TEMA: ORIGINEA VIEŢII. IPOTEZELE DE BAZĂ VIAŢA= forma superioară de existenţă a materiei; mişcare biologică mult mai superiară celor fizică şi chimică, rezultată din activitatea organismelor vii, ce au evoluat sub influienţa luptei pt existenţă, selecţiei naturale; şi care se caracterizează prin metabolism, reproducere, dezvoltare. Ipoteza creaţionistă: (arhiepiscopul Asher) susţine că viaţa a fost creată de o forţă supranaturală. Ipoteza generaţiei spontane (Democrit, Aristotel, Harve) organismele pot lua naştere spontan din materia lipsită de viaţă, ca rezultazt al acţiunii forţelor mecanice ale naturii. Ipoteza panspermiei (Anaxagors Klaez) viaţa e de natură extraterestră, a fost transportată pe pămînt cu ajutororul meteoriţilor pietroşi. Ipoteza contemporană/ Oparin- Holdane/ biogenezei susţine că materia vie e transformată din materie nevie, în trei etape: neorganică= formarea abiogenă a celor mai simple subst org; organică= formarea compuşilor chimici complecşi (aminoacizi, glucide, proteine); biologică= formare primelor sisteme vii din subst proteice şi alţi polimeri, capabili de metabolism !!!Oparin susţine că mai întîi au apărut proteinele, iar Haldane- acizii nucleici. ÎNSUŞIRILE GENARELE ALE ORGANISMELOR VII TEMA: BIOLOGIA - ŞTIINŢA DESPRE VIAŢĂ Biologia (gr. bios - viaţă şi logos - ştiinţă)- totalitatea ştiinţelor despre organismele vii. Termenul biologie a fost propus în 1802 de naturalistul francez J. B. Lamarck şi, în paralel, de botanistul german G. R. Treviranus. Obiectul de studiu: totalitatea manifestărilor vieţii: structura şi funcţiile organismelor vii şi ale comunităţilor lor naturale, originea şi evoluţia lor, legăturile dintre ele şi legătura cu natura nevie. Din istoria biologiei: Apariţia biologiei ca ştiinţă este legată de Egiptul Antic şi Grecia Antică. Cel mai renumit biolog al antichităţii- Aristotel. Cunoştinţele biologice se rezumau la descrierea plantelor şi a animalelor. În Evul Mediu, dezvoltarea biologiei era determinată de medicină. Necropsiile erau interzise, de aceea anatomia omului se studia în baza disecţiei porcilor şi a maimuţelor, ceea ce nu a contribuit însă la dezv medicinei; apar primele descrieri ale plantelor medicinale, folosite pe larg în tratarea diferitelor afecţiuni. În Epoca Renaşterii: I-a încercare de clasificare a plantelor în funcţie de struct seminţelor, a florilor şi a fructelor. Anularea interdicţiei necropsiilor a făcut posibilă una din cele mai mari descoperiri ale sec. ai XVII-lea: învăţătura lui Garvei despre circulaţia sângelui în organismul uman; descoperirea celulei şi a majorităţii organitelor celulare de către o pleiadă de microscopişti (R. Hoocke, A. van Leeuwenhoek, A. Malpighi..). În sec. al XVIII-lea, C. Linne publică lucrarea sa fundamentală, „Sistemul naturii", în care propune o clasificare a lumii vii în baza unor criterii artificiale (ex: nr de stamine); J. B. Lamarck promovează ideea evoluţiei lumii vii pe care o explică greşit prin tendinţa spre perfecţiune a viului; M. J.Schleiden şi Th. Schwann formu-lează teoria celulară. În sec. al XlX-lea - succese remarcabile: au fost stabilite particularităţile nutriţiei plantelor; a fost studiată activitatea creierului; au fost descoperite virusurile, bacteriile chemiosintetizatoare. Sec. XlX-lea: teoria evoluţiei lumii vii, expusă de Ch. Darwin şi legităţile transmiterii caracterelor ereditare elaborate de G. Mendel, în baza experimentelor efectuate pe mazăre. Sec. XX-lea: genetica a cunoscut o dezvoltare furtunoasă, fiind formulate unele din teoriile de bază ale acesteia: teoria mutaţională, teoria cromozomială a eredităţii. Au fost introduse noţiunile de genă, genotip,fenotip. A fost stabilită structura ADN-ului. Renumitul savant

rus /. Pavlov, a elaborat învăţătura despre activitatea nervoasă superioară a omului, iar B. Vernadsckii - învăţătura despre biosferă; au fost puse bazele ecologiei, a fost descifrat mecanismul fotosintezei... Diversitatea ştiinţelor biologice: în funcţie de obiectul cercetării deosebim următoarele ştiinţe biologice: botanica- ştiinţa despre plante, zoologia -ştiinţa despre animale, micologia - ştiinţa despre ciuperci, algalogia- ştiinţa despre alge... Ramuri ale botanicii: briologia- ştiinţa despre muşchi, dendrología- ştiinţa despre plantele lemnoase... Zoologia: entomologia- ştiinţa despre insecte; ihtiologia- ştiinţa despre peşti; herpetologia- ştiinţa despre reptile şi prin extindere despre amfibii; ornitologia- ştiinţa despre păsări; teriologia- ştiinţa despre mamifere... Compartimente şi mai restrânse: coleoptologia -ştiinţa despre gândaci, lepidopterologia- ştiinţa despre fluturi; mirmecologia-ştiinţa despre furnici etc. Diversitatea organismelor vii şi repartizarea lor după grupe- sistematică. Trecutul istoric al lumii organice- paleontologia, alcătuirea internă şi externă a organismelor - anatomia şi morfologia, iar funcţiile organismelor vii - fiziologia. Biologia generală studiază proprietăţile şi legităţile generale ale viului, manifestate la diferite niveluri de organizare. Ea reuneşte o serie de ştiinţe biologice particulare, care studiază anumite aspecte ale existenţei şi dezvoltării organismelor vii. Astfel, celula, în calitate de unitate structurală şi funcţională a lumii vii, este studiată de citologie; ţesuturile - de histologie; legităţile generale ale dezv individuale - de embriologie şi biologia dezvoltării. Compoziţia chimică a celulei, structura, funcţiile, repartizarea şi transformările substanţelor chimice în celulă- biochimia şi biologia moleculară; fenomenele fizice şi fizico-chimice din celule şi organismele vii - biofizica; legităţile transmiterii caracterelor urmaşilor şi ale variabilităţii organismelor vii - genetica; dezvoltarea istorică a lumii vii – evoluţionism. Studierea vieţii colective a comunităţilor de organisme vii- etologia (ştiinţa comportamentului animalelor) şi ecologia (ştiinţa relaţiilor dintre diferite organisme în comunităţile formate şi cu mediul ambiant). Biogeografia- legităţile aplicative ale repartizării geografice a organismelor vii pe Terra. In funcţie de domeniul activităţii practice a omului în care sunt folosite cunoştinţele biologice: biotehnologia -totalitatea metodelor industriale ce permit folosirea eficientă a organismelor vii/ a unor părţi ale acestora pt obţinerea unor produse valoroase (antibiotice, vitamine, hormoni...), a preparatelor pu protecţia plantelor contra bolilor şi vătămătorilor şi de combatere a poluării mediului; agrobiología -complexul de ştiinţe despre cultivarea plantelor agricole; selecţia - ştiinţa despre metodele de creare a noi soiuri de plante şi rase de animale, tulpini de microorganisme cu însuşiri necesare omului. Se mai disting: zootehnia, medicina veterinară, biologia medicală, fitopatología.. De fiecare cetăţean al Terrei depinde astăzi viitorul planetei noastre, de aceea cunoştinţele biologice devin tot mai necesare. Domenii prioritare ale biologiei contemporane sunt genetica, evoluţionismul şi ecologia; au un impact deosebit asupra dezv societăţii umane, determinând schimbări considerabile în medicină (terapia genică) şi agricultură (donarea şi obţinerea organismelor transgenice); cunoaşterea principiilor ecologice ştiinţifice permite asigurarea protecţiei mediului înconjurător.TEMA: IMPORTANŢA BIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ Rolul aplicativ al cunoştinţilor bilogice. Rezultatele cercetărilor bilologice st aplicate pe larg în medicină. Dezvoltarea ingineriei genetice a deschis largi perspective pt

producerea de compuşi biologic activi şi de preparate farmaceutice (în prezent se studiază posibilitatea utilizării organelor porcului în calitate de organe pt transplatarea, acesata avînd mai multe trăsături comune cu organului omului). Se fac cercetări de altoire a animalelor şi a plantelor cu anumite gene. Animale/ plantele ce poartă genele altor specii= transgenice (şoarecii, în genomul cărora a fost introdusă gena creşterii şobolanilor, maimuţe, în genomul cărora- meduzei). Acest pocedeu va permite elaborarea unor noi metode de tratare a cancerului, deabetului. De curînd, la Edinburg a fost obţinute găini transgenice, care produc ouă, care conţin proteină din care se pot prepara medicamente pt tratamentul cancerului.... Utilizarea celulelor tronculare (celule care nu-şi pierd capacitatea de dividere, din ele diferenţiindu-se celulele altor ţesuturi), pt cultivarea in vitro a predecesorilor celor mai diferite celule (cardiace, nervoase, hepatice, imune). Acestea pot fi transplantate persoanelor grav bolnave în loc de organe provenite de la „donor". (se aplică cu succes în tratamentul unor afecţiuni cardiovasculare grave; se experimentează utilizarea celulelor tronculare în tratarea unor afecţiuni ale SN), Problema asigurarii populaţiei cu produse alimentare poate fi soluţionată de fitotehnie şi zootehnie în baza realizărilor geneticii şi ale selecţiei (prin crearea unor soiuri de plante agricole şi rase de animale domestice, cu o productivitate înaltă. Creşterea producţiei agricole-- plantele transgenice (rezistente la virusuri, pesticide, boli şi dăunători). Produsele alimentare obţinute din astfel de culturi au calităţi gustative superioare, se păstrează mai bine [ex: prin introducerea în genomul roşiei şi al căpşunului a genelor unor peşti din mările nordice, s-au obţinut plante transgenice rezistente la ger; introducerea în genomul porumbului a unor gene active din veninul şerpilor a sporit rezistenţa acestuia la dăunători] Obţinerea plantelor transgenice se dezv în: obţinerea soiurilor înalt productive; obţinerea culturilor care dau câteva roade pe an; crearea soiurilor rezistente în condiţii climaterice nefavorabile; crearea soiurilor toxice pentru unii dăunători (ex: soiuri de cartofi ale căror frunze st toxice pu gândacul-de-Colorado şi larvele lui); crearea soiurilor capabile să sintetizeze unele proteine de origine animală (ex: în China a fost obţinut un soi de tutun ce sintetizează lactoferrina umană). În prezent nu există dovezi ştiinţifice împotriva folosirii produselor transgenice, însă unii specialişti consideră că acestea prezintă un potenţial pericol pentru sănătatea omului. Cunoştinţele biologice se aplică şi în domeniul tehnic (utilizarea în industrie, în construcţia de maşini, nave maritime şi avioane a principiilor de orga-nizare şi funcţionare ale fiinţelor vii (bionica)) Ecologia contribuie la soluţionarea problemelor de protecţie a naturii, de utilizare raţională a resurselor naturale. Sarcina actuală a ecologiei constă în protecţia biosferei, conservarea biodiversităţii şi asigurarea capacităţii ei de autoregenerare. Rolul cercetărilor biologice fundamentale: cunoştinţele obţinute în cercetările fundamentale pot părea inutile pu viaţa cotidiană a omului, însă ele permit înţelegerea legilor după care se dezvoltă lumea din jurul nostru şi mai devreme sau mai târziu îşi vor găsi şi aplicare practică. TEMA: DEZVOLTAREA ŞTIINŢELOR BIOLOGICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA Centrul ştiinţific al Republicii Moldova este Academia de Ştiinţe, fondată la 10 ianuarie 1961, unde ativează o serie de institute cu profil biologic:►Institutul de Zoologie al AŞ a RM: continuă să inventarieze fauna republicii. Până în prezent au fost confir-

mate 14700 de unităţi taxonomice de animale; au fost elaborate şi aplicate în practică recomandări de reproducere artificială a unor specii de peşti fitofagi (plătica, băbuşca..), de obţinere a puietului timpuriu al unor specii preţioase de peşti (crap, novac); în colaborare cu Inst de Microbiologie, a fost elaborată şi organizată producerea preparatului „APISPIR", folosit în apicultură; a fost elaborată tehnologia de populare şi creştere a kefalului, ce poate asigura o producţie anuală de 250-300 kg/ha, fără hrană suplimentară. ►Institutul de Fiziologie a Plantelor al AŞ a RM: au fost elaborate unele metode de diagnosticare, de estimare şi de pronosticare a rezistenţei la ger, la secetă, salinitate, carenţă nutritivă, stres ecologic ale plantelor de cultură; au fost propuse procedee şi remedii de cultivare a plantelor ce permit obţinerea unor producţii mari în condiţii nefavorabile; din deşeurile complexului agroalimentar au fost obţinute preparate cu acţiune fiziologică şi efect de reglare a creşterii rezistenţei şi productivităţii plantelor cerealiere, pomicule, viticule- Fitostim, CMC, Foliarplus. ►Grădina Botanică a AŞ a RM: a fost recomandat sortimentul de plante decorative care pot fi utilizate la amenajarea spaţiilor verzi; a fost creată colecţia de plante medicinale, care numără 228 specii; au fost elaborate extracte de plante utilizate la prepararea unor băuturi răcoritoare; a fost întocmit ierbarul plantelor ce cresc pe teritoriul republicii. ►Institutul de Genetică al AŞ a RM: au fost obţinute 200 forme de plante transgenice de tomate; a fost creată prima tranşă a Băncii Naţionale de Resurse Genetice (colecţii de plante de câmp, tehnice, leguminoase, medicinale de cca 10000 genotipuri); s-au obţinut recombinaţi transgenici de plante cu masă majorată a fruc-tului şi conţinut mărit de substanţe uscate; au fost transmise spre testare 25 soiuri valoroase de culturi agricole; a fost organizată producerea preparatului antiviral „Pacovirin". ►Institutul de Microbiologic al AŞ a RM: direcţia principală de cercetare- sinteza orientată a subst bioactive de către cianobacterii şi microalge şi elaborarea tehnologiilor avansate de obţinere a preparatelor biologice; au fost elaborate 5 tehnologii de obţinere a produselor microbiene pu farmaceutică, cosmetologie; a biostimulatorilor pu avicultura, a preparatelor din drojdiile pigmentate pentru stimularea vitalităţii icrelor de peşte; a preparatelor pentru profilaxia bolilor infecţioase la albine; O a fost creată o colecţie de microorganisme, care numără 300 tulpini. Institute de cercetări ştiinţifice în domeniul fitotehniei ale AŞ: Institutul de Cercetări Ştiinţifice pu Porumb şi Sorg „Porumbeni"; Institutul de Cercetări pentru Culturile de Câmp „Selecţia "; Institutul de Cercetări Ştiinţifice şi Construcţii Tehnologice pu Tutun şi Produse din Tutun.Iar Institutul Naţional de Viticultură şi Vinificaţie şi Institutul de Cercetări Ştiinţifice pentru Pomicultură realizează cercetări în domeniul horticulturii (ştiinţă care se ocupă de cultivarea pomilor, viţei-de-vie..). În republică activează şi Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor. TEMA: ÎNSUŞIRILE VIULUI: METABOLISMUL Sursele materialelor de construcţie şi ale energiei pentru organismele vii. Pu creşterea masei celulare, pu repararea structurilor lezate, orga-nismele au nevoie de material de construcţie: proteine, lipide, glucide. Principalul element structural- carbonul. Deosebim autotrofi şi heterotrofi: autotrofii (plantele verzi, algele, unele bacterii) utilizează sursa anorganică de carbon - C02.; heterotrofii (animalele) folosesc surse organice de carbon, adică se hrănesc cu alte animale (animale carnivore)/ cu plante (animale erbivore). In natură se întâlnesc şi organisme (ex: euglena verde) care, în funcţie

de condiţii, pot fi auto- sau heterotrofe= mixotrofi. Autotrofii se împart în: fototrofii (plantele verzi, algele..) folosesc în acest scop energia razelor solare; chemotrofii (bacteriile chemiosintetizatoare) sintetizează subst org (realizează o chemiosinteză) în baza energiei rezultate din scindarea unor compuşi anorg, adică energia legăturilor chimice. Esenţa metabolismului. Totalitatea proceselor interdependente de transformare a substanţelor şi de transportare a energiei în organism reprezintă metabolismul. Procesele metabolice se grupează în procese de sinteză a compuşilor (subst org), formîndu-se subst necesare la construcţia celulei, corpului în întregime; se desfăşoară cu consum de energie, alcătuind anabolismul (metabolismul plastic/ asimilaţia) şi procese de descompunere/ degradare a subst complexe, specifice corpului în subst mai simple, prin producere de energie- catabolismul (metabolismul energetic/ dezasimilaţia). [Reacţiile de sinteză şi descompunere ale metabolismului sunt indisolubil legate între ele: toate reacţiile de sinteză au nevoie de energie, care este pusă la dispoziţie de reacţiile de descompunere. Reacţiile de descompunere, la rândul lor, au loc doar prin participarea fermenţilor, sintetizaţi în procesul de asimilaţie]. Metabolismul plastic la heterotrofi: Etapa iniţială a metabolismului plastic la animale- scindarea subst nutritive (proteine, glucide, lipide) conţinute în hrana ingerată până la cele mai mici unităţi structurale (monomeri), proces numit digestie. Apoi, proteinele st scindate până la aminoacizi, polizaharidele - până la monozaharide, lipidele - până la acizi graşi şi glicerina. Produsele de scindare (nutrimentele) pătrund în sânge, care le transportă spre celule unde au loc procesele de sinteză a proteinelor, lipidelor, glucidelor: din unirea aminoacizilor rezultă proteine, din unirea glicerinei şi a acizilor graşi rezultă lipide, iar a monozaharidelor - polizaharide. Toate reacţiile de sinteză st însoţite de consum de energie şi decurg cu participarea fermenţilor. Produsele de sinteză st utilizate ca material de construcţie şi ca sursă de energie. Schematic, asimilaţia heterotrofă se reprezintă astfel: Subst nutritive prin digestie> monomerii prin sinteze biologoce> macromoleculele corpului. La autotrofi. Plantele verzi sintetizează subst org din cele anorg în prezenţa luminii solare= fotosinteză. Din produsul rezultat de la prima etapă a fotosintezei - acidul fosfogliceric - după mai multe transformări cu participarea fermenţilor se formează glucoza şi fructoza. Din unirea acestora rezultă zaharoza; iar a mai multor molecule de glucoza – amidonul/ celuloza. In prezenţa sărurilor minerale, anumiţi fermenţi transformă acidul fosfogliceric în monomeri ai lipidelor (glicerina şi acizi graşi) şi ai proteinelor (aminoacizi). Sinteza organică a autochemotrofilor este numită chemiosinteză. In linii generale ea se aseamănă cu una din fazele fotosintezei. Asimilaţia la autotrofI: Subst anorg macromoleculele corpului, prin fotosinteză/ chemiosinteză> manomeri, care prin sinteze biologice>macromoleculele corpului !!! exemple de metabolism plastic: fotosinteza, chemiosinteza, biosinteza proteinelor, respiraţiei, fermentaţiei..Metabolismului energetic: Celulele obţin energie eliberând-o pe cea conţinută în subtraturile energetice (glucide, proteine, lipide). Principalul substrat energetic al celulei îl constituie glucidele. În cazul deficitului de glucide, lipidele/ proteinele pot deveni sursă de energie. Schematic, metabolismul energetic se reprezintă astfel: Compuşi organici + O(2) >CO(2) + Apă + Energie. Energia eliberată este depozitată sub formă de legături macroergice (legături bogate în energie) ale compusului numit ATP (adenozintrifosfat). La ruperea unei astfel de

legături se obţin 40 kJ. Acest compus nu trece dmtr-o celulă în alta, ci este sintetizat şi folosit de celula care are nevoie de energie, (ex: energia necesară pentru contracţia celulelor musculare nu se eliberează din moleculele glucidelor din stomac/ din ficat. Sângele aduce substratul energetic, glucoza, la celulele musculare. Aici glucoza se scindează, iar energia eliberată se depozitează sub formă de ATP care este folosit ca sursă de energie pentru contracţia celulelor musculare. în mod similar se aprovizionează cu energie şi celelalte celule ale corpului). Dintre subst cele mai uşor asimilabile de către organism: glucoza, fructoza. Descompunerea substraturilor energetice decurge în mai multe etape cu participarea fermenţilor şi a O(2). Sursa de oxigen- aerul atmosferic, de aceea respiraţia este numită proces de „ardere fără flacără" a substraturilor energetice în vederea obţinerii energiei. Organismele la care procesele de scindare au loc cu participarea oxigenului sunt numite aerobe. Reacţia sumară a scindării aerobe a glucozei se prezintă astfel: C6H1206+602->6CO2+6H2O+38ATP+1280Kj. Bacteriile, ciupercile microscopice sunt organisme anaerobe, deoarece scindează substraturile energetice în lipsa oxigenului, proces numit fermentaţie. în funcţie de substratul energetic şi de produşii finali, deosebim fermentaţie lactică, acetică, alcoolică... Reacţia sumară a fermentaţiei alcoolice poate fi exprimată prin următoarea ecuaţie C6H1206>2C2H50H+2CO2+2ATP+120 Kj. !!! Intesitatea metabolismului la plante e mai mare în parenchimă. As:totalitate de reacţii chimice, asigură existenţa organismului, menţin starea de echilibru dinamic D: MP produce subst org, ME- susbst anorganică, decurg în diferite organite celulare.RAŢIA ALIMENTARĂ ZILNICĂ: pt10-11ANI: F-2500, B-2500; 13-15: F- 2600, B-3200; 16-19: F-2400, B-3800; 20-39: F-2150, B-3000. Produse făinoase: biscuiţi-353, pîinea-271; orez- 353, macaroane-358; legume: morcov-50, ceapă-20, roşii-24, cartofi –82; fructe: caise-73, piersici-72, cireşe-45, pere-54, struguri-76, banane-50, portocale-45; carne: de vită-100; de porc- 137, salam-467, peşte-124, de pasăre-188 grăsimi: unt-773, ulei de măsline-901, ulei-617; produse lactate: lapte: 65, brînză de vaci-328, brînză de oi-374, iaurt-81, caşcaval-330; băuturi: ceai-93; cafea-100; dulciuri: ciocolată-607; miere de albine-311; zahăr-410, ccao-293. TEMA: ÎNSUŞIRILE VIULUI: REPRODUCEREA ORGANISMELOR VII Reproducerea este capacitatea organismelor vii de a da naştere unei noi generaţii. Reproducerea asigură existenţa în timp a vieţii pe Terra. Se cunosc două tipuri de reproducere: ASEXUATĂ: descendenţii provin de la un singur organism, fiind absolut identici cu acesta. Generaţia provenită de la un părinte= o clonă. Clonarea e răspândită pe larg la plante, bacterii, ciuperci, iar pe cale experimentală a fost aplicată şi la unele animale (broaşte, oi, vaci). [In cazul donării animalelor, nucleul recoltat dintr-o celulă somatică se introduce într-un ovul, al cărui nucleu se înlătură în prealabil. Ovulul se implantează în uterul unei femele-surogat. Puiul dezvoltat din acest ovul este o copie fidelă a „donatorului" de nucleu, obţinîndu-se astfel, prima oaie clonată] Forme de reproducere asexuată: diviziunea directă (pt organismele unicelulare (amiba, parameciul, euglena, bacteriile..)) Celula-corp a acestor organisme se divide longitudinal sau transversal. Iniţial se divide mitotic nucleul, apoi citoplasmă şi membrana, rezultând două celule-fiice, absolut identice cu celula parientală; formarea sporilor: Sporii- o structură reproductivă unicelulară. în funcţie de specia căreia îi aparţin; au forme şi di-mensiuni caracteristice; cu o durata a vieţii de la câteva min până la 25 ani la unele ciuperci.

(bacterii, alge, ciuperci muşchi, ferigi. Unele organisme unicelulare (bacteriile, algele, protozoarele...), în condiţii nefavorabile se închistează formând spori de rezistenţă, care asigură supravieţuirea în condiţii nefavorabile, nu şi înmulţirea. După locul formării deosebim endospori- iau naştere în interiorul unor organe speciale - sporangi, sporii fiind numiţi sporangiospori şi exospori- se dezvoltă pe suprafaţa organelor, numite conidiofori, de unde şi denumirea lor de conidii. În funcţie de mobilitate, distingem spori mobili - zoospori - prevăzuţi cu cili/ flageli şi spori imobili - aplanospori. După origine şi destinaţie sporii pot fi mitotici (rezultă din diviziunea mitotică a celulei-mamă, care în majoritatea cazurilor este haploidă; la anumite alge) meiotici (iau naştere din diviziunea meiotică a celulei-mamă; nu pot reproduce individul matern. Din germinarea lor, la muşchi şi ferigi rezultă un individ diferit de cel matern numit protal, pe care se dezvoltă organele înmulţirii sexuate (la muşchi, ferigi, unele alge) înmugurirea= noul individ se formează sub formă de excrescenţă pe corpul formei parientale. După ce atinge anumite dimensiuni, acesta se desprinde, devenind un organism de sine stătător( la hidră, steaua-de-mare, drojdii..) înmulţirea vegetativă (preponderent la plante) se realizea-ză prin fragmente de organe vegetative (butaşi)/puieţi/ prin organe vegetative specializate (bulbi, tuberculi, rizomi). La baza înmulţirii vegetative stă regenerarea= capacitatea organismelor de a-şi restabili părţile pierdute.) Aplicările practice ale înmulţirii vegetative: *pe larg în agricultură prin marcotaj, butăşire şi altoire. Marcotajul- (la înmulţirea agrişului, coacăzului, viţei-de-vie, zmeurului..)= o ramură mai lungă a plantei se apleacă la pământ şi se acoperă cu sol umed. într-o perioadă de vegetaţie, pe această porţiune a ramurii se dezvoltă rădăcini adventive. Separând ramura de planta-mamă şi plantând-o într-un alt loc, obţinem o nouă plantă. Butaşirea (la înmulţirea zmeurului, liliacului, iasomiei, coacăzului..)= se pregătesc butaşi de rădăcină, tulpină, frunză, care se plantează în sol umed. Altoirea= unirea altoiu-lui cu portaltoiul (pt înmulţirea unor soiuri cu productivitate înaltă şi rezistente la ger) In cazul viţei-de-vie şi a pomilor fructiferi, portaltoiul- o plantă tânără, crescută din sămânţa acestora. Sistemul radicular al portaltoiului ei viguros, mai puţin pretenţios faţă de sol, mai rezistent la ger. Altoi poate fi: un butaş, un mugure-ochi al pomului fructifer. Tipuri de altoire: cu butaş se face primăvara, până la dezvoltarea mugurilor; altoiul se uneşte cu tulpina portaltoiului şi locul unirii se leagă strâns, în funcţie de modul de unire al portaltoiului cu altoiul, altoirea poate fi prin copulaţie, în despicătură, prin apropiere, sub scoarţă..; cu mugure-ochi: în a doua jumătate a verii, de pe pomul fructifer se taie o ramură de un an. Se înlătură frunzele lăsându-se-doar peţiolul şi se taie muguri cu un strat subţire de scoarţă. Pe tulpina portaltoiului, cu un cuţit ascuţit, se secţionează scoarţa în forma literei T şi se îndepărtează. Sub scoarţă se introduce un mugure. Locul altoirii se leagă strâns, lăsând peţiolul liber. Dacă altoirea a fost efectuată corect, peste 2-3 săptămâni altoiul concreşte cu portaltoiul, iar în primăvara următoare din mugure se va dezvolta un lăstar. Peste 2-3 ani lăstarul se va transforma într-un copăcel. Înmulţirea plantelor prin cultura de ţesuturi: creşterea plante din celule amplasate într-un mediu nutritiv special. În încăperi speciale, unde se menţine o anumită temperatură, umiditate şi iluminare, celulele se divid activ, dând naştere unei plante minuscule. (la orhidee, cartof, ginseng ); ce prezintă mai multe avantaje: materialul săditor obţinut pe această cale este steril (nu este infectat cu diferite microorganisme patogene); pe această cale un soi nou poate fi înmulţit

efectiv şi în scurt timp SEXUATĂ= participarea a doi indivizi de sex opus: femelă şi mascul, ce dispun de organe sexuale (ovule la femele şi testicule la masculi) în care se produc celule sexuale (gameţi): ovarele produc ovule, iar testiculele - spermatozoizi. Procesul de unire a celulelor sexuale este numit fecundare. Aceasta poate fi: externă- când celulele sexuale st eliminate de ambele sexe în mediul extern, de obicei în apă, unde se şi unesc (la peşti, broaşte..). internă- contopirea celulelor sexuale are loc în corpul femelei (la insecte, păsări, reptile, mamifere). Din fecundare rezultă zigotul, care se poate dezvolta in afara corpului mamei, pt ovipare: ele depun ouă din care în timpul clocirii se dezv un nou organism/ în corpul mamei- vivipare. (la mamifere): ele nasc pui vii. In natură se întâlnesc şi specii ovovivipare (salamandra-de-munte, diverse specii de vipere, şarpele-orh, şopârla-de-munte...)= zigotul rămâne în corpul femelei pînă la dezvoltarea embrionului. Puiul iese din ou imediat după expulzarea acestuia din corpul femelei. Partenogeneza- tip particular de reproducere, dezvoltarea unui nou organism din ovul nefecundat (la albine, din astfel de ovule se dezvoltă trântori, la dafinii – femele). Izogamie- contopirea a 2 gameţi identici morfologic şi fiziologic. Anizogamie- diferiţi după ambele criterii (unele ciuperci, alge) Cariogamie- Oogamie-Reproducerea sexuată a plantelor (contopirea celulelor sexuale): celula sexuală feminină este oosfera, iar cea masculină spermatozoidul (la muşchi şi ferigi)/ spermatiile (la gimnosperme şi angiosperme). Oosfera la muşchi şi ferigi se formează în arhegoane, iar la angiosperme în sacul embrionar al ovulului florii. Spermatozoizii se formează în anteridii, iar spermatiile - în grăunciorul de polen. Din zigotul muşchilor şi al ferigilor se dezvoltă sporofitul. La gimnosperme şi angiosperme din zigot se dezvoltă sămânţa, care la angiosperme este protejată de fruct. Din dezvoltarea seminţei rezultă sporofitul. Alternarea generaţiilor la plante. La majoritatea plantelor se întâlnesc două forme de viaţă sau două faze (generaţii) care se nasc una din alta, dar care se comportă în mod diferit. Cele două generaţii formează ciclul vital al uneia şi aceleiaşi plante. Una din generaţii produce spori- sporofit/ generaţia asexuată. Cealaltă produce gameţi- gametofit/ generaţie sexuată. La diferite grupe de plante, gametofitul şi sporofitul se deosebesc după dimensiuni şi durata vieţii. Evoluţia plantelor a avut loc în direcţia reducerii gametofîtului. Doar în ciclul vital al muşchilor predomină gametofitul , reprezentat planta propriu-zisă. La celelalte plante, gametofitul este slab dezv şi de scurtă durată. Avantajele reproducerii sexuate: *noul organism preea trăsături de la ambii părinţui *realizarea diversităţii lumii *în cadrul speciei, la perfecţionarea şi specializarea indivizilor în explorarea condiţiilor variate de mediu. TEMA: ÎNSUŞIRILE VIULUI: CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ORGANISMELOR Transformările suportate de un organism de la naştere până la moarte reprezintă dezvoltarea sa individuală, numită şi ontogeneza= un fenomen complex, care constă în îmulţire, creştere, diferenţierea celulelor. Pe parcursul ontogenezei, organismul este supus proceselor de creştere (schimbările cantitative suportate de organism), şi de dezvoltare (schimbările calitative= (diferenţierea ţesuturilor, organelor, maturizarea sexuală..). Aceste două procese decurg concomitent: pe măsura măririi masei corpului se intensifică procesele de diferenţiere. În ontogeneza unui organism se disting două perioade: embrionară şi postembrionară. Dezvoltarea individuală a plantelor cu flori: Perioada embrionară de

