Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

35
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw ertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert yuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu iopasdfghjklzxcvbnmqwertyui opasdfghjklzxcvbnmqwertyuio pasdfghjklzxcvbnmqwertyuiop asdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasd fghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf Civilizaţia geto-dacilor Prezentare carte 30.05.2014 Androne Marius, Istorie, Anul I

description

O "scurta" prezentare a acestei minunate carti.

Transcript of Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Page 1: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw

Civilizaţia geto-dacilor

Prezentare carte

30.05.2014Androne Marius, Istorie, Anul I

Page 2: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Prezenta ediţie a cărţii „Civilizaţia geto-dacilor”, scrisă de Ion Horaţiu Crişan, a apărut în

anul 2008, la editura Dacica, Bucureşti, la iniţiativa Centrului de Cercetare în Dacologie, din

acelaşi oraş, finanţată de către Dan Romalo, în memoria autorului.

În Cuvânt Înainte se expune motivul pentru care autorul a scris această carte: acela de a

prezenta concluziile la care a ajuns după ce a cercetat descoperirile arheologice legate de

civilizaţia geto-dacilor, admiţând, într-adevăr, că există multe păreri contradictorii în domeniu.

Totuşi, nu consideră civilizaţia geto-dacilor a fi una periferică.

În primul capitol sunt prezentate începuturile geto-dacilor.. A cunoaşte măcar în linii mari

elemente legate de mileniul II î.Hr., protoistoria României, este dificil, însă civilizaţiile tracice au

lăsat urme, prin diversele culturi descoperite înainte şi în special după Al Doilea Război

Mondial.

Culturile descoperite fac parte din aşa-zisul bronz tracic, perioadă de stabilitate şi

prosperitate, datând în mileniul al II-lea î.Hr. Printre culturile datate în etapa timpurie a acestei

perioade (2000-1700 î.Hr.) se numără Zimnicea, Glina-Schneckenberg, Periam-Pecica, Otomani,

Nir, Monteoru şi Bogdăneşti.

Din etapa mijllocie (1700-1350/1300) avem culturile Glina, Tei, Verbicioara, Costişa,

Vatina-Gârla Mare, Zuto Brdo, Cruceni-Belgis, iar cele enumerate anterior s-au dezvoltat în

continuare. În partea de final a bronzului tracic culturile deja existenta se vor dezvolta, unele

populaţii migrând de pe teritoriul actual al României. Diverse artefacte descoperite în aceste arii

culturale dau de înţeles că poporul existent în acel teritoriu avea legături comerciale cu

civilizaţiile mediteranene, precum cea miceniană şi cea egipteană.

În urma tuturor descoperirilor arheologice, s-a constatat că de la începutul mileniului II

î.Hr., exista în întreaga zonă carpato-balcanică, în principal, un singur popor, ce va fi cunoscut

ulterior, din secolul VI î.Hr., sub numele de geto-daci.

În cel de-al doilea capitol al cărţii sunt prezentate menţionări ale geto-dacilor în operele

anticilor, primele dintre ele fiind datate din secolul V î.Hr., dar referindu-se la fapte de cu un

secol în urmă. Astfel, geto-dacii apar mai întâi în scrierile lui Herodot, apoi fiind cel puţin

Page 3: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

menţionaţi de către numeroşi alţi autori antici, precum Tucidide, Caesar, Strabon sau Dio

Cassius.

De asemenea apar în diverse comedii ale unor autori precum Menandru. Se fac apoi

presupuneri cu privire la originea numelui de geţi, daci sau geto-daci, problema rămânând însă

nerezolvată. Totuşi, numele de geţi sau daci ar însemna în mai multe limbi vorbite în zonă „lup”,

ceea ce nu este numai un simbol dacic, fiind întâlnit şi la celţi. După cucerirea Daciei de către

romani, populaţia aflată sub stăpânire romană îşi va însuşi diverse elemente ale civilizaţiei

superioare, în timp ce, în lumea dacilor liberi, elementul autohton poate fi urmărit până undeva în

jurul secolului al VII-lea, când deja se poate vorbi despre poporul român.

În capitolul al treilea, autorul încearcă să plaseze pe hartă ţara geto-dacilor. Folsindu-se

de date oferite de antici, precum Strabon, Caesar, Agrippa, Ptolemaeus sau Plinius cel Bătrân.

Lucrarea lui Agrippa, intitulată „Comentariile geografice”, a fost însoţită şi de o hartă de mari

dimensiuni a lumii antice pe atunci cunoscute. Harta fusese alcătuită din ordinul lui Augustus,

însă nu a ajuns până la noi, cum nu au ajuns nici „Comentariile” lui Agrippa.

Totuşi, autorii antici au făcut trimiteri la acestea în lucrările lor. Geţii sau dacii au fost

prezentaţi în mai multe rânduri ca un popor numeros, care în vremea lui Alexandru cel Mare

putea să strângă în jur de 14000 de soldaţi. Numărul populaţiei geto-dacice a crescut de-a lungul

secolelor, estimându-se a fi ajuns la aproximativ două milioane, în vremea lui Burebista. Prin

urmare, afirmaţia lui Strabon, confrom căruia Burebista putea mobiliza în jur de 200000 de

luptători, nu era deloc exagerată, Vasile Pârvan considerând chiar că cifra era modestă. Datorită

faptului că numărul populaţiei geto-dacice era foarte mare pentru acea perioadă, dar şi a

recunoaşterii însuşirilor sale de către autorii antici, autorul consideră că ei au avut un cuvânt

important de spus în cadrul evenimentelor desfăşurate în această zonă.

În cel de-al patrulea capitol al cărţii sunt prezentate momente în care geto-dacii şi-au

făcut simţită prezenţa în Antichitate, implicându-se în diverse conflicte. Cea dintâi menţionare a

lor a fost făcută de Herodot, în cartea a IV-a a lucrării sale, când, din cauza faptului că, spre

deosebire de celelalte popoare tracice din regiune, ei s-au opus armatei persane condusă de

Darius, au fost numiţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.”

Page 4: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Apoi, ei sunt menţionaţi şi de Tucidide, datorită implicării în Războiul Peloponesiac,

menţionându-se că în armata regelui odrisilor, aliat al Atenei, s-au aflat şi călăreţi geţi. Ulterior,

ei sunt prezentaţi a avea o armată numeroasă, de circa 14000 de oameni, în timpul lui Alexandru

cel Mare, care, cu o armată mai slabă numeric, reuşeşte să îi învingă. Totuşi, chiar şi regele

tribalilor, Syrmos, avea să trimită solie la Alexandru. Triburile libere de pe malurile Dunării,

devenite aliate cu marele împărat, se presupune că erau geto-dacii.

