Chişinău file de jurnal

531

Click here to load reader

Transcript of Chişinău file de jurnal

Page 1: Chişinău file de jurnal

www.dacoromanica.ro

Page 2: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 1

ION BISTREANU

Chiºinãu '92 – file de jurnal –

www.dacoromanica.ro

Page 3: Chişinău file de jurnal

2 · ION BISTREANU

Concepţie grafică şi tehnoredactare computerizată:Cezar-Octavian Diţă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BISTREANU, ION Chişinău '92 : file de jurnal / Ion Bistreanu. - Bucureşti :Biblioteca Bucureştilor, 2012 ISBN 978-606-8337-22-7

821.135.1-94

www.dacoromanica.ro

Page 4: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 3

ION BISTREANU

Chiºinãu '92 – file de jurnal –

EDITURA BIBLIOTECA BUCUREŞTILORBUCUREŞTI – 2012

www.dacoromanica.ro

Page 5: Chişinău file de jurnal

4 · ION BISTREANU

În memoria soției mele, Terezia Maria (Pușa)

www.dacoromanica.ro

Page 6: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 5

Cuvânt înainte

În 1992 am avut privilegiul de a deschide și conduce prima ambasadă pe

teritoriul celui de al doilea stat românesc – Republica Moldova. „Diplomat român pe pământ românesc”, o afirmație-sentință lansată de unii oameni ai vremii, care criticau, atunci, decizia conducerii țării de a deschide o misiune diplomatică în ceea ce aceiași critici denumeau „Basarabia-pământ românesc”. Da, era pământ românesc, dar nu mai era acea Basarabie, ca întindere, ca struc-tură etnografică, pe care o pierdusem dramatic de patru ori în decurs de 180 de ani: 1812, 1940, 1944,1947, fie prin forță, fie prin voința celor ce decideau, în momentele respective, destinele popoarelor mai mici și mai slabe.

A fost, pentru mine, o experiență inedită. Îmi era dat să lucrez într-un stat care era locuit tot de români, înstrăinați de-atâtea ori, cu un destin dramatic, dar, pentru mulți dintre ei, cu conștiința că suntem de-un neam, că Ștefan cel Mare a fost voievodul nostru, că Eminescu este poetul nostru național,că vorbim aceeași limbă, că gândim la fel – românește. Și, mai presus de orice, oameni care sperau – și mai speră – că vom fi iarăși ce-am fost...

Am scris această carte nu ca amintiri ale unui fost diplomat, ci ca însem-nări, reflecții ale unui om obișnuit, care a avut privilegiul de a fi martor și une-ori participant la evenimentele care au avut loc în Republica Moldova imediat după proclamarea independenței de stat.

Multe dintre evenimentele și impresiile acelor ani sunt încă vii în memoria mea, dar am preferat să le țin ascunse, pentru simplul motiv că ele au fost inse-rate în modestele mele informări pentru Centrala MAE. Ca atare, ele aparțin acum arhivei. Din același motiv nu am apelat nici la arhiva de documente a ministerului de externe. Trimiterile la unele momente ale istoriei au avut drept sursă lucrări consacrate de istorie și memorialistică. Nu le-am citat, deoarece am considerat că această carte nu este o lucrare științifică, ci file din jurnalul meu,

www.dacoromanica.ro

Page 7: Chişinău file de jurnal

6 · ION BISTREANU

informații care mi s-au întipărit în memorie în urma unor lecturi, interpretări strict personale ale unor evenimente și fapte consemnate și analizate științific și obiectiv de specialiști.

Multe dintre relatări sunt simple fotografii în alb și negru, neavând nici o clipă tentația unor retușuri. Tot atât de multe gânduri transcrise în cele ce ur-mează conțin și o doză inevitabilă de subiectivism, scuzabil, cred, prin aceea că nu am vrut să creez impresia scrierii unei cărți prin prisma profesiei de diplomat sau a dorinței de a compune o lucrare de referință.

Sunt recunoscător regretatei mele soții, Pușa, care mi-a fost alături patru decenii, la bine și la rău, și care mă tot îndemna ca, după ieșirea la pensie, să aștern pe hârtie impresiile personale din cei 40 de ani în slujba diplomației. Mulțumesc copiilor și prietenilor mei care m-au îndemnat același lucru.

octombrie 2011

Ion Bistreanu

www.dacoromanica.ro

Page 8: Chişinău file de jurnal

CAPITOLUL I

Prima ambasadă română la Chișinău • Prima întâlnire a președinților celor „două state românești” • Lungul drum de la perestroika la

independența de stat • Chișinăul ieri și azi • Soljenițîn și viitorul Rusiei • J.Baker la Chișinău • Frontul Popular, Mircea Druc, Iurie Roșca •

Al doilea stat românesc la ONU • Îndeplinirea visului lui Stalin

În dimineața zilei de 19 ianuarie 1992 am plecat spre Chişinău, pentru a deschide prima noastră misiune diplomatică în capitala noului stat indepen-dent – Republica Moldova. Eram însoțit de consulul Aurelian Crețu care va fi, pentru o lungă perioadă, şi secretar şi contabil şi chiar paznic al ambasadei. Duceam cu noi câteva bagaje personale – strictul necesar deocamdată, pre-cum şi fel de fel de ştampile, registre consulare şi de contabilitate. Cel mai prețios bagaj: o geantă „diplomat”, în care aveam, pentru început, câteva mii de dolari pentru nevoile curente. Aurel mi-a spus că, pentru orice eventuali-tate, a luat şi două bonuri de benzină de câte 20 litri, deşi din garajul minis-terului i s-a încredințat – cu proces verbal, bineînțeles – autoturismul Dacia „cu rezervorul plin”, suficient pentru a parcurge cei 400 km până la Chişinău.

Circulație fără probeme. Zi liberă, oamenii se odihneau. Începuse să ningă uşor. Prima surpriză: în apropiere de Huşi, pe bord s-a aprins un beculeț roşu: indicatorul de benzină! Am zis ceva, cu năduf, la adresa şoferilor de la garajul ministerului şi am pornit să căutăm o stație de benzină. Am găsit două, ambele închise. Erau vremurile când, odată cu cucerirea libertății, drep-tul la două zile libere pe săptămână era respectat cu sfințenie. Norocul nos-tru! întâlnim o patrulă auto a poliției. Cei doi polițişti ne-au explicat amabil că pierdem timpul de pomană. Nu vom găsi nicăieri vreo benzinărie deschisă. I-am rugat să ne ajute cumva, să ne ducă eventual la vreun particular care să ne dea câțiva litri de benzină. După ce le-am explicat cine suntem şi unde mergem s-au oferit să ne dea o canistră cu benzină din dotarea proprie, con-

www.dacoromanica.ro

Page 9: Chişinău file de jurnal

8 · ION BISTREANU

tra unuia din bonuri. Şi uite aşa, poliția noastră, încă mult hulită de mulți, a contribuit decisiv la deschiderea la termenul stabilit a misiunii noastre diplo-matice la Chişinău.

Pe drumul întortocheat spre Albița, dorința noastră de a ajunge cât mai repede la Chişinău a fost temporizată ferm de poleiul care se aşternuse pe şosea, odată cu scăderea bruscă a temperaturii. La vreo doi km înainte de punctul de trecere a frontierei am dat de „coada” coloanei de autoturisme şi autocamioane care aşteptau trecerea în Moldova. Grupuri de şoferi, strânşi la o țigară şi o ceaşcă de cafea caldă din termosuri. Ne-am asumat riscul de a depăşi coloana lungă de maşini şi am ajuns la o barieră unde un militar s-a răstit la noi: „la coadă, unde vă credeți?”. I-am arătat paşapoartele. Nici nu s-a uitat la ele, dar cred că simplul nostru gest de a scoate un document pe geamul maşinii, a provocat impresie. Vameşii şi grănicerii români – amabili, au încheiat rapid formalitățile şi ne-au urat „drum bun”.

După trecerea oarecum discretă de punctul moldovenesc de frontieră Leuşeni am pornit, la fel de prudent, spre Chişinău. Fulguia încet, o zăpadă uscată care acoperea parşiv poleiul de pe şosea, astfel că, la cea mai mică atin-gere a pedalei de frână, urma o alină derapare a maşinii. Trafic destul de in-tens, pe ambele sensuri. Era duminică şi românii noştri de pe ambele maluri foloseau din plin ziua de sărbătoare pentru a merge pe malul vecin pentru a mai vinde sau cumpăra ceva. Noi, cei din dreapta Prutului, nu prea aveam ce vinde, în afară de tot felul de haine, „importate” din Turcia. În schimb, moldovenii veneau în special cu mică aparatură electrocasnică, începând cu deja celebrele fierbătoare de cafea, cu bormaşini, scule de tot felul. Marea contrabandă va apare ceva mai târziu.

După ce am trecut frontiera, la câțiva kilometri suntem întâmpinați de un tanc sovietic, cocoțat pe un un bloc de granit, cu țeava tunului îndreptată spre România. Încremenit pe postament, albit de ninsoare, îmi aducea aminte de numeroasele tancuri-monment pe care le văzusem în întreaga re-giune europeană a fostei Uniuni Sovietice, celebre fiind cele din apropierea Moscovei pe locul unde fusese oprită înaintarea trupelor germane în toamna anului 1941...

Am intrat în Chişinău pe la ora 5 după-amiaza. Oraşul – liniştit, ici colo câte o maşină se strecura pe străzile albite de zăpadă. Pe trotuare, zgribuliți de frig, rari trecători. Am ajuns cu bine la hotelul Codru, unde ne aştepta un reprezentant al ministerului moldovean de externe. Era îngrijorat. Aştepta de vreo patru ore. Ne-am cazat şi apoi am fost invitați să mâncăm ceva, la res-taurantul hotelului. Meniu simplu, fără prea multe opțiuni în „cartea de bu-cate” prezentată de un chelner cam plictisit. Doar două mese erau ocupate de

www.dacoromanica.ro

Page 10: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 9

câțiva bărbați, destul de gălăgioşi, antrenați în discuții aprinse, în română şi rusă. Aveam să aflu că erau parlamentari care locuiau în hotel şi care veniseră din provincie la lucrările parlamentului. Am convenit cu gazda noastră să ne vedem a doua zi dimineața, la ora 11 fiind fixată întrevederea cu ministrul de externe Nicolae Țâu...

... Cu câteva zile mai înainte, pe 14 ianuarie, fusesem chemat de minis-trul de externe Adrian Năstase, care mi-a spus că s-a hotărât ca eu, împreună cu un colaborator, să plec „imediat, eventual peste două zile”, la Chişinău, într-o misiune temporară, de două-trei luni, pentru a deschide oficial am-basada noastră în Republica Moldova. Prima urgență: pregătirea noului sediu al ambasadei care, m-a asigurat domnia sa, a fost deja ales de direcția de logistică a ministerului, s-a semnat deja cu autoritățile moldovene pro-tocolul de preluare, noi urmând doar a supraveghea lucrările de reparații şi amenajare, inclusiv dotările cu mobilier. Pe bază de reciprocitate, urma să se procedeze la fel în cazul ambasadei moldovene la Bucureşti. Aflu că, pentru început, partea moldoveană a dispus să ni se pună provizoriu la dispoziție un sediu „deja amenajat”, iar până la rezolvarea problemei locuințelor vom locui la hotel. Urma să plătim conform tarifelor pentru cetățenii moldoveni (era una din marile realizări ale contactelor bilaterale din anul 1991: cazarea cetățenilor celor două state la tarifele interne – la Chişinău, cca 200 ruble pe zi, la cursul oficial de schimb fiind echivalentul a doi dolari). Ministrul a con-tinuat cu alte câteva instrucțiuni privind sarcinile de natură diplomatică, pe perioada prezenței noastre la Chişinău. Am obținut, cu mare greutate, acor-dul de a pleca la sfârşitul săptămânii, urmând ca să intrăm „în program” luni dimineața.

La o întrebare a mea „de ce atâta grabă privind plecarea”, un consilier al ministrului mi-a spus, discret, că există informații că în zilele următoare Un-garia intenționează să deschidă o misiune diplomatică la Chişinău şi că, poli-tic, ar fi o palmă pentru România dacă va întârzia deschiderea ambasadei, în condițiile în care noi am fost primii care am recunoscut, la 27 august 1991, independența de stat a Republicii Moldova. E adevărat că în acele zile un dip-lomat ungur făcuse o vizită la Chişinău, unde a semnat Protocolul de stabilire a relațiior diplomatice dntre cele două state, dar fără să anunțe şi deschiderea imediată a unui oficiu diplomatic. Nu puteam să scăpăm de sindromul un-guresc!

Un coleg mi-a sugerat să fac o vizită înaine de plecare, şi lui I.V. Săndulescu, secretar de stat în MAE de patru luni, desemnat, după demisia guvernului Roman, de către PNL. Aşa am şi făcut. Mi-a spus şi domnia sa

www.dacoromanica.ro

Page 11: Chişinău file de jurnal

10 · ION BISTREANU

cam cum vede relația cu Chişinăul, neuitând să sublinieze: „pe chestiunile Unirii, nu te băga. Nu de asta avem timp şi nevoie acum”. N-am comentat, deşi am fost, recunosc, puțin surprins. Sloganul Unirii era cel mai des pe bu-zele liderilor PNȚCD şi PNL. Dar una era strada şi tribuna parlamentului, alta era optica în cabinete...

Discuție mai lungă cu colegii de la Direcția Moldova, lectura unor materiale documentare de dată recentă. Fişa relațiilor bilaterale nu era prea bogată la capitolul „vizite şi întâlniri la nivel prezidențial şi guvernamental”. Preşedintele Snegur făcuse, în februarie 1991, o vizită la Bucureşti, însoțit doar de ministrul de externe şi de un consilier, ținuse un discurs în parlament, stârnind ropote de aplauze prin rostirea celebrei „să ne ținem de neamuri!”, impresionase prin pioşenia cu care se închinase la mormântul lui Ştefan cel Mare şi cam atât. Mai fusese realizată şi o întâlnire a premierilor Roman şi Druc, dar ambii erau acum pe alte baricade ale vieții politice, iar succesorii lor erau, se vede treaba, ocupați cu multe altele, în afară de relația bilaterală. În martie Adrian Năstase vizitase Chişinăul, după ce obținuse in extremis acor-dul ministerului sovietic de externe, şi semnase cu acest prilej protocolul de colaborare între cele două ministere de externe. Persoana cea mai cunoscută la Bucureşti era ministrul de externe, Nicolae Țâu, care cunoştea, cred, cu ochii închişi traseul rutier Chişinău–Bucureşti. În schimb, destule vizite re-ciproce la nivel de asociații şi organizații nonguvernamentale, care jucaseră un rol aparte, chiar important, în lărgirea contactelor interumane. Şi ar fi pu-tut face şi mai mult dacă între ele nu ar fi apărut suspiciuni, contestări, acuze de tot felul...

Vineri seara am primit un telefon de la minister: a doua zi dimineața sunt aşteptat de preşedintele Ion Iliescu. M-am prezentat la ora indicată, în-cercând o oarecare emoție. Mă aflam pentru prima oară la palatul Cotroceni, am admirat, în lungul drum până la cabinetul prezidențial, decorațiunile in-terioare, coridoarele, am aruncat o ocheadă şi în unul din saloane, a cărei uşă era deschisă. Linişte, multă linişte. Şeful de cabinet m-a instructat rapid că vizita trebuie să fie foarte scurtă, să nu prelungesc inutil primirea, întrucât preşedintele are o agendă de lucru foarte încărcată.

Preşedintele Iliescu m-a primit zâmbitor – acel zâmbet care l-a făcut celebru, până la caricaturizare, din păcate. A intrat direct în subiect. După proclamarea independenței, preşedintele Snegur s-a eschivat de la o întâl-nire cu domnia sa. A înțeles că Snegur a avut o toamnă foarte încărcată, fiind antrenat în campania pentru alegerile prezidențiale, însă şi după alegerea sa ca preşedinte nu dă vreun semn că ar dori un dialog cu Bucureştiul. Intere-sul nostru sincer este să ajutăm Moldova să îşi consolideze independența.

www.dacoromanica.ro

Page 12: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 11

Informațiile privind atitudinea Rusiei față de noile state independente sunt contradictorii, persistă confuzia după semnarea documentelor CSI de la Alma Ata; oaspeți de la Chişinău, „în special intelectuali”, acuză semnarea acestor documente de către preşedinte etc. „Aş dori clarificări şi răspunsuri precise în legătură cu toate acestea direct de la preşedintele Snegur, şi vă rog să îi transmiteți că aş dori o întâlnire cu domnia sa oricând, oriunde şi în orice formulă doreşte”, a continuat preşedintele. L-am întrebat dacă, pentru operativitate, am libertate de a discuta cât mai concret această chestiune cu preşedintele Snegur, Iliescu aprobând pe loc propunerea. În plus, mi-a spus să îi transmit ministrului de interne Ion Costaş că rămîne valabilă oferta de a primi în România, la stagii de pregătire, polițişti moldoveni. A che-mat apoi un militar – un contraamiral, după câte am înțeles – pe care mi l-a prezentat ca având sarcină de a stabili o linie telefonică directă, securizată, cu preşedintele Snegur, dacă acesta din urmă va fi de acord.

Toată discuția a durat cam vreo 15 minute. I-am mulțumit, pregă-tindu-mă să mă retrag, conform instrucțiunilor şefului de cabinet. Mi-am luat rămas bun, urându-i – am considerat potrivit – sănătate şi succes în perioada următoare, „mai ales că suntem în pragul alegerilor locale şi parla-mentare”. Mi-a mulțumit, după care... a luat din nou loc în fotoliu şi a în-ceput o lungă trecere în revistă a situației politice interne, cu referiri critice directe la unii oameni politici, la „unii pe care i-am ținut la sân” etc... şi astfel primirea mea a durat vreo 45 minute. La ieşirea din cabinet, un reproş scurt din partea şefului de cabinet: „v-am spus ceva, dar ...”. L-am întrerupt pe un ton voit degajat şi sigur: „vă rog să îl întrebați pe domnul preşedinte de ce am zăbovit atât!”...

Luni 20 ianuarie: Timp rece, dar senin, numai bun pentru a-mi stimula optimismul privind începutul scurtei – credeam eu – prezențe la Chişinău. Un diplomat moldovean ne-a preluat de la hotel şi am mers la ministerul de externe, care ocupa câteva birouri de la etajul al treilea al clădirii guvernu-lui. Cabinetul ministrului de externe Nicolae Țâu, plin. Erau prezenți, după câte am înțeles, toți diplomații din minister, pe atunci nu mai mulți de 20. Ministrul moldovean primise, încă de la 17 ianuarie, o scrisoare prin care omologul său de la Bucureşti îl informa că „în scopul punerii în aplicare a înţelegerii dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova din 28 august 1991, privind stabilirea de relaţii diplomatice la nivel de ambasadă în-tre cele două ţări, s-a hotărât trimiterea la Chişinău, într-o primă etapă, a doi diplomaţi români şi anume dl Ion Bistreanu, ministru-consilier, însărcinat cu afaceri ad-interim, şi dl Aurelian Creţu, secretar de rangul I, şeful secției con-

www.dacoromanica.ro

Page 13: Chişinău file de jurnal

12 · ION BISTREANU

sulare a Ambasadei”. Schimb protocolar de amabilități. Satisfacție de ambele părți. Într-un cuvânt, un început promițător al activității noastre.

În continuare, am plecat cu ministrul la preşedinție, unde era programată primirea la preşedintele Mircea Snegur. Extrem de jovial, cu o amabilitate nedisimulată, domnia sa, într-un dulce grai moldovenesc cu parfum de Ba-sarabie rusificată, a salutat decizia României de a deschide ambasada la Chişinău, spunând că „în două-trei zile va pleca la Bucureşti şi ambasadorul nostru, Aurelian Dănilă”, cel care pentru o scurtă perioadă fusese consul la Iaşi.

I-am transmis încă odată din partea preşedintelui Iliescu felicitări cu prilejul de curând sărbătoritei zile de naştere (la 17 ianuarie împlinise 52 ani). Am reiterat asigurarea preşedintelui, a guvernului român că vom spri-jini, în măsura posibilităților şi mijloacelor noastre, consolidarea statalității, suveranității şi integrității teritoriale a Republicii Moldova. L-am informat şi de demersurile noastre pe canale diplomatice vizând recunoaşterea cât mai rapidă a noii republici de către alte state, stabilirea de relații diplomatice cu acestea, determinarea ca statele care nu intenționează să îşi deschidă amba-sade proprii la Chişinău să acrediteze în Republica Moldova ambasadorii lor de la Bucureşti şi nu de la Moscova, unde aveau posibilități limitate de a obține informații obiective privind situația din Republica Moldova şi poziția conducerii tânărului stat în diverse probleme internaționale. L-am asigurat, totodată, de disponibilitatea noastră de a găzdui reprezentanțele diplomatice ale Republicii Moldova în străinătate în localurile misiunilor noastre diplo-matice, ținând cont de posibilitățile financiare limitate ale Chişinăului de a închiria sau cumpăra sedii pentru propriile ambasade în alte state.

I-am transmis dorința preşedintelui Ion Iliescu de a avea cât mai curând o întâlnire cu domnia sa, „oriunde, la Chişinău sau Bucureşti, sau undeva, în apropiere de frontieră”. „Da, şi eu cred că este util să ne întâlnim, o să vedem agendele noastre de lucru şi o hotărâm”, a răspuns Snegur.

Am plusat atunci – având în vedere şi „dezlegarea” dată de dl.Iliescu: „Domnule preşedinte, am împuternicire să stabilesc cu dumneavoastră orice dată; vă propun să organizăm întâlnirea chiar în această săptămână, să zicem spre sfârşitul ei, poate vineri”. Vineri era 24 ianuarie, iar eu, prea cuprins de romantism în acel moment, am crezut că întâlnirea, anume în acea zi, a celor doi preşedinți, ar putea marca un moment aparte în relația bilaterală, că actul istoric de la 24 ianuarie 1859 va fi evocat fără doar şi poate (a şi fost, dar nu de către cei doi preşedinți, ci de alții, la Iaşi, după cum voi relata mai departe).

– De acord, dar să ne întâlnim sâmbătă, este zi nelucrătoare şi nu suntem presați de alte treburi, a răspuns Snegur. Dar unde?

www.dacoromanica.ro

Page 14: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 13

– Propuneți dumneavoastră !– La jumătate de drum, lângă Ungheni, unde avem o casă de oaspeți.– Domnule peşedinte, vă mulțumesc pentru răspuns.Voi informa ime-

diat pe domnul preşedinte Ion Iliescu şi sper ca în după amiaza acestei zile să vă comunic acordul domniei sale.

– Lăsați, vorbesc eu cu domnul Adrian Năstase, a intervenit Nicolae Țâu, care până atunci nu scosese nici o vorbă.

– Domnule ministru, cunosc relația dumneavoastră specială cu domnul ministru Năstase, dar sunt obligat, ca un diplomat disciplinat, să informez şi eu asupra întrevederii de acum. Sunt, însă, sigur că dumneavoastră şi dl. Năstase veți conveni toate detaliile acestei întâlniri de lucru, inclusiv tematica discuțiilor şi componența celor două delegații.

– De ce să vorbim de delegații? Este o întâlnire a celor doi preşedinți, la care, bineînțeles, voi participa şi eu şi domnul Năstase.

Nu am mai insistat. Eram mulțumit că am obținut acceptul preşedintelui Snegur. Am avut în acel moment un presentiment că viitorul meu dialog cu ministrul de externe nu va fi aşa uşor.

M-am întors imediat la hotel, de unde l-am sunat pe Adrian Năstase, că-ruia i-am relatat despre întrevederile mele din acea dimineață şi i-am spus că preşedintele Snegur este de acord cu întâlnirea, lângă Ungheni, la 25 ianuarie.

Dl. Năstase m-a întrebat încă odată dacă acordul asupra întânirii preşedinților este ferm, sau numai de principiu. Mi-a promis că în cel mai scurt timp îmi va comunica răspunsul preşedintelui Iliescu. Intr-adevăr, după cca 15 minute am primit telefon de la domnia sa, care m-a rugat să transmit acceptul asupra datei şi locului întânirii.

L-am informat imediat pe ministrul Țâu şi am convenit ca în următoa-rele trei zile să fim în contact direct pentru a stabili detaliile vizitei. La suges-tia mea de a conveni un scurt comunicat de presă privind apropiata întâlnire, Țâu a replicat că nu este nevoie de un comunicat, fiind vorba de o vizită de lucru, însă în final a acceptat, cu condiția ca acest comunicat să fie difuzat presei în ziua de 24 ianuarie. Cunoştea domnul ministru foarte bine practica sovietică de a da unele comunicate de presă privind întâlniri importante doar în seara premergătoare acestora!!!

În cursul zilei de miercuri, 22 ianuarie, am avut o discuție destul de neplă-cută cu ministrul, după ce i-am comunicat că preşedintele Iliescu va fi însoțit de cca 60 ziarişti. Alexandru Mironov îmi comunicase deja lista ziariştilor care vor veni la Ungheni, avertizându-mă că trebuie să iau toate măsurile, pentru a nu da naştere unor speculații nedorite. „Nu, maximum trei: câte unul de la agenția națională de presă, de la radio şi de la televiziune” – a hotă-

www.dacoromanica.ro

Page 15: Chişinău file de jurnal

14 · ION BISTREANU

rât Țâu. A fost nevoie de o lungă pledoarie, argumentând că în România sunt zeci de publicații independente sau aparținând unor partide politice şi că ar fi imposibil ca acestea să fie discriminate. In sfârşit, abia a doua zi, am primit ac-ceptul ca la Ungheni să vină şi două autobuze cu ziarişti români, cu precizarea că „din păcate, în clădirea în care vor avea loc convorbirile spațiul este foarte mic pentru a putea fi pus şi la dispoziția presei”.

De la Bucureşti mi s-a comunicat acordul ca vizita să fie anunțată pre-sei doar în ajun, importantă fiind întâlnirea în sine. Firesc, ai noştri au infor-mat din timp redacțiile, pentru ca acestea să decidă asupra ziariştilor care vor însoți delegația română.

Chiar în ajunul vizitei, Aurelian Dănilă şi-a prezentat scrisorile de acre-ditare ca ambasador al Republicii Moldova în România. Cred că rapiditatea cu care acesta a fost instalat în funcție este unică în diplomația românească de după decembrie 1989. Preşedintele Snegur a semnat decretul de numire a am-basadorului Dănilă la 23 ianuarie. În aceeaşi zi, i-a telefonat preşedintelui Ili-escu, rugându-l să primească scrisorile de acreditare ale ambasadorului chiar a doua zi, pentru că vrea ca acesta să participe la întâlnirea de la Ungheni. Iliescu a fost de acord, aşa că în dimineața zilei de 24 ianuarie ambasadorul a fost primit, pentru înmânarea cópiilor scrisorilor de acreditare, de Adrian Năstase. În cadrul ceremoniei, ministrul a declarat: „Noi, în plan diploma-tic, am sărbătorit ziua de 24 ianuarie a Unirii Principatelor prin primirea am-basadorului Republicii Moldova, într-un arc de timp şi pentru construirea unui pod care să ducă spre îndeplinirea unei speranțe mai îndepărtate. Este, după părerea mea, o formulă care poate să însemne o cale de comunicare şi o formă constructivă pentru dezvoltarea relațiilor noastre sub semnul prezen-tului şi în perspectiva unei legături mai strânse. Deci, nu este vorba de un gest simplu, formal, ci este vorba în primul rând de o fotografie de familie, pe care am realizat-o aici, împreună cu solul fraților noştri. Nu este un lucru care îngheață realitatea ci, din contră, este o formulă care deschide o fereastră spre viitor.” La ora 14, Dănilă a fost primit de preşedintele Iliescu...

Am reținut din presă că, în aceeaşi zi, la sediul MAE român a avut loc o manifestare inedită: vernisajul unei expoziții în care erau expuse cele două săbii ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cumpărate de noi la Londra, la o licitație internațională. Una din săbii fusese dăruită domnitorului român de principele Serbiei, Milan Obrenovici, în 1862, în semn de mulțumire pentru facilitarea tranzitului unui transport de arme din Rusia, sabia fiind inscripționată cu „Amicus certus in re incerta”. Cealaltă, primită de la sultanul Abdul Aziz în 1860, la ceremonia de investitură a domnitoru-lui român.

www.dacoromanica.ro

Page 16: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 15

Chiar în ajunul întâlnirii preşedinților, a apărut un impediment, care, din fericire, mă privea numai pe mine. După cum relatasem mai sus, rezer-vorul maşinii noastre era practic gol. Am încercat în van să facem rost de benzină, toți îndrumându-ne spre sursa de „la marginea drumului”, adică în afara Chişinăului, unde oameni descurcăreți vindeau benzină în canistre sau bidoane de plastic de 4-5 litri. Nici cea mai mică garanție că această benzină era „curată”! N-am riscat şi am apelat la aparatul prezidențial, unul din consi-lierii preşedintelui Snegur oferindu-se să mă ia în maşina lui.

La Ungheni, în pofida unei temperaturi sub zero grade, primirea oaspeților români a fost foarte caldă. Delegația noastră a fost întâmpinată de ministrul de externe, de alte câteva oficialități moldovene şi de subsemnatul. După care ne-am deplasat spre casa de oaspeți de la Valea Largă, din podgo-riile Cetîrenilor, nu departe de Ungheni. Din delegația noastră făceau parte ministrul de externe, guvernatorul Băncii Naționale, un secretar de stat de la comerț, reprezentanți de la ministerul industriilor, prefectul județului Iaşi etc. De partea cealaltă, omologi.

Într-o atmosferă degajată au decurs, circa trei ore, şi convorbirile. S-au expus planuri optimiste privind colaborarea politică, economică şi culturală, conlucrarea pe plan internațional etc. S-a repetat de ambele părți sintagma „două state româneşti”, s-a vorbit cu patos despre integrarea economică şi spi-rituală, însă cam atât. In timpul convorbirilor a fost lansată şi ideea înființării unei zone economice libere în regiunea Ungheni-Iaşi, crearea unor între-prinderi mixte de producție, demararea unor consultări vizând armonizarea legislației celor două state etc. A fost o întâlnire fără exces de efuziuni senti-mentale. Cred că cel mai des folosit cuvânt a fost „integrare”, ca principiu de bază al relațiilor bilaterale. În viziunea liderilor noştri, cea mai solidă şi con-vingătoare în acelaşi timp punte, sau pod, între cele două maluri ale Prutului ar urma să fie integrarea economică.

S-a convenit ca cei doi preşedinți să se reîntâlnească în luna martie pen-tru a semna un Tratat de Fraternitate şi şi Colaborare.

La prânzul oferit de gazde, stau între doi demnitari, din delegația română şi, respectiv, din delegația moldoveană. La un moment dat, în discuție este adus eternul şi prozaicul subiect: banii. Ambii se plâng că aceştia sunt puțini, nevoile sunt mari, oamenii au aşteptat enorm de la schimbările politice care au avut loc în cele două state. Şi de aici, ca o concluzie comună: ne va fi foarte greu să aplicăm măcar un sfert din ce au convenit preşedinții noştri.

În 1991 produsul național brut al Moldovei scăzuse cu 12 la sută, iar inflația fusese de 201,4 la sută. Salariul mediu era de cca 1000 ruble, la cursul de schimb 20 dolari, în timp ce în România era de cca 10.000 lei, circa

www.dacoromanica.ro

Page 17: Chişinău file de jurnal

16 · ION BISTREANU

50 dolari. La cursul de schimb pe piața neagră, se dădeau doi lei pentru o rublă.

Nici la noi lucrurile nu stăteau mai bine. Văzusem recent o statistică a Băncii Mondiale. În 1990, România se clasa, la majoritatea indicatorilor, pe locul 22 în Europa: PIB/locuitor – 2210 dolari, în timp ce media europeană era de 8239 dolari, iar a primelor 14 state dezvoltate din Europa – 14.773 dolari; tot pe locul 22 eram şi la agricultură: 15 tractoare/1000 ha, în timp ce Olanda avea 207; 115 kg. îngrăşăminte/ha (Olanda – 688 kg); export. 435 dolari/locuitor (media europeană – 1885 dolari); productivitatea muncii – 4602 dolari/persoană activă ( media europeană – 17217 dolari). Cu rezulta-tele din 1991 nu prea aveam cu ce să ne lăudăm...

Pentru „culoare locală”, cred, în delegația română fusese inclus şi amba-sadorul nostru la ONU, Aurel Dragoş Munteanu, care, încă de la sosire, m-a rugat să îi pun la dispoziție o maşină şi un şofer, pentru a se deplasa în satul Buda-Lăpuşna, unde se născuse în urmă cu 50 de ani. Săracul, domnul am-basador, se credea la New York, unde avea la dispozitie un personal numeros, dar şi câțiva şoferi! În final, ministrul Țâu i-a pus la dispoziție maşina lui, aşa că, până la plecarea delegației, nu l-am mai văzut pe ambasadorul nostru.

Într-o pauză, preşedintele Ion Iliescu m-a rugat să accept venirea în staff-ul ambasadei a unui colaborator, „un moldovean tare de treabă, de la Iaşi”, care „vorbeşte graiul dulce, moldovenesc, şi care să se ocupe de problemele culturale”. Puteam să refuz?! Am apreciat, însă, gestul amabil al preşedintelui de a mă „ruga”, deşi putea să discute direct cu ministrul nostru de externe iar diplomatul respectiv să fie trimis la post, conform uzanțelor.

Timp de câteva ore, cei 66 ziarişti români, precum şi vreo 20 de ziarişti de la Chişinău şi Moscova, au stat cuminți, tremurând de frig, în autobuze, aşteptând încheierea convorbirilor.

A urmat conferința de presă, într-un decor inedit, pe treptele vilei. In-trebări uzuale, cu excepția uneia privind opinia celor doi preşedinți despre reuniunea Consiliului Național al Unirii care avusese loc, cu o zi în urmă, la Iaşi. Abil, preşdintele Iliescu l-a invitat pe Snegur, în calitate de gazdă, să răspundă primul.

A fost evident pentru toți cei prezenți că Snegur a fost iritat de întrebare, însă, invocând lipsa informațiilor de la Iaşi, a reiterat ideile privind integrarea economică şi spirituală, cele convenite în acest sens (fără a detalia) chiar în acea zi cu preşedintele Iliescu, încheind cu deja celebra (rostită în februarie 1991, în parlamentul României) zicere a domniei sale, care făcea şi va mai face câteva luni furori în România: „Să ne ținem de neamuri!”. Toți ziariştii au izbucnit în aplauze, iar fața preşedintelui Snegur s-a luminat, exprimând o

www.dacoromanica.ro

Page 18: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 17

satisfacție nedisimulată. Am căzut şi eu în aceeaşi capcană, abia peste câteva luni ministrul Țâu oferindu-mi „traducerea” magicei sintagme. Dar, despre asta, mai târziu.

Snegur a intuit că nu era momentul potrivit pentru a se referi la eve-nimentul de la Iaşi. Pentru ziariştii avizați, nu era un secret poziția lui Sne-gur față de Consiliul Unirii. Cu numai câteva zile în urmă, în discursul de investitură ca preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur declarase ri-tos că „prea mult ne leagă de poporul român pentru a nu evidenția raportu-rile noastre. Avem aceeaşi limbă, aceiaşi domnitori, în cea mai mare măsură – aceeaşi istorie şi acelaşi destin...nu putem să nu trăim bine cu frații noştri din cauza ambițiilor ideologice învechite ale cuiva. Trebuie să recunoaştem că aparatul ideologic comunist, timp de decenii, a lucrat cu succes pentru a crea în persoana poporului român o imagine a duşmanului. Pentru a depăşi această ideologie, avem nevoie de conlucrare, integrare economică şi spiritu-ală cu România, şi în această bază – să restabilim buna înțelegere şi prietenia dintre noi”. Frumos spus, chiar de aplaudat, dacă Mircea Snegur nu ar fi con-tinuat, în acelaşi discurs: „În acelaşi timp, nu poate fi pus la îndoială cursul nostru spre independența reală. De altfel, independența Republicii Moldova se găseşte la o mare încercare, fiind zguduită de mulți factori, la care astăzi, în condițiile istorice concrete, se mai adaugă încă unul. Este vorba de activitatea unei structuri politice – Consiliul Suprem al Unirii – format din deputați a două parlamente suverane. Chemările, publicațiile, seminarele, propunerile de înfiripare a unor structuri comune, precum şi alte acțiuni ale acestui Con-siliu adâncesc procesele de complicare a situației politice din țară. Să nu cre-dem că astăzi putem obține ceva neglijând voința poporului...”

Preşdintele Iliescu a fost destul de rezervat în aprecieri: în viziunea dom-niei sale, Unirea, pe care o consideră un proces istoric inevitabil, depinde de factori conjuncturali; în prezent este important să se consolideze primul pas – anume independența Moldovei şi dezvoltarea relațiilor bilaterale pe toate planurile, acesta fiind modul cel mai corect de a făuri unitatea dintre noi, „prin fapte, şi nu prin vorbe, prin sloganuri.” Despre Convenția Reîntregirii de la Iaşi, nici o vorbă!....

...Cu o zi înainte, la 24 ianuarie, în sala Teatrului Național din Iaşi (clă-dire în care în 1918 îşi avusese sediul, vremelnic, Parlamentul român refugiat din Bucureştiul ocupat de armatele germane) şi-a ținut lucrările Convenția Națională a Reîntregirii, cu participarea mai multor personalități de la Bucureşti şi Chişinău. Atmosferă festivă, încărcată de parfumul îmbătător al unionismului. Cred că puțini oameni îşi mai amintesc că ideea unirii Moldo-

www.dacoromanica.ro

Page 19: Chişinău file de jurnal

18 · ION BISTREANU

vei cu România apăruse public chiar în zilele revoluției din decembrie 1989, când, la 24 decembrie, oamenii care manifestau în piața centrală a Iaşilor, au început să scandeze „vrem unire!” atunci când au fost salutați de câțiva mol-doveni care aduseseră ajutoare de la Chişinău.

Un moldovean prezent la acest eveniment mi-a relatat pe larg despre desfăşurarea lucrărilor Convenției. Am mai găsit câte ceva şi din presa pe care o primeam din țară. Prezență – numeroasă, reprezentând un larg spectru al formațiunilor politice şi ale societății civile din România, precum şi mai mulți „unionişti” din Chişinău, oameni de litere, artişti, membri marcanți ai Frontului Popular. Multă, multă „lume bună”: politicieni de marcă sau în că-utarea unui blazon politic, oameni de cultură şi artă, democrați, republicani, monarhişti, nelipsite înalte fețe bisericeşti etc.etc. Un fel de cenaclu politic, unde fiecare căuta să se remarce, rostind de la tribună mesaje mai mult sau mai puțin măiestrite.

În stilul lui inconfundabil, Ion Rațiu, evocând îndelungatul său exil, a reuşit să smulgă sălii un „Nuuuu!” prelungit la întrebarea retorică „vrem cu Moscova?”, prilej pentru Leonida Lari să strige cu patos revoluționar „Jos bolşevicii!!”

Evanghelic, poetul Ion Alexandru a recitat psalmul pe tema Unirii de neam creştin, tradus de Dosoftei. Iar poetul moldovean Nicolae Dabija a che-mat, tot patetic, la cea de a patra unire a românilor, preluând „a doua venire a lui Iisus Christos”, evocată anterior de Leonida Lari şi Ion Druc.

Bineînțeles, un mesaj „regal”, citit de Simina Mezincescu.Reprezentanți ai PNL au vorbit de unire ca de „o problemă de zile”.Iurie Roşca, din partea Frontului Popular din Moldova a conchis că uni-

rea a depăşit stadiul realizabilului şi capătă deja conturul unui program po-litic de actualitate, în timp ce şeful lui, Mircea Druc, a declarat că „ noi nu vrem să declarăm Unirea, ci să construim unirea... ”. Alți vorbitori – priviți pe loc cu suspiciune! – au opinat că pentru pregătirea unirii este necesară o pe-rioadă ceva mai lungă, pentru ca rezultatul final să fie de necontestat. A luat cuvântul şi Victor Surdu, preşedintele PDAR, într-un limbaj mai agrarian; nu a fost pe placul celor prezenți, care l-au huiduit copios.

S-a elaborat chiar şi proiect de statut al CNU, care prevedea, printre altele, şi crearea unor departamente ale integrării: culte şi confesiuni, in-tegrare economică, integrare instituțională, drept şi legislație, integrarea învățământului etc. Ce au făcut ulterior aceste departamente nu am mai reuşit să aflu...A fost o nouă confirmare a faptului că unirea nu se declară aşa, festiv, dintr-o suflare, ci trebuie să fie gândită, construită, cu temelii solide, cu un acoperiş protector la orice intemperii politice, aşa, ca o casă trainică, de

www.dacoromanica.ro

Page 20: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 19

buni gospodari, în care să locuiască o mare familie, de vârste diferite, dar de acelaşi sânge şi neam...

Peste câteva zile am citit în presă şi lungul discurs al „liderului național” Petre Roman, din care am reținut (fiindcă unele lucruri mi-au plăcut): „Azi, noi nu avem voie doar să refacem Unirea din 1918, pentru că orice cult pen-tru o realitate deja făcută este o cauză de stagnare şi de imobilitate. Azi, noi nu avem voie doar să copiem trecutul; nu avem voie doar să reconstruim cu ochii întorşi spre trecut; acum avem voința şi puterea de a construi o nouă unire, a zilei de mâine, o unire cu rădăcini adânci nu doar în toată istoria noastră trecută, dar şi în realitățile europene ale zilei de azi (...) să ne gândim şi să lucrăm cu înțelepciune, cu hotărâre şi rapiditate pentru ca reîntregirea să fie incontestabilă, definitivă (...) recunoscută de jure (...) necondiționată şi (...) fără ipoteci pentru viitor, pentru că ar fi catastrofal un pas înainte făcut azi, dar pe care ar trebui să-l anulăm mâine pentru că nu l-am gândit şi nu l-am pregătit pe de-a-ntregul”.

Am căzut de acord cu N., interlocutorul meu moldovean (un om cu simțul realității, fără mare experiență politică, dar câştigîndu-şi pe drept, pe parcursul lunilor şi anilor următori, un pe drept respect al colegilor, fie ei unionişti sau auntiunionişti, cum era împărțită, în doar alb şi negru, societa-tea politică din Moldova) că deşi, aparent, mişcarea unionistă are un puternic caracter integrat, Consiliul Național al Unirii, când devine vocal, arată ca un puzzle...

Iată că nu numai unioniştii de pe cele două maluri ale Prutului sunt preocupați de viitorul României reîntregite. Găsesc într-o publicație tradu-cerea unui interviu al senatorului Szöcs Geza care, cu un an în urmă, în ca-drul dezbaterilor asupra proiectului de Constituție, declarase că „stabilirea prin Constituție a caracterului național al statului va îngreuia foarte mult alipirea Basarabiei la România”. Senatorul îşi justifica, în interviu, declarația, susținând că, prin votarea articolului 1 din Constituție, care stipula că Româ-nia este stat național, „parlamentarii români au înstrăinat şi mai mult Româ-nia de minoritățile rusă, ucrainiană, găgăuză din Moldova, acele etnii care ar accepta poate România Mare ca stat multinațional, dar nu vor fi dispuse să accepte România ca stat național omogen”. Câtă grijă pentru România Mare, mai că mi-au dat lacrimile!

* * *... Penurie mare în fosta URSS. Cosmonauților de pe stația orbitală MIR

li se reduc rațiile de alimente... La începutul anului 1992 Rusia se afla în pra-gul catastrofei. În peste 60 de regiuni ale Rusiei (din totalul de 89) rezervele

www.dacoromanica.ro

Page 21: Chişinău file de jurnal

20 · ION BISTREANU

de cereale erau epuizate, iar făina apărea doar pe măsură ce se realizau impor-turi. Norma lunară de produse alimentare eliberate populației pe taloane era: 1 kg zahăr, 0,5kg. produse din carne, 0,2 unt. Rezerva de mărfuri în comerțul cu amănuntul ajungea doar pentru 32 zile. La carne şi peşte -10 zile, la ouă – 3 zile, la unt – 21 zile, la îmbrăcăminte – 35 zile, la încălțăminte – 29 zile. Rezerva de aur scăzuse la 289,6 tone (de la 2000 tone în anul 1985). Datoria externă, aproape de zero în 1985, crescuse la 120 miliarde dolari.

...La 29 ianuarie, preşedintele G. Bush face o declarație puțin hazardată: cică America a câştigat războiul rece! Ruşii sunt tare deranjați de această declarație! Însă, peste două zile Bush se întâlneşte cu Elțîn, „ca prieteni, nu ca adversari”, în cadrul „unei întâlniri istorice ce va fi o reconfirmare a încheierii războiului rece”. Cu alte cuvinte, doi învingători!! Fiindcă tot era şi ziua de naştere a noului lider de la Kremlin, care împlinea 61 de ani, Bush îi dăruieşte o pereche de cisme de cowboy.

În afara programului oficial al vizitei, Elțîn se întâlneşte şi cu scriitorul Alexandr Soljenițîn, încercând să îl convingă să se reîntoarcă în țară...

...Răsfoind prin notițele pe care mi le făcusem la St. Petersburg în ultimii ani de carieră diplomatică, am găsit un comentariu din presa rusă consacrat primei vizite în URSS, după un exil forțat de peste două decenii, a faimosului scriitor Soljenițîn, în septembrie 1990.

De ce marca presa rusă acea vizită? Pentru că, atunci, la 18 septembrie 1990, Soljenițîn a publicat simultan în Komsomolskaia pravda şi în Litera-turnaia gazeta un eseu, intitulat sugestiv: „Cum să construim Rusia? Consi-derațiuni posibile”. Un eseu manifest, cu elemente mesianice în care scriito-rul desena un proiect de sistem politic, de organizare statală, dar nu pentru URSS, ci anume pentru Rusia, pe care o vedea deja debarasată de „periferii”, cu excepția Bielorusiei şi a Ucrainei, pe care visa să le păstreze în integrita-tea Rusiei. Scria atunci Soljenițîn: „...Ce anume este Rusia? Astăzi. Mâine (chiar mai important). Cine se gândeşte azi la viitorul Rusiei? Şi unde văd ruşii înşişi frontierele Rusiei? În trei sferturi de veac – în care ni s-a inoculat şi sforăitoarea „prietenie socialistă a popoarelor” – puterea comunistă a lansat, a încurcat şi a provocat confuzii între aceste popoare, încât nu se mai văd că-ile pe care ne-am putea întoarce la acea, cu unele excepții, conviețuire paşnică a națiilor, la acea chiar somnolentă identificare a națiilor care fusese oarecum obținută în ultimele decenii ale Rusiei prerevoluționare...Of, mulți dintre noi ştim că nu mai vrem să trăim la comun în apartament! Iată că acum acelaşi lucru se întâmplă şi cu națiile. În multe republici din jur forțele centrifuge

www.dacoromanica.ro

Page 22: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 21

au fost dispersate, oprite prin forță şi cu sânge – dar nu trebuie ținute aşa cu orice preț! Oricum se învârt lucrurile pe la noi, „Sovietica Socialistă” oricum se prăbuşeşte! – şi acum nu avem o altă opțiune ...Eu văd astfel lucrurile: fără întârziere, ferm, precis să declarăm: trei republici baltice, trei republici cau-caziene, patru din Asia Centrală, dar şi Moldova, dacă o trage mai mult spre România, – da! acestea unsprezece NEAPĂRAT ŞI IREVOCABIL vor fi separate...Ferm şi fără întârziere să anunțăm dreptul legitim la deplina sepa-rare a acelor 12 republici. Dar dacă vreuna dintre ele are ezitări, dacă să se separe sau nu? Cu aceeaşi fără umbră de îndoială suntem nevoiți să decla-răm separarea NOASTRĂ de ei, noi cei care am rămas...toți văd deja că îm-preună nu mai putem trăi...Încă la începutul secolului, marele nostru om de stat S.E.Krîjanovski avertiza. „Rusia băştinaşă nu dispune de rezerva de forțe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Asta va epuiza nu-cleul național rus”. Aceste vorbe sună azi cu mii de sensuri. Nu avem forțe în periferii, nici economice, nici spirituale. Nu avem forțe pentru Imperiu...Să aruncăm această povară de pe umerii noştri: ne dezbină, ne stoarce vlaga, ne grăbeşte moartea. Privesc îngrijorat cum renaşterea conştiinței naționale ruse încă nu se poate debarasa de gândirea postimperială, de drogul imperial, care preia de la comunişti inexistentul fals „patriotism sovietic” şi se mândreşte cu acea „mare putere sovietică”, care în epoca popândăului Ilici al doilea (Brej-nev – n.n.) a secat şi ultima forță productivă a ultimelor decenii în imensa şi inutila înarmare, ne-a făcut de râs, ne-a prezentat în fața întregii planete ca pe un invadator, un lacom peste măsură ...Acum trebuie să alegem între Imperiu, care ne ruinează în primul rând pe noi, şi salvarea spirituală şi fizică a pro-priului nostru popor...”

În scenariul său, detaliat pe multe-multe pagini, erau însă multe, cam prea multe, amănunte cu nuanță de fantastic.

Încercase şi Gorbaciov să îl aducă în țară. În 1990, i-a conferit Premiul de Stat pentru „Arhipelagul Gulag”, dar scriitorul a refuzat să-l primească, declarând că nu poate lua un premiu pentru o carte scrisă cu sângele a mili-oane de oameni.

La reîntoarcerea sa definitivă în Rusia, în 1994, Soljenițîn ocupă poziția lui Lev Tolstoi, de la începutul sec.al XX-lea, însă, spre deosebire de acesta, care fusese repudiat de biserică, el este adulat de biserică, mai-mai să fie trecut în rândul sfinților. Piedestalul pe care a fost repede aşezat de ruşi era prea so-lid, prea înalt şi prea impunător ca să îl mai facă să fie de partea puterii zilei. Aşa cum îl refuzase pe Gorbaciov, a refuzat şi primirea ordinului Sf. Andrei conferit de Elțîn în 1998, la împlinirea vârstei de 80 de ani: „de la puterea supremă care a dus Rusia în actuala stare mortală nu pot primi o decorație”.

www.dacoromanica.ro

Page 23: Chişinău file de jurnal

22 · ION BISTREANU

Elțîn mărturisea în memoriile sale că a fost informat asupra unui posibil re-fuz, a ezitat la semnarea decretului, însă, în final, i-a trimis scriitorului un me-saj în care, printre altele, a subliniat că „acest ordin nu vi-l confer eu personal, ci este o decorație din partea tuturor oamenilor cinstiți din Rusia”. Cei doi s-au întâlnit o singură dată, preşedintele venind la vila din apropierea Mos-covei a noului patriarh al literaturii ruse contemporane. În afară de faptul că au dialogat îndelung şi au băut votcă, niciunul dintre cei doi nu a dezvăluit vreodată despre ce au discutat vreme de două ceasuri...

Putin, la rândul său, l-a vizitat de două ori, prima oară chiar în 2000, înainte de a deveni preşedinte, lăsînd o impresie deosebită scriitorului căruia i-a plă- cut „prudența şi echilibrul hotărârilor, soluțiilor şi deciziilor sale”. De la acesta a acceptat să primească Premiul de Stat, pe care preşedintele Putin i l-a înmâ-nat nu în cadrul unei ceremonii la Kremlin, aşa cum prevedea protocolul, ci s-a deplasat personal la vila scriitorului de la Troițe-Lîkovo... Moment unic!

Au devenit cuvinte de referință cele declarate de scriitor despre predece-sorii lui Putin . „In stilul de lucru al lui Gorbaciov şochează naivitatea poli-tică, lipsa de experiență şi iresponsabilitatea față de țara sa”, deşi „Gorbaciov şi nu Elțîn, cum susțin toți, a fost primul care a permis libertatea de circulație a cetățenilor noştri”. „Iresponsabilitatea lui Elțîn față de poporul nostru a fost ceva mai redusă, numai că ea s-a extins asupra altor sectoare. A dorit ca ex-trem de repede să dea proprietatea statului în mâini private, a permis jefuirea nestingherită a bogățiilor Rusiei...”

Drumul spre nemurire al lui Soljenițîn ca scriitor şi publicist a înce-put prin conflictul dur cu sistemul politic comunist şi cu conducerea țării sale, continuat şi în anii emigrației forțate. După reîntoarcerea în Rusia, naționalismul lui nedisimulat, gândurile sale despre marea Rusie i-au afectat uriaşa popularitate de dizident şi răzvrătit pe care şi-o câştigase în Occident, însă el a devenit aproape un sfânt pentru ruşii zilelor noastre. Am reținut de la Soljenițîn o frumoasă definiție a patriotismului: „Patriotismul este un sen-timent puternic de iubire pentru patria ta, înseamnă că eşti gata să te sacrifici pentru ea, cu condiția de a o sluji fără complezență, de a nu o susține în pro-puneri injuste, de a fi sincer întru denunțarea viciilor şi a păcatelor sale şi de a manifesta cuvenita căință”. Nu a fost un internaționalist în apărarea celor asupriți, umiliți şi obidiți, ci a rămas, până la sfârşitul vieții un velicorus con-vins, fără a instiga, însă, la ură...

Cât mi-aş fi dorit şi eu ca în țară să se reîntoarcă definitiv Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Cioran, sau măcar unul din ei, aşa cum reuşiserăm, cu ani în urmă, să îl convingem pe Henry Coandă să se reîntoarcă în țară, în pofida obiecțiilor soției, o franțuzoaică ce vedea în România „o țară de ciobani”...

www.dacoromanica.ro

Page 24: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 23

* * *Iarna anului 1991-1992 nu mi-a oferit imaginea unui Chişinău vesel. Co-

pacii de pe bulevarde şi din parcuri – desfrunziți, clădirile din centru – triste şi cenuşii. Multe zone ale oraşului aminteau mai degrabă de oraşele constru-ite în URSS în special în perioada stalinistă. Clădiri masive, dar inestetice, de patru-cinci etaje, de pe fostul bulevard Lenin, care acum se numea Ştefan cel Mare. Cartiere noi de blocuri muncitoreşti – cutii de beton, cenuşii şi triste. Străduțe lăturalnice liniştite, care ascundeau printre plopi căsuțe mici de la începutul secolului, cu zidurile mâncate de vreme, dar care te îndemnau să le pătrunzi tainele ascunse de decenii… În zona comercială a oraşului, vitrine goale, cum de altfel erau şi rafturile din interiorul acestora, mai ales în maga-zinele alimentare şi cele de electrocasnice. Devalorizarea continuă a rublei din ultimele luni de existență a URSS împinsese oamenii să îşi învestească puținele economii pe care aveau în electronice şi electrotehnică şi cam în tot ce se mai găsea, pe ici, pe colo, prin magazine. Iar de alimente se „făcea rost”, cam cum se întâmplase la noi până în decembrie 1989…

Cercetătorii nu au ajuns la o concluzie unanimă privind istoria oraşului, însă mărturiile documentare atestă existența localității în prima jumătate a sec. al XV-lea, alături de alte sate moldoveneşti, fără a se distinge în viața economică sau politică de atunci a Principatului Moldovei.

Etimologia oraşului este destul de coontroversată. Istorici slavişti fac tri-mitere la cuvântul ucrainian „kişeni”(buzunar). Nici cercetătorii unguri nu s-au lăsat mai prejos, găsind originile numelui oraşului în cuvintele ungureşti kisjeno, keszelvo, keszen, kiszinel. Se mai invocă şi originea tătărască, de la cu-vântul „kesene” (capelă pe mormânt) sau kesen (mausoleu). Personal, agreez teoria privind existența unui vechi cuvânt românesc, dispărut azi din vocabu-lar, „chişinău”, care ar însemna „izvor, cişmea, fântână arteziană”.

Chişinăul este atestat documentar la 25 aprilie 1420, când Alexandru cel Bun dăruieşte unui boier, slujitor credincios, câteva sate pe malul râului Bâcoveț (identificat a fi râul Bîc ce şerpuieşte prin Chişinău), care aveau drept hotar mănăstirea lui Chişnovarzar (o mănăstire a lui Varzar în Chişinău). O definire mai exactă a satului apare într-un hrisov al lui Ştefan cel Mare, din 8 octombrie 1466, prin care confirmă cumpărarea unei „selişte…la Chişinău, la fântâna Albişoara “, de către unchiul său, „cinstitul boiar” Vlaicu.

Timp de aproape un secol nu mai avem date despre Chişinău. Abia la 1576, domnitorul Petru Şchiopul înscrie într-un hrisov cumpărarea de către uriadnicul Drăguş, pentru 500 de zloți tătăreşti, de la Vasutca, strănepoată a boierului Vlaicu, a „un sat anume Chişinăul, pre Bâcu, în ţinutul Lăpuş-n sat anume Chişinăul, pre Bâcu, în ţinutul Lăpuş-nei cu mori în Bâcu”. Peste 40 de ani, Salomia, soția lui Drăguş, vinde satul

www.dacoromanica.ro

Page 25: Chişinău file de jurnal

24 · ION BISTREANU

Chişinău, pentru ca la 1641 acesta să intre în proprietatea mănăstirilor Sf. Vineri şi Balica din Iaşi, închinate, la rândul lor, mănăstirii Invierea din Ieru-salim. În următoarele decenii, mai multe sate din vecinătatea Chişinăului – Vovițeni, Buiucani ş.a. – sunt donate sau vândute mănăstirii Galata din Iaşi, şi mai apoi închinate tot Ierusalimului.

Pe la jumătatea sec.al XVII-lea, Chişinăul este deja cunoscut ca principal centru economic pe axa comercială Suceava-Iaşi-Tighina-Cetatea Albă. Lo-calitatea este animată de iarmaroacele la care se vindeau cereale, vite, peşte, ceară, ulei piei, fructe şi legume. Locuitorii, numiți deja târgoveți, încep să deschidă numeroase cârciumi şi dughene din care nu lipseau țesăturile, lu-mânările şi sarea, vinurile şi rachiul. Sunt numiți primii funcționari domneşti – pârcălabul şi şoltuzul. Târgul începe să se extindă, ceea ce duce la nume-roase dispute cu călugării de la mănăstirea ieşeană Sf. Vineri, care invocă acte domneşti privind Chişinăul ca „sat mănăstiresc”, în timp ce târgoveții locali susțin că “ei ar fi ştiind de la părinţii lor că iaste loc domnesc“.

În a sa „Poemă polonă”, Miron Costin, pomeneşte, la 1677, Chişinăul printre oraşele Ţării de Jos, iar Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae” aminteşte despre ”Chişinăul la apa Bâcului, târguleț de puțină importanță”.

Aşezat la răscruce de drumuri, târgul nu este ferit de năvălirile tătarilor, turcilor şi cazacilor, încă de la sfârşitul sec. al XVII-lea. La 1683 oraşul este ocupat şi devastat de cazaci. In 1690, turcii il ard şi-1 distrug în mare parte, pentru ca, în 1739, să-l treacă din nou prin foc si sabie. După ultima invazie turcă, partea comercială se mută în nord-vestul oraşului, extinzându-se în sa-tele limitrofe, ceea ce provoacă noi dispute cu mănăstirea Galata. Arhiman-dridul mănăstirii se plânge domnitorului şi chiar Patriarhului Ierusalimului, ultimul scriind o carte de blestem asupra târgoveților „creştini, armeni şi ji-dovi”, care îşi duceau animalele la păscut pe moşiile mănăstireşti. Domnitorul Matei Ghica se vede nevoit să semneze o carte domnească prin care confirmă că târgul Chişinău este „descălecat dintr-un început pe locul Buiucanilor, moşia mănăstirii Galata”.

Pe la 1712 Chişinăul este menționat ca oraş în unele documente. Se extinde continuu, profitând de poziția privilegiată pe una din marile artere comerciale din regiune. Apar depozite, caravanseraiuri, hanuri, ateliere, cen-trul oraşului este ocupat de negustori localizați – în funcție de originea lor – pe strada Turcilor, strada Armenilor, fundacul Grecilor, fundacul Sârbilor etc. Cei înstăriți încep să îşi construiască case de piatră şi zid, chiar cu etaj, în timp ce la periferii predomină casele de tip țărănesc, exclusiv din lemn şi cu acoperişuri uşoare. Apar şi primele biserici zidite din piatră: Mazarachi şi Sfinții Impărați Constantin şi Elena. Rămâne însă, după mărturiile vremii,

www.dacoromanica.ro

Page 26: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 25

„un târguşor de provincie, cu uliți strâmte şi întortocheate, care tindeau să se urce în sus pe versantul apusean, cu case mici acoperite cu şindrilă sau stuf, împrejmuite de garduri improvizate din bârne şi nuiele, cu turlele câtorva bi-serici de lemn ițite printre copacii de salcâmi”.

În acea perioadă oraşul număra vreo 500 locuitori – români, greci, evrei, armeni (ultimii apăruseră aici în primul sfert al veacului al XV-lea).

În 1788, are loc al doilea mare dezastru din istoria Chişinăului. După o nouă ciocnire cu armata rusă, turcii dau foc oraşului. In jurnalul unui ofițer rus care a participat la campania împotriva otomanilor (1787-1790) găsim următoarea însemnare: „Chişinăul înainte de devastarea lui a fost un oraş de mijloc; dar când l-au părăsit turcii în retragerea lor, l-au incendiat după obi-ceiul lor. O privelişte care te emoţionează este de a vedea devastări noi la fiec-O privelişte care te emoţionează este de a vedea devastări noi la fiec-are pas, de a vedea distrugeri, la care se dedă numai inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, resturi ale celor mai bune case, care au fost aproximativ în număr de trei sute. Prăvăliile negustorilor care formau un pătrat de piatră de 300 de stânjeni împrejur, zac sub cenuşă tot aşa, cum şi vreo şase-şapte biser-ici“. Numărul bisericilor atesta că oraşul devenise deja una din marile aşezări urbane din regiune: oraşul Orhei avea trei biserici, dintre care una era arme-oraşul Orhei avea trei biserici, dintre care una era arme-nească; Soroca – două biserici, o capelă de cimitir şi un schit desfiinţat; Bălţi – trei biserici, dintre care una catolică şi alta armenească; Cetatea Albă – trei biserici şi una armenească; Hotin – patru; Tighina – două; Ismail – patru; Chilia – două.

Oraşul îşi oblojeşte rănile, reînvie din cenuşă, astfel că la 1798 se con-semna că avea vreo 300 de case bune, exista o hală de piatră pentru negustori, beciuri pentru mărfuri, în oraş activau 34 de târgoveţi moldoveni şi 27 de negustori evrei, 70 de dughene şi 30 de cârciumi. Pe Drumul Mare sau Uliţa Mare, trecea poşta turcească „menzilul” – serviciu de poştă cu diligențe şi cai, pentru transportul corespondenței şi al călătorilor. Din 1803, funcționa şi prima şcoală domnească.  

Încă de la 1788 ruşii pun ochii pe Chişinău, cu intenția de a-l fortifica: „acest oraş cu vremea poate să devină punct de operaţie împotriva Benderu-lui, întrucât situarea lui este foarte favorabilă pentru acest scop”. Câțiva ani mai târziu, la 1808, aici se stabileşte general-maiorul Beluha-Kohanovski împreună cu câteva regimente ruseşti, şi se construieşte un atelier mare pen-tru reparaţia vehiculelor armatei de pe Dunăre. Era deja limpede că de aici ruşii nu vor mai pleca, ceea ce se şi întâmplă la sfârşitul războiului ruso-turc (1806-1812) când, prin Pacea de la Bucureşti (16 mai 1812), întreaga Basara-bie este anexată de Rusia.

La propunerea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni şi a senatorului

www.dacoromanica.ro

Page 27: Chişinău file de jurnal

26 · ION BISTREANU

Vasilii Krasno-Milaşevici, însărcinat cu organizarea administrativă a provin-ciei, Chişinăul devine centru administrativ al regiunii Basarabia. Protoiereul Petre Cuniţchi, primul rector al seminarului din Chişinău şi amicul lui Ga-vriil Bănulescu-Bodoni, scria: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunii şi de aceea că pe de o parte el are îndestul lemn şi piatră pen-tru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelate oraşe de aici. În el, ca şi în oraşul Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde angrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lână, şi le exportează cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti”.

Ruşii nu aveau o impresie prea grozavă despre oraş. Generalul Kiseleff scria țarului că oraşul este „un sat mare, murdar şi cu patru sau cinci case de piatră”, iar un alt vizitator nota că străzile „erau cufundate vara în praf, primă-vara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”.

Documentele vremii infirmă aprecierile ruşilor cum că, la 1812, Chişinăul era un sat ceva mai mare. Un argument este adus de numărul pie-ţelor comerciale. Existau deja Piaţa Mare şi piaţa de lângă biserica Sf. Ilie, de unde pornea şi strada comercială: ”Bazar, aşa se numea strada îngustă pe care stau prăvăliile cele mai mari din Chişinău”, după cum nota în jurnalul său de călătorie englezul William Mac-Michael.

La anexare, Chişinăul nu avea nici un fel de administraţie comunală; po-liţaiul era totul pentru oraş şi pentru locuitorii lui. Abia la anul 1817 se con-Abia la anul 1817 se con-stituie o primărie în frunte cu un primar, “căpitanul slujbei moldoveneşti”,Anghel Nour. Este interesant că întreaga funcționărime a primăriei nu cunoştea limba rusă, cerând guvernatorului să i se admită a face corespondenţa în limba moldovenească. Credulii moldoveni sperau că stăpânirea rusă va fi vremelnică. Un viceguvernator rus observa, la 10 ani după anexarea Ba-sarabiei, că „nimeni din ei nu ştiu ruseşte şi n-a avut curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din vorbă cu ei, se putea observa că ei conside-rau Nordul nostru ca o ţară sălbatică. În schimb, mulţi din ei se duceau la Viena”.

În 1814 în Chişinău se înregistrau 2.109 case şi 448 de prăvălii, vreo 22 de tăbăcării, 5 fabrici de saftian, 18 de lumânări, 4 de săpun şi 3 vopsitorii. Populația oraşului creşte rapid, la cca 18 mii locuitori.

Fiind târg mănăstiresc, aşezat pe moşiile mănăstirilor ieşene închinate Ie-rusalimului, în 1818 Rusia oferă Patriarhiei Ierusalimului câteva alte sate în schimbul Chişinăului. În urma mijlocirilor arhimandritului Partenie de Ga-lata, la 15 martie 1818 Patriarhul Ierusalimului şi arhimandridul mănăstirii

www.dacoromanica.ro

Page 28: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 27

Muntelui Sinai semnează un document prin care „oraşul numit Chişinău, o parte a căruia este amplasată pe două moşii, una a mănăstirii Galata, aflată într-un hotar cu Vovinţeni şi Buiucani, pe ultimul fiind amplasat satul Buiu-cani, dăruiesc pentru totdeauna în vistieria Împăratului numitele ocine, îm-preună cu biserica de piatră în care se sărbătoreşte Soborul Sf. Arhistratighi”.

Din primii ani după anexarea Basarabiei, s-a păstrat o descriere a oraşului Chişinău, făcută de către călătorul englez William Mac-Michael în anul 1817: “4 ianuarie. A doua zi era duminică, şi ne simţirăm strămutaţi pe o scenă cu totul nouă în timpul plimbării noastre prin „bazar”, căci aşa se numeşte strada îngustă pe care stau cele mai mari magazine din Chişinău. Clădiri joase, acoperite cu şindrilă, fără ferestre de sticlă, pe care le înlocuiau obloanele de lemn, ridicate şi atârnate de acoperământ; într-un cuvânt, casele sărăcăcioase ale unui oraş grecesc sau turcesc erau umplute cu lucruri de nevoie de tot felul. Sub streşinele ieşite înainte erau orânduite miere, smirnă, piper, sămânţă de toate speciile, stafide, portocale, pucioasă, natriu şi altele. Pe pământ stăteau bolovani mari de sare de stâncă din minele de la Ocna, din Valahia, cu preţul de 14 parale ocaua; în altă parte erau crapi, moruni şi alte feluri de peşte îngheţat de la Bender. Printre mulţimea ciudată, deosebeai pe ofiţerul rus trecând iute în droşca-i uşoară, pe frumosul şi voinicul ţăran moldovean, contrastând cu soldatul împărătesc cu trăsăturile de kalmâk, puţini turci, din pătura cea mai de jos, şi mulţi armeni, aşa de numeroşi aici că ocupă o stradă întreagă. In mijlocul norodului şedeau zarafii evrei, cu măsuţe înaintea lor, pe care erau răspândiţi zecchini de Veneţia, galbeni olandeji, fonduchi, stamboli şi alte feluri de aur turcesc, amestecat cu greoaia aramă a copeicilor ruseşti. Trăsura unei agere şi frumoase copile, fata vlădicăi armenesc, mergea încet pe strada îngustă şi păcătoasă, în coadă stătea o slugă în strălucita haină de arnăut. Astfel erau curioasele lucruri, care alcătuiau grupa pitorească din cartierul de jos al bazarului; alte părţi ale oraşului erau zidite însă într-un stil mai frumos, cu străzi mai largi şi frumoase locuinţe de piatră. La 6 ianuarie, care după calendarul oriental este serbat de ruşi ca zi de Crăciun, bisericele erau pline, şi boierii moldoveni se etalau pe străzi, în cele mai luxoase echipaje pe care le aveau. Cât despre noi, am primit serenada unui taraf de ţigani, oameni înalţi, negri, cinci vioare, pe care cântau oftătoare arii moldoveneşti“.

În mai 1818, în drum spre Cernăuți, unde urma să se întâlnească cu îm-păratul Austriei, țarul Alexandru I hotărăşte să treacă şi prin Chişinău. Pe drum, țarul poposeşte în unul din ținuturile basarabene pentru a lua prânzul. Un anume ispravnic, Dimitrie Russo, este însărcinat să supravegheze pregăti-

www.dacoromanica.ro

Page 29: Chişinău file de jurnal

28 · ION BISTREANU

rea prânzului imperial. Constată cu stupoare că pe focurile pe care se pregătea mâncarea se aruncau lemne de foc „pe care le foloseşte orice mujic”. Dă ordin să fie aduse lemne „demne de foc pentru împărat” şi slujbaşii aleargă nu depar- te, unde era în curs de construcție o moară pentru care se fasonaseră mai mulți stejari din pădurea din apropiere. Au luat în grabă roțile, jgeaburile şi toate cele aducându-le în grabă la focul bucătăriei împărăteşti. Însuşi ispravnicul a scos din foc lemnele „țărăneşti”, punând în loc lemn de stejar. Drept răsplată a grijei pentru înalta față împărătească, va primi rangul de asesor în colegiu...

O mulțime de curioşi se înşiruie pe marginea drumului de la Dubăsari la Chişinău, unde împăratul ajunge spre sfârşitul zilei. Înnoptează în casa boga-tului moşier Toader Krupenski. A doua zi, merge la biserică, ia micul dejun în casa exarhului Gavriil, iar seara participă la un somptuos bal oferit de no-bilimea locală, în casa lui Krupenski, frumos decorată cu coloane de porfir şi cu lămpi colorate. Este prezentă toată protipendada oraşului, plus o mulțime de boieri veniți din toate colţurile provinciei. Soția viceguvernatorului, Vic-toria Bahmetieva, reuşise să insufle cuconițelor localnice gustul pentru moda franțuzească, pentru cadril şi mazurcă, dar la bal au venit mulți boieri din Moldova şi Valahia, „cărora le erau cunoscute doar obiceiurile asiatice”. „Cu-coanele sosite” – povesteşte istoricul şi scriitorul rus de origine suedeză A. Weltman (care a locuit câțiva ani în acest oraş şi a scris în 1828 o interesantă „Schiță a istoriei vechi a Basarabiei”) – s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia vice-regelui, ca o bună gazdă, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, Împăratul ar fi găsit toate cucoanele învălu-ite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli şi în papuci pe deasupra ciorapilor galbeni şi roşii. Cu câteva momente înaintea sosirii Împăratului, şalurile au fost date jos, iar căciulile de pe câteva sute de capete au fost arun-cate grămadă în dosul coloanelor”. Balul a fost deschis de generalul Milora-dovici, după care, pentru prima oară aici, au răsunat acordurile unui cadril franțuzesc. Împăratul s-a oprit îndelung în fața frumoasei Pulheria (fiica lui Vartolomei, preşedintele Camerei şi vameşul ținutului), care, la întrebarea dacă merge des la baluri, a răspuns candid: „Non, Sire, parce que ma tante Elise ne se porte pas bien!”. A treia zi, țarul părăseşte oraşul, iar locuitorii sunt mândri că acesta a numit Basarabia „un ținut de aur”.

La inițiativa Victoriei Bahmetieva este amenajată, în marcarea vizitei țarului, şi grădina publică, pe locul unde se află astăzi parcul central al ora-şului. Merită şi Victoria Bahmetieva câteva cuvinte. Fiică a unui şleahtic polo-nez, îi cucereşte inima contelui francez Choisel-Goufier, care ajunge ambasa-dor la Petersburg. Mare iubitoare de bani, lux şi putere, pune ochii pe contele Bahmetiev, divorțează, şi îl urmează pe acesta din urmă în Basarabia unde

www.dacoromanica.ro

Page 30: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 29

fusese numit viceguvernator. Îşi vede visul împlinit; practic ea conduce toate treburile soțului, infirm, bătrân şi taciturn. Îi place dintru început „sălbatica Basarabie” în care vede o adevărată mină de aur, fiind ajutată cu supuşenie de arhiepiscopul armean Grigorii, care era un fel de ministru de finanțe. Se mută într-o casă de piatră cu etaj, construită în partea de jos a oraşului, organizează petreceri în fiecare seară, baluri somptuoase, aduce aici moda franțuzească, într-un cuvânt îşi trăieşte viața la maximum. Şi pentru asta plăteau moldove-nii, bineînțeles...

Familiile proprietarilor caselor de pe ulița principală sunt un prețios indi-ciu privind mozaicul de naționalități care locuiau în acea vreme în Chişinău: Mihalache Cațica – moldovean, Toma Panicopulos – grec, Kirkor Tiutiungii – bulgar, Hagi Petko – turc, farmacistul Ertel – evreu. Scria un memoria-list rus: „marea masă o constituiau, dacă nu greşim – moldovenii, evreii şi bulgarii; dar aici găsim şi greci, turci, maloruşi de-ai noştri, nemți, karaimi, arnăuți, francezi şi chiar italieni, fiecare cu limba lui, cu obiceiurile lui, cu portul lui. Foarte puțini imigranți ruşi. Marea parte a populației ruse era for-mată din soldați şi funcționari”. Despre arnăuți, Puşkin scria:„ îi poți vedea întotdeauna în cafenelele Basarabiei semiturceşti, cu ciubucuri lungi în gură, sorbind cafeaua din ceşti mici”.

În casa lui Cațica se pare că îşi ținea şedințele o lojă masonică. Într-o seară, a venit acolo şi un arhimandrit bulgar. Mai mulți bulgari şi arnăuți, intrigați că acesta nu a mai reținut caleaşca în fața porții, cum făcea de obicei, s-au strâns în fața casei, mai ales că se zvonea că cei care vin acolo seară de seară se ocupă de „lucruri diavoleşti”. La un moment dat, l-au văzut pe arhi-mandrid legat la ochi şi dus de alți doi într-un subsol. Crezând că pe acesta îl paşte un mare pericol, curioşii au năvălit în curte, au spart uşa beciului şi peste câteva minute l-au scos triumfători pe brațe pe arhimandrid, cerându-i fiecare binecuvântarea!

În timpul Eteriei (1821-1823), Chişinăul devine principalul loc de refu-giu pentru emigranţii din Moldova şi Muntenia. „Lumea furnică deja în el”, scrie acelaşi Weltman. „în loc de douăsprezece mii de locuitori, aici se găseau până la cincizeci de mii, pe o întindere de patru verste pătrate. El se asemăna mai mult cu o îmbulzeală a poporului la o sărbătoare locală, unde acei veniţi se stabilesc cum pot, familii întregi într-o singură cameră…In fiecare casă care avea două trei camere, trăiau refugiaţi din splendidele palate din Iaşi şi Bucureşti. Aici era în trecerea sa spre Italia şi domnitorul Moldovei Mihail Şuţu; aici s-a aşezat familia lui, în care strălucea ca frumuseţe Ralu Şuţu; aici era familia Mavrocordat, în mijlocul căreia strălucea Maria, cea din urmă reprezentantă a frumuseţei antice feminine pe pământ…”.

www.dacoromanica.ro

Page 31: Chişinău file de jurnal

30 · ION BISTREANU

În acea vreme, guvernator civil al Basarabiei era Costache Katakazi, care „primea o leafă mare în aur, şi cu toate că cum se zice, nu sărbătorea zilele solemne împărăteşti, o cheltuia toată şi mai făcea şi datorii, şi în fiecare zi primea greci la masă”. Acesta era fiul unui fanariot de la Constantinopol. Avusese norocul de a intra în grațiile domnitorului Ipsilanti care l-a luat cu el în refugiul la Petersburg, l-a însurat cu fiica sa, Ecaterina, şi i-a obținut de la împărăție o slujbă în administrația rusă...

...Pe la 1823, în Săptămâna mare, liniştea oraşului este spartă de împuş-cături, iar pe străzi locuitorii sunt martori ai unei urmăriri spectaculoase de către dragoni şi târgoveți a haiducului Ursul, care, într-un final, este prins de zarzavagii bulgari după ce caii haiducilor se împotmolesc în glodul Bîcului. Ursul evadează, dar este prins din nou, după o lună, în urma unui denunț. Este biciuit până la moarte în piața publică, dar „dintre dinții lui încleştați nu izbucneşte nici un suspin”, spre uimirea gloatei de curioşi care asista la su-pliciu.

Cam în acele vremi a hălăduit pe drumurile şi prin codrii Basarabiei şi haiducul Tudor Tobultoc, executat, la rândul său, în 1835, tot într-o piață publică din Chişinău. Nu am reuşit să citesc prea multe despre haiducia lui, deşi Basarabia era plină de legende pe seama lui, dar l-am găsit a fi frecvent amintit în timpul sovieticilor! In septembrie 1948, ziarul Sovetskaia Molda-via îl înfierează cu mânie proletară pe poetul moldovean Emilian Bucov: „po-porul moldovean are legături multiseculare de prietenie cu poporul rus. Însă Bucov descrie, în unele din versurile sale, poporul rus ca pe o forță duşmană a moldovenilor. În poemul „Tobultoc”, Bucov scrie: „Murind, Tobultok şopti cu un geamăt: Şi, de îndată ce hainul duşman va fi de voi învins, se va rosto-goli de pe pieptul meu această piatră grea”. Mai departe ziarul compară viața Moldovei din vremurile haiducului cu jugul „imperialiştilor” români: „Ne întrebăm, cine este acest „hain duşman”, dacă haiducul Tobultoc a acționat în Basarabia în prima jumătate a sec. al XIX-lea şi a fost executat la Chişinău în piața nemțească în 1835. În acel an se împlineau 23 de ani de la unirea Basarabiei cu Rusia. Turci, nemți, tătari, unguri, polonezi nu erau pe atunci aici. Ca atare, prin „duşmanul hain” autorul subînțelege poporul rus. Bucov nu spune nimic despre faptul că haiducul a căzut jertfă a moşierilor ruşi şi a boierilor moldoveni. El însuşi identifică oamenii muncii din Rusia țaristă cu autocrația rusă. În acest caz, Bucov vine în sprijinul scornelilor calomnioase ale imperialiştilor români şi ale acoliților acestora.” Articolul încriminator nu a avut urmări; poetul militant Emilian Bucov (1919-1984) a primit ulterior numeroase distincții sovietice, inclusiv de două ori ordinul „Lenin”! Nu pen-tru poezia despre haiducul amintit, ci mai mult pentru scrierile sale „mili-

www.dacoromanica.ro

Page 32: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 31

tante” de după 1944, din care nu lipseau şi atacurile la adresa „cotropitorilor români”! Pe la mijlocul anilor ’50, sovieticii au făcut chiar un film, în care Tobultoc este prezentat ca un vajnic apărător al celor săraci şi un judecător necruțător al boierilor locali, cărora le confisca bunurile pentru a le da la cei săraci. În film, haiducul nu mai este executat de autorități, ci moare „eroic”, aruncându-se cu iubita sa în valurile Nistrului! Filmul s-a bucurat de o mare popularitate, mai ales în republicile sovietice din Asia centrală! Istoria nu se opreşte, însă, aici: peste ani, pe la începutul anilor ’80, apare la Chişinău un roman despre haiducul Tobultoc, însă întregul tiraj a fost tăiat la ghilotină, sub atenta supraveghere a securității sovietice. Motivul: Tobultoc era pre-zentat ca opunându-se țarismului, ceea ce ar fi fost corect dacă haiducul ar fi fost rus, dar, fiind moldovean, el apare ca luptând împotriva ocupanților ruşi! Or, în opinia vigilentului secretar al CC pentru ideologie, un anume Petric, ruşii aduseseră în Basarabia „lumină şi dreptate”! În zadar a încercat autorul să explice că Tobultoc lupta împotriva armatei şi ocupației țariste! Activistul a ținut-o una şi bună: ruşii au fost eliberatori, nu ocupanți!

În anul 1822 în Chişinău se înfiinţează prima şcoală primară „parohială”, iar în 1824 – o şcoală Lancasteriană, „cea mai bună din Rusia”. Deschiderea unei şcoli medii „ţinutale” a avut loc în anul 1829, iar în anul 1833 se des-chide liceul regional din Chişinău, primul liceu din Basarabia. Predarea ma-Predarea ma-teriilor în aceste şcoli se face în limba rusă, limba moldovenească rămânând obiect de studiu până în anul 1866, când a fost scoasă cu desăvârşire din învăţământ.

În anul 1828 guvernul rus desfiinţează autonomia provincială, acordată Basarabiei la anul 1816. Chişinăul intră în categoria oraşelor regionale, iar moldovenii din administrație sunt înlocuiți treptat de funcționari ruşi.

În 1829 izbucneşte un nou război ruso-turc. Chişinăul devine punctul principal pentru evacuarea dezertorilor, a răniţilor şi a bolnavilor. Dar oraşul se schimbă puțin în comparație cu anul anexării Basarabiei. În acel an, scri-itorul rus A.Storojenko, consemna că: „Intru în oraş, merg pe nişte străzi înguste şi murdare şi mă aştept că înainte voi găsi clădiri asiatice sobre, dar liniştite. Zădarnică speranţă! Intre colibele vechi, pretutindeni se înalţă case destul de bune; gardurile de pe lângă mai multe case boiereşti s-au dărâmat; au rămas numai porţile, pe lângă unele chiar de piatră, care mărturisesc că stăpânul cândva vroia să trăiască omeneşte, pe lângă altele – doi stâlpi cu o grindă de-a curmezişul, adevărată spânzurătoare. Tot la un loc prezintă un fel de devastare, iar porţile fără garduri par monumente triste sau firme a leneviei şi neglijenţei… Pe un podiş înalt este clădită mitropolia, lângă care se găseşte mănăstirea armenească, şi în rând cu aceste lăcaşuri – grădina publică. Arhi-

www.dacoromanica.ro

Page 33: Chişinău file de jurnal

32 · ION BISTREANU

tectura acestor mănăstiri nu este europeană. Pe frontispiciuri sunt zugrăviţi sfinţi. Variaţiunea culorilor atrage vederea şi ne aminteşte că noi suntem într-un oraş asiatic… Prăvăliile în care se vând stofe, carne de berbec fiartă şi la grătar, plăcinte, şi băcăniile, sunt clădite în două rânduri pe o stradă îngustă şi rău mirositoare, în stil cu totul asiatic. Cârciumele cu rachiu şi cu vin moldo-venesc de viţă de vie sunt împrăştiate în întregul oraş; pe tejghele, care ies pe stradă, sunt expuse o mulţime de sticle de diferite mărimi cu vin şi rachiu în fel de fel de culori, care atrag spre sine admiratorii lui Bachus. La unele cârciumi, pe terase acoperite, barzii moldovenilor – ţiganii – cântă cântece triste, alcătuite de ei înşişi la diferite ocazii, şi vizitatorii cu nasul roşu beau îngânduraţi. Pe străzi se văd trăsuri, şi vizitiii sunt îmbrăcaţi, în cele mai multe cazuri, în dolmane cumpărate de la husari din diferite regimente”.

La începutul celui de al patrulea deceniu, oraşul începe să îşi schimbe înfățişarea. Este aprobat planul urbanistic al oraşului, pe baza modelelor unor oraşe ruseşti (Odesa, Ecaterinoslav) din timpul domniei lui Alexandru I, care prefera liniile drepte şi careurile de clădiri de tip militar. Conform pla-nului urbanistic, oraşul avea două părţi distincte: cea „de jos”, cu străduţe me-dievale întortocheate, şi oraşul nou, „de sus”, în care sunt construite primele dughene de piatră, depozite, spitale, staţii poştale, cazărmi ş.a. În acest plan este trasată strada centrală a oraşului – Moskovskaia (actualmente bulevardul Ştefan cel Mare) şi este delimitat terenul pentru viitoarea piaţă cu catedrală şi grădină publică.

La 26 mai 1830 începe construirea Catedralei, după proiectul arhitec-tului Abraam Melnikov, în stilul clasicismului rus târziu. La început au fost ridicate Catedrala Naşterii lui Iisus şi Clopotnița, cele mai mari construcții ale vremii, în jurul cărora, pe 9 hectare, s-a proiectat parcul Catedralei. Lu-crările sunt finalizate la 13 octombrie 1836. (Catedrala va fi aruncată în aer de sovietici, la retragerea lor din oraş, în iulie 1941, restaurată parțial, ca mo-nument de arhitectură, în 1956, pentru ca în ajunul Crăciunului anului 1962 clopotnița să fie aruncată în aer, iar Catedrala să fie transformată ulterior în sală de expoziții).

Câțiva ani mai târziu, este construit şi Arcul de Triumf, numit şi „Porţile sfinte”, în glorificarea victoriei Rusiei asupra Imperiului Otoman. Arcul are o istorie destul de interesantă. În 1836, când a fost terminată construcția Ca-tedralei, clopotul mare, de peste 6 tone, nu a încăput în clopotniţă. Pentru a găzdui clopotul s-a luat decizia de a fi construită o clopotniţă specială, în care a fost comasată funcţia de clopotniţă cu cea a porţii de intrare. Clopotniţa-poartă a obţinut forma Arcului de Triumf, amplasat la intrarea pe teritoriul scuarului catedralei din direcţia Mitropoliei (distrusă în anii războiului). Este

www.dacoromanica.ro

Page 34: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 33

o construcţie în spiritul stilului Empire, o copie destul de fidelă a Arcului de Triumf de la Roma.

În anul 1832 se deschide o bibliotecă orăşenească, un început timid, cu multe cărți în limba rusă, dar şi cu tipărituri în limba „moldovenească”. La sfârşitul sec. al XIX-lea inventarul bibliotecii cuprindea peste o sută de mii de volume.

Până la jumătatea veacului, populația oraşului creşte la 58 mii locui-tori, ca urmare a strămutării masive din alte regiuni ale imperiului şi din țările vecine a unui mare număr de bulgari, sârbi, greci, armeni, găgăuzi etc. Printr-o decizie din septembrie 1830, toţi negustorii nou veniţi în Basara-bia, erau scutiți de impozite timp de cinci ani, următorii trei ani ei plăteau un sfert din dări, iar alţi doi ani o jumătate. Drept urmare, un număr mare de negustori din diverse colțuri ale imperiului, inclusiv evrei din regiunile fostei Polonii, în special din guvernământul Podoliei, se stabilesc la Chişinău. Este deja o capitală multinațională în care, după cum remarca un călător străin, „murdarul ovrei polonez, elegantul rus, ţăranul moldovean şi armeanul ne-gustor, grecul, cazacul, un grup de ţărani bulgari şi o bandă de ţărani nomazi, fruntaşul polon şi boierul – toţi merg unul lângă altul pe străzile Chişinăului, fiecare în costumul său original, fiecare vorbind limba lui şi păstrându-şi obi-ceiurile”.

Majoritari continuau sa rămână, totuşi, românii. Scriitorul polonez Josef Kraszewsky, care a trecut prin Chişinău în anul 1843, consemna că „limba dominantă pe străzi este limba moldovenească, adică cea românească”.

În timpul războiului din Crimeea (1856), Chişinăul este invadat din nou de oştirile ruseşti, aici stabilindu-se cartierul general al principelui Gorcea-kov, astfel că „nu există casă în care n-ar fi câte un militar”. La acea vreme, „străzile Chişinăului sunt largi, curate, casele în cea mai mare parte din pia-tră, sunt de arhitectură contemporană”.

Cu toate aceste mărturii, până în al optulea deceniu Chişinăul rămâne acelaşi „sat mare”, încă departe de standardele oraşelor vest-europene. Oraşul nu avea nici o stradă pavată; în timpurile ploioase ale anului, străzile oraşu-lui, brăzdate de şanţuri primitive de scurgere a apei, erau pline de noroi şi deveneau impracticabile în sezonul ploios. Sacagii câştigau bani frumoşi aducând apa de băut de la fântânile de sub dealul bisericii Mazarachi. Ilumi-natul public era asigurat de puținele la număr felinare cu seu. Abia la 1862 începe pavarea străzilor principale. Cam tot atunci oraşul este legat de Rusia prin telegraf, iar în anul 1870 vor începe lucrările pentru construirea căii fe-rate Chişinău – Odesa, care se termină cu puţin înaintea războiului din anii 1877–1878.

www.dacoromanica.ro

Page 35: Chişinău file de jurnal

34 · ION BISTREANU

La 13 iunie 1867 întregul oraş se îmbracă în straie de sărbătoare, pentru a întâmpina cum se cuvine pe împărăteasa Maria Alexandrovna, soția țarului Alexandru al II-lea, în drumul ei spre Crimeea. Oficialitățile oraşului hotă-răsc să se construiască, în cinstea înaltei fețe imperiale, trei arcuri de triumf. Primul, ridicat prin donațiile nobilimii şi negustorimii urbei, în stil bizan-tino-rus, era împodobit cu monogramele împărătesei. Un al doilea, format din patru coloane cu turnulețe aurite, în stil mauritan, a fost ridicat de co-munitatea evreiască. Al treilea – la care au contribuit financiar şi meseriaşii locali. În centrul oraşului se adună o mulțime de oameni, veniți şi din satele învecinate. Balcoanele şi acoperişurile sunt înțesate de curioşi. Elevele de la pensioanele şi gimnaziile din oraş, cu coronițe pe cap şi îmbrăcate în alb, se înşiraseră în ordine între cele patru arcuri, cu câteva ore înaintea sosirii cor-tegiului imperial. O ploaie se abate în cinci reprize asupra mulțimii, care su-portă cu stoicism sosirea cortegiului împărătesc.

Are loc, conform tradiției, o slujbă religioasă, este adusă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la mănăstirea Gîrboveț... Peste cinci luni, la 25 octombrie, la întoarcerea din Crimeea împărăteasa mai face un scurt popas la Chişinău. Soseşte în oraş spre seară, prilej pentru un nou specta-col, cu călăreți care purtau făclii aprinse. Din nou se trece pe sub cele patru arcuri la care se mai adăugaseră încă două. Mulțimea de curioşi zăboveşte până seara târziu în fața casei guvernatorului, până când împărăteasa apare la geam şi le face un semn cu mâna. Într-un fel, țarina merita onorurile acordate. A fost una din cele mai frumoase împărătese din dinastia Roma-novilor, tot de origine germană (pe numele de fată Maximiliana-Vilhelmina-Augusta-Sofia-Maria), a rămas în istorie prin numeroasele sale acte de cari-tate, prin înființarea, la inițiativa ei, a celui mai mare teatru din Rusia şi a unei şcoli de balet. Teatrul de operă şi balet din St. Petersburg îi poartă şi astăzi numele.

În anul 1873 Chişinăul devine „oraş gubernial”. Apare vestita „konkă” – tramvaiul cu cai, despre care un ziarist spiritual scria că „a călători în ea este o mare plăcere”, căci „urcându-te în ea iarna, ajungi la destinaţie vara”. Abia la 1912 va fi pus în funcțiune primul tramvai electric. Dispar şi felinarele cu seu, înlocuite inițial cu felinare cu petrol lampant, iar la începutul sec. al XX-lea cu lumina electrică. Se construieşte apeductul şi se înmulţesc clădirile publice şi particulare.

La sfârşitul lui noiembrie 1876, Chişinăul este din nou gazdă a unui membru al familiei imperiale. Soseşte aici, împreună cu fiul său, marele duce Nicolae, în vederea inspectării trupelor ruseşti care se pregăteau pentru un nou război – al câtelea?? – cu Imperiul otoman. Este cazat în casa Catargi, nu

www.dacoromanica.ro

Page 36: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 35

departe de Catedrală. Chişinăul devine pol de atracție pentru sute de ziarişti din marile capitale europene.

Cinci luni mai târziu, soseşte la Chişinău însuşi țarul Alexandru al II-lea. În seara zilei de 11 aprilie, dangătul clopotelor din bisericile oraşului se aude până departe, oraşul este iluminat a giorno de la gară, pe strada Moscovei (re-denumită ulterior Alexandrovskaia), până la reşedința guvernatorului, unde va fi găzduit înaltul oaspete.

A doua zi, Alexandru semnează faimosul Manifest prin care se declara război Inaltei Porți. La sfârşitul slujbei religioase de la catedrală, sărută Icoana Făcătoare de Minuni de la Gârbovăţ, după care merge în afara oraşului unde trece în revistă trupele gata de luptă. În aceeaşi zi marele duce Nico-lae semnează o proclamație către poporul român: „Locuitori ai Principatului Român! Armata condusă de mine este destinată acţiunilor militare împotriva Turciei şi ea intră acum pe teritoriul vostru, care nu o singură dată a întâmpi-nat cu bucurie armatele ruse (sic!)... Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele pen-tru eliberarea strămoşilor voştri... de aceea contăm pe ajutorul acordat arma-tei care trece prin ţara voastră şi care doreşte să dea ajutor creştinilor oprimaţi din Balcani, suferinţa cărora a trezit compasiune nu doar în Rusia, dar şi în întreaga Europă”.

I-am dat Rusiei cu vârf şi îndesat ajutorul cerut, va ieşi învingătoare, ne va sprijini în obținerea independenței, dar vom plăti destul de scump pentru aceasta, nu numai cu sângele vărsat la Plevna şi Grivița, ci şi cu pierderea, din nou, a celor trei județe din sudul Basarabiei, pe care le recăpătasem la 1856.

Şi, pentru ca locuitorii Chişinăului să nu uite cine este marele stăpân, la 1884 este dezvelit un impunător monument închinat unei înalte fețe impe-riale – Alexandru al II-lea. „Ruşii de aici sînt în culmea veseliei. În înălțarea statuii țarului ei văd o rusificare şi mai temeinică a acestei provincii, răpită din sânul patriei-mume. Aşadar, vedeți bine că manifestarea care se va face în ziua de 19 august va fi o serbare ostilă elementului indigen. Vom vedea, deci, dacă românii din Basarabia vor înțelege aceasta şi vor pricepe că dezvăluirea monumentului în cestiune, creat unui țar care a mai răpit o bucată din teri-toriul român, adică județele Cahul, Ismail şi Bolgrad, din trupul frumoasei Românii, nu poate fi decât o contramanifestație făcută pentru a se răzbuna în contra celor dintre noi care am cutezat de a lua parte la serbarea dezvălu-irii statuii eroului Moldovei, Ştefan cel Mare...” – scria un corespondent de presă,care participase la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi, cu un an înainte.

Monumentul, înalt de 8 metri, realizat de sculptorul curții imperiale ruse, Opekuşin, şi turnat în bronz la Petersburg, a fost inaugurat la 1886. Im-

www.dacoromanica.ro

Page 37: Chişinău file de jurnal

36 · ION BISTREANU

păratul era imortalizat ținând în mână o hârtie pe care era scris „12 aprilie”, data la care lansase în 1877, la Chişinău, proclamația privind declanşarea răz-boiului împotriva Imperiului Otoman. Pe postamentul de marmură era în-scris „Țarului eliberator Alexandr II. 19 februarie 1855-1 martie 1881”, iar în colțuri erau amplasați doi vulturi bicefali, cu aripile deschise. După revoluția din Octombrie, monumentul a fost complet distrus. Nu am aflat din a cărui dispoziție. Ştiu doar că toate monumentele (cu excepția unei statui a Ecateri-nei a II-a care a ajuns prin 1952 la Berlin) realizate de sculptorul monarhist Alexandr Opekuşin au fost distruse în 1919, în baza unui decret al lui Lenin, iar sculptorul a murit, în 1923, în cea mai cumplită sărăcie, într-un sătuc de pe malurile Volgăi...

Spre sfârşitul secolului, oraşul este înzestrat şi cu un teatru, pe lângă clubul nobilimii, unde au început să dea reprezentații, rare, e drept, şi trupe din România. Până atunci, veneau în turnee formațiuni ambulante de pe la Odesa, cu spectacole destul de îndoielnice din punct de vedere artistic, pe care le țineau într-o clădire “murdară, veche, în stare de ruină “.

Oraşul se dezvoltă în continuare. In decurs de un secol, populația a cres-cut continuu  : dacă în anul 1812 populaţia se cifra la 7.000, iar la 1851 la 58.849 locuitori, în anul 1894 erau înregistrați 128.218 locuitori (dintre aceştia- cca 55 mii erau moldoveni). La 1896 datele privind activitatea co-mercială din oraş sunt expresive: – 341 restaurante, birturi, hoteluri, hanuri, cârciumi şi pivniţe cu debit de vin, cu 504 angajați şi cu afaceri în sumă de 950.700 ruble anual; 225 prăvălii cu peşte şi măcelării, cu un personal de 260 inşi şi afaceri anuale de 220.000 ruble; 223 magazine de făină; 142 brutării, cu un personal de 152 inşi, cu afaceri anuale de 426.120 ruble; 170 prăvălii de zarzavaturi şi fructe, cu afaceri anuale de 176.000 ruble; 397 băcănii, afa-ceri anuale 981.850 ruble; 13 magazine de mobilă; 163 prăvălii de stofe, cu afaceri de 412.000 ruble; 3 pânzării cu afaceri anuale de 240.000 ruble; 92 magazine de haine, cu afaceri anuale de 261.000 ruble; 129 debite de tutun, cu afaceri anuale de 210.000 ruble; 31 tăbăcării; 3 pălărieri; 1 mănuşerie; 1 magazin cu flori. În enciclopedia ”Rusia pitorească”, apărută la sfârşitul sec.al XIX-lea, despre Chişinău se notează că: „dacă despre majoritatea oraşelor guberniale se spune de obicei că 3-4 străzi din aceste oraşe amintesc de un oraş, toate celelalte străzi reprezentînd satul, atunci despre Chişinău se poate spune că 3-4 ulițe amintesc Europa, iar restul oraşului – Asia”.

În 1910 oraşul va număra cca 120 mii locuitori, vreo 10 mii case (dintre care doar 4 cu două etaje), 142 străzi şi ulicioare, 12 piețe, 5 grădini şi squa-ruri.

16 mai 1912. Se împlinesc 100 de ani de la la anexarea Basarabiei la Im-

www.dacoromanica.ro

Page 38: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 37

periul Rus. Prilej de aniversare pentru ruşi, de comemorare pentru români. La Chişinău, autoritățile încearcă din răsputeri să imprime o atmosferă sărbătorească: din nou arcuri de triumf, împodobite în fel şi chip, steaguri şi scuturi cu monogramele imperiale „A. I” (Alexandru I) şi „N. II” (Nico-lae al II-lea), ghirlande de flori la balcoane şi pe mai toate clădirile din zona centrală. Sobor de înalți prelați, slujbe religioase, tedeum, trecere în revistă a unităților militare ruse, serbări populare, reprezentații teatrale etc.etc. Nu de acelaşi elan sărbătoresc a fost cuprinsă şi populația. Publicaţia Basarabskaya jizn nota:: „Poporul a tăcut şi dacă s-a dedat veseliei, apoi aceasta a făcut-o din motive cu totul străine de ideea sărbătoririi (...) A lipsit un singur lucru, a lipsit principalul: spiritul de expansiune cetăţenească. A lipsit dispoziţiu-nea de sărbătoare”. Iar ca un gest sublim de frondă, fruntaşul basarabean Ion Pelivan a ieşit ostentativ pe stradă în haine de doliu. Gestul l-a costat scump: acuzat de autorități ca fiind „separatist”şi „spion român”, a fost nevoit să de-misioneze din magistratură.

De partea cealaltă a Prutului, la Bucureşti, socialiştii români au organi-zat o adunare comemorativă. Principalul vorbitor, Cristian Rakovski, a fost salutat cu aplauze când a spus de la tribună că „Astăzi, tovarăşi, se vorbeşte mult de fapta hrăpăreaţă, de actul mârşav al unui stat străin, care prin perfidie a cucerit un teritoriu care nu era al lui, care era populat cu români. Vorbesc de Basarabia”. Era acelaşi Rakovski care, 5 ani mai târziu, va deveni unul din cei mai înverşunați adversari ai Unirii Basarabiei cu România, acelaşi Ra- kovski, de această dată revoluționar bolşevic, care va fi principalul inițiator, în 1924, al creării artificialei RASSM Moldoveneşti. Volutele sale politice, devotamentul lui pentru cauza bolşevică nu îl vor salva însă, două decenii mai târziu, de mâna lungă a tătucului Stalin, care, sub acuzația de „troțkism”, îl va trimite în lagăr, unde îşi va sfârşi zilele, în 1941, în fața unui pluton de execuție.

Şi încă un amănunt: în acele zile s-a aflat la Bucureşti, unde a făcut cunoş-tință cu militantul basarabean Pan. Halippa, şi controversatul revoluționar bolşevic Leon Troțki, „animatorul” din ianuarie 1918 al ruperii relațiilor dip-lomatice dintre Rusia şi România.

Cu prilejul festivităților de la Chişinău, consacrate împlinirii unui veac de la intrarea Basarabiei în componența Imperiului Rus, vis-a-vis de Arcul de Triumf s-a pus şi piatra de temelie a unui monument al țarului Alexandru I.Monumentul va fi dezvelit la 3 iunie 1814, în prezența țarului Nicolae al II-lea şi a întregii familii a acestuia. Nu mai doresc să fac descrierea integrală a monumentului, menționând doar că la picioarele statuii, pe un basorelief, era imaginea a două femei, simbolizînd Rusia care „primeşte” în brațele sale Mol-

www.dacoromanica.ro

Page 39: Chişinău file de jurnal

38 · ION BISTREANU

dova. Înaintea începerii slujbei religioase, arhiepiscopul Serafim a rostit un lung discurs din care am reținut tipicul laudatio adus ocupanților din partea celor mult prea supuşi: „...Restauratorul Imperiilor, eliberatorul popoarelor şi prietenul omenirii, cel mai mare dintre regi şi cel mai deosebit dintre oa-meni, neuitatul Împărat al întregii Rusii, Alexandr I Blagoslovitul a realizat în timpul marii şi glorioasei sale domnii sale mai mult decât au visat toți pre-decesorii săi. El a încheiat lupta pentru credința pravoslavnică şi libertatea creştină, începută încă de Petru cel Mare prin campania de la Prut şi a pus capăt stăpânirii turceşti în Basarabia. Poporul moldovean, lipsit de-a lungul multor veacuri de drepturile umane şi de pace a fost eliberat şi chemat să în-ceapă o nouă viață”...! Un text uşor de stilizat, şi care, mai târziu, prin înlocu-irea a două-trei sintagme, în spiritul ideologiei sovietice, a mai fost folosit nu odată ca argument pentru demonstrarea „recunoştinței” moldovenilor față de „maica Rusie eliberatoare”!!

Peste câțiva ani, în 1932, un anume N. Spătaru scria în revista „Vocea Ba-sarabiei”: „Primarul Chişinăului ținea capătul sfoărei, cu care urma să tragă pânza de pe monument. In tăcerea dimprejur s’auzeau parcă trudite, cuvin-tele rugăciunii creştine pentru odihna aceluia, care acum o sută de ani a în-vins duşmanii Rusiei şi a cucerit pământul moldovenesc...Pentru sănătatea împăratului şi a familiei imperiale... pentru vitejia armatei țariste...pentru în-vingerea inamicilor din afară şi a celor din interiorul imperiului...pentru tăria guvernului...Mulți ani! Mulți ani !..

Țarul şi întreaga asistență îşi ațintiră privirile spre pânza albă, care tre-buia să cadă. Dar sforțările repetate ale primarului rămâneau zadarnice. Fi-rele de găitan s’au încâlcit şi bronzul continua să stea ascuns sub pânză, Țarul dând semne de nerăbdare, câțiva demnitari s’au repezit smucind cu puteri înmulțite, pânza rebelă.

– Nu va fi bine! Nu va fi bine, — se auzeau şoapte printre rândurile asistenței.

S’a procedat apoi la depunerea coroanelor. Fiecare delegațiune trecea pe lângă monument, lăsa florile şi se’nchina împăratului.

A venit şi rândul delegației din Cahul. Profesorul Cerninschi în fruntea elevilor, înainte de a ajunge lângă locul destinat pentru flori, el spuse:

— Uitați-vă la împărat. Cine ştie, poate că nu-l veți mai vedea. Profetice cuvinte.Impăratul nu s’a mişcat, până când n’a sosit delegația acelor basarabeni,

care au fost martorii anului 1812, Vre-o douăzeci de țărani bătrâni, în etate de peste o sută de ani, aduşi din cine ştie ce sate moldoveneşti, înaintau do-mol, făstăciți de priveliştea înconjurătoare. Fiecare dintre ei a primit în dar

www.dacoromanica.ro

Page 40: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 39

din mâna împăratului câte un ceasornic. Împărăteasa era îmbrăcată în alb, iar cele patru fiice în rochii azurii; moştenitorul tronului purta haine de marinar.

Miniştrii formau un front de decorații.Dar toate privirile erau ațintite asupra împăratului. Infățişarea lui era

aceia a unui om simplu, mic de statură, cu musteața şi barba roşcată, slab, în haine soldățeşti, fără decorații, un purtător de steag greu şi în acelaş timp, un simbol şubred, ca şi steagul ce-l apasă...”

Şi profesorul a avut dreptate. Peste numai patru ani, întreaga familie im-perială va fi asasinată din ordinul lui Lenin. Monumentul de la Chişinău va fi acoperit cu rogojini, iar după ceva timp va fi dărâmat, din ordinul lui Pan.Halippa. Din uriaşul monument a rămas doar capul țarului, aruncat undeva în subsolurile Muzeului de Artă...

În anul 1917, în vâltoarea evenimentelor declanşate de revoluția rusă din februarie şi, apoi, de „revoluția bolşevică” din noiembrie, Chişinăul devine cel mai important centru al mişcării naționale din Basarabia. La 2 decem-brie, “Sfatul Ţării” proclamă suveranitatea “Republicii Democratice Mol-doveneşti”, iar la 27 martie 1918 votează unirea Basarabiei cu România.

După Unire, Chişinăul cunoaşte o dezvoltare aparte. Renasc cultura şi arta națională, învățământul mediu si superior. Se înființează Societatea Scri-itorilor din Basarabia (1921). Se editează o serie de reviste (Arhivele Basara-biei, Luminătorul, Viata Basarabiei ş.a.) şi ziare (Basarabia, Cuvânt moldo-venesc, Dreptatea, Sfatul Țării). Se inaugurează Liceul Militar, Liceul de fete Regina Maria, Gimnaziul Mihai Eminescu, Liceul B. P. Hasdeu, Liceul Epar-hial. Se deschid Conservatorul Unirea, Conservatorul Național, Muzeul Na-tional de Istorie a Naturii, Muzeul Bisericesc. În 1920 se deschide stagiunea Teatrului Național.

În pofida eforturilor făcute pentru emanciparea Chişinăului, adeseori se făceau auzite nemulțumiri ale unor fruntaşi originari din Basarabia. Is-toricul basarabean Ştefan Ciobanu (fost preşedinte al Academiei Române între anii 1944-1948, ministru în mai multe guverne din perioada interbe-lică şi membru al Consiliului de Coroană în 1940, fiind printre cei ce au votat împotriva acceptării ultimatumului sovietic) scria, în 1925, în mono-grafia sa „Chişinău”: „Pe când în celelalte două provincii, care au trăit sub un regim străin, în Ardeal şi Bucovina, s-a închegat repede o viaţă cul turală românească mai mult sau mai puţin intensă, Chişinăul zace într-o somno-lenţă culturală care-l caracteriza şi sub stăpânirea rusă. Aceasta se datoreşte, pe lângă condiţiunile speciale ale vieţii de aici, şi lipsei unui focar de cultură românească superioară. O universitate ar atrage forţele culturale locale şi ar coordona activitatea lor, servind ca un ferment binefăcător pentru trezirea

www.dacoromanica.ro

Page 41: Chişinău file de jurnal

40 · ION BISTREANU

din apatie a lumei intelectuale, în general indolente şi pasive. Sforţările unor elemente de a crea o mişcare culturală, o presă locală, o societate ştiinţifică, se lovesc de indiferenţa descurajatoare a publicului, de pasiunile politici-enilor locali, care sunt mult mai aprinse decât a politicienilor de la centru, de neînţelegerile între intelectualii locali şi cei veniţi de peste Prut, neînţelegeri care n-au la bază interese superioare şi naţionale. Aceasta este cauza că, pe când oraşele cele mai mici din ţară, cum este Bârladul, Botoşanii, Calafatul etc, dau semne de viaţă culturală, scot reviste şi ziare, Chişinăul nu dă decât efemeride, care dispar imediat ce văd lumina. S-au pus bazele mai mul-tor societăţi culturale şi ştiinţifice, s-a încercat scoaterea mai multor reviste şi ziare, şi Chişinăul nici până acum n-a produs nimic mai mult sau mai puţin important din punct de vedere cultural. Menirea însă a acestui oraş ar fi, ca în noile condiţiuni de viaţă ale provinciei, să stea în fruntea tuturor manifestărilor culturale”.

Am găsit în publicațiile Bibliotecii municipale a Chişinăului o frumoasă descriere a oraşului interbelic: „Oraşul anului 1925 a fost aşezat între stră-zile Viilor, Ştefan cel Mare, Spitalului şi pieţile Ciuflea şi Fînăria. De la gară, tramvaiul elegant te duce prin cartiere mărginaşe spre centrul oraşului. La stînga, imediat lîngă gară, se înalţă deasupra unui rînd de crîşme, pe o sprin-ceană de deal, clădirea posomorîtă a şcolii eparhiale de fete, cu biserica ei, „Muntele Athos”, cum au botezat-o ingenios seminariştii – „alma mater” a preoteselor basarabene. Tramvaiul face spre stînga, urcînd cu greu un povîr-niş, ca să dai în strada principală Alexandru cel Bun (astăzi strada Ştefan cel Mare şi Sfînt), sau cum îi ziceau după tradiţie locuitorii, Alexandrovskaia. De la biserica Ciuflei, construită în stil combinat ruso–bizantin, strada capătă aspectul ei obişnuit: ea se întinde pe o linie dreaptă, se lărgeşte şi pare şi mai largă din cauza caselor construite într-un singur etaj. Străjuită ici-colo de sal-cîmi, arţari sau tei şi de gherete de lemn de diferite culori, strada Alexandru cel Bun atinge la dreapta piaţa nouă, o aglomeraţie de prăvălii de diferite mă-rimi, de un pitoresc adevărat oriental, de gherete, rafturi, lăzi uriaşe, de gră-mezi de zarzavaturi şi alte mărfuri, aşezate fără nici o ordine pe nişte stradele şi medeane murdare, pline de gropi, piaţă unde se pot desface toate produsele indigene şi cele importate.

De la strada Armenească se începe partea cea mai frumoasă a oraşului. Pe de o parte şi pe de alta a străzii Alexandru cel Bun, se înalţă şi case cu două, rar cu trei etaje, construite după ultimul cuvînt al tehnicii inginereşti. Magazine luxoase cu mărfuri expuse la geamurile mari, cu firme colorate, mai toate scrise în româneşte, hoteluri mari, cofetării, bănci, pe lîngă care mişună oamenii de afaceri, dau un aspect european şi plin de viaţă acestei străzi largi.

www.dacoromanica.ro

Page 42: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 41

Lîngă Banca oraşului, o clădire străjuită alegoric de doi lei de piatră, se găseşte un mic parc; mai departe urmează clădirea Primăriei, cu magazine frumoase de dedesubt, cu o bibliotecă şi cu apartamentele administraţiei comunale deasupra, încununată de un orologiu tradiţional.

Lîngă bătrîna clădire a mitropoliei, care datează din anul 1814, reşedinţa arhiepiscopului Basarabiei, se găseşte casa eparhială, cu cea mai frumoasă sală în Chişinău cu un mic muzeu de arheologie bisericească şi cu mai multe întreprinderi comerciale la etajul de jos; în faţa mitropoliei, se pierde într-o grădină mare grandioasa clădire a catedralei arhiepiscopale, în interior şi cu peristiluri pe dinafară, care dau clădirii un aspect arhaic. Colţ la colţ cu gră-dina catedralei, vis-a-vis de seminarul teologic, cu clădirea lui fără gust, ase-mănătoare ca stil cu cazarmele din oraşele de provincie ruseşti, este aşezată grădina publică a oraşului. Este cel mai plăcut loc de odihnă pentru orăşeni, cu alee frumoase, bine aliniate, cu florărie şi cu monumentul scriitorului rus Puşkin, care cu o tristeţe constantă priveşte şi repaosul oamenilor de treabă şi ştrengăriile tineretului dezordonat din grădina publică. Într–un colţ al gră-dinii publice, pe strada Alexandru cel Bun, este aşezat Teatrul Naţional, mic, dar plăcut ca înfăţişare, alături de care se lipeşte clădirea Clubului nobilimii, unde pe vremuri boierii moldoveni treceau, în jocuri de cărţi şi chefuri cu lău-tari, în mîinile străinilor vicleni, munca ţăranului şi avutul moştenit de la stră-moşi. În faţa grădinii publice se găseşte un vechi palat boieresc cu colonade şi antresol, în care sub regimul rus avea reşedinţă guvernatorul Basarabiei, iar astăzi se adăposteşte Comandamentul corpului de armată din Basarabia.

De la grădina publică, spre partea opusă a gării, str. Alexandru cel Bun îşi schimbă înfăţişarea. Pe vremuri aici erau cartierele liniştite ale oraşului, unde locuiau proprietarii basarabeni. Astăzi şi aici au pătruns cîteva întreprinderi comerciale, iar cele mai multe din palatele boiereşti au trecut în mîinile oa-menilor de afaceri. Cîteva clădiri publice mari, cum este liceul nr. 2 de băieţi, administraţia financiară şi spitalul central, dau şi acestei părţi a străzii aspec-tul unui oraş modern.

Cea mai frumoasă parte a Chişinăului, partea situată între str. Alexandru cel Bun şi str. Viilor, este tăiată foarte regulat în cartiere mari, pătrate. Stră-zile, largi şi aici, sunt de o frumuseţe rară, iar casele, în majoritate într-un sin-gur etaj, umbrite de arbori, care se găsesc în abundenţă şi în curţi, au aparenţa liniştitoare a caselor din oraşele patriarhale. În aceste cartiere sunt aşezate cele mai multe din clădirile publice. Pe strada Gavriil Bănulescu–Bodoni este si-tuat liceu nr.1 de băieţi, o clădire destul de veche şi frumoasă ca arhitectură; ceva mai sus pe aceeaşi stradă, se găseşte impozanta clădire a „Casei Noastre”, unde în timpul revoluţiei avea sediul consiliul de miniştri al Republicii Mol-

www.dacoromanica.ro

Page 43: Chişinău file de jurnal

42 · ION BISTREANU

doveneşti; vis–a–vis de această clădire este situată şcoala spirituală de băieţi; pe strada Regele Carol I, fosta Puşkin, se găseşte originala clădire a liceului Dadiani, liceul nr.1 de fete cu eleganta-i biserică, iar ceva mai sus clădirea modernă a liceului Real, care domină o bună parte din oraş şi la stînga Im-primeria Statului; pe strada Viilor este aşezată clădirea istorică a liceului nr. 3 de băieţi, cea mai frumoasă şi mai mare clădire din Chişinău, unde în tim-pul revoluţiei ţinea şedinţă Parlamentul Basarabiei şi unde s-a votat unirea. În apropierea liceului nr. 3 se găseşte exotica clădire în stil mauritan a Muzeu-lui Naţional. La cîţiva paşi de la Muzeu este aşezat parcul Principele Carol, de unde se deschide o admirabilă privelişte asupra văii Buiucanilor. Dacă cineva ar încerca să-şi facă o idee generală despre arhitectura celor 7994 de clădiri ale oraşului, ar fi pus la o încercare foarte grea. În afară de casele ţărăneşti în stil moldovenesc din suburbiile oraşului şi vreo cîteva case în vechiul stil moldo-venesc, în afară de o casă în stil rusesc de pe strada Fîntînei şi de vreo două-trei case boiereşti, mai mult sau mai puţin stilizate sub influenţa arhitecturii italiene, în afară de cîteva clădiri din prima jumătate a veacului al XIX-lea, în stil empiric, cercetătorul n-ar găsi decît clădiri de oraş, construite din cără-midă sau piatră, fară multe pretenţii, acoperite cu tablă sau cu olane, „cutii” mici europene, poate comode în interior, dar lipsite de orişice estetică. Merită atenţiunea amatorului de arhitectură penitenciarul Chişinăului, despre care am vorbit mai sus, construit în forma castelurilor genoveze.

Oraşul vechi, situat între strada Ştefan cel Mare şi Bîc, are aparenţa unui tîrg de provincie, cu străzi încîlcite, întortochiate, pe alocuri foarte înguste, cu case în complectă ruină, alături de clădiri noi de piatră, case intrate în pămînt pînă la ferestre, prăvălii mici, gherete strîmbe, hanuri, ceainării, cîr-ciume, vreo două pieţi mici cu mărfuri în praf sau în noroi, toate acestea îm-preună cu o populaţie evreiască săracă, dau aspectul unui adevărat ghetto.

Cercetătorul însă atent, va găsi în această mizerie, în acest amestec pi-toresc al vieţii noi şi vechi, şi ceva interesant. Ici-colea, dai peste cîte o casă gîrbovită cu cerdacuri, cu anexe laterale, care ne aminteşte de vechea viaţă moldovenească. Iar cîteva biserici vechi, cum este biserica Mazarachi, Buna-vestire, Biserica Armenească, fosta Catedrală mitropolitană, astăzi biserica Sf. Mihail, cu inscripţii moldoveneşti pe pietre mormîntale, cu icoane mol-doveneşti, biserici construite în stil moldovenesc, aşa cum sunt bisericile în Moldova şi Bucovina, trezesc în sufletul vizitatorului emoţii pioase, vorbind despre trecutul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru.

Cine însă voieşte să cunoască Chişinăul românesc, trebuie să meargă în mahalalele şi suburbiile oraşului: Bariera Sculenilor, Buiucanii, Valea Dices-cului, Sf.Vineri, Schinoasa, drumul Băcioiului, Melestiu, Frumuşica, Malina

www.dacoromanica.ro

Page 44: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 43

Mică şi Mare, toate acestea, ca şi altele pe care nu le enumăram, au aspectul unor sate răzăşeşti. Aici se pot vedea căsuţe albe ţărăneşti în mijlocul livezi-lor, fîntîni cu cumpănă şi ciutură, coşare pentru animalele domestice şi cîte o droaie de copii în străzile pline de praf. Viaţa oraşului zgomotos şi străin parcă n-a trecut deloc pe aici, pe la aceşti răzeşi, aşezaţi de către Ştefan cel Mare pe aceste locuri...”.

După ultimatumul sovietic din iunie 1940, Basarabia este încorporată parțial în nou creata RSS Moldovenească, iar Chişinăul devine capitala aces-teia. Urmează un intens proces de sovietizare a vietii publice.

Cutremurele din 1940 lovesc dureros şi Chişinăul: 39 case sunt complet distruse, 236 de clădiri sunt socotite a avea nevoie de reparații capitale, 681- de reparații de nivel mediu, iar peste 2300 – de reparații curente. Oraşul nu apucă să îşi oblojească rănile. Începe războiul, iar ca urmare a bombardamen-telor şi, nu în ultimul rând, a minării unor obiective economice şi civile de către armata sovietică în retragere, sunt complet distruse peste 100 de clădiri şi instituții publice: Mitropolia, Casa Eparhială, Catedrala, primăria, Banca Națională, toate tipografiile, toate hotelurile etc.

La reocuparea Chişinăului de către armata sovietică, în iulie 1944, populația oraşului se redusese dramatic, la 25 mii locuitori, ca urmare a refu-gierii în masă a moldovenilor în România. Pentru puțin timp însă, prentru că în 1945 începe repatrierea forțată a acestora, după care mulți dintre ei vor fi trimişi în lagărele din Siberia...

* * *După întâlnirea de la Ungheni a preşedinților Iliescu şi Snegur, am

început vizitele protocolare şi de lucru la principalele ministere şi instituții centrale din Chişinău. Început greu, deoarece a trebuit să apelez la sprijinul nemijlocit al ministerului de externe moldovean în perfectarea acestor vizite. Nu aveam persoane de contact, nici măcar o listă a telefoanelor instituțiilor respective, nu exista o carte de telefon actualizată a Chişinăului. Cei de la minister, mai bine zis un lucrător de la direcția de protocol, mi-a organizat primele două vizite într-un interval de ...10 zile, fiind prezent la toate întâl-nirile şi luând de zor notițe. Încercam un sentiment de jenă. Chiar când spu-neam o glumă, acesta nota sârguincios. Într-o zi s-a întâmplat că aveam să îi transmit unui ministru un mesaj de la omologul său de la Bucureşti, mesaj pe care l-am considerat a nu fi destinat tuturor urechilor. Am recurs la un gest nu tocmai protocolar, să zic aşa. După ce ne-am luat rămas bun, la ieşirea din cabinet, am revenit brusc şi am reuşit să transmit mesajul fără ca vigi-lentul meu însoțitor să mai aibă timpul să ajungă lângă noi şi să îşi ia notițe.

www.dacoromanica.ro

Page 45: Chişinău file de jurnal

44 · ION BISTREANU

Am înțeles ulterior că acesta interpretase maximal prevederea din Convenția diplomatică de la Viena conform căreia „toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii de către statul acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin inter-mediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit”. Am reuşit însă, în scurt timp, să fac rost de un fel de agendă cu numerele de tele-fon ale miniştrilor şi ale altor persoane oficiale de la preşedinție, parlament, ministere şi alte instituții şi am purces la perfectarea nemijlocită a întrevede-rilor.

În paralel, ne-am luat în serios sarcinile pe linie administrativă. Ne-am instalat într-o mică clădire de pe strada Vlaicu Pârcălab, ca sediu provizoriu al ambasadei. Clădire care avea la parter patru birouri, iar la etaj două cămăruțe şi o baie. Proaspăt zugrăvită, arăta, la prima vedere, acceptabilă. La o privire mai atentă, lucruri de mântuială; pentru a ascunde defectele pereților, se ape-lase la un soi de lambriuri, din stinghii cu noduri şi alte imperfecțiuni, prinse fragil în perete. Mobilier – zero. Noroc că, fiind o clădire veche, cu ziduri groase, avea nişte pervaze de vreo 60 cm lățime, ceea ce era perfect pentru amenajarea rapidă a unui...birou de scris. După câteva zile, consulul, sătul de traiul la hotel, a decis să se mute în apartamentul de la etaj. În mare grabă, primăria l-a ajutat şi cu mobilier: o canapea extensibilă, o vitrină (care, spre norocul lui, avea o placă rabatabilă ce putea servi drept masă), şi... o măsuță pentru ziare. Bucătăria avea un aragaz şi o mică măsuță. Înțelegeam perfect situația, aşa că nu am obiectat. În magazinele din oraş nu se găsea absolut nimic, în afara unor rafturi goale. Fericit, consulul s-a mutat imediat. Prima lui grijă – găsirea unui loc pentru geanta cu dolari, care îi dăduse dureri de cap încă de la sosire. Cât timp am stat la hotel, o plimba cu el precum geanta cu codurile armelor nucleare ale preşedinților SUA şi Rusiei. Acum, drept seif, a ales... podul clădirii, unde a ascuns comoara sub nişte scânduri! O casă de bani mai acătării am primit din țară abia peste câteva luni.

Chiar din prima zi în noua locuință – o primă mare dezamăgire pentru colegul meu. Baia nu era racordată la rețeaua centrală de apă caldă, aşa că, timp de câteva luni, s-a întors la romantismul străbunicilor: încălzirea apei într-un vas, la bucătărie, şi apoi...fuga în baie. Ne-am amuzat mult timp pe seama lui, propunându-i chiar să mergem în târg să-i cumpărăm un butoi sau o copaie...pentru a se îmbăia aşa cum vedeam în filmele de epocă!

Ulterior, m-am mutat şi eu de la hotel, nu înainte de a afla o istorioară haz-lie. O femeie de serviciu, care, ca „burlac” ce eram, îmi spăla şi mie cămăşile, a venit, plângând, într-o dimineață, spunându-mi că a fost amenințată de „ka-gebistul din camera alăturată” că va fi dată afară din serviciu, întrucât ar fi

www.dacoromanica.ro

Page 46: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 45

anunțat la recepție că acea cameră este liberă, locatarul temporar neavând în cameră nici măcar o sacoşă. Mă întâlnisem şi eu cu vecinul meu de vreo două ori, la inițiativa acestuia, care a venit la mine să îl ajut să ...îşi facă nodul de la cravată! Nu am reuşit să închegăm nici un dialog, nu ştiu din ce motive, aşa că i-am ignorat prezența, crezând că e vreun deputat din provincie, neobişnuit cu purtatul cravatei. Chestia cu „kaghebistul” însă m-a intrigat. S-a nimerit ca, a doua zi după întâmplare, preşedintele Snegur să plece la Bucureşti şi, de acolo, la New York. La aeroport am conversat cu ministrul securității, Ana-tol Plugaru. În glumă, i-am spus că soția nu mi-a spus niciodată că vorbesc noaptea în somn şi, ca atare, nu prea înțeleg de ce este nevoie ca un om al securității moldovene să îmi fie alături la hotel. „Sau, poate, este însărcinat cu securitatea mea personală” – am zis în glumă. Mi-a plăcut răspunsul lui: „nici pomeneală de vreo dispoziție a mea. Cred că e ideea vreunuia din şefii de ser-vicii”, mărturisindu-mi, în continuare, că nu a reuşit să schimbe din vechile structuri ale KGB decât 40 la sută! (La începutul anilor ’90 securitatea mol-doveană avea angajați peste 300 lucrători, şeful fiind rus, având ca adjuncți un ucrainian şi doi moldoveni. Două treimi din lucrătorii secției erau moldoveni sau cunoscători ai limbii române. Cât priveşte pregătirea lor intelectuală erau multe de zis. Circula o glumă: în secție vine informația că compozitorul Sto-liar are un nou şlagăr. Cel care prelucra informațiile zice: „Pe Stoliar îl ştiu, dar cine e Şlagăr ăsta?”. După proclamarea independenţei de stat, KGB-ul din republică a fost desfiinţat, creându-se Ministerul Securităţii Naţionale. Nu-mărul colaboratorilor moldoveni a crescut de la 30% la 54%, iar Secţia „Z” – care avea ca sarcină lupta cu diversiunile ideologice, iar apoi apărarea ordinii constituţionale – a fost lichidată, însă şeful ei, Petre Tăbuică, va fi păstrat şi în noul minister.)

Peste câteva zile, întâlnindu-ne la parlament, Plugaru mi-a spus că „ați avut dreptate, dar am luat măsurile necesare”!

Nici nu mai era, cred, nevoie, de alte măsuri, la hotel, pentru că peste puțin timp am primit şi eu un apartament de trei camere, chiar pe bulevar-dul Ştefan cel Mare, artera principală a oraşului, cea mai reprezentativă stradă din Chişinău, cu o istorie nu mai puțin controversată, numele ei fiind schimbat de şase ori. După ce, la 1818, Chişinăul a primit statutul de oraş, strada principală a fost denumită Moskovskaia. Din 1877 până în 1924 strada s-a numit Alexandrovskaia, iar în următorii 7 ani – Alexan-dru cel Bun. În 1931, bulevardul a fost împărțit în două, partea superi-oară care începea din actuala Piață a Marii Adunări Naționale a rămas cu denumirea de Alexandru cel Bun, iar a doua jumătate a primit numele de Regele Carol al II-lea. După ocupație, în 1940, a fost botezat bulevardul

www.dacoromanica.ro

Page 47: Chişinău file de jurnal

46 · ION BISTREANU

Lenin, păstrat şi după reocuparea Basarabiei în 1944, până în 1991, cînd a primit numele de Ştefan cel Mare...

Apartamentul – mai dotat, ca pentru un şef de misiune! O canapea ex-tensibilă, o masă cu 4 scaune, un dulap cu trei uşi, o „stenkă”( la modă erau marile biblioteci tip vitrină ), nelipsita „măsuță pentru ziare”; în bucătărie – un aragaz, o masă şi două module care au căzut chiar în prima zi, aşa de „solid” fuseseră fixate pe perete. Toată mobila – de tip „popular” din pal, cu care trebuia să umbli cu mare grijă, existând pericolul de a se desface din în-cheieturi. Înțelegeam atunci de ce mobila românească, fie ea şi cea populară, se bucurase de atât succes în fosta Uniune Sovietică. Peste alte două luni am primit, în sfârşit, şi perdele. Eram mulțumit. Aveam, spre deosebire de consul, apă caldă, apartamentul era situat chiar în centrul oraşului, cam la un kilo- metru de ambasadă, într-un bloc de patru etaje, construit pe vremea lui Stalin, camere destul de mari, înalte de vreo patru metri, astfel că pentru schimbarea unui bec trebuia sa aduc obligatoriu o scară de la ambasadă. Sin-gurul inconvenient: intrarea în bloc se făcea pe uşa de serviciu din spatele blocului; cea principală, ce dădea înspre stradă, fusese zidită, pentru a se evita „relaxarea” celor care se retrăgeau de prin crâşmele din apropiere (des-tule în piața din spatele blocului). Şi când te gândeşti că încă din acei ani, ca să nu mai vorbesc de perioada 1995-2008, mulți şefi de misiune, invocând necesitatea unui „nivel corespunzător de reprezentare”, au renunțat chiar la reşedințele din localurile ambasadelor (multe destul de confortabile) pen-tru a se muta în vile luxoase, obligatoriu cu jaccuzzi (!!), cu chirii de mii de dolari pe lună!

Am obținut, cam peste vreo două săptămâni, şi instalarea unui post te-lefonic la sediul ambasadei, întrucât, după ce ne-am mutat de la hotel, eram obligați să mergem la poşta centrală pentru a comunica cu Bucureştiul. Tot de la poştă transmiteam şi telexurile pe probleme curente. De comunicări de altă natură, specifice muncii diplomatice, nici nu putea fi vorba.

Întrucât după căderea întunericului în curticica întunecată a consulatu-lui zăboveau deseori, din motive lesne de înțeles, trecători întârziați, am ru-gat primăria să instaleze un post de pază, conform tuturor uzanțelor, le-am explicat noi. Au fost foarte amabili, dar nu au instalat nici o gheretă în care militarii din serviciul de pază să se adăpostească de frig şi ploaie. Aşa că am fost de acord să îi lăsăm să stea noaptea în holul ambasadei şi chiar să folo-sească instalațiile sanitare. De luat nu aveau ce lua, cel mult acele stinghii de pe perete. Iar ca să ajungă, să zicem, la „seiful” din pod, trebuiau să treacă prin apartamentul consulului! Din păcate, am fost nevoiți ca foarte curând să nu mai permitem nici accesul în hol, deoarece unul dintre militari îşi suna în

www.dacoromanica.ro

Page 48: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 47

fiecare noapte logodnica, aflată undeva în provincie, astfel că nota de plată a telefonului a venit destul de încărcată în acea lună!

Cu mobilierul am rezolvat parțial după ce primarul Nicolae Costin a ve-nit să facă o vizită la ambasadă, însoțit de câțiva funcționari, pentru a discuta atât despre dotările necesare pe care se angajaseră că le vor face, cât şi despre amenajarea viitorului sediu al ambasadei. Discuția cu primarul a durat destul de mult, toți stând în picioare, ca la miting. Văzându-l pe primar că îşi mută greutatea corpului de pe un picior pe altul, m-am scuzat că nu avem scaune. A înțeles aluzia. Peste două ore ne-am trezit cu...o masă de consiliu de vreo 12 persoane şi cu vreo 20 de scaune de birou, de diverse modele şi cu vechimi variabile. Am înțeles că adunase cam tot cea ce era disponibil prin birourile primăriei.

Nicolae Costin era primul primar general al Chişinăului (ales democratic în 1990) de după proclamarea independenței, fiind în acelaşi timp şi deputat în prima legislatură a parlamentului. Profesor universitar, cu o serioasă pregă-tire intelectuală, era unul din marii susținători ai românismului şi ai Unirii, fiind, în acelaşi timp, şi preşedinte executiv al Frontului Popular.

A contribuit substanțial la procesul de renaştere națională. A sprijinit re-venirea la denumirile interbelice de prefect, primar, comună, judet etc. Costin este cel care a luat inițiativa de a redenumi unele străzi ale capitalei, începând cu bulevardul Lenin. Astfel au apărut străzile Traian, Ştefan cel Mare, Mi-lescu-Spătarul, Eminescu, Creangă, Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, Bucu-reşti, Calea Ieşilor etc. În colaborare cu ministerul învățământului a deschis primele licee moderne bilingve: român-englez, român-italian, român-fran-cez, român-german. Mi-aduc aminte că, odată, discutând despre împărțirea administrativă, mi-a cerut o documentare privind organizarea sectorului agricol Ilfov, dorind să creeze ceva similar în jurul Chişinăului. „Dar, după câte am înțeles, ceva peste 50 la sută din populația Chişinăului este rusofonă. În perspectiva alegerilor locale, veți avea, logic, un consiliu orăşenesc majori-tar rusofon...”, am remarcat. Cred că am contribuit şi eu la decizia lui finală de a include în circumscripția oraşului Chişinău câteva din micile aşezări din ju-rul capitalei, ceea ce a echilibrat întrucâtva structura etnică a circumscripției electorale Chişinău.

Se cuvine să menționez şi rolul decisiv pe care l-a jucat în legătură cu am-plasarea ambasadei şi stabilirea perimetrului acesteia. Când a venit delegația de la Bucureşti pentru a perfecta locația actualei ambasade, l-am rugat să ne cedeze întregul parc (vreo 2000 m2) în care se afla clădirea respectivă. În plus, pentru estetica parcului, a fost de acord să păstrăm în grija noastră cele câ-teva monumente amplasate acolo, iar pentru a şterge urma aleilor, ne-a adus

www.dacoromanica.ro

Page 49: Chişinău file de jurnal

48 · ION BISTREANU

6 brazi, pe trailere, de aceeaşi mărime cu cei care împrejmuiau deja parcul. Mai târziu, după ce ne-am mutat, a dispus ca adresa oficială a ambasadei să fie pe „calea Bucureştilor” şi nu pe str. Puşkin (clădirea aflându-se la întretăierea străzilor Bucureşti cu Puşkin şi figurând în evidențele primăriei ca fiind am-plasată pe strada care purta numele poetului rus).

Ultima oară când ne-am văzut a fost la Kiev, în toamna anului 1993. Era deja grav bolnav, dar păstra încă acea doză de optimism pe care i-o se-sizasem cu un an în urmă. Un optimism, însă, mult mai moderat în ceea ce priveşte dezvoltarea pe viitor a tinerei republici şi un scepticism deschis față de realizarea doritei reunificări. Moartea lui (16 februarie 1995), în condiții cel puțin suspecte, a dat naştere la numeroase zvonuri. Cea mai plauzibilă pare a fi varianta că a fost intoxicat cu cesiu radioactiv plasat în autoturismul de serviciu. Consultul efectuat chiar în 1992 în Germania confirmase acest diagnostic. În sprijinul acestei ipozeze era adusă şi moartea şoferului perso-nal, survenită la un interval de câteva luni, având aceeaşi cauză: leucemie. De unde cesiu în condițiile în care Costin nu lucrase niciodată în mediu sau în zone cu radioactivitate?

În cursul lunii februarie staff-ul ambasadei s-a mărit. A venit Ion Țăranu,

consilierul cultural recomandat de preşedinte, şi un consilier politic, Mircea Aldea, pe care îl cunoşteam de mai mulți ani şi cu care am colaborat exce-lent. Primăria a făcut eforturi demne de laudă ca să le găsească apartamente în apropierea ambasadei, după ce, inițial, ni se oferiseră două apartamente la ultimul etaj al unui bloc nou din periferia oraşului. Ofertanții, recunoscând disconfortul, insistau pe „avantajul” situării locuințelor în o zonă ecologică a oraşului! Noroc că se liberalizaseră emigrările, şi cum unii dintre emigranți – majoritar evrei – locuiau în centrul oraşului, problemele s-au rezolvat relativ uşor.

Deşi primiserăm, de la Bucureşti, asigurări că noul sediu al ambasadei a fost deja ales şi noi trebuie doar să grăbim şi să supraveghem lucrările de reabilitare şi amenajare, lucrurile au fost mai complicate decât bănuiam. În primul rând, am fost surprinşi de locația aleasă de reprezentanții ministerului nostru de externe; undeva, departe de centru, tot într-o „zonă ecologică”! În al doilea rând, clădirea era o construcție cam şubredă, de pe la sfârşitul seco-lului al XIX-lea, care se personaliza doar printr-o intrare străjuită de două coloane masive şi de un balcon impunător, excelent pentru mitinguri elec-torale sau...unioniste. De interior nu mai vorbesc. Cîteva camere, care ar fi urmat să fie transformate în birouri, nu se deosebeau aproape deloc de chiliile mănăstireşti. Într-un cuvânt, invocând lipsa unei expertize seismice, am re-

www.dacoromanica.ro

Page 50: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 49

fuzat clădirea, informând Bucureştiul. Şeful administrativului din minister aproape l-a convins pe Adrian Năstase că noi am fi nişte naivi, care am căzut în capcana moldovenilor care, chipurile, nu ar mai dori să ne dea clădirea re-spectivă. Am insistat să vină un secretar de stat pentru a lua o decizie finală. Între timp, am tot căutat o clădire care ar putea găzdui ambasada, în condiții mai onorabile. Şansa noastră a fost un înalt demnitar care ne-a sugerat să cerem o clădire aflată chiar în centrul oraşului, într-un parc, relativ izolată de alte construcții. La prima vedere, propunerea mi s-a părut irealizabilă, în clădirea respectivă avându-şi sediul mai multe firme private, dar am primit asigurări că acestea vor fi evacuate rapid. Autoritățile ne-au mai propus încă alte două clădiri, una din ele fiind mai înainte sediul unui comitet raional de partid.

Delegația de la Bucureşti a venit, având în componență şi pe directorul general al direcției administrative, care avizase achiziționarea inițială a unui imobil. Seara, conducându-i la hotel, ca din întâmplare am trecut pe lângă clădirea din parc. „Uite, dacă ați fi avut relații, o clădire ca asta ar fi trebuit să găsiți” – ne-a spus cu reproş şi cu un vădit aer de superioritate directorul general. Nu i-am dezvăluit în acea seară secretul, a doua zi prima clădire vizi-tată fiind cea aleasă chiar de subalternii săi. Normal că nu i-am spus că aceasta era clădirea cu pricina, curioşi să îi aflăm reacția. A admirat fațada, a intrat în clădire şi a dat să urce la etaj. După ce a păşit două trepte, simțind clătinarea scării şi auzind geamătul lemnului, a sărit ca ars: „Vă bateți joc de noi? Asta e clădire de ambasadă?”. A fost momentul nostru de satisfacție: „domnule di-rector general, asta e clădirea pentru care v-ați dat avizul”. A înghițit în sec, a aruncat căteva vorbe „colorate” la adresa subalternilor, după care i-a spus se-cretarului nostru de stat că nu are rost să mai vizităm toată clădirea, aşa că ne-am îndreptat spre clădirea din parc. A fost încântat, nu l-a mai interesat nici volumul şi nici complexitatea lucrărilor interioare de renovare, hotărând pe loc: „pe asta o luăm şi vom face noi lucrările de reabilitare”. Relațiile mele cu directorul general au revenit astfel la normal. Ulterior, mi-a spus la Bucureşti că subalternul său care selectase prima clădire considerase că „tot se va face curând Unirea, ce rost are să ne complicăm cu vreo clădire costisitoare?!”.

Era şi cazul ca să grăbim mutarea într-o clădire mai reprezentativă pen-tru ambasada României. În acea perioadă, Chişinăul era vizitat de numeroşi ziarişti români. Cu unul dintre ei, corespondent de la cotidianul Adevărul, am avut o lungă discuție amicală în „saloanele” ambasadei. Impresionat de „luxul” în care ne scăldam, la reîntoarcerea la Bucureşti a scris un articol, pe al cărui conținut nu insist, menționând doar expresivul titlu: „Dați un leu pentru ambasada României la Chişinău”! Bineînțeles că nu a dat nimeni nici

www.dacoromanica.ro

Page 51: Chişinău file de jurnal

50 · ION BISTREANU

un leu, dar cineva din conducerea ministerului nostru de externe ne-a, hai să zicem, „certat”, că ne plângem presei.

Pentru a încheia subiectul cu sediul ambasadei: o echipă de muncitori români a muncit câteva luni la renovare, astfel că la sfârşitul anului ne-am mutat în casă nouă! Şi, deşi în următorii ani aproape toți miniştrii de externe veneau cu ideea mutării ambasadei într-o clădire mai spațioasă (obiectiv necesar, zic eu, având în vedere proiectele privind sporirea numărului perso-nalului diplomatic al misiunii), şi azi, după două decenii, misiunea noastră diplomatică se află tot în acea clădire...

* * *După cum scriam mai sus, începuserăm contactele noastre cu principa-

lele instituții moldovene. Unele vizite, pentru a transmite diverse propuneri de la Bucureşti, vizând relațiile în diverse domenii, altele pentru a cunoaşte îndeaproape preocupările noii conduceri moldovene în domeniile politic, economic, cultural, viziunea lor asupra relațiilor dintre România şi Repu-blica Moldova. Poate părea curios, dar, pentru mine, cea mai mare dificultate o constituia modalitatea de a lega dialogul cu conlocutorii mei oficiali, des-pre care nu ştiam mare lucru, aşa că, de obicei, începeam cu întrebarea „cum vedeți dvs dezvoltarea relațiilor cu România în domeniul...? Şi, din răspun-suri, încercam să descifrez dacă este „pro” sau „anti” şi pot să asigur cititorul că nu rare au fost cazurile în care sesizam de la început serioase rezerve sau nuanțări în ceea ce priveşte viitorul relațiilor noastre. Pe parcurs, mi-am dat seama că, doar cu excepția a trei miniştri, şi aceştia fără influență în execu-tiv, rezervele membrilor guvernului față de un viitor destin comun al statelor noastre erau serioase.

Normal că era o situație neobişnuită, să ştii că interlocutorul tău este de acelaşi neam cu tine, să uiți că eşti diplomat şi să gândeşti că ai venit doar aşa, într-o delegație ca de la Târgu Jiu la Iaşi, să crezi că diferit este doar ce face pe plan local administrația gorjeană sau a Iaşului, că este normal ca în limbă să se simtă anumite inflexiuni, că de! eu sunt oltean, iar el este moldovean. Până când înțelegeam cam în ce ape se scaldă interlocutorul, trebuia, dacă era ne-voie, să repet lecția cu două state româneşti, să folosesc cuvântul interferențe, să fiu de acord cu ideea de confederație economică, pentru a conferi, cre-deam eu, o specificitate cu totul şi cu totul diferită de cooperarea economică firească pe care o practicam cu alte state. Tot timpul trebuia sa îți înfrânezi sentimentele şi să priveşti la rece realitatea, să nu uiți nici unde te afli şi să nu ignori nici ce se întâmplă în jurul tău, nici ce se gândeşte şi croieşte, dincolo

www.dacoromanica.ro

Page 52: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 51

de granițe, în marile cancelarii. Aceeaşi conduită, trebuia, din păcate, să o adopt şi în dialogul cu ziariştii, fie ei locali, români sau din spațiul ex-sovietic, în special cu cei de la publicații moscovite sau din Ucraina.

Aveam puține informații asupra situației reale din R. Moldova. Întrucât la Chişinău nu existase înainte nici măcar un consulat, documentarea se fă-cuse în mare măsură pe baza informărilor primite de la ambasadele noastre de la Moscova şi din alte capitale, precum şi din informațiile de presă. De departe, cel mai informat era ministrul nostru de externe, care avea frec-vente întâlniri cu omologul său de la Chişinău, dar nu era îndeajuns. Alte surse directe de informare erau destul de eterogene, primite în primul rând de la oameni politici şi de cultură de la Chişinău, care făceau periodic vizite la Bucureşti. Întrucât în majoritatea lor aceştia erau reprezentanți ai mişcării democratice din Moldova şi, ulterior, ai Frontului Popular, subsumarea rela-tărilor lor conducea pe destui politicieni de la Bucureşti la concluzia greşită că în Moldova toată lumea doreşte unirea şi că înfăptuirea acestei depinde doar de un simplu gest sau anunț al Bucureştilor. De aici, destui stimuli şi pentru disputele interne din România privind perspectiva reunirii Basarabiei cu Patria-Mamă, destulă confuzie în mass-media.

Mi se oferea acum ocazia de a afla direct de la partea moldoveană – în primul rând de la oficialități, de la cei ce conduceau efectiv destinele tânăru-lui stat – o informație relativ reală asupra climatului politic, economic, social, asupra mersului evenimentelor în zona râului Nistru, unde ardeau mocnit cărbunii viitorului conflict armat.

După necesarele vizite la preşedinție şi guvern, la sfârşitul lunii ianuarie am avut primele întâlniri cu conducerea parlamentului. De acasă, venisem cu unele informații privind personalitatea şi pozițiile unor membri marcanți ai legislativului de la Chişinău, fie ei proromâni, fie din alte fracțiuni parla-mentare. Nu aveam însă o imagine clară, fundamentată, despre parlament în ansamblul activității lui. Întru început, am urmărit relatările presei despre lu-crările acestuia, completate apoi, pe parcurs, cu propriile-mi constatări din discuții individuale cu deputați şi din prezența la unele şedințe plenare ale le-gislativului, după ce preşedintele parlamentului îmi eliberase un permis spe-cial. La acea dată, parlamentul funcționa încă pe structura Sovietului Suprem din februarie 1990, dată la care în Moldova avuseseră loc primele alegeri de-mocratice.

O primă constatare: un parlament destul de dezordonat şi dezbinat. Aveam să aflu că, atunci, în februarie 1990, 80 la sută din cei 380 deputați aleşi erau membri de partid, mulți făcuseră parte din diverse structuri ale par-tidului sau ocupaseră posturi administrative de conducere, la nivel central sau

www.dacoromanica.ro

Page 53: Chişinău file de jurnal

52 · ION BISTREANU

local. Cam 40 la sută aderaseră la mişcarea democratică, unii din convingere, alții – oportunişti. Cei din Frontul Popular obținuseră aproape o treime din mandate, fiind în minoritate. Odată cu proclamarea independenței, deputații au început să se regrupeze: cei proveniți din agricultură – directori de colho-zuri şi sovhozuri, ingineri agronomi etc, au constituit grupul „Viața satului”, rusofonii au migrat spre grupul „Soglasie-Conciliere”; alții au format com-pactul, dar minoritarul grup al „unioniştilor”, cum obişnuiau să le spună ad-versarii politici „independentişti”.

Urmărind lucrările parlamentului, am sesizat ofensiva agrarienilor şi a rusofonilor împotriva „frontiştilor-unionişti”. S-a mers până acolo încât unii deputați atribuiau deschis responsabilitatea pentru instabilitatea politică din republică nu numai separatiştilor transnistreni care făceau jocul forțelor os-tile din fostul imperiu sovietic, ci şi frontiştilor, acuzați că doreau să intre în istorie ca făuritori ai marii Reuniri (e drept că aceştia din urmă vorbeau deja de organizarea, în august viitor, a unei noi Mari Adunări Naționale pe tema Unirii). Motiv pentru care „independentiştii” insistau pe adoptarea urgentă a legii asupra referendumului, cu scopul, declarat deschis, de a organiza o consultare la nivel național în problema independenței. Se vede că erau serios preocupați de posibilitatea reunificării cu România. Periodic se înregistrau contestări deschise a prezidiului parlamentului, condus de preşedintele Ale-xandru Moşanu. Şi dacă Moşanu şi alți membri ai prezidiului parlamentului au rezistat până în ianuarie 1993, factorul temporizator l-a constituit, cul-mea, conflictul transnistrean. Chiar că parlamentul moldovean ar fi rămas în istorie dacă s-ar fi ocupat de reorganizări interne, în condițiile în care integri-tatea teritorială a statului era serios amenințată!

Chiar de la prima întrevedere, Alexandru Moşanu mi-a produs o impre-sie deosebită. Nu era nici pe departe modelul politicianului clasic şi nici al ce-lui „de tip nou”. Rămăsese acelaşi profesor universitar, care avea marele avan-taj de a şti în amănunt meandrele istoriei, în primul rând a celei basarabene, având însă marele dezavantaj al lipsei de experiență în a conduce o instituție a statului, cum era Parlamentul, la care se adăuga şi absența unui sprijin efectiv în chiar sânul legislativului. Unionist convins, a rămas, totuşi, un moderat, considerând că procesul unirii nu trebuie forțat, el urmează să se desfăşoare firesc, gradual. Poziție care lua în calcul nu numai structura şi orientările po-litice ale factorilor decidenți din republică, ci şi compoziția etnică a republi-cii, şi psihologia oamenilor simpli. Avea dreptate, pentru că puțini analizau fenomenul basarabean în toată complexitatea lui şi mulți ignorau faptul că Basarabia fusese rusificată 116 ani, românizată doar 22 de ani, iar apoi, alți aproape 50 de ani sovietizată.

www.dacoromanica.ro

Page 54: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 53

Încet-încet am reuşit să îmi cristalizez o părere despre climatul poli-tic de la Chişinău. În centrul vieții politice se aflau, practic, aceiaşi oameni – fie ei intelectuali, scriitori, jurişti, specialişti în agricultură, preşedinți de colhozuri, directori de întreprinderi industriale etc – care, în urmă cu trei ani, aderaseră la acea mişcare democratică, de emancipare națională, dor-nică de o schimbare radicală a vieții lor, mult mai mult decât promitea re-formatorul comunist Mihail Gorbaciov. O relativă unitate a forțelor poli-tice se manifestase, în anii 1989-1991, în procesul de legiferare a limbii de stat şi a grafiei latine, apoi în declararea suveranității şi, puțin mai târziu, a independenței Republicii Moldova. Odată cu declararea suveranității şi, mai apoi, a independenței, opțiunile politice au început să difere vizibil. Unii, oportunişti, au văzut în aderarea la mişcarea de independență o excelentă şansă de a-şi păstra, fără multe alterări, pozițiile privilegiate. Mişcarea de-mocratică pentru restructurare, din care ulterior s-a desprins şi s-a coagulat Frontul Popular – o copie locală a mişcărilor similare din republicile baltice – a suferit destul de rapid fisuri, care s-au adâncit, provocând rupturi irepara-bile. Inevitabile, cred, într-o perioadă de tranziție, mult mai complexă decât în fostele state socialiste europene. Opțiunile politice i-au separat între „foşti comunişti” şi „neocomunişti”, „proromâni”, „independentişti”, „prounionişti” şi „antiunionişti”, „rusofoni” şi „rusofili”. Cei care au fost legitimați ca noi li-deri, începând cu şeful statului, se considerau exponenții exclusivi ai poporu-lui. Cei care au pierdut poziții-cheie, în frunte cu Mircea Druc, se declarau într-o opoziție deschisă cu primii. Domeniile de confruntare: statalitatea şi politica economică. Preşedintele, o mare parte dintre deputați, majoritatea membrilor guvernului se pronunțau pentru o reală independență a republicii – de unde, gradual, şi descifrarea pozițiilor lor antiunioniste – pentru o con-tinuare a legăturilor economice cu foştii parteneri din defuncta Uniune So-vietică, inclusiv cu succesorul de drept, Rusia. Era, în viziunea lor, o opțiune pragmatică, dictată de realitățile zilei, dacă ar fi să luăm doar un singur as-pect – dependența exclusivă de resursele energetice din Rusia. De la aceste viziuni diferite a început şi radicalizarea vieții politice, situarea taberelor pe poziții ireconciliabile. Şi, în context, mi se părea uşor absurdă acuzația de „trădare” adusă preşedintelui preşedintelui Snegur pentru că a semnat, la 21 decembrie 1991, aderarea la CSI, dată la care marile capitale occidentale încă reflectau asupra oportunității recunoaşterii independenței fostelor republici unionale. Să nu uităm că, de ex., SUA şi statele vest-europene au recunoscut aceste independențe la patru luni de la proclamarea acestora şi abia la o zi după demisia preşedintelui Gorbaciov, respectiv la o săptămână de la semna-rea documentelor constitutive ale CSI! Chiar toate celelalte 11 republici (am

www.dacoromanica.ro

Page 55: Chişinău file de jurnal

54 · ION BISTREANU

în vedere şi Georgia, care a aderat, din motive obiective, ceva mai târziu) erau conduse exclusiv de trădători? Chiar se uita faptul că tocmai din occident li se sugera, într-o formă sau alta, intrarea în Comunitate, pentru a nu provoca, chipurile, instabilitate în spațiul ex-sovietic? Patrioți erau numai cei din sta-tele baltice care primiseră ajutoare inimaginabile din străinătate pentru a în-toarce complet spatele fostului Imperiu sovietic? Auzisem că, după reîntoar-cerea lui Snegur, în decembrie 1991, de la Alma-Ata, deputata frontistă Lidia Istrati l-a intrebat: „Dle presedinte, cum te-ai dus şi-ai semnat documentul, fără să vii în parlament şi să ne consulți?”. La care Snegur a răspuns: „Am văzut că toți semnează şi am semnat şi eu”. Gruparea radicală din Frontul Po-pular, cel în haine noi şi cu o nouă conducere, voia o rupere imediată, totală şi ireversibilă de „est”, considerând că relația cu România va fi suficientă pentru a fi ajutată nu numai pentru a supraviețui economic, ci şi pentru a prospera, adică un fel de RFG pentru RDG. Clama acest lucru acolo, la Chişinău, pen-tru că nici o delegație reprezentativă a Frontului nu a venit la Bucureşti să discute – cu conducerea oficială, cu partidele de opoziție – măcar o schemă a viitoarei relații bilaterale. Le intrase (sau li se inoculase!!) în cap că Iliescu este „omul Moscovei” şi că întreaga conducere a României este prorusă şi anti-unionistă şi că oricare dintre membrii Frontului care avea contacte cu această conducere este „trădător”!

Cel mai dur câmp de confruntare, cu impact intern şi extern, era cel pri-vind viitorul Moldovei, mai precis perspectiva Unirii cu România. „Unirea acum” – era deviza Frontului Popular – susținută abrupt, prin ignorarea (vo-ită?) a contextului istoric, a realităților din viața internațională. Fusese con-damnat protocolul secret Ribbentrop-Molotov?! Foarte bine! Să se lichideze şi consecințele acestuia, susțineau ei pe bună dreptate. Da, dar de către cine? De către comunitatea internațională care nu dădea nici cel mai mic semn că ar fi gata să îşi asume consecințele unui atare act? Şi cum să fie lichidate? Parțial, doar în ceea ce priveşte acea parte a teritoriului Basarabiei pe care exista acum Republica Moldova? Întreaga Basarabie, inclusiv nordul Bucovinei şi județele istorice de la gurile Dunării, care se aflau de jure în componența Ucrainei in-dependente? „Da – îmi răspundeau unii unionişti radicali – să forțăm ma-rile capitale să asculte glasul poporului”!!! Dar nimeni, absolut nimeni, în Moldova sau în străinătate, nu îndrăznea atunci să ceară şi anularea tratatelor de la Paris din 1947!! Pentru că exigența lichidării consecințelor odiosului protocol secret din 23 august 1939 ar fi trebuit să nu se limiteze doar la pe-rioada 1939-1940 ci, prin extensie, la întreaga perioadă 1940-1947 când în manevrele de culise ale celor ce se conturau a fi marii decidenți ai unei noi ordini mondiale erau luate în considerare şi „consecințele” din ’47, respectiv

www.dacoromanica.ro

Page 56: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 55

statuarea juridică a reîmpărțirii Europei, statuare care a ținut cont, integral!!, de poziția unuia din beneficiarii documentului din august 1939. Greu chiar de zis, nu de făcut, pentru că mai exista un factor temporizator: prevederile din Actul Final de la Helsinki privind inviolabilitatea frontierelor.

Pe scurt, în curentul unionist aveam o grupare a adepților unei revoluții a străzii, o alta a susținătorilor unei revoluții birocratice, lente, în cabinetele puterii, şi încă una, mult mai redusă ca dimensiuni, a adepților „revoluției prin cuvânt”.

La nivelul populației nu am putut să decelăm un curent majoritar activ în favoarea uneia sau alteia din opțiunile politice vehiculate. Zic „activ” pen-tru că cei care participau la anumite manifestații – organizate la intervale des-tul de mari – unde erau lansate apelurile la unire, erau de regulă numai din capitală şi întotdeauna cam aceiaşi oameni. Militanți de o zi, într-un cuvânt. La nivelul provinciei, pasivitatea stăpânea deopotrivă şi funcționarii mici din administrație, şi dascălii din şcoli, şi muncitorii, şi țăranii, chiar dacă mulți dintre ei gândeau la unire sau, cel puțin, nu s-ar fi împotrivit unei asemenea perspective. În acele luni, marea masă era preocupată de supraviețuire, de asi-gurarea traiului pentru ziua de mâine, de linişte. Şi nici ceea ce se întâmpla în raioanele de pe malul stâng al Nistrului nu putea lăsa indiferent pe nimeni. Şi acolo erau etnici români, „moldoveni” cum preferau să îşi zică, dar, din câte ştiam, acolo nu avusese loc nici măcar un miting în favoarea Unirii. Şi cam cum să se gândească la asta moldovenii de dincolo de Nistru când ve-deau zilnic uniformele a peste 5000 de militari ruşi, nu prea prietenoşi, când străzile erau colindate de cohorte de cazaci agresivi, violenți, când la serviciu, în instituțiile publice, întâlneau în poziții cheie rusofoni, cam 50 la sută din populația regiunii. De acord că trebuie să privesc la sabia lui Ştefan cel Mare din centrul oraşului, dar crucea din mâna cealaltă mă îndemna la rațiune. Teza lui Druc că alegerea unui preşedinte instituționalizează un stat cu numele de republică era, în opinia mea, pur retorică. Dar existența unui parlament (în care era şi dânsul deputat, chiar după independență!) şi a unui premier (post pe care îl ocupase şi domnia sa!) ce însemnau? Ar ar fi schimbat lucrurile o republică parlamentară, în condițiile în care majoritatea parlamentului de la Chişinău era împotriva Unirii??

În cele patru luni care trecuseră de la proclamarea independenței, în Re-publica Moldova a domnit o incertitudine totală. Până la disoluția oficială a URSS, la sfârşitul lunii decembrie 1991, nimeni nu putea previziona cu exactitate care va fi reacția puterii centrale de la Moscova în urma „valului” de independențe ale republicilor unionale, nici care va fi poziția comunității internaționale, nici cum se vor putea soluționa numeroasele şi complexele

www.dacoromanica.ro

Page 57: Chişinău file de jurnal

56 · ION BISTREANU

probleme militare, economice umane generate în primul rând de ruperea le-găturilor cu Centrul. Această stare de incertitudine s-a prelungit şi după luna decembrie, când au apărut noi temeri: cum se va comporta noua conducere a Rusiei, cum va reacționa armata, al cărui corp ofițeresc fusese educat în spiri-tul ideologiei comuniste şi care jurase credință „marii” Uniuni Sovietice? Nu putea fi uitată istoria zbuciumată de după revoluția bolşevică din 1917 când popoarele din Imperiul rus trăiseră tragica experiență a războiului civil din 1918-1922, când independența scurtă a unor republici, regiuni sau ținuturi din fostul imperiu rus a fost înăbuşită deseori în sânge. Tot aşa cum de dată recentă, erau încă vii în memorie evenimentele tumultuoase pe care le trăiseră basarabenii în ultimii ani, odată cu declanşarea de către Gorbaciov a „restruc-turării” şi „transparenței”.

Cred că merită un scurt excurs în istoria evenimentelor din Moldova din anii 1987-1991:

Anul 1987Pe măsură ce perestroika inițiată de Gorbaciov câştigă teren, în repu-

blicile unionale încep să se activizeze forțele politice care întrevăd posibi-litatea unei minimale extinderi a drepturilor republicilor unionale şi, re-spectiv, a slăbirii presiunii centrului. Simptomatică apare emergența unor asemenea curente în republicile baltice, care, foarte rapid, vor fi urmate ca exemplu şi de Republica Moldova.

Un prim semnal apare la 25 februarie 1987, când în RSS Estonă au loc primele proteste împotriva unor proiecte unionale industriale pe teritoriul republicii, cu efecte ecologice dezastruoase. Excelentă ocazie pentru revendi-cări vizând lărgirea autonomiei economice şi politice.

29 iulie: tema ecologică, împrumutată de la estonieni, este folosită şi de moldoveni. Săptămânalul central Literaturnaia Gazeta publică articolul scri-itorului Ion Druță, intitulat „Frunza verde, apa şi semnele de punctuație”, în care sunt abordate problemele ecologice grave din Moldova, corelate abil şi cu chestiunea „ecologiei lingvistice”, respectiv degradarea limbii moldoveneşti în republică. Peste două săptămâni, articolul este retipărit în săptămânalul Literatura si Arta, din Chişinău, având efectul unei bombe. Pentru a linişti spiritele „ecologiste”, conducerea republicii adoptă de urgență „Planul de stat privind protectia mediului ambiant”.

30 octombrie: Plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova adoptă o re-zoluţie, prin care solicită CC al Partidului Comunist din Moldova (CC al PCM) crearea unei comisii ştiințifice „pentru discutarea problemei adu-cerii grafiei moldoveneşti în corespundere cu natura şi specificul limbii şi

www.dacoromanica.ro

Page 58: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 57

apartenenței acesteia la limbile romanice”. Cu aceasta începe lunga luptă pen-tru reabilitarea limbii române în Moldova. Cenzura comunistă nu a permis publicarea rezoluției plenarei Uniunii Scriitorilor.

ANUL 1988 15 ianuarie: pe Aleea Clasicilor din Chişinău s-a adunat un grup de ti-

neri pentru celebrarea zilei de naştere a lui Mihai Eminescu. Participanții la manifestație au decis să se întâlnească şi în continuare, în zilele de duminică. La întrunirile ulterioare încep să vină şi membri ai Uniunii Scriitorilor .

25 martie: lângă casa de pe strada Livezilor 33, unde locuise poetul basa-rabean Alexei Mateevici are loc un miting de comemorare şi dezvelirea unei plăci comemorative. Este lansată inițiativa colectării de donații pentru des-chiderea unui muzeu la Căinari, satul de baştină al poetului. La miting au participat şi reprezentanti ai autorităților comuniste.

Aprilie: întrunirile de pe Aleea Clasicilor se constituie în Cenaclul literar Alexe Mateevici, căruia i s-a permis să-şi țină şedințele săptămânale în parcul din zona Lacului Comsomolist. În provincie sunt înființate 19 filiale ale ce-naclului.

Secretarul CC al PCUS, V. Cerbikov vine la Chişinău cu misiunea de a contacta o serie de persoane în vederea creării unei Mişcări democra-tice în susținerea perestroicii lui Gorbaciov. Mai târziu, în august, va trimite la Chişinău un lucrător de rang înalt din KGB, specializat în chestiunile mişcărilor naționale din republicile unionale, cu sarcina de a se documenta asupra structurilor organizatorice ale Mişcării Democratice din Moldova şi de a monitoriza liderii acesteia, „iar în caz de necesitate, compromiterea sau neutralizarea lor politică”.

La începutul lunii mai, în revista Nistru, condusă de scriitorul D. Mat-covschi, apare articolul lui V. Mândâcanu „Veşmântul ființei noastre”, care a impulsionat şi revoluționat dezbaterile publice privind destinul şi rolul limbii române în RSSM. Deşi fragmentul care se referea la alfabetul latin a fost cen-zurat, articolul a avut un ecou deosebit, fiind prima oară când un lingvist avea curajul să vorbească public despre degradarea limbii populației băştinaşe.

Este meritul intelectualilor moldoveni de a fi folosit abil şi prompt o anumită conjunctură favorabilă; în luna martie, la Congresul Uniunii Scrii-torilor din URSS se lansase propunerea de a se conferi statut de limbă de stat limbii națiunilor titulare din toate republicile URSS.

27 mai: se întruneşte adunarea generală a Uniunii Scriitorilor din Mol-dova. Regizorul de teatru şi film Andrei Vartic propune crearea „Frontului

www.dacoromanica.ro

Page 59: Chişinău file de jurnal

58 · ION BISTREANU

Popular”, după modelul organizației cu acelaşi nume, înființată în Estonia la 21 mai. Se decide ca adunarea de constituire să aibă loc la 3 iunie.

3 iunie: Adunarea, la care participă peste 600 de intelectuali – scriitori, oameni de ştiință, artişti – ia în discuție propunerea lui Andrei Vartic privind crearea Frontului Popular. Este aprobată contrapropunerea lui Gheorghe Malarciuc privind crearea Mișcării Democratice pentru sustinerea restructură-rii (MDSR). Este aprobată şi structura organizatorică a acesteia. Grupul de inițiativă – G. Vieru, L. Lari, G. Malarciuc, D. Matcovschi, A. Țurcanu. Gru-pul organizatoric – L. Bulmaga, S. Burcă, M. Chicot, M. Ghimpu, I. Roşca, A. Şalaru, I. Țurcanu. Centrul de presă – V. Năstase, I. Hadârcă. Sunt create nouă grupuri de experți: economie – N. Negru; ecologie – I. Dediu; drept – T. Cernenco; istorie – I. Buga, A. Moşanu; lingvistică – E. Mândâcanu; cul-tură – V. Beşleagă, M. Fusu; învățământ – T. Cibotaru; ecologie umană – S. Maximilian; relații interetnice – A. Brodski, Alla Mândâcanu.

În perioada următoare, Mişcarea stabileşte relații strânse cu Mişcarea “Saiudis” din Lituania şi cu Fronturile Populare din Estonia şi Letonia.

29 iunie: MDSR organizează primul său miting în sprijinul perestroikăi. Este luat în discuție discursul lui M. Gorbaciov din 28 iunie la Conferinta unională a PCUS în care se făceau referiri la existența unor fenomene nega-tive în sfera relațiilor interetnice, relevate pe parcursul perestroikăi.

6 iulie: MDSR desfăşoară un miting de comemorare a victimelor depor-tărilor în masă, operate în Basarabia la 6 iulie 1949, cerându-se reabilitarea tuturor victimelor terorii staliniste şi ridicarea unui monument în memoria victimelor represaliilor comuniste.

27 iulie: conducerea de partid din republică începe campania de defăi-mare a Mişcării. În oficiosul Sovetskaia Moldavia apare articolul „Averse, reverse şi extremități“, iar peste două zile încă unul – „Neformal despre ne-formali”, cu critici dure la adresa unor membri ai Uniunii Scriitorilor şi ai Mişcării Democratice.

17 septembrie: publicația de limbă rusă Narodnoe obrazovanie (Învăță-mântul Public) publică „scrisoarea celor 66”, semnată de personalități ale lu-mii cultural-ştiințifice, care cer ca limbii moldoveneşti să i se confere statutul de limbă de stat şi să se revină la grafia latină.

25 octombrie: în cadrul unei adunări generale a Uniunii Scriitorilor, în sprijinul „scrisorii celor 66” este adoptată „Adresarea celor 157” (majoritatea membrilor Uniunii ) în care se afirmă că nu există două limbi literare – mol-dovenească şi română – aşa cum au declarat Stalin şi moştenitorii săi spiritu-ali, „există o singură limbă vorbită şi scrisă, atât pe teritoriul României (RSR) cât şi pe cel al RSSM, şi cazul nostru nu este unic în lume”. Documentul este

www.dacoromanica.ro

Page 60: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 59

publicat două zile mai târziu în săptămânalul Literatura și arta care, până în luna august a anului următor, va strânge şi publica cca un milion de semnă-turi în favoarea limbii şi alfabetului.