dezv începe cu formarea zigotului; urmează diviziunea acestuia in progresie geometrică: fiecare din cele două celule rezultate din prima diviziune se supun la rândul lor diviziunii, apoi urmează diviziunea fiecărei celule rezultate din această diviziune...., ce rezultă cu creşterea masei celulare; urmează diferenţierea celulelor în ţesuturi, din care se formează părţile componente ale embrionului: muguraşul, tulpiniţa, rădăciniţa, cotiledonul. Perioada embrionară la plantele cu flori se încheie cu formarea seminţei, adăpostită de fruct. Perioada postembrionară presupune trei stadii: Juvenil (pregenerativ/ virginal)= stadiul de plantulă - de la germinarea seminţei până la prima înflorire. Maturitate (generativ) - de la prima până la ultima înflorire. Îmbătrânire (senil/ postgenerativ) - de la ultima înflorire până moarte. Schimbările externe suportate de o plantă pe parcursul dezvoltării ei din sămânţă sunt desemnate ca faze de dezvoltare. în dezvoltarea unei plante lemnoase se disting următoarele faze: germinarea seminţei -> apariţia frunzelor -> dezv lăstarilor floriferi -> înflorirea -> formarea fructelor -> maturizarea seminţelor. Totalitatea fazelor de dezvoltare alcătuiesc un ciclu de dezvoltare, numit ciclu vital. Ciclul de dezvoltare al unei plante cu flori se poate realiza într-ur an, astfel de plante fiind numite anuale (porumb, grâu, fasole). Bienale (ceapa, sfeclă, morcov, varză) –plante a căroor ciclu de dezv cuprinde 2ani. Perene ( arbori, arbuşti)- ciclul de dezv durează mai mulţi ani. !!! în cadrul morfogenezei plantelor se diferenţiază organe vegetative şi generative, căci dezv plantelor e genetic programată. Dezvoltarea individuală a animalelor: Perioada embrionară cuprinde trei etape: segmentarea= diviziunea în pro-gresie geometrică a zigotului. Celulele rezultate formează blastula (embrion unistratificat), care prezintă o cavitate (blastocel) delimitată de un strat de celule (blastoderm); gastrulaţia- procesul de formare a embrionului bi-/ tristratificat (la spongieri şi celenterate, la stadiul de gastrulă, embrionul este format din două straturi de celule (foiţe embrionare): ecto- şi endoderm, deeaceea st numite diblasterice. La celelalte animale, la embrion apare şi cel de-al treilea strat – mezodermul- animale triblasterice. În organogeneză se formează organele embrionului în urma diferenţierii structurale şi funcţionale ale celulelor foiţelor embrionare. Perioada embrionară se încheie prin apariţia puiului (la reptile, păsări, mamifere) /a larvei (la insecte, viermi, peşti). Durata perioadei embrionare, numită gestaţie, variază de la specie la specie. La găină are o durată de 21 zile, la hârciog - 16 zile, la pescăruş - 60 zile, la elefant - 660 zile, la om - 276 zile. !!!Din diferite straturi de celule se dezv organe şi sisteme de organe: din ectoderm-SN, pielea, organele de simţ; din mezoderm- SC, organele sexuale, muşchii; endoderm- majoritatea organelor SR, glandele anexe ale tubului digestiv.Perioada postembrionară: începe din momentul naşterii /ieşirii embrionului din ou; ea cuprinde trei stadii: Juvenil - de la naştere / ieşirea din ou până la atingerea maturităţii sexuale. Aici dezvoltarea poate fi directă (reptile, păsări, mamifere, păiangenul-cu-cruce, lăcusta, şopărla, cangurul)= puiul născut /ieşit din ou are toate organele caracteris-animalului adult, stadiul juvenil reducîndu-se la creşterea în dimensiuni; indirectă / prin metamorfoză (insecte, crustacee, broaşte, peşti, albiliţa varzei, broasca de lac, tenia boului, gîndacul de Colorado)= din ou iese larva, de obicei mai simplu organizată decât indivizii adulţi ai aceleiaşi specii. Metamorfoza poate fi *incompletă (larva se hrăneşte intens, creşte, iar organele larvare st substituite de organe caracteristice adulţilor- pt peşti, broaşte, anumiteinsecte) şi *completă (larva ieşită din ou, după o perioadă de nutriţie

intensă, trece în stadiul imobil de pupă, numit şi nimfă, în acest stadiu organele larvare sunt înlocuite de organe specifice adulţilor. Din pupă iese individul adult – imago- pt fluturi, albine, viespi,,); Maturitate - stadiul reproducerii active; o durată de la 2-3 ore la insectele efemere până la câteva zeci de ani la papagali, şopârle. Viteza de reproducere şi număr de urmaşi de asemenea sunt diferite ex: aridele dau 12 generaţii pe depunând într-o pontă până la 300 ouă. Îmbătrânire - de la încetarea reproducerii şi până la moartea naturală: Durata vieţii indivizilor este programată genetic, de aceea la un moment dat începe îmbătrânirea care se caracterizează рrin stingerea tuturor funcţiilor organismului, reducerea sensibilităţii organelor simţ... Durata vieţii animalelor din diferite grupe sistematice oscilează în limite mari: de la 10 ani la râmă, până la 100 ani la elefant. Mecanismele îmbătrânirii sunt studiate de gerontologie. Există mai multe cauze ale îmbătrânirii: reducerea conţinutului de apă în celule, dereglarea metabolismului calciului, proteinelor, acumularea toxinelor în celule, modificarea pereţilor vaselor sangvine. Se vehiculează ipoteza mutaţiilor somatice conform căreia, în timpul vieţii, în celulele somatice se acumulează mutaţii. Acestea perturbează activitatea organelor, generând epuizarea lor. Însă toate aceste ipoteze analizează mai curând simptomele îmbătrânirii, nu şi cauzele acestui proces complex. TEMA: ÎNSUŞIRILE VIULUI: SENSIBILITATEA ORGANISMELOR VII Sensibilitatea- capacitatea organismelor vii de a recepţiona acţiunea factorilor de mediu (excitanţilor): lumina, căldura, acţiunile mecanice, forţa de gravitaţie (ex: frunzele muscăriţei modificate în capcană sunt sensibile la acţiuni mecanice: la atingere ele se închid, prinzând insecta în capcană. ROL: stă la baza adaptării organismelor la condiţiile schimbătoare ale mediului (ex: sensibilitatea frunzelor faţă de lumină asigură schmibarea poziţiei lor în vederea unei iluminări optime; recepţionarea sunetelor de către animale le dă posibilitate să se apere de duşmani, să-şi găsească partnerul sexual, hrana). Potenţialul de repaus- caracteristic celulelor asupra cărora nu acţionează stimulii externi, potenţial de acţiune- modificări ale permiabilităţii membranei ccelulare sub acţiunea stimulilor externi. Sensibilitatea la plante: Plantele nu au organe specializate în recepţionarea excitaţiilor, acestea fiind percepute de citoplasmă celulelor. Aşadar, sensibilitatea la plante se manifestă sub formă de mişcări ale anumitor organe: Tropisme o reacţie activă a plantelor de orientare la excitant/ sub acţiunea unui stimul prin schimbarea direcţiei de creştere/ a poziţiei organului; deosebim: Geotropisme- reacţii ale organelor plantei faţă de direcţia forţei de gravitaţie a pământului. Rădăcina principală şi tulpina principală sunt orientate în sens opus una faţă de cealaltă, dar paralel cu direcţia de acţiune a forţei de gravitaţie a pământului, deci sunt organe ortogeotrope. Rădăcina principală e un organ ortogeotrop pozitiv, deoarece se orientează în direcţia acestei forţr, iar tulpina principală - ortogeotrop negativ - fiind orientată în sens opus. Datorită geotropismului, tulpinile plantelor ies din sol şi se menţin în poziţie verticală chiar şi pe terenuri înclinate, iar cele culcate la pământ din anumite motive (pătulirea gramineelor după furtună, ploi torenţiale) revin la poziţia verticală. Această revenire este posibilă datorită creşterii mai intense prin întindere a celulelor de pe partea inferioară, întinsă la pământ, decât pe cea superioară. Fototropismul- reacţia organelor plantei la direcţia şi sensul razelor de lumină (ex: dacă o plantă se va păstra într-o cameră în care lumina pătrunde printr-un geam mic, în scurt timp tulpina plantei se va curb spre

geam, iar frunzele se vor aşeza perpendicular (sau oblic) faţă de direcţia razelor. În acest caz, tulpina este ortofototropă. De regulă, tulpinile principeale st pozitiv ortofototrope, iar rădăcinile principale - negativ ortofototropi. Organe plagiofototrope st frunzele care execută torsiuni şi curburi la nivelul peţiolului, orientând limbul perpendicular pe razele luminii. La baza fototropismului stă creşterea mai intensă a celulelor prin întindere pe partea opusă luminii, ceea ce duce la curbarea spre lumină a organului sensibil la acest excitant. Fototropismul are o importanţă mare pentru plante, orientând frunzele spre lumina de intensitate optimă. Higrotropismele- orientări ale organelor plantelor sub influenţa vaporilor de apă. În cazul curburilor înregistrate înspre aerul umed, avem higrotropism pozitiv (la rădăcini, rizoizi, ferigi, tuburi polinice, hife ale ciupercilor), iar înspre aerul uscat avem un higrotropism negativ. Nastiile -mişcări neorientate ale organelor plantelor condiţionate de modificarea în timp a intensităţii unui excitant; se disting: fotonastii, termonastii, mecanonastii, seismonastii etc. Fotonastiile- generate de schimbarea intensităţii luminii şi au loc, de regulă, dimineaţa şi seara; (ex, florile de in, de păpădie se deschid dimineaţa şi se închid seara). Deschiderea florilor este determinată de modificarea intensităţii creşterii celulelor de pe partea superioară şi inferioară a petalelor sub acţiunea intensităţii diferite a luminii. Modificarea turgescenţei celulelor pulvinelor (baza îngroşată a peţiolului) stă la baza seismonastiilor la frunzele de mimoză - la scuturare acestea se strâns. Astfel, la scăderea turgescenţei celulelor de pe partea inferioară a pulvinului are loc ridicarea frunzelor, iar creşterea turgescenţei celulelor de pe partea superioară a pulvinului duce la aplecarea frunzei.Tactisme- deplasarea corpului plantelor libere/ a celulelor (sporii, gameţi) în direcţia de acţiune a unui excitant/ ca răspuns la un stimul extern (ex: unele alge fotosintetizatoare spre sursa de lumină). Sensibilitatea la animale: Spre deosebire de plante, animalele dispun de organe specializate în recepţionarea excitaţiilor, numite receptori. In funcţie de natura excitantului, deosebim fotoreceptori, chemoreceptori, mecanoreceptori, termoreceptori etc. Receptorii transmit informaţia prin căile nervoase în centrii corespunzători din creier. Aici, are loc analiza, sinteza şi compararea informaţiei formarea răspunsului, care este transmis organului efector: muşchilor, glande endocrine. Sensibilitatea anumalelor depinde de nivelul de dezvoltare al SN. Cu cât acesta mai dezvoltat, cu atât reacţiile la excitanţi sunt mai prompte şi mai variate, ceea ce le asigură animalelor o adaptare la condiţiile de viaţă. După natura excitanţilor se disting mai multe tipuri: chimică (gustativă şi olfactivă), mecanică (statoacustică, tactilă, termică), luminoasă etc. Excitabilitatea- proprietatea animalelor de a răspunde prin reacţii specifice la diferiţi stimuli externi şi interni. Iritabilitatea- starea de imposibilitate a organismul de a se manifesta calm şi de a se comporta adecvat în anumite situaţii (ex: hidra posedă iritabilitate chimivă, mecanică, termică.); !!! prin rodopsină plantele reacţionează la compoziţia luminii. !!! speciile de plante ce trăiesc în locurile umbrite au internoduri mai mari. TEMA: PRINCIPIILE DE CLASIFICARE A LUMII VII Din istoria dezvoltării sistematicii. Sistematica un compartiment al biologiei, cu sarcină de a atribui denumirilor ştiinţifice pentru organisme, descrierea şi repartizarea lor după grupe naturale în baza legăturilor de rudenie. Încercări de clasificare a lumii vii au fost întreprinse de savanţi din cele mai vechi timpuri: Aristotel a împărţit lumea vie în două grupe - plante şi animale. Bazele sistematicii

moderne au fost puse de С. Linne (1707-1778), naturalist şi medic suedez, în lucrarea Sistemul naturii, care nu reflecta dezvoltarea istorică a lumii vii, clasigicarea fiind artificială. Savantul francez J. B. Lamarc (1774-1829) a împărţit lumea animală în 14 clase amplasate după nivelul lor de dezv în trepte ascendente, care reflectau evoluţia lumii animale,dar nu redau tabloul real. Formularea de către Ch. Darwin a teoriei evoluţioniste a permis întocmirea primelor sisteme naturale ale lumii vii. Unităţile taxonomice. Clasificarea lumii vii se face în baza taxonilor. Fiecare taxon reprezintă un grup de organisme legate prin relaţii de rudenie şi care se deosebeşte de alte grupe de organisme. În prezent se folosesc următorii taxoni: regn, încrengătură (filumul la plante şi ciuperci), clasă, ordin, familie, gen şi specie, se distinge şi suprataxoni, subtaxoni.Taxonul superior este regnul, iar cel inferior- specia. O specie e constituită din indivizi cu acelaşi aspect şi acelaşi comportament, care populează un anumit areal şi se încrucişează liber între ei, dînd urmaşi fecunzi. Două sau mai multe specii ce se aseamănă, dar nu se pot încrucişa între ele formează un gen. Două sau mai multe genuri înrudite sunt reunite într-o familie. In acelaşi mod, o clasă reuneşte ordine înrudite, o încrengătură - clase înrudite etc. Criteriile de determinare a poziţiei sistematice a unei fiinte vii. In cazul plantelor: diferenţierea corpului în organe, prezenţa elementelor con-ducătoare, tipul organelor reproductive, tipul nervaţiunii frunzei, forma vitală, diagrama florală etc. Pentru animale: tipul simetriei corpului, numărul foiţelor embrionare, ca-racterul cavităţii corpului, prezenţa/ lipsa segmentaţiei, tipul dezvolt embrionare şi postembrionare, tipul nutriţiei etc. Determinarea poziţiei sistematice a pisicii-sălbatice: •Posedă schelet intern al cărui component principal este coloana vertebrală> aparţine încrengăturii Vertebrata (Vertebrate); •Este animal vivipar; Puiul este hrănit cu lapte; Corpul este acoperit cu păr> clasa Mammalia (Mamifere) •Caninii sunt transformaţi în colţi; Este adaptat la nutriţia carnivoră; Carnasierii sunt bine dezvoltaţi> Aparţine ordinului Carnivora (Carnivore) •Maxilarul scurt poartă incivisi scurţi, canini lungi şi un număr redus de carnasieri; Ghearele sunt de tip retractil> Aparţine familiei Felidae (Felide) •Este de talie mică; Este activ noaptea; Trăieşte în arbori> Aparţine genului Felis •Lungimea corpului este de 85 cm; Blana cu dungi întunecate şi pete; Inele negre de aceeaşi grosime pe toată lungimea cozii> Este specia Felis sylvestris (Pisica-sălbatică-europeană) Nomenclatura speciilor. Linne a introdus denumirea latină; a propus nomenclatura binară respectată şi astăzi: fiecare specie este desemnată de două cuvinte, dintre care primul denumeşte genul, iar al doilea- specia (ex: leul, tigrul, pisica fac parte din genul Felis, iar Felis leo înseamnă leu, Felis tigris - tigru, Felis domestica - pisică. Sistematica contemporană. în 1969, savantul american R. Whittaker a propus gruparea organismelor vii în 3 supraregnuri (Virusurile, Procariotele şi Eucariote) şi 5 regnuri. în prezent, se alătură regnul – Arhebacteriile.TEMA: SUPRAREGNUL VIRUSURILE Virusurile au fost descoperite în a. 1892 de botanistul rus D. I. Ivanovsckii, iar termenul de virus (din lat. virus - toxină) a fost propus de olandezul M. Beyerinck; cea mai simplă formă de viaţă, acelulară (deoarece nu posedă o structură celulară), ocupând o poziţie limitrofă dintre neviu şi viu. Sunt considerate fiinţe vii întrucât dispun de material genetic (ADN= adenoviruşi- virusul herpesului sau ARN=riboviruşi- gripal, hepatitei, HIV, turbării, mozaicului-tutunului ) şi se autoreproduc. Spre deosebire de celelalte forme de viaţă, nu consumă hrană şi nu produc

energie. Există sub două forme - latentă (extracelulară) şi activă (intracelulară), manifestând proprietăţi de organisme vii doar în forma activă. Alcătuirea virusurilor. Virusurile sunt cele mai mici particule vii, numite nucleoproteice. Dimensiunile: de la 20 până la 300 nm. Deosebim virusuri simple şi compuse. Cele simple conţin o moleculă de acid nucleic, ADN sau ARN, fiind numite respectiv ARN-virusuri şi ADN-virusuri. Acidul nucleic este învelit de o membrană proteică protectoare, numită capsidă. Unitatea morfologică a capsidei o constituie capsomerele- molecule proteice organizate sub formă de spirală, poliedru, sferă etc, determinând forma capsidei. Virusurile compuse, pe lângă capsidă şi acid nucleic, conţin glicoproteine şi a doua membrană. Multiplicarea virusului decurge într-o celulă vie în câteva etape. Mai întâi are loc fixarea particulei virale pe suprafaţa membranei celulei-gazdă. Fiecare tip de virion se fixează doar de celulele care dispun de receptori pentru ei. Pe o celulă se pot fixa de la câteva zeci până la câteva sute de virioni. Apoi virionii pătrund în interiorul celulei animale prin pinocitoză/ fagocitoză, iar în cea vegetală prin leziunile în peretele celular. Aici capsida este distrusă de fermenţii gazdei, punând în libertate acidul nucleic viral. Urmează „fabricarea" componentelor virale- a proteinelor capsidei şi a acidului nucleic. In acest scop sunt folosite materialele (aminoacizii, nucleotidele, fermenţii), organitele (ribozomii) şi energia gazdei. Pe măsura formării componentelor virale are loc autoasamblarea lor. Odată asamblaţi, virionii părăsesc gazda, atacând o nouă celulă/ trecând în forma latentă. În urma epuizării rezervelor se dereglează ireversibil metabolismul celulei infectate, fenomen incompatibil cu viaţa. Bacteriofagii. În 1917 savantul francez F. de Herelle a descoperit virusurile ce lezează bacteriile, pe care le-a numit bacteriofagi/ fagi. Forma bacteriofagului aminteşte de o navă cosmică şi constă din cap şi coadă cu filamente. Capul se compune dintr-o membrană proteică şi o moleculă de acid nucleic, în coadă se află un tub cav protejat de o husă din proteine contractile.Compoziţia chimică: acizi nucleici, proteine. Placa de la capătul tubului poartă filamente care fixează bacteriofagul de bacterie. La contactul cu peretele bacteriei, husa se contractă, dezvelind tubul. Acesta străpunge peretele bacteriei, asigurând trecerea acidului nucleic în citoplasmă bacteriei. Aici el începe să se autoreproducă, folosind nucleotidele celulei-gazdă. Din aminoacizii gazdei, în baza acidului nucleic fagal se sintetizează proteinele membranei. Urmează asamblarea componentelor fagale. În urma activităţii bacteriofagului, celula-gazdă moare. Preparate de bacteriofagi ai unor bacterii patogene se folosesc pentru profilaxia şi tratarea unor boli ale omului şi animalelor, provocate de aceste bacterii. Mediul de trai. Oriunde (apă, aer, sol), în afara celulei există sub formă de particulă infecţioasă inactivă= virion. Rolul virusurilor în natură şi în viaţa omului. Virusurile st paraziţi care provoacă gazdei diferite boli. Viroze răspândite la animale sunt mixomatoza la iepuri, gripa aviară, febra aftoasă la vite, erizipelul la porci, pesta la păsări. Virozele la plante sunt însoţite de apariţia pe frunze a petelor gălbui (aşa-numita mozaică a frunzelor)/ de încreţirea lor, de reducerea dimensiunilor frunzelor/ a plantei în ansamblu. Cele mai răspândite boli virale la om sunt gripa, afecţiunile respiratorii acute, variola, rubeola, rujeola, hepatita virală, herpesul, negii ş.a. Anual, fiecare individ face cel puţin două viroze, iar pe parcursul vieţii virusurile îl vizitează de cel puţin 200 de ori. Din fericire, nu toate „întâlnirile" se termină cu boală, deoarece pe parcursul evoluţiei

omului, organismul uman s-a învăţat să lupte cu multe dintre virusuri.În sec. al XX-lea omenirea s-a confruntat cu un nou virus foarte periculos - virusulimunodeficienţei umane (HIV) care provoacă boala SIDA - sindromul imunodeficienţei umane. Cel mai obişnuit mod de transmitere a virozelor respiratorii este cel prin picături. Prin contactul fizic direct (strângerea mâinii, sărutul etc.) se transmit: trahoma (o afecţiune a ochilor), herpesul, negii ş.a. Unele virusuri au utilizări practice, fiind folosite împotriva înmulţirii în masă a animalelor dăunătoare. Astfel, în unele ţări se aplică cu succes stropirea pădurilor cu suspensie de poliedre virotice pentru combaterea insectelor. Diversitatea: Subordinul Virophita cuprinde Ordinul Virales cu trei subordine: fitoviruşi atacă plantele de cultură provocînd fitoviroze: mozaicul tutunului, tomatelor, împuparea porumbului, orezului zooviruşi atacă animalele, provocînd zooviroze: gripa, polimielita, scabia, turbarea, encefelita de taiga; bacteriofagiTEMA: SUPRAREGNUL PROCARYOTA (PROCARIOTELE) Procariotele- organisme lipsite de un nucleu delimitat de membrană nucleară. Sunt grupate în două regnuri: Arhebacteriile şi Monera. Regnul Archaebacteria (Arhebacteriile) Arhebacteriile st considerate cele mai vechi procariote. Spre deosebire de celelalte bacterii, peretele celular conţine polizaharide şi proteine. Se cunosc circa 40 de specii printre care aerobe şi anaerobe, chemoautotrofe şi chemoheterotrofe. Un interes deosebit prezintă speciile producătoare de metan, care populează bălţile, solurile inundate. Regnul Monera=organisme procariote; include două încrengături: încrengătura Bacteria (Bacteriile)- organisme unicelulare, microscopice, cu o structură primitivă răspândite pe larg în natură. Într-un gram de sol cernoziomic se conţin 5-6 mlrd de bacterii, în 1 cm3 de aer din oraş - 8 mii, 1 ml de lapte de calitate superioară - 10-15 mii, iar în cazul laptelui de calitate bună - până la 500 mii. Alcătuirea corpului. Celula bacteriană se form din: protoplast (compus din nucleotid- cromozomul bacterian, plasmide- molecule mici circulare de ADN, localiz în citoplasmă, cu rol de păstrare şi transmitere a inform ereditare ribozomi de tip 70S)şi structuri superficiale (capsulă, flageli, fimbrii, perete celular) Mezozomii= invaginări ale membranei plasmatice, cu funcţie energetică, adică prelucrează ATP-ul. Peretele celular conţine= peptidoglucan; Dimensiunile: de la 0,2 până la 10 um. Forma diversă: : coci - bacterii în formă de sferă; bacili - în formă de bastonaşe; vibrioni - în formă de arc; spirile - în formă de arc întins; spirocheţi. Unele specii dispun de flageli. În condiţii nefavorabile trec în starea inactivă, spor de rezistenţă, învelindu-se cu încă un perete celular. Nutriţia. Există bacterii heterotrofe şi autotrofe. Majoritatea sunt heterotrofe, consumând subst org din corpurile moarte (saprofité) sau cele vii {paraziţi). Saprofite sunt bacteriile de fermentaţie, care descompun glucidele (zaharoza, lactoza, maltoza), şi cele de putrefacţie, care scindează proteinele. Bacteriile parazite provoacă diferite boli prin distrugerea celulei-gazdă/ prin secreţia de toxine, fiind numite bacterii patogene. Dintre bacteriile parazite, ce provoacă maladii ale omului, fac parte vibrionul holerei, bacilii difteriei, ai dizenteriei, ai tuberculozei. Pentru distrugerea bacteriilor patogene se folosesc soluţii de formalină, cloramina, alcool sau temperaturi înalte (80-120 °C). Pentru tratarea bolilor provocate de bacterii se administrează antibiotice. Printre măsurile de profilaxie a maladiilor bacteriene se numără controlul sanitar al calităţii apei şi al produselor alimentare, dezinfecţia, vaccinările, sporirea imunităţii. Bacteriile autotrofe se împart în

chemiotrofe şi fototrofe. Bacterii chemiosintetizatoare (chemiotrofe) se clasif în: nitrificatoare- trăiesc în sol şi oxidează amoniacul rezultat din descompunerea proteinelor din cadavre, resturi vegetale de către bacteriile de putrefacţie; sulfobacterii- oxidează hidrogenul sulfurat; ferobacterii oxidează Fe2+ până la Fe3+. Cele fototrofe (verzi şi purpurii) conţin un pigment specific - bacterioclorofi-lă- capabil de a absorbi energia solară. Fotosinteza bacteriana decurge fără formarea oxigenului atomar şi se numeşte fotoreducere. Înmulţirea. prin diviziune directă, la fiecare 20-30 min. Unele- prin înmugurire. Procesul sexuat la bacterii se reduce la schimbulde material genetic dintre indivizi, într-un mod deosebit de celelalte organisme. Rolul bacteriilor în natură şi în viaţa omului. Fără bacterii ar fi imposibile circuitul elementelor în natură, descompunerea resturilor org, autopurificarea bazinelor de apă, formarea solului şi alte procese importante din biosferă. Bacteriile de nodozităţi şi unele forme libere de bacterii azotofixatoare fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu compuşi ai azotului. Bacteriile care în procesul activităţii vitale formează compuşi necesari omului (aminoacizi, vitamine, fermenţi, antibiotice ş.a.), st utilizate în biosinteza industrială. Bacteriile de fermentaţie permit obţinerea oţetului, a acidului citric, a produselor lactate acide, a murăturilor etc. Bacteriile de putrefacţie asigură formarea hu-musului, care sub acţiunea bacteriilor-reducători este transformat în săruri minerale. Ferobacteriile au format zăcămintele de fier, sulfobacteriile - zăcămintele de sulf. Unele specii de bacterii (b de nodozităţi) trăiesc în simbioză cu plantele leguminoase; altele- formează flora normală a intestinului gros la om. Aceste bacterii sintetizează vitamina K şi componenţii vitaminelor din grupul B; de asemenea participă la fenomenele de fermentaţie şi putrefacţie. Diversitatea: diplococi, streptococi, stafilococi, starcine, vibrionul holerii, teroid, bacterii în formă de stele, b pluricelulare. Încrengătura Cyanobacteria (Cianobacteriile) Se cunosc circa 2 000 specii de cianobacterii. Populează bazinele de apă dulce, solurile umede, izvoarele termale, gheţarii veşnici din Antarctida, apele sărate şi acide. Împreună cu algele provoacă fenomenul de „înverzire" a apelor, colorându-le în verde-albastru. Alcătuirea corpului: diferite forme (sferică, ovală, fusiformă, cilindrică, spiralată/ unicelulare, coloniale şi pluricelulare) şi dimensiuni. Culoarea corpului se datorează prezenţei mai multor tipuri de pigmenţi: albastru (ficocianina), verde (clorofila), galben (carotinoizi), roşu (ficoeritrina). Cloroplastele (cromatoforii) lipsesc, pigmenţii fiind amplasaţi pe invaginările membranei plasmatice. Nutriţia: autotrofă. Unele specii pot fixa azotul atmosferic. Înmulţirea: dividerea directă, formele coloniale - prin desfacerea coloniei, iar cele filamentoase - prin fragmentare. Reprezentanţi Oscilatoria - specie filamentoasă, neramificată, populează bazine cu ape poluate, solul umed, apele termale. Nostoc - formă colonială. Trăieşte pe soluri sărace în vegetaţie, printre ierburi. Anabena - formă pluricelulară. Trăieşte în bazine acvatice şi pe sol, fixează azotul atmosferic. Spirulina- poate fi folosită în alimentaţia omului, microcistisul-algă unicelulară; lyngbya, Rivularia, Gloeucapsa, Chroococcus, helerocista TEMA: ALGELE - PROTISTE ÎNRUDITE CU PLANTELE/ plante inferioare, talofite-> pt algele plurucelulare. Regnul Protista= cele mai simple eucariote; întruneşte organisme unicelulare, coloniale şi pluricelulare al căror corp nu este diferenţiat în ţesuturi şi organe. Printre protiste se disting forme cu predominarea caracterelor de plante (Algele),

de animale (Protozoarele) de ciuperci (Oomicetele). Alcătuirea corpului algelor. Majoritatea algelor sunt organisme acvatice, dar se întâlnesc şi pe uscat: pe sol şi pietre, pe copaci etc. Corpul algelor (talul) poate fi unicelular, colonial/ pluricelular. Celula algelor este protejată de un perete din celuloză şi pectină. In citoplasmă se află unul /câteva nuclee, mitocondrii, reticul endoplasmatic, vacuole, dictiozomi, cloroplaste (cromatofori). Cromatoforii pot avea formă de cupă, panglică, stea, spirală, numărul lor oscilând de la unu (în celulele tinere), până la câteva sute (în cele bătrâne). Corpul algelor pluricelulare nu este diferenţiat în ţesuturi şi organe, în funcţie de dispoziţia celulelor, el poate fi filamentos/ lamelar. Fixarea talului speciilor imobile de substrat se face cu ajutorul rizoizilor. Nutriţia. Algele se hrănesc autotrof, şi nicidecum heterotrof/ chemotrof; sunt organisme fototrofe. Se întâlnesc şi specii mixotrofe. Înmulţirea: asexuată la formele unicelulare se realizează prin dividerea directă a corpului-celulă, la cele coloniale- prin desfacerea coloniilor, iar la cele pluricelulare- prin fragmentarea talului. Se înmulţesc şi cu ajutorul sporilor, înmulţirea sexuată presupune formarea gameţilor. La toate algele, cu ex-cepţia algelor roşii, gameţii masculini sunt mobili, fiind înzestraţi cu flageli. La unele specii are loc alternarea generaţiilor asexuată şi sexuată. Importanţa algelor în natură şi în viaţa omului. principalii producători de subst org şi de oxigen în bazinele acvatice; servesc drept hrană pentru alte organisme acvatice; sunt importante şi din punct de vedere economic. Din depunerile de alge moarte se extrag benzină, uleiuri tehnice, lacuri etc. Din unele specii de alge brune şi roşii se obţine agar-agarul folosit în cofetărie şi laboratoarele de microbiologic Din cenuşa unor alge se obţine iod. În ţările de pe malurile mărilor cu alge sunt hrănite animalele domestice. Algele sunt introduse şi în sol în calitate de îngrăşăminte. Laminaria (varza-de-mare), ulva (salata-de-mare), porfira etc. st folosite în alimentaţia omului ca produse bogate în vitamine, glucide, lipide, microelemente etc. Dezv lor excesivă provoacă înflorirea apei Diversitatea Algelor: în prezent sunt cunoscute 10 filumuri de alge. Cele mai bogate în specii sunt: algele verzi, algele roşii, algele brune, diatomeele şi euglenofitele. Filumul Chlorophyta (Algele verzi) numără cca 20 000 specii. Sunt răspândite mai ales în apele dulci, în mări şi mai rar pe solurile umede. Se întâlnesc forme unicelulare, coloniale şi pluricelulare. Pigmenţii caracteristici: clorofila a şi b , caratinoizi Reprezentanţii Algelor verzi unicelulare : Clamidomonada- o algă unicelulară răspândită în apele dulci, în bălţi şi în şanţuri. Corpul de formă ovală este protejat de un perete celulozic. Poartă doi flageli care servesc la mişcare. În vecinătatea flagelilor se află o vacuolă, iar într-o parte o stigmă roşie - „ochiul" - sensibilă la lumină. În prezenţa luminii fotosintetizează datorită prezenţei cromatoforilor în formă de cupă. La întuneric poate să absoarbă substanţele organice dizolvate în apă. Datorită acestei proprietăţi este utilizată la purificarea bazinelor de apă. Vara, clamidomonada se înmulţeşte asexuat prin diviziune directă sau prin formarea zoosporilor. Reproducerea sexuată are loc la o insuficienţă de azot în mediul de viaţă şi constă în formarea şi unirea gameţilor proveniţi de la diferiţi indivizi. Reprezentanţii Algelor verzi coloniale: Volvoxul- o algă colonială de apă dulce sub formă de sferă gelatinoasă cu un diametru de cea 0,5 mm. Întruneşte 500-1500 de indivizi dispuşi la periferia sferei, legaţi între ei, fiecare prezentând organizarea unei clamidomonade. Colonia are doi poli: anterior şi posterior. Cel anterior constă din celule mari înzestrate cu flageli ce asigură mişcarea înainte, iar

posterior din celule lipsite de flageli, participând la reproducere. Reprezentanţii Algelor verzi pluricelulare: Ulva sau salata-de-mare are un tal lamelar cu o lungime de 30-150 cm format din două straturi de celule strâns lipite. Se întâlneşte în mările subtropicale şi în cele din regiunile temperate (în Marea Neagră). Spirogira sau mătasea-broaştei- una din cele mai răspândite alge de apă dulce. Are un tal filamentos, neramificat, liber. Formează aglomerări de un verde-deschis, lunecoase la pipăit. Filamentele constau din celule cilindrice, alungite, dispuse cap la cap. Pentru spirogira este caracteristic procesul sexuat-conjugarea (fig. 2.12). Celulele din două filamente vecine, dispuse paralel, intră în contact. Membrana se dizolvă în locul de contact şi conţinutul celor două celule se contopeşte într-un zigot. Acesta se formează numai într-un faliment (femei), celălalt (mascul) rămânând gol. Zigotul format se înveleşte cu o membrană şi cade la fundul apei, unde stă în stare latentă până în primă-vară, când se divide, dând naştere unor noi indivizi. !!!clorelă= algă verde Filumul Rhodophyta (Algele roşii) Se cunosc cca 4 mii de specii de alge roşii ce populează mările tropicale şi subtropicale, mai rar bazinele cu apă dulce şi solul. Majoritatea sunt forme pluricelulare prezentând fire simple sau ramificate, plăci cu o lungime de până la 2 m. Cele care vieţuiesc la adâncimi mai mari (200-300 m) au o culoare roşu-aprins, iar cele care preferă apele mai puţin adânci au culoarea galben. Cromatoforii în formă de disc conţin mai multe tipuri de pigmenţi, dar predomină cel roşu –ficoeretrina, ficocianina, carotinoizi; clorofila a şi d. Produsul de sinteză este amidonul defloridee, specific doar algelor roşii, cu o structură asemănătoare glicogenului animalelor. Pectina din peretele celular este cunoscută sub numele de agar-agar. Reprezentanţi:Palmaria, Polysiphonia şi Phyllophora. Filumul Phaeophyta (Algele brune) Cele aproximativ 1,5 mii specii de alge brune sunt răspândite în apele mărilor, dar se pot întâlni şi în apele dulci. Culoarea talului variază de la măsliniu-gălbui până la brun-întunecat fiind determinată de prezenţa mai multor tipuri de pigmenţi, predominând fucoxantina (pigment brun), cartinoizi; clorofila a şi c. La unele specii, talul poate atinge o lungime de 30-50 m. Poate fi filamentos, lamelar sau ramificat. Constă din celule prevăzute cu un singur nucleu, cu cromatofori în formă de discuri sau lentile mici. Substanţele de rezervă sunt laminarina, manitolul şi uneori uleiuri. Sunt bogate în iod. Uneori se observă diferenţierea morfologică atât de pronunţată a talului, încât acesta se aseamănă cu plantele. Vârfurile părţii libere a talului poartă vezicule mari umplute cu gaze îi asigură menţinerea poziţiei verticale. Reprezentanţi. Laminaria formează o vegetaţie abundentă în mările şi oceanele reci şi temperate. Talul gigantic (până la 30 m) în formă de panglică este susţinut la bază de un picior fixat de substrat cu rizoizi. Din regiunea piciorului, anual creşte o lamă nouă, iar cele din anul precedent se desprind. Fucusul prefe-ră mările nordice şi apusene ale Europei, unde formează tufişuri subacvatice. Ptilota aminteşte după formă o ramură. Sargassum au tal cilindric puternic ramificat, cu lungimi de peste 200m. Filumul Bacillariophyta (Algele diatomee) Diatomeele- alge unicelulare cu talul în formă de bastonaşe-bărcuţă. Se compune din două valve ce se îmbracă una în alta. Dintre pigmenţi predomină diatomina, care dă diatomeelor o nuanţă gălbuie sau cafenie. Substanţa de rezervă o constituie uleiurile. Se înmulţesc prin diviziunea directă, fiecare celulă nou-formată secretând câte o valvă nouă. Depunerile de valve formează mineralul diatomită. Reprezentanţi:. Pinnularia populează apele dulci curgătoare la