După ce a întreprins o acţiune militară împotriva sciţilor, guvernatorul Pontului numit de

Alexandru, Zopyrion, a fost înfrânt, iar armata sa de 30000 de oameni a fost omorâtă, împreună

cu el. După ce asediul său asupra Olbiei a eşuat, el şi armata sa au fost ucişi de geţi. Dar

expediţia se pare că a fost iniţiată de Alexandru însuşi, care dorea ca Marea Neagră să devină lac

în interiorul imperiului său. După moartea lui Alexandru cel Mare, presiunile macedonenilor

asupra tracilor cuceriţi au scăzut, iar aceştia s-au răsculat, reuşind să se elibereze.

La câţiva ani după moartea împăratului are loc războiul dintre Dromichaites, regele geto-

dac, şi Lysimach, regele macedonenilor, în care cel dintâi are câştig de cauză. În primul război

dintre ei, fiul lui Lysimach a fost luat ostatic, însă eliberat şi trimis acasă cu daruri. În cel de-al

doilea, Lysimach însuşi cade ostatic, însă Dromichaites preferă să îl trateze cu respect, încheind

pace şi chiar o alianţă, printr-o căsătorie. Această căsătorie a avut loc între regele geto-dac şi

fiica lui Lysimach. Dromichaites reuşeşte chiar să obţină retrocedarea teritoriile de la sudul

Dunării, primind asigurări că macedonenii nu vor mai avea pretenţii asupra acestora. După

această dată (anul 292 î.Hr.) nu mai sunt menţionate conflicte între geto-daci şi macedoneni.

Următoarea mare forţă cu care geto-dacii s-au confruntat au fost celţii, în secolul III î.Hr.

Ei însă nu au pătruns în teritoriile dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre sau în Moldova, datorită faptului

că în aceste zone existau formaţiuni politice geto-dacice puternice. Un alt neam cu care dacii vor

avea conflicte este cel al bastarnilor, de origine germanică, Burebista fiind cel care va reuşi să îi

alunge din Dacia până la urmă. Cea mai mare putere care şi-a făcut apariţia pe harta Europei

Antice a fost Roma. Printre statele cucerite în secolul al II-lea î.Hr. s-au numărat Macedonia şi

Grecia.

Page 5: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Burebista, marele rege dac din secolul I î.Hr., a fost prezentat în lucrările lui Strabon, care

scria şi despre organizarea armatei şi a statului, care a atins cea mai mare extindere teritorială din

istorie. Regele geto-dac a adoptat aceeaşi strategie de expansiune ca Filip al II-lea, tatăl lui

Alexandru cel Mare, asigurându-şi mai întâi frontiera nordică. Populaţia regatului ajunsese să

numere aproximativ două milioane de locuitori, armata fiind destul de numeroasă pentru a se

implica în problemele interne din Roma, în timpul războiului civil dintre Caesar şi Pompei.

În capitolul al cincilea, autorul prezintă şi face o analiză a evoluţiei statului geto-dac, de-a

lungul secolelor. În vremea lui Herodot, triburile geto-dacice erau scindate, însă, datorită unor

conducători străluciţi, precum Dromichaites, basileul care i-a ţinut piept lui Lysimach, sau

Rhemaxos, acestea au tins să se concentreze într-un singur stat, apogeul fiind atins în timpul

domniilor lui Burebista şi Decebal. Societatea era împărţită în comati, adică ţărani, fie fără

pământ, fie înstăriţi (acest lucru diferenţiindu-i de plebeii romani), şi pileati, nobilimea.

Preoţimea a obţinut din ce în ce mai multă putere, apogeul său ajungând în timpul

marelui preot Deceneu, când statul se afla, practic, sub „dublă regalitate.” Potrivit izvoarelor

istorice, până şi preoţimea părea să fie stratificată sub domnia lui Burebista. După Iordanes, s-ar

putea considera că toţi nobilii erau preoţi, în timp ce toţi ceilalţi geţi erau numiţi capillati. Se

presupune că Deceneu, care a realizat această stratificare, vârfurile preoţimii fiind formate din

pileaţi, iar majoritatea fiind formată din comaţi. Prin urmare, poate fi considerat că acei comati,

capillati, nu sunt oamenii de rând, ci o pătură privilegiată. Dio Cassius scrie că a presupus că acei

comaţi erau o pătură socială asemănătoare cu cea numită de Caesar equites.

Nu există izvoare din care să rezulte că societatea geto-dacică era sclavagistă. În unele

opere dramatice din Antichitate sunt prezenţi posibili sclavi geţi sau daci, asta neînsemnând că

societatea în sine era sclavagistă, ci că aparţineau unor alte personaje originare din alte state. La

fel mai este menţionată şi prezenţa unor liberţi în Dacia, însă nu este un argument concludent

pentru a ajunge la concluzia că existau sclavi.

În capitolul al şaselea este prezentat un moment de cotitură în istoria civilizaţiei geto-

dacilor: războaiele daco-romane. Conflictele existente între daci şi romani datează încă din scolul

al II-lea î.Hr., când, printre neamurile care atacau provinciile romane din Balcani se numărau şi

Page 6: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

geto-dacii, conform spuselor lui Frontinus în lucrarea sa, „Stratagemele”. Dacii erau consideraţi

de către acesta „mulţi la număr”. Conflictele au continuat şi în secolul I î.Hr., când, în 72 va avea

loc un atac al dacilor. Dacii, prin conducătorul lor, Burebista, au intervenit apoi şi în războiul

civil din Roma, dintre Caesar şi Pompei, sprijinindu-l pe cel din urmă. Caesar îşi făcuse un

deziderat din cucerirea Daciei, însă nu a putut să îşi pună planul în aplicare. Ulterior, Augustus a

dorit să poarte un mare război împotriva dacilor, însă conflictele interne cu Marcus Antonius l-au

împiedicat să îşi pună planul în aplicare în 35 î.Hr. Cu toate acestea, în testamentul său a scris că

a reuşit să-i supună pe daci, evident o exagerare, după cum avea să spună Florus: „Dacia nu fu

atunci învinsă, ci numai îndepărtată şi amânantă primejdia.”

După moartea lui Caesar, dacii se vor amesteca în continuare în conflictele interne din

Roma, susţinând de obicei adversari ai puterii, cum ar fi Brutus, împotriva triumvirilor, şi

Marcius Antonius, împotriva lui Augustus.

Până la războaiele daco-romane de la începutul secolului al II-lea d.Hr. au avut loc

numeroase tatonări între cele două tabere, atât dacii, cât şi romanii pornind acţiuni militare. Surse

care atestă astfel de conflicte ne oferă Dio Cassius, care prezintă un atac al dacilor asupra

Pannoniei prin anii 10-9 î.Hr. şi asupra Moesiei, în anii 6-9 d.Hr., Iordanes, care prezintă atacuri

ale dacilor asupra Banatului, Olteniei şi Câmpiei Munteniei, şi Ovidius, care povesteşte cu lux de

amănunte atacuri ale dacilor asupra Dobrogei. Prin urmare, Augustus nu a reuşit să îi supună pe

daci, aşa cum mărturisea în testamentul său. Se pare că au existat conflicte şi după Augustus,

dintre care unele s-au soldat cu ocuparea Moesiei de către daci şi care i-au obligat pe unii

împăraţi, precum Vespasian, să încheie alianţe sau păci defavorabile, care prevedeau plata unor

tributuri în bunuri.