31octombrie-1 noiembrie: la Chişinău are loc un simpozion al savan-ților romanişti din URSS. În documentul final, participanții au recomandat Comisiei Interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dez-voltării limbii moldoveneşti: decretarea limbii naționale din RSSM drept limbă de stat în republică; recunoaşterea unității (identității) limbilor care funcţionează în România şi RSSM ; revenirea la sistemul grafiei latine.

5 noiembrie: Plenara CC al PCM ia în discuție chestiunea perfecționării relațiilor interetnice şi aprobă faimoasele Teze ale CC al PCM, Prezidiu-lui Sovietului Suprem şi Consiliului de Miniştri al RSSM, „Să afirmăm Restructurarea prin fapte”. Sub aspect politic, Tezele chemau comuniştii, comsomoliştii şi membrii sindicatelor „sa dea o ripostă hotărâtă procese-lor stihiinice care îi abat pe oamenii muncii de la rezolvarea sarcinilor arză-toare ale restructurării”. Tezele abordează şi problematica limbii: se reafirmă existența a două limbi diferite – română şi moldovenească – iar în ceea ce priveşte trecerea la grafia latină se invocă uriaşele cheltuieli financiare pe care le-ar implica un asemenea proces, ceea ce ar afecta, chipurile, bunăsta-rea poporului. Membrii şi simpatizanții Mişcării Democratice organizează un miting de protest (printre cei 5 mii de participanți se vor afla şi primul secretar al comitetului orăşenesc de partid, N. Ţâu, şi preşedintele executivu-lui orăşenesc, I. Guțu), Tezele fiind calificate drept o încercare de blocare a procesului de renaştere națională.

17 noiembrie: studenții de la Universitatea de Stat pichetează sediul CC şi Casa Guvernului protestând împotriva Tezelor. Miliția arestează 30 tineri, care vor fi eliberati în aceeaşi seară, după ce 2000 de studenți organi-zaseră după amiază un al doilea miting la care s-a decis şi constituirea Ligii Studenților din Moldova.

23 decembrie: Plenara Uniunii Scriitorilor susține inițiativa editurii„Literatura Artistică” de a tipări de la 1 ianuarie 1989 o serie de cărți în gra-fie latină, la fel ca şi inițiativa lui I. Druță de a edita un ziar în grafie latină – Glasul.

28 decembrie: la şedința de bilanț a Comisiei Interdepartamentale pen-tru studierea istoriei şi a problemelor dezvoltării limbii se propune renun-țarea la concepția existenței a două limbi est-romanice, recunoscându-se identitatea lingvistică moldo-română, şi se recomandă ca limba moldove-nească să fie decretată drept limbă de stat pe teritoriul RSSM, cu operarea

www.dacoromanica.ro

Page 61: Chişinău file de jurnal

60 · ION BISTREANU

modificărilor de rigoare în Constițutie. Comisia a mai decis să înainteze Pre-zidiului un demers privind aprobarea trecerii la grafia latină.

30 decembrie: în biroul lui Pavlenko, redactorul-şef al oficiosului Sovet-skaia Moldavia – s-au adunat 5 inițiatori ai creării Mișcării Internaționaliste Interdvijenie („Interfront”), mişcare a rusofonilor din republică.

Anul 198922 ianuarie: după încheierea unei şedințe a Cenaclului A. Mateevici, pe

bulevardul Lenin din capitală se desfăşoară un marş neautorizat, sub lozinca: „Limbă şi Alfabet”. Marşul este calificat de Biroul CC al PCM drept o mani-festare extremistă şi naționalistă.

25 ianuarie: Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM adoptă deci-zia cu privire la elaborarea proiectelor de legi „Cu privire la statutul limbii moldoveneşti” şi „Cu privire la funcționarea limbilor moldoveneşti, rusă şi al-tora pe teritoriul RSSM”, care să fie supuse dezbaterii publice în luna martie.

1 februarie: Pavlenko – unul din inițiatorii Interfrontului – este demis din postul de redactor-şef al ziarului Sovetskaia Moldavia, iar autoritățile re-fuză înregistrarea Mişcării Internaționaliste „Interfront”.

10 februarie: în „scenă” intră şi găgăuzii din raioanele de sud ale republi-cii; un grup de activişti găgăuzi desfăşoară în fața sediului CC al PCM din Chişinău primul pichet neautorizat, cerând crearea autonomiei găgăuze.

12 februarie: în Piaţa Victoriei din capitală are loc un miting neautorizat la care participă circa 10.000 de simpatizanti ai Mişcării Democratice, care cer decretarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat şi revenirea la alfabetul latin.

În aceeaşi zi, la mitingul din Ceadîr-Lunga găgăuzii cer crearea unei mişcări naționale găgăuze. Peste patru zile, Cenaclul „Găgăuz Halkî” (Po-porul Găgăuz), înființat în martie 1988, se transformă în Mișcarea GăgăuzHalkî, care stabileşte imediat contacte cu „Interfront”. Profesorul A.M. Lise-ţki se pronunță în favoarea renaşterii concepţiei leniniste privind politica în sfera limbilor naţionale şi pledează pentru oficializarea a patru limbi de stat: rusa, moldoveneasca, găgăuza şi bulgara, sau acordarea garanţiilor constituţi-onale pentru dezvoltarea liberă a acestor limbi, în spiritul dezvoltării armo-nioase a bilingvismului rus naţional. O condiţie esenţială pentru protejarea limbilor găgăuză şi bulgară era considerată crearea în limitele zonei de sud cu populaţie găgăuză a unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze în cadrul RSS Moldoveneşti. Tot atunci au fost sprijinite rezoluţiile repre-zentanţilor localităţilor bulgare şi găgăuze din regiunea Odesa (RSS Ucraini-ană), care cereau, în numele localităţilor bulgare şi găgăuze din RSSM şi din

www.dacoromanica.ro

Page 62: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 61

RSSU, crearea unei „Republici Bulgaro-Găgăuze” sau a „RASS Găgăuze” pe teritoriul RSSM şi a „RASS Bulgare în cadrul RSSU”.

26 februarie: cca 20 mii de simpatizanți ai MD scandează în fata CC: „Vrem limbă şi alfabet!”, „Dați-ne istoria noastră!”, „Jos mafia!”, „Jos birocrația!”, „Am pierdut încrederea”, „Trăiască Gorbaciov !” Primul secretar S. Grossu a încercat să potolească mulțimea, promițând că în două săptămâni vor fi făcute publice proiectele de legi privind funcționarea limbilor.

12 martie: are loc un nou miting neautorizat în fața CC al PCM. Pentru prima oară în coloanele de manifestanți a fost ridicat drapelul tricolor. Lo-zincile zilei: „Limbă, alfabet!”, „Jos Grossu!”, „Jos comuniştii!”. În altercațiile cu miliția sunt arestați mai mulți demonstranți. Noul ministru de interne Vladimir Voronin (care peste un deceniu va deveni preşedinte al republicii!) vorbeşte despre „dirijori” şi „grupuri de asalt” în rândul manifestanților. Presa oficială începe o campanie grosolană de defăimare a Mişcării Democratice şi a Cenaclului Mateevici, acuzate că ar intenționa să provoace o rebeliune armată şi că ar încerca să îşi procure arme din Țările Baltice.

13 martie: este pus în vânzare primul ziar cu caractere latine, Glasul, fon-dat de scriitorul Ion Druță, şi tipărit la Riga.

26 martie: au loc alegeri pentru Sovietul Suprem al URSS. Din par-tea Moldovei sunt aleşi 50 de deputați; obțin, printre alții, mandate de de-putat scriitorii I. Druță, G. Vieru, D. Matcovschi, M. Cimpoi, I.C. Cio-banu, N. Dabija, I. Hadârcă, şi alţi militanți pentru renaşterea națională. 31 martie: O premieră în schimbarea toponimiilor sovietice. Orăşelul Kutu-zov revine la denumirea istorică de Ialoveni.

În aceeaşi zi, este supus dezbaterii publice proiectul „Legii privind limba de stat”, prin care se conferea limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, iar limbii ruse – statutul de limbă de comunicare interetnică. Chestiunea tre-cerii scrisului moldovenesc la grafia latină urma să fie soluționată prin altă lege. Limba de stat urma să fie introdusă gradual (într-un interval de 1-10 ani) în administrația publică.

Mitingul din 9 aprilie organizat de Mişcarea democratică, la care au par-ticipat 25.000 de oameni, se pronunță în favoarea proiectului Uniunii Scrii-torilor privind limba se stat şi trecerea la grafia latină. A fost cerută retrage-rea imediată a proiectelor oficiale, calificate drept mostre ale incompetenței politice şi juridice. Pe malul stâng al Nistrului sunt publicate proiecte de legi alternative.

15 aprilie: Prezidiul Sovietului Suprem revine la problema func-ționării limbilor, cu promisiunea că până la sfârşitul lunii aprilie va da publicității un proiect de lege privind trecerea la grafia latină.

www.dacoromanica.ro

Page 63: Chişinău file de jurnal

62 · ION BISTREANU

23 aprilie: Interfrontul desfăşoară primul său miting la care participă cca. 6000 de manifestanţi.

24 aprilie: la Rîbnița, pe malul stâng al Nistrului, 5000 lucrători ai Com-binatului metalurgic manifestează împotriva adoptării legii privind statalita-tea limbii moldoveneşti.

28 aprilie: grupul de inițiativă al Interfrontului înaintează procurorului general al republicii un apel: „Noi nu organizăm manifestaţii neautorizate, nu provocăm naționalismul, dar nici nu vom permite să fie batjocorit Drape-lul Roşu”!!

1 mai: la demonstrația tradițională, apar pentru prima dată lozincile: „Suveranitate! Libertate deținutilor politici!” etc.

17 mai: este destituit redactorul-şef al ziarului Moldova Socialistă, pentru simplul motiv că a publicat proiectul alternativ al legii privind funcționarea limbilor, elaborat de Institutul de limbă şi literatură al Academiei de Ştiințe. Doar protestul ferm al colectivului ziarului şi amenințarea cu o grevă a mass-media au constrâns CC sa revină asupra deciziei.

În aceeaşi seară, în circumstanțe extrem de bizare, este grav accidentat de-putatul poporului din URSS, scriitorul Dumitru Matcovschi.

19 mai: Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM dă publicității proiectul legii privind trecerea la grafia latină.

20 mai: în sala mare a Uniunii Scriitorilor îşi deschide lucrările Con-gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de grupul de inițiativă al Mişcării Democratice. Sunt prezenți 147 delegați din 30 de raioane şi oraşe, precum şi delegați reprezentând Mişcarea ecologică „Acțiunea verde”, Cenaclul A. Mateevici, Liga democratică a studenților, Asociația istoricilor, Societatea de cultură „Moldova” din Moscova. Congre-sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova. A fost adoptat Programul si Statutul FPM şi a fost ales Consiliul Frontului, format din 82 persoane. În comitetul executiv al FPM au intrat Gh. Ghimpu, M. Ghimpu, P. Gusac, N. Costin, A. Plugaru, I.Roşca, I. Ha-dârcă, A. Țurcanu, A. Şalaru. Fiecare membru al executivului era responsabil pentru un sector al activității şi exercita funcția de preşedinte prin rotație. In 26 de raioane au fost create comitete de coordonare a cca. 500 grupuri de sprijin existente, care întruneau 150 mii de membri.

În discursurile delegaţilor şi în documentele adoptate au fost abordate probleme de importanţă istorică pentru Republica Moldova: despre suve-ranitatea RSSM, care sublinia „dreptul la ieşire din componenţa URSS”; despre limba de stat şi tricolor; despre Pactul Molotov-Ribbentrop şi conse-cinţele asupra Basarabiei; despre alegeri şi drepturile cetăţeneşti; despre des-

www.dacoromanica.ro

Page 64: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 63

chiderea unui consulat al RSSM la Iaşi şi a unui consulat român la Chişinău; despre libertatea de expresie şi mijloacele de informare în masă ş.a. S-au avan-sat şi propuneri privind modificarea unor articole din Constituție, referitoare la statutul limbii de stat: „limba de stat a RSSM este limba moldovenească, ce este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală, şi este limba de comunicare interetnică pe întreg teritoriul republicii. Limba de stat se fo-loseşte pe baza grafiei latine”. De asemenea, se propunea stipularea că „RSSM asigură condiţiile necesare pentru dezvoltarea şi folosirea limbii ruse ca limbă de comunicare între popoarele republicilor unionale, precum şi a limbilor materne ale populaţiei de alte naţionalităţi”.

23 mai: Consiliul orăşenesc al deputaților din Tiraspol se pronunță pen-tru adoptarea a două limbi de stat – moldovenească şi rusă. Câteva zile mai târziu, sesiunea comună a sovietelor orăşenesc şi raional al deputatilor din Râbnița proclamă raionul Râbnița zonă populată compact de rusofoni, ce-rând adoptarea legii cu privire la două limbi de stat.

15 iunie: la împlinirea a 100 ani de la trecerea lui Eminescu în eternitate, apare primul număr tipărit cu caractere latine al săptămânalului Literatura si Arta.

În aceeaşi zi este sfințit Soborul Catedral din centrul capitalei, redat de autorități bisericii. In cadrul serviciului divin, cei prezenți i-au cerut mitro-politului Serapion să oficieze serviciul în limba română. Anterior, un grup de deputați ai poporului din partea Moldovei ceruseră Patriarhului Rusiei des-tituirea mitropolitului. La mijlocul lunii iulie, Serapion va fi destituit şi va pleca din Chişinău, luând cu el „ca amintire”(!) limuzina Ceaika – proprie-tate a Mitropoliei!

26 iunie: în Piaţa Victoriei din Chişinău (azi Piaţa Marii Adunări Na-ţionale) este organizată, pentru prima oară în perioada postbelică, o amplă acţiune de protest, prin care denunţă public ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa de către trupele sovietice, la 28 iunie 1940. Ze-cile de mii de manifestanţi, purtând tricoloruri în bernă şi haine cernite, co-memorează victimele regimului sovietic de ocupaţie. Ziua de 28 iunie este declarată zi de doliu pentru Basarabia.

28 iunie: militanți ai FPM blochează desfăşurarea ceremoniilor oficiale de sărbătorire a intrării trupelor sovietice în Basarabia în 1940.

8 iulie: la Chişinău se desfăşoară congresul de constituire a Mişcării Internaționaliste „Edinstvo” („Unitate”), cu participarea a 422 delegați (doar 3 la sută dintre aceştia erau moldoveni).

29 iulie: la recomandarea prim-secretarului S. Grossu, Mircea Snegur este ales în funcția de Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM.

www.dacoromanica.ro

Page 65: Chişinău file de jurnal

64 · ION BISTREANU

Chiar a doua zi, M. Snegur participă la mitingul Frontului Popular de la Tea-trul de Vară, pronunțându-se pentru statalitatea limbii moldoveneşti şi reve-nirea la grafia latină, atrăgându-şi astfel simpatia asistenței.

2 august: Frontul Popular dă publicității o Declarație cu privire la pactul Ribbentrop-Molotov, cerând guvernului sovietic: să recunoască drept anexi-une includerea în anul 1940 în componența URSS a Basarabiei şi Bucovi-nei de Nord; să restituie RSSM teritoriile incluse nelegitim în componența RSSU (fostele județe Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă şi Hotin). În aceeaşi zi, câteva sute de membri şi simpatizanți ai asociatiei „Vatra” au organizat la Ti-ghina o procesiune de doliu prin centrul oraşului. 14 activişti ai asociației au fost reținuți de miliție.

9 august: noul prezidiu al Sovietului Suprem al RSSM începe examina-rea proiectelor de legi cu privire la funcționarea limbilor şi revenirea la grafia latină, urmând ca ele să fie dezbătute şi adoptate în plenul Sovietului Suprem, la 29 august 1989.

12 august: la Tiraspol are loc o reuniune a colectivelor de muncă; se cere amânarea sesiunii Sovietului Suprem din 29 august, o nouă discuție publică a fiecărui articol din legile propuse şi, în premieră, conducerea țării este averti-zată despre o posibilă declanşare a grevelor colectivelor de muncă. La aceeaşi reuniune este creat Comitetul unit al colectivelor de muncă (OSTK).

16 august: în Transnistria au loc primele greve de avertisment; participă 30 de intreprinderi din Tiraspol, cu un contingent de 30 mii de lucrători, şi 12 intreprinderi din Râbnița ( 5000 lucrători). Prim-secretarul Comitetului orăşenesc de partid din Tiraspol, L. Țurcan avertizează că situaţia poate scăpa de sub control şi că OSTK a preluat funcțiile de „apărare a rusofonilor contra adoptării legilor discriminatorii”. „Este inimaginabil sa introduci la Tiraspol limba moldovenească ca limbă a gestiunii de producţie. Aceasta ar duce in-dustria la colaps”.

21 august: încep grevele politice din stânga Nistrului în semn de pro-test față de proiectul legii care conferea statut de limbă de stat doar limbii moldoveneşti. La 26 august vor fi în grevă: la Tiraspol – 41 întreprinderi, Bender – 29, Râbnița – 23, Chişinău – 9, Comrat – 15, Bălți – 2. Grevele vor înceta abia la 25 septembrie 1989. La greve au participat peste 60% (circa 150.000) dintre muncitorii de la 177 de întreprinderi. Prejudiciile econo-mice au depăşit 184 milioane de ruble. Pierderile politice au fost însă şi mai mari, întrucât în timpul acestora au apărut germenii separatismului în stânga Nistrului, grevele fiind doar un pretext. Încetarea grevelor nu a însemnat şi încetarea conflictului dintre rusofoni şi autorităţile de la Chişinău, ci, dimpo-

www.dacoromanica.ro

Page 66: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 65

trivă, acesta a intrat într-o nouă fază de organizare, îmbrăcând forme noi, mai avansate, de manifestare, îndeosebi cu caracter politic.

27 august: Frontul Popular organizează la Chişinău o Mare Adunare Națională la care participă peste 500.000 de persoane, care se pronunță în sprijinul legiferării proiectelor de legi privind limba şi grafia, pentru suverani-tatea deplină a Moldovei, pentru dreptul de ieşire din componența URSS, re-stabilirea simbolurilor naționale şi revenirea la etnonimul „români” etc. Adu-narea adoptă şi o rezoluție privind adoptarea tricolorului ca drapel național al RSS Moldoveneşti.

29-31 august: într-un climat de tensiune maximă, se desfăşoară lucrările celei de-a 13 sesiuni a Sovietului Suprem al RSSM. Raportul privind pro-iectele care urmau a fi legiferate a fost prezentat de preşedintele prezidiu-lui Sovietului Suprem, Mircea Snegur, care a menționat că scopul principal urmărit de proiectele de legi propuse este „restabilirea în drepturi a limbii moldoveneşti”. La 31 august Sovietul Suprem al RSSM adoptă cu o majori-tate covârşitoare (din 341 deputați, contra au votat 43, unul s-a abținut) legile de funcționare a limbilor. Din acest moment, limba moldovenească devine limbă de stat a RSSM, iar limba rusă – limbă de comunicare interetnică. Ul-terior, ziua de 31 august va deveni sărbătoare națională oficială. RSSM era a doua republică unională (după Tadjikistan, care adoptase o lege similară la 22 iulie) care acorda garanții celorlalte limbi vorbite pe teritoriul său. Ulterior, limba „națiunii titulare” a fost declarată limbă de stat în Kazahstan (1 sep-tembrie), Kîrkîzstan (22 septembrie), Uzbekistan (21 octombrie), Ucraina (28 octombrie), Bielorusia (29 ian.1990), Turkmenia (24 mai 1990).

Anul 199025 februarie: Se desfăşoară primul tur de scrutin pentru alegerile noului

Soviet Suprem al RSSM, al doilea având loc la 10 martie. Alegerile au de-curs destul de calm. Frontul Popular obține o treime din cele 380 mandate mandate (130 deputați), o treime din mandate revine reprezentanților Inter-frontului, iar cealaltă treime a fost câştigată de comunişti (cu mențiunea că, în afara lui Petru Lucinschi, nici un membru al CC al PCM nu a reuşit să obțină mandat de deputat) şi agrarieni („preşedinții roşii”). Etnicii români/moldoveni au obţinut 71% din mandate, ceea ce va permite formarea unui guvern majoritar național (din 20 membri ai cabinetului, 19 vor fi moldo-veni).

După alegeri se accentuează rivalitatea dintre Lucinschi şi Mircea Sne-gur, învingător ieşind ultimul, în alegerile de la 27 aprilie pentru postul de preşedinte al Sovietului Suprem. Rolul de „arbitru” a revenit agrarienilor care

www.dacoromanica.ro

Page 67: Chişinău file de jurnal

66 · ION BISTREANU

se simțeau mai apropiați de Snegur. La aceasta s-a mai adăugat şi un factor de natură psihologică: în întreaga Uniune Sovietică se înregistra o scădere acce-lerată a popularității comuniştilor. Or, Lucinschi, prim-secretar al partidului comunist, fost secretar de partid în Tadjikistan, era suspectat a fi mai apropiat de mişcările rusofone Interfront şi Edinstvo. Astfel, între nomenclatura de partid şi de stat (preponderent moldovenească) şi intelectualitatea națională, s-a produs o fuziune conjuncturală în detrimentul nomenclaturii economice (majoritar rusofone), în care intrau şi „directorii roşii” din raioanele din stânga Nistrului.

27 aprilie: Tricolorul devine steagul naţional al RSS Moldoveneşti.6 mai: are loc primul „Pod de Flori” peste Prut. Acţiunea are menirea să

atragă atenţia opiniei publice internaţionale asupra faptului că acest hotar pe Prut constituie pentru Europa o problemă de conştiinţă ca şi zidul de la Ber-lin. Obiectivul imediat al acestei acţiuni este obţinerea liberei treceri peste Prut în ambele sensuri, fără paşapoarte, fără vize, fără taxe vamale.

25 mai: Mircea Druc este învestit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al Moldovei, obținând 259 de voturi pentru, o abţinere şi nici unul contra. Deputații din stânga Nistrului nu au participat la vot, fiind prima acțiune de boicotare a lucrărilor noului legislativ.

23 iunie: Parlamentul aprobă concluziile comisiei speciale de analiză a pactului Ribbentrop-Molotov, care a apreciat drept ilegală crearea, în 1940, a RSS Moldoveneşti, ca urmare a ocupării teritoriilor româneşti Basarabia şi nordul Bucovinei.

23 iunie: Este declarată suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova.

30 iunie-1 iulie: în sala Palatului Octombrie îşi desfăşoară lucrările cel de-al doilea Congres al FPM care adoptă un program tranşant anticomunist şi antisovietic, militând pentru: scoaterea partidului comunist în afara legii, retragerea trupelor sovietice de ocupaţie şi desfiinţarea KGB-ului, proclama-rea independenţei republicii faţă de URSS, admiterea ei în ONU şi în alte organisme internaţionale, ieşirea Bisericii Naţionale de sub tutela Patriarhiei Ruse, repunerea în drepturi a etnonimului „popor român” şi a glotonimului „limba română”. Frontul Popular consideră că actuala denumire a republicii nu corespunde pe deplin realităţii etno-politice şi aspiraţiilor poporului şi cere Parlamentului să legifereze denumirea de Republica Română Moldova, iar în actele de identitate ale cetățenilor să se înscrie etnonimul „român”. Congresul propune schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi a Palatului Octombrie în Palatul Naţional. „Deşteaptă-te române!” este adoptat drept imn al Frontului Popular.

www.dacoromanica.ro

Page 68: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 67

1 iulie: prezidiul consiliului orăşenesc Tiraspol declară că dacă RSS Moldovenească a fost creată ilegal în 1940, aşa cum susține Frontul Popular, atunci malul stâng al Nistrului a fost de asemenea inclus ilegal în componența RSSM şi, ca atare, prezidiul „nu consideră că ar avea vreo obligație în fața conducerii RSS Moldoveneşti”.

În perioada următoare, organele locale din Transnistria şi raioanele lo-cuite de găgăuzi organizează referendumuri în problema funcționării limbi-lor; pe teritoriul transnistrean au fost declarate limbi oficiale moldoveneasca, rusa şi ucrainiana, iar în raioanele găgăuze – limbile moldovenească, găgăuză şi rusă. Ulterior, la 19 august a fost declarată independența Găgăuziei, iar al doilea congres extraordinar al deputaților din Transnistria proclamă crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Transnistrene în componența URSS. Preşedinte a fost ales Igor Smirnov, oraşul Tiraspol a fost declarat ca-pitală.

15 august: apare primul număr al publicaţiei Ţara, succesoare a buletinu-lui informativ Deșteptarea.

3 septembrie: Mircea Snegur este ales preşedinte al RSS Moldova. 22 septembrie: Mircea Snegur şi Boris Elțîn semnează la Moscova

„Tratatul cu privire la principiile relațiilor interstatale între RSSM-RSFSR”. „Prin valoarea şi semnificaţia sa, acesta este al doilea tratat dintre Moldova şi Rusia după cel din anul 1711, semnat la Luţk de Dimitrie Cantemir şi Pe- tru I”, – aprecia elogios şi cu patos presa oficială de la Chişinău. Cele două state suverane, RSSM şi RSFSR, se obligau să-şi respecte reciproc suverani-tatea, să se abțină de la acţiuni care ar fi putut leza suveranitatea lor de stat (art.l). Părţile considerau oportun să contribuie la crearea unui spaţiu eco-nomic comun al statelor suverane, pieţelor interstatale europene şi asiatice, relaţiile lor economice urmând să fie reglementate în baza clauzei „naţiunii celei mai favorizate” şi a unor acorduri speciale interguvernamentale, ex-cluzând recurgerea în mod unilateral la măsuri economice destabilizatoare pentru economia celeilalte Părţi (art. 13). De asemenea, se angajau „să inter- „să inter-zică pe teritoriul lor activitatea organizațiilor şi grupelor care au drept scop distrugerea statalității suverane şi atentatul la integritatea teritorială a celei-lalte părți sau acapararea puterii prin forță”.

Pentru Moldova era primul tratat internațional pe care îl semna, iar pen-tru Rusia, al doilea, după cel încheiat cu Gruzia. Semnând, în condiţiile exis-tenţei Uniunii Sovietice, un tratat cu încă o republică ce-şi declarase suveran-itatea, Federaţia Rusă îşi consolida poziţiile în raport cu Centrul unional care se vedea pus în situaţia de a-şi recunoaşte propria vulnerabilitate. La rândul său, semnând acest tratat, RSSM obţinea o recunoaştere cel puţin declarativă

www.dacoromanica.ro

Page 69: Chişinău file de jurnal

68 · ION BISTREANU

a suveranităţii sale din partea Federaţiei Ruse, cel mai important partener din cadrul URSS, şi o condamnare indirectă a separatismului local care, încurajat de la Moscova, lua proporţii tot mai îngrijorătoare. Optimismul declarat al Chişinăului a fost infirmat în anii următori, Rusia refuzând să mai ratifice tratatul sus-menționat, deşi Moldova l-a ratificat în septembrie 1992.

Reacția separatiştilor tiraspoleni nu întârzie. Smirnov declară că „ Elțîn nu este încă întreaga Rusie şi întregul popor, iar „activitatea „internațională” a Rusiei în interiorul URSS ne pune în gardă. Liderii marii politici ne-au fo-losit în atingerea propriilor scopuri. La una din întâlniri, Elțîn mi-a promis că la semnarea Tratatului de colaborare cu Moldova se va ține cont de exigențele populației de pe malul stâng. Dorința evidentă a lui Elțîn de a dobândi mo-nopolul puterii este atât de mare, încât este gata să calce în picioare totul, uitând de oameni, de dragul cărora, chipurile, face totul”.

30 septembrie: Ion Hadârcă îşi anunță demisia din funcția de preşedinte al Frontului Popular, ca urmare a alegerii lui în postul de prim-vicepreşedinte al prezidiului Parlamentului.

25 octombrie: Mircea Druc trimite în raioanele găgăuze câteva auto-buze cu „voluntari” pentru restabilirea ordinii publice. Găgăuzii declară mo-bilizare generală.

26 octombrie: Mircea Snegur declară starea de urgență în raioanele gă-găuze din sudul republicii.

1 noiembrie: „masele populare” din Dubăsari blochează podul de peste Nistru şi cer evacuarea imediată din oraş a organelor locale ale pu-terii de stat de la Chişinău: administrația, tribunalul, procuratura. Tru-pele cu destinație specială ale ministerului de interne moldovean au fost întâmpinate ostil de populația civilă controlată de separatişti, în rândul polițiştilor înregistrându-se primele victime ale lungului conflict armat care avea să izbucnească violent, peste 16 luni, în martie 1992.

3 noiembrie: Capul de bour a fost ales ca stemă de stat a RSSM.5 noiembrie: separatiştii tiraspoleni redenumesc autoproclamatul stat în

Republica Moldovenească Transnistreană.noiembrie 1990: premierul român Petre Roman afirmă, într-un interviu

acordat revistei germane Die Welt, că datoria României este de a lupta pen-tru independenţa Moldovei, neexcluzând posibilitatea reunificării teritorii-lor, declaraţie ieşită din comun, în condițiile în care Moldova era încă parte a URSS. Moscova a reacţionat prompt, etichetând interviul drept amestec inadmisibil în afacerile interne ale URSS.

8 decembrie: la Tiraspol este adoptată Declarația privind suveranitatea republicii moldoveneşti transnistrene.

www.dacoromanica.ro

Page 70: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 69

16 decembrie: Frontul Popular convoacă a doua Mare Adunare Naţio-nală care proclamă, prin votul celor câtorva sute de mii de participanţi, in-dependenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate. Adunarea califică participarea deputaţilor din partea RSS Moldova în Congresul deputaţilor şi în Sovietul Suprem al URSS ca fiind lipsită de orice acoperire juridică şi justificare morală. În cadrul adunării se adoptă următoarea hotărâre: „Luând în consideraţie faptul că actuala denumire a republicii – Republica Sovietică Socialistă Moldova – a fost impusă prin deciziile arbitrar-dictatoriale ale Se-siunii Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 în scopul camuflării ac-tului de ocupaţie din 28 iunie 1940 şi nu reflectă aspiraţiile poporului nostru la libertate şi independenţă naţională, Marea Adunare Naţională hotărăşte: a schimba actuala denumire a republicii în Republica Moldova”. „Hotărârile” nu vor fi puse în aplicare, neavând acoperire juridică.

22 decembrie: preşedintele URSS, Gorbaciov semnează Decretul nr. UP-1215 privind „măsurile de normalizare a situației în RSS Moldova”, ca urmare a „nivelului critic la care a ajuns „confruntarea intranațională”. În acelaşi decret se stipula: „crearea unor noi autonomii şi a unor noi organe de conducere nu corespund Constituției URSS şi Constituției RSS Mol-dova”. Toate bune şi frumoase, o preocupare salutară la prima vedere, dacă Moscova nu ar fi indicat drept cauză a acestei situații o serie de acte adoptate de Sovietul Suprem al republicii prin care „se încalcă drepturile populației nemoldoveneşti”. Sovietului Suprem al RSS Moldova i se propunea: amen-darea unor prevederi din legea asupra funcționării limbilor; anularea Hotă-rârii din 23 iunie 1990 privind concluziile parlamentului moldovean asupra evaluării politico-juridice a tratatului sovieto-german din 1939; a se consi-dera că nu au forță juridică deciziile găgăuzilor şi transnistrenilor privind pro-clamarea Republicii Găgăuze (19 august 1990) şi a RSS Transnistrene (2 sep-tembrie 1990); desființarea detaşamentelor de voluntari şi a detaşamentelor muncitoreşti de autoapărare; anularea hotărârii din 2 noiembrie 1990 pri-vind crearea gărzii republicane.

Anul 199117 martie: În URSS are loc referendumul în problema păstrării URSS.

Întrebarea din buletinul de vot suna astfel: „Considerați necesară păstrarea URSS ca o federație reînnoită a republicilor suverane egale în drepturi, în care vor fi garantate în deplină măsură drepturile şi libertățile omului de orice naționalitate?”

Conducerea Moldovei ia decizia de a nu organiza acest referendum. Totuşi, acesta are loc în raioanele din stânga Nistrului precum şi în câteva

www.dacoromanica.ro

Page 71: Chişinău file de jurnal

70 · ION BISTREANU

localități de pe malul drept (inclusiv în unele cartiere ale Chişinăului, locu-ite majoritar de rusofoni), în total cca. 28 la sută din numărul alegătorilor potențiali ai republicii.

22 mai: Mircea Druc este demis din funcţia de prim-ministru. FPM îşi face publică platforma în problema formei de guvernământ în Republica Moldova, optând pentru republica parlamentară.

În raioanele din stânga Nistrului, separatiştii, speculând inexplicabila pasivitate a autorităților statului Moldova, îşi constituie o impresionantă forță armată: garda republicană (8000 luptători), miliția, inclusiv batalionul Dnestr ( 5000 luptători), detaşamentele teritoriale de salvare (4000 oameni, aflați la dispozitia executivelor locale), regimentele muncitoresti, echivalen-tul modern al „sovietelor de muncitori înarmaţi”, subordonați Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK), cazacii, în număr de 3-4000, cu statut de „vo-luntari”. Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, maşini de luptă – cumpărate, capturate, furate sau pur şi simplu primite de la Armata a 14-a rusă sau de la unitățile ruse OMON (trupe cu destinație specială ale miliției) din Transnistria.

19 august: Parlamentul de la Chişinău condamnă prompt „lovitura de stat reacționară şi anticonstituțională” de la Moscova, fiind singura repu-blică unională, după RSFSR, care a luat poziție față de puci (celelalte repu-blici unionale au stat în expectativă). Puciştii vor avea, însă, sprijinul deschis al liderilor separatişti de la Tiraspol: Smirnov, Maracuța, Iakovlev, Reliakov. După înfrângerea puciştilor, Elțîn a cerut pedepsirea acestora şi a celor care i-au susținut. Smirnov este arestat, dar eliberat relativ rapid după ce femeile rusofone din Transnistria au blocat magistrala de cale ferată.

23 august: Partidul Comunist din Moldova este scos în afara legii. 25 august: La Tiraspol este proclamată independența Republicii Moldo-

veneşti Transnistrene.27 august: în Piața Marii Adunări Naționale din Chişinău este organi-

zată Marea Adunare Națională, la care participă circa un milion de oameni. Parlamentul adoptă „Declarația de Independență”, prin care Republica Mol-dova este proclamată „stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi ho-tărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric şi etnic al deveni-rii sale naționale”. Imnul „Deşteaptă-te române!” devine imn național.

12 octombrie: Frontul Popular se declară în opoziţie faţă de puterea de stat din Republica Moldova, acuzându-l pe Snegur că ar fi împotriva reunifi-cării cu România, după ce acesta declarase la o adunare că „Republica Mol-dova nu poate reuşi ca patrie a unui singur neam, ci ca patrie a moldovenilor

www.dacoromanica.ro

Page 72: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 71

români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari ş.a., toți cetățeni egali în drepturi şi toți deopotrivă moldoveni, fie că aparțin limbii, istoriei şi culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.

1 decembrie: Alianţa „16 Decembrie” organizează un miting prilejuit de aniversarea Marii Uniri. În cadrul mitingului este anunţată crearea Consiliu-lui Naţional al Unirii.

1 decembrie: alegeri „prezidențiale” în Transnistria. Igor Smirnov obține 65 la sută din sufragii. La referendumul organizat în aceeaşi zi, 98 la sută din-tre votanți se pronunță în favoarea independenței Transnistriei.

8 decembrie: Preşedinții Elțîn, Kravciuk şi Şuşkevici semnează înțele-gerea de la Belovejskaia Puscia, privind crearea Comunității Statelor Inde-pendente.

8 decembrie: Prin sufragiu universal, Mircea Snegur este ales preşedinte al Republicii Moldova. Fiind singurul candidat, a câştigat cu un procent de 98,17% din voturi. Alegerile au fost boicotate de Frontul Popular şi de autoritățile separatiste din stânga Nistrului.

18 decembrie: Guvernul Rusiei recunoaşte independența Republicii Moldova şi exprimă disponibilitatea de a stabili cu aceasta relații diplomatice.

21 decembrie: Ucraina recunoaşte independența Republicii Moldova.21 decembrie: preşedintele Snegur semnează la Alma-Ata Protocolul de

constituire a Comunității Statelor Independente (CSI).26 decembrie: SUA recunosc independența Republicii Moldova.

* * *Anul 1992 nu a debutat încurajator. Nici în Europa, nici în Orientul

Mijlociu, nici în fostul spațiu sovietic. Multe priviri erau, însă, ațintite spre Moscova, care deținea încă multe pârghii de influență asupra noilor state independente, inclusiv asupra Moldovei. Or, de la Moscova veneau zilnic informații preocupante. Confruntarea preşedinte-parlament era tot mai accentuată. Liderul parlamentului, Hasbulatov, îl atrăsese de partea lui şi pe vicepreşedintele statului, fostul pilot de vânătoare, veteran al războiului din Afganistan, generalul Al. Ruțkoi. Liberalizarea prețurilor în Rusia atin-sese proporții îngrijorătoare, existând pericolul unor explozii sociale. Se declanşaseră mişcări independentiste în Tatarstan şi în Caucazul de Nord, unde cecenii voiau să creeze o republică transcaucaziană. În Siberia se vor-bea despre crearea Statelor Unite ale Asiei Nordice. În Georgia aveam un război civil în toată regula. Ucraina îşi aducea aminte că are o populație de 40 milioane locuitori şi că pe teritoriul ei sunt aproape două mii de rachete nucleare, pe care încearcă să le târguiască cu Moscova ( şi nu numai). Începe

www.dacoromanica.ro

Page 73: Chişinău file de jurnal

72 · ION BISTREANU

disputa asupra flotei militare de la Sevastopol. Kievul vrea cel puțin 30 la sută din efectivele acesteia. În replică, rusofonii din Crimeea (cam 65 la sută din populația peninsulei) vor la sânul Rusiei-mamă. În sprijinul lor, parlamentul de la Moscova votează o rezoluție privind necesitatea discutării validității de-ciziei din 1954 a ucrainianului Hruşciov de a trece Crimeea sub jurisdicția RSS Ucrainiene. „Încercare de a se reveni la politica imperială” – acuză prompt Kievul. Începe şi suveica diplomatică. Se zvoneşte că Ucraina ar dori să realizeze o înțelegere politico-militară pe axa Kiev-Varşovia-Vilnius, ca o contrapondere la încă marele vecin Rusia. Elțîn îşi sărbătoreşte a 61-a aniver-sare la bordul unui crucişător de la Sevastopol, după ce mai serbase odată, în SUA, împreună cu preşedintele Bush, care îi făcuse cadou o pereche de cisme de cowboy....

La sfârşitul lunii ianuarie, Şapoşnikov, şeful forțelor armate ale CSI anunță că Rusia înțelege să fie singura putere nucleară a CSI, armele tactice vor fi repatriate în Rusia până în vară, iar cele strategice până în 1994 (din cauza situației instabile, se accelerase retragerea armelor nucleare tactice din Caucazul de Sud). Directorul CIA, Robert Gates, se arată preocupat de exo-dul creierelor „nucleare” – oameni de ştiință din fosta URSS implicați în pro-gramele nucleare, din care 1-2 mii fiind capabili să creeze arme nucleare, iar câteva mii – specialişti în arme biologice.

Banca Mondială avertizează asupra pericolului unor explozii sociale incontrolabile în spațiul CSI dacă se va trece brusc la reforme economice drastice. Reprezentanți a 47 state se adună la Washington pentru a discuta modalitățile de ajutor pentru republicile din fosta URSS. NATO este dis-pusă să pună la dispoziție uriaşul său potențial logistic pentru a transporta ajutoare. Venim şi noi cu o inițiativă: bunurile şi serviciile care urmează a fi oferite statelor din CSI să fie procurate din fostele state socialiste europene, ceea ce ar favoriza pe toată lumea...

Lângă noi, focul secesionismului arde în continuare, fiind alimentat con-tinuu. Se lărgesc şi se adâncesc faliile dintre republicile care au mai rămas în fosta Iugoslavie după separarea rapidă a Croației şi Sloveniei. Dacă Serbia şi Muntenegru rămân deocamdată liniştite, în Bosnia-Herțegovina se decide organizarea unui referendum asupra independenței. Iar Macedonia cere re-tragerea imediată a armatei federale. Trimiterea în zonă a căştilor albastre ale ONU este tergiversată, bun prilej pentru lordul Carrington, emisar al ONU, să facă dese vizite în Balcani şi să ocupe pagina întâi a presei occidentale.

Februarie: are loc la Minsk un nou summit al CSI (primul avusese loc chiar la sfârşitul lui decembrie trecut). Afară, un vânt rece, amintind de ce-

www.dacoromanica.ro

Page 74: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 73

lebra iarnă rusească. În sala reuniunii, discuțiile se poartă într-o atmosferă tot atât de rece, cu schimburi tăioase de replici. Din partea delegației moldo-vene aflu ulterior unele detalii. Acordul cu privire la comandamentul unic al forțelor armate ale statelor CSI – de fapt, fosta armată sovietică, împrăştiată încă în toate fostele republici unionale – întâmpină serioase obiecții din partea Ucrainei care dă tonul, precum şi din partea delegațiilor Moldovei şi Azerbaidjanului. Ucraina anunță hotărârea de a-şi crea o armată națională pe baza forțelor militare ex-sovietice aflate pe tritoriul său (printre altele, cam 30 la sută din unitățile de tancuri!) şi de a prelua controlul şi asupra flotei mi-litare de la Sevastopol, cu excepția navelor înarmate cu rachete nucleare. Mol-dova, la rândul său, anunță că îşi va crea o armată națională. Aceeaşi poziție este adoptată şi de Belarus (şi pe teritoriul acesteia se afla o cantitate impresi-onantă de tancuri, cca 18 la sută din toate unitățile fostei armate sovietice), cu o uşoară concesie: este dispusă să rămână, pentru doi ani, în comandamentul unificat.

În parlamentul de la Chişinău, dispute aprinse asupra denumirii noii mo-nede naționale. În final, un compromis: se adoptă denumirea de „leu moldo-venesc”.

Premierul Muravschi prezintă un proiect de lege, conform căruia Rusia preia cota parte a Moldovei din datoria externă a fostei URSS, iar Chişinăul renunță la cota sa parte din activele fostei URSS. Parlamentul respinge pro-iectul.

Cine zice că nu există atractivitate pentru investiții în Moldova? Exact în clădirea în care s-au pus bazele renaşterii naționale în Basarabia – sediul Uni-unii Scriitorilor – îşi deschide o filială fundația Soros. Îl întreb pe scriitorul V.: „Cam ştiți ce hram poartă fundația asta?” Răspunsul mă năuceşte:„nici nu ştiți câți bani are... ne-a promis foarte multe...”. „investițiile” lui Soros vor fi extrem de rentabile şi în Moldova!!

Secretarul de stat american îşi începe al doilea turneu în fostele republici sovietice. Dacă în cursul primei vizite scopul manifest fusese clarificarea ches-tiunii controlului armelor nucleare sovietice aflate pe teritoriul Rusiei, Ka-zahstanului, Ucrainei şi Belarusului, de această dată administrația americană doreşte să transmită un mesaj de îmbărbătare celorlalte noi state indepen-dente din spațiul noii create CSI.

James Baker soseşte la Chişinău la 10 februarie, seara târziu. A doua zi, după o scurtă vizită prin oraş şi o oprire de vreo trei minute la monumentul

www.dacoromanica.ro

Page 75: Chişinău file de jurnal

74 · ION BISTREANU

lui Ştefan cel Mare, are o rapidă întrevedere cu preşedintele Snegur, pe care îl informează că este aşteptat de preşedintele Bush la Washington, pe 18 fe-bruarie. O ştire senzațională! În sfârşit, după 1989, un român la Casa Albă! Nu de la Bucureşti, ci de la Chişinău! Preşedintele Snegur declară ferm că Moldova va respecta cele cinci principii lansate încă de anul trecut de par-tea americană privind respectarea drepturilor omului şi ale naționalităților. Din scurta conferință de presă a lui James Baker am reținut o frază sacramen-tală: „Dorim cu toții să vedem Moldova ca membru al Comunității State-lor Independente!”. Evident, demnitarul american s-a referit la comunitatea internațională, însă translatorul american, un rus ale cărui origini trebuiau căutate, cred, în emigrația rusă interbelică, era probabil cuplat la spațiul în care se desfăşura turneul lui Baker – spațiul CSI. În aceeaşi seară, m-am în-tâlnit cu deputatul frontist B.I., cu care am glumit pe seama traducerii.: „ce faceți? Urmați sfatul americanilor şi renunțați la a-l mai face pe Snegur tră-dător?”. Mi-a plăcut răspunsul: „Păi, de aia vrem unirea cu România! Aşa scăpăm şi de ruşi şi de sfaturi!” Corect, dar Baker nu lăsase să se înțeleagă că ar sprijini mult clamata unire; pentru el această chestiune nu priveşte SUA, ci ține de voința poporului de Bucureşti şi Chişinău. Şi asta a spus-o public, apăsat, la Chişinău, pentru presă. Oare secretarul de stat american citise în dosarul pregătitor al vizitei că, în urmă cu 72 de ani, administrația americană ignorase complet tocmai decizia celor două capitale de a înfăptui Unirea? Sau citise doar informația că, la începutul lui 1918, un reprezentant ameri-can venise la Chişinău pentru a saluta independența Republicii Democratice Moldoveneşti?... Ştia, oare, Baker că, în chiar ziua sosirii lui la Chişinău, 10 februarie, se împlineau exact 45 de ani de la semnarea Tratatului de pace de la Paris, prin care, printr-o simplă semnătură, şi SUA a fost de acord ca Basara-bia să fie a URSS??

Am urmărit în presă turneul secretarului de stat american. Primit peste tot cu căldură şi mari speranțe. Speranțe cu care gazdele au rămas şi după scurtele vizite ale înaltului oaspete. SUA nu era pregătită să gestioneze com-plicatele probleme cu care se confruntau fostele republici sovietice. Azer- baidjanul şi Armenia continuau sângerosul conflict în jurul enclavei Na-gorno-Karabah. Baker pasează mingea către CSCE! În republicile islamice din Asia Centrală emisarul american constată ofensiva – încă timidă – a fundamentalismului islamic propagat de teocrația iraniană. Din nou sfaturi voalate: urmați exemplul Turciei în ceea ce priveşte democrația şi respectarea convingerilor religioase.

La conferința CSCE de la Praga se adoptă o hotărâre istorică. Deroga-

www.dacoromanica.ro

Page 76: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 75

rea de la principiul consensului, deci al unanimității, şi adoptarea formu-lei „consens minus unu”. Acceptăm, ce să facem? Deşi noi eram „părintele” consensului, principiu adoptat la Helsinki, cu 17 ani în urmă. De ochii lu-mii, prezentăm o declarație interpretativă prin care cerem o definire cât mai exactă a mecanismului preconizat, prin precizarea categoriilor de încălcări ale drepturilor omului, inclusiv ale minorităților, care ar impune intervenția din afară. Ştiam deja din proprie experiență ce înseamnă clamarea drepturilor minorităților şi mascarea inabilă a unor interese revizioniste, de natură teri-torială.

Liderii politici de la Chişinău se întrec în declarații contradictorii. În timp ce preşedintele parlamentului, adept deschis al Unirii cu România, susține că există o tendință majoritară a populației în acest sens, preşedintele Snegur declară la televiziunea rusă: „cât priveşte procesul unificării, consider că nu există necesitatea grăbirii lui pe cale artificială”.

Important eveniment politic la Chişinău: lucrările celui de al III-lea Congres al Frontului Popular din Moldova (15-16 februarie). Aproape 700 delegați ai filialelor din teritoriu se află în sala Operei Naţionale. Sunt prezenți şi delegați ai organizaţiilor de bază ale Frontului din Bucureşti, Iaşi, Alba Iulia, Sibiu, Braşov.

Un grup numeros de invitați din România: o delegație a PNȚCD, în frunte cu poetul-senator Ion Alexandru; o altă delegație condusă de Ana Blandiana, în calitatea sa de preşedinte a Alianţei Civice şi de reprezentant al Convenţiei Democratice; o alta condusă de Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

Se intonează imnul național „Deşteaptă-te, Române!”, după care lucră-rile congresului primesc binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, ÎPS Nestor, Mitropolit al Olteniei, ÎPS Vladimir, Arhiepiscop al Chişinăului şi al Moldovei, PS Casian Crăciun, Episcop al Dunării de Jos, PS Petru Păduraru, Episcop de Bălţi.

Poetul Ioan Alexandru, cu o biblie în mână, adresează un salut din par-tea Patriarhiei Române şi un patetic mesaj din partea lui Corneliu Coposu şi Ion Rațiu. Mesajul său este primit cu entuziasm de participanți care hotărăsc ca din acea zi Frontul să se numească „Frontul Popular Creştin-Democrat”. Ulterior, un „frontist” mi-a explicat „pragmatic” decizia: avem nevoie de sprijin politic şi, mai ales, material, din România; PNȚCD ne-a asigurat de întregul său sprijin.

În discursurile delegaților – opinii contradictorii privind desfăşurarea în continuare a activității FPCD în condițiile agravării situației politice şi so-

www.dacoromanica.ro

Page 77: Chişinău file de jurnal

76 · ION BISTREANU

cial-economice din republică. În final, prevalează hotărârea de a rămâne în continuare în opoziție față de preşedintele Snegur şi guvernul Muravschi. FPCD, devenit ulterior partid (PPCD), va rămâne consecvent acestei decizii aproape un deceniu şi jumătate, până în aprilie 2005 când va coaliza cu co-muniştii, adversarii lor în ultimii 15 ani!! Momentul ales a fost cel mai neferi-cit. Comuniştii câştigaseră alegerile parlamentare şi doreau ca şi preşedintele statului să fie tot un reprezentant al lor. Le lipseau câteva voturi, pe care le-au primit de la Iurie Roşca, liderul PPCD. A urmat şi gratificația, evident doar pentru Roşca, şi anume postul de vicepreşedinte al parlamentului....

Programul Frontului este axat pe ideea unionistă, concepută ca un pro-ces de integrare culturală, spirituală, economică, politică şi socială cu Româ-nia. Mai mult, Congresul adoptă şi o decizie cam abruptă privind dreptul cetățenilor din Republica Moldova de a participa la alegerile parlamentare şi prezidențiale din România: „Având în vedere declararea de către Parlamen-tul fostei URSS şi Parlamentul României a pactului Molotov-Ribbentrop ca fiind nul şi neavenit, ceea ce înseamnă şi anularea retragerii cetăţeniei ro-mâne populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, comisă în 1940 de puterea agresoare ocupantă, ţinând cont de caracterul etnic româ-nesc al majorităţii populaţiei din Transnistria, precum şi de faptul că acest teritoriu este parte integrantă a Republicii Moldova, Congresul Frontului Popular Creştin Democrat afirmă dreptul populaţiei din aceste teritorii de a participa la apropiatele alegeri generale din România. Modalităţile concrete de participare la aceste alegeri vor fi examinate de Sfatul FPCD.” Întreb ulte-rior un membru din conducerea Frontului: v-ați consultat cu autoritățile de la Bucureşti? „Nu, – a venit răspunsul – dar delegația PNȚCD ne-a asigurat de tot sprijinul!”

Mircea Druc este ales cu o zdrobitoare majoritate preşedinte al FPCD, iar Iurie Roşca se mulțumeşte cu funcția de prim-vicepreşedinte şi preşedinte executiv; candidase şi pentru postul de preşedinte, dar obținuse doar 3 vo-turi. Încercam să cred, pe baza celor relatate de unii membri ai FP, că alegerea lui Druc va însemna şi abandonarea acelui aventurism revoluționar-romantic al predecesorului său, Iurie Roşca, şi redefinirea programatică a Frontului. O speranță repede spulberată de angajarea lui Druc în campania prezidențială din România.

Ulterior, în mai multe ocazii, eram imperativ întrebat de membri ai Fron-tului când va apare în România legea privind acordarea automată a cetățeniei române pentru toți locuitorii din Republica Moldova „şi chiar din nordul Bucovinei şi județele istorice din sudul Basarabiei”. În concepția lor, cetățenia unică ar fi rezolvat automat şi problema unirii!!

www.dacoromanica.ro

Page 78: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 77

La câteva zile după congres, împreună cu consilierul Aldea, i-am făcut o vizită lui Mircea Druc, proaspăt preşedinte de partid legal, membru al parla-mentului de la Chişinău. La intrarea în birou, ne-a întâmpinat cu un sonor „Bonjour, messieurs!”, la care am răspuns şi noi cu „Bonjour!” Crezând că do-rita lui ironie nu a fost înțeleasă şi receptată cum se cuvine, a adăugat imediat: „m-am adresat într-o limbă internațională de circulație, pentru că nu ştiam ce limbă vorbiți. Când mi s-a spus că doi diplomați români doresc să mă vi-ziteze, am crezut că este o greşeală; cum adică? Diplomați români pe pământ românesc?”. M-am convins că domnul Druc citea atent anumite publicații din țară, în care gestul de a deschide o ambasadă a României la Chişinău fusese aspru criticat, fiind lansată şi retorica întrebare: diplomați români pe pământ românesc? După ce l-am asigurat că suntem întradevăr diplomați ro-mâni, am început puțin cam abrupt dialogul:

– Domnule Druc, văd că aveți o insignă frumoasă la rever. Ce reprezintă?– Este insigna de parlamentar.– Sunteți senator sau deputat?– Nuu! noi avem parlament unicameral.– Cum se face că pe teritoriu românesc avem două parlamente? Şi cum se

face că dumneavoastră ați fost şi prim-ministru, în aceeaşi perioadă cu un alt prim-ministru, la Bucureşti?

Şi aici s-au cam încheiat şarjele ironice ale dialogului.În continuare, o discuție interesantă, pe o multitudine de probleme. Vi-

ziunea lui Druc asupra multor chestiuni era, pe fond, corectă, părea a fi un bun gospodar care, având la îndemână un teren bine arat, cu îngrăşămintele şi utilajele necesare, ar putea face o grădină model. Ceea ce nu era cazul în Moldova şi, mai mult, în marea grădină a românismului. Ca atare, optativul a fost cel mai des folosit în dialog...

Esențialul a fost că ne-am despărțit în relații cordiale şi, tot atât de im-portant, nici Druc, nici publicațiile Frontului Popular nu au mai preluat pu-blic chestiunea cu „diplomați români pe pământ românesc”...

Mircea Druc a fost şi rămâne pentru mine un personaj politic contra-dictoriu, o combinaţie între Napoleon şi Don Quijote, cum îl caracteriza unul din apropiații săi miniştri. Ce nu i se poate reproşa, însă, este crezul său politic privind Unirea Republicii Moldova cu România. Discutabilă însă, în opinia mea, a fost şi este maniera în care domnia sa vedea acest proces. De la „unire acum!”, slogan pe care l-a promovat cu fervoare la mitinguri sau în declarații şi interviuri date de regulă la Bucureşti, la acțiunile sale practice este o distanță pe care este greu să găseşti jaloane de reper. A fost prim-ministru circa un an de zile, a avut contacte cu omologul său român, dar nu am auzit

www.dacoromanica.ro

Page 79: Chişinău file de jurnal

78 · ION BISTREANU

niciodată că pentru acel „acum” a croit un plan sau măcar un proiect. Dim-potrivă, s-a situat nedeclarat pe poziția liderilor români care au promovat sintagma „două state româneşti”, la un moment dat asumându-şi chiar pater-nitatea sintagmei. Or, tocmai în calitatea sa de premier, într-o republică uni-onală care se afla în frontiere internațional recunoscute (şi apărate) ale URSS era cel mai în măsură să înțeleagă că orice gest spre o desprindere forțată de URSS ar fi putut avea consecințe incalculabile pentru concetățenii săi. Motiv pentru care încerca să estompeze şi acuzațiile de rusofobie, având în vedere aderarea sa la un curent naționalist recunoscut. Am găsit un interviu acordat de Druc, la 16 februarie 1991, publicației moldoveneşti de limbă rusă Molo-dioj Moldovî (Tinerimea Moldovei), în care respingea deschis acuzațiile de rusofobie: „O idioțenie! Să învinuieşti de nedragoste față de ce este rus un om ale cărui speranțe politice sunt legate de Rusia şi poporul rus? Rusia este o mare putere mondială care, ca şi noi, a fost legată în lanțurile noului impe-riu. Hai, în sfârşit să decantăm două noțiuni: „rus” din punct de vedere etnic şi „sovietic” – ideologic. Nu o dată Rusia a uimit lumea. Cred că o va uimi şi de această dată, recunoscând suveranitatea fostelor sale periferii.”

Fire mai voluntară, nu a reuşit să ajungă la un modus vivendi cu preşe-dintele de atunci al Sovietului Suprem, Mircea Snegur, devenind repede vic-tima unei campanii de presă, abil dirijate din umbră. Ca o ironie a sorții, toc-mai atitudinea sa anticomunistă a fost folosită de adversarii săi politici, care, la acea vreme, au aruncat pe piață o scrisoare adresată de Druc unui important conducător sovietic, în care îşi punea cenuşă în cap în legătură cu participarea sa la o grupare naționalistă din Moldova Sovietică. Tot el, care s-a pronunțat vehement şi constant împotriva celui mai temut organ de represiune al URSS – KGB-ul – a fost acuzat de colaborare cu serviciile ruse de securitate. Nu s-a putut găsi nici o dovadă în sprijinul acuzațiilor care i-au fost aduse, dar supi-ciunile au rămas. Am avut ocazia, chiar în 1992, să discut pe acest subiect cu un fost cadru al KGB, care mi-a relatat următoarele: la sfârşitul anilor ’60 a fost luat în vizor de KGB, care i-a propus să devină colaborator. Druc a accep-tat şi, apoi, în cercurile de prieteni proromâni s-a lăudat cu acest lucru: „o să avem informații chiar din interiorul KGB”! Interlocutorul meu mi-a relatat că, de obicei, când KGB obținea acordul de colaborare din partea cuiva, îl punea „la frigider” 6-10 luni, timp în care îi monitoriza cu atenție compor-tamentul, relațiile, opiniile. Abia după aceea decidea recrutarea. Or, cineva „vigilent” din anturajul lui Druc a informat „organele”, astfel că recrutarea sa a căzut. Fără mari repercusiuni, doar că i s-a deschis un dosar de urmărire, pe numele de cod „poliglotul” (asta, fiindcă Druc cunoştea câteva limbi străine).

Trist e faptul că la compromiterea lui Druc au contribuit şi unii români.

www.dacoromanica.ro

Page 80: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 79

În anturajul lui Druc a fost plasat de Aristide Buhoiu un român domiciliat în SUA, cu o biografie şi activitate destul de controversată, care, profitând de prietenia cu Druc, a înşelat destui moldoveni de bună credință. Bineînțeles că adversarii au speculat cu abilitate şi această nefericită amiciție.

În pofida aurei sale de unionist, nici în România nu a fost scutit de neîn-crederea unor oameni politici. Au fost destule zvonuri cum că, la un moment dat, chiar Corneliu Coposu ar fi fost reticent la o eventuală susținere a candi-daturii lui Druc la preşedinția României, iar o importantă personalitate din Alianța Civică, A.B., s-a opus chiar vehement.

Cu al doilea lider al Frontului Popular, Iurie Roşca, m-am întâlnit mult mai târziu, dar nu am închegat o „relație specială”. Mi s-a părut, de la prima întâlnire, uşor infatuat, ostentativ declarându-se că este un luptător pentru cauza românească, dar enigmatic atunci când îl întrebai ceva mai multe des-pre curentul unionist din Moldova. Nici acum nu pot spune de ce dialogul nostru nu a fost unul firesc, de ce am manifestat o anumită reținere. Poate pentru faptul că, pe parcurs, urmărindu-i acțiunile, coroborându-le cu mul-tele zise de alte cunoştințe ale mele din rândul Frontului Popular şi nu numai, mi s-a creat impresia că Roşca se doreşte a fi mai mult un revoluționar de conjunctură şi mai puțin un politician realist. Am sesizat – şi, ulterior, mulți mi-au confirmat acest lucru – un anume radicalism, voit afişat. Fără a fi în măsură să cuantific meritele lui Roşca în mişcarea națională din Moldova, îmi permit totuşi să amintesc faptul că, din relatările altor membri ai Frontului Popular, el este autorul sintagmei „Republica Română Moldova”, pe care a introdus-o într-una din rezoluțiile celui de al doilea congres al Frontului, în 1990. Aşa cum a scris-o, aşa a şi rămas în arhive, pentru că, ulterior, el însuşi s-a dezis de ceea ce îi ieşise de sub condei. A avut un mare „merit” în dez-binarea mişcării unioniste, după proclamarea independenței. După plecarea de la conducerea Frontului a lui Ion Hadârcă (ales prim-vicepreşedintre al parlamentului), şi după eşecul personal din 1990 de a accede în parlament, Roşca a preluat, practic, conducerea Frontului, în calitate de preşedinte exe-cutiv. Avea un disconfort vizibil în fața intelectualilor. Împotriva unor colegi din mişcare, pe care îi considera „incomozi” a început să răspândească zvo-nuri cum că ar fi fost agenți sau colaboratori ai fostului KGB. Nu au scăpat de asemenea acuzații figuri proeminente precum Nicolae Costin, Al. Moşanu, Lidia Istrati etc. Nu au fost cruțați nici Gh. Ghimpu, nici Al. Usatiuc-Bulgăr, oameni care, pentru vederile lor proromâneşti, făcuseră ani grei de puşcărie, condamnați de acel KGB pe care îl invoca Roşca. Unii mi-au explicat obsesia securistă a lui Roşca prin influența pe care o aveau asupra sa unii membri ai PNȚ-CD din România. Cred că era mai curând marcat de un anume com-

www.dacoromanica.ro

Page 81: Chişinău file de jurnal

80 · ION BISTREANU

plex în fața celor care aveau într-adevăr un trecut de dizident. În 1992, după ce pierduse în fața lui Mircea Druc cursa pentru preşedinția FPCD, a scăpat şi de concurența acestuia, împingându-l să candideze la preşedinția României, după care l-a cam obligat să părăsească conducerea Frontului Popular. Şi-a văzut, în 1994, împlinit visul de a deveni deputat, după ce l-a folosit drept „locomotivă electorală”, pe Ilie Ilaşcu, deținut în închisorile separatiştilor de la Tiraspol. După aceea, s-a dezis şi de Ilaşcu! Cam din aceeaşi perioadă, a eliminat vizibil din platforma electorală a PPCD obiectivul realizării Unirii cu România. Citeam undeva că Mircea Druc îşi amintea că, într-o zi, Roşca ar fi zis: „Ce ne facem, dacă Snegur face unirea? Daca n-o facem noi, nu ne trebuie nici unire, nimic!”...

Prin ceea ce a întreprins ulterior, culminând cu sprijinul deschis acor-dat în 2005 realegerii lui Voronin ca preşedinte al republicii, după ce acesta dovedise în primul său mandat că este un antiromân irecuperabil, Roşca s-a compromis, în opinia mea, definitiv. Mi s-a părut penibilă explicația sa, undeva prin 2009, cum că ar fi fost îndemnat de... preşedintele Băsescu să facă acest lucru! Să zicem că a fost aşa, deşi nu a avut curajul să susțină că însuşi Traian Băsescu i-ar fi dat o asemenea indicație ( a făcut trimitere la nişte personaje cvasianonime din România, care, chipurile, ar fi acționat ca purtători de cuvânt ai preşedintelui României!). Dar, mă întreb, nu ar fi fost rațional ca Roşca – bun cunoscător al situației politice din Moldova – să explice evocaților mesageri ai Bucureştiului că tocmai PPCD nu poate face un asemenea gest? Sau Voronin avusese dreptate când zisese că „dacă nu vrei să îl mai vezi pe Roşca într-un copac cu portavocea în mână, dă-i un foto-liu în parlament”. Pentru că, pentru sprijinul acordat, Voronin i-a asigurat un mandat de patru ani de vicepreşedinte al Parlamentului. Devenit slugă cre-dincioasă a lui Voronin, s-a compromis, zic eu, definitiv, însă, din păcate, a compromis, tot definitiv, şi Frontul Popular, dovadă faptul că la alegerile din 2009 şi ulterior, în 2010, Frontul Popular nu a mai obținut nici un mandat de deputat, fiind chiar în pragul dispariției.

Încercând să explice metamorfozările lui Roşca, un fruntaş unionist, membru marcant al Frontului, remarca peste ani:„ Zviad Gamsahurdia, şeful Frontului din Georgia, a fost detronat de Şevardnadze, după care a fugit în munți unde a fost prins şi executat. Liderul Frontului ucrainean, Veaces-lav Ciornovil, a fost omorât într-un accident rutier înscenat, iar liderul din Azerbaidjan s-a retras şi a dispărut. Numai Roşca a rămas în picioare până azi – ăsta-i miracolul care dă de gândit. Am impresia ca el a fost şantajat sau amenințat cu moartea, deşi nu trebuie să trecem cu vederea faptul că Roşca e politicianul ce urmăreste nu interesele cauzei, ci ale sale proprii. Ca să-şi reali-

www.dacoromanica.ro

Page 82: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 81

zeze aceste interese şi să ajungă la putere, el a făcut un joc bine regizat şi conti-nuă la fel... E drept că Roşca a pledat nu atât pentru restructurare, cât pentru problema națională, cea a limbii şi a istoriei, dar nu a ținut linia națională la modul categoric...”.

În fine, aş putea să îi reamintesc lui Roşca versurile lui Radu Gyr, pe care le declama cu patos la mitingurile de la începutul anilor ’90: „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ți-s./ Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”...

* * *15 februarie: Un titlu din ziarul britanic „Daily Star”: „Germanii poc-

nesc din nou din bici...” – Germania începe să arate lumii că este o mare putere europeană: face presiuni asupra partenerilor din CEE să recunoască Slovenia şi Croația, pe care ea le recunoscuse în decembrie1991. Fără voie mi-am amintit că la 9 noiembrie 1990, la Bonn, se semnase „Tratatul de bună vecinătate, parteneriat şi cooperare” între Germania şi URSS, care stipula, în articolul 2, că părțile contractante „se angajează să respecte fărtă restricții in-tegritatea teritorială a tuturor statelor Europei în frontierele lor actuale. Ele declară că nu au revendicări teritoriale față de nimeni şi nici nu vor ridica ast-fel de revendicări în viitor. Ele consideră şi vor considera în viitor frontierele tuturor statelor Europei ca inviolabile, aşa cum sunt ele trasate în ziua semnă-rii prezentului tratat”. Peste numai cinci zile, Germania semna un tratat, cu prevederi similare, cu Polonia. Dar, după numai două luni, Germania, făcea primele declarații prin care recunoaştea de facto independența Sloveniei şi Croației...

... În 1991 Germania acordase țărilor din Europa Centrală ajutoare în valoare de cca 20 miliarde mărci şi cca 45 miliarde – fostei URSS. Începe ofensiva de „germanizare” a industriei cehe. În Ungaria sunt create 2000 societăți mixte germano-ungare, iar cota sa în comerțul ungar este de 25 la sută. Polonia, geloasă, cere sporirea investițiilor germane, deocamdată limi-tate la 10 milioane mărci. România nu intra în schema germană...

Prognoze ale unor politologi străini privind dezvoltarea economică a fostelor state socialiste: pentru lichidarea decalajelor care le despart de lumea occidentală, Cehoslovaciei îi vor trebui 34 de ani, Ungariei – 51 de ani, Polo-niei – 60 de ani. Cât îi trebuie României?

...22 februarie: NATO ocupă reşedința lui Ceauşescu din bulevardul Primăverii! Într-o atmosferă festivă este inaugurat, în prezența lui Manfred Woerner, secretar general al NATO, centrul Euro-Atlantic de la Bucureşti.

www.dacoromanica.ro

Page 83: Chişinău file de jurnal

82 · ION BISTREANU

* * *La Chişinău, situația economică este dezastruoasă. Rafturile din maga-

zine sunt goale, mult mai goale decât cele din România înainte de 1989! În 1991 produsul național brut scăzuse cu 12 la sută, iar inflația fusese de 201,4 la sută. Salariul minim se învârtea în jurul a 500 ruble, la un curs de schimb de 1 dolar contra 100 ruble! Cozi interminabile la produse alimentare de primă necesitate, inclusiv la pâine (care costa încă o rublă) şi cartofi. Carne se mai găsea, cam la 150 ruble kilogramul, dar un oficial îmi spune că rezervele de carne ale Moldovei mai ajung doar pentru 19 zile. Eu şi colegii mei resimțim din plin lipsa produselor de pe piață. Suntem nevoiți să mâncăm numai la restaurant! Am discutat cu primarul Costin această chestiune. Singurul lu-cru pe care l-a putut face în acel moment a fost să ne elibereze ...taloane! Ta-loane pe care puteam cumpăra, raționalizat evident, diferite produse (atunci când se găseau), inclusiv chibrituri (4 cutii pe lună) şi sare!! Obiectând că, totuşi, nu avem timp să stăm la cozi, am fost repartizați la unul din magazi-nele „Veteran”, de unde se aprovizionau doar veteranii de război! După câteva zile, aducând în discuție aprovizionarea noastră, am rugat un înalt oficial să ne faciliteze cumpărarea de benzină, pentru a merge o dată pe săptămână la Iaşi, pentru cumpărarea de produse alimentare. După cum menționasem mai înainte, încă de la sosire nu mai aveam benzină în rezervorul maşinii, aşa că mai bine de o lună am fost pietoni, chiar şi atunci când mergeam la întâl-niri oficiale. Amabil, conlocutorul a dispus accesul nostru – pentru doar trei săptămâni – la o stație de benzină a guvernului (la prețul incredibil de ...7 ruble litrul, deci cu un dolar puteam cumpăra cam vreo 15 litri!). În plus, mi-a dat o adresă, de unde să ne procurăm „cele necesare”, cum s-a exprimat acesta. Am mers la adresa indicată, unde ne-a întâmpinat o rusoaică amabilă. Timizi, am întrebat-o dacă putem cumpăra nişte carne! „De care? de porc, de vită? muşchi, pulpă ?”. Aceleaşi întrebare şi când a venit vorba de brânzeturi...Pe scurt, am găsit acolo o varietate de carne, de mezeluri, brânzeturi, cafea naturală, inclusiv cafea solubilă, precum şi ...icre roşii! Răsfăț în toată regula de care am beneficiat o dată pe săptămână timp de o lună şi jumătate. Era un bufet al administrației prezidențiale şi al guvernului, mai înainte magazin de aprovizionare al partidului comunist...

Şi fiindcă tot făcusem rost de benzină, am început să folosim şi autotu-rismul din dotare. Întreprindere temerară! Milițienii locali aveau o plăcere deosebită să verifice actele maşinilor cu numere româneşti şi chiar să ceară controlul portbagajelor. Noroc cu legitimațiile noastre diplomatice! I-am ce-rut ministrului de interne să ne dea numere diplomatice. Şi ne-a dat! Nişte numere pe fond galben, astfel că iar am fost opriți de milițieni! Aceste nu-

www.dacoromanica.ro

Page 84: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 83

mere se dădeau, de regulă, studenților străini! În final, ministrul a coman-dat numere diplomatice la |Bucureşti, astfel că am avut privilegiul de a avea plăcuțe diplomatice cu indicativul „CD-1”!!

Aflu de la televizor că la Chişinău a sosit, în vederea depunerii scrisori-lor de acreditare, generalul Touhami Al-Thamy, ambasador al... Parlamen-tului Mondial!!! Am luat imediat legătura cu protocolul prezidențial mol-dovean şi le-am spus că nu există un asemenea „parlament” şi, cu atât mai mult, nu există nici ambasadori ai acestuia. Au luat doar notă şi cam atât. Am rugat şi colegii de la Bucureşti să mă ajute cu ceva date despre „ambasado-rul” amintit. Cu o promptitudine demnă de toată lauda am fost informat că, într-adevăr, în Italia, la Torino, exista un oficiu al unui anume Touhami Al-Thamy, întrucât legislația italiană permitea înregistrarea oricăror asociații sau organizații, indiferent de titulatură, cu condiția să nu fie extremiste, xeno-fobe, să nu aducă atingere securității statului, moralei publice etc. Transmit toate aceste informații părții moldovene. În van! „Ambasadorul” face vizite aproape peste tot, la parlament, la primărie ! Zic „aproape peste tot” pentru că pe mine m-a ignorat!! Păi cum? După elementarele norme de protocol nu trebuia să facă vizită şi „decanului” corpului diplomatic?!!! Asta pentru că, la momentul respectiv eram încă singurul diplomat de rang înalt acreditat la Chişinău! În sfârşit, după vreo două zile, urmăresc cu stupoare ceremonia de prezentare a scrisorilor de acreditare. Nimic de zis! Tipul nu arăta rău, chiar foarte prezentabil, cu o eşarfă în culorile albastru-alb pe care era aplicată o stemă heraldică! După aia, interviuri în presă! „Ambasadorul” le-a „luat fața” la toți după ce a declarat că este învestit de mai multe companii străine – pe care nu le-a nominalizat, invocând confidențialitatea – dispuse să vină cu mi-liarde de dolari în Moldova. Un prim proiect viza construirea a 700 mii de apartamente în Chişinău. Şi viceprimarul V.C. îmi relata cu mândrie discuția despre proiect, fără a sesiza măcar absurditatea cifrei: atâtea apartamente pen-tru cca 600 mii locuitori câți avea pe atunci capitala. Mai mult – impostorul a dezvăluit şi aşa-zise planuri ale unor bănci elvețiene de a se muta „într-o țară mai discretă” cum ar fi Moldova!

Nebunia asta a mai avut ecou în presă încă vreo două luni, în aşteptarea „ambasadorului” şi a investitorilor....

Nu a fost, din păcate, singurul caz de acest gen! Nu după mult timp a izbucnit un adevărat scandal în parlament cînd s-a aflat că un francez primise un soi de împuternicire pentru a reprezenta interesele Republicii Moldova la ...Consiliul Europei! Pe scurt: un alt impostor – de această dată francez – îşi oferise serviciile cuiva din conducerea parlamentului, arătând şi o legitimație cu toate insemnele Consiliului Europei, legitimație care nu era altceva decât

www.dacoromanica.ro

Page 85: Chişinău file de jurnal

84 · ION BISTREANU

un ecuson care se elibera de regulă vizitatorilor la CE. Noroc că nu a avut nici un efect, întrucât cineva de la Consiliu, intrigat de „împuternicirea” complet neuzuală pe care şmecherul nostru franțuz a prezentat-o şi la Strassburg, a cerut explicații la Chişinău.

La jumătatea lunii februarie, preşedintele Snegur, însoțit de minis-trul de externe, a plecat într-un lung turneu peste hotare: la Washington pentru primirea la Casa Albă, în Canada, pentru o primă vizită oficială în această țară, la Helsinki, pentru semnarea Actului Final, înapoi la New York pentru a participa la ceremonia primirii Republicii Moldova în ONU.

Înainte de a pleca, într-un interviu acordat unui ziarist român, şi-a re-afirmat opțiunea pentru consolidarea şi confirmarea independenței repu-blicii: „...cred că cea mai bună soluție este existența a două state româneşti...Opoziția ar dori să grăbească procesul unificării, fapt ce nu este susținut de majoritatea locuitorilor republicii...”

* * *Şevardnadze se întoarce la Tbilisi, nu înainte de a se întâlni cu bu-

nul său prieten James Baker...Cu binecuvântarea acestuia şi, ulterior, şi a Moscovei, va accede din nou la primul fotoliu din noul stat Georgia, va pune capăt războiului civil va adera şi el, de nevoie, la CSI... După 11 ani, tot cu „binecuvântarea” Washingtonului, va fi înlăturat brutal de la putere de unul din protejații lui, pe care îl trimisese la „specializare” în SUA... Şevarnadze va scăpa în ultimul moment de pericolul arestării sale datorită intervenției Germaniei care, recunoscătoare pentru rolul jucat de liderul georgian în reunificare, va anunța că este gata să îi acorde azil politic ...

O altă „bombă” explodează în paginile revistei Time: cică, la 7 iu-nie 1982, preşedintele Ronald Reagan şi Papa Ioan Paul al II-lea ar fi pus la cale un plan complex prin care, pornind de la sprijinirea cunoscutei mişcări sindicale Solidarnosc din Polonia, să se ajungă la ieşirea statelor socialiste de sub controlul Moscovei şi, în final, la prăbuşirea imperiului sovietic.

* * *Scriitorul I.V. mă vizitează intempestiv. Flutură, nervos la culme, un

exemplar din săptămânalul românesc Contemporanul: „ce tot are presa română cu Grigore Vieru?”. Mă lămuresc repede. Marele demolator post-

www.dacoromanica.ro

Page 86: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 85

revoluționar al literaturii române dinainte de 1989, Gh.Grigurcu, îl critica pe poetul moldovean pentru prea marea dragoste arătată „protolegiona-rului Eminescu”, sau unor scriitori precum Marin Preda, Sadoveanu, So-rescu, Călinescu, scriitori pe care Grigurcu îi înfiera cu mânie proletară de peste un an de zile ca fiind colaboraționişti, trădători etc etc etc. Încerc să îl conving să fie mai selectiv în lecturi şi să nu mai dea atenție unui bes-metic rătăcit temporar în presa literară. Îmi arată un citat, din Sadoveanu: „Au ieşit în vremea din urmă mulți proşti în țară. Trăiau şi înainte, dar tă-ceau. Acum sunt angajați la gazete, măscăresc şi-au devenit agresivi”. Scris în 1919, valabil şi azi...

* * *La 2 martie, Republica Moldova este admisă, cu unanimitate de vo-

turi, ca membră a Organizației Națiunilor Unite. În aceeaşi zi, alte şapte foste republici sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrghîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan) au asistat la arborarea drapelelor lor naționale pe catargele din fața sediului Națiunilor Unite. Cele trei state baltice fuseseră primite în mare grabă, în urma unui puternic lobby occi-dental, încă din septembrie 1991, iar Georgia va deveni membră ONU peste 4 luni.

După proclamarea independenței, i-au trebuit Republicii Moldova şase luni pentru a ajunge la ONU. Un drum foarte scurt în istorie, dar destul de greu de parcurs...

...La 27 august 1991, Republica Moldova adoptă Declarația de Inde-pendență. Era a doua oară, în decurs de 73 de ani când Moldova dintre Prut şi Nistru îşi declara independența. (Pentru prima oară, indepenența fusese proclamată de Sfatul Țării, la 24 ianuarie 1918).

În aceeaşi zi, România a recunoscut independența Republicii Mol-dova. În declarația guvernului României se sublinia, printre altele: „...Pro-clamarea unui stat românesc independent pe teritorii anexate cu forța în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbebtrop repre-zintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului ro-mân. Recunoscând independența Republicii Moldova, Guvernul Româ-niei declară că este gata să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice, să acorde sprijinul necesar autorităţilor Republicii Moldova pentru consoli-darea independenței sale şi să acţioneze pentru dezvoltarea raporturilor de colaborare frăţească dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului...”

www.dacoromanica.ro

Page 87: Chişinău file de jurnal

86 · ION BISTREANU

Tot la 27 august, seara, independența Republicii Moldova a fost recu-noscută şi de Republica Georgia, care îşi proclamase independența încă de la 9 aprilie 1991, dar nu fusese luată în seamă de nimeni...

A doua zi, Birourile Permanente ale Adunării Deputaților şi Senatului României au adoptat o amplă declarație: „...Proclamarea independenței Moldovei încununează anii îndelungați şi grei de luptă a fraților noştri moldoveni pentru apărarea identității nationale, a limbii şi culturii lor ro-mânesti, pentru înlăturarea vicisitudinilor la care au fost supuşi în timpul dominației țariste şi al regimului totalitar comunist, impus în urma apli-cării prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939, act pe care Parlamentul României l-a declarat ab initio nul şi neavenit. Ea apare, totodată, ca o firească şi necesară restaurare istorică, o împlinire a unei legitimități fondată pe dreptul popoarelor la autodeterminare, pe princi-piile şi normele dreptului internațional... ”

La 3 septembrie 1991 independenţa Republicii Moldova a fost salu-tată şi recunoscută de Parlamentul României. Doar un singur parlamen-tar român, Claudiu Iordache, a votat împotrivă, justificându-şi votul prin faptul că „în ziua în care Parlamentul de la Bucureşti a recunoscut statul Moldova aşa, pur şi simplu, practic i-a recunoscut acestui stat posibilitatea de a se îndepărta de România”.

Pe 29 august, la Bucureşti a fost semnat şi protocolul de stabi-lire a relațiilor diplomatice dintre cele două state. Tot atunci, s-a pus în funcțiune întreaga maşinărie a ministerului nostru de externe pentru a accelera procesul de recunoaştere internațională a Republicii Moldova, misiunile noastre diplomatice din principalele capitale ale lumii primind instrucțiuni precise pentru perfectarea unor vizite şi contacte ale unor oficialități moldovene în statele respective. Era nevoie de un atare efort, deoarece în marile capitale nu prea se manifesta o grabă aparte pentru a saluta independența fostelor republici unionale. Aceleaşi capitale, acum reticente, fuseseră extrem de prompte în recunoaşterea independenței sta-telor baltice, care, de trei ani de zile, se bucurau deja de o atenție aparte în străinătate. În cazul celor trei state baltice evenimentele se succedaseră cu o repeziciune cel puțin suspectă. Primul pas l-a făcut, surprinzător, Boris Elțîn, care a recunoscut la 29 iulie, independența Lituaniei, iar la 24 august şi pe cea a Estoniei şi Letoniei. Statele Unite au ezitat vreo săptămână, abia pe 2 septembrie recunoscînd independența celor trei. Iar pe 6 septembrie şi URSS a sprijinit formal independența celor trei state, inclusiv primirea lor în ONU şi CSCE. Pentru toată lumea era deja clar că „marea Uniune Sovietică” începe să se destrame şi de jure, însă comunitatea internațională,

www.dacoromanica.ro

Page 88: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 87

încă buimăcită de repeziciunea desfăşurării evenimentelor, nu îndrăznea să recunoască oficial acest lucru. În opinia mea, în capitalele decidenților politicii mondiale evaluările erau greşite, marii lideri fiind sfătuiți de tot felul de experți mai mici să mai aştepte, să nu provoace o instabilitate in-controlabilă cu efecte imprevizibile. Nu prea înțelegeam ce instabilitate mai putea fi creată, mai mare decât cea provocată de incertitudinea din chiar interiorul URSS. Reacții violente din partea Centrului? Exclus, în opinia mea. Singurul care mai putea provoca asemenea reacții era Gorba-ciov, încă lider oficial al URSS. Dar pentru „poporul sovietic” în ansam-blu, pentru popoarele din interiorul imperiului, lider neîncoronat oficial era Boris Elțîn, care, deşi îl salvase pe Gorbaciov în timpul puciului, avu-sese grijă să îl şi umilească, public, de la tribuna Sovietului Suprem!

Primul stat în care Moldova şi-a pus cele mai mari speranțe a fost SUA. Emigrația română din SUA, în primul rând cea basarabeană, îl in-vită, la 7 septembrie, pe Alexandru Moşanu, preşedintele parlamentului, şi îi facilitează unele contacte, de nivel mic însă, la Departamentul de Stat, unde, în afară de felicitări, primeşte sfatul de a avea răbdare. Singurul efect al vizitei: doi diplomați din secția politică a ambasadei SUA la Moscova – secretarii doi John L. Withers şi Paul Wohlers – au un prim contact cu reprezentantul permanent al Guvernului Republicii Moldova la Moscova, cu scopul deschis declarat de a afla cât mai multe informații despre situaţia social-politică de la Chişinău şi despre ...relațiile interetnice!

Primul, şi ultimul până la sfârşitul anului, diplomat occidental care vizi-tează în septembrie Chişinăul este ambasadorul Australiei la Moscova, care dă o undă de speranță: „recunoaşterea independenţei Moldovei de către ofi-cialităţile australiene se va afirma pozitiv”, însă precizează că deocamdată nu există „premisele” necesare recunoaşterii.

Diplomații români la Londra reuşesc să îi perfecteze ministrului mol-dovean de externe o întrevedere, la 24 septembrie, cu şeful Foreign Office, Douglas Hogg, care, după ce a salutat în termeni protocolari independența R. Moldova a punctat imediat, în stil englezesc, ataşamentul Marii Britanii la tratatele şi acordurile internaționale pe care le-a semnat, inclusiv Tratatul de Pace de la Paris din 1947. De ce, totuşi, Londra, în pofida „respectării anga-jamentelor asumate” se grăbise, alături de SUA să recunoască independența statelor baltice? Explicația era foarte simplă pentru cunoscători, dar necu-noscută de marea masă: în fapt, Marea Britanie, ca şi aliații săi occidentali şi transatlantici (SUA şi Canada), se angajase în fața Moscovei să recunoască doar independența republicilor baltice şi nu şi a celorlalte republici unio-nale, Gorbaciov promițând, în schimb, că nu va ridica obiecții la reunifica-

www.dacoromanica.ro

Page 89: Chişinău file de jurnal

88 · ION BISTREANU

rea Germaniei. Este adevărat că demnitarul britanic a lăsat să se înțeleagă că, dacă proiecul lui Gorbaciov de a se semna un nou tratat Unional va eşua, şi poziția Marii Britanii se va modela corespunzător. Deocamdată, privirile erau ațintite spre liderul sovietic, deşi în iunie 1990, în un interviu acordat ziaru-lui Le Figaro, Margaret Thatcher, se referise şi la Moldova: „Din discuţiile mele cu Gorbaciov, am reţinut că principala sa preocupare este să men-ţină integritatea teritorială a Uniunii Sovietice. El vroia să păstreze această moştenire. N-am putut decât să exclam: Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice! El n-a acceptat niciodată această opinie”.

Mai amabilă, cel puțin la nivel declarativ, a fost Germania. Contactele avute la sfârşitul lunii septembrie la Bonn de adjunctul ministrului de externe moldovean, N. Osmochescu, şi de preşedintele comisiei de politică externă a parlamentului, V. Nedelciuc, au fost destul de încurajatoare, cei doi emisari moldoveni obținând promisiunea că se va constitui un lobby în Bundestag în favoarea recunoaşterii independenţei Republicii Moldova.

La 27 septembrie ministrul moldovean de externe ajunge în SUA, însă numai la New York, întrucât Washingtonul nu a răspuns la nici un semnal privind vizita demnitarului moldovean, în afară de ...acordarea vizei de in-trare! Reuşeşte să aibă o scurtă întâlnire cu Thomas Pickering, mediată de ambasadorul nostru, Aurel Dragoş Munteanu, care avea o simpatie cu totul specială pentru diplomatul american (care, la rândul lui, pragmatic, l-a mane-vrat pe diplomatul nostru cum a vrut, în timpul crizei Golfului şi pe perioada în care România a deținut preşedinția Consiliului de Scuritate al ONU, dar despre aceasta vor scrie, probabil, colegii mei care se ocupau în acea vreme de ONU). Un mic amănunt! Pickering i-a spus verde-n față lui Țâu, la telefon, că se va întâlni cu el doar după ce va primi acceptul Departamentului de Stat! L-a primit. Trebuie să recunoaştem că americanii sunt atenți la toate detaliile! Diplomatul american, fără a respinge apriori recunoaşterea independenței Moldovei, a spus că este nevoie de o consultare mai profundă cu statele aliate occidentale.

Nu numai moldovenii primeau sfaturi şi îndemnuri la răbdare. Ci şi ce-lelalte republici unionale, inclusiv Ucraina, cea mai mare republică. Devan-sez puțin evenimentele. Chiar şi după referendumul de la 1 decembrie, când ucrainienii au votat cu o zdrobitoare majoritate în favoarea independenței Ucrainei, nici un stat nu a recunoscut această independență. A recunoscut-o, însă, exact peste două zile, acelaşi Boris Elțîn, spulberând, printr-o scurtă declarație acea „uniune în vecii vecilor între Rusia şi Ucraina”, proclamată, în urmă cu trei secole, la 1654!

Abia în cursul celei de a doua vizite la Washington, la începutul lunii no-

www.dacoromanica.ro

Page 90: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 89

iembrie, ministrul moldovean de externe are „privilegiul” de a se întâlni cu mai multe personalități politice, din Congres, de la Casa Albă şi de la De-partamentul de Stat. Şi de această dată, în locul recunoaşterii independenței, ministrul moldovean primeşte doar...sugestia de a semna Tratatul noii uni-uni, propus de Gorbaciov! Mesajul american era clar: susținerea creării unei Comunități de State Independente. Asta, în condițiile în care Chişinăul şi Tbilisi anunțaseră că nu vor participa la negocierile asupra noului Tratat unional, deşi Gorbaciov făcuse un mare pas înapoi, renunțând la proiectul unei federații şi acceptând varianta creării unui stat confederat. Era evident pentru toți cei avizați că preşedintele George Bush convenise cu Gorbaciov mult mai multe decât cele se dădeau publicității prin comunicatele comune. Disponibilitatea totală a administrației americane în favoarea statelor baltice, în paralel cu reticența manifestată față de celelalte republici unionale care îşi declaraseră independența confirmă, în opinia mea, odată în plus că „Malta 89” a fost nu doar o simplă speculație, ci o reîmpărțire prietenească a Europei, e adevărat, nu prin semnarea vreunui document ci un agrement ca între doi gentlemeni!

Se cuvine aici să amintesc că, la 1 august 1991, preşedintele G. Bush fă-cuse la Kiev, în fața parlamentarilor ucrainieni, o declarație care a generat multe-multe comentarii: „America nu îi va susține pe cei care caută inde-pendența pentru a înlocui o tiranie centrală cu un despotism local, şi nu îi vor ajuta pe cei care promovează un naționalism sinucigaş, bazat pe ură etnică...Noi vom menține cele mai puternice relații posibile cu guvernul sovietic şi cu preşedintele Gorbaciov. Noi apreciem, de asemenea, noile realități din URSS. Şi deci, noi înşine federație, dorim relații bune – relații ameliorate cu republicile.” Aviz „naționaliştilor independentişti” din republicile unionale!!

Câteva zile mai târziu, la 4 august, secretarul de stat american anunța la Washington cele cinci principii menite să contribuie la stabilitatea internă din Uniunea Sovietică: republicile trebuie să îşi decidă paşnic viitorul, în concordanță cu practica şi valorile democratice, cu principiile Actului Final de la Helsinki; respectarea frontierelor existente, interne şi externe; orice mo-dificări ale frontierelor trebuie să se facă numai pe cale paşnică şi prin con-sens, în conformitate cu principiile CSCE; toate nivelele de guvernare tre-buie să fie bazate pe democrație şi statul de drept, în special prin alegeri; toate părțile trebuie să salvgardeze drepturile omului, bazate pe respectul deplin al persoanei şi incluzând un tratament egal pentru minorități; respectarea dreptului internațional şi a obligațiilor internaționale existente. În concepția americană, aceste principii erau nu numai linii directoare, ci şi „standarde de evaluare”.

www.dacoromanica.ro

Page 91: Chişinău file de jurnal

90 · ION BISTREANU

„Răbdarea” atât de des invocată de cancelariile occidentale avea, cred, un anume substrat. Era vorba de RSFSR, condusă de Elțîn, care nu îşi spusese încă ultimul cuvânt. La 10 iunie îşi declarase suveranitatea de stat. Nu s-a gră-bit să îşi proclame independența, deşi era, de departe, cea mai independentă din Uniunea Sovietică a lui Gorbaciov. Era evident că Elțîn nu va mai ad-mite formula unui stat unificat, în variantele Kremlinului, ci o confederație, cum zicea el, a „statelor democratice”. Să fi avut loc, în paralel, negocieri Bush-Elțîn, ultimul primind binecuvântare anticipată pentru orice gest care l-ar face în direcția lichidării URSS? Este posibil! Să ne reamintim că, ime-diat după semnarea înțelegerilor de la Belovejskaia Puscia, Elțîn personal l-a informat telefonic pe preşedintele Bush asupra deciziei privind crearea Comunității Statelor Independente, formată din Rusia, Ucraina, Belarus, cu capitala la ...Minsk. Să ne mai amintim şi că în cadrul vizitei fulger pe care secretarul de stat american a efectuat-o la Moscova, la 16 decembrie, prima întrevedere a avut-o nu cu Gorbaciov, ci cu Boris Elțîn, preocuparea nedisi-mulată în cadrul convorbirii fiind în legătură cu controlul armelor nucleare ale Uniunii Sovietice. A fost asigurat că va exista un singur buton, controlat exclusiv de Elțîn. Nu am aflat prea multe despre convorbirea ulterioară a lui J.Baker cu Gorbaciov, dar sunt convins că liderului sovietic i s-a transmis că va putea să îşi petreacă liniştit bătrânețele şi să cheltuiască în tihnă banii primiți la decernarea premiului Nobel. Tot atât de convins sunt că americanii i-au spus clar că nu mai au cum să îl mențină la putere şi că va trebui să găsească cu Elțîn căile unei retrageri onorabile...

La 18 decembrie 1991, Guvernul Rusiei a recunoscut independența Republicii Moldova şi disponibilitatea de a stabili cu aceasta relații diploma-tice: „Rusia şi Moldova vor găsi soluții la problemele existente, soluții care să corespundă intereselor popoarelor lor, inclusiv asigurarea drepturilor omului şi a minorităților naționale” a declarat Boris Elțîn, neuitând, însă, să îşi ex-prime „convingerea” că „Moldova este gata să intre în CSI şi să aducă cu ea şi România”!!!!

Preşedintele „Parlamentului” transnistrean, G. Maracuța s-a grăbit să de-clare că „este dreptul Rusiei de a recunoaşte independența oricărei republici, dar aceasta nu înseamnă că este vorba de actuala structură de stat şi teritorială a Moldovei. Locuitorii Transnistriei şi ai Găgăuziei şi-au creat, ca urmare a referendumului, propriile republici. Şi această realitate nu poate fi ignorată. Trebuie să vorbim de o organizare confederativă a republicii, formată din Moldova, Transnistria şi Găgăuzia.”

Şi Ucraina a recunoscut independența Moldovei la 21 decembrie.In aceeaşi zi, Snegur a semnat Protocolul de aderare la CSI.

www.dacoromanica.ro

Page 92: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 91

Abia după ce Gorbaciov părăseşte definitiv Kremlinul (25 decembrie), Statele Unite recunosc, în bloc, independența fostelor republici unionale so-vietice, iar la 27decembrie E. Wayne Mery, prim-secretar al Ambasadei SUA la Moscova, înmânează reprezentantului permanent al Guvernului Republi-cii Moldova la Moscova nota prin care SUA recunosc suveranitatea şi inde-pendenţa Moldovei.

În primele zile ale lui ianuarie urmează, firesc „valul” internațional de recunoaşteri a independenței fostelor republici unionale...

Revin la data memorabilă de 2 martie 1992, la ONU:Mircea Snegur era al doilea oficial moldovean în istorie care lua cuvântul

la tribuna Națiunilor Unite! Cu câțiva ani în urmă, la 25 noiembrie 1983, Petru Comendant, diplomat în MAE al RSS Moldoveneşti, ministru de ex-terne al acestei republici până în 1989 (şi apoi ambasador al URSS în Coasta de Fildeş), rostise un discurs incriminator la adresa politicii de apartheid a Republicii Africii de Sud....

Preşedintele nu a dorit să folosească una din limbile oficiale ale ONU – rusa – preferând să îşi țină discursul în limba română. În plus, pe unul din cele trei locuri rezervate delegației moldovene l-a invitat şi pe reprezentan-tul permanent al României la ONU, Aurel Dragoş Munteanu (oare numai pentru că acesta era basarabean de origine??). Plin de subînțelesuri, ca întot-deauna de altfel, preşedintele moldovean, răspunzând la o întrebare punctu-ală a unui ziarist rus, intrigat de prezența diplomatului român în delegația oficială a R.Moldova, a spus că „Aurel-Dragoş Munteanu este reprezentantul unei ţări surori, care ne-a ajutat mult aici, la Naţiunile Unite, şi apoi este, con-sider eu, firesc ca în aceste momente solemne pentru românii de pretutindeni ambasadorul unei ţări surori să stea alături de noi”.

Diplomatul nostru merita o asemenea onoare, măcar pentru toată munca depusă în lunile precedente pentru pregătirea acestui moment solemn. Şi, mai târziu, peste trei luni, când primul reprezentant permanent al Moldovei la ONU, Tudor Panțîru, a venit la post, misiunea moldoveană a fost găzduită, gratis, în clădirea reprezentanței noastre. Aş mai adăuga şi entuziasmul – din-colo de instrucțiunile primite de la ministerul de externe român – cu care diplomații români au sprijinit atunci toate demersurile moldovene la ONU, inclusiv redactarea unor materiale şi acordarea de expertiză. Snegur a apreciat acest lucru, pe unul dintre ei invitându-l în acelaşi an la Chişinău, împreună cu soția, cu ocazia Zilei Naționale.

Ce-ar fi zis Stalin dacă ar fi asistat la aceaastă ceremonie? El, care, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, dorea cu ardoare ca toate repu-

www.dacoromanica.ro

Page 93: Chişinău file de jurnal

92 · ION BISTREANU

blicile unionale să fie primite în ONU?! La conferința internațională de la Dumbarton Oaks (21 august-7 octombrie 1944), în cadrul căreia s-a decis constituirea ONU şi stabilirea componenței Consiliului de Securitate, am-basadorul sovietic Andrei Gromîko a propus includerea în componența noii organizații mondiale a celor 16 republici unionale, invocând legislația sovie-tică conform căreia aceste republici ar fi subiecte de drept internațional. În acest scop, Sovietul Suprem al URSS adoptase, la 1 februarie 1944, Legea „Cu privire la acordarea de împuterniciri republicilor unionale în domeniul relaţiilor externe şi transformarea în legătură cu aceasta a Comisariatului Po-porului pentru afacerilor externe din instituţie de stat unională în instituţie de stat unional-republicană”. Conform articolului 1 din lege, republicile uni-onale „pot stabili legături directe cu statele străine şi încheia cu ele acorduri”. Mai mult, Constituţia URSS din anul 1936 a fost completată cu articolul 18a cu următorul conţinut: „Fiecare republică unională are dreptul de a sta-bili relaţii directe cu statele străine şi a încheia cu ele acorduri”. SUA, China, Marea Britanie nu au fost deloc receptive la argumentele aduse, astfel că în februarie 1945 Molotov revine cu o propunere mult mai moderată: accepta-rea RSS Ucrainiene, a RSS Bieloruse şi a RSS Lituaniene. Aliații acceptă doar primele două propuneri, ca pe un gest reparator pentru cele două republici care suferiseră cele mai mari pierderi materiale şi umane în urma agresiunii germane. Preşedintele Roosvelt a avut o mică observație. În cazul în care în Congresul american vor apărea controverse în legătură cu acest subiect, SUA îşi rezervă dreptul de a cere primirea în ONU şi a două state americane! Nu a mai fost cazul...

www.dacoromanica.ro

Page 94: Chişinău file de jurnal

CAPITOLUL II

Începutul conflictului transnistrean:158 de zile de lacrimi și sânge • Câte ceva despre Armata a 14-a • Amazoancele transnistrene • Aventurile unor generali ruși în Transnistria • Mecanismul cvadripartit • Din lumea

scriitorilor • Disidenții • Amintiri despre regele Mihai

Din convorbirile mele cu oficialii moldoveni nu putea lipsi subiectul „Transnistria”. „Situația este încordată şi imprevizibilă” – era concluzia una-nimă. Chişinăul mai deținea, practic, doar controlul oraşului Dubăsari şi a unor localități rurale în care erau prezente mici posturi ale poliției moldo-vene.

Deveniseră deja cotidiene provocările la adresa polițiştilor, deseori aceştia fiind dezarmați şi umiliți public, familiile lor primeau diverse amenințări. Aceleaşi probleme şi pentru unii conducători de colhozuri şi întreprinderi care se încăpățânau să recunoască doar autoritatea centrală a republicii. Se în-tâmplaseră şi lucruri destul de stranii. Chiar în ajunul sosirii mele la Chişinău patru camioane pline cu armament, care fuseseră evacuate de la un centru de instrucție de pe malul stâng al Nistrului fuseseră capturate de separatişti fără a se trage măcar un singur foc de armă. Laşitate, frică a militarilor care însoțeau convoiul, sau trădare? Toate variantele aveau dreptul la existență.

În acelaşi timp, în regiune continuau să sosească grupuri mari de „volun-tari” din întreaga Rusie şi de cazaci din regiunea Donului.

La 12 decembrie 1991 avusese loc la Dubăsari, pe malul stâng al Nistru-lui, primul şi cel mai sângeros incident între organele de ordine ale R. Mol-dova şi separatiştii tiraspoleni, incident tragic pe care eu l-am considerat ca începutul conflictului armat transnistrean. Dubăsarii erau ultimul punct urban din stânga Nistrului controlat de forțele de ordine republicane legale. Provocări izolate între polițişti şi bande înarmate locale se înregistraseră şi în lunile precedente, dar fără victime. De această dată, evenimentele au degene-

www.dacoromanica.ro

Page 95: Chişinău file de jurnal

94 · ION BISTREANU

rat în urma unui atac al unor necunoscuți înarmați asupra postului de poliție. De la Chişinău au fost trimise imediat ajutoare, care au reuşit destul de re-pede să dezarmeze şi să aresteze un grup de gardişti şi voluntari din aşa-zisele formațiuni de autoapărare. Lipsa de experiență în asemenea situații şi-a spus cuvântul: fără a-şi lua măsurile necesare de precauție, polițiştii s-au aventurat într-o zonă mai puțin cunoscută a oraşului, unde au fost atacați. S-au înregis-trat primii morți şi răniți, de ambele părți. Zi de doliu național, funeralii cu participarea celor mai înalte oficialități, discursuri destul de inflamante şi...cam atât.

Chiar în primele zile ale anului 1992, separatiştii emit un decret prin care trec în subordinea lor toate unitățile militare ex-sovietice aflate pe teritoriul regiunii transnistrene, însă comandanții unităților militare din cadrul Arma-tei a 14-a şi-au declarat neutralitatea, ignorând decretul, deşi comandantul armatei, gen.mr. G.I. Yakovlev insistase ca militarii să depună jurământul de credință în fața autorităților separatiste.

Comandamentul armatei de la Moscova este receptiv la plângerile re-petate ale conducerii moldovene în legătură cu poziția proseparatistă a lui Yakovlev şi, la 15 ianuarie, acesta este scos din forțele armate şi înlocuit cu gen.mr. I.M. Netkaciov. Erau zvonuri că numirea generalului Netkaciov se produsese la insistența ministrului moldovean de interne Ion Costaş.

Prima reacție a liderului separatist Igor Smirnov, la prezentarea nou-lui comandat a fost insolentă: tot armamentul de pe teritoriul Transnistriei aparține transnistrenilor, întrucât, zice el, URSS nu mai există, aşa cum nu prea există nici CSI !

În plan politic, impasul era total. Comisia de conciliere creată după incidentele din decembrie de la Dubăsari se convocase de câteva ori, dar fără nici un rezultat. Exista totuşi un element liniştitor: excluzând provocă-rile locale, nu aveau loc ciocniri armate de amploare şi nu se mai înregistrau victime.

La 1 martie, la Cahul a avut loc o întâlnire bilaterală cu participarea unor diplomați şi experți ai poliției de frontieră din România şi Republica Mol-dova, pentru a discuta modalitățile de modernizare şi fluidizare la punctul de trecere de la Giurgiuleşti. Se simțea nevoia adoptării unor măsuri urgente. Zilnic, prin punctele de frontieră Oancea-Cahul şi Galați-Giurgiuleşti tre-ceau, în ambele sensuri, cca 20 mii persoane, iar sâmbăta şi duminica – până la 40 mii. Cozile interminabile, lipsa celor mai elementare utilități (de ex., zilnic se transportau de la Galați, cu cisternele, cca 4 tone de apă potabilă) provoca un serios disconfort celor sosiți în frontieră, nemulțumiri care dege-nerau în certuri şi scandaluri. Undeva, pe la jumătatea lunii februarie, un grup

www.dacoromanica.ro

Page 96: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 95

de cca 300 „turişti”, exasperați de cozile interminabile, au încercat să forțeze trecerea frontierei, lovind chiar vameşii şi grănicerii.

Noi am prezentat câteva măsuri concrete, cu aplicare în cel mai scurt timp, dar primite cu reticențe sesizabile din partea moldovenilor, o primă scuză a acestora fiind lipsa mijloacelor materiale necesare operațiunilor de modernizare. Cu această ocazie mi-am clarificat o mare nelămurire, pe care o aveam încă de la trecerea frontierei, la Leuşeni, unde grănicerii ne vorbiseră numai în rusă, refuzând – am crezut eu – să vorbească sau măcar să răspundă în limba română. Era o stare de fapt pe care o constataseră mulți români care treceau Prutul, iar în ziarele din țară apăreau frecvent informații despre ati-tudinea „arogantă” a grănicerilor „moldoveni”. În realitate, toți erau militari ruşi sau din alte foste republici unionale, care îşi satisfăceau serviciul mili-tar obligatoriu. Abia din luna iunie 1992, când aceştia vor fi lăsați la vatră, frontiera va fi păzită de grăniceri moldoveni. Până atunci, însă, românii noştri aveau un motiv în plus să critice „moldovenii rusificați”.

La întoarcerea de la Cahul, seara târziu, am călătorit cu un adjunct al mi-nistrului moldovean de externe. La un moment dat, dânsul a adus în discuție tema Transnistriei şi, abrupt, şi-a exprimat temerea că în următoarele zile ar putea avea loc evenimente dramatice. Premoniție, informații din sursă sigură? N-am insistat asupra subiectului, discuțiile de până atunci cu oficialități de la Chişinău nu lăsau să se întrevadă o asemenea turnură a evenimentelor.

A doua zi dimineața buletinele de ştiri transmiteau informații alarmante din zona oraşului Dubăsari: ciocniri între forțele de poliție şi separatişti, sol-date cu morți şi răniți, adică exact evenimentele de care se temea conlocuto-rul meu din seara precedentă.

Era 2 martie 1992, ziua când Republica Moldova a fost admisă în ONU. Incidentul armat de la Dubăsari s-a extins cu repeziciune, constituind fitilul care a aprins un conflict sângeros, întins pe parcursul următoarelor 158 de zile şi care a adâncit prăpastia dintre autoritățile legale ale Republicii Mol-dova şi separatiştii rusofoni şi rusofili de la Tiraspol. Dincolo de a fi fost un conflict pur intern, aşa cum au dovedit-o evoluțiile ulterioare, evenimentele din prima jumătate a anului 1992 au aruncat în neant speranțele Republicii Moldova de a-şi vedea restabilită integritatea teritorială, în frontierele recu-noscute unanim pe plan internațional. Totodată, conflictul transnistrean a marcat stingerea graduală a romantismului ce cuprinsese în anii 1990-1991 românii de pe ambele maluri ale Prutului, conturând şi începutul unui sinuos drum în relațiile dintre Bucureşti şi Chişinău...

Dar să revin la evenimentele de la Dubăsari.În seara zilei de 1 martie, în jurul orelor 22, la întretăierea străzilor Oc-

www.dacoromanica.ro

Page 97: Chişinău file de jurnal

96 · ION BISTREANU

tombrie şi Gorki, a izbucnit un scandal între un grup de tineri care partici-paseră la o petrecere organizată în clubul fabricii de confecții din apropiere. La prima vedere, un incident obişnuit. Poliția a fost chemată să restabilească ordinea. A venit acolo şi şeful miliției transnistrene, maiorul Şipcenko. (Aici se cuvine să fac o precizare asupra termenilor folosiți: „polițiştii” erau reprezentanți ai autorității centrale republicane; „milițienii” şi „gardiştii” fă-ceau parte din formațiunile paramilitare create de separatiştii de la Tiraspol). Cineva din grupul de scandalagii a tras un foc de armă asupra lui, rănindu-l grav (a decedat puțin mai târziu la spital). Un gardist a anunțat imediat la comandament că focul a fost tras de un polițist în civil. Au apărut foarte re-pede mai mulți gardişti care au încercuit postul de poliție şi au blocat şoseaua ce ducea spre Coşnița. Cei 34 polițişti, depăşiți numeric de gardişti şi cazaci, şi înarmați doar cu pistoale, nu au ripostat. Au fost dezarmați, în schimbul făgăduielii că vor fi lăsaţi să plece. În timpul percheziţionării sediului de că-tre cazaci, una din uşi fiind încuiată, aceştia au tras în lacăt. Cei de afară au crezut că poliţia opune rezistenţă şi au deschis foc asupra sediului, un cazac fiind împuşcat mortal (azi are, acolo, şi o placă comemorativă, ca „erou al lup-tei pentru libertatea Transnistriei”!) şi alți doi – răniți. Tot polițiştii au fost acuzați de deschiderea focului, deşi deja depuseseră armele! Au fost arestați şi transferați la Tiraspol, fiind eliberați peste câteva săptămâni „la schimb” cu fostul comandant al Armatei a 14-a, generalul Yakovlev, arestat între timp de autoritățile de la Chişinău.

Separatiştii şi-au atins în acea noapte unul din scopuri: încheierea pro-cesului de scoatere din oraşele de pe stânga Nistrului, cu excepția Tighinei, a ultimelor unități de polițişti moldoveni.

Conflictul local de la Dubăsari a fost imediat speculat de separatişti. Ge-neralul Chițac, comandantul gărzii republicane separatiste, a dat alarma de luptă la ora două noaptea. Concomitent, au fost atacate posturile de poliție de la Tighina, Grigoriopol, Vulcăneşti, Cocieri.

Comitetul executiv raional Dubăsari, rămas fidel conducerii centrale de la Chişinău, s-a retras în satul Cocieri, care a devenit primul centru de rezistență de pe malul stâng al Nistrului. Aici s-au refugiat şi mulți locui-tori din satele vecine. Populația civilă s-a mobilizat, formându-se primele formațiuni de voluntari, care au cerut imediat ajutorul Chişinăului, sau mă-car arme pentru a se putea apăra. Nu au primit nici un răspuns, astfel că eve-nimentele au luat o altă turnură. In dimineața zilei de 2 martie, mai mulți locuitori din satele Corjova şi Cocieri, înarmați doar cu cu un pistol şi o gre-nadă, şi cu sprijinul unui moldovean care îşi satisfăcea serviciul militar într-un depozit rusesc al apărării civile aflat în sat, au pătruns în unitate şi şi-au

www.dacoromanica.ro

Page 98: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 97

procurat armament, fără ca ofițerii ruşi să opună rezistență. Cu mari greutăți au obținut de la Chişinău muniția necesară, precum şi sprijinul a câtorva polițişti care, în seara zilei de 3 martie, au traversat Nistrul pe ghiață, podu-rile fiind deja blocate de gardişti. Unitatea militară rusă şi familiile militarilor ruşi au fost retrase din sat, iar centrul de presă al Forțelor Armate Unite ale CSI a emis un comunicat voit alarmant în care susținea că „forțele armate moldoveneşti” au atacat un regiment de infanterie al apărării civile, au dez-armat ofițerii şi au furat 70 automate şi alte arme, şi că „situația seamănă cu aceea din Nagorno-Karabah”. „Pregătire psihologică” a militarilor ruşi în ve-derea viitoarei lor implicări în conflict? Înclin să cred că da.

Rezistența voluntarilor şi polițiştilor de pe platoul Coşnița a dat naştere la adevărate legende. Profitând şi de poziția strategică a platoului, aflat în interiorul unei „agrafe” pe care o făcea râul Nistru au respins numeroasele atacuri ale forțelor separatiste, păstrând acest petic de pământ sub controlul Chişinăului şi după încetarea ostilităților.

În timp ce autoritățile de la Chişinău „analizau” încă situația, în aştep-tarea preşedintelui Snegur, aflat la New York, separatiştii au preluat inițiativa, extinzând cu bună ştiință aria de conflict, pentru a provoca o reacție a Chişinăului. Două blindate ale separatiştilor au atacat satul Cocieri, deschi-zând foc fără avertisment asupra trecătorilor. Au fost împuşcati doi țărani şi o femeie care mergea cu copilul de mână. Au fost blocate podurile de peste Nistru – de la Vadul lui Vodă, Tighina, Camenca, Râbnița – pe care s-au in-stalat „posturi de control” întărite cu câte o maşină blindată; astfel de posturi vor fi amplasate şi pe şoseaua Tiraspol-Dubăsari şi la barajul hidrocentralei Dubăsari. Au fost blocate căile de acces rutier dinspre Chişinău spre Tighina, au fost bruiate transmisiile radioteleviziunii naţionale.

3 martie: Igor Smirnov declară starea de necesitate în Transnistria. Creşte numărul cazacilor care vin în zonă, traversând Ucraina fără a fi deranjați de nimeni.

În aceeaşi zi, în apropiere de Tiraspol, persoane necunoscute au deschis focul asupra unei maşini a salvării, o infirmieră fiind ucisă. Excelentă ocazie pentru Smirnov pentru a organiza un mare miting de doliu, unde a declarat acea zi „vinerea neagră”, moartea infirmierei fiind pusă pe seama „teroriştilor” moldoveni. Mult mai târziu, după încheierea conflictului, lumea a aflat ade-vărul despre tragicul incident. În 1993, cu aprobarea generalului Lebed, un ofițer rus a dezvăluit la un post de televiziune adevăratele circumstanțe în care s-a produs incidentul (ulterior, Lebed a asigurat protecția ofițerului respec-tiv, inclusiv reîntoarcerea în siguranță a acestuia în Rusia). Maşina fusese ata-cată de doi gardişti, foşti luptători în trupele speciale OMON (detaşamente

www.dacoromanica.ro

Page 99: Chişinău file de jurnal

98 · ION BISTREANU

ale miliției cu destinație specială din fosta URSS), care îşi câştigaseră un trist renume în ianuarie 1991 în masacrul de la Riga. Racolați de unul din comandanții trupelor OMON, maiorul Vadim Şevțov – pe numele lui ade-vărat, Antiufeev, dat în urmărire generală de organele de drept din Lituania şi Letonia – veniseră în regiune pentru „a apăra ruşii de naționaliştii mol-doveni”. Au nimerit în „escadronul morții” condus de Şevțov, care se ocupa de lichidarea persoanelor incomode, de provocări pe linia de demarcație, di-versiuni, comerț cu documente din arhivele KGB, comerț ilegal cu arme din depozitele Armatei a 14-a.

In după-amiaza zilei de 3 martie, Mircea Snegur s-a întors la Chişinău, la bordul unui avion cursă specială pus la dispoziție de autoritățile române, după o scurtă escală la Bucureşti unde a avut o convorbire punctuală cu preşedintele Iliescu. Igor Smirnov a fost invitat a doua zi la Chişinău, conve-nind cu preşedintele Snegur un minimum de măsuri vizând încetarea focului. A fost semnat un protocol prin care părțile se angajau ca ostilitățile să înce-teze în aceeaşi seară, la ora 22, urmând ca o comisie mixtă să înceapă negocie-rile pentru retragerea pe pozițiile de la 1 martie a forțelor angajate în conflict.

Spre seară, un grup de vreo 30 de membri şi simpatizanți ai Frontului Popular au organizat o minimanifestație, în fața guvernului şi apoi în fața reşedinței prezidențiale, scandând lozinci anti-Snegur. Sincer să fiu, nu am reuşit să înțeleg, nici chiar după discuții cu membri ai Frontului Popu-lar, rostul acestei manifestații. Mi s-a spus doar că ea a fost „spontană”, unii manifestanți considerând că Snegur este „trădător” şi „om al ruşilor”! În fapt, era o reacție prelungită la divorțul definitiv dintre Mircea Snegur şi Frontul Popular, în urma eliberării din funcție, cu câteva luni în urmă, a premierului Mircea Druc.

A doua zi, dezbateri aprinse în parlament pe marginea acestui incident. A venit şi preşedintele Snegur, care s-a declarat „foarte amărât” de jignirile aduse de frontişti la manifestația din seara precedentă dar lansând, la rându-i, o serie de atacuri la adresa lui Mircea Druc şi a liderilor FPM. Mai mult, Sne-gur a făcut o aluzie destul de transparentă la deturnarea unor ajutoare finan-ciare primite de FPM din străinătate (ulterior am aflat că aluzia preşedintelui se baza pe informații primite personal de la reprezentanți ai diasporei basa-rabene din Canada, care au susținut că ar fi înmânat o mare sumă de bani unuia dintre liderii marcanți ai FPM, întrebând care a fost destinația finală a acestor ajutoare financiare). Polemica lui Snegur cu „frontiştii” a fost spe-culată prompt de unii deputați, care au cerut să fie pusă imediat în discuție propunerea de a se organiza un referendum care să reconfirme independența Republicii Moldova ! – o nouă reverberație a acelei stupide idei preconce-

www.dacoromanica.ro

Page 100: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 99

pute, conform căreia unioniştii şi apropierea de România ar fi adevărata ca-uză a conflictului transnistrean. Ascultându-i, am rămas cu impresia că mulți parlamentari nu realizau gravitatea situației din republică, fiind mai degrabă preocupați de a-şi susține propriile „crezuri” politice.

După ce preşedintele şi deputații şi-au vărsat ofurile, preşedintele parla-mentului a pus punct discuțiilor, desolidarizându-se de asemenea gen de ma-nifestări, „inclusiv cele care se referă la onoarea şi demnitatea preşedintelui republicii”. Ulterior s-a deschis şi o anchetă penală, unul dintre manifestanți fiind condamnat la cinci luni muncă corecțională la locul de muncă şi redu-cerea salariului cu 20% pentru că a proferat lozinci „cu încărcătură semantică insultătoare” la adresa preşedintelui statului ! Frontul Popular nu a rămas da-tor: la o primă şedință a conducerii, s-a declarat decepționată de atacurile ne-fondate ale preşedintelui Snegur la adresa sa, atacuri care ar urmări lichidarea Frontului Popular, acuzând, totodată, preşedinția pentru dialogul pe care l-a avut loc cu trei zile în urmă cu liderul separatist Igor Smirnov.În fapt, ce vo-iau radicalii din conducerea frontului Popular? „O ripostă hotărâtă, cu arma în mână!” îmi răspundeau. Cine să dea această ripostă armată? „E treaba con-ducerii”- venea răspunsul. Mda, frumos zi, chiar revoluționar, dar niciunul din liderii sus-amintiți nu a stat nici măcar o noapte în tranşeele de pe malul Nistrului, niciunul dintre ei nu şi-a plâns vreo rudă apropiată, căzută în lup-tele cu separatiştii...Toți se voiau „generali” în spatele frontului...

Cam asta era situația atunci la Chişinău.Țara ardea şi baba mergea la co-afor...

In continuarea lucrărilor parlamentului, ministrul de interne şi cel al securității naționale au prezentat scurte informații privind situația din zona de conflict. Ideea principală care s-a degajat la nivelul conducerii Moldovei: situația este deosebit de complicată, republica nedispunând nici de o armată proprie, nici de mijloacele materiale necesare organizării unei riposte efici-ente. Proiectul creării unei armate naționale fusese stopat după ce comandan-tul suprem al Forțelor armate ale CSI îl sfătuise pe preşedintele Snegur ca, în scopul evitării extinderii conflictului dintre autoritățile centrale şi separatiştii din Transnistria şi Găgăuzia, să declare un moratoriu asupra creării forțelor armate naționale.

Cele două zile de dezbateri parlamentare s-au încheiat cu câteva decizii fără consistență: trimiterea unor delegații parlamentare la Kiev şi Moscova pentru a prezenta „obiectiv” situația creată, adoptarea proiectelor de legi pri-vind înființarea Armatei Naționale şi cam atât.

* * *

www.dacoromanica.ro

Page 101: Chişinău file de jurnal

100 · ION BISTREANU

7 martie: Titulescu s-a întors acasă. Rămăşițele pământeşti au fost aduse în țară de la Cannes, unde murise în urmă cu 51 ani. I se va îndeplini dorința testamentară de a fi înmormântat la Braşov.

Ceremonie impresionantă de comemorare la Ateneul Român, celor mai importante personalități politice. Colegul meu, G.T., îmi povestea ulterior că o colaboratoare a sa, B.C., a mers personal la Corneliu Coposu acasă, pentru a-i înmâna invitația. Coposu a fost impresionat de gest, dar şi de mesager! În ziua festivităților, când a ajuns la Ateneu, Coposu s-a dus direct la diplo-mata respectivă, retrasă discret într-un colț, cu care a stat de vorbă preț de câteva minute. Abia după aceea a mers şi a salutat oficialitățile prezente. Cred că „patriarhul” fusese impresionat mai mult de fizicul diplomatei, care, ce-i drept, arăta bine! Peste câțiva ani, inclusă într-o delegație la ONU, a asistat la întrevederea ministrului nostru de externe cu omologul său francez. După în-cheierea întrevederii, ministrul i-a cerut colaboratoarei o fişă de relații pentru a pregăti o întâlnire (neprogramată anterior) cu ministrul de externe dintr-o mică țară africană. Îmi cam imaginez în ce stare s-a aflat diplomata noastră, care a telefonat imediat la Bucureşti – noroc cu diferența de fus orar – şi a obținut în două ore fişa cerută. I-a prezentat-o şugubățului ministru, cam cu vreo 15 minute înainte de „întrevederea” preconizată. Acesta i-a mulțumit pentru promptitudine, informând-o sec că nu are nici o întâlnire, dar a vrut să o „pedepsească” pentru faptul că ministrul francez nu l-ar prea fi ascultat ce zice, captivat complet de ...picioarele simpaticei noastre colege!...

* * *Ştirile de pe „linia frontului de pe Nistru” sunt alarmante şi confuze:

polițiştii nu au armament şi muniție cu care să riposteze; la 3-4 polițişti reve-nea un automat Kalaşnikov, iar unii comandanți atrăgeau atenția militarilor cât de scump costă un cartuş; înțelegerile Snegur-Smirnov privind încetarea focului nu sunt respectate; au loc atacuri sporadice ale gardiştilor şi cazacilor la Coşnița şi Cocieri. Creşte numărul cazacilor şi „voluntarilor” din Rusia – peste 2500 persoane – numai într-o singură zi sosind la Tiraspol 800 cazaci; continuă înrolările masive în formațiunile paramilitare ale separatiştilor.

6 martie: „comitetul de apărare a republicii moldovenesti nistrene” a ho-tărât izolarea tuturor poliţiştilor care nu au depus jurământ de credință față de “republica nistreană”; în această situație se mai aflau în stânga Nistrului vreo 85 de politişti care cu greu făceau față provocărilor zilnice din partea separatiştilor. În oraşul Tighina mai mulți infractori sunt eliberaţi şi înrolați în formațiuni paramilitare, oraşul rămânând la discreția totală a hoților, gardiştilor şi cazacilor.

www.dacoromanica.ro

Page 102: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 101

7 martie: un mare grup de femei din stânga Nistrului, conduse de „revo-luționara” Galina Andreeva reintră în scenă. Ele pichetează comandamentul Armatei a 14-a, cerând demisia gen.Netkaciov şi trecerea Armatei a 14-a sub jurisdicția republicii moldoveneşti nistrene. Conducerea armatei a fost şocată în momentul în care amazoancele au făcut referiri la conținutul unor consfă-tuiri secrete la sediul comandamentului. La o anchetă rapidă, s-a constatat că o modestă femeie de serviciu, localnică, instalase microfoane peste tot în co- mandament, inclusiv în sala de consiliu şi în cabinetul generalului Netkaciov!

Marile activiste transnistrene îşi luaseră şi numele de „colanții negri”. Era o replică la „colanții albi”, o adevărată legendă în perioada 1990-1998 în spațiul fostei Uniuni Sovietice despre misterioase femei lunetiste, majoritatea foste biatloniste – se zicea – din statele baltice, care luptau de partea forțelor antiruse şi separatiste din diverse zone ale Rusiei. Cică acestea ar fi venit şi în zona transnistreană, de partea forțelor antisecesioniste. Denumirea de „colanții albi” venea de la ciorapii sau capişoanele albe de camuflaj ale aces-tora, pe timpul iernii. Mulți au susținut că „le-au văzut”, dar niciodată nu a fost lichidată sau capturată vreuna din aceste lunetiste-fantomă...

... Cine era „revoluționara” Galina Andreeva? Lucrase până la începutul anilor ’70 ca jurist la uzina „Ural Kabeli” din Rusia, s-a mutat la Tiraspol, la o fabrica de mobilă, fiind ulterior cooptată în executivul orăşenesc Tiraspol. În vâltoarea evenimentelor de la începutul anilor ’90 organizează şi dirijează aşa-numitul „Comitet de grevă al femeilor” din Transnistria. Printre „faptele eroice” ale Galinei poate fi remarcată blocarea la 1 septembrie 1991 a circu-laţiei pe căile ferate prin nodul de cale ferată Tighina, ca reacţie la arestarea de către organele de drept ale Republicii Moldova a liderului separatist Igor Smirnov (la acel moment director a uzinei „Elektromaş” din Tiraspol). Ga-lina Andreeva era tipul clasic al şovinistului „profesionist”, susținătoare în-flăcărată a recunoaşterii „republicii nistrene” ca stat. Din cauza abuzurilor de alcool, deseori avea un comportament agresiv. Încetarea acțiunilor mili-tare a contribuit considerabil la scăderea popularității amazoancei. Citeam, prin 2009, că, într-o seară, milițienii din Tiraspol au reținut o individă, în stare avansată de ebrietate, care se decisese să-şi satisfacă necesitățile fiziolo-gice tocmai lângă monumentul Ecaterinei a II-a!! A început să înjure şi să bruscheze milițienii care au hotărât să ducă „huligana” la secție. După ce au identificat-o, au fost nevoiți să o lase în pace (se pare că după ce aceasta a dat telefon vechiului ei tovarăş de arme, Şevțov, ministrul securității), fără să-i aplice nici măcar o amendă!...

Mass-media rusă intră în acțiune: se multiplică numărul reportaje-lor şi informațiilor despre „situația grea” în care se afla populația rusofonă

www.dacoromanica.ro

Page 103: Chişinău file de jurnal

102 · ION BISTREANU

din Transnistria ca urmare a „agresiunii” Chişinăului. Extrem de puține informații sau analize cât de cât obiective. Am reținut doar două scurte re-marci ale ziarului moscovit Izvestia: „...De un an şi jumătate, Rusia nu-şi expune oficial poziția față de prezența grupărilor de combatanți ruşi în Re-publica Transnistreană (...) prefăcându-se că nu vede nimic, aşa cum face, de altfel, şi Ucraina (...) care permite unor formațiuni înarmate să tranziteze nestingherit teritoriul său...” (ediția din 6 martie)...„Participarea cazacilor la evenimentele din Transnistria reprezintă o agresiune armată susținută de gu-vern împotriva unui stat suveran (...) Partea rusă oferă doar prilejuri pentru a fi suspectată că are ambiții imperiale secrete...” (ediția din 11 martie).

8 martie: Televiziunea rusă Ostankino difuzează o ştire-bombă: în con-flict participă numeroşi cetățeni români, iar după primele 5 zile ale conflic-tului 28 sicrie cu trupurile celor ucişi au fost trimise în România! Publicația rusă Russkii vestnik este şi mai bine „documentată”: „din stația moldovenească de cale ferată Pârlita, cu vagonul 833-16604 au fost trimise în România 32 sicrie cu trupurile voluntarilor români ucişi...”. O altă publicație, Literatur-naia gazeta, informează că în ultimele zile forțele Chişinăului au pierdut cca 30 oameni, dar au fost înmormântați doar cinci. În logica publicației, ceilalți morți au luat drumul României, deci erau voluntari români!! Aceste ştiri senzaționale erau difuzate în grupaje care relatau pe larg despre „voluntarii” ruşi care merg în Transnistria să îşi apere conaționalii de „genocidul moldo-vean”!

Televiziunea rusă reacționează într-un mod foarte original la protestul ambasadorului nostru la Moscova. În loc să difuzeze o dezmințire, transmite o ştire aparent nevinovată privind sosirea în România a ...sicriului (deci „si-criu” era cuvântul subliminal!!!) cu rămăşițele pământeşti ale lui Nicolae Ti-tulescu. Asta, pentru ca telespectatorii să ştie că România se ocupă numai de aducere de sicrie în țară!!!

Preşedintele Snegur a dezmințit şi el dezinformările de mai sus, sublini-ind, totuşi, că, în calitate de stat membru al ONU, Republica Moldova îşi rezervă dreptul de a cere sprijin comunității internaționale. A cerut postului rus de televiziune să difuzeze o dezmințire, solicitare la care s-a răspuns prin intensificarea fără precedent a campaniei de denigrare a Republicii Moldova, prezentată telespectatorilor ca o putere imperială, şovină, criminală, care vrea să extermine „bietul popor transnistrean”. Rusul simplu, să zicem de pe un-deva din Extremul Orient, necunoscător al istoriei, a rămas, sunt sigur, cu im-presia că în regiunea transnistreană trăiesc doar ruşi get-beget, iar moldovenii ar fi nişte turişti veniți să admire binefacerile sovietice în această regiune şi, atraşi de un trai mai bun, doresc să se stabilească acolo!

www.dacoromanica.ro

Page 104: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 103

De fapt, pe întreg parcursul conflictului, televiziunea Ostankino a fost de departe cea mai înverşunată împotriva României, ştirile fiind prezentate chiar de şefa redacției, Tatiana Mitkova. Păcat, pentru ca era, în acea perioadă, cea mai atrăgătoare prezentatoare de ştiri de la televiziunea rusă. Spre dezamăgi-rea Tatianei, a televiziunii Ostankino şi, foarte probabil, a multor nostalgici şi naționalişti ruşi, nu au reuşit niciodată să publice nici măcar fotografia vreu-nui combatant militar român. A, să nu mint! Prin aprilie sau mai au filmat nişte lăzi de muniții, cu inscripții în limba română, ignorând că armament românesc se mai găsea încă nu numai în Rusia, dar şi în alte state ex-socia-liste, de pe timpul existenței Tratatului de la Varşovia. Iar ceva mai târziu a fost dată publicității şi fotocopia unui buletin de identitate aparținând unui anume I.O., cu domiciliul în Cluj-Napoca, chipurile un militar român par-ticipant la conflict, însă fără a oferi proba incriminatorie: trupul „volunta-rului român” ucis în lupte! Cine ştie prin ce colț al Moldovei sau în ce tren internațional găsiseră acel document de identitate...

Material pentru asemenea articole, mass media rusă primea indirect şi de la Chişinău, unde, în disputele politice, erau destui care nu prea gândeau ce spun. O publicație moscovită a preluat declarațiile premierului Muravschi care acuza Frontul Popular că ar fi vârful de lance al menținerii confruntă-rilor, precum şi ale unui consilier prezidențial, de altfel un analist de presti-giu în următorii ani: ”Druc poate să plătească salariul lui Smirnov, iar acesta lui Druc”. Un alt politician moldovean susținea – destul de iresponsabil – că „trebuie aşteptați voluntarii români din moment ce în sprijinul separatiştilor au venit cazacii”.

In zilele următoare, provocările separatiştilor transnistreni au continuat cu o intensitate crescândă, începând cu agresarea polițiştilor moldoveni din mai multe localități, confiscarea automobilelor de serviciu, terorizarea fami-liilor acestora. S-a înregistrat şi un prim atac armat asupra locuinței din Ti-raspol a lui Ilie Ilaşcu, şeful filialei Frontului Popular. Doi polițişti de la pos-tul Ursoaia de pe şoseaua Tighina-Căuseni au fost atacați dintr-un camion – care transporta armament pentru separatiştii găgăuzi – pe care îl opriseră pentru un control de rutină; un polițist a fost rănit, altul ucis. Gardiştii şi cazacii avariază grav podurile de la Gura Bâcului şi de la Vadul lui Vodă de pe şoseaua Chişinău-Volgograd. Satele Coşnița, Gura Bîcului şi Roghi sunt atacate cu mortiere şi rachete, mai mulți polițişti şi voluntari sunt ucişi. In timpul acestor confruntări, un transportor blindat BTR-80 al moldovenilor a fost distrus. S-a constatat că este de fabricație cehoslovacă, iar în urma pre-cizării Armatei a 14-a că acest gen de tehnică de luptă nu a fost livrat înainte

www.dacoromanica.ro

Page 105: Chişinău file de jurnal

104 · ION BISTREANU

în regiune, separatiştii au clamat că aceasta este o nouă dovadă că „România participă la război”!

Unitatea militară rusă din satul Parcani de lângă Tighina a fost „asediată” de câteva sute de amazoance ale Andreevei. Ajutate de gardişti şi de cazaci, au intrat în depozite şi au luat o mare cantitate de arme şi muniții – peste 1500 automate şi pistoale, un milion şi jumătate de cartuşe, peste 1000 grenade şi 30 lansatoare de rachete sol-sol. S-a dovedit ulterior că însuşi comandantul rus al unității a propus gardiştilor să ia armamentul. Când comandamentul armatei a deschis o anchetă, ofițerul s-a îmbolnăvit subit, şi-a dat demisia din armată şi a fugit în Spania (probabil la cules de căpşuni!). Într-o carte de me-morii apărută peste câțiva ani, Andreeva recunoştea că armele au fost date forțelor de autoapărare, cazacilor din Kuban, celor din regiunea Mării Negre şi celor de pe Don. Aceştia le-au transformat rapid în bani. Multe arme furate au fost ascunse, înainte de a-şi găsi cumpărători, chiar în morminte ale cazaci-lor ucişi în Transnistria. Ulterior, după ce asemenea arme au fost depistate pe piața neagră din Odesa, s-a trecut la identificarea seriilor şi s-a constatat chiar de ofițerii ruşi că armele proveneau din depozitele de la Parcani. Era doar începutul unui înfloritor comerț cu arme din depozitele militare din Trans-nistria, unele având ca destinație Cecenia, altele vândute diferitelor grupări teroriste din Orientul Mijlociu.

* * *....New York Times publică extrase dintr-un raport secret al Pentagonu-

lui în care se formulează recomandări privind consolidarea statutului SUA de unică superputere. Principele recomandări vizau descurajarea Japoniei, a Europei şi a altor state în cursa pentru dominația mondială, precum şi aban-donarea ideii de „internaționalism colectiv” de genul celui creat de puterile învingătoare în cel de al doilea război mondial. „Noi trebuie să împiedicăm crearea unei structuri de securitate strict europene care ar slăbi NATO”. În vi-ziunea raportorilor, SUA trebuie să îşi aroge dreptul de a stabili cine şi ce re-prezintă într-un moment concret un pericol „nu numai la adresa intereselor noastre, dar şi ale aliaților şi prietenilor noştri”, să releve posibilele amenințări şi, tot de una singură, să decidă cum să lupte împotriva acestora. „Țelul nostru primar este prevenirea apariției unui nou concurent – atât pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, cât şi oriunde în altă parte – care ar reprezenta un pericol similar celui care l-a constituit înainte Uniunea Sovietică”. În acest scop, se re-comandă ca rachetele nucleare americane să țintească obiective de pe terito-riul fostei URSS, „obiective de cea mai mare valoare pentru actualii sau viito-rii lideri ruşi sau pentru alți adversari nucleari”. Principala preocupare față de

www.dacoromanica.ro

Page 106: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 105

fostul spațiu al URSS: „demilitarizarea, conversiunea industriei lor militare pentru realizarea de producții civile, distrugerea sau, în cazul Rusiei, reduce-rea radicală a stocurilor de arme nucleare, susținerea unei conduceri solide şi a controlului unic asupra armei nucleare, prevenirea scurgerii de tehnologii şi cunoştințe militare avansate către alte țări”.

Pentagonul reacționează destul de confuz. Recunoaşte că SUA doresc să joace rolul predominant în lumea de după războiul rece, dar respinge ideea de jandarm al lumii...Mai era ceva timp până la venirea la putere a lui G.Bush-junior! O primă reacție şi din partea secretarului general al NATO, Manfred Woerner: numai un „internaționalism pragmatic şi responsabil” este capabil să asigure stabilitatea în lume şi să permită țărilor democrate să evite noile riscuri generate de dispariția lumii bipolare, în primul rând explo-ziile de naționalism şi amenințarea proliferării armelor de distrugere în masă. Acționând singure, SUA şi-ar asuma o povară insuportabilă, iar o structură unipolară, în cadrul căreia o singură putere conduce lumea, „este de nedorit şi nerealistă”, ea neputând servi drept model pentru o nouă ordine mondială.

Citind cele de mai sus, mi-am reamintit de lunga vară fierbinte a anului 1990, după invadarea Kuweitului de către Saddam Hussein. Atunci Statele Unite au reuşit să atragă comunitatea internațională în cel mai larg front co-mun (34 de state), împotriva invadatorului. Operațiunea „Furtuna în deşert” a încoronat Statele Unite ca cel mai mare apărător al libertății. Puțini au fost, cred, aceia care au desluşit tâlcul unui pasaj din discursul preşedintelui George Bush senior, la 11 februarie 1991: „În prezent, într-o lume aflată sub semnul unor schimbări rapide, leadershipul american este indispensabil. Americanii înțeleg că leadershipul presupune sacrificii. Dar mai ştim şi de ce speranţele omenirii se îndreaptă către noi. Noi suntem americani. Avem responsabili-tatea unică de a depune travaliul extenuant al libertăţii. Iar atunci când noi ne asumăm o astfel de sarcină, libertatea funcţionează... Între națiunile lumii doar Statele Unite ale Americii au forța morală şi mijloacele pentru a slav-garda libertatea. Suntem singura naţiune din lume care poate aduna laolaltă forţele păcii...”. Asistăm oare la apariția celei de a patra Rome, la care visaseră ruşii timp de patru secole, după căderea Constantinopolului?...

* * *10 martie. Reuşesc să îmi înfrâng reținerile şi să mă întâlnesc cu Ghe-

orghe Ghimpu, secretar al Parlamentului. Ştiam că, urmare a „colaborării” dintre securitatea română şi KGB-ul sovietic, fusese condamnat la ani grei de închisoare. Cum mă va primi? Ce va spune despre românii care l-au trădat? Cum ar trebui să reacționez? Erau multe întrebări pe care mi le puneam, deşi

www.dacoromanica.ro

Page 107: Chişinău file de jurnal

106 · ION BISTREANU

nu citisem şi nici nu auzisem nimic despre vreun reproş al lui Ghimpu în le-gătură cu ce se întâmplase în urmă cu două decenii...

...La sfârşitul anilor 60, în RSSM se înființase, în strictă ilegalitate, Fron-tul Național Patriotic, condus de Alexandru Usatiuc Bulgăr, şi din care făceau parte, printre alții, Gh.Ghimpu, Al.Şoltoianu, Valeriu Graur, ca să îi amintesc doar pe cei care au fost condamnați şi trimişi în lagărele sovietice.

Chiar înainte de întâlnirea cu Ghimpu, am avut ocazia să stau de vorbă cu Alexandru Usatiuc-Bulgăr, care mi-a făcut o vizită la ambasadă şi, cu acea ocazie, mi-a relatat şi „aventura” sa bucureşteană din 1970. Amăgit de schim-barea, în bine, a orientării istoriografiei româneşti privind Basarabia, de cur-sul politic al conducerii de atunci a României față de relațiile cu URSS, mai ales după invadarea Cehoslovaciei, a considerat că ar fi deosebit de util pen-tru conducerea României să cunoască de la sursă starea de spirit din Moldova Sovietică: „voiam să explic fraților români că ceea ce se scrie în presa oficială de la Chişinău şi Moscova în legătură cu națiunea moldoveană, cu dragos-tea acesteia pentru realizările socialiste nu este chiar adevărat, că sunt destui moldoveni care gândesc cu totul altfel, care nu şi-au pierdut speranța că se vor reuni cu România”. În acelaşi timp, voia să informeze în detaliu despre Frontul Național Patriotic pe care îl înființase, în ilegalitate, împreună cu un grup de tineri patrioți moldoveni. Mi-a relatat şi despre zvonurile care circu-laseră la un moment dat prin Moldova cum că, în semn de bunăvoință, ruşii vor da înapoi Bucovina, care fusese luată ca plată – cică doar pentru 30 de ani – pentru cei 20 ani de „ocupație românească a Basarabiei” etc. Având rude în România, putea veni periodic în țară. A sosit la Bucureşti în iunie 1970. A considerat că cel mai bun contact ar fi la CC al PCR. A dat un telefon şi i s-a propus o întâlnire. A fost ascultat, i s-a mulțumit pentru memoriu şi pentru informații şi atât !

Documentul conţinea mai multe date despre politica oficială de deznaţi-onalizare a românilor basarabeni, cărora li se interzicea să-şi vorbească limba, să-şi cunoască istoria, despre faptul că acestora le erau închise şcolile, biseri-cile, că nu li se permitea să-şi viziteze rudele din România, că nu aveau per-misiune să se stabilească în oraşe, invadate de „specialişti” invitaţi din toate regiunile fostei URSS ş.a.m.d. Cui altuia să i se plângă nişte români dacă nu „preşedintelui românilor”?! Basarabenii credeau, naiv, că liderul român, care cu doi ani în urmă se opusese deschis intervenției în Cehoslovacia, va dovedi acelaşi curaj şi în legătură cu soarta românilor de peste Prut.

La numai câteva zile după întâlnire, la 30 iunie, Preşedintele Consiliului Securităţii Statului, Ion Stănescu, transmite lui Iuri Andropov, şeful KGB-ului sovietic, o scrisoare cu indicativul „strict secret”:

www.dacoromanica.ro

Page 108: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 107

„Stimate tovarăşe Andropov! În data de 12 iunie a.c., la Consiliul de Stat al R.S. România s-a prezentat

cetățeanul sovietic Usatiuc Alexandr Vasilievici, născut la 23.02.1915, domi-ciliat în Chişinău, str. Lomonosov nr. 24, posesor al paşaportului N 482230 şi a cerut să fie primit de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, motivând că doreşte să expună „o problemă importantă”.

Cu această ocazie numitul a lăsat un plic adresat Preşedintelui Consi-liului de Stat, care conţinea un material dactilografiat pe 6 pagini, relatând despre nişte acţiuni ale unor elemente din R.S.S. Moldovenească împotriva statului sovietic.

Usatiuc Alexandr Vasilievici nu a primit audienţă.Considerând că aceste acţiuni prezintă interes pentru organele sovietice

de securitate, vă trimitem plicul şi materialul lăsat de numitul la Consiliul de Stat al R.S. România.”...

Bineînțeles că KGB a reacționat prompt, punându-l sub strictă urmărire pe Usatiuc şi pe cei din anturajul acestuia.

Gheorghe Ghimpu mi-a relatat că arestările nu au avut loc imediat. Mai întâi, Usatiuc a fost pus sub supraveghere timp de câteva luni, i s-au înregis-trat toate contactele, în primăvara anului 1971 fiind arestat, împreună cu Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur şi Alexandru Şoltoianu. Cei patru vor fi anchetaţi în beciurile KGB-ului din Chişinău aproape doi ani de zile.

Procesul va avea loc la 13 iunie 1972. „Pentru propagandă şi agitaţie an-tisovietică cu scopul de subminare şi slăbire a puterii sovietice”, cei patru sunt condamnați la închisoare pe diferite termene. Alexandru Usatiuc-Bulgăr este condamnat la 7 ani lagăr de muncă silnică cu regim sever (în lagărul Perm, din munții Ural), plus 5 ani deportare în Siberia; Gheorghe Ghimpu – la 6 ani lagăr de muncă silnică cu regim sever ; Valeriu Graur – la 4 ani lagăr de muncă silnică cu regim sever; Alexandru Şoltoianu – la 6 ani lagăr de muncă silnică cu regim sever, plus 5 ani deportare în Siberia. Ultimii trei îşi vor ispăşi complet pedeapsa în lagărele din Mordovia, în apropierea Cercului Polar.

În 1990, Gheorghe Ghimpu va deveni deputat în Parlamentul R. Mol-dova, fiind ales secretar al legislativului. Era unul dintre puţinii parlamentari care aveau o biografie de disident. Rămâne în istorie prin gestul său de a ar-bora, la 27 aprilie 1990, primul drapel tricolor pe sediul Parlamentului. Ul-terior, va fi ales preşedinte al Partidului Naţional Român. La prima noastră întrevedere, mi-a răspuns simplu la scuzele pe care încercam să i le cer: „Aşa erau timpurile, nu acuz pe nimeni şi i-am iertat pe toți”. Am sugerat ulterior unor deputați români să îl invite în țară, să se facă ceva pentru ştergerea acelor dureroase răni provocate. Nu a prezentat însă interes, pentru că nu era dintre

www.dacoromanica.ro

Page 109: Chişinău file de jurnal

108 · ION BISTREANU

aceia care strigau mai tare „unire, unire!”. Era un unionist convins, însă mult mai realist: „nu vom face unirea prin mitinguri, trebuie ca toți moldovenii să conştientizeze că sunt români şi că trebuie să trăiască înăuntrul unei singure Românii, trebuie să devenim mai întâi cu adevărat independenți, să ne re-întregim republica”. Extrem de calculat, calm în cele mai tensionate situații, avea un temperament total opus fratelui său, Mihai Ghimpu (unul din cei mai activi membri ai Frontului Popular şi care a manifestat acelaşi activism în următoarele două decenii, ajungând chiar preşedinte interimar, pentru un an, al Republicii Moldova). Va sfârşi tragic, la 27 octombrie 2000, într-un straniu accident de maşină, la câteva zile după ce ridicase problema unor des-păgubiri de 10 miliarde de dolari din partea Federației Ruse, succesoare de drept a URSS, pentru ocuparea Basarabiei timp de 50 de ani. Pe piatra fu-nerară din satul natal Coloniţa, unde a fost înmormântat, sunt înscrise cu-vintele: „Ne vom salva doar revenind la românism şi realizând reîntregirea neamului românesc”.

Alexandru Usatiuc-Bulgăr a devenit preşedinte al Asociaţiei victime-lor regimului totalitar-comunist şi a veteranilor Armatei Române. În vârstă (78 de ani), nu mai avea forța de a participa activ la viața politică. Deşi di-sident, şi încă unul care a suferit pentru cauza românismului, nu era agreat de unioniştii radicali. A fost trist pentru mine să citesc în ziarul Țara, editat de Frontul Popular, acuzații cum că ar fi fost „agent KGB”. Culmea! Aceste acuzații au fost lansate într-un interviu acordat publicației respective chiar de ...Ion Stănescu !

Pe Alexandru Şoltoianu l-am cunoscut ceva mai târziu, prin intermediul unei ziarise rusoaice. Şi el avea o biografie destul de complicată. La aproape 60 de ani, după 16 ani de lagăr era deja obosit pentru a mai lua parte activă la mişcarea de eliberare națională. Singura forță politică de partea căreia ar fi putut fi era doar Frontul Popular, dar parte din conducerea acesteia pre-fera „revoluționarii activi”, în stradă, iar prezența în rândurile lor a unor foşti disidenți nu era bine primită, aceştia constituind, în opinia lor, un potențial concurent pentru conducerea Frontului. Mi-a adus mai multe materiale, în limba rusă, din dosarul său penal, din care publicase câteva pagini în ziarul de limbă rusă Nezavisimaia Moldova, condus de ziarista care mi-a facilitat întrevederea cu el. Ziarele „unioniste” l-au ignorat. Mi-a povestit cum, după terminarea institutului de relații internaționale de la Moscova, cu specialita-tea limbi orientale, urma să fie trimis la o ambasadă din nordul Africii, dar a fost „turnat” de un coleg ca având idei naționaliste. A intrat în mişcarea ile-gală, alături de Usatiuc şi Ghimpu, a fost condamnat şi, apoi, a avut domici-liu forțat, sub supravegherea permanentă a KGB, ca urmare a unor dispoziții

www.dacoromanica.ro

Page 110: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 109

exprese din partea primului secretar al PC din Moldova, I.Bodiul, pătimaş de răzbunător după ce aflase că într-unul din materialele „subversive” con-fiscate de KGB, Şoltoianu scria că „Bodiul este atât de limitat la minte, încât nu i se poate  încredinţa nici măcar o brigadă în colhoz, pentru că el o va aduce neapărat la sărăcie…”. Bodiul ar fi vrut ca, după condamnare, Şoltoianu să fie internat într-un spital psihiatric, unde să fie îndopat, până la moarte, cu substanțe psihotrope. Şoltoianu a fost „salvat” de Andropov, care era mai preocupat de descoperirea întregii rețele „naționaliste” din Moldova: „Trans-miteţi-i tovarăşului Bodiul că sunt probleme cu mult mai importante decât răzbunarea sa. Dacă în timpul interogărilor nu veţi reuşi să descoperiţi în în-tregime partidul, judecaţi-l pe Şoltoianu, trimiteţi-l în lagăr, înconjuraţi-l cu informatorii noştri, distrugeţi partidul, iar după aceasta daţi-l pe Şoltoianu la dispoziţia lui Bodiul”.

Despre Valeriu Graur nu am aflat decât că, după eliberare, a obținut aprobarea de a se stabili în România...

* * *12 martie: preşedintele Snegur are o întâlnire cu membri ai societății

„Demnitate” din Transnisatria care îi cer, printre altele, renunțarea la imnul „Deşteaptă-te,române”, renunțarea publică la ideea unirii cu România etc.

13 martie: Adrian Năstase merge la Moscova, are convorbiri cu Kozîrev, se întâlneşte şi cu vicepreşedintele Ruțkoi, venit special din afara Moscovei, invitându-l pe ministrul nostru, în aceeaşi seară, la teatru!! In comunicatul comun al celor doi miniştri este apreciat apelul conducerii Rusiei la rezolva-rea paşnică, pe calea dialogului, a tuturor problemelor existente. Se convine crearea unei echipe de experți pentru studierea problemei tezaurului româ-nesc evacuat în Rusia în 1917. Năstase dezminte informațiile privind impli-carea militară a României în conflictul transnistrean.

* * *13 martie: Ministrul ungar al apărării, Lajos Für, preşedinte al Forumului

Democratic Maghiar, face o declarație fulminantă la Miscolc, cerând apăra-rea, prin toate mijloacele „a întregii ungurimi din Bazinul Carpatic”, ca ”parte inseparabilă a apărării securității națiunii ungare...” „Vatra Românească” cere imperios „interzicerea constituirii de partide pe baze etnice” ...

Incep să apară întrebări dacă nu cumva Rusia panslavistă şi naționalistă va reprezenta un nou pericol pentru securitatea Europei... Ucraina decide

www.dacoromanica.ro

Page 111: Chişinău file de jurnal

110 · ION BISTREANU

suspendarea temporară a evacuării armamentului nuclear de pe teritoriul său către Rusia, sub motivația că în condițiile de haos şi instabilitate din Rusia, nu există certitudinea că rachetele vor fi distruse şi nu vor încăpea pe mâini ostile. Cere control internațional şi, în plus, construirea lângă Cernobîl a unei uzine de dezafectare a rachetelor şi de prelucrare a deşeurilor nucleare. Conform unor date publicate în occident, pe teritoriul Ucrainei s-ar afla cca două mii de ogive nucleare tactice, în Belarus- 1250, iar în Kazahstan- 1900. Agenția France Presse susține că şi în Moldova ar fi 90 rachete...

* * *14 martie: „sovietul suprem al republicii nistrene” hotărăşte ca băncile

din Transnistria să înceteze operațiunile bancare cu Moldova, iar Igor Smir-nov semnează un decret prin care se creează o comisie de stat pentru ocroti-rea socială a militarilor şi a persoanelor demobilizate, acțiune menită a atrage militarii ruşi care îşi încheiau satisfacerea serviciului militar sau care demisio-nau din Armata a 14-a.

Guvernul R.Moldova adresează un apel către locuitorii din raioanele de pe malul stâng al Nistrului: „In pofida eforturilor perseverente ale conducerii Republicii Moldova, orientate spre soluționarea prin mijloace paşnice a con-flictului din raioanele de pe malul stâng al Nistrului, liderii de la Tiraspol au împins aventura lor politică extremistă, cu un caracter net antipopular, până la sfârşitul ei logic – războiul civil. În ultimele zile, au fost declanşate ata-curi fără precedent prin amploarea lor asupra structurilor legale ale puterii, populația civilă este terorizată, au loc diversiuni banditeşti.(...) Creşte numă-rul victimelor (..) In această situație, adresăm populației de pe malul stâng al Nistrului chemarea de a sprijini structurile legale ale puterii, în efortul lor de a constrânge formatiunile banditeşti să depună armele, iar pe mercenari – să părăsească republica noastră. Ne adresăm, de asemenea, cetățenilor care prin forța imprejurărilor au nimerit sub influența puciştilor tiraspoleni şi au pus mâna pe arme: încă nu e târziu să înceteze acest război absurd, încă nu e târziu să se dea dovadă de înțelepciune şi de conştiință civică. Propunem ca în timp de 48 de ore, începând cu orele 18.00 ale zilei de 15 martie a.c., să fie predate benevol armele către organele legale ale puterii. In caz contrar, organele republicane de menținere a ordinii vor lua toate măsurile necesare pentru apărarea cetățenilor, indiferent de naționalitate, împotriva samavolni-ciilor dezlănțuite”.

Apel fără ecou în stânga Nistrului şi fără acțiuni concrete ale Chişinăului: autoritățile nu aveau forța de a lua măsuri hotărâte, chiar radicale. Prevala, în continuare, poziția preşedintelui Snegur care încă spera că se va ajunge la o

www.dacoromanica.ro

Page 112: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 111

soluție paşnică, prin dialog. O poziție rațională de altfel, dar care se lovea de iraționalismul separatiştilor şi al susținătorilor acestora.

15 martie. În urma unor repetate demersuri ale părții moldovene, minis-terul de externe ucrainian îşi exprimă public îngrijorarea în legătură cu im-plicarea în conflictul din Transnistria a cazacilor de pe Don – „mercenari, a căror implicare violează normele de drept internațional” – şi cheamă la a încetarea focului, avansând chiar ideea unei medieri. Două zile mai târziu, preşedintele Ucrainei va emite un decret privind crearea unei zone cu regim special pe o adâncime de 50 km la frontiera cu R.Moldova, cu scopul declarat de a preveni afluxul de cazaci de pe Don, menținerea ordinii publice în zo-nele de frontieră. Totodată sunt suspendate călătoriile în grup ale cetățenilor ucrainieni sau ale unor grupuri de cetățeni străini în tranzit către R.Moldova. „Voluntarii” din Rusia continuă însă să sosească nestingheriți în regiunea transnistreană, chiar prin Ucraina, singura cale de acces spre Transnistria, aşa că am rămas cu impresia că măsurile luate de ucrainieni vizau doar preîntâm-pinarea extinderii conflictului pe teritoriul lor.

Uşor naiv, dar de înțeles, preşedintele Snegur a mizat încă de la înce-put pe un sprijin mai substanțial din partea Ucrainei,vecinul său nemijlocit la frontiera de est, un fel de tampon între Moldova şi Rusia. Preşedintele Kravciuk, un politician mult mai abil, avea un ascendent asupra lui Snegur, prin experiența sa politică la vârful partidului comunist din Ucraina şi apoi al Ucrainei independente, prin rolul pe care l-a avut, alături de Rusia, în ac-celerarea dezintegrării URSS. În plus, era şeful unui stat imposibil de ignorat în arhitectura geopoliticii regionale. Dincolo, însă, de interesele pe termen lung în Transnistria, Kravciuk avea şi anumite limite: ca şi în alte republici ex-sovietice, situația politică şi economică din Ucraina era extrem de complexă, existau serioase temeri că în Crimeea (cu 64 la sută populație rusofonă) s-ar putea declanşa o puternică mişcare separatistă sprijinită de Rusia, mai ales că relația politică Elțân-Kravciuk era destul de încordată.

Leonid Kravciuk a fost unul dintre cei mai abili politicieni ucrainieni în perioada de final a perestroikăi. Secretar pe probleme ideologice al CC al PC din Ucraina, a fost odată trimis să „potolească” un mare miting popular organizat în piața centrală a Kievului. Greu, oamenii erau deja dezlănțuiți. Frontul Popular ucrainian (RUH), deținea deja controlul pieței. Kravciuk a observat undeva, în mulțime, fluturând două steaguri galben-albastre – dra-pelul independenței de la 1918. Unul din organizatorii mitingului, nu de-parte de locul unde se afla Kravciuk, avea un steag în mână. Abilul ideolog i l-a smuls şi s-a înfăşurat cu el. „Partidul e cu noi!”, a izbucnit mulțimea. Şi Kravciuk a cucerit piața! De aici până la liderat, întâi ca preşedinte al Ra-

www.dacoromanica.ro

Page 113: Chişinău file de jurnal

112 · ION BISTREANU

dei Supreme şi apoi ca preşedinte al Ucrainei, a fost doar un pas. Înflăcăratul oponent al naționaliştilor, a fost votat majoritar şi de aceştia! Mai târziu, la Belovejskaia Puscia, împreună cu frații slavi din Rusia şi Belarus, a tras sca-unul lui Gorbaciov. Iar mai apoi, a fost primul care a spart şi triunghiul slav, încă din primele luni ale anului 1992 angajându-se într-o continuă dispută cu Elțîn. Nu pe probleme ideologice, pe principii, ci pe ceva mult mai „convin-gător”: armele nucleare şi flota militară din Marea Neagră.

16 martie: forțele speciale ale Moldovei îl arestează pe fostul comandant al Armatei a 14-a, generalul Yakovlev, care trecuse de partea separatiştilor transnistreni. Captură prețioasă, întrucât în schimbul lui separatiştii vor eli-bera polițiştii luați ostateci la 2 martie, la Dubăsari.

17 martie: Palamentul are o şedință închisă care durează 12 ore. În aceeaşi seară aflu detalii. În cadrul dezbaterilor asupra situației din zona de conflict, s-a lansat şi ideea retragerii forțelor moldoveneşti de poliție (idee agreată ta-cit de preşedintele Snegur), pe motiv că pierderile umane sunt din ce în ce mai mari, iar situația nu se ameliorează. S-au auzit şi chemări la o rezistență armată mai puternică, cei mai vocali fiind reprezentanții unor localități cu populație majoritar moldoveană, din stânga Nistrului, care au acuzat direct conducerea republicii că nu sprijină populația terorizată de forțele mercenare ale separatiştilor de la Tiraspol. Un deputat frontist a propus chiar solicita-rea unei intervenții a armatei române! (Nu era o noutate: nu o dată, în acele zile, în discuții cu oameni simpli, cu membri ai anumitor forțe politice, mi se punea aceeaşi întrebare: de ce frații români nu vin în ajutorul fraților lor de sânge? Unii evocau venirea armatei române în Basarabia, în 1918, susținând că „istoria ne învață cum se face unirea!” Dificil, aproape imposibil în unele cazuri, să îi convingi de absurditatea unor asemenea scenarii. Am suportat chiar şi acuzația că „ne trădați aşa cum ne-ați trădat şi în 1940!”). Alți vorbi-tori, inclusiv reprezentanți ai unor localități cu populație majoritar moldo-veană din stânga Nistrului, au cerut încetarea manifestațiilor şi a apelurilor în favoarea unirii cu România, de parcă la fiecare colț de stradă numai des-pre asta se vorbea! „Noi suntem pentru unire, dar nu acum!” adăugau aceştia. Alții au cerut să se renunțe la imnul „Deşteaptă-te, române” şi la folosirea glo-tonimului „limba română” care, chipurile, „toarnă benzină pe foc în Trans-nistria”. Unii au cerut să se dea un ultimatum Rusiei şi să se rupă relațiile di-plomatice cu aceasta, alții sugerau semnarea unui tratat militar cu România şi chiar unirea imediată, întrucât „identitatea Moldovei este o aberație”.

Inspirați au fost cei care au decis ca lucrările din acea zi să nu fie publice! Presa – în special cea de limbă rusă – ar fi avut material pentru o ediție spe-cială! Atmosfera s-a încins în asemenea măsură, încât, la un moment dat,

www.dacoromanica.ro

Page 114: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 113

preşedintele Snegur a rugat să se pună la vot demisia domniei sale! Bineînțeles că apelul patetic al preşedintelui nu a fost luat în seamă, cel care a reuşit să calmeze spiritele fiind acelaşi Alexandru Moşanu care, încă odată, s-a dovedit a fi un susținător rațional, lucid, al stabilității interne, chiar cu riscul de a fi acuzat că ar fi de partea preşedintelui.

Am înregistrat cu multă suspiciune chemările la arme lansate de unii deputați, aşa cum aveam serioase rezerve față de cei care care, chipurile, re-prezentau mişcările de voluntari. Am primit la ambasadă câțiva reprezentanți ai administrațiilor locale din satele de pe malul stâng al Nistrului, inclusiv un deputat, de altfel om de bună credință, care nu îmi cereau altceva decât ...arme, susținând că sunt gata să meargă la Bucureşti să le preia! Le explicam cu mare grijă că aşa ceva este imposibil, o eventuală implicare armată a Ro-mâniei ar avea consecințe incalculabile. Le-am sugerat că, dacă vor să lupte pentru apărarea şi independenței şi integrității tânărului stat, să se înroleze în forțele de poliție. Sugestie respinsă categoric: „nu în slujba trădătorilor de neam, de-alde Snegur şi ai lui”. Cam pe aici se încheiau şi discuțiile noastre...

În aceeaşi zi se semnează un nou acord de încetare a focului, încălcat de Tiraspol peste numai o săptămână. Parlamentul de la Chişinău a încercat un compromis, anunțând că va acorda transnistrenilor o anumită autonomie economică şi vamală. Exigențele Tiraspolului rămâneau maximale: cel puțin autonomie teritorial-politică şi dreptul la secesiune în cazul unirii R.Moldova cu România.

O undă de speranță pentru Chişinău în ceea ce priveşte conduita Arma-tei a 14-a: ofițerii ruşi resping, la 17 martie, un nou apel al lui Smirnov de a depune jurământul şi a trece efectivele sub jurisdicția separatiştilor. Speranță deşartă: chiar a doua zi, comandamentul Armatei a 14-a încalcă „neutralita-tea” declarată anterior, anunțând că este gata de a acorda ajutor transnistreni-lor, chiar şi fără un ordin expres de la Moscova.

Guvernul Muravschi prezintă în parlament un proiect de lege privind crearea unei zone economice libere, cu statut de județ şi cu centrul la Dubă-sari. În acelaşi proiect se prevede ca legea cu privire la limba de stat să intre în vigoare în Transnistria în anul 2000, nu în 1993, cum se prevedea inițial.

Populația terorizată din zonele de conflict ia calea refugiului, spre Odesa sau pe malul drept al Nistrului, numărul lor fiind estimat, în luna martie, la peste 10 mii persoane.

La 17 martie guvernul român difuzează o declarație în care îşi exprimă profunda îngrijorare în legătură cu evenimentele din raioanele de pe ma-lul stâng al Nistrului, în mod deosebit în legătură cu creşterea numărului de cazaci şi voluntari, veniți de la mari distanțe, înarmați cu armament mo-

www.dacoromanica.ro

Page 115: Chişinău file de jurnal

114 · ION BISTREANU

dern din dotarea fostei armate sovietice. „Pentru guvernul României este de neînțeles cum aceste arsenale devin accesibile bandelor de mercenari. Faptul în sine s-ar putea explica fie printr-o complicitate a celor chemați să contro-leze asemenea arsenale, fie prin incapacitatea de a asigura controlul asupra lor. Ambele ipoteze relevă situații la fel de grave care ar putea pune sub sem-nul întrebării chiar garanțiile privind controlul asupra armamentelor nucle-are!”. Exprimându-şi solidaritatea şi sprijinul cu poziția şi măsurile adoptate de Guvernul Republicii Moldova îndreptate spre soluționarea prin mijloace paşnice a conflictului, guvernul român adresează guvernelor Federației Ruse şi Ucrainei apelul de a exercita întreaga lor influență pentru a pune capăt ac-telor de violență şi teroare împotriva populației civile din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova.

O declarație, în termeni similari, face şi preşedintele Ion Iliescu.Preocupați de desfăşurarea dramatică a evenimentelor din Moldova, mai

mulți politicieni români îşi exprimă compasiunea cu frații de peste Prut. Dar înregistrez cu stupefacție şi o declarație iresponsabilă la postul de radio BBC a „marelui disident” român Ticu Dumitrescu. Acesta cere, nici mai mult, nici mai puțin, crearea unor grupe de voluntari români, înarmați bineînțeles de armata română, care să meargă în sprijinul fraților din R.Moldova. Şi, ca orice „om politic” care se respectă, îşi extinde filosofia:...„În situația în care ne ima-ginăm că în regiunea maghiară (din România) s-ar produce nişte conflicte armate, nu ştiu dacă Budapesta ar sta liniştită. Pornind de la această simili-tudine, nici noi nu putem rămâne indiferenți la ce se întâmplă românilor de peste Prut”. Eram curios dacă însuşi Ticu al nostru s-ar fi înrolat ca voluntar...

Semnalele de la Moscova sunt ambigui. Pe de o parte, se reiterează prin-cipiul neamestecului în treburile interne ale fostelor republici sovietice, pe de altă parte preşedintele Elțîn declară că apărarea drepturilor minorităților rusofone din noile state independente este un obiectiv prioritar al politicii sale externe.

18 martie. O zi memorabilă în viața corpului diplomatic străin din Chişinău. Nu mai sunt singurul diplomat străin! În cadrul unei festivități deosebite la care a participat toată conducerea Moldovei, cu drapele, cuvân-tări, urări de bun venit, s-a deschis la Chişinău ambasada SUA, condusă de Howard Steers, însărcinat cu afaceri. A fost singura ambasadă străină de la Chişinău care s-a deschis cu un asemena fast. Şeful misiunii a rostit o cuvân-tare în care a spus şi fraza cheie: „am venit conduşi de spiritul prieteniei şi sincerității şi am venit pentru totdeauna”( chiar aşa?! şi dacă va avea loc uni-rea?!). Mi-a mai plăcut o frază care îmi trezea unele lecturi pe teme istorice: „respectarea legilor şi obligațiilor internaționale, inclusiv obligațiile şi dato-

www.dacoromanica.ro

Page 116: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 115

riile Uniunii Sovietice”! Cam aceleaşi exigențe ridicaseră SUA, după primul război mondial, în fața noii puteri bolşevice!!! Mi-a plăcut acel subliminal „all around money”!!

Deschiderea ambasadei nu a fost un gest special al SUA față de Moldova: în aceeaşi zi s-au deschis simultan ambasadele SUA în toate noile state inde-pendente din fostul spațiu sovietic, acum membre ale CSI (în țările baltice ambasadele americane începuseră să funcționeze încă din 1991).

Mă întâlnesc cu preşedintele parlamentului, Al.Moşanu, căruia îi cer părerea asupra oportunității creării unei grupe de experți de la Chişinău şi Bucureşti care să analizeze şi să elaboreze propuneri menite să conducă la sto-parea conflictului armat şi la reglementarea politică a situației în Transnistria. Moşanu l-a sunat imediat pe preşedintele Snegur care, după ce a întrebat de ce nu m-am dus mai întâi la domnia sa să îi prezint propunerea, şi-a dat pe loc acordul. M-am întâlnit, în mai puțin de o oră, şi cu dl.Țîu, care a sugerat ca propunerea să fie discutată în detaliu cu Adrian Năstase, „şi eventual, cu ruşii”, cu prilejul participării la o reuniune a CSCE la Helsinki. În opinia lui, ar trebui să fie atraşi şi ruşii la consultări, „întrucât fără ei nu se poate face mare lucru”. Am transmis imediat la Bucureşti toate aceste informații, mai ales că peste două zile urma să vină la Chişinău, în drum spre Helsinki, minis-trul nostru de externe. Ulterior, la Helsinki, la 23 martie, s-a convenit institu-irea unui mecanism cvadripartit, fiind cooptată şi Ucraina...

In drum spre Helsinki, ministrul de externe Adrian Năstase face o escală la Chişinău. Avem o lungă discuție asupra situației din republică. Îmi spune că a convenit cu preşedintele Iliescu numirea mea ca ambasador în Republica Moldova. Obiectez pe loc: o asemenea numire ar fi considerată ca o mare victorie a conducerii moldovene care ar califica-o drept o recunoaştere to-tală şi ireversibilă a Republicii Moldova ca stat fără nici o legătură cu Româ-nia. În plus, ar deruta şi curentele unioniste care, şi în actualele condiții, nu prea înțeleg de ce, vorbind de integrarea graduală, până la reunificare com-pletă, este necesară o reprezentanță diplomatică la Chişinău. Îl întreb care ar fi reacția „partidelor istorice” din țară care au criticat mereu prezența unor diplomați români pe pământ românesc. Năstase acceptă argumentele şi mă roagă să le detaliez, peste câteva zile, într-un mesaj pe care să îl transmit la Bucureşti.

