Cuprins:

Introducere

1. Originea – între mit și istorie

2. Organizarea:

economică

socială

politică

3. Rituri și ritualuri (nașterea, căsătoria, moartea)

4. Credințele religioase

5. Artele și cunoștințele științifice

arhitectura, sculptura, pictura

literatura

cunoștințele științifice

6. Cucerirea de către ”zeii albi”

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Controversa asupra începuturilor culturii materiale și spirituale din America este tot atît de veche ca descoperirea Americii și nu s-a încheiat încă. Ceea ce specialiștii au acceptat aproape unanim este originea asiatică a primilor colonizatori, veniți în valuri succesive prin Alaska peste apele Oceanului Pacific și risipiți apoi în întreg continentul.1

Primul val, format din grupuri de vînători nomazi, au început să migreze de pe continentul asiatic cu mai bine de 20 000 de ani în urmă, pe cînd actuala strîmtoare Bering era încă un istm care lega Siberia cu Alaska, o parte s-a răspîndit pe teritoriile Americii de Nord, iar alta a coborît, mai tîrziu, spre sud. În jurul anului 5000 î.e.n acest prim val uman a ajuns, probabil pînă în regiunea Americii Centrale.2

Cam la aceeași dată, un al doilea val a pornit din sud-estul Asiei și mai ales din Oceania (pe mare) ajungînd în America de Sud.

Al treilea val de triburi asiatice, înrudite cu eschimoșii de azi, a ajuns către anii 5000-3000 î.e.n. în regiunile septentrionale ale Americii de Nord.

Dovezi în favoarea originii asiatice a indienilor din America sînt aduse de mai multe discipline științifice, printre care: antropologia (semnalează numeroase și accentuate caracteristici fizice de tip mongoloid la indieni), etnografia (care a constatat nenumărate corespondențe între cultura spirituală și materială a indienilor și cea a locuitorilor din nordul și estul Asiei), arheologia (care a încercat să răspundă la întrebările: cînd au venit?, dacă strămoșii indienilor, cei care au părăsit Asia în diferite perioade, provin dintr-o singură regiune sau vin din zone geografice diferite iar drept origine au mai multe grupuri umane din Asia orientală?).3

Deși nimeni nu se îndoiește de forța migrației asiatice, se știe că nu a fost unicul fenomen de acest fel care a populat continentul (vikingă), cele două tipuri de indigeni certificînd diversele migrații, care ar fi dat naștere unor populări multiple.4

La începutul erei noastre nu mai existau în America urme de nomadism; încep acum să se configureze civilizaţii create de populaţii sedentare. Trei dintre acestea au atins nivelul de civilizaţii istorice: civilizaţia aztecă, incaşă şi mayaşă. Sunt civilizaţiile cele mai bine cunoscute şi mai bine conturate, având o structură culturală mai complexă şi care, evoluînd, au avut şi un rol politic mai important. Sunt civilizaţii ajunse la un stadiu cu totul remarcabil la data debarcării aici a spaniolilor – care le-au şi desfiinţat, deşi din punct de vedere cultural nu le-au distrus total. Prima, civilizaţia aztecă, s-a constituit în partea meridională a Americii de Nord; a doua, civilizaţia Inca, în America de Sud, de-a lungul coastei Oceanului Pacific; a treia, civilizaţia Maya, în America Centrală.5

1 Lorinț Florica, Popa Moraru Georgeta, Aztecii, editura Tineretului, Bucurști 1968, pag. 5,6;2 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 419;3 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag. 21-23;4 Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și hispanică, vol.2, editura ALL, București 2012, pag. 173;5 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 419;

2

1. Originea – între mit și istorie

Aztecii. Venirea triburilor aztece în valea Anahuac (valea Mexicului) a fost precedată de 25 de secole de dezvoltare culturală,6 astfel începînd din mil. II î.e.n. s-au succedat în spațiul mexican civilizații importante (olmecii, xicalanca, zapotecii, toltecii, chichimeca) care le-au transmis aztecilor anumite elemente de cultură și civilizație și au lăsat în urma sa monumente importante.7

Aztecii purtau numele străvechii căpetenii de trib Mexitli (Mexi), care fusese în fruntea viitorilor azteci la vremea cînd aceștia și-au părăsit legendara lor patrie Aztlan, de la care derivă și numele de azteci (numele ”mexica” a fost schimbat în ”azteci” mai tîrziu, de către cronicarii spanioli din sec. XVII-lea). Aztlan fusese probabil o insulă din mijlocul unui mare lac, unde aztecii au trăi pînă în anul 1091. La acea dată, spun legendele, au pornit împreună cu alte 8 triburi înrudite, care vorbeau o singură limbă – nahua conduși de zeul lor protector Huitzilopochtli spre un ”pămînt al făgăduinței”. 8 Către anul 1256 triburile aztecilor au ajuns în podișul Mexicului, pe malurile lacului Tezcoco fiind conduși de Tenoch, după el luîndu-și cel de-al treilea nume, tenochca. Dar adevărata lor istorie începe abia în anul 1325 cînd se așează definitiv pe o insulă nelocuită și mlăștinoasă din acea regiune. Așezării de pe insulă i-au dat numele de Tenochtitlan (”Piatra Cacatusului”, actualul Ciudad de Mexico).

Incașii. Oamenii, cunoscuți mai tîrziu ca incași, erau organizați la început într-un mic grup războinic care vorbea limba "quechuana" și trăiau lîngă lacul Titicaca în sud-estul Perului, în secolul XII-XIII. Conform legendei incașe, primul împărat incaș, Manco Capac, împreună cu trei frați și patru surori au ieșit din pămînt, din peșteri. În jurul anului 1200, Manco Capac conducea zece ayllus, sau clanuri, de la lacul Titicaca nord către valea fertilă din Cusco, unde au și întemeiat orașul Cusco, capitala lor. Manco Capac s-a căsătorit cu una din surorile sale pentru a stabili dinastia regală.

Inca nu a fost un trib sau un popor. Numele de ”inca” era dat stăpînitorului imperiului din sudul Anzilor (popor a lui Inca). Țara Inca, Tahauantinsayu (”țara celor patru părți”), era așezată în partea de sud-vest a Americii de Sud, în regiunea Anzilor. Denumirea indică probabil faptul că la început ”statul” inca fusese alcătuit din patru provincii.9 Imperiul Incaș a luat naștere în anul 1200 și ocupa teritorii incluse azi în mai multe țări : Columbia, Ecuador, Bolivia, Peru, Argentina și Chile. De-a lungul istorie sale ”imperiul” a fost guvernat de 12 suverani. 10 El și succesorii săi au mărit puterea imperiului prin căsătorii, alianțe și cucerirea popoarelor vecine. Acești conducători au adus civilizația incașă la apogeul dezvoltării, au transformat capitala Cusco într-un centru incaș de societate și guvernare, au dezvoltat o religie de stat și au instaurat un sistem administrativ pentru a putea controla largile văi și numeroșii supuși.

Mayașii. Civilizația Maya este o civilizatie mezoamericană, care a atins apogeul în perioada 300-900 e.n. – mayașii au locuit în zona cuprinsă între Mexic și America de Sud, în teritoriile

6 Lorinț Florica, Popa Moraru Georgeta, Aztecii, editura Tineretului, Bucurști 1968, pag. 5;7 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 420;8 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag. 106;9 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag.181;10 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 449;

3

care astăzi se numesc: Belize, Honduras, Guatemala, El Salvador, Yucatan, Chiapas, cuprinzînd mai mult de 325 km2 .11

Se consideră că locul de origine al poporului maya ar fi fost podișul Guatemalei (mil. II), primele date cronologice certe sunt din sec. IV e.n. cînd civilizația Maya atinsese deja un nivel remarcabil. Către anul 700 orașul Chichen Itza (central religios) este abandonat, de alfel ca și alte centre relogioase. Această decadență cultural s-a datorat fie insuficienței producției agricole, fie unor probabile revolte violente contra castei sacerdotale, fie invaziilor unor triburi toltece. Epoca influenței mexicane începe din sec. IX – X e.n., odată cu cucerirea toltecă a zonei meridionale și a celei septentrionale a Americii. Apar fortificațiile – fapt aproape necunoscut indigenilor Maya.12

2. Organizarea:

economică

Aztecii. Ocupația de bază a triburilor technocas (aztece) era agricultura. Principala plantă de cultură era porumbul, cunoscut din cele mai vechi timpuri. Aliment de bază, porumbul a ocupat un loc de frunte și în simbolica unor sisteme religioase politeiste locale, fiind zeificat.

Pămîntul aparținea comunităților agrare. Șeful clanului, asistat de Sfatul Bătrînilor, distibuia în mod echitabil fiecărei familii o bucată de pămînt de aproximativ 4 ha, de pe care se putea recolta pînă la 5000 kg de porumb.

Pămîntul era lucrat manual, nefiind utilizate animalele de tracțiune sau unelte mai evoluate. Porumbul era semănat cu ajutorul unui simplu băț de lemn (coa), cu care se făcea o mică groapă în pămînt, în care se puneau boabele, care apoi erau acoperite prin călcare.

Aztecii cunoșteau și alte plante : fasolea, dovleacul, pepenele, ardeii, roșiile, pe care europenii le-au adus din Lumea Nouă.

Deosebit de apreciate erau boabele de cacao, din care se prepara ciocolata, o adevărată băutură specifică.13

Pe lîngă cultura plantelor necesară alimentației, aztecii cultivau și unele plante textile, cum ar fi bumbacul. A plantă cu multe utilizări era maguey : fibrele ei se întrebuințau pentru țesături și confecționarea frînghiilor; frunzele erau folosite la confecționarea acoperișurilor. Prin fermentarea sevei de maguey se obținea un aliment hrănitor utilizat la prepararea băuturii pulque (băutură sacră).

