati cu limaba, in detrimentul pierderii adevaratelor sale functii.

Ele nu fac decat sa ingreuneze comunicarea in general, sa induca false impresii asupra

incapacitatii anumitor persoane de a comunica si  sa anuleze placerea comunicarii.

Trebuie constientizat, de asemenea, faptul ca, scopul primar al comunicarii este de a

te face inteles iar tendinta de epatare nu constitue nici pe de parte conditia unui limbaj elevat.

Competenta lingvistica relevanta se deduce din capacitatea de a adapta comunicarea si

nu de a o complica.

20

Concluzii

Situatia patologica, de “tranzitie”,  a societatii romanesti, caracterizata printr-o stare

accentuata de anomie, ca diminuare si deteriorare a mecanismelor de integrare sociala,

determinata de scaderea ponderilor valorilor colective si cresterea conflictelor intre valori si

norme, precum si a tendintei de individualizare a sistemelor proprii de valori (in detrimentul

sistemului social de valori care garanta echitatea drepturilor si conditiile ascensiunilor

sociale), da nastere la numeroase fenomene negative, care orienteaza actele de comunicare in

sensuri antiumane.

Lipsa cadrelor legislative unitare, care lasa loc afirmarii indivizilor in plan social dupa

legi nescrise, fara scrupule sau respect pentru ordine si armonia unei societati civilizate, lipsa

loialitatii in procesul concurentei, fortata de compromisuri si nereguli care “sustin” economia

de piata, fenomenul delicventei,  al somajului, nivelul de trai scazut,” institutionalizarea”

coruptiei si, mai ales, accentuata tendinta de desconsiderare a familiei ca celula de baza a

societatii, rapesc timpul indivizilor care, in lupta pentru interesele materiale, uita de valorile

umane prin care ar trebui sa comunice (solidaritatea, altruism, dragoste, cooperare) uita

apetenta pentru comunicare ca mijlocitor ale intelegerii interindividuale, uita ca astfel nu vor

mai putea aduna de pe urmele dezumanizarii comunicarii, decat roadele sterile ale tensiunilor

si conflictelor.

Doar prin reevaluare atitudinii fata de comunicare se mai poate da o sansa acestui mit

sisific, al cautarii starii de fericire, ca ideal al existentei umane.

21

Bibliografie

1. Bonciu Cătălina , Instrumente manageriale psihosociologice, Editura ALL,

BECK,2000;

2. CIOLOCA, ION – “Psihosociologie şi pedagogie militară”, Editura Militară,

Bucureşti, 1992;

3. Cristea D – Structurile psiho-sociale ale grupului şi eficienţa acţiunii, Ed Academică

Bucureşti 1984;

4. Joiţa Elena- Management educaţional; profesorul-manager: roluri şi metodologie;

Collegium, Polirom 2000 Iaşi;

5. NOOMEN, G.W. – “Ştiinţa comunicării”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998;

6. Pease, A Limbajul trupului.Bucureşti (1993) Ed Polimark;

7. PETCA, IOAN – “Comunicarea în conducere – materiale documentare”, Bucureşti,

1992;

8. Prodan Adriana, Managementul de succes. Motivaţie şi comportament. Collegium,

Polirom, Iaşi-1999;

9. STANTON, NICHI – “Comunicarea”, Editura Ştiinţifică şi Tehnică”, Bucureşti,

1995.

22