La 20 martie are loc un nou summit al CSI, la Kiev. Conducerea Moldo-vei a reuşit, în urma unor demersuri separate, pe plan bilateral, să includă pe ordinea de zi şi chestiunea conflictului din Transnistria, în final adoptându-se o declarație comună a şefilor de state din CSI în care se menționa, printre altele: menținerea integrității teritoriale a Republicii Moldova constituie un

www.dacoromanica.ro

Page 117: Chişinău file de jurnal

116 · ION BISTREANU

factor primordial al stabilității în cadrul CSI; necesitatea întreprinderii de măsuri în vederea preîntâmpinării antrenării în conflict, „sub orice formă”, a cetățenilor statelor membre ale CSI, iar acolo unde s-a întâmplat deja – în-apoierea lor imediată în localitățile de reşedință; interzicerea tranzitării te-ritoriilor lor de către formațiuni militare sau transporturi ilicite de arme; dezarmarea persoanelor civile şi a formațiunilor ilegale; neadmiterea prin mass-media a propagandei ce contribuie la escaladarea conflictului etc. Un text frumos, cu care s-ar putea lăuda orice negociator! Semnat şi de Elțîn şi de Kravciuk! Doar atât! Semnat!...

Tot la summit s-a pus şi problema cotei care urmează să revină fiecărui stat membru al CSI din proprietatea Uniunii Sovietice peste hotare. Aceasta era imensă: în 120 state ale lumii se aflau 3465 proprietăţi: foste ambasade sovietice, reprezentanţe comerciale, case ale prieteniei, birouri de informaţii, birouri ale corespondenţilor de presă, terenuri etc. In plus, conform datelor Curţii de Conturi a URSS, în conturile fostelor bănci sovietice în străinătate ar fi existat 46oo de miliarde ruble(vechi) despre a căror soartă nu se mai ştia nimic. La începutul anilor ’90 se aprecia că vânzarea acestor proprietăţi ar fi acoperit 50-60% din datoria externă a fostei URSS.

Boris Elțîn a reacționat prompt: această chestiune trebuie discutată „la pachet” cu datoria externă a fostei URSS, fiecare nou stat trebuind să îşi asume, proporțional, şi plata acestora. Or, datoria externă era evaluată la cca 94 miliarde dolari! Conform unei prime evaluări, Rusiei i-ar fi revenit 66 la sută din această datorie, Ucrainei- 16,37 la sută.

Peste un an şi ceva, toate statele membre ale CSI vor semna aşa-numita „variantă zero”, care în esență, însemna: nu plătim nimic, nu primim nimic! Ucraina şi Georgia nu vor ratifica însă „varianta zero”, dar nici nu îşi vor asuma cota parte din datorii, chestiunea rămânând plasată în „dosare nesoluționate cu Rusia”. Undeva, prin 2008, Rusia a plătit întreaga datorie externă a fostei URSS şi a declarat că va transcrie pe numele său întregul fond imobiliar din străinătate ! Nu cred că a ieşit în pierdere!

La Chişinău declarația CSI privind evenimentele din Transnistria este primită cu oarecare scepticism. Informațiile privind atitudinea unor cercuri politice ruseşti nu erau liniştitoare. Chiar în ziua în care şefii de state din CSI semnau declarația privind Transnistria, la Moscova parlamentul rus ce-rea ca autonomia economică acordată transnistrenilor să fie completată cu recunoaşterea statutului politic al regiunii şi cu dreptul acesteia la autode-terminare, „în cazul unirii Moldovei cu România”. Din Rusia continuau să sosească în Transnistria grupuri numeroase de cazaci şi alte feluri de „volun-tari”, inclusiv faimoşii „afgani” întorşi din pustietățile Afganistanului, fără

www.dacoromanica.ro

Page 118: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 117

a înțelege o iotă ce au căutat acolo timp de 10 ani, fără adăpost, mulți fără familii, fără locuri de muncă, cu singura profesie de „militar pe front”, deci învățați deja să tragă şi să ucidă cu sânge rece. Principalul pericol, considera pe drept cuvânt conducerea de la Chişinău, venea din partea Armatei a 14-a care s-a dovedit încă din primele zile de după proclamarea aşa-zisei republici moldoveneşti nistrene a fi cel mai vajnic apărător al separatiştilor, militarii fi-ind uşor de îndoctrinat cu lozincile privind apărarea ”străvechilor pământuri ruseşti” etc. „Unitățile militare ale garnizoanei din Tiraspol sunt dislocate pe teritoriul RSS Autonome Moldoveneşti care, până la 1940, făcea parte din componența Ucrainei, iar până în 1917 această regiune a fost parte a Statu-lui rus şi niciodată nu a intrat în componența vreunui alt stat. Suntem la noi acasă, pe pământul strămoşesc...”, se sublinia în hotărârea adunării ofițerilor garnizoanei Tiraspol, în septembrie 1991, la numai câteva zile după procla-marea independenței Republicii Moldova.

Conducerea de la Kremlin face, totuşi, un prim gest. După trei luni de la dezmembrarea URSS, timp în care a persistat incertitudinea în legătură cu patrimoniul şi viitorul armatei fostei Uniuni Sovietice, încadrată temporar ca forțe armate ale CSI, comandantul forțelor armate unite ale CSI, mareşalul Şapoşnikov, semnează cu premierul Muravschi, la 20 martie, documentul ofi-cial privind trecerea sub jurisdicția R. Moldova a tuturor bunurilor unităților militare ex-sovietice aflate pe malul drept al Nistrului, inclusiv regimentul de avioane de vânătoare (31 de avioane MIG-29) de la Mărculeşti. Moldovenii aveau să constate ulterior că avioanelor le fuseseră demontate instalațiile de bruiaj, iar toate piesele de artilerie era practic scoase din uz; înainte de pre-dare, ofițerii ruşi scurtcircuiseră cu curent de înaltă tensiune dispozitivele electronice de ghidare. În acord nu se stipulează nimic despre cui va aparține patrimoniul militar de pe malul stâng al Nistrului, care era, legal, tot teritoriu al Republicii Moldova. Se dau doar asigurări că toate căile de acces la depozi-tele de armament de pe malul stîng al Nistrului vor fi minate şi vor fi puse sub controlul Armatei a 14-a care rămâne, formal, tot în componența forțelor ar-mate ale CSI. Cât de securizate au fost, vom constata ulterior din uşurința cu care „civilii” separatişti au „furat” din aceste depozite cantități uriaşe de arme şi muniții.

... Despre depozitele de armament rusesc din Transnistria s-a scris – şi mai ales s-a speculat – foarte mult.

Armata a 14-a fusese dislocată în Ucraina şi Moldova în anul 1956. La sfârşitul anului 1991, era cea mai puternică forță militară dislocată pe flancul sud-vestic al URSS, în vecinătatea imediată a României. Dotată la standardele maxime.(Un înalt oficial moldovean, care lucrase şi înainte de independență

www.dacoromanica.ro

Page 119: Chişinău file de jurnal

118 · ION BISTREANU

în structurile militare, îmi spunea că, în timpul evenimentelor din decem-brie 1989, specialiştii Armatei a 14-a interceptau toate convorbirile radio şi telefonice de pe teritoriul României, pe o adâncime de 300 km!). Când au fost retrase trupele din districtele militare Sud, Nord şi Vest, toate armele şi munițiile au fost depozitate la Colbasna şi Tiraspol. La Tighina a rămas o brigadă de rachete, care avea în dotare rachete tactice clasa sol-sol, cu o rază de acțiune de 300 km. Divizia de avioane de vânătoare MIG -23, amplasată la Tiraspol, dar care intra în componența Flotei Mării Negre, a trecut în patri-moniul Ucrainei, însă fără muniție, inclusiv proiectile nucleare. Ce s-a putut, s-a transportat în grabă la Moscova, restul intrând în depozitele Armatei a 14-a. În atmosfera „revoluționară” care s-a instaurat în Transnistria în anul 1991 şi la începutul anului 1992 nu s-a mai putut evacua nimic. Comanda-mentul diviziei din Tiraspol a fost ocupat de formațiunile căzăceşti, în baza diviziei aeriene s-a instalat garda transnistreană, femeile din detaşamentele Galinăi Andreeva intrau când voiau în depozite, astfel că a fost pierdut – voit – controlul asupra depozitelor de armamente din Transnistria, situație ide-ală pentru un înfloritor comerț ilegal de arme şi muniții. Interesant că, după câțiva ani, Rusia a anunțat că au fost retrase 50 mii de arme uşoare, din cele 252 de mii aflate în depozite în anul 1992. Se zicea că vreo 37 de mii ar fi intrat în mâna separatiştilor. Ce s-a întâmplat cu restul, nimeni nu mai ştie nimic.

Conform unor militari ruşi, în depozitele militare de la Colbasna se găseau în jur de 400 mii tone de arme şi muniții, evaluate la cca 4 miliarde dolari. Armamentul a fost, însă, în mare parte depozitat în silozurile în care fuseseră arme nucleare, astfel că zeci de mii de mitraliere, automate, pistoale, erau iradiate, ceea ce necesita „îngroparea” acestora. În plus, în bunkerele din apropierea Colbasnăi se afla şi o mare cantitate de arme chimice – proiectile de tanc, bombe de aviație, precum şi zarin şi iprit din primul război mondial.Toate astea fuseseră depozitate aici în anii ’60-’70, fiind aduse din regiunea Lvov. Nimeni nu cuteza să intre în aceste bunkere.

După plecarea generalului Lebed de la conducerea Armatei a 14-a, un colonel a descoperit că în depozite se aflau patru vagoane de proiectile reac-tive pentru instalații BM-21-Grad, neinventariate. Nu s-a întrepins însă ni-mic, vigilentul colonel fiind urgent „promovat” la o altă unitate militară! La o nouă inventariere s-a constatat că lipseau două imitatoare de explozii nucle-are de la complexele de rachete 8K14, imitatoare care, deşi nenucleare, aveau o forță uriaşă de distrugere. Când acestea explodează, se formează o ciupercă asemănătoare cu cea provocată de o explozie nucleară, fără radiații, însă cu o undă de şoc aproape similară.

www.dacoromanica.ro

Page 120: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 119

Citeam, peste ani, că la sfârşitul anului 2003 Rusia a declarat oficial că toate rachetele sol-aer din Transnistria au fost evacuate în reg.Moscova, însă observatorii OSCE nu au avut acces la verificarea încărcăturii, prezentându-li-se doar o listă cu 424 unități de instalații mobile de rachete tip „Igla”, cu 70 unități mai puțin decât se anunțase anterior! Chipurile, acestea ar fi fost distruse la fața locului, nefiind transportabile! Acest tip de rachete, care cîntăreşte 18,5 kg fiecare, cu o rază de acțiune de 5 km şi putând atinge o înălțime de 3,5 km, este apreciată drept „arma ideală a teroristului”...

* * *După summit-ul CSI de la Minsk, preşedintele Snegur, însoțit de Ale-

xandru Moşanu, şi premierul ValeriuMuravschi, pleacă pentru câteva ore la Bucureşti (21 martie), pentru consultări cu preşedintele Iliescu. Ulterior, am aflat câte ceva din ce s-a discutat la Cotroceni. Menționez doar o evocare a lui Al. Moşanu, „decepționat” de atitudinea preşedintelui României care, în contextul discuției despre evenimentele din Transnistria, nu ar fi reacționat la o remarcă a lui Snegur: „dacă situația nu se va normaliza, sunt gata să fac o declarație care va cutremura toate capitalele...”. În interpretarea lui Moşanu, „Snegur avea, probabil, în vedere declararea Unirii cu România”. L-am în-trebat dacă mai înainte sau ulterior Snegur a vorbit cu el despre o eventuală unire cu România. „Nu, niciodată, dar cred că la Bucureşti asta avea în ve-dere”- a venit răspunsul.

Nu ştiu dacă aş fi evocat acest episod dacă prin 2009 nu aş fi citit despre un „plan secret” privind realizarea Unirii de către preşedintele Snegur, dez-văluit de un apreciat coleg al meu de minister. Cică, undeva în a doua parte a anului 1991, doi oameni politici de la Chişinău, deputatul V.Nedelciuc şi ministrul securității A.Plugaru, i-ar fi mărturisit, în timpul unei întâlniri de taină într-un parc bucureşean, că Snegur ar fi dispus să declare Unirea dacă i se va oferi postul de vicepreşedinte al României! Iliescu nici măcar nu ar fi răspuns la informarea pe care i-a făcut-o colegul meu!

Prin primăvara lui 2010, m-am întâlnit cu vechiul meu prieten, Vasile Nedelciuc, care s-a declarat stupefiat de „dezvăluirea” de mai sus, negând orice discuție pe această temă cu cineva din România. Pe cine să cred?

Pe acelaşi subiect a fost chestionat peste ani şi ex-preşedintele Snegur care a răspuns: „Nu a existat un astfel de scenariu. Preşedintele Ion Iliescu şi cu mine nu eram singuri în spaţiul acesta european. Or, dacă eşti european, tre-buie să te conduci şi de nişte reguli, împreună am contribuit la crearea condi-ţiilor de integrare: deschiderea hotarelor, crearea unor asociaţii, întreprinderi mixte, euroregiuni. Pe această cale ne-am dorit reintegrarea...”

www.dacoromanica.ro

Page 121: Chişinău file de jurnal

120 · ION BISTREANU

Cele de mai sus au stimulat şi pe alți „cunoscători” ai culiselor în care se croiau planuri de reunificare a Republicii Moldova cu România.

Regizorul timişorean Ion Ieremia, relata într-un interviu că fostul său co-leg de şcoală, Dan Marțian, i-ar fi reprodus următorul diaog între Iliescu şi Snegur:

„Preşedintele Ion Iliescu: Ei, cine o să facă unirea va intra în istorie...- Preşedintele Mircea Snegur: Hai s-o facem noi, domnule preşedinte... - pauză... pauză lungă fără răspuns... ”După care, regizorul se întreabă retoric: „Oare cine trebuia să răspundă?

Sunt convins că dacă în acel moment domnul preşedinte Ion Iliescu ar fi spus „hai”, Mircea Snegur l-ar fi urmat. Un şef de stat, dacă nu are o mentalitate şi de condotier, când situația o cere, este dator în numele interesului național să renunțe. Ii datorez ca regizor de teatru domnului Iliescu respect pentru protecția pe care mi-a acordat-o înainte şi după ‘89, dar țin să repet: pentru mine, reîntregirea țării era mai importantă decât libertatea sau democrația. În conştiința mea, domnia sa ca preşedinte al României e vinovat pentru ca n-a îndrăznit să-şi asume această răspundere într-o clipă istorică, când funcția îl obliga.”

N-am prea înțeles chestia cu sugerata renunțare la libertate şi democrație, în numele reunificării !

Am destule motive să pun la îndoială şi spusele domnului Ieremia. L-am cunoscut pe regizor la Chişinău, unde venise la iniţiativa ministrului cultu-rii, Ion Ungureanu, care avusese ideea de a invita regizori din România şi de a trimite regizori moldoveni în România. A şi fost numit director al Teatrului „Luceafărul” din Chişinău. Relaţia mea cu el a fost destul de reţi-nută, mai mult din cauza mea, pentru că, încă de la prima noastră întâlnire, mi s-a creat impresia că vorbeşte prea mult, şi chiar prea multe. Pe scurt, l-am plasat în grupa marilor romantici obsedaţi de ideea unei Uniri imediate, prin orice mijloace şi cu orice preț. Am aflat mai apoi că se înscrisese în Frontul Popular din Moldova, fiind atras în mod deosebit de gruparea radicală a Frontului.

Întâmplător, am găsit printre hârtiile din anul 1992 şi un interviu al aceluiaşi Ion Ieremia, de această dată – tot prin grația preşedintelui Ion Ili-escu ! – în calitate de director al Centrului Cultural Român de la Budapesta. Cu seninătate, dar şi cu o naivitate cel puțin suspectă, probabil stimulată de faptul că, aşa cum susținuse, pentru el „reîntregirea țării era mai importantă decât libertatea sau democrația”, susținea că „o cerere de aderare a României şi Republicii Moldova la CSI făcută simultan, ar putea conduce pe termen scurt la reîntregirea României”... Să fi citit declarația lui Elțîn din decembrie

www.dacoromanica.ro

Page 122: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 121

1991, în care chema Moldova să se unească cu România pentru a ne aduce şi pe noi în CSI??!!...

Doamne, câte planuri de Unire aveam, şi ignoranţii politici nu le-au luat în seamă!!! ...

Undeva, prin 1997, un autodeclarat „specialist” în problemele moldove-neşti, I.C., scria, foarte convins că deține secretul istoriei, despre o aşa-zisă operațiune – „Libertate pentru Basarabia”: şeful operațiunii ar fi fost, cică, ministrul Anton Vătăşescu, totul fiind planificat „cu maximă discreție spre a nu fi descoperită de serviciile secrete ruse...A fost evitat cu bună ştiință MAE, cel mai expus şi vulnerabil infiltrărilor agenților ruşi... În 1992 a fost elabo-rat un plan fezabil potrivit căruia preşedintele Mircea Snegur şi liderii de la Chişinău ar fi trebuit să candideze pe listele diferitelor partide româneşti la alegerile prezidențiale şi generale. Mircea Snegur avea asigurat un post de preşedinte al Senatului ...Din păcate, propunerea discutată pe canale pur di-plomatice a fost respinsă după faza de tatonare...”.

Personal, nu am auzit vreodată despre aceste scenarii; probabil că, fiind de la MAE, eram „expus infiltrărilor serviciilor de spionaj ruseşti”! Dar măr-turisesc că şi eu am pus în fața unor scenarii de unire, în varianta „Snegur- vicepreşedinte”, „Snegur-preşedinte al Senatului”, însă nu sub forma unor propuneri concrete ale factorilor decidenți de la Chişinău sau de la Bucureşti, ci – la o ceaşcă de cafea – ca opinii strict personale ale unor moldoveni fără nici o putere de decizie sau de influențare la nivelul conducerii statului. „Sne-gur ştie de un asemenea plan?”, întrebam. Invariabil primeam răspunsul: „Este prea avid de putere ca să refuze o asemenea propunere, dacă Iliescu o va avansa”! În schimb, nu prea ştiau ce să răspundă la întrebarea: „dar actualul parlament, cu structura-i bine cunoscută va vota unirea, pentru că în lumea contemporană este imposibil de imaginat că un asemenea act s-ar putea pro-duce aşa, peste noapte, prin înțelegerea a doi oameni, fie ei preşedinți, sau prin semnarea unui simplu decret...”

În acelaşi context, mai auzisem că, în ajunul adoptării Declarației de Independență din august 1991, pe lângă deputații agrarieni moldoveni cazați la hotelul „Codru” din Chişinău, mişunau fel şi fel de oameni care îi îndem-nau să semneze pentru „Unire imediată cu România”, promițându-li-se, în schimb, rente viagere din partea autorităților române!

Mai târziu, a apărut şi „modelul Cuza”, ca o motivație a participării lui Mircea Druc la alegerile prezidențiale din România ( fără a fi o „clonă Cuza”, respectiv şi preşedinte al R. Moldova!) tot aşa cum a fost lansată de un poet romantic şi varianta participării lui Iliescu la alegerile prezidențiale din Mol-dova!!!...

www.dacoromanica.ro

Page 123: Chişinău file de jurnal

122 · ION BISTREANU

Nu ştiu dacă, într-adevăr, Snegur şi Iliescu au discutat atunci despre Unire, dar ştiu sigur că, la prima şedință a Consiliului de securitate al R. Mol-dova, Snegur nu s-a plâns că nu a fost ascultat şi înțeles la Bucureşti în legă-tură cu dorința sa de reunificare, ci le-a relatat îndelung celor prezenți despre imaginea dezolantă, din avion, a terenurilor arabile din România, nearate, ne-îngrijite. Era nu departe de adevăr. Fuseseră reîmproprietăriți țăranii, dar nu primiseră nici tractoare, nici măcar boii sau caii care fuseseră „colectivizați” în urmă cu decenii. Aşa că, în special în județele noastre moldovene, pe câm-puri puteau fi văzute tractoare şi tractorişti moldoveni, care veneau la noi să muncească pentru ceva bani în plus şi pentru...motorină, de care se simțea mare lipsă pe malul stâng al Prutului.

...După întâlnirea cu Mircea Snegur, Ion Iliescu a convocat la consul-tări liderii principalelor partide politice din România. A prevalat – din câte am aflat ulterior – ideea că România poate, în cadrul limitelor dictate de contextul internaţional, să vină în ajutorul Republicii Moldova prin: spri-jinul diplomatic pe arena internațională, în contactele bilaterale şi în orga-nismele internaționale; luarea în calcul a unui ajutor economic în cazul în care R.Moldova ar fi supusă unui embargo economic şi energetic; sprijini-rea formării armatei naționale moldovene. Preşedintele Iliescu a conchis: „Independența Republicii Moldova este o realitate. Important acum este consolidarea independenței şi suveranității acestui stat, putând în acest mod să creăm platforma, premisele necesare reintegrării. Să privim lucrurile şi prin optica de la Chişinău”. Bineînțeles că, dat fiind spectrul de culori po-litice al consultării, nu puteau lipsi nuanțele stridente de culoare: s-a reluat sacramentala sintagmă „independența nu trebuia recunoscută”, s-a cerut „să fim pregătiți, să încurajăm formarea unor grupuri de voluntari”...Radu Cîm-peanu a lansat chiar şi „varianta”, chipurile de inspirație externă ( de unde? a cui?), a unei intervenții militare a României!... Istoria, bat-o vina! Prea multă lectură despre prezența armatei române în Basarabia în perioada premergă-toare proclamării Unirii de la 1918! Prea puține lecturi privind „ecourile” internaționale şi consecințele prezenței acelei armate!

In noaptea de 20-21 martie au loc noi atacuri asupra satelor Doroțcaia, Coşnița, Cocieri, Corjova, se înregistrează concentrări de tancuri, lansatoare de rachete şi importante forțe de gardişti şi cazaci pe direcția Grigoriopol, sunt minate mai multe obiective economice.

23 martie: în apropiere de Tiraspol este ucis Nicolai Ostapenko, deputat şi politician separatist. Mai târziu, asasinarea acestuia a constituit unul din principalele capete de acuzare în procesul „grupului Ilaşcu”. 14 mii de mun-

www.dacoromanica.ro

Page 124: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 123

citori din întreprinderi transnistrene primesc arme. Podul de la Crâuleni-Bî-cioc este aruncat în aer.

24 martie: se semnează un nou acord de încetare a focului şi se se efectu-ează un schimb de prizonieri: separatiştii eliberează 11 persoane, Chişinăul – 18.

Pe la jumătatea lunii martie, mai mulți deputați şi oameni de cultură m-au informat despre intenția lor de a organiza, la 27 martie, un miting în Piața Marii Adunări Naționale, pentru a marca împlinirea a 74 ani de la uni-rea Basarabiei cu România, dar la care, dată fiind situația, nu vor fi lansate invitații oficiale pentru delegați din România. Alexandru Moşanu mi-a con-firmat informațiile, declarându-se deosebit de rezervat față de oportunitatea organizării acestei manifestări, care ar putea fi speculată de separatişti. Am fost de acord, cu titlu personal, cu domnia sa care, după ce s-a sfătuit şi cu preşedintele Snegur, a reuşit să convingă organizatorii să anuleze mitingul preconizat.

La Bucureşti, Parlamentul a adoptat o Declaraţie solemnă cu ocazia îm-plinirii a 74 ani de la Unirea Basarabiei cu Țara. Text echilibrat: exprimarea „solidarităţii necondiţionate cu fraţii basarabeni”, aprecierea pozitivă a pozi-ţiei statelor CSI la summit-ul de la Kiev, calificată ca fiind „conformă spiri-tului actului Final de la Helsinki şi procesului CSCE, un pas important pe drumul soluţionării politice a situaţiei dramatice din această republică”. Au fost apreciate „în mod deosebit, măsurile energice întreprinse de Ucraina în vederea interzicerii tranzitării forţelor destabilizatoare peste teritoriul aces-teia”, precum şi „convingerea că, prin eforturile reunite ale statelor succesoare ale URSS, se va bara calea spre escaladarea conflictelor interetnice şi intersta-tale”. Nu îmi mai amintesc ca, ulterior, să fi văzut atâtea amabilităţi ale Româ-niei la adresa CSI...

Chiar în ajunul aniversării Unirii Basarabiei cu România, se încheie la Chişinău „Drumul Crucii”, un marş al unui grup de tineri, timp de trei săptămâni, de la Bucureşti până la statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului. Acțiunea a fost organizată de Liga Studenţilor din Universita-tea Bucureşti. Sute de mii de oameni au întâmpinat participanții la marş, care duceau în spate o cruce binecuvântată de Patriarhul Teoctist. Un traseu sim-bolic, cu o puternică încărcătură patriotică dar – după cum mi-au relatat câțiva cunoscători – în care s-au strecurat şi unele adieri care aminteau de grupusculele neolegionare.

* * *

www.dacoromanica.ro

Page 125: Chişinău file de jurnal

124 · ION BISTREANU

Ceea ce era previzibil încă de anul trecut, s-a săvârşit! Se sparge FSN-ul, prin voința exclusivă a „liderului național” Petre Roman. Dar nu aşa cum a dorit domnia sa. Mai mulți deputați trec în alte tabere, se creează un grup de inițiativă FSN-22 decembrie. Roman, surprins total de degringolada parla-mentarilor „săi”, avertizează asupra pericolului unei crize parlamentare şi cere adoptarea în regim de urgență a legii electorale. Nu prea vrea să înțeleagă că la noi au şi vor avea loc reaşezări ale lumii politice, nu se uită în ograda colegilor politicieni de la liberali în care unii îşi luaseră zborul din cuibul-mamă, având „aripile” mai tinere...

28 martie: preşedintele Snegur decretează starea excepțională pe întreg teritoriul Republicii Moldova, instituind conducerea directă a republicii de către preşedinte, prin intermediul Consiliului de Securitate (M. Snegur, Al. Moşanu, Valeriu Muravschi, Anatol Plugaru, Ion Costaş, Nicolae Țîu, Constantin Antoci, Al.Arseni, Victor Berlinschi, Mihail Cotorobai, Tudor Panțâru). Câteva dintre măsurile prevăzute în decretul prezidențial şi care, în subtext, se refereau doar la teritoriul din stânga Nistrului, dar aproape imposibil a fi transpuse în practică din cauza lipsei mijloacelor necesare, fie ele de natură administrativă sau militară: ridicarea temporară (!!) a arme-lor de foc de la cetățeni, întreprinderi şi instituții, interzicerea grevelor, a demonstrațiilor şi a mitingurilor, restricții de circulație şi regimuri speciale de intrare/ieşire în/din localități, suspendarea activității organizațiilor obşteşti, asociațiilor, partidelor politice care desfăşurau acțiuni antistatale etc.

A doua zi, guvernul de la Chişinău cere separatiştilor din Transnistria sa depună armele în următoarele două zile; în caz contrar, se va trece la dez-armarea forțată a formaţiunilor paramilitare (cum? de către cine?). Printr-o rezoluție a parlamentului se cere desființarea formațiunilor militare ilegale din zona transnistreană, reîntoarcerea cazacilor în Rusia, reinstaurarea struc-turilor administrative legale în raioanele de pe malul estic al Nistrului. Con-ducerea R. Moldova decide totodată crearea forţelor armate ale Republicii Moldova, trecând sub jurisdicția republicii toate unităţile militare ex-sovie-tice aflate pe teritoriul statului.

Preşedintele Mircea Snegur, însoțit de Alexandru Moşanu, merge pe pla-toul de la Coşnița; se declară de acord cu voluntarii asupra necesității unei riposte pe măsură la acțiunile separatiştilor, recunoaşte că şi conducerea re-publicii poartă o anumită vină, dă asigurări că „...vom întreprinde toate mă-surile posibile pentru restabilirea ordinei legale în regiune, însă trebuie să fa-cem acest lucru cu cât mai puţine jertfe”. O poziție publică mai fermă, mai hotărâtă a conducerii moldovene. Asta, în condițiile în care analişti şi experți străini considerau că superioritatea militară a separatiştilor, în corelație cu

www.dacoromanica.ro

Page 126: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 125

permanenta criză a puterii de la Chişinău, precum şi cu apatia şi indiferența generală în rândul societății moldovene, la care se adăuga şi puternica presi-une militară a Moscovei, dădeau şanse minime unei victorii militare şi poli-tice a conducerii centrale a R. Moldova.

Decretarea stării excepționale pe întreg teritoriul Republicii Moldova a fost un act necesar, însă măsurile adoptate în baza decretului prezidențial au avut un impact minim. Dezarmarea şi lichidarea formațiunilor paramili-tare nelegitime se putea face doar pe malul drept al Nistrului; unitățile de poliție din stânga Nistrului, reduse ca efective şi extrem de slab echipate cu armament şi tehnică de luptă, abia puteau face față atacurilor formațiunilor paramilitare separatiste, darămite să mai şi procedeze la dezarmarea şi li-chidarea acestora. Inoperabilă mi se părea şi decizia de a întări controlul la frontieră, pentru a bloca intrarea în republică a mercenarilor şi a cazacilor. Aceştia nu veneau prin România, singura frontieră controlată de guvernul de la Chişinău, ci prin Ucraina, pe segmentul de frontieră moldo-ucrainiană ne-existând nici un grănicer moldovean, având în vedere că această frontieră era în zona controlată de separatişti. Mai mult, în pofida unor declarații oficiale asiguratorii, Ucraina nu a întreprins practic nimic pentru a stopa tranzitul spre Transnistria a cazacilor şi voluntarilor ruşi sau a cazacilor şi a „volunta-rilor” ucrainieni. Dacă voluntarii veniți din Rusia clamau necesitatea de a-şi apăra conaționalii ruşi de pe „străvechiul pămînt rusesc Transnistria”, cei ucrainieni îşi declarau patetic solidaritatea cu conaționalii lor din regiune. Tot atât de ineficiente s-au dovedit în acele zile şi dezbaterile în parlamentul de la Chişinău. Mult patos, apeluri adresate parlamentarilor din stânga Nis-trului de a contribui la normalizarea situației etc. În şedința din 30 martie, preşedintele Snegur a declarat ferm că este lipsit de sens un dialog cu liderii separatişti şi a justificat instaurarea stării excepționale prin starea extrem de gravă a situației economice.

Nici transnistrenii nu şomează. Ei hotărăsc ca principalele uzine să treacă la producerea de armament. Lasă impresia că ar fi dispuşi să reia negocierile, cu medierea Rusiei şi Ucrainei, cu condiția ca să fie anulat decretul privind introducerea stării excepționale.

Nici atunci şi nici acum, când rememorez evenimentele, nu pot să suspec-tez conducerea Moldovei de lipsă de viziune politică, de lipsă de fermitate sau de rele intenții. Abia desprinsă din chingile URSS, aflată la începutul unui lung şi complex proces de formare şi consolidare a statalității, nedispunând de o armată națională şi de forțe interne de poliție bine organizate şi corespunză-tor dotate, abia primită în ONU, Moldova nu putea face singură mare lucru împotriva separatismului transnistrean. Cancelariile străine cunoşteau prea

www.dacoromanica.ro

Page 127: Chişinău file de jurnal

126 · ION BISTREANU

bine evoluțiile interne din fosta URSS, în special din perioada 1990-1991, le monitorizaseră atent prin toate mijloacele (şi aveau atâtea) ba chiar stimu-laseră şi sprijiniseră deschis unele procese care avuseseră loc în diverse regi-uni ale URSS (de ex., susținerea materială a mişcărilor independentiste din republicile baltice şi accelerarea procesului de recunoaştere a independenței acestora). Ştiau tot atât de bine şi ce se întâmplă în Transnistria dar, în afara unor comentarii de presă şi, rareori, a unor declarații formale, de conjunc-tură, nu au mişcat un deget. Erau precupați mai mult de pericolul modificării frontierelor postbelice din Europa, bineînțeles cu excepția modificării acelor frontiere din Europa Centrală sau din Balcani, dorite de unele capitale occi-dentale! În schimb, în privința Moldovei manifestau o „preocupare” ipocrită în legătură cu posibilele consecințe ale unirii acesteia cu România. Reala pre-ocupare a cancelariilor occidentale era de a nu irita Moscova, sub pretextul că, pe fondul dezintegrării URSS, forțele nostalgice, naționalist-imperiale din Rusia ar putea reacționa violent, cu consecințe dramatice pentru stabi-litatea şi securitatea europeană. Imi amintesc remarca unui demnitar dintr-o mare capitală occidentală, care, în cadrul unei întâlniri, i-a spus lui Adrian Năstase, pe atunci ministru de externe: „nu încercați să revizuiți Tratatele de Pace de la Paris (din 1947 – n.n.). Nu numai că nu vă vom sprijini, dar vă vom dezavua”. Erau avertismentele unui reprezentant al unei țări considerate prie-tene, dar semnatară a Tratatului de Pace din 1947!!!

Pot fi de acord că, până la sfârşitul anului 1991, când URSS a dispărut oficial, comunitatea internațională nu putea face mare lucru nici pentru Mol-dova, nici pentru Georgia, nici pentru alte republici unionale – cu excepția, repet, a țărilor baltice – sub scuza că nu pot interveni în treburile interne ale statului sovietic. Dar după 25 decembrie 1991?? Pentru majoritatea ca-pitalelor occidentale, marele erou era acum Boris Elțîn, cel de pe tancul din fața parlamentului rus, în august 1991, politicianul care a contribuit decisiv la dezmembrarea URSS şi care trebuia stimulat în toate felurile pentru a nu fi tentat să refacă URSS prin mijloace nu tocmai ortodoxe sau pentru a nu permite revenirea la putere a unor forțe conservatoare, neoimperiale. Pe fon-dul situației confuze interne din Federația Rusă şi din multe alte republici ex-sovietice, posibila refacere a Imperiului era luată în calcul de destui experți şi analişti. Aceştia nu erau foarte de parte de adevăr. După dezmembrarea ofi-cială a URSS au apărut în Rusia numeroase formațiuni politice, multe dintre ele minuscule, dar gălăgioase şi agresive, care militau pentru o nouă URSS, stimulate fiind şi de crearea Comunității Statelor Independente. Nici condu-cerea parlamentului rus nu era departe de asemenea proiecte.

Transnistria a devenit, deschis, un laborator al Moscovei, în cadrul expe-

www.dacoromanica.ro

Page 128: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 127

rimentelor de destabilizare a situației interne din fostele republici unionale, un al doilea fiind, în circumstanțe mai speciale, Georgia. Opinia publică rusă era deja îndoctrinată, din 1990, în legătură cu „genocidul” din Transnistria! Mass media rusă şi-a făcut datoria cu un profesionalism demn de o cauză mai bună. Ca atare, politicienii ruşi îşi etalau talentele şi „patriotismul” pe un câmp desțelenit. Iar în opinia unor experți şi analişti occidentali – puțini, ce-i drept – în Transnistria avea loc, chipurile, un conflict de natură etnică. Spre meritul lor, mulți experți şi multe misiuni internaționale care vizitau Mol-dova concluzionau că acest conflict are un pur caracter politic, iar la geneza separatismului transnistrean nu se afla încălcarea drepturilor şi libertăților minorităților naționale. Teza privind „conflictul interetnic” nu avea nici cel mai mic suport. Este adevărat că în primele rânduri ale separatiştilor trans-nistreni erau rusofonii, dar aceştia nu se luptau cu „etnicii moldoveni” din Transnistria (dimpotrivă, printre liderii separatişti aveam şi moldoveni pur sânge: Maracuța, Caraman, Chițac şi mulți alții). Iar din dreapta Nistru-lui, rusofonii nu plecau nici ca voluntari în Transnistria, nici nu organizau acțiuni subversive între Nistru şi Prut. Mai mult, printre polițiştii care luptau contra separatiştilor erau şi mulți rusofoni.

Revin la desfăşurarea conflictului.Surse locale îmi spun că în cursul ciocnirilor armate din luna martie s-au

înregistrat, în rândul polițiştilor şi al populației civile, 50 morți şi peste 170 răniți.

Are loc al doilea contact ucrainiano-moldovean la nivel parlamentar. D.Pavliciko, preşedintele comisiei pentru relații externe a parlamentului ucrainean face o vizită fulger la Chişinău, declarând pentru radio-ul ucrai-nean că Ucraina respectă inviolabilitatea frontierelor actuale ale R.Moldova. În convorbirile pe care le are cu membri ai conducerii parlamentului moldo-vean sunt evocate, printre altele, circumstanțele în care a fost creată RSSM în 1940 şi, punctual, trecerea sub jurisdicția Ucrainei a celor trei județe din sudul Basarabiei. Răspunsurile echivoce ale deputatului ucrainian la sugestia conlocutorilor moldoveni privind un eventual shimb de teritoriu – Transnis-tria în schimbul celor trei județe – au fost interpretate de colegii moldoveni ca o chestiune realizabilă. Credeau exagerat în influența scriitorului-deputat Dmitri Pavliciko, membru al partidului naționalist RUH, care devenise con-junctural cunoscut prin faptul că el a dat citire, la 5 decembrie 1991, unui „Apel către parlamentele şi popoarele lumii” în care se spunea: „În ceea ce o priveşte, Ucraina consideră Tratatul din 1922 cu privire la formarea URSS şi toate actele constituţionale ulterioare ale URSS nule şi neavenite”. Deputa-

www.dacoromanica.ro

Page 129: Chişinău file de jurnal

128 · ION BISTREANU

tul M. a încercat, cîteva zile mai târziu, să mă convingă că partea ucrainiană ar putea fi tentată de propunere, având în vedere că regiunea transnistreană era puternic industrializată, în timp ce cele trei județe din sudul Basarabiei sunt foarte sărace, cu o economie predominant agrară. Am opinat, cu un scepticism nedisimulat: schimburile de teritorii nu sunt la modă. Mai mult, Ucraina nu uită că Transnistria, ca entitate autonomă între 1924-1940, a fă-cut parte din RSS Ucraineană, ia în calcul directa vecinătate cu raioanele din stânga Nistrului, precum şi improbabilitatea creării unei exclave ruseşti, după modelul Kaliningradului; ca atare, alipirea „benevolă” la Ucraina a Transnis-triei, într-un viitor nedeterminat, ar fi pe deplin posibilă. Ucraina aşteaptă doar ca mărul să se coacă şi să cadă în grădina sa. I-am relatat pe larg despre recenta vizită oficială (1 aprilie) la Bucureşti a preşedintelui parlamentului ucrainian, despre cuvântarea acestuia în parlamentul român, unde a punctat că „Ucraina nu va revendica nici un petic din ţinuturile ce i-au aparţinut, dar nu va accepta nici un fel de pretenţii teritoriale, chiar dacă linia frontierei de stat nu reprezintă graniţa ideală între popoare..” Cu acelaşi prilej, Pavliciko cel invocat de M. declarase la Bucureşti, în legătură cu pactul Ribbentrop-Molotov, că „Noi (ucrainienii- n.n.) considerăm că acele măsuri au fost ine-chitabile, însă, ca rezultat al acțiunii în sine, Ucraina s-a văzut în situația de a-şi uni teritoriile; astfel că, uneori şi dictatorii lucrează în folosul anumitor popoare: în acțiunile noastre, noi pornim de la realitățile care s-au instituit în urma Actului Final de la Helsinki, şi nu de la cele ale anilor ‘40. Întreținem relații foarte bune cu Polonia şi din partea acesteia nu au fost formulate nici un fel de pretenții teritoriale, de cedare a teritoriilor vestice ucrainiene. Sun-tem de părere că ar fi dăunător să luăm în considerare, în cadrul acestor de-mersuri, criteriul istoric...”.

Nu am reuşit să îl conving pe M. Se pare că fuseseră mai convingătoare argumentele preşedintelui mişcării „Pro Basarabia şi Bucovina”, Nicolae Lu-pan, care, cam cu un an şi ceva în urmă se întâlnise cu membri ai mişcării naționaliste ucrainiene RUH şi rămăsese cu convingerea că ucrainienii ar fi dispuşi să cedeze județele din sudul Basarabiei, pe motiv că din punct de ve-dere economic sunt o povară pentru Ucraina!

M. a rămas captivat de ideea schimbului de teritorii, aşa că, o lună mai târziu, în timpul unei vizite la Kiev a abordat din nou această chestiune, de această dată la nivelul speakerului parlamentului ucrainian, Ivan Pliusci. După cum mi-a relatat chiar M., reacția acestuia a fost extrem de dură!

Peste vreun an, când, în calitate de ambasador la Kiev, l-am cunoscut mai bine pe Pavliciko (un naționalist moderat, membru al partidului RUH), acesta mi-a confirmat discuțiile de la Chişinău, negând însă o acceptare din

www.dacoromanica.ro

Page 130: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 129

partea sa a sugestiei moldovenilor: „nu am reacționat direct şi negativ, în-trucât am fost surprins de această propunere fantezistă, avansată la un de-jun, într-un cadru neoficial”. Surprinzător pentru mine, în 2009 am citit o declarație a unui fost lider marcant al Frontului Popular, M.G., acum o tot atât de marcantă figură democratică la Chişinău, în care evoca „şansa ratată” în 1992 de a recâştiga cele trei județe!

Bunul meu prieten V.N., întors recent de la Strasbourg îmi arată un do-cument al Biroului Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în care un spațiu larg este consacrat... unirii României cu Moldova! Câteva fragmente: „...Situația României nu poate fi separată de cea a Moldovei. Cele două state au semnat Actul Final de la Helsinki; în consecință, ele s-au angajat să res-pecte frontierele existente, ceea ce nu exclude o modificare prin acord a aces-tor frontiere. Cele două state au declarat fără echivoc că Moldova face parte din România. Dar poate că ar trebui ca acest punct de vedere să se supună în cele două state probei referendumului, observat la fața locului de către delegații ale Adunării. În ipoteza în care România şi Moldova ar forma o sin-gură țară înainte de admiterea României în Consiliul Europei, Adunarea ar trebui să examineze situația din Moldova la fel de atent ca şi pe cea din Ro-mânia, ținând seama mai ales de faptul că minoritățile rusă şi găgăuză din Moldova se opun oricărei integrări în România şi că o republică „indepen-dentă” a Transnistriei tocmai a fost proclamată în acea parte a Moldovei po-pulată de ruşi. Dacă o asemenea unire ar interveni după admiterea României, situația ar fi şi mai complexă, doar dacă între timp nu ar fi admisă în aceeaşi calitate şi Moldova...” .

Nu am aflat cine era iscusitul autor al raportului. Oare cine sunt „prie-tenii” țării noastre care, pe măsură ce îşi văd lipsite de suport preocupările lor privind „nerespectarea” drepturilor minorităților naționale în România, încep să fie frământați de grija unor alte minorități care ar putea, cândva, să fie supuse legilor statului român? Câtă grijă pentru minoritatea rusă din Moldova! Dar ce facem cu cei aproape 200 mii minoritari etnici români care trăiesc în Federația Rusă? Ce facem cu cei peste cei 300 de mii de etnici români din Ucraina? Ce facem cu acel procent de 40 la sută etnici români din Transnistria, unde grijuliii raportori ai Consiliului Europei văd doar minoritatea rusă ( 24 la sută) şi găgăuză ( mai puțin de 2 la sută)? Soluția ar fi să primească simultan şi România şi Moldova în Consiliul Europei, aşa cum a propus şi deputatul moldovean Vasile Nedelciuc, chiar cu riscul de a pierde postul de ministru de externe pentru care preşedintele Snegur îl avea în vedere. Şi chestiunea unirii să ne-o lase nouă să o rezolvăm. Când? În ce

www.dacoromanica.ro

Page 131: Chişinău file de jurnal

130 · ION BISTREANU

condiții? – era treaba exclusivă a națiunii române, a populației de pe cele două maluri ale Prutului...

* * *La Moscova se fac eforturi pentru a se evita o nouă dezintegrare a ceea

ce a mai rămas din fosta URSS. Istorica sală Sf. Gheorghe din Kremlin este arhiplină. Lume bună! Camerele de televiziune fixează fețele celor 80 de reprezentanți ai subiectelor Federației care îşi vor pune semnătura pe noul Tratat al Federației. După cum declară însuşi capul capilor, Boris Elțîn, este un ultim efort în evitarea dezintegrării țării. De la ceremonie lipsesc două republici:Tatarstan şi Cecenia, care şi-au declarat independența, aşa cum mai făcuseră cu 75 de ani în urmă, după dezmembrarea imperiului rus.

„Îndrăzneala” rebelilor nord-caucazieni va fi crunt pedepsită. Chiar în ziua în care are loc ceremonia de la Kremlin, la Groznîi, capitala recent declaratei (noiembrie 1991) Republici Ceceno-Inguşete, se duc lupte grele între independentiştii generalului Dudaev şi formațiuni paramilitare favo-rabile menținerii republicii în componența Federației Ruse. Printre aceştia din urmă, mulți inguşeți, cărora Moscova le promisese un colț de pământ din Osetia de Nord dacă se întorc sub aripa sa ocrotitoare. Peste puțin timp acest lucru se va întâmpla, iar Cecenia, rămasă singură, va intra într-un lung şi sân-geros conflict armat.

Chiar a doua zi după semnarea Tratatului federației, preşedintele Elțin anunță plasarea sub jurisdicția Federației Ruse a tuturor unităților militare din fosta URSS aflate la 1 aprilie pe teritoriile Germaniei, Poloniei, State-lor Baltice, Mongoliei, precum şi a Flotei militare din Marea Neagră. Tot-odată, emite decretul prezidențial nr.320 prin care Armata a 14-a trece sub jurisdicția Rusiei. În motivarea deciziei se menționează că aceasta a fost luată „în scopul asigurării unei conduceri ferme şi a asigurării Armatei a 14-a de gardă, a unităților şi subunităților militare şi a instituțiilor Forțelor Armate ale fostei URSS, care se află pe teritoriul Republicii Moldova şi care nu au intrat în forțele armate proprii create de Republica Moldova, al nepermite-rii implicării trupelor în conflicte intra-naționale, precum şi pentru protecția socială a militarilor şi a familiilor acestora”.

În replică, preşedintele Kravciuk declară controlul total al Ucrainei asu-pra tuturor forțelor convenționale aflate pe teritoriul său. Evident, militarii ruşi care au refuzat să depună jurământul de credință față de Ucraina au fost demobilizați. Citesc, peste câteva zile, că o întreagă escadrilă de avioane mili-tare moderne pilotate de aviatori ruşi, a părăsit Ucraina ilegal. Piloții au fost ulterior decorați de conducerea Rusiei!

www.dacoromanica.ro

Page 132: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 131

În aceeaşi zi, are loc o convorbire telefonică Bush-Elțîn, preşedintele american informându-l că are intenția de a discuta cu liderii Congresului şi apoi să facă publice propunerile privind proiectele administrației americane în sprijinul reformelor din Rusia, inclusiv alocarea de mijloace pentru con-stituirea unui fond de stabilizare a rublei, acordarea de credite pentru pro-duse alimentare şi anularea unor limitări legislative din perioada războiului rece. Sarcină grea pentru preşedintele american. Deja în SUA începuseră să se decanteze apele în ceea ce priveşte atitudinea față de Rusia şi noile state independente. Politicieni şi analişti de marcă, precum Henry Kissinger sau Zbigniew Brzezinski, îşi aduc aminte că imperialismul rus a fost o forță de temut, chiar şi când şi-a schimbat costumul imperial țarist în cel imperial so-vietic şi că, indiferent cine este sau va fi la putere în Rusia, acesta va renaşte. Cea mai accesibilă cale de a bara calea unei politici neoimperiale este, în opi-nia celor doi, sistarea ajutoarelor pentru Elțîn, oricât de democrat s-ar declara acesta. În schimb, continuau aceştia, trebuie ajutate noile state independente, cu prioritate Ucraina, cea mai mare şi mai apropiată geografic de Europa. Un al doilea curent era reprezentat de fostul preşedinte Richard Nixon, cel care, la începutul anilor ‘70, deschisese calea spre normalizarea şi cooperarea ame-ricano-sovietică şi care se putea lăuda ca fiind primul care a convins Moscova să accepte limitarea armamentelor strategice. Şi acesta avea, în felul său, drep-tate. O Rusie care s-ar simți ostentativ izolată, ar putea deveni imprevizibilă. Şi asta, în condițiile în care dispunea de al doilea mare arsenal nuclear al lu-mii. Atunci, în 1992 a prevalat opinia lui Nixon. Şi, cu volute inerente, acest curs este valabil şi după două decenii.

În timp ce la Moscova politicienii acționează pentru menținerea integrității a ceea ce în 1991 Boris Elțîn reuşise să adune sub denumirea de Federația Rusă, în Moldova tot reprezentanți ruşi, de astă dată ofițeri din fosta armată imperială sovietică, acționează pentru dezmembrarea teritorială a Moldovei. Ştiri din Transnistria vorbesc despre generalul Kadîrov, prim-locțiitor al comandantului armatei a 14-a, care transferă gardiştilor separatişti mai multe camioane Kamaz pline cu muniție, în timp ce un subordonat al său, colonelul Smetanin, îşi oferă aceloraşi separatişti serviciile de instructor militar, iar colegii săi din escadrila de elicoptere declară că sunt hotărîți să apere republica nistreană. Fiecare rus vrea să intre în istorie! Şi nu aşa, ori-cum, ci prin fapte de arme, pe câmpuri de luptă străine! Alți politicieni de la Moscova mai răsfoiesc în cabinetele lor sau în fotoliile de deputați pagini din istoria Rusiei şi află că înaintaşii lor şi-au adăpat nu o dată caii în apele Nistrului, că unii dintre ei au rămas pe acele meleaguri şi că acum „trebuie apărați” şi nu numai. Trebuie să rămână acolo şi, de ce nu?, să creeze mini

www.dacoromanica.ro

Page 133: Chişinău file de jurnal

132 · ION BISTREANU

republici şi să vină apoi la Kremlin să îşi pună semnătura sub textul Tratatului Unional.

Şi ca poporul rus să ştie că „patrioții” nu dorm, Partidul Popular Rusia Liberă, al cărui preşedinte este nimeni altul decât generalul Ruțkoi, se de-clară profund îngrijorat de escaladarea violenței în Transnistria „zonă ai cărei locuitori sunt uniți de Rusia prin numeroase legături istorice, economice şi umane” şi că „orice acte de violență față de oamenii ce-şi leagă speranțele de Rusia vor fi calificate de opinia publică din Rusia drept un atentat direct la onoarea şi demnitatea Rusiei”!

Şi liderul transnistrean Smirnov se agită. Cu o grenadă – dezmorsată, de-sigur! – în mână, pe care o flutură ca „dovadă a intervenției militare a Româ-niei” întrucât este inscripționată în limba română, acuză Moldova că „doreşte să-şi păstreze micul său imperiu cu ajutorul României”.

* * *31 martie. De la Bucureşti au sosit ambasadorii Traian Chebeleu şi Mar-

cel Dinu, în calitate de experți, pentru a participa la o reuniune a experților din Ucraina, Moldova şi Rusia, ca primă încercare de a se pune la punct un sistem de consultări politice cvadripartite, în baza celor convenite la Hel-sinki de cei patru miniştri de externe. Începerea primei reuniuni este amânată cu vreo 45 minute, delegația ucrainiană fiind în întârziere. Şeful delegației ruse declară că scopul reuniunii este de a discuta posibilitățile de acțiune în spiritul declarațiilor (20 martie) de la Kiev ale liderilor CSI şi al documen-telor semnate la Helsinki de cei patru miniştri de externe. Şeful delegației ucrainiene declară: „cu orice preț, subliniez cu orice preț, trebuie să se evite înrăutățirea situației din Transnistria”. Experții noştri apreciază reuniunea ca foarte utilă, menționând că au fost formulate propuneri care vor fi analizate în continuare şi că există perspective pentru a fi identificate unele măsuri în conformitate cu modul în care problemele au fost abordate la Helsinki de cei patru miniştri.

1 aprilie: poliția moldoveană încearcă să preia controlul total asupra ora-sului Tighina. In urma unor lupte grele în oraş, cu victime de ambele părți, oraşul a fost divizat în două sectoare, unul controlat de forțele separatiste, altul de forțele legitime ale R.Moldova. O nouă blocadă a căii ferate Kiev-Chişinău, un nou avertisment explicit din partea Armatei a 14-a privind în-cetarea neutralității în cazul escaladării conflictului. Generalul Netkaciov, comandantul Armatei a 14-a, adresează un ultimatum preşedintelui Sne-gur, cerând ca forțele moldoveneşti să se îndepărteze la 15 km de Tighina,

www.dacoromanica.ro

Page 134: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 133

exigență care sugera că Armata a 14-a era hotărâtă să păstreze Tighina drept cap de pod.

Este un moment în care forțele de ordine moldoveneşti au înțeles că reținerile lor de până atunci sunt luate drept slăbiciune, că era momentul ca la gloanțe să se răspundă cu gloanțe. Din nou, destule voci la Chişinău care îmi cer să „conving”(!!!) Bucureştiul să trimită trupe. Cred că încercări de „a convinge” se făceau şi la Bucureşti, pentru că şi de acolo se aud vocile unor „patrioți” care cer intervenția militară a României. Alții, de partea cealaltă, a separatiştilor, cer internaționalizarea conflictului, implicarea căştilor albastre. De ce nu un nou scenariu iugoslav??? Dacă ne-am duce cu armata în Trans-nistria, ce fericire pe cei care clamează că unirea Basarabiei cu România se săvârşeşte manu militari!

In urma intensificării propagandei tiraspolene, susținută de mass-media rusă, privind deplasarea în R. Moldova a unor unități ale armatei române, ministerul român al apărării dă publicității o declarație prin care respinge speculațiile privin implicarea, „în prezent sau în viitor”, a armatei române în conflictul de pe Nistru. În comunicat se precizează că toate activitățile pe care le-a desfăşurat armata română în cursul lunii martie exclusiv pe teritoriul României,au fost anunțate încă de la 6 martie şi ele sunt incluse în programul anual de pregătire a armatei.

Smirnov declară că transnistrenii ar putea rămâne în componența unei „Moldove federale”: „suntem gata să luăm loc la masa negocierilor şi să discu-tăm situația din Moldova, dar ce să facem dacă Moldova se uneşte cu Româ-nia?”

Parlamentul moldovean adoptă o hotărâre care pevede constituirea unei comisii formată din deputați de pe stânga şi dreapta Nistrului, care, până la 1 mai, să elaboreze un complex de măsuri vizând reglementarea conflictului.

Snegur îl primeşte la reşedința sa pe generalul Netkaciov. O întrevedere absurdă. În timp ce comandantul armatei discută cu preşedintele problemele stringente care vizează neadmiterea implicării efectivelor de militari şi ofițeri din armata a 14-a în acțiuni de susținere a formațiunilor înarmate nelegitime, ofițerii batalionului de apărare chimică dislocat în oraşul Tighina, adoptă o rezoluție – transmisă preşedinților Snegur, Elțîn şi Kravciuk – prin care aver-tizează că, dacă până la miezul zilei de 2 aprilie armata moldoveană nu se re-trage din oraş, toate unitățile armatei vor fi puse în stare de luptă.La 2 aprilie au loc contacte între reprezentanți ai conducerii Republicii Moldova şi lideri ai aşa-zisei republici nistrene în vederea găsirii unor modalități pentru înce-tarea neîntârziată a focului în localitățile din zona conflictului. Partea mol-doveană prezintă un proiect de protocol comun, care ar urma să fie semnat

www.dacoromanica.ro

Page 135: Chişinău file de jurnal

134 · ION BISTREANU

de conducerea republicii şi de liderii de la Tiraspol. Documentul cuprinde 7 puncte: condiția pentru soluționarea tuturor problemelor este renunțarea la folosirea forței şi încetarea focului în ziua de 2 aprilie, cu începere de la ora 22.00; crearea de zone de securitate care să cuprindă teritoriul raioanelor Du-băsari şi Grigoriopol, precum şi oraşul Tighina; dizolvarea detaşamentelor armate locale şi retragerea din zonele respective la locurile de dislocare per-manentă a formațiunilor înarmate, precum şi deminarea teritoriului; dezar-marea formațiunilor gardiştilor, cazacilor, voluntarilor şi miliției populare; întoarcerea neîntârziată a cazacilor la locurile lor de baştină. Tiraspolul răs-punde prin intermediul...televiziunii Ostankino: „Moldova înaintează ulti-matumuri...”!

Sovietul Suprem al Rusiei are o reuniune cu uşile închise. După ce mi-nistrul Kozîrev prezintă o situație la zi privind evenimentele din Moldova, la 3 aprilie este dată publicității o declarație în care parlamentarii ruşi: apreciază că reglementarea situației din Moldova trebuie să se facă pe baza principiilor Cartei ONU şi ale Actului Final de la Helsinki, prin respecta-rea necondiționată a inviolabilității frontierelor şi a asigurării drepturilor minorităților naționale; invită părțile implicate în conflict să înceteze cât mai grabnic focul şi să reia fără întârziere procesul de negocieri; consideră că Ar-mata a 14-a ar putea îndeplini rolul de forță tampon în zona conflictului.

La rândul său, Departamentul de Stat al Statelor Unite se pronunță împotriva unei intervenții militare din afară, apreciind „admirabila putere de reținere” a guvernului Moldovei care „caută să reducă tensiunile prin negocieri paşnice cu conducătorii separatişti nistreni”. Departamentul de Stat cere insistent „forțelor separatiste transnistrene”(termenul de „separa-tiste” conferea declarației o greutate aparte – n.n.) continuarea negocierilor cu Republica Moldova. Era prima luare de poziție a Statelor Unite în legătură cu conflictul transnistrean şi nu numai, o premieră şi în luarea de poziție pu-blică – după dezmembrarea URSS – față de conflictele interne din spațiul ex-sovietic.

2 aprilie: pe aeroportul militar Chişinău primul ministru al Moldovei, Muravschi, preşedintele „sovietului suprem transnistrean ”, Maracuța, şi co-mandantul Armatei a 14-a, Netkaciov, semnează un nou acord de încetare a focului. Acordul va fi respectat numai de partea moldoveană, polițiştii pri-mind ordin să nu deschidă focul şi să nu riposteze.

La 5 aprilie, în orasul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având arborate drapelele Federației Ruse, sub pretextul că armata moldoveană a tras asupra unor unități ale Armatei a 14-a.

Provocările armate ale separatiştilor vor continua cu o violență aparte în

www.dacoromanica.ro

Page 136: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 135

zona oraşului Dubăsari, până la 17 aprilie, când s-a realizat un nou acord de încetare a focului.

In tot cursul lunii aprilie vor avea loc atacuri ale separatiştilor în zonele: Tighina, Cocieri, Coşnița, Doroțcaia, Pohreba, Roghi, Grădinița, Leontova, Varnița, Bîcioc, Chițcani; gardiştii şi cazacii lansează atacuri cu mortiere şi rachete „Alazan” şi „Grad”, asupra localităților, barajelor, releelor de televizi-une, posturilor de radio; sunt minate şoselele şi drumurile, este bombardată şoseaua Tighina – Chişinău. Lipsit de forțele de ordine, oraşul Tighina ră-mâne la discreția infractorilor: crimele, jafurile, tâlhăriile sunt la ordinea zilei.

„Indisciplina” din cadrul Armatei a 14-a continuă. 500 de militari din Batalionul de genişti de la Parcani trece de partea nistrenilor, făra ca nimeni – comandamentul armatei, procuratura militară rusă – să întreprindă vreo anchetă în legătură cu acest act de trădare, de încălcare a jurământului mi-litar, dacă ne amintim că armata trecuse oficial de la 1 aprilie sub jurisdicția Federației Ruse.

Presa publică o informație cutremurătoare, confirmată de un oficial mol-dovean. Un polițist moldovean, Vasile Purice, capturat de cazaci, a fost cruci-ficat, iar pe frunte i s-a încrustat cu cuțitul o stea în cinci colțuri!! Mai târziu, aveam să aflu că Purice fusese schingiuit, batjocorit şi executat chiar de maio-rul Iurii Kostenko, un ofițer de naționalitate ucrainiană, demobilizat în 1989, cu diagnosticul „sindrom asteno-nevrotic”. Nevastă-sa fiind din Tiraspol, s-a aciuit în Transnistria, a adunat în jurul lui vreo trei sute de aventurieri, pu-nându-se în slujba separatiştilor. Un fel de-a spune, pentru că el însuşi făcea legea: organiza incursiuni pe malul drept al Nistrului, asasina civili bănuiți a fi de partea Chişinăului, „purtându-se cu victimele într-un mod ce nu i-ar fi trecut prin cap nici măcar unui călău al gestapoului”, jefuia „nu cu vagonul, ci cu garnituri întregi”, lua taxe de protecție de la oamenii de afaceri etc.Pe scurt, un bandit în toată regula de care nu se putea atinge nici măcar Smirnov!...

Duminică, 5 aprilie: Alexandr Ruțkoi, vicepreşedintele Federației Ruse, preşedinte al partidului „Rusia liberă”, însoțit de adjunctul ministrului apă-rării, gen.Gromov, şi de consilierul prezidențial Stankevici (oare preşedintele Elțîn nu era informat că oamenii din anturajul său îi subminau, prin acțiuni şi declarații, propria-i credibilitate, sau era o ambivalență în ceea ce priveşte cursul strategic al conducerii de vârf a Rusiei privind conflictul de pe Nistru?) vine în Transnistria pentru a „apăra demnitatea şi onoarea Rusiei, care îşi va proteja cetățenii săi indiferent unde locuiesc”. Vizitează unități ale Armatei a 14-a şi propune ca aceasta să fie amplasată pe linia de demarcare în calitate de „ceva de tipul căştilor albastre sau al beretelor albastre”. Lansează şi ideea desfăşurării unui referendum pentru crearea unui stat federativ în Moldova.

www.dacoromanica.ro

Page 137: Chişinău file de jurnal

136 · ION BISTREANU

Media rusă relatează pe larg desfăşurarea vizitei. La mitingul grandios de la Tiraspol, lângă monumentul celor căzuți în al doilea război mondial, Ruțkoi îşi exprimă „convingerea personală” că „republica transnistreană a existat şi va exista...”. Câtă premoniție la fostul general din Afganistan!!! Iar declarația lui privind trecerea tuturor obiectivelor administrative şi economice din Trans-nistria sub protecția Armatei a 14-a, care va răspunde „prin forță la forță” îmi aducea aminte de faimoasa teza leninistă:„La teroarea albă vom răspunde cu teroarea roşie”. A vrut apoi să vină în vizită şi la Chişinău, dar a fost refuzat...

... Alexandr Ruțkoi, general de aviație, se „remarcase” în războiul din Af-ganistan, ca pilot pe avion de atac. A efectuat, e drept, peste 400 misiuni de luptă. A fost doborât, prima oară cu o rachetă sol-aer, de proveniență ame-ricană. A fost recuperat, s-a întors în Afganistan, fiind din nou doborât, de această dată de un avion pakistanez. S-a ascuns vreo cinci zile, dar a fost cap-turat de mudjaedini. A fost eliberat în schimbul unui pakistanez acuzat de spionaj.

A fost ales în Sovietul Suprem, unde a organizat fracțiunea „Comuniştii pro democrație” ( sau, cum o numeau ironic adversarii politici „răpitoarele provegetariene”!), remarcându-se ca un vajnic apărător al leninismului, anti-sionismului, şovinismului. A trecut apoi în fracțiunea „Memoria” şi apoi în ”Patria”. În timpul unei vizite în Israel a declarat că maică-sa a fost evreică, iar într-o discuție cu principesa Maria Vladimirovna a mărturisit că el este ...boier rus! În 1990, chiar în ultima clipă, a fost ales de Elțîn drept candidat la vicepreşedinția RSFSR, opțiune pe care Elțîn o va regreta amarnic în urmă-torii trei ani.

În timpul puciului, a stat alături de Elțîn, dar ulterior a trecut repede de partea conservatorilor din parlament, în opoziție deschisă cu preşedintele. I s-a creat iluzia că acesta va fi destituit şi el va fi numit preşedinte al Federației Ruse.Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel, în încercarea de lovitură de stat din septembrie 1993, când a fost „preşedinte interimar” doar cu numele, după ce parlamentul conservator l-a acuzat pe Elțîn că ar fi încălcat Constituția. A fost unul din liderii acelor evenimente din septembrie-octombrie 1993, la un moment dat chemând chiar aviația pentru a bombarda Kremlinul, însă vechii lui camarazi de arme din aviație l-au ignorat complet. La 5 octombrie 1993 va coborî din Casa Albă de la Moscova, până atunci sediu al parlamentului, în trening şi tenişi şi va urca spăşit în autobuzul cu parlamentarii-complotişti puşi sub arest... Conflictul de 10 zile din septembrie-octombrie 1993 a fost considerat cel mai sângeros de la revoluția bolşevică din octombrie 1917. Conform cifrelor oficiale, 187 de persoane au fost ucise, iar 437 au fost ră-nite...

www.dacoromanica.ro

Page 138: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 137

* * *Turneul lui Ruțkoi în Transnistria (după o vizită-fulger şi în Ucraina, la

Sevastopol, unde făcuse, de asemenea, declarații incendiare în legătură cu sta-tutul Crimeei şi al Flotei Ruse din Marea Neagră) s-a încheiat apoteotic, a doua zi, la Moscova. În fața parlamentarilor a ținut un discurs, voit a fi plin de dramatism – dar supraplin cu accente naționaliste – despre impresiile cu-lese în Transnistria, unde, chipurile, sutele de mii de ruşi „băştinaşi” sunt ata-cate fără motiv de forțe extrem de bine dotate ale Chişinăului şi terorizate de formațiuni de terorişti moldoveni etc. Ruțkoi a cerut sprijinul parlamentului rus pentru „republica nistreană”, susținând că aceasta nu doreşte desprinderea de R.Moldova, ci este interesată de o structură federală .O declarație similară, de această dată cu referire la statutul Crimeei, făcuse cu două zile în urmă la Se-vastopol, ceea provocase o puternică reacție a Kievului, mai multe formațiuni politice cerând declararea lui Ruțkoi persona non grata în Ucraina şi inițierea unei proceduri penale împotriva lui. (In următorii ani „,lista neagră” a ofici-alilor ruşi declarați persona non grata în Ucraina a crescut simțitor şi, deşi la un moment dat, preşedinții Iuşcenko şi Putin au decis ştergerea acesteia, ea a fost reluată, cap de listă fiind chiar primarul Moscovei, Iuri Lujkov!). Nici o vorbă despre jafurile şi tâlhăriile hoardelor de conaționali, inclusiv „paşnici băştinaşi ruşi”, încorporați în formațiunile căzăceşti şi în grupurile de volun-tari care se adunau din toate colțurile Rusiei. Nimic despre „revoluționarele” Galinăi Andreeva care, când nu aveau ce face pe acasă sau când erau neglijate de soți sau amanți, pichetau subunitățile Armatei a 14-a, deseori plecând nu cu mâna goală, ci cu arme şi muniții...

De data asta, Ruțkoi nu prea avut succes în parlament. Un consilier al preşedintelui rus a opinat chiar că, dacă va fi recunoscută ”republica nis-treană”, ar trebui, logic, să fie recunoscute şi regiunile separatiste Tatarstan şi Cecenia. Peste doi ani, citeam în „Însemnările” lui Elțîn („Zapiski Prezi-denta”,1994): „...Vizita lui Ruțkoi a complicat şi mai mult relațiile cu Mol-dova, care şi aşa erau destul de încordate. ...Poziția lui Ruțkoi a fost clară: ar-mata rusă trebuie să îi apere pe ruşi, oriunde s-ar afla aceştia...Ruțkoi a fost întrebat dacă este de datoria armatei ruse să apere intreresele ruşilor din Ca-nada, de exemplu. Nu a urmat un răspuns clar...”

După vizita lui Ruțkoi, a fost rândul ministrului de externe Kozârev să vină la Tiraspol. La 6 aprilie, în drum spre Chişinău unde urma să participe la reuniunea cvadripartită a miniştrilor de externe, alături de colegii din România, R. Moldova şi Ucraina, Kozîrev a făcut o escală la Tiraspol. Su-ită impresionantă! 15 gărzi de corp, consilieri, plus o fetişcană slăbuță, care

www.dacoromanica.ro

Page 139: Chişinău file de jurnal

138 · ION BISTREANU

uneori îl mai şi ținea de mână, ca să se înțeleagă bine statutul ei de „consilier personal”.

În întâlnirea cu liderii separatişti a sugerat schimbarea cuvântului „re-publică” din sintagma „republica moldovenească nistreană”, cu cuvântul „re-giune” sau „ținut”. Nu m-a surprins în mod deosebit sugestia: un consilier prezidențial moldovean îmi va arăta, peste vreo două luni, o depeşă de la am-basadorul lor la Moscova, nimeni altul decât Petru Lucinschi, care sugera, „cu titlu personal”, acceptarea unei formule care să denumească Transnistria „ținut”, opinând că o asemenea formulă ar putea fi agreată şi de Moscova!

Kozârev a fost invitat să ia cuvântul la un miting „spontan”. Deşi era ținut de mână (gest de reținere sau de afecțiune?!) de plăpânda consilieră personală, nu a rezistat tentației şi s-a adresat mitingiştilor: „Vă vom apăra la negocieri până la – cum se zice – ultima picătură de sînge...”. Bineînțeles că s-a întâlnit şi cu ofițerii armatei a 14-a. Confuz, neînțeles de ofițerii ruşi care, plictisiți şi nici măcar atraşi de farmecele tinerei consiliere a ministrului, au început să părăsească sala. Kozârev a fost, se pare, destul de dezamăgit în urma vizitei; la plecare, pe aeroport, i-a spus generalului Netkaciov: „acum nu se poate face nimic. Singurul lucru ce trebuie făcut – să nu permiteți localnicilor să pună mâna pe depozitele de armament”. La reîntoarcerea a Moscova a fost nevoit să recunoască, în fața presei, că „aceşti oameni sunt rupți de realități...Ruțkoi le-a insuflat nistrenilor speranțe deşarte şi a provo-cat intensificarea manifestațiilor antiruseşti în Moldova”.

Chiar în ajunul sosirii sale la Tiraspol, Kozîrev declarase într-un interviu acordat publicației Nezavisimaia gazeta că „trecerea frontierelor unor state suverane de către grupuri de persoane înarmate care încearcă pe un teritoriu străin să-şi apere cu forța armelor convingerile este o situație absolut inaccep-tabilă...vom apăra drepturile ruşilor cu fermitate, însă fără a trimite grupuri de persoane înarmate. Încălcarea dreptului internațional se va solda acolo cu o mişcare antirusă şi, în majoritatea cazurilor, ar însemna pur şi simplu că vom pierde”. Corect, dar dacă era vorba de „inacceptabil”, ce făcea Moscova, ce făcea, să zicem, chiar Armata a 14-a ca să preîntâmpine apariția „mişcărilor antiruse”??

Din cele două vizite, generalul Netkaciov, comandantul Armatei a 14-a, a reținut doar că militarii de sub comanda sa ar putea acționa într-o zonă tampon, idee împărtăşită în aceeaşi zi de un alt veteran al războiului din Af-ganistan, generalul Gromov (care tocmai retrăsese trupele CSI din Nagorno-Karabah), care a sugerat ca forțele CSI să fie folosite ca forțe de menținere a păcii, „după modelul ONU”.

www.dacoromanica.ro

Page 140: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 139

...Citesc unele date statistice: în Republica Moldova, 30 la sută din şcoli continuă predarea în limba rusă. Asta da discriminare a minorităților, în condițiile în care ruşii reprezentau 12 la sută din populație! În Letonia, învățământul în limba rusă a fost lichidat, deşi limba rusă era limba maternă a cca 48 la sută din populație....

La 6 aprilie, are loc la Chişinău prima întâlnire a miniştrilor de externe

din România, R. Moldova, Ucraina şi Rusia (reuniunea fusese pregătită, cu o săptămână mai devreme, de experți din cele patru state). În calitate de ob-servatori au fost invitați şi doi reprezentanți ai CSCE, şi generalul Netkaciov, comandantul Armatei a 14-a. Au fost invitați, de asemenea, şi liderii tiraspo-leni Smirnov şi Maracuța.

Reuniunea a decurs destul de greoi. Cu două sau trei pauze de cafea, fo-losite pentru consultări „în doi”, discuțiile au durat aproape 15 ore. Finalul: în opinia unora – o victorie politică; în a altora – un clasic compromis diplo-matic.

De la început s-au putut sesiza diferențe substanțiale de abordare a ches-tiunilor de pe ordinea de zi, ministrul rus intervenind de nenumărate ori în încercarea de a deturna consultările de la scopul lor principal – convenirea unor soluții care să contribuie efectiv la soluționarea politică a conflictului, cu condiția sine qua non – respectarea suveranității şi integrității teritoriale a Republicii Moldova. Kozîrev a încercat să sugereze ceva în legătură cu sta-tutul politic al Transnistriei, dar a sesizat că atmosfera nu era prielnică pen-tru abordarea unui subiect atât de delicat, asfel că nu a mai insistat. Miniştrii şi-au suspendat şedința şi s-au întâlnit şi cu o delegație a transnistrenilor, din care s-a „remarcat” Gr.Maracuța, preşedintele aşa-zisului parlament trans-nistrean, care a obiectat împotriva prezenței delegației noastre la reuniune: „România nu are nimic comun cu republica nistreană”. Şi ulterior, în cadrul unei noi întâlniri cu delegația transnistreană, acelaşi Maracuța (care, trebuie să recunosc, vorbea o limbă română mai curată decât mulți din Chişinău) reluându-şi obiecțiile privind România, a ținut să precizeze că el şi familia lui se consideră moldoveni, întrucât nu au fost niciodată cetățeni ai Româ-niei, iar pe români i-a cunoscut (cum oare i-o fi cunoscut, când se născuse în 1942? Sau o fi fost un copil precoce?!) doar când „au ocupat” Transnistria timp de trei ani. Esențial a fost faptul că separatiştii au fost de acord cu pro-punerea celor patru miniştri de externe ca ostilitățile să înceteze a doua zi, la orele 15.00. Ulterior, Smirnov a apreciat negativ reuniunea, într-un interviu acordat ziarului japonez „Asahi shimbun”, pentru el fiind de neînțeles de ce România participă la reuniune, iar republica nistreană nu.

www.dacoromanica.ro

Page 141: Chişinău file de jurnal

140 · ION BISTREANU

* * * Câteva cuvinte despre cei doi „lideri” transnistreni: Igor Smirnov, liderul separatiştilor de la Tiraspol, de naționalitate rus,

originar de prin regiunea Habarovsk, cu o biografgie destul de „colorată” (ceva puşcărie, în tinerețe pentru furturi şi jafuri, colaborator-turnător al KGB etc.), ajunge în Transnistria în anul 1987, în cohortele de „specialiştii ruşi” care împânzeau republicile unionale, atât în scopul sporirii prezenței rusofonilor în structura demografică a acestora, cît şi, mai ales, al asigurării unui control de nădejde al Moscovei în sectoarele cheie ale economiei din republicile unionale. Director al uzinelor „Electromaş” din Tiraspol, face parte din elita nomenclaturii rusofone locale, alături de care speculează con-fuzia populației rusofone din stânga Nistrului în urma reformelor inițiate la Chişinău de Mişcarea Democratică la începutul anilor ’90. Devine lider al Comitetului Colectivelor Muncitoresti (OSTK) care a iniţiat şi coordonat grevele şi demonstrațiile din Transnistria în anii 1989-1991. După ce, la 2 septembrie 1990 este autoproclamată „republica sovietică socialistă moldo-vească nistreană”, în componența Uniunii Sovietice, este ales preşedinte, post pe care îl va deține două decenii, depăşindu-l în „longevitate prezidențială” pe bielorusul Lukaşenko şi pe unii lideri din noile state independente din Asia Centrală.

A profitat din plin de avantajele „perestroikăi”, a uitat deviza comunistă că „totul aparține poporului” şi a achiziționat rapid câteva imobile atât la Ti-raspol, cât şi în Federația Rusă (având cetățenie rusă, bineînțeles!) lângă Mos-cova şi pe malul lacului Baikal, în Siberia. „Pentru siguranța zilei de mâine”, a achiziționat ceva imobile şi în Ucraina, pe malul mării, la Simferopol. „Me-ritele” în apărarea „pămînturilor sfinte ale Rusiei” i-au fost recunoscute de Moscova, care, în 2001, i-a acordat Premiul „Şolohov” „pentru vitejie perso-nală şi eroism în apărarea intereselor poporului Transnistriei” şi pentru cartea sa de memorii intitulată „Pentru dreptul de a trăi pe pământul Transnistriei”. Alți laureați ai acestui premiu au mai fost Radovan Karadjici, Fidel Castro şi Aleksandr Lukaşenko !

Este deja „nemuritor”, în regiunea transnistreană având deja câteva statui. Ca un tată iubitor, s-a îngrijit şi de cariera fiului său, care a deve-nit şef al vămii transnistrene şi care, ca orice şef de vamă care se respectă, a înființat uriaşa companie „Şerif ” care cuprinde un lanț de magazine, hote-luri şi restaurante (după unele zvonuri, chiar şi în România, pe numele unui întreprinzător„moldovean”!), şi, bineînțeles, este şi patronul cunoscutului club de fotbal Şerif…

www.dacoromanica.ro

Page 142: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 141

Grigorii Maracuța avea 50 ani când l-am cunoscut. Vorbea o română im-vea 50 ani când l-am cunoscut. Vorbea o română im-pecabilă, el susținând însă că vorbeşte „moldoveneşte”. De profesie inginer mecanic, în ultimii 20 ani lucrase numai în aparatul de partid şi de stat din regiunea transnistreană. În 1991 a trecut de partea separatiştilor, primind tot funcții de conducere. Avea, din câte am aflat, o relație mai veche de prietenie cu premierul Andrei Sangheli, relație care a fost folosită deseori în avantajul reciproc, chiar şi pentru interes național. Mi-amintesc că, într-o zi, fiind în cabinetul lui Sangheli, acesta l-a convins, telefonic, pe „Grigore” să reia ali-mentarea cu energie electrică pentru două obiective industriale din partea dreaptă a Nistrului. O convorbire telefonică destul de amicală, nedând deloc impresia unui dialog între un reprezentant al puterii legitime şi un separa-tist...

* * *Târziu, după miezul nopții, experții celor patru miniştri de externe au

reuşit să convină proiectul unei Declarații (vezi ANEXE), care, în esență, era încurajatoare, în pofida unor fraze de ordin general, fără suportul unor mă-suri ferme cu aplicare imediată.

Un document din care, practic, nu lipsea nimic ce ar fi putut împiedica sau tărăgăna soluționarea conflictului. Şi, totuşi, lipsea ceva. Un calendar pre-cis al măsurilor convenite.

Rezultatul – cu implementare imediată – al reuniunii l-a constituit crea-rea unei grupe de experți din cele patru state (ceea ce avusesem noi în vedere încă de la început, întrucât era practic imposibil să aduci foarte des, la aceeaşi masă, pe cei patru miniştri de externe), care urma să exercite controlul în-deplinirii hotărârii privind încetarea ostilităților, separarea forțelor, crearea unor mecanisme de informare şi mediere, precum şi crearea unui grup de ra-portori pe probleme ale drepturilor omului.

Reuniunea miniştrilor a constituit şi o bună ocazie pentru ca Rusia şi R.Moldova să semneze un protocol privind stabilirea de relații diplomatice. Peste câteva zile va sosi la Chişinău şi primul ambasador rus, Vlasov.

Ziariştii au îndurat cu stoicism trecerea timpului, în aşteptarea conferinței de presă, la care au venit doar miniştrii român şi moldovean. Prima mare obiecție a grupului numeros al ziariştilor români: de ce ministrul moldovean a citit textul declarației în limba rusă, când în R.Moldova limba oficială este româna. În primul rând, dintr-un motiv foarte simplu: negocierea şi redac-tarea documentului avuseseră loc în limba rusă, nici noi, nici partea moldo-veană nu am reuşit să traducem atât de rapid textul în limba română. În plus, la conferința de presă erau şi alți ziarişti, din Ucraina şi Rusia. Adrian Năstase

www.dacoromanica.ro

Page 143: Chişinău file de jurnal

142 · ION BISTREANU

a făcut pe traducătorul, rezumând pentru ziariştii noştri conținutul comuni-catului comun. A doua obiecție: ce caută militari la o reuniune diplomatică. Răspuns: era dreptul fiecărei delegații de a-şi stabili componența, aşa că au sosit şi câte un militar din Ucraina şi Rusia, dar care au făcut figurație pe tot timpul reuniunii. Aluziv: declarația este un document relativ bine articulat, un pas înainte, dar fără garanții că va fi respectat. În subtext: să nu uităm nici declarațiile recente ale vicepreşedintelui Rusiei, Al. Ruțkoi, privind existența republicii nistrene, nici încercarea lui Kozîrev de a impune armata rusă drept garant al păcii, forță-tampon între părțile aflate în conflict.

Chiar a doua zi după reuniune, Departamentul de Stat al SUA salută cre-area mecanismului cvadripartit şi îşi declară fermul sprijin pentru acordul de încetare a focului în Moldova..

La 7 aprilie, preşedintele Iliescu acordă un interviu televiziunii Ostan-kino: ..„ Sigur că schimbându-se statutul politic (al Moldovei), apărând şi disputa cu posibila reunificare a Moldovei cu România, a apărut o anumită stare de îngrijorare, de înțeles, din partea populației ruse şi ucrainiene din aceste teritorii ...Nici nu se pune problema acum, imediat, a unirii. Este o chestiune pe care istoria a creat-o. Transnistria nu a fost niciodată teritoriu românesc; este „meritul” lui Stalin de a fi introdus un factor de discordie în-tre state, prin împărțirea fostei Basarabii în trei teritorii, incluse în Ucraina, teritoriul cel mai mare organizat în Republica Moldova, unde a fost adău-gat şi acest teritoriu care nu a fost niciodată românesc...” . Iar la întrebarea „dacă nu negați unirea în perspectivă, ce soartă vedeți pentru Transnistria?”: „..Toate aceste chestiuni țin de principiul autodeterminării popoarelor. Firesc mi se pare ca acest proces să se desfăşoare. Când, cum, în ce formă – este o chestiune pe care conjunctura politică concretă o va rezolva. Admitem că în Europa sunt multe probleme teritoriale şi de frontieră care au fost cre-ate după cel de al doilea război mondial. Problema Moldovei, a Transnistriei a apărut ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, care în mod brutal a im-pus noi frontiere în această zonă a Europei, ca şi în Țările Baltice şi în alte teritorii. Dar aceste chestiuni trebuie să îşi găsească rezolvarea într-un cadru politic normal...”.

Declarația provoacă reacții neaşteptate la Chişinău, mulți intelectuali fi-ind deranjați de afirmațiile preşedintelui că Transnistria nu a fost niciodată pământ românesc. În discuții punctuale, le amintesc unora, mai ales celor din Frontul Popular, că asemenea declarații au apărut şi la ei, în Moldova, când cereau unirea imediată, chiar cu prețul pierderii Transnistriei, şi că au trans-mis şi la Bucureşti atari declarații.

Am meditat îndelung pentru a găsi o formulă cât mai diplomatică de a

www.dacoromanica.ro

Page 144: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 143

informa Bucureştiul să nu se mai facă referiri la statutul istoric al Transnis-triei. Treabă delicată, nu cumva să se înțeleagă că îl criticăm pe preşedinte. În final, totul a ieşit bine. Adrian Năstase a mulțumit pentru informarea respec-tivă, cu ajutorul căreia – ne-a spus – l-a convins pe preşedinte să nu mai evoce istoria Transnistriei...

Comisia mixtă cvadripartită şi-a început lucrul; constată că, în general, se respectă încetarea focului, iar mai multe formațiuni de cazaci de pe Volga şi Don încep să părăsească regiunea; efectuează vizite în teritoriul din stânga Nistrului şi la Tighina unde înregistrează că a început acțiunea de deminare a unor obiective şi a unor căi de acces, deblocarea drumurilor şi luarea de mă-suri pentru funcționarea normală a secțiilor de poliție şi de miliție. Rămâne în suspensie problema Armatei a 14-a, armată străină – după ce nu mai era a CSI – pe teritoriul unui stat independent, fără un statut bine definit. Nu este admisibil ca această armată să dea ultimatumuri, să pună condiții. Nu are caracter de forță neutră, în cadrul conflictului manifestându-se ca forță partizană.

* * *7 aprilie: Preşedintele Elțîn semnează decretul privind trecerea Flotei de

la Marea Neagră sub jurisdicția Federației Ruse. Cu o zi înainte, preşedintele ucrainian Kravciuk semnase un decret similar! Peste două zile cei doi preşedinți convin să stopeze aplicarea ambelor decrete şi să creeze o comisie bilaterală în vederea rezolvării litigiului. În acelaşi timp, a început retragerea armelor nucleare tactice din Ucraina, deşi în luna martie preşedintele Kra-vciuk ordonase oprirea evacuării acestor arme sub pretextul „instabilității şi confuziei” din Rusia, nefiind convins că aceste arme vor fi distruse sau nu vor cădea pe „mâini rele”. Adevărul este că Ucraina a fost sub o constantă presiune din partea Statelor Unite, serios preocupate ca armele nucleare să nu se afle sub controlul unor state precum Ucraina, Belarus şi Kazahstan, despre care nu se ştia mare lucru. În plus, Ucraina s-a lovit de un obstacol neprevăzut: absența specialiştilor care puteau manevra aceste rachete şi lipsa codurilor de lansare (americanii le-au explicat că este imposibilă spargerea acestor coduri). Ruşii îşi retrăseseră specialiştii încă din decembrie 1991, în jurul rampelor de lansare rămânând doar militari de pază!! În ceea ce priveşte Flota militară de la Sevastopol: în anii următori aceasta a trecut complet sub jurisdicția Federației Ruse, baza militară a fost închiriată Rusiei până în 2017 (fapt fără precedent: staționarea flotei ruse la Sevastopol a fost stipulată chiar de Constituția Ucrainei din 1997!!), acord prelungit cu încă 30 de ani în 2010.

www.dacoromanica.ro

Page 145: Chişinău file de jurnal

144 · ION BISTREANU

La 8 aprilie a sosit la Chişinău o delegație a Crucii Roşii Române cu aju-toare umanitare în valoare de cca 12 milioane lei, constând din medicamente, materiale sanitare de prim ajutor, pături, linjerie de pat, îmbrăcăminte, încăl-țăminte, alimente. Îl reîntâlnesc pe vechiul coleg de facultate şi de minister, Nicolae Nicoară, preşedintele Societății de Cruce Roşie. Îmi spune că în săp-tămânalul „România Mare” Vadim „mă vorbeşte de bine”! Peste câteva zile, Adrian Năstase mă avertizează: „nu prea e bine când Vadim te vorbeşte de bine!”

8 aprilie: la Chişinău soseşte Juan Antonio Samaranch, preşedintele CIO, o escală în turneul pe care îl întreprinde în fostele republici sovietice. Cu două zile mai devreme, miniştrii tineretului şi sporturilor din România şi R.Moldova conveniseră pregătirea unui proiect de protocol şi cooperare în domeniul sportului şi turismului, care prevedea, printe altele, şi partici-parea unor echipe sportive moldoveneşti în campionatele României. Partea română a propus, în cadrul acțiunilor de integrare, includerea unor sportivi moldoveni în lotul olimpic al României. Proiect frumos, ambiţios, dar din păcate neconcretizat nici până azi. Snegur decisese atunci: să discutăm altă dată această chestiune...

9 aprilie: Guvernul de la Chişinău anunță o nouă scumpire a produselor alimentare. Creşte de două ori prețul pâinii şi al laptelui, de 2,8 ori – al zahă-rului, şi de 2,5 ori –- al uleiului. Salariul minim la acea dată ajunsese la 850 ruble (cca 9 dolari), cu care se putea cumpăra 300 ouă, sau 11 kg de brânză sau 30 kg de cartofi.

11 aprilie: Al. Barbu, ministrul moldovean al industriei, care a fost cu o zi înainte la Bucureşti, îmi spune că este mulțumit de convorbirile cu omolo-gul român: au fost analizate modalitățile concrete de realizare a unei integrări operaționale, s-au trecut în revistă domeniile în care există deja o colaborare şi s-au analizat alte posibilități de cooperare în viitor. S-a convenit crearea unui colectiv mixt de coordonare a integrării industriale, astfel încât procesul să fie continuu şi dimensionat în funcție de necesitățile economice, inclusiv susținerea reciprocă în desfacerea de mărfuri pe terțe piețe.

La 10 aprilie Smirnov semnează decretul privind crearea forțelor armate ale Republicii moldoveneşti nistrene, pe baza gărzii republicane şi a unităților militare dislocate pe teritoriul Transnistriei, subînțelegând, evident, efecti-vele Armatei a 14-a.

12 aprilie: Se împlinesc 535 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare. Snegur vizitează Suceava şi Putna, unde declară că „exemplul domniei lui Ştefan cel Mare ne întăreşte convingerea că nici un imperiu nu ne

www.dacoromanica.ro

Page 146: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 145

va asimila, nu ne va distruge ca neam”. Depune o coroană la mormântul voie-vodului. Se întâlneşte la Suceava cu Iliescu. Plin de optimism declară: „între țările noastre există o înțelegere deplină”.

Citesc în presă că în Transnistria a venit un alt „general patriot” – Makaşov. Considerând că stelele de general de pe umerii săi sunt mai pu-ternice decât politica, a mers la comandamentul Armatei a 14-a, a rostit în fața ofițerilor un discurs cu puternice note naționaliste, velicoruse, chemând la apărarea pământurilor „sfintei Rusii” şi amenințînd că „trădătorii Rusiei vor fi concediați din armată şi aruncați în închisoare”. La întrebarea firească a ofițerilor pe cine reprezintă oficial, s-a bâlbâit, spunând ceva despre „toți oamenii cinstiți”. Cei prezenți i-au dat clar de înțeles că nu prea mai are ce căuta pe la ei. Makaşov nu a dezarmat. A luat legătura cu liderii separatiştilor, dar o nouă deziluzie. Aceştia nu i-au oferit nici posturi de conducere, nici bani, aşa că a hotărât să ...lupte alături de Galina Andreeva. Cine era acest Makaşov? Fost comandant al districtului militar Ural, a rămas „şomer” la 31 august 1991, după ce fusese unul din sprijinitorii deschişi ai puciului din 19 august. După scurta sa aventură în Transnistria, de unde a fost destul de bru-tal „expulzat” de temperamentalul general Lebed, se va întoarce la Moscova, va participa activ la evenimentele din octombrie 1993 de partea parlamenta-rilor rebeli, fiind ulterior arestat. După un an va fi eliberat, va intra în parti-dul comunist, devenind, timp de două mandate, deputat în Duma de Stat, pe listele comuniştilor lui Ziuganov.

Sesisez un oarecare optimism la unii din conlocutorii mei locali, în le-gătură cu perspectivele normalizării situației, după ce, la 12 aprilie, între Chişinău şi Tiraspol s-a semnat un nou protocol privind încetarea focului. La Tighina au fost înlăturate blocurile de beton care barau căile de acces în oraş şi s-a convenit să se treacă la măsuri de stabilizare a situației: dezarmarea formațiunilor paramilitare, deminarea obiectivelor economice şi administra-tive, asigurarea ordinii publice de către poliția moldoveană şi miliția separa-tistă.

17 aprilie: la Chişinău are loc o nouă reuniune a celor patru miniştri de externe. Începe şi de această dată cu ceva întârziere, pe la orele prânzului. Sunt prezenți şi doi observatori ai CSCE.

„Încălzirea” înaintea începerii reuniunii este făcută, în fața presei, de miniştrii român şi rus. Adrian Năstase speră că rezultatele reuniunii vor că-păta rezonanţă la nivelul autorităţilor statelor implicate, „eliminându -se ast-fel impresia că se joacă cu mai multe echipe pe teren”. O declaraţie cu sub-înţeles – uşor tradusă ca o reacție ultradiplomatică la dezacordul Moscovei cu înțelegerile reuniunii precedente a celor patru miniştri. Mai „explicit” este

www.dacoromanica.ro

Page 147: Chişinău file de jurnal

146 · ION BISTREANU

Kozîrev: „Să elaborăm mecanismul care ar asigura armistiţiul şi deci rezolva-rea conflictului. Consider că este necesar ca reprezentanţii Transnistriei să fie prezenţi atât la dezbateri, cât şi la luarea deciziilor. Altfel este greu să se dea garanţii privind respectarea suveranităţii şi integrităţii Moldovei”.

S-a convenit destul de repede asupra principalelor puncte de pe ordinea de zi: audierea unei informări a comisiei mixte care a întocmit şi un proiect de document cu elemente necesare precizării statutului observatorilor; adop-tarea statutului comisiei mixte cvadripartite pentru controlul respectării în-cetării focului şi separării forțelor angajate în conflict; crearea unui grup de 400 observatori (câte 100 din fiecare țară participantă la reuniune) care să supravegheze situația pe linia convențională de conflict de cca 250 km.; reco-mandarea privind trecerea cât mai curând posibil la dezarmarea formațiunilor paramilitare ilegale, repatrierea voluntarilor străini şi a cazacilor; accelerarea investigatiilor procuraturii asupra acțiunilor criminale din zonă; începerea „cât mai urgent posibil” a negocierilor moldo-ruse asupra definirii statutului Armatei a 14-a. Ultima recomandare a fost făcută în contextul sugestiei lui Kozîrev ca Armata a 14-a să aibă rolul de forță tampon în zona convențională de demarcare a forțelor angrenate în conflict.

În pauza de prânz, Adrian Năstase rezumă pentru ziarişti: „cred că am reuşit să trecem în revistă documentele care erau deja propuse într-o anumită formă. Acestea au fost analizate în profunzime. La unele din ele au ieşit în evidență şi chestiuni ce au fost retrimise în comisia de redactare, la comisia de experți, care vor continua să lucreze în următoarele ore. Dar cred că în mare măsură sunt aspecte pozitive, care sperăm să fie reținute în textele fi-nale”. Răspunzând unei întrebări referitoare la invitarea liderilor separatişti la reuniunea miniştrilor de externe, Năstase a menționat că, deşi chestiunea a fost lansată într-o conferință de presă a lui Kozîrev, invitarea părții trans-nistrene trebuie discutată de miniştri într-un cadru restrâns, iar eventualele întâlniri cu reprezentanți de la Tiraspol ar constitui doar simple contacte de informare, deoarece a invita la masa discuției pe reprezentanții raioanelor din stânga Nistrului ar însemna recunoaşterea unui statut politic, „or, acest lu-cru este inadmisibil, pornind de la principiile pe care le-am stabilit şi de la declarațiile noastre anterioare. Nu putem să recunoaştem suveranitatea Mol-dovei şi în acelaşi timp să o încălcăm”.

Pentru după amiază, participanților li s-a propus o nouă întrevedere – sugestia a aparținut, cum altfel?!, lui Kozîrev – cu liderii separatişti Smirnov, Maracuța, Lițkai şi gen.Ştefan Chițac, ultimul – un român din regiunea Cernăuți, în care se trezise brusc spiritul internaționalist sau, poate, tentația de a fi mare comandant de oşti, el ocupând fotoliul de „ministrul apărării

www.dacoromanica.ro

Page 148: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 147

republicii nistrene”. Mai mult, Chițac l-a adus şi pe fiul său, Andrei, care co-manda o grupă de „voluntari” în raionul Dubăsari. Întâlnirea a avut loc, de data aceasta, în clădirea ministerului moldovean al apărării, o clădire impu-nătoare care, până în 1991, găzduise comandamentul armatelor de sud-vest ale URSS, care vizau flancul sud-vestic al Europei, până la Mediterana. Cei patru separatişti nu au pierdut ocazia de a repeta lecțiile cunoscute privind acțiunile „discriminatorii şi provocatoare” ale Chişinăului, dorința lor de a obține garanții ferme privind autoconducerea, precum şi garanții „pentru viitor”, în cazul unirii Moldovei cu România. Bineînțeles că subiectul „Ro-mânia” nu putea lipsi din luările de cuvânt ale acestora! Nu s-a intrat pe fon-dul problemelor ridicate, nu exista nici cea mai mică intenție –cel puțin din partea lui Adrian Năstase şi a lui Nicolae Țîu, de a da impresia că ar fi dispuşi la o negociere, chiar minimală, cu separatiştii care sperau că vor fi incluşi în mecanismul cvadripartit de consultări. Adrian Năstase a fost nevoit să dea o explicație pentru această întâlnire: „accept mai uşor formula de informare directă cu aceşti oameni, un asemenea gen de discuție fiindu-ne util în orga-nismele ce suntem pe cale să le creăm. Numai astfel se poate asigura o comu-nicare de tip feed-back. Informațiile primite sunt apoi transmise sub formă de decizii care sunt cunoscute şi puse în aplicare în zonele controlate de cei cu care am discutat. Altfel, în zadar concepem documente superbe, care fie că sunt inaplicabile, fie că sunt necunoscute, pot discredita procesul politic. Cu un amendament însă: că aceste contacte sunt necesare primelor întâlniri, după care să începem alte calcule de elaborare”.

A fost ziua cea mai lungă. O zi a primelor decantări ale adevăratelor intenții ale participanților la negocieri. La reluarea consultărilor, în a doua parte a zilei, cel care a dat tonul a fost ministrul Kozîrev, care, într-o lungă şi alambicată luare de cuvânt, a confirmat unele indicii pe care le aveam privind poziția oficială rusă asupra conflictului transnistrean. A insistat în special pe ideea acordării unui statut politic pentru Transnistria, în condițiile în care se pronunțase anterior pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova. De asemenea, a sugerat ca, în conexiune cu acest statut, cei patru miniştri să conceadă asupra unei formulări care să prevadă semnarea între Chişinău şi Tiraspol a unui document care să stipuleze explicit că, în cazul unei schim-bări a statutului Republicii Moldova, transnistrenii vor avea dreptul la libera opțiune. Nu a fost explicit în ceea ce priveşte schimbarea statutului, dar era clar pentru toți cei prezenți că are în vedere posibila reunire a Moldovei cu România, preluând astfel cunoscutele teze ale separatiştilor transnistreni pri-vind opoziția lor față de conducerea legitimă a republicii (deşi, repet, nimeni, dar absolut nimeni din conducerea de atunci a Moldovei – şi nici din cele

www.dacoromanica.ro

Page 149: Chişinău file de jurnal

148 · ION BISTREANU

care au urmat, în următorii 20 de ani – nu s-a pronunțat deschis pentru uni-rea cu România. Dimpotrivă!). A sugerat, de asemenea, ca, „pentru operati-vitate şi eficiență”, Armata a 14-a să devină o forță tampon între forțele aflate în conflict.

Miniştrii români şi ucrainieni au evitat să se pronunțe imediat, rugându-l pe ministrul Țîu să îşi exprime părerea. Au urmat câteva minute uluitoare. Dl Țîu, învârtind un creion în mână, a început cu „ştiți..” după care a făcut o pauză, continuînd să îşi studieze atent creionul şi să clatine din cap în semn de negație, fără a spune de fapt cu ce nu este de acord. În final, adunându-şi gândurile, a spus că nu este mandatat să discute chestiunea statutului juridic al Transnistriei, că esențial acum este adoptarea unor recomandări ale celor patru miniştri privind încetatea ostilităților şi începerea de negocieri privind reglementarea politică a conflictului. A adresat o inteligentă întrebare minis-trului Kozîrev: care este poziția Dumei de Stat de la Moscova asupra retra-gerii Armatei a 14-a, şi nu numai a acesteia, ci şi a retragerii de la Tiraspol a conducerii separatiştilor.Vădit încurcat, Kozîrev a spus că are serioase îndoieli că, în actuala componență, parlamentul rus ar putea adopta decizii punctuale pe subiectele de mai sus.

Fără a exagera şi fără nici o doză de subiectivism, consider şi acum că cel mai explicită intervenție pe marginea propunerii lui Kozîrev privind viitorul statut juridic al Transnistriei şi dreptul acesteia la secesiune a fost a minis-trului român. Adrian Năstase s-a întrebat, pe drept cuvânt, cum s-ar putea acorda garanții de liberă opțiune unui teritoriu care face parte din teritoriul integru al unui stat, recunoscut ca atare şi pe arena internațională, inclusiv de Federația Rusă care a stabilit relații diplomatice cu Republica Moldova în întregul ei. În context, s-a întrebat cu voce tare care este de fapt poziția oficială a Rusiei? Cea exprimată de ministrul de externe sau cea des repetată de al doilea om din statul rus, vicepreşedintele Ruțkoi? Ministrul român a opinat, totodată, că, în cazul în care recomandările celor patru miniştri nu vor fi însuşite de preşedinții celor patru state, s-ar putea face apel la Consiliul de Securitate al ONU şi la CSCE. (Nu am înțeles de ce preşedintele Snegur, în întâlnirea din aceeaşi zi cu cei patru miniştri, a respins categoric sugestia ministrului nostru).

Toți aşteptau poziția ministrului de externe ucrainian care s-a limitat la o „opinie personală”: deşi nu există spețe similare în dreptul internațional, s-ar putea face o excepție. Însă nici nu a exprimat un acord explicit cu propunerile omologului rus.

Ministrul de externe Zlenko a fost destul de reținut pe tot parcursul re-uniunii. Mi s-a creat impresia că în poziția Ucrainei au apărut unele nuanțe,

www.dacoromanica.ro

Page 150: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 149

nu prea favorabile părții moldovene. Dacă până atunci conducerea ucraini-ană fusese destul de vocală în apărarea şi sprijinirea pozițiilor Chişinăului, odată cu soluționarea (temporară!) a serioasei divergențe cu Moscova în privința statutului Flotei ruse de la Sevastopol, a început să se gândească mai serios asupra viitorului statut al Transnistriei, neuitând că acest teritoriu fă-cuse parte, din RSS Ucrainiană, chiar şi înainte de 1917, când era încorporat în gubernia Novorossia şi nu în gubernia Basarabiei. Conducerea oficială a Ucrainei era extrem de atentă în a nu da de înțeles ca are o asemenea memo-rie, însă politicieni din tot spectrul politic mai recurgeau din când în când la istorie, ca să nu mai vorbesc de sprijinul deschis acordat „fraților ucrainieni” din Transnistria.

Mi-aduc aminte că, prin 1994, când eram ambasador la Kiev, am avut de câteva ori prilejul să discut cu oficiali ucrainieni problema basarabeană, oridecâteori ucrainienii erau deranjați sau preocupați de luările publice de poziție ale unor politicieni români sau de articolele din presa română în legă-tură cu consecințele pactului Ribbentrop-Molotov, sau în legătură cu nordul Bucovinei şi soarta minorității române din Ucraina. Era perioada în care abia începuseră negocierile asupra Tratatului de bază româno-ucrainian, presa ucrainiană publicând frecvent referiri la „pretențiile teritoriale” ale României asupra nordului Bucovinei şi, în context, era blamat tot ceea ce fusese legat de făurirea României Mari la 1918. Şi ocazii pentru asemenea discuții erau foarte dese! Primul adjunct al ministrului de externe Anton Buteiko îmi tot reamintea că Ucraina nu a fost niciodată de acord cu „anexarea prin forță” a Basarabiei la România, în 1918. Tot de fiecare dată îi aminteam că, după proclamarea independenței, în 1919, Ucraina a stabilit relații diplomatice cu România şi nu a contestat frontierele de atunci ale României. „Domnule mi-nistru, i-am spus într-o convorbire, am studiat puțin şi istoria statului ucrai-nian. Dumneavoastră vorbiți de nerecunoaşterea Basarabiei de către guvernul sovietic de la Harkov, sau de cel de la Kiev?”. Este adevărat, însă, că ucraini-enii au visat mereu, după revoluția din februarie 1917, la o „Ucraină mare”, care să înghită şi Basarabia. Astfel, la 18 iulie 1917 Rada ucrainiană declarase că Basarabia îi aparține, pentru ca, un an mai târziu, la 16 martie 1918, să transmită guvernelor guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar şi român o notă în care se afirma: „Basarabia, din punct de vedere etnografic, econo-mic şi politic formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Asta, după ce, cu două luni în urmă, reprezentantul ucrainean la Bucureşti, G. Ga-senko, declara: „Ucraina naţionalistă şi România întregită au doi duşmani comuni: bolşevismul şi albgardismul rus care visează Rusia cea veche una şi indivizibilă…Ucraina democratică, după principiile lui Wilson, nu pretinde

www.dacoromanica.ro

Page 151: Chişinău file de jurnal

150 · ION BISTREANU

acele teritorii care doresc să rămână în graniţele României Mari. Cu această Românie Nouă, Ucraina se va înţelege pe deplin”. Peste încă un an, aceeaşi Radă avea să declare că „nu doreşte în nici un fel să pună în discuţie frontiera actuală între cele două state şi consideră Nistrul ca frontieră definitivă între ele”. Nu „a dorit” până în momentul în care puterea de la Kiev a trecut în mâinile sovietelor...

...Şi tot despre dialogurile mele diplomatice cu Buteiko: prin 1994, când începuseră să se înfiripe primele contacte la nivelul administrațiilor locale, o delegație ucrainiană (formată, după cum am aflat, din naționalişti ucrainieni) a făcut o vizită la Galați. Din una în alta, evocându-se „legăturile istorice” dintre cele două popoare, românii noştri, inimă largă, au consimțit să ridice în Galați un monument al hatmanului Mazepa. Buteiko m-a invitat la MAE unde şi-a exprimat nedumerirea în legătură cu această decizie a gălățenilor, rugând să transmit autorităților române îngrijorarea în legătură cu sprijini-rea unor acțiuni inițiate de „naționaliştii” ucrainieni. Din nou nu m-am pu-tut abține: „ Ucraina contemporană îl glorifică pe Bogdan Hmelnițki (cel care unise „pe vecie”, la 1654, Ucraina cu Cnezatul Rusiei) sau pe hatmanul Mazepa?” (cel care fusese acuzat de trădare a Rusiei)...Peste ani, în timpul preşedinției Iuşcenko, glorificarea cam exagerată a lui Mazepa (în contextul unei reconsiderări radicale a istoriei relațiilor ucrainiano-ruse) a devenit una din principalele cauze ale deteriorării relațiilor ruso-ucrainiene... Ruşii nu pu-teau uita că hatmanul cazacilor zaporojeni, Ivan Mazepa, l-a trădat pe Petru cel Mare, trecând de partea suedezilor în timpul istoricei bătălii de la Poltava (28 iunie 1709), motiv pentru care a fost excomunicat de biserica pravoslav-nică rusă. Mazepa, după înfrângerea suedezilor, s-a retras la Tighina unde după câteva luni s-a stins din viață, la vârsta de 70 ani. A fost înmormântat întâi la Varnița, lângă Tighina, apoi reînhumat la Galați, după ce mormântul îi fusese profanat de turci...

Dar să revenim la ziua de 17 aprilie. După pauza de prânz, cei patru miniştri au fost invitați de preşedintele Snegur, alături de care se mai aflau preşedintele parlamentului şi premierul Muravschi. Țîu l-a informat succint despre primele rezultate ale consultărilor. Preşedintele Snegur, supralicitând potențialul mecanismului, a recomandat ca, pentru moment, să nu se ape-leze la ONU sau la OSCE. (Reticența părții moldovene se va stinge după numai 5 luni: în cadrul dezbaterilor din Adunarea generală a ONU, minis-trul moldovean de externe va cere explicit prezența permanentă în Moldova a unui grup de observatori ONU, după ce acceptase, în august, venirea unor reprezentanți ai CSCE în republică, pentru ca, mai apoi, în aprilie 1993, să

www.dacoromanica.ro

Page 152: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 151

accepte deschiderea unei misiuni permanente a OSCE la Chişinău). Alexan-dru Moşanu, ca lider al parlamentului, a optat pentru un rol mai sporit al Par-lamentului, care ar urma să convoace o sesiune specială consacrată problemei. Premierul Muravschi s-a limitat la chestiunile economice, acuzând acordul pentru deschiderea unor conturi ale separatiştilor în băncile ruseşti şi ucraini-ene. A primit asigurări de la Kozîrev şi Zlenko că aceste conturi vor fi închise. Bineînțeles că aceste asigurări au rămas fără acoperire: conturile erau deschise pentru a întreține relațiile de afaceri ale firmelor din Transnistria cu oameni de afaceri ruşi şi ucrainieni.

Şi de această dată reuniunea s-a încheiat cu unele rezultate, considerate satisfăcătoare. A fost convenit statutul comisiei mixte de observatori, crearea unor grupe de observatori militari care să supravegheze operațiunile de dez-angajare în zona de conflict, posibilitatea instituirii unei forțe de menținere a păcii ( în discuții, se lăsase să se înțeleagă că ar fi preferate forțe ucrainiene, în loc de forțe militare ruse), asigurarea neutralității Armatei a 14-a etc. Minis-trul nostru a fost extrem de reticent la ideea introducerii unor forțe-tampon ale ONU, considerând, pe bună dreptate, că acestea, dacă s-ar decide astfel, ar urma să fie amplasate pe Nistru, ceea ce ar legitima o frontieră artificială în interiorul statului Moldova. Kozîrev a înțeles că nu are şanse de izbândă şi nu a mai insistat în cadrul reuniunii pe propunerea sa privind acordarea unui statut special Transnistriei. Însă în toți anii care vor urma, Rusia a fost neobişnuit de consecventă în a-şi expune în diverse ocazii teza privind statu-tul special al Transnistriei în cadrul unei federații sau confederații, precum şi dreptul acesteia la libera opțiune în cazul „pierderii statalității de către Re-publica Moldova”. Să recunoaştem însă că apă la moara acestei teze a dat, în anii următori, şi partea moldoveană, care, doi ani mai târziu, la 23 decembrie 1994, va vota – cu aplauze!! – „Legea privind statutul juridic special al Gă-găuziei (Găgăuz-Yeri)” în care, în faimosul paragraf 4 din articolul 1 se sti-pula că „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat indepen-dent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”. În plus, prin această lege s-a mai creat un precedent: Găgăuzia avea dreptul la 3 limbi ofi-ciale – moldovenească, găgăuză şi rusă. Era absurd să creadă cineva că, după concesiile făcute găgăuzilor, separatiştii transnistreni ar fi putut accepta un statut diferit de al acestora. Şi toate astea, în condițiile în care la referendu-mul din martie 1994 populația Moldovei se pronunțase, în proporție de 95,4 la sută, în favoarea dezvoltării Republicii Moldova ca stat independent şi uni-tar, iar găgăuzii, deşi relativ compacți, numărau doar cca 130 mii persoane, mai puțin de 2% din întreaga populație a Moldovei. Se îndeplinea astfel una din previziunile-avertisment din 1990 ale fostului preşedinte al sovietului su-

www.dacoromanica.ro

Page 153: Chişinău file de jurnal

152 · ION BISTREANU

prem al URSS, Lukianov: „vreți trei republici într-un singur stat? Asta veți avea!”...

Au fost destule comentarii în legătură cu desfăşurarea reuniunii cvadri-partite din 17 aprilie şi, mai ales, cu prezența liderilor separatişti la întâlni-rea cu miniştrii. Se cuvine să fac următoarele precizări: separatiştii au fost invitați nu ca lideri ai autoproclamatei republici nistrene, ci ca reprezentanți ai populației din Transnistria, alături de un grup de parlamentari şi cetățeni din regiune, tot ca reprezentanți ai populației. Miniştrii doar i-au informat asupra celor convenite, nu le-au cerut şi acceptul. S-a considerat necesar ca transnistrenii să ştie ce s-a decis de comun acord, respectiv încetarea imedi-ată a focului. Dialogul cu aceştia a mai relevat un aspect: defectuoasa comu-nicare a lor cu Chişinăul, precum şi proasta comunicare Moscova-Chişinău (redusă, practic, la schimbul de mesaje între preşedinți şi întâlnirile ocazio-nale ale miniştrilor de externe). Şi, un mic amănunt: în discuțiile cu ziariştii români, Năstase a făcut, diplomatic, aluzie critică la un ministru de externe care ar fi declarat recent că nu ar trebui acceptată intervenția unui stat terț în evenimentele din Moldova (cu câteva zile în urmă, ministrul ucrainian de externe făcuse o asemenea afirmație în cadrul unei întâlniri cu omologul său ungur), vizată fiind, desigur, România.

La 19 aprilie, forțele militare moldoveneşti sunt retrase din Tighina, cu excepția poliției. Detaşamentele de gardişti sunt parțial dezarmate. Incetarea focului va deveni efectivă la Tighina abia la 20 aprilie.

Toată lumea se interesează de unirea Moldovei cu România! Moşanu, aflat în vizită oficială în Turcia, a oferit presei un răspuns nuanțat. „Scopul politicii Republicii Moldova este unirea, în viitor, cu România, dar mai întâi trebuie să ne consolidăm republica noastră, a cărei populație este formată în proporție de 64 la sută din români dar, din cauza politicii de rusificare dusă de regimul sovietic, anumiți români din Moldova sunt împotriva unificării cu România”. A mai făcut o afirmație, zic eu, curajoasă: „marile puteri, în special SUA, se opun unei eventuale unificări...” La Chişinău, declarația lui Moşanu este distorsionată, ceea ce face să fie dur criticat de o anumită parte a presei, şi, în culise, de politicieni, pentru că, chipurile, ar fi cerut unirea imediată cu România.

Vizita la Ankara s-a desfăşurat într-o notă optimistă. Partea turcă a reacționat pozitiv la o sugestie avansată de Moşanu: acordarea unei autono-mii culturale populației găgăuze din Moldova. Urma ca parlamentul să ad-opte un act normativ, iar în cursul lunii mai, ministrul turc de externe Hik-met Cetin, să efectueze o vizită la Chişinău şi, în context, să exprime sprijin pentru inițiativa moldoveană. Evenimentele politice interne de la Chişinău

www.dacoromanica.ro

Page 154: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 153

au împiedicat concretizarea proiectului care, la acea dată, părea a fi suficient pentru a satisface exigențele găgăuze. Din păcate, timpul a lucrat în defavoa-rea Chişinăului, care doi ani mai târziu, va fi obligat să facă majore concesii găgăuzilor.

O nouă întâlnire cu Mircea Druc. Ne plimbăm prin curtea în care îşi avea sediul Frontul Popular. Are, în continuare, obsesia microfoanelor insta-late în încăperi. Este sceptic în legătură cu aplicarea în practică a celor conve-nite la reuniunea cvadripartită. Şi trebuie să recunosc, în gând, că argumen-tele lui sunt solide. Ştie bine situația din Transnistria, îi cunoaşte pe mulți dintre liderii separatiştilor. Cheia, consideră el, se află la Moscova şi nu numai la Kremlin. În Sovietul Suprem sunt deputați – aleşi încă din martie 1990 – care nu realizează că Rusia cea de astăzi nu mai este cea care a existat până în decembrie trecut. Acesta este şi unul din motivele pentru care el este atât de înverşunat împotriva aderării Moldovei la CSI. Moldova nu este Ucraina sau Kazahstan, care au alt potențial în a rezista în fața presiunilor Moscovei. Conflictele din micile state independente au fost declanşate în timpul puterii sovietice şi sunt acum întreținute de puterea rusă care speră încă în refacerea imperiului. Nu îl consideră pe Elțîn un adevărat democrat, dar apreciază că acesta este mult mai realist decât majoritatea parlamentarilor ruşi, iar soarta imediată a Rusiei va depinde de cine va fi învingătorul din adevăratul război care are loc la Moscova între preşedinte şi parlament.

Îmi spune, apoi, că de Paşte intenționează să meargă la Putna, unde a fost invitat de prietenii de la PNȚCD, „pentru a se întâlni cu regele Mihai”. „Domnule Druc, zic, ce treabă aveți dvs cu regele? Nu v-am auzit niciodată că ați nutri simpatii politice pentru regalitate! Asta mai lipsea Frontului Po-pular, să fie trecut pe lista mişcărilor regaliste! Mi-ați spus că de Sărbători fetele intenționează să vină acasă”( una din fiicele sale era studentă la Cluj, cealaltă – la Tbilisi). „Nu veți petrece împreună sărbătorile?”. „Mă gândeam că poate regele ne va ajuta cumva şi material...” a venit răspunsul. În fine, a conchis că poate este mai bine să rămână la Chişinău. Nu că l-am convins eu, dar se simțea că el însuşi nu simțea necesitatea unei plimbări politice la Suceava şi la Putna.

Cu câteva zile înainte de Sărbătorile de Paşte, i-am făcut o vizită, acasă, poetului Dumitru Matcovschi. A fost o întrevedere tristă. În fața mea era un om pe a cărui față se citea suferința fizică. M-a primit cu multă amabilitate, dar, pe parcursul discuției a fost evidentă resemnarea, deziluzia că dincolo de Prut este uitat, nimeni nu îşi mai aminteşte de el. evitat. „Sunt bolnav, bani de medicamente nu am, poezia, aia pe care o reuşesc să o mai public, se vinde greu…”. Fără revoltă, fără reproş, a constatat că „la dumneavoastră la Bucureşti

www.dacoromanica.ro

Page 155: Chişinău file de jurnal

154 · ION BISTREANU

sunt invitați numai unioniştii gălăgioşi, aşa-zişii militanți pentru unire. Nu cred că aşa vom face unirea. Trebuie să simțim acest lucru, să o privim ca pe ceva ce nu mai poate fi evitat”. Era în spusele lui ceva ce aveam să descifrez mai târziu, într-una din poeziile sale: „Dragostea de Patrie, fireşte,/Nu se ţipă, pentru că e sfântă,/ Ea se poartă-n suflet, se trăieşte,/Ea se cântă”.

Am încercat ulterior să trag un semnal la noi, la ministerul culturii, dar se considera, probabil, că pentru Matcovschi se făcuse destul cu doi ani în urmă, când fusese internat în spitalele din România. La 17 mai 1989, la numai trei zile după ce câştigase un mandat de deputat în Congresul Deputaților Popo-rului de la Moscova, având drept contracandidat pe fostul şef al KGB-ului moldovean, poetul fusese călcat de un autobuz, chiar în apropierea locuinței sale. Un accident niciodată elucidat până la capăt... A scăpat numai ca prin minune, a suferit mult prin diverse spitale, inclusiv din România, suportând peste douăzeci de intervenţii chirurgicale.

Un bun prieten, care mi-a şi înlesnit întrevederea, mi-a povestit că, în 1986, imediat după apariție, poezia sa ”Basarabia” a fost cântată de compozi-torul Mihai Dolgan la un mare concert pe stadionul republican din Chişinău. „Trecută prin foc şi prin sabie,/ furată, trădată mereu,/ eşti floare de dor, Ba-sarabie,/ eşti lacrima neamului meu” – ultimele versuri ale cântecului, au electrizat întregul stadion, spectatorii intrând pe teren şi îngenunchind. Evi-dent, autoritățile au interzis apoi cântecul, însă la toate celelalte concerte ale lui Dolgan, spectatorii scandau, cerând să se cânte „Basarabia”…

Matcovschi fusese considerat, încă de la debut, un poet subversiv. De-butase în 1963, dar şase ani mai târziu, volumul „Descântece în alb şi ne-gru”(1969) nu a trecut de cenzură, întregul tiraj fiind dat la topit, iar poetul a intrat în atenția „organelor”, devenind un poet „nedorit”. Scria el atunci: „Mă bat ca Don Quijote cu morile de vânt/Râd oamenii de mine,/M-au rupt de la pământ./Un rătăcit adică,/Alți oameni, alte vremi”. Publicist redutabil, s-a implicat activ în anii 1987-1989 în mişcarea de emancipare națională, con-ducând revista „Nistru”(devenită ulterior „Basarabia”).

Nu a avut mulți prieteni în România. Sau, dacă a avut, aceştia l-au uitat. Cel puțin în perioada în care eu am fost la Chişinău a fost vizitat, în vara anu-lui 1992, doar de Marin Sorescu, de care îl lega o prietenie de aproape două decenii.

La noi i-a fost publicat, după 1989, volumul de versuri „Floare Basarabie. Poeme după întâia moarte”.

Tot în acele zile am avut prilejul să îl cunosc şi pe scriitorul Ion Druță care venise pentru vreo săptămână de la Moscova. Auzisem şi citisem deja mult şi multe despre el, aşa că am perfectat o întrevedere la hotel Codru. Jo-

www.dacoromanica.ro

Page 156: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 155

vial, un interlocutor deosebit de plăcut, până în momentul în care, firesc, am ajuns la delicatele subiecte ale zilei: problema identitară şi, în context, per-spectiva unei apropieri, până la unire, între românii de pe cele două maluri ale Prutului. Am simțit cum distanța dintre noi se măreşte. Profesoral, a în-ceput să îmi vorbească despre specificitatea moldovenilor, despre nevoia de afirmare a identității moldoveneşti, de consolidare a independenței tinerei republici, conchizând tranşant: „nu de unire au acum nevoie moldovenii.” Nici asupra limbii nu am căzut la înțelegere, scriitorul remarcând, condescen-dent, că esențial este că ne înțelegem perfect unii pe alții şi că şi noi, românii, folosim adesea „dulcele grai moldovenesc”. Apoi a început o lungă pledoarie în favoarea înțelegerii cu noua Rusie. Evident, nu l-am contrazis, replicând doar că şi noi dorim acest lucru, dar nu în detrimentul relațiilor între frații de sânge...Am plecat de la întâlnire cu un sentiment ciudat, cu insatisfacția de a nu fi putut să îl descifrez până la capăt. ..

Mi-am lămurit multe gânduri mai târziu, după ce i-am citit multe din crezurile sale literare sau politice. Am găsit în eseul său „La răscrucea celor proşti”, următoarele: „...dacă țineți la casele voastre, la copiii voştri, la neamul vostru, nu vă mai opriți la blestematele răscruci de proşti şi nu mai intrați în discuție – e una sau sunt două, e moldovenească sau română. Nu vreți să-i ziceți limbă română, ziceți-i limbă moldovenească, nu vă vine să-i ziceți limbă moldovenească, ziceți-i limba maternă, şi mai mult nu discutați cu nimeni această chestiune...”

Druță începuse, încă din tinerețe, să capete o aură de disident datorită mai degrabă prostiei unor activişti de partid. La începutul anilor ’60 un re-dactor de la revista „Nistru” îi refuză publicarea piesei „Casa mare” pe motiv că din text lipseşte „lampa lui Ilici”! Supărat, pleacă la Moscova, unde Teatrul Armatei Sovietice acceptă să o pună în scenă. Mai mult, revista „Drujba naro-dov” îi publică piesa, „deşi nu are miros nici social, nici de partid, dar are un ocean de iubire”. Piedestalul său de disident se consolidează când Postovoi, secretar al CC al PC din RSSM, protestează vehement în „Sovetskaia kul-tura” la aflarea veştii privind publicarea şi a punerea în scenă a piesei, protest rămas, însă, fără urmări pentru tânărul scriitor, care intrase deja în grațiile unui bătrân comunist, redactor şef al revistei „Drujba narodov”, cu multe relații în aparatul central al partidului.

În toamna anului 1962 în revista „Novîi mir” apare, cu aprobarea şi la indicația lui Hruşciov, „O zi din viața lui Ivan Denisovici” a lui Soljenițîn. Druță primeşte sarcina de a scrie cronica, publicată în numărul din ianuarie al revistei „Drujba narodov”, din care am reținut un mic pasaj: „Astăzi, pu-nem în vina lui Stalin nu numai numărul de victime ale tiraniei: astăzi tre-

www.dacoromanica.ro

Page 157: Chişinău file de jurnal

156 · ION BISTREANU

buie să spunem că Stalin nu a iubit poporul, a umilit ca niciodată mai înainte numele nobil, numele omului, reducându-l la starea de rotiță mecanică, fără suflet. Astăzi, povestirea lui Soljenițîn este o carte pe care a aşteptat-o litera-tura noastră, dar va trece timpul, se vor ostoi disputele literare, se vor calma criticii şi cartea va rămâne pe raft, va oferi cititorului o supremă satisfacție, iar noi vom aştepta alte mari cărți ale epocii...” Culmea! Articolul este criticat de literații de la Chişinău, se încearcă publicarea unui articolul incriminator din „Moldova socialistă” în presa centrală de la Moscova. Influenții săi protectori îl salvează şi de această dată...

Deja apreciat în cercurile literare, se remarcă din nou, în 1965, la al trei-lea congres al Uniunii Scriitorilor din RSSM, cînd a susținut trecerea la grafia latină şi a stârnit aplauze după ce a declarat: „România e doar o țară rudă cu noi, ca limbă, ca istorie, e o țară socialistă ca şi republica noastră, şi să nu ne grăbim a ridica zid chinezesc de-a lungul Prutului.”

Limbă cu grafie latină? Rudenie cu România? Era deja prea mult! Este chemat la ordine la CC, unde are loc o şedință prezidată chiar de Bodiul, secretar al CC. Redau relatarea şedinței dintr-un articol al lui Druță, întrucât veridicitatea ei mi-a fost confirmată de un scriitor de la Chişinău, participant la acea şedință.

„— Tovarăşe Druță, – zice Bodiul – noi vă tratăm corect dar, spuneți-ne, de ce este neapărat nevoie ca peste tot şi oriunde să fiți numiți mândrie națională?

-Asta spun duşmanii mei – a replicat Druță – aşa cum şi duşmanii dvs vorbesc peste tot că sunteți un geniu al marxism-leninismului.

În sală s-a aşternut o linişte mormântală. În acele instituții sovietice în care conducătorul era lipsit de simțul umorului, nu se cădea să râzi, asta te putea costa scaunul, cariera, şi chiar capul. Bodiul şi-a scos ochelarii, a mor-măit ceva, a căzut pe gânduri.

- Nuuu, în chestiunile marxism-leninismului nu mă descurc rău, dar să fiu numit geniu, asta e cam mult...

Şi atunci sufletul moldoveanului nu a mai rezistat. A explodat. Un hohot de râs a zguduit monumentala sală a CC-ului. Bodiul s-a schimbat la față, a ridicat din umărul drept, ceea ce pentru mine însemna numai un singur lucru – era momentul să plec. Ambii în această republică nu puteam trăi”.

Şi Druță s-a mutat definitiv la Moscova, scriind şi o frază memorabilă, care, cred, îl caracterizează pe deplin: „adevărata patrie a scriitorului este te-renul pe care spiritul său rodeşte. Merg la Moscova pentru că numai la Mos-cova sunt iubite cu adevărat Moldova şi moldovenii, istoria şi cultura unică a acestora...”! Nu pierde, însă, contactele cu prietenii săi de la Chişinău, fiind

www.dacoromanica.ro

Page 158: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 157

ales, în 1987, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească. Se angajează deschis în perestroika, nu ascunde prietenilor gândul său privind conectarea moldovenilor la lupta pentru emancipare națională. Este ales de-putat al poporului pe listele RSSM, este inclus în comisia Yakovlev pentru studierea Pactului Ribbentrop-Molotov. A fost prezent la mai toate lucrările comisiei. Zic „a fost prezent” şi nu „a participat”, pentru că în numeroasele relatări privind lucrările aceste comisii nu am găsit, cum se zice,,„nimic de semnalat” privind pozițiile lui Druță.

Brusc, a făcut furori şi în România, la 30 noiembrie 1989, după ce a pu-blicat „Cine a stins lumina la Bucureşti?”, în care scria, printre altele: „pe ma-lul stâng al Prutului lumea se trezeşte, se scoală, se apucă de treabă pe când la numai câţiva paşi (în România) neamul coborât din aceeaşi rădăcină doarme somnul de moarte.” După revoluție, a fost tipărit rapid în România şi ales membru de onoare al Academiei Române. Au fost şi unii români care şi-au pus mari speranțe în greutatea cuvântului său la Moscova, în favoarea apropi-erii Moldovei, încă republică unională sovietică, de România.

Fascinat de perestroika lui Gorbaciov, dar şi gâdilat în amorul propriu de acceptarea sa în anturajul liderului sovietic, a fost fervent susținător al apro-pierii Moldovei de Moscova, şi, în consecință al adoptării unei linii indepen-dente față de România. „Pământul lui Druță se termină la Prut, limba în care scrie prozatorul de la Moscova este moldovenească, iar istoria noastră, aşa cum ne-o repovesteşte acesta este „făurită” de Potiomkin” – nota criticul lite-rar N.Bilețki. Iar un alt scritic, Ion Simuț, observa că: „dacă pactul său ciudat cu Moscova nu l-ar fi compromis, am fi putut spune că Ion Druță a dobândit pentru Basarabia rolul de scriitor național. Aşa, nu putem spune decât tristul adevăr că prin biografia sa de la senectute Ion Druță a rămas sovieticul roma-nului basarabean...”. Iar un alt critic, A. Burlacu, consideră că „Oportunistul Druţă, ca omul, sub vremi, totdeauna a ştiut pe cine şi pe ce să pună miza, pe cine să aleagă între popă şi chiabur, între ciută şi mârţoagă, sau, dacă vreţi, între Rusia şi România, ieşind, cum crede şi „bojica” sa, basma curată. Scriito-rul, ajuns „la răscrucea cu proşti”, cu o operă suprapopulată de comunişti, se crede un apostol, dar, arătându-se la televiziune, predică în limba lui Stati şi are slăbiciunea de a păstori naţia (nu numai de Crăciun)”.

După 1990 atitudinea față de Druță scriitorul a oscilat între idolatrizare şi damnare. Pentru generația vârstnică rămâne un scriitor național, este un Sa-doveanu al Moldovei dintre Prut şi Nistru. Pentru generația mai tânără, este un clasic al literaturii moldovene, care trăieşte la Moscova şi acum gândeşte ca noii ruşi.

Şi, ca să nu am remuşcări că sunt subiectiv cu Druță, chiar scriitorul mi-a

www.dacoromanica.ro

Page 159: Chişinău file de jurnal

158 · ION BISTREANU

venit în ajutor, în 2010, când, a refuzat o înaltă distincție oferită de noua conducerea moldoveană, deoarece „actuala conducere (cu Mihai Ghimpu, preşedinte interimar – n.n.) nu recunoaşte Moldova ca un stat cu trecutul şi viitorul său, vom aştepta alegerile anticipate, vom aştepta până când în frun-tea Moldovei va veni acel care va spune sus şi tare că am fost, sîntem şi vom fi pururi un popor cu nume de moldoveni”...

Am o lungă discuție cu deputatul Andrei Vartic, care publicase recent o scrisoare deschisă adresată lui Laurențiu Ulici. Acesta din urmă acordase un interviu „literar” postului de radio Europa Liberă, în care a încercat să facă şi ceva politică. Nu am ascultat interviul, dar din cele relatate de Vartic, Ulici ar fi afirmat că soarta Basarabiei nu se va hotărî la Chişinău, ci Bucureştiul va decide când să îşi reîntregească teritoriul. Vartic, vizibil iritat de această afirmație, a văzut în ea un excelent pretext de a-şi spune unele din ofurile per-sonale. În a sa scrisoare deschisă a atacat cam tot ce se putea ataca din istoria României moderne: cedarea Basarabiei în 1940 „fără nici o jale”: „să zicem că a fost laş Consiliul de Coroană. Dar de ce a fost laşă România? De ce nu s-au declanşat mari mişcări populare, care să aprindă întreaga țară?”; soarta basa-rabenilor refugiați în România în 1940 şi 1944, „vânduți apoi sovieticilor”... „Când vreți, ne dați (ca să ne ucidă ruşii un milion de basarabeni), când vreți, ne luați ( ca să ne porecliți bolşevici).... Actul mişelesc din 1940 a lichidat floarea intelectuală şi cea productivă a Basarabiei. Ne-au trebuit 50 de ani ca să regenerăm şi am regenerat fără nici un ajutor din partea românilor de peste Prut. Nu am primit colete de acolo, nici cu mâncare, nici cu cărți, nu am pri-mit nici măcar cărți poştale cu nişte mîngâieri (cum trimiteau evreii din Israel celor din URSS)”. Extrem de acid fotografiază realitățile româneşti, începând de la trenurile fără geamuri ( invocând, în context, şi unele articole din anii ’30 ale lui Mircea Eliade), continuând cu copiii cerşetori, încheind cu scruta-rea vieții politice de la Bucureşti:„Se ştie că România nu a avut niciodată un guvern stabil. Liberalii s-au hărțuit până la istov cu conservatorii...este măcar vreo şansă ca politica liberală va face casă bună cu cea țărănistă? Şi cu care li-berali să ne dăm? Cu cei naționali, tradiționali, sau cu aripa tânără? Cu cine să voteze românul din Basarabia? Cu România Mare sau cu Vatra Românească? Cu ecologiştii, liber-schimbiştii, cu partidul democrat-agrar sau cu UDMR? Cine va guverna România în următorii cinci, zece sau 15 ani? Sau actul Uni-rii fără tocmeală ne va aduce şi nouă, în restaurantele din Chişinău, muzica turcească?”... Extrem de dur şi în ceea ce priveşte perspectiva reunificării, act pe care îl consideră că va trebui făcut de popor şi la care basarabenii vor avea un cuvânt greu de spus: „Vă este deci în cot de acest pământ lăsat pradă tră-dătorilor, tuturor spurcăciunilor istoriei...Nu-l întrebați pe basarabean...Păi,

www.dacoromanica.ro

Page 160: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 159

iată, domnule Ulici, de data asta va trebui să-l întrebați. El, poporul, va de-cide. El va face Unirea. Atunci însă, când se vor coace premisele, când ne vom contopi fireşte, când vor dispare nu numai impacturile financiare, bancare şi energetice, ci şi acelea de profundă structură sufletească, atunci când se vor lecui toate rănile pricinuite de trădarea Țării şi când Țara se va pocăi pentru milionul de copii naivi basarabeni lăsați pradă satanei comuniste în 1940”...

Mai avea, în final, ceva care m-a convins să am discuția cu Vartic: „ Mol-dova să fie oglinda României, România să fie oglinda Moldovei. Hai să ne suflecăm mâinile, domnule Ulici, hai să arăm părăginile, să punem geamuri la toate vagoanele de tren şi de tramvai, hai să construim autostrăzi europene, hai să spălăm Chişinăul şi Bucureştiul, hai să dăm românilor de pretutin-deni nu numai o țară Mare, ci şi un trai bogat, civilizat. Eminescu spunea în „Economia națională”: „Averea este puterea”. Hai să ne luptăm pentru această putere...ca americanii. Mai puțină politică, mai puține partide, mai multă muncă, mai mult Eminescu. Şi vom învăța a muri. Şi nu vom muri ca neam niciodată”.

Am fost de acord, de dragul discuției, cu multe din reproşurile sale, dar, la rândul meu, l-am întrebat: şi ce au făcut basarabenii noştri în iunie 1940? Nu cumva au ieşit pe străzi cu flori şi cu muzică pentru a întâmpina pe „sovie-ticii eliberatori”? Nu cumva în anii următori mulți dintre intelectualii moldo-veni, români prin naştere, au cântat mărețele realizări ale comunismului şi nu întotdeauna de frica unor represiuni sau deportări? Nu cumva în anul 1991 domnia sa şi mulți alții au proclamat întâi suveranitatea apoi independența Republicii Moldova, fără nici un cuvânt despre o posibilă unire cu Româ-nia, acum sau mai târziu? S-a strigat, oare, la 27 august 1991, în Piața Ma-rii Adunări Naționale „vrem unire cu România”? Da, i-am zis, eu nu sunt de acord cu Ulici, pentru că doresc să cred că, aşa cum s-a întâmplat în 1918, la Chişinău şi nu la Bucureşti se va decide reunificarea. Dar, am întrebat eu, dacă tot criticați viața politică din Țară, de ce nu vă uitați ce se întâmplă în propria ogradă?

Nu ne-am despărțit nici duşmani, nici prieteni... Ne-am mai întâlnit de câteva ori după aceea, a venit chiar pe la mine îm-

preună cu scriitorul Marin Sorescu, însă primul nostru dialog lăsase urme. Şi la acestea s-au mai adăugat şi unele opinii ale câtorva intelectuali despre per-sonalitatea controversată a lui Vartic. Citindu-i peste ani mai multe din lucră-rile lui, am regretat că nu am încercat atunci o reapropiere de el... Tot aşa, am regretat şi când, după mult timp, am reuşit să citesc şi cele scrise de invoca-tul Mircea Eliade: „...Memoria generațiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lăsând sã se aştearnă uita-

www.dacoromanica.ro

Page 161: Chişinău file de jurnal

160 · ION BISTREANU

rea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor şi în fata istoriei:  pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găi-nărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primej-dui însăşi existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea sta-tului nostru este condusă de niste piloți orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va şti cine merită să supraviețuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, mi-cile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte...”

...La 21 aprilie moare subit, în timpul unei conferințe, Marele Duce Vladimir Kirillovici Romanov, văr al țarului Nicolae al II-lea, care, în 1938 moştenise de la tatăl său titlul de „Împărat şi Autocrat al tuturor Rusiilor.” Apucase să viziteze, cu un an mai devreme, Petersburgul. Ruşii au decis ca să fie înmormântat în fortăreața Petru şi Pavel din St. Petersburg, care adă-postea mormintele tuturor membrilor familiei imperiale a Romanovilor. Un purtător al guvernului rus a declarat că această înmormântare este o „spălare a păcatelor”!! (peste câțiva ani, în 2006, am avut ocazia să particip la fastuoasa ceremonie de aducere din Danemarca şi reînhumare a rămăşițelor pământeşti ale Împărătesei Maria Fiodorovna, mama țarului Nicolae al II-lea, la origine prințesă daneză).

La 22 aprilie are loc o ceremonie memorabilă. Un mare număr de ofițeri

ai ministerului Apărării, în frunte cu ministrul Ion Costaş, depun jurământul de credință față de Republica Moldova.

Reuniunea la nivel înalt a CSI, programată pentru 24 aprilie la Chişinău

este anulată din cauza situației complexe din Transnistria, fiind reprogramată pentru 15-16 mai la Taşkent.

27 aprilie: după mai bine de un an de război civil, are loc naşterea celei de

www.dacoromanica.ro

Page 162: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 161

a patra Iugoslavii: Parlamentele de la Podgorița şi Belgrad decid ca Serbia şi Muntenegru să formeze Republica Federală Iugoslavia, incluzând şi provin-ciile Kosovo şi Voivodina. Este a patra modificare constituțională a statului Iugoslavia în ultimii 80 ani. Regatul sârbilor, croaților şi slovenilor (1 decem-brie 1918), Regatul Iugoslavia (3 octombrie 1929), Republica Socialistă Fe-derativă Iugoslavia ( de după cel de al doilea război mondial), devin scurte paragrafe în paginile de istorie.

A urmat, prompt, o declarație a Albaniei: proclamarea RFI este ilegală, întrucât a ignorat dreptul popoarelor la autodeterminare, în cazul în speță al albanezilor din Kosovo. Mulți lideri din opoziția albaneză vorbesc în conti-nuare despre Albania Mare... Butoiul de pulbere din Balcani nu a fost neutra-lizat; dimpotrivă, i s-a mai pus un fitil... Speranțele sârbilor într-un ajutor al ONU şi al altor state nu mor încă...

...Institutul Internațional de economie comparată de la Viena constată că trecerea la economia de piață în România este însoțită de un puternic regres economic. În 1990, producția industrială s-a redus cu 40%, în 1991, cu 22% iar pentru 1992 se previzionează o scădere de 10%, deoarece criza structurală este profundă, industria suferă de lipsa de energie şi materii prime, nu există fonduri pentru investiții, investitorii străini nu prea se uită la harta Româ-niei...Şi noi mai vrem să ajutăm Moldova!!!

În noaptea de Înviere am mers la o bisericuță nu departe de unde locu-iam. O slujbă modestă. Mulți oameni în vârstă. După miezul nopții, la ieşirea din biserică o bătrână imi dăruieşte un ou. Îi mulțumesc, în română. Spune ceva în limba rusă, sunt surprins, nu am înțeles ce a zis, dar după zâmbetul său uşor cucernic, am înțeles că nu era nimic de rău...

În prima zi de Paşte l-am văzut pe regele Mihai. La televizor. Cu întrea-ga-i familie, între care şi un pici drăgălaş. Am înțeles că era prințul Nicolae şi avea vreo şapte ani. Nu am avut niciodată ocazia, nici înainte, nici nici în anii următori, să îl văd de aproape pe rege. Doar pe timbre. De la tata. Aveam acasă o mulțime de timbre cu chipul lui Mihai, aveam şi nişte monezi cu efi-gia regelui. Nu simt nici un fel de emoție. Sunt republican. Nici nu aveam cum să fiu regalist, cum nu era nici generația mea. Că îl voia mulțimea? Da, este adevărat, dar mulțimea aceea, cuantificată, nu reprezenta decât maxi-mum 15 la sută din populația țării, după cum îmi explica un regalist convins (om politic!) care mă vizitase odată la Chişinău unde nu venise să facă mitin-guri pentru regalitate; era doar unul din înfocații susținători ai Unirii...

Ce s-a întâmplat în acea duminică sfântă la Putna a fost un gest de nor-malitate, o expresie a civilizației care trebuie să domnească în țară. La ce a fo-

www.dacoromanica.ro

Page 163: Chişinău file de jurnal

162 · ION BISTREANU

losit politicienilor noştri interdicția impusă familiei regale de a veni în țară? Doar la o şi mai mare agitare a spiritelor. Şi atât. După 1996, când lucrurile au intrat în normal în ceea ce priveşte domiciliul permanent al lui Mihai, toate s-au liniştit. Aşa cum s-au liniştit şi în alte foste regate din regiunea noastră. Niciunul, dar absolut niciunul din foştii regi din statele comuniste – şi nu numai, chiar şi din Grecia şi Italia – nu a mai reuşit să deschidă parăzile mili-tare, să ofere decorații, să semneze decrete. Au rămas, însă, cu titlurile regale. Ba, unul dintre ei, în Bulgaria, şi-a trecut în CV şi titlurile, efemere, de şef de partid şi prim-ministru.

Despre regele Mihai am şi eu câteva povestioare, culese din URSS şi apoi din Rusia...

Prin 1976 a apărut la Moscova, în ultrapopulara colecție „Oameni de seamă”, o carte consacrată vieții lui Petru Groza. În țară au intrat doar cinci exemplare, cele pe care le trimeteam noi, de la ambasadă, la comitetul central, pentru a se vedea ce se scrie despre România. Nici un cuvânt în presa română despre apariția cărții. Normal! Groza om de seamă? Dar unde era geniul Carpaților?... Cred că nici nu au îndrăznit să îl informeze. Cartea a fost scrisă de un moldovean, Fiodosii Vidraşcu, fost corespondent de presă la Bucureşti în anii de după război. Avusese acces la jurnalul lui Petru Groza – nepublicat nici până azi – şi la arhivele sovietice. I-a reținut atenția relatarea, romanțată desigur, a unei memorabile întâlniri, la miez de noapte, a lui Petru Groza cu generalissimul Stalin. Cică Groza scria în memoriile sale că una din marile probleme pentru el era cum să i se adreseze lui Stalin. „Tovarăş” nu-i putea zice, pentru că el nu era comunist. „Domnule” i se părea inoportun, pentru că Stalin nu era „domn”( nici la propriu, nici la figurat, zic eu!). Clasica adresare rusească „Iosif Vissarionovici”, prin folosirea patronimicului, nu era uzitată de români. Şi atunci a ales „generalissim”! Ei bine, în timpul unei vizite la Moscova, are loc o discuție „în doi”, între Groza şi Stalin. Cu un pahar de coniac gruzin în față, croind destinele României, cei doi ajung la „marea pro-blemă”: Regele. „Generalissime, probabil că noi am fi luat deja unele măsuri cardinale în legătură cu acest Hohenzollern – zice Petru Groza – dar este o chestiune care ne împiedică să acționăm” „- Aveți în vedere ordinul „Victo-ria” conferit regelui?” „- Da, generalissime”. „- Vedeți, când noi am decis să îl decorăm pe regele Mihai cu cel mai mare ordin al nostru – ordinul Victoria, am avut în vedere că această decorație nu este pe mantaua regelui, ci pe cea a poporului român ale cărui acțiuni hotărâte l-au obligat pe rege să fie de acord cu arestarea lui Antonescu...” .

Relatări ulterioare din presa rusă evocă în egală măsură rolul şi meritele soldatului român, rolul lui Mihai în evenimentele din 1944:

www.dacoromanica.ro

Page 164: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 163

...Într-un interviu acordat anii trecuți unei publicații ruseşti, regele Mi-hai făcea o remarcă interesantă: „Noi încercăm să ne aducem aminte de toți militarii români, începând cu comandantul suprem şi terminând cu sergentul Constantin Sandu, care este, probabil, singurul soldat român care s-a semnat pe Reichstag. Acesta are o istorie interesantă. A fost mai întâi soldat în Ar-mata Roşie, după ce a fost demobilizat a devenit ofițer al armatei române şi ca militar român s-a semnat pe Reichstag în limba română”.

Un alt autor sovietic – Serghei Demianov – nota, prin anii ’90, că Mi-hai – „regele-comsomolist” cum i se mai zicea în anturajul lui Stalin – „a fost pentru Stalin şi pentru românii aflați sub tutela acestuia un adversar politic (...) Să ne amintim că rar rămâneau în viață şi în libertate duşmanii învinşi ai lui Stalin. Tocmai de aceea trebuie să apreciem cât de recunoscător era con-ducătorul sovietic regelui României pentru tot ceea ce acesta a făcut în au-gust 1944 pentru armata şi poporul sovietic”.

Sovieticii voiau, totuşi, să se debaraseze de Rege (Groza şi Dej fiind doar „instrumentele”). Scriitorul Felix Ciuev nota în jurnalul său că, într-o discuție cu Molotov, acesta a amintit în treacăt că „după eliberarea Bucureştiului, a plecat acolo Vîşinski, a locuit în palatul regal şi l-a persuadat pe regele Mihai să abdice. Mai înainte ne înțelesesem asupra acestei chestiuni – eu cu Eden, şi apoi Stalin cu Churchill”.

La 9 mai 2000 preşedintele Vladimir Putin a dezvelit la Kremlin o placă memorială pe care sunt încrustate cu litere de aur numele celor 16 cavaleri ai ordinului „Pobeda”: 11 mareşali şi generali sovietici (dintre care trei – Stalin, Jukov şi Vasilevski – având câte două ordine) şi 5 străini. În dreptul număru-lui 16 este înscris numele regelui Mihai...

Este al doilea român al cărui nume este încrustat pe plăcile memoriale din Kremlin. Primul – Tudor Vadimirescu, decorat de țar cu ordinul Sf. Gheorghe...

...Prin luna iunie 2011, preşedintele Traian Băsescu, într-un dialog cu zi-aristul I. Cristoiu, şi-a adus aminte şi de regele Mihai: „Tot continuăm să con-siderăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României, abdicarea.

I.C. Din partea Regelui sau...T.B. Din partea regelui. Asta-i punctul meu de vedere (...)Trebuie să

recunoaştem, domnu’ Cristoiu, că noi încă nu ne asezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toți, şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaustul împotriva evreilor şi țiganilor. Ducerea lor în Transnistria, nu stiu ce... Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci, ăsta era doar prim ministru... Unora le dăm averile iar pe alții îi considerăm criminali

www.dacoromanica.ro

Page 165: Chişinău file de jurnal

164 · ION BISTREANU

de război. Şeful de stat şi primul ministru... Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi, şi a lăsat țara prin abdicare îl iertăm de toate păcatele”.

Asta da interpretare a istoriei!!

* * *28 aprilie: în satul Doroțcaia încep negocieri între Chişinău şi separatişti,

la care participă şi conducători ai raioanelor pe teritoriul cărora au loc lupte. Intră rapid în impas după ce reprezentanții guvernului moldovean resping propunerea de constituire în jurul oraşului Dubăsari a unei „zone de pace” controlată de separatişti şi de retragere a grupărilor armate desfăşurate în această zonă.

Conform datelor oficiale, în perioada decembrie 1991- aprilie 1992, par-tea moldoveană a avut următoarele pierderi: 42 morți (dintre care 19 polițişti şi 23 civili), partea transnistreană – 60 morți, 100 răniți şi 60 persoane date dispărute. Numărul refugiaților din Transnistria creşte la 13.212 persoane.

Informațiile pe care le primeam despre desfăşurarea conflictului erau deseori contradictorii. Aveam zilnic convorbiri cu lucrători din ministerul de interne. Sunt recunoscător şi azi colonelului V. care îmi oferea, cu multă răbdare şi multe detalii, informații privind evenimentele din zona de conflict, inclusiv numărul răniților şi al morților. Mai zgârcit se arăta ministrul An-toci. Mai deschişi spre dialog erau miniştrii apărării şi al securității naționale, însă cele mai multe informații le primeam de la conducerea parlamentului şi de la unul din consilierii prezidențiali. Acesta din urmă, fără a putea fi plasat în categoria „unioniştilor”, avea totuşi, o atitudine aparte față de România şi, în plus, capacitatea de a analiza lucid, realist, nu numai realitățile interne din Moldova, dar şi perspectiva relațiilor cu Bucureştiul, plasate, firesc, în con-textul politic regional şi european. De partea lui era şi avantajul unei luări di-recte a „temperaturii politice” din interiorul administrației prezidențiale. Pe baza acestora, reuşeam, împreună cu cei doi colaboratori ai mei, Mircea Al-dea – care îşi crease un larg cerc de relații în rândul parlamentarilor de toate „culorile” – şi Aurelian Crețu, să informăm zilnic acasă asupra situației de fapt din republică. După cum aflam să aflu ceva mai târziu, aceste informări erau utile, ele completând informațiile pe care le primea preşedintele Iliescu de la preşedintele Snegur, şi Adrian Năstase din convorbirile telefonice cu omologul său de la Chişinău.

Cam în aceeaşi perioadă, conducerea ministerului nostru a decis să îi ofere ministrului moldovean de externe posibilitatea de a avea cât mai multe informații despre evenimentele internaționale, oferindu-i accesul la sintezele elaborate de centrala MAE. Erau timpurile în care ministrul Țîu lua legătura

www.dacoromanica.ro

Page 166: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 165

cu ambasadele noastre de fiecare dată când vizita vreo capitală străină. Pe acea vreme, Republica Moldova avea reprezentanțe diplomatice doar la New York, Bucureşti şi Moscova. Ambasadorii noştri îi ofereau spre lectură sinte-zele amintite. Totul părea că decurge normal, până când, undeva în toamnă, Țîu mi-a plasat, ironic: „vă mulțumesc pentru analizele pe care le faceți în legătură cu situația de la Chişinău. Aflu şi eu multe lucruri interesante...”. Uşor de decifrat ironia. Şefii de misiune din două capitale occidentale pe care ministrul moldovean le vizita destul de des, îi ofereau „pe tavă” conținutul integral al sintezelor primite de la Bucureşti, în care deseori erau incluse şi analizele noastre de la Chişinău. Încă un argument că şi între frați de sânge trebuie păstrate unele secrete...

In cadrul convorbirilor la administrația prezidențială şi la ministerul moldovean de externe ne sfătuiam asupra demersurilor diplomatice pe care ar putea să le întreprindă partea moldoveană. Astfel, preşedinția şi MAE moldo-vean au transmis numeroase mesaje ONU şi altor organisme internaționale, inclusiv Comunității Europene şi CSCE. In paralel, partea moldoveană in-forma cu regularitate şefii de state din CSI, în speranța că acestea îşi vor face auzite glasul la Moscova.

Eforturi fără ecoul dorit. Capitalele europene erau în continuare pre-ocupate de situația volatilă de la Moscova pe care nu prea o înțelegeau (nu reuşeau ei, săracii ruşi, să înțeleagă ce se întâmplă în țara lor!). Pentru marile capitale importantă era minima stabilitate internă în Rusia şi grija ca fostul arsenal nuclear sovietic să fie ținut sub control. Ca atare, una din principalele preocupări o constituia accelerarea retragerii în Rusia a armelor nucleare din Ucraina, Kazahstan şi Belarus şi, în măsura posibilului, de a convinge Mos-cova să îşi reducă arsenalul nuclear, de teamă că armata, sau, mai bine zis, că unii generali naționalişti ruşi, scăpați de sub controlul politic central, ar putea să provoace un dezastru nuclear nimicitor (amintesc cititorului numai câte filme pe această temă au fost aruncate pe piață în anii ‘90 !). Imi revine în memorie, obsesiv, o discuție, prin 1994, pe când eram amabasador la Kiev, cu doi colegi occidentali care mi-au ținut o adevărată lecție de învățământ politic, mirați fiind că eu nu pot înțelege imperativele vremii! La un dineu am abordat chestiunea presiunilor externe la care era supusă România, une-ori fără nici o reținere, deschis, la nivel oficial, în legătură cu necesitatea eli-minării neocomuniştilor din conducerea țării (asistasem odată la o întreve-dere a unui înalt oficial român cu ambasadorul unei mari puteri care, fără nici o jenă, în spiritul „diplomației moderne selective”, a nominalizat direct două persoane din conducerea de vârf a României, de dorit a fi eliminate, ca o condiție a schimbării atitudinii guvernului țării sale față de România),

www.dacoromanica.ro

Page 167: Chişinău file de jurnal

166 · ION BISTREANU

cu democratizarea statului şi, chiar exagerat, în legătură cu mult discutata/disputata chestiune a drepturilor minorităților naționale. M-am întrebat, cu voce tare, de ce aceleaşi standarde nu sunt aplicate şi Rusiei şi chiar şi noilor state independente, în cazul dat – Ucrainei, unde drepturile românilor erau încălcate direct proporțional cu eforturile de consolidare a statalității statu-lui ucrainean. Răspunsurile au fost, pentru mine, năucitoare. Cică în spațiul ex-sovietic este nevoie, într-o perioadă de tranziție „greu de definit în timp”, de regimuri prezidențiale forte care, prin mecanismele specifice vericalei pu-terii, să asigure minimul de stabilitate internă: parlamentarismul şi pluripar-titismul sunt într-o fază incipientă, într-un proces de adaptare la realitățile interne, având în vedere că noile state nu conoscuseră niciodată adevărata formă a acestor institute democratice. Şi în chestiunea minorităților naționale trebuie – îmi sugerau interlocutorii – manifestată deosebită prudență, chiar abținere de la aprecieri publice, întrucât, ca urmare a celor peste 70 de ani de dictatură sovietică, fiecare nouă republică era un stat multinațional (corect! în Ucraina, de ex., erau înregistrate 128 naționalități, iar în Moldova – 90!!!). Ca atare, orice observații critice pe marginea celor trei teme ar putea avea ur-mări imprevizibile pentru stabilitatea regională şi chiar a continentului. Şi, răspunzând obiecțiior mele, un interlocutor mi-a răspuns prieteneşte:„ în ceea ce priveşte statutul minorităților, v-ați asumat din 1920 obligații pe care nu le-ați respectat; în chestiunile privind pluripartitismul şi celelalte, dacă azi vă declarați vocația europeană, trebuie să vă supuneți regulilor europene. ..”. Corect din punctul lor de vedere! Rusia era un stat eurasiatic, deci se supunea altor reguli, iar Ucraina era „un tânăr stat independent” care „abia şi-a cucerit independența, pe care trebuie să şi-o consolideze”!! Iar restul statelor, să ur-meze strict sfaturile externe!

Moscova îşi vedea în continuare de treabă. Boris Elțin se războia cu con-servatorii din parlament, mai făcea câte o privatizare pe o rublă, mai efectua câte un turneu în străinătate, unde se putea îmbăta – figurat – cu elogiile la adresa staturii sale de democrat. De fapt, pe parcurs, am încetat să îl acuz ex-clusiv pe Elțîn de indiferență totală față de soarta Republicii Moldova. Avea destule probleme acasă, la Moscova. Sovietul Suprem, condus de profesorul de origine cecenă Hasbulatov şi sprijinit deschis de vicepreşedintele Rusiei, generalul Alexandr Ruțkoi, îi era ostil pe față, era în pericol chiar rămâne-rea sa la conducerea statului, confruntarea se amplifica cu fiecare zi ce trecea, atingând cota maximă în octombrie 1993.

www.dacoromanica.ro

Page 168: Chişinău file de jurnal

CAPITOLUL III

„Podurile de flori” • Hanul lui Manuc și Basarabia • Vizita lui Ion Iliescu • Pavel Graciov intră în acțiune • Dramade la Tighina • „Colonelul Gusev” • Patru președinți pe malul

Bosforului • De ce voia Stalin Basarabia • Din amintirile lui Molotov

Citesc într-un interviu cu Dalai Lama, lider spiritual şi politic al tibetani-lor: „În următorii 15 ani actualul regim al Chinei va cădea, țara va urma calea fostei URSS, Tibetul va obține independența. Eu am scris deja Constituția Tibetului. Democrația este apropiată de budhism...”. Se va împlini prezicerea celui de al 14-lea „Ocean de înțelepciune”? Personal, nu cred. Ceea ce se în-tâmplă acum în China previzionează cu totul altceva. Comuniştii de acolo se pare că au înțeles că la sfârşitul sec. XX nu se mai poate face politică doar cu un castron de orez... Mi-amintesc că, undeva prin 1988, un diplomat britanic îmi spunea că lumea acordă prea mare importanță restructurării politice din URSS, ignorând lenta dar consecventa restructurare economică începută în aceeaşi perioadă în China.Şi opina interlocutorul meu: orice reformă poli-tică, oricât de profundă ar fi, dacă nu este însoțită şi de o reformă economică este sortită eşecului...

Începutul lunii mai nu a început prea bine pentru România. La Consi-liul Europei s-a decis doar primirea Bulgariei în Consiliul Europei. România? Procedura de aderare a țării noastre nu va fi posibilă înainte de 1993, a de-cis Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care are unele dubii asu-pra situației interne. Bâtele minerilor din 1990 şi 1991 continuă să provoace oroare, deşi poate multe din ele au fost deja folosite ca lemne de foc iarna tre-cută, chiar de către cei care le mânuiseră. Rezervele față situația internă erau generate şi de bâlbâielile politicienilor noştri privind fixarea datei alegerilor parlamentare şi prezidențiale. La toate astea, se adăugaseră şi demersurile

www.dacoromanica.ro

Page 169: Chişinău file de jurnal

168 · ION BISTREANU

unor „prieteni” care au condiționat, într-un fel, admiterea noastră de situația din Republica Moldova.

La reuniune a venit şi ministrul rus de externe care a înaintat cererea de primire a Rusiei în Consiliul Europei, subliniind disponibilitatea Moscovei de a semna imediat Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului. Şi fi-indcă era dispusă să facă un asemenea gest, a înaintat un memorandum prin care cerea respectarea şi protejarea drepturilor ...militarilor ruşi aflați încă pe teritoriile statele baltice! Bine că n-a cerut şi protecție pentru militarii ruşi din Transnistria!

Am o nouă întrevedere cu Mircea Druc. Se declară „surprins”(!) de de-cizia congresului mişcării ecologiste din România de a-l desemna drept can-didat la preşedinție. Nu uită însă să reamintească faptul că al 3-lea congres al FPCD preconizase participarea la alegerile din România a tuturor cetățenilor din toate teritoriile româneşti. Îl întreb dacă, în actuala conjunctură din Re-publica Moldova – conflictul din Transnistria, divizarea forțelor politice interne în unionişti, independentişti, proruşi – este oportună o asemenea candidatură. Îl întreb, de asemenea, cu ce mesaj va veni în fața electoratului român. „Mesajul Unirii”- vine prompt răspunsul. „Mesajul este sublim, zic, dar ce efect electoral va avea în România? Aici, la Chişinău, sunteți criticat dacă îl susțineți; în România, unde toți candidații susțin acelaşi lucru, care va fi avantajul mesajului dumneavoastră?” Cred că Druc rămăsese încă tributar „modelului baltic”, unde, într-una din republici, fusese ales preşedinte un po-litician „din afară”, care-şi trăise, practic, toată viața în Statele Unite. Pierdea din vedere că acel candidat avea un sprijin politic şi material extern de invi-diat. Nu mi-am pus în gând să îl conving pe Druc să nu mai candideze, era o simplă curiozitate, pentru a vedea dacă ar putea să existe argumente solide în favoarea ideii fixe a unor unionişti – repetarea evenimentelor istorice din ia-nuarie 1859. Nu am făcut bine că am insistat. Brusc, Druc a avut o revelație: „Eşti omul lui Iliescu! El te-a trimis să mă convingi să nu mai candidez, pen-tru că ştie că eu voi fi principalul său adversar! Ştiu că îl informezi imediat tot ce discuți cu mine!” De unde revelația lui Druc? După întâlnirea din luna aprilie, informasem acasă asupra renunțării la planurile sale inițiale de a parti-cipa la festivitățile de Paşte, alături de regele Mihai. După ce s-a anunțat can-didatura lui Druc, Iliescu, interpelat de presă, a spus ceva în genul: „nu ştiu ce s-a întâmplat cu Druc. Din informațiile primite de la ambasadorul nostru la Chişinău, am înțeles că a devenit mult mai rațional, a renunțat chiar să vină în țară la festivitățile organizate de unele forțe politice, cu ocazia Sărbătorilor de Paşte...”

La 4 mai, la Gura Bîcului se semnează un protocol privind retragerea re-

www.dacoromanica.ro

Page 170: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 169

ciprocă a formațiunilor armate, dar în timpul nopții separatiştii vor arunca în aer podul de peste Nistru. În zilele următoare sunt atacate pozițiile vo-luntarilor şi ale posturilor de poliție de la Cocieri, Coşnița, Gura Bîcului, Dragalina, Dubăsari-Pod, Roghi – localități care se aflau în continuare sub controlul forțelor legale de ordine ale R.Moldova. Începe, totuşi, retragerea unor efective de cazaci, de care chiar separatiştii voiau sa se debaraseze, dat fi-ind caracterul indisciplinat şi turbulent al acestora, dar în locul acestora apar forțe proaspete: „Beretele Negre”, membri ai aşa-zisei armatei ucrainiene de autoapărare.

În noaptea de 5-6 mai, ultimul eşalon cu arme nucleare tactice părăseşte Ucraina, cu destinația Rusia. Mai înainte, cca 200 rachete nucleare părăsiseră Belarusul. Occidentul începe să răsufle uşurat: armamentul nuclear se con-centrează într-o singură mână – a lui Elțîn!

* * *6 mai. Astăzi se împlinesc doi ani de la neuitatul „Pod de Flori” peste

Prut!...Conform înțelegerilor româno-sovietice din prima parte a anului

1990, se permisese deschiderea temporară, de-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, a opt puncte de trecere: Miorcani-Pererîta, Stânca-Costeşti, Iaşi-Sculeni, Ungheni-Pod-Ungheni, Albiţa-Leuşeni, Fălciu-Țiganca, Oancea-Cahul şi Galaţi-Giurgiuleşti. La 6 mai 1990, aceste puncte de trecere au fost deschise între orele 12.00-19.00 . Eveniment unic, fără precedent în istoria malurilor râului Prut ce brăzda de peste şase secole vechiul Principat al Mol-dovei, devenit, timp de peste 180 ani, în împrejurări dramatice, gard de sârmă ghimpată între familii, între neamuri, între români.

Peste un milion de oameni s-au strâns atunci de-a lungul celor două ma-luri ale Prutului, apele acestuia fiind acoperite de milioane de flori. Oame-nii au dansat, au cântat, au plâns, au râs. Poetul Grigore Vieru, primul care a traversat atunci Prutul, pe o barcă de cauciuc, îşi amintea, peste ani, acele momente: „Era o tensiune emoţională de nedescris. Oamenii se strigau pe nume unii pe alţii şi se regăseau după ani şi ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă şi a început să vină spre basara-benii de dincoace. Ai mei din Pererâta stăteau încremeniţi. Aveau mari emo-ţii şi nu îndrăzneau să facă nici o mişcare până s-a aruncat un pererâtean în apă. După el au pornit şi ceilalţi. S-au întâlnit toţi la mijlocul Prutului şi au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut şi nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea spun că par caraghioşi astăzi cei care ironizează Podul

www.dacoromanica.ro

Page 171: Chişinău file de jurnal

170 · ION BISTREANU

de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei. Uitând Podul de Flori, am uita martirii care au murit în ideea acestui pod şi ar însemna să uităm marile adunări naţionale care au dus spre câştigarea alfabetului latin, a tricolorului, a istoriei neamului”.

Ca un fapt divers: din numeroasa delegație oficială a încă RSS Moldo-veneşti a făcut parte şi Vladimir Voronin, pe atunci ministru de interne. Acelaşi Voronin care, peste câțiva ani, în timpul preşedinției sale (2000-2008) va eticheta „Podul de Flori” drept prima acţiune a României de a se implica în afacerile interne al Republicii Moldova!

După succesul primului Pod de Flori, peste un an, la 16 iunie 1991, a urmat cel de-al doilea. Dacă la primul „Pod” românii din România au tre-cut hotarul, la cel de-al doilea românii din stânga râului urmau să fie oaspe-ţii noştri. Atunci, conform datelor statistice ale Ministerului de Interne al R. Moldova, 240 000 de basarabeni au trecut Prutul în România.

Participanţi la eveniment cred că succesul celei de a doua manifestaţii a fost la fel de mare ca şi a celei din 6 mai 1990. Opinia nu este însă împărtă-şită de toată lumea. Ion Hadârcă, liderul de atunci al Frontului Popular din Moldova îşi amintea că: „La început era o coerenţă şi o trezire, o deşteptare a spiritului şi o speranţă că lucrurile se vor redresa şi ne vom deştepta. Era un mesaj către România şi întreaga Europă că noi existăm şi că nu am murit. La cel de-al doilea Pod aveam deja o rezervă. Pe lângă elanul celor care au venit să se întâlnească şi să promoveze ideea unirii, a speranţei şi deşteptării, erau şi din cei cu drujba, bulendre şi speculă ieftină. Deja erau oameni care miroseau aici posibilitatea de a se căpătui şi de a compromite într-un fel sau altul o idee nobilă”. Cam trist, dar adevărat!

Naivi, mulți credeau că acea zi de mai 1990 va deveni istorică pentru destinele Moldovei, aşa cum se întâmplase în toamna anului 1989, cînd cele-brul zid al Berlinului a fost spart şi cînd germanii „estici” şi „vestici” au plâns, s-au îmbrățişat, au simțit că de atunci înainte sunt doar cetățeni ai unei Ger-manii unite. Martori oculari ai evenimentului de pe Prut mi-au mărturisit că, atunci, credeau sincer că se va repeta ceea ce se întâmplase în Germania, uitând că reunificarea Germaniei a avut loc cu binecuvântarea marilor pu-teri, aceleaşi care deciseseră după război divizarea Germaniei. Aceiaşi actori internaționali care hotărâseră, tot cu patru decenii în urmă, în 1947, o nouă divizare a românilor, de această dată fie au tăcut, fie îndemnând la „realism”, la „responsabilitate”, fie s-au opus în numele inviolabilității frrontierelor şi stabilității pe continent! Greu de crezut, chiar imposibil de imaginat, că, dacă la cârmuirea României şi Republicii Moldova ar fi fost alți lideri, altul ar fi fost destinul românilor. Aş vrea şi acum –atunci nu am reuşit – să aflu dacă

www.dacoromanica.ro

Page 172: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 171

vreuna din marile capitale decidente ale politicii mondiale contemporane a manifestat măcar o clipă simpatie pentru visul de reunificare al românilor. Chiar şi presa, din toate colțurile lumii, s-a limitat la simple relatări sau excur-suri expozitive în istoria pământurilor româneşti împărțite, minimalizând sau ignorând năzuința şi demersul unor forțe politice, ale românilor de pe am-bele maluri ale Prutului spre reunire. Mai mult, au relevat „pericolele” pe care le-ar genera o asemenea reunificare. Şi faptul că „podurile de flori” nu s-au mai repetat, nu este urmare a unui interes scăzut, ci a unei prelucrări ideolo-gice, împrumutate din vremuri pe care le consideram revolute, care a acționat perfid asupra conştiinței unor români de pe ambele maluri, atunci când se vorbea fie de identitatea specifică a „două popoare, român şi moldovean”, fie de costurile (s-a vehiculat chiar şi cifra de 35 miliarde euro !) unei eventuale reunificări. Am auzit, nu o dată, şi o altă istorioară: în acea zi de 9 mai 1990, Gorbaciov era informat în timp real asupra manifestărilor de pe Prut. Preocu-pat de prea marele număr de participanți, de lozincile care chemau la Unire, liderul de la Kremlin i-ar fi telefonat preşedintelui Mitterand, rugându-l să intervină imediat la preşedintele Iliescu pentru a potoli avântul unioniştilor. Nu ştiu cât adevăr este în acest episod relatat, dar mi-aduc aminte că, peste câțiva ani, o bună cunoscătoare a problematicii româneşti, Anneli Ute Ga-bany, analist politic la institutul german pentru politica internațională şi se-curitate din Berlin, susținea că atât Fr. Mitterand, cât şi ministrul german de externe, Genscher, ar fi avertizat în modul cel mai serios Bucureştiul asupra eventualelor consecințe ale unirii.