fundul cărora formează diatomită - depuneri de culoare brună. Navicula are capetele mai ascuţite şi de asemenea preferă apele dulci. Filumul Euglenophyta (Euglenofitele) Se cunosc circa 1000 de specii. Trăiesc în lacuri şi băltoace. Prezenţa flagelilor le asigură locomoţia. Se hrănesc fototrof, iar în lipsa luminii consumă hrană solidăse hrănesc moxotrof. Din gura situată la baza flagelilor, hrana trece în faringe, iar de aici în citoplasmă, unde în jurul ei se formează vacuola digestivă. Constanţa mediului intern este asigurată de vacuola pulsatilă, care elimină surplusul de apă din organism. Se înmulţesc prin diviziune directă. în condiţii nefavorabile se închistează formând spori de rezistenţă. Euglenofitele sunt indicatori ai gradului de poluare a apelor. Reprezentantul tipic al filumului- Euglena verde.Corpul fusiform are o lungime de 0,05 mm. La capătul anterior se află un flagel - organul locomotor. Populează apele poluate. Substanţa de rezervă este polizaharidul paramilon, asemănător cu amidonul. Este folosită în cercetările de laborator. As: algele verzi şi roşii: talofite, clorofila a, fotoautotrofe D: componenţa pigmenţilor, importanţa practică, produsul de rezervă TEMA: PROTOZOARELE - PROTISTE ÎNRUDITE CU ANIMALELE Protozoarele- organisme unicelulare răspândite pe larg în apele dulci şi marine, în sol. Se întâlnesc şi forme parazitare. Alcătuirea corpului. Corpul-celulă al protozoarelor este delimitat de o membrană lipido-proteică. Citoplasmă adăposteşte organitele celulare tipice: mitocondrii, reticului endoplasmatic, ribozomi, aparatul Golgi, fibrile contractile, vacuole pulsatile şi digestive, unul/ mai multe nuclee. Majoritatea protozoarelor sunt forme mobile, deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor, flagelilor sau al cililor. Nutriţia. organisme heterotrofe, hrănindu-se cu alge unicelulare, bacterii, resturi vegetale şi animale.. Hrana pătrunde în corp prin gură, un orificiu mic în membrană, care se continuă cu faringe la baza căruia se formează vacuola digestivă. După ce se umple cu hrană, vacuola digestivă se desprinde de faringe deplasându-se prin citoplasmă). În timpul mişcării, hrana conţinută în vacuola este prelucrată sub acţiunea sucurilor digestive. Produsele lichide ale digestiei trec din vacuola digestivă în citoplasmă, iar resturile solide nedigerate sunt expulzate în exterior printr-un orificiu special (citoproct). Respiraţia are loc prin toată suprafaţa corpului, folosind oxigenul din apă. Excreţia. Produsele de excreţie lichide, rezultate din activitatea vitală a organismului, sunt eliminate prin membrană. Indirect, la eliminarea deşeurilor metabolice participă şi vacuola pulsatilă. Funcţia principală a acesteia constă însă în eliminarea surplusului de apă din organism în vederea menţinerii constantei mediului intern. Sensibilitatea. Corpul-celulă al protozoarelor exercită funcţiile de receptor al excitaţiilor şi, respectiv, de efector. Reacţiile la excitanţi se reduc la cele motorii, adică deplasarea spre excitant/ în direcţie opusă. Înmulţirea. asexuat prin diviziunea directă. In condiţii nefavorabile se închistează. La unele specii se întâlneşte conjugarea. Rolul protozoarelor în natură şi în viaţa omului. hrană pentru animalele acvatice. Depunerile din cochiliile unor protozoare formează zăcăminte de calcar, de exemplu creta. provoacă diferite boli la animale, inclusiv la om, unele chiar foarte periculoase: dizenteria amibică, meningita amibică, toxoplasmoza etc. Bolile provocate de protozoare aduc pagube apiculturii, pisciculturii şi altor ramuri ale creşterii animalelor. Diversitatea Protozoarelor. Cele circa 30000 specii de protozoare sunt reunite în patru încrengături: încrengătura Rizopoda (Rizopodele)/Sarconida Majoritatea Rizopodelor sunt organisme microscopice. Se

deplasează pe fundul bazinelor de apă cu ajutorul pseudopodelor - picioruşe false - formate în urma expansiunii citoplasmei. Deplasarea lor prezintă o „curgere" a corpului dintr-un loc în altul. Se hrănesc cu alge unicelulare, bacterii şi alte organisme unicelulare pe care le încorporează prin fagocitoză, deci, modul de nutriţie e holozoic, heterotrof. Reprezentanţi. Ordinul Amibele. Corpul amibelor prezintă un ghem gelatinos acoperit de o membrană subţire formată în urma îndesării stratului de citoplasmă de la suprafaţă. în condiţii nefavorabile se închistează. Unele specii parazitează în corpul animalelor, inclusiv al omului. ex, amiba dizenterică se hrăneşte cu eritrocite şi înmulţindu-se intens lezează mucoasa intestinului gros, provocând boala numită amibiază, însoţită de diaree rebelă şi hemoragii. Un alt habitant al intestinului gros - amiba intestinală - de regulă nu aduce daune gazdei. Ordinul Foraminiferele. Se cunosc circa 1000 de specii, în principal organisme marine, al căror corp este acoperit cu o cochilie. Aceasta este alcătuită dintr-o substanţă organică secretată de citoplasmă şi poate avea forme diferite: sar, tub alungit/ tub răsucit în formă de spirală, sferă. Suprafaţa cochiliei este străbătută de pori fini prin care ies pseudopodele. Înmulţirea este destul de complexă şi prezintă o îmbinare a înmulţirii asexuate şi sexuate. Cochiliile de foraminifere sunt partea principală a depunerilor de calcar de pe fundul bazinelor de apă. Un reprezentant tipic al ordinului este Globigerina. încrengătura Zoomastigina (Flagelate animale) Dimensiunile şi forma corpului acestor protozoare variază în limite foarte mari. Forma poate fi ovală, cilindrică, sferică. Se hrănesc heterotrof. Reprezentanţi. Multe specii parazitează în corpul animalelor, inclusiv al omului. Drept exemplu pot servi Tripanosomele, care parazitează în sângele vertebratelor, provocând boli grave. Trypanosoma rhodesiense provoacă boala somnului la om, care evoluează treptat, ducând la istovirea profundă a organismului. In lipsa tratamentului boala are sfârşit letal. Parazitul este transmis omului de musca ţeţe care, la rândul său, se infectează sugând sânge de la antilope - rezervor natural al acestui parazit. Trichonimpha trăieşte în intestinul termitelor. Prezenţa ei în intestin este favorabilă termi-telor: acestea se hrănesc cu celuloză, pe care nu o pot digera, această funcţie revenind flagelatelor; Leşmania- paraziţi intracelulari, provoacă boala leişmanioza viscerală; Opalinele- cu sute de flageli, parazitează pe amfibieni Încrengătura Fitomastigina (Flagelatele vegetale)Euglena, Fitomonadina, Chrysomonadina Încrengătura Ciliophora (Ciliatele/ infuzorii) În prezent se cunosc circa 7 000 specii de protozoare ciliate ce populează apele dulci şi sărate. Unele specii au trecut la modul parazitar de viaţă. Trăsăturile distinctive sunt prezenţa cililor şi a două nuclee: mare vegetativ (macronucleu) şi mic generativ (micronucleu). Macronucleul reglează procesele metabolice, iar micronucleul participă la reproducere. Majoritatea ciliatelor au o formă ovală a corpului cu dimensiunile oscilând între 10 m - 3mm. Multe ciliate dispun de organe de apărare - trihociste. Acestea prezintă cilindri situaţi perpendicular pe suprafaţa corpului şi care adăpostesc câte un fir lung şi elastic. Atacând prada, ciliatele înfig firul în corpul acesteia, eliberând în el substanţe toxice. Astfel prada este paralizată. Au 2 descizături citosom (gura) şi citoproct (anus). La unele specii sunt prezente două vacuole pulsatile, care funcţionează alternativ, asigurând constanţa mediului intern. Înmulţirea are loc prin dividere directă care se repetă pe parcursul mai multor generaţii fiind întreruptă din când în când de procesul sexuat - conjuga-

re. În condiţii nefavorabile se închistează. În timpul conjugării, doi indivizi se apropie unul de altul. Membranele în locul de contact se resorb şi între ei se formează o punte citoplasmatică. Macronucleele celor doi indivizi se dizolvă, iar micronucleele sunt supuse diviziunii meiotice din care rezultă patru nuclee. Trei se resorb, iar cel de-al patrulea se supune unei diviziuni mitotice. Unul din cele două nuclee rezultate devine nucleu masculin (migrator), iar celălalt feminin (staţionar). Apoi indivizii fac schimb de nuclee migratoare prin intermediul punţii citoplasmatlce. Urmează contopirea nucleului staţionar cu cel migrator şi despărţirea celor doi indivizi. La scurt timp nucleul format se divide formând micro- şi macronucleul. În urma conjugării numărul de indivizi nu creşte, reînnoindu-se doar informaţia ereditară din nucleu, motiv pentru care vorbim de proces sexuat şi nu de înmulţire sexuată. Reprezentanţi. Reprezentantul tipic al ciliatelor este parameciul), se hrăneşte heterotrof, halozoic. Fiind un mare consumator de bacterii, parameciul contribuie la menţinerea condiţiilor favorabile de viaţă pentru organismele conlocuitoare. Speciile din genul Stylonychia poartă pe partea abdominală nişte cili groşi şi rigizi, pe care infuzoriile se sprijină şi „aleargă" (fig. 2.24-1). în citoplasmă se află două macronuclee şi mai multe micronuclee, datorită cărui fapt această specie de ciliate este un obiect al cercetărilor genetice. Speciile din genul Stentor se disting prin dimensiuni mari (fig. 2.24-2) şi corpul în formă de pâlnie. Balantidium coli parazitează în intestinul gros al omului provocând o formă grea a colitei.Încrengătura Sporozoa (Sporozoarele) Se cunosc mai bine de 3 600 de specii de sporozoare ce duc în exclusivitate un mod parazitar de viaţă. Nu au organe de locomoţie, vacuole digestive şi pulsatile. Nutriţia şi excreţia au loc pe cale osmotică. Ciclul vital este complex şi presupune schimbarea gazdei şi alternarea înmulţirii asexuate cu cea sexua-tă. Unele sporozoare provoacă boli atât la om, cât şi la animale. De exemplu, Plasmodiul malariei provoacă malaria la om. Parazitul pătrunde în sângele omului cu saliva ţânţarului din genul Anofeles molipsit de plasmodii, când acesta înţeapă omul; hernia verzei, rîia neagră a cartofului !!!liambliile- specii parazite, ce provoacp boli infecţioase la om. As amiba şi euglena: protiste, monocelulare, au nucleu D: mod de viaţă, structuri de deplasare, forma corpului TEMA: OOMICETELE - PROTISTE ÎNRUDITE CU CIUPERCILE Se cunosc circa 300 specii de oomicete. Majoritatea trăiesc pe uscat: în sol, unde duc un mod de viaţă saprofit, sau parazitând pe plante. Se întâlnesc şi forme acvatice. Alcătuirea corpului. Corpul lor, numit miceliu, constă din fire neseptate puternic ramificate (hife), cu mai multe nuclee. După structura corpului, modul de nutriţie şi de înmulţire, oomicetele se aseamănă cu ciupercile. Formarea zoosporilor şi prezenţa centriolilor le deosebeşte de ciuperci. Nutriţia. organisme heterotrofe. Înmulţirea: vegetativă prin fragmente de miceliu (cu ajutorul zoosporilor sau a conidiilor) şi sexuat. Reprezentanţi. Oomicetele acvatice (Saprolegnia), numite „mucegaiuri acvatice", formează pe resturi de plante acvatice şi cadavre de animale o aureolă de păienjeniş alb. Phytophtora infestans (ciuperca-cartofului) este o oomicetă terestră care parazitează pe frunzele şi tuberculii de cartof (fig. 2.25). Infectarea se face prin stomate. Miceliul se răspândeşte prin spaţiile intercelulare, introducând în celulele-gazdă prelungiri speciale - haustorii. Cu ajutorul lor parazitul absoarbe substanţele nutritive produse de gazdă. în scurt timp porţiunile afectate pier şi pe frunză apar pete cafenii. Pe marginea petelor, de pe partea inferioară a

frunzelor, se observă un puf alb. El reprezintă aglomerări de sporangiofori ieşiţi prin stomate sub formă de mănunchiuri. Pe extremităţile lor se formează sporangi în formă de lămâie. Sepa-rându-se de sporangiofori şi ajungând pe suprafaţa frunzelor, sporan-gii germinează direct în noi hife, ce pătrund în ţesuturile frunzei prin stomate. în prezenţa apei sporangii germinează în zoospori. Aceştia de asemenea infectează frunzele sănătoase. Astăzi este elaboratun sistem de măsuri de combatere a acestei ciuperci. Una din cele mai eficiente măsuri este producerea soiurilor de cartof rezistente la această specie de oomicete. Viţa-de-vie este atacată de o altă specie de oomicete - Plasmopara viticola, care provoacă boala mildiu. Parazitul atacă frunzele, lăstarii, cârceii, fructele. Infectarea se face prin stomate. Pe frunze, pe partea superioară, apar pete unsuroase gălbui/ verzui, iar pe cea inferioară un puf alb din conidiofori cu conidii. Bobiţele infectate se zbârcesc şi cad. Cea mai eficientă măsură de combatere a mildiului este stropirea viilor cu zeamă bordoleză de câteva ori în perioada de vegetaţie.TEMA: REGNUL MYCOTA/FUNGI (CIUPERCILE) Ciupercile- organisme heterotrofe fixe/ talofite; ocupă un loc aparte în sistemul lumii vii, prezentând trăsături specifice animalelor şi plantelor. De animale le apropie modul heterotrof de nutriţie, prezenţa chitinei în alcătuirea peretelui celular, formarea ureii, ca deşeu metabolic, şi a glicogenului în calitate de substanţă de rezervă. Imobilitatea, creşterea pe toată durata vieţii, absorbţia hranei, capacitatea de sinteză a vitaminelor, prezenţa peretelui celular sunt trăsături comune cu ale plantelor. Alcătuirea corpului. Corpul ciupercilor - miceliul - se compune din fire subţiri numite hife. În funcţie de prezenţa/ lipsa pereţilor despărţitori (septe), hifele pot fi septate/ neseptate. Peretele hifelor constă în proporţie de 80-90% din chitină. În citoplasmă se află organitele celulare tipice, cu excepţia plastidelor. Nutriţia. Digestia ciupercilor este extracelulară. Ele secretă fermenţi hidrolitici, ce descompun substanţele organice complexe, şi absorb produsele de hidroliză cu ajutorul hifelor. În funcţie de substratul nutritiv, ciupercile se împart în saprofiţi, paraziţi şi simbionţi. Ciupercile-saprofiţi se hrănesc cu substanţe organice moarte, jucând un rol important în circuitul substanţelor în natură. Ele asigură mineralizarea resturilor organice, eliberând suprafaţa uscatului de cadavre şi resturi vegetale şi completând rezervele de săruri minerale din sol. Ciupercile-paraziţi îşi duc viaţa pe/ în corpul altor organisme vii. Ciupercile-simbionţi participă la formarea a două tipuri de relaţii simbiotice: lichenii şi micoriza. Lichenii sunt o simbioză între alge şi ciuperci, prezentând un organism unic. Micoriza este o asociere între rădăcinile plantei şi hifele ciupercilor: ciuperca obţine de la plante substanţe organice, aprovizionând la rândul său planta cu vitamine, stimulatori de creştere.. Înmulţirea ciupercilor: asexuată (vegetativ şi prin spori, formaţi în sporangii (sporangiospori)/ pe conide (conidiospori)) şi sexuată. Înmulţirea vegetativă se realizează prin fragmente de miceliu/ prin înmugurire. Înmulţirea sexuată se distinge printr-o varietate de forme, printre care ascosporii, bazidiosporii se obţin în rezultatul meiozei. Importanţa ciupercilor în natură şi în viaţa omului. Ciupercile participă la circuitul substanţelor în natură, la formarea humusului în sol. În activitatea economică a omului, ciupercile joacă atât rol pozitiv, cât şi negativ. Rol pozitiv au drojdiile, utilizate la obţinerea alcoolului, vinului, berii, cvasului şi în panificaţie. Întrucât sunt bogate în proteine şi vitamine, drojdiile sunt utilizate şi ca produs alimentar, în scopuri curative şi ca adaos în hrana animalelor, în alimentaţie sunt folosite pe larg ciupercile cu pălărie. Însă importanţa

alimentară a acestor ciuperci este supraestimată atunci când sunt numite „carne de pădure". În stare proaspătă acestea conţin 80-90% apă, proteine - 2-4%, dintre care 15-45% nu sunt asimilate de organismul omului, grăsimi - mai puţin de 1%. După valoarea nutritivă, ciupercile sunt similare legumelor. Multe ciuperci produc daune omului şi gospodăriei sale. Bolile plantelor de cultură provocate de diferite specii de ciuperci reduc productivitatea, iar uneori provoacă chiar moartea plantelor. Pierderi importante sunt generate de distrugerea lemnului din construcţii, a arborilor din livezi şi din păduri de către ciuperca-de-casă, iască, ghebă. Diferite specii de ciuperci distrug fructele şi legumele în timpul păstrării. La om, ciupercile provoacă unele boli ale pielii şi ale părului - dermatomicoze. Intoxicaţiile pot fi provocate nu doar de consumul nemijlocit de ciuperci otrăvitoare, ci şi al pâinii, preparată din făina măcinată din boabe atacate de ciuperci otrăvitoare. Diversitatea Ciupercilor: sunt grupate în câteva filumuri. Cele mai bogate în specii sunt filumurile: Zygomycota, Ascomycota şi Basidiomycota.Filumul Zygomycota (Zigomicetele) Zigomicetele au miceliu format din hife neseparate, puternic ramificate. Sunt adaptate la viaţa pe uscat, saprofite, mai rar parazite. Înmulţirea asexuată are loc prin spori imobili (conidii/ sporangiospori), iar cea sexuată prin gamentangiogamie - contopirea conţinutului a două organe sexuale (gametangi), nediferenţiate în gameţi. Zigotul format se acoperă cu o membrană groasă, transformându-se într-un zigospor. După o perioadă de repaus, acesta se divide meiotic şi germinează, dând naştere unei hife cu un sporange la capăt ce conţine spori haploizi. Reprezentant tipic al acestui filum este Mucegaiul-alb (Mucor mucedo), întâlnit pe diferite substraturi organice (fructe, legume, pâine, gunoi de grajd etc). Are un miceliu tublar neseparat , întins sub formă de pâslă albă pe substrat. Din loc în loc pe miceliu se ridică vertical în sus sporangiofori ce poartă sporangi sferici. Procesul sexuat se întâlneşte rar şi acesta nu se îmulţeşte prin conidii. Unele specii de zigomicete provoacă fermentaţia alcoolică (Mucor racemosus), altele parazitează pe insecte (Entomophthora). Filumul Ascomycota(Ascomicetele) Dimensiunile Ascomicetelor variază de la microscopice (drojdii) până la câţiva centimetri (zbârciog). Hifele sunt separate. Majoritatea speciilor trăiesc saprofit pe plante ierboase şi lemnoase moarte, în sol, pe produse alimentare, pe medii bogate în glucide. Se întâlnesc şi paraziţi ai plantelor, mai rar ai animalelor. Asexuat se înmulţesc prin conidii. Înmulţirea sexuată este o gametangiogamie. La etapa finală a procesului sexuat se formează zigotul care momentan se supune diviziunii meiotice, apoi mitotice. Rezultă opt (uneori patru) celule haploide- ascospori, zigotul transformându-se într-o ască. [ascosporii (cu ajutorul punguţei- ascei) se deosebesc de autospori (autodeplasare a sporului), de zoospori (cu ajutorul animalelor), de conidiospori (cu ajutorul _________), de sporangiospori (cu ajutorul ___________), din motiv că se obţin în urma dividerii meiotice]Ascele st libere/ adunate într-un corp de fructificare rezultat din împletirea hifelor. Reprezentanţi. Drojdiile sunt organisme unicelulare. Se înmulţesc prin înmugurire, celulele formate rămânând unite între ele. Majoritatea sunt saprofite. Populează medii bogate în glucide, generând fermentaţia alcoolică. în condiţii nefavorabile se înmulţesc prin spori [din test: ascospori, bazidiospori, conidiospori]/ sexuat. Cele mai răspândite sunt drojdia-de-panificaţie sau de bere (Saccharomyces cerevisiae, care există numai în cultură) şi drojdia-de-vin (S. ellipsoideus).

Se cunosc şi multe specii parazitare de drojdii, ce provoacă boli grave la om şi animale (ex.: Endomyces albicans provoacă candidoza la nou-născuţi). Genurile Penicillium şi Aspergillus sunt cele mai răspândite mucegaiuri. La Penicillium conidioforul se termină cu o ramificaţie în formă de periuţă, iar la Aspergillus cu o umflătură în formă de măciulie. Pe suprafaţa acesteia sunt dislocate celule cilindrice scurte de la care descind lanţuri de conidii. La majoritatea speciilor, înmulţirea sexuată lipseşte. Aspergillus fumigatus şi Aspergillus flavus provoacă micoze la om şi animale. A. niger este utilizat pe larg la obţinerea acidului citric din trestia-de-za-hăr şi sfecla-de-zahăr. Penicillium roqueforii şi Penicillium cammemberte sunt folosiţi la prepararea sorturilor de caşcaval „Roquefort" şi „Cammember" cu gust şi aromă specifice. Unele specii de Penicillium sunt o sursă de obţinere a antibioticelor. Zbârciogul (Verpa bohemica) este o ciupercă saprofită, comestibilă, ce creşte prin păduri. Miceliul se dezvoltă în sol. Pălăria este zbârcită şi constă din asce alungite dispuse perpendicular pe suprafaţă. La Trufa-neagră (Tuber melanosporum) corpul de fructificare se dezvoltă în sol şi se aseamănă cu un tubercul de cartof. Poate atinge o greutate de până la 1 kg. Este o delicatesă gastronomică cultivată pe larg în Franţa. 1 kg de trufe costă cea 1300 dolari.. Claviceps purpurea este un parazit al gramineelor, îndeosebi al secării, provocând boala cornul secării. Utilizarea la prepararea pâinii a boabelor afectate de această ciupercă provoacă intoxicaţii grave.!!!pt mucegaiul verde-albăstrui e specifică structura: hife+ conidii (conidiofor- filamentul +conidiospori) A: mucegaiul alb (îm desen nu e ramificat) şi mucegaiul albastru-verzui: conidiile, sporii, miceliul D: hifele mucegaiului alb nu st separate Filumul Basidiomycota (Bazidiomicetele) Bazidiomicetele sunt ciuperci cu hife septate. Pe miceliu se formează corpul de fructificare. Acesta se compune din pălărie şi picior constituite din hife ce aderă strâns una de alta. La unele specii partea inferioară a pălăriei constă din nenumărate tuburi (ciuperci tubulare), la altele din lamele (ciuperci lamelare). Asexuat se înmulţesc prin conidii. Înmulţirea sexuată prezintă o somatogamie (contopirea a două celule somatice, care finalizează cu formarea bazidiei cu 4 (2) bazidiospori. Din germinarea bazidiosporului rezultă un miceliu primar slab dezvoltat, de scurtă durată. La momentul potrivit, capetele a două micelii primare de sex opus se apropie şi conţinutul ultimelor celule trece din una în cealaltă (somatogamie). Rezultă o celulă dicarionicâ (celule cu două nuclee haploide). Prin creştere ea dă naştere miceliului secundar - hifele vegetative de lungă durată ale tuturor bazidiomicetelor pe care se dezvoltă corpul de fructificare. După un anumit timp, în ultima celulă a miceliului secundar are loc cariogamia (contopirea nucleelor). Astfel celula devine mononucleară diploidă. La scurt timp, nucleul se supune meiozei, rezultând 4 nuclee haploide: 2 de sex feminin şi 2 de sex masculin. Celula respectivă se umflă devenind bazidie. Nucleele migrează în 4 prelungiri ale bazidiei, transformându-se în bazidiospori. Reprezentanţi. Bazidiomicetele duc un mod de viaţă saprofit pe resturi vegetale sau parazitează pe diferite plante. Din bazidiomicete fac parte specii-paraziţi ai plantelor (ruginile cerealelor, tăciunii, malurile), precum şi ciupercile cu pălărie. Printre ciupercile cu pălărie se întâlnesc specii comestibile şi necomestibile. Consumarea ultimelor se soldează cu intoxicaţii grave. Dacă nu sunt luate măsuri la timp, poate surveni şi moartea. Primul ajutor în caz de intoxicaţii cu ciuperci constă în provocarea repetată a vomei, băutură din abundenţă. Este obligatorie adresarea la medic.

Ciuperci comestibile sunt buretele-cu-perucă,ciuperca-de-cîmp, hribul, buretele galben, zgîrciobul, gălbiorii, păstrăvul, mânătarcă, pitarca, ghebele, ciuperca-de-gunoi ş.a. Ciuperci necomestibile sunt hribul-dracului, amanita-panterei,buretele ucigaş, muscăriţa, buretele-viperei etc. !!!Mucegaiul verde-albăstrui se reproduce asexuat prin miceliu.Încrengătura Lichenes (Lichenii) Alcătuirea corpului. Se cunosc cca 2 000 specii de licheni. Talul lor se compune din miceliul ciupercii saprofite şi celule de alge (verzi, albastre-verzui)/ scoarţa externă, scoaţa internă, măduva, hifele ciupercilor, alge, soredii. In funcţiile ciupercii intră aprovizionarea cu apă şi săruri minerale. Alga, la rândul său, efectuează fotosinteza. Fixarea de substrat este asigurată de unele hife, numite rizine. Cei cu talul heteromeric au o repartizare neomogenă a hifelor miceliulu şi a algelor.Lichenii sunt răspândiţi în toate zonele biogeografice. îşi păstrează vitalitatea şi în cazul unei suprauscări, reînviind după ploaie. Sunt foarte pretenţioşi în ce priveşte puritatea aerului: nu cresc în locurile unde aerul conţine multă funingine, acizi, hidrogen sulfurat şi alţi poluanţi. Înmulţirea. Se înmulţesc în principal vegetativ, cu ajutorul sorediilor/ a izidiilor. Sorediile sunt părţi mici din corpul lichenilor formate din una/ mai multe celule de alge înconjurate de hifele ciupercii. Se formează sub crusta lichenului şi ies în afară la ruperea acesteia. Izidiile au aceeaşi structură ca şi sorediile, deosebindu-se după localizare: se formează pe suprafaţa crustei lichenului. Fiecare component în parte se înmulţeşte sexuat. Diversitatea lichenilor. Se cunosc trei tipuri morfologice de licheni: crustacei au aspectul unor cruste ce aderă strâns de substrat, fiind practic inseparabile- graphis; foliacei- plăci ce se prind în câteva locuri de substrat cu ajutorul hifelor ciupercii-hanthoria. Talul lichenilor fruticuloşi constă din fire sau tulpiniţe ramificate-usneea. Cladinia- lichenul renului!!!dacă se cer clasele fungilor: oomicete, zigomicete, ascomicete, bazidiomicete. As: drojdia de bere şi ciuperca de cîmp: ciuperci, talofite, heterotrofe D: structura, clasa, aplicarea practică A: ciuperci şi licheni: eucariote, prezenţa talului, se găsesc în toate zonele geografice D:modul de viaţă, nutriţia, importanţa practică TEMA: FILUMUL BRYOPHITA (MUŞCHII)=primele plante terestre Regnul Plantele- eucariotelle autotrofe; întruneşte circa 350000 de specii de organisme pluricelulare adaptate la viaţa pe uscat. Plantele superioare- cromofite, se cunosc plante cu spori, şi cu seminţe. Corpul lor, numit corm, se compune din organe vegetative cu funcţii distincte (rădăcini, tulpini, frunze). În funcţie de forma de viaţă deosebim arbori, arbuşti, ierburi, liane. După modul de nutriţie sunt organisme autotrofe. Se întâlneşte şi un număr redus de specii heterotrofe. Se înmulţesc asexuat şi sexuat. La unele specii ciclul vital prezintă o alternare a înmulţirii asexuate şi sexuate. Alternanţa de generaţii este evidentă la muşchi, unde predomină generaţia gametofitică, şi la ferigi, cu predominanţa generaţiei sporofitice. La conifere şi angiosperme gametofitul este foarte redus, până la elemente ale florii. În sistematica contemporană regnul Plantele este divizat în 10 filumuri dintre care cele mai re-prezentative sunt: Muşchii, Ferigile, Coniferele şi Angiospermele. Filumul Muşchii cuprinde circa 20 000 de specii; plante mici, ierboase, perene. Preferă locurile umede din păduri, de pe lângă izvoare, din mlaştini. Pot trăi pe soluri umede, pe stânci aride, suportând uscăciuni îndelungate, pe scoarţa copacilor. Alcătuirea corpului. Muşchii au un corp alcătit din 2generaţii suprapuse şi subordonate: gametofitul dominant (muşchiul propriu-zis) şi sporofitul

mărunt. Gametofitul este diferenţiat în tulpini, frunze şi rizoizi ce înlocuiesc rădăcinile). Ţesutul conducător este slab dezvoltat, de aceea muşchii absorb apa prin toată suprafaţa corpului. În vârful tulpinii se formează organele de reproducere - anteridiile şi arhegoanele. Sporofitul se dezvoltă din zigot pe planta-mamă şi se compune dintr-o capsulă susţinută de un peduncul. Nutriţia: autotrofă Înmulţirea: asexuată şi sexuată. Vegetativ se înmulţesc prin fragmente de tulpiniţă, frunze sau prin propagule - mase de celule dislocate în paneraşe în vârful tulpinii, la baza frunzelor. În ciclul vital al muşchilor are loc alternarea înmulţirii asexuate şi sexuate. Ciclul vital al muşchilor. Din spor se dezvoltă protonema, fixată de substrat prin rizoizi. Din mugurii formaţi pe protonema se dezvoltă gametofiţii- tulpiniţe cu frunze. La vârful tulpinii apar II organele sexuale masculine (anteridia) şi feminine (arhegonul). Muşchii pot fi monoici (anteridiile şi arhegoanele se formează pe aceeaşi plantă) şi doici (pe plante diferite). Anteridia are forma unui sac şi este situată pe un picioruş scurt. Aici se formează anterozoizii (spermatozoizi). Arhegonul are forma de butelie cu gâtul lung susţinută de un picior scurt. în partea umflată a buteliei se află celula sexuală femininî- oosfera. La maturitate, vârful arhegonului se deschide şi anterozoizii, fiind duşi de apă [pt germinare sporii necesită apă], pătrund în arhegon. Aici unul din ei se contopeşte cu oosfera, formând zigotul. Din zigotul diploid se dezvoltă un sporofit diploid- generaţia asexuată. Sporofitul constă dintr-o capsulă/sporogon cu un căpăcel. Celulele din capsulă, fiind supuse diviziunii meiotlce, dau naştere sporilor haploizi. La maturizare sporii st diseminaţi. Germinând, dau naştere unei noi protoneme şi ciclul se repetă. Gmetofitul e reprezentat de planta verde. Importanţa muşchilor. Nearătoşi la exterior, muşchii, asemeni celorlalte plante, participă la circuitul substanţelor şi a fluxului de energie în biosferă. Datorită faptului că nu sunt pretenţioşi faţă de condiţiile de creştere, populează substraturi sărace, unde nu pot creşte alte plante. St unul din componenţii principali ai vegetaţiei unei mlaştini. Rolul mlaştinilor nu se reduce la extragerea turbei, folosită drept combustibil, materie primă pentru industria chimică, material de construcţie. Mlaştina este şi mediul de viaţă al multor specii de animale şi plante, un rezervor de apă potabilă şi un regulator al regimului hidrologic al teritoriului. Absorbind ca un burete precipitaţiile din cursul anului, ea le cedează treptat solului şi izvoarelor. Desecarea mlaştinilor se soldează cu pierderi mari nu doar pentru natură, ci şi pentru om: secarea râurilor, reducerea nivelului apelor freatice, distrugerea unor ecosisteme întregi. Puţine specii de muşchi sunt folosite nemijlocit de om. Muşchiul-de-turbă, datorită proprietăţilor antiseptice, proprietăţilor termoizolatoare şi proprietăţii de a absorbi apa, este folosit în medicină ca material de pansament, ca material termoizolator în construcţii.. Diversitatea Muşchilor. Muşchii se clasifică în trei clase. Cea mai reprezentativă este clasa Muşchii frunzoşi. Clasa Bryopsida sau Muschi (Muşchii frunzoşi) Reprezentant tipic al acestei clase- inul-cucului (Politrichum commune). Este cel mai mare muşchi de la noi, răspândit mai ales în păduri. Are o tulpină lungă, cilindrică, erectă, prinsă de pământ cu rizoizi şi care prezintă numeroase frunze dispuse spiralat, înguste şi ascuţite la vârf. În structura anatomică a tulpinii şi a frunzelor se disting mai multe ţesuturi. La exteriorul tulpinii se delimitează 2-3 straturi de celule sclerificate. Primul strat formează epiderma, sub care urmează scoarţa ale cărei celule conţin cloroplaste. În partea centrală se află un grup de celule mici cu rol de conducere a sevei. În vârful tulpinii este situată o celulă