Aztecii cunoșteau doar creșterea unor păsări domestice, între care primul loc îl ocupau curcile, dar sunt menționate și rațele, gîștele, prepelițele domestice. Pe lîngă gospodăriile aztecilor se mai aflau cîini, o specie din aceste animale fiind crescută chiar pentru a fi consumată.14

11 Соди Деметрио - Великие культуры Месоамерики, Издательство Знание, Москва 1985, p 152;12 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 473;13 Lorinț Florica, Popa Moraru Georgeta, Aztecii, editura Tineretului, București 1968, pag. 24;14 Lorinț Florica, Popa Moraru Georgeta, Aztecii, editura Tineretului, București 1968, pag. 25;

4

Meșteșugurile în societatea aztecă se practicau în cadrul economiei casnice, închise, printre acestea se numără: țesutul, confecționarea îmbrăcămintei, lucrul în lemn, prelucrrarea pietrei și a metalelor (cuprul, argintul, aurul).

Un alt aspect al vieții economice era schimbul de produse : obsidianul pentru confecționarea uneltelor, pietrele semiprețioase pentru confecționarea obiectelor de cult, penele colorate destinate ornamentării țesăturilor.

Negustorii se bucurau de cea mai înaltă considerație, ei se aflau pe aceeași poziție cu nobilii și războinicii cei mai renumiți. Alcătuiau casta cea mai închisă, fiii nu puteau practica decît profesiunea părinților, locuiau într-un cartier rezervat numai lor. Negustorilor le erau încredințate adevărate misiuni diplomatice, puteau încheia tratate comerciale și transmite mesaje din partea monarhului.15

Boabele de cacao constituiau un etalon de schimb general recunoscut, la fel ca și jadul și peruzeaua, podoabele de pene, a căror valoare era mult mai mare.

Incașii. Principalul produs al agriculturii era porumbul (sara), iar în regiunile mai puțin fertile se cultivau cartofi, papa, fasole, ardei.

Cartofii, cu sutele lui de variații, la fel ca și alte produse erau foarte rar pomenite în ritualuri, calendarele de rituri se referă exclusiv la porumb.16

Caravanele de lame (unori și d alpaca) ale armatei cărau poveri și provizii, iar în unele cazuri erau și mîncate.17

Întreaga suprafață a statului era împărțită în trei părți: prima parte aparținea soarelui, produsele erau folosite pentru întreținerea preoților, a doua parte constituia proprietatea statului sau suveranului, iar a treia parte a poporului. La fel era organizată și creșterea turmelor de lama.18

Impozite nu existau, ci doar obligaţia ca toţi bărbaţii între 25-50 de ani să presteze timp de trei luni pe an o muncă de interes social pentru construcţiile publice. Statul impunea și femeilor o muncă obligatorie, anume urzitul și țesutul pînzeturilor.

Lucrarile la cîmp se faceau cu pluguri de lemn trase de 6 sau 8 bărbaţi. Nu aveau animale de tracţiune; și singurul lor animal domesticit era lama - care era și singurul lor animal de povară (puţin rezistent, însă). Foloseau îngrășăminte naturale, de guano (excremente de păsări marine care se găseau pe insulele din apropiere în cantităţi mari). Dacă cineva ucidea aceste păsări era pedepsit cu moartea. Alimentarea cu apă se făcea prin apeducte (acestea aveau lungimi impresionante de pînă la 8000 km).

15 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 431;16 Murra V. John, Civilizație Inca. Organizarea economică a statului incaș, editura Științifică și enciclopedică, București 1987, pag.39;17 Murra V. John, Civilizație Inca. Organizarea economică a statului incaș, editura Științifică și enciclopedică, București 1987, pag.101;18 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag.194-195;

5

Incașii au întrecut celelalte popoare ale Americii în arta de a extrage și prelucra aurul, arginul, cuprul și staniul. Ei excelau în construcția cuptoarelor de topit metalele și în arta aliajelor, numai fierul le-a rămas necunoscut.19

Activitatea industrială era riguros reglementată. Produsele industriei textile, ale olăriei și lucrării metalelor erau concentrate în magazinele statului și distribuite populației de funcționari publici, după condiția socială a fiecăruia.

Activitatea gospodăriilor era organizată, dirijată și controlată, atît de o mare rețea de funcționari, cît și de fiecare gospodărie în parte, astfel, la 10 gospodării una ținea evidența producției fiecărei familii, iar una la 50 de familii ținea evidența întregului sat.20

Mayașii. Pămîntul era lucrat în comun. Terenul cultivabil era obținut prin defrișarea și mai ales prin incendierea pădurilor. De obicei un teren nu era cultivat mai mult de 2 ani consecutiv, după care era lăsat (ca la azteci) 10 ani să se odihnească.

Este considerată ca foarte importantă cultivarea cîmpurilor cu o agricultură de tip chinampas, care făcea posibilă cultivarea continuă, cu umiditate permanentă și cu posibilitatea înnoirii solurilor. Complementare agriculturii au fost, ca și în alte culturi central-americane, vînătoare, pescuitul și culesul plantelor.21

Locul principal în alimentație îl deținea porumbul (75-85 %). în același lan de porumb se cultiva fasolea și diferite specii de dovleci. Plantele de condimente : piperul, vanilia, măghiranul, coriandrul. Un rol important îl avea arborele de pîine, ale căriu frunze zerveau drept furaje, fructul dulce era comestibil, iar semințele uscate și măcinate țineau loc de făină.22

socială

Aztecii. Societatea aztecă nu era omogenă. Marea masă a populației o constituiau oamenii liberi, egali în drepturi (de a primi pămînt, de a participa la adunările ginților, la efectuarea ceremoniilor religioase). Aceștia însă erau permanent supuși unor severe interdicții: interdicția de a purta veșminte din bumbac sau de a bea cacao.

O categorie cu o poziție privilegiată o constituiau războinicii, care nu formau însă o armată permanentă.

Existau și oameni neliberi, sclavi, care proveneau în principal din prizonierii de război. Soarta lor era de a fi sacrificați în cinstea zeilor, în special în ceremoniile destinte adorării și îmbunării lui Huitzlopochtli. Uneori aceste cifre se ridicau la ordinul zecilor de mii. Aztecii deveneau robi fie prin comiterea unui delict (răpirea unui copil, jefuirea unui sanctuar) fie că din cauza sărăciei ajungeau să se vîndă ei înșiși drept sclavi. Sclavii azteci puteau să se răscumpere după un anumit timp, sau puteau deveni liberi dacă se însurau cu văduva stăpînului său.23

Incașii. Instituția socială de bază a incașilor, în afară de familie, era ayllu , de aceeași natură cu aztecul capulli. Era o grupare de familii care aveau un strămoș comun și o așezare teritorială

19 Oțetea Andrei, Renașterea, editura Științifică, București 1964, pag. 122;20 Cottie A. Burland, Popoarele soarelui, editura Meridiane, București 1981, pag. 193;21 Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și hispanică, vol.2, editura ALL, București 2012, pag. 186;22 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 476;23 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag. 120;

6

definită. Societatea incașilor era perfect organizată și ierarhizată. Anobilii care făceau parte din panaca Cuzco (panaca – înrudire stabilită printr-o descendență, 11 panacas) se bucurau de numeroase privilegii. De o situație privilegiată, apropiată de aceea a nobililor, se bucurau sacerdoții, cu propria lor ierarhie, prezidată de un preot suprem, care era de obicei, unchi sau frate al lui Inca. Yanacona denumește un grup de persoane încă nedefinite social, sclavi după unii istorici, privilegiați după alții.

Femeile intrau și ele în această clasificare socială complexă, în care se disting mai multe categorii : viitoarele soții ale țăranilor, femeile alese pentru a fi educate în centrele religioase, viitoarele concubine ale nobililor sau ale lui Inca și mamacona (”femeile Soarelui”).24

Doamnele de neam nobil se bucurau de un statut care, cu tot caracterul său destul de strict, le aduceau considerație și respect. Ele se fardau cu baca roșie a unei plante și dădeau o mare atenție părului lor, considerat ca un criteriu important al frumuseții.25

Mayașii. Societatea mayașă se organiza pe baza familiior extinse, probabil guvernate de regula descendenței patriliniare (strămoș comun). Aceste familii continuau să crească, prin înrudiri și căsătorii, pînă la crearea de dinastii.

Clasa cea mai înaltă era formată dintr-o dinastie ereditară și ocupa palatele din apropierea templelor, ceea ce îi conferea un caracter semidivin. Cu un nivel mai jos, dar de mare prestigiu, se aflau specialiștii și intelectualii.

Un rang inferior aveau artizanii, ceramiștii, pictorii și lucrătorii în piatră. Cele două segmente sociale inferioare se divizau în cei care construiau centrele ceremoniale și agricultorii, care trebuiau să producă excendentul necesar de alimente.26 Ultima clasă o alcătuiau sclavii (sclavia este atestată numai pentru perioada tîrzie, a dominației mexicane), din care făceau parte : prizonierii de război, sclavii din naștere, cei condamnați pentru furt, copiii orfani (în scopul de a fi sacrificati) și cei cumpărați la tîrgurile de sclavi.27

politică

Aztecii. Forma de viață politică la care ajunsese aztecii erau uniunile de triburi, centrul fiind orașul Tenochtitlan. Uniunea de triburi cuprindea 20 de comunități tribale considerate egale una cu alta. Tribul era împărțit în 20 de ginți, care aveau în frunte un tlatoan, bărbat ales din familiile de vază, înzestrat cu deosebite calități militare și dispunînd de bunuri care să-i asigure o influență asupra membrilor ginții.28 Cei 20 de tlatoani, care aveau și împuterniciri juridice, formau împreună un sfat al tribului. La conducerea ginții se mai afla un bărbat, calpullec, care se ocupa cu problemele de organizare și de tezaurul comun, iar în timp de război cetele de războinici erau comandate de un teochautin.