La aproape două decenii de la primul pod de flori, poetul Nicolae Dabija nota cu amărăciune că „acele poduri de flori s-au veştejit cu ajutorul celor care le-am acordat puterea”, iar unul din principalii animatori ai evenimentu-lui de la 6 mai 1990, fostul ministru al culturii, Ion Ungureanu, declara că nu credea că „vom ajunge vreodată la acea stare de lucruri când Podurile de Flori par mai degrabă de domeniul mitului, legendei”...

* * *7 mai: şefii grupurilor naționale de observatori s-au deplasat în teren

pentru a lua cunoştință de viitoarele locuri de amplasare a observatorilor. Nu le-au fost arătate posturile-cheie din perimetrul Tighinei, ci numai cele de la periferii.

8 mai: Țâu merge din nou la Bucureşti. Are convorbiri cu Adrian Năsase şi este primit de preşedintele Ion Iliescu. Se discută situația din Transnistria, precum şi perspectiva impulsionării relațiilor bilaterale, a colaborării pe li-nie economică, ştiințifică, învățământ şi între ministerele de externe. Se pun

www.dacoromanica.ro

Page 173: Chişinău file de jurnal

172 · ION BISTREANU

la punct şi unele detalii în legătură cu apropiata vizită oficială la Chişinău a preşedintelui României.

16 mai. Azi se împlinesc 180 ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Țarist. Presa română este prea ocupată cu problemele interne pentru a mai scrie şi despre aceasta. În schimb, de „aniversare” îşi aminteşte, indirect, presa rusă. Ziarul „Rossiiskaia gazeta” publică la 13 mai un amplu articol, sub ti-tlul „Are Rusia interese în Transnistria?”, din care rețin unele pasaje: „intere-sele Rusiei în Basarabia se mențin şi nu este indecent să fie spus acest lucru. Faptul că Balcanii au intrat în sfera de interese a Rusiei (în ultimele secole) este dovedit acum de atitudinea populației ruse din Moldova. Şi nu trebuie să se creadă că dacă între Rusia şi Moldova nu există frontiere, atunci între acestea nu poate exista situația de apărare a propriilor interese. Rusia nu avea granițe nici cu cnezatul lui Cantemir, conducătorul Moldovei, ba mai mult, cu conducătorul acelei Moldove istorice care se întindea la vest de actuala Moldovă, acum în cadrul României moderne, au existat, totuşi, interese şi ele s-au dovedit reale... Pentru noi, Moldova este moştenitoarea istorică a Basa-rabiei multinaționale... Rusia a revenit la teritoriile sale din secolul al XVII-lea, consfințite prin Tratatul Federal... Moldova nu şi-a consolidat apariția sa statală printr-un acord cu celelalte grupări etnice ale populației, dar a reuşit în schimb să le sperie cu includerea lor într-un stat terț... Moldova a reuşit asumarea convențională apărută în urma unei situații politice voluntariste din 1940, fără a privi canavaua devenirii istorice a Basarabiei din arbitrara provincie a Turciei otomane, cunoscută sub numele de raiaua Hotinului în complicatul stat Moldova, care are multe trăsături cu Moldova românească, dar neidentificîndu-se cu aceasta”. Confuz, dar edificator!!

* * *...Pe la jumătatea anilor ’90 cineva a cerut ca la Hanul lui Manuc – unde,

în mai 1812, s-a semnat „Pacea de la Bucureşti” – să se pună o placă comemo-rativă: „aici s-a vândut Basarabia”. Se pare că s-a reținut doar sintagma „s-a vândut”, clădirea devenind în anii următori obiect deosebit de rentabil în me-canismele economiei de piață! Dar istoria hanului şi mai ales a propietarului este destul de interesantă...

În 1806 a izbucnit un nou conflict ruso-turc, unul din pretexte constitu-indu-l încălcarea de către Poartă a unei prevederi din Tratatul de la Kuciuk-Kainargi: Stambulul nu putea schimba conducătorii Moldovei şi Valahiei fără acordul Petersburgului. Or, la 1806, C.Ipsilanti şi A.Moruzi sunt maziliți, în locul lor fiind numiți filofrancezii Scarlat Callimachi şi Alexandru Şuțu. Şi

www.dacoromanica.ro

Page 174: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 173

atunci, țarul Alexandru I decide să treacă Nistrul. Dar de ce nu protestase Rusia şi în 1775 când G.Ghica fusese decapitat de turci pentru că îndrăznise să protesteze faţă de luarea Bucovinei de către austrieci?

Izbucnirea războiului abate din nou urgia asupra locuitorilor Basarabiei. La scurt timp după intrarea ruşilor în Basarabia, în 1806, Horace Greely, re-dactorul şef al ziarului New York Tribune, primeşte de la corespondentul său în Europa o corespondență de pe frontul ruso-turc, în care era şi o referire la situația din Basarabia: „S-au produs acolo acolo excese oribile. Populaţia a fost despuiată de tot avutul, muncile forţate, furturile şi crimele au fost la ordinea zilei. Mai mult, peste 30.000 de femei şi bărbaţi au fost înjugaţi la plug, pentru ca sub cruntele lovituri de cnut ale cazacilor, să fie utilizaţi ca vitele la arat şi transporturi grele. Nicicând n-a existat o mai atroce nimicire de vieţi omeneşti, de hoţii şi barbarisme ca prin ofiţerii ruşi şi trupele acestei invazii.” Greely blochează publicarea corespondenței, considerând-o exage-rată. Corespondentul nu era nimeni altul decât ...Karl Marx, iar relatarea de mai sus se regăseşte în original în arhivele Institutului Internaţional de Istorie din Amsterdam...

Mersul războiului a descifrat adevăratele intenții ale Rusiei: extinderea până la Dunăre a frontierei Imperiului, ceea ce însemna şi anexarea celor două Principate Române. La negocierile de pace dintre Petersburg şi Istanbul ruşii îşi prezintă exigențele: „Principatele Moldova, Valahia Mare și Mică (Muntenia și Oltenia) și Basarabia se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului rus cu orașele, cetăţile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii.” Prinţul Prozorovski deja croise un plan de reorganizare a Principatelor în patru gubernii: Moldova, Basarabia, Marea Valahie şi Mica Valahie.

În luna octombrie 1807, văzând că ruşii nu mai pleacă din Moldova, boierii moldoveni îi cer împăratului Napoleon I Bonaparte asentimentul pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească, ca argument invocând faptul că ambele ţări „sunt locuite de acelaşi popor, care vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi legi şi obiceiuri şi aceleaşi interese”, noul stat urmând să se numească Dacia sau Valahia Mare „comme elle s’ appelait avant que ces deux Etates ne se fussent séparés”. Era o manifestare clară a conştiinţei boierilor Moldovei că atât moldovenii, cât şi muntenii alcătuiesc un singur neam. Nu ştiau moldo-venii noştri că între Napoleon şi țarul Alexandru I aveau loc intense negocieri privind împărțirea Europei! Prea puține vor afla şi după 12 octombrie 1808, când cei doi împărați convin la Erfurt ca cele două Principate Române să treacă în posesia Rusiei, după înfrângerea Imperiului Otoman. Şi, probabil,

www.dacoromanica.ro

Page 175: Chişinău file de jurnal

174 · ION BISTREANU

aşa s-ar fi întâmplat dacă țarul ar fi cedat discretelor demersuri, prin interme-diul lui Talleyrand, vizând o căsătorie a lui Napoleon cu sora țarului, marea ducesă Ecaterina!

Ruşii croiesc un nou proiect: formarea unui „stat comun valah” format din Moldova şi Ţara Românească, în fruntea căruia urma să fie pus un frate al împăratului Austriei Francisc I, după ce acesta o va lua în căsătorie pe marea ducesă Ecaterina a Rusiei. Mariajul nu a mai avut loc, în schimb Napoleon şi împăratul Austriei devin cuscri şi, împreună, se opun planurilor Rusiei. Mai mult, Austria negociază cu Rusia ocuparea Moldovei dintre Nistru şi Siret, pe care ar alipi-o la Bucovina, deja anexată (la 25 februarie 1775), oferindu-i în schimb Galiţia. Țarul lasă să se înțeleagă că s-ar mulțumi cu o frontieră pe Siret sau, cel puțin, pe Prut.

Istoria merge înainte. Talleyrand, oponent al convenției de la Tilsit, viza cedarea Principatelor Române austriecilor, pentru a opri înaintarea ruşilor spre Dunăre. Napoleon pregăteşte deja campania din Rusia şi îi scrie sultanu-lui Selim al III-lea să tergiverseze încheierea păcii cu Rusia, informându-l şi asupra intenției sale de a ataca Rusia. Emisarul francez poposeşte la Bucureşti, la Hanul lui Manuc. Scrisoarea cade în mâinile lui Panaiot Moruzi, dragoma-Panaiot Moruzi, dragoma-nul Porții, care îi informează imediat pe ruşi. În acelaşi timp, prin fratele său Dumitrache Moruzi, membru în delegația negociatorilor turci, informează, fals, Divanul de la Stambul că generalul Kutuzov intenționează să pornească o campanie militară, cu obiectiv final Adrianopole. Trădarea îşi face efectul. Țarul instructează negociatorii săi să încheie imediat pacea cu turcii, accep-încheie imediat pacea cu turcii, accep-tând „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre”. Turcii cad în cap-cană, astfel că, la 16/28 mai 1812 se semnează pacea de la Bucureşti, Basa-rabia propriu-zisă (Buceagul) şi întregul teritoriu al Principatului Moldovei cuprins între Prut şi Nistru fiind anexate la Imperiul Rus. Iar la 23 iunie, cu numai o zi înainte de atacarea de Rusiei de către Napoleon, țarul ratifică Tra-tatul.

Ca şi la 1775, Pacea de la Bucureşti nu s-a făcut fără mită şi trădare. La 1775, pentru a obține nordul Bucovinei, austriecii îl mituiseră pe rusul Rumianțev cu o tabacheră de aur încrustată cu pietre prețioase şi cu 5000 galbeni, iar pe dragomanul Constantin Moruzi, cu 10 mii de piaştri. La Bucureşti, în 1812, au intrat în joc frații Dumitrache şi Panaiot Moruzi, primul primind de la ruşi un prețios inel de 12 mii lei, precum şi întinse proprietăți în sudul Basarabiei, undeva peste 10 mii ha.

Însă nu numai frații Moruzi au tras foloase. În scenă a intrat şi armea-nul Manuc-bey (Mirzanian, pe numele după tată) la acea vreme unul din cei mai bogați oameni din Valahia. După ce se stabilise la începutul secolului la

www.dacoromanica.ro

Page 176: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 175

Bucureşti, a fost racolat de consulul rus, care informa curtea imperială că: „Paharnicul Manuc, din Muntenia,... a fost confident tainic al consulului îm-părătesc la Bucureşti... Prin creditul şi influența sa, au izbutit boierii divanu-lui muntean să aşeze hrană şi furaj pe toate punctele, unde trebuia să treacă oastea Rusiei...”. Pentru serviciile aduse Imperiului, țarul Alexandru I i-a con-ferit titlul de „cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir”.

Manuc i-a ajutat şi pe turci, ocupându-se de aprovizionarea trupelor de la Rusciuc ale lui Mustafa paşa, pentru a salva Bucureştiul de trupele lui Pasvant-Oglu. Drept răsplată, sultanul îi conferă, la 24 octombrie 1807, ran-gul de mare dragoman al Sublimei Porți. O premieră, fiind primul caz când această funcție s-a încredințat unui nefanariot.

Merge la Istanbul, chemat de protectorul său Mustafa paşa, şi este îm-puternicit să participe la tratativele de pace de la Tilsit şi Erfurt, privind soarta celor două Principate româneşti. Peste doi ani, noul sultan Mah-mud al II-lea, „ca răsplată pentru devotamentul său”, îi conferă titlul de bey (prinț) al Moldovei: „Dragomanul Manuc cu credință îndeplineşte sarcinile slujbei. Încuviințez sârguința arătată de el în treburi şi mulțumesc pentru îndreptățirea părerii frumoase ce-am căpătat despre el. Ca răsplată pentru de-votamentul său, îi hărăzesc titlul de prinț al Moldovei, şi doresc ca pe viitor el să adâncească strădania lui în slujba mea.”

Protectorul său, Mustafa paşa, este însă asasinat în 1808, Manuc fiind nevoit să se refugieze din nou la Bucureşti. Despre acele evenimente, Manuc scria mai târziu: „...cincizeci sau şaizeci de mii de ieniceri au atacat noaptea Poarta vizira tului, unde era palatul de reşedinţă a ma relui vizir ca să-l omoare, nenorocitul, şi au dat foc de jur împrejur şi s-au luptat cu sabia şi cu ciome-gele şi s-a vărsat sînge de ambele părţi. Apoi marele vizir s-a re tras în încăpe-rea boltită cu cei cinci sprezece oameni ai săi şi a omorît sute dintre rebeli, luptîndu-se dinăuntrul. Iar după nouă ceasuri nenorocitul mare vizir, exaspe-rat de oboseală, a dat singur foc la butoaiele cu pulbere, aruncînd în aer bolta tezaurului şi au pierit în foc şi el şi, împreună cu el, aproape o mie de ieniceri. Tot în acea noapte ienicerii au omorît pe mulţi dintre notabili şi demnitari şi, în dem naţi de europeni şi de răutatea lor din fire, mă căutau şi pe mine şi, promiţând sume enorme denunţătorilor, au venit la locuinţa mea ca să mă omoare şi pe mine. Providenţa dumnezeiască a făcut ca, în acea noapte, să mă aflu într-o casă necu noscută şi n-au putut să mă găsească. După şapte zile, într-o noapte ceţoasă, pe o ploaie torenţială şi neavînd decît doi servitori cu mine, am găsit un timp prielnic, m-am suit pe cal şi am fugit din Istanbul, trecînd pe alocuri prin mijlocul răsculaţilor...”.

Revine la Bucureşti şi apelează din nou la serviciile bunului său „prieten”,

www.dacoromanica.ro

Page 177: Chişinău file de jurnal

176 · ION BISTREANU

consulul rus Kiriko: „vechiul meu prieten, domnul Kiriko, m-a invitat la Bu-cureşti, făcându-mi multe pro misiuni, adică să mă odihnesc în locuinţa şi în stăpânirea mea din Bucureşti, urmând ca pierderea averilor mele de dincolo de Dunăre să fie plătite de vistieria împă rătească; să mi se acorde o pensie via-geră de la vistierie şi să păstrez totdeauna ran gul meu (...) apoi, ştiind totodată că el plăteşte serviciile servi to rilor săi intimi cu o răsplată de o sută de ori mai mare, am promis cu dragoste şi cu o caldă dorinţă să intru în serviciile impe-riului rus fără a căuta vreun interes...”

În acelaşi timp, se declară şi slujitor credincios al Valahiei. Împrumută, la un moment dat visteria principatului cu 160 mii taleri, fără dobândă. Drept răsplată pentru faptul că „a arătat în mai multe prilejuri, pe vremuri furtu-noase, fără cel mai mic interes, şi chiar cu primejdia vieții sale, sentimentele sale binevoitoare, făcând mult bine țării noastre şi neamului nostru” este scutit de mai multe impozite şi primeşte o seamă de privilegii. Mai mult, în 1809, Dosoftei, mitropolitul Țării Româneşti, îi eliberează un certificat tri-mis țarului Alexandru I, „îndreptând fierbinte rugăciuni pentru eliberarea patriei nenorocite, de sub jugul Turcilor, îndrăznind a crede, că mărețul şi generosul monarh, ilustrul Alexandru, va răsplăti şi a apăra pe Manuc – bine-făcătorul țării noastre”.

Care a fost soarta celor care au contribuit la schimbarea destinului Basa-rabiei în 1812?

Dumitrache Moruzi a fost decapitat la 26 octombrie 1812 lîngă Şamula. Lângă cadavrul decapitat, turcii au lăsat scris: „Cunoscând toate afacerile po-litice ale guvernului său şi unindu-se cu fratele său pentru a le da duşmanilor statului, trădătorul a plătit această crimă cu capul său”. Averile primite drept răsplată de la ruşi au fost cheltuite ani mulți de urmaşii lui Moruzi, care s-au stabilit în Rusia. Şi astăzi, pe malul canalului Moika din St.Petersburg, se află o clădire destul de mare, construită în sec. al XIX-lea, cunoscută sub numele de „casa Moruzi”, însă fără nici o valoare istorică sau arhitectonică; fusese construită ca „dohodnyi dom”, casă cu camere de închiriat, iar azi după rea-menajări, are câteva apartamente spațioase şi scumpe.

Panaiot, fratele lui, a avut aceeaşi soartă şase zile mai tîrziu la Istambul.Un alt membru al delegației turce, anume Capudan paşa Ramiz, a fost

decapitat la 25 martie 1813 la Colentina, lîngă Bucureşti. Manuc bey scapă printr-o întâmplare să împărtăşească soarta lui Ramiz

paşa. Întârzie pe drumul de ieşire din Bucureşti, unde urma să îl întâmpine pe acesta; un turc îl informează despre cele întâmplate. Fuge în aceeaşi zi în Transilvania, apoi, în Austria, după care merge în Basarabia, unde cumpără moşia Hânceşti, sub ocrotirea ruşilor. „Toate aceste rodnice servicii ale mele

www.dacoromanica.ro

Page 178: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 177

aduse înaltului împărat al Rusiei – scrie Manuc într-o scrisoare adreată prin-ţului Hovakim – mărturisesc despre credinţa mea spontană arătată ca faţă de propria mea patrie. În serviciile aduse pînă azi printr-o muncă plină de sudoare şi în cele ce voi îndeplini în viitor, pînă la ultima suflare, mă voi sa-crifica printr-un adînc devotament pentru cauza împărătească, după puterea minţii şi a energiei mele, ceea ce va fi pentru mine o fericire... Dar eu, care mă adăpostesc acum sub ocrotirea atotîngrijitorului împărat al Rusiei şi ştiu foarte bine că ţările Moldova şi Ţara Românească vor rămâne de-a pururi ca o parte din puternicul său imperiu, doresc să locuiesc aici, în casa şi pe pro-prietatea mea, pentru întreaga viaţă, aştept de la milostivirea împăratului bi-nefăcător, ca să mă lase aici, în săracul meu domiciliu, unde zi şi noapte ne rugăm, eu şi familia mea, pen tru fericirea vieţii sale şi pen tru norocul oştilor sale de neînvins.”

Moare prozaic, la 20 iunie 1817, la numai 48 de ani, la conacul său de la Hînceşti, căzând de pe cal, se pare în urma unui accident cerebral, lăsând în urma sa şase copii minori, o frumoasă şi tânără văduvă, dar şi amintirea unui mare uneltitor în slujba a două imperii şi în folosul personal. Îşi doarme somnul de veci sub o piatră tombală din pridvorul bisericii Sfânta Maică Năs- cătoare de Dumnezeu, încadrat de mormintele a două dintre fiicele sale – Gaiane şi Mariam.

După 1944, au circulat numeroase legende privind fabuloasa sa avere as-cunsă în catacombele Chişinăului, multe din sculpturile de la bisericile Ar-meană, Sf. Constantin şi Elena şi Albişoara fiind furate pentru că acestea, chi-purile, ar fi indicat traseul spre catacombele de sub cele trei biserici...

Feldmareşalul Kutuzov, după semnarea păcii de la Bucureşti, va comanda armata rusă în războiul napoleonian. Moare, la 16 aprilie 1813, undeva în Si-lezia. Trupul a fost înbălsămat şi adus la Petersburg, unde a fost înmormântat cu fast la 13 iunie în Soborul Kazanskii. Legenda spune că inima i-ar fi fost îngropată în cimitirul Tillendorf, la 3 km de Buntzlau, în Silezia. Cică asta ar fi fost dorința lui Kutuzov, ca soldații căzuți pe câmpurile de luptă din Silezia să ştie că el „a rămas cu inima alături de ei”. La 4 septembrie 1933, sarcofagul din catedrală a fost deschis, la ordinul lui Kirov, şeful de atunci al Leningra-dului, „pentru a se clarifica o chestiune ştiințifică: este acolo, sau nu, inima lui Kutuzov”. Liderul bolşevic nu a uitat, însă, să adauge,: „şi dacă se vor găsi ordine şi medalii, acestea să fie luate”. Expertiza a demonstrat că inima legen-darului comandant de oşti era la locul ei. Însă medaliile şi ordinele au fost luate din mormânt şi nimeni nu mai ştie nimic de soarta lor.

Principalul negociator rus, contele Alexandre-Louis Andrault de Lange-ron ( ofițer francez, refugiat în Rusia ddupă revoluția franceză de la 1789),

www.dacoromanica.ro

Page 179: Chişinău file de jurnal

178 · ION BISTREANU

va muri de holeră, câțiva ani mai târziu. Anume prin „iscusința ” diplomatică a acestuia, denumirea de Basarabia (care se referea doar la Buceag) a fost ex-tinsă asupra întregului ținut dintre Dunăre şi Hotin...

Țarul Alexandru I moare, în condiții misterioase, în 1825. Când este în-mormântat, apar primele zvonuri că în sicriu ar fi altcineva, nu țarul, şi că acesta s-ar fi retras la o mănăstire, pentru a-şi ispăşi păcatele în legătură cu moartea fratelui său Pavel, predecesorul lui la tron...Zvonurile au circulat ani de-a rândul, nefiind nici confirmate, nici infirmate. Adaug doar că peste câteva decenii, țarul Alexandru al III-lea a ordonat deschiderea sicriului strămoşului său. Sicriul era gol...

Personal, consider că anul 1812 constituie un important punct de referință în istoria de peste cinci secole a relațiilor româno-ruse. Nu numai în plan politic, ci şi în plan psihologic, la nivelul omului simplu. Pentru că, o răsfoire sumară a paginilor de istorie ne oferă destule exemple privind încer-cările de apropiere dintre principate şi cnezatele ruse, dar şi creşterea gradu-ală, la nivelul populației, a sentimentului de neprietenie față de ruşi.

Istoriografia rusă a speculat mult legăturile politice dintre principii mol-doveni şi cnezatul rus. Este adevărat că Ştefan cel Mare avusese la un moment dat ca soție pe Evdochia, din neamul Riurikov, iar în 1482, fiica sa, cunos-cută şi ca Elena Voloşanca, ia drumul Moscovei, pentru a se căsători cu Ivan cel Tânăr, cneaz de Tver, fiul cneazului Ivan al III-lea. Copilul rezultat din această căsătorie, țareviciul Dmitri, este declarat de bunicul său moştenitor al tronului, în catedrala Uspenski din Kremlin având loc în 1498 fastuoasa ceremonie a încoronării, pe capul lui Dmitri fiind pusă căciula de Monomah împodobită cu pietre prețioase. Dar, cum se întâmpla în acele vremuri, intri-gile de la curțile princiare rescriu istoria, kneaghina Sofia Paleologhina, soția lui Ivan al III-lea, fiind principala intrigantă. Elena este suspectată de legături prea strânse cu ereticii conduşi de diaconul F.Kurițîn, astfel că, la 11 aprilie 1502, Ivan al III-lea anulează hotărârea sa, iar Elena împreună cu fiul său sunt aruncați în închisoare. Voloşanca va trece în neființă la 18 ianuarie 1505. Dmitri va muri peste puțin timp, la numai 26 de ani.

Două secole mai târziu, istoria se repetă întrucâtva....Undeva, în vara anului 1712, țarul îl vizitează pe Dimitrie Cantemir la conacul acestuia din satul Ciornaia griaz (rebotezat mai târziu Ulitkina), ascuns în pădurile de pe malul râului Liubosecika, din apropierea Moscovei. Țarul este încântat de un palmier pe care Cantemir îl adusese din Turcia, dar şi de o fetişcană de 12 ani – Maria, fiica mai mare a prințului moldav – care zburda prin parc. „Ți-aş lua şi palmierul acesta”, exclamă în glumă Petru...Peste şase ani, Maria va deveni amanta țarului. Rămâne însărcinată, ceea ce îi atrage duşmănia împărăteasei

www.dacoromanica.ro

Page 180: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 179

Ecaterina I, mai ales că erau tot mai răspândite zvonurile că țarul plănuia ca, în cazul în care Maria i-ar naşte un băiat (avea de la Ecaterina doar două fete), o va face împărăteasă. Cu complicitatea medicului Curții, împărăteasa pro-voacă Mariei avortul, astfel că visele lui Cantemir de a-şi vedea fiica împără-teasă se spulberă...

Maria nu se va căsători niciodată. După o scurtă şedere la Petersburg, se retrage la moşia de la Ulitkina, cu amintirea dureroasă a primei şi singurei poveşti de iubire. Ființa cea mai apropiată îi rămâne, până la sfârşitul zilelor, fratele său Antioh, cu care poartă o bogată corespondență, dar pe care nu îl va mai revedea niciodată, acesta murind la Paris (1744), unde era ambasa-dor al Curții Imperiale Ruse. Cu ceilalți frați – Matei, Constantin şi Serghei – relațiile vor fi foarte reci, din cauza unor prelungite dispute şi procese de moştenire... Moare în 1754. Rămăşițele ei pământeşti se odihnesc la cinci me-tri sub bisericuța Maria Magdalena, construită chiar de Maria, în 1742,în sa-tul Ulitkina, pe moşia dăruită tatălui său de către țarul Petru cel Mare.

Aşa cum s-a întâmplat şi cu multe alte lăcaşe de cult, şi bisericuța Ma-riei va fi transformată în 1935 în club cinematografic(!), icoanele şi altarul fi-ind distruse. Biserica va fi refăcută în 1999; după înlăturarea unui planşeu de lemn care ascundea cupola, a ieşit la lumină, în perfectă stare, fresca Învierea Mântuitorului...

Nu un minor rol au jucat legăturile religioase, Rusia arogându-şi rolul de apărătoare a creştinătății. Apăruse, la 1510, şi faimosul mit lansat de călugă-rul rus Filotei din Pskov: „Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a căzut sub păgâni; a doua Romă a căzut sub turci; Mos-cova este a treia Romă, iar a patra nu va fi niciodată”.

Au urmat mai multe contacte cu cnezatele ruseşti, prin intermediul unor prelați moldoveni: Ghedeon, mitropolit de Suceava (1656), egumenul Fiodor (1674), mitropolitul Dosoftei (1684), căruia îi aparține şi parafraza, după zi-cerea biblică, „Lumina vine de la Moscova, luminând cu lungile sale raze şi un nume bun sub soare”, mitropoliții Nichifor (1739), Gavril (1769-1774), care căutau alianțe cu cnezatul de Moscova, şi, mai apoi cu Imperiul Rus, împotriva imperiului otoman. Un viceconsul francez la Iaşi raporta la Paris, în 1798: „Ru-şii au pus stăpânire în această ţară pe toate spiritele şi nu-i de mirare; religia, acest mijloc totdeauna victorios faţă de ignoranţă, le-a deschis toate inimile... Popii greco-răsăriteni au fost totdeauna şi sunt încă cu bună seamă şi astăzi atâţia agenţi secreţi pentru Rusia în împărăţia otomană. Ei predică, sunt da-tori să predice necontenit popoarelor lor spre a-şi face meseria, iubirea către muscali şi ura pentru musulmani, aceşti necredincioşi care i-au robit. Şi este firesc după asta ca fiecare ortodox, fiecare moldovean de credinţă greco-răsă-

www.dacoromanica.ro

Page 181: Chişinău file de jurnal

180 · ION BISTREANU

riteană să vadă în fiecare rus un prieten firesc, un frate, astfel simte cel puţin ţăranul”.

Mai mult, în noiembrie 1806, când începuse un nou război ruso-turc, mitropolitul Veniamin Costache se adresa enoriaşilor moldoveni: „adevărata fericire a acestor pământuri stă în unirea lor la Rusia”. Va regreta, şase ani mai târziu, cele sus-zise, devenind rapid unul din înverşunații duşmani ai ruşilor. Mărturiile vremii atestă că, până la sfârşitul sec. al XVIII-lea oamenii credeau, în naivitatea lor, în rolul mesianic al Rusiei creştine. Deşi prezențele repe-tate ale armatelor imperiale ruse pe teritoriul principatului Moldovei (1739, 1769-1774, 1789, 1792) au adus multe necazuri moldovenilor, speranța într-o salvare din partea Rusiei nu a dispărut. Dar Principatele Române intraseră deja în planurile strategice ale Rusiei imperiale. Să amintim doar că împără-teasa Ecaterina a II-a îi propunea, în 1783, împăratului Austriei, Iosif al II-lea, formarea unui stat-tampon între Rusia, Austria şi Imperiul Otoman, compus din Transilvania, Moldova şi Valahia, sub numele de Dacia, care, bineînțeles, să fie condus de un guvernator rus, nimeni altul decât faimosul comandat de oşti Potiomkin şi nu mai puțin faimos amant al zburdalnicei împărătese...Şi dacă acest plan a eşuat, aceeaşi Ecaterina a II-a trasa, la 1791, sarcină generali-lor săi: „Acolo, pe Nistru, să fie pusă cizma noastră”, astfel că, din 1792 Prin-cipatul Moldovei va avea Rusia vecin nemijlocit pe Nistru, vecinătate care va dura 200 de ani....

Dar, să nu fiu nedrept: interesul pentru sud-estul Europei nu era mani-fest doar din partea Rusiei, ci şi a Austriei, Germaniei, Franței, Angliei. Aus-tria visa la expansiunea politică şi economică la sud de Carpați; Franţa voia să folosească Principatele Române ca pioni de schimb în relaţiile cu Marile Puteri. Anglia plasa principatele Române în strategia mai largă a influenței sale în Marea Mediterană. Războiul ruso-turc din 1806-1812, a fost însă ca un duş extrem de rece, prezența trupelor ruseşti în principate dovedindu-se cel puțin la fel de păgubitoare ca cea a otomanilor, iar pierderea Moldovei de est, denumită arbitrar de ruşi „Basarabia”, a pus, zic eu, definitiv capăt iluziei că „lumina vine de la răsărit”. Şi deceniile următoare au spulberat definitiv aceste iluzii, înlocuite de un sentiment crescând de suspiciune, de neîncredere în Imperiul țarist. Teritoriile româneşti au suferit noi amputări: în 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, Rusia a anexat Delta Dunării şi Insula Şerpilor. Au urmat ocupațiile periodice din anii 1828-1834, şi mai apoi 1848-1849, 1853-1856. În urma pierderii de către ruşi a războiului Crimeii (1856), Moldova îşi recâştigă vremelnic trei județe din sudul Basarabiei, pe care le pierde din nou în 1878, tot în favoarea ruşilor, după ce armatele române contribuiseră hotă-râtor, alături de armata rusă, care ne ceruse ajutorul, la înfrângerea otomani-

www.dacoromanica.ro

Page 182: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 181

lor de către armata rusă. Şi, atunci, în 1878, neîncrederea românilor în Rusia s-a consolidat, cred, definitiv, sintetizată fiind, extrem de expresiv de istoricul Alexandru Xenopol: „Răpirea Basarabiei ar fi trebuit să înveţe pe români cu lucrul că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune, acesta va veni de la nord; dacă este vreun element adevărat duşman al elementului ro-mân, este acel rusesc, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existenţa noastră, ci lucrează cu conştiinţă la distrugerea ei. Acest pericol l-au simţit toţi românii acei ce şi-au iubit într-adevăr poporul şi care au bineme-ritat de patria lor. Toată dezvoltarea noastră naţională este datorită luptei ne-împăcate în contra acestui element cotropitor, luptă în mare parte susţinută cu ajutorul apusului. În asemenea împrejurări, a face politică rusească este a da noi înşine arma în mîinile ucigaşului, este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române.”

Şi, ca să încheiem cu prezența trupelor ruseşti pe teritoriul României, să amintim şi de staționarea acestora în 1916-1918 pe teritoriul Basarabiei, apoi bazele militare sovietice în perioada 1944-1958, după ce, la încheierea celui de al doilea război mondial, pierdusem, tot în favoarea sovieticilor, încă o dată Basarabia şi nordul Bucovinei...

* * *Continuă să se veştejească florile de pe podurile deschise în 1990... De-

putatul român C.V. îmi relatează că în țara noastră au fost interceptate mai multe transporturi de droguri, venite din Asia, şi apoi trecute în țară peste frontiera de pe Prut. În opinia lui, va trebui ca, totuşi, să mai revizuim condițiile de trecere a frontierei, cu discreție, fără agresivitate, pentru a nu da naştere la speculații care ar afecta relațiile între frați....

* * *

Am o lungă discuție, pe holurile parlamentului, cu deputatul K. Rus „din moşi-strămoşi”, după cum îmi spune. Străbunicii lui locuiseră aici, în Basara-bia. Înfiripăm o discuție în legătură cu lucrările parlamentului, despre con-flictul din Transnistria, despre relațiile cu România. Nu are nimic împotriva acestor relații: „Am lucrat într-o mare întreprindere care livra utilaje pentru România. Putem colabora în continuare. Dar, îmi zice K, nu înțeleg de ce tre-buie neapărat Unire, când mulți moldoveni nu vor acest lucru”. „Moldovenii nu vor, sau cei de alte naționalități? Dumneavoastră de ce nu vreți?”- îl întreb. Îmi răspunde tranşant: „noi, ruşii de aici, nu vrem unirea pentru că nu ştim ce ne aşteaptă în România. Mai citesc şi eu presa şi aflu cât de mult îi urâți voi, românii, pe ruşi. Şi, uitați-vă – continuă K. – ce se întâmplă în țările baltice.

www.dacoromanica.ro

Page 183: Chişinău file de jurnal

182 · ION BISTREANU

Suntem, acolo, aruncați la marginea societății, ni se spune să plecăm în Rusia. Poate ați aflat că aşa se striga, acum un an, şi pe străzile Chişinăului. Sunt convins că asta ne aşteaptă şi dacă are loc unirea cu voi a Moldovei, pentru că sunt mulți naționalişti pe aici”. Nu vrea să fie de acord cu „voința majorității”, şi atunci îl întreb: „ați fost ales deputat cu sută la sută din voturi? Ce ne facem cu cei care nu v-au votat? Să li se dea satisfacție şi să vi se retragă mandatul? Da, sunt, ca peste tot, şi naționalişti, dar nu ei au ultimul cuvânt. Uitați-vă la dvs, în Rusia, câte curente naționaliste, chiar extremiste, există. Mai mult, în numele velicoruşilor, mai vin şi pe aceste meleaguri. Uitați-vă ce se întâmplă în Transnistria”. Şi atunci îmi răspunde, pe un ton ce se dorea categoric şi fără replică: „să ştiți că eu, ca rus, am semnat declarația de independență a Moldo-vei, declarație care nu este contestată de nici un alegător, chiar dacă nu m-a votat. Şi rămân pe poziția de susținere a independenței Moldovei. În Trans-nistria este cu totul alta situația şi nu ați auzit că eu, aici, în parlament, aş fi susținut cazacii sau voluntarii care vin din Rusia”.

Avea şi conlocutorul meu pe undeva dreptate. Nu prea se făcuse nimic pentru a-l convinge, pe el şi pe conaționalii lui, că toți cetățenii, indiferent de naționalitate, vor putea trăi şi munci în armonie, cu sau fără unirea cu Româ-nia . În ceea ce priveşte Transnistria, da, „este cu totul alta situația”, pentru că acolo atmosfera era înveninată tocmai de conaționalii lui...

* * *La Taşkent are loc (14-15 mai) cel de al treilea summit al CSI. Summit

doar cu numele, mai multe delegații, inclusiv cea a Moldovei, sunt conduse de prim-miniştri. Ziarul Izvestia susține că Mircea Snegur a refuzat să par-ticipe la summit din cauza acțiunilor destabilizatoare ale Armatei a 14-a, după ce cca 300 de ofițeri şi subofițeri se declaraseră gata să treacă de partea separatiştilor. Aceeaşi publicație susține că preşedintele Elțîn nu are nici un drept să ignore rezoluția recentă a Sesiunii deputaților poporului, în care Ar-matei a 14-a i se conferă rolul de garant.

Summit-ul are o agendă încărcată: repartizarea activelor şi pasivelor fostei Bănci de Stat a URSS, crearea unor forțe de menținere a păcii, reglementarea conflictelor în cadrul CSI, adoptarea Declarației privind aderarea la tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Kazahstan şi Ucraina au în continuare obiecții la transferul armelor nucleare. Delegația moldoveană difuzează un document în care acuză „amestecul” unor state din CSI în conflictul de pe Nistru, ceea ce agravează în continuare situația. Se semnează Tratatul de secu-ritate colectivă al CSI. Moldova, Ucraina, Belarus, Kîrgîzstan şi Azerbaidjan refuză să parafeze documentul. Cred că cea mai bucuroasă dintre semnata-

www.dacoromanica.ro

Page 184: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 183

rele tratatului de securitate colectivă a fost Armenia. Amenințările voalate ale Turciei că ar putea interveni în sprijinul minorității de origine turcică din Re-publica Autonomă Nahicevan, situată la extremitatea sudică a Azerbaidjanu-lui, în imediata vecinătate a Armeniei, ar putea fi interpretate ca o agresiune armată împotriva unui stat semantar al Tratatului de la Taşkent.

După un mandat de invidiat – 18 ani – ministrul german de externe Hans Dietrich Genscher îşi anunță demisia, decizia fiind „rezultatul unei gândiri profunde şi serioase” care îl preocupa încă din 1990. Ştia el ce ştia!! Lumea politică internațională nu îşi ascunde surprinderea şi regretul în legă-tură cu părăsirea scenei politice de către unul din cei mai străluciți diplomați europeni ai sfârşitului de mileniu. Mai rezervată este presa proguverna-mentală din Germania. Peste vreun an, un diplomat german mi-a dezvăluit rațiunile pentru care Genscher şi-a dat demisia. Public – un act de voință, în culise o decizie sub presiunea propriilor colegi, care aflaseră câteva lucruri, hai să le zicem „mai şocante”, din trecutul ministrului. Istoria vieții lui Gen-scher era mult mai complicată decât şi-o imaginau chiar analişti de forță.

În Cehoslovacia se pregătesc actele premergătoare începerii divorțului, dorit civilizat, dintre Cehia şi Slovacia. Cel mai vocal este liderul slovac Vla-dimir Meciar. Mult mai prudent este Vaclav Havel, care atrage atenția asupra pericolelor unei descompuneri sălbatice a federației.

Am o întrevedere lungă, amicală, cu ambasadorul unuia din marile state occidentale. Discutăm despre toate – situația din Moldova, evenimentele de la Moscova, criza din Balcani. Mă întreabă care e situația economică de la noi. Las mesajele oficiale la o parte şi îi spun ceea ce constatam din presă, de la televiziune, din datele statistice. Pe scurt, o situație departe de a abunda în culoarea roz. Adaug, ca o consolare: nici alte foste state socialiste nu stau grozav. „De ce nu încercați să faceți o mică piață comună, a fostelor țări socia-liste? - vine abrupt întrebarea acestuia. „Iar să ne întoarcem la CAER?” - îl întreb contrariat. „- Nu chiar CAER, ci o organizație fără Rusia, uite, cum este CEE, fără SUA”. Am replicat: „Colega, la noi lumea nu prea se mai uită de unde răsare soarele. Toți se uită spre apus, spre voi...” Mi-a vorbit îndelung de regulile CEE, de competitivitate, de economia de piață, despre necesitatea unei perioade de tranziție etc.etc. Ne-am despărțit, rămânând puțin contra-riat, ba chiar m-a bătut gândul că a încercat să mă verifice dacă nu sunt unul din nostalgicii după „lagărul socialist”. Peste câteva zile, citesc o ştire, primită, cum nota presa, cu stupefacție prin câteva capitale estice. Marele, legendarul

www.dacoromanica.ro

Page 185: Chişinău file de jurnal

184 · ION BISTREANU

Lech Walesa a propus crearea unor noi organisme de cooperare între noile state democrate, inclusiv prin revenirea la unele structuri mai viabile ale fos-tului CAER, considerând că aceasta ar fi calea eficientă de oprire a declinului economic din fostele țări socialiste! Mi-am reamintit imediat discuția avută în urmă cu cîteva zile. Walesa, sunt sigur, nu vorbise din proprie inițiativă, ci „la sugestii”. Sugestiile dintr-o anumită direcție şi cu țintă precisă erau la modă în toate statele care se debarasaseră de comunism. Şi cum vreun po-litician mai rațional nu digera ceea ce i se „sugera”, era taxat chiar de unii conaționali (şi aceştia „sugestionați”) drept neocomunist, conservator, anti... etc etc. Nici viața politică românească nu ducea lipsă de atari etichetări.

Conflictul din Transnistria continuă. Una erau cele convenite de cei pa-tru miniştri de externe şi alta era situația pe teren. A fost nevoie de câteva întâlniri ale comisiei mixte Chişinău-Tiraspol pentru ca cele două părți (mai bine zis, separatiştii) să îşi dea acordul pentru amplasarea observatorilor mili-tari la Tighina, începând cu data de 15 mai, în vederea supravegherii încetării focului. Însă, până la data convenită ajung aici doar observatorii din Moldova si România. Grupul român, format din 25 militari, este condus de maiorul Ion Botezatu, un ofițer foarte inimos care va depune mult suflet şi multă energie în îndeplinirea misiunii (în câțiva ani va ajunge general, va conduce batalionul românesc din Angola, sub egida ONU, apoi va intra, pentru scurt timp, şi în politică, ocupând postul de prefect al Bucureştiului). Rusia a amâ-nat trimiterea observatorilor săi, invocând reorganizarea ministerului rus al apărării, iar Ucraina a invocat necesitatea unui aviz favorabil din partea Radei Supreme (parlamentul) ucrainiene.

18 mai. Plouă în Moldova. O ploaie deasă, agasantă pentru cei de la oraş, dar binecuvântată de cei de la sate, speriați de lunga perioadă de secetă. Plouă des şi la Chişinău, dar atmosfera este ceva mai deosebită. Începe vizita lui Ion Iliescu, prima vizită oficială a unui şef de stat român în Republica Moldova şi, în general, prima noastră vizită oficială de înalt nivel pe aceste meleaguri după al doilea război mondial. Şi, ca un fapt divers: vizita avea loc la exact două zile de la împlinirea a 180 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus.

Vizita fusese, încă din ianuarie, programată pentru luna martie când ar fi urmat să se semneze şi Tratatul de fraternitate, dar a fost amânată din cauza evenimentelor din Transnistria.

Partea moldoveană a pregătit pe cât putea mai bine evenimentul care era, în acelaşi timp, şi o premieră în relațiile externe ale Chişinăului, Iliescu fiind primul şef de stat care vizita Republica Moldova după proclamarea

www.dacoromanica.ro

Page 186: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 185

independenței. Cel mai important oaspete, până la acest moment, fusese, în februarie, secretarul de stat al SUA. Cred că cel mai mult de lucru au avut cei din serviciile de protecție şi pază, pericolul unui atac terorist existând potențial, în condițiile în care controlul armelor deținute de cetățeni civili era practic inexistent, în fiecare noapte se auzeau focuri de armă în diverse car-tiere ale oraşului. In zilele vizitei, cetățenii priveau cu curiozitate „mascații” veniți de la Bucureşti şi care erau vizibil amplasați în spațiile deschise, cu oca-zia depunerii unor coroane de flori şi a vizitelor făcute la unele obiective eco-nomice.

Primire la aeroport cu toate onorurile, conform ceremonialului, dar des-tul de sobră. Delegație română numeroasă: miniştri, experți, 25 oameni de afaceri, mulți ziarişti.

De la aeroport cortegiul oficial s-a îndreptat spre piața centrală a oraşului, unde a fost depusă o coroană la monumentul lui Ştefan cel Mare. Ploaia nu mai conteneşte. În jurul monumentului s-au strâns câteva zeci de cetățeni. Aplauze. Scandări: „România Mare”, „Unire!”. Un localnic îl întreabă pe preşedintele nostru când va avea loc unirea. „Toate la timpul lor!” - răspunde scurt Iliescu.

Programul primei zile a vizitei a fost destul de dens. Două ore de con-vorbiri oficiale în plenul delegațiilor, urmate de o lungă (cca o oră ) întreve-dere „în doi” Iliescu-Snegur. Vizită la parlament, convorbire extrem de caldă, poate şi cea mai sinceră, cu prezidiul parlamentului. Preşedintele Moşanu şi prim-vicepreşedintele Hadârcă, militanți şi susținători activi ai integrării până la unirea definitivă a României cu Republica Moldova, erau bine cunoscuți de ai noştri.

Scurte vizite la uzinele „Agromaşina” şi la fabrica de televizoare „Alfa”. Fără „mitinguri ale oamenilor muncii”, fără formalele cuvântări.

Seara, recepție oferită de gazde. Inițial, în programul avansat de gazde nu era prevăzută nici o recepție, aşa că am primit un telefon de la Adrian Năs-tase: partea română va oferi o recepție în seara primei zile a vizitei. Am luat imediat legătura P. Gusac, ministru de stat, însărcinat cu pregătirea vizitei, pentru a conveni ora şi locul. Aveam nevoie de spijinul gazdelor, pentru or-ganizarea recepției într-una din sălile guvernamentale de protocol. Nici nu putea fi vorba de o recepție organizată la vreun restaurant. Pe vremea aceea, doar două restaurante din Chişinău aveau un standard ceva mai ridicat, dar departe de exigențele minimale. Vizibil jenat, Gusac s-a grăbit să spună că, evident, va fi organizată o recepție, însă ea va fi organizată de partea moldo-veană, în calitate de gazdă. Am concedat pe loc, apreciind că este o chestiune firească, un gest de curtoazie pe care nu puteam să îl refuz. L-am informat

www.dacoromanica.ro

Page 187: Chişinău file de jurnal

186 · ION BISTREANU

– colegial – şi pe un reprezentant al protocolului prezidențial român care se afla la Chişinău pentru pregătirea vizitei. Inainte, însă, de a reuşi să îl infor-mez pe Adrian Năstase asupra rezultatelor demersului, am primit un tele-fon: „aici Adrian Năstase, ministrul dvs de externe! Sper că îmi recunoaşteți această calitate”. „Bineînțeles, domnule ministru, dar....” Nu am apucat să continui. „Eu v-am dat o sarcină şi văd că ați ignorat-o...”. In sfârşit, m-am lămurit ce se întâmplase: amicul de la protocolul prezidențial, profitând de faptul că avea o linie telefonică directă cu preşedinția României, aşa cum se procedează în cazul unor asemenea vizite (eu încă mai vorbeam „prin Mos-cova” - aşa se asigurau atunci legăturile internaționale ale Moldovei), s-a gră-bit să dea vestea şefului protocolului de stat, E. Manciur care, la rândul său, l-a informat pe preşedintele Iliescu ş.a.m.d. De acolo, cineva l-a pus la curent cu cele perfectate în legătură cu recepția pe un consilier al ministrului nostru de externe care, la rândul lui, l-a informat prompt pe Adrian Năstase şi, uite aşa, din informare în informare, ajungem la orgoliul rănit al lui Adrian Năs-tase (am aflat ulterior că inițiativa recepției îi aparținuse în exclusivitate, însă frişca de pe tort a fost linsă de protocolul prezidențial...). Am reuşit, totuşi, să îi ofer ministrului o imagine a celor petrecute şi lucrurile s-au calmat. Dar a fost şi o bună lecție „diplomatică” pentru mine, înțelegând în acele momente nu numai „concurența” dintre instituțiile statului, ci şi cotele la care poate fi rănit orgoliul unui ministru.

Recepția s-a desfăşurat în condiții excelente. Preşedintele Iliescu a confe-rit cu toată lumea – oameni politici, parlamentari, oameni de afaceri. A fost deosebit de încântat să se întâlnească cu elita intelectualității de la Chişinău, cu care s-a întreținut îndelung. Mulți dintre oamenii politici, miniştri, par-lamentari, oameni de cultură şi artă erau deja cunoştințe vechi ale oaspeților români. I-a cunoscut cu această ocazie pe Elena şi Ion Aldea Teodorovici, pe Anastasia Lazariuc (care mai făcea încă naveta între cele două capitale, îna-inte de a se stabili definitiv la Bucureşti).

În prima parte a zilei de 19 mai, scurte vizite în oraşul Bălți (la cca 130 km de Chişinău) şi Orhei unde au fost vizitate Teatrul Național „Vasile Alec-sandri” şi fabrica de blănuri. Grupuri mici de oameni care scandau „Unire!”, „Reunificare!”. Manifestări spontane, nici un semn că era organizat ceva de către cineva. A urmat o vizită oarecum „sentimentală”, la Floreşti, localitatea de baştină a preşedintelui Mircea Snegur. Şi aici, fără festivism, fără mulțimi scoase în stradă, fără lozinci. Nici oaspetele, nici gazda (din varii motive) nu aveau chef de aşa ceva.

La încheierea vizitei s-au semnat mai multe acorduri şi înțelegeri în do-meniile ştiinței, culturii, învățământului, precum şi protocoale privind schim-

www.dacoromanica.ro

Page 188: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 187

burile de mărfuri şi pregătirea în România a personalului din administrația locală. Documentele fuseseră pregătite în prealabil, în majoritatea lor, cu prilejul unei reuniuni a Comisiei mixte interguvernamentale care trecuse în revistă aspectele concrete ale dezvoltării relațiilor economice, cultural-ştiințifice, precum şi extinderea cadrului juridic bilateral.

Mulți se aşteptau ca momentul de vârf al vizitei să îl constituie semnarea „Tratatului de Fraternitate şi Integrare între România şi Republica Moldova”, al cărui text îl transmisesem încă din luna februarie. Puțini ştiau că după în-mânarea proiectului de document nu a avut loc nici o consultare punctuală, în afara discuțiilor – care, firesc, nu constituiau negocieri – la nivelul celor doi preşedinți şi al miniştrilor de externe. În cadrul convorbirilor oficiale din prima zi a vizitei subiectul a fost abordat, dar în termeni generali. Partea ro-mână a punctat, zic eu, destul de clar, că dorim ca acest tratat să fie într-ade-văr un tratat al fraternității şi integrării. Snegur nu a ridicat obiecții. Dimpo-trivă, a vorbit despre tratat ca despre un document de însemnătate istorică pentru ambele părți, dar...şi aici a nuanțat: este necesar să se lucreze mai pro-fund asupra textului, să se pună gospodăreşte cărămidă cu cărămidă! Mi-a fost, însă, clar un lucru: documentul nu putea fi semnat în forma propusă de partea română. În cadrul discuțiilor mele de până atunci, la preşedinție şi la MAE moldovean mi se tot aducea scuza că nu au avut timpul necesar pentru studierea documentului, însă din culise am aflat că prima obiecție a preşedinției a fost față de cuvântul „integrare” din titlul tratatului, precum şi faptul că în dispozitiv se detalia „prea mult” această dorită, de noi, integrare. De altfel, în convorbiri, partea moldoveană exprimase deja un prim punct de vedere, şi anume asupra denumirii tratatului, propunând ca acesta să fie for-mulat ca „Tratat de fraternitate şi cooperare...”. Au mai fost şi alte obiecții, inacceptabile pentru noi din start, aşa că s-a considerat că este mai bine să mai aşteptăm. Şi chiar şi proiectul prezentat de noi, care avea drept cuvinte-cheie „fraternitate” şi „integrare” era, în opinia unora, vulnerabil, întrucât nu cuprindea cuvântul „unire”! Greu, aproape imposibil de imaginat că un text, fie el conform cu practica internațională în materie, ar fi trecut de patrioticul nostru parlament şi nu ar fi avut aceeaşi „succes publicitar” precum tratatul semnat(dar neratificat) cu un an în urmă cu fosta URSS.

S-a convenit de cei doi preşedinți ca discuțiile asupra tratatului să fie re-luate în a doua parte a anului, sau, mai bine zis, să înceapă, deoarece, aşa cum am mai menționat, în afară de prezentarea proiectului de tratat, nu se între-prinsese nimic concret, nici măcar o negociere preliminară, uzuală în atari ca-zuri. Moldova se gândea mult prea serios la integritatea sa teritorială, în timp ce unii politicieni de pe la Bucureşti o țineau sus şi tare cu „Basarabia”, gata

www.dacoromanica.ro

Page 189: Chişinău file de jurnal

188 · ION BISTREANU

să cedeze foarte uşor Transnistria, pe motiv că această fâşie de pămînt nu a aparținut niciodată României. Pământul ca pământul, de acord, dar ce te faci cu oamenii, cu cei care erau români prin naştere, care simțeau româneşte dar care se stabiliseră cu traiul dincolo de râul Nistru nu în calitate de colonişti, ci ca cetățeni ai unei republici cu frontiere (cel puțin administrative, în peri-oada sovietică) bine stabilite, înregistrați nu numai ca cetățeni ai R.Moldova, ci şi ca având naționalitate moldoveană. La conferința de presă, preşedintele Iliescu s-a văzut nevoit să recunoască faptul că „deocamdată nu este momen-tul semnării documentului. Vrem să reluăm acest proces care a fost întrerupt prin apariția stărilor tensionale de care vorbeam şi vrem să îl reluăm pornind de jos în sus, adică să punem bazele procesului de dezvoltare a conlucrării, a colaborării pe toate planurile, a integrării concrete în domeniile economic, politic, cultural, pornind de la abordarea concretă a acestor relații pe toate planurile...”

O mică digresiune: preşedintele Snegur este cel care avusese, în 1991, ideea semnării unui tratat cu România, considerând că un atare tratat va con-tribui la consolidarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a noului stat. A mizat, exagerat cred eu, pe disponibilitatea României de a spri-A mizat, exagerat cred eu, pe disponibilitatea României de a spri-jini pe toate căile şi prin toate mijloacele consolidarea statalității Republicii Moldova, minimalizând, tot eu zic, sensibilităţile politice de pe ambele mal-uri ale Prutului, comunitatea istorică între, ca să folosesc sintagma momentu-lui, cele „două state româneşti”. Nu ar fi fost primul tratat politic semnat de Republica Moldova, primul fiind semnat (dar niciodată ratificat!) cu Boris Elțîn, în septembrie 1990.

Anii au trecut, negocierile s-au reluat undeva la mijlocul anilor ’90, s-a şi parafat un Tratat, la insistențele ministrului de externe Petre Roman, dar preşedintele Constantinescu a refuzat să îl semneze (un înalt demnitar moldovean îmi mărturisea, în august 2000, că preşedintele i-a spus că „voi fi mâncat de viu de partenerii mei din PNȚCD, dacă voi semna acest tratat”). Adevărul este că şi fără acest tratat relațiile s-au dezvoltat cum s-au dezvoltat; şi, chiar dacă s-ar fi semnat, în primul deceniu al secolului XXI, pe vremea lui Voronin, aceste relații ar fi cunoscut acelaşi grad de deteriorare…

In septembrie 2006, fostul preşedinte al parlamentului de la Chişinău, prof. Al. Moşanu comentând primul proiect al Tratatului de fraternitate si integrare economică dintre Republica Moldova şi România aprecia că acesta cuprindea, în dispozitiv, „tot ce ne doream noi atunci mai mult”: recunoaş-terea identității românesti în cele două state, importanța limbii române, res-ponsabilitatea față de prezentul şi viitorul neamului românesc – idei care, de altfel, erau cuprinse explicit şi în Declaratia de Independență”.

www.dacoromanica.ro

Page 190: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 189

Dintre reacțiile locale la vizită, am reținut pe cea a şefului misiunii di-plomatice a SUA la Chişinău care a declarat presei că relațiile României cu Republica Moldova constituie un model pentru relațiile interstatale în noua Europă. Era şi acesta un semnal pentru alte state europene care temporizaseră vizibil relațiile politice cu Chişinăul din cauza conflictului transnistrean.

Chiar la sfârşitul vizitei, în timp ce preşedintele Iliescu era deja la ae-roport pentru reîntoarcerea în țară, în micul grup care înconjura pe cei doi preşedinți s-a produs o bruscă agitație. Snegur tocmai fusese infromat că subunități de tancuri şi maşini blindate din Armata a 14-a au declanşat o vastă operațiune de ocupare a unor poziții-cheie pe întregul mal stâng al Nistrului, sub pretextul că Moldova ar pregăti o acțiune militară de mare amploare. Mai mult, Igor Smirnov i-a transmis lui Snegur că este la curent cu pregătirea unei „ofensive” a forțelor moldovene. Un membru al Consiliului moldovean de Securitate mi-a relatat ulterior, confidențial, că în Consiliu se discutase cu câteva zile în urmă adoptarea unor măsuri mai coerente ale armatei şi poliției moldovene pentru consolidarea capetelor de pod de pe linia de conflict, dar nu se fixase o operațiune precisă, nici ca locație, nici ca dimensiune, nici ca dată. Şi, în nici un caz o ofensivă. Se pare că pe baza unei asemenea informații, care ar fi putut fi transmisă tiraspolenilor numai de un membru al Consiliu-lui de Securitate, a avut loc demonstrația de forță a armatei ruse.

Noua provocare a separatiştilor avea un scenariu mult mai complex. Mai întâi, este necesar să precizez că în acea zi de 19 mai nou-numitul ministru al apărării din Federația Rusă, gen. Pavel Graciov, transmisese Armatei a 14-a un ordin care prevedea că, în vederea apărării Transnistriei – „care e pământ rusesc” şi pe care „trebuie să îl apărăm prin toate mijloacele şi pe toate căile” – toate unitățile militare să fie completate din rezervele pentru mobilizare şi să fie aduse în stare de luptă. O înscenare făcută rapid de gardiştii transnistreni la Dubăsari, a furnizat unităților Armatei a 14-a pretextul de a ieşi din ca-zărmi, în jurul orei 18.00, şi de a ocupa poziții de luptă alături de gardişti; au avut loc atacuri violente la Coşnita, Cocieri, Corjevo, Holercani, Malovata, Ustia, Zolonceni, toate din raionul Dubăsari. Toată tehnica militară rusă, cu excepția unor subunități de artilerie, nu s-a mai întors în cazărmile armatei. Două zile mai târziu, Washington post publica o corespondență de la Moscova în care menționa că este în posesia unor date care atestă trimiterea de către conducerea militară a Rusiei a unui ordin prin care Armata a 14-a urma să îşi desfăşoare forțele pe malul stâng al Nistrului „pentru a apăra populația rusă”.

Gaz pe foc toarnă şi mareşalul Şapoşnikov care transmite preşedintelui Snegur un mesaj în care „condamnă” tirurile „lunetiştilor moldoveni” asupra paşnicilor militari ruşi din Tighina şi tirurile de artilerie asupra garnizoanei

www.dacoromanica.ro

Page 191: Chişinău file de jurnal

190 · ION BISTREANU

militare din Dubăsari. Iar adjunctul său, generalul Stolearov, vine la Tiraspol unde vorbeşte deschis despre „interesele geopolitice” ale Rusiei în regiune, motiv pentru care „Armata a 14-a nu va fi retrasă”.

În aceeaşi seară, are loc o nouă incursiune, într-o mare unitate militară a Armatei a 14-a, a „colanților negri”, în frunte cu Galina Andreeva şi cu ge-neralul Makaşov. Militarii ruşi, deşi înarmați până în dinți, nu rezistă în fața amazoancelor care, în loc de arme îşi folosesc farmecele feminine şi reuşesc să „captureze” mai multe tancuri, tunuri, arme antitanc, transportoare blindate, inclusiv cu echipaje sau militari specialişti. Generalul Netkaciov recunoaşte cu seninătate că în seara zilei de 19 mai din unitățile armatei au fost expediate la Dubăsari un grup de blindate „pentru apărarea militarilor şi a familiilor acestora”, dar că la ieşirea din cazarmă toată tehnica de luptă – 10 tancuri şi 20 maşini blindate, cu echipaje cu tot – a fost capturată de gardişti şi cazaci, şi că în prezent se desfăşoară acțiuni de căutare a acestor maşini!!! Mai târ-ziu, Galina Andreeva va dezvălui în memoriile sale „Femeile Transnistriei” că această acțiune a avut loc pe baza înțelegerii dintre ministerele apărării din Rusia şi separatişti!! Nici la apariția cărții, nici mai târziu, nimeni nu a infir-mat cele scrise de Andreeva.

20 mai: generalul Pavel Graciov a informat Consiliul de securitate al Federației Ruse asupra începerii, cu data de 1 iunie, a retragerii trupelor ruseşti din Armenia şi Azerbaidjan, despre înțelegerea cu Kazahstan şi Uz-bekistan asupra statutului ofițerilor, subofițerilor şi generalilor ruşi aflați pe teritoriul acestor două state. Ministrul a informat, de asemenea, că nu a fost soluționată chestiunea întreținerii trupelor ruseşti din Tadjikistan, Turkme-nistan şi Kîrkîzstan, iar că retragerea trupelor din statele baltice poate începe doar după încheierea, în 1994, a retragerii trupelor ruseşti din Germania. Nici un cuvânt despre perspectiva retragerii Armatei a 14-a, ale cărei sarcini, în Transnistria, le trasase ministrul însuşi, cu o zi înainte.

Conducerea Moldovei trage un disperat semnal de alarmă, transmițând un mesaj şefilor de stat şi guvern, solicitând sprijin, precum şi două mesaje în decurs de două zile, adresate preşedintelui Elțîn. Mesaje similare a adop-tat şi parlamentul moldovean. Nici un răspuns, măcar formal, la vreunul din ele. Şi conducerea Rusiei, şi conducerea altor state erau ocupate cu chestiuni mult mai importante decât evenimentele din acest colț al Europei. În timp ce mesajele disperate ale preşedintelui zburau spre diverse capitale, asupra localităților Holercani, Coşnița, Cocieri se prăbuşeau salve ale artileriei ar-matei ruse...

20 mai: cazarma din Chişinău a regimentului 300 de desant aeropurtat este blocată cu camioane şi buldozere de câteva sute de manifestanți care cer

www.dacoromanica.ro

Page 192: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 191

plecarea militarilor ruşi în decurs de 24 de ore. Alexei Lebed, comandantul regimentului (fratele generalului Lebed), a avertizat pe unul din emisarii protestatarilor că regimentul a fost pus în stare de luptă şi că se va riposta cu foc dacă unitatea va fi atacată. După vreo două ore, manifestanții s-au retras. Ce puteau face, cu mâinile goale? Mi-am adus aminte de o întâmplare rela-tată de un oficial local. Pe la începutul lunii aprilie, trei camioane cu muniții aparținând regimentului amintit fuseseră confiscate de cei de la ministerul de interne. Un soldat de naționalitate rusă, care îşi satisfăcea stagiul militar în Moldova, l-a informat pe Lebed că cele trei camioane se află, fără nici un fel de pază, în unitatea militară X. Ce a urmat a fost o chestiune de rutină: câțiva militari au mers la locul indicat, s-au suit la volanele celor trei camioane şi s-au întors cu ele în cazarmă fără nici cel mai mic incident...

Cu ocazia vizitei preşedintelui Iliescu la Chişinău, am avut ocazia să îl cunosc şi pe ministrul agriculturii, Andrei Sangheli. Cu câteva săptămâni în urmă (28 aprilie) fusese destituit de Snegur din funcția de prim viceprim-mi-nistru, rămânând doar cu portofoliul agriculturii (grupul deputaților agra-rieni „Viața Satului” era prea puternic şi în parlament şi în teritoriu pentru ca preşedintele să îşi permită scoaterea completă din guvern a lui Sangheli). La aeroport, în aşteptarea delegației române, m-am întreținut cu oficialitățile moldovene, printre care şi Sangheli. „Sunt bucuros, domnule ministru, că are loc această vizită, pentru a vă cunoaşte personal, întrucât de două luni încerc să vă fac o vizită protocolară, dar se vede treaba ca ați fost şi sunteți foarte ocu-pat”. A negat că ar fi ştiut de solicitarea mea, dând vina – scuza clasică! – pe „o secretară uitucă”. Mi-a propus să ne întâlnim „oricând doresc”. A doua zi, când delegația română a făcut o scurtă vizită în provincie, m-a rugat să inter-vin pe lângă Adrian Năstase, cu rugămintea de a călători împreună în maşină. I-am sugerat ministrului nostru să dea curs invitației, spunându-i cine este (şi pe cine reprezintă) Sangheli, întărindu-mi demersul şi cu informația, „care are toate şansele să se confirme” că, în 2-3 luni, acesta va fi noul premier al Moldovei. La sfârşitul vizitei, Sangheli mi-a mulțumit, declarându-se onorat de compania ministrului nostru...

După câteva zile l-am căutat la telefon. Am convenit să ne întâlnim chiar a doua zi, la ministerul agriculturii. In ziua fixată m-am dus la minister, con-ducând singur faimoasa noastră „Lada”, maşina „de reprezentare”(încă nu aveam şofer, nici măcar un administrator). Am parcat maşina undeva departe de intrarea principală. Am văzut pe scări, la intrare, doi bărbați, la costum şi la cravată, care păreau a aştepta pe cineva. L-am salutat cu un aer degajat, „de la înălțime”, pe portar. Am făcut impresie, pentru că mi-a răspuns respectuos,

www.dacoromanica.ro

Page 193: Chişinău file de jurnal

192 · ION BISTREANU

fără să mă întrebe cine sunt şi ce doresc. La lift am întrebat pe cineva la ce etaj este cabinetul ministrului. „La cinci”. O secretară pătrunsă de importanța fotoliului pe care stătea, nu m-a întrebat cine sunt, ci ce doresc! „Doresc să vorbesc cu domnul ministru, sunt aşteptat”. „Dânsul este ocupat, are o vizită importantă”. „Da? Cred eu sunt vizitatorul”, şi m-am prezentat. Am intrat în cabinet. Sangheli era singur. M-a întâmpinat jovial, atât cât putea el a fi, de obicei arborând o mină gravă, zâmbind rar. În general, un personaj aparent timid, mascând, de fapt, un mare neajuns: lipsa talentului comunicării şi o limbă „moldovenească” destul de săracă, având, din acest motiv, destule ne-plăceri pe parcurs, fiind ținta predilectă a ironiilor – prea acide – ziariştilor români... Uşor surprins, totuşi: „Nu v-a aşteptat nimeni la intrare”? ...Peste vreo zece minute, s-a întredeschis uşa cabinetului şi un tip cu o voce uşor spe-riată: „Domnule ministru, nu a venit, mai aşteptăm?”...

Am discutat, în termeni generali, despre situația din țară, dspre cum merge agricultura la noi şi la ei. Şi-a amintit de mulți ingineri agronomi ro-mâni din județele de graniță, cu care avusese contacte de lucru în ultimii ani. Printre „bunii prieteni” l-a nominalizat pe Victor Surdu: „ştiam că este un bun agronom, dar am auzit că este şi un politician foarte activ”. M-a întrebat cum merg lucrările de reamenajare a noului sediu al ambasadei . „Aveți toate materialele de care este nevoie?”. „ Nu prea, că nu se găsesc pe piață, aşa că pe-riodic aducem materiale de construcție de la Bucureşti”. „Vă rog să imi spuneți de ce aveți nevoie – ciment, var, lemn, vopsele – vă fac eu rost de pe la colho-zurile noastre”. I-am mulțumit, cu asigurarea că dacă vom fi la ananghie, voi apela. Mărturiesc sincer că oferta m-a impresionat. Nimeni din guvern, deşi erau cunoscute greutățile cu care ne confruntam, nu făcuse nici măcar aluzie la un atare ajutor, iar demersurile noastre la primărie primeau un răspuns in-variabil: „nu avem de unde să vă procurăm materiale de construcție”, ceea ce nu era deloc departe de adevăr. Erau în acea prelungită perioadă ( prin care trecusem şi noi, în România) când nu găseai nimic să cumperi şi erai obligat „să faci rost”. (Mi-am adus, involuntar, aminte, de cele relatate de Al. Moşanu privind sprijinul direct acordat de Sangheli, chiar din primele săptămâni ale conflictului, în asigurarea cu benzină şi motorină a vehiculelor care aprovi-zionau forțele de poliție şi voluntarii din zonele de conflict de pe Nistru, în vreme ce responsabilii guvernamentali care aveau această obligație invocau absența resurselor materiale şi financiare).

Sangheli mi-a relatat mai multe despre condițiile în care primul guvern „democratic” condus de Mircea Druc şi-a desfăşurat activitatea, despre buna colaborare cu Druc, „deşi dânsul este mai temperamental, mai ferm. Nu ne-am iubit unul pe altul, dar ne-am înțeles, totuşi, bine”...Mult mai târziu, re-

www.dacoromanica.ro

Page 194: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 193

memorând perioada guvernului Druc, Sangheli mărturisea că „evident că nu a fost uşor de lucrat. Druc a fost un om al timpului, întruchiparea energiei maselor. Dar nu era altă forţă care ar fi putut să fie în locul lui atunci. Adevă-rat e că foarte puţini dintre noi aveau idee cum se guvernează o ţară. Credeţi că mulţi dintre deputaţi sau miniştri ştiau la începutul anilor ’90 să facă buge-tul? Mai venea câte un deputat pe două zile la Chişinău, ridica mâna, o dădea în jos şi se ducea înapoi. Era un ministru de finanţe şi aşa mergeam înainte. Unde era vreun înţelept ca Solomon care să ne spună că aşa sau altfel era bine să procedăm? Toţi deputaţii erau cam la fel”.

Am adus vorba şi de viața parlamentară, de disputele care au loc în legisla-tiv şi, mai ales, de insistența cu care guvernul Muravschi este criticat de o parte a parlamentarilor, inclusiv de colegii săi agrarieni. A răspuns destul de încâl-cit, cu trimiteri la criza anterioară (demisia guvernului Druc), la greutățile cu care se confruntă guvernul în soluționarea problemelor economice interne, dificultăți acutizate şi de conflict: „vedeți, la fel ca şi în România, guvernul este vinovat de toate relele, aşa că nu cred că va mai putea rezista”. „Unii cred că dumneavoastră vi se va propune formarea unui nou guvern. Veți accepta?”, l-am întrebat abrupt. Sangheli a fost surprins de întrebare. A sorbit din cafea, a făcut o pauză lungă şi, clătinând negativ din cap a zis: „nu cred, cunoaşteți desigur că preşedintele nu mă iubeşte în mod deosebit şi nu va avansa o ase-menea propunere. Este dreptul dânsului de a numi premierul. Pot să fac prin-soare că Snegur nu mă va numi niciodată premier”. E în regulă, facem prin-soare – am adăugat eu râzând – pe o sticlă de vin „Cagor” ( un excelent vin „popesc”, cum i se mai zicea!). „De acord, dar probabil că, dacă pierdeți, veți apela tot la mine ca să vă procur sticla, pentru că pe piață nu se găseşte” – a continuat Sangheli. Ne-am despărțit, cu promisiunea reciprocă de a ne reîn-tâlni cât mai curând, pentru a analiza şi care ar fi posibilitățile de cooperare bilaterală în domeniul agriculturii. M-a condus până în parcare, la maşină. L-am simțit uşor deziluzionat, atât de maşină, cât şi de faptul că eu eram la volan „Dumneavoastră conduceți? Nu aveți şofer?”. „Ba da, zic, dar îmi place să conduc...”

În parlamentul român deputații îşi aduc din nou aminte de Republica Moldova. Şi, bineînțeles, votează o nouă declarație în care îşi exprimă nu nu-mai profunda îngrijorare, dar şi „revolta” față de agresiunea unor unități ale Armatei a 14-a împotriva R. Moldova. Se reiterează declarațiile de simpatie şi solidaritate cu frații de peste Prut. Cred că atunci când au votat declarația, toți deputații au fost înflăcărați de un înalt sentiment de iubire de neam, stins însă repede de inițiativele prozaice ale unor deputați! Dan Iosif a pro-

www.dacoromanica.ro

Page 195: Chişinău file de jurnal

194 · ION BISTREANU

pus deschiderea unui cont la Banca Națională, în care deputații să depună bani, fiecare cât îl lasă buzunarul şi inima, pentru victimele şi refugiații din Transnistria. Sergiu Nicolaescu a mers chiar mai departe, amplificând, cred, antipatiile unor deputați față de el: suma de 150 milioane lei care urma să fie vărsată de la buget pentru finanțarea campaniei electorale a partidelor poli-tice să fie redirecționată către acest fond. Asta era deja prea mult! Frați, frați, Unire –Unire, da, toată lumea de acord, dar nici rudenia cu cei de peste Prut, nici Unirea nu le asigurau aleşilor noştri fotolii parlamentare...

22 mai: MAE al Federației Ruse declară „serioasa îngrijorare” în legătură cu agravarea situației în zona oraşului Dubăsari, atrăgând atenția asupra „pe-ricolului ecologic sporit” în zona barajului hidrocentralei din zonă. Nimic de catastrofa umanitară pe care o generează intervenția „neoficială” a Armatei a 14-a în conflict, sau, ca să fim obiectivi, a unor subunități ale acestei armate. Bineînțeles că îşi reafirmă poziția privind soluționarea pe cale paşnică, prin tratative, a conflictului.

În acelaşi timp, pe un ton ceva mai ridicat decât al ministerului rus de externe, înalți generali ruşi fac declarații belicoase, preaslăvind Armata a 14-a care, împreună cu separatiştii, „apără interesele geopolitice ale Rusiei în zonă”, rațiune pentru care, în convingerea lor, aceasta nu va fi niciodată retrasă.

Presa rusă invocă ieşirea de sub control a armatei şi moralul scăzut al militarilor. Constatările respective nu erau deloc exagerate. Curentele naționaliste cîştigau vizibil teren în rândul militarilor, nemulțumiți de salari-ile mici şi deseori plătite cu mare întârziere, chiar de câteva luni, de încetarea programului de asigurare de locuințe pentru ofițeri, de lipsa oricărui ajutor pentru militarii care se întorceau în țară din unitățile dislocate în Germania sau de pe teritoriile altor state europene.

Şi în Transnistria, mulți militari lăsați la vatră se înrolau în gărzile trans-nistrene. Se manifesta, la mulți dintre ei, instinctul de conservare: unii îşi în-temeiaseră aici familii, îşi făcuseră rost de o locuință, separatiştii le plăteau salarii atractive şi, ca atare, nu mai aveau nici cea mai mică dorință de a se întoarce în lumea din Rusia, deja necunoscută pentru ei, de a împărtăşi soarta camarazilor lor evacuați din Germania, despre soarta cărora – fără locuințe, fără serviciu, fără salarii – presa rusă relata pe larg. Un ofițer rus din Armata a 14-a declara că mulți ofițeri şi subofițeri ar fi depus jurământul de credință față de Republica Moldova dacă li s-ar fi asigurat o soldă corespunzătoare, locuințe pentru familişti, posibilități de a beneficia la cerere de un lot de pă-mânt etc. Era vorba de 8 mii cadre active, practic Divizia 59, care continua să rămână cunoscută sub numele de Armata a 14-a.

Într-o alocuțiune în parlament, preşedintele Snegur, evocând eveni-

www.dacoromanica.ro

Page 196: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 195

mentele din ultimele zile, declară că „din acest moment ne aflăm în stare de război cu Rusia”. El emite o ordonanță privind „măsuri pentru apărarea Republicii Moldova”, care prevedea, printre altele: elaborarea şi înfăptuirea unui complex de măsuri de apărare împotriva agresiunii deschise a unităților şi subunităților Armatei a 14-a care au trecut de partea forțelor separatiste, completarea efectivelor forțelor armate ale republicii cu militari şi rezervişti.

În ultima parte a lunii mai, pe fondul dezbaterilor asupra situației din zona de conflict şi a măsurilor care ar trebui luate în scopul aplanării conflic-tului, la Chişinău sunt resuscitate disensiunile mai vechi dintre preşedinte-parlament-guvern. Preşedinția şi executivul sunt acuzate de pasivitate şi de incapacitatea de a adopta măsuri eficiente pentru stoparea conflictului. Ti-rul criticilor s-a concentrat mai mult asupra executivului, cerându-se deschis demiterea guvernului. De ce? Muravschi, un tehnician de toată isprava, care se concentra exclusiv pe problemele ce țineau de competența executivului, era reticent la încercările diferitelor grupuri parlamentare, în primul rînd al grupării agrarienilor, de a-l atrage de partea lor. A preferat să conlucreze cu preşedintele Snegur, căruia i-a rămas fidel până la sfârşitul mandatului. Era evident că zilele lui la conducerea guvernului sunt numărate, mai ales că nu se bucura de o simpatie aparte nici din partea deputaților reformişti şi frontişti.

Nu scapă criticii nici preşedintele parlamentului, Moşanu, scos şi el „vi-novat pentru sângele vărsat”. Atacurile erau îndreptate, de fapt, împotriva „unioniştilor”, Moşanu fiind unul din fondatorii Frontului Popular (din care a fost exclus ulterior) şi considerat ca un exponent de frunte al curentului unionist.

Nici deputații Frontului Popular nu s-au lăsat mai prejos în corul de critici la adresa preşedintelui. La 24 mai au mobilizat un mare număr de combatanți de pe platoul de la Coşnița şi Cocieri care au venit înarmați la Chişinău, unde au pichetat reşedința prezidențială, iar alt grup – sediul par-lamentului, cerând adoptarea imediată a unor măsuri hotărâte împotriva separatiştilor transnistreni. Atmosfera nu era dintre cele mai plăcute, în po-fida unui timp frumos de primăvară târzie. Oameni nebărbieriți, obosiți de nopțile petrecute în tranşeele de pe platoul de la Cocieri (de unde era majori-tatea celor veniți), care trăgeau cu nesaț din țigări ieftine şi aruncau vorbe de ocară la adresa preşedintelui şi a „trădătorilor de neam”. Nu a ieşit nimeni din conducere să stea de vorbă cu ei, în afara unor deputați frontişti care mai mult au agitat spiritele, în loc să le potolească. Bun! Mesaje mobilizatoare, vorbe frumoase, glorificarea eroilor, dar nici unul dintre aceşti deputați care che-mau la o ripostă armată hotărâtă, nu a cerut arma vreunuia dintre cei prezenți pentru a merge el însuşi în tranşee.

www.dacoromanica.ro

Page 197: Chişinău file de jurnal

196 · ION BISTREANU

De altfel, ca să fiu corect, chiar la nivelul populației, în ansamblu, con-statam o stare de indiferență față de evenimentele de pe Nistru. Nu era doar o impresie personală. Preşedintele Snegur remarca, într-un interviu, că „acum când se desfăşoară acest conflict, o parte dintre oameni stau deoparte, aşteptând să vadă cum vom ieşi din impas, unii manifestă o indiferență to-tală, iar alții acumulează capital politic urmărind din umbră cum se bat cap în cap politicienii. Iar liderii de la „Edinstvo” afirmă că ar fi o iluzie să se creadă că conducerea Moldovei este susținută unanim de toți locuitorii din dreapta Nistrului.”

Acesta era adevărul pe care nimeni nu îl putea contesta, deşi toți cereau ca să se facă front comun împotriva separatiştilor.

Aud şi lucruri stranii de pe linia frontului, chiar din gura unor combatanți de la Coşnița: au fost seri când s-au întâlnit cu consăteni de-ai lor de pe cea-laltă linie a frontului, au băut împreună, şi-au transmis mesaje pentru cei dragi, rămaşi „dincolo”, după care s-au întors „pe poziții” şi după alte câteva ore, au tras din nou cu înverşunare unii împotriva altora...

Spre seară, am primit un telefon de la preşedintele Moşanu care, cu o voce gravă, m-a rugat să intervin imediat la Bucureşti, întrucât, speriat de manifestația voluntarilor înarmați, Snegur i-a spus că este hotărât să îşi dea demisia, ceea ce ce ar putea provoca un adevărat haos în țară. L-am sunat imediat pe Adrian Năstase căruia i-am spus că „am o problemă cu unchiul meu care, copleşit de toate necazurile, vrea să se despartă de familie, să se re-tragă total, şi că, pentru a nu destrăma familia, poate ruda de la Bucureşti îi dă telefon ca să îl convingă să nu ia decizii pripite”. Dl Năstase, la curent cu evenimentele de la Chişinău, a înțeles mesajul. Peste cca o oră, în jurul orei 22, m-a sunat, spunându-mi că cele două rude au vorbit la telefon şi să stau liniştit, că lucrurile s-au mai limpezit! L-am sunat imediat pe Moşanu, liniştindu-l la rândul meu. De prisos să mai amintesc că preşedintele Snegur nu era nici la prima nici la ultima amenințare cu demisia, arma lui cea mai puternică în fața oponenților!!!

S-a liniştit preşedintele Snegur în acea seară, dar a doua zi a venit din nou în parlament unde, sub impresia evenimentelor din ziua precedentă, a rostit o amplă cuvântare, dată publicității abia peste câteva zile. Un discurs care ar fi putut fi calificat ca fiind la obiect, dacă în text emoțiile preşedintelui nu s-ar fi regăsit în nişte aprecieri nu tocmai potrivite momentului şi care, în opinia mea, ar fi putut crea o stare extrem de confuză în țară. Am în vedere „aver-tismentul” lui Snegur că în țară s-ar pregăti o lovitură de stat! „...În aceste momente de grea încercare pentru întregul popor, s-a găsit şi o parte dintre

www.dacoromanica.ro

Page 198: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 197

moldoveni care au dovadă de lipsă de responsabilitate față de apărarea cuce-ririlor noastre şi neluând atitudine față de lezarea demnității naționale. Îi am în vedere pe cei care sunt gata să cedeze Transnistria ruşilor şi impostorului Smirnov, cu scopul de a arăta ulterior spre un anume vinovat. Zicând acestea, mă refer la unii deputați din inițiativa cărora se cerea la sesiunea extraordi-nară a parlamentului o dare de seamă a preşedintelui, pentru ca, ulterior să ceară demisia guvernului. Devine clar că se pune la cale o lovitură de stat, un puci în variantă moldovenească. Acest puci se pregăteşte de mult timp şi cu consecvență. Se întreprind acțiuni violente cu scopul de a ne intimida, de a ne insufla frică. În fața reşedinței prezidențiale a apărut un vehicul blindat cu oameni înarmați, iar reşedința a fost din nou blocată de circa 50 voluntari sosiți de pe poziții....”

Pentru a-şi întări apelul „patriotic” adresat cetățenilor, Snegur a preluat una din lozincile Frontului Popular de la începutul anilor ’90 –„unire, mol-doveni!”. Bunul prieten, poetul Ion Vatamanu, mi-a spus, glumind, că, de fapt, Snegur l-a citat pe el, dovadă că are o lectură bogată! Se referea la poezia sa ”Deşteaptă-te, popor”: „Treziți-vă, săteni,/ Ni-i scris pe viitor / Unire, mol-doveni./ La Nistru şi la Prut,/ La poale de Carpați / Ai noştri în trecut / azi ai noştri fraţi,/ Uniți de-acelaşi grai,/ La Dunăre, la Reni,/ Pe jumătăți de plai / Unire, moldoveni...” Măcar de ar fi citit-o preşedintele, poate altul i-ar fi fost mesajul!!

La auzul cuvântului „unire” sala nu a mai putut fi stăpânită! Vacarm to-tal, fluierături, vociferări, urmate de numeroase luări de cuvânt care acuzau „discriminarea etnică, ațâțarea naționalismului” etc. Probabil că, dincolo de patetismul chemării, Snegur, care cunoştea cel mai bine situația, a vrut să atragă atenția şi asupra pericolului „trezirii” unor minoritari din republică, care voiau să profite de situația creată, de instabilitate, incertitudine şi confu-zie. Astfel, Sovietul Suprem al aşa zisei republici găgăuze dădea ultimatumuri peste ultimatumuri, în unele localități din stânga Nistrului, majoritar ucrai-niene, se făceau cercetări sociologice privind perspectiva unirii cu ...Ucraina, deputații rusofoni din parlament foloseau orice pretext ca să perturbe lucră-rile parlamentului. Iar unele informații care ajungeau la Moscova erau trans-mise, legal şi deschis, chiar de un deputat găgăuz, Fiodor Angheli, corespon-dent al agenției de ştiri ITAR-TASS.

...Acest domn Angheli era, prin anii ’70, corespondent la Bucureşti al zi-arului central „Izvestia”. Bun cunoscător al limbii române, cutreiera în lung şi în lat țara, transmițând apoi la Moscova nişte reportaje şterse, de serviciu, despre „marile realizări ale României socialiste”. Odată, prin 1976, a făcut o vizită la un CAP. Gazdele, binevoitoare, l-au primit cu multă atenție, au orga-

www.dacoromanica.ro

Page 199: Chişinău file de jurnal

198 · ION BISTREANU

nizat pentru el chiar şi o masă, plină de bucate şi băuturi. In timpul discuției, care se încălzise cu un bun vin de Cotnari, ziaristul Angheli a început să întrebe pe cei care i se păreau mai prietenoşi (deci filoruşi, în interpretarea lui!) care este starea de spirit a populației, care este atitudinea față de Nicolae Ceauşescu, cum este cu stimularea naționalismului şi „a „unei atitudini ne-prietenoase față de URSS” etc. Bineînțeles că între comeseni s-a găsit o per-soană mai „vigilentă” care a informat la Bucureşti despre preocupările jurna-listice ale lui Angheli. Nu se putea lua măsura – firească, de altfel – de a-i cam arăta ziaristului sovietic calea spre Moscova. Aşa că ambasadorul mi-a dat ca sarcină să „strecor” în discuția cu un redactor şef adjunct al „Izvestiei” cu care mă întâlneam mai des, în calitatea mea de ataşat de presă, „surprinderea” noastră în legătură cu preocupările corespondentului lor de presă. Interlocu-torul, un om de bun simț de altfel, s-a limitat la a spune că „uneori, ziariştii noştri fac exces de zel, însă nu la indicația redacției...” Eram convins că nu la indicația redacției, ci a altora!! Peste ani, la Chişinău, Angheli mi-a reproşat „denunțul” din 1976, subliniind cu satisfacție că „noi, cei ce urmăream viața politică de la Bucureşti, am sesizat încă din acei ani nemulțumirea populației față de politica lui Ceauşescu...”

Revin la sesiunea extraordinară a palamentului. Ca şi în alte ocazii, rusofonii în special au folosit tribuna pentru a ataca din nou apropierea R.Moldova de România, acuzând, printre altele, trimiterea de tineri la studii şi a unor polițişti stagiari la cursuri de perfecționare la Bucureşti. Ba chiar unul dintre deputați a învinuit conducerea republicii că ar fi semnat, cu oca-zia vizitei preşedintelui Iliescu, un protocol care stipula că R.Moldova este parte componentă a României! S-au auzit şi reproşuri la adresa unor parla-mentari moldoveni care călătoreau „prea des” la Bucureşti şi, pentru echi-libru, la adresa unor parlamentari români care „vin la Chişinău şi se ames-tecă în treburile noastre interne”. Cele incriminate, cu excepția protocolului conform căruia Moldova ar fi deja provincie românească (aveau imaginație bogată unii parlamentari!!) erau reale. Da, se desfăşurau vizite ale parlamen-tarilor români, dar aceştia nu se adunau în case conspirative să pună la cale comploturi, lovituri de stat sau mai ştiu eu ce. Că mai toate aceste vizite erau adesea individuale sau cel mult în doi, şi că eficiența acestor vizite era nu cea dorită, este cu totul altă poveste. Făcea parte din o specifică fişă personală a postului: veneau, vedeau şi apoi aveau prilej să îşi depene impresiile în parla-ment, unde deseori dădeau prilej colegilor moldoveni să interpreteze drept amestec în treburile interne expozeurile în care erau criticați „rusofilii”, „tră-dătorii de neam”, „antiunioniştii”, „comuniştii” etc. Inabilitatea unor vizita-tori de la Bucureşti consta în a vorbi la Chişinău despre „unire” cu persoane

www.dacoromanica.ro

Page 200: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 199

care refuzau să pronunțe chiar cuvântul. Alții făceau prea des recurs la isto-rie. Doi deputați români, care au cerut chiar o primire la preşedintele Snegur (unul dintre ei, C.R., era respectat membru al unuia din partidele istorice), l-au enervat într-atât pe preşedinte, încât mi-a reproşat că „este inadmisibil ca în cabinetul preşedintelui statului Moldova cineva să folosească numai cu-vântul Basarabia”.

După ce spiritele sau mai liniştit, iar deputații şi-au încheiat pledoari-ile, cu sentimentul „datoriei împlinite ”, parlamentul moldovean reuşeşte să adopte un nou „Apel către parlamentele şi popoarele lumii” care sunt „ru-gate să exprime, în concordanță cu principiile dreptului internațional, dez-aprobare agresiunii militare fățişe împotriva Republicii Moldova; să între-prindă acțiuni de descurajare a agresorului şi de susținere a cererii legitime de retragere imediată şi necondiționată a Armatei a 14-a a Federației Ruse şi a detaşamentelor de cazaci şi mercenari ruşi de pe teritoriul Moldovei; să atragă atenția guvernelor asupra necesității de a urmări evoluția evenimen-telor din Republica Moldova şi să întreprindă demersurile necesare pe plan internațional pentru a curma acțiunile militare agresive la care este supusă țara noastră; popoarele lumii să-şi ridice glasul în apărarea Republicii Mol-dova, a independenței, suveranității şi integrității ei teritoriale...”

În aceeaşi zi, o informație încurajatoare vine de pe linia de confruntare. La ora 14.20, a intrat în vigoare încetarea focului în zona localităților Cor-jova şi Cocieri. Comandanții formațiunilor în conflict au semnat un acord în acest sens, din proprie inițiativă, obosiți de cele două luni de conflict. S-au adresat Chişinăului şi Tiraspolului să depună eforturi pentru încheierea cât mai grabnică a ostilităților pe toată linia de confruntare.

Evenimentele din Moldova sunt din nou temă de discuții pentru miniştrii de externe din R.Moldova, România, Rusia şi Ucraina care s-au întâlnit la 24 mai la Lisabona, în marja reuniunii internaționale consacrată ajutorului destinat noilor state independente din CSI. In declarația comună, care reliefa îngrijorarea în legătură cu agravarea situației în zona de conflict, cei patru miniştri au propus o serie de „măsuri urgente”: stricta respectare a încetării focului; readucerea tehnicii blindate de luptă în cazărmile Armatei a 14-a; reîntoarcerea tuturor formațiunilor militare şi a tehnicii de luptă – inclusiv cea aparținînd Armatei a 14-a – la locurile de dislocare; garantarea securității centralei hidroelectrice de la Dubăsari; continuarea desfăşurării de observatori militari în zonele de confruntare.

Cam subțire documentul. Se sesizau, la o analiză mai atentă, primele semne ale transformării mecanismului cvadripartit într-un instrument in-eficient, departe de ceea ce îşi propuseseră cei patru miniştri la reuniunile

www.dacoromanica.ro

Page 201: Chişinău file de jurnal

200 · ION BISTREANU

din aprilie. Doar România şi R.Moldova şi-au asumat şi jucat rolul în serios. Rusia îşi urmărea pe mai departe propriile interese în Transnistria. Minis-trul Kozîrev, ca scuză a pozițiilor publice deseori contradictorii ale Rusiei, invoca interferențele unei „a treia forțe”, sintagmă la modă, nedescifrată până la capăt, folosită pentru a motiva instabilitatea politică din Rusia. El a respins acuzațiile cum că în Transnistria se află consilieri militari ai Rusiei – „aceştia pur şi simplu nu există acolo” – dar avertiza că, dacă în zonă vor acționa ge-nerali de tipul Makaşov, atunci „vom intra inevitabil în ciclul variantei iugos-lave”. Însă, nici un cuvânt despre măsurile Kremlinului menite să împiedice makaşovii sau ruțkoii de a mai merge în Transnistria şi a ațâța spiritele.

Şi preşedintele Elțîn respinge învinuirile Moldovei privind amestecul Rusiei în conflict. Mai mult, anunță că a convenit cu omologul său ucrainian ca miniştrii de externe şi ai apărării din Rusia, Ucraina şi Moldova să se întâl-nească în următoarele zile pentru a găsi o souluție rapidă de stingere a conflic-tului. Deci, la numai două zile după comunicatul de la Lisabona, noul țar de la Kremlin anunță o reuniune, nominalizând chiar participanții şi ştergând de pe listă România. Întreb în aceeaşi zi un consilier prezidențial moldovean ce ştie despre decizia preşedinților Rusiei şi Ucrainei. Nimic. Mai mult, mă asigură că „noi nu concepem să mergem mai departe fără România”.

27 mai. Într-un interviu acordat ITAR-TASS, Ion Iliescu declară că nu crede că în Moldova ar putea avea loc un război şi că partea română nu dis-pune de informații potrivit cărora Mircea Snegur intenționează să declare război Rusiei. În opinia sa, tensiunile din raioanele din stânga Nistrului sunt escaladate în mod artificial de anumite forțe politice care încearcă să dez-membreze acest mic stat. Acolo sunt ignorate legile elementare ale dreptului internațional şi, în consecință, în zonă s-a creat o situație explozivă. Moldova este un stat independent şi nu trebuie să se admită ca cele 27 procente ale populației ruse din Transnistria să dicteze voinței a 40 procente de locuitori indigeni. Iliescu a confirmat că România acordă ajutor militar Moldovei, care este un stat suveran, membru al ONU, şi care are pe deplin dreptul de a-şi crea propria armată națională; „Suntem dispuşi să acordăm tot sprijinul, dar asta nu înseamnă implicarea militară a României în evenimentele din Trans-nistria”.

Grupul de observatori din cele patru state participante la mecanismul cvadripartit îşi continuă conştiincios activitatea, fiecare informându-şi capi-tala în legătură cu situația din teren. În limita competențelor lor, şi anume de „a observa” şi a pregăti materialele necesare pentru reuniunile miniştrilor de externe, singurii abilitați să convină măsuri concrete care, la rândul lor, erau supuse aprobării guvernelor lor. Or, undeva avusese loc o scurtcircuitare a

www.dacoromanica.ro

Page 202: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 201

mecanismului. Şi nu provocată de România. Imi amintesc că, imediat după reuniunea amintită de la Lisabona, un membru al Consiliului de Securitate, referindu-se la una din ultimele şedințe ale Consiliului, a scăpat următoa-rele:„ ştiți, ieri unii s-au întrebat (în Consiliu – n.n.) dacă mai este necesar să menținem acest mecanism al experților şi observatorilor...”. Am încercat destul de timid să obțin – fără rezultat – informații suplimentare privind susținerea opiniilor de mai sus. Am discutat acest subiect şi cu şeful grupului de observatori români, concluzionând că „deocamdată, totul se desfăşoară în spiritul celor convenite de miniştrii de externe”. Am ignorat subiectul timp de câteva săptămâni. Evenimentele ulterioare au confirmat, din nefericire, cele de mai sus. După sângeroasele evenimente din 19-20 iunie de la Tighina, lucrurile vor evolua rapid. Observatorii militari vor fi retraşi din zonă, de-mersul diplomatic moldovean va fi vizibil temporizat şi pe fondul crizei po-litice interne, întrucât va trena destul de mult formarea noului guvern, după demisia lui Muravschi.

30 mai: Sunt informat că la Bucureşti premierul Theodor Stolojan a avut o întâlnire cu membrii Comitetului Interministerial pentru relațiile Româ-niei cu Republica Moldova. S-au trecut în revistă acțiunile întreprinse şi s-a examinat posibilitatea elaborării unui program de acțiuni concrete care să contribuie la extinderea şi aprofundarea acestor relații, ținând cont de nevoile imediate ale moldovenilor, prin prisma celor convenite la precedenta sesiune a Comisiei Mixte de colaborare economică şi tehnico-ştiințifică. Stolojan a dat Comitetului un termen de 10 zile pentru a prezenta guvernului, spre dezbatere şi aprobare, un program de colaborare politică, economică şi so-cial-culturală cu R. Moldova. Urmează să îi informez pe oficialii moldoveni asupra celor discutate la Bucureşti şi să încerc activizarea mecanismelor simi-lare de la Chişinău. M-am întâlnit cu vicepremierul responsabil, am primit asigurări formale şi... a rămas să aştept!

Din Rusia continuă să sosească ştiri contradictorii. Sub efectul recelui aer siberian, preşedintele Elțîn declară la Barnaul, la 27 mai, că „nu trebuie să ne neliniştim că va fi război.Vom retrage Armata a 14-a pe teritoriul Rusiei şi nu vom lăsa ca Rusia să fie implicată în război”. Declarație primită cu scepticism la Chişinău (deşi, într-o declarație de circumstanță acordată ziarului Finan-cial Times, Snegur salută declarația lui Elțîn). Preşedintele rus va recunoaşte ceva mai târziu că unele formațiuni din Armata a 14-a s-au aliat cu forțele armate nistrene, însă din proprie inițiativă şi nu la ordinele sale!!! Halal con-trol prezidențial asupra forțelor armate. Lipsa acestui control este evidențiată cîteva zile mai târziu când Elțîn se arată din nou dispus să retragă Armata a 14-a, dar se loveşte de opoziția deschisă a oficialilor militari ruşi care invocă

www.dacoromanica.ro

Page 203: Chişinău file de jurnal

202 · ION BISTREANU

faptul că mai mult de jumătate din militarii acestei armate au deja familii şi locuințe în Transnistria şi, ca atare, ei sunt gata să îşi apere căminele. In plus, o eventuală retragere ar ridica problema asigurării de locuințe (conform legii) pentru militari, ceea ce era practic imposibil. Încurajat de asemenea luări de poziție ale militarilor, liderul separatist transnistrean Smirnov nu se declară deloc îngrijorat de o eventuală retragere a militarilor ruşi, susținând că mulți ofițeri şi soldați ruşi vor rămâne în zonă şi se vor înrola în „forțele armate nistrene”.

Găgăuzii apar din nou pe scenă. Ei cer includerea problemei găgă-uze pe ordinea de zi a întâlnirii cvadripartite a miniştrilor de externe: „nu se poate realiza pace şi înțelegere fără a ține seama de interesele poporului găgăuz, adică de existența a trei republici independente în locul fostei RSS Moldoveneşti”. Deocamdată nu li se dă prea mare atenție, nici la Chişinău, nici la Moscova. Cred că activismul brusc al găgăuzilor a fost stimulat direct de la Tiraspol, de această dată.

28 mai: la Palatul orăşenesc de cultură din Tighina are loc o reuniune prilejuită de introducerea observatorilor militari în oraş, potrivit celor con-venite de cei patru miniştri de externe. Din România participă 24 militari. La ora 17.00, primele grupuri mixte de observatori au plecat spre sectoarele repartizate. Au fost prezenți generalul Netkaciov şi gen.maior N.Stoliarov, locțiitor al comandantului şef al forțelor armate ale CSI. În următoarele 48 de ore în oraş nu se înregistrează nici un incident.

Reuniunea cvadripartită a miniştrilor de externe, programată pentru 29 mai şi la care ar fi urmat să participe şi miniştrii apărării din cele patru state, este amânată la cererea părții ruse. Am aflat ulterior că amânarea a fost decisă chiar de Elțîn, care, cu câteva zile în urmă, propusese ca această reuniune să aibă loc fără participarea României

30 mai: Televiziunea rusă Ostankino nu ne uită. Îl intervievează pe mi-nistrul Graciov care, cu un aer preocupant, de parcă ar fi urmat să anunțe asedierea Moscovei, anunță că România a livrat recent Republicii Moldova o mare cantitate de tancuri: „potrivit datelor de care dispunem, au loc livrări de armament din România, câteva zeci de blindate, arme de foc. Avem date că specialişti militari români se află în prezent în Moldova şi dispunem de date că specialişti moldoveni în domeniul militar urmează cursuri de pregă-tire în România. Consider aceste acțiuni incorecte, şi le resping, deoarece aceasta duce la escaladarea tensiunii, la complicarea situației şi, în opinia mea, aceasta înseamnă implicarea României în conflictul armat intern dintre cei din „dreapta” şi cei din „stânga” Nistrului din Moldova”.

Fiindcă tot era duminică, Pavel Graciov are timp suficient ca să infirme,

www.dacoromanica.ro

Page 204: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 203

indirect, şi declarațiile făcute de preşedintele Elțîn cu trei zile în urmă. „Ar-mata 14-a ar putea fi retrasă în urma semnării unui acord special, însă nu-mai după ce conflictul în regiune va fi dezamorsat”. Nu pierde prilejul de a acuza şi conducerea Moldovei de „greşeli politice” care au exacerbat situația: „cu părere de rău, şi față de Transnistria s-au manifestat greşeli politice din partea conducerii Moldovei, care s-au repercutat dureros asupra situației din zonă. Inainte de a vorbi despre retragerea sau rămânerea armatei, înainte de precizarea statutului acesteia, trebuie încetat focul. Această comandă trebuie să o dea preşedintele Snegur. Dacă Moldova va începe operațiuni militare împotriva regiunii nistrene şi Armatei a 14-a ruse, mă voi găsi în dificultate să controlez unitățile militare subordonate”. Nu a uitat să asigure rusofonii din Moldova că nu trebuie să se teamă că forțele ruse îi vor abandona în caz de nevoie. Un alt general, Stoliarov, îi ține isonul: „dacă regiunile din stânga Nistrului vor deveni obiectul unei agresiuni de mari proporții, cu greu se va găsi o forță capabilă a interzice armatei să apere populația civilă”.

De unde până unde România a ajuns exportatoare de tancuri? În reali-tate, era vorba de nişte simple pontoane metalice, cerute de moldoveni pen-tru a asigura aprovizionarea satelor situate pe malul stâng al Nistrului, izolate după ce separatiştii aruncaseră în aer podurile. Şi, mai mult decât atât. Pentru a elimina eventuale suspiciuni, partea română informase în prealabil ataşatul militar al Rusiei la Bucureşti în legătură cu aceste livrări. La o manifestare culturală, sunt abordat pe acest subiect de un consilier al ambasadei ruse la Chişinău. Îi confirm că „da, am livrat mai multe mijloace de transport, pre-cum şi poduri de pontoane”. Neagă că informația falsă ar fi fost transmisă la Moscova de ambasadă. „Probabil că serviciile de informații ale Armatei a 14-a dispun de asemenea date” – îmi răspunde uşor încurcat. Convenim, diploma-tic, că moldovenii au dreptul să îşi doteze armata națională cu cele necesare, „inclusiv din Rusia sau alte țări, nu numai din România ” adaug eu. Mă în-treabă câți ofițeri români sunt acum în Moldova. Numai 24, cei din grupul de observatori militari de la Tighina. Îl rog ca, în cazul în care întâlneşte vreun alt consilier militar român, aşa cum se susține la Moscova, să mi-l prezinte şi mie: „ca ambasadă, am obligația să fiu informat de prezența lui pe aici, pen-tru a-i acorda asistență, în caz de nevoie”!

La 31 mai este rândul preşedintelui Snegur să apară la televiziune. Acuză, la rândul său, planurile neoimperiale ale Moscovei, declarațiile unor generali precum Ruțkoi sau Graciov, menite să incite armata din Transnistria să treacă de partea separatiştilor. Îl acuză direct pe Ruțkoi de pregătirea unui scenariu vizând ocuparea Transnistriei cu ajutorul Armatei a 14-a. Este mai prudent în referirile la Elțîn: „despre implicarea personală a lui Elțîn în angajarea Ar-

www.dacoromanica.ro

Page 205: Chişinău file de jurnal

204 · ION BISTREANU

matei a 14-a în conflict nu pot spune nimic. Pot doar să interpretez tăcerea acestuia drept un acord”.

Graciov îşi găseşte imediat timp să respingă acuzațiile preşedintelui mol-dovean, calificându-le drept absurde. Mai mult, îl acuză pe Mircea Snegur că ar provoca premeditat militarii ruşi din Transnistria, prin bombardarea unor obiective militare ale Armatei a 14-a în scopul de a-i determina pe aceştia să riposteze. Nu prea îşi coordonează declarațiile cu Tiraspolul, care anunță tri-umfător solidaritatea ofițerilor ruşi din divizia 59 de blindate şi trecerea de partea Tiraspolului a unității militare ruse de la Parcani.

* * *Am o scurtă convorbire cu preşedintele Snegur care, printre altele, se în-

treabă cum de autoritățile române „îl lasă sa facă ce vrea în România” pe omul moldovean de afaceri Vitalie Ustroi. Din câte cunoaşte, „banii pe care acesta îi rulează reprezintă cam jumătate din bugetul Moldovei!”,şi „cam toți aceşti bani sunt băgați în afaceri în România”. Nu aveam nici un fel de date despre „întreprinzătorul de succes Usturoi” (cum îi ziceau românii noştri, deşi, re-pet, numele lui era Ustroi). I-am răspuns că aceasta nu intră în competența ambasadei şi că, în opinia mea, o conlucrare a instituțiilor abilitate din cele două state ar putea face lumină în acest caz...

Ustroi şi-a mai continuat un timp afacerile bănoase de la noi, până când a fost implicat într-o răsunătoare afacere de contrabandă cu mercur şi uraniu, precum şi într-un împrumut masiv luat de la Bancorex. După aceea, „impe-riul Ustroi” s-a destrămat rapid... Peste ani, un alt om de afaceri moldovean, stabilit în Rusia, îmi povestea că Ustroi a fost strâns cu uşa, prin metode de-loc ortodoxe, să îşi cedeze întreaga avere unor mafioți ceceni şi ruşi, ai căror bani îi spălase în afacerile din România, dar şi fusese serios tentat de borcanul cu miere... „Să fie fericit că a scăpat cu viață”, a conchis conlocutorul meu...

* * *La 2 iunie, ministrul Țâu a plecat din nou la Moscova, pentru convor-

biri cu omologul său, Kozîrev. La întoarcere, mi-a relatat, pe un ton optimist, că vizita a fost fructuoasă, cei doi convenind: crearea a trei grupe de lucru care să monitorizeze acordul de încetare a focului; introducerea în zona de dezangajare a observatorilor militari din România, Federația Rusă, Ucraina şi R. Moldova; începerea consultărilor asupra modalităților de retragere a Armatei a 14-a din Moldova şi a elaborării aspectelor politice şi juridice ale soluționării conflictului. M-a asigurat că zvonurile privind intenția Rusiei de a elimina România din mecanismul cvadripartit sunt nefondate. Ca dovadă,

www.dacoromanica.ro

Page 206: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 205

îmi citează din comunicatul convenit cu Kozîrev referirile la funcționarea mecanismului cvadripartit pentru reglementarea conflictului din Transnis-tria. În ceea ce priveşte aspectele politice şi juridice ale dosarului transnis-trean, Kozârev ar fi expus – după spusele lui Țâu – doar unele considerente de ordin personal. Această „viziune personală” a ministrului de externe al Ru-siei va apare, peste câteva zile, şi public!

Îmi spune, în treacăt, că în timpul escalei la Kiev, i-a propus omologului său ucrainian încheierea într-un viitor cât mai apropiat a Tratatului politic de bază între cele două state.

Nota de optimism a ministrului în legătură cu neimplicarea pe viitor a Armatei a 14 în conflictul transnistrean era, în parte, susținută de o declarație a lui Elțîn în acest sens: „nu putem permite ca în această regiune (Transnistria – n.n.) să se repete varianta iugoslavă, cu atât mai mult cu implicarea trupelor ruse”. Zic „în parte”, deoarece acelaşi Elțîn îşi aducea aminte că în Transnistria „trăiesc zeci de mii de conaționali de-ai noştri. Sunt convins că dacă nu se vor lua în considerare interesele lor, nodul moldovenesc nu va putea fi descâlcit”.

Era evident, însă, că Rusia accepta formal începerea negocierilor privind retragera Armatei a 14-a doar din rațiuni de propagandă internă şi externă. De ex., la numai câteva zile interval, Elțîn, sub presiunea militarilor ruşi, şi-a retras promisiunea făcută la Barnaul că Armata a 14-a va fi retrasă. Peste câțiva ani, îşi va lua un angajament similar la summit-ul OSCE de la Istanbul, angajament pe care nici el nici succesorii nu l-au respectat în ultimele două decenii.

Declarațiile de la sfârşitul lunii mai ale ministrului rus al apărării au ecou, la 3 iunie, în şedința Consiliului de Securitate al Rusiei care, referindu-se la Transnistria, „şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu livrările de armament din România către Moldova. În cadrul Consiliului de Securitate a fost pusă problema necesității apărării intereselor ruşilor în această zonă”. Nimic des-pre livrările de armament către separatişti din partea Armatei a 14-a, despre implicarea acesteia în conflict. Dar oare Moldova nu avea dreptul să apere interesele moldovenilor din zonă, mai ales că, numeric, aceştia erau aproape de două ori mai mulți decât ruşii?

Purtătorul de cuvânt al MAE român evocă din nou posibilitatea organi-zării unei noi reuniuni a miniştrilor de externe din cele patru state. Se aduc şi câteva precizări: opinia potrivit căreia acest conflict ar fi fost generat de dorința de unire a Moldovei cu România nu oferă răspunsul corect; în reali-tate, este vorba de dorința de a păstra în Moldova o enclavă a vechilor struc-turi comuniste şi imperiale. Problema unirii celor două state nu se pune încă, nici una dintre părți neexprimându-şi oficial intenții de această natură; pen-

www.dacoromanica.ro

Page 207: Chişinău file de jurnal

206 · ION BISTREANU

tru realizarea unirii este absolut necesară consultarea populației din ambele state. Cât despre prezența României la negocierile legate de normalizarea situației din Transnistria, aceasta se datorează complexității problemelor care a impus recurgerea la mecanismul cvadripartit.

* * *Citesc în publicația moscovită Argumentî i faktî un comentariu privind

situația internă din Rusia. Nu i-am acordat, inițial, o atenție specială, consi-derându-l inabil partizan, întrucât insista pe un aşa-zis plan secret al lui Gor-baciov de a reveni în fruntea partidului comunist şi a prelua din nou puterea. Erau aduse ca argument planuri ale unor foşti politicieni şi militari sovietici care, anticipând în 1990-1991 deznodământul, au preferat să se retragă de pe scena politică, „dar în aşa fel încât să rămână”. Refacerea URSS ar urma, în concepția „foştilor”, să înceapă de la periferii, la aceasta contribuind criza eco-nomică şi socială, conflictele interne din fostele republici unionale, mai ales cele interetnice. Un exemplu îl oferea Georgia, unde pe fondul evenimente-lor din Osetia şi a războiului civil, vechiul şi experimentatul activist de partid şi de stat Eduard Şevardnardze a fost readus în prim-planul politicii. Cu refe-rire la Moldova, era nominalizat...Petru Lucinschi (!!), perdantul din 1990 în fața lui Snegur în competiția pentru preşedinția parlamentului şi care preferă să stea în umbră la Moscova, până în momentul în care nivelul de instabili-tate internă va atinge cota critică. Atunci, în iunie1992, am considerat puțin fantezistă reîntoarcerea „pe cai albi” a lui Lucinschi, dar peste câteva luni, în februarie 1993, scenariul publicației ruseşti era pus în scenă....

* * *De pe linia de confruntare vin informații extrem de alarmante. Se inten-

sifică atacurile gardiştilor şi cazacilor la Tighina, Cocieri, Coşnița, Corjevo, Dubăsari, Doroțcaia, Pohreba. Se fac noi încorporări în formațiunile separa-tiste, continuă transferuri de armament de la Armata a 14-a către separatişti; “republica nistreană” îşi creează propriul serviciu de grăniceri format din ca-zaci din zona Mării Negre. Terorizarea populaţiei moldovene din Transnistria continuă. La Grigoriopol apare grupul Delfin, format din puşcăriaşi eliberați, care atacă şi jefuieşte populatia. Teroarea şi crima vor domni şi la Slobozia, unde în timpul nopții sunt executați câțiva civili, suspectați că ar colabora cu autoritățile de la Chişinău. La 2-3 iunie sunt arestați, sub acuzația de terorism, Ilie Ilaşcu, Ştefan Urâtu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, Alexandru Lesco. Doar Executivul FPCD a reacționat imediat, calificând aceste acţiuni ale separatiştilor drept acte de terorism şi a cerut organelor de drept ale Repu-

www.dacoromanica.ro

Page 208: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 207

blicii să ia toate măsurile pentru eliberarea deţinuţilor. Peste un an şi jumătate, în octombrie 1993, după un simulacru de proces, tribunalul din Tiraspol va pronunța sentința de condamnare la moarte, prin împuşcare, a lui Ilie Ilaşcu, şi cu închisoare împotriva celorlalți membri ai grupului: Andrei Ivanțoc – 15 ani, Tudor Petrov-Popa – 15 ani, Alexandru Lesco – 12 ani, Valeriu Garbuz – 6 ani, Petru Godiac – 2 ani. Valeriu Garbuz a fost eliberat la câteva luni de la pronunțarea sențintei, chiar dacă fusese condamnat la 6 ani de închisoare. Se pare ca el fusese un „pion” introdus pe „tabla de şah”, pentru a depune apoi mărturie împotriva celorlalți arestați. Ulterior, s-a dovedit că lucrase ani buni în cadrul Ministerului de Interne, dupa ce absolvise, înainte de 1990, şcoli de specialitate la Chişinău şi Kiev. După unele informații, fusese racolat ulterior de serviciile ruseşti de securitate. După eliberare, a dispărut. Se bănuieşte că ar fi pe undeva prin Ucraina, unde şi-ar fi schimbat identitatea. Oricum, ni-meni nu mai ştie nimic despre el.

Preşedintele Snegur acordă un interviu agenției France Presse; avertizează că dacă parlamentul, care în zilele următoare urma să ia în discuție problema-tica transnistreană, inclusiv viitorul statut juridic şi politic al acestei regiuni, va opta pentru transformarea Moldovei în federație, „atunci vor trebui să se lipsească de mine. Voi părăsi preşedinția şi voi crea o altă mişcare de elibe-rare națională”. Este nevoit să recunoască faptul că evoluția evenimentelor din Transnistria „depinde mult de poziția Rusiei”, care este în continuare ambiguă, făcând referire directă la declarațiile contradictorii, aproape simul-tane, ale lui Elțîn şi ale ministrului rus al apărării privind viitorul Armatei a 14-a. Susține, în continuare participarea noastră în mecanismul cvadri-partit: „România are cu mult mai multe interese în Moldova decât Rusia şi este vorba despre un frate mai mare care trebuie să aibă grijă de cel mic”. „Opiniile personale” ale lui Kozîrev, la care făcuse trimitere ministrul mol-dovean de externe apar, detaliate, într-un interviu al demnitarului rus acor-dat la 7 iunie ziarului Le Monde. La întrebarea dacă într-o bună zi regiunea transnistreană a Moldovei ar putea deveni parte a Rusiei, Kozîrev a răspuns tranşant: „Nu înţeleg de ce Moldova trebuie să fie cu orice preţ un stat unitar, atâta timp cât ea cuprinde şi regiuni ca Transnistria şi Găgăuzia, cu o istorie şi o componenţă demografică complet diferite”. Interesul Rusiei în această zonă era formulat cu claritate: „Eu nu exclud posibilitatea ca în această parte a lumii să se ajungă la schimbări de teritorii”. Ministrul de externe rus vedea posibilă trecerea Crimeei sub jurisdicţia Moscovei şi nu excludea nici că regi-unea transnistreană să aparţină din nou Rusiei. Lui Kozîrev i se părea esențial ca majoritatea ruso-ucraineană din zona Nistrului „să obţină un statut poli-tic şi juridic special, deocamdată în interiorul Moldovei”. El chiar a mers mai

www.dacoromanica.ro

Page 209: Chişinău file de jurnal

208 · ION BISTREANU

departe, sugerând statelor Baltice, Ucrainei şi R. Moldova să accepte „crearea unor anume regiuni pe teritoriul lor care să aibă un statut special şi legături foarte strânse, legături privilegiate, cu Rusia”. Şi, ca să întărească cele afirmate în interviu, a doua zi purtătorul de cuvânt al MAE rus a declarat că ar fi pre-ferabil ca rusofonii din Moldova să dispună de un „statut politic şi juridic special în cadrul unui stat moldovenesc integrat şi unificat”. Declarația este preluată de mai multe agenții de presă şi cam atât.

Analiştii din capitalele occidentale citesc cu indiferență, probabil într-o pauză pentru cafea, declarațiile lui Kozîrev, mesagerul oficial al politicii externe a Kremlinului, deşi acestea ar fi trebuit să stârnească o minimă în-grijorare în ceea ce priveşte posibilele amenințări la adresa păcii, stabilității, statalității şi integrității teritoriale a unor state din estul şi sud-estul Europei. Lectura fugară a comentariilor unor prestigioase publicații vest-europene şi de peste Atlantic dezvăluie, în continuare, preocuparea nedisimulată față de evoluțiile interne din Rusia. Analiştii – şi, sunt sigur, şi cercurile diplomatice de la Moscova – atrag atenția asupra faptului că în Rusia există premise pen-tru un soi de lovitură de stat, aducând drept argument reintegrarea fostei no-menclaturi administrative de partid, blocarea reformei economice, creşterea influenței unor foşti adepți ai liniei dure asupra armatei. Este dat şi un nume: Pavel Graciov, fost şef al trupelor de paraşutişti, veteran al războiului din Af-ganistan. Să fie asta a treia forță de care vorbea mai deunăzi Kozîrev?

Doar Bucureştiul a reacționat prin purtătorul de cuvânt al MAE, care a declarat la 9 iunie că aserțiunile lui Kozîrev sunt extreme de grave, deoa- sunt extreme de grave, deoa-rece pun în cauză unul din principiile fundamentale ale reglementării pe cale politică a situaţiei create în raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Mol-dova, respectiv integritatea teritorială a acestui stat independent şi suveran. Ele sunt cu atât mai surprinzătoare, cu cât ele vin din partea unuia din coau-torii declaraţiilor de la Helsinki şi Chişinău ale miniştrilor de externe ai celor patru state – Republica Moldova, România, Rusia şi Ucraina – care enunţă principiile reglementării pe cale paşnică a conflictului din această parte a Republicii Moldova, în primul rând cel al integrităţii teritoriale. „Aceasta este una din nedumeririle noastre. Apoi, în altă ordine de idei – şi tot ca o nedumerire – Transnistria nefiind contiguă cu Rusia, o eventuală includere a acestui teritoriu în cadrul Rusiei nu s-ar putea face decât cu preţul altor modificări teritoriale substanţiale, pe care nici nu îndrăznesc să mi le imagi-nez”- a mai declarat purtătorul nostru de cuvânt.

Un interviu plin de bun simț al preşedintelui Snegur acordat ziarului Iz-vestia: „Moldova şi România sunt două părți ale unui tot unitar, dar istoria a hotărât ca astăzi pe pământ să existe două state româneşti. Este evidentă

www.dacoromanica.ro

Page 210: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 209

necesitatea integrării lor culturale şi economice”. Subliniază că în prezent nu este deloc uşor să se stabilească perspectivele unificării cu România: „pentru mine este clar un singur lucru: trebuie anihilat total un astfel de fenomen ruşinos cum este sârma ghimpată dintre cele două state. Granița cu România trebuie să fie deschisă. După un anumit timp, vom lua granița sub controlul nostru şi o vom păzi. Totuşi, repet, nu mi-am asumat curajul de a vorbi despre unificare”. Mai departe: „am încheiat un tratat bun cu Rusia şi, spre deosebire de Moscova, l-am ratificat demult. El conține numeroase articole de compro-mis, inclusiv unele referitoare la ruşii din Moldova. În Rusia există forțe să-nătoase cu care se poate cădea de acord”. Califică drept dezinformare ştirea recentă privind livrările de tancuri din România: „am primit armament de la Bucureşti, au sosit şi câteva transportoare blindate, însă nu poate fi vorba de nici un fel de tancuri. Deşi trebuie să subliniez că Moldova este un stat inde-pendent şi poate să cumpere arme nu numai din Rusia, dar şi din oricare altă țară”.

* * *...Din zicerile „eroului” revoluției române, pastorul Laszlo Tokes, la

8 iunie 1992, în publicațiile „Bihari naplo” şi „Erdelyi Naplo”: „Pretindem asigurarea învățământului în limba maternă de la grădiniță până la învățământul superior”; „parlamentul român se pregăteşte să adopte o nouă lege a învățământului profund antiminoritară, discriminatorie şi antidemo-cratică”!!....Şi, după aproape 20 ani, acum, când îmi recitesc însemnările, con-stat că pastorul nostru reformat şi-a atins scopul!!!....

* * *Un iunie frumos la Chişinău. Oraşul – plin de verdeață şi de flori, te îm-

bie la plimbări prin parcurile sale. Îmi plăcea, uneori, să străbat aleile parcului central străjuit la intrare de impunătoarea statuie a lui Ştefan cel Mare. Eram bucuros să văd întotdeauna flori proaspete la busturile scriitorilor de pe Aleea Clasicilor. Atât! Dispăruse romantismul cenaclurilor de pe această alee din anii 1988-1989.

După ce străbăteai aleea, te întâmpina statuia poetului rus Alexandr Puşkin.

De ce un monument al lui Puşkin la Chişinău, şi încă în centrul oraşului? Motivația principală: între septembrie 1820 şi august 1823, tânărul şi zbur-dalnicul poet a locuit la Chişinău, avînd statutul de exilat „politic” pentru epigramele sale cu conținut antițarist şi anticlerical. Astfel că, la 26 mai 1885, chiar în ziua sărbătoririi zilei de naştere a poetului rus, pe una din aleile late-

www.dacoromanica.ro

Page 211: Chişinău file de jurnal

210 · ION BISTREANU

rale ale parcului Aleksandrovskii din Chişinău a fost dezvelit monumentul, realizat pe cheltuiala basarabenilor care au strâns 1000 ruble în aur. La mij-locul anilor ’50 monumentul a fost mutat în centrul grădinii publice, pe axa Aleii Clasicilor.

Puşkin, mic de statură, departe de a fi un bărbat cât de cât atrăgător, păs-tra mult din genele strămoşului său, un abisinian luat prizonier de Petru I şi mai apoi înnobilat. Mândri de contribuția lor la cultura rusă, etiopienii au ridicat un monument în Adis Abeba, pe care sunt inscripționate în limba am-hara cuvintele: ”Marele poet abisinian A. Puşkin. 26.05.1799 – 29.01.1837”.

Culmea este că s-au găsit cercetători care să susțină ca între neamul lui şi urmaşii lui Ştefan cel Mare ar fi ceva legături. Cică una din descendentele vo-ievodului, în a zecea spiță, Nadejda Gherasimovna Rahmaninova, s-a căsăto-rit cu Iurii Alexeevici Puşkin, frate bun al Mariei Alexeevna Hannibal, bunica poetului. Cu care a avut cinci copii, verişori de gradul al treilea cu poetul...

În timpul exilului la Chişinău, poetul s-a bucurat de atenția administrației ruse locale, precum şi, prin intermediul acestora, de cea a „cuconițelor” şi fetişcanelor din tagma nobilimii basarabene. „Nicăieri în viața lui n-a avut Puşkin atîtea intrigi amoroase, atîtea petreceri, ciocniri şi dueluri ca la Chişinău” – observa cercetătorul Gheorghe Bezviconi. Iar în prefața ediției complete a operei lui Puşkin, apărută la 1887, se menționează că „Vinul, jocul de cărţi, turbulenţa după cochetele şi uşuraticele fete moldovence, grecoaice, italience, evreice şi ţigance: confruntările zvăpăiate cu potlogarii, coţcarii... în sfârşit – două dueluri, care s-au terminat cu bine, acestea erau manifestările tânărului şi aprigului surghiunit”. Nu şi-a rezolvat el numai cu pistolul dis-putele cu adversari, mai ales pe chestiuni amoroase, pentru că unii dintre do-molii noştri băştinaşi, care nu cunoşteau prea bine arta duelurilor, stăpâneau mult mai bine mânuirea ciomagului, instrument pe care poetul l-a simțit de vreo două ori pe spinare!

Dintre aventurile amoroase, a devenit legendă pasiunea pentru o fru-moasă țigancă, Zamfira, de pe moşia de la Dolna a căminarului Zamfirache Rally. Dragostea dintre cei doi nu a durat decât vreo două săptămâni, pentru că frumoasa țigancă a dispărut... Fusese răpită de logodnicul ei, un țigan ge-los la culme, care a şi ucis-o mai apoi... Zamfira ve deveni eroina poemului „Țiganii”, scris de Puşkin ceva mai târziu.

O altă pasiune a poetului a fost Calipso Polihroni. Aceasta fugise, îm-preună cu mama sa, văduvă a unui logofăt din Constantinool, întâi la Odesa, apoi la Chişinău. Puşkin o vizita des, atras de cântecele ei la chitară – melodii turceşti voluptoase, plângărețe, acompaniate de mişcarea ochilor şi uneori a trupului. Se zicea că tânăra grecoaică îl cunoscuse pe Byron, în brațele căruia

www.dacoromanica.ro

Page 212: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 211

gustase pentru prima oară din plăcerile dragostei. Nu era socotită frumoasă, pentru că în aceeaşi perioadă în Chişinău mai era o cântăreață de gen, dar mult mai frumoasă şi mai tânără, Ruxandra, fiica doctorului Samurcaş din Iaşi.

De ce, până la independență, întreaga Basarabie a fost umplută de case memoriale, busturi şi monumente ale lui Puşkin (cineva îmi spunea că, în 1992 erau vreo 175 pe întinsul Moldovei) nu prea am înțeles. Mai ales că nu se poate spune că, în afară de femei, poetul a iubit ceva în Basarabia. Dimpo-trivă. Într-o scrisoare adresată unui prieten nota că ”aici la noi e moldovenime şi greață, o, Doamne!” Iar la câțiva ani după reîntoarcerea la Petersburg scria: „Aflarea mea în Basarabia nici până în ziua de azi nu mi-a lăsat vreo am-prentă cât de cât, nici poetică, nici prozaică”. Mai mult, a „dedicat” oraşului Chişinău şi o poezie:

„Blestemat oraş Chişinău, Am obosit să-ţi zic de rău. Cândva pe-acoperişul tău, Peste-ale tale case slute Va bubui un tunet greu!”

Şi chiar ceva mai multe versuri le-a dedicat localnicilor:„Eu v-am uitat cu nordu-n ceațăStolița, dragi concetățeni Ca să-i trezesc în dimineață Pe somnoroşii moldoveni.Printre-ale țigănimii mutre Eu sunt Orfeu ca printre cutre. Eu printre moldovence proaste Sunt Zeu al vechilor năpaste.Iar printre moldoveni sunt eu Nu căprioară, dar un leu. Mai bine zis, printre maimuțe Sunt leu şi cal de Almadan, Tu al măgarilor tăpşan.”

S-a găsit, totuşi, cineva, şi anume Vasile Alecsandri, să îi răspundă pe mă-sură:

„Fiind mai negru ca țiganiiCe-ai tot cerşit la noi cu anii, Tu, cel primit cu dor de sus Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

www.dacoromanica.ro

Page 213: Chişinău file de jurnal

212 · ION BISTREANU

Cu dar de pâine şi de sare, Cu vin din beciul nostru mare Te-am ospătat. Iar tu în zori Râzând, te-ai scârnăvit în flori.Apoi prin codri de milenii Ai tot umblat de dragul lelii. Ei, vezi atunci? Pun mâna-n foc: Tu n-ai fost cal arab, ci porc!”...

* * *La 9 iunie parlamentul de la Chişinău acceptă demisia guvernului Mu-

ravschi. Nu semnează demisiile miniştrii de externe, apărării şi al securității naționale, precum şi ministrul culturii. Nu constituie o surpriză pentru ni-meni. Toți, însă, încearcă să ghicească cine va fi preferatul preşedintelui pentru postul de premier. Snegur îşi anulează participarea la un forum internațional – Conferința Națiunilor Unite asupra mediului şi dezvoltării de la Rio de Janeiro.

La 10 iunie Nicolae Țâu face o vizită fulger la Bucureşti. Nu am primit nici o informație despre rezultatele convorbirilor. Am aflat doar că în pe-rioada următoare ar urma ca un grup mai mare de diplomați moldoveni să meargă în România la cursuri de pregătire.

Separatiştii transnistreni îşi văd în continuare de treabă! Pentru a da impresia că nu resping dialogul politic cu Chişinăul, avansează propunerea încheierii unui tratat privind crearea unei Federații între Moldova şi Trans-nistria, bineînțeles cu obsesivul amendament privind rezervarea dreptului la secesiune în cazul pierderii de către R.Moldova a suveranității de stat.

Fostul adjunct al şefului statului major al Armatei a 14-a, colonelul Ştefan Chițac, este avansat general şi numit ministru apărării republicii nis-trene. Etnic român din regiunea Cernăuți, Chițac era un veteran al armatei sovietice, participant la intervențiile militare din Ungaria (1956), Cehoslova-cia (1968) şi Afganistan . Nemulțumit cu pensia de general sovietic, a accep-tat imediat rolul de mercenar al separatiştilor transnistreni. Greu de explicat cum un „român curat ”, născut pe teritoriu românesc, fără nici o legătură, nici măcar de rudenie, cu Transnistria, îşi vinde onoarea pentru o cauză complet străină. Maracuța sau Caraman erau măcar „moldoveni băştinaşi” născuți în Transnistria.

Viceprim-ministrul Oboroc, şeful delegației Chişinăului în Comisia de reconciliere, are mai multe întâlniri cu separatiştii tiraspoleni, însă, în pofida

www.dacoromanica.ro

Page 214: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 213

unor propuneri extrem de concesive, aceştia din urmă rămân ferm pe poziții: federalizarea țării şi delegarea de împuterniciri la nivelul subiecților federației (periodic, şi găgăuzii mai lansau câte un semnal că ar dori, la rândul lor, un statut similar). În luna iunie comisia şi-a încetat practic activitatea.

Un acord de încetare a focului, la 9 iunie, începând cu ora 19.00, ca ur-mare a unei hotărâri a Parlamentului, a fost respectat doar de forțele guvernu-lui de la Chişinău şi de voluntari, formațiunile paramilitare ale separatiştilor continuând provocările. Mai mult, şefii unor întreprinderi şi unități agricole de pe malul stâng al Nistrului, erau amenințati că sabotează aproviziona-rea gardiştilor, Armata a 14-a continua să-şi desfăşoare trupele şi tehnica de luptă în diverse locuri din Transnistria. Transnistrenii cereau tot mai insis-tent retragerea necondiționată a forțelor de ordine moldovene pe pozițiile lor inițiale, pe malul drept al Nistrului. Patru din cele cinci poduri de peste Nistru fuseseră deja aruncate în aer. Cel de la Tighina rezista doar datorită faptului că în oraş se găsea un număr destul de mare de formațiuni paramili-tare ale separatiştilor, aprovizionate, peste pod, de la Tiraspol.

Parlamentul de la Chişinău respinge, la 11 iunie, după două zile de dez-bateri furtunoase, exigențele Tiraspolului privind federalizarea, propunând, în schimb, reconsiderarea statutului politic şi juridic al regiunii transnis-treane în interiorul unei Moldove unitare. Se adoptă o Hotărâre privind unele măsuri de soluționare a conflictului armat care prevedea, printre altele: dezarmarea formațiunilor paramilitare, reîntoarcerea refugiaților la locurile de baştină, crearea condițiilor pentru funcționarea normală a organelor le-gale ale puterii, abținerea Armatei a 14-a de la orice aplicații militare şi de la dislocarea în afara garnizoanelor a unor subunități ale sale. Pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor s-a decis şi crearea unei comisii mixte de deputați din R.Moldova şi reprezentanți din stânga Nistrului (65 persoane), care s-a deplasat şi în zonele de conflict.

In urma propunerilor Comisiei mixte sus-menționate, la 16 iunie parla-mentul adoptă o nouă hotărâre – „Principiile de bază pentru reglementarea paşnică a conflictului armat, instaurarea păcii şi înțelegerii în raioanele de est ale Republicii Moldova”, care prevedea: stabilirea unui control eficient asupra respectării acordului de încetare a focului; dezangajarea părților aflate în con-flict; dezarmarea formațiunilor de voluntari şi a formațiunilor paramilitare; elaborarea statutului juridic al raioanelor de est ale republicii în conformitate cu practica internațională, „luându-se în considerare particularitățile istorice ale constituirii zonei transnistrene”, cu participarea preşedinților comitetelor executive ale raioanelor Anenii Noi, Camenca, Criuleni, Dubăsari, Floreşti, Grigoriopol, Orhei, Rezina, Rîbnița, Slobozia, Şoldăneşti, Ştefan Vodă şi ale

www.dacoromanica.ro

Page 215: Chişinău file de jurnal

214 · ION BISTREANU

oraşelor Tighina, Dubăsari, Rîbnița,Tiraspol; restabilirea complexului eco-nomic unic; întoarcerea refugiaților la locurile de baştină; organizarea de noi alegeri generale, cu participarea unor observatori străini; restabilirea organe-lor legale ale puterii şi ale administrației în raioanele de est; formarea unui guvern de concordie națională; garantarea neutralității Armatei a 14-a până la retragerea sa definitivă de pe teritoriul republicii (având în vedere că mulți militari îşi întemeiaseră familii în R. Moldova, se propunea chiar înrolarea, la dorință, a acestora în forțele armate ale Moldovei, cu respectarea tuturor garanțiilor sociale prevăzute pentru militari).

Parlamentarii sunt mai relaxați, convinşi fiind că, în sfârşit, se deschide calea spre încheierea conflictului şi normalizarea situației în republică...

Aproape pe neobservate, preocupați mai mult de conflictul transnis-trean, deputații votează legea referendumului. În articolul 3 se precizează că „schimbarea statutului statalităţii Republicii Moldova este posibilă numai în urma unui referendum special”. Un deputat îmi spune că „legea poate să mai liniştească spiritele la Tiraspol, care tot acuză Moldova că vrea, peste noapte, să se unească cu România”. Un altul, mai optimist, crede că „la momentul oportun Unirea va putea fi făcută legal, prin referendum”.

Petru Lucinschi este numit, la16 iunie, ambasador al Republicii Mol-dova în Federația Rusă, post pe care îl va ocupa doar 8 luni.

* * *Elțîn numeşte ca premier pe Egor Gaidar, un tânăr de 36 de ani, dar

foarte influent economist. Era nepot al scriitorului Arkadii Gaidar, pe care mulți din generația mea şi-l aduc aminte cu a lui carte „Timur şi băieții lui”. Supranumit mai târziu arhitectul reformelor economiei de piață, noul pre-mier a anunțat imediat liberalizarea prețurilor, care au crescut de zeci şi chiar de sute de ori. Au crescut şi salariile, dar în procente mult mai mici față de creşterea prețurilor. Terapia de şoc aplicată de guvernul rus va accentua gra-dul de sărăcire a populației. Singurii beneficiari ai acestei perioade vor fi lu-crătorii din instituțiile bancare, structurile comerciale şi, desigur, mafia. S-au liberalizat importurile, piața fiind invadată cu toată gama de mărfuri, de la snickere la computere personale, producția internă de bunuri de larg consum fiind înăbuşită atât tehnologic, cât şi psihologic. Directorii-monopolişti au început să ceară subvenții de la stat dar, încet-încet, au început să plătească salariile cu întârziere, banii fiind depozitați în bănci, dobânzile intrând în bu-zunarele lor. Într-un timp relativ scurt sunt privatizate, „pentru o rublă”, 35 de mii de înteprinderi. Mai târziu, Gaidar va recunoaşte că „noi am început reformele într-o conjunctură foarte interesantă, când se putea face o întreagă

www.dacoromanica.ro

Page 216: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 215

listă cu ce nu aveam şi de ce reformele nu puteau fi înfăptuite. Nu exista un sprijin stabil în parlament, nu existau insitutele normale ale puterii (armată, vamă, miliție), ele însele fiind înfrânte de criza puterii de la începutul anilor ’90. Aveam 16 bănci centrale, în loc de una, lipsea tradiția întreprinzătorului privat, nu exista un sector privat puternic, ca în Polonia. Nu aveam nici mă-car o copeică-valută, nu aveam posibilitatea de a atrage fonduri de pe piața financiară internațională. Mai mult, nu puteam să aşteptăm, nu puteam să nu facem nimic şi să explicăm de ce nu trebuie făcut nimic”.

Am evocat cele de mai sus pentru că situația din Republica Moldova, ca de altfel şi din alte foste republici sovietice, era oarecum similară...

* * *Evenimentele din ultima parte a lunii iunie au căpătat o întorsătură

dramatică, consecințele fiind ani de-a rândul dificil de evaluat. Fitilul a fost aprins la Tighina, oraş cunoscut şi sub numele de Bender, pe malul drept al Nistrului.

Numele de Bender fusese dat de turci, care ocupaseră cetatea în 1578, şi se pare a veni din cuvântul persan ce înseamnă „golf ”. Prefer denumirea istorică „Tighina”, pe care a avut-o înainte de ocupația otomană şi, ulterior, în perioada 1918-1940, deşi în documentele oficiale moldoveneşti el figura sub toponimicul Bender.

Unul din principalele oraşe industriale ale Republicii, oraşul a fost pu-ternic rusificat după război, astfel că, în momentul declanşării în 1990 a acțiunilor forțelor separatiste, oraşul Tighina a devenit o adevărată arenă de luptă, un cap de pod strategic pe malul drept al Nistrului. Cu o populație de cca 100 mii locuitori, ruşii (cca 40%) şi ucrainienii (cca 18%) erau majoritari în Tighina. Moldovenii mai reprezentau doar 25% din populație (cca 25 mii persoane), după ce recensământul din 1989 înregistrase peste 40 mii moldo-veni. În atari condiții, referendumul organizat în 1991 privind apartenența oraşului la „republica moldovenească nistreană” adusese rezultatul dorit de separatişti, organele puterii locale trecând practic în mâna acestora. Singurul punct de sprijin al organelor legale ale Chişinăului îl constituia doar un post de poliție, condus de comisarul Gusleakov, care, deşi de naționalitate rusă, şi-a respectat până la capăt jurământul militar depus în fața autorităților le-gitime ale Republicii Moldova. Acesta, precum şi polițiştii din subordinea acestuia merită şi peste ani toată admirația pentru devotamentul cu care au încercat să îşi îndeplinească misiunea, în pofida umilințelor şi a provocărilor cotidiene. Aproape în fiecare noapte se trăgea asupra postului de poliție, însă Chişinăul nu a avut curajul să adopte măsuri mai hotărâte decât în momen-

www.dacoromanica.ro

Page 217: Chişinău file de jurnal

216 · ION BISTREANU

tul în care situația se agravase extrem şi era deja previzibilă trecerea totală a oraşului sub controlul separatiştilor. Asta, chiar în condițiile în care observa-torii militari străini din comisia cvadripartită erau, de câteva zile, prezenți în oraş.

...În dimineața zilei de 20 iunie, ascultând, ca de obicei, postul moldo-vean de radio, am fost şocat să aud o declarație a preşedintelui Snegur care, după o scurtă trecere în revistă a evenimentelor ce au avut loc la Tighina în după amiaza zilei precedente şi în cursul nopții, a anunțat solemn că „în tim-pul de față în oraşul Bender se întreprind măsuri pentru restabilirea ordinii constituționale” şi că „până la prânz, steagul Moldovei va flutura deasupra oraşului”. Am luat imediat legătura cu cineva din conducerea ministerului de interne care mi-a făcut o informare amănunțită asupra celor petrecute în ul-timele 12 ore la Tighina, evoluția evenimentelor din cursul nopții şi măsurile care s-au luat în primele ore ale zilei, „din dispoziția comandantului suprem”. Am informat imediat conducerea ministerului nostru de externe. Mi s-a confirmat că din partea conducerii Moldovei nu se primise nici o informație până în acel moment...

Iată, succint, succesiunea evenimentelor:În după amiaza zilei de 19 iunie, în jurul orei patru, polițiştii opresc în

apropierea unei tipografii un camion pentru un control de rutină al docu-mentelor, reținând doi dintre ocupanții autocamionului. Cineva, nu se ştie cine şi de unde, a tras asupra polițiştilor, care au ripostat. Au apărut imediat – de unde atât de prompt? – mai mulți cazaci şi gardişti, declanşându-se un violent schimb de focuri între aceştia şi polițiştii care s-au retras în postul de poliție. Fiecare dintre părți a cerut întăriri. Forțe numeroase de gardişti (peste 1200) au înconjurat clădirea secției orăşeneşti de poliție asupra căreia au des-chis focul. Din satul Varnița au plecat în ajutor mai mulți polițişti şi voluntari, însă chiar înainte de a intra în oraş au căzut într-o ambuscadă a gardiştilor de sub comanda colonelului Kostenko. Dovadă că totul era pregătit în cele mai mici amănunte şi fusese nevoie de o provocare, pentru a oferi separatiştilor pretext pentru declanşarea unei operațiuni de anvergură, cu scopul de a pre-lua total controlul asupra oraşului. Preşedintele Snegur a dat imediat ordinul de a trimite în zonă brigada cu destinație specială „Fulger”, în care activau colaboratori ai poliției moldovene, mulți dintre ei foşti combatanți în Afga-nistan.Totodată, s-a decis trimiterea la Tighina a unor subunități ale ministe-rului apărării, încropite în grabă din rezervişti. În acelaşi timp, comandanții grupelor tactice au primit ordinul de a se deplasa imediat la punctele de co-mandă şi să aştepte instrucțiuni. Conducerea operațiunilor este încredințată generalului de brigadă Fiodor Dabija Kazarov (nepot al unui general erou

www.dacoromanica.ro

Page 218: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 217

din timpul primului război mondial, ginere al unui adjunct al ministrului rus al apărării!)

Primul batalion de infanterie motorizată dislocat în centrul de instrucție Bulboaca a primit ordinul de alarmare. Acest batalion, completat în general cu soldați care nu îşi terminaseră complet stagiul militar în fosta armată so-vietică, era socotit unul din cele mai bine pregătite şi înarmate.

O companie a batalionului a primit sarcina de a porni în marş spre Ti-ghina şi a intrat în oraş fără a întâmpina vreo rezistență. Spre ora 11 seara, două companii au ocupat poziții de apărare la capătul podului peste Nistru, însă asupra lor s-a dezlănțuit de pe celălat mal un puternic tir de de artilerie si mortiere. În acelaşi timp, asupra lor a început să se tragă din blocurile de locuințe din imediata vecinătate.  S-a deschis totodată foc în spatele liniilor de apărare ale forțelor moldovene, de pe pozițiile unde era dislocat batalionul de apărare chimică al Armatei a 14-a.

O altă companie, care se îndrepta spre secția de poliție, a fost întâmpi-nată cu focuri de arme automate, suferind serioase pierderi, fiind ucis însuşi comandantul companiei.  

În jurul orei 1 noaptea, forțele transnistrene au deschis focul de pe lansatoarele „Alazan”, multe rachete lovind şi case de locuit, câțiva civili pierzându-şi viața. Un proiectil a căzut şi în cazarma batalionului chimic rus.    Unui tir intens de artilerie a fost supus şi nodul de cale ferată din sa-tul Varnița, salvele de artilerie continuând până spre dimineață. Generalul Netkaciov, comandantul Armatei a 14-a, a primit asigurări de la ministrul moldovean al apărării că forțele moldovene nu vor ataca subunitățile armatei ruse, încartiruite în cetate. Asta, după ce generalul Dabija îl sunase pe coman-dantul brigăzii 173 de rachete şi i-a spus că dacă în decurs de un ceas transnis-trenii nu pleacă din cetate, asupra acesteia se va deschide focul !

In jurul orei patru dimineața, forțele de ordine moldovene au preluat to-tal controlul podului de peste Nistru. Au fost luați prizonieri şi câțiva cazaci care, în timpul interogatoriilor, au declarat cu seninătate că lor le este indife-rent pentru cine luptă, principalul era să fie plătiți.

Refugiați în subsolurile sovietului orăşenesc, observatorii militari din cele patru state, inclusiv cei din România, au declarat că vor informa con-ducerile lor asupra cursului evenimentelor şi, întrucât acțiunile militare nu le permit să îşi desfăşoare activitatea, vor fi nevoiți să îşi părăsească posturile.

20 iunie. Nici nu răsărise bine soarele, când pozițiile moldovene au fost atacate de tancuri, a căror apariție a avut un efect psihologic dezastruos asu-pra soldaților, băiețandri de 18-19 ani care nu aveau nici două luni de stagiu militar; mulți dintre ei au început să fugă în căutarea unui adăpost. Cei rămaşi

www.dacoromanica.ro

Page 219: Chişinău file de jurnal

218 · ION BISTREANU

pe poziții au reuşit să scoată din luptă cele trei tancuri.   Pe turelele acestora era desenat drapelul rus. Doi tanchişti, luați prizonieri, au recunoscut că fac parte din efectivele Armatei a 14-a. Au fost dezbrăcați până la chiloți (unifor-mele au fost luate ca probe!) şi au fost trimişi înapoi peste Nistru.

Pe la jumătatea zilei, în Tighina erau patru puncte „fierbinți”: cazarma în care se afla un batalion de gardişti (300 oameni, sprijiniți de două trans-portoare blindate şi de un lansator de rachete Alazan); comitetul executiv orăşenesc (apărat de cca 100 gardişti); cetatea, în care se afla brigada rusă de rachete, precum şi un grup mare de cazaci, gardişti şi milițieni; orăşelul mili-tar al batalionului rus de apărare chimică, în care se regrupaseră şi „voluntari” transnistreni.

În ajutorul forțelor moldovene au mai fost trimise două companii din batalionul de infanterie motorizată, îmbarcate pe două transportoare blin-date şi... două autobuze, urmate de un camion cu muniție. În dreptul cetății Tighina, în care erau încartiruite subunități ale Armatei a 14-a, asupra lor s-a deschis focul. Mai mulți tineri soldați au fost ucişi, alții au fost luați prizoni-eri. Doar un grup de 20 militari a mai ajuns pe poziții...

Am urmărit în acea seară un reportaj TV de pe linia frontului. Gene-ralul Dabija explica unor civili cum a decurs operațiunea: a dat un telefon la „comandanții ceia”(separatiştii transnistreni), pe care i-a informat că două autobuze cu soldați vor trece spre postul de poliție şi, ca atare, să nu se tragă asupra lor. „Aceia” nu s-au ținut de cuvânt, şi, după ce au trecut cele două au-tobuze, asupra lor s-a deschis focul, fiind ucişi „8-10 tineri”...Incredibil cum ditamai generalul îşi trimite subordonații la luptă cu autobuzul, ba mai şi in-formează potențialul adversar. Nici la manevre militare nu se procedează aşa. În plus, pierderile le aproxima, cu un calm dezarmant, la câteva ore după ata-carea convoiului! Neprofesionalism? Inconştiență? Trădare? Întrebări la care ar fi trebuit căutat un răspuns, atunci, în acele zile, sau mai târziu. Au rămas doar întrebările şi durerea rudelor celor câteva zeci de tineri, toți cu vârste între 18-20 de ani, care au murit fără să poată trage măcar un foc de armă. Ar mai fi multe de spus despre generalul Dabija, dar, odihnească-se în pace! Nu peste multă vreme va sfârşi tragic, într-un destul de curios accident de maşină...

În după amiaza aceleiaşi zile, Consiliul Militar al Armatei a 14-a, învinu-ind conducerea Moldovei de „agresiune militară” şi de „omorârea şi rănirea unor militari ruşi la Tighina”, a dat un ultimatum de încetare a focului până la ora 18.30, în caz contrar la ora 20 forțele militare ruse vor riposta. „Pen-tru orice eventualitate”, gen. Netkaciov dăduse deja ordinul să fie pregătite 10 tancuri şi 4 transportoare blindate, care stăteau gata de a ieşi pe pozițiile

www.dacoromanica.ro

Page 220: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 219

de luptă. Şi din nou apar amazonacele, conduse de această dată de generalul Makaşov. Sub presiunea acestora, câțiva ofițeri ruşi, fără a mai aştepta un or-din superior, au pornit spre pod. În atacul asupra podului mor doi ofițeri ruşi.

Nu era o decizie luată cu de la sine putere de Netkaciov şi nici nu era reacția „spontană” a unei armate „greu controlabile”, cum obişnuiau să susțină în diverse ocazii oficiali ruşi, ci o acțiune bine pusă la punct cu concursul ne-mijlocit al Moscovei. Generalul Ruțkoi care asigura interimatul preşedinției ruse (Elțîn efectua o vizită în Canada) anunțase în aceeaşi seară la posturile de televiziune că guvernul rus a dispus ca militarii ruşi din Transnistria să fo-losească forța, „în scop de autoapărare”. Mai mult, guvernul rus a lansat un apel către ONU şi CSCE cerând „condamnarea actelor de genocid (!!!-n.n.) din Moldova şi Georgia, luarea de măsuri pentru stoparea crimelor împotriva umanității”. Mai târziu, am aflat că Ruțkoi transmisese încă de la primele ore ale dimineții „aprobarea” ca militarii din Armata a 14-a să deschidă focul împotriva forțelor de poliție şi militare moldoveneşti. Ca să nu rămână mai prejos, şi ministrul apărării, generalul Graciov, a transmis comandamentului armatei a 14-a „permisiunea” de a răspunde cu foc în cazul unei amenințări directe sau al atacării campusurilor militare şi a cartierelor în care locuiau fa-miliile militarilor ruşi. Ceva mai târziu, o sursă guvernamentală rusă a recu-noscut că ordinul pentru ca Armata a 14-a se se implice în acțiunile militare a fost dat de înaltul comandament de la Moscova, dar „numai în scop demon-strativ”. Al patrulea şi cel mai înverşunat atac asupra pozițiilor moldovene a avut loc spre seară; după o pregătire de artilerie şi sub acoperirea tancurilor ruseşti, câteva transportoare ale separatiştilor au atacat pozițiile moldovene. Podul de peste Nistru este ocupat de gardişti, iar oraşul este invadat de ar-mata rusă şi de forțele separatiste.

Epuizate, cu efectivele reduse, cu numeroşi morți şi răniți, forțele moldo-vene s-au retras în timpul nopții în direcția satului Varnița.

Câțiva ofițeri moldoveni au relatat mai târziu că la comandamentul mol-dovean, amplasat temporar în subsolul primăriei din Tighina, domnea o con-fuzie generală, Generalul Dabija a avut o discuție nu prea plăcută cu ceilalți ofițeri (pe care i-a amenințat şi înjurat ca la uşa cortului), după care a cerut să fie evacuat la Varnița întrucât „dacă nu va fi ucis de vreun proiectil, va fi lichi-dat chiar de ai lui”(!!), temeri nu lipsite de temei, dat fiind comportamentul lui pe întreaga durată a ostilităților!!!

Observatorii români de la Tighina ne-au informat că observatorii ruşi şi ucrainieni, invocând deschiderea ostilităților şi pericolele la care erau expuşi, au decis să se retragă în grabă. Ai noştri, firesc, aşteptau un ordin. S-au re-tras toți în subsolul hotelului în care erau cazați. Am luat imediat legătura

www.dacoromanica.ro

Page 221: Chişinău file de jurnal

220 · ION BISTREANU

cu ministrul apărării, generalul Spiroiu, care a dispus ca militarii români să se întoarcă imediat la Chişinău. Colonelul Botezatu, care se afla în acel mo-ment la Chişinău, mi-a spus că se va duce personal la Tighina să îşi aducă subordonații. I-a fost însă imposibil să intre în oraş. La periferiile acestuia se duceau lupte şi toate căile de acces erau închise. Abia după miezul nopții, mi-litarii noştri, împreună cu observatorii militari moldoveni, au fost scoşi din oraş sub protecția militarilor ruşi şi au ajuns spre dimineață la Chişinău. Din fericire, toți erau nevătămați.

Ulterior, analizând evenimentele de la Tighina şi decizia lui Ruțkoi de a implica oficial forțele ruseşti în conflict, în unele publicații ruseşti au apărut comentarii care insinuau că Ruțkoi a acționat de capul lui, deciziile luate ne-având aprobarea preşedintelui Elțîn. Cam greu de susținut o asemenea justi-ficare, infirmată indirect chiar de preşedintele rus. Astfel, la întoarcerea din Canada, în seara zilei de 21 iunie, chiar la coborârea din avion, Elțîn, care fusese deja informat – varianta Ruțkoi – despre evenimentele de la Tighina, a declarat amenințător: „Aş vrea să îl pun în gardă pe Mircea Snegur prin mass-media. Noi suntem desigur în favoarea soluționării problemelor la masa negocierilor, pe cale politică. Dar când se înregistrează zeci de morți, când are loc un război, noi nu putem rămâne indiferenți. Până la urmă, suntem obligați să reacționăm pentru a apăra oamenii, pentru a face să înceteze baia de sânge. Avem forțe pentru aceasta şi ar trebui ca Snegur s-o ştie”. Seara târ-ziu, Netkaciov a fost sunat de Elțîn căruia i-a prezentat amănunțit situația. Elțîn a zis „Sunt uimit de răbdarea ta. Nu te vom uita…” şi a închis telefonul, după cum nota mai târziu un ofițer rus într-o carte de memorii.

La 22 iunie au avut loc doar confruntări sporadice, cu caracter izolat. Singura „acțiune” militară insolită a fost întreprinsă de...aviația moldoveană! În jurul orelor prânzului, două avioane moldoveneşti MIG-29 au atacat po-dul de peste Nistru, care lega Tighina de malul stîng al râului, dar ținta a ră-mas intactă: două bombe au căzut în râu, departe de pod, iar a treia ... în satul Parcani. Ministrul Costaş mi-a dat o explicație puțin stranie privind eşecul misiunii: avioanele au zburat de-a lungul cursului apei, „pentru a nu intra în spațiul aerian al Transnistriei”. Stupid! Iată că Transnistria avea şi spațiu ae-rian propriu, nu era spațiul aerian al Republicii Moldova!

A fost prima şi ultima oară cînd Chişinăul a folosit aviația sa militară, deoarece generalul Lebed – sosit între timp în Transnistria – a dat ordin ca „orice obiect zburător neidentificat” să fie doborât de rachetele armatei a 14-a. Aşa că, cele 30 avioane militare moderne la vremea aceea, care erau pro-prietatea Moldovei, au rămas la sol. Mai târziu, americanii au cumpărat restul de avioane MIG, după ce unul fusese dat României, în schimbul ajutoarelor

www.dacoromanica.ro

Page 222: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 221

primite, iar 4 fuseseră vândute unei firme din Turkmenistan (Phoenix Air) care, la rîndul ei, le-a vândut Yemenului. Întrucât americanii au aflat că Mol-dova ar intenționa să vândă Iranului restul de avioane, le-au cumpărat pentru 80 milioane dolari. În timpul guvernării Voronin, ministrul care perfectase afacerea, V.Păsat, a fost condamnat la închisoare, unde a stat câțiva ani, după care a plecat în Rusia, devenind consultant la o mare firmă rusească. După căderea regimului Voronin s-a reîntors în Moldova şi în 2010 a încercat, fără succes, să intre în marea politică...

Efectele evenimentelor de la Tighina au fost de această dată resimțite în toată republica. Chiar în dimineața zilei de 20 iunie, Tiraspolul a închis com-plet conducta de gaze care care alimenta oraşele Chişinău, Orhei, Rezina. Conducta va rămâne închisă câteva săptămâni. A fost întreruptă alimentarea cu energie electrică de la Hidrocentrala de la Dubăsari. Transportul auto şi feroviar care asigura legăturile cu centrele industriale ale Ucrainei şi Rusiei a fost, practic, blocat. În acele săptămâni vedeam zilnic, chiar în zona centrală a Chişinăului, între blocuri, în curțile interioare, sumedenie de „sobe” improvi-zate din câteva cărămizi, unde oamenii făceau focul cu ramuri rupte din arbo-rii din parcuri pentru a-şi prepara mâncarea zilnică. Spectacolul era dezolant. Mă întrebam cu îngrijorare ce s-ar fi întâmplat dacă alimentarea cu gaze ar fi fost întreruptă în timpul iernii.

La 22 iunie a început „războiul” declarațiilor politice. Preşedintele Sne-gur a declarat în parlament: „Transnistria este zonă ocupată de Armata a 14-a a Rusiei. Rusia a declanşat un război nedeclarat împotriva Moldovei. Lucru-rilor trebuie să le spunem pe nume”. În fața deputaților, preşedintele Snegur a justificat acțiunile poliției moldovene la Tighina prin amplificarea atacurilor şi provocărilor fățişe ale gardiştilor împotriva organelor legitime de ordine ale Moldovei. Numai în perioada 2 martie -15 iunie forțele proseparatiste au reținut în mod ilegal 60 de polițişti ai Moldovei, 38 dintre aceştia fiind maltratați cu cruzime, 7 răniți şi 4 ucişi.

La Moscova, Evgenii Ambarțumov, preşedintele comitetului pentru relații externe al Sovietului Suprem al Federației Ruse, declară la televiziune că „Nistrul nu a fost niciodată parte a Moldovei” că „dacă vreo comunitate național-teritorială doreşte să devină parte a Federației Ruse, acest drept nu îi poate fi respins”, că „uneori, noi supralicităm principiul inviolabilității fron-tierelor; schimbarea frontierelor noilor state independente poate fi justificată atât din considerente ale drepturilor omului, cât şi de interesele politice gene-rale ale Rusiei”.

Reacții interesante la Bucureşti! Fiindcă trăim într-un stat democratic, pentru că suntem în plină campanie – neoficială – electorală, şi fiindcă FSN-

www.dacoromanica.ro

Page 223: Chişinău file de jurnal

222 · ION BISTREANU

ul domnului Petre Roman este pe zi ce trece tot mai agresiv față de poziția „stângistă” a celor care i-au rămas fideli lui Ion Iliescu, e firesc să se adopte un limbaj mai dur şi în problema Moldovei. Un senator FSN, pare-se din Brăila, I.Şt.A.,după ce face pulbere diplomația română „care nu a construit nimic pentru a nu se ajunge la situația dramatică din momentul de față”, consideră că „singura alternativă a României este aceea de a fi total alături de Moldova.O declarație clară, care ar duce la amenințarea cu un conflict european în tot es-tul Europei ar clarifica occidentul, ar elimina confuzia existentă şi l-ar face să înțeleagă că trebuie să evite această situație, făcând presiuni asupra Moscovei să-şi revadă pozițiile devenite, din nou, hegemoniste”. Sărăcuțul senator! E drept că, fiind de la Brăila, se uita mai repede spre Moldova vecină, dar luat de val, nu urcase în amontele Dunării să vadă că în spațiul iugoslav, în care zăngănitul armelor este la modă, acelaşi occident la care face apel domnia sa analizează pe toate fețele cum să intervină armat.

În chiar zilele în care se desfăşurau sângeroasele evenimente de la Ti-ghina, la Washington avea loc întâlnirea Bush-Elțîn, în timpul căreia partea americană s-a declarat îngrijorată de soarta populației rusofone din Moldova! Asta, aşa, ca o notă de subsol la noua ordine mondială pe care o preconiza liderul de la Casa Albă. Asta ca toată lumea să înțeleagă că, deşi sunt tot mai mulți cei care consideră că în Transnistria avem de a face cu un conflict ideologic şi geopolitic, acolo – în viziunea unor analişti americani – are loc ceva de natură etnică! Morală? Norme de drept internațional? Chestii de as-tea teoretice îşi au locul în colocvii academice sau în cursuri universitare. La Washington, lumea fusese impresionată de gestul „pacifist” al lui Elțîn de a accepta reducerea cu două treimi a arsenalelor nucleare strategice. Şi, pentru asta, trebuia răsplătit, măcar prin declarații. Şi, ca să numai existe momente de îndoială, Robert Strauss, ambasadorul american la Moscova declara în acele zile, printre suspine, că „posibilitățile SUA şi ale Rusiei de reglementare a conflictelor din Moldova, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah sunt limi-tate... SUA vor ajuta economic Rusia; în interesul SUA, noi trebuie să spriji-nim consolidarea democrației în Rusia...” .Cu alte cuvinte, să fie clar pentru toți că Statele Unite nu susțin interesele nimănui, ci doar propriile interese!

Câteva zile mai târziu aveam să înregistrez şi votarea în Congresul ameri-can a unui amendament la proiectul de lege care preconiza un ajutor financiar de peste 600 milioane dolari pentru Rusia, prin care ajutorul era condiționat de retragerea trupelor ex-sovietice – acum ruseşti – din statele baltice. Nici măcar o aluzie la trupele ruseşti din R.Moldova şi Georgia; naivii trebuie să priceapă că în aceste tinere state trupele ruseşti pot să mai rămână, aceste mici petice de pământ nu figurează încă pe hărțile strategilor americani.

www.dacoromanica.ro

Page 224: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 223

La 22 iunie, Parlamentul Republicii Moldova adresează un nou Apel disperat „către popoarele, parlamentele şi guvernele lumii”: „Republica Mol-dova, stat liber şi independent, membru al ONU şi al CSCE, a devenit obiec-tul unei agresiuni militare fățişe din partea forțelor armate ale Federației Ruse, care, alăturându-se formațiunilor paramilitare ale forțelor procomu-niste din oraşul Tiraspol şi unităților de cazaci sosite din Rusia, a ocupat circa 1/4 din teritoriul național al Republicii Moldova.

Dacă anterior conducerea Federației Ruse nega faptul implicării directe a Armatei a 14-a a Rusiei în acte de agresiune contra Republicii Moldova, recentele declarații ale Preşedintelui B.Elțîn şi ale vicepreşedintelui A.Ruțkoi denotă o implicare directă a conducerii Federației Ruse în organizarea agre-siunii armate impotriva statului nostru. Realizând aceste declarații, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse a trecut in ziua de 21 iunie a.c. la acțiuni militare de proporții. Folosind drept pretext apărarea drepturilor ruşilor, motiv invocat şi de conducerea Rusiei, şi nemulțumirea forțelor procomuniste din oraşele Tiraspol şi Bender în legătură cu consolidarea organelor constituționale ale puterii de stat în oraşul Tighina (Bender), profitând de faptul că Armata Națională a tânărului nostru stat este în stadiu de constituire, precum şi de lipsa unei industrii de război ce ar asigura dotarea ei corespunzătoare, Armata a 14-a a Federației Ruse, utilizând toate genurile de armament modern, asis-tată de formațiunile paramilitare ale forțelor procomuniste din oraşul Tiras-pol şi de cele ale cazacilor ruşi, restabilesc regimul sovietic, dedându-se la acte de genocid în masă impotriva populației băştinaşe, devastând localitățile şi lichidând organele constituționale ale puterii de stat. În acest tragic moment pentru destinul statului nostru, ne adresăm popoarelor, parlamentelor şi gu-vernelor statelor lumii să intervină prin toate mijloacele de care dispun pentru curmarea agresiunii dezlănțuite de forțele armate ale Federației Ruse. Toto-dată, solicităm trimiterea de experți ai altor state şi ai forurilor internaționale care să examineze la fața locului acțiunile ce le savârşesc în Republica Mol-dova forțele armate ale Federației Ruse.”

În aceeaşi zi, la Chişinău a avut loc o reuniune fulger a adjuncților miniştrilor de externe din Moldova, România, Rusia şi Ucraina, care s-au pronunțat pentru continuarea demersurilor vizând soluționarea politică a conflictului şi folosirea în continuare a activității mecanismului cvadripartit. Declarații pur diplomatice, fără vreun suport suplimentar, toți cei prezenți la reuniune intuind sterilitatea celor convenite la reuniunile cvadripartite an-terioare ale miniştrilor de externe. Nicolae Țâu a informat că întreprinde de-mersuri pentru o nouă întâlnire cvadripartită a miniştrilor de externe şi chiar

www.dacoromanica.ro

Page 225: Chişinău file de jurnal

224 · ION BISTREANU

o reuniune cvadripartită a şefilor de stat, probabil peste 3 zile, la Istanbul, în marja summit-ului Cooperării Economice la Marea Neagră.

Noi dăm publicității o nouă declarație: „Armata a 14-a şi-a încălcat pe față neutralitatea la care se angajase. Nu se mai poate susține că este vorba de elemente scăpate de sub control, ci suntem în prezența unei politici delibe-rate, de subminare a guvernului legitim al Republicii Molodva, a încercării de oprire a proceselor democratice care au loc în acest stat. Este un act grav, prin care forțe armate străine caută să împiedice autoritățile de ordine pu-blică şi unitățile armate ale Moldovei să restabilească şi să asigure ordinea.(...) MAE al României ține să reafirme că singura cale de depăşire a situației existente este respectarea suveranității şi integrității teritoriale a Republicii Moldova, a cadrului său constituțional şi legislativ, care permite rezolvarea paşnică a problemelor sale interne (...) România se declară din nou gata să participe la toate eforturile de soluționare pe cale politică a situației deosebit de grave create, de rezolvare a tuturor problemelor prin folosirea mecanis-melor de reglementare paşnică existente. Acest din urmă aspect va fi luat în discuție la 25 iunie de cei patru miniştri de externe pe baza recomandărilor concrete elaborate în cadrul comisiei mixte pentru reglementarea paşnică a conflictului. Cât priveşte implicarea României din punct de vedere militar, orice informație privind prezența unor efective armate româneşti în Trans-nistria este absolut falsă. România nu participă şi nici nu va participa în vreun fel la confruntările armate din stânga Nistrului...”

Analizând circumstanțele care au condus la decizia conducerii de la Chişinău de a trimite trupe în Tighina, trebuie spus că situația la fața locu-lui nu prefigura o asemenea evoluție. Pe baza hotărârii parlamentului şi a înțelegerilor convenite de Comisia mixtă Chişinău-Tiraspol, la 19 iunie era în vigoare încetarea focului, pe care ambele părți păreau că sunt dispuse să o respecte. A apărut, din păcate, incidentul de la secția de poliție. Mai târziu, un înalt ofițer rus recunoştea că incidentul din 19 iunie a fost o provocare plănuită atent de comandantul Kostenko. Acesta a pus un vânzător ambu-lant să sune la poliția moldoveană din Tighina şi să spună că la tipografie se pregăteşte un atentat. De aceea polițiştii au mers acolo şi au legitimat pe cei aflați în cabina camionului. Ulterior, vânzătorul ambulant a fost lichidat din comanda aceluiaşi Kostenko, pentru a se şterge urmele. Exact ca în filmele despre mafioți! Conflictul de la tipografie extinzându-se, partea moldoveană a fost nevoită să reacționeze imediat, în condițiile în care nici comanda ar-matei, nici înzestrarea tehnică nu erau măcar la standardele minime. A lip-sit coordonarea acțiunilor armatei şi a forțelor de poliție care erau amplasate

www.dacoromanica.ro

Page 226: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 225

în zona satului Varnița. Generalul Dabija stătea într-o maşină în pădure şi scria...rapoarte!

Reticențele preşedintelui Snegur de a apela oficial la ONU şi CSCE, aşa cum propusesem şi noi la reuniunea cvadripartită din 17 aprilie s-au dove-dit a fi păguboase. Abia la 21 iunie s-a decis să trimită secretarului general al ONU un apel disperat, cu rugămintea de a trimite în Moldova o misiune de evaluare a situației. În schimb, Rusia a speculat cu abilitate evenimen-tele, dispunând şi de avantajul unui sistem informațional net superior celui moldovean, fiind şi prima care a sesizat cele două organisme internaționale, evident în varianta proprie, asupra evenimentelor de la Tighina. Ce spuneau moldovenii sau noi, pe agenții de presă, nu era luat în seamă. Rusia se afla în continuare pe lista scurtă a priorităților politicii statelor occidentale, iar preşedintele Elțîn, conlocutorul preferat.

În seara zilei de 22 iunie, preşedintele Ion Iliescu reuşeşte să îl prindă la telefon pe Elțîn, care se afla la Soci, unde avea o întâlnire cu preşedinții Ucrai-nei şi Georgiei. Încearcă să îl convingă să ordone încetarea focului în Trans-nistria şi să accepte o convorbire telefonică cu Mircea Snegur. Elțîn cedează rugăminții. Spre miezul nopții, convine telefonic cu Snegur încetarea focului. Deci Rusia putea opri în orice moment ostilitățile, şi asta printr-un simplu şi scurt ordin dat generalului Netkaciov care, la rândul său, trebuia să transmită separatiştilor doar cuvintele magice „Elțîn a ordonat”.