iniţială care se divide în trei direcţii, asigurând creşterea în lungime. În frunze doar partea mediană constă din mai multe straturi de celule. Muşchiul-de-turbă (Sphagnum acutifolium) are o tulpină destul de înaltă, fira-vă, acoperită cu frunzuliţe mărunte. Atât tulpina, cât şi frunzele, pe lângă celule vii, conţin şi celule moarte, transparente, cu pori mari, umplute cu apă. În cazul sfagnumului, vârful creşte, în timp ce partea inferioară piere, în ea acumulându-se apă. Acest muşchi provoacă înmlăştinirea locurilor unde creşte, fiind unul din principalii formatori ai turbei, Celulele sale conţin substanţa sfagnol cu proprietăţi antiseptice, datorită căreia e utilizat pentru oprirea hemoragiilor. În republică se întâlnesc 143 specii de muşchi frunzoşi: Tortula ruralis (Hedw.) Crome formează o tufă deasă, Creşte pe sol golaş, de-a lungul drumurilor, pe pietre. Polytrichum juniperinum (Hedw). Formează o tufă rară de 5-8cm înălţime. Preferă arboreturi rare, solurile nisipoase, zona rădăcinilor arborilor, marginea drumurilor. Homalothecium sericeum (Hedw.) B.S.G. Tufă deasă, galben-verzuie, cu înălţimea 5-8 cm. Este răspândită pe suprafeţele împădurite. Preferă tulpina arborilor, pietrele, stâcile. Atrichum undulatum formează o tufă de 1-8 cm înălţime, Se întâlneşte sub arborii din pădure, în poieni, pe malul râpilor etc. [clasa Muşchi inferiori- hepatici, fierea-pămîntului; clasa Muşchi superiori- briopsida, inul-cucului, muşchi de turbă] TEMA: FILUMUL POLYPODIOPHYTA SAU PTEROPHYTA (FERIGILE) Ferigile-primele plante vasculare; sunt cele mai străvechi plante vasculare. Se cunosc în jur de 12000 de specii răspândite pe larg în regiunile tropicale şi temperate. Majoritatea preferă locuri umede, umbroase, se întâlnesc şi forme ce s-au adaptat la viaţa în apă, iar altele- pe stânci golaşe. În ciclul vital al ferigilor predomină sporofitul, care poate fi peren, ierbos, mai rar lemnos. Alcătuirea corpului. De regulă, acesta este diferenţiat în organe: rădăcini adventive, tulpină şi frunze. La ferigile din zona temperată tulpina este un rizom gros, subteran, acoperit cu solzi de culoare brună, rămăşiţe ale frunzelor din anii precedenţi. Rizomul se fixează în sol prin rădăcini adventive. Anual se dezvoltă frunze noi, care la unele specii pot atinge 30 m în lungime. La început ele sunt răsucite în formă de melc, deoarece partea inferioară creşte mai repede decât cea superioară. Pe măsura creş-terii, frunzele se desfac, apărând un peţiol şi o lamina dublu penat-sectată. Frunzele îndepli-nesc, de regulă, două funcţii: de fotosinteză şi de sporificaţie. Se întâlnesc şi ferigi cu frunzuliţe mici (Salvinia natans)/ în formă de panglică (Phllitis scolopendrium). În frunzele unor ferigi acvatice (Azolla) se dezvoltă cianobacterii fixatoare de azot. La unele specii de ferigi tropicale epifite, majoritatea frunzelor amintesc de coarnele renului, iar cele de la bază prezintă un „buzunăraş" cu resturi vegetale în putrefacţie. Unele specii tropicale şi subtropicale sunt arbori. Tulpina lor nu creşte în grosime, păstrând forma cilindrică. în vârful tulpinii se află un buchet de frunze mari. Spre deosebire de muşchi, ferigile dispun de ţesut conducător, reprezentat de traheide şi tuburi perforate fără celule anexe. Nutriţia: autotrofă Înmulţirea: alternarea celor două generaţii: asexuată şi sexuată: Vara, pe partea dorsală a frunzelor, se formează grupuri de sporangi, numite sori, în care se dezvoltă sporii. La maturitate ei părăsesc sporangii, fiind duşi de vânt. În condiţii favorabile sporii germinează formând protalul (gametofitul, o placă verde în formă de inimă) fixat de sol prin rizoizi. Pe el se dezvoltă organele sexuale masculine - anteridiile, iar mai târziu cele feminine- arhegoanele. Întrucât organele sexuale se formează la un anumit interval de

timp, este posibilă fecundarea încrucişată dintre diferite protaluri. Din zigotul rezultat din unirea gameţilor se dezvoltă sporofitul, care la început depinde de protal, iar după desfacerea frunzelor trece la viaţa de sine stătătoare. Unele ferigi se pot înmulţi vegetativ, prin rizomi. La altele, pe frunze cresc noi plante (specii vivipare). Rolul ferigilor în natură şi în viaţa omului. Din ferigile arboricole străvechi s-au format zăcăminte de cărbune de pământ. Ferigile contemporane sunt răspândite pe larg pe tot globul pământesc, fiind parte componentă a celor mai diverse biotopuri: deserturi, bălţi, stânci, câmpuri agricole.. Unele ferigi sunt folosite ca plante medicinale şi decorative. Diversitatea Ferigilor:Clasa Aspidiacee: feriga comună În republică se întâlnesc 16 specii de ferigi, printre care: Acul-pământului creşte pe ziduri, în păduri umbrite, pe stânci. Limbul frunzei poartă segmente asimetrice ovale sau rotunde. Spinarea-lupului preferă solurile cu reacţie bazică; o plantă decorativă. Frunzele sunt dublu-, iar de la bază triplu-penat-sectate. Lungimea lor variază între 3-20 cm. Limba-cerbului spre deosebire de alte ferigi, frunzele au limbul întreg, lung de 20-60 cm. Preferă crăpăturile din stânci. Este o spe-cie decorativă prin forma frunzelor, folosite şi în medicina tradiţională. Creasta-cocoşului are rizom scurt şi lignificat. Frunzele pot atinge lungimea de lm. Preferă solurile umede, bogate în humus. Creşte solitar sau în grupuri. As: dintre feriga comună şi muşchiul de pămînt cicluri vitale complexe, plante cromofite, reproducerea prin spori; D: (muşchi)predominanţa gamofitului , plaantă dioică, protonema; (feriga)predom sporofitul, monoică, protal. !!!înrudite cu ferigile, plante cu spori st încrengăturile: Lycopodiophyta (brădişorul), Equisetophyta ( coada-calului) As: muşchi şi ferigi: plante cu spori, se întălnesc în locurile umede şi umbroase, prezenţa capsuleicorpul diferenţiat în organe D: gradul de diferenţiere a corpului, structura, durata gametofitului ☻Ferigile şi muşchii se numesc spermatofite. TEMA: FILUMUL CONIFEROPHYTA (CONIFERELE) Coniferele- plante cu sămînţă goloaşă; nu st acoperite de frucr’te, deoarece acestalipseşte;; fac parte din grupul gimnospermelor. Trăsătura distinctivă a gimnospermelor este formarea seminţei golaşe, neînchise în fruct. Gimnospermele actuale sunt reunite în 4 filumuri: Cycadophyta, care întruneşte 100 specii, Ginkgophyta cu o singură specie Ginkgo biloba; Gnetophyta - 70 specii şi cel mai numeros filum Coniferophyta - 550 specii. Alcătuirea corpului. Coniferele sunt, preponderent, specii arboricole, arbuşti, rareori liane. Formele ierboase lipsesc. Tulpina creşte în grosime datorită activităţii cambiului. Creşterile anuale se prezintă sub formă de inele anuale. Din elementele conducătoare sunt prezente traheidele şi tuburile ciuruite lipsite de celule anexe. Tulpina principală se ramifică. Pe măsura apropierii de vârf, ramurile sunt mai scurte. Astfel, coroana arborilor are formă de con cu baza în jos. Frunzele sunt, de regulă, scavuliforme sau aciculare, persistente (cu excepţia a 2-3 specii), acoperite de cuticulă, sub care se află 1-3 straturi de celule cu pereţi groşi, asigurând frunzelor o rigiditate caracteristică. Stomatele sunt afundate în mezofilul frunzei. In scoarţă, deseori şi în frunze, sunt amplasate canale rezinifere ce conţin uleiuri eterice, răşini, balsamuri utilizate la producerea diferitelor produse sintetice. La majoritatea speciilor sistemul radicular este pivotant, cu rădăcini laterale bine dezvoltate.!!!polenul se găseşte în sacii polenici, aceştea pe bractee Nutriţia: autotrofă Înmulţirea: vegetativă (prin marcotaj şi butăşire) şi sexuată (prin seminţe). Organul înmulţirii sexuate este floarea unisexuată, lipsită de învelişuri florale. Florile

sunt adunate în inflorescenţe: conuri bărbăteşti şi femeieşti amplasate pe aceeaşi plantă. Polenizarea se face cu ajutorul vântului. Alternarea generaţiilor este redusă. în ciclul de dezvoltare predomină sporofitul, gametofitul masculin fiind redus la grăunciorul de polen, iar cel feminin la endospermul ovulului care adăposteşte arhegoane reduse. Ciclul vital la conifere poate fi urmărit pe exemplul pinulu: în luna mai, la baza lăstarilor tineri apar conuri bărbăteşti verzi-gălbui. Pe axul conului sunt amplasaţi solzi, la baza cărora se află doi saci polenici în care se dezvoltă grăuncioarele de polen (gametofitul masculin). Fiecare grăuncior de polen are doi saci aerieni, care facilitează transportarea lor de către vânt. In interiorul grăunciorului se află două celule: la polenizare, din una ia naştere tubulpolenic, iar cealaltă, divizându-se, dă naştere la două spermatii. Pe vârfurile altor lăstari ai aceleiaşi plante se formează conuri femeieşti roşietice. Pe axul conurilor sunt dislocaţi solzi mărunţi de acoperire, iar la subsuoara lor- solzi seminali cu două ovule. Partea centrală a ovulului matur este endospermul haploid (gametofitul femei). Din două celule ale acestuia se dezvoltă două arhegoane, fiecare conţinând câte o oosferă. În vârful ovulului se află un orificiu - micropilul. La maturizare, polenul este dus de vânt pe conurile femeieşti unde este captat de o picătură de lichid dens. Uscându-se, acesta atrage prin micropil polenul în ovul: are loc polenizarea. Se formează tubul polenic care creşte în direcţia arhegoanelor, transportând cele două spermatii, formate între timp, spre oosfere. Una din spermatii se uneşte cu oosfera, iar cealaltă degenerează. De la polenizare şi până la fecundare trec circa 18 luni. Din oosfera fecundată (zigot) se dezvoltă embrionul, iar din ovul sămânţa. Întrucât ovarul lipseşte, sămânţa este golaşă. La germinarea seminţelor, embrionul se hrăneşte din contul endospermului. Seminţele se maturizează în al doilea an de la fecundare. Rolul coniferelor în natură şi în viaţa omului. Coniferele contemporane sunt foarte răspândite, formând în unele zone geografice ale Terrei păduri imense, pe alocuri dintr-o singură specie: molid, brad, zadă, pin ş.a. Lemnul coniferelor prezintă importanţă economică. Acesta este folosit în calitate de material de construcţie, ca materie primă pentru multe ramuri industriale. Exemplu, din lemnul de pin se obţine mătase artificială, din cel de brad- hârtie. Coniferele emană fitoncide, care au proprietatea de a ucide microorganismele, de aceea plimbările în păduri de conifere sunt benefice pentru sănătate. În republică se cultivă cu succes peste 30 de specii de conifere în calitate de plante decorative şi fâşii forestiere de protecţie. Diversitatea Coniferelor: Pinul (Pinus silvestris),Arborele mamut, chiparosul de baltă. Arbore verde în permanenţă. Cei tineri sunt piramidali, iar cei maturi sunt ovali sau în formă de umbrelă. Frunzele sunt grupate câte 2-3/ 5, cu durata vieţii de 3 ani. Bradul (Abies alba- un arbore cu o înălţime de până la 50 m, cu frunze lăţite, cu două dungi albe pe faţa inferioară. Florile st unisexuate plasate pe aceeaşi plantă. Conurile sunt erecte, lungi. Lemnul şi răşina sunt valoroase pentru economia naţională. Molidul (Picea excelsa are acele în patru muchii, ascuţite la vârf, dispuse în jurul ramurii. Conurile bărbăteşti sunt galbene, formate din numeroase stamine, semănând cu nişte amenţi. Conurile femeieşti tinere sunt roşii, purpurii şi erecte, mai târziu sunt brune şi se apleacă. Lemnul de molid este utilizat în construcţie şi tâmplărie, scoarţa se întrebuinţează ca materie tanantă. Laricea/ zada (Larix decidua)- un arbore de 30-40 m înălţime. În primii ani coroana se aseamănă unui con ascuţit, la arborii bătrâni ea devine mai lată, ramurile fiind amplasate numai sus, în timp ce cele de jos se usucă. Lemnul de

zadă este roşietic şi foarte bogat în răşini, mai dur decât cel de brad. În republică se mai cultivă pe larg tuia, tisa, ienupărul, chiparosul, câţiva arbori de Ginkgo biloba. Clase: cicadate (cycas); gynkgoate (gimkgo); pinate (pinus); gnetate (ephedra) TEMA: FILUMUL ANTOPHYTA SAU MAGNOLIOPHYTA (ANGIOSPERMELE SAU PLANTELE CU FLORI)- plante cu sămînţă acoperită; Particularităţile angiospermelor; În prezent sunt cunoscute circa 250000 specii de angiosperme care joacă un rol dominant în formarea învelişului vegetal al Terrei. Denumirea de angiosperme are la bază faptul că seminţele sunt închise în fruct (din gr. cmgion – cavitate/ înveliş, sperma- sămânţă). Fructul se dezvoltă diri ovar, după fecundaţie. La angiosperme, spre deosebire de celelalte plante, fecundaţia este dublă: o spermatie se uneşte cu oosfera formând zigotul, iar cealaltă cu nucleul central al sacului embrion, dând naştere endospermului. Se întâlnesc toate formele de viaţă începând cu ierburi anuale şi perene şi terminând cu arbori. În ciclul vital al angiospermelor predomină sporofitul. Gametofiţii sunt reduşi la sacul embrionar (gametofitul feminin) şi grăunciorul de polen (gametofitul masculin). Au un sistem conducător bine dezvoltat. Xilemul, pe lângă traheide, conţine şi vase prin care transportul subst este mai rapid. Tuburile ciuruite au primit un suport sub formă de celule anexe. Prezenţa lor a sporit eficienţa transportării sevei elaborate. În funcţie de particularităţile anatomomorfologice, angiospermele se gru-pează în două clase: dicotiledonate şi monocotiledonate. Alcătuirea corpului: Rădăcina- organul vegetativ al plantei, ce se găseşte în sol F: *fixează planta în sol; *absoarbe şi conduce seva brută *unele rădăcini depozitează subst nutritive Tipuri: principală= se dezv din rădăcina embrionului; secunare= cresc pe rădăcina principală; adventive= cresc pe tulpină. Totalitaztea rădăcinilor unei plante alcătuieşte Sistemul radiucular. Tipuri: pivotant=format dintr-o rădăcină principală groasă, forma unui pivot) şi mai multe rădăcini secundare, subţiri; rămuros-are rădăcinile secundare aproape la fel de groase ca rădăcina principală; fasciculată- constă din rădăcini adventive de aceeaşi grosime şi lungime care cresc din tulpină, iar rădăcina principală este slab dezvoltată sau lipseşte. Regiuniile rădăcinii: *scufia- un „con protector" la vîrful rădăciniţei firave, alcătuit din celule cu pereţii mai groşi - cu funcţie de protecţie; *zona de creştere constă din celule ce se divid încontinuu, care asigură creşterea în lungime a rădăcinii; zona perişorilor absorbanţi include numeroşi perişori, numiţi absorbanţi, deoarece au funcţia de absorbţie a apei şi sărurilor minerale din sol; zona aspră- partea superioară a rădăcinii, lipsită de perişori absorbanţi, care cu timpul s-au uscat. Z one le s ecţiun ii transversal e a unei rădăcini tinere -epiderma- alc dintr-un singur strat de celule strîns lipite între ele. Unele celule ale epidermei formează perişori absorbanţi;-scoarţa- formată din mai multe straturi de celule de formă ovală, cu spaţii între ele. Scoarţa înconjoară cilindrul central; -cilindrul central- conţine fascicule de vase lemnoase şi vase liberiene aşezate alternativ. Tuplina- un organ vegetativ ce se dezvoltă, de regulă, deasupra solului; F uncţii : *susţine ramurile, frunzele, florile şi fructele; *conduce seva brută şi elaborată; *depozitează substanţele nutritive. Zonele secţiunii transversale a unei tulpini ierboase: *epiderma - formată dintr-un strat de celule. Celulele epidermei la unele plante conţin cloroplaste ce conferă tulpinii culoarea verde; *scoarţa - alcătuită din mai multe straturi de celule de formă ovală, cu spaţii între ele; *cilindrul central - conţine fascicule de conducere libero-lemnoase, aşezate circular; *măduva -

se află în centrul cilindrului central şi este alcătuită din celule ovale. La unele plante ierboase măduva se resoarbe şi tulpina rămîne goală înăuntru (la graminee). Zonele secţiunii transversale a unei tulpini lemnoase: *scoarţa- conţine celule de plută, care protejează tulpina, şi vase liberiene, prin care circulă seva elaborată; *cambiu- alcătuit din celule vii care se divid; *lemnul sau xilemul - conţinevase lemnoase şi celule de susţinere cu pereţii îngroşaţi. Prin vasele lemnoase circulă seva brută; *măduva e formată din celule mari, ovale. Creşterea tulpinii lemnose în grosime se realizează prin activitatea cambiului. în perioada caldă a anului celulele cambiului se divid, formînd spre interiorul tulpinii vase lemnoase, iar spre exterior - vase liberiene. (la cartofi, tulpina apare modificată- tubercul- ajută la înmulţiree vegetativă) Frunza- principalul organ vegetativ al plantei în care are loc fotosinteza; se alcătuieşte: *limb- partea lăţită şi subţire a frunzei, străbătută de numeroase nervuri. Nervurile conţin fascicole conducătoare şi au funcţia de susţinere şi de conducere a sevei; *peţiol - codiţa care susţine limbul şi îl orientează spre lumină; *bază - partea lăţită a peţiolului care se fixează de tulpină în regiunea nodului; Se clasifică în: ovale (la vişin), lanceolate (la salcie), liniare (la grîu), aciculare (la pin). Frunzele pot avea limbul cu marginea: întreagă (la liliac), dinţată (la tei), lobată (la stejar). Frunzele compuse sînt formate din mai multe foliole fixate pe un ax comun. (frunze compuse au salcîmul, castanul, mazărea) o secţiune din frunză: *Epiderma superioara, alcătuită dintr-un singur strat de celule strîns lipite între ele. Epiderma este acoperită cu o peliculă subţire de ceară numită cuticulă, care împiedică evaporarea apei din frunză; *Miezul frunzei, situat între epiderma superioară şi cea inferioară, este alcătuit din celule verzi, alungite şi ovale, în care se realizează fotosinteza. Miezul frunzei este străbătut de numeroase fascicule liberiene-lemnoase prin care circulă seva brută şi seva elaborată. *Epiderma inferioara conţine printre celulele strîns lipite între ele şi stomate, care se închid şi se deschid în! funcţie de umiditate şi temperatură. Stomatele reglează schimbul de oxigen, dioxid de carbon şi vaporii de apă dintre organism şi mediul extern. Floarea- organ de reproducere. Structura: peduncul> receptacol> ovar> pestil= stil +stigmat> stamina= anteră +filament Corola- totalitatea petalelor unei flori; Caliciu= totalitatea sepalelor; Androceu= totalit staminelor; Geniciu= totalit pestilurilor; Periant- totalitatea sepaleor şi petalelor. Fructul- o formaţiune ce acoperă ş ia dăposteşte 1/ mai multe seminţe. Posedă un perete îngroşat al ovarului- pericarp. Sămînţa- formaţiune formată din ovul după fecundaţie; organul reproductiv care asigură îmulţirea şi răspîndirea !!!!Autohore= îşi răspîndesc fructele (seminţele) prin mijloace proprie; Anemohore= cu ajutorul vîntului; Zoohore= cu animalele; Anemofile= polenizate de vînt; Entomofile= de insecte; Ornitofile= cu păsări; !!!După procesul de fecundaţie, părţile care şi-au îndeplinit funcţia (sepalele, petalele, staminele) se veştezesc şi cad, iar pe receptacol rămîne nulmai ovarul care se măreşte considerabil. Din ovul se dezv sămînţa, iar din pereţii lui fructul. Nutriţia: autotrofă Rolul: folosite în industria alimentară, farmaceutică, textilă, în construcţii, în fabricarea mobilii, instrumentelor muzicale Clasa Dicotyledones (Dicotiledonate) Caracteristicile principale ale dicotiledonatelor: *embrionul are două cotiledoane; *frunzele simple, au nervaţiunea penată sau reticulată; *tulpina poate fi ierboasă sau lemnoasă; *fasciculele conducătoare (libero-lemnoase) sunt de tip deschis, prevăzute cu cambiu, ordonate

circular; *sistemul radicular e de tip pivotant, mixt sau ramificat; *floarea este pentameră sau tetramer, cu periant mai des dublu, rar simplu/ lipsa. Diversitatea Dicotiledonatelor include cea 180 mii de specii grupate în 325 familii: Familia Rosaceae (Rozacee)- bogată în specii lemnoase şi ierboase. Au frunze simple sau compuse. Formula florii: K5 C5 A (8 culcat), G(8 culcat). Fructul poate fi capsulă, achenă, drupă/ un fruct fals (poamă, fragă). Adesea sămânţa este lipsită de endosperm. Reprezentanţi: mărul, părul, gutuiul, scoruşul, sorbul, păducelul, zmeurul, murul, măceşul fragul. Prunul, piersicul Familia Brasicaceae (Crucifere) plante ierboase, mai rar arbuşti şi semiarbuşti; frunze întregi/ zimţate, aşezate altern; flori- hermafrodite, actinomorfe; fructul silvică/ păstae; seminţe lipsite de ednosperm/ bogate în ulei (varza, ridichea, rapiţa, urda vacii, traista-ciobanului). Familia Fabaceae (Le-guminoase/ Papilionacee)- plante ierboase sau lemnoase cu frunze compuse. Rădăcinile poartă mici nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot cu care trăiesc în simbioză. Florile sunt bisexuate, rareori unisexuate, zigomorfe cu o structură specifică. Formula florii: (K5 C5 A 9+1, G1. Fructul este o păstaie dehiscentă. Seminţele sunt lipsite de endosperm. Reprezentanţi: fasolea, soia, trifoiul, mazărea, lintea, salcâmul, sparceta, lucerna, măzărichea, alunele de pămînt.. Sepalele florilor de leguminoase sunt parţial unite la bază. Petalele sunt libere, dar inegale. Petala mediană superioară formează stindardul, iar două laterale, mai mici, sunt aripile. Celelalte două petale inferioare sunt alipite prin marginile externe, uneori chiar concrescute cu vârful ascuţit îndreptat în sus, constituind carena/ luntrea. Staminele sunt în număr de zece, deseori grupate în două fascicule, nouă fiind unite prin filamentele lor, iar a zecea liberă. Familia Solanaceae (Solanacee) cuprinde specii ierboase şi de arbuşti răspândite în regiunile calde. Au frunze simple, cu limbul întreg, lobat sau divizat. Florile sunt tubulare ca o pâlnie, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe la vârful ramurilor. Formula florii: K5 C5 A5 G(2). Fructul este o capsulă sau o bacă. Sămânţa are un en-dosperm cărnos şi cotiledoane mici. Un număr mare de specii au importanţă economică în calitate de culturi legumicole (cartoful, roşiile, vinetele, ardeiul). Unele specii sunt cultivate ca plante ornamentale (petunia, unele specii decorative de tutun), altele produc diferiţi alcaloizi: atropina se conţine în mătrăgună; nicotina- în tutun; daturina- în laur. Reprezentanţi: tutunul, ciumăfaia, măselariţa, cartoful, zârna, ardeiul, roşiile, vinetele, petunia, mătrăguna, regina nopţii. Familia Asteraceae (Asteracee/ Compzite)- cea mai mare familie de plante dicotiledonate, cuprinzând circa 15 000 specii, în principal ierboase. Au frunze simple. Tulpina, frunzele şi rădăcinile sunt prevăzute cu celule tubuliforme izolate sau fuzionate, ce secretă latexuri, uleiuri, substanţe răşinoase, cauciuc. Florile au o structură specifică şi sunt adunate în inflorescenţa calatidiu. Fructul este o achenă, având în creştet un mănunchi de perişori. Alteori poartă o coroană de solzi membranoşi. Un număr mare de specii de asteracee sunt folosite în calitate de plante medicinale. Reprezentanţi: floarea-soarelui, susaiul, scaiul, pălămida, brusturele, podbalul, muşeţelul, păpădia, pelinul. Particularităţile florilor de asteracee. Fiecare floare are un caliciu redus în formă de creastă sau de dungă inelară. În unele cazuri constă dintr-o membrană neregulată cu un număr mare de perişori, care formează la maturizare fructul papusul - un mănunchi de perişori strânşi sau desfăcuţi ca o paraşută, servind la zbor în procesul diseminării. Corola este formată din 5 petale concrescute. După structura corolei se deosebesc mai multe tipuri de flori: a)

tubuloasă, cu petalele unite într-un tub mai lung sau mai scurt, cu 5 dinţişori egali/ inegali în lungime, puţin îndepărtaţi între ei. Formula florii: K (8 culcat) C5 A(5) G(2). b) ligulată partea inferioară a corolei are formă tubulară, puţin mai scurtă decât la cea tubuloasă. Acesta se termină cu o ligulă cu 5 zimţi. Formula florii: K (8 culcat)C(5)A(5)G(2); c)floarea in formă de pâlnie are corola lărgită în partea ei superioară, încununată de 5 zimţi. Este sterilă - nu are stamine, nici pistil. Formula florii: K(8

CULCAT)C(05-7) A(0) G(0). !!!fragul- e angoispermă Familia Chenopodiacee sfecla, spanacul de grădină, loboda Familia Jugladacee (nucul grecesc) Familia Vitacee viţa de vie Clasa Monocotyledones (Monocotiledonate): Caracteristicile principale ale monocotiledonatelor:* embrionul are un singur cotiledon; *frunzele sunt alterne, cu marginea întreagă şi nervaţiunea paralelă sau arcuită, prevăzute cu teacă, dar lipsite de peţiol şi de stipele; *tulpina este ierboasă (deoarece între fasciculele conducătoare lipseşte cambiul) şi neramificată, adesea cu părţi subterane metamorfozate în rizomi, bulbi sau tuberculi. Fasciculele conducătoare sunt de tip închis, lipsite de cambiu, dispuse haotic; *sistemul radicular este de tip fasciculat; *floarea este trimeră, rareori tetra- sau dimeră, dar niciodată pentameră, cu periant simplu, ce nu e divizat în caliciu şi corolă. Diversitatea Monocotiledonatelor: st reunite în 65 de familii, dintre care mai răspândite sunt Liliaceele şi Gramineele. Familia Liliaceae (Liliacee). Plante ierboase, răspândite în ţinuturile temperate şi calde. In pământ au bulbi, tuberculi/ rizomi. Posedă rădăcini adventive. Frunzele sunt dispuse spiralat, fiind prevăzute cu o teacă, ele nu st complexe. Florile au periant simplu, coroliform şi sunt solitare sau grupate în inflorescenţe raceme, umbele sau spice, dispuse terminal. Fructul este o capsulă dehiscentă longitudinal sau o bacă. Reprezentanţi: leurda, usturoiul, ceapa, crinul, laleaua, vioreaua, lăcrămioara, dalacul, pecetea-lui-Solomon, sparanghelul, brânduşa. Familia Poaceae (Graminee/). în pământ au adesea rizomi, de la care se ridică tulpini aeriene cilindrice, împărţite în noduri şi internoduri neramificate şi cave la interior, cu excepţia porumbului şi meiului. Frunzele sunt liniare, lungi şi înguste, prevăzute cu o teacă ce înconjoară tulpina. Florile sunt bisexuate, mai rar unisexuate (la porumb). învelişurile florale sunt reduse/ în genere lipsesc în legătură cu adaptarea la polenizarea prin vânt. Staminele sunt în număr de trei. Florile sunt adunate în inflorescenţe - spic compus (la grâu) sau panicul (la ovăz). Fructul este o cariopsă. Reprezentanţi:bambusul, porumbul, trestia-de-zahăr, mohorul, orezul, negara, timoftica, ovăzul, păiuşul, firuţa, golomăţul, meiul, grîul, pirul. !!!plante monoice-pe floarea cărora pot fi întîlnite organe de reprpducere sau femenine/ masculine(porumbul); dioice – pe foarea cărora pot fi întîlnite atît organe de reproducere femenine cît şi masculine(grîu, plop, mazărea, mărul) As: gimnosperme şi angiosperme: plante superioare, corp diferenţiat în organe, se înmulţesc prin seminţe D: forme vitale, după seminţă şi fecundaţie TEMA: REGNUL ANIMALELE. CARACTERISTICA GENERALĂ A REGNULUI Regnul Animalele cuprinde 3-4,5 mln de specii de organisme pluricelulare. Caracteristica acestui grup heterogen de organisme se face în baza mai multor criterii, printre care: *simetria corpului. Celenteratele, Echinodermele sunt animale cu simetrie radială a corpului, deoarece prin el pot fi trasate mai multe axe de simetrie. Pentru celelalte animale este caracteristică simetria bilaterală - prin corpul lor poate fi dusă o singură axă de simetrie. *caracterul cavităţii

corpului (spaţiul dintre pereţii corpului şi organele interne). Pentru Viermii cilindrici este caracteristică cavitatea primară care pre-zintă o rămăşiţă a blastocelului. La majoritatea animalelor întâlnim cavitatea secundară, numită celom. Acest tip de cavitate are o altă origine decât cea primară şi dispune de pereţi proprii. Pentru Artropode este specific tipul mixt de cavitate a corpului (mixocel), rezultat din contopirea în ontogeneză a primordiilor celomului cu cavitatea primară. La Viermii plaţi cavitatea corpului lipseşte. *originea cavităţii bucale a adultului. La deuterostomate (Echinoderme, Cordate) gura embrionului (blastoporul) devine anusul adultului, gura acestuia dezvoltându-se din celulele endodermului. Celelalte animale sunt protostomate - gura embrionului este şi gura adultului. *prezenţa membranelor la embrion. Păsările şi mamiferele formează grupul amniotelor, embrionul lor fiind protejat de o membrană specială (amnion). Embrionii celorlalte animale nu au o astfel de membrană, fiind numite anamniote. *numărul de foiţe embrionare. La diblasterice (Spongieri, Celenterate) embrionul este format din două straturi de celule (foiţe embrionare), iar la triblasterice (celelalte animale) din trei straturi. *prezenţa scheletului intern. Animalele lipsite de schelet intern formează grupul Nevertebratelor, care include următoarele încrengături: Spongierii, Celen-teratele, Viermii plaţi, Viermii cilindrici, Viermii inelaţi, Moluştele, Antropodele, Echinodermele. Prezenţa scheletului intern este caracteristică pentru Cordate care întrunesc trei încrengături: Urocordatele, Acraniatele şi Vertebratele. *sursa de energie. In funcţie de sursa principală de energie, deosebim animale exoterme şi endoterme. Animalele exoterme, numite şi poikiloterme sau animale cu sînge rece, obţin energie în principal din mediul extern, Temperatura corpului lor este apropiată de cea a mediului. Din acest grup fac parte nevertebratele şi unele cordate. Animalele endoterme, numite şi homeoterme sau animale cu sânge cald, îşi menţin temperatura corpului la un nivel relativ constant, indiferent de temperatura mediului, datorită energiei produse în procesele metabolice. Animale endoterme sunt păsările şi mamiferele. TEMA: SPONGIERII (PORIFERA)animale acvatice, majoritatea marine, cu mod de viaţă sedentar, căci st fixate de substrat; Alcătuirea corpului au corpul asemănător unui sac; pot trăi solitar, dar cele mai multe formeaz colonii; dimensiunile pot varia de la mm pînă la m; scheletul poate fi sticlos (silicos)/ calcaros/ spongios, acesta menţine porii deschişi ceea ce permite pătrunderea apei, subst nutritive, oxigernului, în cavitatea internă- atriu. De aici excesele st eliminate print-un por mare- oscul; pereţii corpului st alc din 2straturi: ectoderm, form din celule epiteliale şi endoderm- din celule flagelate (coanocite) , cu rol în nutriţie şi respiraţie; Acestre straturi st despărţite de o masă gelatinoasă, form din celule diferenţiate şi nediferenţiate- mezoglee; Înmulţirea: asexuată (prin înmugurire, spori) sexuată (gameţi) Rolul celenteratelor în natură şi în viaţa omului întrebuinţate în medicină şi cosmetică CLASE: calcispongia- calcaroşi> sicandra raphanus, hyalospongia- sticloşi> coşuleţul Venerei, demospongia- obişnuiţi> hipospongia eqiuna.TEMA: ÎNCRENGĂTURA COELENTERATA (CELENTERATELE) Celenteratele sunt animale nevertebrate. Majoritatea speciilor populează mările şi oceanele, mai rar apele dulci. Alcătuirea corpului. Corpul are o sime-trie radială. Cavitatea sacului- cavitatea gastrală- este delimitată de pereţi formaţi din două straturi de celule: extern- ectodermul şi intern- endodermul. între ele se află un strat de substanţă acelulară sub formă de placă sau