Familia domnitoare, aristocrația și preoții formau clasa domnitoare. Aristocrația, din rîndul căreia se recrutau marii demnitari și preoții, formau o clasă ereditară, închisă, în rîndurile căreia

24 Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și hispanică, vol.2, editura ALL, București 2012, pag. 205;25 Strauss Michael, Măreția Imperiului Inca, editura Prietenii cărții, București 1998, pag. 156;26 Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și hispanică, vol.2, editura ALL, București 2012, pag. 188;27 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 475;28 Lorinț Florica, Popa Moraru Georgeta, Aztecii, editura Tineretului, București 1968, pag. 32;

7

nu puteau pătrunde decît autorii unor fapte de voitejie excepțională. Membrii ei aveau privilegiul de a-și contrui palate de piatră cu turnuri și de a administra statul.29

Un nou suveran aparținea familiei predecesorului său, dar era ales de un consiliu format din patru înalți demnitari ; și nu era ales dacă înainte nu participase la mai multe războaie, dacă nu dovedise curaj și calități de strateg, și dacă nu făcuse, el personal, mai mulți prizonieri.30

Incașii. La Tahauntinsuyo se practica o monarhie absolutistă, ereditară și teocratică. În centrul ei se afla Inca, șeful suprem în toate aspectele societății, care domnea printr-un drept divin, fiind considerat descendentul direct al Soarelui. În fruntea fiecărei din cele patru regiuni care formau imperiul se afla un gevernator numit de la centru. Împăratul alegea pe cei mai importanți administratori dintre fiii săi. Din sînul aristocrației de sînge se recrutau personajele cele mai importante ale imperiului : marele preot, preoții Soarelui și funcționarii cu statut înalt. Autoritatea acestor guvernatori (tucuyricuc – cei care văd totul) era considerabilă. Ei erau îmbrăcați într-o haină de culoare galbenă, împodobită cu plăci de aur și pene multicolore, și pe umărul drept, un ciucure roșu care simboliza apartenența lui la casta imperială.31

Un stat atît de centralizat cum era cel incaș avea nevoie de ajutorul unei birocrații active. Cei care s-au ocupat de administrație au foat așa-numiții curaca locali, ”urecheații” din Cuzco, inspectorii și quipucamayoc, contabilii și arhivarii imperiului, care utilizau quipus, ”noduri vorbitoare”, un sistem de sfori subțiri înșirate pe o alta, folosite în contabilitate, statistici, genealogii și fapte istorice.32 Prin varietatea culorilor, tipurile de fire care le foloseau și spațiul dintre fire și noduri ei înregistrau datele.

Războiul, yaoyaotl, constituia la azteci o sarcină deosebită și sacră, în slujba zeilor. Chiar și cele două semne care în cronicile aztece redau expresia ”sînge și foc”, arată că războiul era și el o ”îndeletnicire sfîntă”.33 Un război era considerat încheiat atunci cînd confederația militară cucerea templul central din capitala țării dușmane.

Mayașii. Conducătorul și grupul său de rude, de origine aristocratică, erau însărcinați să se ocupe de problemele politice și administrative ale statului. Accesul conducătorilor la puterea absolută a fost justificată prin identificarea cu trăsăturile și puterile divine, legitimînd existența unei puteri prestabilite.

Pentru a domina spațiul exterior marilor centre civile-ceremoniale, guvernatorii divinizați se foloseau de seniori cu care erau înruiți. 34Acești dregători ai statului erau recrutați din rîdurile aristocrației, care desemna o castă privilegiată.

Preoții constituiau o castă ereditară și erau temuți, deoarece prin vrăji și jertfe umane puteau aduce ploi sau provoca secetă.35

În perioada tîrzie a istoriei maya șeful politic al întregii regiuni Yucatan purta titlul ereditar de halach uinic (”adevăratul om”). Autoritatea lui era practic nelimitată (administrativă, juridică, 29 Oțetea Andrei, Renașterea, editura Științifică, București 1964, pag. 120;30 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 42731 Strauss Michael, Măreția Imperiului Inca, editura Prietenii cărții, București 1998, pag. 13732 Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și hispanică, vol.2, editura ALL, București 2012, pag. 20533 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag. 12634 Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și hispanică, vol.2, editura ALL, București 2012, pag. 189;35 Oțetea Andrei, Renașterea, editura Științifică, București 1964, pag. 119;

8

militară, sacerdotală). Guverna ajutat de un consiliu format din sacerdoți superiori, comandanți militari și din căpeteniile orașelor.

3. Rituri și ritualuri (nașterea, căsătoria, moartea)

Aztecii. Momentele mai importante din viaţa aztecilor erau însoţite de ritualuri şi obiceiuri ciudate.

Nașterea copilului era considerată drept semn favorabil pentru bunăstarea generală. Ceremonia botezului consta în rugăciuni, invocaţii, cuvîntări augurale, consultarea horoscopului, afundarea noului-născut într-un vas cu apă, după care i se da un nume, se credea că numele dat unui copil are proprietăți magice36; băiatului i se da de obicei nume de animal, iar fetelor, nume de flori, de stele sau de păsări. După care, trei copii mai mari alergau pe străzile oraşului strigând numele noului-născut. Educaţia copiilor se făcea mai întîi în familie. O instrucţie sumară căpătau apoi la “casa clanului”, unde învăţau străvechile ritualuri şi povestiri mitologice, dar mai ales deprindeau aici folosirea armelor. Fiii nobililor şi ai războinicilor de seamă erau daţi fie la un colegiu sacerdotal, fie la un militar. Prin urmare aztecii au fost cei dintâi care au creat două instituţii specializate în pregătirea tinerilor pentru profesiunile cele mai respectate.dar după ce ieşeau din aceste colegii tinerii puteau să-şi aleagă în mod liber orice altă ocupaţie. Vârsta căsătoriei era stabilită la 16 ani pentru fete şi la 20 de ani pentru băieţi.

Căsătoria era permisă numai cu un membru al altui clan (exogamia). După peţirea fetei de către o bătrână a clanului şi după consinţământul ambelor familii mireasa era adusă în cârcă de peţitoare la casa mirelui. Ceremonia căsătoriei – la care asistau şi căpeteniile clanurilor mirilor, căci o căsătorie însemna şi un act de înrudire implicită a celor două clanuri – consta în interminabile cuvântări şi în consumarea din abundenţă a unei băuturi alcoolice; apoi mirii se aşezau pe o rogojină şi li se înodau împreună poalele veşmintelor – actul simblic principal al ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru zile, diferite alte ceremonii.

Poligamia era permisă dar numai cei bogaţi și-o puteau permite. Concubinele însă n-aveau aceleaşi drepturi ca şi soţia. Adulterul era permis numai la bărbaţi; femeia adulterină putea fi condamnată la moarte. În cazul când era sterilă femeia putea fi repudiată de soţ. Totuşi, femeia aztecă nu era total lipsită de drepturi. Putea să-şi păstreze numele familiei ei, putea să se adreseze Consiliului de judecată, iar dacă era maltratată putea cere divorţ. (În general, la azteci divorţurile erau destul de fregvente). Dacă soţia rămînea văduvă cu copii, o lua în căsătorie fratele soţului – dar nu în mod obligatoriu, ca la vechii evrei; în orice caz, copii rămâneau în grija fratelui decedatului. Dacă soţiile mureau în timpul naşterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea celor rezervate războinicilor căzuţi pe câmpul de luptă. 37

Funerariile unui om de rând erau simple. Cadavrul era ars pe rug împreună cu anumite obiecte care îi aparţinuseră decedatului; urna cu cenuşă era păstrată în casa familiei, care îi celebra memoria aducându-i ofrande timp de mai mulţi ani.

Funerariile unei căpetenii importante, însă, erau în acelaşi timp grandioase şi barbare. Erau invitate căpetenii străine care aduceau decedatului mantii somptuoase, mănunchi de pene preţioase şi sclavi pentru a fi sacrificaţi.corpul defunctului era acoperit cu 20 de mantiicu

36 Lorinț Florica, Popa Moraru Georgeta, Aztecii, editura Tineretului, București 1968, pag. 46;37 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 436

9

ornamente de aur şi pietre preţioase, i se tăia o şuviţă de păr pe care familia o păstra ca amintire, după care i se sacrifica un sclav – care urma să-l slujească pe lumea cealaltă. Apoi, acoperit cu veşmintele divinităţii principale a oraşului, era dus cu mare pompă la templu spre a fi incinerat. Acum erau sacrificaţi un număr mare de sclavi – 100 sau 200, după importanţa decedatului, - victime cărora după patru zile li se adăugau altele în număr de 10-15; după alte 20 de zile erau sacrificaţi alţi 4-5 sclavi, iar după 40 de zile numai 1 sau 2; în fine, după 80 de zile de la incinerare mai erau sacrificaţi încă 10 sau 12. După care, în fiecare an i se dedicau alte ceremonii celebrative; de astă dată însă, i se aduceau drept sacrificii iepuri, fluturi, apoi potârnichi şi alte păsări; iar ca ofrande, alimente, băuturi şi flori (precum şi un tub de trestie umplut cu tutun).

„Lumea de dincolo” era imaginată de azteci ca fiind compartimentată în trei sălaşuri diferite. Primul era rezervat celor căzuţi pe câmpul de luptă, celor care fuseseră sacrificaţi şi mamelor care muriseră în timpul naşterii. Aceştia însoţeau soarele în drumul său zilnic, timp de patru ani;după care, se preschimbau în păsări colibri. În cel de-al doilea sălaş – situat pe pământ, dar plin de toate fericirile posibile – intrau cei înecaţi, cei fulgeraţi, sau cei morţi de boli grele. În sfârşit toţi cei morţi de moarte naturală ajungeau într-un tărâm dinspre miază noapte – dar numai după ce, timp de 4 ani, înfruntau o serie de primejdii; ultima încercare era trecerea unui lac cu ajutorul câinelui care fusese sacrificat şi incinerat sau înmormântat odată cu stăpânul său.

Incașii. Momentele importante ale vieții incașilor se desfășurau însoțite de felurite acte magice sau ceremonii religioase.

Îndată după nașterea copilului craniul nou-născutului era legat între două planșe de lemn, care purtate tot timpul pînă la vîrsta de 4-5 ani îi deformau în înălțime forma capului (practicat și de maya). Acest obiccei avea scopul de a alunga demonii care amnințau sufletul al cărui sediu era capul.38 Copiilor li se dădea un nume provizoriu cînd împlineau 2 ani, iar la 14 ani în cadrul unei ceremonii familiale li se dădea un nume definitiv – al tatălui, al unui unchi, animal; fetelor li se dădeau nume de stele, de palnte sau pietre prețioase.