Ca şi cauze pentru cele două mari războaie daco-romane din 101-102 şi 105-106 se pot

număra şi conflictele din 87, respectiv 88-89 dintre cele două părţi. În 87, în urma unor atacuri

ale dacilor conduşi de Duras, asupra Moesiei, împăratul Domiţian trimite armată împotriva

acestora. Armata, condusă de Cornelius Fuscus, este înfrântă, iar acesta este omorât. Conflictul a

continuat, iar în anul 88, armata imperială, condusă de această dată de Tettius Iulianus, intră în

Dacia şi iese victorioasă, însă nu urcă spre Sarmisegetuza, preferând să meargă în Pannonia,

pentru a pedepsi neamurile care nu au vrut să îi ofere ajutor împotriva dacilor conduşi de

Page 7: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Decebal. După alte câteva luni de tatonări, se încheie aşa-zisa pace din 89, când Decebal devine

rege clientelar al Romei, primind atât bani, cât şi meşteri. Pacea aceasta însă nu a servit decât ca

armistiţiu, Decebal folosind birurile primite pentru a se înarma şi a îşi consida apărarea în

vederea unor eventuale atacuri. De aceea, în 98, împăratul roman Traian, proaspăt instalat pe

tronul Imperiului, dădu ordin să se înceapă pregătirile pentru un război împotriva dacilor. Acest

război a început trei ani mai târziu, în primăvara lui 101.

Romanii vor intra în Dacia cu destinaţia Sarmisegetuza şi vor obţine o serie de victorii

importante, însă odată cu venirea iernii, Decebal se aliază cu bastarnii şi roxolanii şi atacă

castrele romane. Ofensiva romanilor continuă, reuşind noi şi noi victorii, unele scrieri spunând că

ar fi fost luată ostatică sora lui Decebal. În urma acestor multe înfrângeri, Decebal se vede

obligat să încheie o pace cu romanii, indiferent cât de grea era. Această pace îl forţa să returneze

bunurile, armele şi inginerii primiţi după încheierea păcii din 89, însă regele dac nu va renunţa

definitiv la luptă.

Practic, această pace din 102 a fost gândită de ambele tabere ca un armistiţiu. Atât Traian,

cât şi Decebal aveau de gând să continue ulterior ofensiva. În sprijinul acestei afirmaţii stă faptul

că împăratul roman i-a dat ordin lui Apolodor din Damasc să construiască vestitul pod de la

Drobeta Turnu-Severin, peste Dunăre, în vreme ce regele dac a căutat să îşi repare şi întărească

vechile cetăţi şi să încheie alianţe cu dusmani ai romanilor, cel mai important dintre ei fiind

regele Partiei. Văzând acestea, Traian consideră că Decebal nu şi-a respectat partea de

înţelegerea prevăzută de pacea încheiată în 102, astfel începând al doilea război daco-roman.

Părăsit însă de foştii săi aliaţi, Decebal va căuta să încheie războiul cu romanii înainte ca

acesta să înceapă, asasinându-l pe Traian. Din cauza faptului că în vreme de război, se putea

ajunge uşor la împărat, Decebal a infiltrat oameni în tabăra romană cu scopul de a-l asasina pe

Traian. Planul însă a eşuat, după ce unul dintre nei a fost prins şi şi-a recunoscut fapta. De aici a

fost doar o chestiune de timp până când răboiul avea să fie tranşat. Ofensiva decisivă avea să

înceapă în primăvara lui 106.

Page 8: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Armata imperială a repurtat victorii peste victorii, ajungând până la asedierea

Sarmisegetuzei, pe care reuşesc să o cucerească, conform sculpturilor de pe Columna lui Traian.

Ca urmare a înfrângerii sale, Decebal se sinucide.

Totuşi, chiar dacă războaiele daco-romane s-au încheiat, conflictele au continuat alte

câteva sute de ani. Dacia, fiind provincie de graniţă, a trebuit să facă faţă atacurilor vecinilor,

precum dacii liberi, bastarnii şi roxolanii, costurile umane şi materiale pentru păstrarea acesteia

fiind din ce în ce mai mari. Din cauza presiunilor externe, dar şi a luptelor interne, trupele

romane se retrag din provincia Dacia în 271, în timpul împăratului Aurelian.

Ulterior, sub domnia lui Constantin cel Mare, o parte din fostele posesiuni romane de la

nord de Dunăre vor fi luate din nou sub stăpânire. Atacurile vecinilor însă au continuat, acestora

adăgându-li-se în secolul IV cele ale goţilor, iar din secolul V şi cele ale hunilor, puterea

imperiului scăzând simţitor.

Cetăţile dacice vor fi întărite în timpul domniei lui Iustinian, iar Dacia va rămâne în

hotarele Imperiului Roman de Răsărit până în anul 602, când împăratul Mauricius Tiberius va

decide părăsirea acestor teritorii, din cauza atacurilor avarilor şi slavilor.

În capitolul al şaptelea, autorul prezintă evoluţia aşezărilor şi fortificaţiilor geto-dacice.

Acestea s-au dezvoltat încă din prima jumătate a mileniului I î.Hr. O bună parte din staţiunile de

ceramică pictată de tip Cucuteni-Ariuşd au fost înconjurate cu valuri de pământ şi şanţuri de

apărare încă din neolitic, pe măsură ce timpul a trecut populaţia alegând să se aşeze pe înălţimi

din ce în ce mai mari, ocupându-se poziţii strategice. Se va apela nu doar la şanţuri şi valuri de

pământ înconjurate de palisade, ci se vor face şi ziduri din piatră brută. Toate cetăţile construite

în această perioadă a Hallstattului sunt centre ale unor triburi cunoscute în întreaga Europa.

Autorul dă şi exemple de cetăţi pentru a evidenţia evoluţia tipului de construcţie de-a

lungul timpului. De exemplu, la sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr. sunt datate mai multe cetăţi de

pământ, cum ar fi cea de la Stânceşti, judeţul Botoşani, de dimensiuni grandioase. Cetăţi

asemănătoare datate chiar din secolele IV-III î.Hr. se găsesc şi în alte zone ale Daciei, ca

Basarabia, Muntenia şi Dobrogea. Geto-dacii au folosit, de asemenea, elemente greceşti, precum

zidurile cu două paramente de cărămidă nearsă, încă din secolele V-IV î.Hr., asemenea ziduri

Page 9: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

fiind descoperite la cetatea de la Coţofenii-din-Dos (Dolj).. Dimnesiunile cetăţilor au crescut tot

mai multe, fortificaţiile dezvoltându-se din cauza pericolelor care înconjurau triburile geto-

dacice.