masă gelatinoasă- mezogleea. Celulele celor două straturi sunt diferenţiate în musculare, digestive, glandulare, interstiţiale, urzicătoare (cnidoblaste), nervoase şi sexuate. Cele din ectoderm form învelişul corpului, iar cele din endoderm asigură digestia intracelulară. Din celulele interstiţiale (în ectoderm)se diferenţiază celelalte tipuri de celule. Celulele glandulare (se pot localiza şi în endoderm) produc fermenţi pe care-i secretă în cavitatea gastrală.[celulele se clasifică după formă şi structură: epitelio-musculare, ectoderm, protejează şi asigură motilitatea; celulă cu flagel şi pseudopode (digestivă), în endoderm, digestia; gameţii, în mezoglee, reproducere; celule nervoase, mezoglee, recepţie; celula urzicătoare- ectoderm, apărare şi căutarea hrănii ] Cnidoblastele se localizează, de regulă, în ectodermul tentaculelor. în interiorul lor se află o capsulă cu un lichid veninos şi un fir tubular răsucit în formă de spirală, iar la suprafaţă au un fir senzitiv. La atingere, capsula aruncă firul. Veninul se scurge în interiorul firului şi de acolo în corpul animalului, paralizându-l. Cnidoblastele sunt de unică folosinţă, cele noi diferenţiindu-se din celulele interstiţiale. Înmulţirea: asexuat (prin înmugurire) şi sexuat. La majoritatea speciilor, în ciclul vital are loc alternarea stadiilor de polip şi respectiv de meduză.Se dezv prin metamorfoză. Unele celenterate posedă o capacitate imensă de regenerare şi pot forma colonii imense. Rolul celenteratelor în natură şi în viaţa omului: servesc drept hrană pentru alte animale acvatice. Din resturile lor s-au format recife, care servesc drept adăpost şi loc de reproducere pentru multe organisme marine. Scheletul calcaros al coralilor este folosit în filtrele de apă, pentru şlefuirea articolelor din lemn şi metal. Unii corali sunt folosiţi pentru decorarea locuinţelor, parcurilor, pentru confecţionarea accesoriilor. Diversitatea Celenteratelor: sunt reprezentate de organisme cu un aspect exterior divers: polipi, meduze şi corali. Polipii sunt fixaţi de substrat sau duc un mod de viaţă semimobil, dislocându-se pe suprafaţa obiectelor acvatice. Meduzele înoată activ. Coralii dispun de un schelet calcaros. Principalele clase de celenterate sunt: Hidrozoarele, Meduzele scifoide, Coralierii. Clasa Hydrozoa (Hidrozoarele) cuprinde polipii şi meduzele cu cea mai primitivă organizare. Reprezentant al acestei clase este hidra-de-apă-dulce. Corpul este cilindric cu o lungime de 1-1,5 cm, cu tot cu tentacule, şi 5-7 mm fără. La un capăt se află talpa, cu care se fixează de substrat, iar la celălalt cavitatea buco-anală înconjurată de 5-12 tentacule. Se caracterizează printr-o capacitate înaltă de regenerare. Vara se înmulţeşte asexuat (prin înmugurire), iar toamna sexuat. Este un animal hermafrodit (acelaşi individ poartă organe sexuale masculine şi feminine). Celulele sexuale se diferenţiază din cele interstiţiale. Cele din apropierea tălpii dau naştere ovulelor, iar cele din apropierea gurii- spermatozoizilor. După fecundarea ovulelor, hidra moare. Primăvara, din ovulele fecundate se dezvoltă noi hidre. Ciclul de dezv: presupune alternanţa fazei de meduză cu cea a polipului: aici are loc reproducerea sexuată- contopirea spermatozoizilor meduzei-mascul şi ovulelor medizei-femelă= ou fecundat> planula, aceasta e mobilă se deplasează pt căutarea unui habitant favorabil_ polip nou, ce generează menuze tinere Clasa Scyphozoa (Meduzele scifoide). Sunt meduze de dimensiuni mari care populează apele sărate. Corpul are formă de umbrelă pe marginile căreia sunt amplasate tentaculele. Diametrul acestuia variază de la câţiva centimetri, până la 1-2 m. Tentaculele pot atinge o lungime de circa 10-15 m. înoată strângând şi deschizând umbrela (mişcare reactivă). Marginile umbrelei poartă celule fotosensibile- oceli - care au la bază celule

pigmentare şi retiniene legate cu sistemul nervos. Sunt animale unisexuate. Dezvoltarea are loc cu alternarea generaţiilor: înmulţire asexuată (polipul) şi sexuată (meduza). Fecundaţia are loc în cavitatea gastrală sau în apă. Din zigot se dezvoltă o larvă mobilă - plănuia. Ea se fixează pe diferite obiecte subacvatice şi se transformă într-un polip solitar, care se înmulţeşte asexuat, segmentându-se în mai multe discuri, care se transformă ulterior în meduze. Clasa Anthozoa (Coralierii). Cuprinde circa 6 000 de specii, în exclusivitate polipi coloniali. Particularitatea distinctivă a polipilor constă în prezenţa scheletului calcaros sau chitinos, amplasat în interiorul sau în afara corpului. Se înmulţesc asexuat şi sexuat. înmulţirea asexuată are loc prin înmugurire. Indivizii nou formaţi nu se separă de corpul mamei, alcătuind colonii. Prin concreşterea lor apar recife, insule, atoli. Actinia sau dediţelul-de-mare trăieşte fixată de stâncile din apropierea ţărmului. Are aspect de flori roşii sau albastre, galbene. O specie de actinii (Adanesia) trăieşte în simbioză cu racul-diogen.As: pluricelulare, diblastice, heterotrofe D: tipul de simetrie, gruparea celulelor în ţesut, tipul de digestie La veirmii paraziţi st reduse sistemele circulator şi respirator.TEMA: ÎNCRENGĂTURA PLATHELMINTES (VIERMII PLAŢI) Alcătuirea corpului. Corpul acestor viermi este plat, turtit dorso-ventral, în formă de placă sau panglică, cu o simetrie bilaterală. Pereţii corpului prezintă un sac muscular-cutaneu alcătuit din epiteliu unistratificat sub care sunt amplasate câteva straturi de muşchi inelari, longitudinali şi oblici. Viermii mai mari se deplasează prin contractarea musculaturii sacului, iar cei mici cu ajutorul numeroşilor cili purtaţi de celulele epiteliale. Cavitatea cor-pului lipseşte. Spaţiul dintre pereţii corpului şi organe este umplut cu o masă afânată de celule parenchimatice în care sunt dislocate organele interne. Ea îndeplineşte mai multe funcţii: de sprijin, de acumulare a rezervelor, de transport al substanţelor. Înmulţirea: sunt animale hermafrodite. Fecundaţia este internă şi încru-cişată. La speciile de apă dulce dezvoltarea este directă, iar la cele marine indirectă. La speciile parazitare ciclurile de dezvoltare sunt complexe şi includ câteva stadii larvare cu schimbarea câtorva gazde. Rolul viermilor plaţi în natură şi în viaţa omului. Viermii adulţi şi larvele lor sunt consumate de alte animale. Formele parazitare provoacă diferite boli, deseori cauzând moartea gazdei. Printre gazdele acestor viermi se numără şi omul. Diversitatea Viermilor plaţi: încrengătura numără circa 13 mii de specii, dintre care 10 000 duc un mod parazitar de viaţă, ceilalţi populează mările şi apele dulci, unele preferă solul umed, frunzele umede, muşchii. Această varietate de specii este grupată în trei clase: Viermii ciliaţi, Trematodele şi Cestodele. Clasa Turbellaria (Viermii ciliaţi). Sunt viermi tereştri, de apă dulce şi de apă sărată. Reprezentantul tipic al clasei este planaria albă. Clasa Trematoda (Trematodele). Sunt animale parazitare. Corpul foliaceu, înzestrat cu ventuze, este acoperit cu un epiteliu lipsit de cili. Adaptări la modul parazitar de viaţă sunt: prezenţa dispozitivelor de fixare de organele interne ale gazdei; lipsa aparatului digestiv; prolificitatea; respiraţia anaerobă; învelişul corpului rezistent la fermenţii digestivi ai gazdei; schimbarea gazdei. Reprezentantul tipic al clasei este fasciola-ficatului/ viermele de glăbează. Are forma şi dimensiunile unei seminţe de dovleac. Trăieşte în ficatul bovinelor, al ovinelor, provocând boala numită gălbează. Dezvoltarea sa presupune schimbarea gazdei după următoarea schemă: Ouăle de parazit expulzate cu fecalele oilor- apă — larvă cu cili — corpul limneii (gazdă intermediară, înmulţire partenogenetică- larva fără cili- chist pe iarbă

— stomacul erbivorilor (gazdă definitivă). Clasa Cestoda (Cestodele). Cele circa 3 000 specii de cestode sunt viermi parazitari de aceea au o organizare simplificată. Aparatul digestiv lipseşte, iar substanţele nutritive pătrund în corpul gazdei prin difuziune. în alcătuirea corpului se disting 3 regiuni: capul (scolex), gâtul şi proglotele. Scolexul poartă diferite dispozitive (ventuze, cârlige..) cu ajutorul cărora se prinde de organele interne ale gazdei. Numărul de proglote oscilează de la 2-5 până la zeci de mii. Fiecare proglotă poartă organe ale sistemului nervos, excretor şi sexual. Cele din regiunea gâtului sunt mai tinere şi de dimensiuni mai mici decât cele de la capătul posterior. Proglotele mature sunt eliminate cu materiile fecale. Ciclul vital: ou — stomacul animalelor — larvă — intestinul animalelor — sânge — muşchi — închistarea larvei (numită cisticerc)—stomacul omului —intestinul omului- tenie adultă. Reprezentanţi. Tenia-bovinelor: Indivizii adulţi parazitează în intestinul subţire al omului. Poate atinge o lungime de la 0,5 până la 10 m. Se poate afla în intestinul omului 18-20 de ani eliminând permanent produse toxice şi absorbind substanţe nutritive. Individul purtător de tenie prezintă greaţă, vomă, dureri în epigastru, insomnie, iritabilitate. Larvele acestui vierme se dezvoltă în organele interne ale vitelor. Molipsirea omului se produce la consumul de carne de vită cu cisticerci, insuficient prelucrată. Cisticercul prezintă o veziculă cu lichid în care pluteşte; scoexul. În intestinul omului scolexul se eliberează de membrană şi se fixează cu ventuzele de pereţii lui. De la gât încep să se diferenţieze proglotele. Tenia-porcului. Omul se molipseşte consumând carne de porc prelucrată termic necorespunzător. Echinococul este un vierme de 3-5 mm lungime, parazit periculos al omului. Forma adultă parazitează în intestinul câinelui. La om larva se dezvoltă în ficat, plămâni, creier. Omul se molipseşte de la câini, cai. A: planaria şi parameciul: eucariote, animale de regulă libere, trăiesc în ape dulci D:regn, organizare, reproducereaTEMA: ÎNCRENGĂTURA NEMATHELMINTHES (VIERMII CILINDRICI) Alcătuirea corpului. Corpul viermilor cilindrici este fusiform cu capetele ascuţite, oval în secţiune transversală, nesegmentat, cu simetrie bilaterală. Dimensiunile variază de la submicroscopice până la câteva zeci de centimetri. Pereţii prezintă un sac muscular-cutaneu constituit din cuticulă şi hipoderm, sub care se află musculatura. Cuticula este o membrană compactă, chimic rezistentă. Musculatura, spre deosebire de cea a viermilor plaţi, nu formează un strat muscular continuu, ci se grupează în fascicule longitudinale separate prin epiderm. Aceşti viermi dispun de o cavitate primară umplută cu lichid, formând hidroscheletul cu funcţii de susţinere şi de transport al substanţelor nutritive. Înmulţirea. Sunt animale unisexuate cu un dimorfism sexual bine exprimat. Masculii sunt mai mici decât femelele şi au capătul posterior îndoit în formă de cârlig. Aparatul sexual este de tip tubular. La femele este alcătuit din ovare pare, două oviducte, două utere ce se unesc într-un vagin, ce comunică cu mediul printr-un orificiu sexual. La mascul este prezent un testicul impar, de la care descinde un spermiduct, urmat de canalul ejaculator şi vezica seminală ce se deschide în intestinul posterior. Tot aici se deschide bursa copulatoare pară, unde se găsesc două spicule copulatoare. Dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă cu schimbarea gazdei. Rolul viermilor cilindrici în natură şi în viaţa omului. în prezent se cunosc cca 15000 de specii de viermi cilindrici care pot fi întâlniţi în toate mediile de viaţă. Formele libere populează fundul mărilor şi al oceanelor, apele dulci, solul, unde servesc

drept hrană pentru alte animale. Multe specii duc un mod de viaţă saprofit. Se întâlnesc şi paraziţi ai plantelor, ai animalelor, ai omului. Diversitatea Viermilor cilindrici: Principala clasă a acestei încrengături este cea a viermilor cilindrici propriu-zişi sau a Nematodelor (Nematoda)- organisme triblastice, celomice, unisexuate, lipsite de sistem circulator şi respirator. Printre nematode se întâlnesc forme libere şi parazitare. Cele parazitare se disting prin dimensiuni ce depăşesc lungimea de 1 m, uneori având chiar şi mai mult de 8 m. Multe specii sunt paraziţi ai omului. Printre aceştia se numără şi ascarida, care provoacă boala numită ascaridoza. Masculul atinge o lungime de 15-25 cm, iar femela de 20-10 cm. Prezenţa ascaridei în corpul omului cauzează dureri abdominale, scăderea poftei de mâncare. Infectarea omului are loc prin înghiţirea ouălor cu apa, cu fructe sau cu legume infectate, în intestinul omului, din ouă se dezvoltă larvele, care străpung pereţii intestinelor şi ai venelor, fiind duse de torentul sanguin în plămâni de unde se întorc în trahee, apoi în cavitatea bucală, iar de aici, împreună cu saliva, ajung din nou în intestin, unde se opresc. Migraţia larvelor durează 9-12 zile. În acest răstimp larva creşte, năpârleşte de câteva ori. Ajungând a doua oară în intestin, larva creşte timp de trei luni, transformându-se în adult. Pentru combaterea acestui parazit se folosesc diferite preparate. Oxigenoterapia s-a dovedit eficientă. Profilaxia ascaridozei presupune respectarea regulilor de igienă personală. În intestinul copiilor „domiciliază" o altă nematodă - oxiurul - un vierme de 5-10 mm, iar la adulţi trichina, larvele căreia se închistează în muşchi; trihocefalul. Nematodele parazitează şi pe plante, aducând mari pagube agriculturii: nematoda-sfeclei, nematoda-cartofului, nematoda-grâului. în prezent s-au elaborat o serie de metode eficiente de combatere a acestor paraziţi, care se rezumă la tratarea seminţelor înainte de semănat cu substanţe ce distrug ouăle. !!!trihocefalii, acantocefalii- st paraziţi, dar nu şi rotatoriile TEMA: ÎNCRENGĂTURA ANNELIDA (VIERMII INELAŢI) Alcătuirea corpului. Corpul viermilor inelaţi este alungit, constând din mai multe segmente identice= segmentare metamerică. La unele specii (polichete), fiecare segment prezintă câte o pereche de excrescenţe musculare înzestrate cu perişori rigizi, aşa-numitele parapodii, organe locomotorii primitive. La râmă segmentele poartă cheţi. Corpul este acoperit de o cutícula subţire sub care se află un epiderm unistratificat. Printre celulele epidermului sunt dislocate celule glandulare. Mucusul secretat de ele facilitează locomoţia în sol şi respiraţia. Sub epiderm se află sacul muscular-cutaneu alcătuit din muşchi longitudinali şi inelari. La polichete apar şi fascicule musculare izolate, ce pun în mişcare parapodiile. în interiorul corpului se conturează o cavitate secundară - celomul - înzestrată cu epiteliu propriu. Celomul nu este continuu, constând din camere închise, corespunzătoare fiecărui segment al corpului. Funcţiile celomului sunt variate: hidroschelet, transportul substanţelor nutritive şi al reziduurilor metabolice. în unele segmente se maturizează gameţii. Înmulţirea. Sunt animale unisexuate sau hermafrodite. Organele sexuale feminine sunt două ovare de la care descind două oviducte. Cele masculine - două testicule urmate de două spermiducte. Fecundarea la speciile hermafrodite este încrucişată. Dezvoltarea este directă şi are loc în afara organismului. Rolul viermilor inelaţi în natură şi în viaţa omului. Un număr mare de specii populează solul, participând la humificarea resturilor organice. Aceste specii îmbunătăţesc structura solului, îmbogăţesc solul cu aer, reduc aciditatea solurilor, curăţă apa de impurităţi, servesc drept hrana pentru

alte animale. In timpul iernii se afundă în sol, se fac ghem şi eliminând mucus formează o capsulă de protecţie. într-un ha de sol se pot conţine 2-3 t de viermi inelaţi. Diversitatea Viermilor inelaţi Cele cca 8000 specii de viermi inelaţi sunt reunite în trei clase: Oligochete, Polichete şi Hirudine. Clasa Oligochaeta (Oligochete). Lungimea corpului oligochetelor variază de la 0,5 mm până la 2,5 m, iar numărul inelelor, de la 30 până la 600. Fiecare inel poartă câte 8 cheţi folosiţi la locomoţie. Sunt animale hermafrodite. Fecundaţia este încrucişată. Pentru oligochete este caracteristică regenerarea: dacă tăiem o râmă în două, partea anterioară a corpului o reface pe cea posterioară. în cazul râmelor acvatice se regenerează ambele jumătăţi. Rîma se caracterizează printr-un fototaxis negativ şi hidrotaxis pozitiv. Reprezentant tipic al clasei este râma-de-pământ. Clasa Polychaeta (Polichete). Dimensiunile corpului variază de la 2 mm până la 3 m. Respiră prin branhii, iar formele sedentare prin tentaculele de la capătul anterior al corpului. Majoritatea speciilor preferă apele marine. Sunt animale bentonice, mobile, târându-se pe fund cu parapodiile. Unele specii se afundă în mâl. Sunt animale unisexuate, dimorfismul sexual este slab exprimat. Se întâlnesc şi răpitori. Reprezentantul tipic al clasei este Nereida. Clasa Hirudinea (Hirudine). Hirudinele, numite şi lipitori, au corpul aplatizat, împărţit în segmente, ceea ce e specific viermilor inelaţi; are o lungime de până la 15 cm. Nu au cheţi, parapodii, branhii şi tentacule. Capetele anterior şi posterior prezintă câte o ventuză. Fixându-se de substrat succesiv cu ventuzele, lipitorile se deplasează. Se hrănesc cu sânge sau lichid tisular de la diferite animale. Cele care se hrănesc cu sânge au trompă sau maxilare cu dinţi şi stomac cu 10 perechi de pungi. După ce umple pungile, lipitoarea se desprinde de pradă şi se lasă la fundul apei, hrănindu-se mult timp din aceste rezerve. Coagularea sângelui este prevenită de substanţa anticoagulantă hirudina, secretată de glandele salivare ale lipitorii. Populează apele stătătoare sau lin curgătoare, mările, solul. Un reprezentant al acestei clase este Lipitoarea medicinală (Hirudo medicinalis) folosită la tratarea unor boli (ex: a hipertensiunii arteriale). A: plaţii şi inelaţii: simetrie bilaterală, animale triblastice, viermi D: prezenţa cavităţii secundare, rolul, structura A: tenia boului şi rîma: simetrie bilaterală, eucariote D: mod de viaţă, structura, rolul TEMA: ÎNCRENGĂTURA MOLLUSCA (MOLUŞTELE) Moluştele reprezintă una din cele mai mari încrengături, numărând circa 130 000 specii. Sunt nevertebrate marine, de apă dulce şi terestre. Alcătuirea corpului. Dimensiunile corpului variază de la 2-3 mm până la 20 m. Majoritatea sunt puţin mobile, cu o simetrie bilaterală a corpului. Dispun de celom care se păstrează doar în jurul inimii şi al gonadelor, în rest este completat de ţesut conjuctiv. Corpul este protejat de cochilie, care poate fi continuă (la melc) sau bivalva (la scoică) şi este constituită din trei straturi: extern (din substanţă organică cornificată), mediu (din calcar) şi intern (din sidef). Cochi-lia creşte odată cu „stăpânul", pe suprafaţa ei fiind vizibile creşterile anuale (inelele anuale). Cochilia spiralată este destul de spaţioasă: în caz de pericol animalul se poate retrage aici. în alcătuirea corpului se evidenţiază trei regiuni: cap, trunchi şi picior. Capul prezintă gura, tentaculele şi ochii. Piciorul este o excrescenţă musculară a peretelui ventral al corpului servind la locomoţie şi fixarea de substrat. Trunchiul este învelit de o cută pieloasă- mantia - unul din semnele distinctive ale încrengăturii- masă viscerală, derivată a tegumentului, ea e puternic vascularizată, deaceea poate avea rolul de plămîn. între corp şi mantie se află cavitatea paleala, unde sunt

amplasate organele respiratorii, de simţ şi se deschid orificiile anal, excretor şi ductele organelor genitale. !!!e semnificativ de cunoscut că moluştele nu posedă tentacule. Înmulţirea. Majoritatea sunt unisexuate, iar la cele hermafrodite fecundaţia este încrucişată. Cele unisexuate dispun de un ovar sau un testicul, iar cele hermafrodite de o glandă hermafrodită în care se formează atât ovule, cât şi spermatozoizi. La speciile unisexuate fecundarea este externă, iar la hermafrodiţi internă. La moluştele dulcicole şi formele terestre cu plămâni, dezvoltarea este directă; la cele marine - indirectă, prin metamorfoză incompletă. Rolul moluştelor în natură şi în viaţa omului. Moluştele joacă un rol important în circuitul materiei, constituind şi o sursă de hrană pentru multe dintre animalele acvatice. Unele specii (melcul-de-livadă, scoicile, calmarii) sunt folosite în alimentaţia omului. Din cochilia unor moluşte se confec-ţionează nasturi, articole decorative. Unele scoici sunt folosite pentru obţinerea perlelor. Se întâlnesc şi specii dăunătoare: limaxul se hrăneşte cu ciuperci şi legume. Viermele-de-corabie (moluscă viermiformă) distruge lemnul corăbiilor. Din secreţia glandei cu cerneală a sepiilor şi calmarilor se prepară tuşul chinezesc. Diversitatea Moluştelor Reprezentanţii Moluştelor se grupează în trei clase: Gasteropode (melcii, limaxii, limneea), Bivalve (scoica-de-râu) şi Cefalopode (sepia, calmarul, octapodul). Clasa Gastropoda (Gasteropodele) este cea mai numeroasă. Reprezentanţii acestei clase se întâlnesc în ape dulci şi sărate, pe uscat. Cochilia este răsucită în formă de spirală. Un capăt este închis, iar celălalt deschis, prin el ieşind capul şi trunchiul. Dimensiunile variază de la 2-3 mm până la 60 cm. La unele specii cochilia este redusă, fiind prezente doar rudimente ale acesteia (limaxul). Ca urmare a asimetriei corpului, s-au redus organele părţii drepte. Sunt bine dezvoltate organele olfactive şi ochii. Majoritatea sunt erbivori, multe specii sunt filtratori tipici şi necrofagi. Unele specii sunt gazde intermediare pentru viermii paraziţi, dăunători ai livezilor şi ogoarelor (melcul, limneea) Reprezentanţi: limaxul, melcul-de-grădină, melcul-de-livadă, limneea-mică, limneea-obişnuită Clasa Bivalva sau Lamellibranhiata (Bivalvele) include moluşte marine şi dulcicole ce duc un mod de viaţă puţin activ. Capul lipseşte. Cochilia este alcătuită din două valve unite în partea dorsală printr-un ligament elastic (la scoică), iar la unele specii prezintă un lacăt sub formă de zimţi. Se deplasează încet, înfigând piciorul în mâl şi trăgând corpul după sine. Cavitatea paleală comunică cu mediul prin două sifoane: prin unul apa pătrunde în cavitate, prin celălalt apa este evacuată. Reprezentanţi: scoica-de-râu, scoica-de-mărgăritar, care este crescută în gospodării speciale în vederea obţinerii perlelor; stridiile şi midiile folosite în alimentaţie. Clasa Cephalopoda (Cefalopodele). Sunt moluşte marine ce pot atinge o lungime de până la 20 m. Piciorul este transformat în braţe. La majoritatea re-prezentanţilor cochilia este redusă. în intestinul posterior, lângă orificiul anal, se deschide glanda cu cerneală, folosită pentru a se apăra de duşmani. Pentru cefalopode este caracteristică mişcarea reactivă, ce le asigură o viteză de până la 40 km/h. Au ochi mari, bine dezvoltaţi. Sunt animale unisexuate. Se repro-duc o dată în viaţă, după aceea pier. Reprezentanţi: calmarul, octapodul, caracatiţa, nautilusul. A: gasteropode şi lamelibranhiate: corp moale şi nesegmentat, reproducerea sexuată, moluşte D: modul de viaţă, după cochilie, picior TEMA: ÎNCRENGĂTURA ARTROPODELE.CARACTERISTICA GENERALĂ A ÎNCRENGĂTURII Artropodele se deosebesc de celelalte nevertebrate după un şir de caractere: *corpul

artropodelor este acoperit de o substanţă dură de origine organică- chitina. Ea este secretată de celulele epidermice şi formează la suprafaţa corpului un înveliş protector. El protejează corpul de leziuni mecanice, evaporarea apei. Stratul de chitină serveşte şi ca loc de fixare a muşchilor, de aceea este numit schelet extern. *Apariţia scheletului extern a jucat un rol im-portant în evoluţia artropodelor. întrucât datorită cuticulei s-au redus pierderile de apă prin tegumente, reprezentanţii artropodelor au putut ieşi pe uscat. *Corpul artropodelor constă din segmente care, spre deosebire de viermii inelaţi, nu sunt identice. Fiecare segment sau un grup de segmente exercită o anumită funcţie. Din unirea segmentelor anterioare au rezultat capul şi toracele, care la unele artropode sunt unite, formând cefalotoracele. *Fiecare segment poartă o pereche de membre. Majoritatea lor sunt modificate după funcţia segmentului pe care se află. Pentru deplasare servesc membrele de pe segmentele toracale, numite membre locomotoare. *Toate membrele sunt articulate, adică sunt formate din mai multe segmente (tuburi cave) unite mobil între ele. De aici şi denumirea încrengăturii. Datorită membrelor articulate, artropodele au însuşit mai multe moduri de locomoţie: mersul, alergarea, înotul, săritura. Varietatea modurilor de locomoţie a asigurat o răspândire largă a artropodelor în cele mai diferite medii de viaţă. Astfel, artropodele şi-au diversificat şi sursele de hrană. Drept urmare, s-au modificat unele anexe bucale. La formele ce consumă hrană solidă, anexele bucale s-au transformat în maxilare cu funcţia de muşcare şi mărunţire a hranei. Pentru consumul hranei lichide, artropodele dispun de organ bucal de tip sugător sau sugător-înţepător. *în pofida învelişului de chitină, corpul la artropode este destul de flexibil. Aceasta se datorează faptului că stratul de chitină acoperă fiecare segment în parte. între segmente există suturi. Stratul de chitină în regiunea suturilor este foarte subţire, moale şi elastic, asigurând unirea mobilă a segmentelor. învelişul este continuu doar pe segmentele concrescute ale capului şi toracelui. *De învelişul de chitină ţine şi particularitatea artropodelor de a năpârli: schimbarea învelişului în timpul creşterii şi dezvoltării animalului. De obicei, până la atingerea stadiului adult învelişul se schimbă de câteva ori. *Artropodele se înmulţesc numai sexuat. Sunt, de regulă, unisexuate. Dezvoltarea postembrionară poate fi directă şi indirectă. *Artropodele reprezintă cel mai numeros grup de organisme. Cele aproximativ 2 mln specii de artropode sunt grupate în mai multe clase, mai reprezentative fiind: Crustaceele, Insectele şi Arahnidele- toate st unite într- o încrengătură fiindcă posedă picoare articulate. TEMA: CLASA CRUSTACEEA (CRUSTACEELE) Se cunosc circa 20 000 specii de crustacee răspândite în natură, cu predilecţie în mediul acvatic. Reprezentant tipic al clasei este racul-de-râu. Alcătuirea corpului. Corpul acoperit cu o carapace chitinizată este alcătuit din două regiuni: cefalotorace şi abdomen. învelişul conţine mai mulţi pigmenţi, de aceea racul îşi poate schimba culoarea după substrat, de la verde până la cafeniu. La temperaturi înalte (de fierbere), toţi pigmenţii se distrug, cu excepţia celui roşu, mai stabil. Cefalotoracele rezultă din unirea imobilă a capului şi toracelui. Limita dintre cap şi torace este desemnată de adâncitura din cuticulă (sutură). Capul este prevăzut din 4 segmente con-crescute. Primul prezintă 2 perechi de antene: una lungă şi una scurtă, cu funcţie de organe tactile şi olfactive. Tot aici sunt situaţi şi ochii. Celelalte segmente poartă câte o pereche de membre, constituind aparatul bucal. Prima pereche exercită funcţia de mandibulă, iar celelalte două, funcţia de maxilar. Cele 8

segmente ale toracelui prezintă câte o pereche de membre. Primele 3 perechi - maxilipedele - servesc la reţinerea şi fărâmiţarea hranei. Următoarele 5 perechi sunt membre locomotoare. Prima pereche prezintă cleşti bine dezvoltaţi cu rolul de a apuca prada şi a o introduce în cavitatea bucală. Pe suprafeţele rigide crustaceele se deplasează mergând înainte, iar în apă înoată înapoi, strângând abdomenul sub sine şi vâslind cu înotătoarea codală. Abdomenul cuprinde 7 segmente. Primele 5 poartă câte o pereche de membre antrenate pentru înot, care la femele servesc şi ca loc de fixare a ouălor, mai apoi şi a răcuşorilor, iar la mascul sunt folosite ca organ copulativ. Ultimele două segmente formează înotătoarea codală. înmulţirea. Sunt animale unisexuate cu un dimorfism sexual bine exprimat: la femele, abdomenul este mai lat decât la masculi. Fecundaţia este internă, iar dezvoltarea directă. Până la atingerea maturităţii sexuale, răcuşorii năpârlesc de câteva ori (în primul an de viaţă de 10 ori, iar în doilea de 5 ori). Diversitatea Crustaceelor După nivelul de dezvoltare, reprezentanţii clasei se împart în Crustacee superioare şi inferioare. Crustaceele inferioare sunt reprezentate de dafnii, ciclopi, copepode. Ele alcătuiesc planctonul şi servesc drept hrană pentru alte animale acvatice. Crustacee superioare sunt langustele, omarii, crabii, creveţii, racul-de-râu. Sunt folosite în alimentaţia omului. Langusta atinge lungimea de 60 cm, corpul şi antenele sunt acoperite cu ghimpi. Membrele locomotoare sunt lipsite de cleşti. Preferă mările tropicale şi subtropicale. Sunt animale nocturne. Duşmanul lor principal este octapodul. Omarul. La exterior se aseamănă cu racul-de-râu. Prima pereche de cleşti este mai dezvoltată decât a racilor. Trăiesc 50 de ani şi pot atinge o greutate de 15 kg. Sunt animale nocturne. Se folosesc în alimentaţia omului. Crabul are carapacea aplatizată dorso-ventral. Abdomenul este scurt, fiind adăpostit de cefalotorace. Se hrănesc cu cadavre, nevertebrate. Sunt folosite în alimentaţia omului. !!!Lătăuşii tot st crustacei. A: crustacee şi arahnide: corp segmentat, nevertebrate, artropode D: mod de viaţă, prezenţa crustei, digestia TEMA:CLASA INSECTA (INSECTELE) Insectele formează cea mai numeroasă clasă de animale cuprinzând în jur de 1,2 mln de specii. Majo-ritatea duc un mod de viaţă terestru, unele specii au ales ca mediu de viaţă solul sau apa. Se întâlnesc şi paraziţi ai plantelor, ai animalelor şi ai omului. Alcătuirea corpului. Corpul insectelor este protejat de o cuticulă, care exercită funcţia de schelet extern. în alcătuirea corpului se disting trei regiuni: cap, torace şi abdomen. Pe cap sunt amplasate o pereche de antene segmentate, aparatul bucal din şase piese (buza superioară, mandibulele, maxilarul, buza inferioară) şi ochii compuşi. La unele specii sunt prezenţi şi 3-13 ochi simpli. în funcţie de specificul hranei, aparatul bucal poate avea o structură distinctă. Se deosebesc câteva tipuri de aparate bucale: rozător, sugător, lingător. Toracele este alcătuit din 3 segmente, fiecare purtând câte o pereche de membre locomotoare, în funcţie de mediul de viaţă, acestea pot fi de tip alergător, săritor, săpător, înotător. La insectele zburătoare, de segmentele toracale sunt fixate aripile, a căror structură şi formă diferă de la specie la specie. La gândaci, una din cele două perechi de aripi (cea anterioară) este puternic chitinizată, transformându-se în elitre, care nu participă la zbor. La muşte şi ţânţari sunt dezvoltate doar aripile anterioare, cele posterioare fiind puternic reduse, asigurând menţinerea echilibrului corpului în timpul zborului. Unele insecte (păduchii) au pierdut ambele perechi de aripi, având un mod parazitar de viaţă. Abdomenul este alcătuit din 6-10 segmente delimitate prin incizii. La fe-