Vîrsta căsătoriei era fixată la 18-20 ani pentru fete și 22-24 pentru băieți. Căsătoria era monogamică, dar erau obișnuite și concubinele în număr determinat de rangul social al bărbatului, dar numai prima soție era considerată legitimă. Actul căsătoriei consta dintr- simplă unire a mîinilor, precedată de sacrificarea unei lama. Urma un schimb de daruri între familii și un banchet nupțial.

Căsătoria era o datorie cetățenească, atît pentru bărbat cît și pentru femeie. Dacă un tînăr nu își alegea o tovarășă de viață pînă la împlinirea vîrstei de 25 de ani (fata pînă la 18 ani) intervenea statul. Într-o zi anume stabilită toți celibatarii trebuiau să se adune iar funcționarul împuternicit alcătuia viitoarele perechi după unele prealabile consultații.39

Marilor nobili nu li se îngăduia să aibă decît 2, rareori 3 soții, însă Supremul Inca era obligat să se căsătorească cu tinere femei de vază din rîndul populațiilor care-i erau supuse, pe lîngă sora lui, care era soție și regină.40

38 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 46239 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag. 207;40 Cottie A. Burland, Popoarele soarelui, editura Meridiane, București 1981, pag. 193;

10

Ciclul vieții se încheia cu obișnuitele rituri funebre. Cadavrul era dus la rîu, spălat și îmbrăcat cu cele mai bune haine. Toată noaptea bărbații jucau un joc cu un fel de zar, în care se credea că se retrăsese sufletul mortului. Urma un prînz funerar și înmormîntarea în poziție ghemuită. Morții deveneau făpturi supranaturale, care puteau face rău sau bine celor vii. Defunctul se reîncarna într-un descendent, dar numai dacă trupul îi era conservat cu grijă, de aceea incașii practicau un fel de îmbălăsmare.41

Funeraliile lui Inca erau grandioase. Timp de o lună întreagul imperiu ținea post, se organizau procesiuni solemne. Monarhului îi erau sacrificate cîteva concubine și cîțiva servitori, acest obicei a fost înlocuit ulterior cu sacrificarea mai multor lame.

Mayașii. Viața omului maya era dominată pe tor parcursul ei de superstiții, credințe, ritualuri și ceremonii religioase.

Noul născut era imediat supus operației de deformare a craniului (incași). După ce-i făcea horoscopul preotul îi da un nume – de obicei numele zilei în care s-a născut. Dar fiecare om avea alte 3 nume: al familiei, numele tatălui combinat cu al mamei și o poreclă.

La vîrsta căsătoriei, stabilită la 18 ani pentru băieți și 14 ani pentru fete (uneori 14 și 12 ani) părinții tînărului îi căutau soție. În timpul ceremoniei căsătoriei preotul rostea o binecuvîntare în care rostea celor prezenți și condițiile detaliate ale contractului matrmonial (cuantumul zestrei), tămîia casa și îi binecuvînta pe miri. Tînărul urma să trăiască și să lucreze timp de 5 ani în familia soției. Divorțul era cît se poate de ușor de obținut, el se rezuma la o simplă repudiere a soției, dar și soția avea aceeași libertate de a-și părăsi soțul.

Dim momentul decesului și timp de cîteva zile după înmormîntare casa era plină de lamentații disperate, deoarece se credea că cel care moare este luat de diavoli. Corpul mortului era învelit într-un giulgiu iar gura i se umplea cu făină de porumb. Oamenii de rînd erau îngropați sub pardoseala casei sau în apropiere de casă, împreună cu cîțiva idoli. Casa unui decedat era de obicei părăsită definitiv. Cei de neam nobil, erau incinerați, cenușa se aduna în urne care apoi se îngropau, iar deasupra se construia un templu.42

Convinsă că viața pe pămînt este o binefacere, cultura mayașă stimulează dorința înrădăcinată a mortului, îl ajută să-și trezească dorința de renaștere, poate de aceea în limba mayașă un om fără urmași este numit ”om care piere”, căci el moare, dispare cu totul, neavînd nici o șansă să regăsească un corp, căci nici un urmaș nu se va îndriji de destinul lui după moarte, nu va îndeplini ritualuri care să-l readucă la viață.43

4. Credințele religioase

Aztecii. Cultura aztecă este un amestec de elemente ale triburilor care au interferat în Tenochtitlan în timpul acestei perioade, în mod special cei care provin din chichimecas şi, într-o măsură mai mică, triburile ca acolhuas, chalcas, sau tepanecas. În plus, include moştenirea religioasă şi rituală a civilizaţiilor anterioare. Pentru că Tenochtitlanul (capitala) era la mai puţin de 50 de kilometri de celălalt „oraş-stat” al zonei, Teotihuacan, se pare că din această cultură

41 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag.463;42 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 478;43 Arnold Paul, Carte mayașă a morților, editura Antet, Oradea 1996, pag. 26;

11

anterioară provin detalii importante privind religiozitatea aztecă, de exemplu concepţia astrologică şi calendarele sau împărţirea în epoci, structuri sacre şi reprezentări ale zeilor .

Aztecii credeau că tot ceea ce există, inclusiv zeii, a fost creat de două fiinţe primordiale. Acestea erau Ometecuhtli, „Stăpânul dualităţii”, şi Omeciuatl, „Stăpâna dualităţii”. Cei doi au dat naştere tuturor zeilor şi întregii omeniri. O altă legendă cosmogonică ne informează despre existența unui singur zeu creator. Acesta – Tonacatecutli- după ce a creat 600 de zei a hotărît împreună cu ei să creeze omul. L-a creat din pămîntu stropit cu sîngele dăruit de ceilalți zei. Apoi Zeul a creat Soarele și Luna. Au urmat 4 ere fiecare de 4-5000 de ani. Distrugerile lor succesive s-au datorat luptelor dintre zeii care simbolizau cele 4 elemente: pămîntul, focul, aerul, apa. De fiecare dată s-a repetat creația soarelui și a unui nou cuplu uman. Pentru azteci Soarele de atunci era prin urmare al 5 soare, care se va stinge și el, aducînd afîrșit lumii, dacă nu i se vor mai aduce cît mai multe jertfe omenești.44

Concepţia privind cosmosul în această cultură este egocentrică. Ei considerau Tenochtitlanul centru lumii şi al cerului. Lumea este o masă de pămînt pătrată înconjurată de apă iar cerul este împărţit în 13 niveluri, în care locuiesc diverşi zei. În acelaşi fel, sub pămînt există niveluri, iar cel situat la cea mai mare adîncime îi adăposteşte pe morţi. Instabilitatea este o constantă în concepţia lor mitică. Zeii se iubesc, se reproduc şi se omoară între ei, provocînd astfel schimbări enorme în realitate. De aceea, pentru a putea controla sau a provoca aceste schimbări, aztecii credeau cu convingere în război şi în sacrificiile rituale care făceau posibilă o viaţă nouă, recolte bogate şi progres .

În ceea ce priveşte riturile practicate, acestea erau în număr mare, fiecare aplicabil unei anumite situaţii. Erau rituri legate de calendarul divinatoriu format din 260 de zile. Astfel, de exemplu, nobilii, în ziua naui ollin aduceau omagiu soarelui tămâind şi sacrificând păsări în faţa statuii zeului. Apoi erau rituri legate de anul solar, împărţit în 18 luni, fiecare de câte 20 de zile, la care se adăugau cinci zile „goale” considerate foarte nefaste, în timpul cărora se abţineau pe cât posibil de la orice activitate. Fiecare dintre aceste 18 luni era consacrată unei divinităţi sau unui grup de divinităţi .

Probabil aspectul cel mai crud al religiei aztecilor era sacrificiul uman. Victimele erau, de obicei, sclavi sau războinici duşmani capturaţi (în ultima perioadă soldaţi spanioli). O victorie militară, o sărbătoare, o încoronare, o înmormântare, un ospăţ, totul era un pretext bun, o ocazie, ba chiar şi o obligaţie de a aduce sacrificii umane. Dar deosebirea dintre azteci şi celelalte popoare care practicau acest ritual nu era numai de ordinul cantitativ al celor sacrificaţi ci şi de sensul pe care aztecii îl dădeau acestui act sângeros de cult. Aztecii făceau sacrificiile din convingerea unei necesităţi supreme, absolute, dintr-o profundă credinţă religioasă prin care se încerca îmbunarea sau răsplătire zeilor .

Forma actului sacrificial era concepută în funcţie de ocazia, de sărbătoarea sau de natura divinităţii căreia sacrificiul îi era închinat. Astfel, victima dedicată zeului focului era arsă pe rug; cea închinată zeului ploii era înecată; cea închinată zeului vânătorii era străpunsă cu săgeţi ş.a.m.d. După care, în forma cea mai comună, victima era imobilizată de cîte patru oameni; un preot deschidea pieptul victimei cu un lung vuțit ritual, avînd mînerul ornamentat cu motive

44 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 440;12

simbolice, inima era scoasă și depusă într-un vas de piatră, unde i se dădea foc.45 Numeroase ceremonii se terminau cu moartea unor voluntari, care considerau sacrificiul uman ca un destin onorabil adesea căutat: războinicul, murind pe piatra templului, devenea un semizeu, un nemuritor. În unele cazuri, sacrificiul se termina într-o comuniune în care se mânca din carnea celui oferit zeilor .

Panteonul aztec cuprinde o listă de peste 60 de zei. Aceştia erau reprezentări antropomorfe. Cu toate că sunt într-un număr mare, unii zei aveau o pondere mai mare: în domeniul creaţiei cosmice, zeitatea principală era androginul Ometecuhtli, creator al Universului. După el, sunt importanţi fii lui, Tezcatlipoca (oglinda fumegîndă), zeul care știa și putea vedea ce se petrece peste tot, foarte invocat de şamani, şi Xiuhtecuhtli, zeul focului. În ceea ce priveşte războiul se remarcă Tonatiuh, divinitatea solară, a cărui cult deasemenea era sîngeros, deoarece exista credința că soarele, generatorul vieții, în mersul său neobosit se hrănește cu sînge,46 şi Mictlantecuhtli, zeul morţii, dar mai ales Huitzilopochtli, zeul războiului și al luminii (soarelui). Acestui protector al aztecilor îi erau închinate cele mai multe sacrificii umane.47

Panteonul aztec s-a extins cu aceeași rapiditate cu care a crescut imperiul, încorporînd alte zeități (ai ploii, ai astrelor).48

Se credea că războinicii azteci care erau sacrificaţi sau cei care mureau în luptă însoţeau Soarele pe cer timp de patru ani. Apoi, ei urmau să se reîncarneze sub formă de pasări colibri. Ţăranii care mureau se duceau la Tealocan, un paradis tropical luxuriant. Cei care nu ajungeau în nici unul dintre aceste locuri, mergeau la Mictlan, un infern rece şi întunecat.