Astfel, în jurul secolelor II-I î.Hr. ajung să fie construite cetăţi folosindu-se tehnica cea

mai avnsată a vremii, respectiv cea greco-elenistică. Influenţa aceasta este vizibilă în planurile

mai multor cetăţi, cum ar fi Blidaru şi Piatra Roşie.

Pe lângă cetăţile fortificate s-au constituit şi aşa-zisele dave, dar şi alte aşezări. Acestea

au fost clasificate după forma de relief astfel: sate şi cătune în văi, aşezări situate pe promontori,

pe insule sau cursul unor ape, aşezări de munte răsfirate şi aşezări de munte compacte. În fiecare

exista un număr important de locuinţe. Geto-dacii locuiau în aşa-numitele semibordeie, însă

existau şi locuinţe mai mari, cu tendinţe de lux. Semibordeie se găsesc pînă în secolele IV-VII, în

marea aşezare de la Bratei şi aparţineau daco-romanilor.

În capitolul al optulea, autorul trece în revistă meşterii şi meşteşugurile geto-dacilor.

Aceştia cunoşteau meşteşugul bronzului şi al fierului, ca dovadă stând numeroasele cuptoare

descoperite pe teritoriul României. După stăpânirea meşteşugului bronzului, geto-dacii au trecut

la prelucrarea fierului în aceste cuptoare, o sarcină mult mai complicată, cele mai vechi piese de

fir datând din Hallstatt A1, secolul XII î.Hr. Există multe teorii privind originea metalurgiei atât

de timpurii a fierului, ajungându-se la concluzia că în Balcani exista încă din secolul al XI-lea

î.Hr. un centru metalurgic important ce nu depindea de cel asiatic.

Cuptoarele pentru redus minereurile feroase s-au găsit în estul Transilvaniei, în special în

bazinul Ciucului, zonă bogată în minereuri de fier. Au fost cercetate mai bine două cuptoare

descoperite la Doboşeni, comuna Brăduţ, judeţul Covasna.

În cadrul săpăturilor din anul 1976, de la Şercaia, judeţul Braşov, a fost descoperit un

cuptor ce a putut fi studiat. Tot în judeţul Braşov, la Copăcel, a fost descoperit în anul 1980 un

alt cuptor de redus minereu feros, asemănător cu cel de la Şercaia.

Page 10: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Printre zonele bogate în minereuri feroase se află cea de la Grădiştea de Munte, unde au

fost descoperite, pe lângă cuptoare de prelucrare a bronzului, şi diverse materiale care dovedesc

existenţa unor cuptoare de prelucrare a fierului.

În afara spaţiului carpatic, o zonă foarte importantă din care geto-dacii exploatau minereu

de fier era cea a Mehedinţiului de astăzi. La Cireşu, o localitate situată în apropiere de Drobeta

Turnu-Severin, săpăturile arheologice care au început în 1958 au dovedit existenţa unui puternic

centru de prelucrare a materialelor feroase, descoperindu-se nu mai puţin de paisprezece

cuptoare. Cu toate că descoperitorii presupuneau că erau cuptoare de redus minereu,

asemănătoare cu cele contemporane, mai plauzibil este că ele erau folosite doar la operaţii

preliminare.

Într-adevăr, cuptoarele erau utilizate doar în acţiuni preliminare prelucrării materialelor

feroase, acestea urmând a fi duse la diversele ateliere de pe teritoriul locuit de geto-daci. Astfel

de ateliere au fost descoperite la Băniţa, Costeşti, Cetăţeni, Grădiştea de Munte, Moigrad, Piatra-

Neamţ, Căpâlna, Pecica etc. Acestea erau nelipsite din aşezările importante.

Prelucrarea fierului a avut ca rezultat de la arme şi scuturi, până la obiecte de uz cotidian,

precum cuţite, furculiţe, frigări, crampoane. Au mai fost făurite şi piese de harnaşament, precum

zăbale şi pinteni, sau fiare de plug, folosind o tehnică importată de la tracii sudici, care o

importaseră, de asemenea, de la greci. Toate acestea au fost lucrate cu siguranţă de către

meşteşugari specializaţi.

Obiectele rezultate din prelucrarea fierului au ajutat la dezvoltarea pietrăriei. Pentru

prelucrarea pietrei se foloseau diverse unelte, precum dălţi, topoare, ciocane sau mistrii, foarte

asemănătoare cu cele utilizate în zilele noastre.

Printre meşteşuguri se numără bineînţeles şi cel al prelucrării metalelor preţioase, precum

aurul şi argintul. Exploatarea bogatelor zăcăminte din spaţiul intracarpatic s-a realizat prin

metode cum ar fi spălarea nisipurilor aurifere purtate de numeroasele ape din Banat, Munţii

Apuseni şi Maramureş.

Page 11: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Cu siguranţă au existat ateliere de prelucrare a metalelor preţioase pe teritoriul locuit de

geto-daci, lucru dovedit de existenţa a numeroase produse, mii de piese de aur descoperite pe

teritoriul fostei Dacii, cea mai veche fiind un inel de tâmplă descoperit la Ariuşd, într-o aşezare

eneolitică. Deseori, aurul era păstrat sub formă de lingouri, descoperindu-se numeroase astfel de

artefacte.

Poate meşteşugul cel mai răspândit al dacilor era olăritul, fiind descoperite de-a lungul

timpului un număr impresionant de cuptoare pentru fabricarea obiectelor de ceramică. Chiar şi în

zilele noastre, la Marginea, se foloseşte pentru fabricarea ceramicii negre o tehnologie a geto-

dacilor aparţinând culturii Horodiştea-Floreşti.

Concluzia care poate fi trasă din această enumerare a meşteşugurilor pe care geto-dacii le

stăpâneau este că se puteau compara din multe puncte de vedere cu marile civilizaţii ale

Antichităţii.

În capitolul al nouălea, autorul prezintă informaţii cu privire la importurile, comerţul şi

moneda geto-dacilor. Mărfurile străine au pătruns însă din secolul al VI-lea, când şi-au făcut

apariţia pe teritoriile locuite de aceştia obiecte greceşti. În aceeaşi perioadă au fost întemeiate

cetăţile greceşti, precum Histria, care devine un centru comercial puternic, aducând pe teritoriul

actual al României produse din alte centre importante, precum Milet, Cyzic, Atena, Corint etc.,

ulterior fiind întâlnite produse din Thassos, Rhodos,Cnidos, Cos şi Sinope.