mele, abdomenul se termină cu o prelungire pentru depunerea ouălelor într-un mediu tare (sol, ţesuturi de plante) - ovipozitor, care la albine, viespi şi furnici s-a transformat într-un ac prin care trece ductul glandei cu venin. La mascul, abdomenul se termină cu organul copulator. înmulţirea. Insectele sunt animale unisexuate. Fecundarea este internă. Dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă (gîndacul de bucătărie) şi completă(albina, albiliţa verzei, gîndacul de Colorado, musca de casă) .Ciclul de dezv la fluture: ouă fertilizate> larvă (omidă)> pupă> adult (imago) Rolul insectelor în natură şi în viaţa omului. Insectele servesc drept sursă de hrană pentru alte animale. Unele specii aduc daune culturilor agricole, hrănindu-se cu frunze, rădăcini şi cu sucul plantelor: lăcustele, coropişniţa, fluturii, gândacul-de-mai. Se întâlnesc paraziţi externi ai animalelor, in-clusiv ai omului (păduchii, ploşniţele, puricii), sanitari ai naturii (gândacii-necrofagi, gândacii-de-gunoi). Unele specii participă la formarea solului. Insectele ce se hrănesc cu nectarul şi polenul florilor (albinele, viespile, bondarii) contribuie la polenizare. Omul a reuşit să domesticească două specii de insecte- albina şi fluturele-de-mătase. Buburuzele, furnicile sunt folosite în lupta cu dăunătorii plantelor agricole, la fel şi trihograma, telenomus. Diversitatea Insectelor Insecte ce se dezvoltă prin metamorfoză incompletă Ordinul Orthoptera (Ortopterele) include greierii, lăcustele, coropişniţa, cosaşii. Caracteristice pentru aceste insecte sunt aripile anterioare lungi şi rigide, cele posterioare- mai fine, strânse în evantai; membrele posterioare de tip săritor, aparatul bucal de tip rozător. Lăcustele sunt considerate dăunători ai agriculturii, distrugând în anii dezvoltării lor în masă suprafeţe imense de semănături. într-un stol se pot reuni 35 mlrd. de lăcuste, care pot parcurge în zbor o distanţă de 2400 km. Coropişniţele duc un mod de viaţă subteran. Dăunează agriculturii, deoarece se hrănesc cu rădăcinile plantelor. Ordinul Heteroptera (Ploşniţele). Aripile anterioare sunt tari pe jumătate, capetele şi aripile posterioare sunt membranoase. Aparatul bucal este de tip înţepător-sugător. Este caracteristică prezenţa unor glande odorifere specifice. Multe specii sunt dăunători ai agriculturii ploşniţa-de-cămp,scorpionul de apă, ploşniţa-cerealelor. Insecte ce se dezvoltă prin metamorfoză completă Ordinul Coleoptera (Coleopterele sau Gândacii). Aripile anterioare sunt transformate în élitre, aparatul bucal este de tip rozător. Produc daune gândacul-de-Colorado, care se hrăneşte cu frunzele cartofului, gândacul-de-mai, ale cărui larve se hrănesc cu rădăcinile arborilor, gărgăriţele, gândacul-de-scoarţă. Se întâlnesc specii care se hrănesc cu sucul produs de trunchiul arborilor (rădaşcă) sau cu gunoi de grajd (găndacul-de-bălegar. Aici e şi buburuza Ordinul Hymenoptera (Himenopterele). Reprezentanţi ai acestui ordin sunt viespile, albinele, ihneu-monidele, furnicile, bondarul. De regulă, prezintă două aripi membranoase, transparente. Aripile posterioare sunt mai mici decât cele anterioare, fiind unite împreună într-o placă mică. Aparatul bucal este de tip rozător sau lingător. Se întâlnesc specii răpitoare şi fitofage. Pentru multe himenoptere este caracteristic un comportament complex. Este vorba de insectele sociale (albinele, furnicile). Importanţă practică au ihneumonidele, folosite la combaterea insectelor dăunătoare (depun ouăle în corpul acestora), furnicile care se hră-nesc cu insecte-dăunători ai agriculturii. Un furnicar poate proteja 0,5-1 ha de pădure, de aceea furnicarele trebuie ocrotite. Ordinul Lepidoptera (Lepidopterele sau fluturii).albiliţa verzii, fluturile de mătase Fluturii au patru aripi acoperite cu solzi, uneori viu colorate. Aparatul bucal sugător se

transformă în trompă. In cazul larvelor este de tip rozător. Omizile aduc mari pagube agricul-turii, hrănindu-se cu frunze. Se întâlnesc specii diurne şi nocturne. Pentru combaterea omizilor se folosesc metode chimice şi biologice.Anoplura-păduchele de cap, păduchele lat; Diptera. Muştele, ţînţarii; Himenopterme- viespele, albinele, furnica, tormitul TEMA: CLASA ARACHNIDA (ARAHNIDELE) Se cunosc circa 62 000 specii de arahnide care trăiesc pe uscat, în sol, în vizuini, parazitează pe plante, pe animale şi om. Unele specii trăiesc în apă. Alcătuirea corpului. Corpul arahnidelor este protejat de o cuticulă chitinizată, impermeabilă pentru apă. Aceasta dă posibilitate arahnidelor să populeze mediile uscate şi foarte calde. în alcătuirea corpului se disting 2 regiuni: cefalotorace şi abdomen. Pe partea dorsală a cefalotoracelui sunt amplasate patru perechi de ochi simpli numiţi oceli. Partea ventrală găzduieşte gura, mărginită de două perechi de membre, de o pereche de chelicere şi una de pedipalpi, cu ajutorul cărora animalul captează şi mărunţeşte hrana. Urmează 4 perechi de membre locomotoare; cele abdominale sunt reduse. înmulţirea. Toate arahnidele sunt unisexuate, cu fecundaţie internă, ovipare, se întâlnesc şi specii vivipare. Dezvoltarea embrionului din oul fecundat este directă, doar la căpuşe fiind indirectă. Rolul arahnidelor în natură şi în

viaţa omului. Cel mai mare pericol pentru om îl prezintă speciile de căpuşe care se hrănesc cu sângele animalelor homeoterme. Aceste specii reprezintă transmiţătorii agenţilor patogeni ai unor boli periculoase: encefalita, unele forme ale tifosului exantematic. Speciile minuscule de căpuşe populează praful şi, în contact cu aerul inspirat, provoacă forme grave de alergie la persoanele sensibile. în natură se întâlnesc şi specii de arahnide veninoase: tarantula, caracurtul, diferiţi scorpioni a căror muşcătură poate fi periculoasă pentru om. Diversitatea Arahnidelor în prezent sunt cunoscute mai bine de 3600 specii de arahnide reunite în 10 ordine. Cele mai reprezentative sunt: Scorpionii, Păianjenii şi Căpuşele. Ordinul Scorpiones (Scorpionii). Scorpionii sunt animale nocturne. Ultimul segment al abdomenului este puternic alungit şi se încheie cu un ac la capătul căruia se deschide ductul glandei veninoase. Lovind prada cu abdo-menul, scorpionul înfige acul în ea, secretând veninul. Pentru unele mamifere mici înţepătura scorpionului poate fi mortală, iar la om provoacă o stare morbidă uşoară. Ordinul Aranei (Păianjenii). Abdomenul păianjenilor este mai voluminos decât cefalotoracele, toate segmentele lui fiind concrescute. La capătul posterior sunt localizate 3 perechi de excrescenţe -filierele - cu foarte multe orificii. Prin acestea se scurge un lichid vâscos produs

de glandele sericigene situate în abdomen. In contact cu aerul, lichidul se solidifică, formând firişoare subţiri din care cu ajutorul ghearelor membrelor locomotoare păianjenul timp de câteva ore ţese pânză. După terminarea ei, păianjenul se ascunde în apropiere şi aşteaptă prada. El păstrează legătura cu pânza prin firul de semnal. Păianjenii ţes mai multe tipuri de „pânză": umedă, uscată, vâscoasă. Fiecare tip are destinaţie precisă: prinderea prăzii, depunerea ouălelor, protecţia, copularea. Se întâlnesc şi specii veninoase: tarantula şi caracurtul. Ordinul Acari (Căpuşele). Sunt arahnide mici, uneori microscopice. Majoritatea au corpul nesegmentat. Aparatul bucal e de tip înţepător-sugător. Multe specii sunt paraziţi ai plantelor şi ai animalelor. Animalul se desprinde de gazdă numai după ce umple cu sânge excrescenţele oarbe ale intestinului. Pentru a desprinde căpuşa de corpul omului, ea trebuie unsă cu ulei sau benzină. Astfel se acoperă stigma şi în lipsa aerului căpuşa se asfixiază. Deosebit de periculoase sunt: căpuşa-câinelui, căpuşa-de-taiga, care transmit agenţii patogeni ai multor boli periculoase. Se întâlnesc şi căpuşe-parazit ale omului: sarcoptul-râiei, acarina-foliculară. TEMA: SUBÎNCRENGĂTURA VERTEBRATELE. CARACTERISTICA GENERALĂ A SUBÎNCRENGĂTURI

Vertebratele au apărut mai târziu decât alte cordate, constituind ramura progresivă în evoluţia acestora. Coarda este prezentă doar la embrion, la adult fiind înlocuită de coloana vertebrală. în pofida diversităţii, toate vertebratele au acelaşi plan de structură, dovadă a originii comune. în alcătuirea corpului vertebratelor se disting clar trei regiuni: capul, trunchiul şi membrele. Corpul este protejat de piele ce poartă diferite anexe: solzi, pene sau păr. Scheletul este osos şi se compune din scheletul axial (coloana verte-brală), craniu, scheletul membrelor şi al centurilor. Craniul are două regiuni: cerebrală (sediul creierului) şi viscerală (capătul anterior al tubului digestiv). Membrele au o structură diferită, în funcţie de mediul de viaţă. Sistemul nervos este de tip tubular şi atinge un grad înalt de dezvoltare în comparaţie cu nevertebratele. Se compune din segmentul central (creierul şi măduva spinării) şi cel periferic (totalitatea nervilor). în alcătuirea creierului se disting 5 compartimente. Creierul terminal (telencefal) a apărut ca creier olfactiv la peşti. La celelalte vertebrate, în telencefal se află centrele de integrare a activităţii nervoase. La mamifere suprafaţa emisferelor este acoperită de scoarţă - compartimentul superior al sistemului nervos central. în creierul intermediar (diencefal) sunt dislocate centrele nervoase ce reglează metabolismul, starea de veghe-somn, precum şi centrele vizuale primare. Creierul mijlociu (mezencefal) a apărut ca creier vizual primar la peşti. La celelalte vertebrate această funcţie este readresată diencefalului, aici localizându-se centrele nervoase ce coordonează tonusul muş-chilor, mişcarea ochilor, redresarea poziţiei corpului. Creierul posterior (metencefal) este constituit din puntea Varolio şi cerebel. Centrele nervoase din puntea Varolio participă la reglarea lacrimaţiei, salivaţiei, masticaţiei. Cerebelul este centrul echilibrului. Creierul alungit (mielencefal) sau bulbul rahidian este sediul centrilor respirator, cardiac, al tusei, vomei. Tubul digestiv al vertebratelor are 6 regiuni distincte: cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestin subţire şi intestin gros. La digestia hranei participă sucurile digestive secretate de glande gastrice şi intestinale, de pancreas. Vertebratele acvatice respiră prin branhii, iar cele terestre prin plămâni. Evoluţia plămânilor a avut loc în direcţia măririi suprafeţei metabolismului gazos. Pentru aparatul circulator al vertebratelor este

caracteristică delimitarea a două circuite - mare şi mic. Aceasta a indus modificări şi în structura inimii. Evoluţia inimii a mers în direcţia delimitării sângelui arterial de cel venos, deziderat atins în cazul păsărilor şi al mamiferelor. Evacuarea deşeurilor metabolice este asigurată de rinichi care funcţionează în baza principiului filtrării sângelui. Vertebratele sunt animale unisexuate, ovipare. Doar mamiferele sunt vivipare. !!!Cordatele se divizează în 3încrengături: *Urocordate/ Tunicatele- cordate primitive, coarda fiind prezentă doar la embrioni şi larve, adaptate la mediul marin, tăiesc fixat/ liber, în colonii/ solitar; corpul ca un sac; hermafrodite, formînd colonii, se reeproduc sexuat şi asexuat, ex:ascidie, care are coadă în stadiul larvar; *Acraniate/ Cefalocordate= cordate inferioare, marine, în apele dulci, sedentar, animal unisexuat cu fecundaţie externă, ex: brancheostoma, amfiox; Craniate (vertebrate). Veretebratele se împart în 2supraclase: Peştii, Tetrapodele. TEMA: SUPRACLASA PISCES (PEŞTII) Supraclasa Peştii cuprinde două clase: Peştii Osoşi şi Peştii Cartilaginoşi. Clasa Osteichthyes (Peştii osoşi) Peştii osoşi reprezintă cel mai vechi şi mai numeros grup de animale cordate, întrunind circa 22 mii de specii. Populează apele dulci şi cele sărate. Alcătuirea corpului. Corpul de formă hidrodinamica este acoperit de piele cu solzi. Solzii sunt plăci subţiri, transparente. La exterior învelişul de solzi prezintă un epiderm fin, bogat în glande ce secretă mucus. Solzii cresc odată cu întregul corp, pe parcursul întregii vieţi. Linia laterală mai poate percepe direcţia şi presiunea apei. Corpul peştilor este alcătuit din trei regiuni: cap, trunchi şi coadă. Capul este alcătuit din scheletul neural şi visceral. Scheletul neural formează cutia craniană- sediul encefalului şi al organelor de simţ. Scheletul visceral cuprinde maxilarele şi arcurile branhiale, suportul branhiilor. Pivotul trunchiului este coloana vertebrală alcătuită din două regiuni: toracală şi codală. De arcurile inferioare ale vertebrelor regiunii toracale sunt articulate coastele. Ele sustin pereţii cavităţii abdominale, protejînd organele interne de contuzii. Înotătoarele pare {pectorale şi abdominale) menţin corpul în echilibru şi asigură schimbarea direcţiei de înot. Scheletul lor se compune din scheletul înotătoarelor libere şi scheletul centurilor cu o structură simplă. Scheletul înotătoarelor impare (spinale şi anală) este alcătuit din raze

externe osoase ce susţin o membrană tegumentară. Ele asigură corpului o poziţie normală. Înotătoarea codală participă la înot. înmulţirea. De regulă, peştii sunt animale unisexuate, ovipare. Femelele au o pereche de ovare în care se dezvoltă ovulele (icrele), care prin oviducte ajung în afara corpului. Masculii au o pereche de testicule în care se formează spermatozoizii, transportaţi în afara corpului prin spermiducte. Fecundaţia este externă. Dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă. Peştii decorativi sunt vivipari. Rolul peştilor în natură şi în viaţa omului. Peştii sunt componenţi ai lanţurilor trofice acvatice. Omul foloseşte mult în alimentaţie carnea de peşte, icrele, untura de peşte bogată în vitamina D. Diversitatea Peştilor osoşi Subclasa Actinopterygii (Actinopterigienii) Ordinul Perciformes (Perciformele/acantopterigieni- cel mai bogat în specii. Trăsătură distinctivă: prezenţa a două înotătoare spinale. Pot atinge lungimea de până la 5 m şi greutatea de 1000 kg. Unele specii sunt lipsite de vezica înotătoare. Reprezentanţi: şalăul, bibanul, scrumbia, stavridul. Ordinul Cypriniformes (Cipriniformele) cuprinde peşti osoşi primi-tivi, cartilagiul păstrându-se doar între vertebre. Vezica înotătoare comunică cu intestinul. Maxilarele sunt lipsite de dinţi, aceştia localizându-se pe arcul branhial posterior, fiind numiţi dinţi faringieni. Reprezentanţi: babuşca, văduviţă, somonul, linul, carasul, crapul, plătica. Ordinul Esociformes (Esociformele). Sunt peşti răpitori cu dinţi ascuţiţi. Reprezentant: Ştiuca-de-mare. Poate atinge o lungime de cea 1,5 m şi o greutate de 35 kg. Subclasa Crossopterygii (Peştii Crosopterigieni) In prezent este cunoscut un singur reprezentant- latimeria. Corpul are o lungime de 105-180 cm, o greutate de 25-80 kg şi este acoperit cu solzi sub formă de plăci osoase. înotătoarele-perechi au un peduncul gros, asemănându-se cu nişte picioruşe scurte. Naşte pui vii. în prezent au fost descoperite 20 de exemplare, dintre care doar 2 femele. Subclasa Dipnoi (Peştii dipnoi) Prezintă un grup mic de peşti primitivi. Au corpul acoperit cu solzi osoşi. Cea mai mare parte a scheletului este cartilaginos. Coarda se păstrează toată viaţa. Vezica înotătoare participă şi la respiraţie. Coloana vertebrală nu este practic dezvoltată, fiind prezente rudimente ale arcurilor superioare. Respiraţia este dublă: prin branhii

şi prin plămâni. Reprezentanţi: protopterusul, lepidosirenul. Clasa Chondrichthyes (Peştii Cartilaginoşi) Dimensiunile corpului peştilor cartilaginoşi oscilează de la 20 cm până la 15-20 m. Populează mările şi oceanele din regiunile tropicale. Corpul este alungit şi acoperit cu solzi placoizi. Scheletul rămâne cartilaginos toată viaţa şi este alcătuit din două regiuni: toracală şi codală. De vertebrele regiunii toracale sunt prinse coastele scurte. înotătoarele perechi (pectorale şi abdominale) sunt aşezate orizontal servind ca suprafaţă de sprijin pentru menţinerea echilibrului în apă. Cu unele excepţii, alcătuirea internă se aseamănă cu cea a peştilor osoşi. Cei mai cunoscuţi peşti cartilaginoşi sunt rechini, balenele şi batoideii (vulpea-de-mare, pisica-de-mare). Multe specii prezintă pericol pentru om. TEMA: CLASA AMPHIBIA (AMFIBIILE) Amfibiile prezintă cel mai puţin numeros grup de vertebrate (2,5 mii specii) răspândite în regiunile umede şi calde. Sunt primele vertebrate ieşite pe uscat dar care au păstrat legătura cu mediul acvatic. De aceea, în structura şi modul lor de viaţă se deosebesc caractere specifice animalelor terestre şi acvatice. Alcătuirea corpului. Corpul amfibiilor cuprinde trei regiuni: cap, trunchi şi membre. în scheletul capului predomină elementele cartilaginoase. Coloana vertebrală se compune din 4 regiuni: cervicală, toracală, lombo-sacrală şi codală. Regiunea cervicală prezintă o singură vertebră articulată mobil cu capul. Numărul vertebrelor toracale variază de la 7 la cele ecaudate (fără coadă) până la peste 100 la cele apode (fără membre). Unica vertebră sacrală dispune de proeminenţe de care se articulează oasele bazinului. Coastele lipsesc. Regiunea codală este bine dezvoltată la formele caudate şi redusă la câteva vertebre concrescute la ecaudate. Membrele au o structură tipică membrelor pentadactile. Membrul anterior se compune din trei regiuni:braţ, antebraţ şi labă. Cel posterior prezintă de asemenea trei regiuni: coapsă, gambă şi labă. în legătură cu deplasarea prin salturi, membrele posterioare sunt mai lungi şi mai puternice decât cele anterioare. Unirea mobilă a membrelor de trunchi. Se realizează prin Centuri. Cea a

membrelor anterioare- sacula- cuprinde trei oase (coracoid, omoplat şi claviculă). Din absenţa coastelor, cutia toracică lipseşte. Centura membrelor posterioare - pelviană - prezintă un os (coracoidul) rezultat din sudarea a 3 oase (ilion, ischion şi pubis). înmulţirea. Amfibiile sunt animale unisexuate, ovipare. Spermiductele de la cele două testicule se deschid în uretre, iar acestea în cloacă. înainte de a se deschide în cloacă, ureterul se dilată, formând vezica seminală (rezervor temporar pentru spermă). Ovarele sunt, de asemenea, pare. Ovulul matur ajunge mai întâi în cavitatea corpului, iar de acolo într-o dilatare în formă de pâlnie a oviductelor perechi ce se deschid în cloacă. Fecundaţia este externă, iar dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă.Ciclul de dezv a broaştei de lac: ouă fertilizate> embrion> larvă (mormoloc)> adult Rolul amfibienilor în natură şi în viaţa omului. în natură amfibiile sunt verigile a numeroase lanţuri nutritive. Pentru om amfibiile sunt folositoare, hrănindu-se cu nevertebrate-dăunători ai plantelor de cultură. în unele ţări populaţia consumă carnea de broască. Diversitatea Amfibiilor Amfibiile sunt grupate în trei ordine: Caudatele, Ecaudatele şi Apodele. Ordinul Caudata (Caudatele) include circa 280 de specii de amfibii cu coadă la care ambele perechi de membre au aceeaşi lungime. Se deplasează prin târâre. Femela depune de la 2-5 până la 600-700 de ouă. Reprezentanţi: Tritonul; Salamandra-cu-pete. Ordinul Ecaudata (Ecaudatele/ Acaudatele) include amfibii lipsite de coadă în stadiul adult. Membrele

posterioare sunt mai bine dezvoltate decât cele anterioare; ca urmare se deplasează pe uscat prin sărituri. Reprezentanţi: Broasca-de-iaz, broasca-de-lac. Prima are culoare verde, cea de-a doua gri-închis. Broasca-râioasă este mai puţin legată de mediul acvatic. Pielea este uscată, acoperită de nervi. Animal nocturn. Din acest ordin mai fac parte buraticul, broasca-arboricolă. Ordinul Apodele (Apoda). Se cunosc circa 60 specii de amfibii lipsite de membre. Au corpul viermiform, pielea nudă, bogată în glande cutanate. Coada este scurtă, ochii slab dezvoltaţi, timpanul lipseşte. Preferă mediul subteran. Fecundarea este internă. Ouăle sunt depuse în vizuini subterane. Femelele se încolăcesc în jurul ouălor şi cu ajutorul secreţiei produse de glandele cutanate, le menţin umede. Larvele ieşite din ou migrează în apă unde îşi continuă dezvoltarea. Reprezentanţi: sifonopsul, ihtiofisul. A: peşti şi amfibieni: prezenţa coardei, craniate D: structura membrelor, mod de trai, respiraţia TEMA: CLASA REPTILIA (REPTILELE) Reptilele sunt vertebrate tetrapode, poikiloterme, răspândite pe larg în zonele cu climă aridă, mai puţin în cele cu climă temperată. Spre deosebire de amfibii, sunt mai puţin dependente de mediul acvatic întrucât au corpul acoperit cu solzi protectori sau scuturi osoase, care previn pierderile de apă, şi em-brionul se dezvoltă în lipsa apei. Alcătuirea corpului. Corpul reptilelor are o formă alungită şi constă din cele trei regiuni tipice vertebratelor. La şerpi membrele lipsesc. Scheletul se aseamănă cu al amfibiilor, prezentând şi unele distincţii. In primul rând s-au redus elementele cartilaginoase. Scheletul axial- coloana vertebrală- este mai diferenţiată şi mai mobilă decât la amfibii, cuprinzând aceleaşi patru regiuni. La şopârle regiunea cervicală numără 8 vertebre. Prima vertebră (atlantul) are formă inelară şi se articulează mobil cu craniul. Cea de-a doua (epistofelul) se articulează mobil cu prima, mărind mobilitatea craniului Regiunea toracală constă din 22 vertebre care poartă coaste. Coastele primelor 5 vertebre se unesc cu sternul cartilaginos, formând cutia toracică. De arcurile celor 2 vertebre ale regiunii sacrale se articulează bazinul. Regiunea codaiă numără câteva zeci de vertebre. Membrele sunt alcătuite după tipul membrului pentadactil. Cutia toracică asigură membrelor un sprijin mai solid. Insă aşezarea membrelor pe părţile laterale ale corpului nu permit ridicarea lui de la pământ, de aceea unele reptile se deplasează prin târâre. În glandele salivare se form veninul, la reptile. înmulţirea. Şopârlele sunt animale unisexuate, ovipare. Spermatozoizii din testicule, prin spermiducte ajung în cloacă, iar prin intermediul organului copulator, în căile genitale ale femelei. Ovulele din ovar sunt captate de oviducte, al căror capăt posterior se dilată, formând uterul, care se continuă cu vaginul. Acesta se deschide în cloacă printr-un orificiu separat de al ureterelor. Fecundaţia este internă, iar dezvoltarea directă. Rolul reptilelor în natură şi în viaţa omului. Reptilele servesc drept sursă de hrană pentru alte animale. în-trucât se hrănesc cu insecte şi rozătoare mici, dăunători ai agriculturii şi silviculturii, sunt de mare folos omului. Veninul şarpelui este folosit în domeniul farmaceutic. în unele ţări din Asia şi America se consumă carnea de şarpe, crocodil şi broaşte-ţestoase. Din carapa-cea broaştelor-ţestoase se confecţionează diferite articole decorative. Ouăle de broaşte-ţestoase sunt o delicatesă culinară. Diversitatea Reptilelor Reptilele contemporane (6500 specii) se grupează în următoarele ordine: Scuamatele, Crocodilii şi Broaştele-ţestoase. Ordinul Squamata (Scuamate) cuprinde 6 mii de specii grupate în trei subordine: Şopârlele, Cameleonii şi Şerpii. Pentru şopârle este caracteristic corpul alungit

cu o coadă lungă, mobilă, gât bine dezvoltat, gene mobile. Cameleonii sunt reptile adaptate la viaţa arboricolă: membrele au gheare lungi, adaptate susţinerii corpului în cazul căţărării în arbori. Îşi schimbă culoarea în funcţie de mediu. Şerpii sunt reptile lipsite de membre. Periodic năpârlesc. Oasele aparatului mandibular sunt articulate mobil, ceea ce facilitează înghiţirea prăzii de dimensiuni mari. Şerpii neveninoşi omoară prada prin strangulare sau cu ajutorul dinţilor. Cei veninoşi folosesc veninul, secretat de glandele veninoase. Dintre scuamate, în Moldova se întâlnesc: şarpele-de-casă, şarpele-de-apă, vipera-obişnuită, vipera-de-stepă, salamandra. Ordinul Crocodilia (Crocodilii) include cele mai evoluate reptile. Ca urmare a dezvoltării complete a septului ventricular, inima are patru camere. Populează lacurile, bălţile, râurile limpezi. Femela depune ouăle pe uscat. Ordinul Chelonia (Broaştele-ţestoase). Trăsătura distinctivă a reprezentanţilor acestui ordin este prezenţa carapacei osoase, care adăposteşte corpul în caz de pericol. Reprezentanţi: broasca-ţestoasă-de-supă- folosită în alimentaţie, broasca testoasă-de-baltă, broasca testoasă-de-stepă, întâlnită şi la noi. TEMA: CLASA AVES (PĂSĂRILE) Păsările sunt vertebrate homeoterme, bipede, adaptate la zbor. Spre deosebire de alte vertebrate ovipare, depun ouăle în cuiburi, le clocesc şi îngrijesc puii. Alcătuirea corpului. Corpul păsărilor este acoperit cu pene. După alcătuire şi funcţie, deosebim pene de contur, puf şi peri. Pana de contur se compune din rahis, steag şi rădăcină. Steagul prezintă o reţea deasă de barbe cornoase, subţiri, subordonate după dimensiuni, ce se ramifică de la rahis în barbule. Sunt legate între ele prin cârlige, formând o placă elastică. Penele de contur ce acoperă aripile sunt numite remige, cele care formează cârma cozii - rectrice, iar cele ce îmbracă celelalte părţi ale corpului sunt pene de acoperire. Sub penele de contur se situează puful (pene mici şi fine, lipsite de barbule din care cauză steagurile lor nu formează o placă). Puful este cel mai bine dezvoltat la păsările înotătoare. Perii sunt pene de puf lipsite de barbe. Scheletul păsărilor este uşor şi rezistent şi se compune din aceleaşi regiuni specifice tuturor vertebratelor. Capul este de dimensiuni relativ mici, de formă rotundă, înzestrat cu un cioc îmbrăcat în plăci cornoase. Forma ciocului este variată şi depinde de tipul hranei şi modul de dobândire a acesteia. Coloana vertebrală cuprinde 5 regiuni: cervicală, toracală, lombară, sacrală şi codală. Specifică pentru păsări este unirea imobilă a vertebrelor regiunii toracale. De ele se articulează coastele, al căror capăt liber se prinde de sternul osificat, formând cutia toracică. La majoritatea păsărilor sternul prezintă o excrescenţă osoasă- carena- locul de fixare al muşchilor pectorali. Ultima vertebră toracală, cele lombare şi sacrale şi prima vertebră codală sunt concrescute într-un singur os- sacrum- sprijin sigur al membrelor posterioare. Coastele se unesc mobil între ele prin mijlocirea apofizei unciforme. Astfel, stabilitatea cutiei toracice sporeşte. Membrele anterioare sunt transformate în aripi, fiind alcătuite din regiuni specifice membrelor pentadactile. Scheletul labei este puternic redus. Majoritatea elementelor sunt concrescute, păstrându-se doar rudimentele a trei degete. Centura scapulară a păsărilor se distinge prin unele particularităţi legate de zbor. Clavicula dreaptă şi cea stângă sunt unite formând furca, sporind mobilitatea centurii scapulare. Celălalt capăt al claviculelor aderă la unirea coracoidului cu omoplatul. Coracoizii au o legătură rigidă cu sternul. Omoplaţii înguşti şi lungi alunecă liber pe suprafaţa coastelor, un capăt fiind legat de coracoid. Particularităţi se constată şi în scheletul membrelor posterioare: gambă

alcătuită dintr-un singur os, iar din sudarea oaselor labei, cu excepţia degetelor, a rezultat scurmuşul. Degetele descind direct de la scurmuş, trei fiind orientate înainte şi unul înapoi. Centura pelviană are o structură tipică vertebratelor. !!! înmulţirea. Păsările sunt animale unisexuate, ovipare. Femelele au un singur ovar. Fecundarea este internă. După gradul de maturitate fiziologică al puilor în momentul eclozionării, păsările se împart în două grupe: nidifuge şi nidicole. La cele nidifuge puii sunt acoperiţi cu puf, se pot deplasa de sine stătător şi pot ciuguli (găinile, raţele, dropiile). Puii păsărilor nidicole sunt golaşi, adesea orbi şi neputincioşi (rândunelele, vrăbiile, hulubii). Rolul păsărilor în natură şi în viaţa omului. Păsările sunt răspândite în toate zonele geografice ale Terrei. Ele contribuie la răspândirea fructelor şi seminţelor, unele polenizează florile. Hrănindu-se cu insecte dăunătoare, protejează culturile agricole, livezile, pădurile. Unele specii au fost domesticite, altele sunt vânate pentru carne. Diversitatea PăsărilorSupra ordinul Acraniate/ Struţii (Ratitae)- păsări cu structură primitivă, dar bine adaptate la mediul de viaţă: sternul mic, se mişcp prin alergare, carena lipseşte. Reprezentanţi: struţi africani/ americani (nadu), australieni (cazuari) Supraordinul Pinguini (Impennes)- păsări ce nu pot zbura, deoarece membrele anterioare s-au transformat în organe de înot Reprezentanţi: pinguinii imperiali, regali Supraordinul Carinatae (Carinatele) Include specii de păsări zburătoare înzestrate cu o carenă bine dezvoltată şi cu penajul adaptat pentru zbor. Cuprinde mai multe ordine. Ordinul Podicipediforme/ Corcodeliii- păsări acvatice, zburători buni, înotători şi scufundători Repr: corcodelul mare şi cel mijlociu; Steganopodele- păsăsri mari de apă dulce, cu aripi mari, tars scurt şi comprimat lateral Repr: pelicanul roz; Ordinul Anseriformes (Anseriformele). Sunt păsări înotătoare, au picioare scurte, degetele fiind unite cu o membrană înotătoare. Ciocul este lat, turtit dorso-ventral. Marginile părţii superioare a ciocului sunt căptuşite cu plăci cornoase, iar la unele specii prezintă dinţişori cornoşi. Penajul este dens, puful este deosebit de bine dezvoltat. Puii sunt nidifugi. Sunt răspândite pe tot globul pământesc. Reprezentanţi: lebedele, gâştele, raţele. Ordinul Falconiformes (Falconiformele sau Răpitoarele diurne). Au un cioc bine dezvoltat, încovoiat. Penajul este dens. Guşa este bine dezvoltată, iar stomacul muscular sudezvoltat. Puii ieşiţi din ou sunt acoperiţi cu puf, văd bine, dar sunt neputincioşi, de aceea falconiformele sunt considerate păsări nidicole. Reprezentanţi: şoimul, uliul, şorliţa, vulturul, şoricarul. Ordinul Galiformes (Galliformele sau Găinile). Sunt păsări adaptate la viaţa terestră. Au un corp compact, aripi scurte şi rotunde. Labele sunt specifice păsărilor scurmătoare. Sunt poligame. Puii sunt nidifugi. Reprezentanţi: găinile, prepeliţa, potârnichea, cocoşul de pădure, fazanul. Odinul Gruiformes (Gruiformele/ Ciconiforme sau Cocorii). Sunt păsări relativ mari cu un gât şi picioare lungi, cioc alungit, coadă scurtă, răspândite în bălţi şi stepe. Reprezentanţi: cocorii. Ordinul Paseriformes (Passeriformele). Este cel mai numeros ordin din clasa păsărilor, circa 5 mii de specii, de talie diferită. Este bine dezvoltat dimorfismul sexual prin coloraţie sau dimensiuni corporale. Sunt adaptate la viaţa arboricolă. Sunt monogame, clocesc ouăle pe rând. Scot pui de mai mult de două ori pe an. Reprezentanţi: ciocârlia, piţigoiul, sticletele, vrabia, rândunica, mierla, silviile, ciorile, ţoii, graurii. Ordinul Strigiformes (Strigiformele sau Bufniţele). Sunt răpitori nocturni pentru care sunt caracteristice ciocul în formă de cârlig,