Casta sacerdotală la azteci era nu numai foarte influentă și favorizată de privilegii deosebite, ci și foarte numeroasă (numai templul principal avea în serviciul său 5000 de sacerdoți); pentru că și numărul divinităților, fiecare cu templul său, era foarte mare. Preoții erau pregătiți într-un fel de seminar.

Preoții purtau mantii cu glugă, de culori închise. De multe ori conform cerințelor rituale, preoții procedau la automutilări, tăierea urechilor, zgîrierea feței cu lame fine, ceea ce făcea să poată fi ușor recunoscuți și înconjurați de mister și teamă.49

Sacerdoţii, care aveau o mare putere politică, trăiau retraşi într-un fel de mănăstiri, practicînd abstinenţa sexuală, şi veneau în mijlocul comunităţii doar în timpul ofrandelor şi sacrificiilor. Şamanii aveau un contact mai direct cu populaţia. Erau consideraţi oameni-zei şi puterea lor magică era limitată: aveau acces la zei doar prin intermediul viziunilor şi transmiteau poporului poruncile acestora.

Incașii. Sistemul de credinţe al incaşilor ne este cunoscut prin intermediul tradiţiilor culese de cronicarii hispanici sau indigeni în anii imediat următori descoperirii Americii.

45 Lorinț Florica, Popa Moraru Georgeta, Aztecii, editura Tineretului, București 1968, pag. 66;46 Lorinț Florica, Popa Moraru Georgeta, Aztecii, editura Tineretului, București 1968, pag. 67;47 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 440;48 Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și hispanică, vol.2, editura ALL, București 2012, pag. 202;49 Lorinț Florica, Popa Moraru Georgeta, Aztecii, editura Tineretului, București 1968,pag. 54;

13

Incaşii se considerau fii ai Soarelui şi, prin urmare, de sorginte divină. Vastul imperiu care s-a menţinut doar un secol (1438-1532) era numit Tauantisuyu, care înseamnă „ţara celor patru zone”. Pe teritoriul lor, pe lângă religia de stat, incaşii permiteau şi existenţa a numeroase altare ale religiilor locale. Unele dintre acestea erau foarte vechi iar câteva, precum oracolul de la Pachacamac, erau renumite datorită previziunilor făcute acolo .

Credinţele religioase pătrundeau în toate planurile vieţii incaşilor, care erau consideraţi printre popoarele cele mai religioase din lume. Cultul Soarelui ocupa un loc deosebit, ca religie oficială de stat. El era considerat a fi un zeu masculin, Inti, care păzea şi creştea recoltele.

Pe lîngă religia oficială erau numeroase credinţe populare care erau de o fantezie mai bogată. Miturile cosmogonice vorbesc despre creatorul suprem, care ieşind din marele lac Titicaca, s-a dus la Tiahuanco unde a creat Soarele, Luna şi stelele; după care a făcut, din piatră şi din lut, pe primii oameni. Acest zeu purta numele Viracocha şi era reprezentat ca un om dar cu cap de jaguar (animal care pentru incaşi era simbolul puterii). Alte divinităţi dintre cele mai adorate erau zeiţa pământului şi a fertilităţii, Pachamama, cea care dă suflet munţilor şi râurilor, animalelor şi plantelor; zeul ploilor şi al furtunilor, Illpa. În regiunile de coastă divinitatea principală era Luna, considerată ca având o putere superioară Soarelui, întrucât putea fi văzută pe cer şi în timpul zilei, şi putea produce eclipsa de soare. Cum concepţiile lor religioase erau fondate pe o concepţie animistă despre natură, incaşii adorau şi fulgerul, şi tunetul, şi curcubeul, şi corpurile cereşti, considerate a fi lăcaşuri ale spiritelor .

Printre altele, pietatea poporului se materializa şi în venerarea unui număr considerabil de fetişuri numite haucas: erau obiecte care dintr-un motiv oarecare erau considerate sacre; acest caracter provenea, în cazul obiectului, din faptul că fusese în contact cu o divinitate sau pentru că avusese vreo legătură cu strămoşii sau cu cadavrele lor mumificate .50

Spre deosebire de multe alte populaţii din America Centrală, incaşii, precum şi urmaşii lor aveau un cult al strămoşilor foarte răspîndit. Alături de cel decedat se puneau ofrande însemnate, incluzând hrană şi băutură. Mumiile împăraţilor incaşi erau conservate în palatele lor, fiind scoase afară cu ocazia unor sărbători .

Incașii adorau numeroase puteri supranaturale, identificate cu obiecte sau locuri răspîndite pe întreg teritoriul imperiului (coline, pietre, morminte, izvoare) pe care le numeau huaca. Un tip special îl constituia apacheta, grămadă de pietre separate de stînci, aflate în trecători sau pe drumuri dificile.51

Pe lângă cultul zilnic în temple, sacerdoţilor incaşi le reveneau multiple îndatoriri în sărbătorile religioase ale anului. La aceste mari solemnităţi, care se desfăşurau în mod similar chiar dacă era vorba de încoronarea unui nou suveran, de vreme de război sau de crize, poporul participa în număr foarte mare. Se aduceau în marea piaţă statuile zeilor pentru ca ceremonia să fie urmată de mulţimea credincioşilor şi pentru a se realiza un contact direct dintre popor, suveran şi cler. Elementele predominante în aceste mari sărbători erau dansurile şi cântecele, rugăciunile publice ale sacerdoţilor şi ofranda diverselor obiecte şi animale .

50 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 46451 Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și hispanică, vol.2, editura ALL, București 2012, pag. 207

14

Cea mai importantă sărbătoare a incaşilor era sărbătoarea Soarelui, celebrată în luna iunie. Din toate provinciile imperiului ajungeau la Cuzco funcţionari şi capi locali, încărcaţi cu daruri şi îmbrăcaţi în cele mai bune veşminte. Străzile, care de obicei erau destul de interesante, pentru că locuitorii purtau un costum identic, oferea cu această ocazie cel mai variat spectacol coloristic. Pe 22 iunie, aproape de sfârşitul nopţii, lumea se aduna în marea piaţă din Cuzco, într-o ordine riguroasă, fiecare cap având un loc determinat. În tot acest timp domnea o linişte totală. Când soarele începea să răsară, împăratul se ridica singur în picioare, cu o cupă de aur în mână, plină cu chicha, o băutură sacră preparată de fecioare. Cu un gest maiestuos, ridica mâna dreaptă şi oferea să bea astrului care se năştea. Ceremoniile ulterioare se desfăşurau la Templul Soarelui. Sacerdoţii adunau la intrarea în templu darurile aduse de capi. Apoi era sacrificată o lamă neagră şi examinarea inimii ei anunţa noroc sau ghinion în viitor. După aceea avea loc sacrificarea unui număr mare de lame, cu a căror carne, friptă la foc, se înfruptau toţi.

Mai era sărbătoarea Lunară, numită Situa, celebrată pe 22 septembrie. Menţionăm şi sărbătoarea celebrată pe 7 februarie cu faimosul dans al şarpelui. Reptila era constituită dintr-un cordon de lână multicoloră pe care bărbaţi şi femei îl ondulau în marea piaţă în prezenţa poporului, a sacerdoţilor, a imaginilor zeilor şi a mumiilor, într-un ritm de dans sacru .

Problema cea mai dificilă care cere un răspuns, este dacă în timpul acestor celebrări religioase se făceau şi sacrificii umane. În mod sigur nu erau practicate în mod sistematic ca în Mexic. O ipoteză probabilă este că s-ar fi produs evoluţia normală a substituirii în mod gradual lamele de pe altar cu indivizi umani. Astfel, s-au găsit la Pachacamac rămăşiţe ale fecioarelor Soarelui a căror moarte a fost violentă. Însă nu se poate vorbi de o moarte cauzată de infidelitatea faţă de voturi deoarece au fost înmormântate cu obiectele familiare ca în cazul persoanelor onorabile decedate. De altfel, majoritatea cronicarilor fac referire la aceste sacrificii, însă trebuie să admitem că această practică era o excepţie . Tocmai pentru că erau excepţii, sacrificiile umane erau socotite cele mai importante dintre sacrificii şi se făceau numai cu ocaziile cele mai solemne, sau cele mai grave: încoronarea unui împărat, epidemii, foamete sau război.52

Corpul sacerdotal era foarte numeros şi împărţit în diferite categorii. Funcţia de Mare Preot era deţinută de o rudă apropiată a împăratului. Marele Preot nu se putea căsători, poseda domenii imense, dar veniturile le cheltuia aproape în întregime pentru a ajuta săracii, văduvele şi orfanii. O categorie semiclericală importantă o constituiau „Fecioarele Soarelui”. Ele trăiau în anumite mănăstiri, se îngrijeau de temple, ajutau la oficierea ritualurilor şi preparau băutura sacră care se folosea în timpul acestora. În ocazii mai deosebite unele erau sacrificate zeului Soare. Mai erau vrăjitori, vindecători şi ghicitori care îşi desfăşurau activitatea numai în temple, observând zborul păsărilor, măruntaiele animalelor sacrificate, flăcările focului ritual, etc .