Dezbateri aprinse în şedința parlamentului din 23 iunie. Mai mulți deputați cer examinarea demisiei guvernului din 9 iunie. La rândul lui, Sne-gur propune ca parlamentul să accepte demisia lui Muravschi şi a echipei sale, să desemneze primul ministru şi să recomande preşedintelui crearea noului cabinet. Unii deputați au propus crearea unui guvern în care să fie repre-zentate în mod egal toate formațiunile politice. În final, Snegur declară că îşi rezervă dreptul să propună parlamentului candidatura prim-ministrului, în conformitate cu împuternicirile suplimentare ce i-au fost acordate pentru perioada de tranziție la economia de piață, avertizând, totodată, că „prim-mi-nistru nu va fi acela pe care îl doresc unii dintre dumneavoastră!”.

În aceeaşi şedință, parlamentul adoptă o nouă hotărâre ( a câta??) privind unele căi de soluționare a conflictului: încetarea focului, soluționarea paşnică şi constituțională a problemelor politice acumulate, excluderea amestecului Armatei a 14-a în treburile interne ale Moldovei şi retragerea acesteia de pe teritoriul Moldovei; invitarea deputaților din raioanele estice la şedințele par-lamentului; adresarea unei cereri oficiale de a se convoca neîntârziat Consi-liul de Securitate al ONU pentru examinarea problemelor privind agresiunea deschisă a Rusiei împotriva Republicii Moldova.

www.dacoromanica.ro

Page 227: Chişinău file de jurnal

226 · ION BISTREANU

Frontul Popular cere guvernului, oarecum ultimativ, să declare starea de război cu Rusia, mobilizarea generală etc. Absurd! Moldova să declare război Rusiei!

Ministerul Sănătății dă publicității unele date: în ultimele 5 zile la Ti-ghina şi în împrejurimi au fost ucise 80 persoane şi au fost rănite alte 395. Din luna martie şi-au pierdut viața 175 persoane, iar 750 au fost rănite.

La 23 iunie, o ştire surpriză de la Kiev: în cadrul unei întâlniri cu repre-zentanți ai administrațiilor locale, preşedintele Kravciuk, evocând specificul şi trecutul istoric al Transnistriei, declară senin că Ucraina se pronunță în fa-voarea primirii de către Transnistria a unui statut de republică autonomă în componența Moldovei şi, dacă Moldova se va uni cu România, Transnistria să aibă dreptul să-şi hotărască destinul. Mai mult, liderul ucrainian se oferă a fi „garant” al opțiunii de independență a „republicii nistrene”. Este prima lu-are publică de poziție în favoarea exigenței separatiştilor privind federalizarea R.Moldova. Două zile mai târziu, la 25 iunie, Kravciuk va recidiva, declarând că este necesară încetarea ostilităților şi soluționarea problemei autonomiei Transnistriei în componența Moldovei: „O altă cale nu există, Transnistria nu va renunța la poziția sa”. Nu cumva asta suna a încurajare şi instigare a forțelor separatiste? Nu era această poziție şi rezultatul întâlnirii sale de la Dagomîs, cu o zi mai înainte, la ceas de seară, cu preşedintele Elțîn?

În sfârşit, o reacție mai directă şi a preşedintelui Iliescu, nespecifică de-clarațiilor publice ale domniei sale pe probleme de politică externă: „în atari condiții, nimic nu împiedică România să se declare garant pentru nordul Bucovinei”!! Liderul ucrainian este nevoit să facă inabil pasul înapoi: cică declarațiile sale au fost interpretate tendențios şi exagerat. Nu prea îmi vine să îl cred. Cineva mi-a arătat un număr al revistei Visti z Ukrainy (Ştiri din Ucraina, nr. 18/1992) în care era publicată o scrisoare deschisă a instituțiilor culturale din Ucraina, a uniunilor de creație, în care se cerea insistent im-plicarea guvernanților în rezolvarea problemelor din stânga Nistrului prin ucrainizarea acestui teritoriu: „În aceste momente grele pentru ucrainienii din Transnistria, ne adresăm...cu chemarea de a ajuta organizațiile ucrainiene care au fost create la Râbnița, Camenca şi Tiraspol şi în alte oraşe şi sate, în problema renaşterii spiritului ucrainian...”.

Ce mai spune şi, mai ales, ce mai face occidentul, care fusese foarte activ în perioada căderii zidului Berlinului şi al imploziei socialismului în Europa centrală şi de est? Constată în continuare doar instabilitățile politice şi sociale din acest spațiu, pe fondul fragilităților economice, al dificultăților tranziției spre economia de piață, al exacerbării conflictelor interetnice, al tendinței de retrasare a unor frontiere. Rețin din comentariile principalelor agenții

www.dacoromanica.ro

Page 228: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 227

de presă şi ale unor publicații prestigioase: „amplificarea naționalismului în întreaga Europă de est, înăbuşit timp de 45 de ani de regimurile comuniste, amenință stabilitatea politică a țărilor din regiune (...) marea parte a opiniei publice din România cere unirea cu Moldova, cu riscul de a provoca un con-flict armat cu Moscova (France Presse); „...o posibilă realiniere ar putea avea loc pe termen mediu între România şi fosta republică sovietică a Moldovei unde se vorbeşte româneşte – care s-ar uni, probabil, cu condiția ca regiunea nistreană – unde se vorbeşte limba rusă – să se scindeze de Moldova (Reuter); „În România, decizia parlamentului de a amâna alegerile va prelungi instabi-litatea politică ce a dus la violențe politice...”.

Din ce în ce mai multe „prognoze” privind divizarea Cehoslovaciei, ex-tinderea în Kosovo a conflictului iugoslav etc etc.

* * *Ce se mai întâmplă pe malul stâng al Nistrului?...La 23 iunie, ora 14.00, întreaga conducere a Armatei a 14-a este con-

vocată la o şedință. Prin sala de consiliu se plimba un colonel înalt de statură, în uniforma trupelor de desant, care, cu o voce groasă, de bas, s-a recomandat scurt: „colonelul Gusev, de la ministerul apărării. Am venit pentru studierea situației din teren şi luarea de măsuri pentru reglementarea conflictului”. Mi-litarii prezenți au rămas uimiți, nu atât de statura şi vocea „colonelului”, cât de cei vreo 30 militari din trupele de desant, înarmați până în dinți, înşiruiți de-alungul pereților sălii. Era garda personală a oaspetelui surpriză.

Colonelul nu era nimeni altul decât generalul-maior Alexandr Lebed, adjunct al comandantului pentru pregătirea de luptă a trupelor ruseşti de desant aerian. Deja familiarizat cu „zonele fierbinți” din statele baltice, de la Tbilisi şi Baku. Înainte de a veni la Tiraspol avusese o întâlnire cu Ruțkoi şi cu secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Skokov, care i-au trasat, în numele lui Elțîn, cinci sarcini: prin toate mijloacele accesibile să oprească vărsarea de sânge; în caz de necesitate să evacueze familiile militarilor ruşi; să ia sub un control strict toate bazele şi depozitele de arme şi muniții; să asigure trecerea nestingherită a eşaloanelor cu muniție, armament şi tehnică de luptă prin Ucraina; să se asigure că nu vor apare piedici din partea Republicii Mol-dova în îndeplinirea acestor sarcini.

După trei zile de acomodare, Lebed i-a telefonat ministrului Graciov – ca de la subordonat la superior!! – informându-l sec: „Preiau comanda Ar-matei a 14-a”. A primit imediat o telegramă privind acordul ministrului cu această decizie, decretul prezidențial fiind semnat la 28 iunie. Prin numirea lui Lebed, Armata a 14-a primea, numai în şase luni, al treilea comandant.

www.dacoromanica.ro

Page 229: Chişinău file de jurnal

228 · ION BISTREANU

Satisfacție şi la Chişinău după plecarea lui Netkaciov (pe care, nu mai târziu de luna septambrie, îl vor regreta deja!). În naivitatea lor, liderii moldoveni crezuseră, până atunci, că Armata a 14-a acționa în Transnistria exclusiv în baza „toanelor” comandantului ei nemijlocit. Motiv pentru care insistaseră încă din 1991 pentru schimbarea generalului Yakovlev şi recomandaseră, la sugestia tot atât de naivului ministru Costaş, numirea lui Netkaciov. Ulte-rior, au cerut şi schimbarea acestuia din urmă, dar s-au abținut să mai exprime preferințe. Vor cere ceva mai târziu şi retragerea lui Lebed, primind drept răs-puns de la Kremlin ...decretul de avansare în grad a generalului!

Fostul comandant al Armatei a 14-a, generalul Netkaciov s-a întors ime-diat la Moscova, unde Graciov i-a promis comanda Armatei a 11-a din Kali-ningrad. Visul lui Netkaciov a fost repede spulberat: a fost scos la pensie, şi, ceva mai târziu, i s-a deschis şi un dosar penal, închis rapid după ce generalul a înțeles că trebuie să îşi cheltuie liniştit pensia, fără a mai încerca să-şi gă-sească alte ocupații în armată sau în politică...

...Cine era generalul Lebed? „Strălucitul” şi, în acelaşi timp „controversa-tul” general Alexandr Lebed – aşa cum îl caracterizau şi prietenii şi duşmanii, în perioada 1992-2002 – a ocupat coloane întregi nu numai în presa rusă, dar şi în cea internațională, având o biografie care, poate, cândva va deveni subiect al unui scenariu cinematografic.

Născut în 1952, tatăl ucrainian iar mama – rusoaică, a fost, pe când avea numai 10 ani, martor la represiunea sângeroasă de către armată a unui mari manifestații muncitoreşti din localitatea natală Novocerkask. Probabil că nu prea a înțeles atunci cum armata poate trage în propriul popor, dar destinul a făcut ca, peste ani, să îmbrace tocmai uniforma acestei armate şi, mai mult, să comande el însuşi acțiuni similare împotriva civililor protestatari.

Întrucât era obligatorie înscrierea în actele personale a naționalității, vi-itorul general a fost declarat rus, iar fratele său Alexei a luat naționalitatea tatălui – cea ucraineană.

Şi-a dorit de copil să urmeze o carieră militară: după trei respingeri de către comisia medicală a unor şcoli de aviație, reuşeşte, în final, să fie încor-porat în trupele de desant aerian. La terminarea şcolii îl va avea şef direct pe locotenentul Pavel Graciov, viitor ministru al apărării.

Începe intervenția sovietică în Afganistan, iar tânărul Alexandr este tri-mis pe frontul afgan, comandant al unui regiment de desant. Fratele, Alexei, era deja şef de pluton de cercetaşi, tot pe frontul afgan.

Câțiva ani mai târziu, a exprimat public critici dure la adresa celor care trimiseseră soldații într-un război de neînțeles: „eroicii noştri soldați au pur-

www.dacoromanica.ro

Page 230: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 229

tat cinstit un război ruşinos şi criminal împotriva poporului afgan” – declara la un moment dat, el însuşi fiind printre cei care au luptat „cu cinste şi ero-ism”, fiind decorat cu înalte ordine militare.

După absolvirea stălucită a Academiei Militare Frunze, are o rapidă as-censiune în ierarhia militară, primind în final comanda cunoscutei divizii de desant aerian din Tula. In această calitate a participat la represiunea sânge-roasă de la începutul anlor ’90 a manifestațiilor civile de la Tbilisi şi Baku. Ziarele ruseşti au scris la vremea respectivă despre bestialitatea cu care soldații de sub comanda lui Lebed au ucis manifestanții din Tbilisi: un adevărat şoc în rândul opiniei publice a produs relatarea privind decapitarea de către un soldat, cu lopata de campanie, a unei bătrâne. Cu un cinism inimaginabil, Le-bed s-a întrebat public: ce fel de soldat era ăla care a trebuit să alerge 3 km. după o bătrână, pentru a o prinde şi a o decapita, şi cum de în timpul acestei urmăriri nu l-a oprit nimeni pe acest „nemernic”?!

În ianuarie 1990 a fost trimis să înăbuşe manifestațiile care izbucniseră la Baku, însă de această dată Lebed a fost mai prudent: fără prea mult zel în îndeplinirea ordinelor, preocupat de protejarea subordonaților şi a sa însuşi, pentru a nu fi acuzat drept călău al poporului azer.

Puciul din august 1991 îl aduce în preajma lui Elțîn: fostul său coman-dant, generalul Graciov, cheamă divizia de la Tula pentru apărarea clădirii Sovietului Suprem. Lebed este prezentat, de însuşi Elțîn, mulțimii adunate în fața clădirii, drept comandant al militarilor care au trecut de partea po-porului. Este solicitat şi de pucistul D. Iazov, căruia îi declară răspicat că orice acțiuni militare asupra Casei Albe „vor provoca o grandioasă vărsare de sânge”. Încă un avertisment serios pentru pucişti, definitiv demoralizați.

Pe 23 iunie 1992 preia comanda Armatei a 14-a pe care o va deține până în 1995, când fostul său protector, ministrul Pavel Graciov, încearcă să îl tri-mită în Tadjikistan. Îşi dă demisia din armată şi se avântă în marea politică, fi-ind curtat de mai multe partide, în special de liberali. În Rusia acelor timpuri era des evocat „modelul Pinochet” – o mână forte care să conducă destinele Rusiei (Lebed) şi un premier liberal (vizat fiind liberalul Yavlinski, supranu-mit „băiatul din Chicago”) care să înfăptuiască reforma economică.

Optează pentru „Congresul comunităților ruse”, (fondat de D. Rogo-zin, cel care va deveni peste ani ambasador la NATO), ca partizan al națio-nalismului rus cu față umană şi apărător al intereselor rusofonilor din noile state independente. In 1996 îşi anunță candidatura la preşedinția Rusiei. Obține 14,7 la sută din voturi, situându-se pe poziția a treia. Acceptă imediat oferta lui Elțîn de a-şi mobiliza simpatizanții în favoarea acestuia, în schim-bul unui post important – secretar al Consiliului de Securitate al Rusiei, dar

www.dacoromanica.ro

Page 231: Chişinău file de jurnal

230 · ION BISTREANU

firea sa rebelă irită cercurile de la Kremlin şi peste numai patru luni este desti-tuit. Câştigă uşor alegerile de guvernator în regiunea Krasnoiarsk, dar cariera i se curmă brusc, la numai 50 de ani: la 28 aprilie 2002, moare într-un destul de enigmatic accident de elicopter...

* * *La 25 iunie agenția rusă de ştiri ITAR-TASS lansează informația că şase

elicoptere MI-24, provenind din România, au aterizat în timpul nopții la Căuşeni, la câțiva km sud de Tighina. Ministerul român al apărării dezminte imediat orice implicare militară a noastră în conflict, informația fiind cu atât mai falsă, cu cât armata română nu dispune de elicoptere MI-24. Diversiu-nea şi dezinformarea nu sunt inocente jocuri de societate. Acum, când avem sateliți care ne arată chiar şi lenjeria intimă pusă în balcon la uscat, ruşii nu pot prezenta măcar o fotografie care să îmi arate înfiorătoarele elicoptere româneşti care mitraliază paşnicii ruşi din Transnistria.

25 iunie 1992. La Istanbul are loc prima reuniune a şefilor de stat şi gu-vern din bazinul Mării Negre, care semnează documentul privind crearea Cooperării Economice la Marea Neagră (CEMN). Summit-ul a constituit o oportunitate pentru organizarea unei întâlniri a preşedinților Iliescu, Snegur, Elțîn şi Kravciuk – secondați de miniştrii de externe Adrian Năstase, Andrei Kozîrev, Nicolae Țâu şi Anatol Zlenko – care au adoptat un comunicat spe-cial privind conflictul transnistrean. Întâlnirea fusese propusă lui Elțîn de Ion Iliescu, în convorbirea telefonică din seara zilei de 22 iunie. Pregătirea firească a reuniunii, în zilele de 23-24 iunie, a avut şi momente de suspans. Experții ruşi au anunțat că Boris Elțîn are obiecții la participarea lui Iliescu, şi că pe o poziție similară se situează şi preşedintele ucrainian. Un consilier moldovean mi-a relatat ulterior că Leonid Kravciuk şi-a motivat poziția prin deja preluarea cunoscutei obiecții a transnistrenilor: ce caută România la ne-gocieri privind o regiune în care trăiesc numai moldoveni, ruşi şi ucrainieni?

Deşi nedeclarată deschis, ostilitatea preşedintelui Kravciuk față de Ro-mânia era uşor sesizabilă. După faimoasa declarație din noiembrie 1991 a Parlamentului României în legătură cu referendumul din Ucraina şi anularea, în ultimul moment (chiar înainte de a trece granița, cu trenul, în România) a vizitei ministrului de externe A.Zlenko, partea ucrainiană a avut pe parcursul următorilor 5 ani o atitudine deseori agresivă față de „pretențiile teritoriale” ale României. Imi aduc aminte că, după ce mi-am prezentat scrisorile de acre-ditare ca ambasador în Ucraina, în august 1993, prim-adjunctul ministrului de externe, Boris Tarasiuk, un naționalist convins, a început prima noastră

www.dacoromanica.ro

Page 232: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 231

întrevedere protocolară cu „când veți anula Hotărârea parlamentului din de-cembrie 1991?”...Tot aşa cum îmi amintesc că, prin 1994, un sondaj de opinie publică situa România pe locul al doilea pe lista țărilor care constituie cel mai mare pericol la adresa independenței şi integrității teritoriale a Ucrainei. La o conferință de presă, un ziarist ucrainian m-a întrebat ce părere am despre acest sondaj. „Cine este pe primul loc”?, am întrebat. „Rusia”- a venit răspun-sul. „Şi de data asta ne-au luat-o înainte ruşii”, am continuat, poate nu prea diplomatic, dar ce rost avea să comentez asemenea aberații?

Partea moldoveană a înțeles riscurile la care se expunea în cazul nepar-ticipării României la reuniune şi a cerut în mod insistent ca Ion Iliescu să fie prezent. Nu a făcut rău. Aşa s-a evitat şi abordarea explicită a autonomiei Transnistriei pe care o evocase cu doar două zile mai înainte preşedintele Kra-vciuk, aşa s-a convenit şi referirea la evacuarea Armatei a 14-a, referire for-mală, e drept, şi fără acoperire practică în următoarele două decenii. În final, reuniunea a avut loc, cei patru dând publicității un comunicat care, în esență, cuprindea următoarele hotărâri: încetarea neîntârziată şi necondiționată a focului şi dezangajarea – în decurs de 24 de ore de la încetarea focului – a formațiunilor înarmate ale părților în conflict; crearea unor zone şi culoare de securitate pentru libera circulație a populației civile, a personalului me-dical şi a ajutoarelor umanitare pentru locuitorii din raioanele afectate. Mă-surile menționate urmau să se realizeze la nivelul unei comisii parlamentare – alcătuite din reprezentanții ambelor părți şi cu participarea comisiei mixte cvadripartite în calitate de observator. Preşedinții au mai hotărât examinarea problemei forțelor de separare ( o formulă extrem de eliptică, întrucât Rusia nu a vrut în nici un fel să fie detaliată-n.n.); asigurarea neutralității Armatei a 14-a al cărei statut şi termene de evacuare din Moldova urmau să fie ne-gociate între R.Moldova şi F.Rusă. Parlamentului Republicii Moldova i s-a avansat propunerea de a examina şi rezolva problema statutului raioanelor din stânga Nistrului. Cei patru preşedinți au chemat şi la o contribuție mai activă a ONU şi CSCE la reglementarea conflictului. Miniştrii de externe au primit sarcina de a se reîntâlni în decurs de o săptămână în vederea elaborării programului de realizare a hotărârilor sus-menționate.

Comentariile presei ruse sunt destul de reținute. Izvestia notează că, în pofida comentariilor pozitive ale diplomaților, înțelegerile de la Istanbul nu inspiră prea mult optimism, întrucât nu a fost rezolvată principala problemă: statutul Transnistriei. In plus, constata aceeaşi publicație, este evident că Elțîn nu controlează situația în Transnistria, iar coincidența opiniilor lui Ruțkoi cu acțiunile Armatei a 14-a spune multe.

Peste doi ani, scriitorul şi publicistul Victor Bârsan, care în anii 1999-

www.dacoromanica.ro

Page 233: Chişinău file de jurnal

232 · ION BISTREANU

2001 va fi ambasador la Chişinău, nota în cartea sa „Masacrul inocenților”: „La Istanbul, Rusia şi sateliții săi ( să înțelegem că şi România era satelit?!) au mimat aplicarea unui procedeu de drept internațional, dând politicii de forță aparențe democratice. Asemenea simulări – în planul politicii externe sau in-terne – se numesc, în țările Europei de Est, „adaptarea la normele europene”.

Că unii din cei patru şefi de stat au „mimat”, aş putea fi de acord, dacă am în vedere că ulterior partea rusă a uitat ceea ce semnase la Istanbul. Dar să numeşti, „sateliți” pe toți semnatarii, la grămadă, e cam prea mult. La mo-mentul scrierii cărții sale, autorul ziselor de mai sus era (încă) sub influența unor „factori interni” din România, care nu mai conteneau acuzațiile la adresa „kaghebistului” şi a „omului Moscovei” – preşedintele Iliescu. Asta mă face să îmi aduc aminte de un dialog cu dl.Bârsan, în februarie 1992, cînd a venit la Chişinău pentru a participa la lucrările celui de al treilea Congres al Frontului Popular. Era, pe vremea aceea, ziarist la publicația efemeră „Alianța Civică” şi prima întrebare pe care mi-a adresat-o a fost: „cum un diplomat ro-mân poate să îşi exercite această calitate pe pământ românesc?”. Nu era origi-nal. Prelua o întrebare retorică din articole apărute în presa opoziției, imediat după numirea mea la Chişinău. A fost temperat de Vartan Arachelian, fost coleg de facultate şi de breaslă câteva luni, la un ziar central, imediat după terminarea facultății, aşa că am „ratat” ocazia de a deveni subiect de referință în paginile „Alianței Civice”. În 1999, când a fost numit ambasador la Chişinău, dl. Bârsan a uitat că devenea „diplomat român pe pământ româ-nesc”! Trebuie, totuşi, să recunosc că a fost unul dintre intelectualii care s-au devotat cu trup şi suflet cauzei românismului în spațiul din stânga Prutului. Scrierile lui despre cazul patriotului român Ilie Ilaşcu rămân până azi pagini de referință.

În opinia mea, dincolo de termenii în care a fost convenit comunicatul celor patru preşedinți, documentul avea o valoare aparte, fiind primul de acest gen pe care îşi punea semnătura preşedintele Elțîn, şi în care se vorbea despre neutralitatea Armatei a 14-a şi perspectiva retragerii acesteia din Mol-dova. Partea română nu a vorbit, după ştiința mea, public despre faptul că şi acest comunicat a fost obținut in extremis. Preşedintele Elțîn – sub pre-textul că trebuie să plece urgent la Moscova – a insistat pe negocierea tex-tului comunicatului pregătit de partea rusă, în caz contrar el nemaiputând garanta „neutralitatea ” Armatei a 14-a care îşi trecuse deja în dispozitiv de luptă unitățile de tancuri de pe malul stâng al Nistrului. Foarte transparent mesajul preşedintelui rus, care ar putea fi tradus cam aşa: „ori hotărîm cum vreau eu, ori armata mea începe războiul!”. E adevărat, însă, că peste 7 ani preşedintele rus se angaja – culmea ironiei, tot la Istanbul, şi nu oricum, ci în

www.dacoromanica.ro

Page 234: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 233

cadrul unui summit al CSCE! – mult mai explicit în ceea ce priveşte retrage-rea armatei sale din R. Moldova, armată (evident la dimensiuni foarte reduse, conform standardelor militare, dar care avea la dispoziție uriaşe depozite de armament) care şi acum, la aproape 20 ani de la comunicatul de la Istanbul, se află tot pe teritoriul suveran al Moldovei. În acelaşi timp, evocarea meca-nismului cvadripartit, participarea preşedintelui Iliescu la întâlnire, lăsa un dram de speranță că România va putea juca în continuare un rol în reglemen-tarea conflictului trtansnistrean.

Peste numai două săptămâni însă, la summit-ul CSCE de la Helsinki (9-10 iulie) va apare o nouă descifrare a intențiilor reale ale Rusiei. Româ-nia, Canada, SUA, Kazahstan şi încă alte câteva state au susținut includerea în documentul reuniunii a unei referiri la participarea CSCE la soluționarea conflictului din Transnistria. Rusia, speculând regula consensului, a blocat adoptarea paragrafului respectiv şi s-a pronunțat pentru soluționarea în ca-drul intern al CSI a problemelor care au apărut în fostele republici, după dezmembrarea URSS. Erau vizate în acest fel şi conflictele din Georgia şi Nagorno-Karabah. Poziția Rusiei oferea şi un semnal că nu se mai doreşte ca România să fie parte la negocieri. Avea de partea sa şi Ucraina, care îşi ex-primase încă înainte de reuniunea de la Istanbul opoziția față de implicarea diplomatică a României în eforturile de soluționare a conflictului transnis-trean. Rusia confirma, o dată în plus, faptul că priveşte CSI ca un spațiu ex-clusiv, o zonă a propriilor sale interese în care nu admite interferarea altor state. Includerea în documentul reuniunii a unei referiri la retragerea armatei ruse din Transnistria nu a întrunit consensul, în schimb s-a făcut trimitere directă la retragerea din statele baltice. Acolo erau peste 100 mii militari, în timp ce în Transnistria doar vreo cinci mii! Moscova făcuse deja un prim pas în „internalizarea” soluționării conflictelor din spațiul CSI. În Osetia de sud fuseseră introduse, la 7 iulie, forțe de menținere a păcii, formate din trupe ruseşti de desant.

Câteva cuvinte şi despre poziția Statelor Unite: Departamentul de Stat al USA reacționează echivoc. Astfel, la 26 iunie secretarul de stat James A. Baker III, se declară „profund îngrijorat ” de reînceperea acțiunilor militare în Transnistria şi consideră că acțiunile Armatei a 14-a de partea separatiştilor conduc la agravarea situației. Insistă pentru soluționarea conflictului în mod paşnic, prin tratative, pornind de la principiul respectării independenței şi suveranității Moldovei. Dar, într-o scrisoare adresată ministrului moldovean de externe, vechea obsesie privind drepturile minorităților, capătă o conotație aparte: „noi îndemnăm Moldova să continue să facă eforturi speciale pentru a acorda o atenție sporită faptului că unele grupuri de cetățeni sunt îngrijorate

www.dacoromanica.ro

Page 235: Chişinău file de jurnal

234 · ION BISTREANU

(sic!) de viitoarele relații dintre Moldova şi România, în special de modul în care vor fi garantate drepturi egale pentru minorități în cazul unirii cu Româ-nia...”. Doar îngrijorări şi sfaturi, sfaturi, ca de obicei... În acelaşi timp, îngri-jorări privind România. De fapt, o nouă expresie a „îngrijorărilor” vestului în legătură cu „nerespectarea” de către România a drepturilor minorităților naționale! Martorii acelor vremi îşi amintesc încă presiunile şi criticile la care era supusă România în legătură cu acest subiect.

Încercam să îl înțeleg şi pe secretarul de stat american: America era şi în pragul alegerilor, devenea tot mai evident că partidul republican va pierde aceste alegeri...

Un diplomat moldovean îmi spune că la minister s-a primit şi o infor-mare detaliată despre o întâlnire a secretarului de stat american cu ministrul rus de externe, A. Kozîrev, acesta din urmă recunoscând că Moscova nu are un control deplin asupra Armatei a 14-a, că retragerea acesteia va reclama şi probleme de locație a militarilor, că nu sunt locuințe etc etc. Sens în care par-tea americană a sugerat ca moldovenii să analizeze posibilitatea construirii de locuințe în Rusia pentru militarii ruşi care ar urma să fie retraşi! Iată că Mol-dova era privită ca având, proporțional, cam acelaşi potențial economic pre-cum Germania, care se angajase într-un astfel de program pentru militarii ruşi repatriați de pe teritoriul său! Abia atunci mi-am adus aminte de o declarație, veche de vreo trei săptămâni, a ministrului rus Graciov care, evocând lun-gul proces de negocieri şi etapele, eventual până în 2000, ale retragerii Ar-matei a 14-a, menționa, printre altele, şi necesitatea stabilirii unei proceduri de finanțare a retragerii şi a asigurării de locuințe pentru ofițerii şi subofițerii ruşi. Deci, cam cum se procedase în cazul retragerii trupelor ruseşti din Ger-mania! Înclin să cred, după ce văd sugestiile lui Baker, că generalul rus nu vorbea cam de capul lui!

La cererea noului său comandant, Armata a 14-a, departe de a se pregăti pentru o retragere din regiune, este dotată în regim de urgență cu noi tipuri de arme, cu aparatură electronică necesară artileriei şi începe să primească în timp real fotografii din satelit privind pozițiile moldovenilor. La Tiraspol sunt transferate mai multe elicoptere de luptă, precum şi cîteva avioane mili-tare. Pentru a demonstra că nu glumeşte, generalul Lebed ordonă un puternic foc de artilerie, timp de 45 minute asupra pozițiilor moldoveneşti, considerat „cel mai puternic atac din tot timpul conflictului”. In noaptea de 28 spre 29 iunie, în cetatea Tighina intră un regiment rusesc de tancuri, care arborează ostentativ drapelul Federației Ruse. Trupele moldovene sunt nevoite să pără-sească oraşul, iar la 1 iulie Lebed va declara oraşul Tighina ca „parte inaliena-bilă a Republicii Nistrene” care este „o mică parte din Rusia”.

www.dacoromanica.ro

Page 236: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 235

28 iunie: zi tristă în Republica Moldova. Zi în care este rememorată tra-gedia de la 28 iunie 1940, când Basarabia a fost reanexată la URSS, în urma ultimatumului din 26 iunie adresat guvernului român.

22 de ani România încercase, fără succes, să obțină o consfințire juridică internațională a actului unirii de la 27 martie 1918. 22 de ani în care au avut loc numeroase contacte diplomatice, chiar negocieri, cu URSS, pentru a re-glementa problema basarabeană, chestiune în care Moscova a dovedit o în-crâncenare, o inflexibilitate unică. Cu nici o altă țară URSS nu a avut nego-cieri atât de dure precum cu România. Față de nici o altă țară nu a manifestat atâta consecvență agresivă în soluționarea unor aşa-zise probleme teritoriale.

S-a scris mult, s-au scris multe despre ultimatumul sovietic de la 26-28 iunie 1940. Ani şi ani după 1944, istoria reală a evenimentelor din iunie 1940 a constituit un subiect tabu pentru opinia publică românească. Abia pe la jumătatea anilor ’60 a început să ni se ofere, cu picătura, informații care pentru tânăra generație de atunci constituiau o noutate, dar, în acelaşi timp, o confirmare a ceea ce le povesteau, în intimitate, părinții şi bunicii. Nimic, însă, nu se putea schimba în soarta Basarabiei. Rusia era prea puternică, Ro-mânia prea slabă.

Citeam şi eu, ca mulți alții, articole şi comentarii privind protocolul se-cret Ribbentrop-Molotov, am citit, noi toți, documentul prin care acest pro-tocol era condamnat, la 24 decembrie 1989, de deputații din URSS. Sincer să fiu, nu am supralicitat niciodată acest protocol secret, pentru că răsfoind paginile istoriei, mi s-a format convingerea că şi fără acest protocol URSS ar fi găsit momentul potrivit pentru a reanexa acel teritoriu pe care îl răpise în 1812. Fără protocoale – secrete sau nesecrete – cu alte puteri, Rusia Sovie-tică a creat în 1924 acea artificială autonomie moldoveană pe malul stâng al Nistrului, ca un cap de pod spre viitoarea extindere a influenței sale în Româ-nia şi în Balcani. Anglia şi Franța au refuzat cu obstinație, în perioada inter-belică, să ne acorde garanții de securitate în cazul unei agresiuni la frontiera noastră răsăriteană. Germania nazistă din 1939 era „dezinteresată” de Basa-rabia aşa cum fusese şi Germania lui Bismark în 1978, la Berlin şi San Ste-fano, când Rusia a recâştigat cele trei județe din sudul Basarabiei, cum fusese Germania în 1917-1918 când stimula ucrainienii să devină o Ucraină mare inclusiv pe seama Basarabiei, şi când stimula Rusia postrevoluționară să facă presiuni asupra României. Printr-un tratat de pace (1947), URSS a căpătat consfințirea juridică a anexării Basarabiei, prin semnătura noilor decidenți ai politicii mondiale, tot atât de „dezinteresați” de Basarabia...

Citisem, pe la jumătatea anilor ’80, cele „140 convorbiri cu Molotov”, sub semnătura scriitorului sovietic Felix Ciuev. Iată cum relata Molotov, cu

www.dacoromanica.ro

Page 237: Chişinău file de jurnal

236 · ION BISTREANU

o doză specifică de cinism, discuția avută în august 1939 cu Ribbentrop şi Schulenburg:

„– Iar noi nu am recunoscut niciodată că Basarabia este a României. Vă amintiți, ea era haşurată pe harta noastră. Şi iată că, atunci când am avut ne-voie de ea, l-am chemat pe Gafencu ăsta, îi dau un termen pentru ca ei să-şi retragă armata, iar noi să o introducem pe a noastră. (Îl mai înşela memoria pe Molotov, pe atunci, ambasador la Moscova era Davidescu – n.n.)

– L-ați chemat pe Gafencu, ambasadorul român?– Da, da. „Haide să ne înțelegem. Noi nu am recunoscut niciodată că

Basarabia este a voastră, iar acum este mai bine să ne înțelegem, să soluționăm asemenea chestiuni”. El, imediat: „ trebuie să întreb guvernul”. Bineînțeles, re-semnat. „Întrebați şi veniți cu răspunsul”. A venit apoi.

– Şi cu nemții ați convenit că ei nu vă vor împiedica în chestiunea Basa-rabiei?

– Cînd a venit Ribbentrop, atunci ne-am înțeles. În treacăt am vorbit direct şi cu România, i-am contactat.

– Hitler le-a spus: „Dați-o, vi-o înapoiez curând”– Ei au fost tot timpul sub conducerea acestuia. În 1939, când a venit

Ribbentrop, eu nu ştiam atunci foarte bine geografia, frontierele dintre state: Rusia, Germania şi Austro-Ungaria” – zice Molotov chipurile serios, cine nu îl ştie, poate aşa ar fi înțeles. „I-am prezentat exigența noastră: frontiera va trebui astfel trasată, încât Cernăuțiul să treacă la noi”. Nemții îmi spun: „Dar Cernăuțiul nu a fost niciodată al vostru, întotdeauna a fost al Austriei, cum puteți cere asta?”.

– Ucrainienii cer. Acolo locuiesc ucrainieni şi ei ne-au dat indicații! Dar niciodată nu a fost al Rusiei, întotdeauna a fost parte a Austriei, şi

apoi a României – zice ambasadorul Schulenburg – Da, dar ucrainienii trebuie să se reunească! – Acolo, ucrainienii... În general, nu putem soluționa această chestiune.– „Trebuie să o soluționăm. Acum ucrainieni sunt şi în Ucraina Transcar-

patică, şi la est este o parte ucrainiană, toată aparținând Ucrainei, şi aici ce? rămâne o bucățică? Aşa nu merge! Cum aşa?

Cum se numeşte asta... Bucovina”. S-a foit, s-a foit şi apoi: „Voi raporta guvernului”. A raportat şi ăla (Hitler) a fost de acord.”

Cernăuții, care nu au aparținut niciodată Rusiei au trecut la noi şi aici rămân şi acum. Atunci, nemții nu voiau să strice relațiile cu noi, să le rupă definitiv. În legătură cu Cernăuțiul, toți au sărit în sus şi s-au mirat. (...) Deli-mitarea definitivă a fost după război. Unii s-au mirat ce treabă are Cernăuțiul

www.dacoromanica.ro

Page 238: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 237

cu Rusia. Dar noi nu eram proşti. Şi nimeni dintre adversarii sau aliații noştri nu ne-a luat de proşti. Nu-mi aduc aminte aşa ceva”....

Ciuev mai notează în însemnările sale: „Îl întreb pe Molotov nu pentru prima oară: Ce e cu protocolul secret semnat în timpul convorbirilor cu Rib-bentrop din 1939?

– Nu-mi amintesc.– Churchill scrie că Hitler nu voia să vă cedeze Bucovina de sud întrucât

aceasta ar fi afectat serios interesele germane, şi ea (Sudul Bucovinei- n.n.) nu este menționată în protocolul secret.

– Ia uite!!...”În ceea ce priveşte anexarea ținutului Herța, total nelegitimă, absurdă

chiar, citim mereu despre creionul bont al lui Molotov, atunci când i-a indi-cat ambasadorului Davidescu noul traseu al frontierei dorite de Moscova. Să fim serioşi! Şi un necunoscător ştie că una din atribuțiile oricărei secretare a unui înalt demnitar este aceea de a-i ascuți cu mare grijă creioanele!

Am găsit, tot în studii ruseşti, şi unele referiri la acest subiect. La demer-sul nostru privind ținutul Herța, Molotov i-a cerut, „până la 30 iunie, ora 14.00”, o informație detaliată generalului Vatutin, şeful de stat major al fron-tului sudic. Generalul a răspuns că, din punct de vedere economic, Herța nu prezintă importanță; din punct de vedere militar, având în vedere situarea sa pe malul sudic al Prutului, ocupă o poziție de comandă asupra localității Noua Suliță (stația de cale ferată), este un nod de drumuri şi un punct întărit. De aceea, este necesar ca raionul Herța să fie în mâinile noastre”.

La un nou protest (1 iulie) al ambasadorului Davidescu, Molotov a in-dicat: „Tovarăşului Sobolev. Trebuie răspuns că acestea nu au fundament, în-trucât guvernul României a acceptat propunerea URSS în care a fost pusă şi harta pe care Herța intră în componența URSS.” La 4 iulie, ora 21, partea română a primit şi răspunsul oficial final şi categoric: „cererea autorităților române în legătură cu frontiera din raionul Herța, fiind în totală contradicție cu frontiera indicată (în harta din 26 iunie), nu a fost acceptată de organele competente sovietice”.

Fără creioane boante, la 26 octombrie 1940 sovieticii vor ocupa şi insu-lele de pe Dunăre: Tătaru Mare (7,5 km2), Dalerul Mare (3,5 km2), Dalerul Mic (2,5 km2), Maican (0,25 km2), iar la 5 noiembrie este ocupată şi Limba (10 km2), deci o suprafață de 23,75 km2.

Reacții internaționale? La 4 iulie 1940, ambasadorul sovietic la Londra, I.M. Maiski informează

Moscova asupra convorbirii avută cu W. Churchill: „premierul britanic Churchill s-a interesat asupra evenimentelor din Basarabia şi a întrebat ce

www.dacoromanica.ro

Page 239: Chişinău file de jurnal

238 · ION BISTREANU

înseamnă aceasta: o întoarcere la imperialismul vremurilor țariste? I-am ex-plicat adevăratul sens al acțiunilor noastre. Churchill a ascultat cu atenție şi apoi a spus în zeflemea: „Probabil că aveți dreptate. Dar dacă acțiunile voas-tre sunt dictate nu de vechiul țar, ci de noul imperialism sovietic, asta e, nu am obiecții”. Apoi Churchill a adăugat: „Se pare că la Berlin nu sunt foarte mulțumiți de excursia Dumneavoastră în România?” I-am răspuns: eu nu cu-nosc starea de spirit a Berlinului, dar, în general, URSS se conduce în politica sa externă după principiile şi interesele sale...”

Iar presa londoneză, precum Daily Herald şi New Cronicle au apreciat ca „justificate” pretențiile Uniunii Sovietice, concluzionând că acestea nu sunt îndreptate împotriva Angliei, ci, dimpotrivă, vor avea consecințe catastrofale pentru Germania şi Italia, dacă va creşte influența rusă în Balcani.

Reacția americană: oficial, nici o reacție, un fel de „acord tacit”. În presă, interpretări diferite. Ziaristul american W. Makswell scria; „în pofida faptu-lui că în presă au fost încercări de a caracteriza acest eveniment drept „co-tropire”, trebuie avuți în vedere trei factori de bază. În primul rând, ocupa-rea Basarabiei de către România a fost cotropire, iar guvernul sovietic nu a recunoscut niciodată drepturile României asupra acesui teritoriu, în al doi-lea rând, sub dominația română populația Basarabiei s-a aflat într-o situație grea, şi, în al treilea rând, aceste evenimente au fost întâmpinate cu bucurie de locuitorii Basarabiei (...) În legătură cu primul din aceşti factori, trebuie menționat că cotropirea Basarabiei de către România în 1918 a fost atât de revoltătoare, încât guvernul SUA nu a recunoscut-o niciodată oficial şi până în 1931 nu a inclus pe hărțile sale Basarabia ca teritoriu românesc”.

M-au interesat, după condamnarea protocolului secret în decembrie 1989, reacțiile sovietice şi mai apoi ruseşti, eventuale reinterpretări ale eve-nimentelor din iunie 1940. Nimic nou, aş putea conchide, aceeaşi „con-secvență” a istoriografiei ruse în a-şi justifica apetitul pentru Basarabia, cu explicații care, totuşi, oferă mult material de reflecție pentru istorici, deşi, după cum remarca observatorul politic Dmitri Zaharov, într-o emisiune din 6 februarie 2006 a postului de radio Eho Moskvî, „(URSS) a primit Basara-bia, adică o parte a României. Şi aceasta este o istorie semidetectivă. Printre altele, aşa cum scriu şi istorici de-ai noştri, operațiunea basarabeană este până în prezent cea mai secretizată dintre toate operațiunile militare şi politice ale anului 1940: în orice caz, nu există, practic, documente de arhivă, nu un fost încă desecretizate şi ele nu sunt accesibile istoricilor.”

De regulă, istoricii sovietici s-au străduit să nuanțeze chestiunea ultima-tumului de o parte, în timp ce istoricii români şi străini au vorbit direct des-pre ultimatum. Un istoric rus, Meltiuhov, observa, într-un amplu studiu apă-

www.dacoromanica.ro

Page 240: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 239

rut în 2010, că textele notelor sovietice, deşi nu vorbesc de amenințarea cu folosirea forței, conțineau aluzii la posibilitatea unui asemenea curs al eveni-mentelor. „Toate aceste permit să calificăm exigențele sovietice drept ultima-tum, ceea ce, în acea vreme, în general nu se ascundea”. Ultimatumul sovietic a fost recunoscut şi în prima ediție a Marii Enciclopedii Sovietice:„...având în vedere răspunsul echivoc al guvernului român, la 27 iunie guvernul sovietic a propus ultimativ guvernului român să-şi retragă în decurs de patru zile tru-pele şi administrația de pe teritoriul Basarabiei şi al părții de nord a Bucovinei şi a ordonat unităților RKAA (Armata Roşie – n.n.) să ocupe în acelaşi timp aceste teritorii”( vol. 49, 1941, pag. 569). Tot Meltiuhov scrie că Molotov l-a informat pe Schulenburg că „dacă azi 27 iunie România nu răspunde, mâine dimineață trupele vor trece frontiera”. La 13 iunie, între orele 13.20-14.30, la Kremlin avusese loc o şedință operativă a conducerii militar-politice care a pus la punct pregătirea operațiunilor militare împotriva României, în cazul în care nu va accepta „soluția paşnică” a retrocedării Basarabiei. O operațiune departe de a fi pur demonstrativă. Pe întreaga lungime a Nistrului au fost ma-sate 32 divizii de infanterie, infanterie motorizată şi cavalerie, 2500 tancuri şi 3 brigăzi de desant aerian, 30 regimente de artilerie, cu un total de 637 mii oameni, la care se mai adăugau 2160 avioane. Nu mai amintesc toate cifrele privind efectivele armatei române, ci doar că noi puteam contrapune contra aviației ruseşti doar 658 de avioane de luptă.

Şi, edificatoare mi se par a fi concluziile aceluiaşi istoric rus: „Dar înainte de a condamna metodele Moscovei, trebuie amintit că ultimatumul este una din cele mai răspândite metode ale politicii externe în general, şi în special dacă este vorba de relațiile reciproce ale unei mari puteri cu un stat mic. Şi, ca să fim sinceri, în condițiile reale ale anului 1940 pur şi simplu nu existau alte mijloace de reglementare a chestiunii basarabene...Datorită acestui Pact (Ribbentrop-Molotov – n.n.) Uniunea Sovietică a obținut pentru prima oară în istorie recunoaşterea intereselor sale în estul Europei din partea unei mari puteri europene”.

Cunoscuta specialistă rusă în problemele istoriei României, T.A. Poki-vailova, remarca, într-un studiu, că „în nota guvernului sovietic din 26 iunie 1940 nu a fost folosit bogatul arsenal al ilegitimității cotropirii Basarabiei în 1918, care fusese folosit de diplomația sovietică în anii ’20, în susținerea pozițiilor sale (...) Argumentația notei sovietice adresată guvernului Româ-niei regale privind retrocedarea Basarabiei suferă serios şi în plan politic şi în plan istorico-ştiințific şi nu poate suferi nici o comparație cu abordarea din 1921 a diplomației sovietice. Mai mult, nota lui Molotov păcătuieşte prin deformarea realității. În ea se vorbeşte despre Basarabia ca „teritoriu

www.dacoromanica.ro

Page 241: Chişinău file de jurnal

240 · ION BISTREANU

populat în principal de ucrainieni”, ceea ce nu reflectă nicicum structura națională a ținutului...Dorința de a sublinia forța militară în acel moment a întărit mai mult tonul ultimativ al notei şi a ascuns perfect caracterul juridic al exigențelor privind retrocedarea Basarabiei”.

De ce voia Stalin Basarabia? – iată o întrebare pe care şi-au pus-o şi unii istorici ruşi. O explicație, valabilă doar pentru momentul premergător declanşării atacului Germaniei asupra URSS, am găsit-o la un istoric militar, colonelul A.S Orlov (în revista Voenno-istoriceskii jurnal, nr.10/1991): „De pe teritoriul Basarabiei aviația putea să țină sub amenințare regiunile petro-liere din România, principalul furnizor de petrol al Germaniei. Nordul Bu-covinei era necesar pentru că pe teritoriul ei trecea calea ferată de importanță strategică de la Odesa, prin Chişinău spre Cernăuți şi mai departe spre Lvov, având ecartament european şi permițând folosirea garniturilor de tren pe că-ile ferate europene”.

URSS, nu neapărat Stalin, ci oricine ar fi fost la conducerea sa, voia Ba-sarabia în acelaşi scop în care pornise campania din 1806-1812 – anexarea Principatelor Române şi avansarea spre Balcani, în acelaşi scop în care crease în 1924 RASSM, în acelaşi scop pentru care, încă din decembrie 1941 cerea noilor săi aliați – Marea Britanie şi SUA – extinderea zonei sale de influență asupra României...

Dacă în istoriografia rusă mai găsim nuanțări, în istoriografia mol-doveană de după 1991 lucrurile stau cu totul altfel. Nu mai amintesc „indicațiile” şi „sugestiile” scandaloase ale preşedintelui Voronin, care a sti-mulat excesele de zel ale unor istorici – nu neapărat ruşi, ci pur-sânge moldo-veni – nici flasificarea grosolană a istoriei de către unii istorici din regiunea transnistreană. Unul dintre istoricii contemporani, S. Nazaria, (mai-marele asociației istoricilor şi politologilor „Pro Moldova”), cotrobăind prin cărțile apărute în diverse perioade, a reuşit să găsească şi „argumente” în favoarea „revenirii Basarabiei la patria mamă – URSS”. Astfel, este citată o scrisoare care ar fi fost adresată lui Ribbentrop, la 28 august 1940, de prim-ministrul I. Gigurtu care, dacă este adevărată, este şi şocantă şi tristă: „Basarabia s-a unit cu România la sfârşitul primului război mondial...Noi nu ne-am bătut pen-tru această unire, şi, la urma urmei, această unire nu a fost unul din scopurile urmărite de noi în marele război. De aceea... este clar pentru ce poporul nos-tru a fost de acord cu concesia” (acceptarea ultimatumului sovietic – n.n.). Această referire îi permite istoricului moldovean să tragă nişte „concluzii lo-gice” uluitoare: „în 1940, ca şi în 1944, cedând Basarabia Uniunii Sovietice autoritățile române nu şi-au exprimat în nici o formă – protest adresat părții sovietice, declarații adresate comunității internaționale, adresări oficiale că-

www.dacoromanica.ro

Page 242: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 241

tre statele lumii şi organizații internaționale – ideea că cedarea a avut loc sub presiunea forței brute, că ea este nelegitimă, că Basarabia este „pământ româ-nesc”. Cu alte cuvinte, partea română nu a întreprins nici un act cu caracter juridic care să declare cedarea Basarabiei drept un act ilegal atât din punct de vedere al dreptului internațional, cât şi de pe pozițiile legislației naționale ro-mâne. Dimpotrivă, acceptând propunerea sovietică fără un asemenea gen de declarații, guvernul român a recunoscut de facto şi de jure că transmite URSS un teritoriu sovietic care nu aparține României”, tot aşa cum „fără nici un fel de împotrivire, a cedat Ungariei nord-vestul Transilvaniei, şi Cadrilaterul –Bulgariei – tot aşa, fără cea mai mică împotrivire...”...

Îmi imaginez cu câtă satisfacție a aşternut pe hârtie Serghei Nazaria pan-seurile sale despre evenimentele din 1940: „ dacă statul român a socotit că aceasta (Basarabia) îi aparține – „carne din carnea țării” – atunci ar fi trebuit să o apere cu orice preț şi cu oricâte jertfe, aşa cum îşi apără mama copiii. Dar faptul că acest lucru nu s-a întâmplat, demonstrează, vrem, nu vrem, că Basa-rabia a fost un copil neiubit, o soră străină a „Patriei-mamă” şi, practic, timp de 22 de ani, a fost o colonie din care numai s-a luat, fără să se dea ceva în schimb. Ceea ce nu aperi, nu îți mai aparține”...

Fără voie, îmi revin în memorie cuvintele lui Nicolae Iorga în Consiliul de Coroană din iunie 1940: „O țară riscă totul dacă cedează fară luptă o parte din teritoriul ei”.

Şi atunci, în 1992, când mă aflam la Chişinău, şi acum când scriu aceste rânduri, nu pot decât să compătimesc marea masă a celor care trăiesc între Prut şi Nistru care nu prea mai pot înțelege dacă sunt români sau „moldo-veni” fără nici o legătură de neam şi sânge cu cei de peste Prut. După ce vreme de aproape 180 de ani – cu o întrerupere scurtă de doar 22 de ani – au învățat o istorie scrisă în limba şi gândirea rusă, după ce, doar trei-patru ani după ce au devenit independenți au reuşit să înceapă a citi abecedarul adevăratei lor istorii, după care s-au reîntors la vechile manuale de istorie, pot fi stigmatizați ca mankurți? Ezitările lor trebuie privite de-a valma ca antiromânism sau an-tiunire? Pasivitatea lor, în ansamblu, poate fi considerată drept o aprobare tacită a politicii unora sau altora dintre politicienii care s-au perindat în ulti-mele două decenii pe la conducerea Republicii Moldova?

26 iunie: Radio Moldova începe să emită pe frecvențele radio-ului Iaşi, întrucât retranslatorul din localitatea Maiak (raionul Grigoriopol) fusese capturat de separatişti...

Floricele, figuri de stil, patetism- cam atât am găsit în declarația din 28

iunie a Conferinței Naționale a FDSN: „forțe oculte şi cei pentru care patria

www.dacoromanica.ro

Page 243: Chişinău file de jurnal

242 · ION BISTREANU

este acolo unde descalecă de pe cai, nu s-au putut obişnui cu gândul că nu mai sunt stăpâni şi au dezlănțuit un război nemilos împotriva celor ce nu au altă vină decât aceea că s-au născut deodată cu pământul pe care locuiesc. Acum Basarabia este o rană sângerândă şi dureroasă, copii, femei, bărbați, tineri şi bătrâni cad sub gloanțe...”. Singura idee care mi-a reținut atenția: forțele po-litice din România trebuie să se abțină de la transformarea problemei Basara-biei în subiect de propagandă electorală.

30 iunie: Adrian Năstase adresează o scrisoare lui Kozîrev, exprimându-şi îngrijorarea față de turnura evenimentelor din raioanele de est ale Republi-cii Moldova, în pofida înțelegerilor la nivel înalt de la Istanbul. Preocupante pentru partea română sunt declarațiile războinice ale noului comandant al Armatei a 14-a, generalul Lebed, care apare în postura de guvernator neofi-cial al Transnistriei, şi care a cerut deschis deconectarea României de la meca-nismul cvadripartit. „Nu putem concepe – scria Năstase – ca în competențele unui comandant militar să intre atribuțiuni politice de genul celor pe care şi le arogă generalul Lebed şi, în orice caz, ni se pare inadmisibil ca el să se pronunțe împotriva unei hotărâri adoptate de şefii celor patru state, cu atât mai mult, cu cât conduce o armată care nu are un statut legal în Republica Moldova”. Cere ministrul nostru şi „precizări”: în ce măsură Lebed exprimă punctul de vedere al guvernului rus, pentru a trage concluziile referitoare în ceea ce priveşte atitudinea României față de conflictul din raioanele de est ale Republicii Moldova. În cazul în care acțiunile destabilizatoare ale armatei ruse nu vor înceta, partea română îşi rezervă dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate al ONU.

Scrisoarea rămâne un simplu exercițiu diplomatic. Moscova nu răspunde.

1 iulie. Generalul Lebed convoacă prima sa conferință de presă: declară că Armata a 14-a va observa „o neutralitate armată”, adică „atât timp cât ni-meni nu se atinge de noi, nici noi nu ne vom atinge de nimeni”!

www.dacoromanica.ro

Page 244: Chişinău file de jurnal

CAPITOLUL IV

Un nou guvern la Chișinău • Enigmaticul domn Birstein • Moartea lui Kostenko • Convenția moldo-rusă • Ceaușescu la Chișinău • 52 de

ani de la crearea RSS Moldovenești • Adrian Păunescu și Snegur • Un an de independență • Tricolorul, capul de bour și imnul R. Moldova • Ziua

limbii • Aleea Clasicilor • Amintiri despre Marin Preda • Mircea Druc în campanie electorală • Eșuarea unui proiect cultural

Demisia, la 9 iunie, a guvernului Muravschi a fost urmată de o lungă pe-rioadă, aproape trei săptămâni, de consultări şi intrigi în culisele puterii.

Normal, subiectul principal în cercurile politice era persoana care va fi învestită cu formarea noului executiv. S-a vehiculat mai ales numele unui pre-ferat al preşedintelui, Mircea Rusu, directorul unei mari uzine producătoare de pompe hidraulice. Un amic deputat mi-a spus că, la presiunea unor gru-puri parlamentare, „mai mult ca sigur” va fi desemnat premier una din per-soanele cel mai puțin agreate de preşedinte, şi anume Andrei Sangheli. Spre sfârşitul lunii, cunoştința mea mi-a spus că cei 120 deputați din clubul „Viața satului”- agrarienii, au mers in corpore la preşedinte şi practic l-au somat să accepte candidatura lui Sangheli. Demersul avea un suport. Multe inițiative ale preşedintelui erau acceptate cu concursul agrarienilor, în condițiile în care constituiau cel mai numeros grup din parlament, după retragerea celor 60 deputați transnistreni, şi în condițiile unui absenteism frecvent.

Într-o sâmbătă de la sfârşitul lunii iunie, l-am sunat pe Sangheli la birou. Secretara mi-a spus că nu poate fi contactat, întrucât se află în spital. Am ru-gat-o să îi transmită că l-am căutat, dar că nu este vorba de nici o urgență. Peste un sfert de oră am fost sunat chiar de Sangheli, care mi-a spus că nu e nimic grav, că a avut un mic accident de maşină, s-a lovit uşor cu capul de to-cul portierei, însă medicii au considerat că este mai bine să facă o investigatie mai amănunțită şi să îl țină sub observație 24 ore. Deci, până marți ieşiți din

www.dacoromanica.ro

Page 245: Chişinău file de jurnal

244 · ION BISTREANU

spital, nu?” „Da, chiar mâine plec acasă, de ce să stau până marți?” „Ca să vă pregătiți pentru evenimentele care vor avea loc” am continuat, fără a preciza ce eveniment am în vedere. Răspunsul, uşor alintat: „Da, o să vedem, dar în prealabil am de pus şi eu nişte condiții”. „Şi eu am una, domnule ministru”. „Care?” a întrebat curios. „Ca prima întrevedere după investitură să o aveți cu mine”. „Vă promit”...

Marți, 1 iulie. Acult la radio dezbaterile din parlament, propunerea avansată de Snegur pentru noul şef al guvernului, Andrei Sangheli. Nici o surpriză. Zvonurile din ultimele zile se confirmă! Acesta era era un produs tipic al nomenclaturii complexului agro-industrial din Moldova. Imediat după terminarea institutului agronomic, a lucrat în agricultură ca inginer agronom, după care a fost trimis la o şcoală de partid la Kiev. După 1975 a ocupat diferite funcții de conducere în organele administrative de la Ca-menca şi Donduşani, în 1986 fiind numit prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti şi preşedinte al Comitetului de Stat pen-tru complexul agro-industrial, funcție pe care şi-o va păstra până în 1992. Va conduce guvernul moldovean în perioada 1992-1996, demisionând după eşecul răsunător în campania pentru alegerile prezidențiale. Doi ani mai târ-ziu, în 1998, va mai face o încercare – tot eşuată – de a câştiga un mandat de deputat în parlament, aşa că va decide să se retragă din viața politică, intrând în afaceri...

Noul premier este votat cu o majoritate confortabilă: 185 deputați din cei 244 prezenți.

În minutele următoare i-am trimis o scrisoare de felicitare – pe care o aveam deja pregătită (indiferent cine ar fi urmat să fie destinatarul!!) – în care îi uram succes în noua funcție, îmi exprimam speranța că domnia sa va contribui la dezvoltarea şi diversificarea relațiilor de fraternitate dintre Ro-mânia şi R. Moldova etc., etc.

In jurul orei 15, la ambasadă s-a prezentat o persoană, legitimându-se ca fiind consilier al lui Sangheli, cu o lădiță destinată subsemnatului. Inăuntru erau 6 sticle de „Cagor”...

Spre sfârşitul zilei, am primit un telefon de la cabinetul noului premier, prin care eram invitat a doua zi la depunerea unei coroane de flori la monu-mentul lui Ştefan cel Mare. A fost singura invitație oficială pe care am pri-mit-o de a depune, alături de conducerea Moldovei, o coroană la monumen-tul marelui domnitor. Am constatat, până la plecarea mea din Moldova, că nu intra încă în uzanța locală invitarea vreunui membru al corpului diploma-tic, fie el şi român, la asemenea ceremonii.

Chiar a doua zi după preluarea funcției, am fost invitat la premierul San-

www.dacoromanica.ro

Page 246: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 245

gheli, în vizită de curtoazie. După filmările şi fotografiile de rigoare, a urmat o lungă discuție, „ în doi”, de circa o oră şi jumătate, în care noul premier mi-a făcut o succintă prezentare a planurilor sale imediate. „Aveți de gând să restructurați radical componența cabinetului de miniştri?”- îl întreb. „Nu, dar câteva schimbări voi face prioritar. Primii care vor pleca vor fi Costaş (ministrul apărării) şi Plugaru (ministrul securității), au prea mult sânge pe mâini ca urmare a incompetenței cu care au condus cele două ministere de când a început conflictul.Voi păstra în guvern pe Ungureanu (ministrul cul-turii) şi Mătcaş (ministrul învățământului), deşi prin unionismul lor exagerat fac destul rău (!!!) în actuala situație din țară. Pe Țâu îl voi păstra, este omul preşedintelui şi nu vreau să intru cu acesta în conflict din prima zi. În plus a căpătat o bună experiență, are bune contacte şi cu Moscova şi cu alte capitale. Noi nu avem cadre bine pregătite în acest domeniu. Este nece-sară o continuitate ”. „Domnule prim-ministru, permiteți-mi o opinie strict personală: nu ați putea avea în vedere ca, tocmai în această perioadă, când re-publica are nevoie de stabilitate şi coeziune internă, să luați în calcul şi posibi-litatea creării unui guvern de uniune națională, aşa cum, de altfel, au sugerat şi unii deputați, şi, în această variantă, să oferiți un post şi Frontului Popular, care este o formațiune parlamentară cu un număr destul de mare de deputați, tocmai pentru a dovedi că guvernul are în vedere soluționarea acutelor pro-blemele economice şi sociale curente şi nu se implică în disputele pur poli-tice? Şi, în plus, ați putea anunța şi disponibilitatea de a oferi un portofoliu pentru un reprezentant de la Tiraspol”. „Da, sunt idei interesante, le voi avea în vedere, mai ales că şi eu m-am gândit să fac un pas în întâmpinarea celor de peste Nistru. În plus doresc să cooptez în executiv şi un rus şi un ucrainian”.

In continuare, Sangheli mi-a făcut o lungă „mărturisire”: „Cred că ați au-zit destule despre mine, cum că aş fi un înfocat românofob, că aş fi un adver-sar înrăit al unirii. Nu ştiu cine şi de ce mi-a făcut un asemenea portret. Eu nu m-am băgat în politică, nu am făcut declarații politice în general şi nici o declarație împotriva României. Da, este adevărat, în intimitatea mea nu sunt un partizan al unirii, pentru că eu consider că nu suntem pregătiți pentru aceasta. Suntem o țară divizată, fără o perspectivă apropiată de reîntregire, avem în republică mulți ruşi, mulți ucrainieni, găgăuzii ne fac probleme; sunt mulți oameni care încă tânjesc după URSS, țara este înfometată, economia noastră este în pragul dezastrului. Deci nu problemele unirii sunt pe agenda mea de lucru. Nu eu voi face Unirea, ci poporul. Ştiți, în noiembrie 1990, când au avut loc mari manifestații în Chişinău şi când a fost atacată clădi-rea ministerului de interne, au fost atunci destui colegi de-ai mei din guvern care susțineau că manifestația trebuie înprăştiată folosindu-se forța. Atunci

www.dacoromanica.ro

Page 247: Chişinău file de jurnal

246 · ION BISTREANU

mi-am zis: nu eu, nu Comitetul Central, nu guvernul mai pot opri voința pieței, a oamenilor. Şi aşa a fost şi acum un an, la proclamarea independenței. Ştiu că nici la Bucureşti nu sunt iubit, sunt socotit românofob, probabil pentru că provin din vechea nomenclatură sau pentru că nu particip la mi-tingurile Frontului Popular. Uite, de exemplu, anul trecut am făcut o vizită la Bucureşti, în calitate de prim viceprim-ministru. Ca sa discut probleme economice, ca să obțin şi nişte ajutoare. Am avut discuții bune, am primit şi ajutoare, ce-i drept unele zac şi acum în magazii pentru că nu au putut fi folosite – îmbrăcăminte şi pături pentru sinistrați, toate mâncate de şoareci şi pline de mucegai, trimise din partea guvernului român, prin societatea „... SRL”(nota subsemnatului: nu fac public numele acestei societăți cu nume de animal exotic, pentru a nu fi interpretată drept reclamă sau contrareclamă. Am informat, la timpul respectiv, asupra acestei situații delicate, mi s-a răs-puns că „se cunoaşte situația, dar...”). La sfârşitul vizitei, am fost anunțat că voi fi primit şi de premierul Petre Roman. Am aşteptat o oră şi jumătate în antecameră, după care mi s-a comunicat că domnul Roman are o altă şedință urgentă şi nu mă mai poate primi”.

In final, după ce a subliniat că, în ceea ce îl priveşte, nu „va ocoli” Ro-mânia, dimpotrivă, doreşte o strânsă colaborare economică, a conchis: „avem nevoie de România, ca să putem sta pe picioarele noastre”. L-am rugat, tot cu titlu personal, să aibă în vedere şi un cât mai curând contact cu premierul României, în funcție de chestiunile curente şi de planurile pe care le va face privind colaborarea şi integrarea economică dintre cele două state. Ambii am fost de acord că în ultimele luni s-a vorbit mult despre aceasta, dar, din pă-cate, totul a rămas la stadiul declarativ al preşedinților.

2 iulie: urmăresc la televizor ceremonia impresionantă de la Putna de

sanctificare a lui Ştefan cel Mare, cu prilejul împlinirii a 488 ani de la moartea marelui voievod. Este prezentă toată „lumea bună” din România, precum şi o numeroasă delegație din Republica Moldova. A fost adusă de la Istanbul şi sabia marelui domnitor, după ce Iliescu reuşise să îl convingă pe preşedintele Demirel să ne-o împrumute. Peste vreo două zile citesc, sub semnătura lui I.C., cunoscut ziarist român, ulterior chiar mult prea cunoscut, o uluitoare lecție despre „moralitatea” domnitorului. Ziaristul era fie gelos pe masculi-nitatea voievodului şi ceea ce scria era un reflex al complexului său în fața femeilor, fie, probabil, încă sub impresia articolelor despre morala socialistă, pe care le semna într-un ziar central înainte de 1989. Era, totuşi, de înțeles. Întreaga Românie trecea printr-o lungă perioadă de contestări a tot ceea ce se putea contesta...

www.dacoromanica.ro

Page 248: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 247

La Chişinău am depus cu toții coroane de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare.

...Marele voievod domină piața centrală a oraşului, privind protector la urmaşii celor pe care îi păstorise timp de 47 de ani. Şi îi apără, simbolic, peste veacuri cu credința şi cu sabia...

Sculptorul băştinaş Alexandru Plămădeală, care îşi perfecționase talen-tul în atelierele lui Paciurea şi Oscar Han, precum şi în marile ateliere pari-ziene, primeşte, la cinci ani după Unirea de la 1918, comanda de a realiza un monument al domnitorului moldovean. Pleacă într-o lungă călătorie prin mănăstirile Moldovei din dreapta Prutului, studiază atent picturi, fresce, citeşte cronica lui Neculce. Este atras de o miniatură de la Mănăstirea Humo-rului, datată 1475, care îl imortaliza, cel mai fidel se pare, pe marele voievod..

În final decide proiectul, care este turnat în bronz la Bucureşti şi dezve-lit la 29 aprilie 1928 chiar pe locul unde se află astăzi, după ce câțiva arbori seculari au fost tăiați pentru a face loc monumentului. Locul nu a fost ales întâmplător. Întretăierea străzilor, pe atunci Seminarului şi Alexandrovskaia, precum şi aleile parcului ilustrau ideea „Moldovei în calea tuturor răutăților” cum scria cronicarul Grigore Ureche, iar gardul de fontă din spatele monu-mentului sugera Carpații. Cele patru glastre repetau desenul tradițional de pe covoarele moldoveneşti, simbolizând un colț de rai pe pământ, iar frunzele de acantă de pe piedestal – folosite de obicei ca ornament arhitectonic în de-corarea capitelurilor corintice – sugerau legătura cu biserica bizantină.

A venit tragica zi de 28 iunie 1940. Statuia lui Ştefan cel Mare a fost rapid demontată din ordinul generalului Ioan Răşcanu şi transportată la Vas-lui, unde a fost aşezată lângă biserica Sf. Ioan, ctitorită chiar de marele dom-nitor.

La câteva zile după ocuparea Chişinăului, sovieticii au aruncat în aer piedestalul monumentului, instalând în mare grabă un monument al lui Sta-lin. Se spune că, noaptea, în jurul monumentului se aprindeau o mulțime de becuri, care atrăgeau curioşii, țânțarii şi ciorile! Tătucul a tronat în centrul Chişinăului doar un an, fiind distrus la 16 iulie 1941. E adevărat că, în 1949, Stalin se întoarce – ca monument – în Chişinău, însă după ce Hruşciov îl de-molează ideologic în 1956, părăseşte definitiv şi capitala Moldovei.

Statuia lui Ştefan a fost reinstalată la 25 august 1942 în fața Arcului de Triumf, pe locul fostului monument al regelui Ferdinand. Se pare că însuşi Antonescu dispusese ca să nu fie repus pe vechiul amplasament, pângărit mai înainte de Stalin. La 20 august 1944, monumentul ia din nou drumul Româ-niei, poposind de astă dată la Craiova. Odată cu înaintarea armatei sovietice dincolo de frontierele URSS au fost create, pe lângă fiecare mare unitate mi-

www.dacoromanica.ro

Page 249: Chişinău file de jurnal

248 · ION BISTREANU

litară, detaşamente speciale formate din specialişti în artă şi cultură, a căror misiune era depistarea şi capturarea unor valori culturale, nu numai din mu-zee, ci şi din colecții particulare. Sculptorița Claudia Kobzeva, originară din Chişinău, fostă elevă a lui Plămădeală şi încorporată în comisia rusă pentru repatrierea cetățenilor şi a bunurilor, descoperă în iarna anilor 1944/1945, într-un parc din Craiova, statuia lui Ştefan cel Mare, pe jumătate acoperită de zăpadă. În perfectă stare, doar crucea fiind deteriorată. Îşi informează ime-diat superiorii care dispun ca monumentul să fie expediat la Chişinău. Ur-mează un „ mare gest de bunăvoință”: la 23 iunie 1945 maiorul sovietic Sa-zonov reface piedestalul monumentului, statuia este reinstalată, iar în mână îi pune o cruce făcută din...bilele de lemn ale unui abac, acoperite cu ciment. Crucea va fi înlocuită cu una de bronz abia după trei decenii, când începuse să se deterioreze. Câțiva muncitori s-au chinuit o noapte întreagă să ridice statuia pe soclu. La 22 august 1945, s-a sărbătorit dezvelirea monumentului, în prezența primului secretar al comitetului orăşenesc de partid, M.Slepov, care a înmânat muncitorilor câte o diplomă de onoare, „pentru munca plină de abnegație şi inițiativă în restaurarea Chişinăului, distrus de cotropitorii fascişti”. În plus, muncitorii au mai primit câteva zeci de ruble şi câte o bucată de pâine neagră, ultima o adevărată comoară pentru familiile acestora, care primea totul pe cartele. Ulterior, originalele diplomelor le-au fost luate şi de-puse la muzeul de istorie.

În 1959, un activist deosebit de vigilent decide ca monumentul să fie demolat, fiind considerat principală sursă de inspirație pentru...naționaliştii moldoveni! Au loc mai multe demonstrații studențeşti de protest, mulți din-tre manifestanți fiind ulterior excluşi din universitate sau arestați. Cineva mi-a povestit că inițiatorul manifestațiilor studențeşti a fost studentul Mihai Moroşanu care a strâns câteva mii de semnături de la Institutul politehnic şi a trimis o scrisoare de protest chiar primului secretar al PC din Moldova. Probabil că şi aceste manifestații l-au făcut pe Hruşciov – care primise o scri-soare disperată şi din partea văduvei sculptorului Plămădeală – să oprească demolarea monumentului. Mihai Moroşanu a fost, însă, exclus din universi-tate, „pentru fapte antisovietice şi naționaliste”.

Marele voievod, sprijinindu-şi mâna dreaptă pe sabia cu care se ridicase de atâtea ori în apărarea gliei, şi ținând în stânga crucea, simbol al credinței, s-a odihnit pe noul postament până în 1972 când conducerea de partid consideră din nou că este „pericol public”, că prea stă la vedere, prea este în atenția tuturor care treceau pe lângă parc, aşa că este monumentul este mutat mai spre interiorul parcului cu 18,20 metri.

La 31 august 1990, Ştefan cel Mare se reîntoarce în toată măreția lui pe

www.dacoromanica.ro

Page 250: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 249

locul inițial, pe un postament din carierele de piatră de la Coşăuți. Au fost refăcute şi inscripțiile originale de pe postament. În partea din față: „Dom-nitorul pămînturilor de la lanţul muntos pînă la Nistru şi mare”. În dreapta: „Creatorul mănăstirilor Înfăptuitorul dreptăţii Chipul lui în testamentul lui”. În stînga: „ÎNVINGĂTORUL POPOARELOR: La Lipnic, La Baia, La Vaslui, În Valea Albă, La Cit la Bug, La Scheia, În Pădurea Roşie, Pentru ţară, popor şi credinţă”. Sus din spate: „Apărătorii Basarabiei: Nistru, Chilia, Cetatea Albă”. Jos din spate: ” Este înălţat acest monument, pentru a trece în nemurire slava strămoşilor, cu ajutorul feciorilor Basarabiei. Lucrat de sculp-torul Al. Plămădeală şi arhitectul Al. Bernardazzi, în anul 1925”.

Deocamdată stă tot acolo... A privit sfidător, vreme de 45 de ani, la stră-inii ce defilau victorioşi la câteva zeci de metri, a binecuvântat sutele de mii de oameni care, în piața pe care o veghează domnitorul, au luptat pentru libertate, pentru neatârnare, iar de două decenii binecuvântează cu crucea îndrăgostiții care îşi dau aici întâlnire, priveşte măreț şi deseori mustrător la conducătorii țării care vin odată sau de două ori pe an să-i depună la picioare coroane.

Primul monument în memoria lui Ştefan cel Mare fusese dezvelit la 5/17 iunie 1883, la Iaşi. Au participat peste zece mii de persoane din toate colțurile României, precum şi o mică delegație din Basarabia. Personalități politice ale vremii s-au întrecut în discursuri patetice, mulți dintre ei evocând şi „mărgăritarele” care „lipsesc încă ” din coroana regală: Bucovina, Transilva-nia şi Banat. O regretabilă omisiune sau o resemnare în fața pierderii, cu cinci ani în urmă, a Basarabiei în urma Congresului de la Berlin? Greu de explicat, reținând doar dezamăgirea profundă a basarabenilor prezenți la festivități şi, probabil, nu numai a lor. Peste ani, liderul basarabean Pantelimon Halippa nota cu amărăciune: „În anul 1883 se inaugurase, la Iaşi, statuia lui Ştefan cel Mare. Un demnitar, Petre Grădişteanu, în toastul ce l-a ținut, spunea Rege-lui că din frumoasa coroană regală lipsesc câteva pietre scumpe: Bucovina, Transilvania şi Banatul, cerând ca într-o zi să le aibă. Dar numai atît. Nici Petre Grădişteanu şi nici ceilalți nu s-au gândit că numai la 15-16 km de locul unde ei îşi rosteau discursurile, locuiau frații români din Basarabia, de trei ori mai mulți ca număr decât românii din Bucovina, şi care se pierdeau în bezna regimului pravoslavnic rus, pe când în Transilvania şi Bucovina erau şcoli româneşti de toate gradele”. Ironia sorții face ca, peste numai câteva zile, în urma scurtului conflict diplomatic austro-ungar, acelaşi Grădişteanu să meargă la Viena să-şi ceară scuze pentru menționarea în discursul său de la Iaşi a Transilvaniei şi Bucovinei...

Se pare că, în ziua dezvelirii monumentului de la Iaşi, doar Mihai

www.dacoromanica.ro

Page 251: Chişinău file de jurnal

250 · ION BISTREANU

Eminescu şi-a amintit care este întregul spațiu etnic şi geografic al româ-nilor. Deşi nu a participat la festivități, seara, în casa lui Ioacob Negruzzi, Mihai Eminescu a citit poezia Doina: „De la Nistru pân’ la Tisa/Tot româ-nul plânsu-mi-sa/Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate./Din Hotin și pân’ la Mare/Vin moscalii de-a călare/De la Mare la Hotin/Mereu calea ne-o ațin...”

SUA acordă Republicii Moldova clauza națiunii celei mai favorizate, ex-

primându-se cu acest prilej convingerea că cele două state sunt de acum parte-neri reali, iar SUA au încredere în cursul politic al Republicii Moldova.

Mă întâlnesc cu Grigore Vieru, revenit de la Bucureşti unde participase, ca invitat, la conferința FDSN. Mi-a arătat discursul rostit acolo: „se vorbeşte mult de unirea cu țara mamă...Pentru un român care cunoaşte psihologia ro-mânului din Basarabia (...) nu putem ridica problema reunificării teritoriale, cum vor unii, strigând în piață „acum ori niciodată!” ca şi cum unirea s-ar face ca un mare miracol. Eu cred că unirea trebuie să o facem peste sârma ghim-pată, în felul următor. Să reunificăm biserica; să aducem Biserica Basarabiei la sânul mamei; să unificăm manualele şcolare şi programele de învățământ; re-unificarea legislației; unificarea celor două monede; integrarea economică...”.

Poetul este entuziasmat de propunerea pe care i-o făcuseră cei din con-ducerea FDSN din județul Neamț de a candida pe listele lor de deputați în parlamentul român. Bun prilej pentru deputatul D.S.(de la „adversarii” din FSN!!) să acuze că „avem de-a face cu activişti din import”. Vieru şi activist! Deşi era unul din „activiştii” cei mai consecvenți ai românismului...

Presa publică ştirea privind votarea de către Congresul SUA, la 1 iu-lie, a Amendamentului Pressler (după numele senatorului Larry Lee Press-ler, primul veteran al războiului din Vietnam, ales în Senat) la proiectul de lege „Libertate pentru Rusia şi pentru democrațiile euroasiatice în curs de apariție”, care se dezbătea în Senatul american.Toată admirația pentru sena-torul american care a constatat, citez: „ardoarea deplasată a Washintonului întru a răsplăti pe preşedintele Elțîn pentru inițiativele lui de conducător şi pentru frumosul discurs al acestuia în fața Congresului săptămâna tre-cută. Ideea este că un ajutor masiv din exterior poate să îi mențină puterea împotriva comuniştilor din armată şi aparatul birocratic. Mă bucură cuvin-tele preşedintelui Elțîn în sprijinul destinderii, al nonviolenței. Din păcate, evenimentele din Moldova spun cu totul altceva şi ne trimit înapoi la im-perialismul rus. Pe de o parte, Elțîn a chemat la medierea conflictului, pe de altă parte a avertizat guvernul din Moldova: în cazul acesta, noi trebuie să

www.dacoromanica.ro

Page 252: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 251

acționăm pentru a apăra oamenii şi a pune capăt vărsării de sânge. Armata a 14-a rusă a luptat cot la cot cu garda națională nistreană pentru a obține controlul asupra Transnistriei şi a invada Basarabia, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Am introdus anul trecut o Rezoluție susținând poporul din Moldova în lupta lui pentru autodeterminare şi independență față de Uniu-nea Sovietică. Poporul român din Moldova este al patrulea grup de victime ale Pactului nazisto-sovietic. Teritoriul Moldovei, în a cărui componență nu intra regiunea Transnistria, a fost răpit României de Armata Roşie Sovietică în 1940. Guvernul Moldovei nu şi-a ales hotarele actuale. Cu toate acestea, conform dreptului internațional Transnistria aparține Republicii Moldova. In ea locuiesc moldoveni, care repreznită 40 la sută din populație, precum şi ucrainieni şi ruşi, de ale căror interese trebuie de asemenea să se țină seama...”

Senatorul Pressler nu era la primul lui demers în favoarea Republicii Moldova. La 28 iunie 1991 cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa de către URSS, la propu-nerea lui şi a colegului republican Jesse Helms, ambii membri ai Comitetului de Politică Externă, Senatul SUA votase o rezoluţie în favoarea autodetermi-nării şi a reunificării Basarabiei şi nordului Bucovinei cu România. Ţinând cont de trecutul şi istoria imediată a teritoriilor româneşti cotropite de URSS în săptămâna 26 iunie- 3 iulie 1940, de actele legiuitoare ale Sfatul Ţării şi ale Parlamentului României din 1918 şi 1919, de tratatele internaţionale ce fac referinţă la această problemă, inclusiv de Articolul 8 al Actului Final de la Helsinki, conform căruia „toate popoarele au întotdeauna dreptul în deplină libertate de a defini, atunci când doresc şi dacă doresc, statutul lor politic in-tern şi extern fără amestec din afară şi de a urma aşa cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială şi culturală”, Senatul american a recomandat administrației americane următoarele: să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, şi să ela-boreze o hotărâre în acest sens; să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic, dacă o doreşte, reunificarea Moldovei şi nor-dului Bucovinei cu România, aşa cum este prevăzut în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, cu respectarea normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiului 1 al Actului de la Helsinki.

Amendamentul Pressler nu a avut, practic, nici un ecou în SUA. Încă sub impresia recentei vizite a lui Elțîn la Washington, Departamentul de Stat al SUA a apreciat „cu înțelegere îngrijorarea manifestată de preşedintele Boris Elțîn în legătură cu securitatea minorității rusofone” şi a „îndemnat guvernul Rusiei” să inițieze tratative cu Moldova asupra retragerii Armatei a 14-a din regiune.

www.dacoromanica.ro

Page 253: Chişinău file de jurnal

252 · ION BISTREANU

3 iulie. Pentru a da impresia că este preocupată de soluționarea conflic-tului, partea rusă convoacă la Moscova o nouă reuniune ministerială cvadri-partită, unde participanților li s-a oferit o mare surpriză: în sala reuniunii, în afara mesei la care urmau să ia loc cei patru miniştri de externe, mai era plasată încă una, de două locuri, rezervată pentru...Lițkai şi Caraman, ca reprezentanți ai separatiştilor de la Tiraspol. Poziția lui Adrian Năstase a fost fermă: conform celor convenite în martie-aprilie, mecanismul era pur cvadri-partit şi separatişii nu pot participa la acesta. Cele trei ore de discuții, în doi sau în trei, pe coridoare şi în cabinetele din „Vila MAE rus” de pe strada Tol-stoi nu au dus la nici un rezultat. A urmat un prânz oferit de gazde, animat doar de dialogul polemic dintre Adrian Năstase şi cei doi reprezentanți tiras-poleni. După prânz au continuat consultările în culise, însă delegația română nu a cedat insistențelor de a accepta tiraspolenii la masa de negocieri, astfel că spre seară, constatându-se lipsa consensului, cei patru miniştri s-au despărțit, fără a se face nici cea mai mică aluzie la perspectiva convocării unei viitoare reuniuni. Culmea este că la sfîrşit, la insistențele gazdelor, s-a emis şi un scurt comunicat de presă din care cititorul înțelegea că „miniştrii au examinat sta-diul realizării hotărârilor adoptate la întâlnirea la nivel înalt de la Istanbul şi a mecanismului de înfăptuire a acestor hotărâri. Miniştrii au recunoscut importanța deosebită a negocierilor dintre Elțîn şi Snegur, de la 3 iulie. Cei patru miniştri au avut o întâlnire cu reprezentanții raioanelor din stânga Nis-trului, care şi-au expus punctele de vedere privitoare la situație. Au participat în calitate de observatori reprezentantul în exercițiu al Consiliului CSCE şi conducătorul misiunii speciale a ONU în Republica Moldova”...

Jocurile erau deja făcute, de această dată şi cu complicitatea părții mol-dovene. În aceeaşi zi, în timp ce miniştrii de externe se făceau că discută „în patru”, la Kremlin preşedinții Snegur şi Elțîn convin, în principiu, liniile di-rectoare ale unei înțelegeri bilaterale care să prevadă încetarea focului, crearea unui coridor de demarcație între forțele aflate în conflict, introducerea unor forțe de menținere a păcii, acordarea unui statut politic special regiunii trans-nistrene, stabilirea unui calendar de consultări privind retragerea Armatei a 14-a. Rusia promite deblocarea transporturilor feroviare către Moldova şi re-luarea livrărilor de energie. „Exclud categoric soluționarea militară a acestei probleme. Da, trebuie apărați cetățenii ruşi care trăiesc în CSI, însă aceasta trebuie să se facă pe cale politică” – declară Elțîn, care îşi exprimă, în acelaşi timp, speranța că în cursul lunii iulie va ajunge, împreună cu omologii săi moldovean şi ucrainian, la o înțelegere privind încetarea focului. România nici măcar nu mai este amintită, deşi, chiar în aceeaşi zi, la numai doi km de Kremlin, delegația română participa la negocieri. Să fi devenit preşedintele

www.dacoromanica.ro

Page 254: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 253

rus o cutie de rezonanță a belicoşilor săi generali subordonați, sau invers? Că doar cu câteva zile mai înainte noua vedetă transnistreană, generalul Lebed declarase: „conflictul din Moldova trebuie reglementat împreună cu Ucraina şi Rusia, dar fără România”.

Reacția separatiştilor transnistreni a fost cel puțin sfidătoare: „Hotărîrile adoptate nu vor mai avea nici un efect, după cum nu le-au avut nici cele de la întîlnirea de la Istanbul. Noi vom urma calea pe care am ales-o acum doi ani. Suntem astăzi mai puternici ca niciodată, avem forţele noastre armate şi ne bucurăm de susţinerea unor pături largi ale populaţiei din Rusia şi Ucraina. Prin acţiuni economice vom forţa Moldova să ne recunoască” – a declarat Grigorii Maracuța.

Cam puține lucruri convenite, consideră, probabil, conducerea de la Kre-mlin, aşa că este pus din nou în mişcare mecanismul parlamentar. Sovietul Suprem adoptă o rezoluție prin care sancționează folosirea Armatei a 14-a ca forță de menținere a păcii până când preşedinții Moldovei, Rusiei şi Ucrainei vor conveni o forță militară tripartită. S-a mers chiar mai departe: deputa-tul Jigulin, reprezentant al mişcării naționaliste, a cerut ca în rezoluție să se sublinieze că dacă partea moldoveană nu va fi de acord, parlamentul să ia în discuție problema independenței Transnistriei şi, ulterior, a alipirii acesteia la Federația Rusă. Mai mult, chiar şi în parlamentul local al oraşului Moscova se propune recunoaşterea „republicii moldoveneşti nistrene”. Ambele propu-neri au fost respinse, însă nu din dragoste pentru destinele Moldovei, ci din pure rațiuni de politică internă. Câțiva deputați, mai lucizi, realizează că ase-menea declarații de sprijinire a „independenței” unor regiuni pe criterii şi sub motivații lipsite de un fundament solid, ar putea stimula şi mişcările separa-tiste din Federația Rusă, în special cele din Caucazul de Nord, unde Cecenia şi Tatarstanul se manifestau destul de rebel față de conducerea de la Moscova.

In acelaşi timp, miniştrii de externe rus şi ucrainian au o întrevedere separată. Constatând identitatea pozițiilor lor, au căzut de acord asupra „necesității întreprinderii unor măsuri concrete şi energice care să vizeze re-gelementarea crizei”. Este declarată şi intenția țărilor lor a-şi asuma rolul de garant al reglementării politice şi al statutului politic al Transnistriei, a cărui elaborare, în opinia celor doi miniştri, este necesară.

În paralel, Kozîrev vorbeşte din nou despre pericolul repetării scenariu-lui din august 1991, de această dată de către „partidul războiului, partidul privitimismului politic şi al neobolşevismului, format din cei care mizează pe forță în soluționarea problemelor conflictuale”. El avertizează asupra perico-lului care amenință procesele democratice din Rusia, prin retragerea în planul al doilea al democraților. Face şi o comparație uluitoare între actuala situație

www.dacoromanica.ro

Page 255: Chişinău file de jurnal

254 · ION BISTREANU

din Rusia şi cea din Germania anului 1933, când frontul democraților a fost scindat ca urmare a exacerbării unui naționalism din ce în ce mai agresiv.

Răsfoind presa rusă, sesizez o preocupare crescândă a multor comen-tatori în legătură cu creşterea curentului conservator, naționalist, condus în parlament de fostul colonel de aviație în războiul din Afganistan – generalul Ruțkoi, precum şi ascensiunea spre vârful puterii militare a unor alți veterani afgani, „mafia afgană” cum o numea un comentator. Iată numai câțiva dintre aceştia: ministrul apărării Pavel Graciov, generalul Boris Gromov, adjunct al ministrului apărării, generalul Alexandr Lebed şi mulți-mulți alții. Cred că întoarcerea lor ruşinoasă – împreună cu „glorioasa” armată sovietică – din deşerturile selenare ale Afganistanului le-a creat un anume complex, dublat de o sete de revanşă. Şi şi-au găsit repede locurile unde să şi-o ia! În parlamen-tul de la Moscova, în republicile devenite independente. Ba chiar în propria țară, Cecenia fiind primul poligon în care se va arunca generalul Graciov, pe mâinile căruia va fi sângele a peste 20 de mii de civili şi combatanți ceceni, precum şi a câtorva mii de soldați ruşi. Dincoace, în Transnistria, belicosul general Lebed declară ritos că nu este în tradiția armatei ruse să stea pasivă atunci cînd civili sunt ucişi sau mutilați chiar în fața ochilor lor.

Se mai aud, izolat, şi voci mai realiste. Un reprezentant al Forumului rus pentru continuarea reformelor afirmă că „nimeni nu l-a împuternicit pe generalul Lebed, comandantul Armatei a 14-a, dislocată în Moldova, să facă aprecieri asupra legitimității acțiunilor şi a statutului preşedintelui Sne-gur. Noi considerăm că asemenea declarații constituie o jignire nu numai la adresa preşedintelui Republicii Moldova, ci şi a preşedintelui şi a puterii constituționale din Rusia”. Iar revista Rossia constată că „în republici câştigă teren rusofobia, îngreunând viața populației rusofone, nevoită să plătească astfel pentru acțiunile în forță ale Moscovei. Vor fi afectate şi pozițiile pe plan internațional ale Rusiei, speranțele de înfăptuire a reformelor economice de-venind astfel iluzorii”.

Profitând de prezența sa la Moscova, în delegația preşedintelui, premie-rul Sangheli analizează cu premierul Gaidar aplicarea acordului economic pe anul 1992, în special furnizarea de resurse energetice.

Situația economică în Moldova se degradează continuu. Nivelul de trai – la standarde minime. Cineva de la ministerul economiei îmi oferă câteva date „la zi”: din 2 milioane populație activă, 1332 mii lucrează în sectorul de stat, 355 mii – în agricultură; salariul mediu – 2640 ruble; cele mai bune salarii sunt în construcții – 3649 ruble, cele mai mici în cultură, artă – 2304 ruble, sănătate – 2230 ruble. În republică sunt înregistrați un milion de pensionari;

www.dacoromanica.ro

Page 256: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 255

pensia minimă – 850 ruble. Cursul de schimb: 1 dolar = 120 ruble. Pâinea este încă ieftină – 3 ruble, dar carnea ajunge la 150 ruble. În schimb, puteai să cumperi un ziar la prețul de o rublă.

Preşedintele şi premierul au finalizat lista membrilor noului guvern mol-dovean. Țâu şi-a păstrat portofoliul. La fel miniştrii culturii şi învățământului, aşa cum îmi spusese Sangheli chiar din ziua învestiturii. Sunt incluşi în gu-vern şi doi viceprim-miniştri de naționalitate rusă (V. Kunev, fost viceprimar al Chişinăului) şi ucrainiană ( N. Oleinik, fost preşedinte al consiliului exe-cutiv raional Sângerei). Nici un „frontist”, aşa cum îi sugerasem eu! De dragul adevărului, trebuie să consemnez următoarele. La câteva zile după întrevede-rea mea cu Sangheli, m-am întâlnit cu Mircea Druc care mi-a spus că a primit din partea lui Sangheli oferta ca Frontul Popular să participe la guvernare, oferindu-i-se un post de ministru, dar că „a refuzat să cadă în capcană” expli-cându-i lui Sangheli că Frontul s-a declarat încă de la sfârşitul anului 1991 în opoziție față de preşedintele Snegur, iar eventuala participare la guvernare ar trebui să fie decisă doar de un congres al Frontului Popular. Mai puteam comenta ceva??!!

După eşecul reuniunii de la Moscova a celor patru miniştri de externe, a devenit evident că mecanismul cvadripartit nu va mai funcționa decât pur formal. Aveam deja informații, din diverse surse locale, că între Moscova şi Chişinău se pregăteşte ceva ce va schimba radical scenariile precedente pri-vind căile de soluționare al conflictului transnistrean. După consultări cu Centrala MAE, şeful grupului de observatori români, Marcel Dinu, a decis să se întoarcă în țară, în locul lui urmând a veni un alt diplomat român, de rang inferior. Am făcut, împreună, o vizită protocolară de rămas bun ministrului de externe, care a mulțumit călduros (avea şi de ce!) diplomatului român pen-tru tot sprijinul, pe perioada aflării acestuia la Chişinău. Nu m-am abținut şi l-am întrebat: „aveți cumva pentru domnul Năstase vreun mesaj, în legătură cu proiectele de reglementare a crizei, pe care le dezbateți în prezent în plan bilateral cu Rusia?” Ministrul Țâu a negat categoric: „simple speculații!”...

Controversatul, imprevizibilul Lebed nu se poate abține: chiar a doua zi după întâlnirea de la Kremlin a preşedinților rus şi moldovean, declară că Snegur dialoghează cu Elțîn doar pentru a induce în eroare opinia publică, în realitate el fiind un „fascist”, care comite un „genocid la frontiera dintre Mol-dova şi „republica nistreană” (iată deci că a apărut o nouă frontieră pe harta regiunii!! – n.n.). Nu scapă criticii rebelului general nici politica externă a Kremlinului care „merge cu mâna întinsă pe la cabinetele din lume, ca țapul

www.dacoromanica.ro

Page 257: Chişinău file de jurnal

256 · ION BISTREANU

după morcov, în loc să construiască o mare putere care să îşi impună voința proprie”. Nu uită nici România: vorbeşte de prezența unor piloți români pe avioanele MIG-29 din Moldova, despre oferirea de către țara noastră a încă 10 avioane MIG-25(!!), despre instructori români care pregătesc unități spe-ciale la centrul de instrucție de la Bulboaca. Anunță triumfător că la Cocieri au fost capturate două transportoare blindate care se găsesc doar în dotarea armatei române, precum şi o mare cantitate de arme şi muniție de producție românească, inclusiv nu mai ştiu ce tipuri de lansatoare de rachetă.

La ordinul lui Elțîn, Generalul Graciov îi interzice în scris lui Lebed să mai organizeze conferințe de presă sau să se pronunțe pe marginea evenimen-telor din Transnistria. În plus, îi transmite generalului dispoziția de a intra în contact cu preşedintele Snegur – măcar telefonic. Lebed refuză categoric (asta da disciplină militară!). Mai mult, declară că în Transnistria nu are loc un conflict interetnic, ci „un genocid dirijat de autorități împotriva propriu-lui lor popor”!

Snegur rămâne următoarele zile la Moscova unde va avea loc reuniunea şefilor de stat şi de guvern din statele CSI (6 iulie). I se alătură şi premie-rul Sangheli. În discuțiile cu unii din omologii săi din celelalte republici se conturează un consens formal privind crearea unei forțe multinaționale de dezangajare în Transnistria. La întoarcerea la Chişinău, Snegur dispune ela-borarea urgentă a unui proiect de hotărâre, care este supus dezbaterii şi apro-bării parlamentului la 7 iulie. Documentul prevede crearea unor forțe de menținere a păcii pentru aplanarea conflictelor interetnice care să fie, prio-ritar, desfăşurate în raioanele de est ale R.Moldova, urmând a fi formate din 2000-10.000 militari din Federația Rusă, Ucraina, Belarus, Bulgaria şi Româ-nia (țara noastră fiind inclusă la insistența unor deputați). Parlamentul de la Chişinău a solicitat chiar a doua zi trimiterea acestor trupe, dar evenimentele ulterioare vor confirma că prevalau cele convenite de Snegur în convorbirile intime cu Elțîn.

7 iulie: pe un aeroport de lângă satul Limanskoe, din Ucraina, încep ne-gocieri între Chişinău şi Tiraspol, monitorizate de general-colonelul V. Se-mionov, care venise în aceeaşi zi de la Moscova. S-a convenit ca a doua zi, la ora 8.00, să înceteze toate acțiunile militare, să înceapă retragerea arma-mentului greu, inclusiv tehnica blindată şi lansatoarele de rachete, instalațiile de artilerie antiaeriene şi mitraliere, şi să fie retrase în raioanele de dislocare grupele de cercetaşi, lunetiştii şi grupele de diversiune. În prezența generalu-lui Lebed, acordul de încetare a focului a fost semnat de generalul de brigadă Pavel Creangă, noul ministru moldovean al apărării, şi de „transnistreanul” prin adopție, gen.maior Ştefan Chițac. Imaginile transmise în acea seară la te-

www.dacoromanica.ro

Page 258: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 257

levizor sunt triste, ca să nu zic dramatice. Dinspre Nistru se îndreaptă spre in- teriorul țării coloane de transportoare blindate şi camioane militare. Sunt mi-litarii moldoveni, care conform acordului, se retrăgeau în cazărmi. Fără dra-pele fluturând pe maşini, fără flori. Militarii arată trişti, obosiți şi descurajați. Pe marginea drumului, sute şi sute de civili privesc în tăcere, tot atât de trişti şi de descurajați, scurgerea coloanelor militare.

Negocierile au continuat a doua zi pe aeroportul militar din Tiraspol. Partea rusă a propus crearea a două zone de securitate. Prima: pe linia Tiras-pol-Tighina, la 5 km. sud-est de Chişinău, cu un regim special de securitate. A doua – în raionul Dubăsari. Partea moldoveană a propus o zonă compactă pe Nistru, cu o lărgime de 5 km. pe fiecare mal, precum şi o zonă cu regim special în Tighina. Ruşii au propus ca, în prima etapă, în regim de urgență, în zona de dezangajare să fie amplasat regimentul aeropurtat din Chişinău, co-mandat de fratele generalului Lebed. Negocierile au fost agrementate cu un „spectacol” oferit de deja cunoscutul Kostenko. Acesta, împreună cu o grupă de gardişti, a năvălit în sala în care aveau loc negocierile, anunțând „disperat” că tancuri moldoveneşti se îndreaptă spre platoul Cocieri, deşi era bine cu-noscut că Moldova nu poseda nici măcar un tanc.Un elicopter al armatei ruse a inspectat imediat platoul. Nici urmă de tancuri! Negocierile au continuat, finalizându-se cu un acord de încetare a focului.

În raioanele de pe malul drept al Nistrului creşte numărul refugiaților. La Chişinău sunt înregistrați 9190 refugiați, din care 6047 copii. Se simte în aer un crescând sentiment de nelinişte. Lumea este din ce în ce mai obo-sită, mai speriată de ceea ce s-ar putea întâmpla a doua zi. La magazine se for-mează cozi interminabile. Oamenii îşi fac provizii de alimente. Chiar şi pâi-nea se cumpără în cantități sporite. În continuare, funcționează „bucătăriile” improvizate între blocuri. Curentul electric este frecvent întrerupt, în pofida rapidei conectări a rețelei electrice moldovene la o linie de înaltă tensiune din România.

Şi lumea politică este agitată. În parlament şi în unele publicații apropiate de Frontul Popular s-a declanşat o campanie furibundă împotriva guvernului Sangheli, premierul fiind acuzat ca fiind procomunist, prorus, antiunionist etc. Deşi, ca să fiu cât de cât obiectiv, trebuie să remarc că acesta nu făcuse (încă) nici o declarație publică, nu adoptase (încă) nici o măsură care să justi-fice acuzațiile ce i se aduceau şi care se bazau doar pe...biografia premierului. Dar câți alții din eşaloanele de vârf al conducerii Moldovei nu aveau bigrafii similare?! Nu a fost scutit de critici nici preşedintele Snegur, acuzat că a ratat posibilitatea reală de izgoni din Transnistria voluntarii ruşi şi cazacii.

www.dacoromanica.ro

Page 259: Chişinău file de jurnal

258 · ION BISTREANU

La 13 iulie, Snegur l-a primit pe generalul-colonel V.M. Semionov, re-prezentant al preşedintelui rus, care sugerează că ar fi nevoie de o a treia forță capabilă să dezarmeze şi să nimicească „detaşamentele banditeşti” ale gardiştilor şi cazacilor din „nodul de la Tighina”. Snegur a fost de acord, dar cu condiția restabilirii în oraş a autorităților organelor constituționale ale R. Moldova.

In acel început de iulie, la Chişinău intră pe scenă un personaj deja ce-lebru prin republicile ex-sovietice: omul de afaceri Boris Birstein, care de câteva luni făcea parte din anturajul intim al preşedintelui Snegur. Îşi oferă „total dezinteresat” ajutorul, propunând lui Snegur o întrevedere cu vice-preşedintele rus Alexandr Ruțkoi! Snegur acceptă!

* * *...Emigrat în 1977 din Lituania sovietică, în cadrul plecării masive a evre-

ilor din URSS, Boris Birstein a devenit cetățean israelian iar apoi a obținut şi cetățenia canadiană. La jumătatea anilor ’80 înființează compania SEA-BECO, cu filiale în câteva capitale europene, asiatice şi de peste ocean. La sfârşitul anilor ’80 începe primele afaceri în URSS, prin intermediul unor înalți funcționari de partid, fiind suspectat a fi una din piesele principale în afacerea „aurul PCUS”. După dezmembrarea URSS, îşi face noi prieteni: vicepreşedintele statului, Al. Ruțkoi, şi şeful KGB, Victor Barannikov – unul din oamenii de încredere ai preşedintelui Elțîn. Primele afaceri: exportul de diamante, piatră prețioasă cu care, având în vedere monopolul Amsterdamu-lui, sovieticii nu prea puteau ieşi pe piața internațională. În paralel, călătoreşte şi în republicile din Asia Centrală unde, după ce leagă o strânsă prietenie cu preşedintele Askar Akaev, pune la punct o uriaşă maşinațiune cu zăcămintele de aur ale Kîrgîzstanului, afacere încheiată cu un mare profit pentru Birstein (se zice că ar fi scos din țară, la bordul avionului personal, câteva sute de kilo-grame de aur, fără ca în visteria statului să intre măcar un cent), dar şi cu un mare scandal politic în republică, soldat nu numai cu destituirea premierului T. Cingîşev, ci şi cu sinucideri.

În Rusia afacerile lui Birstein vor prospera până la jumătatea anului 1993, când va intra în vizorul lui Elțîn. În memoriile sale, Boris Elțîn îşi aminteşte că, la 22 mai 1993, şeful KGB, Barannikov, îl convinge, în timpul recepției prilejuite de deschiderea la Moscova a somptuosului hotel „Palace”, să meargă la reşedința acestuia pentru „o discuție foarte importantă, într-un cadru neformal”. În luxoasa vilă a şefului KGB, în întâmpinarea lui Elțîn iese un individ care, „încălcând regulile bunei cuviințe şi protocolare”, îi întinde mâna şi se prezintă: „Boris Birstein”. Barannikov i-a făcut acestuia un portret

www.dacoromanica.ro

Page 260: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 259

demn de a-l propulsa în galeria clasicilor economiei universale, inclusiv drept „omul căruia i se datorează faptul că în Moldova este pace, el fiind principalul mediator în negocierile cu partea moldoveană şi care a transportat cu avionul personal delegația rusă la Chişinău”(vizita lui Ruțkoi din iulie 1992 – n.n.).

Ghinionul lui Birştein este că nu a plăcut lui Elțîn. Acesta nu explică de ce, dar notează că a cerut colaboratorilor săi mai multe date despre „marele om de afaceri”. Şi i se oferă un întreg dosar! Printre altele, este informat că soția lui Barannikov şi soția unui adjunct al ministrului de interne făcuseră o deplasare în Elveția, pe cheltuiala firmei SEABECO, de unde se întorseseră cu un surplus de bagaje pentru care s-au plătit peste două mii de dolari. Ast-fel că Barannikov este destituit la 27 iulie 1993, la numai două luni după ce avusese proasta inspirație să îl prezinte pe Birstein preşedintelui rus. Chiar a doua zi, ziarul „Izvestia” publică un material în care îl desconspiră pe Birstein ca fiind agent Mossad şi KGB. Spre sfârşitul anului, la intervenția directă a premierului rus Cernomârdin, lui Birstein i se închid şi bănoasele afaceri din Ucraina, unde beneficiase câteva luni de prietenia preşedintelui Kravciuk şi a premierului Kucima.

Încă din 1991, Birstein pusese ochii şi pe Moldova; aceasta nu avea ză-căminte de aur, dar avea ceva economie, ceva infrastructură. Preia, la 15 oc-tombrie 1991, un fost hotel de lux al partidului din centrul Chişinăului, la numai câteva sute de metri de preşedinție, îl transformă tot într-un hotel de lux, „Seabeco”, numindu-l ca director general, cu un salariu de câteva mii de dolari pe lună, chiar pe ginerele preşedintelui, Arthur Gherman.

În iulie 1992 mediază vizita la Chişinău şi Tiraspol a lui Al.Ruțkoi, în urma cărora se va încheia Convenția Snegur-Elțîn. Prietenia cu preşedintele Snegur continuă, fiind numit de acesta preşedinte al Consiliului Economic Suprem la Moldovei. Se pare că a fost o prietenie solidă şi de durată, pentru că, prin vara anului 1999, presa relata de prezența lui Snegur, deja pensionar, la nunta din Canada a unuia din copiii lui Birstein. Om prevăzător, Birstein a ştiut să îşi cultive relațiile şi cu premierul Sangheli, căruia i-a facilitat unele vizite şi legături de afaceri în occident, precum şi cu următorii doi preşedinți ai Moldovei Lucinschi şi Voronin. Din câte am aflat, continuă şi azi să facă afaceri în Moldova...

14 iulie: generalul Ruțkoi soseşte la Chişinău, la bordul avionului per-

sonal al lui Birstein. În fața hotelului „Seabeco” i se aşterne covorul roşu, iar preşedintele Snegur vine la întâlnire chiar la acest hotel! Ca un biet supus la Înalta Poartă!! Era, totuşi, cam umilitor pentru un şef de stat, indiferent de scopul şi finalitatea întâlnirii. Mai ales că Ruțkoi venise într-o vizită „privată”

www.dacoromanica.ro

Page 261: Chişinău file de jurnal

260 · ION BISTREANU

şi nu în calitatea de vicepreşedinte al Federației Ruse, funcție care îi conferea o oarecare greutate, dar în nici un caz egală cu cea a unui preşedinte de stat independent. Generalul-vicepreşedinte îşi prezintă viziunea asupra reglemen-tării conflictului transnistrean. Îl convinge repede pe Snegur, după care se de-plasează la Tiraspol, unde avansează liderilor separatişti următoarele propu-neri: dezangajarea forțelor aflate în conflict şi desfăşurarea în zona-tampon a unor forțe de menținere a păcii, ca o condiție preliminară a formării unui guvern central în care Transnistria să dețină trei portofolii (finanțe, industrie, ministru pentru problemele raioanelor estice ale republicii), inclusiv un post de adjunct la apărare. Am înțeles ulterior că aceste propuneri fuseseră accep-tate de Chişinău şi că Ruțkoi obținuse telefonic şi acordul de principiu din partea lui Elțîn. Calea pentru o înțelegere strict bilaterală ruso-moldoveană, în condițiile dictate exclusiv de Moscova, era deschisă.

15 iulie: Consiliul de Securitate al Republicii Moldova este informat de preşedintele Snegur asupra celor convenite cu Ruțkoi şi aprobă un proiect de document care ar urma să fie semnat cu Rusia. Aflu unele detalii privind conținutul proiectului de document adoptat. Rolul principal va reveni unui grup coordonator unic format din reprezentanți ai ministerului apărării din Moldova şi Rusia, precum şi din reprezentanți ai formațiunilor paramilitare ale Tiraspolului. Unii membri ai Consiliului sunt reticenți la perspectiva cu-plării exclusive a Rusiei la procesul de reglementare, astfel că în proiectul de document s-a stipulat şi participarea Comisiei mixte cvadripartite, inclusiv a grupului de observatori militari, în calitate de observatori, aşa cum se de-cisese, de altfel, la Istanbul. S-a convenit şi convocarea la Chişinău, în urmă-toarele 10-15 zile, a unei noi reuniuni a celor patru miniştri de externe care să elaboreze cadrul juridic al mecanismelor introducerii în zona de conflict a unor forțe internaționale de menținere a păcii, dacă va fi necesar.

În aceeaşi seară, Snegur l-a informat pe preşedintele Iliescu asupra con-cluziilor Consiliului de Securitate. Asigurările primite cum că România va fi în continuare prezentă în mecanismele de reglementare a conflictului trans-nistrean par a fi convingătoare: Iliescu declară că informațiile primite de la Chişinău sunt „încurajatoare”.

* * *La 18 iulie este ucis în circumstanțe cam dubioase faimosul comandant

Iuri Kostenko....În prima parte a lunii iulie, Lebed-justițiarul a ordonat declanşarea unei

operații pentru arestarea lui Kostenko şi a întregii sale bande. A fost organi-zată o ambuscadă la o şcoală din Tighina, în care erau încartiruiți gardiştii lui

www.dacoromanica.ro

Page 262: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 261

Kostenko (un batalion), dar, din păcate, în urma unor scurgeri de informații, Kostenko şi amanta sa reuşiseră deja să fugă. Cei arestați au dat însă nişte informații uluitoare: încă din aprilie, Kostenko plănuia o diversiune de am-ploare la Tighina, dar nu a reuşit. Mai târziu, la 19 iunie, a organizat pro-vocarea de la tipografia din Tighina, despre care am relatat anterior, şi avea intenția să organizeze ceva asemănător şi la Tiraspol.

Toate aceste mărturisiri puneau într-o nouă lumină evenimentele de la Tighina şi nu într-o prea plăcută postură pe separatişti, şi nu numai pe aceştia.

Lebed a decis să nu se dea publicității documentele interogatoriilor: „Dacă vom spune adevărul, oamenii nu ne vor înțelege. Ei au luptat pentru patrie. Fiecare pentru a lui, şi nu pentru nenorocitul ăsta de Kostenko”.

L-a informat, însă, pe Smirnov care a fost pur şi simplu şocat, chiar spe-riat că aceste informații ar putea fi făcute publice. Atunci s-a decis de către Smirnov lichidarea, cu orice preț, a lui Kostenko.

A fost arestat, din întâmplare, într-un autobuz, în drum spre Odesa, fiind recunoscut de un militar care a anunțat miliția. Şeful secției de miliție i-a co-municat lui Lebed că Kostenko este dispus să depună mărturie împotriva lui Smirnov şi Şevțov care ar fi ordonat diversiunea de la Tighina. Din acel mo-ment, istoria se complică, scenariul fiind asemănător unui film polițist de du-zină. Cică Lebed a dat ordin ca Iurii Kostenko să fie adus la comandamentul Armatei a 14-a. Cei câțiva militari din forțele speciale ruse, care l-au preluat de la miliție, în loc să vină la comandament, aşa cum suna ordinul, au ieşit cu el din oraş, chipurile pentru ca acesta să le arate o ascunzătoare de arme, des-tinate unor bande mafiote de la Moscova. Nu departe de satul Vladimirovka, maşina care îl transporta pe Kostenko a fost atacată de persoane necunoscute. Militarii din escortă, răniți, au fost nevoiți să fugă, maşina a fost incendiată, iar Kostenko a murit ars. Extrem de rapid, ruşii au anunțat că, în urma exper-tizei medicale, identificarea cadavrului ars a fost categorică: era Kostenko...

* * *În următoarele trei zile, experții moldoveni şi ruşi au negociat la Moscova

textul proiectului „Convenției cu privire la principiile soluționării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova” (ANEXA) document care va fi semnat la 21 iulie, la Moscova, de preşedinții Snegur şi Elțîn. Ruțkoi a încercat în ultimul moment să impună ca parte semnatară şi pe Smirnov, însă, la obiecțiile moldovenilor, ruşii s-au mulțumit doar cu o „vizare” a documentului de către liderul separatist.

Fericiți, semnatarii au băut şi o cupă de şampanie, ani de zile după aceea preşedintele Snegur fiind acuzat că a ciocnit cu Smirnov. Mai mult, rămâne

www.dacoromanica.ro

Page 263: Chişinău file de jurnal

262 · ION BISTREANU

încă o enigmă dacă documentul a fost semnat şi de liderul separatist. Partea moldoveană a negat cu încăpățânare acest lucru dar, peste câțiva ani, la „pro-cesul Ilaşcu” de la CEDO, partea rusă a prezentat copia unui document care purta şi semnătura lui Smirnov. Tot nu a fost clar dacă era o semnătură, ală-turi de cei doi preşedinți, sau o simplă „vizare” pe exemplarul părții ruse.

Am avut, chiar a doua zi, o întâlnire cu Nicolae Țâu. Nu m-am putut abține şi i-am spus: „ acum câteva zile v-am rugat să ne oferiți şi nouă câteva informații în legătură cu un proiect de reglementare a conflictului, propus de Moscova. Să interpretez negația de atunci ca o neimplicare a dvs în redactarea şi negocierea convenției? Dar, de fapt, orice explicație sau răspuns ar fi acum inutile. Suntem puşi în fața unei noi realități care impune o nouă întrebare, la care vă rog să imi dați un răspuns, pentru ca partea română să ştie ce mai are de făcut. In condițiile date, mecanismul cvadripartit mai funcționează? Ob-servatorii, inclusiv cei militari, îşi vor continua activitatea?”. Răspunsul a fost parțial: „Preşedintele Snegur l-a informat în detaliu pe domnul Iliescu asupra intenției de a semna un asemenea document (cînd l-a informat?! După ce to-tul fusese hotărît de Chişinău şi Moscova?? Şi după ce l-a asigurat pe Iliescu că România „rămâne în cărți”?). I-am amintit că informarea la care se referă diferă de realitatea zilei. Ministrul s-a limitat la a spune că „Elțin a insistat, în ultimul moment, ca România să fie exclusă din mecanismele de negociere şi singurul lucru pe care l-am putut obține a fost şi eliminarea Ucrainei, pentru ca Moldova să nu fie în minoritate. În legătură cu observatorii nu s-au clari-ficat lucrurile, să mai lăsăm să treacă ceva timp şi vom reveni asupra reluării activității acestora”. Şi, ca argument, mi-a redat fraza confuză, strecurată în articolul 2 din convenție: „Comisia foloseşte în activitatea sa grupuri de ob-servatori militari create în concordanţă cu toate înţelegerile anterioare, inclu-siv cvadripartite...”. Sincer să fiu, m-am abținut de la alte comentarii, asta şi din cauză că de la Bucureşti nu primisem nici un fel de instrucțiuni.

Şi atunci, şi ceva mai târziu, am încercat să descifrez atitudinea reală, nu cea afişată, a ministrului Nicolae Țâu față de România. De la început, aş dori să subliniez că nu l-am suspectat niciodată de antiromânism. Dimpotrivă! Încă din 1990, când au început primele sale contacte cu ministerul nostru de externe, a câştigat rapid nu numai simpatia, ci şi încrederea interlocuto-rilor români. Şi până la dezmembrarea URSS, şi chiar până în vara anului 1992, a căutat de fiecare dată căile de dialog cu Bucureştiul, s-a consultat, a fost – în limita competențelor sale – receptiv la anumite sugestii, în anumite momente mai dificile. Ştiam că multe decizii de politică externă, inclusiv în relația cu Bucureştiul, erau luate exclusiv de preşedintele Snegur, Țâu fiind doar un instrument de aplicare a acestor decizii. Dar cred că nu a avut abi-

www.dacoromanica.ro

Page 264: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 263

litatea necesară, sau nu a avut curajul să mărturisească acest lucru nici mă-car celui care îl sprijinea cel mai mult – ministrul nostru de externe. Firesc, ca om, era conştient că postul său depinde exclusiv de voința preşedintelui Snegur, pe care l-a slujit cu credință, până în 1994, când a fost numit amba-sador la Washington. A fost Țâu un antiunionist? Cred că da! „Moldovean” pur sânge, crescut şi educat în anii puterii sovietice, îi era, probabil, dificil să conştientizeze adevărurile istorice. Nu a negat, public, niciodată nici istoria comună, nici cultura şi spiritualitatea comună a românilor de pe ambele ma-luri ale Prutului, dar nici nu s-a integrat cu trup şi suflet în mişcarea renaşterii naționale din Moldova. A asimilat, încă din postura de prim-secretar al comi-tetului orăşenesc de partid, spiritul procesului forțelor democratice din Mol-dova, ceea ce i-a atras, la un moment dat, o cotă de simpatie, suficientă pen-tru ca Mircea Druc să îl coopteze, ca ministru, în echipa sa guvernamentală. Din rațiuni numai de el ştiute, s-a înregimentat tacit în curentul „patrioților pur moldoveni”, al „independentiştilor”. În ceea ce priveşte posibila Unire cu România, fără a respinge apriori o relație specială cu România, Țâu a urmat volutele prezidențiale, de la două state româneşti, la „confederația” culturală şi la integrarea (definită şi clamată doar generic) economică. Dincolo, însă, de această supuşenie față de cursul prezidențial, cred că în cazul lui Țâu am avut încă un exemplu de oportunism politic, şi anume aderarea, cu sau fără convingere, la curentul majoritar independentist. Spre onoarea lui, însă, nu a devenit antiromân...

Probabil că R. Moldova a fost nevoită, atunci, în august 1992, să cedeze presiunii Moscovei de a restrânge problematica reglementării conflictului transnistrean la nivel strict bilateral. Poate a crezut în acea perioadă că Rusia exclusiv poate contribui la soluționarea crizei transnistrene. În definitiv era o decizie suverană a conducerii moldovene, pe care nu noi o puteam împiedica sau amenda. Insă nuanțarea vizibilă a atitudinii conducerii statului şi a minis-trului de externe în relația cu România mi-a ridicat multe semne de întrebare. În definitiv, în afară de România, nimeni nu a susținut constant, concret şi corect R. Moldova în eforturile de găsire a unei soluții care să asigure efectiv soluționarea echitabilă a conflictului transnistrean şi, primordial, salvgarda-rea suveranității şi integrității ei teritoriale.

Chestiunea cu observatorii nu s-a mai lămurit niciodată. Preşedintele Snegur mi-a spus cum că, într-o primă etapă, numărul observatorilor va fi limitat la cinci din fiecare cele patru state care constituiseră mecanismul cva-dripartit, dar că numărul acestora ar putea creşte gradual, pe măsură ce tru-pele de dezangajare pomenite în convenție îşi vor îndeplini sarcinile. În plus, a adăugat preşedintele, se vor întreprinde demersuri pentru sosirea în zonă şi

www.dacoromanica.ro

Page 265: Chişinău file de jurnal

264 · ION BISTREANU

a unui mic grup de observatori ONU. Şi a mai spus ceva, ca un bun gospo-dar: a acceptat trupe ruseşti de dezangajare pentru că Rusia şi-a asumat toate cheltuielile de întreținere a acestora, în timp ce, dacă s-ar fi apelat la forțe ONU, toate cheltuielile ar fi trebuit suportate de Moldova! În acel moment, nu puteam face prea multe comentarii şi, mai ales, prea multe speculații. În fond, înțelegerea fusese semnată între doi preşedinți, cu o asumare reciprocă de responsabilități. Iar faptul că Boris Elțîn însuşi a semnat documentul, era o recunoaştere indirectă a responsabilității conducerii Rusiei în declanşarea şi desfăşurarea conflictului, un conflict care se prelungise şi se extinsese şi din cauza neimplicării (sau a unei implicări abil disimulate!) a conducerii oficiale a Rusiei, dar care avusese un sprijin declarat deseori ostentativ, agresiv chiar, din partea anumitor forțe politice de la Moscova. Că erau neoconservatoare, neoimperiale, neobolşevice, conta prea puțin. Erau forțe politice din chiar interiorul Federației Ruse, nu de undeva din emigrație, erau forțe care aveau destulă influență în organele legitime ale statului, în parlament, în rândul forțelor armate.

Prin această convenție se consfințea participarea directă a Rusiei la solu-ționarea conflictului, acceptabilă, în principiu, dar moral neavenită, întrucât Rusia nu putea media un conflict în care forțele sale armate erau direct im-plicate. Ulterior, când în mecanismul de negocieri a fost inclusă şi Ucraina, s-a mai adus în sprijin o justificare: cele două state au obligația şi dreptul de a apăra drepturile minorităților rusă şi ucrainiană. Implicit, se conferea conflic-tului caracterul de „conflict interetnic”.

Persista, obsesiv, o întrebare la care nu am putut obține un răspuns clar. Se angajase conducerea Moldovei că, în schimbul păcii, nu se va îndepărta de CSI şi implicit de Rusia? Se angajase conducerea Moldovei că va temporiza „unionismul” din republică şi, implicit, „integrarea economică şi culturală” cu România? Faptul că abia în vara anului 1994 parlamentul moldovean va ratifica aderarea la CSI, nu îmi dădea atunci, în 1992, posibilitatea să răspund la aceste întrebări cu un „da” convingător.

După trei luni, România şi-a retras toți observatorii militari. Din meca-nismul cvadripartit a mai rămas, până la începutul lunii decembrie, un di-plomat român, precum şi şeful grupului de observatori ucrainieni, a căror „activitate” se limita la contacte neoficiale cu diplomați moldoveni de la care primeau asigurări formale că „mecanismul îşi va relua activitatea la timpul potrivit”! Nici până în prezent nu a fost declarată oficial încetarea activității grupului cvadripartit de observatori...

După zece ani, Nicolae Țâu nota în memoriile sale că, în urma semnării convenției, „au încetat doar ostilitățile militare, în condiții umilitoare pentru

www.dacoromanica.ro

Page 266: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 265

Moldova şi inducând în eroare opinia publică mondială. De fapt, opinia pu-blică mondială şi organismele internaționale au fost induse în eroare pe tot parcursul confruntării, şi nu numai prin războiul informațional pe care l-au câştigat mereu Moscova, Tiraspolul, forțele proimperiale şi ultranaționaliste din Rusia...”. Cam greu să combați opinia fostului ministru de externe! Dim-potrivă, aş putea zice că au fost induşi în eroare şi cei care erau considerați nu numai prieteni, ci şi „frați”...

În iulie 1997 la Chişinău a avut loc o conferință ştiințifică, la care au fost prezenți Mircea Snegur, foşti participanți la conflictul din 1992, politi-cieni şi istorici. Concluzia unanimă: Convenția din 1992 a dus la încetarea ostilităților armate, dar nu şi la soluționarea dosarului transnistrean. „Rusia ne-a dictat condițiile ca unei părți care a pierdut pe plan militar războiul” a susținut un vorbitor. Mircea Snegur a recunoscut că au fost cedări din partea sa, „dar nicidecum înjosiri”: „Eu nu cred că încetarea focului poate fi numită injosire națională. De fapt, noi am fost în război direct cu Rusia, şi acesta este un adevăr. Ce puteam face noi în fața unui monstru, vorba generalului Ca-tană? Noi, un stat fără putere, experiență, strategie şi tactică.”

După semnarea Convenției de la 21 iulie, s-a convenit înființarea unei zone de securitate (împărțită în trei subzone), lungă de 225 km. şi lată de 10 km, în care să fie amplasate forțele mixte de menținere a păcii. Pentru contro-lul respectării încetării focului s-a decis crearea unei Comisii mixte de Con-trol (CUC), care funcționează şi în prezent. Comisia s-a reunit pentru prima oară la 28 iulie când a decis asupra structurii şi amplasării forțelor mixte de menținere a păcii: Republica Modova: 3 batalioane (1200 militari) dislocate în Cocieri, Coşnița şi Varnița. Federația Rusă: 6 batalioane, cu un efectiv de 2400 militari din batalioanele diviziilor 76 şi 106 de trupe aeropurtate, care vor fi dislocate în Bender (3 batalioane), Dubăsari (2 batalioane) şi un bata-lion (400 militari) în rezervă, în zona Tighina-Chițcani. Tiraspolului i s-au rezervat 3 batalioane (1200 militari, din care 400 ca rezervă).

La 25 iulie, situația în zona Tighinei se prezenta astfel: în oraş, în urma regrupării forțelor moldovene, sub controlul Chişinăului au rămas microra-ionul „Lenin” din sudul oraşului, un raion în zona centrală unde se afla sediul secției de poliție, şi o fâşie îngustă de legătură cu partea sudică. Satul Parcani, situat pe malul stâng al Nistrului, locuit în majoritate de bulgari, a trecut complet sub controlul separatiştilor. Satul Varnița, din suburbiile Tighinei, locuit majoritar de moldoveni, a rămas sub controlul forțelor moldovene şi al formațiunilor locale de autoapărare. Satul Gâsca, cu populație majoritar ucrainiană şi rusă, era încă din luna aprilie sub controlul forțelor legitime ale

www.dacoromanica.ro

Page 267: Chişinău file de jurnal

266 · ION BISTREANU

Moldovei. Chiar în ziua semnării convenției Snegur-Elțîn, separatiştii încer-caseră să cucerească satul, dar au fost respinşi de forțele moldoveneşti.

* * * ...Trăiască republica regală! O ştire uluitoare de la Bucureşti! PNL pro-

pune drept candidat în alegerile prezidențiale pe regele Mihai... Lungi şi în-tortochiate sunt căile democrației!

...Cum, Doamne, iartă-mă, să nu fim acuzați că participăm la conflic-tul din Transnistria, când „Evenimentul zilei” scrie pe larg despre traficul de arme în R.Moldova, în care ar fi implicat... Partidul Democrat Agrar care, să fim corecți, oricum ar fi, oricine l-ar conduce, este un partid legal din Ro-mânia. Că Victor Surdu avea foarte multe cunoştințe şi prieteni la Chişinău, inclusiv premierul Sangheli, ştiam, că făcea unele afaceri – şi asta ştiam, dar de la comerțul cu semințe şi cartofi la trafic de armament şi muniții era o cale cam lungă! Aveam, însă, o presă liberă, care putea să scrie absolut ce voia, chiar şi despre chestiuni imaginare (încălcări de embargo, sprijinirea teroriştilor arabi etc), conducerile acestor publicații negândind (sau, poate chiar gândeau!) nici o clipă la efectele pe plan extern ale unor asemenea „ştiri senzaționale”, mai ales că eram în perioada când ni se monitoriza fiecare gest, fiecare declarație, fiecare acțiune, pe plan intern sau extern...

...Şi tot în aceeaşi partitură: primesc de la Bucureşti o informare, cu instrucțiuni cum trebuie să răspundem la eventuale întrebări, privind excesul de pacifism al unui academician român, care informase Agenția Internațională pentru Energie Atomică de la Viena că România posedă încă din 1985 uraniu pentru construcția unei bombe nucleare. Zarvă mare la Viena, pentru cele 100 grame de uraniu. Spectrul unor drastice sancțiuni internaționale. Noroc cu SUA care a mers pe principiul că greşeala recunoscută este pe jumătate (cel puțin!!) iertată. Era şi cazul să ne ierte.Avuseseră, la Piteşti, un specialist american care supraveghease tot timpul mersul cercetărilor noastre nucleare înainte de 1990. Nu aş fi vrut să fiu în pielea acelui specialist după cele dezvă-luite de academicianul nostru.

29 iulie: după 16 luni de şedere la Moscova, fostul lider Erich Honecker este trimis înapoi în Germania unde, de la aeroport, este transferat direct la închisoarea Moabit, din vestul Berlinului...

* * *La Chişinău, situația politică rămâne confuză. În urma anunțului privind

crearea zonei de securitate şi introducerea forțelor de menținere a păcii din

www.dacoromanica.ro

Page 268: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 267

Moldova, Rusia,Transnistria, la 24 iulie vin în capitală peste o sută de volun-tari de pe platoul Cocieri, care protestează o zi şi jumătate în fața parlamentu-lui. Cer – ca şi câțiva protestatari care declaraseră greva foamei în fața statuii lui Ştefan cel Mare – demiterea premierului Sangheli, reinstalarea în funcție a miniştrilor apărării şi securității naționale, revocarea Convenției semnate cu Moscova. Mircea Snegur se întâlneşte cu protestatarii aflați în greva foamei. Îi asigură că el, personal, nu va admite o revanşă a forțelor conservatoare şi o revenire la putere a unui regim proimperial. Dă asigurări de protecție socială pentru combatanți şi victimele recent încheiatelor confruntări armate şi se arată dispus să dialogheze cu protestatarii, „prin consilierii săi”.

Ambasadoarea americană, Mary Pendelton, este satisfăcută că în tim-pul manifestaților voluntarilor „nu au fost încălcate drepturile omului la li-beră exprimare”. Mi-a confirmat că preşedintele Snegur l-a informat în scris pe preşedintele G.Bush asupra convenției pe care a semnat-o cu Elțîn şi a mulțumit administrației americane pentru sprijin. O idee interesantă: Snegur i-ar fi spus ambasadoarei că intenționează să solicite trimiterea în Moldova de observatori ONU, fără a preciza când şi sub ce motivație. Ne-am întrebat amândoi dacă nu cumva ideea este tot de inspirație rusă, respectiv pentru a obține statutul de „căşti albastre” pentru trupele ruseşti aflate pe linia de dez-zangajare de pe Nistru.

Armata rusă intră in Tighina, pe post de „armată eliberatoare” (sintagmă atât de dragă ruşilor, atât în timpurile Imperiului țarist, cât şi în cele 7 dece-nii de existență a Imperiului sovietic). În aceeaşi zi, un adevărat pod aerian Moscova-Tiraspol: 53 avioane ruseşti aterizează pe aeroportul de la Tiraspol, aducând proaspete şi bine echipate trupe ruseşti de desant.

Din datele oficiale difuzate de separatiştii de la Tiraspol, în timpul con-flictului de 158 zile în Transnistria s-au înregistrat 500 morți şi 899 răniți din rândurile cetățenilor civili şi ai „cetățenilor străini care au acordat ajutor în respingerea agresiunii Moldovei”. Cele mai multe victime s-au înregistrat la Tiraspol (109 morți) şi Tighina (209 morți). Au fost, de asemenea, ucişi 389 milițieni, luptători din garda republicană şi din detaşamentele de apărare civilă, precum şi 84 cazaci.

Lipsesc date oficiale ale autorităților centrale moldovene. Doar o scurtă declarație a unui parlamentar care a avansat cifrele de 153 morți şi 573 răniți.

Situația economică a Republicii Moldova este, conform datelor pe pri-mele şapte luni ale anului, îngrijorătoare. Indicatori „cu minus” pe toată li-nia: volumul producției industriale a scăzut cu 28%, industria materialelor de construcții – 45%, industria alimentară – 33%, chimică şi petrochimică – 31%, forestieră, prelucrarea lemnului – 29%. Criza economică internă,

www.dacoromanica.ro

Page 269: Chişinău file de jurnal

268 · ION BISTREANU

inevitabilă după dezmembrarea URSS, creşterea inflației, lipsa resurselor fi-nanciare, dezechilibrul creat în schimburile economice de pe piața internă şi limitarea exporturilor spre fostele republici sovietice, precum şi necesitatea unor importuri vitale pentru economie (curent electric şi hidrocarburi în pri-mul rând) au condus la o scădere cu 30% a PIB în anul 1992. La toate acestea a contribuit în uriaşă măsură secesionismul transnistrean. Destrămarea siste-mului unic economic al Republicii Moldova a constituit pentru separatişti principala pârghie de şantaj în vederea atingerii obiectivelor politice. Con-trolând prin forţă armată un important potenţial economic, amplasat într-o zonă cu o populaţie de numai 17% din populaţia ţării, liderii separatişti au reuşit să destabilizeze substanţial economia naţională a Republicii Moldova, să stopeze procesul de reformare. Începând cu 1 aprilie 1991, tuturor organi-zaţiilor şi întreprinderilor situate în partea stângă a Nistrului li se interzisese vărsarea mijloacelor în fondul republican de stabilizare a economiei şi în fon-dul social al Republicii. În termenii anului 1991, pierderile economice naţio-nale ca urmare a conflictului armat au fost evaluate la cca 2 miliarde de ruble (pentru comparaţie, venitul naţional al Republicii Moldova pe anul 1991 a fost de 15,4 miliarde de ruble).

După semnarea Convenției, ostilitățile au încetat, cel puțin formal. Îm-bucurător că nu se mai înregistrau pierderi de vieți omeneşti. Dar „linia de dezangajare”, controlată în special de forțele armate ruse, a devenit şi o fron-tieră între Moldova dintre Prut şi Nistru şi raioanele din stânga Nistrului. Această „frontieră” nerecunoscută, atent monitorizată de trupele ruseşti „de menținere a păcii”, mai bine zis de menținere a satus quo-ului separatist, lasă mână liberă totală separatiştilor de la Tiraspol.

Ce însemna Transnistria la începutul anilor ’90? 11,2% din teritoriul RSS Moldoveneşti (3,79 mii km2), 0,25% din populația întregii URSS (cu 200 locuitori/km2 era cea mai densă zonă din URSS) şi 17% din cea a RSS Moldoveneşti, 1% din PIB al URSS (inclusiv 2% din producția agricolă), cca 35% din producția industrială a Republicii Moldova (inclusiv 90% energie electrică, 56% produse de larg consum,), 16,5 % din totalul întreprinderi-lor de construcții, 11,5 % din totalul investițiilor. Industria regiunii produ-cea 13,5 miliarde kwh, 700 mii tone oțel, 600 mii tone laminate, 10,4 mii transformatoare de forță, 185 mii electromotoare. Cele 16 sovhozuri şi 70 colhozuri exploatau cca 200 mii ha de pâmânt arabil. Numai raionul Slobo-zia producea cca 300 mii tone de legume anual (din care cca o treime intra în fondul unional). In regiune se producea o mare cantitate de coniac, cu care s-au făcut şi se fac şi azi bani frumoşi. Chiar în timpul conflictului, oameni întreprinzători din Chişinău erau în strânse legături de afaceri, pe piața nea-

www.dacoromanica.ro

Page 270: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 269

gră desigur, cu tiraspolenii în comerțul ilegal de băuturi alcoolice. Regiunea avea 141 localități, din care 4 oraşe, 8 aşezări de tip orăşenesc şi 129 sate; din cei cca 700 mii locuitori, 480 de mii locuiau în zonele urbane.

Şi iată că, la 19 de ani de la evenimentele din 1992, „republica transnis-treană” continuă să existe, chiar dacă nu este recunoscută de nici un stat. Are un „preşedinte” al cărui mandat neîntrerupt din 1990 îl face invidios chiar şi pe longevivul politic preşedinte al Belarusului, are parlament, guvern, ar-mată proprie. Are şi un comerț extern înfloritor. Conform datelor statistice pe anul 2010, exporturile din regiune se cifrau la 584,9 milioane dolari (prin-cipalii „parteneri”: Rusia-104,3 milioane $, Italia- 58,3 milioane $, Germa-nia – 38,1 mil.$, România – 41 milioane dolari) iar importurile la 1,3 mi-liarde dolari ( Rusia – 566,5 milioane, Germania -192,4 milioane, Ucraina – 192,4 milioane, Polonia – 23,3 milioane, Italia – 23 milioane, SUA – 21,8 milioane, România – 15,1 milioane). Una dintre cele mai mari companii, de fapt holding, este „Şerif ”, care deține...clubul de fotbal Şerif Tiraspol ( in-clusă în campionatul național de fotbal al R.Moldova şi, afiliată la Federația Națională de fotbal a R.Moldova, însă doar pentru a participa la competițiile europene ale FIFA!) Mai deține şi fabrica de coniac „Cvint” a cărei producție este exportată în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, după ce trece prin punctele vamale ale R.Moldova, pentru a lua pe actele de export ştampilele recunoscute de alte state. Această fabrică a fost înființată în 1990 de doi ofițeri din ministerul de interne al RSS Moldoveneşti – Ilia Kazmalî şi Victor Duşan. De unde au avut capitalul inițial? Un secret închis cu 7 lacăte! Dar, să nu uit: companiei Şerif îi mai aparțin supermarketurile, stațiile de benzină, pizzeriile Şerif şi multe-multe altele din „republica nistreană”. Proprietar: fiul lui Smirnov!!

La Chişinău, se emit noi decrete prezidențiale. După cel privind anularea stării excepționale pe întreg teritoriul republicii, la 1 august este emis un altul, vizând predarea benevolă a armelor şi munițiilor deținute ilegal de populație. Şi s-a strâns ceva: 3000 de arme automate, carabine şi pistoale, peste 12000 grenade, vreo 400 mii cartuşe. Imi amintesc că, în curtea vecină sediului vechi al ambasadei noastre, într-o dimineață s-a auzit o detunătură puternică. Nu am să uit niciodată scena din curte: un băiețandru de 14-15 ani era întins pe pământ, sângele şiroind abundent din cioturile ambelor mâini. Găsise în casă o grenadă (pentru ce oare o aduseseră părinții?) s-a jucat cu ea, cum văzuse probabil în filmele de război şi... a rămas infirm pe viață. Asta am văzut noi, dar auzisem multe povestindu-se despre grozăviile de pe malul Nistrului, unde minele care înțesau câmpurile provocau periodic victime în rândul sătenilor.

De partea transnistreană s-a raportat dezarmarea a 1500 persoane, con-

www.dacoromanica.ro

Page 271: Chişinău file de jurnal

270 · ION BISTREANU

fiscarea a 325 pistoale şi mitraliere, precum şi a unei instalații de lansatoare de rachete Alazan. Până la 10 octombrie geniştii moldoveni au deminat 72 km2, au neutralizat 4000 obiecte explozive şi au deminat patru poduri.

Separatiştii au făcut, însă, ceva mai multe! Au instalat, discret, posturi de „grăniceri”.

În pofida interdicției formale a ministrului apărării de a nu mai da decla-rații de presă, generalul Lebed, într-un interviu acordat săptămânalului Li-teraturnaia gazeta (31 iulie), etichetează din nou guvernul moldovean drept „fascist şi criminal, care ar trebui adus în fața unui nou tribunal Nurnberg”. Declară că ”Armata a 14-a este o armată locală” şi că „poporul nistrean are drept la propria sa armată”.

2 august: azi se împlinesc 52 de ani de la crearea RSS Moldoveneşti...Imediat după ultimatumul din 28 iunie 1940 şi reanexarea Basarabiei şi

nordului Bucovinei, Moscova a uitat foarte repede spațiul geografic al Ba-sarabiei pe care o stăpânise vreme de 106 ani şi a dat semnalul croirii unei noi hărți a acestui teritoriu. La 10 iulie 1940, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) şi Consiliul Comisarilor Poporu-lui al Uniunii Sovietice adoptă hotărârea „Cu privire la reunirea populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească a Republicii Auto-nome Sovietice Socialiste Moldoveneşti”. Luat de val, chiar ziarul Pravda din 11 iulie publică articolul de fond întitulat „Trăiască poporul moldovenesc, liber şi reunit” în care se sublinia că: „RSSM Unională va avea o suprafaţă de circa 50 mii kilometri pătraţi (adică 45.638 km. pătraţi – suprafaţa Ba-sarabiei şi 8,1 mii – a RASSM), iar populaţia ei va constitui circa 3,7 mi-lioane de locuitori. Astfel, viitoarea RSS Moldovenească va deveni un stat cu un teritoriu mult mai vast decît unele state europene: Belgia, Olanda, Elveţia”. În diferite oraşe din Basarabia şi din stânga Nistrului, se organizează în grabă mitinguri ale „oamenilor muncii” în susținerea „politicii naţionale leniniste, promovate de către partid şi Guvernul Sovietic” despre care ziarul Moldova Socialistă relata la 13 iulie:,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din URSS şi CC al PC Unional au susţinut rugămin-tea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi orga-niza Republica Confederativă SSM”. La prima vedere, era vorba de crearea unei noi republici, pe structura Basarabiei istorice, la care se adăugau terito-riul RASS Moldoveneşti, din stânga Nistrului.

Dar, atenție la nuanță! Hotărârea din 10 iulie se referea la „reunirea populației moldoveneşti” şi nu la „reunirea teritoriilor moldoveneşti”! Şi, în

www.dacoromanica.ro

Page 272: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 271

baza acestor formulări, intră în joc „Mica Rusie” – Ucraina – care se dedul-cise la extinderea teritoriului aflat în administrarea sa, după ce, cu un an în urmă, primise, după invadarea Poloniei, regiunile estice ale acesteia. De altfel, cu numai o săptămână înaintea şedinței Biroului politic al CC al PC(b) din URSS şi a guvernului sovietic care urma să ia în discuție chestiunea creării RSSMoldoveneşti, ziarul Izvestia din 3 iulie 1940, în articolul „Isto-ria Basarabiei şi a Moldovei” susţinea că „există probe ce demonstrează că slavii locuiesc aici (adică în Basarabia şi RASSM – n.n.) din cele mai stră-vechi timpuri. Conform surselor greceşti, pe timpul Împărăţiei Romanilor (v. 2 al erei noastre) triburile slave locuiau nu numai în Basarabia, dar şi pe teritoriul cnezatelor dunărene”.

În tot cursul lunii iulie1940, Chişinăul şi Kievul poartă o bogată corespondență cu Moscova pe subiectul hărții administrativ-teritoriale a vi-itoarei RSS Moldoveneşti. Într-o primă fază, pe baza unor considerente et-nice, istorice, economice, se propune ca în componența Ucrainei să intre nor-dul Bucovinei, Hotinul şi raioanele Balta şi Pesceanka din RASSM. Viitoarea RSS Moldovenească urma să aibă 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akker-man şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Kotovsk, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansk). La rândul ei, conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina, pe lângă nordul Bucovinei, doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru – doar raioanele Codâma, Balta şi Pesceanka.

Liderii de la Kiev speculează abil sintagma „reunirea populației moldoveneşti” şi înaintează, sub semnătura preşedintelui Prezidiului Sovie-tului Suprem al RSS Ucrainiene, M.Greciuha, o „Notă informativă cu privire la proiectarea frontierei de stat a RSS Moldoveneşti cu Ucraina”. Destina-tar: G. Malenkov, secretar a CC al PC(b) din URSS. În Notă sunt susținute „drepturile legitime” ale Ucrainei de a încorpora:

– nordul Bucovinei: „Bucovina de Nord (474.617 locuitori) e popu-lată majoritar de ucraineni, sau cum li se mai spune – rusini, şi de huţuli, precum şi de o parte neînsemnată a popoarelor de alte naţionalităţi, care nu au nimic comun cu originea moldovenilor. De aceea nu trezeşte nici un fel de îndoieli faptul că toată Bucovina de Nord trebuie să fie inclusă în componenţa RSS Ucrainene”. Cum s-a făcut calculul a fost evident chiar din recensământul inițiat de ucrainieni în acelaşi an, la 31 august, din care reieşea că 28,6% din populație s-a declarat a fi de naționalitate moldo-veană, iar 26,48% – de naționalitate română (deci o majoritate de 55,8 la sută moldoveni/români!), dar „românii” au fost înregistrați separat şi

www.dacoromanica.ro

Page 273: Chişinău file de jurnal

272 · ION BISTREANU

plasați în categoria celor „care nu au nimic comun cu originea moldove-nilor”;

– judeţul Hotin, în care locuiau „…în marea majoritate ucraineni (adică rusini şi chiar guţuli), cu excepţia unui număr neînsemnat de mol-doveni, împrăştiaţi prin tot judeţul, cu o concentrare doar în 16 locali-tăţi ale plasei Briceni şi în 7 localităţi ale plasei Secureni…”. Şi în acest caz, aceleaşi statistici demonstrau că 47 la sută din populație o reprezentau moldovenii, ( restul, ucrainieni-25 la sută, ruşi- 13,6 la sută, evrei- 9,2 la sută). Ca ucrainienii să iasă majoritari, aproape 4000 de bieloruşi şi polo-nezi au fost înregistrați ca ucrainieni, iar 22 de sate moldo-ucrainene au fost înregistrate ca pur-ucrainene;

– județul Akkerman, în care „locuiesc 368.252 persoane, inclusiv 39.1% ucraineni şi ruşi, iar moldoveni – doar 19,6%. Reieşind din aceasta, socot că judeţul Akerman la fel trebuie alipit în întregime la RSS Ucrai-neană”. În acest caz, pentru că nu ieşea la socoteală majoritatea ucrainiană, s-a recurs la majoritatea...slavă, la care, în rezervă, partea ucrainiană avea şi un procent de 17,3 la sută bulgari!

Ca să pună mâna şi pe județele Ismail şi Cetatea Albă, conducerea ucrai-niană apelează din nou la „etnia slavă”: adună procentele ucrainienilor şi ruşilor „care vor fi în vecii vecilor uniți”, precum şi ale bulgarilor şi găgăuzilor care „fiind triburi slave, au mai mult comun şi în drepturi, şi în modul de trai cu ucrainenii decât cu moldovenii”. În plus, este adus şi un argument „stra-tegic”: „Dunărea – marea arteră fluvială nesupusă îngheţului – este unită cu Marea Neagră şi poate fi utilizată eficient de flotila fluvială şi maritimă ale RSS Ucrainene şi nu are rost a împărţi Dunărea în sfere de influenţă atât din punct de vedere economic, cât şi strategic”. Asta era de fapt scopul final, cel real, al ucrainienilor: controlul gurilor Dunării, visul smultisecular al Imperi-ului Rus!

S-a ales praful şi de mult lăudata republică autonomă socialistă sovietică Moldovenească din stânga Nistrului: ucrainienii demonstrează că moldove-nii sunt în multe raioane minoritari față de „slavi”: „în RASS Moldovenească sunt înregistraţi 572.339 locuitori, dintre care: 30,2% – moldoveni,12,8% – alte naţionalităţi şi 57% – ucraineni, ultimii populând masiv raioanele Kodîma, Pescianka, Ananiev, Valea-Guţulului, Ocna-Roşie, Cerneanca, Balta, Kotovsk”. Cererea de anexare a opt „raioane pur ucrainiene” din stânga Nistrului era motivată şi prin faptul că „ la formarea RSS Moldove-neşti… toate şcolile vor trece, în mod obligatoriu, la limba moldovenească şi acolo poate dispare limba ucraineană, iar raioanele menţionate se înve-cinează nemijlocit cu RSS Ucraineană”.

www.dacoromanica.ro

Page 274: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 273

În legătură cu acest apetit teritorial, un raportor al Sovietului Suprem de la Moscova obiectează: „în întregul judeţ Ismail ucrainenii constituie doar 4,7%, în timp ce ponderea moldovenilor este de 31,9% (restul populaţiei este formată din ruşi, bulgari, evrei etc.). În plasa Ismail, ucrainenii constituie 6,0%, moldovenii – 22,16%. În afară de aceasta, oraşul Ismail este centrul economic de atracţie pentru o serie de localităţi din judeţul Cahul”. Raportul este ignorat. Malenkov, stimulat puternic de Nikita Hruşciov, susține în to-talitate pretențiile ucrainienilor, astfel că, la 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS adoptă Legea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socia-liste Moldoveneşti Unionale şi includerea Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail ale Basarabiei în componenţa Republicii Sovie-tice Socialiste Ucrainiene”. În componența RSSM au intrat oraşul Chişinău, 6 din cele nouă județe ale Basarabiei (Bălți, Bender,Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca), precum şi oraşul Tiraspol şi 6 din cele 14 raioane ale fostei RASSM (Tiraspol, Dubăsari, Camenca, Râbnița, Slobozia, Grigoriopol). Celelalte raioane ale RASSM, precum şi județele Akkerman, Ismail şi Hotin au fost trecute în componența RSS Ucrainiene.

Procedura de trasare a hotarului a luat sfârşit odată cu emiterea, la 4 noi-embrie 1940, a decretului Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice „Cu privire la stabilirea graniţei între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească”, prin care Ucrainei i-au fost cedate 61 localități, cu o populație de 55 mii lo-Ucrainei i-au fost cedate 61 localități, cu o populație de 55 mii lo-cuitori (46 din județul Bender, una din județul Cahul şi 14 din raioanele de peste Nistru, fosta RASSM). RSS Moldovenească a primit 96 localități, cu 203 mii locuitori (76 localități din județul Hotin, 6 din județul Ismail şi 14 din județul Akkerman). Aceste măsuri au fost motivate prin preponderența etnică, către Ucraina fiind transferate localități cu populație majoritar ucrai-niană, rusă, bulgară.

În consecinţă, ca rezultat al demarcării noilor frontiere între RSS Mol-dovenească şi RSS Ucraineană, Basarabia a pierdut nu numai teritorii unde populația moldovenească era majoritară comparativ cu alte naționalități (Akkerman, Ismail, Hotin), dar şi: porturile de la Dunăre şi Marea Neagră (Bugaz, Cetatea-Albă, Chilia, Ismail, Reni), 30% din plantațiile viticole,  40% din producţia globală de cereale,  23% din şeptelul de ovine, 18% din extragerea materialelor de construcţie, întreaga industrie piscicolă etc. În total, Ucraina, şi-a alipit pămînturi populate de 1 milion 668 mii de oameni. Iar pentru a diminua ponderea moldovenilor în totalul populației, în judeţele Ismail şi Akkerman au fost strămutate circa 10 mii de familii ucrainiene din regiunile Sumî, Vinniţa, Lvov, Volîn şi Kameneţ-Podolsk.

Sute de scrisori şi telegrame adresate conducerii de la Moscova de către

www.dacoromanica.ro

Page 275: Chişinău file de jurnal

274 · ION BISTREANU

populaţia moldovenească din judeţele Hotin (circa 137 mii de oameni), Is-opulaţia moldovenească din judeţele Hotin (circa 137 mii de oameni), Is-mail ( circa 72 mii), Akkerman (circa 63 mii) şi nordul Bucovinei (circa 138 mii) prin care cereau revenirea în componenţa RSS Moldoveneşti nu au avut nici cel mai mic ecou.

A început un proces rapid de sovietizare, începând cu deportările „incomozilor”, continuând cu venirea masivă de populație din alte regi-uni ale URSS. Cât de artificială a fost noua republică unională şi de câtă „considerație” se bucurau la Moscova moldovenii reiese şi din politica de ca-dre. Câteva cifre sunt grăitoare. De exemplu, în a doua jumătate a anului 1940, din cei 198 activişti de partid cu munci de răspundere, doar 7 erau români, iar din cei 75 membri ai executivelor judeţene, doar 4 români. Aceeaşi situație şi în justiție: din 26 membri ai Judecătoriei supreme a R.S.S.M. numai doi erau români, din 131 procurori, doar 8 erau români. În Sovietul Suprem al URSS, din 34 deputaţi doar 9 erau români.

O situaţie similară exista şi în organele executive ale republicii. Dintre preşedinţii comitetelor executive raionale 26 erau ruşi, 24 ucraineni şi 15 moldoveni. În comitetele executive judeţene, din cele 582 funcții-cheie mol-dovenii ocupau doar 63 de posturi. Această politică de cadre nu s-a schimbat nici după 1944. În iulie 1944, din 1335 lucrători cu munci de răspundere în aparatul de partid şi de stat, 1116 posturi erau ocupate de ruşi şi ucrainieni.

După încheierea celui de-al II-lea război mondial, oficialităţile RSSM au readus în discuţie chestiunea privind retrocedarea către RSS Moldove-nească a teritoriului din cuprinsul Basarabiei trecut în 1940 sub jurisdicţia RSS Ucrainene.

În 1946, secretarul CC al PC (b) din Moldova N. Salagor şi preşedin-tele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti N. Koval au adresat o scrisoare lui Stalin, prin care l-au rugat să examineze „problema readucerii în componenţa RSS Moldoveneşti a judeţelor basarabene Hotin, Akkerman şi Ismail”. Argumentul principal îl constituia structura etnică a populației; potrivit datelor statistice, populaţia ucraineană din judeţele basarabene transmise Ucrainei este minoritară față de cea moldovenească. Totodată, au subliniat că trecerea în componenţa RSS Ucrainene a judeţului Hotin din nordul Moldovei şi a judeţelor Akkerman şi Ismail din sudul Moldovei are efecte negative asupra dezvoltării economice şi culturale ale Republicii Moldoveneşti. Republica este lipsită de porturile dunărene şi de cele de pe Marea Neagră (Bugaz, Akkerman, Chilia, Ismail, Vîlcov, Reni) şi este privată de interacţiunea economică şi culturală a sudului şi nordului Moldovei cu raioanele ei centrale.

Demersuri zadarnice. Problema în cauză fusese deja închisă. Pe de o parte,

www.dacoromanica.ro

Page 276: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 275

poate este mai bine că subiectul nu fost reluat, dacă ținem cont că în condu-cerea sovietică de vârf îşi făcuse loc ucrainianul Hruşciov. După terminarea războiului, acesta îi ceruse lui Stalin încorporarea în Ucraina a încă două-trei județe din Moldova, iar de la România – sudul Bucovinei şi Maramureşul!

Încercări similare – eşuate însă – de retrasare ceva mai corectă a hărții RSS Moldoveneşti au mai avut loc în 1954 şi 1958. Iar după venirea lui Gor-baciov la putere, un grup de veterani din Republica Moldova a trimis, în anul 1986, Prezidiului Sovietului Suprem al URSS o scrisoare prin care solicita re-trocedarea către RSS Moldovenească a sudului Basarabiei. Nu au primit nici un răspuns.

Şi în timpurile noastre se aud destul de des voci în Ucraina – e drept, nu la nivel oficial – care tot mai tânjesc la un nou rapt din pământurile Moldovei, evocând „Transnistria, pământ ucrainian”. Citeam, prin toamna anului 2010, declarația unui deputat de la Odesa: „...Poziția Ucrainei în legătură Transnis-tria ca parte inseparabilă a Moldovei este corectă. Este o situație complexă – Kievul nu poate să recunoască aşa, pur şi simplu, Transnistria. Situația geo-politică este de aşa natură, încât face acest lucru imposibil. Dar trebuie să ne fie clar că Transnistria nu a fost niciodată, în nici un fel, legată cu Moldova istorică. A fost o construcție din timpurile sovietice, Republica Autonomă Moldovenească în componența Ucrainei. Şi a vorbi acum că Transnistria nu este ucrainiană, este destul de straniu...Într-o perspectivă ideală, Ucraina tre-buie să treacă etapa firească a federalizării şi să alipescă la ea şi republica mol-dovenească nistreană...Frontiera pe Nistru a existat mii de ani, prima oară a fost fixată chiar de Herodot, iar acum frontierele politice trebuie să vină în întâmpinarea civilizației”...Nu am reuşit, sincer să fiu, să găsesc date despre cartograful Herodot în serviciul ucrainienilor...

Naționaliştii ucrainieni nu pot uita cât de generoasă cu ei a fost istoria sec.XX! În perioada sovietică, Ucraina şi-a lărgit hotarele pe seama statelor învecinate, cu circa 150 mii km pătraţi. Iată o simplă comparaţie a suprafe-ţei Ucrainei actuale cu momentul în care şi-a proclamat pentru prima oară independența, în 1918: conform recensămîntului populaţiei din 1926, Ucraina stăpânea un teritoriu de 451,7 mii km2, cu 29 milioane locuitori. Astăzi, teritoriul se întinde pe 603,7 mii km2, cu o populație de 52 milioane. Cele mai valoroase „achiziţii” ale Ucrainei în anii totalitarismului comunist le-au constituit estul Poloniei (1939), Transcarpatia (1939), o parte din teri-toriile moldovenești (1940), Crimeea (1954), ultima drept „cadou” din par-tea lui Nikita Hruşciov cu prilejul aniversării a 300 ani de la unirea „pe vecie” a Ucrainei cu Rusia!

www.dacoromanica.ro

Page 277: Chişinău file de jurnal

276 · ION BISTREANU

Data de 2 august mi-a readus în memorie un alt eveniment.La 2 august 1976, Ceauşescu făcuse o escală de o zi la Chişinău, în drum

spre Crimeea, unde urma să se întâlnească cu secretarul general Leonid Brej-nev, continuând practica întâlnirilor anuale a celor doi. Era prima vizită românească la acest nivel în RSSM după cel de al doilea război mondial. A venit însoțit de Elena, de Nicu şi de Ştefan Andrei. Primul secretar al CC al PC din RSSM, I.Bodiul, l-a întâmpinat la frontieră şi l-a condus la Chişinău, unde liderul român a vizitat sovhozul Victoria din complexul agroindustrial Moldvinprom, din raionul Kotovsk. A mers apoi la uzina de maşini electrice Microprovod, unde a avut loc un miting. Bodiul şi-a început discursul prin citirea unei telegrame adresate CC al PC din RSSM de către Leonid Brejnev: „Felicit cordial oamenii muncii din republică cu ocazia sărbătoririi formării RSSM”. Nu cred că a mai existat în istoria URSS un mesaj atât de scurt adre-sat de conducerea de la Moscova vreunei republicii unionale! Mai „precis” în mesajul ce se dorea a fi adresat lui Ceauşescu a fost Bodiul, care a început cu: „Suntem foarte bucuroşi că la cea de a 36-a aniversare a creării RSSM vă aflați aici. Vedem în aceasta atenția dvs față de RSSM, față de întărirea prieteniei dintre popoarele român şi sovietic...” A înghițit totul Ceauşescu. A luat cu-vântul, însă fără a „felicita” sau a face vreo aluzie la „marea aniversare”. Când interpretul român a vrut să traducă în limba rusă prima frază a discursului lui Ceauşescu, Bodiul l-a oprit, zicând: „lasă, nu e nevoie, ei înțeleg”, „ei” fiind participanții la miting. Ceauşescu şi-a băgat în buzunar discursul pre-gătit, a vorbit liber, a lăudat realizările obținute de republică, dar a punctat că, deşi România are relații bune cu URSS, cu alte republici unionale, relațiile cu RSSM sunt mult mai reduse decât, de exemplu, cele cu Armenia (a evocat probabil această țară pentru că, în continuare, a mers la Erevan, tot pentru o zi), deşi RSSM este cel mai apropiat vecin al României la frontiera sa estică. În final, a adresat celor celor trei sute de muncitori ai uzinei invitația de a vizita România. Ulterior, mai bine de un an ambasada noastră la Moscova a făcut demersuri pentru a aduce de la uzina respectivă mici grupuri, în vizită în România. În august 1977, o delegație de muncitori de la întreprinderea Microprovod şi o alta de la o întreprindere de vinificație au venit, în sfârşit, în țară, fiind primiți chiar şi de Elena şi Nicolae Ceauşescu. Mi-e greu să cred că delegațiile respective erau formate numai din „muncitori”, însă să credem partea moldoveană.

Vizita la Chişinău avusese loc la insistența destul de neelegantă a sovie-ticilor, care erau din ce în ce mai deranjați de lucrările de istorie care apăru-seră în ultimii ani în România şi în care nu se mai vorbea de „retrocedarea în 1940 a Basarabiei, răpită în 1918 de România burghezo-moşierească”, ci

www.dacoromanica.ro

Page 278: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 277

de „ultimatumul sovietic din 1940” sau de „străvechiul pămînt românesc al Basarabiei, anexată de Imperiul țarist la 1812”. Fuseseră tovarăşii sovietici deranjați şi de apariția, cu un an înainte, a romanului lui Marin Preda, „De-lirul”. Deşi Ceauşescu a subliniat, cred că prin iunie 1976, la un congres al culturii şi educației socialiste că „România nu are probleme teritoriale sau de altă natură cu Uniunea Sovietică”, sovieticii nu au fost mulțumiți şi au cerut ca, tocmai pentru a confirma că nu avem „pretenții teritoriale” față de Uni-unea Sovietică, să facă o vizită de o zi la Chişinău. Şi, diabolic, vizita a fost fixată chiar pentru ziua de 2 august, dată la care RSS Moldovenească „sărbă-torea” împlinirea a 36 ani de la crearea RSSM. Înainte, însă, de a trece Prutul, Ceauşescu a participat la o mare adunare populară la Iaşi, unde a evocat lup-tele lui Ştefan cel Mare „pentru neatârnarea Moldovei”.

Singurul lucru pe care l-a obținut Ceauşescu de la sovietici a fost şi vi-zita imediată, în continuarea celei de la Chişinău, în Armenia, pentru a da impresia că nu a făcut o vizită specială în Moldova, ci doar o escală într-un turneu mai lung. După vizita crispată la Chişinău, la Erevan a arătat a fi ex-trem de impresionat de primirea pe care i-a făcut-o la Ecimiazin Prea Feri-citul Vasken I, care a ținut un discurs într-o limbă română de excepție (se născuse şi urmase studiile la Bucureşti, familia sa făcând parte din miile de refugiați armeni stabiliți în România în urma genocidului din 1916. A fost preot la biserica armenească şi apoi ales catolicos al Armeniei). Vasken a adus vreo două sute de preoți din întreaga Armenie care au cântat, în finalul în-tâlnirii, „Deşteaptă-te, române”. Era o noutate. La Bucureşti nu se cînta încă acest cântec la manifestări oficiale, ci doar la cenaclul Flacăra...

În decembrie acelaşi an, Bodiul şi soția sa Claudia au făcut o vizită la Bucureşti. Familia Bodiul avea deja unele relații cu România prin fiica lor care lucra în cinematografie şi care a colaborat cu Popescu-Gopo la realizarea unor coproducții.

Vizita lui Ceauşescu a avut, totuşi, urmări: de la Moscova s-a dat „dezle-gare” contactelor cu Moldova Sovietică, mai întâi la nivel de delegații econo-mice, mai apoi chiar şi unor sporadice contacte pe linia oamenilor de cultură. Nu s-a reuşit, însă, deschiderea unui consulat românesc la Chişinău, moldo-venii care voiau să apeleze la serviciile consulare româneşti fiind nevoiți să se deplaseze la Moscova. Asta, în condițiile în care la Kiev funcționa încă din 1972 un consulat general român. Sovieticii au refuzat cu încăpățânare, până după 1989, să arondeze RSS Moldovenească la circumscripția consulatului de la Kiev.Moscova rămânea în continuare suspicioasă, astfel că Prutul conti-nua să fie pentru oamenii simpli o frontieră de netrecut.

În anul 1977 au continuat vizitele: Între 13-15 septembrie 1977, o

www.dacoromanica.ro

Page 279: Chişinău file de jurnal

278 · ION BISTREANU

delegație condusă de Vasile Marin, secretar al CC al PCR, a efectuat o vizită prietenească, de documentare, în RSSM. În iunie 1978 a fost organizată o expoziție cu produse ale industriei uşoare româneşti, iar ministrul comerțului interior din RSSM a făcut o vizită la Bucureşti. În acelaşi an, la 5 noiembrie, a fost inaugurată hidrocentrala de la Stânca-Costeşti unde a fost prezent şi Ion Iliescu, pe atunci prim-secretar la Iaşi, care a mai făcut o vizită peste Prut, un an mai târziu, în perioada 14-16 iunie, împreună cu o delegație complexă din județul Iaşi.

Cele de mai sus atestau o relativă relaxare temporară a contactelor Româ-niei cu RSSM.

Spun asta, amintindu-mi că, după intervenția trupelor unor țări socia-liste în Cehoslovacia din vara anului 1968, şi ca urmare a criticii deschise de către România a acestei intervenții, a sporit vigilența autorităților sovietice față de țara noastră. Astfel, la 16 noiembrie 1970, Biroul Politic al CC al PC din RSSM a luat în discuție „măsurile privind intensificarea lucrului ideolo-gic printre populaţia RSS Moldoveneşti”, după ce, cu numai câteva zile mai înainte, CC al PCUS adoptase Hotărârea „Despre măsurile  privind inten-sificarea lucrului ideologic printre populaţia RSS Moldoveneşti şi regiunea Cernăuţi din RSS Ucraineană”. Era aceasta şi un efect al unui raport îngri- Era aceasta şi un efect al unui raport îngri-Era aceasta şi un efect al unui raport îngri-jorător prezentat de şeful de partid al RSSM, I.Bodiul: „Numărul manifes-tărilor naţionaliste din Moldova nu s-a mărit, însă esenţa lor s-a schimbat şi are în prezent un caracter antirusesc mai pronunţat, fiind în acelaşi timp de orientare filoromânească. Ca mărturie ne servesc, în particular, foile volante dactilografiate sau scrise de mână ce sunt răspândite în republică. În zece luni ale anului curent au fost înregistrate 42 de cazuri. Multe din ele conţin cerinţe despre plecarea ruşilor din Basarabia şi unirea ei cu România ... ”.

În hotărâre, constatându-se că „în republică au loc cazuri de orientări şi dispoziţii naţionaliste, prooccidentale, sioniste, antisovietice etc”, se dădea ca exemplu România, care „ din ce în ce mai activ foloseşte literatura, radioul, televiziunea, călătoriile cetăţenilor români în Moldova şi vizitele cetăţenilor noştri în RSR pentru a propaga printre oamenii noştri  cursul politic „deose-bit” (al României – n.n.), neprietenos faţă de URSS. Organizaţiile româneşti se străduie să trimită turişti preponderent în Moldova, stăvilind călătoriile în alte zone ale URSS”. Aflăm din document că în 1969 în RSSM veniseră 14,4 mii turişti români, iar în România călătoriseră 5 mii de moldoveni, şi că „unii cetăţeni români se exprimă deschis referitor la pretenţiile teritoriale ale Ro-mâniei faţă de Basarabia şi Bucovina”. În 1970, vameşii modoveni au confis-cat de la turiştii români 2815 exemplare de „literatură duşmănoasă, inclusiv  chineză şi albaneză...”. Se constata, de asemenea, decalajul între abonamentele

www.dacoromanica.ro

Page 280: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 279

la periodice. Dacă în RSSM veneau 2377 exemplare de periodice româneşti, în România ajungeau doar 615 exemplare din publicațiile editate la Chişinău.

În scopul „stăvilirii pătrunderii ideologiei burgheze şi altei ideologii duşmănoase  în rîndurile oamenilor sovietici” au fost luate o serie de mă-suri drastice: „să se reducă substanţial participarea R.S.S. Moldovenească în schimburile turistice ale URSS cu România, sporindu-se în acelaşi timp cu R.P. Bulgară, R.P. Ungară, R.P. Polonă, R.S.Cehoslovacă şi cu alte ţări socia-liste ... ”; „selectarea mai riguroasă” a turiştilor care voiau să viziteze România şi supunerea acestora „unui instructaj adecvat”; majorarea timpului de antenă radio pentru emisiunile în limba moldovenească, destinate radioascultăto-rilor din România, în paralel cu analizarea posibilității de înlocuire a emi-ţătoarelor TV situate la frontiera cu România cu altele de o capacitate mai mare; limitarea pătrunderii şi răspândirii în republică a literaturii române şi a presei periodice  româneşti etc. S-a mers până acolo, încât l-a începutul anilor ’70 în RSSM a fost interzisă difuzarea filmului românesc „Columna”, deşi acesta a rulat în toate cinematografele din celelalte republici unionale din componența URSS !

În acelaşi timp, istoriografia română a devenit din ce în ce mai transpa-rentă în legătură cu adevărurile istorice privind Basarabia. În perioada 1970-1975 a fost, ca să zic aşa, o adevărată concurență între istoricii români şi cei sovietici în ceea ce priveşte numărul lucărilor de istorie consacrate Basarabiei, având loc chiar confruntări deschise între aceştia în cadrul unor simpozioane internaționale. Punctul culminant l-a constituit apariția în librăriile sovietice, la începutul anului 1975 (fusese dat bunul de tipar în octombrie 1974), a celei mai voluminoase lucrări consacrate Basarabiei: „Statalitatea sovietică moldovenească şi problema basarabeană”, un volum de peste 900 de pagini, tipărit în 3000 exemplare, scris de academicianul moldovean A.M.Lazarev. Lucrarea, care se voia o argumentare ştiințifică a tezei existenței unui popor moldovenesc, aduna şi dezvolta cele mai inepte teze privind „moldovenii” şi istoria Basarabiei, intrând, în acelaşi timp, în polemică deschisă cu teori-ile multor istorici români contemporani. Noi am semnalat de la ambasadă apariția lucrării şi unele teze din ea, menite să trezească interesul celor de la Bucureşti. Mi-aduc aminte că Laurențiu Duță, pe atunci corespondent de presă la Moscova, a venit la mine spunându-mi că a primit sarcină să trans-mită până a doua zi o traducere a lucrării! Conducerea Agerpres fusese in-formată de apariție, i s-a cerut traducerea şi...a dat dispoziție expresă cores-pondentului său! Tot Agerpres a asigurat până la urmă traducerea, însă pe parcursul a două luni, în acele buletine „de uz intern”...Evident că a urmat şi un protest al nostru pe canale diplomatice, partea sovietică dându-ne asigu-

www.dacoromanica.ro

Page 281: Chişinău file de jurnal

280 · ION BISTREANU

rări că volumul va fi scos din librării, dar, în aprilie 1976, cu prilejul unei vizite la Chişinău, am găsit-o, totuşi, într-o librărie. Era şi ăsta un semn că cititorul de rând nu prea era interesat de elucubrațiile ilustrului savant! Ecouri a avut destule şi, din păcate, teze atât de mult criticate de noi la momentul respectiv, le-am regăsit şi în istoriografia română postdecembristă. Un exemplu: noi fu-sesem atunci, în 1975, foarte indignați de afirmația lul Lazarev cum că Mihai Viteazul a fost „un cuceritor tipic feudal” atunci când a realizat prima unire a românilor. Acum câțiva ani, am găsit o apreciere similară într-un studiu semnat de istoricul român Lucian Boia...Şi, ar mai fi ceva de reținut: intrat într-un con de umbră până la independența Moldovei, îl vom regăsi pe academi- cianul Lazarev, în 1994, în parlamentul Moldovei, deschizând chiar lucrările legislativului, ca decan de vârstă... Feste ale istoriei!!