Produsele vândute de greci erau uleiuri, vinuri, ceramică, podoabe, arme şi cumpărau în

special cereale, dar şi piei de animale, miere sau ceară. Transportul se realiza în special pe mare,

iar mărfurile erau de la cele mai uzuale, până la cele mai luxoase, descoperindu-se obiecte de

ceramică attică din cateogira pictată cu figuri roşii sau negre în culturi precum Tei, Militari,

Coţofeni, Bugeac, Cernavodă, Cenisala sau Frumuşiţa. Ulterior geto-dacii vor dezvolta relaţii

comerciale şi cu alte neamuri, descoperindu-se produse de origine romană şi celtică, datate din

timpul domniei lui Burebista.

Datorită dezvoltării tot mai mari a comerţului, geto-dacii şi-au dat seama că aveau nevoie

de o monedă proprie. Folosind monedele de largă circulaţie ale vremii ca şabloane, ei au preluat

Page 12: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

elemente prezente pe acestea şi le-au combinat cu altele autohtone, rezultând astfel o monedă cu

totul nouă.

După unii cercetători, dacii ar fi învăţat arta monetăriei de la meşterii greci, însă cei

prezenţi în alte zone, precum cea intracarpatică, Banat şi Moldova, au confecţionat monezile

folosindu-se de aceeaşi tehnică grecească, învăţată de la celţi. Cele mai vechi monede, imitaţii

după cele din timpul lui Filip al II-lea, au fost datate din secolul al IV-lea î.Hr.

Monedele geto-dacice vor avea forme diferite de-a lungul secolelor. Majoritatea avea ca

prototip monedele din timpul lui Filip al II-lea, însă au existat şi altele care îşi aveau prototipul în

cele din timpul lui Alexandru cel Mare sau Filip al III-lea. Ulterior, monedele, până atunci făurite

din argint, vor fi produse din cupru, iar greutatea lor va scădea simţitor. De asemenea, au existat

pe piaţă şi monede din aur, cu legenda Koson. Nu se ştiu încă sigur orginile legendei sau ale

monezilor, însă cea mai verosimilă teorie este cea conform căreia acestea ar fi fost confecţionate

la un atelier monetar din inima Daciei.

În faza în care au apărut aceste monede de aur, dacii foloseau ca model pentru moneda

proprie denarul roman. Elementele prezente pe monede sunt combinate. Astfel, vulturul are

legătură cu spiritualitatea geto-dacilor, însă funcţionarii romani prezenţi nu îşi au locul, cel puţin

teoretic.

Importurile produselor străine şi monedele făurite de meşterii monetari geto-daci sunt

încă o dovadă a nivelului foarte ridicat de dezvoltare pe care îl atinsese civilizaţia geto-dacilor în

Antichitate.

În capitolul al zecelea ni se vorbeşte despre ţinuta şi vestimentaţia geto-dacilor, despre

care avem singurele informaţii de la Ovidiu. În ciuda faptului că acesta a dorit să prezinte într-o

lumină sumbră, numindu-i pe geto-daci netunşi, pletoşi şi bărboşi, acesta nu omite să dea de

înţeles că populaţia autohtonă se îngrijea, totuşi, şi îşi potrivea barba şi părul lung cu foarfecele.

Dacii se pare că purtau părul tuns scurt pe frunte şi la tâmple şi lung la spate, însă unii

dintre ei obişnuiau să poarte părul scurt pe tot capul. Unii apelau şi la coafura cu părul strâns în

vârful capului, deosebită de nodusul purtat de popoarele germanice. Barba era şi ea purtată de

Page 13: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

bărbaţii daci, fiind lăsată fie mai lungă, fie mai scurtă, după cum se poate observa în sculpturile

de pe Columna lui Traian.

Pe acelaşi monument se găsesc sculptate femei cu capul acoperit şi cu o basma la ceafă.

Totuşi, pe monumentul de la Adamclisi, acestea au o coafură cu cărare pe mijloc, iar părul este

adus din faţă spre spate şi strâns într-un coc. În afară de această pieptănătură simplă, mai exista o

coadură cu cărare la mijloc şi părul împletit în două cosiţe lungi, după cum ne este prezentat

personajul feminin pe falera de argint de la Galice.

Acelaşi Ovidiu ne dă informaţii şi despre îmbrăcămintea geto-dacilor, printre hainele

menţionate de acesta numărându-se pieile de animale şi pantalonii cusuţi, în timpul iernii, iar pe

cap purtau o căciulă sau o glugă făcută din acelaşi material. Descoperirile arheologice însă arată

fruntaşi geto-daci îmbrăcaţi diferit de modul în care erau prezentaţi pe Columna lui Traian. De

exemplu, într-un mormânt descoperit în apropierea cetăţii dacice de la Cugir, defunctul purta pe

cap un coif de fier cu obrăzare puternice şi era îmbrăcat într-o armură împletită din sârmă de fier.

Cămaşa de zale îi ajungea până la genunchi şi era închisă cu ajutorul unei tije de fier împodobită

cu butoni de argint placaţi cu aur. Cu siguranţă acest mormânt data din secolul I î.Hr. a aparţinut

unui nobil dac. Ulterior au fost descoperite şi alte mormite în care defuncţii erau îmbrăcaţi într-

un fel asemănător, dovedindu-se clar că nu era vorba de o excepţie. O asemenea costumaţie era

rezervată exclusiv nobililor, oamenii de rând purtând haine obişnuite.

Bărbaţii de rând purtau o cămaşă din pânză groasă, despicată în părţi şi scoasă pentru

cioareci sau iţari. Totuşi, există şi alte genuri de cămăşi, precum cele despicate în părţi, cu creţuri

la mâneci şi poale, făcute dintr-o pânză mai subţire. Primii sunt înfăţişaţi pe Monumentul de la

Adamclisi, în timp ce cei din urmă apar pe Columna lui Traian.

Pantalonii purtaţi de geto-daci sunt de două feluri: cioarecii, lucraţi din stofă groasă de

lână, şi iţarii, lucraţi din pânză. Pe monumentele existente, toţi geto-dacii, indiferent dacă sunt

luptători sau civili, sunt îmbrăcaţi în acelaşi fel. Nobilii purtau peste armură o curea lată, iar pe

umeri purtau o pelerină.

Încălţămintea geto-dacilor este, în cele mai multe cazuri, inexistentă, majoritatea geto-

dacilor umblând desculţă. Totuşi, în unele sculpturi sunt prezentaţi geto-daci care purtau călţuni

Page 14: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

sau călţuni cu ţugui. Călţunul are o tradiţie veche în aria noastră, fiind data încă din epoca

neolitică.

Despre îmbrăcămintea femeilor nu avem date scrise de la nimeni, nici chiar de la Ovidiu,

de aceea singurele izvoare pe care le avem sunt monumentele care s-au păstrat până în zilele

noastre. Cele mai multe dintre ele sunt prezentate purtând cămăşi cu încreţituri, altele poartă

cămăşi mai lungi, ii, fote costume din două piese. Vestimentaţia lor era destul de variată,

depinzând, în mod evident, şi de starea socială pe care o aveau.