O instituţie interesantă şi originală a incaşilor era instituţia confesiunii. Mărturisirea era făcută în faţa unor sacerdoţi-confesori speciali iar păcatele deosebit de grave trebuiau mărturisite numai Marelui Preot. Fiecare sat avea un confesor căci se credea că păcatele unui individ puteau avea urmări grave pentru întreaga colectivitate din care făcea parte. Confesiunea era secretă iar la sfârşit, confesorul îi dădea sfaturi morale şi penitente iar păcătosul făcea o baie purificatoare, după care era „mântuit”.53

52 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 465;53 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 465;

15

Incaşii credeau că după moarte oamenii cinstiţi plecau să locuiască în „lumea superioară” (numită Juanq Pacha), care era locul unde stăteau zeii. Păcătoşii se duceau în „lumea inferioară” (Uku Pacha), unde trăiau în frig şi nu aveau de mâncare decât pietre .

Ca o justificare ulterioară a imperialismului inca, un mit susținea faptul că, după potopul universal care a nimicit orice formă de viață, incașii au fost străbunii noii populații andine, prerogativă care le dădea dreptul să ceară de la ceilalți locuitori un tribut și un act de supunere.54

Incă înainte de sacrificiu, victimele umane și animale erau puse să se rotească în jurul statuilor zeității creatoare. Lamele erau sacrificate prin scoaterea inimii sau tăierea gîtului. Copii și tinerele erau strangulați de preoți, înjunghiați sau îngropați de vii. Sacrificiul uman (capococha), era cel mai prețios în ochii zeilor și avea loc după un ceremonial complex.55

Mayașii. Se presupune că până în secolul IV e.n. religia mayaşilor se rezuma la un simplu cult al forţelor naturii personificate, şi că riturile religioase le oficia capul familiei. Odată cu constituirea unei caste sacerdotale, ierarhizate şi specializate în câmpul astronomiei, al calendarului, al aritmeticii şi al scrierii hieroglifice, religia a luat o formă mult mai complexă şi mai elaborată .

Potrivit credinţelor populare, înaintea lumii actuale au mai existat numeroase alte lumi, distruse de succesive diluvii. Creatorul lumii, zeul Hunab, i-a creat pe primii oameni din porumb. Lumea era închipuită ca fiind constituită din 13 ceruri suprapuse, fiecare cer fiind dominat de un zeu. Cel mai de jos strat cosmic este pământul. Sub pământ există de asemenea 9 lumi stăpânite de 9 zei, în ultima stăpânind zeul morţii, Mitual. Divinitatea supremă a mayaşilor era Itzamna, zeul cerului, al zilei şi al nopţii, inventatorul scrierii, apărătorul oamenilor contra bolilor şi a calamităţilor. Urmau o mulţime de alţi zei, al ploii, al porumbului, al vântului, al războiului, al stelei polare, etc. Ixchel era zeiţa gravidităţii, a inundaţiilor şi a ţesătoriei, iar Ixtab, divinitatea protectoare a sinucigaşilor prin spânzurare .

Religia Maya avea un pronunţat caracter dualist. Viaţa lumii şi soarta omului sunt decise de rezultatul unei continue lupte între bine şi rău; drept care panteonul însuşi era împărţit în zei binefăcători şi zei ai distrugerii. Mayaşii credeau în nemurirea sufletului şi în existenţa unei eterne „lumi de dincolo”. Această lume avea un loc de pace şi de desfătări (rezervat sacerdoţilor, războinicilor căzuţi în luptă, femeilor decedate în timpul naşterii, oamenilor sacrificaţi şi sinucigaşilor prin spânzurare) şi un loc de suferinţe (pentru răufăcători, care rămâneau pe veci să fie chinuiţi de diavol) .

Un loc deosebit de important în viaţa religioasă îl deţineau ceremoniile – care se desfăşurau toate după aceeaşi schemă. Ceremonia era precedată de o perioadă de post şi abstinenţă, simbolizând purificarea spirituală; urma alegerea de către preoţii-ghicitori a zilei favorabile pentru îndeplinirea respectivului rit; apoi ritualul de alungare a spiritelor rele din jurul celor ce luau parte la ceremonie; apoi tămâierea idolilor, rugăciuni şi, la sfârşit, ofrande sau sacrificii de fiinţe vii.

54 Filoramo Giovanni, Istoria religiilor. Religiile Americii precolumbiene șe ale populațiilor indigene, vol.5, editura Polirom, București 2010, pag. 88;55 Filoramo Giovanni, Istoria religiilor. Religiile Americii precolumbiene șe ale populațiilor indigene, vol.5, editura Polirom, București 2010, pag.95;

16

Fiecare zi se afla sub semnul unuia din zei, care stăpînea de la apusul soarelui pînă la răsărit. Cercetînd poziția acestor zei, preoții puteau să prezică sorții oricărei zile ce urma.56

Sacrificiile, sub diverse forme, jucau un rol important în cadrul religiei mayaşe. Sacrificiile umane destinate să garanteze sănătatea unui popor a cărui viaţă se afla la mila forţelor antagonice care făceau existenţa nesigură, necesitau un mare număr de victime, în special prizonieri de război, dar nu se poate neglija nici sacrificarea femeilor şi a copiilor . Colorată în albastru (culoarea sacrificiului) şi purificată prin post şi abstinenţă, victima era condusă în locul destinat ceremoniei. La sfârşitul unui ritual simbolic ea era ucisă prin scoaterea inimii cu ajutorul unui cuţit. Cu sângele, apoi, se stropeau din belşug imaginile zeilor .

Ritualurile sângeroase, pe lângă sacrificiile umane şi de animale, mai consistau şi în mortificări voluntare prin care practicanţii îşi sfâşiau urechile, obrajii, limba şi alte părţi ale corpului pentru a scoate sânge . Astfel, suveranii şi clasele superioare îşi sacrificau sângele de origine regală zeilor, impresionând sau identificându-se astfel cu forţele suverane către care se adresau .

Clerul, pentru a putea îndeplini toate riturile la care trebuia să participe în temple şi în casele private, trebuia să fie foarte numeros. Pe lângă ceremonii, le revenea îndatorirea de a păstra şi de a interpreta cărţile sacre şi de a practica divinaţia. Sacerdoţii, numiţi ahkin, aveau o ierarhie proprie bine determinată. Marele preot îşi primea funcţia în mod ereditar. În continuare erau cei numiţi chilan, care dădeau răspunsurile în numele zeilor şi interpretau viitorul călăuziţi de cărţile sacre. Dintre sacerdoţii de rang înalt îi amintim şi pe cei numiţi nacon, care erau însărcinaţi să scoată inima victimelor în timpul sacrificiilor. Un important rol în timpul acestor sacrificii era rezervat pentru patru bătrâni, aleşi pentru a imobiliza membrele victimei, care, în timpul actului ocupau cele patru puncte cardinale. Sacerdoţii mai erau însărcinaţi să-i înveţe pe tineri ştiinţele, mai ales pe aceia care păreau dispuşi să devină sacerdoţi la rândul lor.57

Universul mayaș poate fi rezumat la o unitate a zeilor și oamenilor luptînd în comun împotriva influențelor rele.58

Cultul strămoșilor ocupa un loc privilegait în cadrul religiei mayașe, în sensul în care erau glorificate dinastiile conducătorilor.59

Cel mai caracteristic cult mayaș al strămoșilor este acela al prinților Cocom din Mayapan. După moarte li se tăiau capetele care erau arse pentru a li se înlătura carnea, junătatea de cap arsă era înlocuită cu un mastic special pentru a reda imaginea inițială. În zilele de sărbătoare lor li se aduceau ofrande, erau păstrate alături de alți idoli.60

Religia mayaşilor a trecut printr-o serie de crize, ale căror cauze nu le cunoaştem. Activitatea rituală a scăzut în unele perioade, ceea ce se traduce prin diminuarea activităţii de construire a templelor. Cu toate acestea, fiecărei crize îi urma, de regulă, o epocă de splendoare, care sugerează o relaţie instabilă şi compulsivă a mayaşilor cu riturile şi divinităţile lor. Începând din secolul al IX-lea e.n. criza pare mai profundă şi multe temple încep să fie abandonate.

56 Cottie A. Burland, Popoarele soarelui, editura Meridiane, București 1981, pag. 98;57 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 58 Arnold Paul, Carte mayașă a morților, editura Antet, Oradea 1996, pag. 97;59 Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și hispanică, vol.2, editura ALL, București 2012, pag. 19060 Arnold Paul, Carte mayașă a morților, editura Antet, Oradea 1996, pag. 27-28

17

Declinul economic şi invazia toltecilor ar putea să aibă o legătură cu acest dezastru cultural care a făcut ca, atunci când spaniolii au sosit în zonele maya, cea mai mare parte a edificiilor şi oraşelor lor să fie năpădite de vegetaţie şi înghiţite de pădurea tropicală.61

5. Artele și cunoștințele științifice

arhitectura, sculptura, pictura

Aztecii. Arta aztecă s-a manifestat viguros în domeniul arhitecturii și sculpturii și mai slab în cel al picturii și desenului. Dansul a cunoscut o dezvoltare mai mare decît muzica și literatura, care, lipsită fiind de o metodă efectivă de scriere, a rămas limitată la producția efemeră orală.

Manifestarea cea mai ipresionantă a arhitecturii se întîlnește în construcțiile religioase. Templul constituia partea cea mai înaltă a structurii arhitectonice, punctul culminant al unei serii armonioase de planuri ascendente, folosind exagerarea efectelor de perspectivă. Piramida templului aztec avea o platformă ale cărei laturi, în general în pantă, erau tăiate de trei terase. O scară largă și foarte dreaptă, mărginită de balustrade și avînd uneori o a doua rampă, împărțită în două, dădea acces către partea înaltă. Blocuri de piatră lucrată se înșirau pe laturile platformei. Scara se ridica dreaptă și înaltă, concentrînd atenția asupra Pietrei de Sacrificiu de pe culme pe care erau întinse victimele. În spatele acestei pietre se aflau templul sau templele, care de obicei aveau o cameră pentru idoli și una pentru preoți.

O altă formă de artă dezvoltată mult în imperiul aztec a fost miniatura. Desenele din codice și manuscrise s-au dezvoltat pe baza “scrierii” pictografice aztece, și au supraviețuit pînă la sfîrșitul secolului al XVI-lea, constituind și astăzi o bogată sursă de informare asupra istoriei și civilizației aztece.