Nu ştiu ce şi cât a obținut Ceauşescu prin acceptarea invitației de a vizita Chişinăul, dar ştiu că a pierdut foarte mult, în primul rând în fața moldo-venilor. Cel în ale cărui luări de poziție față de Moscova vedeau o speranță privind o reîntregire a românilor, a fost privit, ireversibil, de românii dintre Prut şi Nistru un supus al sovieticilor, ale cărui gesturi sporadice de frondă nu au nici un efect.

Ceauşescu şi-a pierdut într-o singură zi simpatia pe care o nutreau ro-mânii moldoveni, e adevărat din cu totul alte motive decât cele pentru care liderul comunist de la Bucureşti nu era iubit la Moscova...

În anii ’70, pe când lucram la ambasada de la Moscova, prieteni din țară mă întrebau, printre altele, cum privesc sovieticii la Ceauşescu. „Ca la un lider comunist „răzvrătit”, care sparge unitatea de monolit a sistemului socialist...”. Că nu a fost iubit de Gorbaciov, nu mai trebuie demonstrat. Dar nici prede-cesorii acestuia nu aveau alte sentimente, deşi nu le exprimau public, ci prin „sateliții” din străinătate – fel de fel de partide comuniste şi muncitoreşti din țări în curs de dezvoltare, în special din unele state arabe, şi, nu o dată, chiar din SUA, în persoana liderului partidului comunist, Gus Hall (care, după date ale vremii, conducea un partid comunist cu vreo cinci sute de membri!!). Cred că „dragostea” pentru liderul român a început imediat după evenimentele din Cehoslovacia. Şi am găsit, în însemnările scriitorului sovietic Felix Ciuev, cel care a realizat cunoscutele „40 de convorbiri cu Molotov”, următoarea rela-tare despre o discuție a sa, în vara anului 1968, cu Pero Popivoda, fost gene-ral în mişcarea de partizani din Iugoslavia, în timpul celui de al doilea război mondial, refugiat în 1948 în URSS, după o eşecul unui complot împotriva lui Tito: „Acum despre România. În timpul războiului Stalin a dat dispoziție ca să fie scos din închisorile fasciste liderul comuniştilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Spionii noştri au găsit la Bucureşti o verigă slabă, şi SS-tul de

www.dacoromanica.ro

Page 282: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 281

care depindea soarta lui Dej a venit în întâmpinare...în schimbul aurului. Di-ficultatea consta în introducerea aurului în închisoare. În această închisoare erau nu numai deținuți politici, ci şi de drept comun. Printre aceştia au găsit un tânăr hoț de buzunare care avea multe legături cu lumea interlopă locală şi care şi-a oferit ajutorul. Operația a decurs cu succes, liderul partidului comu-nist român ajungând cu bine în hotelul moscovit „Țentralnaia”, unde, în acea vreme, îşi avea sediul Kominternul, şi şi-a aşteptat vremea lui, care a venit în august 1944, când Armata Roşie a eliberat Bucureştiul. Dej conducea noua Românie şi şi-a adus aminte de acel tânăr care l-a ajutat să fie eliberat. Se pare însă că acesta fusese din nou prins furând şi ispăşea o nouă pedeapsă, acum în timpul puterii populare. Dej a intervenit în destinul acestuia. Fostul pungaş a primit de lucru, a devenit activist al mişcării de tineret, a urcat rapid în ierar-hie, ajungând lider al mişcării bucureştene de tineret. După care Dej l-a luat pe lângă el, în aparatul de partid. Iată că acum avem ca secretar general al par-tidului comunist din România pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu – şi-a încheiat povestioara Popivoda. Dar pentru istorioara asta în România te pot arunca în închisoare – a adăugat el!”

„Această istorie – continuă Ciuev – am auzit-o în vara anului 1968, când am intrat în cabinetul lui Popivoda... „Generalul meu” citea „Pravda”. Lăsând ziarul de-o parte mi-a spus: „Orice hoț de buzunare vrea să ne învețe marxism-leninismul”. În „Pravda” era vorba de Ceauşescu...” Că Ceauşescu a dat mână liberă istoricilor români să scrie ceva mai deschis şi mai aproape de adevăr, dar fracturat, cu zgârcenie, despre pământurile româneşti de dincolo de Prut este adevărat. Dar totul s-a rezumat la istorie. Putea Ceauşescu să facă ceva mai mult pentru Basarabia? Greu de crezut, însă oamenii, naivi, spe-rau, mai ales basarabenii. S-a făcut mult caz de faptul că la ultimul congres al PCR din noiembrie 1989 Ceauşescu a avut „curajul” să sublinieze necesitatea adoptării unei „poziții clare, fără echivoc, de condamnare şi anulare a acordu-rilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate”. Nu era, în opinia mea, nimic senzațional în această declarație, ea fiind, în fapt, un ecou întârziat la declarațiile publice din tot cursul anului 1989, făcute de liderii mişcărilor po-pulare din republicile baltice, şi chiar din Polonia. Se apropiau de sfârşit şi lucrările „comisiei Yakovlev” de la Moscova care a şi dat publicității o lună mai târziu, la 24 decembrie, concluziile privind condamnarea Pactului Rib-bentrop-Molotov. Că în presa română apărea pentru prima oară o asemenea exigență, este cu totul altceva: presa de la Bucureşti menținea un embargo aproape total asupra procesului perestroikăi din URSS, asupra mişcărilor naționale din republicile unionale sovietice şi asupra proceselor democratice

www.dacoromanica.ro

Page 283: Chişinău file de jurnal

282 · ION BISTREANU

din celelalte state socialiste. De ce acest embargo şi din a cui dispoziție, sunt întrebări care aşteaptă în continuare răspunsuri. Asta pentru că, citind un-deva referirile la o stenogramă a Comitetului Politic Executiv al PCR din 13 noiembrie 1989, am aflat că Ceauşescu, evocând evenimentele din Moldova anului 1989, a subliniat că: „Am atras atenţia tovarăşilor că trebuie să le pu-blicăm în presă”, după care s-a referit direct la chestiunea basarabeană: „Pro-blema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, adică de Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi pro-blema anulării tuturor acordurilor care au avut loc... inclusiv să se soluţioneze în mod corespunzător problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm în Uniunea Sovietică această problemă în perioada următoare...(În Moldova) sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România. Sigur, nu dorim acum să ridicăm într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm (...) Aici nu este vorba despre existenţa unei naţionalităţi sau a unor oameni care sunt de origine română şi se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba despre o parte a României, care a fost cedată datorită acordurilor cu Hitler”...

În opinia mea, ar fi exagerat să punem numai în seama lui Ceauşescu proastele relații cu URSS, în special după evenimentele din Cehoslovacia, din vara anului 1968. „Ghinionul” nostru a fost că, practic, niciunul dintre conducătorii URSS, după „revoluția” din octombrie 1917, nu ne-a iubit. Lenin- pentru că „am răpit” Basarabia, Stalin, din aceleaşi motive; ucrainia-nul Hrusciov, care visa la extinderea republicii natale pe seama pământurilor româneşti şi care regreta amarnic decizia din 1958 de a-şi retrage trupele din România; Brejnev, care probabil că luase destule bobârnace de la Moscova în perioada în care fusese prim secretar al RSS Moldoveneşti, imediat după război, perioadă în care avea drept sarcină să lupte împotriva „rămăşițelor burghezo-moşiereşti imperialiste române ” din republică; Andropov, care ca şef al KGB, cunoştea cel mai bine „dragostea” moldovenilor față de „marea Uniune Sovietică”, şi tot atât de bine sentimentele românilor față de ruşi; Cer-nenko, fost şef de cabinet al lui Brejnev în perioada în care acesta din urmă se afla la conducerea RSSM, care cunoştea la fel de bine dosarul basarabean; Gorbaciov – din motivele pe care le ştie prea bine toată lumea...

* * *3 august: ministrul de stat P. Gusac îmi spune că la sfârşitul săptămânii

va veni în Moldova Al.Bârlădeanu, preşedintele Senatului, ca invitat al lui

www.dacoromanica.ro

Page 284: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 283

Snegur, şi că se intenționează să se meargă la Dolna, în pădurile Nisporeni-lor, unde era o casă de oaspeți, nu departe de fostul conac al lui Ralli-Arbore, vizitat deseori de Puşkin, cucerit de farmecele unei frumoase țigănci. Mă în-treabă dacă pot să particip. Habar nu aveam de vizită, aşa că am răspuns că am deja nişte angajamente, să văd dacă pot să le amân şi îi voi da un răspuns. Am cerut, firesc, unele lămuriri şi instrucțiuni de acasă. Era, totuşi, vorba de vizita „numărului 2” în stat! Răspunsul m-a uluit: cică Bârlădeanu s-a supărat foarte tare, că de unde ştiu eu de vizită, că vizita este privată şi nu doreşte nici un fel de publicitate etc etc. Ca atare, am declinat şi eu invitația.

Duminică seara, televiziunea națională moldoveană a transmis o am-plă informație despre „convorbirile” Bârlădeanu –Snegur, care „au analizat” situația din republică, convenția semnată cu ruşii, viitorul relațiilor cu Ro-mânia etc. Încă o odată Snegur a speculat naivitatea unor politicieni români, oferind populației „dovezi ” ale dragostei sale pentru români!

Dincolo de informația oferită de televiziune, „întrevederea de taină, fără publicitate” a avut şi farmecul ei, nepolitic. Unul dintre participanții de la întâlnirea de la Dolna îmi povestise mult şi multe. Inițiativa vizitei aparținuse lui Bârlădeanu, subit cuprins de dorul pentru plaiurile natale. A venit la Dolna la 7 august, însoțit de Adrian Păunescu. Au mai fost invitați şi Vieru şi încă vreo trei scriitori moldoveni. Petrecere prelungită, cu o atmosferă ca între frați. Chiar s-a ajuns la o împăcare istorică –vremelnică, ce-i drept – în-tre Snegur şi scriitorul Nicolae Dabija care în fiecare număr al revistei „Lite-ratura şi arta” îl ataca pe preşedinte. S-a toastat pentru toți şi toate, inclusiv pentru unire! În legătură cu convenția moldo-rusă, Snegur s-a plâns că este atacat din toate părțile, inclusiv din România, dar şi-a manifestat încrederea în Elțîn care era, în opinia domniei sale, un democrat cu care se poate ajunge la o înțelegere. Pentru a fi corect, menționez că nu am înțeles că Snegur ar fi făcut exces de zel în a-l glorifica pe liderul de la Kremlin, sau în a marca în vreun anume fel viziunea sa privind relația cu Rusia. Despre români – vorbe bune. Fără nominalizări. Şi fără excese de românism. Am avut şi eu o curio-zitate: a venit Bârlădeanu cu vreun mesaj punctual al conducerii României? Nici vorbă, mi s-a spus: amintiri din copilăria lui pe meleagurile basarabene, unde se născuse, dorința de a se odihni după alegerile din septembrie, efuzi-uni sentimentale, multă poezie. E drept că au lipsit lacrimile.

Cât priveşte relația Snegur – Adrian Păunescu, trebuie să spun că cei doi încă se aflau într-o prelungită lună de miere. Pentru Snegur, era „fratele Adrian”. Pentru Păunescu, Snegur va rămâne „oricâte se vor întâmpla de aici înainte, omul istoric al întoarcerii Basarabiei la sine însăşi”. Nu am avut ocazia să mai cunosc părerea poetului după ce, în 1994, autoritățile de la Chişinău

www.dacoromanica.ro

Page 285: Chişinău file de jurnal

284 · ION BISTREANU

îl vor opri la frontieră şi îi vor comunica „frățeşte” că a fost declarat persona non grata, deşi în acel moment, Păunescu era senator!! Nu au fost de folos nici intervenția ambasadei noastre, nici un telefon al poetului la preşedinția Moldovei (Snegur refuzând să răspundă la apel). Se pare că un spectacol la Chişinău al cenaclului „Totuşi iubirea” din februarie acelaşi an, chiar în aju-nul alegerilor parlamentare, deranjase serios pe domnul preşedinte Snegur, întrucât prea mult se cântase şi se citiseră poezii închinate „Basarabiei, pă-mânt românesc”.

Ultima călătorie la Chişinău a lui Adrian Păunescu a avut loc în august 2010, când i s-a conferit cea mai înaltă distincție a R. Moldova, „Ordinul Republicii”, şi a primit titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiințe. La doar câteva zile după decesul lui Păunescu, guvernul moldovean a propus dezvelirea unui bust al poetului pe Aleea Clasicilor (bust care s-a şi dezvelit, în august 2011) şi a decis crearea unui muzeu memorial în casa în care s-a născut, la Copăceni, iar şcoala din sat să îi poarte numele. Personal, am apre-ciat în mod deosebit gestul celor de la Chişinău. Nu exagerez dacă afirm că, de departe, Păunescu a scris cel mai mult şi cel mai cu suflet despre Basarabia zilelor noastre, a fost iubit, adorat chiar, în Republica Moldova. Nu odată am auzit cum, pe vremea cenaclului Flacăra, toți aşteptau ziua de joi să audă la radio retransmisia spectacolelor. În 1992, Păunescu a venit nu odată în Mol-dova cu cenaclul Flacăra, iar în luna mai a fost chiar în tranşeele de la Coşnița şi Cocieri, unde, împreună cu soții Aldea Teodorovici, a cântat şi a recitat pentru voluntari, deşi numai la câteva sute de metri se aflau tranşeele cazaci-lor şi gardiştilor separatişti. Am întâlnit doi dintre aceşti voluntari care mi-au spus că acolo, în tranşee, s-a plâns când Păunescu recita poezii din care răzbă-tea dorul de Basarabia, jalea pentru acest pământ atât de încercat în istorie.

În numeroasele sale peregrinări prin Moldova, l-am întâlnit o singură dată, într-o seară, în casa lui Grigore Vieru. Mi-a dăruit atunci volumul său de„Poezii cenzurate”, pe care a scris:„Domnului Ion Bistreanu, singurul di-plomat român al cărui oficiu seamănă cu acela de prefect (de Chişinău!), aşa să fie! Crăciun fericit, An Nou bun!”

La 7 august premierul Sangheli merge din nou la Moscova. Se hotărăşte crearea unor grupe de lucru pentru reglementarea statutului Armatei a 14-a şi al batalionului 300 de paraşutişti dislocat în Chişinău.

10 august: zi de doliu pe întreg teritoriul Moldovei în memoria victime-lor conflictului. „...În această zi de profundă tristețe, îndemn țara şi pe fiecare cetățean al ei la pocăință, pace şi smerenie. Să fim o lacrimă, o durere, o inimă

www.dacoromanica.ro

Page 286: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 285

şi o speranță. Să ne îndurăm de aproapele nostru, să-l îndemnăm doar la fapte creştineşti”( din mesajul lui Snegur).

12 august: Sangheli semnează la Washington documentele de aderare a Moldovei la Banca Mondială şi la FMI. Cele două organizații îi promit multe...

La 13 august, am primit un telefon de la Sangheli: „Domnule Bistreanu, în legătură cu proiectul nostru de vizită la Bucureşti. Tocmai l-am sunat pe domnul Stolojan, căruia i-a spus că în următoarele două zile aş dori să fac o vizită la Bucureşti, dar dânsul a zis că este foarte ocupat şi că vineri (data pro-pusă pentru vizită) merge la dezvelirea unui monument... Eu nu mai am ce da de mâncare la oameni şi nici bani de salarii şi pensii, aşa că voi pleca poimâine la Moscova”.

L-am sunat imediat pe Adrian Năstase şi i-am relatat discuția. După circa o oră, Adrian Năstase a revenit telefonic: „comunică-i domnului San-gheli că este aşteptat cu mare plăcere la Bucureşti, imediat ce se întoarce de la Moscova. A fost o simplă neînțelegere, domnul Stolojan îl aşteaptă oricând doreşte domnia sa”.

Din nou l-am sunat pe premier, căruia i-am transmis cele de mai sus, su-gerând că vizita sa a Bucureşti ar putea avea loc marți 18 august. Sangheli mi-a promis că vom relua discuția duminică, după întoarcerea sa de la Mos-cova.

Am aşteptat cu nerăbdare ziua de duminică, având mari îndoieli că mă va suna. Sangheli mi-a infirmat scepticismul. Duminică, la prânz, mi-a telefonat şi mi-a propus o întîlnire în după amiaza aceleiaşi zile. M-a primit tot singur, fără consilieri. A făcut o scurtă prezentare a rezultatelor vizitei sale la Mos-cova, după care a spus că este de acord să meargă marți la Bucureşti, pentru a discuta în detaliu „ce putem face împreună, la nivel economic”. A menționat, ca prioritate, obținerea unui ajutor imediat de făină, pentru că recolta de grâu este foarte proastă; în acest sens ar vrea să aibă o convorbire cu Mărculescu, ministrul agriculturii, pe care îl cunoaştea bine din perioada în care ambii lu-crau în agricultură. De asemenea, ar dori să facă o vizită la Cernavodă, fiind interesat într-o eventuală cooperare, R.Moldova fiind practic dependentă de energia electrică produsă în regiunea transnistreană. S-a întrebat, cu voce tare, pe cine să includă în delegație. „Poate aveți în vedere şi un echilibru re-lativ între delegația care a fost la Moscova şi cea care va merge la Bucureşti, cel puțin pentru a evita speculații nedorite ale presei” – am opinat eu. Am întocmit împreună lista delegației. Când a ajuns la ministerul de externe a zis: „să îl iau pe Țâu, cu țîismele sale?” Am sesizat rezerva lui şi am sugerat să îl ia

www.dacoromanica.ro

Page 287: Chişinău file de jurnal

286 · ION BISTREANU

tot pe Ion Botnaru, adjunct al ministrului, care îl însoțise şi la Moscova. In aceeaşi după amiază am transmis toate datele la Bucureşti.

Luni dimineața, am fost sunat, la prima oră, de Adrian Năstase: „Am pri-mit un telefon de la domnul Țâu care mi-a spus că nu este inclus în delegație, rugându-mă să intervin pe lângă premierul Sangheli. I-am spus ca ar fi contrar tuturor uzanțelor ca eu să dictez unui premier pe cine să includă în delegație. Dumneata poți întreprinde ceva în acest sens?”Am înțeles că citise cu atenție informarea mea, inclusiv remarca privind „țîismele”. ”Domnule ministru, ştiți bine că dacă la nivelul dvs nu puteți face un atare demers, cu atât mai puțin la nivelul meu”. „Da, asta gândeam şi eu, poate că domnul Țâu ar putea rezolva problema în dialog direct cu premierul”.

La câteva minute interval, Țâu m-a invitat, „urgent” la minister. Vădit necăjit, mi-a zis: ”am auzit că mergeți fără mine la Bucureşti. Cum se poate o asemenea vizită fără ministrul de externe? Am înțeles că ați fost ieri la pre-mier. Nu puteți insista ca să fiu inclus în delegație?” „Domnule ministru, este adevărat că ieri am fost invitat de domnul prim-ministru, care mi-a co-municat lista delegației, fără alte precizări. Am crezut că aveți alt program, mai ales că am remarcat că nu ați făcut deplasarea nici la Moscova”. Punct lovit! Țâu a rămas fără replică...Sincer vorbind, nu aveam nici cea mai mică rezervă privind includerea lui Țâu în delegație, nu eu decisesem acest lucru, dar, în acelaşi timp, consideram că Țâu prea deține complet monopolul asu-pra relațiilor cu ministerul nostru de externe, adjuncții lui neavând, practic, nici un contact cu omologii de la Bucureşti.

Marți am plecat spre Bucureşti cu o cursă specială, împreună cu premie-rul Sangheli şi cam jumătate din guvern. In ultimul moment, în delegație a fost inclus şi prim-vicepreşedintele parlamentului, Ion Hadârcă. M-am bu-curat deşi, sincer, m-a surprins prezența lui într-o delegație guvernamen-tală. Am înțeles ceva mai târziu: Sangheli a dorit să facă un gest prin care să câştige o anumită încredere în fața prezidiului parlamentului cu care avea să conlucreze în procesul legislativ firesc, şi pe care îl dorea şi ca aliat împotriva preşedintelui Snegur.

Pe aeroportul de la Bucureşti, un incident de tot hazul. Ce se întâmplase? De la Chişinău, cu 10 minute înaintea cursei speciale,

decolase cursa de linie, care a şi aterizat înaintea noastră, la interval de veo cinci minute. Controlorii de zbor l-au dirijat în fața salonului VIP, unde era aliniate oficialitățile române, în frunte cu premierul Stolojan. Scara avionului a fost trasă la trapa aeronavei, însă dinăuntru se refuza cu încăpățânare des-chiderea acesteia. Piloții moldoveni fluturau din mîini, semn că nu ei sunt aeronava specială. Cei de jos fluturau, la rândul lor, din mâini, semn de bun

www.dacoromanica.ro

Page 288: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 287

venit pentru frații de peste Prut. In acest răstimp, aeronava noastră era deja oprită la vreo 100 metri distanță, aşa că pe geam puteam admira tot spectaco-lul. In sfârşit, controlorii de zbor au realizat gafa, au „gonit” rapid avionul de linie şi am fost noi primiți cu toate onorurile...

La vila Lac 1, unde a fost cazată delegația moldoveană, forfotă mare. Tre-buia să intrăm imediat „în program”, nu înainte de a avea loc, chiar la vilă, întrevederea lui Sangheli cu ministrul agriculturii, Mărculescu. Imbrățişări, pupături, felicitări, regrete că nu s-au văzut de mult timp, după care Sangheli, om practic, cum îi şade bine unui fost şef de colhoz, a intrat direct în subiect: „Am nevoie urgentă de 100 mii tone de făină. Kazahstanul a spus că nu ne poate da nimic, pentru că a avut o recoltă proastă, nici Moscova nu s-a arătat dispusă....„Andrei dragă, nu am, dar te pot introduce la bursa de cereale...”. Bietul Sangheli a rămas mut. Nu prea am înțeles cât şi câte ştia el despre bursa de cereale, dar primul punct „prioritar” al vizitei s-a consumat.

A urmat un al doilea, neprevăzut în program! Ministrul Spiroiu s-a apro-piat de mine şi m-a rugat să îi facilitez o discuție cu Sangheli, „ în doi”, pentru a clarifica „o mică neînțelegere” . Ceea ce am şi făcut. Cei doi păreau relativ satisfăcuți la sfârşitul scurtei discuții. Fac aici o mică paranteză, pentru a lă-muri cauza acestui dialog „intim”. Cu câteva zile în urmă, Sangheli mă infor-mase că ataşatul lor militar la Bucureşti, fostul ministru de interne Costaş, „se ocupă cu alte lucruri decât misiunea sa oficială”, chiar cu sprijinul ministrului român al apărării, generalul Spiroiu. Intrucât numirea ataşaților militari este de competența exclusivă a guvernului, ar putea dispune rechemarea generalu-lui Costaş, însă ar dori să evite o atare situație, care ar putea genera prea multe speculații în presă. M-a rugat să transmit cele de mai sus la Bucureşti, cu ti-tlu strict confidențial (evident, mi-a oferit mai multe detalii, pe care nu con-sider oportun să le menționez aici, dar pe care le-am transmis la Bucureşti, cu mențiunea expresă „numai pentru informarea preşedintelui şi a minis-trului de externe”). Or, la Bucureşti, este foarte probabil ca preşedintele să fi avut o discuție în acest sens cu ministrul apărării care, supărat, l-a sunat pe preşedintele Snegur, plângându-se că a fost reclamat de Sangheli! Uşor de imaginat dialogul Snegur-Sangheli! Ca să închei cu acest subiect: peste câteva luni, un consilier prezidențial de la Chişinău mi-a spus că partea ro-mână ar trebui să fie foarte atentă la contactele cu generalul Costaş, care are în anturajul său „un spion” care informează asupra a tot ce face şi zice ataşatul militar. Pentru a-şi susține argumentarea, mi-a oferit chiar unele amănunte picante de la un botez, în provincie, unde naş a fost generalul Spiroiu iar prin-tre invitați a fost şi generalul Costaş. Mult mai târziu, înainte de a pleca ca ambasador la Kiev, am avut o întrevedere cu ministrul Spiroiu, care şi-a adus

www.dacoromanica.ro

Page 289: Chişinău file de jurnal

288 · ION BISTREANU

aminte de „denunțul” la preşedintele Iliescu. I-am relatat atunci chestia cu botezul. A rămas perplex. „Da, se vede că aveți dreptate, nu toți moldovenii ne sunt frați!”.

Să revin la vizita lui Sangheli. După ce a primit adresa bursei de cere-ale în loc de făină, au urmat convorbirile oficiale, la guvernul României. Sală plină. De fiecare parte erau reprezentate 15 ministere, plus o sumedenie de consilieri. Nu vreau să insist prea mult asupra conținutului convorbirilor, ele fiind reflectate mult mai fidel (sper) în ahivele guvernului. Doar două mo-mente. Premierul Sangheli s-a oprit îndelung asupra nevoii unui ajutor ime-diat (avansând o cifră cu multe-multe zero-uri), în mărfuri, pentru a le pune pe piață şi, în acest mod, a scoate „bani de la ciorapii” populației, care nu avea, practic, ce să cumpere de pe piață. Premierul Stolojan a răspuns sec, în stilul său teutonic: „Nu putem! Ca să acordăm asemenea ajutoare, avem nevoie de un aviz al Parlamentului, care şi-a terminat deja activitatea, întrucât peste o lună au loc alegeri parlamentare”. „Poate ne-ați putea oferi acest ajutor din fondul de rezervă al guvernului” – a plusat timid Sangheli. Cu aceeaşi voce inconfundabilă, tăioasă, metalizată, Stolojan a replicat: „fondul de rezervă al guvernului este pentru situații excepționale, lucru pe care cred că îl ştiți tot aşa de bine ca şi mine” (de parcă Moldova, a cărui soartă o depângeau toți demnitarii României, dar numai în parlament, la televiziune şi în ziare, nu era o chestiune excepțională!!). Sangheli a înghițit în sec şi, după vreo două minute de reculegere, a continuat: „Am rugat să mi se organizeze o vizită şi la Cernavodă. Am fi interesați să participăm la construcția celui de al doilea reactor, am putea plăti cu mărfuri care ar interesa România, pentru că bani nu avem”. Din nou un răspuns care făcea inutilă funcționarea aparatelor de aer condiționat din sală. „Reactorul 2 este deja angajat, cu toate resursele fi-nanciare necesare”...”Poate la reactoarele trei şi patru”, a insistat Sangheli. „Şi pentru acelea este asigurată finanțarea necesară”, a replicat şi mai tăios Stolo-jan. Cu asta, discuțiile s-au cam terminat.

A doua zi, premierul moldovean a fost primit de preşedintele Ion Iliescu. Au fost din nou evocate marile proiecte privind construirea liniei de cale ferată Botoşani-Bălți, modernizarea stațiilor Ungheni şi Galați, construirea unor stații şi linii de curent de înaltă tensiune în cadrul proiectului de inter-conectare a sistemelor energetice, folosirea de către Moldova a capacităților industriale din România pentru rafinarea țițeiului importat din Rusia. A fost din nou oferită expertiza românească în domeniul financiar-bancar. După aceasta, Sangheli a mers la centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Vizită turistică...

La conferința de presă, premierul Stolojan a vorbit de „schimbul util de

www.dacoromanica.ro

Page 290: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 289

opinii cu premierul Sangheli” şi, cum îi stă bine unui om politic modern, a declarat sentențios: „Parlamentul şi guvernul Moldovei ştiu cel mai bine ce trebuie să facă şi cum să acționeze pentru a rezolva problemele curente”, iar România „este total pregătită” pentru a acorda un ajutor concret pe toate planurile Republicii Moldova în îndeplinirea obiectivelor „pe care aceasta consideră că sunt potrivite pentru etapa actuală”. Curat mesaj pentru „frați”! Am rămas atunci cu impresia, care mi s-a confirmat ulterior, că domnul Sto-lojan se gândea exclusiv la ce va face peste vreo două luni, după depunerea mandatului. Avea deja – am aflat – un post asigurat la FMI. Culmea ironiei, ca funcționar al FMI s-a ocupat de Republica Moldova, unde, din păcate, a lăsat o impresie proastă. Singura circumstanță atenuantă: peste tot, în lume, reprezentanții FMI lăsau o proastă impresie...

La întoarcere spre Chişinău, Sangheli m-a întrebat în avion: „Tot nu am înțeles pentru ce m-ați îndemnat să fac vizita la Bucureşti...” Am tăcut. Ce puteam eu să mai zic după Stolojan?!!

În timpul vizitei a avut loc şi o întrevedere „în doi”, la sugestia mea, în-tre Adrian Năstase şi Sangheli, acesta din urmă primind o informare deta-liată şi autorizată privind problematica transnistreană în plan bilateral şi internațional. Ulterior, cei doi, în discuții separate cu mine, s-au declarat foarte satisfăcuți de întrevedere. Doar o ziaristă moldoveancă a sesizat ine-ditul întrevederii, întrebându-se de ce aceasta a avut loc şi, mai ales, de ce la sediul MAE, în condițiile în care, conform regulilor protocolare, ministrul de externe ar fi trebuit să se deplaseze la reşedința oaspetelui. Am reuşit să o conving ca întrebările să rămână numai la nivelul dialogului nostru şi să nu fie puse şi în presă...

* * * ...Consiliul de Securitate al ONU a autorizat recurgerea la forța armată

pentru asigurarea transporturilor şi livrării de ajutoare umanitare în Bosnia-Herțegovina şi a condamnat „epurarea etnică” din fosta Iugoslavie. Dintre membrii permanenți, doar China s-a abținut. Din informațiile transmise de agențiile de presă nu prea am decelat un entuziasm al statelor occidentale de a trimite trupe în zonă...

* * *Lecturez interviul lui Snegur acordat agenției Moldova Press: „Moldova

acordă prioritate integrării în economia statelor occidentale şi a României vecine (deci deja suntem doar vecini!) dar nu este nimic rău ca Moldova să fie până atunci membru al CSI”. Opinează că tratatul politic cu România ar putea fi semnat în toamnă, după alegerile generale de la noi.

www.dacoromanica.ro

Page 291: Chişinău file de jurnal

290 · ION BISTREANU

Între timp, statele europene, ONU, CSCE urmăresc evenimentele din Moldova, trimit comisii, „îşi exprimă îngrijorarea”, mimează activitatea, dar nimeni nu face nimic concret; Moldova si Transnistria sunt lăsate complet la dispoziția Rusiei şi a separatiştilor de la Tiraspol. Abia peste o lună, la a 15-a reuniune a Comitetului Înalţilor Funcţionari de la Praga (15 august), consta-tându-se că a încetat conflictul armat din Transnistria, preşedintelele OSCE îl desemnează pe Adam Daniel Rotfeld ca reprezentant personal, învestit cu mandatul de a studia situaţia din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova, a consulta toate părţile interesate în reglementarea conflictului şi a elabora propuneri privind ajutorul care ar putea fi acordat Moldovei de către OSCE. În urma unor vizite în regiune, inclusiv la Bucureşti, Adam Rotfeld a întocmit un raport, care va fi prezentat Comitetului Înalților Funcționari al OSCE la 4 februarie 1993. În baza acestui raport, se va hotărî trimiterea unei misiuni OSCE de lungă durată în Republica Moldova „cu scopul de a con-tribui la realizarea unei reglementări politice durabile şi atotcuprinzătoare a conflictului în toate aspectele lui”. În martie 1993, misiunea OSCE va des-chide un oficiu permanent la Chişinău şi va întocmi cca 20 de rapoarte, va elabora un proiect de statut special al raioanelor de est ale Moldovei, care va sta şi la baza proiectului de statut juridic special al republicii nistrene elaborat de Parlamentul Republicii Moldova. În anii următori, activitatea comisiei se va dilua, moldovenii pierzându-şi treptat încrederea în capacitățile acesteia; mai mult, unul din şefii misiunii a fost acuzat nu o dată – şi nu fără temei – că ar face jocul ruşilor!

La 19 august, liderul naționalist Jirinovski declară publicației Frankfur-ter Allgemeine Zeitung că, atunci când frontierele vor fi reajustate în favoarea Rusiei, Moldova ar trebui redusă la dimensiunile Lichtensteinului! Pentru Ji-rinovski, Lebed este „un adevărat patriot”...

26 august: în sfârşit, în urma unui acord între miniştrii apărării din Rusia şi R. Moldova, începe retragerea din centrul Chişinăului a regimentului 300 aeropurtat, condus de Alexei Lebed.

Arthur Gherman, ginerele preşedintelui Snegur şi soț al diplomatei Na-talia Gherman, se aventurează în publicistică. După ce declamă sentențios că „o țară care doreşte să rămână provincie nu merită nici o simpatie”, evocă o „Moldovă Mare”, propune crearea unui partid republican (având ca preşedinte, se înțelege, pe Mircea Snegur), idee la care par a fi aderat consi- lierii prezidențiali Ion Borşevici şi Vlad Darie, vicepreşedintele Parlamentu-lui Victor Puşcaşu, deputații Gheorghe Mazilu şi Andrei Vartic. Ultimul se declarase, cu puțin timp înainte, în favoarea creării unei noi formațiuni poli-tice, „un partid republican care să propună Moldovei o strategie a ieşirii din

www.dacoromanica.ro

Page 292: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 291

criză, care să câştige în parlament o majoritate cu această strategie şi să for-meze viitorul guvern al Moldovei”.

Inițiatorii aveau o anume motivație. În cele câteva luni care trecuseră de la alegerea preşedintelui republicii, nu o dată Snegur s-a văzut lipsit de un sprijin parlamentar solid. Se bazase, fără temei, pe suportul necondiționat al agrarienilor, simțea că pierde constant teren în fața acestora, care îl acuzau deseori că ar fi mai mult atras de parlamentarii democrați, reprezentați de Moşanu, Hadârcă, Nedelciuc, Matei şi alții. Însă momentul ales pentru lan-sarea inițiativei nu era prielnic. Venea, în opinia mea, cam târziu. Agrarienii aveau deja un atu puternic – guvernul – începuseră să se organizeze, foloseau eficient pârghiile pe care le aveau în mediul rural şi pregăteau gradual terenul pentru noi alegeri parlamentare pentru a obține un control majoritar asupra legislativului, ceea ce se va şi întâmpla după alegerile parlamentare din 1994.

Încep să apară în presă platformele electorale ale candidaților la preşe-dinția României. Mă interesează, firesc, poziția acestora față de relațiile cu Republica Moldova.

Ion Iliescu: „Realitatea contemporană a consacrat existența a două state româneşti: România şi Republica Moldova. România promovează punc-tul de vedere conform căruia unirea celor două state româneşti este o ches-tiune de justiție a istoriei, dar şi rezultanta lucrării permanente a neamului românesc. Realizarea acestui deziderat sacru de unitate națională în interio-rul frontierelor istorice fireşti ale României este posibilă în conformitate cu principiile şi normele de drept internațional şi, în primul rând, cu prevederile Actului Final de la Helsinki, ale Cartei de la Paris. Pentru a fi demni de a trăi momentul Unirii, nu este suficient să aşteptăm. El trebuie pregătit şi stimulat prin toate mijloacele care ne stau la îndemână, vom acționa pentru sprijinirea procesului de consolidare a suveranității şi independenței Republicii Mol-dova şi totodată pentru dezvoltarea unor raporturi speciale, de fraternitate şi integrare în plan politic, economic şi spiritual. Nu vom pregeta să acordăm şi în viitor întregul sprijin diplomatic moral şi umanitar pentru rezolvarea pe cale paşnică a conflictului din raioanele de est ale Republicii Moldova”.

Mircea Druc se face purtătorul temerilor că prin unire ar veni în România un milion de ruşi, iar moldovenii se tem că vor trece Prutul două milioane de țigani, „cu tot cu căruțe, cu şatre”. Susține că el este autorul sintagmei „două state româneşti” ca o replică dată Moscovei ca să iasă din imperiu şi ca un me-saj adresat lumii: moldovenii sunt români. „Dacă voi învinge, considerați că unirea este înfăptuită. Sunt absolut sigur că nimeni nu ar şti să ducă mai bine decât mine tratative cu americanii, cu englezii, cu germanii – ca să înțeleagă

www.dacoromanica.ro

Page 293: Chişinău file de jurnal

292 · ION BISTREANU

de ce trebuie să ne întregim. Eu nu vorbesc despre unire fiindcă aş lupta pen-tru putere. Sunt obligat să aspir la putere, fiindcă este în pericol reîntregirea, fără de care nu putem aşeza Țara”. Un adevărat exces de modestie!

La un alt candidat, Caius Traian Dragomir, găsesc şi o evaluare a costului unirii: cca 100 miliarde lei! În rest, recursul la modelul german!

PDAR crede că de ambele părți ale Prutului sunt necesare eforturi con-crete în interior, precum şi demersuri în plan diplomatic pentru integra-rea şi refacerea României şi îşi exprimă convingerea că „aceleaşi sentimente nutreşte şi partidul frate, Partidul Democrat Agrar din Republica Moldova”. Nu prea am înțeles nici atunci, nici mai târziu, de unde atâta convingere! Nu erau ei, agrarienii moldoveni, în prim planul frontului antiunionist, dar erau cei mai consolidați independentişti. În plus nu am văzut ( şi nici nu am auzit) ca vreo delegație a PDAR să vină în Moldova pentru consultări cu colegii lor din parlamentul de la Chişinău unde aceştia reprezentau într-adevăr o forță. Aaa ! Erau destule contacte, la nivel individual, dar pentru afaceri personale, şi de o parte şi de alta...

19 august. S-a împlinit un an de la puciul de la Moscova, moment hotă-râtor în istoria contemporană a URSS, ultima dinamită pusă sub edificiul „de monolit al popoarelor Uniunii Sovietice”. Eveniment care a declanşat şi va-lul de independențe ale republicilor unionale, inclusiv a Republicii Moldova. Moment de cotitură în destinele celor două figuri centrale ale politicii – Gor-baciov şi Elțîn. Primul începe să coboare, încet dar ireversibil de pe treptele puterii. Cel de al doilea începe să îşi edifice şi consolideze, parcă în ritmul mişcărilor stahanoviste din anii ’30, înaltul piedestal pe care va rămâne un deceniu. Am citit multe istorii, mai mult sau mai puțin aproape de adevăr, în legătură cu pregătirea şi desfăşurarea puciului. Mi-au rămas până acum multe semne de întrebare în legătură cu atitudinea lui Gorbaciov înainte şi în tim-pul puciului. Nu am reuşit să înțeleg de ce sutele de mii de moscoviți adunați în centrul Moscovei care manifestau împotriva puciştilor, îl salutau cu entuzi-asm, cu urale, pe Elțîn, oridecâteori acesta se suia pe tancul din fața parlamen-tului, dar nici o lozincă „vrem pe Gorbaciov”, sau „trăiască Gorbaciov”. Era o variantă modernă a celebrei ziceri „regele a murit, trăiască regele”. Nu am înțeles nici unde erau, în zilele puciului, fidelii colaboratori, tovarăşi de peres-troikă şi prieteni intimi ai lui Gorbaciov ( e drept, unii dintre ei trecuseră deja de partea puciştilor!).

Cu vreo trei luni mai devreme, în timpul unui dejun de lucru, ambasa-dorul SUA la Moscova primise de la primarul Moscovei, Gavriil Popov, un bilețel pe care era scris că se pregăteşte o lovitură de stat. Inițiatori: Lukia-

www.dacoromanica.ro

Page 294: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 293

nov (preşedintele Sovietului Suprem), Pavlov (prim-ministru), Kriucikov (şeful KGB) şi Iazov (ministrul apărării). Elțin a fost pus imediat la curent de preşedintele Bush, iar pe Gorbaciov l-a informat ambasadorul american.Şi chiar avertizarea lui Gorbaciov asupra pregătirii complotului are o istorie in-teresantă. În cadrul unei întâlniri la Berlin, secretarul de stat J.Baker îi spune ministrului sovietic de externe Bessmertnîh că la Moscova se plănuieşte un complot. Acesta nu riscă să folosească cifrul ambasadei ci, prin şeful său de cabinet, îl roagă pe Gorbaciov să îl primească pe ambasadorul american, pen-tru o comunicare extrem de importantă. De ce liderul sovietic nu a fost infor-mat direct de preşedintele Bush? Pentru că, zic eu, balanța preferințelor ame-ricane începuse deja să încline spre Elțîn, rolul lui Gorbaciov fiind considerat deja încheiat Au fost şi destule comentarii cum că puciul ar fi fost declanşat tocmai pe baza informațiilor obținute de spionajul sovietic privind rapoarte ale serviciilor de informații americane care concluzionau că popularitatea şi, mai ales, puterea efectivă a lui Gorbaciov este în scădere.

Cum a reacționat Gorbaciov? A avut o întâlnire secretă cu Elțîn şi Nazar-baev, convenind ca, după întoarcerea sa din concediu, să finalizeze procesul de semnare a Tratatului Unional şi să procedeze la o remaniere guvernamen-tală, trei dintre viitorii complotişti – premierul Pavlov, ministrul de interne Pugo şi şeful KGB, Kriucikov – urmând a fi destituiți. Cât de „confidențială” a fost această întâlnire s-a dovedit după puci: în biroul şefului personalului preşedinției, participant la puci, a fost găsit un transcript al convorbirii celor trei, realizat prin „mijloace specifice” chiar de către KGB!...

Puciul s-a terminat cum s-a terminat. Fără nici o împuşcătură, cu reîn-toarcerea lui Gorbaciov la Moscova, cu arestarea puciştilor. Am citit multe, şi atunci, şi în următorii ani. Pentru mine, rămân multe semne de întrebare. De ce nu a avut loc un proces, măcar formal, al puciştilor? De ce, doar după câteva luni au fost eliberați din închisoare, iar în 1994 chiar amnistiați (cu excepția unui general, care a refuzat amnistierea, a deschis un proces, obținând în final verdictul: nevinovat!). Cred că tot Gorbaciov este cel care deține secretele. Nu cu mult timp după puci i-a scăpat o frază sacramentală: „adevărul nu se va şti niciodată!”

În memoriile sale, Boris Elțîn nota: „Cred că veacul al XX-lea s-a încheiat în zilele de 19-21 august 1991. Dacă alegerile libere ale primului preşedinte ales al Rusiei au fost un eveniment de importanță națională, eşecul puciului din august este un eveniment global, planetar. Secolul XX a fost în marea sa parte un secol al fricii. Omenirea nu mai cunoscuse asemenea coşmaruri precum totalitarismul şi fascismul, coşmarul comunismului, al lagărelor de concentrare, genocidului, ciumei atomice. În acele zile s-a prăbuşit ultimul

www.dacoromanica.ro

Page 295: Chişinău file de jurnal

294 · ION BISTREANU

imperiu. Pentru că politica imperială şi gândirea imperială au jucat chiar la începutul veacului o festă urâtă umanității, au servit drept detonator al tutu-ror acestor procese...”

Despre reacțiile oficiale ale Chişinăului față de puci, am scris mai îna-inte. În zilele puciului au fost luate doar măsuri preventive, pentru că nimeni – nici din conducerea partidului, nici din partea armatei sau a KGB – nu a cutezat să se pronunțe deschis în favoarea puciştilor. Aceeaşi situație a fost şi în celelalte republici unionale. Pentru că tot puciul s-a desfăşurat la Moscova şi, cu palide semne, la Leningrad. Că şi la Chişinău, şi în alte colțuri ale URSS erau destui care nutreau, în intimitatea lor, simpatie pentru pucişti, nu am în-doieli, dar toți aşteptau, pasivi, deznodământul evenimentelor de la Moscova. Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi Aîntâmplat dacă puciul ar fi reuşit! Aş mai evoca, totuşi, un moment interesant. La 20 august, din însărcinarea lui Snegur au venit la Bucureşti prim-vicepreşedintele parlamentului, Ion Hadârcă, şi ministrul Țâu, care primiseră misiunea ca, în cazul unei evoluții nefavorabile a evenimentelor de la Moscova, să formeze un guvern în exil. Hadârcă ar fi urmat să fie şeful acestui guvern, iar Țâu – ministru de externe. De la unul din cei doi am înțeles că lucrurile au fost discutate amănunțit, într-un cerc foarte restrâns – patru sau cinci demnitari – la nivelul conducerii țării noastre. Ce este, în opinia mea, interesant? Cei doi nu veniseră nici cu vari-anta unui plan de unire, nici cu cea a refugierii la Bucureşti a preşedintelui Snegur şi a altor demnitari de la Chişinău...

* * *27 august, sărbătoarea națională a Republicii Moldova. Se împlineşte un

an de la proclamarea independenței de stat. Un an în care republica a fost an-grenată în lunga lucrare de consolidare a acestei independențe şi a statalității. Un an cu destule împliniri, dar şi cu lacrimi şi sânge, cu destine sfărâmate, cu o țară bântuită de secesionism, în est şi în sud.

Arşița verii arsese câmpurile şi recoltele, dar stinsese şi focarul de răz-boi de pe Nistru. Acordul de încetare a focului, la care s-a ajuns în final prin diplomație, dar şi prin sânge, a trezit din nou, în baza promisiunilor lui Elțîn (pentru a câta oară?) speranța că Armata a 14-a, brațul înarmat al sepa-ratiştilor, va părăsi Moldova.

Un an care dovedise că recunoaşterea şi susținerea proclamației de independență de către România a fost un act rațional, deşi unii se grăbiseră să condamne gestul diplomatic al Bucureştilor, cu o încrâncenare care complica şi mai mult procesul istoric gradual de înfăptuire a unității naționale.

Un an în care, cu regret, am constatat că entuziasmul moldovenilor se

www.dacoromanica.ro

Page 296: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 295

temporizase vizibil, că vocile celor care cereau „Unire acum” deveneau din ce în ce mai stinse, mai izolate...

La Chişinău are loc o şedință solemnă a parlamentului. Destul de sobră. În deschiderea lucrărilor, preşedintele parlamentului, Al. Moşanu, a strecurat şi o frază privind unirea cu România, nu ca apel, ci ca o constatare; în opinia domniei sale, în anul care s-a scurs de la proclamarea independenței, Moldova s-a apropiat mai mult de momentul unirii. Murmure şi vociferări din băncile ocupate de agrarieni şi rusofoni. In după amiaza aceleiaşi zile, Sangheli m-a invitat pentru discutarea unor chestiuni punctuale urgente. La un moment dat, a strecurat, fără nici o legătură cu discuția noastră, şi remarca „domnul Moşanu iar a făcut declarații nelalocul lor”. M-a surprins, fiind un prim sem-nal că Sangheli „începe să facă politică” şi că nu se deosebeşte prea mult de confrații agrarieni, alergici la cuvântul „unire”. Totodată, a fost un prim semn că reația Sangheli-Moşanu, care începuse destul de bine, începe să se erodeze. Şi asta se întâmpla după ce, cu câteva zile urmă, premierul făcuse un gest care îl impresionase pe preşedintele parlamentului: din proprie inițiativă, îi pusese la dispoziție un avion pentru a face o deplasare în Belarus, întrucât nu existau linii aeriene directe, singura rută existentă fiind prin Moscova. Nu cred că asta era o dovadă a unei simpatii deosebite a lui Sangheli pentru Moşanu, ci mai mult un gest menit să capteze bunăvoința unuia din principalii lideri ai statului, în condițiile în care premierul era pe deplin conştient că nu va pu-tea găsi, cel puțin în acea perioadă, un limbaj comun cu preşedintele Mircea Snegur. Şi timpul a dovedit acest lucru. Chiar dacă peste vreo doi ani preşedintele Snegur avea să se declare deschis de partea partidului agrarie-nilor, mariajul politic Snegur-Sangheli a fost de foarte scurtă durată. Când scriu aceste rânduri, mă gândesc dacă nu cumva este în firea românului ca atunci când ajunge preşedinte să vrea cu orice chip a avea un premier docil, un premier păpuşă.

Discursul principal este rostit de preşedintele Snegur. Sunt evocate pen-tru pentru prima oară pierderile economiei pe perioada conflictului: 12 mi-liarde ruble, la care se adăugau, estimativ, alte 15 miliarde pentru refacerea localităților şi a obiectivelor economice afectate sau distruse în timpul con-flictului armat. Cifre descurajante privind nivelul de trai: veniturile reale ale populației s-au micşorat de trei ori: şomajul se apropia de cifra de 300 mii, desfacerile de mărfuri cu amănuntul au scăzut cu 60%. Interesante datele des-pre problema națională în republică: 90 naționalități conlocuitoare, care re-prezintă 35 % din populația statului. În pofida dificultăților economice, s-au asigurat condiții pentru învățământul în limba acestora. Astfel, pentru mi-noritatea rusă (12% din populație) existau 626 grădinițe (26% din numărul

www.dacoromanica.ro

Page 297: Chişinău file de jurnal

296 · ION BISTREANU

total din republică), 419 şcoli (26,9 la sută din total), şi 130 şcoli cu clase de predare în limba rusă. Pentru ucrainieni: 60 şcoli. Pentru găgăuzi- şcoli pen-tru 25 mii elevi, iar pentru bulgari- clase cu 8 mii elevi. 300 elevi frecventau o şcoală evreiască etc.

Despre România, o singură frază, de circumstanță, strecurată undeva după referirile la SUA: „Cea mai înaltă apeciere şi recunoştință din partea noastră merită poziția României, al cărei ajutor, în clipele de grea cumpănă pentru independența şi integritatea Moldovei, l-am simțit cu toții”. Atât! Era deja o primă adiere de la foile pe care Snegur le semnase cu o lună în urmă la Moscova...

În deschiderea sesiunii solemne a parlamentului a fost intonat imnul de stat al Republicii Moldova, „Deşteaptă-te, române!”. M-am întrebat cât timp îl voi mai auzi la Chişinău. Nu o dată, în ultimele luni, auzisem în parlament luări de cuvânt ale unor deputați care cereau schimbarea imnului, pe motiv că este imnul „altui stat”

...În euforia generală de la 27 august 1991, poetul şi omul politic Ion Ha-dârcă propusese adoptarea lui ca Imn de stat. S-a votat cu entuziasm. Hadârcă îşi amintea peste ani: „Eu sunt cel care, îndată după Declaraţia de Indepen-denţă, am promovat în Parlament proiectul de lege despre imnul de stat al nou-declaratei republici suverane şi independente Republica Moldova, care nu avea imn. „Deşteaptă-te, române” se cânta chiar în acele clipe în Piaţa Ma-rii Adunări Naţionale. Imnul a fost votat cu majoritate de voturi. Nedume-rirea mea este că apoi acest segment din stenograma şedinţei a dispărut, fapt care, peste câţiva ani a fost una dintre cauzele anulării imnului „Deşteaptă-te, române” ca imn de stat”.

Auzisem după venirea mea la Chişinău, că o primă contestare a imnului s-a înregistrat chiar la trei săptămâni după adoptare, şi nu de vreun deputat sau de vreun cetățean oarecare, ci de către însuşi Snegur! În şedința de guvern din 18 septembrie 1991, acesta a avut primul acces de „sinceritate”: „pentru că, vasăzică, de acum ni se spune să ne sculăm cu „Deşteaptă-te române”, ne culcăm cu „Deşteaptă-te române” şi aşa mai departe. Dar ce, până acum am dormit? Dați-ne voie oleacă să fim independenți. Dați-ne voie să vedem ce putem!”

... Şi a putut! În 1994, dorința lui Snegur se va împlini. Se va putea culca liniştit, fără ca televizorul sau radio-ul să îl îndemne să se deştepte. Agrarienii vor propune ca imn național poezia „Limba noastră” a lui Alexei Mateevici. Nu vreau să fiu răutăcios, dar cred că ştiau doar faptul că în poezie nu apare sintagma „limba română”, ceea ce pentru ei era suficient. Ceea ce nu ştiau era că Alexei Mateevici declara la primul congres al învăţătorilor moldoveni din

www.dacoromanica.ro

Page 298: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 297

Basarabia, din mai 1917: „Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta tre-buie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă. N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”. Două luni mai târziu scria poezia „Limba noas-tră”, una dintre  cele mai frumoase, daca nu cea mai frumoasă  odă închinată de un basarabean limbii române. Şi chiar dacă nu ar mai fi scris nimic, merită cu prisosință un loc în Pantheonul literaturii române:

„Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste. Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; In rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara. Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici. Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea, cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă.Limba noastră-i vechi izvoade. Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le ‘nşirate, Te-nfiori adânc şi tremuri. Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri,

www.dacoromanica.ro

Page 299: Chişinău file de jurnal

298 · ION BISTREANU

Să ne spuie-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri. Limba noastra-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii, Care o plâng şi care o cântă Pe la vatra lor ţăranii.Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Stergeţi slinul, mucegaiul Al uitării ‘n care geme. Strângeţi piatra lucitoare Ce din soare se aprinde Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte. Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată”.

În orice caz, noul imn nu suferea, nici pe departe, comparație cu deja ui-tatul „Imn al RSS Moldoveneşti”! Îl transcriu, aşa, pentru istorie!

„Moldova Sovietică, plaiul nostru-n floareAlături de alte republici suroriPăşeşte împreună cu Rusia MareSpre al Uniunii senin viitor.Doina înfrățirii proslăveşte Țara,Cu înțelepciune condusă de Partid.Cauza lui Lenin –cauză măreață –O înfăptuieşte poporul strâns unit.Slavă în veacuri, renăscut pământ!Munca să-ți fie creator avânt Şi comunismul- țel nestrămutat –Înalță-l prin fapte pentru fericirea ta!”

Rog cititorul să nu acorde atenție versificației. Textul fusese scris în limba rusă şi apoi tradus în „moldovenească”!

Omisiunea din texte devenite clasice a cuvintelor „român”, „România” fusese practicată, nu numai în Moldova, ci şi în „republici surori”! Îmi aduc aminte că, prin 1972, în Ucraina a apărut o mică culegere de versuri ale „po-etului moldovean” Mihail Eminescu, cu mențiunea „traducere din limba

www.dacoromanica.ro

Page 300: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 299

moldovenească”. Traducătorului i-a plăcut în mod deosebit „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”, aşa că a tradus-o. Însă, având în față creația unui „poet național moldovean”, care, firesc, îşi iubea țara, dar pe care o personaliza –România – a rezolvat problema foarte uşor: a înlocuit în tot textul sintagma „dulce Românie” cu „țara mea iubită”...şi aşa, cititorul ucrainian neavizat a fost convins că Eminescu era un clasic al literaturii RSS Moldoveneşti! De-geaba am protestat noi la Moscova. Centrul s-a spălat pe mâini, dând vina pe ucrainieni şi aducând ca argument faptul că la nivel academic unional Eminescu este recunoscut clasic al literaturii române, aşa cum figurează şi în Marea Enciclopedie Sovietică. Şi aici nu pot să nu amintesc şi „protestele” publice ale unor cercuri academice din RSS Moldovenească la apariția vo-lumului „E” din amintita Enciclopedie, acuzând Academia de Ştiințe de la Moscova de „falsificare a adevărului istoric literar” prin plasarea lui Eminescu în patrimoniul literaturii clasice româneşti!

De altfel, aceasta nu era singura „adaptare” din partea ucrainienilor. Prin 1975, am făcut o deplasare la Cernăuți, pentru a participa la o adunare festivă consacrată Zilei noastre naționale. In program mi s-a organizat o vizită şi la muzeul orăşenesc, unde, în sala în care era prezentată o bogată expoziție de fotografii consacrată vieții şi operei lui Eminescu, însoțitoarea a început să recite profesional textul său de ghid privind „poetul nostru bucovinean Mi-hail Eminescu”. După vreo trei repetări ale expresiei, am întrerupt-o şi i-am spus: Mihai Eminescu este poet național român, născut în sudul Bucovinei, teritoriu istoric românesc. Aici, la Cernăuți, a făcut doar o parte a studiilor. Contrariată, m-a întrebat: „de unde sunteți dumneavoastră?”„Din România”. Nu a mai zis nimic şi a plecat în mare grabă din sală. După vreo trei minute a venit un alt ghid care m-a condus rapid în alte săli şi plimbarea mea prin muzeu a continuat fără alte aventuri...

Şi, fiindcă tot am amintit avatarurile imnului de stat, merită să evoc şi deloc uşoara adoptare a drapelului tricolor şi a Stemei de Stat a Moldovei.

Povestea îşi are începuturile în anul 1989, când, la manifestațiile popu-lare era fluturat tricolorul cu un cap de bour desenat pe culoarea galbenă a drapelului. Nu prea încântată, mai ales de tricolor, conducerea de partid din republică a dispus ca în comisia pentru ideologie a CC al PC din RSSM să se analizeze oportunitatea revenirii la simbolica din secolele trecute.

Discuții aprinse a generat problema drapelului. Unii dintre „specialiştii” prezenți la şedință au susținut recursul la istorie: „Steagul lui Ştefan cel Mare a fost roşu...şi aşa a rămas chiar o sută de ani mai târziu, în timpul domniei lui Ieremia Movilă”, „steagul roşu-albastru a existat până la unirea din 1859, când

www.dacoromanica.ro

Page 301: Chişinău file de jurnal

300 · ION BISTREANU

atributul noului stat România a devenit tricolorul Valahiei”( I. Şornikov). Un alt ideolog, V. Curbet, a suținut că „nu trebuie să ne îndepărtăm de stea-gul lui Ştefan cel Mare, să nu repetăm steagul românesc”. Nu îi chinuia pe aceştia marea dragoste pentru istoria Moldovei sau pentru marele voievod; pentru ei, esențială era păstrarea culorii roşii, aceeaşi care încă mai flutura la Kremlin, şi evitarea identitificării drapelului național cu cel al României. Se făceau cunoscătorii noştri a nu şti că un alt domnitor, Vasile Lupu, alesese pentru stindard culoarea albastră, iar drapelul de război era galben.

Mai mulți membri marcanți ai mişcării democratice, printre care Ion Ha-dârcă, Nicolae Negru şi Ion Țurcanu, au susținut adoptarea tricolorului. „Nu avem nimic de gândit sau de ghicit şi nici să intrăm în dispute inutile. Ches-tiunea este extrem de clară. Simbolica noastră națională este aceeaşi ca a ro-mânilor. Dacă dincolo de Prut au trecut la tricolor, nu mai avem ce prospecta. Istoria a rezolvat deja problema” – a susținut Negru. Țurcanu a fost cel mai explicit  :„Noi toți, de la Tisa până la Nistru, şi ceva peste acesta suntem cu adevărat români”. Şedința s-a încheiat fără nici un rezultat.

Subiectul a fost reluat aproape un an mai târziu, la 27 aprilie 1990, când, după alegerile parlamentare, mişcarea progresistă din Moldova avea deja un cuvânt greu în parlament. Un rol hotărâtor l-a avut istoricul Alexandru Moşanu care a susținut adoptarea tricolorului şi a stemei, în legătură cu ul-tima declarând că „pe drapelele moldoveneşti a figurat permanent stema Moldovei: capul de bour, imaginea stilizată a soarelui şi a lunii, şi steaua în cinci colțuri între coarnele bourului”.

Propunerea de modificare a articolului din Constituție referitor la dra-pelul de stat a fost adoptată cu 290 voturi din totalul de 380. În aceeaşi seară, Gheorghe Ghimpu a arborat tricolorul pe clădirea Sovietului Suprem (par-lamentul) al RSS Moldoveneşti. Şi pe baza aceasta, la dispariția de jure a ti-tulaturii „RSS Moldovenească”, s-a precizat în declarația de suveranitate că tricolorul este drapel național.

Cu tricolorul au fost şi întâmplări demne de tot râsul/plânsul ! Într-un sat din apropiere de Tighina, tricolorul a fost arborat având aplicate pe fon-dul galben… secera şi ciocanul !

A venit rândul adoptării unei decizii privind stema. Anticipând dificultățile, mai mulți deputați au avansat ideea organizării unui concurs şi dezbaterea publică a proiectelor.

Au fost prezentate câteva proiecte, expuse câteva luni în holul par-lamentului, fiind îndelung comentate, lăudate, criticate în presă, deseori depăşindu-se limitele unei dezbateri civilizate. Rusofonii erau categoric îm-potriva plasării pe stemă a capului de bour, aşa cum apărea într-unul din pro-

www.dacoromanica.ro

Page 302: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 301

iecte – cel al artistului Gh.Vrabie. Pe ziduri din oraş au apărut chiar inscripții jignitoare, cu bătaie lungă: „E timpul să tăiem bourii”.

Şi dintre intelectuali s-au găsit specialişti în heraldică  ! Leonida Lari chiar a scris două versuri memorabile !: „Doamne Sfinte, fie-ți milă,/Ştefan nu avea acvilă”.

Mitropolitul Daniel al Moldovei, care a venit într-o vizită la Chişinău, a avut o contribuție la definitivarea proiectului: i-a plăcut cel realizat de Gh. Vrabie, făcând doar observația că acvila trebuie să poarte crucea în gură (ceea ce artistul a şi luat în seamă).

Recursul la istorie era necesar. Bourul era prezent pe stemele voievodale moldoveneşti din ultimele secole. În plus, s-a argumentat că, în urma căsăto-riei lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, descendentă a dinastiei Comne-nilor a împăraţilor bizantini, voievodul ar fi trebuit să aibă în stema dinastică şi acvila bicefală, simbolul heraldic al Bizanţului, imagine brodată de altfel pe acoperământul de mormânt al Mariei.

A fost evocat mitropolitul Dosoftei care în ale sale „Stihuri la luminatul gherb al Ţării Moldovei” scrisese:

„Capul cel de buor, de fiară vestită Sămnează putere ţării nesmintită. Pre cîtu-i de mare fiara şi buiacă, Coarnele-n păşune la pămînt îş pleacă. De pre chip să vede bourul ce-i place, C-ar vrea-n toată vremea să stea ţara-n pace.Domnul Duca vodî de la Hs. are Agiutoriu pre stemî şi ferinţî tare”

În sprijinul prezenței pe stemă a capului de bour au fost aduse şi legendele privind descălecatul lui Dragoş, precum şi cronicele moldave. „...Dragoş...se hotărî în cele din urmă să cuteze un marş peste munți, spre răsărit, însoțit la început numai de trei sute de oameni, ca şi cum ar pleca la vânătoare. Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu-l, ajunse la poalele munților. Când cățeaua lui de vânătoare, că-reia-i zicea Molda şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgețile îl uciseră; dar şi cățeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de undele repezi. Întru pomeni-rea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova… şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului” (D. Cantemir, Descriptio Moldaviae).

„…Umblându păstorii de la Ardeal, ce se chiamă Maramoroş, în munți

www.dacoromanica.ro

Page 303: Chişinău file de jurnal

302 · ION BISTREANU

cu dobitoacile, au dat de o hiară ce se chiamă bour şi după multă goană ce au gonit-o prin munți cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiindu şi hiara obosită, au ucis-o la locul unde se chiamă acum Bourenii dacă s-au dis-călicat sat. Şi hierul țării sau pecetea cap de bour se însemnează…” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei).

S-a mai amintit şi faptul că şi pe timpul Imperiului rus, în perioada 1826-1917, zimbrul a figurat pe stema oficială a Basarabiei.

În sfârşit, în seara zilei de 2 noiembrie 1990, prezidiul Sovietului Suprem a aprobat proiectul, care a fost supus a doua zi dezbaterii în parlament. Gh. Vrabie îşi amintea că, pentru a susține proiectul, fusese invitată de la Bucureşti şi o recunoscută specialistă în heraldică, doamna Maria Dogaru, însă aceasta nu a mai venit la lucrările parlamentului. Fusese, cu o seară înainte, agresată verbal şi amenințată de un grup de deputați care i-au cerut să nu se implice, pentru că ar putea izbucni… conflicte interetnice !!

La 3 noiembrie, tot după lungi şi contradictorii discursuri şi dispute, deputații progresişti au reuşit să impună proiectul lui Gh.Vrabie în care se îmbină armonios elementele stemelor medievale moldoveneşti cu acvila de pe stema României. Probabil că discuțiile nu s-ar fi încheiat aşa simplu dacă nu ar fi intervenit Petru Lucinschi, în acel moment prim secretar al partidu-lui comunist, care a ținut o pledoarie convingătoare în favoarea unei steme în care să figureze şi simbolul creştin – crucea! 243 deputaţi au votat în favoarea proiectului Vrabie, 2- împotrivă iar 8 s-au abținut.

Stema Republicii Moldova, aşa cum rezistă de două decenii, constă din desenul stilizat al unei acvile cu o cruce în cioc, iar în gheare – un sceptru de aur şi o ramură verde de măslin. Scutul de pe pieptul păsării include însem-nele tradiționale ale Moldovei: pe fond roşu -capul de bour, privit frontal, şi soarele, plasat între coarnele bourului, simbolizând ziua, iar pe fond albastru – o floare pentagonală (un trandafir) şi luna, în faza de crai-nou, simbolizând noaptea. Cele două romburi sunt aranjate la nivelul de separare al roşului de albastru. Elementele distincte ale scutului sunt din aur (galbene). Emblema scutului este realizată folosind cele trei culori tradiționale ale tricolorului: roşu, galben şi albastru. Acvila cu crucea în cioc simbolizează originea latină, capul aurit al zimbrului – simbolul bogăției, al forței şi măreției poporului, steaua în opt colțuri, soarele şi luna – simboluri ale eternității şi divinității. Stema Republicii Moldova se regăseşte, de asemenea, şi pe tricolor, pe fon-dul culorii galbene. (Întrebam, la sfârşitul anului 1992, un înalt demnitar ro-mân de ce stema României nu a fost plasată în mod similar pe tricolor. Mi-a spus că...din prea multă grabă! În parlament, după îndelungi dezbateri fusese aprobată stema, dar ulterior, când acelaşi demnitar a vrut ca în biroul său să

www.dacoromanica.ro

Page 304: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 303

fie pus drapelul cu stema plasată pe culoarea galbenă, i s-a spus că este impo-sibil, deoarece Constituția nu prevede aşa ceva. Or, schimbarea Constituției numai pentru articolul privind drapelul de stat, era considerată inoportună în 1992 sau 1993).

Istoria stemei moldoveneşti nu s-a încheiat însă în 1990. Cel care a vrut, în timpul unei lungi guvernări de 8 ani, să schimbe întreaga istorie a Moldovei a fost preşedintele Voronin care, în decembrie 2007, a declarat amenințător în parlament : „Actuala stemă nu este cea care ar fi trebuit să reprezinte Mol-dova. Stema, drapelul şi limba Moldovei trebuie să fie in concordanță cu sta-talitatea şi suveranitatea ei. Actuala stemă a fost aprobată prin inşelăciune”. Uitase domnia sa că, atunci, în 1990, chiar deputați, în frunte cu primul se-cretar al republicii, care încă mai aveau carnetul de membru al partidului co-munist în buzunar, votaseră pentru această stemă. Nu a mai reuşit să îşi ducă proiectul până la capăt, pierzând alegerile din 2009. Mă gândeam de multe ori după aceea  : ce s-ar fi întâmplat dacă moldovenii ar fi urmat exemplul unor republici din Asia Centrală care şi-au ales preşedinții pe viață ? Ce s-ar fi ales nu numai de stemă şi drapel, dar în general de întreaga istorie a Moldo-vei ? Noroc că aceeaşi „voce a poporului” le pune pe toate, mai devreme sau mai târziu, la locul lor firesc.

Voronin şi-a găsit repede sprijinitori, din fericire prea puțini pentru ca să invoce „vocea şi voința poporului”. Iată ce scria, în 2008,Viaceslav Cră-ciun, unul din „independentiştii moldoveni” : Esenţa simbolurilor de stat ale oricărei ţări are scopul de a apropia şi inspira întreaga naţiune. De aceea e necesară o reflectare adecvată a istoriei poporului, a speranţelor şi aspiraţi-ilor spre viitor. Chiar şi o analiză superficială a tuturor simbolurilor de stat ale Moldovei, scoate în evidenţă faptul că aparţin unei grupe etnice unice. Mai mult ca atât, unele din simboluri sunt neadecvate şi chiar ofensive pentru însăşi etnia moldovenească. Spre exemplu, culoarea cafenie a vultu-rului pe stema Moldovei, conform regulilor heraldice, simbolizează o pro-vincie sau unitate administrativă, nicidecum un stat independent. Un alt simptom anormal constă în înlocuirea stelei istorice cu cinci colţuri cu una cu opt colţuri, care, probabil, nu ar trebui să creeze asociaţii cu „straşnica ocupaţie sovietică”… Astăzi este evident că pentru majoritatea cetăţenilor Moldovei stema actuală, drapelul şi alte simboluri majore de stat aşa şi nu au devenit „ale lor” şi frecvent sunt mai mult respinse, decât inspiră respect faţă de stat. Problema creării unor simboluri alternative este una extrem de delicată. A ne grăbi cu propuneri de schimbări concrete sau inovaţii, până ce nu va avea loc conştientizarea unei asemenea necesităţi, nu are rost. Cu toate acestea, marcarea unui contur al ideologiei, în baza căreia pot fi con-

www.dacoromanica.ro

Page 305: Chişinău file de jurnal

304 · ION BISTREANU

stituite noile simboluri de stat ale Moldovei este posibilă astăzi. Principial şi necesar este faptul că noua simbolică să reprezinte varietatea culturală şi a tradiţiilor istorice a tuturor grupelor etnice; această varietate să fie una adec-vată şi optimă pentru întreaga populaţie, inclusiv Transnistria şi Găgăuzia...”. Apă la moara moldovenismului voronian au dat şi istorici români. Cercetăto-rul Vlad-Lucian Popescu, de la facultatea de istorie a Universității Bucureşti, scria acum câțiva ani (în «Consideraţii cu privire la stema de stat a României şi cea a Republicii Moldova».): „Stema Republicii Moldova se pretează din păcate şi la alte interpretări din cauza realizării grafice efective a acesteia. Cu-loarea unei acvile romane ce simbolizează un stat suveran se poate reprezenta din punct de vedere heraldic doar în două smalţuri: fie aur ca în heraldica românească, fie negru precum în heraldica apuseană. Însă faptul că această acvilă este cafenie, simbolizează nu un stat, ci o provincie sau o comună (subl.ns). Din acest motiv, această acvilă poate fi oricând înlocuită, lucru extrem de grav pentru un stat suveran. De asemenea, poziţia crucii în ciocul acvilei este nefirească dacă o raportăm la dimensiunea acvilei. Regretabil este şi felul în care a fost desenată roza, nerespectându-se canoanele heraldice internaţio-nale. În sfârşit culoarea ramurii de măslin ce ar fi trebuit să fie de argint. Dacă raportăm stema Republicii Moldova la stema tradiţională moldovenească vom remarca unele inovaţii: schimbarea cromaticii rozei şi semilunii din ar-gint în aur; adoptarea stelei în opt colţuri în locul celei de cinci, considerată a fi un simbol sovietic şi introducerea unei borduri de aur a scutului, bordură care nu apare în explicarea oficială”.

28 august: La Huşi are loc o întrevedere de lucru între preşedinții Iliescu şi Snegur. Fiind vorba doar de o scurtă întâlnire, în doi, nu am participat. Am înțeles că preşedintele Snegur a ținut să îl informeze personal pe şeful statu-lui nostru asupra rațiunilor pentru care a semnat Convenția cu Rusia şi să ne asigure că această convenție nu va afecta relațiile dintre România şi Repu-blica Moldova. În acest context, s-au trecut în revistă, succint, posibilitățile de continuare a unor proiecte de integrare – în noile circumstanțe aş zice mai degrabă „cooperare” – economică şi culturală. Se croiseră, încă de la începu-tul anului, proiecte optimiste, întrerupte însă de declanşarea conflictului. Nu este mai puțin adevărat, în opinia mea, că nici climatul – politic şi economic – din România nu era mai prielnic. Toate privirile erau ațintite spre alegerile parlamentare. Cele prezidențiale nu ridicau mari semne de întrebare. Marea masă a votanților îl vedea pe Iliescu drept conducătorul cel mai acceptabil. Opoziția nu reuşise încă să modeleze un candidat carismatic şi, esențial, cre-dibil.

www.dacoromanica.ro

Page 306: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 305

Pe zi ce trecea, constatam că preconizata „integrare” economică româno-moldoveană are slabe şanse de materializare. Deceniile de complementaritate cvasitotală a economiei Moldovei la economia sovietică nu puteau fi igno-rate. Economia românească nu avea capacitatea de a înlocui peste noapte aceste complementarități. Nu existau nici resurse materiale, nici, esențial, re-surse financiare. Reamintesc că, încă din primele mele contacte cu membri ai guvernului, avansasem propunerea dezvoltării în comun a infrastructurii rutiere şi feroviare care lega cele două țări. Noi sondasem deja posibilitățile de atragere de fonduri din străinătate, înregistrând disponibilitatea BERD de a finanța realizarea unei căi ferate cu ecartament european, precum şi moder-nizarea punctelor de trecere a frontierei dintre cele două state. Ambele părți vedeau posibilă cooperarea în contectarea sistemelor energetice. Dar majori-tatea acestor proiecte a rămas în stadiul de deziderate.

Relațiile culturale mergeau bine. Avantajul era oferit de vecinătatea ime-diată, astfel că „supremația” prezenței culturale româneşti o dețineau județele din estul României.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut în acele luni: sub motivația, corectă, că este nevoie ca oamenii să înțeleagă ca avem un patrimoniu cultural comun, că este nevoie de „carte în limba română”, erau puse în mişcare adevărate cara-vane de carte cu destinația Republica Moldova.

Ştiam de câtă prețuire se bucura deja biblioteca Onisifor Ghibu din Chişinău, al cărui fond de câteva zeci de mii de volume, minuțios selectate, precum şi întregul mobilier, fuseseră asigurate de la Bucureşti, printr-un efort demn de laudă al istoricului Florin Rotaru, care a ştiut nu numai la ce uşi să bată pentru sprijin, dar şi cum să facă această bibliotecă funcțională şi, mai ales, atractivă. Oameni de litere moldoveni îşi aminteau că Florin Rotaru ştia mai bine decât alții cabinetele primăriei din Chişinău, unde deschisese cu încăpățânare uşi pentru a obține şi un sediu adecvat pentru bibliotecă.

Periodic soseau la Chişinău camioane întregi cu donații de carte româ-nească. Doar că, în luna august, cineva din conducerea Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, mulțumindu-mi pentru ceea ce face ministerul cultu-rii din România, a „strecurat” şi un mic reproş: poate ar fi bine ca la Bucureşti cărțile să fie mai atent selectate. I-am cerut o copie a ultimelor transporturi, care cuprindea, evident, şi titlurile cărților. Surpriza a fost totală. O cantitate enormă: 84 tone de carte, zic „tone” pentru că am considerat, şi consider şi acum, că totul semăna a maculatură care urma să fie dată la reciclare. Tiraje întregi ( 30-40 mii exemplare din fiecare titlu) ale unor „opere” – proză, po-ezie, critică literară – ale unor autori complet necunoscuți, unii la primul lor

www.dacoromanica.ro

Page 307: Chişinău file de jurnal

306 · ION BISTREANU

volum. Tot cu miile se numărau şi ...culegerile de probleme de matematică şi fizică pentru admiterea la facultate, lucrări despre fondul forestier din Ro-mânia, despre industria minieră etc.etc. Am întrebat „beneficiarul” ce a fă-cut cu acele cărți: au oprit un minim necesar pentru fondul bibliotecii, restul trimițându-l la biblioteci ...săteşti. Am scris acasă, cred că destul de pătimaş, aflând ulterior că ministrul culturii, Ludovic Spiess, s-a supărat foarte tare pe mine. Ne-am împăcat peste vreo trei luni. Mi-a explicat – şi avea dreptate – că el doar aviza facturile de plată pentru cărțile pe care ministerul le achiziționa, că avea impresia că poate să aibă încredere în colaboratorii profesionişti în materie. Am concluzionat, amândoi, că unii din semenii noştri s-au adaptat foarte repede la regulile şi neregulile economiei de piață. Şi, tot cu amără-ciune, am ajuns, glumind, la concluzia că poate şi aceasta este o metodă prin care statul sprijină economia de piață, supraviețuirea numeroaselor case de editură private care apăruseră în România.

O treabă bună făcuserăm şi pe linie de învățământ. Deja mii de elevi şi studenți se aflau în România la studii preuniversitare şi universitare, iar de acasă am fost informat că pentru anul şcolar 1992/1993 se va acorda un nu-măr mai mare de burse.

Un lucru lăudabil pentru ai noştri: în acea vară au invitat 1200 de copii din Moldova să îşi petreacă vacanța la Năvodari. Am rugat autoritățile moldo-vene să trimită prioritar copii refugiați din Transnistria. Au făcut aceasta dar, după unele informații primite ulterior, am înțeles că „relațiile interumane” îşi spuseseră cuvântul. Copii ai unor parlamentari, primari, şefi de întreprinderi au fost trimişi în România, cam pe aceleaşi scheme care funcționaseră şi pe timpul sovieticilor, cînd copiii „oamenilor muncii” erau trimişi, tot pe bază de relații, în mult invidiatele tabere de la Artek, în Crimeea...

31 august: „Sărbătoarea limbii”. Straniu! A cărei limbi? Moldoveneşti, aşa cum se scrisese în legea din 31 august 1989, sau „române”, cum se menționa în Declarația de Independență din 27 august 1991?! Era şi asta o formă de ascundere după deget, de exprimare a aşa-zisei menajări a sentimen-telor minoritarilor! Sărbătoarea a avut, totuşi, loc. Fără vreo şedință solemnă a parlamentului. Fără participarea principalelor personalități din conduce-rea statului la manifestările publice. Am primit chiar şi o explicație oficială privind aceste „rețineri”: „să nu irităm din nou pe transnistreni cu chestiu-nile lingvistice”, amintindu-mi-se reacțiile acestora, cu trei ani în urmă, când limba moldovenească fusese proclamată limbă de stat.

Principalul eveniment aniversar s-a desfăşurat pe Aleea Clasicilor, şi anume dezvelirea bustului lui Lucian Blaga. O premieră sui generis. Pe alee

www.dacoromanica.ro

Page 308: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 307

îşi găsea loc primul scriitor român care nu avea rădăcini genealogice în spațiul geografic Moldova de pe ambele maluri ale Prutului. Un succes incontestabil al intelectualității moldovene care dorea, o dată în plus, să demonstreze că spațiul cultural şi spiritual al românilor este unic şi indivizibil „de la Nistru până la Tisa”. Mărturisesc acum că încercasem în discuțiile cu cei din condu-cerea Uniunii Scriitorilor să dezvelim bustul lui Tudor Arghezi, român get beget, şi, pe deasupra, şi oltean de-al meu! Singura obiecție – pe care nu am avut cum să o combat – a fost că proiectul bustului lui Arghezi era nereuşit. A câştigat Lucian Blaga!

...Câteva rânduri despre Aleea Clasicilor din parcul central al capitalei, mândria capitalei Republicii Moldova:

Ideea ansamblului a fost lansată încă în perioada interbelică de sculptorul Alexandru Plămădeală, care visa să creeze un muzeu în aer liber, ceva în genul rotondei clasicilor literaturii române din parcul Cişmigiu. Din varii motive, proiectul nu a fost materializat.

După război, proiectul a fost reluat, de această dată de către oficialitățile comuniste, într-o viziune ideologică – glorificarea clasicilor literaturii „moldoveneşti”

Complexul sculptural a fost inaugurat oficial la 29 aprilie 1958, în parcul Puşkin, devenit ulterior, în 1990, „grădina publică Ştefan cel Mare şi Sfânt”.

Primele 12 busturi au fost instalate în perioada 1957–1958 pe posta-mente din granit roşu poleit, dându-se predilecţie exclusiv clasicilor născuţi în Moldova, înainte de Unirea Principatelor: Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu Spătarul, Constantin Stamati, Gheorghe Asachi, Costache Ne- gruzzi, Alexandru Donici, Alecu Russo, Alexandru Hâjdeu, Bogdan Petri-ceicu Haşdeu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Bustul lui Eminescu a fost realizat după o fotografie a poetului la vârsta de 19 ani, fiind considerat una din cele mai reuşite imagini plastice ale artei contemporane.

Imediat după 1990, pe Alee au fost dezvelite busturile lui Alexei Ma- teevici şi Constantin Stere. Ulterior, în acest panteon sculptural au intrat pe rând mari autori din întreg spaţiul românesc: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Ion Luca Caragiale, George Bacovia, Mihail Kogălniceanu, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu.

În ianuarie 2010 pe Alee a fost dezvelit bustul poetului Grigore Vieru, iar în august 2011, alături, cel al lui Adrian Păunescu. Simbolic, cei doi buni prieteni rămân nedespărțiți şi după moarte.

Aş include în acest complex şi monumentul ridicat în memoria lui Ni-

www.dacoromanica.ro

Page 309: Chişinău file de jurnal

308 · ION BISTREANU

colae Iorga, amplasat în afara grădinii publice, lângă Biblioteca municipală „Onisifor Ghibu”.

Nu au ajuns aşa uşor unii scriitori români pe Alee. Scriitorul Mihai Cimpoi, îşi amintea acum câțiva ani o istorioară legată

de dezvelirea bustului lui Caragiale: „Prim-viceministrul de atunci era cât pe ce să-l interzică, propunând ca el să fie dezvelit şi instalat pe strada „Ca-radjale”. Şi eu i-am spus că nu există strada „Caradjale” în Chişinău. Şi mi-a mers atuncea, fiindcă preşedintele Voronin mi-a mărturisit că a jucat într-o piesă de Caragiale. Şi eu zic: „L-aţi jucat în Năpasta pe Nebunul, da?”  Zice: „Aşa este”...

Dezvelirea bustului lui Liviu Rebreanu a fost avută în vedere încă din anul 2003, însă pe întreaga perioadă a guvernării Voronin autoritățile s-au opus, invocând diverse pretexte. Abia la 27 noiembrie 2009 monumentul a fost dezvelit, el fiind o copie în bronz după originalul realizat de celebra sculptoriţă Miliţa Petraşcu (născută la Chişinău), discipolă a lui Constantin Brâncuşi...

În timpul ceremoniei dezvelirii bustului lui Blaga am fost abordat de un mic grup de persoane. „Este adevărat că, dacă ne vom uni, veți aduce învățători din România?” „De ce? nu am auzit că ați avea lipsă de cadre di-dactice”, am răspuns. „Da, dar noi nu ştim a grăi aşa bine româneşte, şi mulți de la dumneavoastră râd de noi când ne aud cum vorbim”. Lămuriri şi asigu-rări, neconvingătoare cred, din partea mea că nu se va întâmpla aşa. Dar era cam greu să convingi. Îmi aduc aminte că un român a venit la ambasadă să se plângă că a fost agresat de nişte „huligani” şi că polițiştii moldoveni nu au in-tervenit. Ne-am lămurit, în sfârşit, cum fusese cu agresiunea. Într-o discuție, în piață, românul nostru i-a făcut pe conlocutorii săi „înapoiați”şi „stâlcitori de limbă”. Ba, mai mult! Le-a zis că „dacă ne unim, voi nu o să fiți buni decât de măturători, pentru că ruşii nu v-au învățat să faceți nimic”...

Două doamne trecute de prima tinerețe îmi laudă TVR1 care „trans-mite programe foarte frumoase, şi filme foarte bune, păcat că nu le putem înțelege”! „De ce nu? Doar sunt subtitrate! „Da, dar noi nu ştim literele la-tine!”... Şi ce bucuros fusesem în februarie când se decisese retransmisia emisi-unilor postului nostru de televiziune în toată Moldova de peste Prut! Nimeni nu a luat în seamă două lucruri. Primul: televiziunea sovietică pe timpuri, şi acum cea rusă, dubla toate filmele artistice străine. Al doilea: trecerea la gra-fia latină, în 1989, a obligat doar funcționarii publici să-şi însuşească rapid alfabetul latin. Muncitorii, cei din mediul rural, oamenii simpli, de la sapă, nu aveau cum să învețe acest alfabet şi nici nu se organizau cursuri în acest

www.dacoromanica.ro

Page 310: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 309

scop. Cine avea chef, timp şi bani, pentru aşa ceva? Mi-a revenit în memorie relatarea unui moldovean: în 1989, după adoptarea legii privind trecerea la grafia latină, au fost numeroase discuții în legătură cu ...costurile „insuporta-bile” pentru economie, generate de înlocuirea claviaturilor maşinilor de scris! Lucruri mărunte la prima vedere, dar cu impact. Şi atunci, mă întrebam: cât de eficientă, ca mesaj, era, în acea perioadă, literatura română cu care am in-vadat bibliotecile săteşti, în condițiile în care doar intelectualitatea satului şi elevii aveau acces direct la lecturarea acestora? Da, se forma o nouă generație, pentru care alfabetul latin va deveni o obişnuință, dar ce facem cu cei care nu au această posibilitate şi care, dacă voiau să se informeze asupra a ce se mai întâmplă în țară sau în străinătate (inclusiv în România!), răsfoiau tot ziarele scrise în alfabet chirilic!? Pentru că singura publicație de limbă rusă, care putea fi socotită cât de cât proromânească, era „Nezavisimaia Moldova”, condusă de o rusoaică „pur sânge”, Elena Zamura, dar care, la începutul anu-lui 1993 va fi destituită tocmai pentru că nu reflecta „fidel” politica oficială a Chişinăului!

Cele de mai sus erau, aparent, chestiuni mărunte. Mai preocupantă pen-tru mine, pentru noi în general, era perpetuarea unor „legende” despre com-portamentul românilor în Basarabia, în perioada interbelică. Nu o dată am auzit sau am citit despre „palma jăndarului”, încât aveam impresia că jandar-meria română a mers în Basarabia, prin sate şi oraşe, şi pe oricare îl suspectau că este basarabean, îl pălmuiau! De unde până unde această poveste, folosită intens de propaganda sovietică, transmisă din tată în fiu? Nu am avut ocazia să întâlnesc pe vreunul care să îmi spună răspicat că tatăl sau bunicul lui fuse-seră aşa de tare pălmuiți, încât au dorit ca şi urmaşii lor să ia aminte. Se pare că toată „legenda” a pornit de la o întâmplare adevărată. Undeva în primăvara anului 1925, deputatul Pantelimon Halippa a organizat câteva întâlniri cu alegătorii săi din satul Zgurița, județul Soroca. A fost reținut de jandarmerie, pe motiv că încalcă nu ştiu ce dispoziții. Chiar în cabinetul subprefectului a fost pălmuit de un anume Popescu, locotenent de jandarmi. A izbucnit un scandal monstru în parlament, presa a exploatat maximal acest eveniment de senzație. Ca multe altele, s-a „stins” şi acest incident, jandarmul incrimi-nat fiind ...avansat! Iar despre comportamentul autorităților din Basarabia, chiar Iuliu Maniu îi scria lui Antonescu, la o lună de la începerea războiu-lui: „Regimurile anterioare, afară de cel național-țărănesc, au privit Basara-bia şi Bucovina ca o colonie şi le-au încătuşat într-un sistem centralist, care a împiedicat orice posibilitate de autoadministrare. Cele două provincii au fost inundate de funcționari din regat, necunoscători ai oamenilor de acolo; aceştia s-au prefăcut în adevărați satrapi ai populației şi au stârnit numeroase

www.dacoromanica.ro

Page 311: Chişinău file de jurnal

310 · ION BISTREANU

nemulțumiri (...) Ei au fost aceia care au făcut ca denumirea de regățeni să de-vie odioasă şi timp de două decenii provinciile, în bună parte, s-au înstrăinat, în loc să se închege sufleteşte complet cu țara”. Îmi imaginez cu câtă satisfacție citeau la vremea respectivă ideologii şi istoricii sovietici, inclusiv „moldovenii sovietizați”, aceste „mărturisiri” folosindu-le, ca pe multe alte asemenea con-statări critice ale unor politicieni români din perioada interbelică, în intensa propagandă antiromânească. Şi, ceea ce este dureros, chiar şi după proclama-rea independenței s-au găsit la Chişinău „istorici” care au folosit aceleaşi ar-gumente în respingerea curentelor unioniste. Să închei, totuşi, cu o anecdotă auzită la Chişinău: „ – Moldovene, îți plac ruşii? – Da, mult. – Dar românii? – Nu. – De ce? – Pentru că l-au bătut pe tata cu rigla la şcoală-n ’37. – Şi ce face taică-tu acum? – L-au împuşcat ruşii în ’40”...

La „Ziua limbii” a venit de la Bucureşti şi o delegație a Uniunii Scritori-lor, condusă de Laurențiu Ulici. Prilej pentru o plăcută revedere cu un fost coleg de facultate şi de cameră, la căminul studențesc. Am stat mult de vorbă, după festivități, Laurențiu relatându-mi despre situația dezastruoasă în care se găsea Uniunea Scriitorilor de la noi, despre „dihonia” care intrase în lumea literelor, despre contestările, în mare parte nejustificate, ale unor scriitori de anvergură, ceva ce aducea aminte de perioada proletcultismului. Am discutat şi despre câteva nume – niciunul intrat până acum în istoria literaturii ro-mâne, motiv pentru care nu le dezvălui- care apar mai degrabă ca demolatori a tot ce s-a creat în literatura română în ultimii 50 de ani. Era deosebit de sceptic în ceea ce priveşte mult aşteptata „literatură de sertar”, iar în privința importului masiv de „valori” româneşti din străinătate, opina că, exceptând 3-4 nume, nu poți impune cititorului român ceva ce, deocamdată, este străin de preocupările la zi ale cetățeanului de rând...

Mi-a mărturisit că era uşor tentat şi de viața politică, primise chiar o ofertă de a candida pe listele PNȚCD, ofertă pe care a declinat-o. Ar fi dorit altceva, nu pentru că ar fi fost împotriva „țărăniştilor”, însă nu îi plăcea ideea de a se refugia prea mult în istorie, de a considera că anii pe care el îi trăise şi în care crease ceva ce nu era contestat abrupt, să fie considerați anii în care „România a stat la frigider”. (Peste câțiva ani nu va rezista tentației şi va intra în parlament, cred că pe listele formațiunii politice create de Varujan Vosga-nian).

Au venit în discuție şi numele unor scriitori de la Chişinău care nu prea îl agreau, considerându-l adversar al unor valori ale culturii de peste Prut. A pus totul pe seama influenței lui Andrei Vartic, cu care, zicea Laurențiu, nu s-a înțeles de la prima întâlnire. În opinia lui, moldovenii cereau „prea mult” de

www.dacoromanica.ro

Page 312: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 311

la scriitorimea română, doreau un mai mult activism al acestora, o angajare mai serioasă şi constantă în mişcarea pentru reunificare. Or, zicea Laurențiu, noi nu reuşim în România să creăm o adevărată forță a intelectualității, nu reuşim să depăşim suspiciunile dintre noi. În plus, posibilitățile materiale ale Uniunii Scriitorilor sunt extrem de limitate, editurilor nu poți să le impui, prin plan, să publice literatură din Republica Moldova; se caută cărți vanda-bile, genul de literatură uşoară, digerabilă rapid şi tot atât de repede uitată de cititor.

Seara, în compania a doi scriitori localnici, într-un mic restaurant de la marginea oraşului, am depănat amintiri şi „am făcut politică”.

O dispută aprinsă a generat „mankurtismul”. Era la modă în acei ani ter-menul de „mankurt”. Auzeam foarte des de la mulți dintre conlocutorii mei „proromâni” că X sau Y este mankurt. Un termen demolator, care voia să definească un individ care şi-a pierdut memoria istorică şi facultățile intelec-tuale primare. Era atribuit celor care nu voiau să accepte că moldovenii sunt români, că avem o istorie comună, avem o cultură comună. Cuvântul „man-kurt” fusese preluat din cunoscutul roman „O zi mai lungă decât veacul”, al lui Cinghiz Aitmatov, apărut în URSS în anul 1980. Legenda mankurților, preluată de Aitmatov,vorbeşte despre junjuani, un trib războinic care punea pe capul complet ras al prizonierilor o bucată de piele de cămilă care, pe mă-sură ce se usca, acţiona ca o menghină asupra craniului. Cei care nu mureau, deveneau amnezici, pierdeau orice contact cu trecutul, uitând cine sunt, cine le-a fost mamă şi tată, devenind simple obiecte capabile doar să urmeze co-menzile stăpânilor. Memorabilă în roman este descrierea momentului când eroul principal merge la un cimitir unde cel mai bun prieten al său dorise să fie înmormântat. Accesul îi este interzis, deoarece vechiul cimitir era acum în perimetrul unei baze militare. O definitivă rupere de trecut, o mankurtizare generală...

La început, am acceptat termenul ca atare, uşurându-mi, îmi ziceam, efortul de a categorisi prietenii şi neprietenii românilor. Destul de repede am decis să nu folosesc acest cuvânt cu referire la moldoveni, aşa, de-avalma. În si-nea mea, îi plasam în grupul mankurților pe cei care ştiau că sunt români, dar nu voiau să recunoască acest lucru; mai mult, îi urau pe români. Şi erau des-tui, nu numai în rândurile politicienilor din parlament, dar, din păcate, şi în rândul intelectualilor. Marea masă, în special a celor din mediul rural, care se născuseră, învățaseră, munciseră exclusiv sub sovietici, care nu avuseseră nici cel mai mic acces la elementarele izvoare ale istoriei sau la abecedarul în limba română, nu putea fi socotită mankurtă. Toți aceştia suferiseră, fără voia lor, o „spălare a creierului”, însă mulți, foarte mulți dintre ei, îşi recâştigau, încet,

www.dacoromanica.ro

Page 313: Chişinău file de jurnal

312 · ION BISTREANU

dar ireversibil, conştiința de sine, într-o adevărată revoluție a mentalităților. Şi mersul acestei evoluții depindea în cea mai mare măsură de acei intelec-tuali nemankurtizați, care trebuiau să scoată nu numai capişonul de piele de pe capul victimei, nu numai vălul negru de pe ochi, dar trebuiau să îl învețe, literă cu literă, abecedarul românismului. Nu era şi încă nu este deloc uşor...

Citeam, cândva, o succintă descriere a moldovenilor, făcută de un co-mentator de la Chişinău: „Moldoveanul este o fiinţă naţională (etnică) aparte, ciudată, chiar foarte ciudată. Există mai multe tipuri de moldovean-tip: moldoveanul-român, adică cel care ştie cine este şi se consideră (deschis) român, moldoveanul-moldovean, adică cel care ştie că este român, dar nu re-cunoaşte (deschis) acest lucru, moldoveanul-antiromân, adică acel care ştie că este român şi-i urăşte pe români. Mai există o specie de moldoveni care, într-adevăr, nu cred că sunt români, îi consideră pe români altă naţiune, dar îi urăsc pe români cu aceeaşi pasiune…”

Am discutat în acea seară şi multe despre literatură, Laurențiu desfăşu-rându-se în voie, fiind considerat vocea cea mai autorizată. Am convenit toți patru că este nevoie de multă literatură română în Moldova, literatură bună, care să îndemne la lectură, la reflecție, la acea apropiere firească în plan spi-ritual între românii de pe malurile Prutului. Exista o astfel de literatură, se găseau în librăriile din Chişinău multe cărți „bune”, se căutau operele unor scriitori din perioada de după război.

Unul din cei mai citiți autori era Marin Preda, în special romanele „Cel mai iubit dintre pământeni” şi „Delirul”. Îl considerau ca pe un scriitor pro-fund ataşat de Basarabia. Atât de discutata enigmă asupra dispariţiei fizice a marelui scriitor era legată şi de această dragoste de Basarabia. Academicianul Mihai Cimpoi evoca deseori legăturile lui M. Preda cu Basarabia şi cu lumea basarabeană, o lume care îşi găseşte locul în unele din paginile romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”. Prima soţie a lui Marin Preda era originară din Basarabia.

Intelectualii de vârsta a doua din Chişinău îmi povesteau că reuşiseră, „pe sub mână” să citească romanul „Delirul” imediat după apariție. De unde atâta interes? Mi-au relatat că, undeva pe la jumătatea anului 1975, televiziunea moldoveană a organizat chiar şi o masă rotundă, în cadrul căreia Marin Preda a fost „înfierat” cum se cuvine, în spiritul ideologiei marxist-leniniste, pentru faptul că l-a glorificat pe Antonescu şi nu a vorbit de „atrocitățile” armatei române în RSSM, în special în Transnistria, în cadrul mesei rotunde fiind prezentate numeroase date şi documente. Aveau destule, tocmai apăruse şi vestita carte de istorie a academicianului Lazarev. De unde, peste noapte, această critică, în condițiile în care romanul nici nu fusese importat şi vândut

www.dacoromanica.ro

Page 314: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 313

în librăriile din Moldova ? Era evident că totul era pe bază de indicații, iar ca material de referință, deşi nu era citat, era o cronică sub titlul „Când istoricul subminează artistul. Despre un nou roman al lui M.Preda”, apărută la 14 mai 1975 în săptămânalul unional Literaturnaia gazeta nr.20 (4514) sub semnă-tura lui K. Savin. Romanul apăruse pe piață chiar în primăvara anului 1975 şi a constituit un best-seller… Cei din URSS care urmăreau literatura română, l-au putut cumpăra, aşa cum am făcut şi eu, de la librăria „Drujba” (Prietenia) din Moscova, la un preț de numai 92 copeici !

Şi uite cum, în noianul de articole, amintiri, reportaje, comentarii prileju-ite de a 30-a aniversare de la capitularea Germaniei naziste şi împlinirea a 20 de ani de la crearea Tratatului de la Varşovia, Literaturnaia gazeta a publicat cel mai acid material la adresa unui scriitor conrtemporan din țările frățeşti. Evident, am informat imediat acasă asupra acestui articol. Mai mult, în calita-tea mea de ataşat de presă, am cerut la redacția revistei „Literaturnaia gazeta” (cu care aveam frecvente contacte) şi o întâlnire cu redactorul K. Savin. Mi s-a spus că nu este angajat al redacției, ci un colaborator ocazional, căruia i se va transmite dorința mea de a-l întâlni. În următorii trei ani cât am mai stat la Moscova nu am avut această plăcută ocazie, dar nici nu i-am mai întâlnit semnătura. Am aflat, totuşi, că sub acest pseudonim se ascundea traducătorul K., un foarte bun cunoscător al literaturii române.

Efectele acestei campanii de presă : Marin Preda a fost ulterior complet ignorat de editurile şi de literatura de specialitate din Uniunea Sovietică. În România, când s-a luat notă de reacția sovietică (atât cea publică, precum şi un demers destul de „tovărăşesc” pe canale diplomatice) s-a dat dispoziție să se reediteze romanul, la doar câteva luni după primul tiraj, de această dată în 100 de mii de exemplare! (primul tiraj apăruse doar în 35 mii de exem-plare): e drept, ediție revăzută şi adăugită! Mult mai târziu, după 1990, din presa vremii am aflat că, într-o notă informativă dată securității, Ion Caraion a relatat despre vizita unui consilier sovietic făcută lui Marin Preda în primă-vara anului 1975, cu o mulţime de întrebări menite să descifreze în ce măsură „Delirul”, în amănuntele structurii sale, a fost o comandă socială, adică un ro-man scris la recomandarea şi la sugestiile ideologice ale conducerii de partid, iar pe de altă parte cum are de gând sa-l continue autorul, cam ce vor deveni în volumul al doilea eroii primului volum, care va fi finalul epic şi ideologic al romanului.

La apariția romanului, criticii literari din România au fost luați, cred eu, prin surprindere. Cu mare întârziere, abia la sfârşitul lunii iunie, Nicolae Manolescu schițează o recenzie a romanului, dar, în pofida titlului cronicii –„Un roman istoric şi politic” – nu am găsit nimic interesant. Aceaşi fugă de

www.dacoromanica.ro

Page 315: Chişinău file de jurnal

314 · ION BISTREANU

analiză transparentă, tranşantă, obiectivă, specifică scrisului lui Manolescu în anii ’60 şi ’70, acelaşi recurs la o stilistică abilă – care, de altfel, l-a şi consa-crat în viața literară – concluzia criticului rezumându-se la: Delirul este ve-riga lipsă dintre cele două volume ale „Moromeților” ! Am auzit, dar nu am citit, că Ov.S. Crohmălniceanu ar fi publicat un articol-replică la cronica din publicația sovietică.

Mi-este greu să cred că romanul a fost scris la comandă. Preda a trăit pe-rioada premergătoare războiului, avea 18 ani când a văzut ororile legionaris-mului românesc. Multe din paginile cărții sunt autobiografice. Nu a fost pe front, dar ştia foarte bine starea de spirit a românilor după răpirea Basarabiei, sunt convins că versurile populare despre cei ce au trecut Prutul („Azi-noapte la Prut, războiul a început,/Românii trec dincolo iară /Să ia înapoi, prin arme şi scut/Moşia pierdută astă vară…”) le ştia de atunci, nu le-a copiat din vreo culegere apărută în anii „construcției socialiste”. Cei din generația mea îşi mai amintesc discuțiile pe care le-a trezit lectura cărții, scrisă, ziceam noi, de un adevărat român şi nu de un „național-comunist”. Comentam atunci şi unele critici „subtile” ale unui analist al postului de radio Europa liberă, care în-cadra romanul în categoria „valului antirusist” care, chipurile, ar fi cuprins, la indicația partidului, ideologia, presa, cultura română, care vorbea de „rea-bilitarea atacului nefericit de la 21 iunie 1941”. Poate peste mulți ani, critici literari care vor analiza „la rece” literatura din perioada comunistă vor spune clar şi fără ocolişuri că „Delirul” este o carte-indicator, o cotitură, o spargere a unor tabu-uri în abordarea unor momente majore, dar delicate, din istoria României. Mai avem vreun roman în care Antonescu, aşa controversat cum a fost şi rămâne în continuare, este, practic, în prim-planul cărții? Preda a în-cercat să destrame o mare conspirație a tăcerii…

Întrucât articolul din Literaturnaia gazeta nu a fost preluat, la acea vreme, de publicații româneşti, îl redau integral :

„Marin Preda este unul din reprezentanții importanți ai literaturii ro-mâne contemporane. Este bine cunoscut romanul său în două volume, „Moromeții”, în care Preda se remarcă drept un scriitor al satului şi un fin psiholog. Pe fondul modului de viață țărănesc descris colorat, scriitorul recre-ează un strălucit model al folclorului rural, Ilie Moromete, capul unei mari familii, om pentru care munca pe câmp a devenit un fel de instinct al sufletu-lui.

Romanul se întinde pe aproape un sfert de veac al vieții satului românesc. Asupra lumii se abate primul război mondial, apoi al doilea război mondial, în România începe transformarea vieții sociale, dar conştiința lui Ilie Moro-mete rămâne într-un fel neschimbată, într-atât este legat acesta de pământ.

www.dacoromanica.ro

Page 316: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 315

Şi totuşi, satul Siliştea-Gumeşti nu rămâne izolat de evenimentele care zguduie lumea, şi Ilie Moromete este obligat să se ocupe de ceea ce înainte nu se gândise: înainte de primul război mondial pleacă de acasă, în capitală, trei din fiii săi, iar după război pleacă şi cel de al patrulea, mezinul. Copiii lui Ilie Moromete pleacă din familie nu întâmplător, iar relația dură cu tatăl lor este doar una din cauze. Principala cauză: în viața satului pătrund tot mai adânc relațiile capitaliste. Fiul cel mic părăseşte casa părintească doar atunci când, eliberată de fascism, România începe să clădească bazele socialismului. El de-vine activist de partid.

La baza romanului „Moromeții” al lui Preda stă progresul social, dar au-torul îl prezintă prin prisma conflictului de familie, reflectând în principal psihologia țăranului.

În roman, evenimentele istorice sunt doar enunțate, dar în nici un fel descifrate. Artistul îşi concentrează întreaga atenție asupra modului în care are loc procesul lent, greoi al psihologiei plugarului proprietar. Anume acest lucru condiționează specificul narațiunii lui Marin Preda: aceasta este fără subiect, este asemănătoare unui râu care curge lin.

Noul roman al lui Marin Preda, „Delirul”, nu numai că continuă istoria familiei Moromete, dar deschide şi o altă latură, complet nouă, a vieții soci-ale. Locul principal al acțiunii – Bucureşti, unde s-au mutat fiii cei mari ai lui Ilie Moromete. Unul dintre ei, Paraschiv, lucrează sudor la uzină. Al doilea, Achim, s-a hotărât să devină vânzător ambulant. Al treilea, Nilă, este portar. Din acelaşi sat Siliştea-Gumeşti soseşte în capitală şi vărul lor, Paul Ştefan, un tânăr de 19 ani. Îşi atrage simpatia lui Grigore Patriciu, proprietarul unui mare ziar, devenind omul de încredere al acestuia.

Dar pe Marin Preda îl frământă nu numai destinul tinerilor veniți de la țară în capitală. Autorul ne prezintă ziarişti şi medici, descrie nunta unei prințese cu un mic negustor, descrie scenele răfuielilor legionarilor-fascişti cu oameni neagreați de ei, precum şi rebeliunea fascistă din 1940.

Brusc, apare povestea despre un tânăr, participant la mişcarea comunistă în ilegalitate, care, dat din mână în mână, este trimis înapoi sub supraveghe-rea părinților ; având în vedere vârsta, nu putea fi ținut în închisoare. Prezent pe câteva pagini ale romanului, acest tânăr fără nume dispare, iar în fața citi-torului apare din nou caleidoscopul de episoade şi figuri, printre care regele Carol al II-lea, Antonescu şi Hitler.

Ca şi romanul „Moromeții”, romanul „Delirul” este fără subiect – din nou o avalanşă de scene, figuri, discuții. Dar materrialul este de această dată cu totul altul. Dacă în „Moromeții” pe întregul curs al narațiunii substanța coagulantă era conştiința, psihologia lui Ilie Moromete, în romanul „Deli-

www.dacoromanica.ro

Page 317: Chişinău file de jurnal

316 · ION BISTREANU

rul” autorul este obligat să lege în mod diferit episoade disparate şi caractere diverse. În „Moromeții” Marin Preda s-a abținut cu bună ştiință de la a fi isto-ric, însă în „Delirul” el îşi asumă deschis această misiune.

Antonescu este o figură istorică şi, vrând-nevrând, Marin Preda trebuie să acționeze ca scriitor-istoric. El scrie:„ Istoria marilor mase umane, văzută de sus şi supusă unor legi misterioase, care atrag în vârtejul lor pe şefi, simple paiațe care au iluzia că decid ceva, nu face obiectul acelor pagini de istorie care vor mai fi descrise în cartea de față. Paiața care interesează cel mai mult (Antonescu-K.S.), fiindcă ea ne-a acaparat sau paralizat voința şi acționează în numele nostru şi cu toate că dorința generală a fost să scăpăm cât mai re-pede de ea, cum a fost cazul lui Hitler, faptele au arătat că acest lucru n-a fost posibil decât cu prețul a nesfârşite suferințe şi dezastre umane. N-o să spună nimeni că aceste suferințe şi dezastre umane au modificat cu o iotă mersul într-adevăr implacabil al istoriei. Dacă acest mers are un sens, şi aparține isto-riei, în schimb suferința e a noastră şi ne aparține numai nouă; istoria n-are ce face cu ea”.

„Concepția” istorică pe care o propune Preda în romanul său este foarte contradictorie, dar în aceasta este destul de consecventă ideea: legile istoriei sunt tainice, şi de aceea în ea sunt multe lucruri întâmplătoare. O asemenea viziune idealistă împinge scriitorul la o declarație cel puțin stranie: ”Căci ul-timul război a fost o cădere a umanității, țelul nu se vede nici azi, când el demult s-a consumat”.

Marin Preda afirmă mai departe că întreaga responsabilitate pentru declanşarea celui de al doilea război mondial revine unei singure „persona-lități” – Hitler. Această afirmație este astfel argumentată de scriitor: „...În zi-lele noastre însă, în fața documentelor uluitoare care au fost capturate şi puse sub ochii istoricului, îndoiala nu mai e posibilă şi misterul sfâşiat: da, un sin-gur om a gândit totul dinainte, a păstrat mai mult sau mai puțin secretă gân-direa lui şi cei care au aflat-o din timp n-au crezut în ea, şi şi-a pus-o în apli-care cu o consecvență care a provocat nenorocirea unei întregi civilizații...”.

Dar este oare necunoscut faptul că fascismul german a fost detaşamentul de şoc al imperialismului mondial, că în Hitler „au crezut” şi l-au adus la pu-tere cercurile militariste şi industriale ale Germaniei?

Ce i-a trebuit lui Preda să reducă totul la „personalitatea” lui Hitler? Acest lucru nu este greu de înțeles, citind paginile consacrate generalului An-tonescu. Deşi Preda îl numeşte pe Antonescu „paiață”, îl prezintă întru cu to-tul altă lumină. Întrucât de toate fărădelegile este vinovat Hitler, Antonescu încetează a fi responsabil în fața istoriei, în fața poporului român pentru fap-tele şi politica sa. La el, chipurile, se poate privi ca la un simplu muritor.

www.dacoromanica.ro

Page 318: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 317

Marin Preda pune o întrebare retorică: „Pentru noi şi pentru urmaşii noştri va rămâne pentru totdeauna o taină veşnică faptul că fiecare ceas al istoriei cheamă pe scenă omul căruia adeseori îi este sortit un destin tragic. Pentru ce a ieşit pe scenă acest om, când multe arătau că el nu trebuia să facă acest lucru?”

Această frază conferă, precum un diapazon, o anume tonalitate între- gului „portret” al lui Antonescu în romanul „Delirul”: Antonescu – un om al unui destin tragic, Preda –„istoricul” pierde criteriile de clasă. Toate declarațiile demagogice ale „Conducătorului” fascist privind salvarea popo-rului, a națiunii, a țării, încep să sune din paginile romanului ca o preocupare sinceră a omului care se străduia să facă ceva bun şi, chipurile, numai în vir-tutea unor circumstanțe insurmontabile optează pentru răul cel mai mic – şi anume alianța cu Hitler, întrucât „masonii, jidovii şi bolşevicii” reprezintă pentru el un rău mult mai mare.

Preda îşi exprimă fără voie simpatia față de Antonescu şi situația tragică a acestuia şi în scena în care „conducătorul” vorbeşte cu bătrâna sa mamă: aceasta îl întreabă sever despre fărădelegile legionarilor, iar el îi vorbeşte des-pre „salvarea patriei”. Şi, într-o altă scenă, când Antonescu, venind la statul major al lui Hitler, nu se sperie de zbieretele fuhrerului şi țipă la rândul lui la acesta, el, vedeți dumneavoastră, nu se teme pentru soarta sa, pentru el im-portantă este „salvarea națiunii”. Descriindu-l pe Antonescu ca pe o „figură tragică”, Preda trece toate fărădelegile acestuia în categoria necesităților sau întâmplărilor tragice, deformând adevărata față a unuia din capii fascismului, care şi-a găsit moartea în ştreang ca criminal de război.

În acelaşi timp, scriitorul nu arată acele forțe care în interiorul țării se îm-potriveau fascismului. Episodul cu tânărul pe care jandarmii îl duc acasă nu poate fi considerat suficient pentru a înțelege întreaga semnificație a luptei pe care o duceau împotriva fascismului comuniştii români în ilegalitate.

Este caracteristic cum Preda reflectă războiul de agresiune împotriva Uniunii Sovietice, la care, prin voința conducerii burghezo-moşiereşti, Ro-mânia a participat timp de trei ani alături de Germania hitleristă. Semnfica-tivă este şi acea culegere de episoade care trebuie – cum presupune, se pare, autorul – să reflecte caracterul războiului şi atitudinea eroilor față de acesta. Iată, Ştefan, în calitate de corespondent de război, merge pe front împreună cu ofițerii care cântă un cântec naționalist despre pământurile sovietice co-tropite, care au intrat în spațiul „României Mari”. Un loc important ocupă rezumarea convorbirii cu unul din generalii români care îşi exprimă dezacor-dul nu cu însăşi intrarea României în război de partea lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice, ci doar cu faptul că armata română a mers prea departe în

www.dacoromanica.ro

Page 319: Chişinău file de jurnal

318 · ION BISTREANU

adâncimea teritoriului sovietic. În acelaşi timp, nu găsim în roman nici un episod sau o frază care să releve esențialul – responsabilitatea claselor condu-cătoare exploatatoare pentru politica profascistă. Autorul nu arată că acest război a fost profund străin şi poporului român, că el a adus durere, nenoro-ciri şi moartea a multor oameni sovietici pe teritoriile ocupate, că ocupanții au instaurat în Odesa şi în regiunea Odesa un sângeros regim de teroare, au împuşcat, chinuit, ars, aproape 200 de mii de locuitori paşnici, iar patrioții sovietici s-au luptat pe viață şi pe moarte cu ocupantul odios.

Atât „concepția”, cât şi metoda artistică de bază – reflectarea unui flux de episoade neconectate între ele, de„calibre diferite” din punct de vedere al încărcăturii semantice, încercările de a împinge cititorul spre paralele istorice îndoielnice – s-au dovedit inutilizabile pentru recrearea adevărului istoriei. În finalul romanului este o notiță: sfârşitul volumului I. Am dori să sperăm că eminentul scriitor, continuându-şi narațiunea, va aborda descrierea persona-jelor de pe poziții de clasă, iar evenimentele din timpul celui de al doilea răz-boi mondial vor fi interpretate pe baza principiilor ştiinței istorice marxiste”.

Laurențiu mi-a cerut articolul, cu promisiunea că îl va folosi. I l-am dat la prima mea venire la Bucureşti dar ...promisiunea a rămas promisiune!

1 septembrie: Mircea Snegur continuă naveta Chişinău-Moscova, pentru a analiza rezultatele înțelegerilor anterioare privind încetarea conflictului în raioanele din stânga Nistrului. Comunicatul dat la încheierea vizitei este plin de duioşie. Boris Elțîn, unul din cei mai ocupați conducători din lume, este de acord să îşi asume rolul de mediator în dialogul politic ce urma să stabi-lească viitorul statut juridic al Transnistriei!

8 septembrie: preşedinții Rusiei şi Lituaniei au semnat un acord pri-vind încheierea, până la 31 august 1993, a retragerii trupelor ruseşti din Lituania. Deci se poate, dacă Elțîn vrea...

...De la Bucureşti mi se cere o clarificare a cetățeniei lui Mircea Druc. Cineva contestase candidatura acestuia la preşedinția României, pe motiv că ar avea dublă cetățenie, ceea ce contravenea art. 3 din Constituția Româ-niei care prevedea, în mod expres, numai cetățenia română pentru candidați. M-am interesat la cineva de la serviciul de evidență a populației. Stupoare! Druc nu a avut nici măcar o zi cetățenia Republicii Moldova, deşi a fost un an chiar prim-ministru al acestui stat. Dar să nu uităm că mandatul său de pre-mier a fost în perioada când exista încă URSS; deci avea, prin lege, cetățenia sovietică, cetățenie care a dispărut de la sine în decembrie 1991, odată cu dispariția URSS. După proclamarea independenței, în Moldova domnise o adevărată confuzie în ceea ce priveşte cetățenia. Toți aveau „paşapoarte”,

www.dacoromanica.ro

Page 320: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 319

adică buletin de identitate, în care la rubrica cetățenie era înscris automat „sovietică”. După proclamarea Independenței de stat, pentru confirmarea cetățeniei moldoveneşti s-a procedat în modul cel mai simplu: celor cărora se aflau pe teritoriul republicii la data proclamării independenței de stat şi aveau reşedință pe teritoriul R. Moldova, li s-a aplicat în paşapoarte/cărți de identitate o simplă ştampilă cu inscripția „Republica Moldova”. Fără teamă că ar putea fi extrem de uşor falsificată. Cine se grăbea să ia cetățenia unei țări sărace în afara celor care trăiau aici sau care erau români/moldoveni ce „se re-patriau” din alte republici? Era o mare problemă, nu numai în Moldova, dar în toate fostele republici sovietice. „Tatăl uzbec, mama moldoveancă, bunicul dinspre tată era tadjic, bunica dinspre mamă, rusoaică. Eu trăiesc şi muncesc de 30 de ani în Moldova. Ce cetățenie am?” citeam odată într-un ziar scri-soarea unui viitor „cetățean al Moldovei”. Iar faptul că Mircea Druc a fost şi deputat, fără cetățenie, în parlamentul de la Chişinău, nu era ceva neobişnuit. Fusese ales parlamentar în 1990, când avea cetățenie sovietică! Şi a rămas de-putat până în vara anului 1992, când şi-a trimis cererea de demisie din Par-lamentul de la Chişinău, urmând să participe la alegerile prezidențiale de la noi. Între timp, avusese grijă să obțină cetățenia română...

Am transmis informația la Bucureşti, însă nu şi la presă. Am fost surprins în seara de 2 septembrie, să ascult o ştire la TVR, în cadrul emisiunii elec-torale, conform căreia „ambasada României la Chişinău confirmă că Druc nu are cetățenie moldovenească”. Nu era nimic deosebit, mi-am zis, dar peste câteva zile ministrul moldovean de externe îmi reproşa prieteneşte că m-am implicat în campania electorală a lui Mircea Druc! Mi-a plăcut şi declarația candidatului contestat: „De fapt nu eu am fost contestat, ci însăşi ideea de reîntregire. Dacă ar fi fost admisă contestația, ar fi fost o a doua lovitură dată Basarabiei. Nu mă tem. A fost doar un accident, o explozie a unei păstăi de fasole, care nu-mi va modifica intențiile şi strategia electorală”.

Se apropiau alegerile de la 23 septembrie, aşa că şi la Chişinău a început spectacolul. Aproape în fiecare zi în fața ambasadei se organizau pichetări – 50-100 persoane – care cereau să li se acorde „pe loc” cetățenia română. Ieşeam de fiecare dată şi stăteam de vorbă cu ei (odată chiar, am dansat împre-ună Hora Unirii!), le explicam cum e cu dobândirea cetățeniei. Cereau, nici mai mult, nici mai puțin, ca parlamentul român să adopte imediat o lege care să confere automat, aşa, într-o zi, sau măcar până pe 22 septembrie, cetățenie română „tuturor cetățenilor Moldovei”. Seara, pe televiziunea română, la ru-brica electorală în spațiul acordat candidatului Mircea Druc se difuzau ima-gini filmate de la mitingurile de la Chişinău. Trebuie să recunosc că filmările erau realizate profesional; aveai impresia că la aceste pichetări participă mii şi

www.dacoromanica.ro

Page 321: Chişinău file de jurnal

320 · ION BISTREANU

mii de cetățeni. Într-o după amiază, în fruntea manifestanților a venit şi un membru al conducerii Frontului Popular. A insistat să stăm de vorbă „mai pe îndelete”. I-am invitat pe cei 7-8 lideri ai manifestației în ambasadă, dar am interzis echipei de televiziune să îi însoțească. „Nu sunt deloc telegenic, iar persoana mea nu prezintă interes pentru televiziune” – le-am zis. Bineînțeles, singura lor doleanță era obținerea cetățeniei. „Veniți cu actele necesare, con-form legii, şi cei îndreptățiți vor primi cetățenie.” „–Noi vrem să obținem cetățenia până pe 23 septembrie. Vrem să votăm cu Mircea Druc”. ”De ce doriți dvs să fie ales Mircea Druc preşedinte al României?” – mi-am expri-mat eu curiozitatea. „Pentru că dânsul va face Unirea imediat, va demisiona şi îl va aduce pe rege!”. Era prima oară când întâlneam regalişti la Chişinău! „Dar nu ştiți că avem o Constituție care prevede că România este republică, şi această Constituție a fost validată prin referendum?”. „Nu contează. Poporul îşi va spune cuvântul, ştiți cum este cu referendumurile astea...” Ştiam, ce să mai zic? Am închis discuția, ei au plecat nemulțumiți, nemulțumire cu atât mai mare, cu cât în acea zi nu au putut avea un reportaj „senzațional” pentru rubrica electorală de la televiziunea română.

Citesc, în primele zile ale lui septembrie, un interviu al ambasadoru-lui R.Moldova la Moscova, acordat publicației Nezavisimaia gazeta. Dom-nia sa declară că, spre deosebire de statele baltice, „Moldova, cu răbdare şi chibzuință, nu insistă pe retragerea imediată a trupelor ruseşti şi este gata să cadă imediat de acord în ceea ce priveşte condițiile dislocării temporare a acestor trupe pe teritoriul republicii. În cadrul negocierilor pe teme militare, Rusia manifestă înțelegere față de Moldova, că este un stat independent, că îşi va crea propriile sale forțe armate şi că că are pretenție la o parte din arma-mentul fostei armate sovietice”. Numele ambasadorului: Petru Lucinschi.

Ştiri din Bulgaria: Todor Jivkov a fost condamnat la 7 ani de închisoare pentru „abuz de putere şi ...deturnare de fonduri!

15 septembrie. Lebed are poftă de vorbă, în pofida interdicției ministru-lui său de a mai face declarații publice. Blasfemie la adresa tricolorului: „dra-pelul fasciştilor români, al mareşalului Antonescu”. Agenția Moldova Press mi-a cerut o declarație, chiar în acea seară. Mi-am vărsat şi eu năduful pe Lebed şi l-am sfătuit să meargă din nou în Afganistan sau acasă la el, în Rusia, dacă vrea stele în plus pe umăr. A doua zi, cineva din conducerea ministerului moldovean de externe mi-a reproşat că am dat replică generalului rus fără să mă consult cu ei. „De ce să mă consult, când a fost un atac direct la tricolorul românesc?”. În final, au dat şi ei o declarație de protest. Efectul? Peste trei zile,

www.dacoromanica.ro

Page 322: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 321

președintele Boris Elțîn răspunde într-un mod original la cererile repetate și insistente ale conducerii moldovene de a-l retrage pe Lebed de la conduce-rea Armatei a 14-a: semnează decretul privind... avansarea generalului la gradul de general-locotenent. Asta, chiar în timpul unei runde de negocieri bilaterale privind retragerea Armatei a 14-a.

...Sunt sunat de premierul Sangheli, care mă roagă să trec pentru câteva minute pe la cabinetul său. După un schimb de amabilități, mă informează că directorul aeroportului Chişinău „a făcut o prostie mai mare ca el”, care îl poate costa chiar libertatea. A închiriat, pentru numai o sută de dolari pe lună, un elicopter MI-9, unui om de afaceri român, fără nici un fel de apro-bare sau contract; or, compania Moldova Air este încă proprietate a statului! Nu m-a surprins numele afaceristului nostru. Era vorba de Lucian Cornescu, care, într-adevăr, după cum citisem şi eu în presa română, se plimba cu „eli-copterul personal” în lung şi-n lat, ca mare miliardar şi ca preşedinte al unui partid care dacă s-ar fi suit în „elicopterul personal” ar mai fi rămas şi locuri libere. Am informat acasă, elicopterul a fost returnat şi directorul s-a ales doar cu destituirea ...

...În SUA continuă dezbaterile şi controversele asupra Rezoluției 512 pri-vind acordarea clauzei națiunii cele mai favorizate României. Congresmanul Tom Lantos, un „mare prieten” al României, având în vedere arborele său ge-nealogic, a adresat o scrisoare tuturor colegilor din Congres, cerându-le să nu voteze rezoluția întrucât, susținea el printre altele, „România se face vinovată de violări flagrante ale drepturilor cetățeneşti şi ale drepturilor omului. Timp de aproape trei ani, guvernul postcomunist din România s-a făcut vinovat de flagrante violări ale drepturilor omului față de etnicii maghiari (ăsta era oful congresmanului – n.n.) germani şi țigani...”. În replică, secretarul de stat a.i. E. Eagleburger adresează Congresului o scrisoare în care susține acordarea clau-zei, argumentând că alegerile de la 27 septembrie „s-au desfăşurat fără acțiuni de intimidare, după o campanie electorală caracterizată printr-un pluralism şi acces la mijloacele de informare în masă fără precedent în istoria României...”. La 30 septembrie, Camera Reprezentanților respinge cu 283 voturi proiec-tul legislativ privind acordarea clauzei. Congresmanul Tom Lantos a ținut sus stindardul antiromânismului. Putea merge fericit la Budapesta să soarbă, în loc de şampanie, un pahar de Tokay. La ce cârciumi îl dusese oare Ceauşescu, în 1983, când acelaşi Lantos ne susținea înfocat cauza în SUA?

...Tom Lantos, evreu ungur, născut la sfârşitul anilor ’20 în Ungaria, a emigrat în SUA, înainte de război. Ajuns, nu ştiu prin ce miracole, mare congresman, şi-a adus aminte de locurile de baştină, a găsit acolo resursele cu

www.dacoromanica.ro

Page 323: Chişinău file de jurnal

322 · ION BISTREANU

care să poată face față unui standard „decent” de viață în SUA şi... a devenit cel mai mare adversar al României. După 1989, s-a dedicat cauzei apărării drepturilor minorității maghiare din România. Însă misiunea sa „istorică” o vedea în anularea Trianonului! Oare când îşi va da obştescul sfârşit va dori ca pulberea-i să fie răspândită în Transilvania? Cred că pentru un aventurier ca el, locul cel mai bun ar fi pusta ungară. Acolo vânturile sunt mai puternice...

În sfârşit, au avut loc alegerile parlamentare şi prezidențiale din Româ-nia. Fără ca vreo formațiune politică să obțină majoritatea în noul legislativ. Iar vom avea un guvern „colorat”. La alegerile pentru preşedinte, nici o sur-priză în ceea ce priveşte candidații pentru turul al doilea de scrutin. Druc nu a reuşit să adune decât puțin peste trei la sută din voturi...

În dimineața zilei de 25 septembrie am înregistrat eşuarea unui proiect drag mie, şi nu numai mie: semnarea Acordului interguvernamental privind deschiderea la Chişinău a Centrului Național de Cultură „Miorița”, în clă-direa Centrului republican pentru cultură şi artă. La ora 9 am fost sunat de viceprim-ministrul Andronati care mi-a spus că, din păcate, i s-a retras împu-ternicirea de a semna acordul. Personal regretă, dar nu este decizia domniei sale. A ocolit răspunsul la întrebarea „cine a luat decizia anulării?”. Am con-tramandat imediat toate pregătirile care se făceau la Bucureşti: vizita minis-trului culturii, Ludovic Spiess, a ansamblului Madrigal şi a altor câteva mani-festări culturale, planificate a avea loc la 1 octombrie la Chişinău, cu ocazia deschiderii festive a preconizatului Centru cultural „Miorița”.

...Folosisem prezența mea la Bucureşti, în vară, cu ocazia vizitei premie-rului moldovean, pentru o discuție mai amplă cu Adrian Năstase, căruia i-am sesizat faptul că, în spiritul celor discutate cu dânsul la Bucureşti, în ianua-rie, există premise pentru deschiderea la Chişinău a unui centru cultural, pe care eu am propus să îl numim „Miorița”. Centrul urma să nu fie o instituție a Bucureştiului, ci româno-română(moldoveană), care, prin activitatea sa, să contribuie la acea integrare, până la sublimare, culturală şi spirituală, de care tot vorbeam atâta. Din păcate, la semnalele mele nu primisem până în luna august nici un răspuns.

Adrian Năstase a dat imediat dispozițiile necesare, astfel că la 10 sep-tembrie a sosit la Chişinău secretarul de stat Adrian Dohotaru. Am avut împreună mai multe întrevederi cu preşedintele parlamentului, cu un vice prim-ministru, cu ministrul culturii. Am vizitat şi clădirea Centrului repu-blican pentru cultură şi artă, la acel moment cea mai adecvată clădire pentru activități culturale complexe.

Mai realist, dar fără a ne motiva convingător opțiunea domniei sale,

www.dacoromanica.ro

Page 324: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 323

ministrul culturii Ion Ungureanu ne-a propus clădirea unui fost institut de arte, care avea şi o sală de spectacole, precum şi multe încăperi spațioase în care se puteau organiza expoziții tematice. Exista spațiu şi pentru – eventual pe modelul institutului de la Veneția – cazări pentru cercetători, doctoranzi etc. Singurul obstacol: clădirea se afla într-o evidentă stare de degradare, ceea ce impunea o reparație capitală, deci mulți bani. Încântat de perspectiva obținerii Centrului Republican de cultură şi artă, o clădire ultramodernă, cu toate facilitățile (o spațioasă sală de spectacole, o bibliotecă şi numeroase săli pentru expoziții), Dohotaru a declinat această propunere, menținându-şi opțiunea inițială. În convorbirea cu vicepremierul Andronati, a asigurat că partea română va suporta toate cheltuielile de întreținere, inclusiv salariza-rea lucrătorilor locali ai centrului, propunere acceptată pe loc de vicepremier (în opinia mea, motivat tocmai de perspectiva apariției unei surse financiare pentru ținerea în viață a centrului cultural). S-a convenit semnarea ulterioară a unui acord interguvernamental, acțiune care, după cum am arătat mai sus, nu a mai avut loc...

În zilele următoare a fost imposibil să descifrez rațiunile renunțării de că-tre partea moldoveană la proiectul convenit. Am aşteptat sosirea premierului Sangheli, care se afla în vizită în Germania. Acesta a evitat să intre pe fon-dul problemei, rezumându-se doar la o remarcă uşor malițioasă: „cred că mai multe ar putea să vă spună prietenul dumneavoastră, preşedintele Snegur”.

Peste câteva săptămâni, la recepția pe care am oferit-o de Ziua Armatei Române, la care invitatul de onoare a fost preşedintele Snegur, nu am scăpat prilejul de a aborda acest subiect. Am rămas siderat de răspuns. „întrebați-l pe prietenul dumneavoastră Sangheli”... „Domnule preşedinte, dl Sangheli mi-a sugerat să vă întreb pe dumneavoastră, ca prieten al meu. Dumneavoastră îl menționați pe lista prietenilor mei pe domnul Sangheli. Sunt onorat de cele două prietenii, dar sunt deziluzionat de stoparea unui act cultural, care ar fi avut o puternică rezonanță în primul rând în Moldova”. „Să mai aşteptăm, să mai analizăm şi vom găsi o soluție...” s-a mulțumit să observe preşedintele. Într-adevăr, s-a cugetat îndelung, şi soluția s-a găsit „ceva mai târziu”, adică peste... 18 ani cînd, în sfârşit, la Chişinău s-a deschis un centru cultural româ-nesc, similar centrelor culturale româneşti din alte capitale europene.

Pe parcurs, am reuşit să dezleg parțial şi misterul. Într-adevăr, decizia de a nu se semna acordul preconizat i-a aparținut preşedintelui Snegur, dar nu ca o inițiativă personală, ci ca urmare a „plângerii” unui grup de angajați ai centrului care i-au înaintat un memoriu în care susțineau că un control to-tal al românilor ar lipsi pe moldoveni de şansa şi mijloacele de a-şi promova „autenticele valori moldoveneşti”. Am avut ocazia să stau de vorbă şi cu unul

www.dacoromanica.ro

Page 325: Chişinău file de jurnal

324 · ION BISTREANU

din semntarii memoriului care mi-a spus că nu avea nimic contra noastră, dar cei care au semnat au crezut că vor trage astfel un semnal de alarmă asupra insuficientei finanțări în domeniul culturii şi că – urmare firească a demer-sului – vor fi alocate fonduri suplimentare, mai ales că permanent ministerul culturii era atacat, în presă, în parlament, că nu găseşte soluții optime pentru exploatarea bazei materiale existente. A mai fost, din păcate, şi un alt un mo-tiv invocat de lucrători ai centrului: teama că vor fi înlocuiți de specialişti de la Bucureşti! Ei bine, toate acestea au constituit un excelent pretext pentru decidenți – fie Snegur, fie Sangheli – de „a asculta vocea poporului”, în fapt de a bloca un proiect care conferea o greutate aparte acelui complex proces de integrare culturală şi spirituală.

Situația economică în Moldova devine din ce în ce mai critică. Ultimele date oficiale pe primul semestru al anului 1992 consemnează un deficit bu-getar de 4,7 miliarde ruble (venituri – 17 miliarde ruble, cheltuieli – 21,7 miliarde ruble). Prognoza este sumbră şi pentru al doilea semestru. Ca efect al conflictului armat precum şi al secetei, se prognozează că deficitul ar pu-tea să ajungă la 15 miliarde ruble. Numai pentru acoperirea necesarului de carburanți, ca urmare a creşterii de către Rusia a prețurilor la țiței şi gaze, există riscul ca jumătate din venitul național să fie cheltuită pentru plata aces-tor importuri. Într-una din zile, într-o discuție despre perspectivele aderării Moldovei la CSI, ministrul Țâu îmi spune că dacă România s-ar angaja să asi-gure necesarul de resurse energetice (hidrocarburi, combustibil solid, energie electrică), în opinia sa evaluate la 4,5 milioane tone combustibil convențional, Republica Moldova nu va ratifica aderarea la CSI. Săraca bogată Românie! Încă odată m-am convins că modelul german de reunificare rămâne doar un vis. Chiar şi acolo, după datele publicate recent, decalajele dintre „estul” şi „vestul” Germaniei se mențineau, în pofida pompării serioase de la Bonn a zeci de miliarde de mărci în economia regiunilor din est. Statisticile pe 1991 consemnau că veniturile pe cap de locuitor în estul Germaniei erau de 5888 mărci, în timp ce în regiunile vestice acestea se cifrau la 7329 mărci.

Şi totuşi, se mai mişcă ceva în relațiile bilaterale. Vine la Chişinău Teo-dor Meleşcanu, încă secretar de stat la MAE, pentru a participa la reuniunea Comitetului interministerial pentru relațiile dintre România şi Republica Moldova. I-am organizat destul de uşor primire la preşedinte, la conduce-rea parlamentului şi la prim-ministru. Peste tot, discuții amabile, declarații de prietenie, armonie declarativă asupra aşa-ziselor teme curente: dezvolta-rea în continuare a relațiilor bilaterale; disponibilitate de ambele părți pentru realizarea unor proiecte de integrare economică în industrie, agricultură şi industrie alimentară, transporturi, energie, finanțe, comerț, toate convenite

www.dacoromanica.ro

Page 326: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 325

anterior, la nivelul preşedinților şi al premierilor celor două state. Concluzia comună: sunt multe lucruri care se pot face. Aluzii discrete de ambele părți: în calea acestei cooperări sunt multe obstacole, inclusiv de ordin politic.

Preşedintele Snegur s-a interesat ce mai face domnul Iliescu şi cum se simte după turul întâi al alegerilor prezidențiale. „Dar nu ați mai vorbit cu dânsul în ultimul timp? Eu credeam că sunteți în permanent contact cu dom-nul Iliescu. Doar de aceea ne-am străduit să instalăm o linie telefonică di-rectă” – l-am întrebat eu cu un aer voit naiv. A râs „moldoveneşte” şi a evitat un răspuns direct. Probabil aşa înțelegea domnia sa „neimplicarea” în alege-rile prezidențiale din România.

Meleşcanu s-a interesat de perspectivele colaborării Moldovei în cadrul CSI, mai ales că peste câteva zile urma să se desfăşoare un nou summit al CSI la Bişkek. Interesul nostru era firesc. Susțineam în continuare teza existenței a două state româneşti, doream să continuăm mult trâmbițata integrare eco-nomică şi spirituală care să ne ducă gradual spre acea mult visată reunificare. Şi eram conştienți că o intrare a Moldovei în CSI va afecta serios relația cu România. Snegur ne asigură că în relațiile cu CSI, Moldova este interesată exclusiv în cooperarea economică, având în vedere complementaritățile moştenite, legăturile de decenii între întreprinderi şi piețele de desfacere din acest spațiu, subliniind că Moldova nu va adera la eventuale structuri politice sau militare. Încercăm – altceva ce puteam face? – să credem în aceste asigu-rări. Înțelegeam foarte bine multe din rațiunile economice ale Moldovei în menținerea unei relații cu Moscova şi în cadrul CSI. Dependența era mult prea mare. Independența economică față de Moscova era iluzorie. Un sprijin economic masiv din partea României era de asemenea iluzoriu. Faptul că a rezistat la presiunile pentru o orientare unilaterală către CSI era de salutat, dar prețul plătit era destul de mare. Pe bună dreptate, conlocutorii noştri se plângeau că resursele naționale sunt insuficiente pentru o dezvoltare econo-mică cât de cât normală. Climatul de nesiguranță din republică, pericolul reizbucnirii conflictului erau evident factori de disuasiune chiar şi a celor mai temerari investitori străini. Independentiştii mai ridicau şi problema efecte-lor negative ale preconizatei uniri. Ei, şi ce? Aşa cum investesc, mult-puțin, în România Mică, străinii vor investi şi într-o Românie mai mare. Ar putea România să preia întreaga sarcină a dificultăților Moldovei în cazul unei ru-peri totale a legăturilor acesteia cu Estul? Teoretic da, susțineau politicieni români, cu amendamentul că Moldova fiind prin vocație, europeană, viitorul ei va depinde de asocierea şi, ulterior, integrarea în Comunitatea Europeană. Era o teză destul de timid lansată atunci, mai ales că însăşi europeana Ro-mânie nu prea putea să se integreze în acea invocată comunitate europeană.

www.dacoromanica.ro

Page 327: Chişinău file de jurnal

326 · ION BISTREANU

Şi acum, la două decenii, teza rămâne valabilă şi este repetată obsesiv de Bucureşti... Mai conştientizam şi faptul că o prea mare integrare a Moldo-vei în CSI va îndepărta şi mai mult realizarea a ceea ce toți numeau „idealul național” – Unirea.

Snegur ne vorbeşte mult despre criza transnistreană. Nimic nou. Aceleaşi justificări privind semnarea Convenției din iulie. Şi totuşi, ceva nou. Nici o referire critică la adresa Rusiei, a celei oficiale, pentru că de „neoconserva-tori ” „neoimperiali” vorbea deschis toată lumea. Preşedintele este nuanțat şi în legătură cu negocierile privind retragerea Armatei a 14-a: „merg greu, dar există semnale încurajatoare” observă în treacăt. O formulă ambiguă, pentru că informațiile pe care le aveam, tot din unele surse oficiale, atestau exact con-trariul. Poziții rigide ale ruşilor, condiționarea retragerii trupelor etc.

În timpul vizitei, Meleşcanu a acordat şi un interviu unui ziar local, lan-sând, cred eu, pentru prima oară, ideea unirii celor două state în cadrul unei Europe fără frontiere, teză preluată şi susținută obositor şi obsesiv în anii ur-mători, inclusiv de preşedintele Traian Băsescu, după ce preşedintele Voro-nin, bunul lui prieten pentru doar câteva luni, a reacționat destul de neele-gant la propunerea de a intra împreună în Europa, prin Unirea R. Moldova cu România! E drept, propunerea nu fusese făcută oficial, ci aşa, la destuparea uneia din cel 11 mii de sticle de vin dăruite de Voronin preşedinției Româ-niei!

Tot în timpul vizitei, cineva din anturajul preşedintelui Snegur l-a infor-mat pe Meleşcanu că la preşedinția Moldovei a ajuns un „donos”, adică un denunț, în care subsemnatul era acuzat că am calificat conducerea Moldovei ca fiind românofobă şi că aş fi spus că nu România trebuie să se unească cu Moldova, ci Moldova cu România, „ în acest fel, privind la noi ca la o perife-rie”, se scria în denunț. De unde până unde acest denunț? Cu câteva zile mai înainte participasem la o adunare a Asociației femeilor din Moldova, condusă de Ludmila Skalnaia, una din activistele foarte zgomotoase, dar care nu prea îşi găsea locul pe eşichierul politic confuz din Moldova. Îmi mulțumise căl-duros „pentru sprijinul acordat de țara noastră în susținerea independenței Moldovei, pentru ajutoarele acordate refugiaților din Transnistria” etc.etc. Zisesem atunci că România a procedat aşa cum ar proceda orice frate, dar că, în loc de mulțumiri, aş prefera să văd stingerea românofobiei prea vizibile din republică, a acuzațiilor privind intențiile noastre de a „anexa” Moldova. Într-adevăr, am menționat că România a sprijinit chiar de la început opțiunea pentru independență şi suveranitate a Republicii Moldova, iar dacă aducem în discuție chestiunea unei viitoare reunificări, evident că noi nu vom forța acest proces, respectând voința suverană a republicii de a se uni – aşa cum au

www.dacoromanica.ro

Page 328: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 327

făcut-o şi în 1918 – sau de a urma calea independenței totale şi a dezvoltării separate de România.

Înainte de plecarea mea din Chişinău, i-am făcut o vizită de curtoazie şi Ludmilăi Skalnaia. Primire frumoasă, multe membre ale asociației, flori, fructe, ceai, cafea, scurte luări de cuvânt de mulțumire, gratitudine, rămas bun,în fine tot tacâmul pentru o asemenea întrevedere. La plecare ne-am îmbrățişat, dar pe hol, când mă conducea spre ieşire, i-am spus: „Doamna Ludmila, dacă veți mai avea ocazia să faceți donosuri, făceți-le măcar corect, fără denaturarea lucrurilor.” Nu mă aşteptam la o reacție, dar aceasta a venit: „nu l-am scris eu, ci doar l-am semnat, ştiți deja cam cum stau lucrurile pe la noi...” Ştiam, din păcate, tot aşa cum ştiam şi cine era autorul: Gh.M., un deputat-cameleon care, după ce fusese printre inițiatorii documentelor ce au premers declarația de independență, a încercat, fără succes, să urce pe treptele puterii, dar a fost izolat din varii chestiuni privind viața sa intimă, pe care nu aş vrea să le amintesc, chiar de către foştii confrați pe baricadele luptei pentru emancipare națională, devenind în final un fanatic independentist, încă tră-ind cu speranța că puterea îi va recunoaşte meritele....

Aflu, din sursă sigură, că preşedintele Snegur a avut o întâlnire de taină cu trei din liderii marcanți ai Partidului Social-Democrat, partid „de buzunar”, despre care nu se vorbea prea mult, nefiind reprezentat în parlament, dar care avea în conducere cel puțin doi intelectuali de marcă, buni analişti, unul din-tre ei, O.N., chiar fost consilier al preşedintelui. Reflexele de analist politic ale acestuia din urmă nu s-au atrofiat. Îl consiliază pe Snegur să promoveze mai activ şi, mai ales, mai deschis la nivel de mesaj public, ideea de independență totală a republicii, ca o replică la mesajul unionist promovat de unele forțe politice. Argumentul: se va contracara în acest fel principalul argument al propagandei separatiştilor – „pericolul unificării cu România”. Cei strânşi la sfat de seară convin ca să fie promovate relații diplomatice mai strânse şi co-erente cu Rusia şi cu Ucraina, care au cei mai mulți conaționali în Moldova, precum şi cu Turcia şi Bulgaria, care ar putea influența pozitiv minoritățile găgăuză şi bulgară, contribuind astfel la detensionarea fricțiunilor interet-nice. Ca să fiu corect, menționez că din cele relatate de sursa mea nu a rezul-tat că s-ar fi discutat ceva concret în legătură cu relația cu România.

...7 octombrie: ştire din Berlin. Honecker redevine membru de partid. Este vizitat în închisoare de Hans Wauer, noul lider al partidului comunist german, care îi propune să intre în noul partid comunist! (înființat la 30 ia-nuarie 1990, moştenitor direct al PC German, avea declarați deja vreo 500 de membri). Fostul lider est-german era deja de două luni în închisoare, destul

www.dacoromanica.ro

Page 329: Chişinău file de jurnal

328 · ION BISTREANU

de bolnav, cu un cancer de ficat, depistat cu vreo trei ani în urmă. Mi-aduc aminte că în 1989, aflat în vizită la Bucureşti, leşinase chiar în timpul unei manifestări oficiale şi fusese internat la spitalul Elias. Reîntorcându-se la Ber-lin, a fost supus unor investigații complexe, descoperindu-i-se acel cancer..

...Informații deosebit de alarmante din Georgia. Se vorbeşte tot mai mult de „balcanizarea Caucazului”. În imaginile transmise de televiziunea rusă, ce-lebra stațiune de la Marea Neagră, Gagra, arată ca un mare studio cinemato-gafic pregătit pentru filmarea unor scene de război. Morți, mulți morți, ru-ine fumegânde. Şevardnadze se declară neputincios. Face apel la organismele internaționale. Sunt sigur că şi el va primi, ca şi moldovenii, îndemn la rațiune şi la negocieri cu separatiştii. Ruşii amenință că vor riposta dacă depozitele din bazele lor militare din Georgia vor fi atacate. După cele întâmplate în Transnistria, nu mă mai miră nimic. Cum altfel să explici faptul că Abhazia, cu o populație de numai 80 mii locuitori, rezistă chiar cu succes în fața arma-tei şi forțelor de ordine georgiene ?

8 octombrie. Elțin este din ce în ce mai preocupat de drepturile omului! „Îi apărăm şi îi vom apăra pe ruşii şi rusofonii care trăiesc în fostele republici sovietice... Nu vom încheia nici un acord de evacuare a trupelor, nici cu Leto-nia, nici cu Estonia, până când acestea nu îşi vor armoniza legislațiile cu acor-durile internaționale, cu documentele convenite în cadrul CSCE”, declară ri-tos la postul de televiziune Ostankino. Cu mândrie patriotică anunță că ajută nemijlocit Transnistria „cu ce putem”, dar „insistăm pe lângă preşedintele Moldovei să acorde Transnistriei un statut politic, şi anume de republică ce ar avea dreptul la autodeterminare”. Cum rămâne cu înțelegerile din iulie în care se scrie negru pe alb că Rusia respectă suveranitatea, independența şi integri-tatea teritorială a Republicii Moldova? Scuze! În convenție nu se făcea nici măcar aluzie la acest „respect”. Se scrisese ceva de genul ăsta doar în comuni-catul asupra întâlnirii dintre cei doi preşedinți. Dar un comunicat nu are o valoare juridică, nu??!!

Al. Moşanu este foarte indignat de declarațiile liderului rus. Dezamăgit că preşedintele Snegur nu a reacționat imediat, aşa cum au procedat liderii statelor baltice, a hotărât să dea publicității o declarație de protest. Personal, nu crede că parlamentul va ratifica aderarea la CSI.

Separatiştii de la Tiraspol jubilează. În opinia lor, Rusia confirmă că Transnistria este un cap de pod strategic pentru extinderea influenței Mosco-vei asupra Moldovei şi Ucrainei, şi chiar dincolo de acestea, în Balcani. Sea-mănă izbitor de mult, aproape o traducere fidelă a „argumentelor” aduse de o mână de venetici în 1924 în favoarea creării RASSM. Citez dintr-un docu-

www.dacoromanica.ro

Page 330: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 329

ment de propagandă al transnistrenilor: „...aserțiunile conform cărora Trans-nistria asigură unul din aliniamentele de apărare ale Rusiei sunt justificate din punct de vedere politic şi militar, întrucât SUA au declarat oficial acest teri-toriu zonă a intereselor lor speciale. Republica moldovenească transnistreană nu numai că îşi oferă teritoriul drept cap de pod militar, dar îndeplineşte şi voința poporului Transnistriei de a lua parte la asigurarea securității Rusiei în regiunea respectivă. În condițiile expansiunii Vestului, tocmai aceasta va permite Federației Ruse să echilibreze situația politico-militară în regiune, să asigure interesele sale naționale şi să mențină pacea”.  Şi, peste ani, am găsit într-un buletin al Institutului țărilor din CSI un studiu privind rolul Trans-nistriei din punct de vedere al intereselor Federației Ruse: „Transnistria este o unică enclavă de cultură rusă. Deşi minoritatea rusă este a doua ca număr în regiune, Transnistria a fost şi rămâne orientată spre Rusia. De-a lungul a 200 de ani, prin eforturile Rusiei şi URSS aici s-a creat un „avanpost al im-periului”. Astăzi, Federația Rusă trebuie să țină cont că, indiferent de evoluția evenimentelor, această enclavă rusă nu poate fi înscrisă în nici un fel de me-canism sau formațiune regională fără participarea Rusiei. Transnistria este un important cap de pod militaro-strategic, care îi asigură influența în partea sud-estică a Europei şi în Balcani. De aceea, menținerea prezenței militare ruse este mai actuală ca niciodată, în special după slăbirea prezenței militare ruse în Crimeea. Nu în ultimul rând, Transnistria este o pârghie pentru exer-citarea unei influențe politice asupra Ucrainei, Transnistria fiind socotită un partener strategic al Rusiei. Orientarea prorusă a Transnistriei permite înfăp-tuirea influenței ruseşti asupra unor regiuni din sudul şi estul Ucrainei, unele din acestea făcând parte din aşa-numita Novorosie” (Noua Rusie, pe timpul țarismului-n.n.).

Un post de radio rusesc face o analiză pertinentă a situației din Mol-dova: scăderea vizibilă a influenței Frontului Popular, consolidarea graduală a influenței „unor forțe politice realiste” asupra lucrărilor parlamentului. Se remarcă, totodată, că „eliminarea perspectivelor unirii cu România a creat condiții privind normalizarea relațiilor interetnice cu Transnistria şi Găgău-zia”. Din păcate, analiza, în prima ei parte, era corectă!

9 octombrie. Are loc un nou summit al CSI, la Bişkek (capitală a Kîr-gîzstanului care, până la destrămarea URSS, purtase numele unui „fiu al Moldovei”, generalul Frunze!). Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Doar votul participanților ca Moldova să fie admisă ca membru cu drepturi depline, cu condiția ca în perioada imediat următoare să ratifice aderarea la comuni-tate. In caz contrar, va avea doar statut de observator. Azerbaidjanul, evident

www.dacoromanica.ro

Page 331: Chişinău file de jurnal

330 · ION BISTREANU

nemulțumit de sprijinul Rusiei pentru Armenia (în contenciosul armeano-azer privind regiunea Nagorno-Karabah), a anunțat că va participa la CSI doar ca observator. Un alt preşedinte, cel al Kîrkîzstanului, a conchis că CSI este nulă ca organizație politică şi ea poate rămâne în viață doar pe linie eco-nomică. Din nou se încearcă adoptarea statutului CSI, document care se doreşte a avea mai mult atributele unei constituții unionale decât cele ale unei „Comunități”.

Satisfacție reținută la unii din conlocutorii mei. Temeri – justificate – că, pe fondul crizei economice interne şi a lipsei de resurse financiare, într-un final Moldova va fi nevoită să adere oficial la CSI şi chiar să semneze unele din documentele care vizau proiecte economice integraționiste. Cel mai pe-riculos, în opinia lui I.P., un economist cunoscut, ar fi eventuala aliniere la politica financiar-bancară a Moscovei. Banca Națională a Moldovei întârzie, din motive obiective, punerea în circulație a leului moldovenesc, folosirea ru-blei costă mult economia, întrucât Moscova solicită returnarea în numerar a rublelor doar în procent de 30%, restul contravalorii în produse. A trebuit să ascult şi reproşuri, prieteneşti de altfel, că nu sunt suficiente declarațiile de fraternitate şi solidaritate ale conducerii de la Bucureşti; este nevoie de un ajutor economic şi financiar direct, substanțial şi imediat. Ce puteam să răs-pund? Că abia ne descurcăm noi, acasă? Că nici un lider al partidelor sau al asociațiilor cele mai zgomotoase în favoarea unirii nu au făcut nici măcar o aluzie la un eventual sacrificiu material şi financiar al românilor pentru reu-nificare?

Ştiam din proprie experiență ce înseamnă puterea rublei pe piața mol-dovenească. La un moment dat, chiar şi bişnițarii nu mai ofereau ruble la schimb cu dolari. Noi, la ambasadă, nu mai aveam nici cu ce plăti facturile curente, care se achitau exclusiv în ruble, nici bani pentru cheltuielile perso-nale zilnice. Aşa că am apelat direct la Leonid Tălmaci, guvernatorul Băncii Naționale care, după o lungă prelegere privind dificultățile economiei mol-dovene în lipsa unei monede naționale, mi-a aprobat, în scris, schimbarea a 500 dolari pentru nevoile ambasadei şi a câte 100 dolari/persoană pentru colaboratorii ambasadei. Timp de câteva săptămâni ne-am drămuit fiecare rublă!

Din nou obişnuitele manifestații publice, organizate de Frontul Popu-lar. În afară de lozinci de genul „Unirea cu patria-mamă ne este cel mai sfânt ideal”, „Cugetă şi acționează ca şi cum România ar fi reîntregită”, nu puteau face nimic mai mult. Discursuri patetice, dar audiența mult redusă față de lunile precedente, entuziasmul – scăzut vizibil, ecoul – aproape nul.

www.dacoromanica.ro

Page 332: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 331

În sfârşit! NATO a ajuns şi la Chişinău! Pentru o vizită de documen-tare. La nivel de consultant special al secretarului generalal Alianței. La mult aşteptata conferință de presă, consultantul Chris Donnaly, a vorbit frumos despre demersurile NATO pentru prevenirea conflictelor latente, despre pe-ricolul unui vid de securitate în noile state independente etc. A făcut o vizită şi la Tiraspol unde a conferit cu liderii separatişti, e drept, nu cu Smirnov, ci cu „moldoveanul” Maracuța. Nici o implicare a NATO în procesele de re-tragere a forțelor armate ruse de pe teritoriul Moldovei şi al statelor baltice, întrucât „este vorba de chestiuni bilaterale”.

Negocierile ruso-moldovene privind retragerea Armatei a 14-a se desfă-şoară în continuare lent (avuseseră deja loc două runde), fără nici un rezultat. Unul din participanții la negocieri mi-a spus că, în prezent, pe teritoriul R. Moldova, sau mai bine zis în raioanele din stânga Nistrului mai sunt doar „rămăşițe” ale temutei Armate a 14-a: divizia 59 motorizată, cu un batalion de tancuri, un regiment de infanterie motorizată, plus depozitele uriaşe de muniție şi armament de la Colbasna (depozite din care, după cum îmi relatase un ofițer superior local, se putea echipa complet pentru luptă, în decurs de 24 de ore, o armată de 400 mii oameni!). Sunt fericiți că au scăpat de regimen-tul 300 aeropurtat, condus de fratele lui Lebed. Grosul Armatei a 14-a (care fusese concentrat în districtul militar Odesa) trecuse sub jurisdicția Ucrainei. Despre retragerea din Transnistria a resturilor Armatei a 14-a nici un cuvânt! Oficiali ruşi repetă la nesfârşit că aceasta se va retrage doar după soluționarea conflictului. În schimb, sunt destule informații care atestă continuarea transferurilor masive de armament către separatişti. Se vorbeşte despre unele proiecte de desființare a unor subunități ale armatei, însă mulți din-tre militarii ruşi demobilizați vor rămâne pe loc, fiind căsătoriți cu local-nice şi având deja locuințe în regiune.

Publicația „Țara”, organ al Frontului Popular, încearcă să facă o analiză critică a rezultatelor alegerilor parlamentare şi prezidențiale din România. Autorul este vădit nemulțumit de rezultate, opinând că dacă cele patru milioane de moldoveni ar fi avut drept de vot, alta ar fi fost configurația politică în România: „poate că opțiunea acestor patru milioane ar fi spă-lat cealaltă parte a Moldovei de ruşinea de care s-a acoperit a doua oară votând masiv trandafirii într-o vreme a rozelor ce mor pretutindeni unde au fost sădite de perestroika”. Nu prea înțeleg cum nişte votanți virtuali care trăiesc în afara actualelor frontiere al României, cunosc aşa de bine situația politică, economică şi socială încât să voteze după cum îi dictează conştiința şi nu după „dictare”! Mă întâlnesc, întâmplător, peste câteva zile cu B.S., unul din liderii Frontului: „acum doi ani, la Podul de Flori, ați

www.dacoromanica.ro

Page 333: Chişinău file de jurnal

332 · ION BISTREANU

aruncat pe Prut şi trandafiri şi garoafe, atunci nu vă deranjau culorile sau specia florilor?” „Dacă ar fi câştigat țărăniştii, am fi grăbit unirea”- vine prompt răspunsul! Am mai discutat câteva minute pe acest subiect, dar tot nu ne-am înțeles ce fel de flori trebuie să ținem în mână pentru a re-zolva problemele națiunii române!! L-am reîntâlnit, la începutul anului 1997, la Kiev. Era foarte indignat de declarația de la Davos a preşedintelui Emil Constantinescu privind necesitatea „sacrificiilor istorice”, în contex-tul demersurilor pentru finalizarea tratatului politic cu Ucraina. „Când sărbătorim Unirea, că trandafirii care nu vă plăceau s-au ofilit!??” – îl în-treb. „Am fost nişte proşti – mi-a răspuns cu năduf –am crezut că ăştia de sunt acum la voi la putere ştiu nu numai latineşte, dar şi vor pune în practică ce au zis” (cu trimitere directă la acel obositor repetat „restitutio in integrum”), după care a adăugat: „nici noi nu stăm mai bine, acum în Moldova am revenit la moda garoafelor...” (garoafa fiind floarea preferată a „revoluționarilor” bolşevici).

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse confirmă independența Bisericii Or-todoxe a Moldovei în rezolvarea problemelor economice şi a chestiunilor ce țin de educația religioasă, rămânând dependentă de patriarhia Moscovei în problemele canonice. În ceea ce priveşte trecerea la canoanele Bisericii Or-todoxe Române, comunicatul patriarhal rus precizează că această chestiune va discutată la nivelul Patriarhiilor Rusiei şi României. Când? Patriarhia Ro-mâniei propusese acest lucru încă din aprilie, dar nu primise nici un răspuns. Tăcere absolută şi din partea guvernului moldovean la cererile insistente de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei.

Preşedintele Snegur anunță că Moldova este dispusă să acorde raioanelor din stânga Nistrului un statut juridic special care să garanteze şi faptul că, în cazul unirii cu România, Transnistria va avea dreptul la autodeterminare. „Sugestiile” mai vechi ale Moscovei încep să fie bine auzite la Chişinău...

www.dacoromanica.ro

Page 334: Chişinău file de jurnal

CAPITOLUL V

Istoria unei republici autonome • Banditul-„mareșal” Kotovski •Ofensiva „independentiștilor” • Tratatul cu Ucraina • Studenți români

la Chișinău • Moartea soților Aldea Teodorovici • Protocoalele secrete so-vieto-germane din 1939 ies la lumină • Parlamentari români la Chișinău •

Avatarurile sărbătoririi Zilei Naționale • Proteste (ne)diplomaticeîn premieră • Un demnitar român strică buna dispoziție a unui președinte • Un simpozion economic „subversiv” • Reactivarea

Mitropoliei Basarabiei • Gorbaciov – de la extaz la agonie • Snegur – vajnic apărător al independenței • Crăciun cu Grigore Vieru • Istoria

măririi și decăderii unui imperiu

12 octombrie: Separatiştii de la Tiraspol nu pierd oportunitatea de a re-aduce în memoria contemporanilor evenimentele din toamna anului 1924, când a fost creată artificiala Republică autonomă Sovietică Socialistă Moldo-venească. Bineînțeles, în varianta istoriografiei sovietice...

Însă adevărata istorie a evenimentelor din 1924 era mult mai complexă......Că bolşevicii nu s-au împăcat nici o clipă cu ideea pierderii Basarabiei,

după declarația Sfatului Țării de la la 27 martie 1918 privind Unirea cu Ro-mânia, că, imediat după actul Unirii, au acționat în diverse feluri, de la pro-vocări armate la acțiuni subversive pe teritoriul Basarabiei, s-au scris tomuri.

După ce, timp de un an, bolşevicii au provocat mai multe incidente pe Nistru, Petrogradul îşi schimbă tactica. La 5 mai 1919 este format un „guvern provizoriu muncitoresc țărănesc al Basarabiei”, iar la 11 mai este anunțată crearea Republicii Sovietice Socialiste Basarabene cu capitala la ...Odesa(!!), apoi la Tiraspol. Ministru de externe a fost numit un anume Daniil Rieder şi, mai apoi, controversatul „revoluționar” român Mihail Bujor. În rest, toți ruşi şi ucrainieni. În urma intervenției străine din august, „republica” îşi încetează existența în septembrie, „guvernul provizoriu” retrăgându-se în grabă cu o ar-

www.dacoromanica.ro

Page 335: Chişinău file de jurnal

334 · ION BISTREANU

hivă destul de importantă şi cu toate valorile pe care le avea la dispoziție, o mare parte a acestora provenind, conform unei dispoziții personale a lui Le-nin, din tezaurul românesc, evacuat, în 1917, în Rusia. Trenul în care se afla I.Krivorukov, şeful „guvernului” basarabean este atacat de albgardiştii atama-nului Mahno, care pun mâna şi pe sacul cu bani şi pe arhiva „guvernului pro-vizoriu”, în care se găsea şi o scrisoare, destinată comisarului pentru politică externă Cicerin, privind „chestiunea basarabeană”. Tot „albgardiştii” erau de vină, în acei ani, pentru pierderea unor valori din tezaurul românesc, aşa cum se întâmplase şi cu aurul din tezaur, capturat – zice-se – de trupele amiralului Kolceak!!

Interesant este destinul internaționalistului Bujor. Dacă nu a reuşit să facă carieră în ierarhiile bolşevice, s-a întors în România, a intrat în partidul comunist, iar în 1956 a fost ales chiar deputat în MAN. Peste ani, îşi amintea, cu lacrimi în ochi, cum îl cunoscuse pe Lenin şi cum acesta îi înmânase un de-cret prin care era numit în colegiul care urma să organizeze lupta bolşevicilor în raioanele de sud ale Rusiei sovietice, inclusiv în Basarabia: „S-a interesat din nou de situaţia din România şi de perspectivele viitoarei lupte de la sud. Apoi mi-a înmînat decretul de numire în acest important organism, ne-am strîns mîinile şi ne-am despărţit. Era ultima dată cînd mai vorbeam cu el, ul-tima dată cînd îi mai strîngeam mîna. Am plecat cu figura, cu privirea lui în-ţeleaptă, cu timbrul vocii sale, cu acel aer de bunătate şi de dragoste, cu calda strângere de mână întipărite pentru totdeauna în memoria mea. Am purtat decretul lui Lenin asupra mea ca pe o comoară, ca pe un talisman. Reciteam adesea rîndurile decretului, priveam iscălitura lui Lenin şi toată personalita-tea marelui om se redeştepta în mine. Dar în refugiul meu, în mica localitate balneară Balaklava de pe ţărmul Mării Negre, aproape de Sevastopol, a trebuit să-l ascund ca să nu cadă în mîna duşmanului. O arestare ulterioară a făcut ca să rămână în ascunzătoarea lui. Dacă în acea localitate mai există un imobil, pe atunci al unui feroviar, şi dacă în acea locuinţă mai există o oglindă anume, atunci în dosul ei mai zace şi astăzi, neştiut şi poate îngălbenit de vreme, acest document pe care mi l-a înmînat omul cel mai preţios al timpurilor noastre...” Emoționant, nu?!!

Dacă „guvernele provizorii” au eşuat, sovieticii schimbă tactica: în sep-tembrie 1924 provoacă tulburările sângeroase de la Tatar Bunar. Despre „răs-coala” de la Tatar Bunar s-a scris mult şi s-a speculat tot atât de mult. Că era „opera” bolşevică, nu există dubii. Dar o recunoaştere explicită din partea so-vietelor nu a existat niciodată. Am găsit, însă, într-o carte apărută în 2010 despre problema basarabeană, scrisă de istoricul rus Meltiuhov, o informație interesantă: evenimentele au fost investigate şi de Komintern, care a desco-

www.dacoromanica.ro

Page 336: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 335

perit că inițiatorii revoltelor au fost A. Kliuşnikov (Nenin), conducătorul „comitetului revoluționar din Basarabia de sud”, şi autoproclamatul lider al revoltei, O. Poliakov (Platov), ambii acționând „din proprie inițiativă”. Acel comitet revoluționar fusese creat încă din 1923, dar nu primise încă ordinul de a acționa!

Diversiunea bolşevică de la Tatar Bunar a avut, însă, un larg ecou în Europa. Mulți intelectuali, captivați de curentele stângiste de după al doi-lea război mondial, bine prelucrați şi de propaganda bolşevică, au scris ar-ticole nu prea prietenoase despre România.

Unul dintre aceştia era Henri Barbusse, în memoria căruia autoritățile sovietice au instalat pe bulevardul principal al Chişinăului o placă come-morativă pe care erau imortalizate şi figuri ale „răsculaților” de la Tatar Bu-nar. Scriitorul francez (care, însă, avea cetățenie şi nevastă sovietică încă din 1920), vizitase Chişinăul în luna noiembrie 1925, în fruntea unei delegații a „opiniei democrate obştesti a Europei de Vest” . Pe la începutul anilor ’90 basorelieful a dispărut. Personal, am înțeles gestul celor care l-au subtilizat: era din bronz, metal la mare căutare!!! Nu cred că ştiau ceva despre antiro-mâneasca lucrare din 1926 a lui Barbusse – „Călăii” – în care condamna „ teroarea, torturile şi nimicirea în masă a populaţiei ţinutului de către ocu-panţii români”. „Dacă eu nu aş fi fost deja revoluționar, aş fi devenit după ce m-am întors din acest haos tragic din sudul Europei...”, scria „revoluționarul” Barbusse.

Un alt intelectual, mult mai celebru ulterior, Ernest Hemingway, într-un articol din ziarul Toronto Star a devenit, la rândul lui, brusc preocupat de soarta basarabenilor: „acum, România este nevoită să ţină cea mai mare armată din Europa, pentru a înăbuşi răscoalele noilor români, care doresc nu-mai una – să nu mai fie români...Asuprirea basarabenilor de către guvernul român reprezintă cel mai mare rău, lichidarea căruia este o problemă de viață pentru Europa”.

Chiar şi Albert Einstein în acea perioadă a scris: „În Basarabia s-a produs un protest antiromânesc care a fost înecat în sânge în 1924!”.

După eşecul lamentabil al „răscoalei” de la Tatar Bunar, este reactivat un alt scenariu, mult discutat în culise încă la sfârşitul anului 1923: crearea unei republici autonome sovietice moldoveneşti, în imediata vecinătate a frontierelor României. Autori: câțiva emigranți politici din România, inclu-siv din Basarabia.

Proiectul este susținut de doi „eroi” ai revoluției bolşevice, Frunze şi Kotovski, ambii originari din Basarabia şi cu o puternică influență, atât în elita de la Moscova, cât şi în rândurile armatei. Kotovski, membru marcant

www.dacoromanica.ro

Page 337: Chişinău file de jurnal

336 · ION BISTREANU

al structurilor kominterniste şi transnaționale create de bolşevici, adept fana-tic al ideii revoluției mondiale, acționa deja pentru atragerea la Komintern a formațiunilor comuniste din Iugoslavia, Bulgaria şi România, cu scopul de a crea pe direcția balcanică un cap de pod geostrategic, în vederea declanşării în cele trei state a unor revoluții de tip bolşevic şi, în final, „aderarea” acestora la URSS.

La 4 februarie 1924, conducerea partidului bolşevic primeşte un me-moriu, semnat de nouă „revoluționari de profesie”: Gr. Kotovski, coman-dantul corpului 2 de cavalerie; Al. Bădulescu (G. Moscovici), preşedintele federației comuniste balcanice a comitetului executiv al Kominternului; Pavel Tkacenko (I. Antipov), fost secretar al organizației comuniste de par-tid din Basarabia şi membru al grupului de contact al Partidului Comunist Român; S. Timov (Solomon Tinkelman), fost secretar al partidului comu-nist român şi al federației comuniste balcanice; A. Nicolau, fost membru al colegiului suprem autonom pentru problemele româneşti; A. Zalik, fost membru al comitetului revoluționar şi al prezidiului secției din Odesa pen-tru propagandă internațională; I. Dicescu-Dic (Isidor Kanton), fost secretar al comitetului revoluționar militar român; T. Diamandescu, fost organiza-tor al unei unități revoluționare de campanie în Rusia Sovietică; T. Chioran, şeful secției România a Universității Comuniste a minorităților naționale din occident; V. Popovici, fost comisar al primei brigăzi internaționale în Rusia Sovietică.

În document se propunea crearea unei republici Moldoveneşti, pe ma-lul stâng al Nistrului, susținând că aceasta „va genera o serie întreagă de con-secinţe de ordin intern (din punctul de vedere al intereselor nemijlocite ale URSS) şi internaţional (...), ar putea juca acelaşi rol de factor politico-pro-pagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă – faţă de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, şi nu o regiune autonomă în componenţa URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului ar servi drept breşe strategice ale URSS către Balcani (prin Dobrogea) şi către Europa centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice. (...) Ruperea Basarabiei de România, la rân-dul său, va avea o serie de consecinţe, de ordin internaţional: în primul rând, acest fapt va zdruncina unitatea „României Mari” naţional-consolidate şi va lovi autoritatea morală a burgheziei, care mai bravează până în prezent cu re-alizarea idealului naţional român. Acelaşi fapt va servi drept un impuls supli-

www.dacoromanica.ro

Page 338: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 337

mentar în tendinţa provinciilor nou-alăturate (la România) către autodeter-minarea lor naţională. Iar organizarea (de stat) a minorităţilor naţionale (a bulgarilor, a găgăuzilor), care vor trăi în limitele viitoarei Republici Moldo-veneşti, va servi drept exemplu pentu minorităţile naţionale care populează Vechiul Regat român (...)”.