Pe cap, femeile purtau o bentiţă sau umblau cu capul dezgolit, în timp ce în picioare

umblau cel mai adesea fără încălţări, iar în timpul iernii purtau, la fel ca bărbaţii, călţuni de pâslă

şi opinci de piele.

În capitolul al unsprezecelea, autorul ne prezintă descoperiri arheologice cu privire la

riturile şi ritualurile de înmormântare la geto-daci. Bazându-ne şi pe cele scrise de Herodot în

opera sa, „Istorii”, aflăm că tracii expun trei zile cadavrul, timp în care sunt sacrificate fel de fel

de animale, iar mortul este jelit. Răposatul este înmormântat fie prin îngropare, fie prin

incineraţie. Urmează apoi ridicarea unei movile şi organizarea unor întreceri sportive, cele mai

importante recompense aparţinând câştigătorilor la lupte.

Este confirmat mitul conform căruia dacii, asemenea tuturor tracilor, erau trişti la

naşterea unui copil şi se bucurau la înmormântări, când sunt jertfite animale şi se organizează

banchete. Alte surse, precum Pomponius Mela, ne spun că înmormântările la traci se sărbătoreau

prin dans şi joc. Conform lui Herodot, înainte de înmormântare are loc şi o perioadă de jale, însă

aceasta este, cel mai probabil, în cazul nobililor. Se poate presupune că toate obiceiurile descrise

de aceşti autori antici erau practicate şi de geto-daci.

Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că cel mai răspândit mod de înmormântare

la geto-daci era cel al incineraţiei, tradiţie care s-a transmis de la dacii vechi şi s-a păstrat chiar şi

în perioada Daciei Romane.

Cele mai vechi incineraţii datate pe teritoriul României au avut loc la începutul primei

epoci a fierului, după cum a fost descoperit în situri precum Bobda, Lăpuş, Fratelia (spaţiul

Page 15: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

intracarpatic). În unele zone se făceau tumuli, adică peste rămăşiţele rezultate după incineraţie se

ridica o movilă. La necropola de la Ferigele au fost cercetaţi nu mai puţin de 149 de tumuli, care

ne dau detalii despre evoluţia riturilor funerare. Cele mai vechi morminte sunt cele cu resturile

depuse pe sol, în timp ce cele mai noi sunt cele cu urnă acoperită.

Începând cu secolul al V-lea î.Hr., cele mai multe morminte geto-dacice vor fi de

incineraţie plane, rit care se va menţoine până în secolul VI d.Hr. Pe lângă acestea se mai

întâlnesc morminte în care resturile funerare au fost depuse în gropi de alte forme.

După cum am precizat mai înainte, autorul scrie că au existat şi morminte de înhumaţie,

19 dintre acestea fiind descoperite în urma săpăturilor de la Brad. Printre cei înmormântaţi s-au

numărat şase oameni maturi, unii aşezaţi în poziţie chircită, doi dintre ei erau puşi într-o singură

groapă şi uniţi în zona picioarelor; în alte gropi au fost descoperite doar craniul sau maxilarul. De

asemenea, au fost găsite şi mormite de copii: trei în poziţie chircită şi zece întinse.

Ca şi în alte zone din lume, mormintele geto-dacilor nu au fost scutite de jafuri, cel de la

Agighiol fiind jefuit de două ori: mai întâi în Antichitate şi apoi în 1931. Din secolul al IV-lea

î.Hr., mormintele tumulare vor aparţine războinicilor care au avut o poziţie socială importantă.

Unele aveau şi un inventar bogat, cel de la Agighiol numărându-se printre acestea.

Construcţii funerare de mari şi foarte mari dimensiuni s-au descoperit la Svestari,

Zimnicea, Băiceni, Penetu, Cugir (mormânt princiar foarte bogat şi bine cercetat, datorită

faptului că a fost descoperit în urma unor săpături sistematice), Popeşti (unde tumulii au fost

foarte bine cercetaţi), Lăceni (data din timpul erei noastre).

Pentru a realiza incineraţiile erau necesare cuptoare, unul dintre ele fiind menţionat la

Ostrovul Şimian, aproximativ din secolul I d.Hr. Observaţiile în ceea ce îl priveşte nu au fost

foarte concludente, motiv pentru care valoarea şi caracterul descoperirii rămân incerte.

Printre riturile şi ritualurile funerare geto-dacice se mai număra, pe lângă sacrificarea a

diverse animale, cum am văzut la începutul capitolului, chiar şi sacrificarea uneia dintre soţiile

bărbatului. Ritualurile sunt, deci, foarte variate.

Page 16: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

După incineraţie, urnele puteau fi acoperite cu diverse obiecte, precum capacele sau

strachinile, sau lăsate cu gura deschisă. La Muzeul din Şimleu Silvaniei a avut loc o întâmplare

controversată, fiind aduse mai multe brăţări de argint, aur şi alte podoabe ce se presupunea că ar

fi fost descoperite în morminte. Ulterior s-a dovedit că avestea fuseseră descoperite de un ungur

pe nume Bode Josef, care a prezentat cercetătorilor locul unde le descoperise îngropate. Cu

adevărat, ele aparţinuseră unor morminte.

O perioadă din care nu avem necropole geto-dacice este cea de maximă dezvoltare, una

din impotezele acestei situaţii fiind o schimbare a ritului funerar, alegându-se astfel o incineraţie

care să nu lase urme, prin împrăştierea cenuşei, o metodă comună celţilor. Totuşi, aceasta a venit

cel mai probabil pe baza modificării credinţelor religioase, a generalizării zamolxianismului. O

lipsă a necropolelor se observă în secolele IV-II î.Hr. şi la celţii din vestul şi centrul Europei, însă

cel mai probabil situaţia este cauzată de lipsa unor cercetări în profunzime.

Capitolul al doisprezecelea al cărţii tratează o problemă foarte controversată în legătură

cu civilizaţia geto-dacică – scrierea. Aflăm de la Claudius Aelianus în operele sale, că Androtion

considera că tracii nu cunoşteau scrierea. Autorul acestor opere însă se îndoia că e adevărat,

având în vedere că tot trac a fost şi Orfeu. Este foarte posibil ca tracii să nu fi avut un alfabet

propriu, alegând să utilizeze un alfabet răspândit, respectiv cel grecesc. Acestor presupuneri sunt

susţinute de descoperirea unor tăbliţe, urne sau alte artefacte care au scrise pe ele folosindu-se

alfabetul grecesc, cuvinte într-o limbă intraductibilă. Cercetătorii au considerat că acea limbă ar

putea să fie limba tracică. Totuşi, multe dintre cuvintele scrise pe aceste artefacte par să fie nume

proprii de persoane, localităţi sau râuri. Judecând după faptul că unele dintre aceste descoperiri

au fost făcute atât în apropierea, cât şi pe teritoriul României, se poate considera că şi geto-dacii

au făcut acest lucru.