Impunătoare monumente erau și mormintele aztece, în formă de coridoare (12 m) acoperite cu lespezi de piatră, uneori sculptate și construite sub formă de cruce.

În picture murală aztecă se găsesc episoade din viața zilnică, motive mitologice sau religioase în care reprezentările se desfășoară în fîșii paralele orizontale.62

Iacașii. Wendell C. Bennet, analizînd construcțiile incașilor după categoriile de ziduri utilizate și planurile de ansamblu, distinge șapte tipuri principale:

1. „tipul megalitic propriu-zis” ilustrat prin fortăreața Sacsahuaman

2. „tipul poligonal” ilustrat prin cetatea de scaun Cuzco

3. „tipul poligonal modificat” ilustrat prin construcțiile de pe platourile înalte

4. „tipul blocurilor pătrate cu fețe rotunde” ilustrate de construcții tîrzii ale Imperiului Incaș

5. „tipul blocurilor de piatră șlefuită” ilustrat prin cetatea Macchu-Picchu

6. „tipul pirca”61 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 47962Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 441

18

7. „tipul adoba” ilustrat prin piramidele - necropole ale Walașilor de pe coasta Pacificului

Alte impresionante clădiri ale incașilor sunt marile temple și palate, cum ar fi templul Soarelui din orașul Cuzco, care era aproape complet din aur (Coricancha). Descrierile cronicarilor contemporani îl prezintă ca pe un monument de o grandoare unică. Templul, cu un perimetru de 400 m şi o singură intrare, avea un sanctuar imens cu o mulţime de idoli, de vase şi de alte obiecte, toate din aur. Pe altar se aflau trei imagini, tot din acelaşi metal preţios. Alături de altar erau mumiile suveranilor decedaţi şezând pe scaune din aur. În partea de sud a templului se afla fabuloasa „Grădină de aur”, în care totul era confecţionat din aur – iarba, florile, arbuştii, animalele, păsările, reptilele şi figurile a doi păstori în mărime naturală, – totul avînd sensul de ofrandă adusă zeului Soare .

Machu Picchu. Înălțat pe la 1450 de suveranul incaș Pachacuti, Machu Picchu ('’Vechiul Vârf’’), a fost în chip brutal abandonat de locuitorii săi în 1572, apoi uitat. Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj și nici o despărțitură interioară. Construcțiile cele mai marcante sunt Torreon, sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar. Micul oraș poate găzdui între 500 și 1.000 de persoane, cifră modestă dacă o comparăm cu cei 200.000 de locuitori pe care îi număra, fără îndoială, pe atunci Cuzco, capitala.

Mayașii. Toate lucrările de artă ale culturii maya sînt legate de sistemul lor magic de măsurare a timpului.63

Cultura maya a dezvoltat o arhitectură remarcabilă ale cărei urme au rămas și pînă astăzi. Urme ale vechilor orașe: Palenque, Uxmal, Mayapan, Copan, Tikal, Uaxactun și Chichen Itza ne dezvăluie că acestea au fost odată niște largi centre în care se desfășurau ceremoniile religioase. Aveau un plan arhitectonic comun, des întîlnit la mayași, cuprinzînd mai multe piramide, grupate în jurul unei piețe deschise. Piramidele erau construite în niveluri succesive, din blocuri de piatră tăiate, de dimensiuni considerabile, și prezentau scări pe una sau mai multe părți, pe unde se putea ajunge în interiorul piramidei, locul desfășurării unor impresionante ceremonii religioase.

Arcadele nu erau cunoscute. Interiorul piramidelor, cît și al clădirilor în general, era destul de îngust, la fel ca și ferestrele, destul de rare. Interiorul și exteriorul clădirii erau zugrăvite în culori stralucitoare.

Pentru a desena ființele omenești și animalele mayașii cel mai adesea redau numai capul, exprimat însă foarte realist.64

Sculptura circulară și basoreliefurile reprezintă un element impunător în cultura maya. În calitate de materiale erau utilizate piatra și lemnul. Pictura avea un caracter decorativ, cu unele conținuturi religioase și istorice. 65

literatura

63 Cottie A. Burland, Popoarele soarelui, editura Meridiane, București 1981, pag. 95;64 Cottie A. Burland, Popoarele soarelui, editura Meridiane, București 1981, pag. 115;65 Соди Деметрио - Великие культуры Месоамерики, Издательство Знание, Москва 1985, страница 185;

19

Aztecii. Aztecii scriau fie pe piele de căprioară tăbăcită, fie pe o hîrtie specială făcută din maguey (agave). Filele cronicilor confecționate din cu ajutorul unei asemenea hîrtii erau lipite împreună în fîșii lungi. Aztecii foloseau o scriere pictografică: semnele corespunzătoare diferitelor lucruri înșiruite la rînd puteau reda un nou termen.

Aztecii aveau o literatură extraordinar de dezvoltată, cultivau un număr mare de genuri literare: tratate științifice, opere dramatice și proză narativă, dar cel mai important gen literar era poezia.66 Existau diferite feluri de poezie: despre flori, despre război, poezii de primăvară întotdeaun ameditative și filosofice, dar cel mai important gen de poezie la azteci cuprindea poemele religioase.

Între numeroșii poeți azteci cunoscuți primul loc îl ocupă Netzahualcoyotl (n. 1402). Meditațiile sale asupra vieții și morții au accente pesimiste (”Căci totu-i sorocit să piară; Căci totu-n lume-i colb și fum” ) rar întrerupte de îndemnuri hedoniste (”Să bem, prieteni, bucuria clipei! ”).67

Literatura aztecă este ilustrată și de grandioasele legende cosmogonice și mitologice: Legenda Sorilor sau marele poem a lui Quetzalcoatl.68

Literatura a cunoscut la azteci o importantă dezvoltare și datorită limbii lor nahuatl cu un vocabular foarte bogat care favoriza exprimarea unei relații conceptuale complexe printr-un singur cuvînt, însă alfabetul aztec, amestecat de fonograme, simboluri și pictograme nu permiteau notarea cu exactitate a limbii vorbite, ci îngăduia numai rezumarea întîmplărilor.69

Un loc deosebit de important în literatura nahuatl au avot scrierile istorice, analele, cronicile, precum și proza didactică și povestirile populare.

Incașii. Literatura incașă este bogată și variată în specii și modalități literare: de la străvechi imnuri religioase, pînă la opere dramatice. În special poezia lirică cunoaște formele cele mai variate: erotică, elegiacă, filosofică, moralizatoare. Printre poeții incași se numără Inca Paxhatutec cu ”Elegie la moartea lui Atahualpa”.

Existau imnuri, legemde, mituri și scurte epopei, care povesteau despre războiul purtat împotriva indienilor chanca, despre faptele domnitorilor inca.70

Se pot menționa, de asemenea, importante fragmente de imnuri cu teme religioase sau istorice, numite jailli, ca de pildă cele în cinstea zeilor, cîntece pur lirice numite arawi, poeme destinate să fie interpretate cu prilejul ceremoniilor (waynu, ghaswa).71

Genul dramatic a atins un nivel superior cu drama Ollantay, este povestea nobilului căruia Inca refuză să-i acorde mîna fiicei sale. După mai multe peripeții romantice Ollantay organizează o rebeliune, pentru ca pînă la urmă noul Inca să încuviințeze căsătoria îndrăgostiților.

66 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag.137;67 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 444;68 Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și enciclopedică, București 1985, pag. 443;69 Păcurariu Francisc, Introducere în literatura Americii Latine, editura pentru literatură universală, București 1965, pag. 43;70 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag. 214;71 Păcurariu Francisc, Introducere în literatura Americii Latine, editura pentru literatură universală, București 1965, pag. 56;

20

Mayașii. Literatura maya a înregistrat o importantă dezvoltare îngreunată de faptul că sistemul lor de scriere, deși cel mai înaintat din America precolumbiană nu era apt pentru transmiterea de texte literare și a fost folosit mai ales pentru notarea fenomenelor astronomice. Printre manuscrisele care s-au păstrat se numără: Codicele de la Dresda (cuprinde tabelul esclipselor și pe cel al rotațiilor planetei Venus), Codicele de la Madrid (cuprinde ceremoniile legate de diferite sărbători), Codicele de la Paris (colecție de preziceri). 72

Opera cea mai celebră a literaturii mayașilor este Popol Vuh (”Cartea Sfatului”) este de fapt și cea mai mare operă epică cunoscută din întreaga literatură indiană precolumbiană. Este o operă relativ voluminoasă. Întreaga lucrare este compusă din trei părți. Prima parte descrie facerea lumii de către divinitățile principale, cum au apărut animalele, despre o inundație și despre nimicirea oamenilor de lemn. Ajunsă aici istorisirea se întrerupe brusc și începe partea a dpua, mult mai cuprinzătoare: sînt povestite destinele a doi eroi prieteni, Huanaphu și Xbalanque, despre lupta lor cu semi-zeul Vucub-Caquix, despre coborîrea lor în lumea subterană Xibala, despre aventurile pe care le-au avut cei doi în ”casa întunecimilor”, ”casa jaguarilor” și ”casa liliecilor” și cum au biruit cei doi eroi în cele din urmă pe stăpînitorii lumii subterane. A treia parte continuă descrierea creării omului: cum creatorii divini nu erau mulțumiți cu prima și a doua lor făptură – omul din lut și omul din lemn – au făcut de data aceasta un om din sămînța sfîntă a mayașilor – din porumb. Apoi se relatează despre primii partu bărbați și că aceștia ar fi creat pe strămoșii celorlalte popoare.73

cunoștințele științifice (calendarul și scrierea)

Aztecii. Dintre toate științele (medicina) de care se ocupau aztecii precolumbieni un loc de frunte îl ocupa asrtonomia. În baza observațiilor lor astronomice au elaborat un sistem calendaristic extem de precis.