ghearele ascuţite şi încovoiate. Penajul se compune din pene moi şi foarte dese ce fac zborul silenţios. Sunt bine dezvoltate pavilioanele auditive, înaintea cărora se află nişte cute din piele ce amplifică undele sonore. Au urechi mari. Capul poate fi rotit la 270°. Reprezentanţi: huhurezul, buha, ciuful, cucuveaua. Ciocănitoarele; Porumbeii TEMA:CLASA MAMMALIA (MAMIFERELE) Mamiferele, cele mai evoluate animale, sunt vertebrate patrupede, homeoterme, răspândite în toate zonele biogeografice ale Terrei. Nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte. Alcătuirea corpului. Corpul este acoperit cu piele relativ groasă, bogată în glande sudoripare, sebacee şi odorifere. Cele sudoripare joacă un rol important în termoreglare, iar cele odorifere sunt folosite în căutarea partenerului sexual, marcarea teritoriului ş.a. Indivizii de sex feminin au şi glande mamare, o modificare a glandelor sudoripare care asigură alăptarea puilor. Pielea este acoperită cu blană care diferă de la specie la specie după lungimea firelor de păr, grosimea lor, densitate, culoare. Corpul se compune din trei regiuni: cap, trunchi şi membre. Craniul este alcătuit dintr-un număr redus de oase ca urmare a concreşterii unora dintre ele. Datorită faptului că sutura dintre acestea se osifică târziu, encefalul nou-născutului are posibilitate să crească în volum. Coloana vertebrală cuprinde cinci regiuni caracteristice vertebratelor, deosebiri prezentând numărul vertebrelor şi mobilitatea. Mobilitatea coloanei vertebrale depinde de modul de viaţă al mamiferelor. La răpitorii de talie mică este deosebit de mobilă, acestea putând îndoi spatele în formă de arc (ghepard, pisică). Scheletul membrelor are un plan structural specific membrului pentadactil, prezentând deosebiri doar elementele labei. Particularităţile structurale ale labei determină viteza de deplasare. Ariciul, ursul, maimuţa au mersul lent, deoarece se sprijină pe toată suprafaţa labei, fiind numite animale plantigrade. Câinele, pisica, tigrul, ghepardul şi-au mărit viteza de alergare datorită amplasării verticale a elementelor labei. Drept rezultat, animalele se sprijină numai pe degete şi se numesc digitigrade. Gazela, calul, mistreţul, oaia, capra aleargă şi mai repede, reducând suprafaţa de sprijin la vârful degetelor protejate de copite. Aceste animale sunt numite unguligrade sau copitate. Ele pot fi paricopitate- se sprijină pe degetele 3 şi 4, celelalte fiind reduse (mistreţul, cerbul, renul) sau imparicopitate - este dezvoltat doar degetul 3 (calul, rinocerul). înmulţirea. Mamiferele sunt animale unisexuate cu un dimorfism sexual mai mult sau mai puţin dezvoltat. Dezvoltarea embrionului are loc în corpul mamei, în uter. In timpul dezvoltării embrionului, în uter se formează un organ special: placenta. Durata sarcinii depinde de specie. în primele luni de viaţă puii sunt hrăniţi cu lapte. Mamiferele pot fi: marsupiale- fără placentă, nasc pui la un stadiu timpuriu, ce se dezv complet în marsupiu (koala, cangurul); placentare- puiul se dezv complet în uterul mamei, datorită alimentaţiei din placentă (lup, caşalot, veveriţă, lemur, leu, chiţcan delfin); monotreme- depun ouă le clocesc, ia puii se hrănesc cu laptele femelei (echidnă, ornitorinc) Rolul mamiferelor în natură şi în viaţa omului. Mamiferele joacă un rol esenţial în natură. Carnivorii exercită rolul de „sanitari", înlăturând animalele bolnave, slabe. Hrănindu-se cu fructe şi cu seminţe, mamiferele contribuie la răspândirea plantelor. Răspândirea seminţelor şi a fructelor se face şi prin intermediul blănii animalelor. Importanţă economică prezintă un număr mare de specii vânate pentru carne sau pentru blană. Daune mari aduc agriculturii rozătoarele, care se hrănesc cu produse depozitate în hambare; unele rod scoarţa copacilor din livezi.

Diversitatea Mamiferelor Subclasa Prototheria (Prototerienele) cuprinde câteva specii de mamifere primitive întâlnite în Australia şi pe insulele din vecinătate. Se înmulţesc prin depunerea ouălor, nefiindu-le caracteristică formarea placentei. Puii ieşiţi din ou sunt hrăniţi cu lapte. Glandele mamare nu au mameloane. Reprezentanţi: ehidna, ornitorincul, proehidna, ehidna. Subclasa Metatheria=mamifere inferioare Ordinul Marsupialia (Marsupialele). Trăsătura dis-tinctivă a speciilor din acest ordin este subdezvoltarea placentei. Din această cauză puii se nasc slabi, dezvoltarea lor având loc în marsupiul pielos de pe abdomen. Reprezentanţi: cangurul, veveriţa-marsupială, lupul-marsupial. Subclasa Euteria (Euterienele/ Placentare= mamifere superioare) Ordinul Insectivora (Insectivorele) cuprinde cele mai vechi specii de mamifere placentare. Emisferele encefalului sunt mici şi lipsite de circumvoluţiuni. Se hrănesc cu larve de insecte, viermi. In popor, cârtiţa este confundată cu orbetele, care se hrăneşte cu cartofi. Reprezentanţi: cârtiţa, ariciul, desmanul, ciţcanul. OrdinulChivoptera(Chiropterele) Include mamiferele adaptate la zbor. Membrana pieloasă situată între degetele foarte lungi ale membrelor anterioare, părţile laterale ale cor-pului, membrele posterioare şi coadă serveşte drept aripi. Sternul chiropterelor este înzestrat cu carenă. Ochii sunt slab dezvoltaţi, în schimb auzul este foarte fin, permiţând recepţionarea ultrasunetelor. Se hrănesc cu insecte. Duc un mod de viaţă nocturn. Reprezentanţi: liliacul-urecheat, liliacul-vespertil. Ordinul Rozătoarele (Rodentia). Ordinul Lagomorfe/ Iepurii. O trăsătură distinctivă a rozătoarelor este dantura din care lipsesc colţii. Incisivii sunt bine dezvoltaţi, ascuţiţi; cresc toată viaţa. Reprezentanţi: veveriţa, ondatra, castorul, şobolanul, şoarecele (chiţcan), nutria, ţistarul, marmota, bumnducul, popândăul, veveriţa, orbeţii. Ordinul Carnivora (Răpitoarele sau Car-nivorele). Incisivii sunt mici, caninii bine dez-voltaţi, iar molarii au vârful tăietor ascuţit. Claviculele sunt rudimentare sau lipsesc. Reprezentanţi: câinele, pisica, vulpea, lupul, şacalul, ursul, tigrul, leul, jderul, hermelina, vidra, ghepardul, bursucul, hiena. Ordinul Pinipede- ursul de mare, foca Ordinul Cetacea- balena-albastră, delfinul. Ordinul Proboscidieni/ Elefanţii- african, indian. Ordinul Artiodactyla (Paricopitatele). Sunt mamifere terestre copitate, erbivore, adaptate la alergarea rapidă. Din cauza lipsei claviculei, în timpul mersului membrele se deplasează într-un singur plan. Se divizează în două subordine: nerumegătoare şi rumegătoare. Paricopitate nerumegătoare sunt porcii şi hipopotamii. Al doilea şi al cincilea deget sunt bine dezvoltate. Caninii sunt puternici, iar structura molarilor permite rumegarea hranei înainte de ingerare. Stomacul are o structură specifică celorlalte mamifere. Pentru paricopitatele rumegătoare este specific stomacul cu 4 camere. Din acest subordin fac parte: cerbul, elanul, căprioara, girafa, antilo-pa, zimbrul, taurul, capra, oaia, vaca. Ordinul Perissodactyla (Imparicopitatele). Sunt mamifere copitate la care cel de-al treilea deget este cel mai dezvoltat, în timp ce cele-lalte sunt subdezvoltate sau lipsesc. Clavicula lipseşte. Reprezentanţi: calul, măgarul, rinocerul, zebra. Ordinul Primates (Primatele). Acest ordin cuprinde două subordine: Primatele inferioare (Prosimiae) şi Primatele superioare (Simiae). Primatele inferioare- lemurienii, tupaidele - sunt mamifere relativ mici cu o coadă lungă. La unele specii primul deget nu se opune celorlalte. Degetele sunt prevăzute, de regulă, cu gheare. Suprafaţa encefalului este netedă sau striată. Majoritatea speciilor sunt animale

nocturne, arboricole. Se întâlnesc în Asia de Sud-Est, Indonezia, Africa. Primatele superioare: cimpanzeul, gorila, orangutanul, omul. A: păsăsri şi mamifere: homeoterme, craniate D: mod de viaţă, membrele anterioare, prezenţa glandelor mamare

TEMA : COMPOZIŢIA CHIMICĂ A

CELULEI Descoperita de R. Hooke in 1665,

[a descoperit prezenta unor "camarute" pe un

dop de pluta şi le-a numit celule.] Malpighi şi

Grew, mai tîrziu au confirmat structura

celulară a plantelor. Leenwenhoek a descoperit

organismele unicelulare. Schleiden si Schwann

elaboreaza teoria celulara [totalitatea

organismelor sunt organizate din celule],

ulterior teoria a fost dezv în lucrările lui

Virchow. Postulatele de bază ale teoriei

celurare   : ---unitatea elementara a viului e

capabila de autoreproducere, autoreglare, e

unitatea structurala, functionala si de

dezvoltare a tuturor organismelor vii ---

celulele tuturor organismelor se aseamănă

după structură şi compoziţie chimică ---se

inmultesc doar prin diviziune ---in organismul

pluricelular celulele sunt specializate după

funcţii, formînd ţesuturi. Compozitia

atomara: În celulele diferitor organisme s-au

descoperit în jur de 70 elemente din sistemul

peroidic. Macroelemente - O;C;H;N - le revin

98% din toate elementele din celula (elemente

biogene; organogene) Rolul : ---componente

de baza ale celulei ---participa la formarea

organelor, fiindcă sint substanţe organice ---C-

sursa principala de nutritie pentru plante;

participa la respiraţia mamiferilor; prezent în

organele interne; posedă valenţa şi abilitatea

de a forma legături covalente mai stabile decît

oricare alte elemente. Microelemente -

Na;P;Mg;Ca;Fe;K;S;Cl le revin 2-3%

Rolul: prezente in organe: ---Ni în pancreas;

Cr- hipofiza; St- in mucoasa limbii; Ba- in

retina ochiului ---Co;Zn;Mn;Cr – concentrate

in creierul mamiferilor ---Cu- element

important in formarea clorofilei la plante;

utilizat de către mamifere în respiraţia celulară

---împreună cu ultramicroelementele sunt parte

componentă a fermenţilor, hormonilor,

vitaminelor ; Ultramicroelemente -

Cu;Zn;I;F;Mn;Si 0.1% (cantitatea extrem de

mica) Compozitia moleculara: a)

anorganica : apa H(2)O cel mai raspindit

compus anorganic; continut in stare libera

(95%); legata (4-5%). Functii: ---de

transportator al substantelor ---reglator al

bilantului termic (asigura repartizarea

uniforma a acesteia prin celulă) ---sintetica-

participa ca substrat la sinteza biopolimerilor

---mecanica-determina volumul si rigiditatea

celulelor, întrucît nu se comprimă ---solvent

pentru substanţele ce pătrund sau sunt

evacuate din celulă ---energetică- serveşte ca

donator de electroni în procesul de fotosinteză 

---menţine structura celulei ---participă în

reacţii de hidroliză şi oxidare a celulei ---

asigură transpiraţia ---sursă de oxigen ---mediu

pt reacţiile chimice ---reagent chimic sarurile

minerale se contin sub forma disociată :

cationi K(+); Na(+) ; anioni Cl(-) ;NPO(- 3) şi

în stare legată : CaPO(4) Functii: ---

bioelectrica ţine de apariţia diferenţei de

potenţial la nivelul membranei celulare ( în

celulă prevalează ionii de K( +), iar în afara

celulei Cl(-) si Na( +) ---structurala (ionii

metalelor intra in compozitia

macromoleculelor de proteine, acizi nucleici)

---reglatoare (ionii metalelor se leaga de

fermenti, influenţînd activ acestora) ---de

transport- ionii unor metale participă la

transportul electronilor şi a unor molecule

(cationii de Fe(2+) asigura transportarea O) ---

mecanica (Ca(2+) ; HPO(2- 4) intra in

compozitia fosfatului de calciu din oase, ce

determină rezistenţa lor mecanică) ---menţine

constant mediul interior(HCO3) şi presiunea

osmotică (NaCl)  ---activează enzimele (Mg

2+) ---participă la respiraţie(Fe, Cu) ---

participă la fotosinteză (Mg) ionii- atomi,

moleculă sau grupare de atomi cu exces de

sarcină electrică (+/-), datorită pierderii sau

cîştigării unuia sau mai multor electroni

Roluri   : ---Ca(2+) participă la contracţia

musculară ; Fe(2+)parte componentă a

hemoglobinei ; Mg(2+) parte componentă a

clorofilei; Na(+), K(+)- transport

transmembranar, K(+)- stimulează deschiderea

stomatelor b) organica - baza compusilor

organici o constitue atomii de C; cunoastem

compusi organici cu masa moleculara joasa

"manomeri" şi înaltă – « polimeri ». Polimerii

se constituie din mai mulţi monomeri identici

sau diferiţi : glucidele (hidraţi de C) - compusi

organici cu formula generala C(n)H(2n)O(n)/

Cn(H(2)O)m. In celulele animale se contin 1-

5% de glucide, iar in cele vegetale- 70%.

Tipuri   : MONOZAHARIDE- substante

incolore cristaline; solubile în apă, cu gust

dulce, Ex:hexozele=glucoza(monomerul

celulozei); fructoza; lactoza; galactoza,

pentoze=riboza, dezoxiriboza ; trioze, tetroze,

heptoze DIZAHARIDE(oligozaharide)- unire

a 2 monozaharide,au gust dulce, se dizolvă

bine în apă. Ex: zaharoza=glucoza+fructoza ;

maltoza=glucoză+glucoză POLIZAHARIDE -

mai multe molecule de monozaharide, nu se

dizolvă în apă şi nu au gust dulce, Ex:

amidonul (constituit din glucoză); celuloza,

chitina ; glicogenul ; Glucidele se contin in:

mar; par; piersica; sfecla de zahar; miere de

albine se localizează in: celulele ficatului;

celulele muschilor; in frunze; fructe; seminte;

tuberculi Functii: ---energetica- la scindarea

glucidelor obtinem energie. Amidonul este

rezerva de glucide în celula vegetală, iar

glicogenul în cea animală ---structurala-

celuloza este componentul peretelui celulor al

celulei vegetale, iar chitina- la ciuperci şi la

cuticula artropodelor ---sintetica- pentozele

participa la sinteza acizilor nucleici, la

fotosinteza ---de depozitare e subst de rezervă

întîlnită la pl(amidonul), anim, bacteii,

ciuperci [ !!! glucidele se combină cu lipidele=

glicolipide /cu poteinele= glicoproteine]

lipidele - compusi organici insolubili in apa,

dar solubili în solvenţii organici (benzen,

cloroform); st prezente in toate tipurile de

celule(2-90%); majoritatea rezultă din unirea

acizilor grasi cu glicerina Tipuri:

NEUTRE/gliceride- cele mai simple şi

răspîndite lipide, pot fi solide, dacă conţin

acizi graşi saturaţi (la animale) şi lichide, dacă

conţin acizi graşi nesaturaţi (la plante)

CERURI- stratul protector la pl si anim (în

ceara de albină), făcîndu-l impermiabil pentru

apă STERIDE - prezente in unt, galbenus de

ou, lina de oaie, unii hormoni FOSFOLIPIDE

- resturi de acid fosforic, ce constituie

scheletul membranelor biologice; Mai pot fi

clasificate: TRIGLICERIDE- simple, form din

glicerol şi acizi graşi STEROIZI- complexe,

prezente în hormoni SFINGOLIPIDE-

complexe, în celulele nerv FOSFOLIPIDE-

complexe, în membrană se contin in: lactate,

unt, galbenus, carne(ele reprezintă

componentul vitaminelor, pigmenţilor, acizilor

biliari) localizate in: stratul subcutant al pielii,

in celulele creierului; în seminţe, fructe, ceară

Functii: ---structurala-

fosfolididele+proteine=membrane biologice ---

metabolică- acizi biliari participa la

metabolismul Ca, la emulgarea grăsimilor ; o

sursă de apă metabolică ---energica- la

oxidarea lipidelor organismul isi face rezerve

de energie sub formă de lipide ---de protectie

si termoizolare- păstrează căldura, protejează

de leziuni mecanice, este un izolator, fomînd

un strat adipos ---reglatoare- regleaza

activitatea multor hormoni,căci aceştea st

derifaţi ai lipidelor ---de depozitare a

substanţelor sub formă de grăsimi sau uleiuri

---sursă de apă- la oxidarea grăsimilor din

organismele animale se elimină apă

proteinele- polimerii ai caror monomeri sunt

aminoacizii (într-o proteină pot fi 20tipuri de

aminoacizi, se numesc proteinogeni. Plantele

sintetizează aminoacizii proteinogeni din

produsele primare ale fotosintezei ; animalele

şi omul nu pot sintetiza unii aminoacizi, decît

prin intermediul hranei, care st numiţi

indispensanbili, ex : lizina, valina, leucina), ce

conţin 2grupe funcţionale: amină(-NH2) şi

carboxil (-COOH). Aminoacizii se unesc prin

legături pepticide Tipuri: SIMPLE-alcătuite

doar din aminoacizi(albumine, globuline,

histone, prolamine, colagen, kerantină)

COMPLEXE/proteide- care conţin aminoacizi

şi grupe prostetice de natură chimică diferită :

lipide, ioni de metale, glucide. Fiecare

proteină, într-un anumit mediu, are o anumită

structură spaţială : structură PRIMARĂ are

forma unei catene liniare, este unică pentru

orice proteină, determinîndu-i forma,

proprietăţile, funcţiile, îi este proprie legătura

peptidică; SECUNDARĂ- molecula de

proteină este răsucită în spirală ; îi este proprie

legătura peptidică, hidrogenică; TERŢIARĂ

are formă de ghem, specific pentru fiecare tip

de proteină ; îi este proprie legătura peptidică,

hidrogenică, disulfidică; CUATERNARĂ-

caracteristică doar pt unele proteine, apare la

unirea cîtorva molecule cu structura terţiară

într-un complex ; îi este proprie legătura

peptidică, hidrogenică, hidrofobă, ionică 

ex.hemoglobina. Denaturarea proteinelor-

schimbarea structurii terţiare şi cuaternare a

proteinei sub influienţa factorilor fizici,

chimici. Renaturare autorestabilirea structurii

naturale a proteinei; e parţial reversibilă, la

revenirea la condiţii normale ale mediului,

dacă structura primară nu e distrusă. Proteinele

se contin in   : carne, brinzeturi, oua, legume,

paste fainoase sunt localizate in toate tipurile

de celule, în proporţii variate: la om-62% din

subst uscată, la legume-25-45%, la cereale-

12% Functii: ---structurala- predomena in

compozitia membranelor biologice, parului,

unghiulor, muschilor, tendoanelor,

ligamentelor ---de protectie: anticorpii

(imunoglobulinele) asigiră protectie imuna,

trombina previne hemoragiile ---contractila:

actina, miozina-microfilomente proteice din

muschi ---de transport: leagă şi transportă

acizi grasi, ioni, hormoni ---reglatoare a

activitatii celulare(proteinele-hormoni) ---

energetica: la scindarea de proteine se

eliberază energie ---catolitica: fermenţii,

catalizatorii biologici sunt proteine Rolurile

principale   : ---material de constructie pentru

organism ---participa la formarea organitelor

membranelor si tesuturilor ---cea mai

importanta substanta pentru organism ---

protejeza corpul datorita productiei de

anticorpi. Se clasifică după rol : proteine

structurale(actine si tubuline) din:

microfilamente, firele fisului de diviziune;

proteine contractile executa anumite forme de

miscare; proteine-hormoni modifică

activitatea unor celule specifice (pepsina,

tripsina); anticorpi(imunoglobulina) apara

corpul, neutralizind substantele straine;

proteine-enzime – accelereză şi controlează

reactiile chimice din celula. A   : dintre proteine

şi acizi nucleici : polimeri, legarea

monomerilor prin legături covalente,

denaturare şi renaturare D   : după monomeri,

proprietate de replicare, locul sintezei Acizii

nucleici se gasesc in toate celulele in nucleu,

citoplasma si unele organite; st polimeri ai

caror monomeri sunt nucleotidele. O

nucleotida= o baza azotata( A- adenina; G-

guanina, C- citozina, T- timidina, U- uracil)+

un glucid(riboza/ dezoxiriboza) + un radical de

acid fosforic Tipuri:

DEZOXIRIBONUCLEIC (ADN) constă din 2

catene polipeptidice răsucite în spirală, care

sunt legate datorită legăturilor de hidrogen

dintre bazele azotate ale celor 2 catene. A-T şi

G-C se completează reciproc= baze

complementare. Ele se pot desface, sub

acţiunea fermenţilor, în 2 lanţuri libere. Pe

fiecare din nucleotidele libere, în strictă

conformitate cu principiul complementarităţii,

se form o catenă nouă. Acest proces se

numeşte REPLICARE (se obţin 2molecule de

ADN absolut identice) ADN se conţine   : în

nucleu, citoplasmă şi în cantităţi mici în

mitocondrii şi plastide Rol   : ---cu ajutorul

celor 4 baze azotate se înscrie informaţia

despre organism, care se transmite generaţiilor

viitoare RIBONUCLEIC (ARN) constă doar

dintr-o catenă formată din nucleotide : glucida

riboza+ 4 baze azotate(A, G, C, U) + trei

resturi de acid fosforic se contine: in ribozomi,

mitocondrii, plastide, nucleu, citoplasma Rol   :

---ARNribizomal intră în componenţa

ribozomilor, participînd la biosinteza

proteinelor ; ---ARNde transport transportă

aminoacizii spre locul de sinteză a proteinelor,

decodifică inf genetică ---ARNmesager se

sintetizează pe un sector al ADN-ului şi

transmite informaţia despre structura

proteinelor din nucleu spre ribozomi

Asemănări   : acizi nucleici, monomerul e

nucleotidul, se sintetizează în nucleu

Deosebiri   : structură (bicatenară

monocatenară), bazele azotate, pentoza

ADENOZINTRIFOSFAT (ATP) este un

nucleotid alcatuit din : baza azotata-adenina +

glucidul-riboza + trei resturi de acid fosforic se

contine : in citoplasma, nucleu, plastide,

mitocondrii. Este un compus instabil, cele

2legăturile dintre resturile de acid fosforic sunt

numite macroergice Rol   : sursa universală de

energie, care degajă cea mai mare energie,

decît în alte legături chimice, aceasta fiind

necesară pt desfăşurarea funcţiilor vitale ale

organismului (mişcare, creştere, diviziune,

biosinteza subst) !!!ATP este sintetizat de

mitocondrii, aceasta fiind functia lor de

baza. !!!Acizii nucleici nu prezintă proprietate

de autoreplicare, pe cînd proteinele, glucoza,

lipidele, glucidele, prezintă. !!!Azotul intră în

componenţa acizilor nucleici. TEMA:

ALCĂTUIREA CELULEI Fiecare celulă e

alc din 2 părţi principale: protoplast şi structuri

superficiale. Forma şi dimensiunile :

dimensiuni variate de la cîţiva microni(la unele

bacterii) pînă la 155mm (la oul de struţ) şi

forme diverse : celule vegetale =unitatea

structurală şi funncţională a plantelor (le este

specifică plasmoliza, fiindcă e un proces de

pierdere a apei); sunt de 2 tipuri :

parenchimatice- lungimea e aproape egală cu

lăţimea, pot fi văzute cu ochiul liber in miezul

fructului de pepenele verde, lămiie

prozenchimatice- lungimea depaseste latimea

(celule-fibre din tulpina inului, urzicii) ; îi st

specifice: celuloza, lignina, pectina, amidonul

celule animale =unitatea structural-funcţională

a celulei animale; pot fi grupate astfel: cu

forma variabila( leucocite, celule secretorii,

celule musculare), cu forma constanta

(nervoase, osoase); îi st specifice : glicogenul

D: vegetala mai are perete celular, plastide

(cromoplaste +cloroplaste +leucoplaste), iar

animala – proteine,centrizom. As: celule

eucariote, prezenţa citoplasmei cu organite şi a

nucleului, aceleasi functii: de schimb de

substanţe, crestere, inmultire Alcatuirea

celulei eucariote- celula cu nucleu delimitat

de membrana; stă la baza formării tuturor

organismelor (excepţie: bacteriile); se

alcatueste din: membrana celulara/

plasmatica/ plasmalemă- pelicula subtire care

vine in contact nemijlocit cu citoplasma,

alcatuita din lipide si proteine: moleculele de

lipide sunt aşejate în 2 rînduri formînd un strat

continuu, iar cele de proteine se afundă în

stratul de lipide la diferite adîncimi. Setul de

proteine şi glucide de la suprafaţa plasmalemei

fiecărei celule animale, numit glicocalix, este,

specific, constituind «buletinul de identitate»

al acestuia. Membrana celulei vegetale este

protejată de un perete celular rigid, format din

celuloză, permiabil pentru apă, unele molecule

organice. Functii: *delimitarea continutului

celulei de mediu extern *unirea celulelor

vegetale se relizează prin canale umplute cu

citoplasmă şi delimitate de plasmalemă-

plasmodesme ; iar la cea animală plasmalema

form excrescenţe sau cute- desmodesme

*bariera(nu permite majoritatii compuşilor

chimici sa patrunda in citoplasmă, posedînd o

permiabilitate selectivă) *participa la unele

procese metabolice *receptor: datorită

proteinelor-receptori localizate aici, informaţia

din mediu este transmisă citoplasmei

*transport (in interior a diferitor substanţe)

poate fi: pasiv- din regiunea unde concentratia

atomilor/moleculelor este mai mare in

regiunea unde e mai mica-> dupa gradientul de

contractie; nu necesită consum de energie şi

are loc pe cale difuziunii simple (prin porii

formaţi de moleculele proteice/ cu participare

componenţilor lipidici ai membranei) sau a

difuziei facilitate (asigurată de proteine-

transportatoare din membrană, care se leagă

selectiv cu anumiţi ioni/ molecule,

transportîndu-le prin membrană) osmozei-

difuziunea moleculelor de apă printr-o

membrană semipermiabilă dintr-un mediu în

care concentraţia lor e mare spre medii cu

concentraţie mică. activ- din regiunea unde

concentratia atomilor/moleculelor e mai mica

in regiunea unde e mai mare-> impotriva gr de

concentraţie; suscită consum de energie şi este

realizat de proteine-transportatoare speciale !!!

Transportul moleculelor de dimensiuni mari în

stare solidă sau dizolvată spre interiorul

celulei prin invaginarea membranei

citoplasmatice şi formarea unor vezicule care

încorporează subst ce pătrund în

celulă(proteine, lipide, acizi nucl.) se numeşte

endocitoză. Endocitoza particulelor solide-

fagocitoză (celule,care se specializează în

fagocitozăpot îngloba microorganisme

formînd fagozomii, care fuzionînd cu

lizozomii, se transf în fagolizozomi); a celor

lichide- pinocitoză. Exocitoză- un fenomen

invers endocitozei. Moleculele de dimensiuni

mari părăsesc celula în rezultatul contopirii

veziculelor în care st încorporate cu membrana

citoplasmatică. Evacuarea particulelor solide-

fagocitoză negativă, a celor lichide-pinocitoză

negativă. Plasmoliză- fenomen, prin care apa

părăseşte celula, volumul vacuolelor, a

citoplasmei se micşorează. Deplasmoliză-

proces de restabilire a formei iniţiale a celulei,

odată ce e pusă în apă. Citoplasma- sistem

coloidal dintre membrana plasmatică şi nucleu,

ce umple cavitatatea celulei, consta din:

hialoplasma(matrice) - mediul intern al celulei,

ce constă din faza lichidă= citosol(soluţie

coloidală de compuşi organici, aflaţi in

continuă mişcare, asigurînd schimbul de

substanţe) şi faza solidă(conţine fibre proteice

subţiri, ce străbat citoplasma, iar împreună cu

organitele tubulare şi fibrilare formează

scheletul citoplasmatic- citoschelet, el leagă

organitele între ele şi dă celulei o anumită

formă).Aici are loc etapa anaerobă a

respiraţiei. Functii : *determină forma celulei

*asigura legatura dintre organite *asigură

transporul intracelular ORGANITELE

CELULARE- compuşi permanenţi şi

obligatorii ai majorităţii celulelor cu structură

şi funcţii vitale specifice organite cu

membrana unica   : Reticul endoplasmatic(RE)

- sistem ramificat de canale si cisterne, poate fi

de 2 tipuri: REG(granular=ruguros) si REA

(agranular=neted). Membranele canalelor şi

cavităţilor REG, spre deosebire de cel

agranular, poartă ribozomi Functii: *participa

la sinteza proteinelor (în ribozomii REG),

lipidelor(în membranele REA) *substanţe sunt

acumulate în el şi transportate spre organite cu

ajutorul aparatului Golgi. Aparatul

Golgi(AG)/dictizomi- organit citoplasmatic

format din cisterne delimitate de membrane,

amplasate în grupuri şi vezicule, ce st

localizate la extremităţile cisternelor. Aici are

loc secretarea de enzime şi hormoni asociate

cu vezicule Functii : *transportarea produselor

de sinteza *la cele vegetale, aici se sintetizează

celuloza, se implică în biosinteza

polizaharidelor. Lizozomi- «sac» membranar

cu enzime hidrolitice, destinate reglării

procesului de degradare intracelulară a

macromoleculelor; corpusculi ovali, mici; ei se

formează în cisternele AG; contin fermenti

capabili sa scindeze substanţele nutritive

Functia: *participă la digestia intracelulară,

deoarece înglobează şi degradează subs nutr

pătrunse în celulă ; *participă la înlăturarea

părţilor deterioarate ale celulei, la resorbţia

celulelor şi chiar a organitelor, datorită

capacităţii de digestie activă (ex: lizozomii

digeră celulele cozii mormolocului la

transformarea acestuia în broască). Vacuole-

vezicule/ cavităţi cu un conţinut lichid,

delimitat de membrana-tonoplas; se formează

din delatările veziculare ale RE/ AG. În

celulele vegetale mature există o vacuolă de

dimensiuni mari, în cele tinere- cîteva mici.

Celulele animale conţin mai multe vacuole

mici. Sucul celular- conţinutul vacuolelor

vegetale, o soluţie apoasă, din compuşi

organici şi minerali Functia: * participă la

fagocitoză, digestie, contracţie (în cel anim) *

asigură rezistenţa plantelor la îngheţ, jucînd un

rol important îm metabolismul general al

celulelor *Reglarea presiunii osmotice=

echilibrul apei din celulă şi din mediul extern,

*depozitarea substanţelor de rezerva, cele

pulsatice au proprietatea de a elimina surplusul

de apă din organism. peroxizomi- organite

celulare ale căror enzime descompun/

generează apă oxigenată (H202), care, la rîndul

ei, poate participa la oxidarea subst organice-

alcooli, fenoli, aldehide). F: participă la

fotorespiraţie organite cu membrana dublă:

Mitocondrii - corpusuli ovali, sferici, alungiti;

st înveliţi într-o membrană externă netedă şi

internă- cu numeroase cute şi excrescenţe-

criste, unde st concentrate enzimele şi unde are

loc fosforilarea oxidativă, ce duce la obţ de 36

molecule ATP;aici are loc etapa aerobă a

respiraţiei, unde oxigenul e utilizat în lanţul

respirator ca oxidant final; aici se conţin

ribozomi şi ADN inelar(acesta asigură

autoreproducerea); cavitatea interna

delimentata de membrana interna-matricea; nr

miticondriilor în celulă depinde de vîrstă(cele

tinere au mai multe), de funcţia celulei

Functia: *de sinteza a ATP-ului(deaceea st

numite staţie electrică) *sinteza proteinelor lor

pt necesităţi proprii *rol esential in respiratia

celulara, căci produc ATP, deaceeea mai st

numite » staţie energetică». Plastidele-

organite specifice doar celulelor vegetale; se

cunosc 3 tipuri: cloroplastele se contin in

organele verzi a plantelor; membrana externă

este netedă, iar cea internă- cu invaginări

închise- tilacoizi=sacule discoidale în care se

află sistemul fotoreceptor, lanţul de transport

al electronilor şi ATP-ului, care aşejaţi unul

peste altul formează o grană. În membr.

tilacoizilor se găsesc grăunciarele de clorofilă.