Geto-dacii cunoşteau scrisul încă din secolul VI î.Hr., iniţial fiind ceva rezervat strict

clasei superioare. Printre cei care cunoşteau scrisul se numărau cu siguranţi şi preoţii, iar, în

timpul apogeului civilizaţiei geto-dacice, scrisul a fost cu siguranţă stăpânit şi de negustorii care

aveau interese comerciale atât în lumea romană, cât şi în lumea greacă.

Page 17: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Pe teritoriul României au fost descoperite artefacte cu inscripţii scrise folosindu-se

alfabetul latin, cea mai cunoscută fiind cea de la Dealul Grădiştei, din 1954, unde s-au putut

deosebi cuvintele „Decebalus per Scorilo”. Nu se ştie exact ce înseamnă această inscripţie. Unii

cercetători au presupus că ar însemna „Decebal, fiul lui Scorilo”, alţii că ar însemna „Decebal (a

realizat) prin Scorilo.” Problema rămâne încă deschisă.

Totuşi, un lucru rezultă cu siguranţă din argumentele de ordin arheologic aduse la

cunoştinţă în acest capitol: geto-dacii, în ciuda faptului că nu ne-au ajuns opere literare scrise în

limba lor, au cunoscut scrisul, chiar şi fără să aibă un alfabet propriu. Prin urmare, aceasta este

încă o dovadă a nivelului foarte înalt atins de geto-daci.

Capitolul al treisprezecelea ne aduce la cunoştinţă numeroasele preocupări ştiinţifice ale

geto-dacilor, aceştia având importante cunoştinţe în domenii precum medicina, astronomia,

filosofia, logica, morala, botanica şi fizica. Nimic nu este însă sigur, în lipsa unor date concrete

putând fi făcute nişte simple speculaţii sau interpretări. Cei mai învăţaţi dintre daci erau cu

siguranţă preoţii, care aveau preocupări în aceste domenii.

Medicina practicată de preoţii geto-daci depăşise cu mult starea primitivă, folosindu-se,

pe lângă vrăji şi practici mistice, elemente terapeutice adevărate, dovadă în acest sens stând

descoperirea la Dealul Grădiştei a unei truse medicale din care făceau parte o pensetă din bronz,

o tabletă medicamentoasă din cenuşa unui vulcan, un bisturiu şi borcănaşe pentru alifii. Este

foarte posibil care medicii-preoţi geto-daci să fi avut legături atât cu lumea greacă, cât şi cu cea

egipteană, după cum se poate deduce din scrierile lui Strabon. În aceeaşi măsură există

posibilitatea ca preoţii geto-daci să fi intrat în contact şi cu druizii celţi, care aveau de asemenea

preocupări legate de magie şi medicină. Două instrumente medicale de bronz, scalpellum, au fost

descoperite la Ocniţa. În aşezarea de la Poiana s-a descoperit un schelet al cărui craniu a fost

trepanat, bolnava supravieţuind mult timp după aceea, lucru care poate însemna că preoţii-medici

geto-daci puteau realiza mai multe tipuri de intervenţii chirurgicale. Femeile nu primeau ajutor la

naştere, iar bebeluşii erau înfăşaţi după cum este prezentat pe Columna lui Traian. Geto-dacii

cunoşteau un număr impresionant de plante de leac, dar şi otrăvuri de esenţă vegetală sau

animală, după cum aflăm de la Dio Cassius.

Page 18: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

Au fost descoperite dovezi ale preocupărilor geto-dacilor pentru procurarea apei potabile

şi evacuarea celei reziduale, printr-un număr important de fântâni şi cisterne. Se poate considera

că geto-dacii ţineau la igiena apei potabile, judecând după faptul că fântânile descoperite de

arheologi erau acoperite cu ţiglă sau măcar aveau semne că ar fi fost acoperite. Cisternele cu apă

se aflau în apropierea fiecărei cetăţi geto-dacice în care apa potabilă era mai greu accesibilă,

precum Costeşti sau Piatra Roşie. La Sarmisegetuza s-a descoperit chiar şi un canal subteran.

Preocupările legate de astronomie ale geto-dacilor reies din existenţa sanctuarului de la

Sarmisegetuza. O vreme s-a considerat că preoţii geto-daci făceau calcule pentru a stabili un

calendar, însă acestea rămân doar nişte presupuneri matematice. Calculele lor astronomice nu au

avut ca rezultat un calendar, însă preocupările au existat, iar cei care s-au ocupat de acestea au

fost doar un număr restrâns de oameni.

Filosofia este poate cea mai atestată preocupare, datorită apariţiei lui Zamolxis în operele

anticilor ca sclav sau discipol al lui Pitagora. Unele presupuneri spun că ar fi fost chiar invers,

însă nu este cazul să detaliem. Cert este că Zamolxis şi preoţii geto-daci, în frunte cu Deceneu,

au avut un interes ridicat pentru filosofia pitagoreică şi au popularizat-o.

Interesul pentru ştiinţele naturii duce şi la dezvoltarea gândirii logice. Iordanes scrie că

Deceneu i-a învăţat pe geto-daci să trăiască după legile naturii şi chiar să studieze plantele în

scop terapeutic. O altă posibilă dovadă a nivelului înalt al gândirii geto-dacilor este apreicerea pe

care o primesc Zamolxis şi Deceneu în „Cronica ducilor de Normandia.”

În cel de-al paisprezecelea capitol autorul ne prezintă realizările artistice ale geto-dacilor.

În cadrul mormântului de la Svestari, realizarea artistică a celor 10 cariatide e de calitate redusă,

în general dând impresia de stângăcie artistică. Fresca de pe peretele de nord este deosebit de

interesantă, în centrul ei găsindu-se o figură feminină ce înaintează pe un podium înalt. Acesta şi

alte elemente ne dovedesc faptul că avem de-a face cu un monument elenistic deosebit de

important, Nu se ştie în ce măsură fresca de la Svestari reprezintă ceva propriu geţilor.

Geto-dacii au dezvoltat o plastică mică pentru care au folosit ca materie primă lutul. În

aşezarea de la Cârlomăneşti, din judeţul Buzău, unde se pare că a existat şi un atelier, s-a

Page 19: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

descoperit cea mai reprezentativă plastică mică. Aşezarea, un important centru cu

multiple funcţionalităţi, se înscrie în rândul celor protourbane de tip dava şi a fost datată

între mijlocul secolelor II şi I î.Hr.

Nu prea avem statuete antropomorfe naturalist redate, însă cele stilizate ce

înfăţişează oameni sau animale sunt numeroase. Figurinele antropomorfe stilizate au fost

datate începând cu secolul III î.Hr. şi până în secolul II d.Hr.

Cel mai mult virtuţile artistice ale creatorilor geto-daci s-au manifestat în domeniul

orfevrăriei, cele mai multe podoabe purtate de femei, bărbaţi, preoţi sau laici fiind

adevărate opere de artă. Un exemplu de astfel de podoabă este o diademă filigranată, ce a

fost descoperită în 1984, la Buneşti, fiind fără îndoială un produs elenistic, o dovadă în

plus că lumea geto-dacică era inclusă în cea elenistică.