 Memoriul a fost primit inițial cu reticență. Stalin îşi făcuse deja publică (24 ianuarie) opțiunea: „Cred că ideea rezolvării chestiunii Basarabiei prin forța armelor, oprind în acelasi timp orice activitate împotriva Poloniei, este cea mai bună metodă care să dea rezultat în politica de strângere a pământuri-lor Rusiei”. Nici comisarul pentru afaceri externe, G. Cicerin, nu-şi ascundea rezervele: „Chestiunea necesită o pregătire minuţioasă, crearea R.S.S.M. este prematură în acest moment, deoarece va provoca expansiunea şovinismului român. Stabilirea unui număr atît de mare de moldoveni, adică români, pe teritoriul Ucrainei ar întări poziţia românilor în litigiul cu privire la Basara-bia. Chestiunea să fie amânată şi analizată la faţa locului”. Au mai încercat să blocheze proiectul şi ucrainienii, deloc încântați de crearea unei formațiuni autonome pe teritoriul republicii lor.

În final, la insistențele lui Kotovski şi, mai ales, ale basarabeanului Mihail Frunze, ajuns în vârful ierarhiei militare sovietice, memoriul este transmis spre analiză şi punere în aplicare conducerii de partid ucrainiene. Pregătirea creării unei regiuni autonome revine unor activişti din Basarabia, însă niciu-nul dintre ei de naționalitate moldovenească/română: A.Grinstein, fost şef al secţiei de propagandă comunistă şi spionaj împotriva României, G. Starîi (numele adevărat – Grigorii Ivanovici Borisov), şi I. Badeev ( Iosif Isaakovici Suslik). Aceştia trec la organizarea de mitinguri, unde bieții moldoveni din stânga Nistrului, care nu cunoscuseră în întreaga lor existență vreo organizare administrativă de sine stătătoare, aclamă, scandează, aprobă tot ce le impune maşinăria propagandistică bolşevică.

Inițial, partea ucrainiană a acceptat să creeze o regiune autonomă, limi-tată la raioanele în care populația românească era majoritară: Rîbniţa (52%), Dubăsari (58%), Ananiev (53%). Tiraspolul era pestriț: 55 la sută – ruşi, 29 la sută- evrei, 12 la sută – ucrainieni, unu la sută – moldoveni. Moscova, care era prea puțin preocupată de componența etnică şi mult prea interesată în crearea unui cap de pod spre Balcani, hotărăşte, însă, „a considera necesar, întîi de toate din motive politice, delimitarea populaţiei moldoveneşti într-o republică specială autonomă în componenţa R.S.S.Ucrainiene”.

Odată terminată pregătirea propagandistică, se trece la luarea deciziei. La 12 octombrie 1924, la ora 3 noaptea, delegaţii la sesiunea a III-a a Comitetu-lui Executiv al P.C.(b.) din Ucraina votează crearea Republicii Autonome So-

www.dacoromanica.ro

Page 339: Chişinău file de jurnal

338 · ION BISTREANU

vietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM), în componența RSS Ucrainiene, cu o suprafaţă de 8,1 mii km2 şi o populație de cca 5oo mii locuitori, din care doar 170 mii moldoveni (cca 30% din populația autonomiei) sau 66,87% din totalul de cca 260 mii moldoveni câţi locuiau atunci în Ucraina. Populația majoritară (cca 50%) o constituiau ucrainienii.

Se organizează rapid şi partidul bolşevic al noii autonomii, care îşi ține prima şedință plenară la 9 noiembrie 1924 la Birzula, un anume tovarăş Son-cev încheind şedința cu entuziasta lozincă: „Trăiască şi înflorească Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României sovietice.” Deschis, cu tupeu neoimperial, se anunța deja următoarea țintă a bolşevicilor: România. Peste câțiva ani, într-o şedință plenară a partidului bolşevic din re-giune se declara, printre altele, că „Basarabia esti partea nidispărţîtî a Soiuzu-lui nostru Sfatnic şî socoteşti ocuparea Basarabiii ca ocuparea vremelnicî” !!!

De ce neapărat denumirea de „republică autonomă moldovenească”? Simplu! Pentru a avea, la timpul considerat oportun, argumentul în favoa-rea „reîntregirii” moldovenilor din stânga şi dreapta Nistrului, până la Prut, (într-o primă fază, nedeterminată în timp, pentru că, cei care cunosc scrie-rile sovietice de după război, îşi amintesc că deseori, când se vorbea despre „Moldova”, se foloseau sintagmele „Moldova de pe malul stâng al Prutului” şi „Moldova de pe malul drept al Prutului”. Idee reluată, de altfel, şi de adepții „Moldovei mari” din Republica Moldova, după 1992).

Crearea acestei autonomii era urmarea firească a renunțării de ideologii sovietici la principiile dreptului la autodeterminare pe care le susținuse – con-junctural – Lenin. Conform noilor principii, „autodeterminarea” se limita la autonomii locale, artificial create, în interiorul republicilor unionale, fiind o aplicare sui generis a principiului „divide et impera”.

Mai greu a fost cu alegerea capitalei. Localitatea de baştină a lui Kotov-ski, orăşelul Birzula (10 mii de locuitori, dintre care doar 195 erau moldo-veni) pierde cursa – pe motiv că nu avea clădiri administrative pentru noile instituții de partid şi de stat – în favoarea oraşului Balta, care este „transferat” de sub jurisdicția Ucrainei în componența nou-înființatei autonomii. Noua capitală era ceva mai populată – 23 mii locuitori, din care 369 erau mol-doveni!! Peste cinci ani, capitala va fi mutată la Tiraspol, oraş de mai mare rezonanță pentru ruşi, considerat a fi fost întemeiat de generalul Suvorov, a cărui statuie domină şi azi centrul oraşului.

Mai rămânea de stabilit şi ce limbă vorbesc locuitorii acestei republici autonome. Dacă în săptămânalul,,Plugarul roş”(adică „roşu”-n.n.!!) din 21 august 1924 se anunța că,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească”, ulterior s-a oficia-

www.dacoromanica.ro

Page 340: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 339

lizat „limba moldovenească”. Apare chiar şi un „expert lingvist”, L. A. Madan, care susține că „limba moldovneascî, trăgîndu-sî în trecutu dipartat din mes-ticătura linghii Dacilor (Ghețîlor) cu limba norodnicî latineascî, în curgirea multor veacuri s’ o schimbat sub înrîurîrea linghilor a multor noroadi (hoțîi, gunii, anțîi, bulgarii, avarii, slavenii, ulucii, ungurii, pecenejîi, polovțîi, tătarii, polecii, turcii, grecii-fanarioti, ucrainenii, rusîi şî altîi), cu cari o avut atingiri norodu moldovnesc, şi s’ o prifăcut într’ o limbî, diosăghitî di celilanti linghi romani şî di alti linghi a noroadelor megieşî, în cari limbî amu mulțîmea cu-vintilor îi din rădăcini latineşti sî slavineşti.” Scoate chiar şi o gramatică a lim-bii moldoveneşti, susținut de doi lingvişti ruşi de la Moscova: K.N. Derjavin si M. Serghievskii.

Cât de „curată” este „limba madanistă” ne mai convingem dintr-un alt document al vremii, o „dare di samî a cîrmii pe anii 1927 şî 1928”: „În zîua di az în partia moldovinizării noi avem ajiunjiri mari. Mereja diasă di şcoli moldovineşti, tipariu moldovenesc (gazeta „Plugariu roş”), Editura di Stat, capela moldoviniascî – toate aestia spun dispri aceia, cî moldovinizațîia stă ca un factor mari ’n zîdiria noastrî soțialistî. Mult în hoaba asta di vremi o fost făcut în partia disfăşurării culturii moldovineşti, dispri ci diamărunțişu sî scrii în dispărțîtura dispri luninaria norodnicî. Cîrma ’ndistuliazî cu stipendii pi v ’o cîțva moldoveni, cari sî ’nvațî ’n şcolili ’nalti, şi dă putințî di mărit nu-măru inteleghențîii moldovineşti”.

În acea perioadă apar mai multe ziare şi reviste în limba „moldovenească” cu grafie chirilică. Normal, este stimulată şi „literatura de tip nou, în spiritul realismului socialist”. La loc de frunte este scriitorul D.Milev, căruia i se apre-ciază talentul de a demasca „în culori strălucitoare” „atrocităţile, teroarea fas-cismului românesc în satul basarabean, protestul şi rezistenţa ţăranilor”, im-putându-i-se, în acelaşi timp, prezentarea „stihiinică şi lipsită de perspectivă” a mişcării revoluționare. Un oarecare Lehtțir – „pionier al realismului socia-list” în RASSM, devine unul din principalii organizatori ai uniunii scriitori-lor locali, din rândul cărora „se afirmă” prozatorii Markov, Kanna, Kirienko, Babici, Kabak, Phunel, poeții Kornfeld, Kaftanaki, Kişinevski, Batrinoia, Ciobanu, Andriescu şi mulți alții. Temele preferate ale lucrărilor lor artistice sunt principalele probleme ale revoluției din Octombrie, dictatura proletari-atului, lupta de clasă, situația în Basarabia „ocupată”, „teroarea româno-fas-cistă”! E drept că nu au scăpat nici ei criticii revoluționare care atrăgea atenția asupra „neajunsurilor” creațiilor literare în combaterea tendințelor național-democrate din literatură, asupra necesității „reeducării” tinerelor talente, „încă neeliberate de influența cercurilor duşmănoase”!

În 1931, în urma indicațiilor primite de la Moscova, se decide trecerea

www.dacoromanica.ro

Page 341: Chişinău file de jurnal

340 · ION BISTREANU

la grafia latină, decizie întâmpinată cu obiecții de câțiva „intelectuali” din Comitetul Ştiințific Moldovenesc, susținând că acest lucru fusese cerut şi de „reacționarii” basarabeni care au votat, în 1918, pentru unirea Basarabiei cu România! Este nevoie de intervenția personală a lui Stalin! Acesta le explică pe îndelete rațiunea deciziei: latinizarea scrisului va contribui la strângerea legăturilor între moldoveni şi români, uşurându-se în acest fel pătrunderea ideilor leniniste în România şi în Basarabia „vremelnic ocupată”, care „se vor uni cândva cu RASSM într-un stat unic”! ( printre altele: în1933, la Tiras-pol ia ființă şi o „Uniune de luptă pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanților români”). Stalin a subliniat că latinizarea este doar forma, im-portant este conținutul socialist! Şi aşa au căzut toate obiecțiile. Începând cu anul 1933, publicațiile din regiune sunt tipărite în ambele alfabete, deoarece populația, în special cea din mediul rural, nu era deloc acomodată cu scrierea latină.

Trecerea la grafia latină a constituit un nou prilej pentru demonstra- rea vigilenței revoluționare şi, ca atare, a eliminării „naționaliştilor contrare-voluționari” din lingvistică, începând cu Madan. Aflăm din articolul „Lupta de clasă pe frontul ştiințific” al lui B. Lehtman publicat în revista „Krasnaya Bessarabia”(1934): „...Cel mai de vază ideolog al acestor elemente contrare-voluţionare burghezo-naționaliste a fost Şeful Secției lingvistice a Comite-tului Ştiințific, Madan, fiu de popă basarabean; el chiar pâna la arestare şi-a tăinuit gradul său de ofițer. Unind în jurul său cea mai reacționară parte a intelectualității moldoveneşti, orientând gândirea ştiintifică în direcția vechii culturi feudale moldovenesti, Madan acorda o atenție deosebită dezvoltării limbii moldoveneşti astfel încât limba moldovenească să se deosebească evi-dent de limba oamenilor muncii basarabeni. În acest mod se creau bariere ar-tificiale influenței revoluționare a culturii socialiste din Moldova sovietică, ce se dezvolta pe malul stâng al Nistrului. Madan se străduia să elimine din limba moldovenească cuvinte născute de Octombrie şi termeni internaționali. În locul lor, Madan crea cuvinte în mod artificial, care deformau şi îngunuioşau limba moldovenească...”.

Latinizarea scrierii nu era deloc o concesie făcută moldovenilor din RASSM. Mişcarea de latinizare a scrisului începuse aproape imediat după revoluția din 1917 în Caucaz şi Asia centrală, bolşevicii considerând că trece-rea popoarelor turcice la grafia latină va împiedica pe viitor influența islamu-lui. După Azerbaidjan, în decurs de numai doi ani (1926-1928) trec la grafia latină Uzbekistan, Kîrgîzstan, Turkmenistan, Daghestan, Kazahstan. O mă-sură similară a fost luată şi în Karelia, prin utilizarea oficială a limbii finlan-deze, tot ca un canal de difuzare a propagandei bolşevice în Finlanda şi, prin

www.dacoromanica.ro

Page 342: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 341

aceasta, pregătirea încorporării în URSS a unor teritorii finlandeze. La înce-putul anului 1930 au început să folosească alfabetul latin 17 popoare musul-mane, ajungând în 1936 la 68 de naționalități. În 1930, la inițiativa lui Luna-cearski s-a analizat şi chestiunea trecerii limbii ruse la alfabetul latin, alfabetul rus fiind considerat „ideologic străin construcției socialiste”, „reminiscență a graficii de clasă a jugului autocrației, a propagandei misionare, a național-şovinismului velicorus şi a rusificării forțate”. Totul avea în vedere generaliza-rea, în timp, a unei „limbi comuniste mondiale” – esperanto!

Doar patru ani a durat această situație, pentru că acelaşi Stalin îşi mo-difică viziunea asupra problemelor lingvistice şi indică folosirea intensivă a alfabetului chirilic şi a limbii ruse pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice. La 1 iunie 1938, în RASSM se revine la alfabetul chirilic, intelectualita-tea din RASSM fiind acuzată că, prin folosirea grafiei latine, a făcut jocul imperialiştilor români!

În „Hotărîrea Comitetului Împlinitor Țentral a RASS Moldoveneşti” din 19 mai 1938 se constata că „duşmanii norodului, care au operat în Mol-dova au petrecut politica duşmănoasă pe frontu zidirii naționale-culturale, îngunoieşte limba moldovenească cu cuvinte şi termene salone-burgheze romîneşti, au întrodus alfavitu latin neînțeles pentru truditorii Moldovei...”

Bineînțeles că în argumentarea acesteia nu puteau să lipsească acuzațiile la adresa României şi a limbii române. Iată ce scria în acest sens, la 6 mar-tie 1939, „Komsomolistul Moldovei”: „Duşmanii norodului – aghenții troțchisto-buharinişti şi naționaliştii burjuaznici multă pagubă au făcut în toate ramurile gospodăriei norodnice a RASS Moldoveneşti şi mai ales în ra-mura zîdirii național culturale. Sub masca întroducerii alfavitului latinesc ei întroduse cuvinte române neînțelese pentru moldovenii truditori. Cu aiasta ei vre să rupă presa noastră bolşevică, literatura moldovenească dela masele largi a truditorilor. Cu aiasta duşmanii norodului au vrut s-o rupă pe Mol-dova Sovetică din familia frățască a noroadelor Marii Uniuni Sovetice şi ş-o prefacă pe dânsa în colonie a României faşiste, eară să pue jugu moşierilor şi capitaliştilor români pe stinarea norodului truditor moldovenesc. Dar aeasta lor nu le-a eşit şi nici odată nu le-a eşi. Razvedca (spionajul – n.n.) sovetică, cu ajutoru norodului, sub conducerea Comitetului Țentral Stalinist a PC(b) din toată Uniunea a fărmat cuiburile temeinice duşmănoase şi a nimicit pân la capăt toate rămăşițele duşmănoase. Las să ştie ghienele faşiste, că lor ni-ciodată nu le s-a veni să calce cu ciobota sa murdară pe lanurile roditoare a Moldovei Sovetice înfloritoare”.

Ca şi în 1933, au loc noi represiuni în rândurile intelectualității moldo-veneşti. Sunt arse sau tocate sute de mii de volume, în urma unei selecții „rigu-

www.dacoromanica.ro

Page 343: Chişinău file de jurnal

342 · ION BISTREANU

roase” a „elementelor duşmănoase” din viața literară, locală şi internațională. Printre altele, sunt date focului „toate lucrările, în toate limbile” ale scriito-rului Panait Istrati. Scriitorul era în vizorul sovieticilor încă din 1929, după publicarea volumului „Spovedanie pentru învinşi”. Dacă până la lunga sa vi-zită în URSS (1927-1929) Istrati era considerat un mare amic al revoluției bolşevice, după apariția cărții a fost considerat troțkist, antistalinist, iar comuniştii din Franța l-au etichetat a fi „agent al poliţiei române, haiduc domesticit şi trădător”...

Autonoma RSSM îşi încetează scurta-i viață de 16 ani în august 1940, când este împărțită în bucățele, aruncate în mare parte în ograda Kievu-lui...

* * *Se apropie deschiderea sesiunii de toamnă a parlamentului. Deputatul

Gh.G. îmi mărturiseşte că este foarte îngrijorat de cele ce vor urma. În par-lament este tot mai vizibilă concentrarea forțelor pro Snegur, şi există indicii că se va forța schimbarea măcar parțială a conducerii parlamentului. Aduce în discuție o scrisoare deschisă, semnată de159 deputați, în care ținta principală a criticilor este Al.Moşanu, preşedintele parlamentului. Sem-natari: preşedinți de colhozuri, şefi de întreprinderi majoritatea rusofoni, procurorul republicii şi un lider de sindicat. Nu scapă criticii semnatari-lor nici „prințişorii unirii”, membri ai FPCD care, chipurile, încearcă să înfăptuiască unirea „prin sângele şi cu lacrimile poporului”. Evident, sunt criticați şi cei care se opun aderării la CSI. Pentru „echilibru”, se aduc laude preşedintelui şi premierului.

La criza politică iminentă se adaugă şi dificultățile prin care trece eco-nomia națională. Din cauza secetei, recolta a fost de două ori mai slabă decât anul trecut. Guvernul, îmi spune Gh.G., pregăteşte o nouă scumpire a za-hărului, uleiului, ouălor, pâinii, aceasta din urmă urmând a costa 11-15 ruble. Asta, în condițiile în care pensia minimă era de 850 ruble. Buge-tul minim de consum era evaluat la 8 mii ruble, însă salariul minim era de aproape cinci ori mai mic. Costul principalelor produse alimentare crescuse în ultimul an de aproape 100 ori, în timp ce salariul minim se majorase doar de 24 de ori. L-am întrebat ce va face parlamentul în problema transnis-treană. În opinia lui, aproape nimic, decât să producă şi să adopte declarații sau mesaje. Constată că, în parlament, opiniile sunt împărțite în ceea ce priveşte acordarea unui statut special pentru raioanele din estul Nistrului. Mulți deputați invocă lipsa unei Constituții. Personal, ar înclina doar pentru un drept limitat de autoguvernare.

www.dacoromanica.ro

Page 344: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 343

15 octombrie. Mare scandal în Rusia. Lui Gorbaciov i se interzice să pă-răsească Rusia, în cazul în care nu se va prezenta în fața Curții Constituționale pentru a depune mărturie în dosarul privind revizuirea deciziei din 1991 privind interzicerea partidului comunist. Indignare, cam ipocrită, în unele cercuri occidentale. Pasivitate evidentă a rusului de rând care consideră in-cidentul drept o răbufnire a vechilor animozități dintre Elțîn şi Gorbaciov. Cred că este ceva mai mult decât atât. Este o preluare a inițiativei de către actualul preşedinte în fața acelor cercuri politice care în ultimele săptămîni agitaseră tot mai mult ideea revenirii lul Gorbaciov în viața politică, în frun-tea unei mişcări „cu adevărat democratice”. Să fim serioşi! – îmi spune depu-tatul V.M. Sufletul blând al rusului simplu l-a iertat demult pe Gorbaciov, dar asta nu înseamnă că ar fi din nou dispus să îl sprijine politic. L-au sprijinit cinci ani, au obținut multe lucruri, dar nu esențialul – un trai mai bun. Şi asta contează. Pentru a sensibiliza şi pe cei „din afara” Rusiei, a fost aruncată pe piață şi informația că Gorbaciov, deşi a recunoscut în 1990 masacrarea, din ordinul lui Stalin, a cca 20 mii polonezi la Katîn, a dat dispoziție ca do-cumentele secrete aflate exclusiv sub controlul lui să nu fie date publicității. Acum Kremlinul a decis să înmâneze conducerii poloneze un prim set de de documente din aceste arhive secrete. Gorbaciov a parat, declarând că plicul cu documente secrete a fost deschis doar cu câteva ore înainte de a părăsi Kre-mlinul, în prezența lui Elțîn, căruia i-a spus că de acum totul depinde de el dacă să le facă publice sau nu! O spălare pe mâini cam inabilă!

20 octombrie. Snegur acordă un interviu ziarului moscovit Nezavisimaia gazeta. Apare numai în versiunea rusă, nu este preluat de presa de limbă ro-mână din Chişinău. Optimist în ceea ce priveşte controlul asupra situației de pe Nistru, pe care îl consideră suficient pentru a preveni eventuale tentative de reaprindere a conflictului. Doreşte să intensifice legăturile cu România, dar „va continua să păstreze suveranitatea” țării sale: „Doi frați, chiar dacă sunt gemeni, trăiesc separat după ce s-au căsătorit, îşi fac casă cu gard”...Ex-presiv, nu??!! Discut pe marginea „figurii de stil” cu un consilier prezidențial. Minimalizează sensul. În plus, îmi spune că, undeva, prin 1991, într-o con-vorbire cu un demnitar rus, un consilier al preşedintelul Iliescu, I.M.P., ar fi folosit o formulare asemănătoare: „Nu trebuie ca frații să locuiască obligato-riu într-o singură casă”. Ştiau frații noştri moldoveni să ne monitorizeze toate zicerile! ...Peste vreo trei ani am avut ocazia să discut despre acest subiect cu invocatul I.M.P. Evident, a negat afirmația de mai sus!

Liderul autoproclamatei republici găgăuze, Ştefan Topal, transmite con-ducerii de la Chişinău o scrisoare în care avansează aşa-zisele principii de bază

www.dacoromanica.ro

Page 345: Chişinău file de jurnal

344 · ION BISTREANU

care să guverneze „coexistența” Republicii Moldova şi a Republicii Găgăuze. Cu un tupeu incredibil, dar explicabil prin semnele de slăbiciune ale condu-cerii centrale, găgăuzii nu cer doar drapel, stemă şi imn propriu; vor ca popo-rul găgăuz să fie stăpânul pământului, subsolului, solului şi spațiului aerian al Găgăuziei, plus cetățenie găgăuză, dreptul de a ratifica separat legile emise de parlamentul Republicii Moldova. Ce mai! Stat în toată regula...

...Mă întâlnesc, la o manifestare publică, cu Ceslav Ciobanu, unul din noii consilieri prezidențiali. Nu îl cunoscusem până atunci, ştiam doar că lu-crase câțiva ani la CC al PCUS, având, printre altele, „onoarea” da a fi tradu-cător, în decembrie 1989, la ultima întâlnire a lui Gorbaciov cu Ceauşescu. Scurtul nostru dialog nu a fost prea plăcut: îi reproşez, în termeni nu prea corect diplomatici, afirmațiile făcute cu câteva zile în urmă, la o conferință internațională în Germania:„România este ultimul imperiu din Europa şi promovează în continuare o politică imperialistă...”. L-am „felicitat” pentru conştiinciozitatea cu care a urmat cursurile de învățământ politic de la Mos-cova...Se vede treaba că nu a fost vorba despre un exces de zel al consilierului prezidențial, pentru că, ulterior, am întâlnit aceeaşi teză şi la alți politicieni moldoveni. Mai mult, undeva prin decembrie 2003, preşedintele Voronin declara cu un tupeu incredibil că „România a rămas unicul imperiu în Eu-ropa, constituit din Moldova, Dobrogea şi Transilvania...Românii ba se vor frați, ba spun ca ne vor acorda ajutor în Europa. Dar noi niciodată nu i-am rugat să ne ajute. Dacă nu vor înceta să aibă asemenea atitudine, problema relațiilor moldo-române va ieşi din hotarele noastre. Vom ruga comunitatea internațională să intervină. Altă cale de a scăpa de aceste rude nu avem”.

23 octombrie. La Chişinău a venit într-o vizită oficială de o zi preşe-dintele Ucrainei, Leonid Kravciuk. Principalul rezultat al vizitei: semnarea Tratatului de bună vecinătate, prietenie şi colaborare. Chişinăul a insistat în mod deosebit să se semneze acest tratat care, în termenii uzuali ai drep-tului internațional, să consfințească recunoaşterea şi respectarea reciprocă a frontierelor. Ucraina dorea, la rândul ei, să preîntâmpine orice eventuală re- vendicare teritorială din partea Republicii Moldova. Şi ultima avea ce reven-dica! Reamintesc că, prin martie-aprilie, unii parlamentari moldoveni de ni-vel încercaseră să discute cu colegii ucrainieni problematica urmărilor nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov şi nu numai, ci şi linile de demarcație ad-ministrative între republici, trasate pe timpul Uniunii Sovietice. Ucrainienii nici nu au vrut să audă de aşa ceva. Acum, în condițiile existenței conflictului transnistrean, Chişinăul simțea nevoia unei recunoaşteri oficiale a integrității statului moldovean şi a inviolabilității frontierelor sale, dar şi stipularea în tratat a prevederilor din Actul Final de la Helsinki privind soluționarea

www.dacoromanica.ro

Page 346: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 345

paşnică pe bază de angajamente reciproce a unor chestiuni de ordin teritorial. Nu o dată abordasem subiectul în convorbiri cu colegi moldoveni, aceştia plângându-se de faptul că drepturile legitime ale Moldovei privind chestiu-nile teritoriale sunt practic ignorate de comunitatea internațională, partene-rii occidentali invocând de fiecare dată necesitatea menținerii unei stabilități în estul Europei.

Chestiunile de ordin teritorial au fost, totuşi, ridicate în cadrul convor-birilor celor două delegații de un membru al delegației moldovene. Kravciuk a evitat deschiderea unei discuții pe această temă, pe motiv că în prezent cele două state au probleme mult mai urgente de rezolvat şi că, în timp, „se vor clarifica toate lucrurile”.

În tratat a fost stipulat şi angajamentul semnatarilor de a respecta drep-turile „minorităților ucrainiană şi, respectiv, moldoveană” de pe teritoriile lor. Prevedere care va fi folosită, în anii următori, de Ucraina în discuțiile cu noi privind drepturile etnicilor români din Ucraina. Aceasta, în condițiile în care recensămintele ucrainiene înregistrau separat românii de moldoveni, ceea ce făcea, de ex., ca numai în cele trei județe istorice din sudul Basarabiei, acum încorporate în regiunea Odesa, să se înregistreze cca 147 mii „ moldoveni” şi numai 700 „români”!

Kravciuk a făcut şi unele declarații interesante, exprimându-şi preocu-parea în legătură cu separarea de facto a „republicii nistrene” ceea ce ar per-mite rămânerea permanentă a Armatei a 14-a în zonă, ca o bază avansată pentru o eventuală acțiune militară a Rusiei în regiune. S-a arătat îngrijo-rat de continuarea transferului de arme către separatişti şi de declarațiile lui Lebed cum că majoritatea militarilor este băştinaşă şi, ca atare, după demobilizare vor dori să rămână aici.

Ca şi Moscova, Kievul nu s-a grăbit să ratifice tratatul timp de câțiva ani. Mai mult, va condiționa ratificarea de finalizarea tratatului de frontieră dintre cele două state. Negocierile vor dura până în 1999, în final Ucraina obținând controlul total asupra a 7,7 km din şoseaua strategică Reni-Odesa, care trecea prin satul Palanca. În schimb, moldovenii primesc o fâşie îngustă pe malul Dunării, căpătând astfel acces la navigația fluvială şi, mai departe, spre mare.

Consulul general al Turciei la Chişinău face o declarație de bun simț: Turcia va acorda sprijin cultural găgăuzilor, însă se pronunță pentru integrita-tea teritorială a Moldovei, sens în care va face tot posibilul ca găgăuzii să nu se separe de Republica Moldova. Turcia rămâne ataşată la pozițiile exprimate cu ocazia vizitei la Ankara a preşedintelui parlamentului moldovean, în aprilie trecut.

www.dacoromanica.ro

Page 347: Chişinău file de jurnal

346 · ION BISTREANU

Declarațiile preşedintelui Snegur devin tot mai nuanțate. Într-un inter-viu acordat presei ungare, la sfârşitul lui octombrie, aminteşte că „98 la sută din alegători au votat programul meu electoral care prevede calea Moldovei spre independență. Aceasta este opțiunea poporului şi nimeni nu are dreptul să promoveze o politică de stat împotriva voinței poporului (...) existența sta-tului moldovenesc independent corespunde intereselor tuturor vecinilor săi, inclusiv intereselor României...”. Nu prea pricep de ce trebuia făcută referirea la România! Mă ajută televiziunea rusă, care nu pierde ocazia de a prelua şi comenta declarația: în 1991 Snegur evoca posibilitatea unirii „atunci când vor fi coapte condițiile”; acum nici măcar nu mai admite aşa ceva”. Se pare că televiziunea rusă avea mult mai multe informații despre ceea ce gândeşte, şi mai ales despre ceea ce va face preşedintele Snegur!

Am avut o convorbire cu ministrul educației, care m-a chemat să ne sfătuim într-o problemă delicată: mai multe zeci de studenți români, care urmează studii universitare la Chişinău, au organizat o manifestație de protest în fața ministerului, cerând burse de studiu! Ministrul mi-a expli-cat, extrem de jenat, că guvernul abia găseşte bani ca să asigure un minim de burse pentru proprii studenții, şi că pentru studenții români nu există bază juridică, întrucât Moldova nu poate, deocamdată, oferi burse pen-tru studenți străini, inclusiv pentru tineri din România. M-a întrebat dacă la Bucureşti se consideră că este necesară o reciprocitate în acordarea de burse. Ce să-i răspund? Partea română înțelege greutățile prin care trece Moldova şi nu are nici cea mai mică intenție de a solicita burse pentru studenți români. Ca atare, nu am nici un mandat să discut acest subiect. M-am lămurit cum era cu cererile de bursă, după ce o delegație a protesta-tarilor a venit şi la mine să îmi ceară sprijinul. Un cadru universitar de la Timişoara, adaptat rapid la economia de piață, a sfătuit – evident, contra unor taxe „necesare îndeplinirii unor formalități” cu autoritățile moldo-vene – candidații picați la examenele de admitere în facultăți, în special la medicină, să meargă la Chişinău, pentru un an, unde vor primi burse, şi de unde se vor putea ulterior transfera, fără alte examene, la universitățile din România! Şi s-au adunat uşor câteva sute de studenți! În final, partea mol-doveană, jenată probabil de faptul că România acordase deja în ultimii trei ani aproape cinci mii de burse de studiu în România, a aranjat cu câteva institute din Chişinău să scutească, parțial sau total, studenții români de taxele de cazare în cămine...

S-a deschis sesiunea de toamnă a parlamentului. În prima şedință, pre-mierul Sangheli a prezentat o informare destul de pesimistă privind situația economiei naționale şi a cerut adoptarea cu prioritate a pachetului de legi pe

www.dacoromanica.ro

Page 348: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 347

probleme economice, începând cu programul privatizării. Ministrul finan-țelor, Claudia Melnic, vorbeşte numai în rusă, pentru că, se explică ea, limba de stat nu are terminologia economică necesară. De fapt, Claudia noastră nu ştia limba română, deşi se trăgea dintr-o familie de moldoveni, surghinuiți de sovietici undeva într-o republică din Asia Centrală. Un alt deputat, ruso-fon, îl apostrofează pe un coleg care vorbea de la microfon în limba română, trimițându-l să-şi țină discursurile la Bucureşti. Este nevoit să îşi ceară scuze. Totuşi, regulamentul permitea folosirea ambelor limbi – română şi rusă. Într-o pauză a lucrărilor, Moşanu îmi spune că este inevitabilă începerea discuțiilor pe marginea proiectului de Constituție şi asupra unui proiect privind statutul juridic special pentru raioanele din stânga Nistrului. Este extrem de pesimist în legătură cu deznodământul acestor dezbateri, având în vedere raportul de forțe în legislativ.

Citesc într-un ziar local scrisoarea unui cititor care se arăta intrigat de existența în continuare, a monumentului „banditului-revoluționar” Grigorii Kotovski o statuie ecvestră care trona cam sfidător pe unul din principalele bulevarde ale capitalei. Îi dau parțial dreptate: da, să fie dat jos Kotovski, dar calul să rămână, pentru că era, într-adevăr artistic realizat. În treacăt, era amintit şi monumentul unui alt „revoluționar”, Serghei Lazo, amplasat într-un cartier al oraşului. Cred că merită să scriu câteva rânduri şi despre aceşti „eroi” basarabeni...

...Monumentul lui Gh. Kotovski a fost instalat in anul 1954: a fost prima statuie ecvestră din perioada sovietică. Sculptura este montată pe un piedestal din granit roşu, ca model servind sculpturile ecvestre din antichi-tate.

Dacă nu s-ar fi metamorfozat din tâlhar la drumul mare în „revoluționar bolşevic”, Gigorii Kotovski ar fi rămas o legendă a haiduciei de la sfârşitul sec. al XIX-lea

S-a născut la Gănceşti, în Basarabia, în anul 1887, în familia unui inginer care lucra la o distilerie de pe moşiile urmaşilor lui Manuc-bey. Rămas orfan de mamă la vârsta de doi ani, creşte doar sub supravegherea tatălui, destul de ocupat cu treburile la una din distileriile de pe moşiile urmaşilor lui manuc-bey. Fire voluntară, recalcitrant, nu este atras în mod deosebit de învățătură, pasionat mai mult de sport şi de lecturi ale unor cărți de aventuri. Este ex-matriculat şi nevoit să urmeze o şcoală agricolă. La 16 ani moare şi tatăl său, aşa că este nevoit să se angajeze pe moşia prințului Cantacuzino. Bine făcut, frumos chiar, cade cu tronc soției prințului cu care înnoadă o scurtă aventură, până cînd prințul încornorat află. Este bătut crunt şi aruncat în câmp. Răz-

www.dacoromanica.ro

Page 349: Chişinău file de jurnal

348 · ION BISTREANU

bunarea nu întârzie. Kotovski se întoarce, îl ucide pe moşier, dă foc conacu-lui după care se ascunde în păduri. Pe prințesa Cantacuzino nu o mai revede (după evenimentele din 1917, aceasta va emigra în America unde, la începu-tul anilor ’20 o găsim vânzătoare la restaurantul „Ruskii traktir”).

Kotovski strânge în jurul lui o duzină de foşti deținuți şi aventurieri şi începe să terorizeze Basarabia. Atacă diligențe, jefuieşte bănci, incendiază co-nace boiereşti. Din cînd în când dă o raită chiar la Odesa, scăpând de fiecare dată de poterele aflate pe urmele sale.

Încet-încet încep să apară şi legendele. Cică odată a venit la casa unui moşier, într-o trăsură, îmbrăcat elegant, cerând să vorbească cu stăpânul. Leagă o conversație cu fiica moşierului, îi spune fel de fel de istorioare şi glume, spre amuzamentul naivei tinere. Cînd apare şi stăpânul casei, îi cere politicos câteva mii de galbeni pentru a ...ajuta nişte țărani ale căror case fu-seseră mistuite de un incendiu. Altă dată, în timpul unui jaf, cere stăpânei casei toate bijuteriile pe care aceasta le purta. Ca din neatenție, aceasta rupe colierul de perle pe care îl scotea de la gât. Kotovski, amuzat de şiretlic, îi lasă perlele...

Odată atacă un convoi de polițişti, eliberează mai mulți țărani arestați şi scrie în carnetul şefului convoiului: „arestații au fost eliberați de G.Kotovski”.

Iubea la nebunie femeile, muzica, sportul şi caii.De multe ori se deghiza, prezentându-se ca un onorabil om de afaceri, cucerea inimi, participa la curse de cai, într-un cuvânt gusta din toate plăcerile vieții mondene de la Chişinău sau Odesa. Îi plăcea chiar să citească, printre cărțile preferrate aflându-se „Tarzan” şi romanele lui Pierre Benoit. „După lectura lui „Tarzan”, lectura is-toriei PC(b) este precum şampania după uleiul de ricin”, declara el, câțiva ani mai târziu, când se autodeclara anarhist-revoluţionar !

Cunoaşte într-un hotel din Chişinău un om de afaceri care, cucerit de farmecul noii sale cunoştințe, care se recomandă a fi un mare om de afaceri dintr-un îndepărtat oraş rusesc, îl invită la o serată oferită de pe un magnat local, D.Semigradov, la care participau cei mai mari moşieri din Basarabia – Sinandino, Krupenski ş.a.   La un moment dat, vine vorba despre Kotovski, cei prezenți întrecându-se în a-şi declara dorința de a-l împuşca, unul dintre ei lăudându-se chiar că i-ar zbura creierii, pentru că are mereu un pistol la el! Kotovski nu reacționează, dimpotrivă participă la discuția înfierbântată. În aceeaşi noapte, însă, îşi adună banda, atacă conacul şi jefuieşte totul.

În sfârşit, poliția reuşeşte să îl aresteze. Evadează – cum altfel? – cu aju-torul unei femei, este din nou prins, evadează din nou, iar este arestat, în 1911, şi condamnat la zece ani temniță grea în Siberia. Avea doar 25 de ani. Evadează după trei ani, se întorce în Basarabia, la vechea sa pasiune: tâlhăria.

www.dacoromanica.ro

Page 350: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 349

Arestat din nou, în 1916, este condamnat la moarte prin spînzurătoare, dar...din nou intervine o femeie, de această dată soția generalului Brusilov, aşa că execuția este amînată. Spre norocul condamnatului, izbucneşte revoluția din februarie 1917, țarul abdică, Rusia este aruncată în vâltoarea revoluționară.

Un scriitor renumit din Odesa, A. Fiodorov, îi ia un interviu în închi-soare, unde Kotovski îşi aştepta execuția. Scriitorul este fascinat de tânărul condamnat, declanşează o campanie de presă în favoarea nu numai a comută-rii pedepsei capitale, dar şi a eliberării faimosului tâlhar. Campania are ecou; se înaintează un memoriu adresat amiralului Kolceak şi chiar lui Kerenski, şeful guvernului de la Petrograd, care, în final, îl grațiază. Chiar în ziua în care este eliberat din închisoare, Kotovski merge la Odesa, pentru a vedea opera „Carmen”! Apare în sala de spectacol cu lanțuri la picioare şi cu cătuşe la mîini. Lumea este îngrozită, însă ce urmează după primele minute de panică, depăşeşte absurdul. Cu o voce de bas, Kotovski anunță că îşi vinde lanțurile în folosul nou-născutei libertăți ruse! Începe o adevărată licitație. Un negustor local le cumpără cu 10 mii de ruble...  

De aici încolo începe cariera de „revoluționar” a lui Kotovski, fără, însă, a-şi uita vechea pasiune – tâlhăria – pe care o mai practică uneori, bineînțeles în numele...revoluției bolşevice!..

„Atamanul Iadului” cum mai era numit, sau „„pisoiul” cum era alintat de prieteni, s-a săturat la un moment dat de a tot sta pe caii revoluției şi a devenit un „bun gospodar”, deschizând undeva în Ucraina o cooperativă cu multiple activități, un adevărat holding bolşevic. Bani avea, pentru că avusese grijă să golească, în toiul războiului civil, banca de stat din Odesa. Se zice că, pentru siguranță, ar fi ascuns valorile furate în catacombele oraşului, ceea ce a incitat ani de-a rândul căutătorii de comori. Istorici ruşi susțin că averea lui depăşea tot ceea ce aveau Lenin, Stalin, Troțki la un loc ! Ai bani, ai putere! gândeau, totuşi, şi bolşevicii, aşa că tânărul Kotovski, ajuns deja în primii cinci ai ierarhiei militare bolşevice, devine o persoană incomodă. În noaptea de 6 august 1925 este împuşcat de adjunctul său în afaceri, Meyer Zeider, „poreclit „maioraşul”, fost patron al unei case de raport din Odesa. De ce? Versiuni au fost multe. Ceartă pe probleme per-sonale, răzbunarea unui soț încornorat, comandă a spionajului românesc! Ancheta asupra morții lui Kotovski este inițial preluată de conaționalul său Frunze, o altă figură legendară a armatei roşii, însă curând acesta moare în timpul unei banale operații de apendicită. Zeider este condam-nat în grabă la 10 ani de închisoare, dar va fi eliberat după trei ani. Va fi asasinat de unul din foştii camarazi ai lui Kotovski, un anume Valdman care, la rândul lui, va fi împuşcat în 1939...

www.dacoromanica.ro

Page 351: Chişinău file de jurnal

350 · ION BISTREANU

Înmormântarea a fost fastuoasă, dacă ar fi avut loc în timpurile noastre ar fi trezit invidia multor şefi mafioți. Corpul i-a fost îmbălsămat – onoare de care avusese parte doar Lenin – şi, într-un sicriu de sticlă, a fost depus în centrul Birzulei, într-un cavou faraonic. Inima, pătrunsă de un glonte, a fost păstrată într-un borcan de spirt, la institutul de medicină din Odesa.

Când, în 1940, sovieticii pătrund în Basarabia, este căutat şi polițistul Hagi-Colea, care, în urmă cu 24 de ani, îl arestase pe Kotovski, într-un lan de porumb. Polițistul este judecat pentru că l-a rănit pe anarhistul-mareşal şi executat prin împuşcare...

În vara anului 1941, oraşul Birzula este ocupat de trupele române. Ca-voul este distrus, rămăşițele pământeşti ale lui Kotovski sunt aruncate într-o groapă comună, iar sabia şi trei ordine ale defunctului sunt luate (după război, vor fi retrocedate URSS şi păstrate la Moscova). O soartă asemă-nătoare a avut şi inima. În timpul războiului, etichetele de pe borcane vor fi dezlipite, astfel că nu se mai ştie care este inima revoluționarului nostru.

În Rusia, Kotovski rămâne până azi o figură legendară. Chiar Solje-nițân a scris o nuvelă consacrată uneia din „faptele de eroism” ale acestuia.

La Brizula, însă, cripta în care este depus sicriul lui Kotovski este ză-vorâtă cu un lacăt mare de hambar. Aici, fiecare priveşte istoria în felul lui. Acum câțiva ani, întrebat de un ziarist cine se odihneşte în criptă, un copil a răspuns în ucrainiană: „un bandit roşu”...

...Pe unul din bulevardele cartierului Botanica trecătorul este întâmpinat de monumentul lui Serghei Lazo. Un „revoluționar” destul de controversat, ca şi Kotovski sau Frunze. Descendent dintr-o familie de nobili din județul Orhei, „de naționalitate rusă, cu strămoşi români şi elvețieni” (descendent pe linia tatei din familia Lazo, pe linia mamei din familia Cruşevan), cu stu-dii universitare neterminate, este trimis în 1917 pe frontul din Siberia, unde inițial aderă la partidul eserilor (socialiştii-revoluționari) pentru ca, după octombrie 1917, să se înscrie în partidul bolşevicilor. Destul de dubioasă rămâne istoria „luptei revoluționare” a tânărului Lazo în detaşamentele de partizani din regiunea Vladivostokului, unde acțiunile sale subsersive nu prea alegeau între civili şi militari, între albgardişi, „roşii” sau japonezi. În 1920, Lazo este capturat de japonezi, predat albgardiştilor, care l-au împuşcat, cadavrul fiindu-i ars în cuptorul unei locomotive.

Istoricii moldoveni au opinii diferite privind personalitatea compatri-otului lor. Unii dintre aceştia îi iau apărarea, susținând că ar fi fost o vic-timă a bolşevicilor, întrucât ar fi susținut crearea Republicii Extremul Ori-ent, fiind chiar adjunct al preşedintelui consiliului militar al guvernului

www.dacoromanica.ro

Page 352: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 351

provizoriu din această republică efemeră. Alții îl trec pe lista teroriştilor bolşevici din timpul războiului civil.

În anii ocupației sovietice raionul Sângerei a fost botezat Lazo, alte două localități, ca să nu mai amintesc de şcoli, colhozuri, cămine culturale, au pri-mit numele de ”Serghei Lazo”. Iar în 2008 comuniştii lui Voronin au inclus monumentul lui Lazo pe lista monumentelor istorice...

Personal, sunt rezervat, e drept fără a avea o documentare bogată asu-pra lui Lazo: nu am găsit nimic din care să îl „simt” ataşat cauzei moldo-venilor, iar simplul fapt că era antimonarhist şi adversar al inechităților sociale nu poate face din el un erou național. Internaționalist – poate!

* * *...FSN este scos în afara legii! Nu FSN-ul nostru, ci cel din Rusia, în-

trucât este „o organizație anticonstituțională a cărei existență pe teritoriul Federației Ruse este inadmisibilă, ca de altfel şi a altor organizații extremiste de acest fel” !! Decretul este semnat de Elțîn, la 28 noiembrie. Măsură în forță, caracteristică preşedintelui rus. Cu puțin timp înainte desființase şi „garda pretoriană” (serviciul de pază al parlamentului, format din 5000 persoane!) a preşedintelul parlamentului, Hasbulatov.

30 octombrie: Preşedintele Iliescu depune jurământul de credință față de țară. Discurs lung-lung în fața parlamentarilor. Moldova nu este uitată: evocă din nou consecințele nefaste ale Pactului Ribbentrop-Molotov, ne-cesitatea lichidării acestora „dar exclusiv pe căi paşnice, în acord cu princi- piile general acceptate pe plan european şi înscrise în documnentele CSCE”. Reafirmă sprijinul pentru consolidarea independenței Republicii Moldova, afirmarea acesteia în plan european şi internațional, integrarea sa în Europa. „Viitorul Republicii Moldova este, ca şi al României, în Europa. În această perspectivă cred că trebuie să trecem la o nouă etapă a relațiilor între cele două state româneşti prin consolidarea integrării economice dintre ele şi cre-area spațiului cultural şi spiritual comun”. Recursul la sintagmele „integrare economică”, „spațiu spiritual comun” devine deja obositor, după ce, timp de peste un an au fost vehiculate steril de către ambele părți...

În dimineața zilei de 30 octombrie primesc o ştire cumplită. Doina şi Ion Aldea Teodorovici au avut în cursul nopții un accident de maşină. Ion a mu-rit pe loc. Doina a mai rezistat până la prânz. Când şi-a revenit pentru puține minute, a întrebat unde este Ion. I s-a spus că este în alt salon. „El nu este aşa de grav lovit ca mine, nu?”, au fost ultimele cuvinte ale cântăreței. Ion avea 38 de ani, Doina, doar 34.

www.dacoromanica.ro

Page 353: Chişinău file de jurnal

352 · ION BISTREANU

...Fuseseră, din nou, la Bucureşti, unde erau de obicei găzduiți de Adrian Păunescu. Erau bucuroşi că obținuseră promisiunea imprimării unui disc şi că perfectaseră câteva spectacole prin țară. S-au grăbit să se întoarcă la Chişinău, dar, în apropiere de Coşereni, pe şoseaua perfect dreaptă, autoturismul a de-rapat, lovindu-se de un copac de pe marginea drumului. Şoferul a scăpat cu răni uşoare. Rezultatele anchetei au dat naştere la multe speculații...

I-am cunoscut cu ocazia vizitei preşedintelui Iliescu la Chişinău. Ulte-rior, de câte ori veneau acasă, treceau şi pe la ambasadă. La alegerile parla-mentare din septembrie au venit împreună cu poetul Grigore Vieru. Şi ei, tot cu ajutorul lui Adrian Păunescu, luaseră cetățenia română cam printre primii 100 de moldoveni care aveau documente că au devenit cetățeni ai României.

La 27 august 1991, cîntaseră în Piața Marii Adunări Naționale, unde a fost adoptată Declarația de Independență a Republicii Moldova. Direct din Piață, au plecat la festivalul de la Mamaia unde, în aplauzele spectatorilor, Doina a strigat cu lacrimi în ochi: „Vin aici direct din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, să vă aduc salutul libertăţii noastre”.

Legați sufleteşte de Adrian Păunescu, l-au însoțit pe acesta la multe din spectacolele cenaclului „Totuşi iubirea”; au mers, în mai 1992, şi pe platourile de la Coşnița unde au cântat, la câteva sute de metri de pozițiile separatiştilor, pentru voluntarii şi polițiştii moldoveni...

Pentru moldoveni, moartea soților Teodorovici a fost un adevărat şoc. A fost prima oară când, în afara adunărilor populare din piața centrală a oraşului, am văzut, în aceeaşi piață, sute de mii de oameni, mulți plângând, fără să îşi ascundă lacrimile, care s-au perindat prin fața catafalcului. Impre-sionantă era imaginea cu copilul lor, în vârstă de numai 10 ani, care, alături de bunica sa, nu înțelegea de ce părinții săi sunt în coşciugele acelea reci şi triste...

Toți „marii” republicii au fost la înmormântare.Pe monumentul funerar al celor doi artişti sunt încrustate cuvintele „Ei

au ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul”, parafrază după versul „Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul”, dintr-unul din cântecele lor favorite.

În ziua înmormântării, chiar la cimitir moare în urma unui atac de cord, un alt mare român – lingvistul Ion Dumeniuc, promotor al mişcării de eman-cipare națională, fondatorul revistei „Limba română”...

...Televiziunea română a consacrat memoriei celor doi artişti o lungă emisiune. Bun prilej pentru ca ziarul „Evenimentul zilei” să scrie: „Mor unioniştii. Avem o televiziune bolşevică. Când a murit Anda Călugăreanu nu au dat nimic, iar acum ni-i dau pe Ion şi Doina Aldea”. Trist! M-am mai con-solat, când mi-am reamintit că şi la Chişinău, cu o lună înainte de dispariția

www.dacoromanica.ro

Page 354: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 353

celor doi, publicația „Țara” (unionistă!!) publicase un vers „dedicat” Doinei: „Doamnă-n tricolor îmbrăcată,/Cum mergi, Doamnă a noastră, la veceu?!”...

* * *Un oficial moldovean îmi reproşează că, în timp ce programul televi-

ziunii naționale române este recepționat integral în Moldova, televiziunea română se rezumă doar la retransmiterea buletinului principal de ştiri al te-leviziunii moldovene, şi asta doar pe programul 2, care are o arie redusă de recepție. Verific un program TV. „Mesager” Moldova este într-adevăr trecut pe programul 2 şi reluat dimineața la ora 7 pe canalul 1. Reproşul era înteme-iat. Dar România optase pentru economia de piață, iar televiziunea moldo-veană nu făcea audiență. Unirea? Frații de sînge? Asta e treaba politicienilor, nu neapărat a televiziunii.

30 octombrie: senzație la televiziunea moscovită! Se anunță că într-o mapă specială din arhiva CC al PCUS a fost găsit documentul original al Protocolului secret la Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, plus încă alte 5 protocoale anexă, despre care până atunci nu se făcuse mare caz.

La cîteva zile după oficializarea existenței originalului anexei, partea rusă a transmis şi României un set de còpii ale înțelegerilor secrete sovieto-germane din perioada 1939-1941: Protocolul adițional secret cu privire la delimitarea sferelor de interes ale Germaniei şi URSS, semnat la 23 august 1939; Protocolul confidențial cu privire la problema transferului populației domiciliate în sferele de interese ale guvernelor URSS şi Germaniei, semnat la 28 septembrie 1939; Explicațiile la protocolul adițional secret din 23 au-gust 1939, semnate de Molotov şi Schulenburg la 28 august 1939; Protoco-lul adițional secret cu privire la modificarea acordului din 23 august 1939 privind sferele de interese ale Germaniei şi URSS, semnat la 28 septembrie 1939; Protocolul adițional secret privind interzicerea agitației poloneze pe teritoriul celeilalte părți contractante, semnat de Molotov şi Ribbentrop la 28 septembrie 1939; Protocolul privind renunțarea de către Germania la pretențiile asupra unei părți a teritoriului Lituaniei, indicată în protocolul adițional secret din 28 sept.1939, semnat de Molotov şi Schulenburg la 10 ianuarie 1941. Fusese nevoie să treacă 53 de ani pentru ca ruşii să recunoască existența acestor documente...

* * *...În dimineața zilei de 12 mai 1945, la trei zile de la capitularea ne-

condiționată a Germaniei, undeva în Turingia lt. colonelul britanic R.C.

www.dacoromanica.ro

Page 355: Chişinău file de jurnal

354 · ION BISTREANU

Thomson este oprit de un localnic în vârstă, îmbrăcat modest dar cu o notă uşoară de eleganță, care îl roagă să preia un plic pe care să îl expedieze la Lon-dra, celor mai înalte autorități. Vădit intrigat, ofițerul britanic l-a întrebat ce conține scrisoarea. Necunoscutul şi-a declinat identitatea: Karl von Lo-esch, consilier diplomatic în ministerul de externe german, adăugând că se află în posesia còpiilor unor importante documente diplomatice ale Reichu-lui, pe care ar dori să le transmită Marii Britanii. Mesajul a fost transmis la Londra, unde a stârnit un real interes, astfel că, la numai câteva zile, o echipă de experți britanici şi americani a sosit la castelul Schönberg din Thuringia unde, la rădăcina unui copac din parcul castelului, au descoperit, la cca o ju-mătate de metru sub pământ, o cutie de metal plină cu microfilme: 20 de role, conținând fotocopiile a 9725 pagini de documente secrete şi strict se-crete din arhiva ministerului german de externe. Ordinul lui Ribbentrop, în februarie 1944, fusese ca aceste documente să fie distruse, însă von Loesch a considerat că este bine, „pentru istorie”, să păstreze unele fotocopii.

Cine era Loesch? Diplomat german de rang înalt, unul din specialiştii în teoria „spațiului vital”, autor al mai multor lucrări despre relațiile germano-poloneze, inclusiv în problema coridorului Danzig. În 1938, împreună cu activiştii nazişti Frick, Rosenberg, Boehm, publicase în anuarul de speciali-tate al Reichului articolul „Teritoriile germane din vecinătatea frontierei” care, în principalele puncte, rezuma ideile ce aveau să fie cuprinse în Acordu-rile de la Munchen din acelaşi an. Loesch nu a lăsat memorii, nu a făcut nici o declarație publică privind microfilmele şi, în general, nu se mai ştie nimic despre el după 1945.

Microfilmele au fost transportate la Marburg, unde era un centru de colectare a documentelor-trofeu, iar apoi la Londra, pentru a fi studiate de specialiştii ministerului aviației, care au descoperit printre documente şi fai-mosul protocol anexă privind împărțirea sferelor de influență între URSS şi Germania. Ulterior, câte un set de cópii a fost transmis celor trei aliați occi-dentali – SUA, Marea Britanie şi Franța. În anul 1959, microfilmele au fost predate Germaniei Federale.

Primele informații despre existența protocolului secret sovieto-german din 1939 apăruseră în august-sept. 1939, în în presa americană (New York Times, Times). Iar la 24 sept. 1939, sub semnătura căpitanului John Huston Craig, în American Journal fusese tipărit articolul „Nazi-Soviet deal to mas-ter World seen in secret pact”, însoțit de o hartă pe care statele baltice erau marcate ca urmând a intra în sfera de influență a URSS. Autorul a însoțit harta cu o remarcă sugestivă: „micile popoare de la Baltica la Marea Neagră îngheață de frică când aud de acest monstru Frankenstein!” La întrebările

www.dacoromanica.ro

Page 356: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 355

punctuale ale diplomaților din cele trei state baltice, niciunul din guvernele occidentale nu a confirmat informațiile apărute în presă.

Se pare că la originea scurgerii informației despre protocolul secret ar fi fost diplomatul german de la Moscova, Hans Wolfgang von Herwarth Bit-Hans Wolfgang von Herwarth Bit- Herwarth Bit-Herwarth Bit-tenfeld, care avea o bunică evreică; acesta i-a informat pe colegii săi italian, Guido Relli, şi pe însărcinatul cu afaceri american, Charles Bohlen, despre protocolul secret, fără a dezvălui însă aranjamentele politice şi teritoriale con-venite de URSS şi Germania.

Despre înțelegerile dintre Stalin şi Hitler s-a scris şi în Europa. La numai o lună după semnarea pactului, agenția de presă Havas şi, mai apoi, revista belgiană „Revue de droit international” a publicat textul unei cuvântări pe care Stalin ar fi ținut-o în Biroul Politic, la 19 august, cu patru zile înainte de semnarea documentului cu nemții. Sovieticii au dezmințit informația, însă, date fiind ideile cuprinse în textul publicat, mulți cercetători continuă să în-cline în favoarea autenticității textului. Ideea principală a cuvântării consta în teza că interesele de securitate ale URSS vor fi apărate de un conflict armat între țările capitaliste. „Suntem convinşi că, dacă vom încheia un tratat de alianță cu Franța şi cu Marea Britanie, Germania se va vedea obligată să dea înapoi în fața Poloniei şi să caute un modus vivendi cu puterile occidentale. Astfel, războiul ar putea fi evitat şi, atunci, evoluția ulterioară a acestei stări de lucruri va căpăta un caracter primejdios pentru noi. Pe de altă parte, dacă acceptăm propunerea Germaniei, pe care o cunoaşteți, de a încheia cu ea un pact de neagresiune, Germania va ataca cu siguranță Polonia, iar intervenția în acest război a Angliei şi Franței va deveni inevitabilă. În aceste condiții, vom avea mari şanse de a rămâne în afara conflictului şi vom putea aştepta avantajos rândul nostru. Este exact ceea ce reclamă interesul nostru. Astfel, alegerea noastră este clară: trebuie să acceptăm propunerea germană”.

Stalin ar fi evocat şi câştigurile previzibile ale Uniunii sovietice: anexarea estului Poloniei, libertatea de acțiune în țările baltice, reanexarea Basarabiei („Hitler nu se opune revenirii Basarabiei la Rusia”), obținerea unei zone de influență în România, Bulgaria şi Ungaria şi chiar în Iugoslavia, dacă şi Ita-lia va fi de acord. Este de remarcat un lucru: aceste „câştiguri” previzionate de Stalin figurau deja în instrucțiunile date de Hitler lui Ribbentrop privind concesiile pe care le-ar putea face Germania în cursul negocierilor cu ruşii!

Până azi, acest document rămâne o enigmă. Probabil că întregul adevăr îl vom afla atunci când la Kremlin se va decide şi desecretizarea completă a „mapei Stalin”....

La 7 septembrie 1939, într-o lungă discuție pe temele de mai sus cu Gh. Dimitrov, pe atunci secretar general al Comitetului Executiv al Inter-

www.dacoromanica.ro

Page 357: Chişinău file de jurnal

356 · ION BISTREANU

naționalei Comuniste Stalin a explicat de ce a renunțat la preconizata alianță cu Anglia şi Franța: „englezii si francezii ar fi vrut să ne aibă angajați şi să nu plătească nimic! Noi, desigur, n-am fi intrat argați, cu atât mai puțin, cu cât nu primeam nimic”.

Şi, o istorioară anecdotică povestită de un comunist german imigrant în URSS. Într-o dimineață de septembrie 1939, secretarul de partid al uzinei unde lucra, l-a felicitat în legătură cu „succesele armatei germane în Polonia”. „– Asta nu e motiv de felicitare. – De ce? Tu, neamț, nu vrei o victorie asupra polonezilor? – Vreau, dar să învingă revoluția, nu Hitler. – Ei, astea-s vorbe. Important că Hitler ne ajută să învingem panii polonezi! ”. Şi i-au învins, fără prea multe lacrimi şi proteste ale altor capitale.

La 29 septembrie 1939 ziarul „Pravda” a publicat un comunicat oficial „În legătură cu încheierea tratatului sovieto-german de prietenie şi de graniță între URSS şi Germania, din 28 septembrie” şi o hartă cu explicația: „Fronti-era intereselor de stat reciproce ale URSS şi Germaniei pe teritoriul fostului stat polonez”. Aceeaşi hartă, dar cu semnăturile lui Stalin şi Ribbentrop a fost arătată de Yakovlev la congresul deputaților din 24 decembrie 1989, ca o con-firmare a existenței protocolului secret.

La declanşarea atacului împotriva URSS, nemții nu au făcut un mare se-cret din târgul încheiat cu sovieticii privind delimitarea sferelor de interese. În nota ministerului german de externe adresată guvernului sovietic la 21 iu-nie 1941, putem citi: „esența acestor înțelegeri ( cele de la 23 august şi 28 septembrie 1939 – n.n.) a constat în (...) delimitarea sferelor de interese şi abținerea Reichului german de la vreo influență în Finlanda, Letonia, Esto-nia, Lituania şi Basarabia (...) Ocupând şi bolşevizând întreaga sferă de inte-rese în Europa de est şi în Balcani acordată URSS de către guvernul Reichu-lui, guvernul sovietic a încălcat clar şi fără echivoc înțelegerile de la Moscova”.

Această notă a fost citită în întreaga lume, la 22 iunie 1941, însă nimeni nu a rămas mut de uimire şi nimeni nu a exclamat: „cum? ei şi-au împărțit sferele de influență?”.

În timpul procesului criminalilor de război de la Nurenberg apare pe neaşteptate şi subiectul protocolului secret. La începutul lunii martie 1946, unul din acuzatorii americani îşi informează colegii rus şi britanic că apăra-rea pregăteşte o „bombă”, anume acuzarea URSS de complot cu Germania privind agresiunea în Polonia şi Finlanda şi anexarea statelor baltice. Ge-neralul Rudenko, principalul acuzator sovietic, ia în serios avertismentul şi reaminteşte aliaților convenita „listă neagră” de subiecte care să nu evocate în timpul procesului: structura politică şi socială a URSS, Pactul Ribbentrop-

www.dacoromanica.ro

Page 358: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 357

Molotov şi orice alte subiecte conexe – chestiunea balcanică, republicile bal-tice, relațiile sovieto-poloneze.

La 1 aprilie, Alfred Seidl, avocatul lui Ribbentrop, aruncă pisica în hulu-bărie: prezintă o listă a protocoalelor secrete şi cere să fie audiat, ca martor, un fost consilier juridic al lui Ribbentrop. Peste ani, Seidl mărturisea că „nici până acum nu ştiu exact cine mi-a dat hârtiile. Însă am destule indicii să cred că documentul mi-a fost plasat de partea americană, adică de echipa de acu-zatori sau de serviciile secrete americane.”

Rudenko a întrerupt brutal pledoaria avocatului, pe motiv că acest su-biect nu are legătură cu apărarea.

Din păcate, Seidl avea doar o fotocopie a protocolului, neautentificată, aşa că unul din consilierii britanici l-a sfătuit să se adreseze delegației sovie-tice pentru clarificări. Seidl nu a reuşit să ajungă până la Rudenko. L-a primit un general, N.D.Zoria, căruia i-a spus că are fotocopiile documentelor din 23 august şi 28 septembrie. Generalul a răspuns vag că „mă tem că această discuție nu are nici un sens”. Seidl nu s-a dat bătut: a luat o nouă declarație consilierului juridic german Friederich Haus, însă, straniu, affidafitul s-a...pierdul la biroul de traduceri!

La 21 mai, Seidl l-a adus la bară pe martorul Ernst von Weitzaker, fost se-cretar de stat al lui Ribbentrop, şi care făcuse parte din delegația germană care s-a deplasat la Moscova la 23 august 1939. Din nou intervine Rudenko: „ne aflăm aici pentru a judeca crimele principalilor criminali de război germani, şi nu aveți ca sarcină să analizați politica externă a altor state”. În continuare, nu i s-a mai permis lui Seidl să prezinte protocolul secret. Acesta a fost, însă, tipărit chiar a doua zi în ziarul american de provincie „The Saint Louis Post Dispatch”.

Insistențele avocatului şi apariția în presă a documentului l-au determi-nat pe Rudenko să arunce întreaga vină asupra generalului Zoria care, chipu-rile, nu a adoptat o poziție tranşantă în discuția cu Seidl, permițând acestuia să aducă acele documente în instanță. La 23 mai generalul Zoria este găsit mort, împuşcat în cap. Concluzia anchetei: un accident din neatenție. Deşi un prim ordin de la Moscova a fost ca trupul lui Zoria să fie transportat în țară, un al doilea ordin a dispus să fie înmormîntat la Leipzig, în absența vreunui membru al familiei....

La procesul de la Nurenberg, delicatul subiect al protocoalelor secrete sovieto-germane a fost închis şi ca urmare a „bunăvoinței” acuzatorilor ame-rican şi britanic.

În 1948, protocoalele secrete sovieto-germane din 1939 au fost date publicității în SUA. URSS a negat cu încăpățînare existența acestora, califi-

www.dacoromanica.ro

Page 359: Chişinău file de jurnal

358 · ION BISTREANU

cându-le drept falsuri ale propagandei imperialiste. La scurt timp, în URSS a apărut şi o broşură cu titlul „Falsificatorii istoriei. Informație istorică”. Parțial redactată de Stalin, după unele surse sovietice, broşura nega categoric existența protocoalelor secrete din 1939, apreciind în acelaşi timp Pactul de neagresiune de la 23 august 1939 drept „un pas înțelept şi clarvăzător al poli-ticii externe sovietice în situația existentă la acel moment”.

În anii următori, documentele au mai fost publicate în Germania, în 1949, la Tubingen, chiar de Alfred Seidl, şi apoi între anii 1956-1969, la Ba-den-Baden. În 1983, tot în SUA, documentele sunt publicate în premieră şi în limba rusă.

În 1975, când colecția de „documente ale politicii externe a URSS” a ajuns la anul 1939, publicarea documentelor a fost stopată, reluându-se abia după 15 ani, în 1990.

Citisem şi eu despre aceste „falsificări”, colegi mai în vârstă din minister îmi relataseră despre desele referiri în presa occidentală privind existența pro-tocolului secret. În 1972, când lucram la ambasada noastră de la Moscova, l-am cunoscut pe Hermann Pörtzgen, corespondent al ziarului „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Acesta fusese, până în 1940, corespondent la Moscova al aceluiaşi ziar şi participase, alături de un număr restrâns de ziarişti germani, la semnarea Pactului de neagresiune. După semnare, unul din însoțitorii lui Ribbentrop i-a spus, strict confidențial, fără detalii, că a mai fost semnat şi un protocol adițional privind sfera de interese în Europa a celor două state. „Evident, informația nu a ajuns în presa germană; nu puteam să transmit o asemenea informație ziarului meu, care, bineînțeles că nici nu ar fi publicat-o. În plus, ştiam ce mă aştepta dacă aş fi făcut o asemenea dezvăluire...”, mi-a mărturisit ziaristul. Cum ajunsese Pörtzgen din nou corespondent la Mos-cova? În septembrie 1944, era corespondent de război în Bulgaria. „Datorită vouă, românilor, care ați trecut de partea ruşilor, trupele sovietice au ajuns în numai două săptămâni la Sofia unde am fost făcut prizonier.” Mi-a povestit cum a avut „norocul” să nu fie trimis la minele din Ural, ci a fost repartizat într-un lagăr din apropierea Moscovei, lucrând la construirea şoselei de cen-tură a oraşului şi la ridicarea clădirii ministerului sovietic de externe. Cu oca-zia primei vizite la Moscova a cancelarului Adenauer, în 1955, a fost eliberat. În Germania nu şi-a mai reîntâlnit familia. Soția se recăsătorise prin 1950, întrucât Hermann fusese declarat oficial dispărut. S-a reangajat la ziar şi a ce-rut insistent să fie trimis din nou la Moscova. Îmi spunea că presimte că va muri la Moscova (avea 72 ani) şi că doreşte să fie înmormântat într-unul din satele de lângă capitala sovietică, unde fusese lagărul de prizonieri germani. A

www.dacoromanica.ro

Page 360: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 359

decedat în 1975. În pofida insistențelor familiei, autoritățile sovietice nu au permis împlinirea ultimei dorinței a acestuia...

În a doua jumătate a anilor ’80, subiectul protocoalelor secrete sovieto-germane revine în actualitate. Publicarea în presa republicilor baltice – la inițiativa Fronturilor Populare – a protocoalelor secrete a declanşat ample dezbateri în restul presei din URSS. Evident, dezbaterea declanşată în țările baltice avea cu totul alt caracter, având în vedere că fronturile populare din aceste țări militau deschis pentru separarea de URSS iar chestiunea (ne)legitimității evenimentelor din anii 1939-1940 a devenit suport ideologic şi juridic pentru atingerea acestui scop.

Moscova oficială reacționează destul de palid. În timpul unei vizite în Po-lonia, Gorbaciov repetă arhicunoscuta versiune a documentelor „falsificate” şi inexistența unor atari documente în arhivele sovietice. Totuşi, undeva la sfârşitul anului 1987, în Olimpul puterii de la Kremlin a avut loc un schimb de opinii pe această temă. Majoritatea celor prezenți, inclusiv Gromîko, s-a pronunțat pentru recunoaşterea existenței documentelor. Gorbaciov a avut ultimul cuvânt: „atât timp cât în fața mea nu vor sta originalele, nu pot ca pe baza unor còpii să-mi asum o responsabilitate politică şi să recunosc că pro-tocoalele au existat”. Şi, a adăugat Gorbaciov, „şi aşa avem destul probleme în perioada perestroicii”. Aceeaşi poziție a ocupat-o şi în ceea ce priveşte docu-mentele privind masacrele de la Katîn. Gorbaciov rămânea, totuşi, un condu-cător de tip sovietic, iar recunoaşterea, atât a existenței protocoalelor secrete, cât şi a tragediei de la Katîn ar fi însemnat recunoaşterea intrării URSS în război alături de Germania nazistă, recunoaşterea unor crime săvârşite de re-gimul sovietic. Chiar şi o delimitare de „crimele staliniste” nu ar fi ajutat prea mult.

În timpul unei vizite a lui Gorbaciov la Bonn, prin 1987 sau 1988, Can-celarul Kohl lasă, chipurile din neatenție, să scape informația că Germania deține originalele tuturor documentelor semnate de Germania şi URSS în august-septembrie 1939, inclusiv faimosul protocol secret de care se vorbea în toată lumea. Cei doi lideri convin ca „deocamdată” să nu abordeze public acest subiect. Întors la Moscova, Gorbaciov a dat dispoziție să fie căutate originalele sovietice, considerând că aceste documente sunt de importanță vitală, având în vedere imperativele „marii politici” a URSS în perioada re-spectivă, care viza două elemente critice: relația cu Polonia şi cu țările Baltice, relații care aveau serioase legături cu protocoalele secrete.

Republicile baltice insistă pe o reacție oficială. Gorbaciov este nevoit să cedeze, astfel că, la 2 iunie 1989, primul Congres al deputaților poporu-lui din URSS a decis crearea unei comisii (26 membri) care să elaboreze o

www.dacoromanica.ro

Page 361: Chişinău file de jurnal

360 · ION BISTREANU

evaluare politică şi juridică (atenție la scop! – n.n.) a Tratatului de neagre-siune de la 23 august 1939. Preşedintele comisiei: Al. Yakovlev, principalul sfătuitor al liderului sovietic în toată perioada perestroikăi şi glasnostiului, membru al Biroului Politic al CC al PCUS. Vicepreşedinți: Valentin Falin, şeful secției internaționale a CC al PCUS (fost mulți ani ambasador în Ger-mania), I.N.Afanasiev, rectorul institutului de istorie şi arhivistică, precum şi deputatul estonian Edgar Savisaar. Membrii comisiei: 4 reprezentanți ai Estoniei, 3 din Letonia, 2 din RSS Moldovenească (scriitorul Ion Druță şi preşedintele asociației republicane a sindicatelor moldoveneşti, Grigorii Ere-mei), 2 ucrainieni, un belarus, un armean, un kîrkîz (scriitorul Cinghiz Ait-matov), 4 democrați ruşi şi 4 reprezentanți ai conducerii URSS.

Din anturajul liderului sovietic, doar consilierul său Anatolii Cerniaev a crezut cele spuse de Kohl şi a decis să trimită în Germania un expert pentru studierea documentelor aflate în arhivele germane. Pentru această misiune a fost desemnat profesorul Lev Bezîmenski care, la revenirea în țară, a redactat un raport detaliat care puncta, în principal, următoarele:

– Partea germană a confirmat că originalele protocoalelor au fost distruse în martie 1944, în timpul unui bombardament. In original s-a păstrat doar dosarul special cu scrisorile de acreditare ale ambasadorului şi alte probleme ale ambasadei Germaniei la Moscova, documente în care se face des referire la protocoalele secrete.

– Fotocopiile protocoalelor secrete îşi au sursa în microfilmele capturate de o grupă anglo-americană în Turingia, în aprilie 1945, documente care au primit ulterior numele de cod „colecția von Loesch” (după numele celui care le-a predat anglo-americanilor în 1945).

– Colecția cuprinde 20 negative cu documente privind politica externă germană la sfârşitul sec.al XIX-lea, începutul sec al XX-lea, dar grosul îl con-stituie documentele din perioada 1933-1944. Pe fiecare rolă de film sunt 500-600 documente, cu calitate variabilă, ceea ce atestă graba cu care au fost fotocopiate – dezordonat, fără o sortare prealabilă. Protocolul secret din 23 august 1939 se află în rola F-16, laolaltă cu textul înțelegerii germano-spani-ole din 1937 şi alte câteva documente, fără semnătură, privind „procesele de la Moscova”, precum şi câteva înțelegeri germano-iugoslave. În afară de textul protocolului în cele două limbi, pe rola 624 a mai fost descoperit încă un text al protocolului, dactilografiat cu caractere mari, deoarece Hitler detesta să poarte ochelari.

– Falsificarea cadrelor foto cu protocolul secret apare exclusă, deoarece întreaga colecție este formată din documente istorice de mare importanță, ca atare imposibil de crezut că de dragul unui singur document au fost falsificate

www.dacoromanica.ro

Page 362: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 361

alte câteva mii. Semnăturile de pe document sunt foarte clare în microfilm: sub textul rus, semnătura lui Molotov este în grafie chirilică, pe cel german – în grafie latină. Acest lucru nu trebuie să trezească suspiciuni, pentru că şi pe cele două exemplare originale ale Pactului de Neagresiune semnăturile lui Molotov erau similare.

Comisia Yakovlev şi-a desfăşurat lucrările destul de greoi, cu multe mo-mente tensionate, cu nesfârşite şedințe sterile, cu încercări de blocare a lucră-rilor etc.

Încă de la începerea lucrărilor, Yakovlev a punctat care ar fi, în opinia lui, sarcinile comisiei, în aşa fel încât să se redacteze un raport „realist”, care să fie acceptat de Congresul deputaților: constatarea că documentele secrete au existat, dar nu s-au găsit originalele; ele şi-au încetat valabilitatea odată cu agresiunea Germaniei; aprecierea asupra protocoalelor nu trebuie făcută depăşind limitele mandatului comisiei; statutul republicilor unionale cade sub incidența legilor sovietice, şi nu are legătură cu înțelegerile sovieto-ger-mane; nu ar fi de dorit abordarea unor chestiuni privind Polonia, Europa de Est şi Finlanda. De asemenea, invocând unele opinii britanice, Yakovlev a in-sistat pe eliminarea din hotărîrile comisiei a oricăror referiri la Pactul Briand-Kellog.Tot cu trimitere la pozițiile britanice, Yakovlev a repetat cunoscuta frază „nu există nici duşmani veşnici, nici prieteni veşnici, veşnice sunt doar interesele naționale” adăugând: „cinic, dar din păcate aste este realitatea!”; responsabilitatea pentru semnarea protocoalelor secrete revine doar condu-cerii staliniste, întrucât, atunci, în 1939, în Sovietul Suprem al URSS s-a su-pus ratificării doar Pactul de neagresiune.

În prima fază a lucrărilor comisiei, experții din MAE sovietic au susținut că ansamblul faptelor nu oferă temei pentru condamnarea Pactului, ci doar recunoaşterea acestuia ca neoperant chiar din momentul semnării, sublini-ind că toate documentele semnate cu Germania şi-au încetat valabilitatea din momentul agresiunii împotriva URSS. În opinia lor, totul se rezuma la o ne-cesitate politică în a confirma anularea acestor înțelegeri.

Însă, cele peste 1500 documentele prezentate de Falin au oferit, din neatenție, argumente în plus pentru comisie: două telegrame ale misiunii militare franceze în care se menționa că în timpul negocierilor cu caracter militar din vara anului 1939, premergătoare semnării documentului cu Ger-mania, URSS a pus o condiție sine qua non: Franța să accepte introducerea trupelor sovietice pe teritoriile statelor baltice, Poloniei şi României, ceea ce atesta intenția clară a lui Stalin de a ocupa măcar preventiv statele vecine. Întrucât Franța şi Anglia au respins propunerea, URSS şi-a întors fața către Germania.

www.dacoromanica.ro

Page 363: Chişinău file de jurnal

362 · ION BISTREANU

În august activitatea comisiei s-a confruntat cu o criză majoră: istoricul Iuri Afanasiev, membru al grupului radical de deputați, a cerut ca un raport intermediar al Comisiei să fie prezentat până la 23 august, când se împlineau 50 ani de la semnarea documentelor incriminate. Gorbaciov şi câțiva mem-bri ai Biroului Politic s-au opus, cu excepția lui Şevardnadze. În presă au fost publicate mai multe comentarii cu scopul vădit de a pregăti opinia publică pentru o respingere a raportului Comisiei. Mai mulți oficiali sovietici, inclu-siv Gomîko, neagă public existența protocoalelor secrete. Chiar Yakovlev a acordat ziarului „Pravda” (18 august) un interviu destul de confuz, susținând că URSS ar fi fost fost nevoită să semneze aceste documente: „interesele naționale ale Uniunii Sovietice reclamau acțiuni hotărâte. Dacă nu a reuşit să se opună colectiv, a trebuit să preîntâmpine ca „marşul în Polonia” al Ger-maniei să nu devină un preludiu al cotropirii regiunii baltice şi realizarea pla-nurilor hitleriştilor de a-şi asigura „spațiul vital” prin cotropirea Ucrainei”. În opinia lui, la 17 septembrie 1939 armata sovietică a intrat în Ucraina de Vest şi în Bielorusia de vest, şi nu pe teritoriul statului polonez! De asemenea, a respins orice conexiune între pact, protocolul secret şi schimbarea statutului statelor baltice...

În final, Gorbaciov a acceptat ca raportul să fie prezentat la cel de al doi-Gorbaciov a acceptat ca raportul să fie prezentat la cel de al doi-rtul să fie prezentat la cel de al doi-lea Congres al Deputaților Poporului din URSS.

La 23 decembrie 1989, Yakovlev a prezentat un amplu raport în fața Congresului, informând deputații că nu au putut fi găsite, nici în Germania nici în URSS, originalele protocoalelor secrete, dar analiza ştiințifică şi teh-nică a fotocopiilor existente în arhivele germane confirmă autenticitatea lor.

În acea şedință memorabilă a Congresului deputaților, agrementată cu luări de cuvânt care mai de care mai agresive, mai colorate, s-a auzit şi glasul basarabenilor. Nu vocea lui Druță sau a lui Eremei, membri ai Comisiei Ya-kovlev, ci a deputatei L.I. Iorga (Leonida Lari – n.n.): „Domnilor deputați, problema este că, în 1917, când au fost eliberate toate coloniile fostului im-periu țarist, a fost eliberată şi Basarabia. Şi acest lucru a fost recunoscut ofi-cial printr-o telegramă de la Petrograd. Apoi, în 1940, ştim toți ce s-a întâm-plat. Au fost încălcate drepturile republicii democratice care a fost creată la 2 decembrie 1917. Mai mult, la Kiev a avut loc congresul tuturor națiunilor eliberate. Şi la acest congres a fost adoptat programul acestor națiuni, care cuprindea toate exigențele noastre de azi. Istoria se repetă. A fost exigența suveranității națiunilor, a limbii de stat, a limbii ruse ca mijloc de comunicare între națiuni. Mai mult, a fost recunoscută armata națională. Acum, generali noştri sunt uimiți de acest lucru. Întrebarea mea este: dacă Basarabia a fost colonie a imperiului țarist, de ce acum ați spus că ea a fost înapoiată, ca şi cum

www.dacoromanica.ro

Page 364: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 363

ar fi fost o proprietate a Uniunii Sovietice, a Rusiei? Dacă în pact se menționa numai Basarabia, de ce în loc de Basarabia Stalin a cotropit şi Moldova, şi Bu-covina? Apropo, Basarabia este formată doar din Akkerman, Chilia şi Ismail, care acum se află în Ucraina.”

Yakovlev a răspuns: „Vă rog să țineți cont de mandatul comisiei noastre. Dumneavoastră, Congresul, l-ați formulat foarte exact: tratatul de neagre-siune din 1939. Toți înțelegem că această temă este de aşa natură, încât se poate ieşi la nesfârşit din cadrul ei, atât până la pact, cât şi după pact. Oferă temei pentru aceasta, dar însărcinarea dată de dvs a fost concretă: tratatul din 1939.” Şi cu asta s-a epuizat subiectul Basarabia!

În sfârşit, dezbaterile, întrebările, explicațiile au fost de aşa natură, încât deputații nu au fost convinşi. Pentru adoptarea unei Hotărâri au lipsit doar 60 de voturi...

Ceva s-a întâmplat, totuşi, în acea zi. Ce anume a determinat brusca întorsătură a evenimentelor, nu am reuşit să descifrez. Fapt este că Yako-vlev convoacă în aceeaşi seară o nouă şedință a Comisiei şi, surpriză! Primul adjunct al ministrului de externe, A.G. Kovaliov, aduce din arhiva MAE o „notă de serviciu”, datată 20 aprilie 1949, încheiată de D. Smirnov, adjunctul şefului secretariatului lui Molotov, şi B. Podțerob, consilier principal al mi-nistrului, care făcea referire la predarea/primirea a 8 originale ale protocoale-lor secrete şi a trei cópii în limbile rusă şi germană împreună cu alte câteva do-cumente, inclusiv secrete, privind protocoale încheiate cu SUA şi Finlanda, în perioada 1939-1949, dar fără legătură cu documentele sovieto-germane. Comisia a fost rugată să nu dezvăluie conținutul documentului secret între SUA şi URSS, care nu se referea însă la statele baltice! De ce Kovaliov a adus abia în ultima zi „probele”, rămâne o enigmă!!

La 24 decembrie, Yakovlev vine în fața deputaților cu noul document. De data aceasta este convingător, astfel că Hotărârea a fost adoptată cu 1435 voturi pentru, 251- contra şi 266 abțineri. În Hotărârea adoptată, „Congresul deputaţilor poporului ai URSS condamnă semnarea Protocolului secret adi-ţional din 23 august 1939 şi a altor înţelegeri secrete cu Germania. Congresul recunoaşte că protocoalele secrete sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi de valabilitate din momentul semnării lor. Protocoalele nu au creat o nouă bază juridică pentru relaţiile Uniunii Sovietice cu terţe ţări, dar au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita pre-siuni asupra altor state prin recurgerea la forţă, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de acestea“.

Singurul amendament pe textul proiectului de hotărâre a fost eliminarea ultimului paragraf: „Congresul constată că, după semnarea Tratatului de la

www.dacoromanica.ro

Page 365: Chişinău file de jurnal

364 · ION BISTREANU

23 august 1939 şi a protocolului anexă secret, cotitura bruscă a lui Stalin şi a anturajului său de la lupta ireconciliabilă împotriva fascismului la colabora-rea cu Germania nazistă a dezorientat serios forțele care se pronunțau împo-triva agresiunii, a războiului şi a fascismului...”.

Evident, întreaga vină pentru semnarea protocoalelor secrete a fost pusă în cârca lui Hitler şi Stalin.

Conducerea sovietică părea mulțumită: reuşise, totuşi, să facă din Ho-tărârea de la 24 decembrie o simplă declarație politică, fără efecte juridice. Pentru URSS esențială era menținerea status quo-ului teritorial cu orice preț.

Aş vrea să relev un aspect care generează, până în ziua de azi fel de fel de confuzii. Hotărârea Congresului deputaților poporului nu a condamnat Pactul de neagresiune semnat la 23 august 1939. Dimpotrivă, a apreciat că Pactul Ribbentrop-Molotov sau, cum era oficial denumit, „Pactul de neagre-siune”, „nu a fost în contradicție cu normele dreptului internațional şi practi-cii tratatelor dintre state” dar şi acesta şi-a pierdut valabilitatea în momentul atacului Germaniei asupra URSS, la 22 iunie 1941. De condamnat, a fost condamnat doar protocolul secret privind împărțirea sferelor de influență şi celelalte protocoale secrete, considerate lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor. Însă în textul hotărârii adoptate de deputați nu găsim nici măcar o virgulă pe care să o interpretăm ca o uşă întredeschisă pentru lichidarea consecințelor protocolului secret din august 1939: „Congresul a constatat că protocolul din 23 august 1939 şi alte protocoale secrete sem-nate cu Germania în anii 1939-1941, au constituit, atât prin metoda înche-ierii lor, cât şi prin conținut, o abatere de la principiile leniniste ale politicii externe sovietice. Măsurile întreprinse în ele privind delimitarea „sferelor de interese” ale URSS şi Germaniei şi alte acțiuni s-au aflat din punct de ve-dere juridic în contradicție cu suveranitatea şi independența unor țări terțe. Congresul remarcă faptul că în acea perioadă relațiile URSS cu Letonia, Li-tuania şi Estonia s-au reglementat printr-un sistem de tratate. Conform trata-tului de pace din 1920 şi a tratatelor de neagresiune încheiate înte anii 1926-1933, participanții la aceste tratate s-au obligat să respecte reciproc în toate circumstanțele suveranitatea, integritatea şi inviolabilitatea teritorială a fiecă-ruia. Uniunea Sovietică avea obligații similare şi față de Polonia şi Finlanda”. Despre Basarabia, nici măcar o virgulă!

În anii imediat următori au continuat cercetările în arhiva rusă, în special cea a CC al PCUS, din Staraia ploşciadi nr.4, cu studierea „mapei speciale”, denumire convențională pentru un dosar cu documente cu grade diferite de secretizare. Puțini ştiau însă că mai era un „pachet închis”, sigilat cu câteva sigilii, marcat cu litera K(confidențial) şi numerotat „34”, care s-a aflat la Mo-

www.dacoromanica.ro

Page 366: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 365

lotov până în octombrie 1952, când a fost transmis la „secția generală” a CC al PCUS. Decizia se pare a fi fost luată ca urmare a pierderii graduale a încre-derii lui Stalin în Molotov, după arestarea soției acestuia, Polina Jemciujina…

În noul loc de păstrare, pachetul a fost codificat: nr. 46-G9A/4-1, cu ti-tlul „Tratatul sovieto-german din 1939”. În opisul însoțitor erau menționate 8 documente şi două hărți: protocolul anexă secret „privind frontierele sfe-relor de interese”, de la 23 august 1939; clarificări aduse acestui protocol la 28 august (includerea în aliniamentul de delimitare a râului Pissa); protoco-lul confidențial privind strămutarea populației poloneze; protocolul secret „privind schimbarea sferelor de influență”, datat 28 septembrie; protocolul secret „privind interzicerea agitației poloneze”, datat 2 septembrie; protoco-lul privind renunţarea de către Germania „la pretenţiile asupra unei părţi a teritoriului Lituaniei”, datat 10 ianuarie 1941; declaraţia privind consultările reciproce (28 septembrie); schimbul de scrisori privind relaţiile economice (28 septembrie).

Mulți ani, pachetele închise nr 34 şi nr 35 (ultimul conținea hărți mari ale împărțirii Poloniei) au rămas sigilate. La 8 iulie 1975 A.Gromîko a primit un set de cópii pe care le-a returnat la CC al PCUS în martie 1977, unde au fost distruse. Procedura s-a repetat în intervalul 21 noiembrie 1979-februarie 1980. Se pare că ele fuseseră solicitate de ministerul de externe pentru a se elabora o poziție oficială, însă Gromîko a renunţat în final, spunând atunci şi celebra frază: „pe noi nu ne poate demasca nimeni”.

La 10 iulie 1987, pachetul nr.34 a fost deschis din nou de şeful secției, Valerii Boldin, după care a dat indicații unui şef de sector: „ține-l bine, fără aprobarea mea să nu fie deschis”. Nici măcar lui Yakovlev, preşedintele comi-siei care studia problema, nu i-a fost arătat.

Boldin susținea câțiva ani mai târziu că, atunci, în 1987, Gorbaciov a văzut toate aceste documente secrete, precum şi o hartă, cu semnăturile lui Stalin şi Molotov, pe care era marcată configurația zonelor vestice ale URSS şi viitoarea linie de demarcație sovieto-germană. Gorbaciov le-a studiat, după care a zis: ia-le cât mai departe de aici”. Boldin mărturisea că, atunci când lui Gorbaciov i s-a raportat că în străinătate este un interes crescând în legătură cu aceste documente, acesta a zis: „nu trebuie arătat nimic nimănui. Cui îi trebuie, îi spun eu”. Luând cuvântul la şedința din decembrie 1989 a Congre-sului deputaților poporului, Gorbaciov a declarat că, din păcate, originalele protocoalelor secrete nu au fost găsite! Când a aflat că Boldin nu a distrus documentele, Gorbaciov a izbucnit: „Tu înțelegi ce înseamnă acum aceste do-cumente?”

În 1999, canalul rus de telviziune NTV a luat un interviu lui Gorbaciov.

www.dacoromanica.ro

Page 367: Chişinău file de jurnal

366 · ION BISTREANU

La întrebarea dacă a văzut, înainte de Congresul din 23-24 decembrie 1989, documentele anexă ale Pactului Ribbentrop-Molotov, Gorbaciov a răspuns scurt: „nici până acum nu le-am văzut!”. Reporterul a insistat, întrebând de ce Yakovlev şi Lukianov susțin că le-a văzut prin ’86-’87 şi chiar a notat „luat la cunoştință”. Gorbaciov a negat cu jumătate de gură: „Dacă stau să mă gân-desc, în legătură cu asta erau două sau trei mape în care erau cópii. Cópii! Originale nu erau. Şi ce e cel mai interesant, copia era semnată de Molotov cu caractere nemțeşti, ceea ce mi s-a părut ciudat”. Deci ați văzut cópii? – insistă reporterul. „ Daaa, cópii. Cópii aveau toți. Dar unde sunt originalele? Dar şi cu copiile, la noi se fabrică originale, darămite cópii...suntem mari maeştri!” – a încheiat Gorbaciov convorbirea pe această temă.

După dezmembrarea URSS, din dispoziția preşedintelui Elțîn a fost cre-ată „Comisia pentru organizarea predării/primirii arhivelor CC al PCUS şi ale KGB al URSS în păstrarea Arhivei de stat şi pentru folosirea lor”. În timpul studierii conținutului arhivelor, au fost găsite textele originale ale do-cumentelor sovieto-germane. A fost informat imediat Elțîn, care, la rândul lui, l-a sunat pe Yakovlev: „Documentele secrete pe care le-ați căutat în toată lumea se află în Arhiva prezidențială şi Gorbaciov a ştiut acest lucru”. La 27 oct.1992 în cadrul unei conferințe de presă toate documentele găsite au fost făcute publice şi publicate ulterior în Revista Novaia i noveișaia istoriia.

Povestea nu se încheie aici. Destui istorici şi analişti ruşi continuă să susțină că documentele aflate în arhiva prezidențială ar fi falsuri.

Ceea ce m-a interesat au fost reacțiile de după 1989, atât în legătură cu Pactul în general, cât şi cu protocolul secret din 23 august, mai ales acel para-graf care se referea la Basarabia.

În Moldova, încă republică sovietică socialistă, în primăvara anului 1990 a fost organizată o largă dezbatere cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecințele sale pentru Basarabia”. În paralel, o comisie a Sovietului Suprem al RSSM a cercetat aceeaşi problemă şi a elaborat un aviz, pe baza căruia s-a adoptat, la 23 iunie 1990, şi o hotărâre corespunzătoare a forului legislativ, în care, printre altele, se subliniază: „... Protocolul adițional secret al Tratatu-lui sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939, ce stabilea sferele de influență în Europa de Est, contravenea principiilor fundamentale unanim recunoscute şi normelor imperative ale dreptului international, (iar) întrucât decidea soarta unor state terțe fără participarea lor, este nul şi neavenit din momentul semnării lui...”

Noi am mai aşteptat încă un an şi ceva. Abia în iunie 1991, Parlamen-tul român ia atitudine publică: „În numele poporului român, Parlamentul condamnă acest pact ca fiind ab initio nul şi neavenit. Tot astfel trebuie să fie

www.dacoromanica.ro

Page 368: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 367

considerată şi consecința directă a acestor ințelegeri secrete dintre Stalin si Hitler – Notele ultimative ale guvernului sovietic din 26 si 27 iunie, urmate de ocuparea cu forța, la 28 iunie 1940, a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi a Tinutului Herței, împotriva voinței populației din aceste străvechi terito-rii româneşti, acțiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranitătii, independenței şi integrității teritoriale a României”.

În acelaşi an, la 28 noiembrie, parlamentul României a adoptat şi o declarație în legătură cu referendumul care urma să aibă loc la 1 decembrie în Ucraina, poate cea mai dură declarație şi mai la obiect în ceea ce priveşte teritoriile româneşti pierdute în 1940: „...Având în vedere că acest referen-dum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum şi județele din sudul Basarabiei – Par-lamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul țării, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab ini-tio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991... Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Ho-tin, precum şi în județele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecințele acestuia... Parlamentul României se pronunță pentru începe-rea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării, împreună, a problemelor stabilirii unor relații de bună vecinătate şi colaborare între Ro-mânia şi Ucraina şi invită, în acest scop, o delegație parlamentară ucraineană să efectueze o vizită la Bucureşti, cât mai curând posibil. Parlamentul Româ-nia solicită Guvernului ţării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forța de U.R.S.S.”

Reacția Ucrainei a fost promptă: Rada de la Kiev a adoptat o declarație de răspuns, în care susţinea că, prin gestul parlamentarilor români, „se avansează de fapt pretenţii teritoriale faţă de Ucraina… Este vorba despre Bucovina de Nord şi regiunile de lângă Dunăre, pământuri ucrainene autentice, ocupate în 1918 de România monarhistă şi realipite mai târziu Ucrainei sovietice…”. Mai mult, în dimineața zilei de 29 noiembrie urma să sosească la Bucureşti ministrul ucrainian de externe. A fost coborât din tren, înainte de a trece frontiera ucrainiană, şi întors la Kiev.

Iar „solicitarea” noastră privind începerea de urgență a unor negocieri în problema teritoriilor româneşti nu a avut nici o urmare! Dimpotrivă: în 1997 s-a semnat Tratatul de bază cu Ucraina, care consfințea frontierele postbelice, preşedintele nostru de atunci susținând profesoral necesitatea „sacrificiilor istorice”, uitând ce cereau la 28 noiembrie 1991 parlamentarii partidelor is-

www.dacoromanica.ro

Page 369: Chişinău file de jurnal

368 · ION BISTREANU

torice care, cât timp au fost în opoziție, au repetat la nesfârşit acel „restitutio in integrum”. Haide să recunoaştem că totul era numai pentru „consumul in-tern”!

Tot din dorința de a satisface „consumul intern”, în 2003, mulți au fost extrem de satisfăcuți că în Tratatul politic cu Rusia, am reuşim să stipulăm: „Condamnând Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, precum şi participarea României la cel de-al II-lea Război Mondial de partea Germaniei hitleriste, ambele părți îşi exprimă hotărârea de a depăşi moştenirea negativă a trecutu-lui totalitar şi de a-şi construi relațiile ținând seama de schimbările profunde care au loc în România şi Rusia...”.

Ne-am satisfăcut orgoliul de a-i „obliga” pe ruşi să condamne pactul dar, pentru prima oară, într-un document juridic bilateral, noi ne-am autoasumat statutul de stat agresor, în 1941! Dar asta nu mai conta! Esențial era că „le-am tras-o” ruşilor!! Şi, după aia, să schimbăm placa! Aşa cum a făcut-o Traian Băsescu, în septembrie 2010, când declara ritos: „Cât de legitim a trecut ar-mata română Prutul? Când a devenit acțiunea românească ilegitimă? De-sigur când a trecut Nistrul. Ca şef de stat nu poți să nu ții cont că parte-nerul tău vrea să-ți spună el cum a fost. Lasă-mă frate să-ți spun şi eu cum a fost. Lasă-mă să-mi spun mie ce am făcut, nu să-mi spui tu. Ca să-i placă Federației Ruse, România ar trebui să se declare agresor, aşa cum s-a spus după al II-lea Război Mondial. Or, românii nu pot face asta”... De ce s-o mai facem, când am „făcut-o” deja, în 2003?!

Şi ca toate să aibă un corolar, marele prieten al conducerii României (pentru doar câteva luni!), preşedintele moldovean Voronin declara, la 11 iulie 2006: „Pactul (Molotov-Ribbentrop) nu are nimic cu R. Moldova şi cu zona geografică numită, în România, Basarabia… Această zonă a fost unită cu forţa de către regimul din Bucureşti de atunci şi până în 1940 a fost sub ocupaţie. La 1940 a fost eliberată Moldova, care a fost ocupată de România. Aceasta e istoria, cum n-ar dori aceleaşi forţe unioniste s-o întoarcă şi s-o sucească. Eu le-am explicat aceasta istorie şi ruşilor şi lui Putin…”.

Undeva în 2006, preşedintele Băsescu a anunțat că intenționează să con-damne pactul Ribbentrop-Molotov şi chiar să ...îl denunțe! Cum să „denunți” un tratat pe care tu nu l-ai semnat? Chestie de nuanță! Şi de consum intern...

În octombrie 2009, la Strasbourg, la conferinţa „Influenţa Pactului Rib-bentrop-Molotov asupra dezvoltării Europei“, preşedintele Parlamentului European, Jerzy Buzek, a declarat că, în urma înţelegerilor dintre Moscova şi Berlin, Polonia a fost dispersată, iar România de Nord şi de Est a fost acapa-rată de URSS. O reacție imediată a venit din partea candidatului la funcţia de preşedinte al Ucrainei, Serghei Tighipko (printre altele, ucrainian născut

www.dacoromanica.ro

Page 370: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 369

în Basarabia!), acesta chemând vecinii estici ai Ucrainei să nu mai evoce ches-tiunea „teritoriilor acaparate ilegal“. „Din punct de vedere moral, Pactul Rib-bentrop-Molotov merită să fie condamnat ca un model al dispersării ţărilor independente de către statele mari. Însă domnul Buzek nu trebuie să uite că teritoriul Ucrainei de Vest a fost cucerit de Polonia în anii 1918-1920, după care s-a început o polonizare activă, asuprind ucrainenii. Iar acele pământuri, care au fost denumite de şeful Parlamentului European „România de Vest şi de Est“, în realitate se numeau Bucovina de Nord şi Basarabia, care au fost ocupate de români în anul 1918 (...) Uniunea Europeană a fost creată pen-tru ca litigiile teritoriale să nu mai ducă la războaie în Europa şi pentru ca hotarele să nu mai fie împărţite, ci dimpotrivă să unească. Spusele domnului Buzek, care toarnă apă la moara adepţilor României Mari şi a altor revanşarzi, demonstrează că elitele ţărilor postsocialiste, care s-au inclus în procesul poli-tic european, nu au acceptat valorile de bază ale acestui proces...“.

Dintr-o falsă pudoare politică, se vorbeşte mai mult despre Pactul Rib-bentrop-Molotov şi din ce în ce mai puțin de Acordul de la Munchen din 30 septembrie 1938, când unele din marile puteri ale Europei – Germania, Marea Britanie, Franța şi Italia – au decis în numele unui scop nobil (!!) – „păstrarea păcii în Europa” – dezmembrarea Cehoslovaciei, în absența reprezentanților legali ai acestei țări. Ce a urmat după Munchen, în numai şase luni? Germania şi-a luat partea leului – regiunea Sudetă, iar teritoriul ceh a fost pus sub protectoratul său, sub denumirea de Protectoratul Boe-miei şi Moraviei. Ungaria a primit 11.882 km², în sudul Slovaciei şi Rutenia Carpatică, teritorii în care populația maghiară era majoritară. Şi Polonia şi-a recuperat câte ceva din ce pierduse cu două decenii în urmă: oraşul Český Těšín cu regiunea Zaolzie din jurul acestuia şi două zone minore de graniță în regiunile Spiš şi Orava. Din fosta Cehoslovacie a mai rămas ceva ce şi-a luat denumirea de Republica Slovacă, devenită rapid satelit german.

Ar fi încă multe de scris în legătură cu aceste protocoale şi cu dezbaterile din ultimele decenii pe marginea lor. Dar pentru asta avem istorici...

Eu rețin doar că, în vara anului 1940, României i s-a răpit prin intervenția brutală a unei puteri, URSS, şi prin acordul tacit al celorlalte puteri europene, un teritoriu de 50762 km2 cu o populatie de 3,9 milioane de locuitori. Şi tot prin „medierea paşnică” a altor mari puteri, România a mai pierdut partea de nord a Transilvaniei (43 492 km2 si 2,667 milioane locuitori) şi sudul Do-brogei! In numai 72 zile am pierdut, prin politica „paşnică” a marilor puteri europene, 99.738 km2 (33,8% din suprafața țării), şi 6.821.000 de locuitori (33,8% din totalul populației ). Mai rețin că, în locul Basarabiei şi nordului Bucovinei, ruşii ne-au dat copiile protocoalelor secrete...

www.dacoromanica.ro

Page 371: Chişinău file de jurnal

370 · ION BISTREANU

3 noiembrie: Clinton câştigă alegerile şi devine al 42-lea preşedinte al SUA. Aproape întreaga sa campanie electorală a fost concentrată pe proble-mele economice interne...

În sfârşit, de la 15 ianuarie vom vorbi direct pe telefon cu Bucureştiul, Republica Moldova devenind membru al Uniunii Poştale Universale.

La începutul lunii noiembrie, la inițiativa câtorva tineri inimoşi, a luat ființă prima agenție de presă independentă din Moldova – „BASA-Press”. Timp de câțiva ani, vor face cu adevărat presă liberă. Din păcate, fondu-rile financiare reduse, apariția unor noi oportunități pentru unii dintre corespondenți, au făcut ca, peste câțiva ani, agenția să devină un instrument docil al puterii...

13 noiembrie. Din programul de guvernare al noului executiv de la Bu-cureşti: „Un loc aparte în politica guvernului îl vor constitui relațiile speciale cu Republica Moldova, în scopul consolidării integrării economice, conti-nuarea procesului de instituționalizare a raporturilor de apropiere, evoluția sincronă în domeniul legislației, pieței muncii, schimburilor economice, relațiilor culturale, şi contactele personale”. Nu era limbaj de lemn, ci „mesaj politic”!

15 noiembrie: sindromul ungar se face din nou simțit! Boris Elțîn semnează la Budapesta „Declarația privind principiile de colaborare între Federația Rusă şi Republica Ungaria referitoare la asigurarea drepturilor minorităților naționale, etnice, religioase şi lingvistice”. Deja, la Bucureşti, se dă alarma. Cică articlolul 5 din acest document se referă la dreptul la auto-administrare teritorială, care, chipurile, ar avea în vedere România. Nu prea am înțeles de ce ruşii au semnat un atare document. Aveau destule probleme acasă, cu populații din cadrul Federației Ruse care îşi reclamă dreptul la au-todeterminare. Că a fost o inițiativă a Budapestei, nu am nici o îndoială. Despre chestia cu autodeterminarea, auzeam destule în România, din partea maghiarilor, care înțeleg în felul lor procesele de democratizare. În ceea ce ne priveşte, cred că, înainte de a vorbi de posibile pericole din afara granițelor, e bine să ne facem ordine întâi în curtea noastră, să punem toate la locul lor firesc, astfel încât autoadministrarea teritorială să existe la nivelul întregii Ro-mânii, în frontierele ei fireşti. Personal, nu sunt îngrijorat de semnarea acestui document şi, mai ales, de efectele acestuia. Am încredere în imprevizibilul Elțîn!...

19 noiembrie: un eveniment cultural deosebit în SUA: deschiderea, la „Visitor’s Center” din Washington a celei mai mari expoziții româneşti or-’s Center” din Washington a celei mai mari expoziții româneşti or-s Center” din Washington a celei mai mari expoziții româneşti or-ganizate în SUA în ultimii 50 de ani: „200 de ani de costum românesc”. Ul-

www.dacoromanica.ro

Page 372: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 371

tima prezență românească de o asemenea amploare avusese loc în 1939, la Expoziția Universală, având ca „ambasadoare de onoare” pe Maria Tănase.

Preşedintele Snegur acordă un interviu ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung. Nu exclude instituirea stării economice excepționale, în cazul în care „anumiți factori externi” ar avea un impact direct asupra economiei naționale. Un asemenea proiect fusese deja dezbătut în acele zile în cadrul unei reuni-uni restrânse a preşedinției şi guvernului. Principalul motiv de îngrijorare pentru moldoveni: invazia rublei. În Ucraina circulația acesteia s-a încheiat, trecându-se la cupoane, numite grivna. Autoritățile moldovene intenționează să introducă măsuri suplimentare de protecție, cum ar fi vânzarea anumitor produse industriale numai prin cec bancar. Revine în discuție lansarea pe piață a monedei naționale, după ce experții Băncii Mondiale şi FMI, care vi-zitaseră de curând Chişinăul, plecaseră nelăsând nici cea mai mică speranță că Republica Moldova ar putea beneficia de credite notabile din partea celor două organisme, atât timp cât aceasta se va afla în zona de influență a rublei.

20 noiembrie: La Tiraspol a fost dată publicității legea cu privire la limba de stat a autoproclamatei republici nistrene, potrivit căreia „impunerea gra-fiei latine limbii moldoveneşti atrage după sine responsabilitatea prevăzută de legislație”, de ex. pentru profesori – amendare şi concediere. Conform le-gii, pe teritoriul regiunii funcționează trei limbi oficiale: rusa, ucraineana şi moldoveneasca, pe baza alfabetului chirilic. In baza articolului 27 din lege, în instituțiile de învățământ este obligatorie doar una din cele trei limbi.

În zilele de 18-20 noiembrie la Chişinău are loc o nouă rundă de convor-biri moldo-ruse cu privire la statutul Armatei a 14-a, fără a se ajunge la vreun rezultat. Vice-ministrul rus al apărării, generalul Vorobiov, declară că retra-gerea Armatei a 14-a este condiționată de soluționarea politică a problemei statutului Transnistriei.

Adam Rotfield, reprezentantul CSCE pentru reglementarea conflic-tului din Transnistria, îşi încheie vizitele în Moldova şi Ucraina. La Kiev, Leonid Kravciuk a declarat că „susține ideea acordării unei autonomii co-respunzătoare Transnistriei în componența Moldovei şi sprijină, în egală măsură, eforturile CSCE pentru soluționarea acestei chestiuni”. Rotfield, la rândul său, sintetizează: procesul de soluționare a conflictului trebuie să cuprindă patru momente esențiale: integritatea şi independența de stat ale Moldovei; evacuarea Armatei a 14-a de pe teritoriul republicii; asigurarea drepturilor minorităților naționale; participarea R.Moldova la structurile internaționale, în special în cadrul CSCE. Spre onoarea lui, nu evocă public opinia preşedintelui ucrainian.

www.dacoromanica.ro

Page 373: Chişinău file de jurnal

372 · ION BISTREANU

Snegur acordă un interviu televiziunii nipone NBC. Din nou o justi-ficare a încheierii acordului din iulie cu preşedintele Elțîn – implicarea Ar-matei a 14-a în conflict. Formal, evocă necesitatea continuării activității me-canismului cvadripartit, deşi din iulie – iată au trecut 4 luni – nu a reuşit să convingă Moscova asupra acestui chestiuni. Nu îi imput nimic în noile circumstanțe, dar continui să cred că în iulie a cedat prea uşor la capriciile lui Elțîn. Ziariştii îl întreabă despre relațiile cu vecinul său nemijlocit de la răsărit – Ucraina. Reia aproape textual declarațiile preşedintelui ucrainian privind abordarea problemei frontierelor după ce ambele state vor surmonta dificultățile economice de ordin intern.

* * *...Serghei Hrusciov (57 ani), fiul lui Nichita Hrusciov, cere oficial

obținerea statutului de rezident permanent în SUA, unde se afla de doi ani, studiind la Universitatea Brown din Providence mijloacele trecerii de la eco-nomia centralizată la economia de piață. După Svetlana Aleluieva – fiica lui Stalin – era al doilea descendent al unui lider sovietic care cerea azil în SUA.

...Elțîn anunță sistarea retragerii trupelor ruse din statele baltice, averti-zând că aceasta nu poate avea loc mai devreme de 1995, deşi retragerea tre-buia încheiată la sfârşitul anului 1993. Motivație: îngrijorare în legătură cu încălcarea drepturilor populației rusofone...

* * *22 noiembrie. Am o nouă întrevedere cu ministrul apărării, Pavel Crean-

gă. Discutăm proiectul unei vizite a omologului său român la Chişinău şi po-sibilitatea semnării unui acord între cele două ministere, aşa cum Chişinăul a procedat recent cu Moscova. Ministrul vorbeşte într-o limbă rusă impeca-bilă, amestecată cu o limbă moldovenească fracturată. Este de înțeles. Mi-a mărturisit că întreaga lui viață a petrecut-o în afara granițelor Moldovei, ultima oară prin Belarus. Dar acum şi-a luat o profesoară de limbă română. Este mulțumit de acordul semnat la Moscova. Mai mult, Moscova a înțeles dificultățile financiare ale Moldovei şi va suporta cheltuielile pentru vreo 200 de moldoveni care studiază în şcoli militare din Rusia. Peste 1500 ofițeri de naționalitate moldoveană sunt gata să se întoarcă în Moldova şi partea rusă a fost de acord. O mare problemă o constituie însă asigurarea de locuințe pen-tru ofițerii familişti. Nu toți au rude „înstărite” în Moldova, cum zicea minis-trul. Convenim vizita ministrului nostru pentru luna decembrie.

O întâlnire întâmplătoare, pe stradă, cu V. Furkalo, şeful grupului ucrai-nian de observatori în mecanismul cvadripartit. Imi spune că „şomează” în

www.dacoromanica.ro

Page 374: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 373

aşteptarea reluării activității grupului şi îl invidiază pe şeful grupului româ-nesc care a părăsit Moldova de patru luni. Intrăm la hotel Codru la o cafea. Normal, subiectul principal este Transnistria. Mă arăt surprins de un interviu acordat de preşedintele Kravciuk publicației spaniole Vanguardia, în care re-peta sfaturile de a acorda Transnistriei un statut special, inclusiv dreptul la autodeterminare în cazul unirii Moldovei cu România. „Acest drept de sece-siune de ce nu a fost acordat şi Crimeei?” – îl întreb. „Pentru că Ucraina nu se va uni cu nimeni”. Răspuns corect, zic eu, valabil în prezent, dar cine ştie ce surprize ne va oferi viitorul. Acum vreo 300 de ani v-ați mai unit de bunăvoie cu Rusia – îi amintesc. Exclude „pe vecie” un asemenea scenariu. Se lansează într-o lungă perorație în legătură cu mozaicul etnic din Transnistria, speci-ficitatea regiunii, istoricul acesteia. Nu uită să îmi amintească faptul că în Moldova trăiesc „de secole” şase sute de mii de ucrainieni, la care se adaugă şi vreo 500 mii de ruşi, care „firesc, vor trage spre patriile-mamă”. Ne despărțim tot ca prieteni, concluzionând că nu noi doi vom decide soarta Moldovei. Îl voi reîntâlni peste un an la Kiev, mai întâi la ministerul de externe şi mai apoi consilier prezidențial, în timpul primului mandat al „domniei” lui Ku-cima, când dialogurile noastre aveau ca subiecte situația etnicilor români din Ucraina, „pretențiile teritoriale” ale României şi Tratatul politic bilateral.

Spre sfârşitul lunii noiembrie, cei de la poşta moldoveană îmi dau o veste proastă. Difuzarea presei din România i-a informat, în ultimul moment, că abonamentele la presa română pentru anul 1993 s-au scumpit de câteva ori şi că, în aceste condiții, nu mai pot fi satisfăcute cele 120 mii abonamente făcute de moldoveni. În zadar am încercat, la nivel oficial, să găsim o soluție la Bucureşti. Refuz pe linie. Mai degrabă, neputință. Acelaşi deja obsesiv şi obo-sitor argument: regulile economiei de piață. Prin corespondentul Rompres la Chişinău, s-a transmis presei române o informație privind situația creată şi s-a lansat un apel la găsirea unor soluții. Cîteva publicații centrale – ex-trem de puține – s-au oferit să acorde gratuit în jur de 50 abonamente. Mai mult nu am putut face. A fost o idee ca ziarele retur din localitățile de pe malul drept al Prutului să fie dirijate spre Chişinău. Birocrația a blocat, însă, şi această idee. Am propus crearea unui fond special pentru R. Moldova din care să fie acoperite anumite ajutoare pentru frații noştri de peste Prut. Spre meritul său, ministerul de externe va reuşi peste câteva luni, după depăşirea unor incredibile obstacole birocratice, să promoveze un proiect de hotărâre de guvern prin care se acorda Moldovei un credit pe termen lung (8 ani, cu termen de grație 2 ani), nepurtător de dobândă, în valoare de 20 miliarde lei (circa 14,4 milioane dolari) pentru livrarea în Republica Moldova de com-bustibili, medicamente şi a unei centrale telefonice.

www.dacoromanica.ro

Page 375: Chişinău file de jurnal

374 · ION BISTREANU

O discuție amicală cu ministrul Țâu. Despre multe. Nimic interesant de reținut. Brusc, ministrul mă roagă să intervin la Bucureşti pentru a i se pune la dispoziție o listă cu toți cetățenii Republicii Moldova care au obținut cetățenie română. „De ce nu o cereți prin ambasadorul dvs. la Bucureşti?” A cerut-o, „dar a fost refuzat”! Încerc să fiu destul de elegant în a-i explica faptul că este o solicitare puțin cam stranie şi care, pentru a fi analizată, ar trebui să cunoaştem şi motivele acestei solicitări. Răspunde voit încâlcit, ceva „pentru evidențe”. Îl întreb direct: „vreți să luați măsuri împotriva lor? Uitați, vă pot confirma că poetul Vieru a obținut cetățenia română. Ce puteți să îi faceți? Nu ocupă nici o funcție publică, nu are acces la mari secrete de stat, în schimb este o persoană publică prea cunoscută pentru a se putea lua mă-suri împotriva lui.” Cam nepoliticos din partea mea, dar l-am asigurat că voi transmite cererea la Bucureşti, cu rugămintea de a nu i se da curs! Ceea ce am şi făcut, propunând ca, în cazul cetățenilor din Republica Moldova să se facă o excepție: numele lor să nu mai fie publicat în „Monitorul Oficial”. Adrian Năstase m-a informat că a reuşit să promoveze această propunere. Nu pentru mult timp, pentru că peste vreun an s-a reluat publicarea numelui moldove-nilor care au obținut cetățenia română, invocându-se transparența legislativă. De suferit au suferit destui. V.P., director general adjunct la agenția moldo-veană de presă a fost printre primele persoane destituite, pe motiv că avea du-blă cetățenie. Nu am auzit, însă, de nici un caz în care un cetățean moldovean care avea cetățenie rusă să fi fost înlocuit în funcție. La vremuri noi, moravuri vechi!

În seara zilei de 25 noiembrie la Chişinău soseşte Adrian Năstase, preşe-dintele Camerei Deputaților. Delegație numeroasă: 13 senatori şi deputați re-prezentând tot spectrul politic din parlament, cca 30 de ziarişti şi experți par-lamentari. Nominal, partidele politice din parlament sunt reprezentate astfel: Eugen Dijmărescu (FSN) – vicepreşedinte al Senatului; Mircea Muşat – deputat PRM; Nicolae Văleanu-Ivanciu – deputat FDSN; Mircea Crețu – deputat PUNR; Denes Seres – senator UDMR; Vasile Pipa – senator PNȚCD; Gheorghe Cristea – deputat PNȚCD; Tiberiu Vladislav – de-putat PNȚCD; Vasile Popovici – deputat PAC; Mihai Viziru – deputat PSM; Johan Peter Babiaş – deputat, grupul minorităților naționale; Sorin Marinescu – deputat PDSR; Adrian Dumitru Popescu-Necşeşti, senator PNL-CD.

Pregătirea a fost agrementată cu un fapt divers care putea duce chiar la anularea vizitei. Cu două zile înainte de venirea delegației române, Moşanu mi-a dat un telefon şi, pe un ton destul de iritat (neobişnuit pentru intelec-tualul fin, deseori prea timid, pe care îl cunoşteam!) s-a declarat surprins de

www.dacoromanica.ro

Page 376: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 375

apariția în lista delegației parlamentarilor români a doamnei Leonida Lari, cunoscuta militantă unionistă, acum parlamentar român pe listele PNȚCD. Domnia sa nu are obiecții, însă prezența lui Lari la Chişinău, în fața parla-mentarilor moldoveni cu care a fost colegă, va provoca reacții nedorite etc. Am încercat să îl liniştesc, spunându-i că nu am cunoştință de includerea doamnei Lari pe lista delegației şi să aştepte să îi transmit eu, oficial, lista. Am telefonat imediat la Bucureşti, la cabinetul lui Adrian Nstase, unde o voce țâfnoasă mi-a spus că „domnul preşedinte este foarte ocupat şi nu poate fi de-ranjat”. Cu un eşec s-a soldat şi un telefon la conducerea MAE român. In dis-perare de cauză, am apelat la o fostă colegă de şcoală, M. O., pe care o ştiam ca bună prietenă cu Daniela Năstase, deci şi apropiată de soțul acesteia, pe care am rugat-o să facă tot ce poate pentru a înlocui „persoana de la poziția a noua din lista delegației”. Peste o jumătate de oră, am răsuflat uşurat. M. reuşise să ia personal legătura cu Adrian Năstase, să îi explice situația, obținând pe loc asigurarea acestuia că se va face modificarea necesară. Peste o altă jumătate de oră, aveam lista finală, pe care am transmis-o imediat lui Moşanu, care nu a putut să îşi ascundă mirarea: pe ce cale şi în ce scop „a fost indus în eroare de cineva de la Bucureşti” care i-a transmis o listă cu bucluc?...

In timpul unui dejun de lucru am informat parlamentarii noştri asupra problemelor curente de la Chişinău. Un deputat țărănist, C.G., mi-a reproşat deschis că nu sunt îndeajuns de activ în promovarea idealului Unirii, că ar trebui să fiu mai ofensiv şi să mă aflu mai des în mijlocul oamenilor simpli etc. „Ce ar trebui să fac, domnule deputat, sa iau tricolorul în mână şi să defilez cu el pe stradă, să organizez mitinguri pe care să le conduc cu avânt revoluționar?”. A intervenit Adrian Năstase, spunând că nu aşa trebuie să procedeze un reprezentant diplomatic şi că situația din Moldova este mult mai complicată decât o prezintă uneori presa română sau de cum o înțeleg politicienii care fac o vizită de numai o zi la Chişinău...

In timpul mesei, am mai reținut şi un scurt comentariu pe marginea percepției de care „se bucură” în România poetul Vieru, deseori criticat pe nedrept în multe publicații româneşti. Deputatul bănățean A.P., ulterior co-leg cu mine în diplomație, a conchis tranşant: „pentru că este bun prieten cu Adrian Păunescu”!!! Stupid argument!! I-am relatat că la alegerile parlamen-tare din septembrie, Vieru, aproape cu lacrimi în ochi, a venit la mine şi mi-a spus:”Domnule Ion, am venit să votez ca român cu acte în regulă. Uite, am venit cu buletinul, nu cu paşaportul. M-am uitat în buletinul de identitate, unde avea avea înscris la rubrica „domiciliu”: Bucureşti, str. Dionisie Lupu, nr.84, adresă la care locuia, de mulți ani, poetul Adrian Păunescu. „Dom-nule deputat, câți politicieni români au luat în spațiu, măcar fictiv, cetățeni

www.dacoromanica.ro

Page 377: Chişinău file de jurnal

376 · ION BISTREANU

moldoveni care, prin obținerea cetățeniei, doresc să fie mai aproape de patria mamă?”. Nu am primit un răspuns ci, din nou, o lungă perorație despre păca-tele lui Păunescu.

Deputatul C.G., care mă interpelase anterior, a primit, chiar în aceeaşi zi, în timpul întâlnirii cu parlamentarii moldoveni, răspunsul la pasivitatea mea privind Unirea. Când i s-a dat cuvântul, nu a apucat să rostească decât câteva cuvinte: „Dragi colegi, prezența noastră în Basarabia...”, fiind brusc întrerupt de un parlamentar agrarian: „domnule deputat, aici vă găsiți în parlamen-tul Republicii Moldova, stat suveran şi independent. Dacă ne considerați în continuare o provincie, nu avem ce discuta şi, ca atare, să întrerupem această întâlnire”. Prompt, a intervenit Adrian Năstase, care a invocat „inclinația poetică spre istorie” a colegului său român. Ulterior, deputatul C.G. venit la mine: „dar agresivi sunt comuniştii ăştia rusofoni !”. „Nu e comunist rusofon, domnule deputat, ăia nici nu au venit la întâlnire, este agrarian moldovean, aici colhoznicii sunt la putere”.

Vizita, cred eu, a decurs în bune condiții. Au avut loc convorbiri de substanță cu preşedintele Mircea Snegur, cu preşedintele parlamentului Alexandru Moşanu, cu premierul Andrei Sangheli. În virtutea vechilor relații personale din ultimii doi ani, Adrian Năstase a avut o scurtă con-vorbire şi cu Nicolae Țâu.

În toate discuțiile, agenda convorbirilor a fost foarte extinsă. Relațiile bi-laterale au fost reciproc elogiate, ambele părți străduindu-se să îşi reafirme ataşamentul la „continuitatea” proceselor de integrare economică şi cultu-rală, dar în termeni generali. Preşedintele Snegur s-a interesat când ar putea avea loc, totuşi, semnarea Tratatului politic dintre cele două state. Nu cred că i-a plăcut prea mult răspunsul primit: „trebuie să gândim în aşa fel conținutul acestui tratat, încât el să fie cu adevărat un tratat de fraternitate şi de inte-grare, nu un simplu tratat între două state vecine”. Atmosfera convorbirilor era prea destinsă pentru a face loc obiecțiilor sau detalierilor de către una din părți, dar era evident că nici Bucureştiul, nici Chişinăul, nu erau pregătite pentru concesii majore, cel puțin în ceea ce priveşte cuvintele cheie: „fraterni-tate”, „integrare”.

De pe agenda discuțiilor nu putea lipsi subiectul Transnistria. Ambele părți au fost de acord că în Transnistria nu are loc un conflict etnic, ci o mani-pulare abilă, cu sprijinul deschis al unor forțe din exterior, a factorului etnic. În acest context, delegația română a subliniat necesitatea ca drepturile etnici-lor din Transnistria să fie respectate în egală măsură şi pentru ruşi şi ucraini-eni, dar şi pentru etnicii români, rațiune pentru care interesul României nu este mai redus decît al Rusiei şi Ucrainei. În plus, România este serios intere-

www.dacoromanica.ro

Page 378: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 377

sată în stingerea unui focar de conflict aflat în imediata apropiere a frontierei sale estice. Atât preşedintele Snegur, cât şi ministrul de externe au ascultat cu atenție, dar nu au dezvoltat sugestia noastră de a apela şi la alte forumuri internaționale – ONU, CSCE – în vederea reglementării conflictului, ceea ce ne întărea impresia că Moldova intenționează, cel puțin pe termen scurt, să joace totul pe o singură carte – Moscova. Personal, consideram că moldove-nii aveau dreptate doar într-o chestiune punctuală, anume în a socoti că nu-mai prin negocieri bilaterale cu Moscova pot soluționa una din principalele probleme – retragerea Armatei a 14-a din Transnistria. Dar aveam serioase îndoieli că după retragerea acestei armate Rusia îşi va înceta sprijinul politic pentru mişcarea separatistă din Transnistria. Erau prea stridente declarațiile unor politicieni ruşi, nu neapărat la nivelul Kremlinului, privind interesele Rusiei în regiune, vizată fiind nu numai Transnistria, ci întreaga Moldovă, considerată deja ca făcând parte din CSI şi din acea „străinătate apropiată”, care va fi cvasioficial declarată în anii următori „zonă a intereselor ruseşti”.

Am sesizat o anumită iritare la oficialii moldoveni atunci când Adrian Năstase a evocat chestiunea românofobiei crescânde în Moldova, fenomen stimulat nu numai în scopul îndepărtării de România, dar şi pentru reori-entarea radicală a opțiunilor externe ale Chişinăului. Ne-au cerut exemple concrete de „campanii de românofobie”. Asta ar mai fi lipsit! Să avem şi mi-tinguri românofobe! Erau îndeajuns dezinformările, zvonurile, selectarea de către unele ziare a celor mai negative aspecte din viața politică socială şi eco-nomică a României. Mingea a fost aruncată în terenul nostru: „sporiți atrac-tivitatea pentru România!”

Într-o primă schiță de concluzii în urma convorbirilor oficiale, pe care am elaborat-o împreună cu Ovidiu Şincai, unul din consilierii lui Adrian Năstase (o minte sclipitoare, cu un condei care îmi trezea o reală invidie), în vederea conferinței de presă a şefului delegației române, am punctat ur-mătoarele: consecvența României, a noii conduceri formate după alegerile parlamentare şi prezidențiale, în acțiunile vizând extinderea şi consolidarea raporturilor speciale, frățeşti, dintre cele două state; imperativul organizării şi planificării relațiilor bilaterale; instituționalizarea legăturilor şi activității comitetelor interministeriale şi introducerea unei dimensiuni guvernamen-tale coerente în schimburile economice şi tehnico-ştiințifice; sincronizarea activității legislative din cele două state.

În legătură cu acest ultim aspect: aşa cum convenisem anterior cu dl Moşanu, principalul punct al vizitei l-a constituit semnarea protocolului pri-vind crearea Comisiei interparlamentare Bucureşti –Chişinău, o structură total diferită de cea a grupurilor parlamentare de prietenie, uzuale în relațiile

www.dacoromanica.ro

Page 379: Chişinău file de jurnal

378 · ION BISTREANU

interparlamentare; aveam în vedere crearea unui organism sui generis care să contribuie efectiv la găsirea unor soluții viabile vizând accelerarea procesului de armonizare legislativă între cele două state, proces sine qua non pentru in-tegrarea economică, dezvoltarea spațiului spiritual şi cultural comun, precum şi în alte domenii, etape considerate, în circumstanțele momentului, esențiale în procesul reunificării, care se anunța a fi mult mai lung decât îl doreau ro-manticii începutului anilor ’90. Documentul mai prevedea, printre altele, şi coordonarea acțiunilor şi pozițiilor celor două parlamente în cadrul organis-melor parlamentare europene şi mondiale. Din păcate, Moşanu va fi înlăturat de la conducerea parlamentului, iar documentul va sta mult-mult timp la ser-tar, fiind reactivat parțial de preşedintele Petru Lucinschi.

Momentul de vârf al vizitei l-a constituit discursul lui Adrian Năstase în parlament, în fața a cca 180 deputați. Grupul rusofonilor a părăsit ostentativ sala când vorbitorul, abordând problematica aderării Moldovei la CSI, a su-gerat parlamentarilor moldoveni câteva teme de reflecție:

„Desigur, presupusele avantaje ale dezvoltării, prin intermediul CSI, a unor legături foarte strânse cu alte republici care au aparținut fostei URSS pot reprezenta acum, în ochii unora, un argument hotărâtor în favoarea in-tegrării republicii în CSI. Întrebarea care se pune este: sunt aceste avantaje un lucru cert sau doar o iluzie?... Ce urmări ar putea avea pentru Republica Moldova faptul că în cadrul CSI se manifestă o tendință crescândă de de-plasare spre componenta politico-militară, şi nu spre cea economico-poli-tică, aşa cum prevedeau documentele de la Alma-Ata? Cât de independentă va mai fi Republica Moldova, dacă, aşa cum se întrevede, CSI va deveni su-biect de drept internațional, al cărui cuvânt în forurile internaționale se va bucura de mai mare audiență decât cel al statelor mici din componența sa? Avantajul unor surse ieftine de combustibili, energie şi materii prime va mai persista în condițiile în care prețurile practicate în cadrul CSI se vor ali-nia la prețurile mondiale? Este neapărat nevoie de mijlocirea CSI pentru a menține şi dezvolta legăturile bilaterale tradiționale cu noile state indepen-dente ce au rezultat din destrămarea imperiului? Dacă ele sunt vitale, şi ne-îndoielnic sunt, logica interesului economic nu va permite nici uneia dintre părți să renunțe la ele, indiferent dacă statele în cauză sunt sau nu asociate sub aceeaşi umbrelă. Dacă ele vor fi însă tăiate, se va putea vorbi pe drept cuvânt de un şantaj economic pus în slujba unor interese extra-economice, al căror conținut vă las pe dumneavoastră să îl descifrați. Oare de ce Republica Moldova, care a fost împreună cu statele baltice, principala victimă a Pactului Ribbentrop-Molotov, şi care a fost, alături de cele trei state baltice, în fruntea luptei pentru ieşirea din chingile imperiului nu este menționată şi ea expres

www.dacoromanica.ro

Page 380: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 379

ca făcând obiectul unei preocupări aparte din partea diferitelor organisme internaționale şi a principalelor state occidentale? Puteți constata dumnea-voastră înşivă diferența, recitind documentele CSCE, elaborate cu prilejul reuniunii la nivel înalt de la Helsinki. Nu credeți că, în condițiile consolidării relațiilor dintre cele două state româneşti, deschiderile sistematice operate în ultimul an de structurile europene şi euro-atlantice față de România se vor răsfrânge pozitiv şi asupra capacității Republicii Moldova de a face față crizei complexe cu care se confruntă?...”

Era un mesaj care ar fi trebuit să fie înțeles cum se cuvine de toate forțele politice din Moldova. Nu s-a vorbit deschis despre unire, nu s-a făcut nici o auzie la condiționarea unire-ajutor economic. Şi făcusem destule – e adevă-rat, nu destul – până atunci: acordarea unui credit tehnic fără dobândă de 2 miliarde lei, anularea taxelor vamale la livrările reciproce de mărfuri, facilități pentru cetățenii Moldovei care călătoreau în România, burse pentru tinerii moldoveni. Iar pe line comercială era simptomatic faptul că România se afla pe locul întâi în relațiile comerciale ale Moldovei cu alți parteneri decît cei din cadrul CSI. Doream şi speram ca interlocutorii noştri de la Chişinău să conştientizeze că în România întreg spectrul politic priveşte cu seriozitate viitorul României şi al Republicii Moldova, înfățişarea celor două state româneşti în spațiul geostrategic conturat la acest sfârşit de mileniu.

În seara aceleiaşi zile, parlamentul a oferit o recepție în onoarea delegației române. A venit şi preşedintele, şi premierul. Atmosferă des-tinsă, fără dezbateri pe teme politice. Cum era obiceiul locului, s-a tot toastat pentru fiecare din cei prezenți. Preşedintele Snegur a propus să se bea şi în sănătatea „domnului ambasador Bistreanu”! Adrian Năstase: „cu plăcere, mai ales că ne gândim să îl permanentizăm ambasador aici, la Chişinău”. Snegur: „aveți chiar acum, pe loc, acordul meu, dar să nu mă mai facă românofob”! Pentru o clipă, uimire pe fața tuturor! Am intuit imediat că preşedintele nu uitase acel „donos” din urmă cu două luni! „Domnule preşedinte, dacă aş gândi aşa, v-aş spune-o în față, aşa că nu vă mai luați după tot felul de denunțuri”- i-am răspuns. A început să râdă şi a repetat toastul în onoarea mea! A mai fost un moment mai „special”. După atâtea toasturi, Dumitru Moțpan, liderul agrarienilor din parlament, a prins curaj şi s-a adresat lui Adrian Năstase: „Domnule preşedinte, ne-ați spus azi lucruri frumoase, dar şi vorbe care nu prea ne-au plăcut. Cam aşa face şi domnul Bistreanu. Dumneavostră plecați, dar dânsul rămâne aici, cu noi, şi noi suntem mulți!”. Nimeni nu a înțeles nimic, uitându-se între-bător la cei din jur. A intervenit Sangheli: „coniacul nostru invită la vorbă multă, iar Dumitru a toastat prea mult şi a vrut şi el să glumească”. Glumă

www.dacoromanica.ro

Page 381: Chişinău file de jurnal

380 · ION BISTREANU

pe care nu cred că a gustat-o nimeni, dar s-a trecut repede peste acest mo-ment...

Întrucât întregul program al vizitei s-a epuizat, practic, pe parcursul zilei de 26 noiembrie, am fost nevoit să găsesc o soluție de „umplere” a programului pentru prima parte a ultimei zile a vizitei. M-am sfătuit cu Moşanu. Poate ar fi bine, zic eu, o vizită pe la vreun colhoz, care ar putea oferi şi masa de prânz pentru numeroasa noastră delegație. Mă temeam cel mai mult de unii dintre ziarişti, mai ales că în chiar prima seară, un corespondent de la o gazetă bucureşteană m-a întrebat direct: „noi unde mâncăm, că nu avem ruble!”.

Am apelat la premierul Sangheli, rugându-l să faciliteze o vizită la una din marile crame din apropierea capitalei. M-a întrebat doar câte persoane vor fi. Nu a reacționat la cifra de 60! După o oră mi-a indicat frumoasa cramă de la Mileşti, cu promisiunea că va veni şi el, onorat de a fi gazdă pentru Adrian Năstase. Cu o jumătate de oră înainte de plecarea spre cramă, m-a sunat, scuzându-se: a fost convocat de preşedintele Snegur, care i-a spus că discuția nu poate suferi amânare. Nu m-ar putea nimeni convinge că a fost o simplă coincidență.

Ei bine, vizita cramei şi masa oferită de gazde a întrecut toate aşteptările.Toată delegația noastră a fost mulțumită!

Luările tranşante de poziție ale lui Adrian Năstase contra aderării Moldovei la CSI au constituit o premieră. În zilele următoare, presa de la Chişinău a preluat unele idei din discurs, dar nu le-a comentat. Nici la nive-lul oficialităților cu care m-am întâlnit în următoarele zile nu am înregistrat comentarii. Însă Moscova nu s-a putut abține: ministerul rus de externe a ca-lificat drept „ingerință în treburile interne ale Republicii Moldova” apelul lui Năstase ca Moldova să gândească de două ori înainte de a vota pentru CSI.

Se apropia data de 1 decembrie şi am decis să organizăm mai multe mani-festări cu ocazia Zilei Naționale. La 20 noiembrie am organizat o conferință de presă consacrată împlinirii a 74 de ani de la Marea Unire. Am evocat, zic eu, destul de detaliat procesul desăvârşirii statului național unitar român, cu accent deosebit pe memorabila zi de la Alba Iulia. Fără ostentație, tocmai pentru a menaja şi sensibilitățile conducerii republicii, am marcat şi eveni-mentul de la 28 martie 1918. Întrebările ziariştilor au fost „ cuminți”, axate mai mult pe chestiuni la ordinea zilei. Două întrebări mai aparte: una referi-toare la prezența capului de bour şi pe stema României, o a doua în legătură cu poziția oficială față de personalitatea lui Ion Antonescu, despre care apă-ruseră în ultimele luni numeroase materiale, pro şi contra, în presa română.

www.dacoromanica.ro

Page 382: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 381

Seara, în principalul buletin informativ al televiziunii naționale moldo-vene, conferința de presă a fost preluată aproape integral, după care s-a dat citire unei liste de vreo 45 manifestări care urmau să aibă loc la Chişinău (simpozioane, expoziții, mese rotunde etc) în contextul marcării Zilei noas-tre Naționale. „Vinovat”, într-un fel, era consilierul cultural şi de presă al am-basadei, care primise sarcina să asigure prezența mass-media locale la aceste evenimente. Comod, a dat întreaga listă unui redactor de la televiziune, care a folosit-o după cum am relatat mai sus.

Chiar a doua zi după conferința de presă, am fost invitat de Ion Cebuc (peste vreo doi ani, când va fi numit prim-ministru, îşi va schimba numele, devenind Ion Ciubuc!) prim adjunct al ministrului de externe, după ce se întorsese de la Moscova, unde fusese câțiva ani reprezentant permanent al RSS Moldoveneşti în capitala sovietică. Mi-a spus că a urmărit cu atenție conferința mea de presă difuzată la televiziune în seara precedentă, precum şi programul de manifestări pe care urma să le organizăm în întâmpinarea Zilei Naționale. După care a început să îmi explice că acest „val de manifestări” ar putea trezi reacții nedorite din partea unei anumite părți a populației, în spe-cial din partea minorităților, şi că ar fi fost de dorit să convenim aceste acțiuni cu ministerul. I-am explicat că unele dintre manifestările preconizate au fost convenite cu instituții oficiale ale statului – ministerul culturii, muzeele de stat, bibliotecile de stat etc, altele sunt organizate independent de către aceste instituții, noi fiind doar invitați, şi că toate, în ansamblul lor, au un caracter pur cultural, nimic subversiv şi nimic care să afecteze sentimentele minori-tarilor. L-am întrebat dacă aceeaşi preocupare o are şi față de manifestările, destule la număr, pe care le organiza ambasada rusă: oare acestea nu lezează cumva şi sentimente ale populației majoritare? I-am amintit, printre altele, că o asemenea strictă coordonare a unor acțiuni culturale nu am văzut nici pe timpul URSS, deşi ştiam că instituțiile sovietice cu care perfectam acțiuni co-mune raportau imediat la secția relații externe a CC al PCUS, unde se deci-dea, de obicei, nivelul de participare, sau neparticiparea, în rare cazuri, a unor oficialități sovietice la aceste manifestări. A făcut Cebuc pasul înapoi: „da, desigur, nu vrem să controlăm, ci doar am vrut să vă transmitem, prieteneşte, temerile noastre privind eventuale reacții ale unor cetățeni”.

După audiență, am găsit un pretext ca să vorbesc la telefon cu premierul Sangheli. Voiam să tatonez dacă el era la originea demersului externelor. În treacăt, i-am relatat şi despre „preocuparea” unui membru al cabinetului său, surprinzătoare pentru mine, am zis, mai ales că despre principalele manifes-tări, spectacolul festiv de la Palatul Culturii, expoziția de la Muzeul Național, îl informasem personal pe premier cu peste o lună în urmă. Mi-a răspuns vag:

www.dacoromanica.ro

Page 383: Chişinău file de jurnal

382 · ION BISTREANU

„a vrut şi Cebuc să se arate vigilent, responsabil”. Nu a scăpat, însă ocazia, să adauge: „şi la preşedinție v-ați sfătuit cu cardinalul, nu?” „Cardinalul” era prof. Ion Borşevici, față de care avea o aversiune deschisă! Dar asta nu era treaba mea! Trimiterea la preşedinție voia, parcă, să sugereze că acolo ar tre-bui căutat stimulul demersului luiCebuc...

În acele zile, avusesem dese contacte cu ministerul culturii şi cu alte instituții culturale din Chişinău, convenind o serie de acțiuni consacrate zilei de 1 decembrie. Evident, nu toate se refereau punctual la Marea Unire, dar expozițiile de pictură în care expuneau şi pictori români (în acele zile l-am avut ca oaspete pe maestrul Ion Silişteanu), numeroase expoziții de carte, spectacole muzicale etc, au constituit ideale ocazii pentru a marca unitatea de cultură şi neam, tonul pentru asemenea evocări fiind dat, de regulă, de gazde.

Cea mai importantă manifestare expozițională a fost organizată de Mu-zeul Național de istorie, unde, alături de alte exponate, mărturii despre înfăp-tuirea marii Uniri de la 1 decembrie 1918, a fost expus, pentru prima oară în afara granițelor României, originalul Proclamației de la Alba Iulia. Planificată a fi deschisă doar două săptămâni, expoziția şi-a prelungit şederea la Chişinău aproape două luni, datorită interesului manifestat. Zeci de şcoli din provincie au organizat excursii la Chişinău pentru a vedea expoziția. A depăşit toate aşteptările noastre. Expoziția a fost deschisă de preşedintele parlamentului. O luare de cuvânt emoționantă, cu atât mai mult, cu cât venea din partea unui istoric de profesie şi a unui român prin simțire. Încă iritat de rezervele unor oficiali –pe care le-am amintit mai sus – în cuvântul meu am punctat mulțumirile mele sincere „pentru receptivitatea manifestată de preşedinție şi guvern față de manifestările consacrate Zilei noastre Naționale şi pentru întregul sprijin acordat”. Am fost satisfăcut când am ascultat acest pasaj pre-luat în programul de ştiri al televiziunii locale. Ce-o fi zis oare Snegur şi nu numai el?

29 noiembrie: În Piața Marii Adunări Naționale din Chişinău are loc o mare manifestație populară, consacrată împlinirii a 74 de ani de la Marea Unire. În pofida unei ploi reci, mărunte, erau prezenți peste 20 mii oameni. Atmosferă entuziastă, discursuri pline de patos. Urma să iau şi eu cuvântul pentru a da citire unui mesaj din partea preşedintelui Ion Iliescu...

Cum s-a ajuns aici? Cu câteva zile mai înainte, Iurie Roşca m-a infor-mat că intenționează să transmită preşedintelui României o scrisoare de in-vitare la adunarea populară care va fi organizată de Frontul Popular cu oca-zia Zilei Unirii. Mi-am exprimat, cu titlu personal, rezerva în legătură cu oportunitatea unei asemenea invitații; era totuşi, vorba de preşedintele unui stat care urma să vină în vizită în alt stat, fie el chiar al doilea stat românesc,

www.dacoromanica.ro

Page 384: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 383

sugerându-i să convină această invitație cu preşedinția Moldovei. Nici nu a vrut să audă, susținând că el va trimite oricum scrisoarea şi că un eventual re-fuz al preşedintelui Iliescu „nu ar fi bine primit de participanții la miting, de toți cei care se simt români”. Am informat imediat la Bucureşti asupra aces-tei inițiative, propunând, totodată, să se ia în considerație transmiterea unui mesaj din partea preşedintelui, care să fie citit la miting. Răspunsul a venit chiar a doua zi: de acord cu propunerea mea. L-am informat pe Iurie Roşca asupra răspunsului primit şi i-am sugerat să întreprindă imediat un demers la preşedinția Republicii, cu rugămintea ca şi preşedintele Snegur să procedeze similar. Nu a fost prea încântat de schimbarea planurilor sale, dar a trimis şi preşedintelui Snegur o scrisoare. La rândul meu, l-am contactat pe prof. Ion Borşevici, consilier prezidențial, rugându-l să îl convingă pe Snegur să accepte transmiterea unui mesaj, întrucât un eventual refuz, în condițiile în care „este foarte posibil ca preşedintele Iliescu să accepte propunerea Frontului” (nu i-am spus că aveam deja un răspuns de la Bucureşti!) s-ar crea o situație cel puțin confuză, cei de la Frontul Popular nu ar pierde ocazia de a lansa din nou atacuri la adresa preşedintelui.

Borşevici a fost convingător în fața preşedintelui, astfel că, la 29 noiem-brie, iată-ne pe amândoi pe marea scenă din piața Marii Adunări Naționale. Am avut un moment de inspirație, fără un motiv anume, să cedez profeso-rului Borşevici onoarea de a citi primul mesajul lui Snegur. Totul a decurs normal, au fost chiar şi câteva aplauze după primele fraze. În momentul în care a pronunțat sintagma „relațiile dintre cele două state româneşti” piața a explodat. Huiduieli, fluierături, strigăte de „Unire!, „Noi suntem români!”, „ Jos Snegur trădătorul!” I-am smuls lui Borşevici microfonul din mână şi: „Frați români! Suntem azi la o sărbătoare scumpă tuturor celor care simt şi gândesc româneşte. Aduceți-vă aminte că prof. Borşevici a fost alături de dvs în toate marile momente ale redeşteptării naționale, ale luptei pentru independența Moldovei...” etc.etc. În sfârşit, mulțimea s-a liniştit, Borşevici şi-a terminat discursul. Am urmat eu. Redau câteva pasaje din mesajul lui Ion Iliescu: „...Realizarea Unirii, în 1918, a demonstrat că națiunea română este una şi de nedespărțit. Avem aceeaşi obârşie, acelaşi grai, aceleaşi datini şi obi-ceiuri. Avem identitatea noastră inconfundabilă între popoarele şi națiunile lumii. Din nefericire, evoluțiile ulterioare, în special Pactul Ribbentrop-Mo-lotov, au smuls, prin forță, din trupul țării, vechi teritorii româneşti, înglo-bându-le în fostul imperiu sovietic. Înseşi documentele provenite din arhi-vele ruseşti, remise recent autorităților române, atestă fără putință de tăgadă această nedreptate, cu consecințe tragice pentru poporul român. Realitatea ne-a pus în situația de a avea azi două state româneşti: România şi Republica

www.dacoromanica.ro

Page 385: Chişinău file de jurnal

384 · ION BISTREANU

Moldova. Independența Republicii Moldova constituie unul din paşii nece-sari înlăturării urmărilor nefaste ale pactului abuziv şi uzurpator. România a sprijinit mişcarea de emancipare națională a Republicii Moldova, afirmarea independenței şi suveranității sale. România promovează punctul de vedere conform căruia unirea celor două state româneşti este o chestiune de justiție a istoriei, dar şi rezultanta lucrării permanente a întregului neam românesc. Înfăptuirea acestui deziderat sacru, de unitate națională în interiorul fronti-erelor istorice, fireşti, este posibilă în conformitate cu principiile şi normele de drept internațional şi, în primul rând, cu prevederile Actului Final de la Helsinki, ale Cartei de la Paris. România va acționa pentru sprijinirea pro-cesului de consolidare a suveranității şi independenței Republicii Moldova şi, totodată, pentru dezvoltarea unor raporturi speciale de fraternitate şi in-tegrare în plan politic, economic şi spiritual. Manifestarea de azi ne dă posi-bilitatea să salutăm paşii întreprinşi până acum în această direcție. Vom găsi soluții mai bune, mai avansate, de accelerare a integrării economice şi de dez-voltare a spațiului comun cultural-spiritual, premise ale reîntregirii neamului. Raporturile cu Republica Moldova vor constitui, şi în perioada imediat ur-mătoare, un capitol special în politica României ale cărei principale țeluri vi-zează consolidarea legăturilor economice şi pe alte planuri, continuarea pro-cesului de instituționalizare a acestora, sincronizarea în domeniile legislației, învățământului, în sistemul financiar-bancar, aprofundarea relațiilor cultu-rale şi a contactelor interumane...”.

După aproape douăzeci de ani de la acest eveniment se cuvine să fac o mărturisire. Reacția mulțimii la sintagma „două state româneşti ” din mesajul preşedintelui Snegur m-a determinat să omit aceeaşi sintagmă din mesajul preşedintelui nostru, considerând că, pe conținut, nu se pierdea nimic, dim-potrivă, erau mai pregnant marcate formulările privitoare la o viitoare unire. Evident, am omis să fac această precizare în informarea pe care am trimis-o acasă şi sper că cine va citi aceste rânduri nu mă va acuza de altceva. Esențial a fost că mulțimea din piață a receptat cum se cuvine acel mesaj!

In aceeaşi seară a avut loc un mare spectacol festiv la Palatul Culturii, sub titlul „Hai să dăm mână cu mână...”. Formații artistice din întreaga Mol-dovă, de pe un mal şi altul al Prutului, ansamblul „Perla Moldovei”, solistele de muzică populară Sofia Vicoveanca, Floarea Calotă, Angelica Stoican au ridicat în picioare spectatorii entuziasmați. Am văzut în acea seară mulți oameni plângând, emoționați la auzul versurilor şi cântecelor despre mult pătimita Basarabie. Au fost şi delegații din județele Iaşi, Suceava, Bacău, Neamț, în majoritate „fedesenişti”. De la Bucureşti, figura cea mai repre-zentativă a fost Emil Constantinescu, din partea Alianței Civice, invitat

www.dacoromanica.ro

Page 386: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 385

de, hai să zicem, „o anumită parte a oamenilor politici” de la Chişinău. De fapt, acest lucru mi-a plăcut cel mai puțin, mai ales că nu sesizam prima oară această „separare” a invitaților din România, chiar de către lideri po-litici care cu doi-trei ani în urmă fuseseră uniți de aceleaşi idealuri şi crea-seră acea mişcare democratică, devenită ulterior Frontul Popular. Era evi-dentă preocuparea fiecăreia dintre gazde de a acumula capital politic. Tot atât de evidentă era şi dorința invitaților din România de a se remarca ca individualități politice, de a demonstra că fiecare dintre ei este cel mai vaj-nic militant pentru Unire. Bineînțeles că preşedintele Snegur, premierul şi ministrul de externe nu au onorat sărbătoarea Unirii, aşa cum, de altfel, au „uitat” să transmită şi acele protocolare mesaje de felicitare cu ocazia Zilei Naționale! Era, în opinia mea, încă o consecință a decizilor luate în iulie, la Moscova.

A doua zi am organizat o recepție la restaurantul „Național”. Mi se refu-zase marea sală de la Centrul republican de cultură şi artă, unde organizam de obicei atari manifestări, invocându-se organizarea altei acțiuni la data do-rită de mine. Culmea este că, cu câteva zile înainte de recepție, mi s-a oferit, totuşi, sala. Era deja prea târziu, expediasem invitațiile!

Nu mizam pe prezența preşedintelui dar, cu câteva minute înainte de în-ceperea recepției, au apărut cei de la serviciul de protecție, care s-au plasat în diverse locuri din hol şi din sală. După alte câteva minute au dispărut tot aşa discret cum apăruseră. Preşedintele nu a mai venit! Un adjunct al ministrului de externe mi-a spus că preşedintele nu se simte prea bine, dar că ar fi dorit să participe. Clasicele scuze. A venit la recepție şi Mircea Druc, o reală surpriză, pentru că ştiam că stă mai mult pe la Bucureşti...

A doua zi dimineața, chiar la ora 8, am căpătat o explicație „oficială” cu privire la apariția şi dispariția bruscă a gărzii preşedintelui. Am primit un te-lefon de la preşedintele Snegur care m-a felicitat cu ocazia Zilei Naționale, după care a intrat direct în subiect: „Ştii de ce nu am venit aseară la recepție?” .„Da, domnule preşedinte, am fost informat, îmi pare rău că nu vă simțiți bine şi vă urez însănătoşire grabnică”. „Nuuu! Nu am venit pentru că l-ai invitat pe duşmanul meu, Mircea Druc”.Am rămas stupefiat! „Nu vă cunosc duşmanii şi prietenii, domnule preşedinte, dar mă bucur că sunteți sănătos!”. Ce altceva puteam eu să îi răspund unui preşedinte extrem de sensibil??

În zilele şi săptămânile următoare am sesizat, în discuții cu oficialități, o rezervă crescândă față de relațiile cu România şi chiar reacții mai mult sau mai puțin voalate la unele exprimări publice ale unor oficiali români în le-gătură cu relațiile bilaterale şi, mai ales, în legătură cu unirea. Intensitatea sensibilității moldovene față de „mesajele unioniste” a crescut gradual, cul-

www.dacoromanica.ro

Page 387: Chişinău file de jurnal

386 · ION BISTREANU

minând cu declarația lui Snegur de la sfârşitul lunii decembrie. Cea mai edi-ficatoare discuție am avut-o, zic eu, cu ministrul Țâu. Şi el s-a declarat preo-cupat de prea multele manifestări româneşti, care „agită spiritele”. Şi, a avut un acces de ...sinceritate! „Nu aţi înţeles nimic, voi românii, atunci când pre-şedintele Snegur a zis „să ne ţinem de neamuri”. Aţi interpretat cum aţi vrut dumneavoastră!”. Şi mi-a explicat ministrul cum să ne ținem de neamuri: da, vorbim aceeaşi limbă, avem o istorie aproape comună, dorim să dezvoltăm relațiile cu România în toate domeniile dar...cursul spre independența reală este esențial! L-am întrebat atunci cum se zice „să ne ținem de neamuri” în limba rusă. „Davayte budem rodney” – într-o traducere brută însemnând „hai să fim neamuri!! Da, am replicat, ai noştri au greşit că nu i-au cerut pu-blic preşedintelui Snegur să declare la unison „Hai să fim de-un neam!”...

Într-una din primele zile ale lunii decembrie, o ziaristă de la „Basa-Press” mi-a solicitat un comentariu pe marginea unei declarații de presă a secretaru-lui de stat Adrian Dohotaru pentru agenția Reuter. Nu ştiam despre ce este vorba, aşa că am rugat-o să îmi trimită textul declarației, care suna cam aşa: „Bucureştiul optează pentru o integrare graduală cu Moldova, şi nu pentru varianta reunificării Germaniei. În acest moment aş dori să spun că unirea ar putea avea loc în opt ani, dar aceasta s-ar putea realiza chiar şi mai repede, ținând cont de mişcările tectonice geopolitice din fosta Uniune Sovietică”.

Mi-a prins bine informația. Chiar spre sfârşitul programului de lucru, prim-adjunctul ministrului de externe, Ion Botnaru, m-a invitat a doua zi, la prima oră, la minister. Cu destulă eleganță, atât cât îi permitea conținutul comunicării pe care urma să mi-o facă, a subliniat că afirmațiile lui Adrian Dohotaru au surprins conducerea statului, care consideră că acestea sunt în contradicție cu pozițiile oficiale exprimate de conducerea României şi, în plus, contribuie la „creşterea instabilității” interne din Republica Mol-dova. I-am confirmat conținutul declarației demnitarului român, dar am menționat că este un răspuns la o întrebare punctuală, exprimând o opinie personală, fără a fi vizate critic personalități politice din Moldova, fără nici o aluzie la eventuale acțiuni ale României în vederea înfăptuirii şi grăbirii unirii celor două state, chiar şi la termenul prognozat. Am întrebat, la rândul meu, dacă ar fi necesar ca şi noi să reacționăm de fiecare dată când politicieni de la Chişinău se exprimă critic la adresa României, uneori chiar într-un limbaj care trădează românofobia, în continuare resimțită în R.Moldova. Cu asta s-a încheiat convorbirea. La sfârşitul întrevederii, Botnaru mi-a mărturisit că primise dispoziție din partea preşedintelui Snegur să mă convoace chiar în seara precedentă, dar că şi-a asumat personal responsabilitatea de a amâna în-trevederea, explicând, atunci când a fost întrebat, că nu m-a putut contacta

www.dacoromanica.ro

Page 388: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 387

la telefon. Avantajul sau dezavantajul absenței, pe acea vreme, a telefoanelor mobile!

Am discutat cu colaboratorii mei acest demers al ministerului moldo-vean de externe. L-am „legat” de cel de după conferința mea de presă con-sacrată Zilei Naționale. Supoziția noastră a fost că ambele demersuri sunt de inspirație prezidențială. Evenimentele din următoarele zile şi săptămâni ne vor da dreptate.

* * *2 decembrie. Se împlinesc 75 de ani de la adoptarea declarației Sfatului

Țării prin care Basarabia era proclamată ”Republică Democratică Moldove-nească”: „...avînd în vedere aşezarea rânduielii obşteşti şi întărirea drepturilor câştigate prin revoluție, Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric se de-clară de azi Republică Democratică Moldovenească care va intra în alcătuirea republicei federative democratice ruseşti, ca părtaş cu aceleaşi drepturi... Sfa-tul Țării cheamă pe moldoveni şi pe toate popoarele înfrățite ale Basarabiei să se apuce harnic de lucru obştesc, clădind viața nouă pe temelia slobozeniei, dreptății şi frăției! Numai asfel vom scăpa noi țara noastră şi vom feri-o de pieire pe maica noastră a tuturor – marea republică democratică rusească!” .

...După revoluția rusă din februarie 1917, s-a activizat şi mişcarea poli-tică din Basarabia. Chiar în luna martie ziarul „Cuvântul moldovenesc” din Chişinău, organul de presă al Partidului Naţional Moldovenesc, chema la lupta pentru autonomie națională şi crearea unui parlament local – „Dieta provincială” sau „Sfatul Țării”. În luna aprilie ia ființă Partidul Național Mol-dovenesc care, în programul său, include ca prioritare, printre altele, autono-mia basarabiei şi învățământul în limba maternă. În iunie, o delegație a Con-gresului Țărănesc de la Chişinău participă la Congresul țărănesc pan-rus de la Petrograd. Din delegație făcea parte şi Pantelimon Halippa, simpatizant deja al mişcării eserilor. Reuşeşte să se întâlnească cu Kerenski, pe atunci minis-tru al justiției, dar cei doi nu găsesc un limbaj comun. Fruntaşul moldovean nu i-a cerut prea mult: doar sprijin pentru învățământul în limba română şi în acest scop, dorința de a colabora cu românii de peste Prut. Kerenski, cam arogant – nu degeaba încerca să îl imite pe Napoleon! – îl refuză, pe motiv că numai Adunarea Constituantă a Rusiei ar putea aproba cererea. „Domnule, dumneata nu prin Constituantă ai ajuns conducătorul Rusiei şi tot aşa nici eu n-am ajuns prin Constituantă conducătorul Basarabiei. Revoluţia m-a făcut să fiu conducător al provinciei mele şi dacă dumneata spui mereu ca noi să amânăm problema învăţământului nostru în limba copiilor până la Constitu-antă, asta înseamnă că noi să pierdem încă un an, dar poate şi mai mult. Dacă

www.dacoromanica.ro

Page 389: Chişinău file de jurnal

388 · ION BISTREANU

dumneata stărui în această idee, atunci eu mă duc la opoziţie” – i-a replicat Halippa..

Şi atunci, Pan. Halippa contactează pe Troțki şi Lenin care, încercând să-şi găsească aliați în vederea preluării ulterioare a puterii, îl sfătuiesc:„ procedați cum vă dictează conştiința națională şi interesul politic, dar hotă-rârea să fie luată prin Sfatul Țării”, „sfat” care încă nu fusese creat, dar Lenin aflat încă în opoziție,voia să îşi reafirme cunoscutele teze privind autodeter-minarea: „Dreptul la despărţire (al acestor popoare) nu presupune soluţio-narea chestiunii de către Parlamentul central, ci numai de către Parlamentul regiunii care se desparte”. ( Or, Sfatul Ţării – cuvântul „sfat” fiind, de fapt, traducerea cuvântului rusesc „soviet” – urma să aibă calitatea unui asemenea parlament regional – n.n.)

Nu numai Halippa a avut ocazia de a discuta cu Lenin problemele basa-rabene.

Am răsfoit, peste ani, câteva pagini din memoriile istoricului şi juristului Nichita Smochină (1894-1980) care, printr-un român din Basarabia, mem-bru al gărzii personale a lul Lenin, reuşeşte să aibă o întrevedere cu condu-cătorul revoluției bolşevice. La acea dată, Smochină era data ofițer delegat pe probleme militare al Congresului Popoarelor de la Tiflis (Georgia). La întrebările lui privind modalitățile de soluționare a chestiunii naționale în Basarabia şi în contextul tezei leniniste privind autodeterminarea popoarelor din imperiul rus, Lenin i-ar fi răspuns: „Dvs., moldovenii, nu aveți nici un fel de interese pentru care să luptați de partea Rusiei, care de veacuri a înro-bit poporul vostru. Moldovenii, din punct de vedere cultural, se găsesc mult înaintea ruşilor. De aceea constituiți-vă în regimente naționale moldovenesti şi, cu baioneta în mână, cuceriți şi consfintiți libertatea, pe care nimeni nu o va face cadou poporului vostru moldovenesc. Adică, împreună cu toți mol-dovenii risipiți prin toată Rusia, deci într-un efort comun, creați o singură şi puternică forță împotriva opresiunii exercitate de statul velicorus. Vă plân-geti ca nu aveți nici un răspuns la problema voastră națională. Eu vă răspund însă categoric: limba maternă. Nu trebuie să vă preocupe Biserica. Aceasta este opiu pentru poporul vostru...Inființați şcoala națională proprie şi presa națională moldovenească ...Țineți minte însă, împotriviți-va aventurierilor de tot soiul. Feriți-vă, de asemenea, de România moşierească. Inspirați-vă de la românii voştri de acelasi sânge, dar, iarăşi, feriți-vă de a cădea în labele bo-ierilor exploatatori români. Dimpotrivă, faceți agitație în rândul maselor şi transformați România boierească într-o țară proletară ... Dvs., ca român, în-trucât toți moldovenii sunt români, treaba Dvs. e la Bucureşti. Mergeți deci

www.dacoromanica.ro

Page 390: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 389

în patria voastră şi faceți agitație acolo pentru România socialistă, luptați contra boierilor români, care asupresc proletariatul român. Inecați-l dracului pe regele român şi înfăptuiţi România sovietică!”.

Am oarecare îndoieli că dialogul de mai sus a avut loc în aceşti termeni. Dar sunt convins că el a avut loc; ultimele fraze, în care este evocată şi Româ-nia, reflectă, însă, fidel concepția lui Lenin privind revoluția mondială şi care, peste numai 7 ani, îşi va găsi o primă concretizare în crearea RASSM.

În vara anului 1917, basarabenii se confruntă cu un alt pericol – Ucraina, care, pe fondul dezordinii revoluționare voia să-şi întindă controlul şi asupra Basarabiei.

În aceste condiții, în zilele de 23-27 oct. 1917, Congresul ostăşesc întru-nit la Chişinău, decide Autonomia Basarabiei, în cadrul Republicii Federa-tive Democratice Ruseşti şi Constituirea Sfatului Țării, care să răspundă de suveranitatea țării. În nebunia care cuprinde întreaga Rusie după lovitura de stat bolşevică de la 7 noiembrie, Sfatul Țării proclamă, la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească, cu Ion Inculeț – preşedinte. Decizia patrioților moldoveni a fost un adevărat act de curaj, urmată în lunile urmă-toare de alte hotărâri, cu un impact uriaş asupra istoriei pământurilor dintre Prut şi Nistru...

* * *Supărare mare la Tiraspol! A fost retras în Rusia, în urma unui acord

cu Chişinăul, un regiment de desant aerian. Ca la orice plecare de acest gen, marşuri, discursuri, drapele, flori! Liderii separatiştii condamnă „acordul mişelesc de retragere, în spatele Transnistriei” şi refuză să participe la festivi-tate. Lebed îi acuză de „mitocănism” de „desconsiderare” a armatei ruse: „ei scuipă acolo de unde se adapă”.

„Vicepreşedintele” transnistrean Al. Caraman, într-un interviu acordat revistei Glasul națiunii apără menținerea unor monumente şi simboluri so-vietice în Transnistria: „Pe stema Austriei sunt prezente secera şi ciocanul. Cred că nu putem afirma că Austria este ultimul bastion al stalinismului, co-munismului, bolşevismului”.

Trebuie să îmi rezerv mai mult timp pentru lectura ziarelor locale! Pe piață a mai apărut o publicație – „Dreptate-Spravedlivost”, oficios al par-tidului socialist, care încă din primele numere îşi devoalează orientarea „internaționalistă”. Şi cum recursul la istorie prezintă deja simptomele unei epidemii naționale, şi fițuica respectivă îşi îndeamnă cititorii să nu uite istoria, sau mai bine zis, să bage la cap că „mințile vizionare ale Moldovei au militat întotdeauna spre relații politice şi culturale strânse cu Rusia”. Mai

www.dacoromanica.ro

Page 391: Chişinău file de jurnal

390 · ION BISTREANU

înregistrez şi un apel patetic: „jos rusofobia, moldofobia,găgăuzofobia, româ-nofobia!”. Frumos zis, dacă nu citeam chiar în primul număr al noii fițuici că patronul – partidul socialist – va milita pentru „dezvoltarea în continuare a memoriei istorice, a conştiinței şi demnității naționale ale poporului moldo-venesc, la dezvoltarea tradițiilor internaționaliste consolidate în anii puterii sovietice”.

* * *8 decembrie. S-a împlinit un an de când, în saloanele conacului vână-

toresc Viskuli, din centrul rezervației Belovejskaia Puscia, Elțîn, Kravciuk şi Şuşkevici şi-au pus semnătura sub sacramentala frază „URSS ca subiect internațional şi realitate geopolitică încetează să mai existe” şi au anunțat cre-area Comunităţii Statelor Independente. Se statua astfel încetarea valabilită-ţii Tratatului Unional din 1922 şi a activităţii tuturor structurilor unionale ale URSS.

Dacă este să dau crezare unor importanți oameni politici ai momentu-lui, întâlnirea istorică de la Belovejskaia Puscia a fost generată de ...frig! Iarna aspră care se abătuse asupra Bielorusiei l-a determinat pe Stanislav Şuşkevici, în acel moment preşedintele Sovietului Suprem din Bielorusia, să îl invite pe Boris Elțîn la o discuție punctuală: lipsa de mijloace financiare pentru a plăti pentru gazul şi țițeiul rusesc. Elțîn a acceptat. În cursul discuției, Elțîn şi-a amintit că şi Ucraina se confruntă cu aceeaşi problemă şi l-a invitat şi pe preşedintele ucrainian Kravciuk. Frigul fiind aspru, seara fiind lungă, şi-au adus aminte şi de al patrulea, anume de Gorbaciov. Nu pentru a-l invita la sfat, ci pentru a constata că acesta nu mai conduce, practic, statul care poartă încă denumirea de URSS, dar în care toate republiciile unionale şi-au decla-rat independența. Mai mult, cele trei state baltice nu mai fac parte de trei luni din URSS, au fost recunoscute ca state independente chiar şi de URSS, au fost deja primite în ONU. De aici şi concluzia celor trei oameni politici: URSS s-a dezintegrat de facto, şi trebuie constatat acest lucru şi de jure. Şi, în locul lui Gorbaciov, l-au invitat pe Nazarbaev, liderul celei mai mari repu-blici din Asia Centrală. Acesta a declinat abil invitația, invocând nişte pro-beme de natură tehnică, după care l-a informat pe Gorbaciov care, în semn de recunoştință, i-a promis postul de preşedinte al Sovietului Suprem în înnoita Uniune Sovietică, după semnarea preconizatului Tratat Unional. Reținerea lui Nazarbaev mai avea la bază şi reticențele față de Elțîn, în general față de „mafia de la Sverdlovsk”, cum numea el anturajul lui Elțîn ( care fusese, ani buni, lider de partid la Sverdlovsk).

Despre hotărârea luată, Gorbaciov a fost informat telefonic de Şuşkevici.

www.dacoromanica.ro

Page 392: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 391

În acelaşi timp, pe altă linie telefonică, Elțîn îl informa, tot telefonic, pe Bush, care a zis că îi place ideea....

* * * Aşezarea Belovejkaia Puscia din Bielorusia are o istorie aparte. În 1955,

Hrusciov venise aici la o vânătoare. I-au plăcut locurile, a promis că va mai reveni. În anul următor, când tot căuta o reînnodare a prieteniei cu Tito, ştiindu-l pe acesta mare amator de vânătoare l-a invitat în Crimeea, la o vâ-nătoare de cerbi. Trofee – numeroase, aşa că presa s-a grăbit să informeze opinia publică sovietică şi despre calitățile vânătoreşti ale liderilor comunişti. Scandal, deoarece tocmai în acea perioadă era interzisă prin lege vânătoarea de cerbi! Ulterior, presa sovietică nu a mai scris niciodată despre isprăvile vânătoreşti ale conducătorilor!

Şi atunci s-a pus problema construirii unei reşedințe de vânătoare. Hrus-ciov şi-a adus aminte de Belovejskaia Puscia. S-a construit în grabă un imens pavilion de vânătoare, dar într-un stil mai stalinist, un palat din marmură şi granit, unde să poată fi primiți şi înalți oaspeți străini. În final, clădirea arăta ca un comitet raional de partid, în interior fără pic de gust. Prima vânătoare oficială- ianuarie 1958. Mult de lucru pentru KGB care a prelucrat minuțios listele cu toți cei care urmau să fie prezenți în parcul de vânătoare, inclusiv gonacii. Hrusciov a început să vină aici mai des; îi plăcea vânătoarea de porci mistreți, dar, îşi amintesc martori oculari, niciodată nu a tras în vreo femelă care era însoțită de purceluşi. În anii următori, aici au fost invitați Fidel Cas-tro, Walter Ulbricht, Todor Jivkov, Wladislaw Gomulka, dar niciodată, se zice că din considerente politice, Ceauşescu...