Sistemul calendaristic aztec cultiva în așa-numitele cicluri, adică 52 de ani. La sfîrșitul unui asemenea ciclu indienii mexicani se așteptau întotdeauna la o catastrofă naturală nimicitoare. În vederea acestei pustiiri a lumii se pregăteau în timpul celor 5 zile ”nenorocoase” cu care se încheia al 52-lea an a l unui ciclu. Copii erau închiși în case, trebuiau stinse toate focurile, fiecare trebuia să spargă toată vesela din gospodărie. După încheierea vechiului ciclu urmau serbări în cinstea ”focului nou” – pretutindeni ibucneau din nou focuri iar meșteșugarii începeau confecționarea unor noi vase.74

Aztecii foloseau o scriere pictografică, asemănătoare cu cea a mixtecilor, de altfel ca și cifrele: cifra 1 era redată prin desenul unui deget, dar în rest numerele de la 2 pînă la 20 erau exprimate prin puncte sau linii. Cifra 20 era însemnată printr-un steag.

Incașii. Incașii nu aveau un sistem de scriere, nu cunoșteau pictogramele. Aveau noțiuni de geografie cît se poate de vagi. Anul îl împărțeau în 12 luni și 365 de zile. Cunoșteau una sau două constelații și observau mișcările planetei Venus.

72 Păcurariu Francisc, Introducere în literatura Americii Latine, editura pentru literatură universală, București 1965, pag. 48;73 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag. 340;74 Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979, pag. 136;

21

În medicină cunoșteau metoda sterilizării în terapia rănilor, aplicau cure homeopatice întrebuințînd sulful și chinina. Chirurgii vindecau fracturile și execurau frecvent operații pe craniu.

Mayașii. Este singurul popor între popoarele Americii precolumbiene care a creat un sistem de scriere. Hieroglifele lor sînt ideograme, transcriind idei (și anumite elemente fonetice). Caracterele scrierii maya (glife) reprezintă elemente lingvistice principale: substantive, adjective, verbe, prefixe, sufixe.

Scrierea mayașă a servit probabil la început numai nevoilor vieții religioase, marele preot rămînînd pînă la sfîrșit păzitorul acestei arte.75

Sacerdoții maya au inventat un sistem de numere prin poziția cifrelor. Cifrele erau reprezentate prin puncte și linii. Un punct avea valoarea numerică de 1, iar linia de 5, desenul schematizat al unei scoici avea valoarea de 0. Combinînd punctele cu liniile se ajungea pînă la 19, mai departe numerele erau indicate prin poziția lor.76

În ceea ce privește măsurarea timpului poporul maya avea de fapt 3 calendare. Unul, pentru stabilirea unor date de interes religios. Altul, pur cronologic, pornind de la data mitică a creației ”ultimei lumi”, stabilită la anul 3111 î.e.n.. Al treilea era un calendar laic, bazat pe observații științifice foarte precise. Conform acestui calendar anul era împărțit în 18 luni de cîte 20 de zile, adăugîndu-se la sfîrșitul anului încă 5 zile, zile de sărbătoare și petrecere (zile care la azteci erau considerate nefaste).

Deși în esența sa calendarul maya este foarte asemănător cu cel a popoarelor din America Centrală, mayașii a u aplicat la socotirea timpului multipli de 20: 20*18 zile era un tun (piatră), 360*20 era un katun, 360*20*20 era un bakun. Precizia calculării timpului de către mayași era excelentă fiind ceva mai bună decît cea actuală.

Cuvîntul tun înseamnă piatră. Astfel, cînd se adunau 20 de astfel de pietre, în fiecare cetate maya se ridica un mare monument de piatră în cinstea zeului care patrona următoarea perioadă de 20 de tunuri. Aceste stele de piatră aveau și lungi inscripții care furnizau informații calendarisitce cu privire la momentul cînd acestea ua fost ridicate. Se considera că soarta fiecăruia dintre cele 20 de katunuri avea să se repete ori de cîte ori revenea katunul cu aceleași cifre. Aceasta a dat naștere unei teorii conform căreia istoria se repetă la o perioadă de 400 tun (395 ani fără 274 zile).77

Exacte erau și calculele lor astronomice. Cunoșteau constelațiile Pleiadelor, Gemenilor, Scorpionului și Ursei Mici și observau cu atenție planeta Venus și Steaua Polară. Puteau determina precis solstițiile și echinocțiile, precum și eclipsele. Calea Lactee era venerată de maiași, care o numeau Copacul Lumii, care era reprezentat de un arbore înalt numit Ceiba.

6. Cucerirea de către ”zeii albi”

După generația descoperitorilor (C. Columb) apare la începutul sec. XVI-lea o nouă generație a cuceritorilor (conquistadores) care împinși de setea de aur în 40 de ani aveau să

75 Arnold Paul, Carte mayașă a morților, editura Antet, Oradea 1996, pag. 100;76 Соди Деметрио - Великие культуры Месоамерики, Издательство Знание, Москва 1985, страница 163;77 Cottie A. Burland, Popoarele soarelui, editura Meridiane, București 1981, pag. 93-94

22

cucerească practic toate teritoriile Americii precolumbiene. Spiritul care-i însuflețea a fost rezumat într-o frază de Cortes, cînd a debarcat în insula San Domingo: ”Nu am venit aici să muncesc pămîntul ca plugarii, ci să caut aur.”78

Legenda orașelor pline cu aur stîrnește prea mult imaginația spaniolilor, astfel că asupra Lumii Noi se aruncă cele mai disperate și mai gata la orice hoarde de aventurieri produse de Europa acelor vremi frămîntate de nesfîrșite războaie, pline de cele mai mari orori, jafuri și distrugeri.79

Aztecii. Înainte de a porni contra aztecilor, Cortes a luat o măsură care a contribuit la formarea legendei lui: a distrus toate corăbiile cu care sosise din Cuba. Corpul expediționar s-a mărit cu trupele triburilor învinse de Cortes. Moctesuma, regele aztec neizbutind să îl oprească pe Cortes cu daruri bogate îl invită în capitala sa, acesta era convins că nou-veniții sunt trimișii zeilor azteci. Spaniolii pătrund în Tenochtitlan, unde sînt primiți cu onoruri deosebite și găzduiți împărătește, dar se simt ca într-o cursă. După o săptămînă Cortes îl face prizonier pe Moctesuma în propria sa capitală și guvernă Mexicul prin mijlocirea lui. Aztecii se revoltă îl omoară pe Moctesuma și silesc spaniolii să evacueze orașul.

Cortes contrui 13 corăbii, împresură orașul, tăie conducta de apă și comunicațiile cu exteriorul, dar nu putu lua orașul decît după ce-l dărîmă casă cu casă (1521). Cortes cuceri Mexicul, dar nu găsi comorile de aur la care se așteptase.80

Incașii. În jurul anului 1493, în timpul cînd Imperiul Inca era la apogeul dezvoltării sale, spaniolii apăreau pe coastele Americii de Sud. La sfîrșitul unui război civil din imperiu, în anul 1532, spaniolul Francisco Pitzarro, a organizat o expediție împotriva imperiului. Profitînd de faptul că tocmai se terminase un crunt război civil și de faptul că incașii nu cunoșteau caii, cu numai 180 de oameni, el reușește să răpească regele Atahualpa, și să nimicească garda sa personală, în total aproximativ 10.000 de oameni. Incașii incearacă să-și răscumpere împăratul, însă, cu tot aurul și bogățiile oferite spaniolilor, nu reușesc. În final, Francisco Pitzarro, primind întăriri și răpind și pe principalul general al armatei, reușește să cucerească capitala și, odată cu ea, aproape tot imperiul. Însă, el nu reușește să găsească unul dintre cele mai stralucite și bogate orașe ale incașilor, Machu Picchu.

Mayașii. După anul 830 se înregistrează o scădere dramatică a numărului de clădiri noi și stele ridicate. În anul 790, au fost ridicate stele noi în 19 orașe; un secol mai târziu, în doar trei orașe. Astfel, se observă că viața ceremonială în aceste centre urbane a decăzut rapid în doar câteva decenii. Este posibil însă ca orașele să fi fost folosite în continuare, pentru scurte perioade de timp, după plecarea astronomilor, dar e sigur că până la venirea lui Cortes, în 1525, orașele Vechiului Imperiu nu mai erau decât ruine rătăcite prin junglă.

Marele avantaj al spaniolilor îl vor constitui armele de foc, între care se numărau zece tunuri de calibru mic. Debarcat în Yucatan, Cortés distruge rezistența mayașilor autohtoni, de la care primește, ca recunoaștere a victoriei sale, douăzeci de femei, între care o tînără prizonieră aztecă,

78 Păcurariu Francisc, Introducere în literatura Americii Latine, editura pentru literatură universală, București 1965, pag. 118; 79 Păcurariu Francisc, Schițe pentru un portret al Americii Latine, editura Tineretului, București 1966, pag. 8;80 Păcurariu Francisc, Introducere în literatura Americii Latine, editura pentru literatură universală, București 1965, pag. 124;

23

Malinche. Botezată în rit creștin, ea îi va servi ca traducătoare pe lîngă băștinași. Îndreptîndu-se apoi spre Tenochtitlan, capitala Imperiului Aztec, Hernán Cortés este întîmpinat de o solie a împăratului Montezuma.

Concluzii

Concluzionăm, astfel, că aceste popoare nu au fost mai puţin dezvoltate decât alte popoare cunoscute nouă. Acestea au avut o organizare socială şi politică înfloritoare, un nivel ridicat de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, o religie bine întemeiată, desigur diferită de religiile deja cunoscute, dar şi cu unele elemente comune sau, mai bine zis, asemănătoare. Cultura mexicană nu concepea arta pentru artă. Sculptura, pictura, orfevreria, arta mozaicului și a penelor, ca și cea a miniaturistului, contribuiau la exprimarea credințelor și tendințelor profunde ale epocii.

Cultura incașă a reușit să organizeze un sistem tot mai perfecționat de centralizare a guvernării. Nici unul dintre celelalte popoare ale Americii n-a atins un nivel de adevărată unificare a numărului de triburi și regate într-un imperiu organizat. Totuși, conturarea unor etape istorice de dezvoltare a acestor civilizații ni se prezintă a fi imposibilă la moment. Or, ceea ce a constituit multă vreme atracția Americii Latine nu a fost realitatea ei ci, dimpotrivă, legenda ei. Studierea acestor civilizaţii în continuare ne dă numeroase deschideri spre încă multe noi fapte interesante, care acum stau sub semnul întrebării.

24