Una dintre cele mai populare podoabe ale geto-dacilor era fibula, un ateliere de

bijutier unde erau produse fiind descoperit la Tăşad (comuna Drăgeşti, jueţul Bihor).

Fibule au fost descoperite la Coteşti şi Fitioneşti, în judeţul Vrancea. Alte podoabe

răspândite au fost mărgelele şi perlele, un tezaur important fiind descoperit la Kavin.

O atenţie deosebită este acordată de către autor asupra tezaurelor de vase de argint

descoperite la Rogozen, în Bulgaria, şi Sâncrăieni, judeţul Harghita. Aparent, aestea erau

doar nişte servicii de băut, însă autorul consideră această ipoteză total eronată, spunând

despre acestea că sunt nişte opere de artă. Este evident că influenţele exterioare şi-au spus

cuvântul de-a lungul timpului, în arta geto-dacă făcându-se simţite influenţa greacă,

persană, scitică.

Nişte artefacte artistice deosebit de interesante sunt cnemidele de argint de la

Agighiol, una dintre ele înfăţişând un bărbat, iar cealaltă înfăţişând o femeie. Pe obrăzarul

stâng al coifului de la Agighiol se găsea un călăreţ. Pe partea dreaptă a cnemidei (1), cea

masculină, se găsesc ca şi ornamente un călăreţ care se luptă cu un şarpe şi un bărbat

Page 20: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

care, stând pe scaun, ţine într-o mână un corn şi în cealaltă un vultur. Pe obrăzarul drept

al coifului de aur de la Băileni este prezentat un bărbat înconjurat de cinci animale,

printre ele numărându-se un şarpe încolăcit, un ţap şi un vultur. Pe un medalion de lut

descoperit în sanctuarul I de la Grădiştea de Munte este prezent un chip de femeie,

element întâlnit în mai multe rânduri în operele de artă dacice.

La Ocniţa a fost descoperită o mască de bronz ce prezintă în chip naturalist figura

unui bărbat fără barbă şi fără mustaţă. Această piesă este cu siguranţă un import, fiind

produsă într-un atelier gallo-roman, unde asemenea măşti se găsesc începând cu secolele

III-II î.Hr. şi până în secolele III-IV d.Hr. Acolo, aceste măşti de bronz reprezentau

divinităţi.

Au mai fost descoperite alte piese fascinante, precum un scut de paradă cu înveliş

de fier, la Piatra Roşie, un coif de aur la Poiana-Coţofeneşti, o placă de centură la Popeşti,

dar cele mai frumoase sunt placa de la Polovragi, vasele carpice cu torţile modelate în

formă de ursuleţi, un fragment de vas elenistic descoperit la Bucureşti, bolurile decorate

cu motive în relief şi vasele cu simboluri solare, de la cultura Suciu de Sus.

Ceramica geto-dacică reprezintă o creaţie originală, avându-şi originile în fondul

local hallstattian. Influenţa sa este prezentă în numeroase culturi, printre cele mai noi

fiind Sântana de Mureş-Cerneahov, din secolul IV, dar şi a culturii Ipoteşti-Cândeşti, din

secolele VI-VII, care are legături şi cu ceramica romană.

În capitolul al cincisprezecelea al cărţii ne sunt prezentate sanctuarele şi locurile

de cult ale dacilor. Cel mai vechi sanctuar pe care îl cunoaştem de pe teritoriul ţării

noastre, care este şi cel mai vechi din Europa, a fost descoperit la Parţa, în judeţul Timiş,

pe parcurs descoperindu-se şi alte locuri de cult, printre care templul-megaron de la

Sălacea, din judeţul Bihor. Sanctuarele aveau diverse forme, cele mai răspândite fiind

cele patrulatere şi rotunde. În ciuda faptului că acum sanctuarele geto-dacilor sunt sub

Page 21: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

cerul liber, nu înseamnă că aşa au şi fost construite, în Grecia şi Roma templele fiind tot

timpul acoperite.

Despre religia geto-dacilor, cel mai vechi document în care este menţionată fiind

„Istoriile” lui Herodot. Este posibil ca nu cu mult timp înainte de perioada vieţii

„părintelui istoriei” dacii să-şi fi antropomorfizat zeităţile, primele reprezentări cu chip

uman ale Marelui Zeu sau ale Marii Zeiţe datând din secolele V-IV î.Hr. şi în special din

a doua jumătate a secolului IV î.Hr., tendinţa continuând şi în veacurile următoare.

Despre religia geto-dacilor din perioada anterioară antropomorfizării nu se cunosc prea

multe, fiind descoperite doar câteva simboluri şi practici de cult ce se referă la o

divinitate urano-solară, ce va lua mai târziu chipul Marelui Zeu. Cu siguranţă că

mitologia geto-dacilor a mai numărat şi alte zeităţi greu de identificat, din lipsa izvoarelor

istorice. Dar religia lor nu este deosebită de cele dimprejur. Aceasta avea în centru un

Mare Zeu de natură urano-solară şi o Mare Zeiţă de natură chtonian-agrară. Dar o

importanţă foarte mare a avut-o doctrina zamolxiană, care propăvăduia credinţa în

nemurirea sufletului, obţinută prin practici misterice de tip iniţiatic.

În încheiere, autorul oferă concluziile la care a ajuns după punerea cap la cap a

tuturor descoperirilor arheologice. Pe teritoriul României s-au descoperit izvoare

arheologice care ar atesta faptul că aici ar fi fost prelucrat pentru prima dată cuprul. Un

pionierat în multe domenii a reprezentat acest popor care va ajunge a fi cunoscut sub

numele de geto-dac. Izvoarele sunt puţine şi interpretabile, însă nu poate fi negată

importanţa acestui popor în peisajul Antichităţii europene, când s-au implicat politic şi

militar în diverse conflicte mai mult sau mai puţin vestite. În final, evoluţia

evenimentelor i-a adus în situaţia de a pierde războaiele cu Traian, procesul de

romanizare fiind intensificat şi ducând la formarea mai întâi a daco-romanilor şi apoi a

poporului român.

În opinia mea, cartea aceasta, în ciuda trecerii în revistă a tuturor descoperirilor

arheologice cu privire la civilizaţia geto-dacilor, conţine şi multe exagerări, destul

Page 22: Civilizatia Geto Dacilor - prezentare

argumente bazându-se pe simple ipoteze şi nu pe surse concrete. Presupunerile, chiar

dacă ar putea să reprezinte o realitate, nu pot fi considerate o certitudine într-o lucrare

ştiinţifică. Importanţa geto-dacilor în epocă sunt de părere că a fost însemnată, contribuţia

lor spunându-şi cuvântul pe scena politică internaţională.