Conţinutul cloroplastei,delimitat de membr

internă- stroma(matricea-asemănătoare cu

matricea mitocondrială)- conţine lipide,

proteine, ADN, ribozomi, substanţe de rezervă

Functia: *fotosinteza *prezenţa ADN-ului şi

ribozomilor asigură sintetizarea proteinelor pt

necesităţi proprii *se sintetizează şi ATP

cromoplastele se contin in citoplasma

celulelor din organele colorate a plantei. În

membr tilacoizilor cromoplastelor se conţin

grăungiare de pigmenţi rosu, galben, violet

Functia: *depozitarea substanţelor de rezerva

leucoplastele se contin in citoplasma celulelor

din organele incolore(tulpini, radacini)

Functia: *depozitarea substanţelor de rezerva

A   : dintre cloroplastide şi mitocondrii : membr

dublă, spaţiul intermembranar D   : cristele,

tilacoizii, forma organelor ☻la coacerea

fructelor/ la schimbarea culorii fruzelor,

cloroplastele se transformă în cromoplaste,

ex : tuberculii de cartofi ţinuţi la lumină se

înverzesc, deoarece leucoplatele trec în

cloroplaste. organite celulare amembranare

Ribozomi - organite ovale, din 2 parti (mare,

mica), care sunt constituite din proteine si

ARN; st de tipul 80S; asamblarea lor are loc în

citoplasmă, deoarece subunităţile părăsesc

nucleul separat; localizate: pe membranele RE,

în citoplasmă, plastide, mitocondrii. Functia:

*Sinteza proteinelor Microfilamente -

structuri fibrilare formate din proteine

contractile (actină, miozină) Functia: motorica

a celulei; participa la formarea citoscheletului

Microtuburile - cilindri cavi cu pereti din

proteina tubulină Functia: participa la

formarea citoscheletului Centrul

celular(centrozomul) -specific doar celulelor

animale, se compune din doua corpusculi-

centriole st amplasate unul peste latul în

sectorul mai dens la citoplasmei din apropierea

nucleului; st formate fiecare din microtuburi,

amplasate în cerc cîte 3 Functia: *rol esenţial

în formarea citoscheletului si a fusului de

diviziune Nucleul - corpuscul rotungit,

acoperit cu membrana dubla si asezat in partea

centrala. Funcţii   : Cel mai important organit,

caci *el regleaza intrega activitatea,

*localizarea informatii genetice. Există celule

polinucleare; componentele nucleului sunt: ---

Membrana nucleara /anvelopă nucleară

/carolemă se compune din doua foite: ---intina

e străbătută de pori prin care se realizează

schimbul de substanţe dintre nucleu şi

citoplasmă ---exina e o continuare a

membranelor RE Functie: *delimiteaza

continutul nucleului, *asigura schimbul de

subst. intre nucleu -> citop nucleoplasma/ suc

nuclear- solutie coloidala transparenta de

proteine si ARN Functia: *sediul nucleolilor

si al cromotinei cromatina - retea de fibre si

granule mici, cu componentul de bază- ADN,

legate de proteine specifice, ARN ,lipide şi

săruri minerale. In timpul diviziunii celulare,

moleculele de ADN se spiralizează, se

scurtează, devenind cromozomi Functia:

*pastrarea si transmiterea a informatiei

eriditare nucleolii- sectoare sferice al

nucleului format din proteine, ARN si ADN

Functia: Sinteza de ARN si proteine, din care

se form ribozomii Incluziuni celulare-

acumulari de subst de rezerva; pt vegetale-

grăunciare de aleuronă, amidon, picături de

grăsime, iar pt cele animale-picături de

glicogen şi lipide Flageli si cili- organite de

miscare; excrescenţe citoplasmatice Perete

celular acopera suprafata celulelor vegetale

Functia: *ofera forma celulei *protejeaza

*sustine continutul. Alcatuirea celulei

procariote: Lipseste nucleul delimitat de

membrana, iar unica molecula de ADN are

formă de inel şi ocupa nucleoitidul(citopul).

Membrana plasmatică formează invaginări-

mezozomi, pe suprafaţa cărora se află fermenţi.

Exista peretele celular, format din

glucoproteidul mureina; din organite:

ribozomi, incluziuni(amidon, glicogen, lipide),

frageli, cili. !!!Citoplasma şi nucleul formează

protoplastul. PROCARIOTE ---lipsite de

nucleu individualizat, ce e substituit cu

nucleoidul(lipsit de membrană, format din

molec de ADN, cu puţine proteine) ---lipsesc

mitocondriile, RE, plastidele, lizozomii,

vacuolele, AG ---ribozomii au dimensiuni

mici, peretele celular e rigid, ---formează

mezozomi, pe care se găsesc enzime asociate

procesului de respiraţie ---fotisinteza are loc în

membranele care conţin pigmenţi respectivi.

---cloroplastele lipsesc ---unele au proprietatea

de a fixa azotul ---întrunesc toate însuşirile

viului ---st unicelulare sau filamentoase

EUCARIOTELE ---nucleul e delimitat de

învelişul nuclear şi conţine material genetic

ADN, precum şi mai mulţi nucleoli ---st multe

organite celulare ---ribozomii au dimensiuni

mai mari ---respiraţia aerobă se realizează prin

mitocondrii ---fotosinteza are loc în cloroplast

---nu st capabile de a fixa azotul ---unicelulare,

filamentoase, pluricelulare D: după nivelul de

organizare, prez nucleului şi a organitelor

celulare As: unitate elementară de organizare,

prezenţa ribozomilor, prezenţa membranei

plasmatice, se autoreproduc. TEMA:

BIOSINTEZA PROTEINELOR Proteine-

fermenţi: Catalizează anumite reacţii chimice

din organism. Se cunosc circa 2000 de

fermenţi, ex: Amilaza scindează amidonul

până la glucoza; lipaza scindează grăsimile

Proteine structurale: Component al

membranelor celulare, al unor organite şi al

structurilor de sprijin: Colagenul din

componenţa cartilajelor şi a tendoanelor,

elastina ţesutului conjunctiv, cheratina părului

şi a unghiilor. Proteine contractile: Asigură

deplasarea celulelor, componenţilor

intracelulari: Actina şi miozina din fibrele

musculare. Proteine de trans port: Leagă şi

transportă molecule specifice şi ionii dintr-un

organ în altul: Hemoglobina transportă oxi-

genul, albumina de coagulare - acizii graşi.

Proteine alimentare: Alimentează embrionul la

stadiile timpurii şi depozitează substanţe

biologic active: Cazeina laptelui, oferitina care

depozitează fierul în splină. Proteine

protectoare: Apără organismul de pătrunderea

altor organisme şi de vătămare: Anticorpii

produşi de limfocite blochează antigenii

străini, fib-rinogenul şi trombina previn

pierderile masive de sânge. Proteine reglatoare

(hormonii): Participă la reglarea activităţii

celulei şi organismului: Insulina reglează

metabolismul glucozei, hormonul de creştere

reglează creşterea organismelor. Unitatea

structurală şi funcţională a lumii vii nu exclude

individualitatea fiecărei fiinţe după parametrii

morfologici, fiziologici şi biochimici. Practic

toate însuşirile celulelor şi ale organismului în

ansamblu sunt determinate de proteine. De

aceea accentul în căutarea bazelor materiale

ale individualităţii organismelor a fost pus pe

studierea compoziţiei proteice a organismelor.

Cercetările au arătat că pentru fiecare

organism este specific un anumit set de

proteine. Practic nu au fost găsite două

organisme de aceeaşi specie, doi oameni, cu

excepţia gemenilor univitelini, la care toate

proteinele să fie identice. Presupunerea că

anume proteinele sunt baza materială a

individualităţii organismelor s-a dovedit a fi

justă. În procesul activităţilor vitale ale celulei,

unele proteine se distrug, altele se consumă,

deaceea ele trebuie să-şi completeze

permanent rezervele, sintetizîndu-le. Cod

genetic - sistem unic de notare a inform

ereditare in moleculele de acizi nucleici sub

forme succesiunii nucleotidelor. Insusirile

codului genetic : --- caracter univoc(un

aminoacid poate fi codificat de mai mulţi

codoni) ---caracter universal, aceiaşi codoni

codifică aceiaşi aminoacizi la toate

organismele vii [în cazul de neuniversalitate a

codului genetic, informaţia nu s-ar transmite

de la părinţi la descendenţi, deci nu ar exista

legătură dintre strămoşi şi urmaşi ;

deasemenea, nu sunt excluse mutaţiile pontane

şi neaşteptate] ---lipsa virgulilor, pauzelor –

între codoni nu există spaţii ---e degenerat(un

aminoacid poate fi codificat de 2/ mai mulţi

codoni) ---tripletic (aminoacizii st determinaţi

de 3nucleotizi) ---colinear ---nesuprapunerea/

neacoperirea codonilor (unul şi acelaşi

nucleotid nu poate face parte din codonii

vecini). Fiecărui aminoacid îi corespunde în

molecula de ADN o consecutivitate de

3nucleotide, un triplet numit codon. Codonul

de iniţiere-AUG, iar terminali- UGA/UAG; st

în total 64. dintre care 61 codifică anumiţi

aminoacizi, iar 3 (UAA, UAG şi UGA) -

sfârşitul sintezei (stop-codon sau codon

nonsens). Un codon - AUG - determină

începutul sintezei şi este numit codon de start.

Descifrarea codului genetic este una din cele

mai grandioase realizări ale ştiinţei moderne.

Sectorul de ADN ce conţine informaţia despre

alcătuirea unei molecule de proteină reprezintă

unitatea structurală a informaţiei ereditare,

pentru care în 1909 W. Iohannsen a propus

noţiunea de genă. La eucariote informaţia

ereditară este codificată de circa 300 000 de

gene. Numărul nucleotidelor din componenţa

fiecăreia este variabil şi oscilează în limite

mari: de la 500 până la 1500. gena Deoarece

sediul ADN-ului în celulă sunt cromozomii,

fiecare genă îşi are locul său într-un anume

cromozom. Realizarea informaţiei ereditare în

cadrul celulei este posibilă datorită proceselor

de replicare a ADN-ului şi de biosinteză a

proteinelor. Să analizăm în continuare aceste

două procese de importanţă vitală.

REPLICAREA ADN-ULUI La studierea

mitozei aţi putut constata că diviziunea celulei

este anticipată de replicarea, adică de

autodublarea moleculelor de ADN. întrucât

cele două molecule de ADN nou formate sunt

o copie fidelă a moleculei-mamă, informaţia

ereditară conţinută în celula-mamă se

transmite celulelor-fiice. Replicarea ADN-ului

începe prin ruperea sub acţiunea unei enzime a

legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate

ale celor două catene. în continuare, în dreptul

fiecărei catene din nucleotidele aflate liber în

carioplasmă, după principiul

complementarităţii (nucleotidul A este

complementar nucleotidului T, iar nucleotidul

C - nucleotidului G), se sintetizează o nouă

catenă. Astfel, fiecare catenă serveşte ca

matrice pentru o nouă catenă complementară.

în fiecare din cele două molecule de ADN nou

formate, una din catene provine de la

molecula-mamă, iar cealaltă este sintetizată

din nou. Acest tip de replicare a moleculelor

de ADN este numit semi-conservativ. Par-

ticularitatea distinctivă a replicării ADN-ului

este precizia ei înaltă. Dacă totuşi în timpul

replicării din anumite motive s-a încălcat

consecu-tivitatea nucleotidelor, în majoritatea

cazurilor leziunea se înlătură de sine stătător.

Acest proces, numit reparaţie, decurge astfel.

Sectorul afectat al catenei este "tăiat" cu

ajutorul unei enzime speciale. Apoi o altă

enzimă copiază informaţia de pe catena

intactă, înlocuind în catena afectată

nucleotidele necesare. Altă enzimă "coase"

noul fragment la locul respectiv: molecula este

reparată. Uneori însă reparaţia nu este

calitativă şi apar mutaţii. Reproducerea lor în

generaţiile următoare de celule duce la diferite

patologii. BIOSINTEZA PROTEINELOR - un

proces format din 2 etape: Transcriptie -

procesul de " copiere" a consecutivitatii

nucleotidelor unei gene de pe ADN in

consecutivitatea nucleotidelor ARNm/

[procesul de transcriere a inform genetice de

pe una din catenele de ADN pe o moleculă de

ARNm] ADN se conţine în nucleu, iar sinteza

proteinelor are loc în citoplasmă, pe ribozomi.

Informaţia despre structura proteinelor ajunge

din nucleu în citoplasmă sub formă de

ARNm. 1)fragmentul de ADN ce conţine gena

corespunzătoare se despiralizează cu

participarea unor fermenţi speciali; 2)pe una

din catenele de ADN se sintetizează molecula

de ARNm: în dreptul G(ADN) se situează

C(ARN); al lui C(ADN) – G(ARN); al lui

A(ADN) – U(ARN); al lui T(ADN) –

A(ARN). Aşadar, molecula sintetizată de

ARNm reprezintă o copie fidelă a genii

respective 3)molecula de ARNm părăseşte

nucleul prin porii nucleari, ajungînd în

citoplasmă; 4)de molecula de ARNm se

fixează unul sau mai mulţi ribozomi. Pentru

citirea informaţiei de pe ARNm, spre

complexul ribozomi - ARNm sunt transportaţi

aminoacizii.Transportarea aminoacizilor:

5)aminoacizii st transportaţi spre complexul

ribozomi – ARNm de către ARNt. O enzimă

specială fixează de “peţiolul frunzei”(catena

molecule de ARNt) aminoacidul codificat de

tripletul complimentar anticodonului(codonul

din vîrful frunzei, ce e complimentar

codonului din ARNm) Translatia - etapa

finala a biosintezei proteinelor; citirea

informatiei de pe ARNm de la codonul

"start" /[procesul de transformare a inform din

ARNm într-o secvenţă de aminoacizi a unei

catene polipentidice.] 6)complexul ARNt –

aminoacid se apropie de complexul ribozomi –

ARNm. Dacă anticodonul ARNt e

complimentar codonului ARNm pe care se află

ribozomul, 7)animoacidul se desprinde de

ARNt, punînd începutul moleculei de proteină,

dacă nu- cedează locul altui ARNt. Procesul se

repetă pînă cînd ribozomul ajunge la codonul

«stop», care semnifică sfărşitul genei şi, deci,

sfărşitul sintezei proteinei. Pe acelaşi ARNm

se pot fixa mai mulţi ribozomi. Cele 17 kg de

proteine din corpul omului se reînoiesc timp

de 160 zile, iar în timpul vieţi, proteinele se

reînoîesc de 200 ori. !!!catenele antiparalele

ale moleculei de ADN st unite prin legături

hidrogenice, deoarece aceste legături se form

între bazele azotate complementare As: dintre

transcripţie şi translaţie procese genetice,

asigură realizarea informaţiei genetice, includ

3 etape: iniţierea, elongarea, terminarea D:

localizarea procesului, produsul final, matriţa

folosită. ROLUL: acizilor nucleici în

biosinteza proteinelor constă, în primul rând,

în traducerea informaţiei genetice codificată

sub formă de succesiune a nucleotidelor ADN-

ului în structura moleculei de ARNm, în al

doilea rând, în sinteza în baza ARNm a

proteinelor din aminoacizi. Primul proces are

loc în nucleu, iar al doilea - în citoplasmă.

Toate etapele biosintezei proteinelor sunt

catalizate de fermenţi şi aprovizionate cu

energie pe contul scindării ATP. Proteinele

sintetizate trec în canalele reticulului

endoplasmâtic, unde are loc maturizarea lor.

Sinteza moleculelor proteice are loc continuu

cu o viteză destul de mare: timp de un minut se

sintetizează de la 50 până la 60 mii de legături

peptidice. Sinteza unei molecule proteice

durează circa 3-4 s. Jumătate din proteinele

corpului omenesc (în total se conţin 17 kg) se

înoiesc timp de 80 de zile. Pe durata vieţii

conţinutul de proteine se reînoieşte de 200 de

ori. ☻ARNm este o copie fidelă a unui anumit

sector al moleculei de ADN. TEMA:

TESUTURILE VEGETALE Tesutul - o

totalitate de celule cu aceeasi struct,

compozitie chimica, origine si functie. Organ -

o grupare de tesuturi c/e, activind impreuna ,

asigura exercitarea de catre acesta, a unei

anumite functii in organismul pluricelular.

Organism - o grupare de celule, tesuturi,

organe, sisteme de organe, c/e asigura

existenta si unitatea individului concret.  !!!

după gradul de diferenţiere a celulelor se

deosebesc 2 tipuri de ţest veg – meristematice

şi definitive(protectoare, fundamentale,

mecanice, conducătoare, secretoare, senzitive).

Tipuri de tesuturi vegetale   : Formative/

Meristematice /Generative st formate din

celule ce păstrează capacitatea de devidere pe

tot parcursul vieţii; se formeaza din celule

tinere nediferentiate mici, cu pereti subtiri,

citoplasma abundenta, nucleu voluminos şi

activitate mitotică sporită, se află între liber şi

lemn Funcţie: genereaza in continuu celule

noi ; pot fi: PRIMARE- formate din celule

parenchimatice cu pereţi subţiri; dau naştere

primelor ţesuturi definitive; se clasifică în:

apicale(la virf de rad. si tulp, alcătuind conuri

de creştere), intercalare (deasupra nodurilor la

graminee); laterale (reprez. de cambiul, in rad.

si tulp lemnoasa, situate în grosimea organelor

dînd naştere rădăcinilor secundare şi celor

adventive) Funcţia: asigură creşterea în

lungime a plantelor. SECUNDARE parvin din

celule tesuturilor definitive, care şi-au

recăpătat proprietatea de a se divide

includ(cambiu, felogenul); st dizlocate între

lemn şi scoarţă(liber) în tulpinele lemnoase şi

în rădăcini; form din celule mici, alungite

Funcţie   : asigură creşterea ţesutului în grosime

De apărare /de protecţie /de acoperire st

situate la suprafaţa organelor, alc din celule

diferentiate, vacuole voluminoase,perete

celular dur, conţine straturi de plută, acoperă

frunzele şi tulpinele, pereti modificati; pot fi :

PRIMARE(epiderma) - provin din

meristemele primare; formate dintr-un singur

strat de celule vii, lipsite de clorofilă; conţine

stomate; epiderma e situată la suprafaţa

frunzelor, a tulpinilor plantelor ierboase,

elementelor florilor, seminţelor, fructelor (!!!

epiderma frunzei contine celule epidermale de

baza, stomate, trihome) SECUNDARE -

generate de meristemele secundare (suberul şi

scoarţa) suberul e un ţesut mort, alcătuit din

celule turtite cu pereţi groşi, impregnanţi cu

suberină, rău conducător al căldurii,

impermiabil sau puţin permiabil, fexibil;

provine din diviziunea celulelor felogenului;

schimbul gazos are loc prin formaţiuni

speciale – lenticele. Scoarţa se form la arbori

şi arbuşti pe locul suberului, care sub

presiunea creşterii se desface foarte repede.

Funcţie: protectie/acoperire a organelor

vegetative şi generative fundamentale

/parenchimuri /trofice - formate din celule vii,

cu membrane subţiri, cu citoplasmă bogată în

plastide L: raspindite in organele plantei; pot

fi: DE ASIMILARE/ CLOROFILIENE /

CLORENCHIMATICE- are loc fotosinteza;

DE DEPOZITARE-ţesuturi incolore adaptate

la acumularea substanţelor de rezervă, se

dezvoltă în tuberculi, bulbi, seminţe;

AERIFERE/ AERENCHIM - sunt

caracteristice organelor submerse ale plantelor

acvatice; prezintă un ţesut lacunos, cu spaţii

pline de aer F:asigura pozitie verticala, plutire;

AEVIFERE- prezente la plante suculente, ce

trăiesc într-un mediu secetos, pietros,

sărăturat; prezintă celule mari, cu membrane

subţiri F:imbibarea apei mecanice/de

sustinere. Funcţii: ---alcatuesc carcasa ce

sustine organele plantei, ---impiedica

ruperea,comprimarea, încovoirea ---confera

tarie si rezistenta; pt fi : COLENCHIMICE -

tesut mecanic viu, flexibil, elastic; din celule

alungite, cu membrane neuniform îngroşate,

nelignificate. Celulele se întind uşor,

neîmpiedicînd creşterea organelor în care se

află L: sub epiderma lăstarilor, peţiolul

frunzelor. SCLERENCHIMICE - tesut mort,

rigid, dur; din celule alungite cu membrană

uniform îngroşată, deseori lignificată;

membrana acestor celule e foarte rezistentă;

pot fi: fibros- celule alungite, subţiri, adunate

în fascicule(în tulpini şi rădăcini) şi scleros

constă din celule moarte cu membrane

puternic îngroşate, numite s clereide (sîmbure

de vişine, cireş, caise ; coaja de nucă)

conducatoare- celule mari, anucleate, pereţi

groşi, st caracteristice cilindrului central al

rădăcinii Funcţii: ---asigura circulatia subst

prin intreg organism, deosebim : LEMNOS/

xilem asigura circulatia sevei brute şi se alc

din: traheide (vase imperfecte/ închise

/primitive) st celule alungite moarte, cu capete

oblice şi membrană lignificată; trahei(vase

perfecte /deschise /evoluate) – şiruri de celule

tubulare moarte, puse cap la cap, asigură o

viteză mai mare de circulaţie decît

traheidelele; parenchimul lemnos singurul

element viu, depozitează subs de rezervă;

fibrele lemnoase servesc drept suport pt vasele

conducătoare Funcţii: asigura circulaţia sevei

brute ☻În trahei viteza e mai mare decît în

traheide, fiindcă acestea sunt superioare.

LIBERIAN/floemul Funcţii: asigura circulaţia

sevei elaborate alc din vase liberiene-, cu

pereti transversali performanti si celule

alungite ; un ţesut complex, ce ciprinde :

tuburi ciuruite (vase liberiene) st celule vii

alungite, aşezate cap la cap şi separate prin

membrane. În interiorul celulei se află

citoplasma şi o vacuolă mare, care asigură

circuitul sevei elaborate de la celulă la celulă;

celule anexe(celule-satelit)- elemente vii unite

cu tuburile circuite prin numeroase

plasmodesme; parenchimul liberian

depozitează subs de rezervă; fibre liberiene-

elementul mecanic al ţesutului liberian, care e

şi unicul element mort la acestuia. În organele

plantei lemnul şi liberul formează complexe

specifice numite fascicule coducătoare /

fascicule libero-lemnoase secretoare -

capabile de a produce subst in exces (perii

glandulari, digestivi, nectarinele) senzitive -

reactioneaza la factorii mecanici (papile

sensitive din cîrceii unor plante, ţesut senzitiv

de la baza filamentelor staminelor

As: dintre ţ conducător şi ţ apărător  : ţ vegetale,

prez în tulp, grupări de celule D: tipul de

celule, localizare, funcţii A   : dintre ţ

meristematic şi ţ conducător : forma şi struct

celulelor  Ţesuturile mai pot fi clasificate

astfel : după diversitatea celulară   : simple,

formate dintr-un singur tip de celule, ex : ţ

mecanic; complexe, din mai multe tipuri, ex : ţ

conducător. După gradul de diferenţiere a

celulelor   : meristematice, formate din celule ce

nu-şi pierd capacitatea de devidere ; definitive,

din celule specializate în realizarea unei

anumite funcţii, ex :ţ mecanice, de apărare,

fundamentale, secretoare, senzitive. TEMA:

TESUTURILE ANIMALE epiteliale e form

din celule strins unite intre ele, cu capacitate

inalta de regenerare. Epiteliile se clasifica in 3

grupe: senzoriale, glandulare, de acoperire;

Cele DE ACOPERIRE st alc din celule

dispuse în straturi, acoperă corpul, căptuşesc

organele cavitare şi se clasifica în: simple pot

fi pavimentoase=scuamos simplu (strat de

celule aplatizate), ele căptuşesc vasele

sangvine şi limfatice; cubice (celule cubice

intr-un singur strat), ele se întălnesc pe

suprafaţa ovarului, în ductul veziculei biliare;

cilindrice=columnar simplu (strat de celule

cilindrice, înalte), ele tapetează cavitatea

intestinelor, stomacului stratificate pot fi

cherarinizate(strat superficial al pielii), ele se

cheratinizează şi apoi se exfoliază;

necheratinizate/ moale(acopera cavit bucala,

esofagul= supraf umede),celulele moarte de la

supraf se exfoliază fără a se cheratiniza

cilindrice/columiar (peretii vezicii urinare,

uterul, porţiunea superioară a uretrei)

pseudostratificate (caile respiratorii), ele st

constituite dintr-un singur strat, sprijinit pe o

membrană bazală ROL : de protecţie

GLANDULARE-celulele specializate în

sinteza unor subst, ele elaborează produşi de

secreţie, asociindu-se cu ţesutul conjunctiv

form glande: exocrine-posedă canale prin care

se elimină produşii de secreţie endocrine-

secretă produşi direct în sînge mixte-

pancreasul, gonadele SENZORIALE- celule

specializate, care au capacitatea de a

transforma excitaţiile din mediu în impuls nerv

(epiteliile gistativ, auditiv, vestibular)

conjuctive - cele mai raspindite, asigură

conexiunea dintre celule, ţesuturi/ organe,

alcatuite din celule conjuctive(mastocite,

fibroblaşti,condrocite, osteocite, celule

adipoase) si matricea, care cuprinde proteine

fibrilare (reticulină, colagen, elastină) şi

substanţă fundamentală (glicoproteine,

mucopolizaharide) Tipuri   : PROPRIU-ZIS lax

- complecteaza spatiile dintre organe, hrănind

epiteliile, conţine puţine fibre şi multă subst

fundamentală; dens - intra in componenta

tendoanelor, corneii; conţine mai puţină subst

fund CU FUNCŢII SPECIALE : elastic - se

intilneste in ligamente, corzi vocale; reticular -

parte componenta a maduvei roşii a oaselor,

spinei, ganglionilor limfatici; adipos – form

din celule sferice, dislocat sub piele, de a

lungul vaselor sangvine, în jurul unor organe,

are rol de depozit; singele si limfa - ţesut

lichid, cu subst fundamentala-plasma; limfa ae

rol de apărare CARTILAGINOS- de o

consistenta semidura, asigurînd susţinere şi

rezistenţă; e lipsit de vase sangvine, limfatice

şi nervi; deosebim : hialin - inveleste capetele

oaselor unite mobil (in laringi, trahee, septul

nazal, bronhii) elastic - se gaseste in laringe,

epiglota, pavilioanele urechilor fibros -

formeaza discurile intervertebrale. OSOS-

subst fundamentala este impregnata cu saruri

de calciu, ce asigură susţinere şi rezistenţă;

deosebim: compact - celulele osoase amplasate

concentric în jurul canalului Harvers, spongios

- celulele osoase st dispuse rarefiat (epifizele

oaselor lungi şi celor late). Ţesutul conjunctiv

se mai poate clasifica : trofic(lax, adipos,

sangvin) şi de susţinere(fibros, cartilaginos,

osos) musculare: celula musculara e numita

fibră musculara, trasatura distinctiva -

capacitatea de-a se contracta; ea dispune de

membrană (sarcolemă) şi citoplasmă

(sarcoplasmă): NETED- din celule fusiforme

unicelulare; formeaza musculatura organelor

interne. Fibra are un nucleu situat central;

miofibre amplasate liber şi paralel, constituite

din miofilamente de actină(subţiri. lungi) şi

miozină(groase). Contracţia muşchiului neted

e involuntară şi lentă STRIAT- din fibre

musculare cilindrice, polinucleate; formeaza

muschii scheletici si musculatura unor organe

interne, ROL : de contracţie; Fibra musculară

striată conţine un nr mare de nuclee ovoide,

organite celulare tipice, mult glicogen şi

miofibre cu o structură caracteristică (form

discuri clare, ce conţin miofilamente de actină

şi discuri întunecate-de miozină şi actină)

Contracţia muşchiului striat e voluntară şi

rapidă A   : dintre ţ striat şi muscular: ţ anim, ţ

musculare, conţinut sporit de microfilamente

proteice D: tip de celule (polinucleate,

mononucleate), localiz, tip de contracţie

(voluntară involuntară) CARDIAC- din fibre

polinuclele, toate fibrele formeaza o retea

unica, intra in alcatuirea muschilui cardiac.

Contracţia-involuntară nervos - alcatuit din:

neuroni- receptioneaza, prelucreza si transmit

impulsul nervos şi celule gliale ocupa spatiul

dintre neuroni servind drept suport pentru

acestea si asigurind nutritia lor. As: dintre ţ

cartilaginos şi ţ osos : ţ animale, grupări de

celule, ţ conjunctive D: tipul de celule, localiz,

funcţii A: ţ musc striat şi ţ epitelial   :forma cel,

aranj celulară. TEMA : FOTOSINTEZA.

CHEMIOSINTEZA. RESPIRAŢIA

CELULARĂ. Fotosinteza   = obţinerea unui

produs chimic (glucozei) din elementele lui

componente (subst organice : CO(2), H(2)O)

prin acţiunea luminii; proces fiziologo-

biochimic specific pt plantele verzi, ce constă

în fizarea energiei solare sub formă de energie

a legăturilor chimice. Acest proces= o parte

componentă a metabolismul plastic, căci e un

proces de formare a subst org dun cele anorg.

Acest proces are loc în cloroplaste, care conţin

2pigmenţi verzi(clorofila a şi clorof b), care

au max de absorbţiei în partea roşie şi albastră-

violetă a spectrului de lumină. La acest proces

participă CO(2), H(2)O, H(2)S, energia solară;

transportul de electroni are loc pe tilacoizi; în

cadrul fotosintezei se obţine amidon,glucoză.

Faza de lumină începe cu iluminarea

cloroplastului de către lumina vizibilă. Fotonul

de lumină, nimerind în molecula de clorofilă a,

provoacă un şir de reacţii de oxidoreducere cu

degajare de energie, iar molecula de clorof

pierde un ion de H şi un electron. O parte din

energia acestor reacţii e utilizată la fotoliza

apei, produsul său secundar se degajă în

atmosferă, iar energia rămasă e acumulată în

legături macroergice ale moleculei ATP.

Astfel, are loc captarea energiei solare de către

grăuncioarele de clorofilă şi transformarea ei

în energie chimică a legăturilor ATP. Faza de

întuneric presupune fixarea CO(2) în stroma

cloroplastelor cu transformarea lui în

hexoze.Aici sursa de energie e: ATP şi alte

molecule purtătoare de energie. Aici se

desfăşoară Ciclul Calvin, care necesită ATP şi

care reprez reacţii în urma cărora se form :

acid fosfogliceric, aldehida 3, glucoza,

zaharoza, amidonul. F începe la o iluminare

slabă şi încetează la o iluminare puternică, din

cauza vătămării protoplasmei celulelor.

Însemnătatea F în plan planetar este

neexprimabilă, de ea e legată existenţa vieţii

pe pămînt, întrucît stă la baza desfăşurării

proceselor vitale. Intensitatea ei depinde de

lumină, concentraţia CO(2), de temp, de apă,

de săruri minerale. !!!în cadrul F se elimină

Oxigen, deoarece la F participă apa. !!!F e

posibilă şi fără eliberarea de Ox în atmosferă.

Unele subs ca SO(2), ozonul înhibă F. 6CO(2)

+ 6H(2)O -> C(6)H(12)O(6) +6O(2)

Respiraţia celulară ------------ anaerobă se

desfăşoară în citoplasmă şi nu necesită oxigen,

iar cea aerobă se desfăşoară în mitocondrii şi

necesită oxigen. Degradarea subs org se

produce în cadrul ciclului Krebs As: st de

importanţă vitală, au loc în celulă, procese

metabolice D: tipul de metabolism, localizarea

în celulă, produsul final. Chemiosinteza –

oxidarea directă a compuşilor minerali de

către bacteriile (nitrobacterii, sulfobacterii,

patogene) ce obţin energie necesară activităţii

vitale. Nitrobacteriile, sulfobacteriile,

ferobacteriile sintetizează subst oranice în baza

energiei eliminate la oxidarea diverselor

substanţe. 6CO(2) + 12H(2)S +Q ->

C(6)H(12)O(6) + 12(S) + 6H(2)O Termeni

biologici : autofagia- procesul de degradare a

organitelor sau structurilor celulare bătrîne şi

alterate. enzime = catalizatori biologici de

natura proteica, pot fi: monocomponente(din

proteine) bicomponente(proteine+ componetne

neproteinice-coferment/ coezimă), iniţiază

procesul de fotosinteză şi metabolism;

vitamine = substanţe fiziologice active de

natura diferita/biocatalizatori, pot fi:

liposolubile si hidrosolubile, se dizolvă în

substanţa lichidă; Legatura chimica - legatura

dintre atomi; poate fi ionica, metalica,

covalenta(polara, nepolara) Fermentaţie-

transformare chimică a materiei organice în

subst cu o constituţie mai simplă prin acţiunea

fermenţilor stomată- mică deschidere în

învelişul frunzei, servind la schimbul de gaze

dintre mediu şi plantă, eliminînd apa din

plantă. Lichid tisular- spaţiu dintre celule, cu

funcţia de transportare a subst, de spălare a

celulelor, de formare a limfei.

.

.