Brejnev nu a fost decât de vreo cinci ori aici, deşi era mare iubitor de vâ-nătoare. Trăgea din carabină, dar niciodată nu se dădea jos din maşină. L-a adus aici şi pe Kissinger....

Şi Gorbaciov a fost convins să vină aici, la vânătoare de mistreți. Nefiind un vânător pasionat, fără pic de experiență, după primul foc de armă, care nici nu a lovit mistrețul ochit, s-a ales cu o durere cumplită în umăr şi cu o vânătaie serioasă la ochi, provocată de luneta armei.

Elțîn a venit aici o singură dată, în decembrie 1991.Trofeul lui a fost Gorbaciov...

* * *Tot la 8 decembrie s-a împlinit un an de la alegerea, prin sufragiu univer-

sal, a preşedintelui Mircea Snegur, bun prilej pentru rememorări, evaluări şi lansare de proiecte pentru viitor.

www.dacoromanica.ro

Page 393: Chişinău file de jurnal

392 · ION BISTREANU

Intr-un interviu acordat radioului național, întrebat fiind despre opinia sa față de declarația lui Adrian Dohotaru privind prespectiva unirii cu Ro-mânia, a declarat: „ Da, aceasta este o întrebare care frământă pe majoritatea populației Moldovei şi desigur că sunt dator să îmi spun poziția. In primul rând, după cum am declarat nu numai o dată, procesul unirii sau reîntregirii nu poate fi forțat în aşa mod cum se exprimă demnitarii români despre care vorbiți. Cine ştie sau cine poate prezenta asăzi un pronostic, cum s-a făcut în capitala americană (unde Dohotaru făcuse declarația încriminată- n.n.) că unirea va avea loc peste 8 ani, trei ani, o sută de ani şi aşa mai departe? Eu cred că dl.Dohotaru, subsecretar de stat, ar putea să fie mulțumit, de fapt, de in-tegrarea pe linie de cultură. Cred că decurge mai bine decât în alte domenii, dar ar fi cazul să nu facă asemenea pronosticuri. Eu rămân ferm pe poziția menținerii independenței Moldovei, ca stat suveran, recunoscut de peste 120 țări, având legături diplomatice cu peste 60 țări, iar astfel de declarații nu aduc nici un serviciu republicii, reieşind din scrisorile şi telefoanele primite că această declarație duce la destabilizare şi n-aş dori, cred, şi-mi face impresia că astfel de declarații se fac, de asemenea, pentru a speria pe investitorii stră-ini care doresc, totuşi, să investească aici, la noi, pentru modernizarea econo-miei naționale. Eu cred, totuşi, că ar trebui să fim ceva mai serioşi. Eu cred că această problemă va fi hotărâtă de populația Republicii Moldova”.

Comentariile sunt de prisos! Încercam doar să îmi imaginez cât de încăr-cată era tolba poştaşului care ducea la preşedinție scrisorile „indignate” ale oa-menilor muncii şi cât de suprasolicitată era centrala telefonică a preşedinției.

În deja „lumea liberă” a fostelor state socialiste europene lucrurile în-cep, încet-încet, să se limpezească, dar persistă încă multe incertitudini. Acordurile de asociere semnate de unele state est-europene cu CEE au per-mis extinderea relațiilor economice. Deja jumătate din exporturile CEE sunt dirijate către est, în comparație cu numai 20-25% în 1989. Dar se mențin măsuri protecționiste, rigide la importurile din statele răsăritene, în special la produse metalurgice, textile şi agricole. Cehoslovacia, Unga-ria şi Polonia, mai grăbite – şi mai bine pregătite – au cerut deja obținerea calității de membru al CEE, dar s-au lovit de refuzul occidentalilor de a stabili un calendar, chiar provizoriu. Un eşec parțial (comerțul cu produse agricole) s-a înregistrat şi la semnarea unor acord liber cu AELS. Într-un cuvânt: Europa Occidentală nu este încă pregătită să ne primească plenar la sânul său...

La Moscova avem, de la 14 decembrie, un nou premier – Victor Cerno-mârdin, confirmat cu 721 voturi pentru şi 172 împotrivă, în fața preferatului

www.dacoromanica.ro

Page 394: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 393

lui Elțîn, fostul premier reformator Egor Gaidar. Se încheia astfel scurta „te-rapie de şoc” promovată de Gaidar – primul premier rus după dezmembrarea URSS – şi se revenea la aducerea în prim-planul scenei politice de la Moscova a unor politicieni şi tehnocrați de şcoală veche, mai apropiați, cel puțin ca vârstă, de preşedintele Elțîn. Liberalismul total promovat de Gaidar şi de „lu-pii tineri” din echipa sa suferise un eşec cvasitotal: privatizarea necontrolată a permis apariția primilor miliardari ruşi, averile crescând exponențial, în timp ce nivelul de trai al populației se degrada dramatic. În ultimul moment, Elțîn, care l-ar fi dorit premier tot pe Gaidar, a înțeles că acesta nu va fi votat de parlament. A avut, totuşi, decența de a avea cu acesta o lungă discuție, în final convenind că cea mai bună candidatură ar fi cea a lui Cernomârdin, neanga-jat politic, dar cu o bună carte de vizită în cadrul precedentului guvern. Cer-nomîrdin a rămas celebru prin „zicerile” sale, unele antologice. Am regăsit prin hârtii una din ele: „Uitați-vă! Avem de toate dar nu putem să trăim. Tot o ținem în experimente! Totul ne trebuie undeva, cândva – să dăm dincoace, să dăm dincolo, să facem pofta cuiva. Dar de ce să nu ne dăm nouă? De ce nu generației noastre? De ce comunismul ăsta a bântuit prin Europa, ca stafie mai bine zis, a bântuit, a bântuit şi nu s-a oprit nicăieri. Şi la noi – poftim! Şi de atâția ani trăim un experiment”.

Continuă războiul între parlamentul conservator şi preşedintele Elțîn. Propunerea ultimului privind organizarea unui referendum pe tema „cine conduce Rusia, parlamentul sau preşedintele” a fost respinsă prin vot. Elțin amenință că va strânge un milion de semnături pentru organizarea referen-dumului, întrucât, în opinia sa, parlamentul actual încearcă să dea o lovitură de stat disimulată, blochează brutal procesele de reformă şi încearcă să amen-deze constituția în aşa fel, încât să transforme parlamentul sub conducerea lui Hasbulatov în puterea absolută în Rusia şi să readucă federația la un sistem socialist de tip sovietic. Există serioase temeri că disputa preşedinte/ parla-ment s-ar putea muta în stradă, cu consecințe dramatice greu de imaginat. Poate tocmai de aceea miniştrii structurilor de forță s-au grăbit să declare ca armata si internele nu au schimbat nimic în regimul trupelor lor. Câteva luni mai târziu, referendumul va avea loc, consfințind victoria lui Elțîn, care va avea astfel mână liberă pentru a acționa împotriva parlamentului, pe care îl va dizolva în octombrie 1993, cu numai patru lovituri de tun trase asupra clădi-rii în care se baricadaseră deputații rebeli.

Imediat după formarea guvernului Cernomârdin, vicepremierul Ciubais anunță prima etapă a privatizării întreprinderilor, prima împărțire masivă a marelui „tort” – economia de stat rusă. Toți ruşii – de la noul născut la ultimul pensionar – primesc cupoane de privatizare, în valoare de zece mii

www.dacoromanica.ro

Page 395: Chişinău file de jurnal

394 · ION BISTREANU

de ruble, care urmează a fi schimbate în acțiuni la diverse întreprinderi sau vândute. Neîncrezători, dar mai ales neştiuitori, oameni îşi vând pe prețuri de nimic cupoanele care sunt cumpărate de directorii de întreprinderi şi de mulți „întreprinzători”. (O inițiativă similară vom trăi şi noi în România, cam cu aceleaşi rezultate!). Ministere, comitete de stat, unități economice se de-clară societăți pe acțiuni, cu structuri ierarhice bine stabilite. Se pun bazele apariției giganților economici – GAZPROM, Lukoil, Sistemul Energetic al Rusiei etc...

Din oraşul-port Klaipeda (Lituania) sunt retrase, la 15 decembrie, ultimele unități de grăniceri ruşi. Divizia 107 motorizată, încartiruită în chiar centrul Vilniusului, va părăsi Lituania la 20 decembrie. Cu o săptă-mână mai înainte, cancelarul Kohl obținuse o „victorie istorică”: acordul Rusiei privind retragerea până la 31 august 1994 – cu patru ani mai de-vreme decât termenele convenite anterior – a tuturor trupelor ruseşti de pe teritoriul Grmaniei. Evident, nu gratis, ci contra unei noi şi substanțiale sume de bani!! Oare Moscova ar fi sensibilă la o chetă pentru a decide şi retragerea trupelor sale din Transnistria??? Probabil, dar cine să strângă banii, sau, mai bine zis, cine să-i dea?!

La Tiraspol are loc al 2-lea congres al „Uniunii Moldovenilor din Trans-nistria”, care cere recunoaşterea de către statele CSI a independenței Trans-nistriei şi aderarea acesteia la CSI. Un grup de „oameni ai muncii” din Râbnița propune alipirea Transnistriei la Federația Rusă, propunere primită cu aplauze furtunoase şi votată cu o mare majoritate... Moscova oficială nu reacționează... Nici Chişinăul...

* * *La 15 decembrie, ministrul apărării, Nicolae Spiroiu a venit în vizită la

Chişinău, unde a semnat cu colegul moldovean o înțelegere care prevedea sprijin în instruirea şi echiparea armatei moldovene, precum şi promovarea contactelor în domeniul culturii, sportului şi ştiinței. A fost primul membru al noului guvern român care vizita Chişinăul. Şi singurul, pentru că, până în a doua jumătate a anului 1993, contactele la nivel guvernamental vor fi tacit „înghețate”. Ministrul român a fost primit şi de preşedintele Snegur care a ținut să mulțumească în mod deosebit pentru sprijinul acordat de ministe-rul apărării din România, în special în pregătirea cadrelor. Ne spune că 70 la sută din corpul ofițeresc al armatei naționale este de naționalitate moldo-veană, dar, din păcate, vorbesc mai mult ruseşte, întrucât au fost pregătiți în şcoli militare sovietice. Este o realitate de care trebuie să ținem seama, con-

www.dacoromanica.ro

Page 396: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 395

chidem ulterior cu generalul Spiroiu; nu oricine vorbeşte ruseşte în Moldova gândeşte ca la Moscova. Tot aşa cum nu oricine vorbeşte româneşte gândeşte ca la Bucureşti! – adaug eu.

Tot la jumătatea lunii decembrie, are loc o conferință ştiințifică, organi-zată de Academia de Studii Economice din Chişinău, pe tema integrării eco-nomice între România şi Republica Moldova. Creierul acțiunii a fost profe-sorul român Paul Bran, rectorul acestei Academii.

Profesorul Bran răspunsese cu un an în urmă ofertei guvernului de la Chişinău de a construi – practic de la zero – o Academie de Studii Econo-mice, o instituție de învățământ superior menită să joace un rol distinct în pregătirea unor specialişti care să spargă canoanele economiei centralizate ba-zate exclusiv pe indicațiile partidului comunist.

Vreme de trei ani, a profesat şi manageriat la Chişinău, departe de fră-mântările Bucureştiului postrevoluționar, departe de patimile unora dintre erudiții săi colegi care au speculat ideala oportunitate de a-şi asigura o poziție socială mai specială în angrenajul sistemului politico-economic din Româ-nia care încerca să învețe abecedarul economiei de piață. Studenții moldo-veni îl iubeau pentru că şi profesorul Bran îi iubea. Îmi povestea cât de greu îi era uneori să predea, să îşi aleagă cuvintele, care să fie cât mai accesibile unui auditoriu care avea un limbaj economic majoritar calchiat după termenii de specialitate din limba rusă. Nu a ironizat niciodată copilăriile lingvistice ine-rente, nu a dat niciodată ca exemplu nici învățământul românesc, nici studen-tul român. Dimpotrivă. Adaptat rapid la noile realități şi noile exigențe ale învățământului economic modern, a creat o adevărată şcoală la Chişinău. Din păcate, unele din intențiile sale au fost voit răutăcios interpretate, „ideologic” aş zice, unele din ideile sale privind integrarea economică dintre România şi Moldova fiind răstălmăcite. Din proprie inițiativă şi folosind relațiile pe care le avea în cercurile economice internaționale a reuşit să integreze Aca-demia economică de la Chişinău într-un sistem complex de informare, prin încheierea unui Memorandum cu BERD, bibilioteca Academiei de studii economice primind statutul de,,The World Bank Depozitory Library” în Re-publica Moldova. În 1993 va fi nevoit să se reîntoarcă în țară, după ce fusese atacat public chiar de ginerele lui Snegur (voi reveni mai târziu asupra acestui subiect). Am aflat ulterior că, peste ani, în semn de recunoştință, una din ma-rile săli de lectură ale institutului respectiv de la Chişinău îi poartă numele...

În organizarea simpozionului sus-menționat, s-a pornit de la frecvente luări de poziții ale unor specialişti locali în domeniul economic, care perce-peau corect necesitatea elaborării unei strategii privind apropierea econo-miilor celor două state româneşti, ca o etapă strict necesară în perspectiva

www.dacoromanica.ro

Page 397: Chişinău file de jurnal

396 · ION BISTREANU

integrării economice propriu-zise de care vorbeau toată ziua politicienii. Cei care se numărau printre adepții integrării se confruntau frecvent cu birocraticul aparat administrativ central sau cel de la nivelul întreprinderi-lor, colhozurilor şi sovhozurilor care, în locul realelor avantaje ale unei co-operări economice externe, în cazul de față cu România, invocau priorita-tea şi continuitatea în relațiile cu foştii parteneri din URSS. Argumentul principal al „conservatorilor” era faptul că Rusia era unica sursă de materii prime şi produse energetice, şi încă la prețuri preferențiale. Era un adevăr, tot aşa cum era o realitate şi faptul că moldovenii păstrau încă piețe de desfacere pe piața ex-sovietică, în special pentru produsele agro-alimen-tare. Întârzierea introducerii monedei naționale – leul moldovenesc – era încă un argument în favoarea acestora. Nimeni nu putea spune cu precizie ce efecte va avea renunțarea la rublă şi cât de solidă va fi moneda națională. Pe de altă parte, cei care doreau să imprime o altă viziune politicii econo-mice naționale avertizau deseori, însă fără prea mare audiență la nivelul de decizie, asupra periculozității conservatorismului în politica economică. Nu exista nici o garanție că Rusia va păstra privilegiile pe care le acordă partenerilor din CSI. Aminteau de încercarea din primăvară a Moscovei de a trece la plata în valută convertibilă a produselor energetice şi era de aşteptat că, la un moment dat, Moscova va reveni asupra acestei intenții.

La simpozion au venit şi câțiva experți economişti din România. Lucrări de ținută, la obiect, cu excepția unor luări de poziție cam abrupte – mult prea politizate, în detrimentul argumentelor de ordin economic – în care s-au fă-cut mai multe trimiteri la reunificarea imediată a celor două state, calea cea mai eficientă, în opinia lor, pentru o dezvoltare economică armonioasă pe ambele maluri ale Prutului. Manifestarea a trecut aproape neobservată în mass media dar, după cum aveam să constat peste câteva zile, a fost atent, mult prea atent chiar, monitorizată de autorități.

15 decembrie: la Stockholm s-a deschis reuniunea ministerială a CSCE. Eveniment obişnuit, fără prea mare ecou. Şi totuşi, prima zi a fost aiuritoare. Ministrul rus de externe, Andrei Kozîrev, îşi începe, pe un ton grav, discursul (pe care îl redau integral întrucât, după cum îmi amintesc, presa română l-a preluat în rezumat):

„Trebuie să aduc rectificări la concepția politicii externe ruse – în spe-cial referitor la problemele CSCE – despre care vreau să informez succint. Menționând în ansamblu politica de intrare în Europa, suntem pe deplin conştienți că în multe privințe relațiile noastre, unele chiar fundamentale, sunt în Asia, ceea ce ne limitează apropierea de Europa Occidentală. Consta-

www.dacoromanica.ro

Page 398: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 397

tăm, paralel cu o anumită evoluție, obiectivele neschimbate ale NATO şi ale Uniunii Europei occidentale, care elaborează planuri de întărire a prezenței lor militare în zona baltică şi în alte regiuni de pe teritoriul fostei Uniuni So-vietice, de imixtiune în Bosnia şi în treburile interne ale Iugoslaviei.

Această linie a fost dictată, evident, de sancțiunile instituite împotriva RF Iugoslavia. Cerem anularea lor, iar dacă aceasta nu se va întâmpla, ne re-zervăm dreptul de a întreprinde măsurile unilaterale necesare pentru a ne apăra interesele, cu atât mai mult, cu cât aceste sancțiuni ne aduc daune eco-nomice. Actualul guvern al Serbiei poate să conteze în lupta sa pe sprijinul marii Rusii.

Spațiul fostei Uniuni Sovietice nu poate fi considerat drept o zonă de aplicare integrală a normelor CSCE. El este în fond spațiul post-imperial, în care Rusia trebuie să îşi apere interesele prin toate mijloacele de care dispune –inclusiv militare şi economice. Vom insista cu fermitate ca fostele republici să intre imediat într-o nouă federație sau confederație şi în legătură cu aceasta va avea loc o dezbatere riguroasă.Toți cei ce consideră că nu este nevoie de aceste particularități şi interese, că Rusia va avea soarta Uniunii Sovietice, să nu uite că este vorba despre un stat capabil să aibă grijă de sine şi de prietenii săi. Fireşte, suntem dispuşi să participăm constructiv la activitatea Consiliu-lui CSCE, chiar dacă vom avea o atitudine prudentă față de ideile ce conduc la ingerință în treburile interne. Imi rezerv dreptul de a mă pronunța ulterior pe probleme concrete”.

Au mai luat cuvântul câțiva miniştri. Am văzut la TV imaginile cu preşedinta de şedință, doamna Margaretha af Uglass, ministrul de externe al Suediei, care parcă asculta o sentință de divorț, despre care habar nu avusese în prealabil...

În obişnuita pauză, cei prezenți s-au arătat mai preocupați să comenteze stupefianta declarație a lui Kozîrev, decât să soarbă o ceaşcă de cafea. Într-un salon are loc o scurtă -şi nu prea cred amicală – întrevedere a lui Kozîrev cu Eagleburger, secretarul de stat a.i. al SUA.

După agitata pauză, ministrul rus a cerut din nou cuvântul: „Vreau să vă asigur – pe dvs şi pe toți ceilalți participanți – că nici preşedintele Elțîn, care rămâne conducătorul şi garantul politicii interne şi externe a Rusiei, nici eu, ca ministru al afacerilor externe, nu am accepta niciodată ceea ce am declarat mai înainte. Vreau să vă mulțumesc dvs şi tuturor celor de față pentru posi-bilitatea pe care mi-ați oferit-o de a recurge la un asemenea artificiu oratoric, dar am făcut-o din considerentele cele mai serioase, pentru a înțelege cu toții adevăratele pericole aflate în calea nostră spre Europa postcomunistă. Tex-tul căruia i-am dat citire mai înainte reprezintă o compilație destul de exactă

www.dacoromanica.ro

Page 399: Chişinău file de jurnal

398 · ION BISTREANU

a unor exigențe care nici pe departe nu sunt ale celei mai extreme opoziții din Rusia. Cu aceasta, doresc, doamnă preşedinte, să închei partea retorică a declarației mele. Ea nu are nici o relevanță, ci este doar un mijloc pentru a demonstra pericolul unei altfel de evoluții a evenimentelor”.

„Gluma” lui Kozîrev a fost, totuşi, luată în serios. Ambasadorii statelor NATO la Bruxelles au convocat o reuniune de urgență, luând în discuție eventuale măsuri preventive în cazul în care Rusia ar reveni la practicile răz-boiului rece. Unii analişti opinau că „gluma” a fost, de fapt, un mesaj către occident: nu ne ajutați să ducem Rusia pe o cale democratică, atunci veți avea de a face cu revenirea în forță la conducerea Rusiei a conservatorilor...

Ambasadorul german la Bucureşti, întrebat în legătură cu tratamentul diferențiat acordat țărilor baltice, „în comparație cu Basarabia”, declară că „după câte înțeleg, când spuneți Basarabia vă referiți la Republica Moldova. Dacă este aşa, aş vrea să vă spun că şi Republica Moldova avea, în principiu, posibilitatea, după ce şi-a declarat independența, să nu adere la CSI. Constat doar că nu a făcut-o. În rest, ea împărtăşeşte în bună măsură destinul țărilor baltice. De pildă, trupele sovietice nu au fost retrase din țările baltice, iar pe teritoriul Republicii Moldova este staționată Armata a 14-a.”

Un răspuns diplomatic, dar incomplet. Aş fi vrut să citesc şi o explicație la amnezia care a cuprins nu numai Germania când, după Declarația de independență a Moldovei în august 1991 în care nu se făcea nici măcar aluzie la intrarea noului stat în vreo comunitate condusă tot de Rusia, a fost recu-noscută doar independența statelor baltice.

20 decembrie: se constituie Partidul republican din Moldova, ca par-tid de centru, acel partid despre care vorbise, cu patru luni în urmă, ginerele preşedintelui. Din program: realizarea independenței reale şi a integrității te-ritoriale, crearea unui stat democratic bazat pe drept, respectarea drepturilor omului indiferent de etnie, elaborarea unui cadru legislativ viabil, împroprie-tărirea cetățenilor, măsuri eficiente de protecție socială, condiții adecvate pen-tru dezvoltarea culturii, artelor, ştiinței, învățământului, renaşterea națională şi spirituală a poporului, urgentarea privatizării, încurajarea investițiilor de capital străin, instaurarea ordinii de drept şi a disciplinei, evacuarea cât mai grabnică a forțelor armate străine, aplicarea unor forme noi de gospodărire în industrie şi agricultură, stabilirea păcii şi soluționarea echitabilă, în interesul întregii republici, a problemelor privind raioanele din stânga Nistrului şi din sud, respectând normele de drept internațional.

În politica externă, noua formațiune politică este adepta Casei Europene

www.dacoromanica.ro

Page 400: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 399

comune, se pronunță pentru asigurarea securității colective, pentru respecta-rea tuturor acordurilor internaționale, pentru relații reciproc avantajoase în toate domeniile de activitate cu toată lumea, mai cu seamă cu vecinii: „sun-tem împotriva oricărei fobii. Orice problemă spinoasă trebuie soluționată pe cale paşnică, prin dialog politic. Suntem pentru un dialog sincer şi con-structiv cu toate forțele politice din republică care respectă integritatea şi independența republicii”.

Lipsa oricăror referiri la România lasă să se întrevadă că această nouă formațiune politică reprezintă încă o „construcție” menită să susțină teza ilo-gică a intrării în Europa, dar nu prin România, ci mai curând prin CSI. Peste vreo două zile, V.A., membru fondator al conducerii, un foarte apropiat pri-eten al preşedintelui republicii, mă asigură că „România rămâne un partener privilegiat, de care ne leagă multe”. Multe ce? Evită cu abilitate un dialog pe chestiuni concrete ale posibilei integrări economice şi, în perspectivă, poli-tice. Insistă, însă, chiar ostentativ, pe „apărarea independenței şi integrității Moldovei”.

Duminică, 20 decembrie, în jurul orei 22.30, sunt sunat la telefon de ministrul de externe, Nicolae Țâu, care, după formalul „ce mai faceți?”, îmi spune, pe un ton pe care l-am simțit deloc prevestitor de veşti bune, că doreşte să mă vadă „imediat” la sediul MAE. Sincer surprins, l-am întrebat: „acum? chiar în seara asta? S-a întâmplat ceva grav?” „Da, acum. Eu sunt deja la birou şi vă aştept”. I-am cerut răgaz vreo 20 minute, răstimp în care l-am chemat pe colegul Aurelian Crețu, care locuia în continuare în clădirea ambasadei, unde era parcată şi maşina.

Pe drum am încercat să ghicim ce se ascunde în spatele acestei convocări; nu aveam vreo informație că s-ar fi întâmplat ceva deosebit în Chişinău sau în republică. Am rememorat ştirile difuzate la jurnalul de seară al televiziunii române: nici o luare de poziție oficială în legătură cu Moldova...

Am ajuns la clădirea guvernului, complet cufundată în întuneric, cu excepția unei încăperi pe care o ştiam că este a cabinetului ministrului. Milițianul de la poartă, avizat, ne-a salutat respectuos, scuzîndu-se că nu ne poate conduce, întrucât este în post.

Domnul Țâu era singur, cu câteva coli de hârtie în față. La întrebarea mea, tot formală, „ce faceți, domnule ministru, şi duminica seara lucrați?, mi-a răspuns sec: „nu fac bine pentru că românii nu îmi dau pace. Am primit însărcinare să vă fac o comunicare urgentă”.

Nu l-am lăsat să continue şi, intuind din ton că va fi vorba de un protest, am parat, mai în glumă, mai în serios: „Domnule ministru, ştiam că Stalin

www.dacoromanica.ro

Page 401: Chişinău file de jurnal

400 · ION BISTREANU

avea obiceiul de a convoca diplomații străini la miezul nopții, mizând pe fap-tul că erau mai obosiți după o zi de muncă. Eu sunt azi foarte odihnit, fiindcă a fost duminică. Ca un slujitor al statului român, şi din respect pentru dum-neavoastră, am răspuns cu promptitudine invitației, pe care sunt sigur că ați fost nevoit să o faceți, tot ca un slujitor al statului, e drept de un rang mai în-alt. Dar sunt aproape convins că amândoi pierdem o seară, pentru probabile chestiuni fără suport...”

Neridicându-şi capul din hârtii, Țâu a început să citească un text care, de la primele cuvinte, se anunța un protest „sever”. „Guvernul Republicii Mol-dova a luat cunoştință cu profundă indignare de decizia Sinodului Patriar-hiei Române de a reactiva Mitropolia Basarabiei, act care contravine bunelor relații dintre statele noastre şi care poate conduce la destabilizarea situației in-terne din republică (...) Cerem în modul cel mai hotărăt guvernului român să ia toate măsurile pentru anularea acestui act care este un atentat la suveranita-tea statului nostru, un amestec de neadmis în treburile noastre interne” etc...

Când a terminat de citit, a cerut ca cele expuse să fie transmise „fără în-târziere” guvernului României cu precizarea că „la conducerea Republicii se aşteaptă un răspuns urgent şi pozitiv”.

In cameră s-a lăsat tăcere, intenționat nu am scos nici un cuvânt, vreme de un minut. Apoi, pe un ton ostentativ grav: „Domnule ministru, sunt ui-mit de comunicarea pe care mi-ați făcut-o şi care, pe fond, pare a se vrea un protest, fără precedent între două state frățeşti. Aş dori să cred că nu am auzit acest text, pe care îmi este imposibil să îl transmit la Bucureşti.

– De ce îi ziceți că este protest? V-am spus că este o comunicare adresată guvernului român

– Domnule ministru, începutul ăsta cu „am luat cunoştință cu profundă îndignare” este specific notelor oficiale de protest.

Țâu a luat creionul, a tăiat ceva de pe hârtie şi, cu o uşoară clătinare a capului: „Bine, fără „profundă indignare”.

– Domnule ministru, dar ce înseamnă, dacă nu tot protest, formulările de genul „amestec în treburile interne”, „atentat la suveranitate”?

– Bine, le scoatem. Acum sunteți mulțumit? a continuat uşor ironic, dar vădit încurcat.

– Mai e ceva, domnule ministru: ce vor să însemne imperativele „cere guvernului român” şi „răspuns fără întârziere”?

– Bine, scoatem „cerem” şi „fără întârziere”, şi zicem „roagă”.După ce creionul i-a zburătăcit pe foile pe care îşi notase comunicarea, a

ridicat capul şi cu o mirare copilărească mi-a zis: „Păi, văd că nu a mai rămas nimic din text! Ce o să comunicați la Bucureşti?”

www.dacoromanica.ro

Page 402: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 401

– Tocmai asta este problema, domnule ministru, că nu prea ştiu ce să comunic la Bucureşti şi cum să formulez rugămintea dumneavoastră, că am convenit că nu mai folosiți termenul „cere”.

I-am explicat în continuare cum este la noi cu separarea bisericii de stat, imposibilitatea guvernului de a se amesteca în treburile Bisericii Ortodoxe, aceasta întâmplându-se, după cum amândoi ştim, doar în timpurile regimuri-lor comuniste. Ca atare, îmi este extrem de dificil să transmit un atare mesaj la Bucureşti, exprimându-mi, cu titlu personal, îndoiala că guvernul român va da vreun răspuns la comunicarea, şi am repetat „comunicarea” părții moldo-vene.

– Poate, totuşi, Bucureştiul va răspunde, a încheiat Țâu cu jumătate de gură. Era evident că el însuşi nu era convins de acest demers, la originea căruia era, sunt convins, preşedintele Snegur, care reacționase destul de impulsiv la declarațiile lui Adrian Dohotaru. Intuind deja reacția mea firească, ministrul nu mi-a înmânat şi un protest scris, deşi noi aveam impresia că îl avea deja pregătit pe hârtia pe care ne-o citise. Ne-am despărțit, urându-ne reciproc o noapte liniştită, pe un ton care era, cred, mai rece decât temperatura de afară.

Am transmis în aceeaşi seară conținutul întrevederii cu ministrul Țâu, cu rugămintea de a nu se formula nici o reacție oficială. Ceea ce s-a şi întâmplat, după o analiză atentă în centrala MAE.

Lucrurile nu s-au încheiat, însă, cu acest demers. Peste două zile, în şedința sa săptămânală, guvernul moldovean a luat în

discuție şi situația creată în Biserica Ortodoxă din Moldova. În comunicatul dat publicității, a fost exprimată „îngrijorarea în legătură cu unele tendințe scizioniste din sânul bisericii, cu politizarea excesivă şi divizarea clerului în diferite grupări”. Aceste fenomene, se spunea în comunicat, contribuie la tensionarea situației social-politice, la înăsprirea contradicțiilor dintre dife-rite categorii ale populației. Este alarmant şi faptul că biserica este folosită în scopuri politice, contravenind astfel principiilor şi normelor legale ale unui stat de drept”. În viziunea guvernului moldovean, „sunt intolerabile şi inad-misibile orice amestec şi presiuni asupra bisericii, exercitate atât din interior, cât şi din exterior. Guvernul consideră că în cele din urmă starea de lucruri din sânul bisericii se va normaliza, iar biserica îşi va ocupa locul firesc în viața societății”.

În aceeaşi şedință de guvern s-a aprobat înregistrarea statutului provizo-riu al Bisericii Ortodoxe din Moldova, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Ruse. Această ultimă decizie, în paralel cu calificarea ca „scizioniste” a acțiunilor unei părți a clerului din republică, prefigura deja un lung şi complicat con-flict pe problema religioasă. De notat că, în comunicatul său, guvernul nu a

www.dacoromanica.ro

Page 403: Chişinău file de jurnal

402 · ION BISTREANU

făcut nici o referire directă la România şi la decizia Patriarhiei Române de la 20 decembrie, deşi trimiterile la „amestecul din exterior” erau destul de trans-parente. Sangheli mi-a confirmat, ceva mai târziu, că „evident, subiectul nu putea fi omis în discuția din guvern”, dar că el personal nu a dorit să fie din nou acuzat de românofobie şi de aceea „am redactat comunicatul fără referiri la conducerea politică a României”! Nu prea cred că acesta a fost motivul. Cum aveam să constat două zile mai târziu, altcineva a dorit să fie primul care dă tonul în această chestiune!!

Premierul mi-a relatat şi ce se întâmplase în ultimele zile în viața bisericii din Republica Moldova.În cursul săptămânii trecute a avut personal convor-biri separate cu arhiepiscopul Vladimir şi cu arhiepiscopul Petru. Neîntre-zărind un compromis, a acceptat ideea unui consilier al său de a organiza o întâlnire a celor doi prelați, la care să fie invitat şi episcopul de Tighina, Vi-chentie, un om mult mai echilibrat şi mai puțin contestat decât arhiepiscopul Vladimir, şi care ar fi urmat să fie un fel de mediator. Ultima întrevedere a celor trei a avut loc chiar în după amiaza zilei de 18 decembrie, la sediul gu-vernului. S-a convenit chiar şi un protocol care urma să fie semnat de cei trei, în care se prevedea expres repunerea în drepturile canonice ale episcopului Petru, se stabilea un soi de moratoriu în ceea ce priveşte arondarea bisericilor, temă extrem de delicată, întrucât implica, printre altele, o serie de chestiuni legate de dreptul de proprietate etc. In momentul în care cei trei urmau să semneze respectivul protocol, episcopul Petru s-a scuzat, motivând că trebuie să meargă la toaletă. După vreo 20 de minute, alarmați că acesta nu se mai întoarce, au plecat să îl caute, temându-se să nu i se făcut rău. L-au căutat în toate toaletele şi pe toate coridoarele. Intr-un final, li s-a comunicat de la paza de la intrare că Petru părăsise demult sediul guvernului şi plecase cu un autoturism care îl aştepta la ieşire. După încă două ore, la guvern s-a primit informația că episcopul Petru a trecut frontiera în România ...

In afara comunicatului guvernului, în acele zile nu s-au întâmplat lu-cruri deosebite. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei nu a avut ecou prea larg în mass-media locală. Toată lumea se pregătea de sărbătorile Crăciunului (cei care serbau pe „stil nou”) şi de sfîrşitul de an. Puținele contacte oficiale pe care le-am avut în intervalul 21-23 decembrie nu prefigurau furtuna politică din zilele următoare. Niciu un interlocutor nu a făcut nici măcar aluzie la re-activarea Mirtropoliei Basarabiei...

* * *...După marea Unire de la 1918, Biserica Ortodoxă Română a inclus în

componența ei şi Biserica Ortodoxă din Basarabia, ridicată în 1928 la rang

www.dacoromanica.ro

Page 404: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 403

de Mitropolie, cu trei eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia Hotin-Bălți şi Episcopia Cetatea Albă-Ismail.

După tragedia basarabeană de la 28 iunie 1940, în decurs de un an Mi-tropolia Basarabiei şi Episcopiile Cetatea Albă, Ismail, Hotin-Bălți au fost li-chidate, în locul lor fiind înființată o Arhiepiscopie sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei. În următorii ani, din cele peste o mie de biserici din Basarabia au fost închise aproximativ 500, între care şi Catedrala din Chişi-nău. Sediul Mitropoliei a fost transformat în... Casa Armatei Roşii. În clădi-rea seminarului Teologic s-a mutat ministerul de interne, iar în biserica semi-narului s-a amenajat o sală de sport. Într-o altă sală s-a amenajat chiar un mic poligon de tir. Bunurile Bisericii au trecut în proprietatea statului; obiecte de valoare din biserici şi mănăstiri au fost duse la muzeele de stat sau la Pa-triarhia Moscovei. Sute de biserici au fost demolate, iar altele s-au transfor- mat în depozite, restaurante, cinematografe, grajduri. Şcolile si institutele teologice au fost desfiintate. Muzeul de Istorie şi Arheologie bisericească de la Chişinău, cel mai mare din tot Regatul României, a fost desființat, iar re-numita bibliotecă a mănăstirii Noul Neamț din Chițcani a fost arsă în piața oraşului. Dacă în 1940, în Basarabia erau 1090 de biserici şi 28 de mănăstiri cu peste 1500 de preoți şi călugări, în 1989 mai rămăseseră doar 150 de bise-rici, o singură mănăstire şi mai puțin de 700 de preoți. De vreo patru ori mai puține lăcaşuri de cult decât în Basarabia anului...1813! (Un inventar făcut de istoricul şi arhivistul basarabean Ion Halippa, fratele mai mare al lui Panteli-mon Halippa, atesta că în anul 1813 în Basarabia existau 775 biserici, dintre care 40 construite din piatră, una din cărămidă şi restul din lemn. 310 biserici aveau hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, 182 – hramul Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de Minuni, şi 136 – hramul Maicii Domnului).

Mişcarea de renaştere națională din Moldova anilor 1988-1992 nu lasă indiferentă nici biserica. Deceniile de subordonare canonică față de Bise-rica ortodoxă Rusă nu puteau şterge peste noapte memoria credincioşilor ortodocşi din Basarabia. Astfel că, destul de rapid se conturează şi în sânul bi-sericii două grupări: una care susținea unirea spirituală cu Biserica Ortodoxă Română, şi o a doua care dorea menținerea jurisdicției Patriarhiei Moscovei (să nu uităm că cca 30 la sută din populație era rusofonă). Într-o primă fază, a mai apărut o mică mişcare în favoarea unei biserici independente, care mi-lita pentru înființarea unei biserici autocefale moldoveneşti ( după exemplul Georgiei şi al unei părți a clerului din Ucraina), însă a dispărut rapid.

În fruntea celor care susțineau unirea cu Biserica Ortodoxă Română se afla episcopul de Bălți, Petru. L-am cunoscut în vara anului 1992, când mi-a făcut o vizită la ambasadă pentru a mă informa asupra situației din cadrul bi-

www.dacoromanica.ro

Page 405: Chişinău file de jurnal

404 · ION BISTREANU

sericii ortodoxe moldoveneşti. Pe numele de mirean Ion Păduraru, nu era un venetic în rândurile bisericii ortodoxe din Moldova. Absolvent al seminaru-lui teologic din Odesa, ierodiacon chiar la Catedrala metropolitană din acest oraş, ceva mai târziu hirotonit ieromonah la catedrala episcopală din Ujgo-rod (Transcarpatia), slujind până în 1989 în satele româneşti din Transcar-patia. Se reîntoarce în Moldova în 1989, cu rangul de arhimandrit şi slujeşte la catedrala metropolitană din Chişinău. Este numit apoi stareţ la vechea ctitorie voievodală – mănăstirea „Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe” de la Căpriana, pentru ca la 20 iulie 1990 să fie ales episcop de Bălţi. Ascensiu-nea sa continuă: peste numai două luni este hirotonit arhiereu în Catedrala de la Chişinău, de către un sobor de înalţi ierarhi din Rusia şi România, în frunte cu patriarhul Moscovei şi cu IPS Mitropolitul Daniel Ciobotea care, după deschiderea frontierei cu Republica Moldova, era frecvent prezent la Chişinău.

Primele confruntări între clericii din cele două grupări au fost vizibile încă din primăvara anului 1992, ele accentuându-se în vara aceluiaşi an. În lu-nile iulie-august mai mulți clerici, „stimulați” de arhiepiscopul Vladimir (de sub jurisdicția Patriarhiei Ruse) au adresat mai multe scrisori preşedintelui şi guvernului în care învinuiau o parte a clerului de sciziune şi de tulburări ale enoriaşilor. S-a mers până acolo încât țineau şi predici antiromâneşti, aducându-şi în acest fel „obolul” la românofobia din republică.

La începutul lunii aprilie, un grup de 52 de deputați moldoveni se adre-sează Patriarhilor Teoctist şi Alexei al II-lea cu rugămintea de a se începe un dialog „în vederea refacerii unității bisericeşti a poporului român”. De fapt, încă din martie 1992 cele două înalte fețe bisericeşti conveniseră la Constan-tinopol începerea unor consultări pe acest subiect.

La 5 august, Adunarea patriarhală l-a acuzat deschis pe episcopul Petru de naționalism românesc, a cerut scoaterea departamentului Cultelor din subordinea ministerului culturii (condus de „unionistul” Ion Ungureanu), iar câteva zile mai târziu, la 24 august, s-a decis demiterea lui Petru, episcop de Bălți.

În zilele următoare, un grup de preoți devastează reşedința Episcopiei de Bălți, sprijiniți chiar de cazaci şi gardişti veniți din stânga Nistrului.    

Un demers al Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Orto-doxe Române, pe lângă patriarhul Alexei al II-lea nu are nici un rezultat. Abia la 5 octombrie 1992, acesta din urmă a reacționat, în scrisoarea de răspuns încercând să argumenteze istoric dreptul la jurisdicţie a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului Basarabiei.

Delicatul subiect al bisericii se insinua deseori şi în dialogurile mele şi

www.dacoromanica.ro

Page 406: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 405

ale colaboratorilor cu oficialitățile locale. Discuții de obicei calme, mai mult constatative. Rareori, sesizam „temeri” ale conlocutorilor că frământările din sânul bisericii, la care sunt atraşi şi enoriaşii, pot adânci disensiunile în rân-dul societății moldoveneşti. Uneori mai se exprimau şi opinii conform că-rora „autoritățile din România şi Republica Moldova” ar trebui să facă ceva pentru a preîntâmpina divizarea societății în plan religios. Noi subliniam de fiecare dată că libertăţile religioase exclud orice apreciere din partea statului asupra legitimităţii credinţelor religioase şi asupra modalităţilor de exprimare a acestora, atrăgând totodată atenția că autoritățile statului sunt obligate să respecte prevederile stipulate în „Convenţia europeană din 1950 privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”, precum şi cele cuprinse în „Declaraţia de la Copenhaga din 1990 a OSCE”, „Declaraţia ONU din 1981 pentru eliminarea intoleranţei şi a discriminării bazate pe religie sau credinţă” (care se refereau la dreptul credincioşilor de a forma, numi, alege sau desemna, conform procedurilor fiecărui cult, pe conducătorii ierarhici ai cultului).

La 4 septembrie am hotărât, împreună cu consilierul cultural al amba-sadei, să avem o întrevedere şi cu episcopul Vladimir (pe numele de mirean – Nikolai Vasilievici Kantarian). Acesta cunoscuse o ascensiune ierarhică uluitoare: numit episcop în 1989, devine arhiepiscop în 1990, iar din 1992- Mitropolit al Moldovei, sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei. La discuţie au luat parte preoţii Gheorghe Moroşan, secretar eparhial, Vitalie Roşca şi Zosim Toia, consilieri eparhiali. Ultimii doi au fost cei mai agresivi în timpul discuțiilor. Vitalie Roşca ne reproşa că în cei 22 de ani de ocupație, România nu a construit în Basarabia „nici măcar un palat”. „Da, dar nici ci-mitire unde să fie îngropați, în gropi comune, mii şi mii de civili nevinovați”, i-am replicat noi. Mult mai prudent, episcopul Vladimir ne tot repeta că el este pentru buna înțelegere a tuturor credincioşilor ortodocşi, că şi el este în-grijorat de românofobia în creştere din republică, dar că personal militează pentru linişte şi pace între enoriaşi şi pentru bune relații cu frații ortodocşi de pe malul drept al Prutului. Ne-a asigurat că nu va face public nici o declarație împotriva celor ce caută sprijin la Biserica ortodoxă Română, fiind convins că „Dumnezeu le va arăta credincioşilor calea cea bună”.

La 14 septembrie s-a întrunit Adunarea Eparhială de reactivare a Mitro-poliei Basarabiei. PS Petru este ales locţiitor de mitropolit al Basarabiei cu sediul la Chişinău. O delegaţie de clerici şi mireni merge la Bucureşti şi cere reprimirea jurisdicţiei canonice a Bisericii Ortodoxe Române asupra Bisericii din Basarabia.

www.dacoromanica.ro

Page 407: Chişinău file de jurnal

406 · ION BISTREANU

La 8 octombrie, Mitropolia Basarabiei solicită guvernului să fie recunos-cută, dar nu primeşte răspuns.

La 19 decembrie 1992 se emite „Actul Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedința în Chişinău”, în care se spune: „Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârseste un act sfânt de adevăr şi dreptate, care reîntregeşte plinătatea comuniunii de credință strămoşească şi gândire româ-nească”. (Trei ani mai târziu, la 20 octombrie 1995, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va acorda Mitropoliei Basarabiei rangul de Exarhat al Pla-iurilor, cu drept de jurisdictie asupra diasporei ortodoxe române din spațiul ex-sovietic şi asupra diasporei basarabene din întreaga lume).

La 24 decembrie 1992, preşedintele Mircea Snegur va declara în parla-ment că „Patriarhia Română a contribuit la dezmembrarea teritorială a Repu-blicii Moldova”, un dorit semnal şi pentru alți demnitari moldoveni, primul la rând urmând premierul Sangheli, care, la 1 martie 1993, într-o scrisoare adresată Prea Fericitului Patriarh Teoctist, sublinia că reactivarea Mitropoliei Basarabiei este „un amestec în treburile interne ale Moldovei”.

Printr-o extrem de ciudată coincidență (!!), în chiar ziua în care preşe-dintele Snegur îşi rostea faimosul discurs în parlament, Patriarhul Moscovei, Alexei al II-lea, a avut o reacție deosebit de dură, acuzând Patriarhia Română de „ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”, cerând imperios „să fie corectate cât mai curând posibil nedreptăţile existente, pentru binele unită-unită-ţii ortodoxe şi mântuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova. Motivațiile politice, naţionaliste şi de altă natură nu trebuie să intervină în domeniul bisericesc, întrucât acest lucru duce inevitabil la consecinţe negative pentru Biserică”. Mai mult, lansează şi un avertisment: „Dacă apelul nostru nu va produce nici un fel de reacţie, vom înţelege acest lucru ca pe începutul unei noi schisme care va distruge relaţiile dintre cele două Biserici şi care va afecta serios unitatea Ortodoxiei, precum şi relaţiile dintre cele două naţiuni. În acest caz, ne rezervăm dreptul de a ne adresa Bisericii universale în totalitatea ei, cu cererea unei judecăţi panortodoxe asupra acestei probleme” .

Din acel moment relațiile dintre cele două Biserici Ortodoxe surori s-au deteriorat aproape complet, însă cazul nu a mai fost pus în discuția Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol care, împreună cu alte Patriarhii autocefale, a recunoscut încă din 1993 canonicitatea reactivării Mitropoliei Basarabiei....

Ulterior, Guvernul Republicii Moldova va adopta o hotărâre prin care Mitropolia Moldovei, supusă canonic Patriarhiei Ruse, era declarată succesor

www.dacoromanica.ro

Page 408: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 407

de drept al Mitropoliei Basarabiei de până la 1944. Decizia va fi contestată în instanțele de judecată din Moldova, iar apoi la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, care a admis soluționarea în anul 2001. Abia în anul 2002 guvernul Moldovei va recunoaşte Mitropolia Basarabiei.

* * * ...În Iugoslavia, Milan Panici pierde alegerile prezidențiale în favoarea

lui Miloşevici. Panici era marea speranță a liderilor occidentali, care vedeau în alegerea acestuia soluția ideală pentru încetarea conflictului armat din Iu-goslavia, pentru înfrângerea puternicului naționalism sârb, pentru „revenirea Iugoslaviei în lumea europeană”, după cum se exprima ministrul britanic de externe, care avertiza totodată că, „cu Miloşevici, ne vom îndrepta spre izola-rea totală a Serbiei şi Muntenegrului...”.

În Alianța Nord-Atlantică s-au discutat posibile măsuri militare pentru a impune o zonă de interdicție aeriană asupra Bosniei, ceea ce ar implica şi atacuri asupra aeroporturilor sârbeşti. Comentatorii îşi exprimă temerea că devine tot mai probabilă o intervenție militară directă, în sprijinul acestui scenariu venind şi ralierea guvernului britanic la opinia altor aliați privind necesitatea recurgerii la forță pentru a împiedica atacurile aviației sârbe asu-pra Bosniei. Trebuie să avem curajul de a aplica o dublă strategie în izolarea Serbiei, ceea ce ar putea pune capăt, foarte rapid, în câteva luni, dictaturii lui Miloşevici, opinează Willy Cloes, şeful diplomației belgiene. Cunoscutul analist politic Pierre Hassner nota: „ca şi în Europa anului 1914, noua ordine mondială a lui George Bush a fost îngropată la Sarajevo”.

21 decembrie. O altă „aniversare”: împlinirea unui an de la semnarea de către 11 republici ex-sovietice, la Alma Ata, a „Protocolului la Acordul de creare a Comunității Statelor Independente” şi adoptarea „Declarației de la Alma Ata”. Exact în acea zi, dacă ar fi fost nemuritor, Stalin ar fi împlinit 112 ani!

Mulți au concluzionat că la Alma-Ata, prin crearea CSI a fost consfințit „divorțul civilizat” al republicilor din fosta URSS şi că era maximumul ce se putea obține atunci de Moscova. În ceea ce priveşte viitorul Comunității, în-tregul an 1992 a trecut sub semnul incertitudinilor. Un an în care au avut loc mai multe reuniuni la nivel înalt ale statelor care au aderat la CSI, în-tâlniri care au relevat serioase contradicții între noile state independente şi în interiorul acestora. Relațiile dintre Rusia şi Ucraina au cunoscut mo-mente tensionate în legătură cu statutul Crimeei, al Flotei militare de la Sevastopol. În Tadjikistan, luptele politice interne au împins țara în pra-gul unui război civil. Republicile din Asia Centrală au început să simtă

www.dacoromanica.ro

Page 409: Chişinău file de jurnal

408 · ION BISTREANU

pericolul extinderii fundamentalismului islamic. Conflictele locale din Transnistria, Nagorno-Karabah, Georgia nu au fost soluționate. În pofida unor declarații asiguratorii ale Kremlinului, teama fostelor republici uni-onale sovietice față de politica imprevizibilă a „noii Rusii” s-a accentuat, de unde şi rezervele față de o instituționalizare mai abruptă a CSI, pe care Moscova continua să o considere un copil încă sănătos, care va trăi. Şi mai trăieşte încă! Cred că ce mai ține acest copil în viață este interdependența economică moştenită de la fosta URSS, dependența totală a majorității noilor state independente de resursele energetice ruseşti.

La 23 decembrie o delegație economică română a convenit la Chişinău ca rambursarea creditului de 2 miliarde lei, acordat în 1991 Republicii Mol-dova, să se facă la sfârşitul primului trimestru al anului viitor. S-a propus, de asemenea, ca în scopul fluidizării traficului de mărfuri să se deschidă noi puncte vamale.

24 decembrie rămâne, în opinia mea, o dată care va trebui marcată în mod distinct în istoria relațiilor dintre România şi Republica Moldova. Atunci, chiar în ajunul Sărbătorilor de Crăciun pe stil nou ( în Moldova, Cră-ciunul va fi sărbătorit peste 13 zile, pe stil vechi), preşedintele Snegur a ros-tit în Parlamenul de la Chişinău un discurs care, pe fond, a ridicat o nouă şi solidă barieră în calea integrării economice şi culturale dintre cele două state româneşti. Şi, mai grav, a dat undă verde românofobiei. L-am calificat, cu amărăciune, drept un „dar” făcut de un „Moş Gerilă sovietic”. Am considerat şi atunci şi susțin cu tărie şi acum că respectiva declarație a constituit punc-tul de plecare al unei campanii oficiale, deschise, românofobe, amplificată în anii următori, atingând apogeul în timpul preşedinției lui Vladimir Voronin (2001-2009), şi cu reverberații, e drept mai reduse ca intensitate, chiar şi în prezent. Regretam că atunci, la sfârşitul lunii noiembrie am fost elegant şi nu am replicat cu „da, domnule preşedinte, vă consider românofob!”. În următo-rii ani, ameliorarea aparentă a relațiilor bilaterale a fost strict conjuncturală, şi numai ca rezultat al unor eforturi ale conducerilor succesive ale României.

Încă din vara anului 1992, după semnarea înțelegerii cu Boris Elțin, par-tea română a sesizat că, sub unduirea rece a vântului de la răsărit, Snegur se îndepărta tot mai mult de România. Amintesc o deplasare a sa, „pentru re-culegere”, la Putna, la mormântul lui Ştefan cel Mare, când a refuzat orice contact cu oficialitățile române, evitarea unei întrevederi cu preşedintele Iliescu, reticența sa şi a anturajului său imediat la propunerile noastre de a pune la punct mecanismele interdepartamentale româno-moldovene pentru demararea mult trâmbițatei, cu un an în urmă, integrări economice, blocarea

www.dacoromanica.ro

Page 410: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 409

deschiderii centrului cultural Miorița (apopo de integrarea spirituală pe care o susținea la un moment dat chiar Snegur), „protestul” de la 20 decembrie în legătură cu reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Pe plan intern, era tot mai evidentă iritarea conducerii moldovene în fața activismului proromânilor şi unioniştilor şi multe-multe altele.

Dar să revenim la declarația sa din parlament, pe care, după 15 ani, chiar Mircea Snegur o va califica, în memoriile sale, „cam dură”, dar, în opinia sa, motivată: „în condițiile reale de atunci, altfel nu se putea. Un conducător de țară anume aşa trebuia să procedeze – să-i tempereze pe toți” (în traducere li-beră, zic eu, „pe toți” însemna în fapt „pe toți românii şi pe toți proromânii”)

Trebuie să recunosc că cei care au redactat discursul preşedintelui au fost deosebit de abili în structurarea textului.

La început, preşedintele a trecut rapid în revistă o serie de „considerente-cheie” luate în calcul la elaborarea strategiei conducerii statului: neomogeni-tatea istorică, etnică, culturală şi psihologică a teritoriului, diversitate care a creat sciziuni dureroase în societate şi a dus şi la separatismul transnistrean; efectele politicii imperiale de schimbare a structurii demografice a teritoriu-lui; recrudescența românofobiei, ca rezultat al proceselor de deznaționalizare de după 1812; implicarea în viața din Moldova a unor forțe politice şi mili-tare străine (cu trimitere implicită la Moscova) ca expresie a existenței unor interese geopolitice. Frumos, coerent, cursiv, până în momentul în care, evo-când „situația extrem de dinamică şi explozivă din regiune”, preşedintele Sne-gur, ca orice „politician cu simțul responsabilității”, a scos în evidență „necesi-tatea unui moratoriu asupra schimbării frontierelor”, întrucât „orice acțiune, cât de bine intenționată ar fi, poate declanşa reacții în lanț, poate provoca de-stabilizarea situației în sud-estul Europei, stimulând procese periculoase şi în alte regiuni”. Am încercat, ulterior, chiar în discuții cu preşedintele Snegur, sa clarific chestiunea cu moratoriul –de cine să fie impus, în ce spațiu geografic, între care state etc. – în condițiile în care, aminteam conlocutorilor, în Actul Final de la Helsinki aveam prevederi clare privind inviolabilitatea frontierelor în Europa.

Mai departe, oratorul a evocat declarația de Independență de la 27 au-gust 1991, „act de importanță majoră, act realizat în deplină concordanță cu voința poporului, tradițiile autentice şi idealurile naționale”, document care a fost „nu un simplu apel politic, ci a constituit şi încercarea de a definitiva identitatea noastră în lume”, în context subliniind că, citez: „merită apre- ciere poziția României, care a fost prima țară ce ne-a recunoscut indepen-dența, contribuind la consolidarea statalității şi a tinerei noastre democrații. Mai mult ca atât. Pornind de la adevărul istoric, noi am declarat despre

www.dacoromanica.ro

Page 411: Chişinău file de jurnal

410 · ION BISTREANU

existența a două state româneşti şi am depus eforturi substanțiale pentru in-tegrarea lor treptată în domeniul economic, spiritual etc. S-a convenit asu-pra obiectivelor şi direcțiilor prioritare de conlucrare reciproc avantajoasă în scopul stabilizării situației economico-financiare a celor două state in-dependente care, în această calitate, au aderat la valorile general umane ale democrației, la principiile CSCE. De la 1990 încoace, a început un dialog permanent şi constructiv cu conducerea de vârf a României. Grație politicii realiste şi binevoitoare promovate de către preşedintele Iliescu, au fost făcuți paşi concreți în vederea integrării economice (întreprinderi mixte, relații co-merciale avantajoase, regim vamal favorizat). Un capitol aparte îl reprezintă relațiile spirituale. Ce altceva decât eforturi pentru depăşirea românofobiei înseamnă trimiterea la învățătură în România a miilor de copii, stabilirea unor relații bune între teatre, muzee, biblioteci, între localități aparte, difuza-rea pe întreg teritoriul republicii a programului I al TVR.”

Snegur şi-a încheiat apoteotic prima parte a discursului: „În aceste condiții, numai un miop sau un om rău intenționat poate acuza preşedintele Republicii de faptul că, chipurile, stimulează românofobia”.

Ei bine, după această parte introductivă a discursului (cca 10 minute), a sorbit îndelung dintr-un pahar cu apă după care ... a urmat o lungă tiradă la adresa României: „În ultimul timp, tot mai frecvent se fac auzite, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău, declarații în care se prognozează, se stabilesc termenele unirii (n.n.: aluzie directă la declaratiile recente ale lui Adrian Dohotaru!). Tot aici, membrii societății, ba chiar şi conducătorii Republicii Moldova sunt foarte strict împărțiți în „patrioți” şi „trădători”. Bineînțeles, „patrioții” sunt acei care, neasumându-şi nici o responsabilitate, fac declarații şi organizează manifestații zgomotoase, pun la cale tot felul de acțiuni pe la spatele conducerii executivului republican. De menționat faptul că printre primii în listele „patrioților” se află şi unii reprezentanți ai puterii de stat.Şi, bineînțeles, printre „trădători” figurează preşedintele Republicii care, poate mai mult ca alții, ştie ce consecințe ar avea pentru destinele neamului unele sau altele decizii pripite.

Întru „grabnica desăvârşire a marii integrări” se pronunță şi unii dem-nitari ce sunt obsedați mai curând de propriile ambiții şi interese, uitând că mai există şi poporul, care trebuie întrebat şi ascultat. Ca stat ce a aderat la convențiile internaționale şi la baza politicii căruia stă prioritatea drepturilor omului şi a normelor civilizate, suntem pur şi simplu datori să o facem, căci anume de popor am fost aleşi şi în fața lui purtăm răspunderea supremă.

Mai mult ca atât. Multe activități se întreprind pe furiş, aş zice chiar hoțeşte, astfel încât conducerea Republicii este expusă consecințelor adop-

www.dacoromanica.ro

Page 412: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 411

tării unor rezoluții ce destabilizează situația, dezorientează populația, se-mănând doar incertitudine şi intimidare. Un exemplu concret este simpo-zionul, convocat de curând de Academia de Studii Economice, având tema integrării economice a Moldovei şi României, simpozion la care nu a fost in-vitat preşedintele Republicii, primul-ministru, ba chiar şi mulți economişti consacrați. Nimeni nu neagă necesitatea elaborării unei strategii de perspec-tivă bine chibzuite, echilibrate privind transpunerea în viață a acestor dezide-rate. Dar procesul realizării acestei strategii trebuie să aibă la bază realitățile geopolitice existente, interesele noastre reale în perioada de tranziție.

Propunerile făcute de către unii demnitari în luările lor de cuvânt la acest simpozion trezesc mari nedumeriri, ațâțând din nou spiritele şi tensi-onând situația. Astfel, teza unificării sistemelor monetar-valutare, fiscale, bancare, vamale, de prețuri şi tarife este în vădită contradicție cu prevederile Declarației noastre de Suveranitate şi Independență. Renunțând la promova-rea unei politici monetare proprii, noi, de fapt, ne lipsim de unul dintre cele mai importante atribute ale statalității, sacrificăm moneda națională, nedo-vedind nici măcar s-o introducem în circuit.

Integrarea artificial stimulată, fără a se ține cont de realitățile republicii, de psihologia şi mentalitatea socială, se va solda cu un efect negativ multipli-cat, discreditându-se astfel ideea ca atare.

Astăzi, 90 la sută din comerțul nostru extern este orientat spre zona ru-blei, de unde ni se livrează peste două treimi din resursele energetice, materie primă la prețuri relativ inferioare celor mondiale. Ruperea acestor relații din cauza unor paşi pripiți ar avea drept consecință aprofundarea crizei, se poate solda cu o adevărată catastrofă şi ample explozii sociale. Conform unor pro-gnoze, producția industrială, bunăoară, se va limita în acest caz la doar 20-30 la sută din nivelul anului 1991, fără a mai vorbi de faptul că pierdem şi piețele tradiționale de desfacere. Cred că este clar pentru toți: într-un termen scurt, practic, este imposibilă compensarea eventualelor pierderi prin reorientarea bruscă a legăturilor economice, precum şi găsirea surselor alternative pentru livrări de combustibil, energie, materie primă.

În aceeaşi ordine de idei, aş dori să vă atrag atenția la încă o nedumerire recentă – am în vedere ceea ce s-a întâmplat cu biserica noastră... Repre-zentanții Ministerului Culturii şi Cultelor, cu un grup de preoți (printre ei şi domnii Buburuz, Ciuntu ş.a.) însoțiți de câțiva deputați, au purces la Pa-triarhia Română pentru a restabili Mitropolia Basarabiei. Consider că ce s-a declarat la Sfântul Sinod de la Bucureşti denotă lipsa de stimă a acelor ce au înfăptuit acest act față de conducerea Moldovei, a cărei poziție a fost ignorată totalmente. Poate sunt prea categoric, dar, prin acțiunea ce s-a întreprins, s-a

www.dacoromanica.ro

Page 413: Chişinău file de jurnal

412 · ION BISTREANU

dat, de fapt, apa la moara separatiştilor şi, practic, întrucât în hotărârile Sino-dului se vorbeşte doar de o parte a republicii, patriarhia Română a contribuit prin acțiunile sale la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova....”

După ce şi-a reorientat tirul critic asupra unor instituții locale, în primul rând împotriva ministerului culturii, Mircea Snegur a mai sorbit o dată din paharul cu apă şi a continuat: „În sfârşit, sunt ferm convins că anume cam-pania declanşată împotriva statalității Republicii Moldova subminează vita-litatea idealurilor naționale, sporeşte românofobia, pregăteşte terenul pentru venirea la putere a forțelor ce nu îşi ascund nostalgia pentru neîndepărtatul trecut. Mai este şi o altă fațetă a problemei: deseori, în spatele mesajului pa-triotico-populist destul de neîndemînatic se ascunde şi dorința unor lideri de a intra cu orice preț în istorie ca „autori ai unirii”, de a-şi asigura un viitor politic în circumstanțe noi (...) Desigur, vor fi destui oameni care vor găsi în această luare de poziție atitudini ce nu le vor conveni. Ne-am obişnuit cu fap-tul că fiecare cuvântare e citită cu lupa de către „revoluționarii de profesie”. Nu e exclus ca şi gândurile expuse astăzi le vor servi drept prilej pentru o nouă vehiculare a lozincilor arhicunoscute. Putem spune la sigur că, din nou, vom fi învinuiți de românofobie şi de multe altele. Declar cu toată responsabilita-tea: conducerea executivului republicii nu întreprinde absolut nici o acțiune îndreptată împotriva României şi a neamului românesc. Ar fi o absurditate revenirea la tertipurile războiului rece, la logica zidului berlinez...”

Evident că în discursul preşedintelui nu au scăpat criticii nici „unioniştii” din Republica Moldova:

„Nu este întâmplătoare nici lipsa dorinței parlamentarilor de a purcede în modul cel mai serios la rezolvarea problemelor legate de situația din stânga Nistrului. De fapt, liderii de acolo aşteaptă declarațiile unioniste ale unor persoane de la Chişinău ca pe o mană cerească. Fără aceste declarații, acti-vitatea lor de creare a structurilor paralele şi-ar pierde rostul. Ei accentuează cu mare satisfacție că lichidarea consecințelor pactului Ribbentrop-Molotov înseamnă renunțarea la o parte din teritoriile Republicii Moldova din stânga Nistrului, teritorii ale Moldovei recunoscute de către ONU, Rusia, Ucraina, România şi celelalte țări.”

Frazele de mai sus, bine disecate, spun, cred, cu totul altceva decât a vrut să spună preşedintele Snegur, care, după toate datele mele, nu s-a referit nici-odată la lichidarea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov, deşi, dacă îi era atât de dragă Moldova, cum declara cu obstinație, şi dacă făcea un efort de memorie, trebuia să se gândească şi la cele trei județe din sudul Basarabiei, şi la ținutul Hotinului. Era normal ca Ucraina, pe care o menționează în dis-curs, să recunoască Moldova în granițele actuale, întrucât tocmai ca urmare a

www.dacoromanica.ro

Page 414: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 413

pactului încriminat anexase nordul Bucovinei, cele trei județe din sudul Ba-sarabiei şi obținuse accesul la gurile Dunării, în schimbul unor raioane ne-semnificative economic la nivelul anului 1940.

Surpriza, nu numai pentru moldoveni dar şi pentru alții din afară, a fost oferită de preşedinte în finalul discursului, când a reluat ideea organizării unui referendum menit să consfințească pe termen lung ceea ce dorea în in-timitatea sa Snegur şi, alături de el, mulți alții: „Toate astea (cele expuse în dispozitivul cuvântării – n.n.) ne fac să formulăm limpede scopurile noastre şi să determinăm clar orientările strategice, adică să spunem răspicat încotro mergem. Astăzi trebuie să decidem: plutim şi mai departe pe valurile întâm-plării, încercând să pescuim ceva în ape tulburi, ori întrebăm, în sfârşit, popo-rul ce viitor îşi doreşte, pe ce cale vrea să-şi vadă îndreptată țara. Parlamentul are datoria să decidă şi să repare propria greşeală de acum un an....Eu nu mai am dreptul să tolerez o situație când în fiecare zi te poți trezi cu acțiuni sau fapte imprevizibile, deja săvârşite. (...) Astăzi strategia elaborată de noi, un an în urmă, este pusă serios la îndoială. Reieşind din situația reală creată, a venit timpul să răspundem fără echivoc la întrebarea principală ce ține de desti-nele poporului: să spunem lumii pe ce cale şi încotro mergem, căci pe nimeni nu-l aranjează un statut provizoriu. În calitatea mea de preşedinte, ales de po-por, pledez ferm pentru independență...şi până la urmă să-şi spună părerea poporul...”.

Şi aici se cuvine să aduc unele precizări: în urmă cu un an, tot pe data de 24 decembrie 1991 – ciudată coincidență! – preşedintele Snegur rostise, tot în parlament, un discurs în care îşi justifica semnarea, la 21 decembrie a Declarației de la Alma Ata privind crearea Comunității Statelor Indepen-dente (CSI). Atunci, deranjat de faptul că „parlamentul nu a luat atitudine față de crearea Consiliului Național al Unirii” a clamat că „poporul are tot temeiul pentru îngrijorare”, cerând să adopte urgent legea cu privire la refe-rendum: „astfel vom avea posibilitatea să procedăm la efectuarea unui refe-rendum în problema dată pentru a face pe placul deputaților din Consiliul Unirii, care ard de nerăbdare. Dacă poporul va zice „Da!”, eu voi fi cu el întot-deauna, deşi o spun cu toată sinceritatea, nu tind să intru neapărat în istoria mare”. Tot atunci, mai declarase ceva: „cine este împotriva liniei legislative aprobate nu are dreptul moral, şi cu atât mai mult dreptul juridic, să dețină posturi de conducere în statul a cărui existență ei înşişi o pun la îndoială”.

Trebuie să recunosc că Snegur a fost consecvent în crezul său! Nu a tins şi nici nu a reuşit, zic eu, să intre în „istoria mare”...

În pofida „declarațiilor cu toată responsabilitatea” ale preşedintelui Sne-gur, răul a fost făcut. O spun cu toată convingerea. Din acel moment, curen-

www.dacoromanica.ro

Page 415: Chişinău file de jurnal

414 · ION BISTREANU

tele românofobe au primit undă verde pentru declanşarea unei asidui cam-panii antiromâneşti, accentuată şi amplificată pe măsură ce forțele politice realiste, nu neapărat unionise sau proromâne, au fost gradual îndepărtate din structurile parlamentare şi ale administrației, în perioada guvernării agrari-enilor şi, mai ales, în timpul guvernării comuniste 2001-2009. Iar la numai 15 luni de la faimosul discurs al lui Snegur ideea atît de dragă preşedintelui – referendumul – a fost transpusă în practică la 6 martie 1994 (evident, nu-mai pe teritoriul controlat de autoritățile de la Chişinău). La întrebarea din buletinul de vot „Sunteţi pentru ca Republica Moldova să se dezvolte ca un stat independent şi unitar, în frontierele recunoscute în ziua proclamării su-veranităţii Moldovei (23.06.1990), să promoveze o politică de neutralitate şi să menţină relaţii economice reciproc avantajoase cu toate ţările lumii şi să garanteze cetăţenilor săi drepturi egale, în conformitate cu normele dreptului internaţional?” au răspuns afirmativ 95,4% din cei aproximativ 75% care s-au prezentat la referendum... Din acel moment, conducerile succesive ale repu-blicii au avut mână liberă în a combate orice forme de „unionism”...

Cam ăsta a fost „cadoul de Crăciun” făcut de Mircea Snegur României!! În următoarele trei zile, fiind sărbătoare, presa română a ignorat complet eve-nimentele de la Chişinău.

La câteva zile după cuvântarea preşedintelui Snegur, cineva din anturajul cel mai apropiat al preşedintelui mi-a arătat ciornele discursului. A trebuit să recunosc că preşedintele Snegur a fost destul de înțelept să nu accepte în tota-litate sugestiile celor care i-au scris discursul. Câțiva înalți demnitari români erau chiar nominalizați, punându-li-se în spate acuzații grave de subminare a statalității Republicii Moldova, de amestec în treburile interne etc. Chiar şi subsemnatul a ratat ocazia de a intra în culegerile de discursuri prezidențiale! Unul dintre consilieri îmi dedicase fraza: „un exemplu grăitor de desconside-rare a Republicii Moldova îl constituie şi faptul că România refuză, probabil cu gânduri la apropiata Unire, să acrediteze un ambasador la Chişinău, unde este reprezentată doar de un însărcinat cu afaceri”. Sugestiile colaboratorilor au fost eliminate de preşedinte în forma finală a discursului, dar autorii au ținut, cred, prea mult la creația gândirii lor, introducându-le în zilele şi săptă-mânile următoare în diverse materiale de presă, cu precădere în cea de limbă rusă.

Şi o întâmplare hilară: chiar în ajunul Anului Nou, aflându-mă în biroul consilierului prezidențíal prof. Ion Borşevici, discuția ne-a fost întreruptă de intrarea în cabinet, preț de un minut, a noului consilier prezidențial, fostul viceprim ministru Oboroc, acum consilier prezidențial. Domnia sa, în loc să îmi răspundă la salut, m-a apostrofat: „să ştiți că sunt moldovean şi ambasada

www.dacoromanica.ro

Page 416: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 415

română să nu mai insinueze că sunt rus sau mai ştiu eu ce. Colaboratorul dvs mi-a trimis o felicitare de sărbători în limba rusă, şi asta spune multe..”, şi a părăsit cabinetul. Ce se întâmplase, de fapt? Consilierul ambasadei a felicitat, conform uzanțelor, mai mulți demnitari locali cu care avea contacte de lucru, printre care şi Oboroc. Or, găsind pe piața locală numai felicitări cu textul „la mulți ani!” în limba rusă, a fost nevoit să le folosească pe acestea, deşi în inte-rior, olograf, felicitările de rigoare erau scrise în limba română. Eu avusesem norocul de a trimite felicitări numai în limba română. Mi le adusese soția de la Bucureşti...

Să revenim la urmările discursului prezidențial.Dezbaterile parlamentare care au urmat imediat au decantat destul de

repede apele politice. Democrații şi deputații din Frontul Popular au in-sistat pentru blocarea dezbaterilor şi limitarea la simpla luare la cunoştință a declarațiilor preşedintelui. Fără succes, fiind deja evident că numeric se află în minoritate. Agrarienii, democrații aşa-zişi de stânga şi rusofonii s-au pronunțat ferm în favoarea organizării imediate a unui referendum care să confirme „prin vocea poporului” independența statului, cerând, în acelaşi timp, ratificarea documentelor de constituire a CSI, problemă care trena în parlament de un an de zile.

Printre argumentele în favoarea referendumului se menționa, naiv după cum a dovedit-o chiar istoria ultimelor două decenii, că prin consfințirea independenței prin referendum, ar dispărea principalul atu al poziției ire-conciliabile a separatiştilor transnistreni în chestiunea unirii cu România. Alți vorbitori au folosit ocazia pentru a declanşa atacuri deosebit de dure la adresa Frontului Popular şi a democraților proromâni, aruncând anatema de „trădători ai neamului” asupra acelora care „punând iscălitura sub Declarația de Independență din august 1992, au creat chiar a doua zi Consiliul Uni-rii”. A.Puşcaş, vicepreşedinte al parlamentului, a considerat că este momentul oportun pentru a cere desființarea ziarului parlamentului Sfatul Țării, care le stătea ca un ghimpe, atât prin pozițiile sale critice la adresa preşedintelui sau a curentelor proruse, cât şi prin titlu, care le amintea în fiecare zi de cei care au decis, în 1918, unirea Basarabiei cu România.

Dezbaterile contradictorii în parlament au durat până la 28 decembrie, fără, însă, a se adopta vreo decizie în legătură cu propunerile din discursul prezidențial. Marele merit în temporizarea, pentru moment, a pasiunilor declanşate de discurs i-a revenit preşedintelui parlamentului, Alexandru Moşanu. Toate acestea îl vor costa scump exact peste o lună, când va fi nevoit să îşi prezinte demisia.

Împotriva organizării unui referendum s-au pronunțat prompt şi uni-

www.dacoromanica.ro

Page 417: Chişinău file de jurnal

416 · ION BISTREANU

unile de creație din republică, care au considerat că organizarea acestuia ar duce la destabilizarea situației interne.

Şi separatiştii transnistreni reacționează la propunerile privind referen-dumul. „Vicepreşedintele” transnistrean, Al. Caraman, reaminteşte că propu-nerea organizării unui referendum a fost făcută de Tiraspol încă din 1990, astfel că inițiativa preşedintelui Snegur este tardivă. „Acum noi ne-am de-terminat deja”. La rândul lui, preşedintele aşa-zisei republici găgăuze, Stepan Topal, susține că referendumul nu îi priveşte pe găgăuzi, întrucât acesta este o problemă a „poporului moldovenesc”! Mai mult, liderul găgăuz afirmă cu tupeu că dispozițiile preşedinției moldovene vor fi executate „numai atunci când se va recunoaşte independența Găgăuziei în componența Moldovei”!!

...Ziua întâi de Crăciun am petrecut-o acasă la Grigore Vieru: poetul, doamna Raisa, soția şi eu. Grigore a ținut să sărbătorească „odată cu ro-mânii din Țară, pe stil nou”. În Moldova, Crăciunul se serba şi se serbează încă – inclusiv de biserica aflată sub jurisdicția Patriarhiei Române – pe „stil vechi”, adică la 6 ianuarie. Familia Vieru locuia într-un obişnuit apartament de bloc. Mobilă simplă, multe cărți, multe flori. Pe un pervaz – câteva glastre de crăciunițe albe şi roşii, înflorite deja, spre marea bucurie a gazdei. „Aparta-mentul în care trăieşte Grigore Vieru e mic, dar cu toate acestea câțiva inamici ai poetului l-au şi-njurat pentru el. Şi, încă un amănunt interesant, Grigore Vieru stă într-un bloc plin de generali ruşi, înconjurat de alte blocuri pline de generali ruşi, în curțile interioare se vorbeşte ruseşte, Grigore Vieru abia se aude respirând pe fosta stradă Jukovski şi, totuşi, nu ordinele generalilor ruşi, ci şoapta lui Vieru domină cartierul şi-i face pe oamenii care trec să-ntoarcă, de curiozitate, de admirație, de ură sau de dragoste, capetele”(A. Păunescu)...Din păcate, uneori priveau cu ură. În septembrie, într-o noapte, câțiva der-bedei au aruncat cu pietre, spărgând geamurile apartamentului, şi strigând: „trădătorule, du-te la românii tăi!” Sensibil, şi şi-aşa cu o inimă slăbită, a făcut un şoc, fiind internat în spital. „Unde, oare, să mă duc? În România, frații mă hulesc în fel şi chip, trimițându-mă în Basarabia. Aici sunt făcut trădător. E, oare, un păcat să îți iubeşti neamul şi să spui asta cu voce tare?”, îmi mărturi-sea trist Vieru, atunci, în septembrie, de pe patul de spital.

Am zăbovit până după miezul nopții. Mai mult a vorbit Grigore. Amin-tiri din tinerețe, despre primele vizite în România, despre prietenii din țară. Am discutat multe şi despre situația din Moldova. Era dezamăgit de tot ce se întâmplă. Cel mai dezamăgit era de preşedintele Snegur în care, mi-a mărtu-risit, avusese o mare încredere. Se întâlniseră de multe ori, îşi spuseseră reci-proc păsurile. Să avem răbdare, dragă Grigore, îl liniştea de fiecare dată Sne-

www.dacoromanica.ro

Page 418: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 417

gur. Despre discursul din ziua precedentă, părerile au fost împărțite. Grigore încă mai credea că „a fost ceva de moment”, „l-au păcălit consilierii” pe Sne-gur... Am plecat târziu, după miezul nopții, cu o glastră de crăciunițe, dăruită soției de doamna Raisa...

Hotărât lucru, oficialitățile moldovene au decis ca, până la Anul Nou, să ne țină numai în cadouri!

La 28 decembrie, guvernul iese cu o declarație plină de „îngrijorări şi ne-dumeriri”, „în legătură cu repetatele declarații, luări de cuvânt şi prognoze, făcute în public, ale unor persoane oficiale ale statului român privind viito-rul relațiilor dintre Republica Moldova şi România şi perspectivele statalității Republicii Moldova”. Era uşor sesizabilă preluarea „tonului” şi limbajului fo-losite, cu câteva zile în urmă, de preşedinte! Scopul: a demonstra că „îngri-jorarea” guvernului era generată de o adevărată campanie românească împo-triva tânărului stat moldovean. În continuare, ținta a devenit SRI: „În acelaşi context se înscrie şi recentul discurs al directorului SRI, domnul Virgil Mă-gureanu, rostit cu ocazia festivităților prilejuite de cea de a treia aniversare a „Zilei luptătorului antiterorist”, preluat de presa română. Aserțiunea lui Vir-gil Măgureanu potrivit căreia „serviciile speciale române vor pregăti unirea României cu Basarabia” depăşeşte cadrul normal şi legal al relațiilor dintre Republica Moldova şi România şi contravine spiritului de prietenie şi colabo-rare stabilit între cele două state. Această afirmație duce la concluzia că în Ro-mânia există anumite forțe politice interesate în deteriorarea bunelor relații dintre cele două țări şi în destabilizarea situației social-politice din Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova îşi exprimă speranța că oficialitățile de la Bucureşti vor reacționa prompt şi adecvat la declarații de acest gen, pro-movând şi în continuare o politică realistă de bună vecinătate” .

Reacția SRI a fost destul de stângace. Vinovată de declanşarea iritării gu-vernului de la Chişinău a fost găsită presa română care, chipurile, ar fi preluat tendențios şi trunchiat declarațiile lui Virgil Măgureanu. Mai mult, cică şeful SRI ar fi făcut acele afirmații într-un cadru restrâns, neoficial. Ceva-ceva tre-buie să fi fost şi, chiar trunchiate şi deformate, zisele neoficiale avuseseră în ele şi cuvântul Unire, cuvânt magic, la modă în limbajul multor politicieni români. Însă, şi mai stângace mi s-a părut a fi inițiativa lui Virgil Măgureanu, peste vreo câteva săptămâni, de a veni neanunțat la Chişinău şi a se prezenta direct la cabinetul premierului. Evident că nu a fost primit, în aceeaşi zi, San-gheli reproşându-mi că „este inadmisibil ca un demnitar român, şi încă nu oricine, să vină neanunțat şi să ceară să vorbească cu mine, de parcă ar fi în birourile sale de la Bucureşti”...

www.dacoromanica.ro

Page 419: Chişinău file de jurnal

418 · ION BISTREANU

La 29 decembrie Patriarhul Teoctist îi adresează preşedintelui Snegur o scrisoare în legătură cu acuzațiile aduse Bisericii ortodoxe Române. PF Teoc-tist vorbeşte ca părinte duhovnicesc al românilor ortodocşi de pretutindeni, încercând să-i explice că pretențiile unei Patriarhii ortodoxe a unui neam sau popor anume de a stăpâni peste ortodocşi şi de alt neam care au propria lor Patriarhie sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spi-ritual-pastoral. În scrisoare se subliniază că Actul Patriarhal de reactivare a Mitropoliei Basarabiei nu exclude posibilitatea ca Patriarhia Moscovei să-şi mențină jurisdicția canonică peste credincioşii ortodocşi ruşi din Republica Moldova

S-a împlinit un an de la dispariția oficială a URSS. …La 25 decembrie 1991, ora 19.00 GMT, Mihail Gorbaciov a anunțat la televiziunea rusă, grav dar cu o tristețe vizibilă, că „din cauza situației rezultate în urma creării CSI, îmi întrerup în acest moment activitatea desfăşurată ca preşedinte al URSS”. A doua zi după demisie, fostul său colaborator şi sfetnic intim, Yakovlev de-clara: „ieri s-a finalizat lovitura de stat pornită acum doi ani de Boris Elțîn împotriva lui Gorbaciov”...

La ora 19.32, în aceeaşi seară, drapelul roşu sovietic de la Kremlin a fost coborât de pe catarg, în locul lui fiind ridicat noul drapel rus: alb-albastru-roşu. Cel care a făcut acest serviciu a rămas un anonim. Poate doar rudele şi nepoții îl ştiu, când povesteşte cum a coborât acel steag care fluturase trium-fător aproape şapte decenii pe toată întinderea imperiului sovietic, apoi, fixat pe ruinele Reichstagului de Egorov şi Kantaria, şi mai apoi, vreme de vreo cinci decenii, prin câteva capitale europene, drapel cu care s-a intrat în Afga-nistan şi şi s-a ieşit de acolo, ca un prim semnal al înfrângerii.

Gestul ultimului lider sovietic nu a surprins pe absolut nimeni. Era un deznodământ aşteptat…

Gorbaciov şi echipa lui a rămas până la sfârşit comunistă, nu s-a dezis de tezele leniniste, ci a vrut să le rescrie cu un alt font şi să le ilustreze cu noi imagini ce se doreau a fi „cu față umană”. În fapt, perestroika în URSS a repetat, în foarte multe moment ale sale, punct cu punct „transformările revoluționare” de după lichidarea imperiului Rus în 1917.

S-au scris şi s-au spus atâtea despre Gorbaciov, şi bune şi rele. Personal, nu am fost şi nu sunt un fan al fostului lider sovietic, dar indiferent cum l-a judecat sau îl va judeca istoria, rămâne una din marcantele figuri politice ale sfârşitului de secol şi de mileniu, un om cu o inteligență politică de invidiat dar şi cu o naivitate ieşită din comun (sau, poate, victimă a narcisismului poli-tic), a generat şi a stimulat un proces relativ paşnic de schimbare a unui sistem

www.dacoromanica.ro

Page 420: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 419

complet anchilozat, sistem care a intrat în metastază şi a decedat, medicația politică şi ideologică prescrisă de Gorbaciov fiind nu numai ineficientă, ci având şi profunde efecte colaterale...

Puțini ştiu că Gorbaciov îşi datorează cariera lui ...Andropov. Avusese ocazia să îl cunoască în 1970, în stațiunea balneară Mineralnîe Vodî, unde şeful KGB îşi petrecea de obicei vacanțele. Tânărul şi carismaticul lider de partid al regiunii Stavropol l-a cucerit de la prima întâlnire pe Andropov. Au petrecut împreună concediile şi în anii următori. Mulți politicieni îşi amin-teau ulterior că deseori Andropov sugera folosirea tinerelor cadre de partid din provincie „care pot face o adevărată restructurare în agricultură, princi-pala sarcină fiind de a hrăni poporul”. Era oare deja sub impresia celor spuse de Gorbaciov, în timpul uneui taifas prelungit la o casă de odihnă, despre conducerea de partid şi de stat deja îmbătrânită, în sensul că „o pădure, ca să rămână viguroasă, are nevoie şi de lăstăriş”? Probabil, dar Gorbaciov a mai trebuit să aştepte câțiva ani, să muncească serios, ceea ce i-a adus şi rezultate bune şi aprecieri ale Moscovei. În septembrie 1979, Gorbaciov are ocazia să se afle, tot la Mineralnîe Vodî, într-o companie ultraselectă: Brejnev, Cer-nenko, Andropov. Ultimul îl convinge pe Brejnev să îl aducă pe Gorbaciov la Moscova, astfel că acesta este ales în octombrie membru supleant al Biroului Politic, iar peste un an, membru plin. „Ei, lăstarule, dă-i drumul, acționează!” i-ar fi zis Andropov. În timpul scurt în care protectorul său a fost la cârma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost promovat în funcția de secretar al par-tidului pentru problemele de cadre. Colaborând cu Andropov, Gorbaciov a schimbat peste 20 la sută din membrii eşaloanelor superioare de conducere la nivel ministerial şi regional. În aceeaşi perioadă au ajuns în importante funcții de conducere Grigori Romanov, Nicolai Rîjkov şi Egor Ligaciov, ultimii doi fiind mai târziu printre cei mai apropiați colaboratori ai lui Gorbaciov.

Cu Romanov, care era şi prim-secretar de partid la Leningrad, nu a gă-sit un limbaj comun, cât timp au fost colegi în Biroul Politic, probabil ca efect al rivalității dintre ei. Îmi amintesc că erau destui ruşi care vorbeau că Brejnev l-ar fi dorit ca succesor pe Romanov, că „a sosit timpul” ca „leagănul revoluției din octombrie” să ofere un conducător, rus get-beget, după ce de-cenii în şir URSS fusese condusă de un gruzin şi de trei ucrainieni! Marile ca-pitale occidentale îl monitorizau deja atent pe Romanov, luând în calcul sce-nariul venirii acestuia la conducerea PCUS, aşa că deseori persoana liderului leningrădean era evocată în dialogurile noastre diplomatice. Caracterizarea făcută nu prea îi era, însă, favorabilă: un lider dur, comunist până în măduva oaselor, prea fidel „învățăturii leniniste”, conservator şi deloc iubit de inte-lectualitate. Aşa că, odată cu venirea lui Gorbaciov la putere, opțiunile s-au

www.dacoromanica.ro

Page 421: Chişinău file de jurnal

420 · ION BISTREANU

schimbat. Istorioara e interesantă, zic eu. În primăvara anului 1985, la două luni după alegerea lui Gorbaciov în funcția de secretar general al PCUS, o mică notiță în ziarul Pravda preluată şi detaliată de postul de radio „Vocea Americii” (puțini citeau Pravda, dar mulți, foarte mulți, ascultau postul de radio amintit!), relata despre nunta fiicei lui Romanov care, chipurile, ar fi avut loc la palatul Tauridei din Leningrad, iar pentru petrecere a fost scos din muzeul Ermitaj un serviciu de masă de 100 de persoane care aparținuse împărătesei Ecaterinei a II-a! În realitate, nunta avusese loc într-un cătun din apropierea Leningradului, în prezența a 50 de invitați. De serviciul de masă din muzeu, nici vorbă! Dar „şopârla” de presă şi-a făcut efectul dorit, aşa că, la 1 iulie 1985, Romanov a fost scos din Biroul Politic şi pensionat. A murit în 2008, la 86 de ani...

Pozițiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale par-tidului i-au creat lui Gorbaciov noi posibilități de călătorie în străinătate. Aceste călătorii aveau să-i schimbe în mod profund viziunile politice şi so-ciale În 1975, el a condus o delegație sovietică în vizită în RFG, în 1983 a vizitat Canada, iar în 1984 în Marea Britanie, Margaret Thatcher fiind pur şi simplu cucerită de tânărul şi carismaticul Gorbaciov, o adevărată „minune comunistă”, după ce întâlnise şi văzuse numai lideri sovietici născuți înainte de revoluție: „cu Gorbaciov se poate lucra” – a conchis doamna de fier, me-sajul ei fiind recepționat în marile capitale occidentale care „îl văd” deja ca un viitor lider, articolele care relatau desfăşurarea vizitelor sale sunt elogioase. Campania favorabilă din presa occidentală va continua şi după alegerea sa ca secretar general al PCUS, mai ales după declanşarea perestroikăi şi glasnosti-ului.

La moartea lui Andropov, Gorbaciov preia imediat inițiativa, îşi mobili-zează prietenii din Biroul Politic şi... este ales ca secretar general la propune-rea veteranului Gromîko. Se zice că acesta şi-ar fi încheiat luarea de cuvânt cu cuvintele „Gorbaciov are un zâmbet plăcut, dar şi dinți de oțel!”. Presa sovie-tică nu a preluat această ultimă apreciere.

Perestroika şi transparența l-au pus pe Gorbaciov în fața unor realități pe a fost incapabil să le descifreze sau le-a ignorat voit: oamenii s-au simțit mai liberi în a-şi spune păsurile, în a declara fără prea mare teamă ce gândesc; uni-tatea de nezdruncinat a popoarelor URSS s-a dovedit a fi un mit – oamenii s-au avântat cu forță în mişcările de emancipare națională; acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu „unitatea de monolit” a țărilor socialiste, care au început, rând pe rând, să se debaraseze de tot balastul ideologic importat – de voie sau mai mult de nevoie – din „marea Uniune Sovietică”. Nu aş putea să susțin nici că a fost un pacifist, dacă îmi amintesc represiunile de la Vilnius, Tbilisi sau Baku.

www.dacoromanica.ro

Page 422: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 421

Degeaba a susținut că nu a ştiut de ordinele date de comandanții trupelor de represiune. Păi, dacă nu a ştiut, atunci de ce a mai continuat să fie managerul unui sistem falimentar? Da, nu a mai ordonat repetarea unor intervenții ar-mate în statele socialiste, de tipul celor din 1956 în Ungaria, sau 1968 în Ce-hoslovacia, nu a blocat demolarea zidului Berlinului, nu a folosit trupele din republicile baltice pentru a anula independența acestora. Mai mult, a retras şi trupele pe care le trimiseseră predecesorii săi în Afganistan! Pacifist? Cred că, mai degrabă o recunoaştere indirectă a incapacității de a mai folosi puternica maşină de represiune internă şi externă.

Pe măsură ce oamenii „gustau” din binefacerile „transparenței”, restruc-turarea în economie, atât de necesară şi atât de aşteptată, a fost un eşec total. Spre sfârşitul deceniului al nouălea, şi-a făcut serios simțită criza în aprovizio-narea populației cu produse alimentare; a fost reintrodus sistemul cartelelor, abandonat în URSS după încheierea celui de-al doilea război mondial. Față de anul 1985, deficitul bugetar a crescut (conform cifrelor oficiale) de la zero la 109 miliarde de ruble, stocurile de aur au scăzut de la 2.000 la 200 de tone, iar datoria externă a crescut de la zero la 120 miliarde de dolari.

Că în timpul lui Gorbaciov a început şi s-a finalizat dezintegrarea URSS este adevărat, dar nu pot susține că este meritul lui. Tot ce a făcut, până în august 1989, când, după puciul eşuat, a trecut, practic, în planul al doilea al politicii interne din Rusia, a avut drept scop revitalizarea URSS, în frunte cu partidul său comunist, o Uniune Sovietică îmbrăcată la costum mai în ton cu moda vremurilor, dar continuând să locuiască într-o casă a cărei structură de rezistență era puternic afectată. Da, a înțeles că sistemul e şubred, şi atunci s-a gândit doar să îi pună alt acoperiş şi să îl zugrăvească cu altă culoare, păs-trând însă nuanța de roşu. Nu a înțeles că temeliile edificiului sovietic erau erodate. Mi-amintesc de una din hilarele sale reforme:campania antialcool. Nu citise, se vede nimic, de campania similară din SUA anilor ’30! Efectul: zero. A înflorit producerea şi vânzarea alcolului la negru, au scăzut veniturile de la buget. Am avut ocazia să vizitez crama de la Mileşti, din Moldova. De la Moscova venise, în 1987, ordinul să fie închisă. Buni gospodari, moldove-nii noştri au avut grijă de ceea ce clădiseră mulți ani cu multă muncă, aşa că, la intrarea în cramă au organizat un ...punct de apărare civilă, dotat cu toate proviziile necesare, stipulate în instrucțiuni! Inspecțiile de la Moscova le-au adus laude pentru noua destinație dată cramei. Nimeni nu a fost curios să se uite în spatele unui mare panou mobilizator, unde se afla, bine mascată, o uşă ce ducea spre hrubele cramei, pline ochi cu vinuri alese...

Cred că cea mai greşeală a lui Gorbaciov a fost disperarea cu care a în-cercat până în ultimul moment să salveze URSS. În ultimii doi ani de şedere

www.dacoromanica.ro

Page 423: Chişinău file de jurnal

422 · ION BISTREANU

la Kremlin nu a mai reuşit deloc să înțeleagă imperativele vremii, a abando-nat, inconştient, tocmai acea „perestroika”, care îl făcuse celebru. S-a lăsat, în continuare, amăgit de laudele care nu mai conteneau din partea occidentu-lui. A fost realmente îmbătat de primirea premiului Nobel. Nu s-a abținut ca, în mesajul din 25 decembrie să sublinieze că; „am susținut cu fermitate independența, autodeterminarea şi suveranitatea republicilor dar, în acelaşi timp, menținerea statului sovietic şi a unității acestei țări. Acum evenimen-tele au luat o altă turnură. A triumfat politica de dezmembrare a țării şi des-trămare a statului, lucruri pe care nu le concep...”. O autodefinire mai eloc-ventă nici că se putea!

Am avut ocazia, şi imediat după dispariția URSS şi în ultimii ani, să discut cu oameni simpli ruşi, neimplicați în viața politică activă. Nu am în-tâlnit nici măcar o persoană care să regrete ieşirea lui de pe scena politică. Unii îi reproşau că a „distrus țara”, nu neapărat țara ”Uniunea Sovietică”, ci economia, instituțiile, minima securitate a cetățeanului. Am întâlnit şi adver-sari deschişi ai lui Gorbaciov, care îi puneau în cârcă toate relele din perioada 1986-1991, dar toți, comunişti, reformatori, conservatori, fără excepție, nu au exprimat nici măcare o undă de regret sau de compătimire...

30 decembrie 1992. O altă dată memorabilă din istoria URSS ! Se împli-nesc exact şapte decenii de la crearea URSS. Presa rusă nu mai „aniversează” istoricul eveniment. URSS murise, în 1991, cu cinci zile înainte de a împlini 69 de ani. O vârstă numai bună pentru ieşirea la pensie…

...Cu câțiva ani înaintea evenimentelor din octombrie 1917, Lenin se pronunțase deseori în favoarea dreptului natiunilor la autodeterminare, drept care „nu poate fi interpretat decât în sensul unei autodeterminări po-litice, adică al dreptului la despărțire şi la formarea unui stat de sine stătător”.

Rămâne consecvent tezelor sale şi imediat după revoluția din februarie 1917: „Tuturor națiunilor din care este alcătuită Rusia trebuie să li se recu-noască dreptul de liberă despărțire şi la formarea unui stat independent. Ne-garea acestui drept şi neluarea de măsuri care să asigure realizarea practică a acestui drept echivalează cu sprijinirea politicii de cotropire sau de anexiune”. Reamintesc că, tocmai între februarie 1917 şi octombrie acelaşi an, când bolşevicii vor prelua puterea, Finlanda a devenit Mare Ducat (7 martie), Po-lonia s-a declarat independentă (17 martie), Rada de la Kiev a decretat au-tonomia Ucrainei (10 iunie). Mai mult, cu câteva zile înainte de evenimen- tele de la 7 noiembrie, Lenin a spus unei delegații de moldoveni basarabeni: „Cauza voastră, a Basarabiei, pentru care luptați, este o cauză dreaptă. Basa-rabia locuită de moldoveni are tot dreptul la autodeterminare, la autonomie

www.dacoromanica.ro

Page 424: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 423

până la completa independență, iar Congresul convocați-l pentru 20 octom-brie”.

După 7 noiembrie, odată cucerită puterea, Lenin şi toată adunătura lui şi-au schimbat opiniile.

„Revoluția mondială permanentă” şi crearea în viitor a unei Republici Federative Mondiale a Sovietelor visate de Troțki nu a mai avut loc. Rebeli-unile bolşevice din noile state independente – Ungaria, Polonia, noile state baltice – au eşuat lamentabil, aşa că bolşevicii au fost nevoiți să se uite doar la ce mai rămăsese din imperiul rus, în zona sa europeană, în Caucaz şi în Asia Centrală.

În anii războiului civil, organizațiile bolşevice create în republicile care îşi proclamaseră independența desăvârşesc preluarea controlului şi în cele două republici slave Ucraina şi Belarus, precum şi în cele din Caucazul de sud. În numai doi ani RSFSR semnează o serie de tratate privind uniunea politică, militară, cu Azerbaidjan (30 sept 1920), Armenia (2 dec. 1920), Bielorusia (1921), Gruzia (21 mai 1921), Ucraina (28 decembrie1921).

Bolşevicii reuşesc să obțină controlul asupra majorității formațiunilor pseudostatale din Caucaz şi Asia Centrală, astfel că, la sfârşitul lui 1922, în componența RSFSR intrau 8 republici (Turkestan, Kirkizia, Republica Tă-tară, Başkiria, Republica Montană (Gorskaia), Daghestan, Iakuția, Crimeea) 11 republici autonome (Ciuvaşă, Mari, Kalmîkă, Udmurtă, Komi (Zîrian), Buriată, Oirată, Karaceaevo-Cercheză, Kabardino-Balkară, Adîgheia (Cer-kesia), Cecenia) şi două „comune” care vor primi, la 19 decembrie 1924, sta-tutul de republică: Karelia şi RSSA a Nemților de pe Volga.

Varianta cea mai la îndemână era crearea unei federații în jurul RSFSR, în care, susținea Lenin, urmau să intre state naționale. Bineînțeles că noile teze leniniste susțineau şi „deschiderea” acestei federații pentru alte popoare, ast-fel ca întreaga lume să devină „un uriaş cămin proletar”, cum scria înflăcăratul poet al revoluției, Vladimir Maiakovski. Stalin, mai pragmatic, opta pentru o variantă mai radicală, care prevedea doar o autonomie național-culturală.

Pentru început, prevalează ideea lui Lenin privind crearea Uniunii Repu-blicilor Sovietice ale Europei şi Asiei, cu scopul de a preîntâmpina fărâmițarea totală a fostului Imperiu Rus: „Important este ca noi să nu dăm apă la moară independentiştilor, să nu le distrugem independența, ci să creăm încă un etaj, federația republicilor egale în drepturi”.

În septembrie 1922, Stalin lansează ideea intrării republicilor în componența RSFSR ca republici autonome. În noua schemă adoptată la 6 oct. 1922 se înscria şi dreptul la secesiune al republicilor. Din sfaturile lui Lenin – deja grav bolnav – care îndemna „să milităm categoric pentru ca în

www.dacoromanica.ro

Page 425: Chişinău file de jurnal

424 · ION BISTREANU

comitetul executiv central al Uniunii să prezideze pe rând un ucrainian, un rus, un gruzin ş.a.m.d.”, Stalin reține doar cuvântul „gruzin”, preluând total puterea, pe care nu o va ceda decât prin voia Celui de Sus, peste trei decenii, la 5 martie 1953...

În decembrie 1922 congresele sovietelor din RSFSR, RSS Ucrainiană, RSS Bielorusă şi RSS Transcaucaziană aprobă principalele prevederi ale Constituției URSS, iar la 30 decembrie adoptă Declarația privind crearea URSS şi semnează Tratatul unional.

Din acest moment, începe un nou proces de „adunare a pământurilor” fostului Imperiu Rus, un conglomerat format din republici autonome, regi-uni, districte, regiuni autonome, toate având, constituțional, dreptul la „au-todeterminare” în interiorul aceluiaşi amalgam numit statul sovietic. Odată cu crearea Uniunii Sovietice, apare şi cetățeanul de tip nou, „omul sovietic”, o denumire fără geneză, calchiată din cuvântul slav „soviet” (consiliu, sfat), şi care ar fi urmat să devină cetățenia universală după desăvârşirea mult-visatei revoluții mondiale.

În anii următori se operează mai multe ajustări ale hărții administra-tive interne a URSS. În 1924 sunt create RSS Kîrkîzstan, şi RSS Kazahă. În acelaşi an este lichidată Federația Transcaucaziană şi apar RSS Armeană, RSS Azerbaidjan, RSS Gruzină.

În 1935 în RSFSR erau deja încorporate 10 „republici autonome sovie-tice socialiste” (Başkiria, Tatarstan, Daghestan, Buriato-Mongolia, Kalmîkia, Karelia, Mordovia, Udmurtia, Ciuvaşia, Iakuția), 10 candidate la statutul de autonomii (regiunile autonome Adîgheia, Evreiască, Oirat, Hakassă, Cer-ceză, Ceceno-Inguşetă, Osetină de Nord, Kabardino-Balkară, Komi, Mari), şi 10 districte naționale (Neneț, Taimîr, Evenki, Koryak, Ciukotka, Yamalo-Neneț, Aghin-Buriată, Ust-Orda Buriată, Komi-Perm, Hantî-Mansiysk), fiecare dintre acestea fiind reprezentată în Sovietul Naționalităților al URSS.

„Adunarea pământurilor” fostului imperiu țarist continuă, URSS aca-parând noi teritorii, atât în ajunul celui de al doilea război mondial, cât şi imediat după încheierea războiului.În 1940 sunt încorporate cele trei state baltice, Basarabia, nordul Bucovinei, estul Poloniei.

O istorie aparte a avut regiunea autonomă Tuva. După ce şi-a dobândit independența în 1911, intră în 1914 sub protectoratul Rusiei, sub denumi-rea de Republica Uranciai, care, sub controlul bolşevicilor, în 1921 devine Republica Populară Tuva. Este de jure independentă între cele două războaie mondiale, dar ocupată definitiv de Armata Roşie în 1944 şi devine regiune autonomă, subiect al RSFSR.

După un nou şir de reîmpărțiri administrativ-teritoriale, în 1959, în

www.dacoromanica.ro

Page 426: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 425

componența RSFSR erau 15 republici autonome, 5 regiuni autonome (Adâ-gheia, Evreiască, Gorno-Altai, Caraceaevo-cerkeză, Hakassia) şi 10 districte naționale (Neneț, Taimîr (Dolgano-Neneț), Evenki, Koryak, Ciukotka, Yamalo-Neneț, Aghinskii (Buryată), Ust-Orda Buryatia, Komi-Perm, Hantî-Mansiisk).

Urmează patru 4 decenii de aparentă stabilitate. Conducerea centrală este deocamdată mulțumită cu ceea ce are, noua ordine mondială stabilită cu Anglia şi SUA este respectată, URSS deținând controlul asupra a 8 state europene, înglobate în „lagărul socialist”. În plus, are o influență serioasă în Cuba şi în Vietnam. În schimb, nu reuşeşte să „intre” în Iugoslavia şi deteri-orează complet relațiile cu RP Chineză. Eşuează în extinderea pe continen-tul sud-american, prin înfrângerea în Chile a regimului Salvador Allende (cu aceasta, este abandonată parțial şi teoria privind trecerea la socialism pe cale paşnică), eşuează lamentabil în Afganistan, iar încercările de a pătrunde pe continentul african rămân fără rezultat. URSS dă tot mai des semne de slă-biciune economică, după ce se angrenase în costisitoarea cursă a înarmărilor.

De departe, însă, perioada postbelică nu a fost liniştită în interiorul Uni-unii. După moartea gruzinului Stalin, conducerea URSS este asigurată de li-deri de diverse naționalități – ucrainienii Hrusciov, Brejnev şi Cerneko, ruşii Andropov şi Gorbaciov.

În profida unui control strict al populației din partea structurilor de forță, nu au lipsit conflictele intranaționale: dezordinile şi manifestațiile de la Kaunas (1972), demonstrațiile de stradă de la Tbilisi (1956,1978,1989), revoltele din Kazahstan (dec.1986) au avut şi un ecou internațional, dar nu au fost singulare în spațiul URSS.

În 1987 încep tulburările în regiunea Nagorno-Karabah, unde armenii cer autonomie. Se aleg doar cu vagi promisiuni.

Mai 1988: în republicile baltice iau naştere „Fronturile populare”, inițial sub forma unor mişcări „în sprijinul perestroikăi”. Sunt primii care cer intro-ducerea limbii națiunii titulare în instituțiile de stat şi în învățământ. Mode-lul lor este urmat de Moldova şi Ucraina.

Izbucnesc conflictele interne în Abhazia şi Osetia. Martie 1989: naționaliştii georgieni organizează la Tbilisi câteva mi-

tinguri neautorizate, cerând soluționarea problemei abhaze şi proclamarea independenței Gruziei: Se flutură pancarte pe care este scris:„Ruşi – afară din Gruzia!”, „URSS – închisoarea popoarelor”. La 9 aprilie intervine armata: 16 morți, dintre care 14 femei, şi peste 750 răniți.

Anul 1990 este crucial în istoria Uniunii Sovietice. După ce mişcările de-mocratice în sprijinul perestroikăi, create în majoritatea republicilor unionale

www.dacoromanica.ro

Page 427: Chişinău file de jurnal

426 · ION BISTREANU

au căpătat o tentă naționalistă, a început procesul „parăzilor suveranităților”: Georgia (9 martie), Lituania (11 martie), Estonia (30 martie) Letonia (4 mai), RSFSR (12 iunie), Uzbekistan (20 iunie), Moldova (23 iunie), Ucraina (16 iulie), Bielorusia (27 iulie). „Luați-vă câtă suveranitate puteți înghiți. Eu nu vreau să fiu o frână în dezvoltarea conştiinței naționale a fiecărei repu-blici” – declara Boris Elțîn în august 1990.

Puciul de la 19 august accelerează procesul de dezmembrare. În numai câteva zile, practic toate republicile unionale îşi proclamă

independența: Estonia – 20 august; Letonia – 21 august; Ucraina – 24 au-gust (urmând ca independența să fie reconfirmată prin referendumul prevă-zut pentru 1 decembrie); Belarus – 25 august; Moldova – 27 august; Azer-baidjan – 30 august; Kîrkîzstan – 31 august; Uzbekistan – 1 septembrie; Tadjikistan – 9 septembrie; Armenia – 23 septembrie; Turkmenistan – 27 octombrie; Kazahstan – 16 decembrie. Lituania îşi declarase independența la 11 martie 1990, iar Georgia – la 9 aprilie 1991.

A urmat Belovejskaia Puscia, crearea CSI, demisia lui Gorbaciov şi di-zolvarea acelui URSS creat în decembrie 1922...

Anul 1991 poate fi comparat într-un fel cu 1917. Practic a avut loc o revoluție paşnică. „Țarul” a abdicat. Imperiul URSS s-a dezintegrat, ceea ce îl va face pe preşedintele rus Vladimir Putin să declare, peste câțiva ani, că dispariția URSS a fost „cea mai are catastrofă geopolitică a sec. XX”...

* * *La Bucureşti – linişte. Nici o reacție oficială la declarațiile lui Snegur.

Politicienii noştri sunt în vacanța de iarnă...

Cu trei zile înainte de încheierea anului 1992, premierul Sangheli susține, în cadrul unei conferințe de presă că personal este în favoarea integrării în CSI „sub toate formele economice”. Adaugă şi o frază cu tâlc: „retragerea Ar-matei a 14-a nu poate fi condiționată de intrarea Moldovei în CSI; aici este vorba despre o problemă politică”

Interlocutori locali – în special oameni din mediul academic – mai susțin încă, cu tonalități scăzute, formal deja, ideea unei integrări gradu-ale, economice şi culturale, între România şi Republica Moldova. Puțini sunt cei care mai speră într-o reunificare într-un viitor apropiat.

La sfârşitul anului, un sondaj de opinie indică un procent de 7-10 la sută în favoarea unirii imediate, 10-15 la sută consideră unirea po-sibilă după o lungă perioadă de tranziție, iar 70 la sută – de nedorit, pronunțându-se în favoarea unui stat moldovean independent. Mai mult,

www.dacoromanica.ro

Page 428: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 427

Victor Puşcaş, vicepreşedinte al parlamentului, susține că nu este necesară o reparație a injustiției istorice din 1940, întrucât Moldova a existat ca stat independent cu mult înainte de acel an!

Toate aceste sondaje alimentau cererile insistente ale unor politicieni, în frunte cu preşedintele Snegur, pentru organizarea unui referendum care să legifereze independența Republicii Moldova şi, în subsidiar, „po-tolirea” tuturor curentelor unioniste din republică. Cifrele sondajului nu erau departe de adevăr, pentru că şi cei mai înfocați unionişti susțineau că pentru unire se pronunță doar 15 la sută din populație, dar „unirea se poate face aşa cum s-a proclamat independența – printr-o declarație a par-lamentului. Mi-am amintit şi de sondaje similare, efectuate în România de Institutul Român pentru studii ale opiniei publice şi Centrul pentru studii sociale şi sondaje, care atestau că, în 1991, doar 22 la sută din cei chestionați se pronunțatu pentru unirea imediată, pentru ca, în 1992, procentul acestora să scadă la 17 la sută.

...Peste două decenii, în 2011, preşedintele Traian Băsescu recunoştea, cu o tristețe inabil disimulată, că „În Moldova spiritul unirii nu este foarte activ. Chiar şi aici în România acest spirit nu este extrem de activ... unirea este o viziune, o simplă viziune. Oricum, nu voi fi în viaţă când acest lucru se va întâmpla, dacă se va întâmpla”...

Şi, tot peste două decenii, unul din cei mai înfocați susținători ai unirii la începutul anilor ’90, Mihai Ghimpu, declara cu nonşalanță, din postura de preşedinte al Republicii Moldova: „Faptul că vorbim limba română nu în-seamnă ca Moldova trebuie să se unească cu România. Este o cacialma. Nu va exista niciodată o unire cu România”...

Se încheie şi anul 1992. Rețin: în acest an au avut loc 52 conflicte în diverse colțuri ale lumii. Doar două au fost „stinse”, în locul lor apărând altele patru, în fostul spațiu sovietic.

www.dacoromanica.ro

Page 429: Chişinău file de jurnal

CAPITOLUL VI

Revelion ’93 • Un diplomat român în fortăreața Petropavlovsk • Ultimul drum al lui Anton Crihan • Un ginere antiromân • Demisia celor patru •

Lucinschi redivivus • 75 de ani de la Unire • Marile puteri și Basarabia după 1918 • Din nou despre KGB • Reîntoarcerea acasă

Noaptea de Anul Nou am petrecut-o la locuința unui parlamentar din Chişinău. Au venit şi doi colegi ai acestuia, toți trei fiind „unionişti” declarați, aşa că, undeva după momentul festiv al ciocnirii paharului de şampanie la cumpăna dintre ani, soțiile s-au retras într-un colț, pentru discuții ca între fe-mei, iar noi am început, cum altfel?, o lungă şi aprinsă dezbatere „politică” pe probleme care ne frământau îndeobşte. Pe măsură ce dezvoltam câte un su-biect, simțeam o scădere vizibilă a optimismului fiecăruia dintre noi în legă-tură cu viitorul. Nu numai al Republicii Moldova, ci şi al României. Ambele aveau ceva în comun: convulsii politice, o situație economică fără prea multe pete roz de culoare, oameni dezamăgiți, înşelați în aşteptări. Eu, ca unul în afara politicii, aruncam vina pe politicieni, care după câştigarea libertății, a unor drepturi democratice, au lăsat marea masă să se scalde în iluzia că de-mocratizarea şi libertatea înseamnă automat şi bunăstarea fiecărui individ. Aşa, pur şi simplu, peste noapte! Prietenii mei împărțeau vina cu „străină-tatea” care nu ajută îndeajuns tinerele state şi tinerele democrații sau, mai mult, cum era cazul Moldovei, împiedică pe față consolidarea statalității şi independenței acesteia. Bineînțeles că, în legătură cu această ultimă învinuire, era nominalizat un stat anume...

Subiectul reunificării nu putea lipsi. Prietenii mei evocau „şansele ra-tate de România” în 1990-1991. Greu să îi conving că nu a fost nici o şansă ratată, în condițiile în care Moldova era încă republică unională, în fron-tierele URSS, bine păzite de Moscova. Iar relaxarea, imediat după 1989, a contactelor umane dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului, a fost

www.dacoromanica.ro

Page 430: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 429

o rezultantă firească a acțiunilor mişcării democratice din Moldova, a unor organizații neguvernamentale sau partide şi formațiuni politice din Româ-nia, însă nu trebuie pierdut din vedere că URSS, mai bine zis conducerea de la Moscova, a consimțit la aceasta, dar totul ni s-a dat cu lingurița, cu măsură, sub strict control. Le-am adus aminte că, de exemplu, numai pentru a face o simplă escală la Chişinău, undeva la începutul anului 1991, ministrul de ex-terne Adrian Năstase a fost nevoit să obțină, in extremis, acordul ministeru-lui sovietic de externe. Am mai amintit că şi „Podul de Flori”, deşi aparent or-ganizat de mişcările democratice, a putut fi posibil doar în urma unui acord al Moscovei, obținut cu greu în cadrul unui dialog cu Şevardnadze, undeva prin luna ianuarie 1990. Mai mult, s-a fixat chiar un interval de timp, pe minute şi ore, în locuri prestabilite, în care să aibă loc acest „pod”. Era, pe undeva, nor-mal, pe Prut era frontiera estică a URSS, recunoscută unanim internațional, păzită de grăniceri sovietici, cu puncte de trecere a frontierei. Ca să nu mai vorbim şi de deschiderea unui consulat general al Republicii Moldova la Iaşi şi conducerea acestuia de către un diplomat moldovean: MAE sovietic şi-a dat cu greu consimțământul, dar cu condiția ca „numărul doi” în consulat să fie un diplomat de la Moscova. Cum să înfăptuiască România unirea cu Mol-dova? Prin negocieri cu Moscova? Exclus! Ca la dans, în negocieri ai nevoie de doi parteneri. Prin presiune politică asupra Moscovei? O aberație. Prin ca-pacitarea marilor cancelarii ale lumii? O iluzie. Acestea erau preocupate de reunificarea Germaniei, şi aceea obținută cu greutate, deşi RDG nu era încor-porată în URSS, ci se afla doar în sfera sa de influență. Şi apoi, le-am zis eu, ce au făcut moldovenii pentru grăbirea unirii, în afara fluturării unor lozinci la manifestațiile populare? De ce, am continuat, în Declarația de independență nu s-a făcut nici măcar o aluzie la o viitoare reunire cu România? De ce par-lamentarii moldoveni s-au limitat a copia doar două din deciziile istoricului „Sfat al Țării” (care, în decembrie 1917 au proclamat suveranitatea iar la 24 ianuarie 1918, au proclamat independența Republicii Democratice Mol-dova), uitând că acelaşi „Sfat al Țării” a decis atunci, la numai două luni inter-val, în martie 1918, şi Unirea?

Atmosfera discuțiilor a devenit ceva mai aspră. Prietenii mei susțineau în continuare că „România este de vină”. În ceea ce priveşte demersul lor în direcția Unirii, la una din întrebări răspunsul a fost cel pe care îl bănuiam, îl aşteptam. Şi era un răspuns corect, argumentat cum se cuvine: la 27 au-gust 1991, parlamentul moldovean era extrem de mozaicat, deputații cu ve-deri unioniste erau în minoritate, iar dacă nu s-ar fi găsit o formulă accepta-bilă pentru deputații „independentişti” şi rusofoni, Declarația nu ar fi putut fi adoptată. Probabil, mi-au spus ei, erau mai mulți care nu ar fi dorit nici

www.dacoromanica.ro

Page 431: Chişinău file de jurnal

430 · ION BISTREANU

independența, în afara celor 107 deputați care nu au participat la vot, dar la presiunea mulțimii adunate în Piața Marii Adunări Naționale, s-a mai adău-gat încă un factor, să zicem extern: parada independențelor se declanşase cu trei zile în urmă şi în celelalte republici unionale.Moldova nu putea rămâne în afara acestui proces. Şi, în final s-a mai adus o scuză: întregul an 1992 a tre-cut sub spectrul conflictului din Transnistria, ca atare Moldova trebuia mai întâi să îşi salveze şi consolideze integritatea teritorială.

Din discuție nu putea lipsi, firesc, discursul lui Snegur de la 24 decem-brie. L-am analizat şi în lung, şi în lat, şi de-a curmezişul! Am ajuns la o con-cluzie comună: Snegur vrea să pună capăt, prin orice mijloace, dacă este posi-bil prin mijloace constituționale, oricăror tendințe de accelerare a proceselor care să ducă la Unirea Republicii Moldova cu România, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.

Nici în acea noapte, nici mai târziu, nu l-am acuzat pe Snegur de româ-nofobie. Mai degrabă, am convenit noi, preşedintele a căzut victimă propriei naivități: a crezut (ori i s-a inoculat de sfătuitori apropiați sau de alții din ime-diata apropiere a republicii), că principala cauză a continuării separatismului transnistrean o constituie respingerea de majoritarii rusofoni din stânga Nis-trului a perspectivei, apropiate sau îndepărtate, a Unirii cu România. Şi, de aici, şi convingerea preşedintelui şi a anturajului său: odată înlăturată această „temere”, eventual prin referendum, criza transnistreană se va rezolva de la sine, rusofonii se vor linişti. Care rusofoni? Cam jumătate dintre aceştia tră-iau şi munceau pe malul drept al Nistrului şi, chiar dacă nu agreau politica de stat, nu au organizat după independență nici măcar o grevă sau manifestație cu revendicări politice similare celor din stânga Nistrului.

Au apărut, firesc şi alte întrebări, unele chiar din partea prieteni-lor mei, urmate tot de răspunsuri din partea lor: de ce, după ce au s-au declanşat, justificate sau nu, reacțiile agresive ale rusofonilor la legea pri-vind limba de stat şi după ce, la unele mitinguri, unii manifestanți mult prea înfierbântați cereau ca ruşii să plece din republică, parlamentarii nu s-au grăbit să adopte, chiar într-o formă primară, o lege a minorităților, care să potolească cât de cât spiritele? De ce în majoritatea lor, acțiunile mişcării democratice au avut loc numai în capitală şi nu şi în provincie, inclusiv în localitățile din stânga Nistrului?

Multe întrebări, puține răspunsuri. Gazda, membru fondator al mişcării democratice pentru restructurare şi, ulterior, membru marcant al Frontului Popular, a recunoscut că declararea Frontului Popular în opoziție față de preşedinte şi guvern, a fost o greşeală. În primul rând, pen-tru că a fost ratată posibilitatea de a participa, ca formațiune închegată şi

www.dacoromanica.ro

Page 432: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 431

recunoscută, la treburile statului. În al doilea rând, pentru că a ratat şansa de a închega alianțe, chiar conjuncturale, în interiorul legislativului. În al treilea rând, pentru că a continuat, chiar şi după obținerea independenței, să se situeze pe o platformă care i-a atras, chiar şi în occident, eticheta de formațiune naționalistă. Au fost evocate şi câteva nume dintre liderii marcanți ai Frontului, care au contribuit, în scopuri pur egoiste, la ruperea Frontului Popular, la retragerea unora dintre membri, ceea ce a dăunat serios mişcării de renaştere națională.

Unul dintre oaspeți a făcut, spre dimineață, o remarcă pe care am igno-rat-o atunci: „ne aşteaptă vremuri grele. Mulți dintre noi vom fi nevoiți să ne retragem din prim planul politicii. Nu resemnați, ci pentru a ne continua, cu alte arme, crezul”. Peste exact o lună mi-am reamintit această remarcă...

În noaptea aceea au fost momente când „m-am încălzit”, încercând să disculp maximal Bucureştiul de reproşurile privind negrăbirea Unirii. Am meditat chiar a doua zi asupra celor discutate. În discuțiile cu colaboratorii ambasadei am fost nevoiți, printre altele, să recunoaştem şi o anume vină a noastră în negăsirea, rapidă şi eficientă, a mijloacelor economice şi financiare care să contribuie la consolidarea independenței Republicii Moldova, sprijin care, fără îndoială, ar fi avut şi un impact psihologic major asupra populației din republică.

Cel mai grav ni se părea absența unei strategii româneşti, unitare, privind integrarea complexă între cele două state, până la țelul final- reunificarea. Şi, în acest sens, vina aparținea tuturor, fie ei din opoziție, fie de la putere.În lo-cul unei unități de gândire şi acțiune eram martorii unei concurențe deschise, la nivel declarativ, între toate partidele şi formațiunile politice din România: care dintre ele este mai „român”, care este mai patriot, care nu este „prorus”, care dintre ele ştie mai multă istorie. Nu au fost în stare, în acei ani,nici să or-ganizeze împreună, sub o singură lozincă, o manifestație „pro Basarabia”. Nu au reuşit, cu excepția delegației parlamentare din noiembrie 1992, să trimită măcar o dată un grup „mixt” de deputați care să ştie cum să transmită mesajul românesc fraților de peste Prut. Dimpotrivă, fiecare partid căuta să îşi for-meze clientela sa politică la Chişinău, exclusiv din rândurile Frontului Popu-lar. Da, este adevărat că aceştia erau cei mai consecvenți susținători ai Unirii, dar nimeni nu voia să înțeleagă că aceştia erau minoritari în Republica Mol-dova. Nimeni nu era preocupat, la Bucureşti, de necesitatea de a lărgi fron-tul unioniştilor, prin atragerea celor nehotărâți, prin atragerea unioniştilor moderați, care înțelegeau mai bine că Unirea nu se va putea face peste noapte, ci în timp, cu răbdare. Dar, se vede că era mult mai simplu să foloseşti ca-

www.dacoromanica.ro

Page 433: Chişinău file de jurnal

432 · ION BISTREANU

tegoriile convenționale de „alb-negru”, respectiv „unionişti-antiunionişti”, fără a încerca o clipă să se ia în calcul şi „ce se va întâmpla după unire„ cu cei nehotărâți, cu „antiunioniştii”.

O anume responsabilitate ne revenea şi în schimbarea sentimentelor lui Snegur şi ale lui Sangheli față de România. Nu o vină a conducerii statului, nici a opiniei publice din România, care numai de sentimente antibasarabene nu putea fi acuzată. Aveam în vedere modul în care erau percepute în Româ-nia, prin intermediul mass-media, principalele personaje de pe scena politică a Chişinăului, etichetate deseori drept „trădători”, „vânzători de neam”, „ru-sofili”, sau ironizate, uneori dincolo de limitele bunului simț, în legătură cu modul lor de exprimare în limba română. Sau, un fenomen larg răspândit în acea vreme şi în legătură cu politicienii români, interpretarea în fel şi chip a biografiilor acestora: comunişti, neobolşevici, nomenclaturişti etc. etc. Şi nu odată se făceau trimiteri gratuite la soția, la cumnatul sau prietenul per-sonajului luat în vizor, mai ales dacă aceştia erau de altă naționalitate. Şi se scriau sau se spuneau toate acestea nu neapărat din convingere, nu pe baza constatărilor proprii, nu întotdeauna cu argumente la obiect, ci sub influența unor discuții accidentale cu conlocutori mai temperamentali, mai radicali, de la Chişinău. Puteau fi numărate pe degete personalitățile politice şi culturale din Republica Moldova care scăpau de ghilotina presei. În acelaşi timp, oa-meni de bună credință care nu aspirau nici la publicitate, nici la funcții înalte, dar care credeau în românism, erau pur şi simplu ignorați.

Cele de mai sus erau nu numai constatări pur personale, ele fiind deseori confimate de conlocutori locali, oameni politici, oameni de cultură, simpli cetățeni. Chiar Snegur mi-a reproşat deschis, şi cu multă obidă, acest lucru. În definitiv, dincolo de a fi preşedinte, era un om, cu sensibilități proprii, cu un orgoliu mai mult sau mai puțin accentuat.

Şi, aş mai adăuga ceva. Nu am citit în acele luni nici măcar un microin-terviu cu vreun deputat rusofon sau „agrarian”, cu nici un cetățean simplu – rus, ucrainian sau găgăuz, cu nici un polițist voluntar de naționalitate rusă sau ucrainiană – şi erau destui – de pe platourile de la Coşnița şi Cocieri, care luptau în tranşee împotriva cazacilor şi „voluntarilor” din toate coclaurile fos-tului imperiu. Şi nu o făceau nici în numele unirii cu România, nici la chema-rea unor partide politice, ci pentru a-şi apăra familia – soțiile, copiii, părinții – casa, grădina şi ogorul propriu. Iar presa şi televiziunea locală oferea zilnic asemenea exemple, cu nume şi prenume...

* * *Prima zi de lucru a anului 1993 a început, pentru mine, cu venirea la

www.dacoromanica.ro

Page 434: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 433

Chişinău a ambasadorului Traian Chebeleu, în calitate de trimis special al preşedintelui Iliescu. Era purtătorul unui mesaj pentru Snegur. În nota di-plomatică firească, şeful statului român reafirma sprijinul constant al țării noastre pentru consolidarea şi salvgardarea suveranității şi integrității terito-riale a Republicii Moldova, disponibilitatea de a continua consultările asupra viitorului tratat de fraternitate şi colaborare, de a impulsiona relațiile econo-mice bilaterale şi, în context, de a intensifica activitatea comisiei interminis-teriale de colaborare economică. În termeni destul de direcți, era exprimată şi surprinderea, chiar dezamăgirea, față de unele afirmții din discursul lui Sne-gur de la 24 decembrie. Cam în aceiaşi termeni era transmisă şi preocuparea noastră față de intențiile unor cercuri politice de la Chişinău de a organiza un referendum privind viitorul politic al Republicii Moldova.

Preşedintele Snegur s-a dorit a fi ostentativ receptiv la „părțile bune” din mesaj. Nu a scăpat, însă, prilejul să revină asupra unor idei din faimosul lui discurs, de data aceasta accentuând pe preocuparea domniei sale de a nu lăsa ca Moldova să fie aruncată în haos! Nu mai insist asupra argumentelor sale şi nici pe declarațiile de prietenie față de noi. A acceptat să facă o scurtă vizită de lucru la Bucureşti, până la sfârşitul lunii.

Am primit, personal, cu destule rezerve asigurările sale de prietenie. Îi ascultasem cu trei zile în urmă şi mesajul de Anul Nou, în care, cu țintă uşor de descifrat, a ținut să sublinieze că „am fost şi rămânem fideli idealurilor independenței şi integrității teritoriale a republicii. Vom contracara şi pe viitor cu hotărâre, orice încercare, de oriunde ar veni ea, de a ne abate de la această cale...”. Un preşedinte consecvent în declarații!

După terminarea întrevederii, am fost sunat de preşedintele parlamentu-lui, care şi-a exprimat dorința de a avea o scurtă întâlnire cu Chebeleu. Acesta a acceptat, am mers la sediul parlamentului, unde Moşanu a făcut un scurt expozeu privind situația politică din republică, şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu atmosfera tensionată şi confuză din parlament, în care forțele proruse şi aşa-zis independentiste dețin majoritatea. În opinia sa, discursul preşedintelui a alimentat românofobia din republică şi, pe acest fond, a sti-mulat ideea organizării unui referendum privind viitorul statut al statului Republica Moldova, referendum ale cărui rezultate pot fi uşor previzionate.

Am plecat apoi la hotelul Codru, unde ne aştepta, să luăm masa, vicemi-nistrul de externe Ion Botnaru.

„Unde ați fost, domnule Ion?”, m-a întrebat acesta. „Ne-am plimbat prin oraş” – i-am răspuns. Însă acesta a insistat: „la cine ați fost?”. Destul de iritat, i-am spus că am fost la preşedintele parlamentului, întrebând, la rândul meu, de ce trebuie să „dau raportul” unde am fost şi ce am făcut. Vădit jenat, Bot-

www.dacoromanica.ro

Page 435: Chişinău file de jurnal

434 · ION BISTREANU

naru mi-a spus că preşedintele Snegur a aflat că am mers la Moşanu şi că i-a telefonat chiar preşedintelui Iliescu, declarându-se surprins că Traian Chebe-leu, care a venit la el, se întâlneşte cu liderii opoziției. O bună dovadă de cât de operativ lucrau serviciile moldovene de informații!

Ulterior, am aflat că Snegur i s-a plâns lui Ion Iliescu că „ambasadorul dvs. (adică eu!) l-a dus pe dl Chebeleu la cel mai mare duşman al meu”!

...Peste câteva zile, am aflat că preşedintele Iliescu ar fi sugerat ministeru-lui nostru de externe ca, pentru a nu alimenta suspiciunile lui Snegur, sa fiu retras din misiunea mea temporară la Chişinău şi să mi se dea alte însărcinări. La jumătatea lunii, mi s-a comunicat că se va înainta parlamentului propu-nerea mea de numire ca ambasador la Kiev. In februarie am fost chemat la audieri la cele două comisii de politică externă ale parlamentului...

Se cuvine să fac aici câteva precizări. Indiferent de ce gândea, preşedintele Snegur nu a sugerat eventuala mea retragere de la post, dovadă că în urmă-toarele patru luni am avut nu odată întrevederi cu domnia sa, în termeni normali. Dar ceva mai târziu, în 1998, un alt preşedinte, Petru Lucinschi, îi va cere preşedintelui Constantinescu retragerea ambasadorului nostru de la Chişinău, cu o motivație personală destul de stranie. Şi mai apoi, preşedintele Voronin, fără a se mai consulta cu preşedintele nostru, îl va declara per-sona non grata pe ambasadorul român care, chipurile, ar fi organizat marile demonstrații populare de la 7 aprilie 2009!! Asta aşa, ca între „neamuri”!...

Îmi spune un prieten: Snegur vrea să organizeze până la sfârşitul lunii februarie un referendum prin care să consulte populația dacă este în favoa-rea unirii cu România, a apartenenței la CSI sau dacă doreşte independența totală. Conchidem amândoi că este practic imposibil să se organizeze acest referendum într-un interval atât de scurt.

* * *...E deja oficial: după 75 de ani de conviețuire într-o federație pre-

zentată ani de-a rândul drept model, cehii şi slovacii au decis, printr-un „divorț de catifea” să se despartă definitiv, în urma „stimulărilor” extrem de eficiente din partea unor state vecine. Şi-au împărțit frățeşte totul, cu excepția numeroasei minorități maghiare care a fost trecută în „patrimo-niul” slovacilor. Nu mai vom fi singurii care vom resimți permanent „va-loarea” unei atari „moşteniri”...

Citind ştirile despre Cehoslovacia şi despre Iugoslavia, încrânce-narea cu care, din varii motive, se acționa pentru dezmembrarea acestor state,,„paşnic”, „prin voința maselor”, deveneam din ce în ce mai pesimist

www.dacoromanica.ro

Page 436: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 435

în ceea ce priveşte reunificarea noastră. Oare în valul de dezmembrări care cuprinsese Europa, şi includ aici şi dezmembrarea, firească, zic eu, a impe-riului sovietic, este loc şi pentru o a doua excepție după reunificarea Ger-maniei?...

...Tensiuni crescânde în regiunea Kosovo. Iresponsabili, naționalişti extremişti sârbi toarnă gaz pe foc. Faimosul naționalist „Arkan” (Zeliko Razinatovici) apare pe afişe în uniformă imperială, fluturând semeț o sa-bie. Din ce în ce mai multe zvonuri că SUA sunt gata să folosească forța pentru a împiedica extinderea conflictului...

... Lebed continuă să facă rating. Mai întâi cheamă Ucraina să se unească cu Rusia, apoi acuză SUA de politică imperială şi conducerea Rusiei de prea multă supuşenie, sugerând chiar ca în locul statuii lui Dzerjinski de la Mos-cova, care tocmai fusese demolată, să fie dezvelită o statuie a preşedintelui Bush! Nu a uitat-o nici pe ambasadoarea SUA la Chişinău, Mary Pendel-ton, pe care a calificat-o drept „o femeie mediocră”, lovit, probabil, în amorul propriu de refuzul acesteia de a da curs invitației de a vizita „republica nis-treană”!!

* * *„Istoria a înregistrat numeroase prăbuşiri de imperii ...Să sperăm dar

că, mai târziu sau mai devreme va veni şi aceea a imperiului sovietic, fiindcă atunci, cu siguranță, Basarabia va redeveni din nou românească...”, scria, în lungul său exil, una din personalitățile de anvergură ale luptei basarabenilor pentru Unirea cu Țara, Anton Crihan, care a decedat, la 9 ianuarie 1993, la St.Louis (SUA), cu numai şase luni inainte de a împlini vârsta de 100 ani...

...După revoluția din Rusia din februarie 1917, basarabeanul Anton Crihan a aderat imediat la Partidul Național Moldovenesc: ofițer în armata imperială, a organizat primele comitete ale soldaților basarabeni aflați pe front. La început, ca mulți alții, înşelat de mesajele noului guvern al Rusiei, a subscris la „stăpînirea vremelnică a Rusiei”, care, în speranța unora, „va feri scumpa-ne Basarabie de siluirile şi jafurile nelegiuite ale anarhiei”. Creşterea influenței bolşevice l-a făcut – ca şi pe mulți alți patrioți basarabeni – să înțeleagă că lucrurile nu se vor schimba în sensul dorit: încă din septembrie 1917 se pronunță deschis pentru desprinderea Basarabiei de Rusia şi trecerea la pregătirea Unirii.

După Unire, s-a stabilit la Bucureşti, unde a fost deputat în câteva legis-laturi, a ocupat chiar posturi în guvern. Ocupația sovietică, după cele de al doilea război mondial, l-a găsit tot în Bucureşti. Numele lui figura, însă, în ar-hivele KGB-ului sovietic, aşa că a fost repede arestat, eliberat temporar după

www.dacoromanica.ro

Page 437: Chişinău file de jurnal

436 · ION BISTREANU

numai doi ani, moment prielnic pentru Crihan ca să fugă din țară, cu spriji-nul ambasadei franceze.

Stabilit în SUA, „Moş Anton din Sfatul Țării”, cum îl mai numeau pri-etenii, a devenit unul din liderii mişcării basarabene în exil. În acelaşi timp, a păstrat legături cu basarabenii refugiați în România, în special cu unul din bunii săi prieteni, Pantelimon Halippa. Drept „curier” pentru corespondenţă şi mesaje era folosită soţia lui Crihan, Olivia, care venea deseori la Bucureşti, unde avea rude. În lungul său exil, Crihan nu a fost scutit de decepții. Venite din partea conaționalilor. Pentru că exilul românesc în general, exilul basara-bean în special a suferit de o boală grea. Dezbinarea. Fiecare voia să fie lider, fiecare îl suspecta pe fiecare...

Potrivit dorinţelor testamentare, rămăşiţele pământeşti ale lui Anton Crihan au fost aduse de guvernul român în țară. După slujbe religioase or-ganizate la Bucureşti şi Iaşi, sicriul a fost adus la Chişinău, prin grija ministe-rului nostru de externe. Convenisem cu conducerea parlamentului ca sicriul să fie depus în holul clădirii principale, dar liderii unor grupuri parlamentare s-au opus categoric, astfel că, pentru două zile, acesta a fost depus în holul clădirii administrative a legislativului.

Lume puțină la ceremonia de înmormântare. De înțeles. Doar un cerc re-strâns de intelectuali era avizat de personalitatea acestuia, iar presa sau editu-rile locale nu publicaseră încă nimic despre Crihan, ca de altfel despre mulți din fruntaşii de la 1918.

A fost îngropat nu departe de locurile de veci ale lui Nicolae N.Alexandri, Ion Costin, Serghei Donico-Iordăchescu, Boris Epure şi alți câțiva fruntaşi ai „Sfatului Țării” de la 1918, care au avut „norocul” de a muri înainte de 1940, fiind îngropați creştineşte la Chişinău. Alții se odihnesc în cimitire din Ro-mânia (Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Elefterie Sinicliu, Dumitru Bogos, Vlad Bogos, Daniel Ciugureanu) Rusia, Ucraina, Polonia, Franța, Germania. Iar alți 13 zac în gropi comune, fără cruci şi fără nume, în Gulagurile sovietice unde au fost trimişi imediat după ocuparea Basarabiei: Teodor Uncu, Teodor Cojuhari, Teodor Neaga, Vladimir Bodescu, Ion Ignatiuc, Pantelimon Sina-dino, Constantin Bivol, Emanuil Cotelli, Luca Ştirbeţ, Alexandru Baltaga, Nicolae Secară, Grigore Turcuman, Ştefan Botnariuc. Din cei 14 patrioți ro-mâni care au făcut parte din „Sfatul Țării”, arestați în 1940 de NKVD-ul so-vietic, din ordinul lui Beria, doar unul, Ion Codreanu, a scăpat, fiind schim-bat, în luna mai 1941, cu Ana Pauker, deținută de siguranţa română.

La ceremonia funerară a lui Crihan au venit, totuşi, şi reprezentanți ai preşedinției şi guvernului, un consilier prezidențial şi un viceprim-ministru. De la noi, o delegație destul de numeroasă. Printre ei şi Victor Surdu. La ci-

www.dacoromanica.ro

Page 438: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 437

mitir, după ceremonia funerară, s-a interesat dacă premierul Sangheli este în oraş. I-am făcut cunoştință cu demnitarul de la guvern: „Spuneți-i lui Andrei că trec după amiază pe la el”, i-a zis Surdu. Vicepremierul m-a întrebat cine este personajul şi ce vrea de la Sangheli. „Sunt cunoştințe vechi. Dumnea-voastră transmiteți-i mesajul”, i-am zis. Am aflat ulterior că întâlnirea dintre cei doi vechi prieteni a avut loc...

...Începând cu 10 ianuarie sunt introduse noi reglementări privind re-gimul călătoriilor în România a cetățenilor din CSI, cu excepția, desigur, a cetățenilor R. Moldova. Nu era o măsură singulară a României, reglementări similare fiind introduse anterior şi de Bulgaria, Polonia şi Ungaria. Dorito-rii de călătorii în țara noastră trebuie să dețină invitații autentificate, bilet de călătoriedus/intors şi dispunerea de 40 dolari/zi, pentru minimum pentru 7 zile...

Câțiva oameni politici moldoveni, foşti militanți în mişcarea de renaş-tere, s-au întâlnit în primele zile ale lui ianuarie pentru a discuta proiectul înființării unei mişcări de anvergură, cu un nucleu solid de intelectuali, cu scopul de a se contrapune ofensivei agrarienilor şi rusofonilor. Cunoşteam în detaliu pregătirile, obiectivele, starea de spirit a inițiatorilor, dar, în sinea mea, eram sceptic: o eventuală formațiune politică, bazată exclusiv pe intelec-tuali, cu o bază îngustă la nivelul provinciei şi, în special, în mediul rural, nu se va putea contrapune acelor forțe politice care dețineau pârghiile adminis-trative la mai toate nivelurile vieții politice şi economice.

Congresul intelectualității din Moldova a avut loc la 9 ianuarie, reunind peste 300 persoane, scriitori, artişti, oameni de cultură şi artă.

Din relatările unor participanți, am reținut că luările de cuvânt s-au con-centrat asupra climatului politic tensionat generat de declarația preşedintelui din 24 decembrie şi de campania asiduă dusă de unele forțe politice pen-tru organizarea unui referendum. Evident, prin prisma aceleiaşi declarații prezidențiale, nu puteau fi ignorate relațiile cu România. Câțiva vorbitori s-au pronunțat direct în favoarea reunificării cu România. „Congresul – a opinat un vorbitor – ar trebui să-şi expună părerea şi în privința unirii, temă sfântă pentru noi, devenită însă subiect de speculă pentru unii şi sperietoare pen-tru alții...Şi cum cuvântul unire a devenit o sperietoare, propun să folosim de acum încolo cuvântul integrare în locul cuvântului unire, dar să punem în el aceeaşi încărcătură, acelaşi sens...”. Mai interesantă mi s-a părut a fi cuvântarea lui Vasile Nedelciuc, care a punctat realul sens al Declarației de Independență din august 1991, document care, ținând cont de circumstanțele interne şi ex-terne, a asigurat, în opinia sa, un anume echilibru al tuturor forțelor politice,

www.dacoromanica.ro

Page 439: Chişinău file de jurnal

438 · ION BISTREANU

ale tuturor intereselor. Proclamarea şi recunoaşterea internațională a Repu-blicii Moldova nu a fost un rezultat al puciului de la Moscova, ci, în mare măsură, un rezultat al compromisului între forțele din interiorul şi exteriorul republicii. În interior – un compromis între forțele exponente ale interese-lor fundamentale, fireşti, ale locuitorilor de a se întoarce la Patria Mamă, şi o mare parte a comunităților etnice din republică, în primul rând a celei ruso-fone, un compromis între forțele antiimperialiste şi nomenclatura conserva-toare. Pe plan extern – a remarcat vorbitorul – marele compromis s-a făcut cu România, dar şi cu Rusia, Ucraina şi alte state.

În finalul lucrărilor a fost adoptată o declarație. Principalele concluzii: integritatea teritorială a Moldovei nu a fost restabilită, conducerea lăsându-se provocată şi antrenată într-un război cu imensul complex militar-industrial al Rusiei; Convenția Snegur-Elțîn din iulie 1992 nu a asigurat soluționarea problemei Transnistriei, mai mult – a anihilat mecanismul de reglemen-tare internațională a conflictului; secesioniştii din Transnistria îşi continuă acțiunile de dezmembrare a teritoriului, sub oblăduirea Armatei a 14-a ; se întreține pe toate căile nostalgia trecutului sovietic, se promovează ideea intrării în CSI, ca unică soluție de independență; intrarea în CSI, dorită de conducerea țării şi de unele forțe politice, nu este o soluție de depăşire a crizei economice actuale, singurele opțiuni viabile fiind accelerarea reformei eco-nomice, a privatizării, încurajarea modelării unei noi mentalități, a unor noi relații de producție; românofobia este stimulată deschis de forțe nostalgice, antinaționale, care agită în continuare sperietoarea unirii pentru a cere orga-nizarea unui referendum antiromânesc umilitor şi ratificarea necondiționată a tratatului CSI, reactivează ideea separatismului şi a exclusivismului moldo-venesc, agitând din nou teza existenței unui „popor moldovenesc”; respin-gerea propunerii privind organizarea unui referendum care nu va consolida independența, dimpotrivă, va ațâța patimi antiromâneşti şi va destabiliza situația social-politică, întrucât „nu se poate organiza un referendum împo-triva propriului popor, a propriei origini şi istorii”; referendumul nu va re-zolva problema Transnistriei atât timp cât armata rusă nu va părăsi teritoriul țării şi cât timp forțele separatiste vor fi susținute din afară; opțiunea pentru lărgirea contactelor pe multiple planuri cu România; condamnarea atacurilor împotriva Mitropoliei Basarabiei şi susținerea dreptului fiecărui cetățean de a-şi alege biserica pe care o vrea conştiința sa.

Congresul nu a luat o decizie privind crearea unei noi formațiuni poli-tice, urmând ca, la nivel local, să se discute posibilitatea şi oportunitatea creă-rii unei „Coaliții democratice”.

www.dacoromanica.ro

Page 440: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 439

Continuă contactele sporadice şi fără rezultate vizibile cu separatiştii transnistreni. Inflexibilitate, intransigență, contrapropuneri maximaliste – cam aşa se putea rezuma poziția Tiraspolului. La Chişinău se caută soluții de compromis. La 11 ianuarie, Anatol Țăran, şeful delegației Chişinăului în Comisia mixtă pentru reglementarea conflictului, declară că Moldova este dispusă să acorde Transnistriei statutul de regiune cu sistem local de autoad-ministrare, în condițiile păstrării unității şi integrității republicii. Nu exclude nici posibilitatea creării în zona nistreană a unei Adunări legislative, pentu elaborarea propriilor legi. Tiraspolul ignoră sugestiile. Până la sfârşitul lunii vor mai avea loc câteva întâlniri vizând convenirea principiilor de bază ale reglementării conflictului. S-a ajuns, formal, la consensul asupra ideii că Transnistria are caracteristici distincte față de alte regiuni ale Moldovei şi că, în atari condiții, aceasta poate primi un statut special, fără însă a afecta integritatea teritorială şi suveranitatea republicii. La întrebările mele, am obținut vagi răspunsuri în legătură cu preconizatul statut special. Am ră-mas cu impresia că formularea, extrem de difuză, este destinată doar con-sumului intern, pe ambele maluri ale Nistrului. Asupra conținutului aces-tei formule, fiecare dintre negociatori avea punctul său de vedere, într-o gamă extrem de extinsă între minimal şi maximal.

Un mic „război al declarațiilor” între ministerele de externe din Rusia şi România. Primii declară că opiniile lui Teodor Meleşcanu, exprimate într-un interviu pentru publicația franceză „Le Monde”(16 ianuarie) nu contribuie la dezvoltarea unor relații normale între România şi statele suverane, membre ale CSI: „A uitat România că Moldova este un stat independent care poate decide singură asupra relațiilor sale externe? Noi susținem o Moldovă suve-rană şi stabilă, care să decidă singură ce cale va urma în viitor. În tot cazul, suntem împotriva oricărui amestec în problemele CSI, amestec care lezează direct interesele ruseşti”. Meleşcanu declarase că singura soluție viabilă pen-tru Republica Moldova ar fi opțiunea pentru un statut de observator în CSI, pentru că o aderare la aceasta ar face să dispară ideea de două state româneşti independente, iar chiar comunitatea economică a CSI ar constitui atât o ba-rieră în relațiile bilaterale dintre România şi Republica Moldova, cât şi în ca-lea Moldovei către Europa: „credem că România trebuie să facă un efort spe-cial pentru a nu lăsa Moldova să cadă din punct de vedere economic în CSI, pentru a o ajuta să se integreze în structurile europene. Nu credem că linia de demarcație între Comunitatea Europeană şi CSI trebuie să treacă prin Mol-dova”. „Războiul” se încheie imediat, ambele părți fiind satisfăcute de pro-priile declarații...

www.dacoromanica.ro

Page 441: Chişinău file de jurnal

440 · ION BISTREANU

De peste un an, toți se obişnuiseră cu acuzațiile aduse României că s-ar amesteca în treburile interne ale Republicii Moldova, acum mai eram acuzați că ne amestecăm şi în „treburile interne” ale CSI ! Dincolo, însă, de şarjele di-plomatice, rămânea, pentru mulți care voiau un alt destin, proromânesc, pro-european al Moldovei, un mare semn de întrebare: cum şi mai ales ce să facem ca Moldova să nu cadă în mrejele economice ale CSI, mai bine zis ale Rusiei? Nimeni nu avea curajul să spună deschis că România însăşi are o imensitate de probleme economice nerezolvate, că, deşi doreşte sincer, nu are cum ajuta Chişinăul în aşa măsură încât acesta să nu mai depindă de relația economică cu Rusia. Într-un cuvânt, nu aveam nici resurse materiale, nici financiare pe care să le punem la dispoziția Moldovei. Şi puțini au fost acei oameni poli-tici care, deşi conştientizau această situație, recunoşteau, în cercuri restrânse că, în afara sprijinului politic şi diplomatic, nu putem oferi, în cel moment, nimic altceva. Integrarea Moldovei în structurile europene? Era mai mult o glumă! Noi înşine nu reuşiserăm mare lucru în această direcție, iar un interes al Europei occidentale pentru Republica Moldova nu era sesizat în nici o îm-prejurare...

13 ianuarie. Dată care rămâne înscrisă, cu o semnificație aparte, în calen-darul relațiilor româno-ruse.

În urmă cu 75 de ani, la 31 decembrie 1917(13 ianuarie 1918 pe stil nou), şeful legației române la Petrograd, V. Diamandi, a organizat un dineu pentru câțiva colegi europeni. În jurul orei 21, în sediul legației (strada Za-harievskaia, 12), au intrat cu forța câțiva militari care i-au citit lui Diamandi un ordin de arestare. Inutile au fost protestele diplomatului român şi ale invitaților săi, invocarea extrateritorialității misiunii diplomatice. A fost luat cu forța, împreună cu alți colaboratori aflați la acel moment în legație şi dus la fortăreața Petropavlovsk, de pe malurile Nevei. Diamandi a fost închis într-o cameră în care se mai afla, tot în stare de arest, şi ultimul ministru de externe al guvernului provizoriu al Rusiei, Mihail Terescenko, pe care şi-l amintea ca fiind o persoană foarte elegantă, cu alese maniere, dar pe care îl găsea acum albit şi cu o barbă neîngrijită. Acesta fusese arestat chiar în noaptea de 7 no-iembrie, când s-a declanşat „marea revoluție”. Măcar, pentru 3 zile, Diamandi a avut o companie plăcută!

Era al doilea român care făcea cunoştință – nu ca turist! – cu celulele fortăreței. Cu aproape cinci decenii în urmă, aici fusese întemnițat vreme de doi ani, şi publicistul şi memorialistul Zamfir Ralli-Arbore, care, în anii studenției la Petersburg, participase la mişcările studențeşti narodniciste...

Acest conflict diplomatic a pornit de la un eveniment aparent minor.

www.dacoromanica.ro

Page 442: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 441

Luați de valul revoluției, mulți soldați ruşi se retrăgeau de pe front, în drumul lor provocând serioase dezordini, jafuri etc. La Petrograd ajunsese informația că un regiment rusesc a fost luat prizonier, informație dezmințită prompt de Ion C. Brătianu. Sovietul Comisarilor Poporului a adresat guvernului român un protest prin care cerea eliberarea imediată a celor arestați şi pedepsirea ce-lor vinovați, precum şi garanții că asemenea fapte nu se vor mai repeta. Tele-grama se încheia pe un ton amenințător: „Neprimirea unui răspuns la această solicitare în decurs de 24 ore va fi apreciată ca o nouă ruptură şi atunci vom lua până la cele mai severe măsuri militare”.

După arestarea ambasadorului, unul din secretarii misiunii române, Emil de Zarifopol, a cerut o audiență la Troțki, pentru a-i înmâna o notă de pro-test. Iată cum îşi amintea, peste ani, această întâlnire: „m-au dus într-o ca-meră, asemănătoare cu o celulă, unde era doar o masă şi două scaune de lemn. În fața mea stătea un individ incredibil de murdar, cu o față de evreu, cu un păr gras prin care cred că nu a trecut vreodată pieptenele. O piele palidă, o bărbiță, ochi negri vii. Acesta era Troțki. Nu s-a ridicat când am intrat, dar cu o mişcare a bărbiei mi-a arătat scaunul. I-am prezentat protestul şi am cerut protecție pentru membrii ambasadei. Mi-a spus că ne vor da un răspuns scris. Întâlnirea nu a avut nici un rezultat, dar eu am avut ocazia să-l văd pe acest om aşa cum era el, reprezentant al gloatei de pe stradă”.

Chiar a doua zi, membrii corpului diplomatic din Petrograd, în frunte cu decanul corpului diplomatic, ambasadorul american Davis-Rowland Francis, au fost primiți în audiență de Lenin, căruia i-au înaintat un protest ferm în le-gătură cu arestarea ambasadorului român, cerând eliberarea imediată a aces-tuia, în caz contrar amenințând că vor părăsi in corpore capitala rusă.

Lenin a răspuns că măsura a fost dictată de împrejurari excepţionale, sub-liniind că nu consideră inadmisibilă arestarea reprezentantului diplomatic al unei ţări care, fără nici o declaraţie de război, a pornit operaţiuni militare împotriva unei divizii ruse. Mai departe, Lenin rosteşte o frază memorabilă: „pentru un socialist, viaţa a mii de ostaşi valorează mai mult decât liniştea unui diplomat. Va veni timpul când popoarele care nu vor război vor putea preîntâmpina războiul prin toate mijloacele de care dispun”.

În aceeaşi zi, Lenin prezintă un raport în faţa Consiliului Comisari-lor Poporului în legătură cu arestarea ambasadorului român şi cu protestul corpului diplomatic. Primeşte însărcinarea să întocmească un comunicat al guvernului în legătură cu aceste evenimente şi să rezolve problema eliberă-rii lui Diamandi. După miezul nopții, transmite comisarului fortăreței Pe-tropavlovsk o dispoziție scrisă privind eliberarea ambasadorului român şi a celorlalți membri ai legației României,cu indicația ca, imediat după aceea să

www.dacoromanica.ro

Page 443: Chişinău file de jurnal

442 · ION BISTREANU

fie expulzați. Totodată, a ordonat „să se acționeze armat, organizat şi cu mai multă fermitate împotriva comandei româneşti contrarevoluționare.

A doua zi, la ora 3 după amiază, Diamandi este eliberat, nu înainte de a i se cere să semneze o declarație prin care se obliga sa-i elibereze pe milita-rii ruşi arestați în România. Diplomatul român a refuzat, bineînțeles, aşa că, drept ultimă pedeapsă, nu i s-a pus la dispoziție nici un mijloc de transport, fiind nevoit să se întoarcă la legație pe jos. Am refăcut şi eu peste ani traseul şi cred că lui Diamandi şi colaboratorilor săi i-a trebuit mai mult de o oră ca să se reîntoarcă la reşedință, prin troienele de zăpadă.

Povestea nu se încheie aici. Sub acuzația că în curtea ambasadei s-a gă-sit un ...tun, care ar fi urmat să fie pus la dispoziția „contrarevoluționarilor”, întregul personal al ambasadei (72 persoane) a primit ordinul să părăsească teritoriul Rusiei în decurs de 24 de ore. S-a ales traseul cel mai scurt, prin Fin-landa, până la frontieră fiind mai puțin de 200 de km.

Peste un an, în cadrul unor audieri în Senatul SUA privind situația din Rusia, a fost evocat şi incidentul diplomatic în care au fost implicați diplomații români. Din mărturiile celor audiați şi din unele documente ale bolşevicilor care căzuseră în mâna americanilor, senatorii americani au aflat două lucruri senzaționale. Primul: arestarea diplomaților români a fost suge-rată de generalul german Hoffmann, ca parte a unui plan mai amplu al Ger-maniei care viza dezorganizarea guvernului român. Al doilea: Petrogradul a avut intenția ca toți bărbații din misiunea diplomatică să fie împuşcați în apropierea punctului de frontieră Tornea, iar femeile să fie aduse înapoi la Petrograd, urmând ca vina să fie aruncată pe „bandele contrarevoluționarilor albgardişti”. Emisarul bolşevicilor a fost prins, însă, tocmai de albgardişti, chiar în apropiere de punctul de frontieră. I-au confiscat, ca probă incrimina-torie, ordinul scris, şi l-au împuşcat...Astfel că, diplomații noştri au ajuns cu bine la Helsinki şi, de acolo, la Bucureşti.

Arestarea diplomaților români a constituit o premieră în diplomația bolşevică a Rusiei după „revoluția” din octombrie! Dar a constituit şi un ex-celent pretext pentru a rupe relațiile diplomatice cu România (13 ianuarie, stil vechi) şi a pune definitiv mâna pe întregul tezaur românesc, evacuat în Rusia, în 1917, de autoritățile de la Bucureşti. În radiograma transmisă gu-vernului român de către comisarul pentru afaceri externe L. Troțki (L.D. Bronstein) se preciza, printre altele: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovieticã îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile po-porului român“...

Aşa de serios şi-a asumat răspunderea încât nici până azi acest tezaur nu

www.dacoromanica.ro

Page 444: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 443

a fost returnat! Dar de folosit, a fost folosit! Pentru că, în chiar ziua în care Diamandi a fost eliberat, Lenin dispusese ca, „pentru înăbuşirea contrarevo-luţiei române“ din Basarabia să se aloce cinci milioane ruble şi în acest sens „să se ia cele cinci milioane din banii româneşti confiscaţi la Moscova...“

Victor Puşcaş cere din nou desființarea ziarului Sfatul Țării, conside-rându-l antistatal, întrucât pledează pentru unire! Nicolae Misail, redactorul şef al publicației deja condamnate, îmi spune că ziarul nu mai are multe zile de trăit, totul fiind deja decis la nivelul conducerii statului.

Parlamentul reia, la 20 ianuarie, dezbaterile asupra unui set de proiecte de hotărâri, pe baza ideilor şi propunerilor preşedintelui Snegur, inclusiv o ho-tărâre privind organizarea unui referendum prin care cetățenii să se pronunțe dacă vor independență, integrarea în CSI sau unirea cu România. Cu 166 vo-turi pentru, 65 împotrivă şi 17 abțineri, proiectul triadei Andronic-Moțpan-Krîlov (independenții, agrarienii şi rusofonii) a fost respins după o jumătate de zi de dezbateri furtunoase. A lipsit un singur vot! „ Ziua de azi este cea mai nereuşită din viața parlamentului”, a declarat plin de năduf liderul agrarie-nilor, Dumitru Moțpan, după care deputații agrarieni au părăsit în semn de protest sala de şedințe.

...O stire năstruşnică în cotidianul New York Times! Un politolog ame-rican propune conducerii SUA cumpărarea Siberiei pentru a contribui la soluționarea dificilelor probleme economice şi sociale ale Rusiei. Prețul avan-sat ar fi de ..2000 miliarde dolari ! Regiunea ar deveni – în opinia politologu-lui – un fel de Wild East al Americii. Asta da economie de piață! Presa rusă ignoră ştirea. Normal!

Citisem destule despre vânzarea, în 1867, a Alaskăi. O istorie plină de multe evenimente, de contradicții, cu multe secrete niciodată desluşite. O afacere din care unii au câştigat enorm, alții au pierdut tot atât. Ce m-a in-trigat a fost opoziția deschisă a cercurilor politice americane față de propu-nerea şi eforturile secretarului de stat american W.Seward în vederea cum-părării Alaskăi. Nu mai puțin şocantă a fost şi insistența ruşilor de a vinde cât mai repede „depozitul de ghiață”: reprezentantul diplomatic al Rusiei la Washington, baronul Eduard Stoeckl, a primit, „pentru acțiuni cunoscute de împărat”, o sută de mii de dolari pentru mituirea congresmenilor ameri-cani (acelaşi baron va primi şi un premiu personal, la încheierea afacerii, de 25 mii dolari!). Insistența nebunească a lui Seward şi mituirea congresme-nilor de către ruşi a dat roade, în 1867 Alaska fiind vândută, „din conside-rente politice şi economice”, pentru 7,2 milioane dolari aur. La Petersburg, Curtea Imperială a organizat, întru sărbătorirea afacerii, un bal care a durat 7

www.dacoromanica.ro

Page 445: Chişinău file de jurnal

444 · ION BISTREANU

zile! Cât de avantajoasă a fost această afacere vorbesc cifrele seci: în următorii ani, din vânzarea de blănuri şi exploatarea aurului şi argintului din Alaska, în visteria americană au intrat 75 milioane dolari aur. Rusia continua să fie mulțumită. În 1869, țarul Alexandru al II-lea scria trimisului său diploma-tic în SUA, K.G. Katazaki (nepot al excentricului grec Katazaki despre care istoria Chişinăului ştie multe!): „Instrucțiunile pe care vi le dau sunt foarte scurte: trebuie să aveți permanent în minte că cel mai bun prieten al nostru este poporul american”.

Aş mai aminti că, pe vremea negocierilor privind vânzarea/cumpărarea Alaskăi, la Petersburg se afla, în calitate de consul general al SUA, românul transilvănean Gheorghe Pomuț, erou al războiului de secesiune din America. A fost şi el folosit de curtea imperială pentru a-şi convinge guvernul să cum-pere Alaska. Nu am găsit la Petersburg prea multe date despre el, doar că, după ce şi-a încetat misiunea, a rămas în Rusia, unde cumpărase ceva moşii. Nu a avut urmaşi, bunurile personale, inclusiv arhiva sa, fiind preluate de consulatul american. A murit la Petersburg, fiind înmormântat în cimitirul protestant. Nu am reuşit să îi găsesc mormântul; prin 1929, cimitirul protes-tant fusese închis de bolşevici, pe terenurile acestuia construindu-se blocuri de locuințe...

Presa continuă să publice materiale care înfierează tendințele unioniste, românismul.

Oficiosul partidului social-democrat, „Republika”, o fițuică destul de modestă, chiar modestă, rar intrată în revista presei, decide să se avânte în marea bătălie pentru independența Moldovei!

Sub titlul „A tunat şi i-a adunat”, nesemnat, bineînțeles, publică o pagină întreagă în care îşi varsă toată fierea. Primii atacați sunt „unioniştii”, acuzați de fidelitate față de tradițiile comuniste(??), întrucât au schimbat drapelul roşu cu tricolorul, că doresc, prin unirea cu România, să transforme tânăra repu-blică într-o provincie de mâna a doua. Şi iată-mă în centrul atenției! La peste o lună de la eveniment, autorul îşi aduce aminte de conferința mea de presă din ajunul Zilei naționale în care, prin afirmarea sprijinului nostru pentru su-veranitatea şi statalitatea republicii Moldova, eu aş fi dat de înțeles că Româ-nia aşteaptă doar momentul favorabil pentru a primi tânăra republică la sânul ei! Şi tot eu sunt, de fapt, un unionist activ, întrucât organizez conferințe de presă, manifestări culturale cu caracter unionist, recepții la care invit foarte multă lume „cu scopul ascuns de a lărgi cercul unioniştilor”! Înseamnă oare, mi-am zis eu cu mândrie, că l-am „câştigat” în grupul unioniştilor şi pe preşedintele Snegur, care fusese la aceste recepții, sau chiar pe unul din

www.dacoromanica.ro

Page 446: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 445

patronii publicației de mai sus? Mai sunt acuzat că „zburd” pe meleagurile moldovene atunci când vorbesc despre istoria comună, despre idealurile co-mune dar, conchide autorul, asta ar fi doar în aparență, pentru că, în realitate, exprim poziția statului pe care îl reprezint. În plus, sunt doar însărcinat cu afaceri, ceea ce atestă desconsiderarea statutului de republică independentă, membră a ONU! Şi, pentru a-şi argumenta compunerea, adică titlul, auto-rul evocă discursul lui Adrian Năstase din parlamentul de la Chişinău. Şi-a zis, însă, că nu se face să îl atace nominal ( dacă nu o făcuse Snegur la 24 de-cembrie!), aşa că se arată extrem de indignat de faptul că deputații au stat „ca şcolarii” în parlament şi au ascultat cu atenție discursul lui Adrian Năstase, iar pe fețele unora dintre ei, în loc de a se citi ruşinea, se vedea bucuria şi emoția. Mai mult „ au aplaudat în picioare”. Foarte indignat, autorul se în-treabă: „unde au fost dibăcia şi demnitatea lor? S-or fi gândit oare la senti-mentul de ruşine al alegătorilor lor?”.

M-am întâlnit peste vreo două zile cu Oazu Nantoi, preşedintele social-democraților. Un tip inteligent, un analist bun, fusese câteva luni chiar şeful grupului de analiză politică de la preşedinție. Un interlocutor agreabil, chiar interesant atunci când aborda probleme de politică externă, cu condiția de a nu se aduce în discuție tema unirii! Bineînțeles că, după ce am făcut un schimb de opinii asupra problematicii curente, în primul rând dosarul trans-nistrean, în care era un specialist recunoscut, a venit vorba şi de articolul de mai sus. L-am întrebat dacă redacția plăteşte onorarii autorilor. La răspunsul afirmativ, mi-am exprimat bucuria că prin persoana mea, am dat posibilitate unui ziarist să câştige un ban în plus! Nantoi a fost destul de descumpănit. Aştepta, probabil, un protest vehement. La ce mi-ar fi folosit? Ar fi putut in-voca imediat dreptul la opinie şi la liberă exprimare! Aşa că am făcut doar trei observații. Mai întâi, regula elementară de politețe este de a asculta şi chiar de a aplauda discursul unui demnitar, oaspete într-un alt stat. Ceea ce au făcut şi deputații moldoveni în cazul discursului lui Adrian Năstase. În al doilea rând, i-am spus că afirmația că prin statutul meu diplomatic aş desconsidera Republica Moldova, este hazardată, ea putând genera o reacție a ...Statelor Unite, Moldova fiind reprezentată la Washington de un însărcinat cu afaceri! În al treilea rând, participarea unui cetățean la o recepție nu înseamnă înscrie-rea lui pe statele de plată ale gazdei. Ce mai putea să zică interlocutorul meu? Doar că...nu a fost în țară când a apărut articolul!

În marea bătălie cu românismul s-a avântat, cu elan tineresc, şi ginerele preşedintelui, Arthur Gherman. Proaspăt demisionar din postul de adjunct al ministrului relațiilor economice externe şi tot atât de proaspăt „general

www.dacoromanica.ro

Page 447: Chişinău file de jurnal

446 · ION BISTREANU

manager” al hotelului Seabeco, deținut de Birstein,prea bunul prieten al so-crului, a publicat – în serial! – în ziarul de limbă rusă „Nezavisimaia Mol-dova” (19 ianuarie şi 2 februarie) un amplu articol intitulat „Credo Moldova. Împotriva celor care vorbesc despre „aşa-numita” Republica Moldova”.

Sunt aproape convins că articolul nu i-a fost sugerat de socru. Tot atât de convins sunt că sugestia nu a venit de la vreuna din formațiunile politice independentiste, antiunioniste. Articolul era, zic eu,un fel de a se dori luat în seamă, mai ales că, din câte ştiam, nimeni nu îşi exprimase dorința de a-l vedea pe Arthur al nostru membru (sau, poate, lider) în vreo formațiune po-litică. Grijuliu cu „poporul moldovean”, autorul atrage atenția asupra „pe-ricolelor Unirii”: la şase luni după reunificare, Republica Moldova va fi din nou transformată în provincie, cele mai serioase pierderi le vor suporta lu-crătorii din organele de stat, din administrație, poliție, securitate națională, care vor fi „primii înlocuiți, direct sau pe furiş”, cum s-a întâmplat în RDG după reunificarea Germaniei. Nu sunt uitați nici...mafioții: „la ei (adică în România- n.n.) s-a creat agresiv capitalul primar, mulți ridică problema re-stituirii proprietăților, mafia noastră va fi pusă la colț de mafia lor”. Într-un cuvânt, România „este țara care îşi caută căile de ieşire din impasul econo-mic şi încearcă să depăşească sentimentul de neacceptare a sa de către comu-nitatea internațională”. Grijuliu şi cu populația „moldoveană”, avertizează că în România reunită nu o aşteaptă un trai mai bun: „acolo (în România) nu se plătesc impozite? Se dau, oare, mărfuri gratis în magazine? Nu! Aceeaşi moştenire, iar pe unii parametri chiar mai rău”. Şi, ca să fie mai convingător, readuce în discuție chestia cu ajutoarele trimise de noi în 1991, despre care îmi adusese aminte şi Sangheli: „Pesemne că nu din cauza traiului bun frații noştri ne-au împins sub formă de credit tehnic fel de fel de cârpe, pentru care noi plătim cu mărfuri-valută”.

Şi, apogeul analizei: „ noi vom deveni cetățeni de calitatea a doua pe pă-mântul nostru”. Totuşi, ca să arate că este preocupat şi de soarta României, ne atrage atenția că prin Transnistria, cu 35 la sută rusofoni,, precum şi prin acele categorii „nereceptive la o eventuală unire” ar apare „o nouă problemă maghiară” pentru România. Şi, pentru a ne feri de atari rele, se întreabă reto-ric: „Nu ar trebui ca şi noi să punem, ca să audă toată lumea, problema unirii Moldovei Mari?”

Nu prea am înțeles recursul autorului la istorie: „dar ce, în 1940 patria-mamă s-a împotrivit puternic anexării Basarabiei de către Uniunea Sovietică? S-a tras măcar un foc de armă? Acum a devenit mai puțin straşnic ursul rus? Dar mâine?”. ( Nu auzeam sau citeam prima oară această întrebare retorică. Destul de mulți comentatori sau oameni politici o evocau cu o încăpățânare

www.dacoromanica.ro

Page 448: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 447

demnă de o cauză mai bună).Sub tăişul criticii ginerelui-analist cade şi profesorul Bran, deşi nu îi scrie

numele: „este de necrezut că în cercurile noastre ştiințifice nu s-a găsit un bun economist care să conducă Academia de ştiințe economice. Sau dezvoltatrea ştiinței moldoveneşti, posibilitățile acesteia sunt puse la îndoială?”.

Şi acum, concluziile finale ale analistului nostru: „în condițiile actuale, criticatul conservatorism al agrarienilor, raționalismul social-democraților constituie singurele şanse de a păstra stabilitatea în Republica Moldova şi de a se contrapune infantilismului şi vorbăriei politice”! Obosit, sau poate satis-făcut de câte scrisese, Arthur se limitează la a califica drept „fariseism politic” argumentul intelectualității că poporul nu este încă matur pentru referen-dum., şi că „tot farisei sunt cei care sperie lumea cu noul imperiu rus”.

Nu am reacționat în nici un fel la acest articol. Ar fi fost prea mare onoa-rea pentru autor! În plus, articolul a trecut total neobservat şi în restul mass-media şi în cercurile politice.

Moşanu ia poziție publică față de ideea organizării referendumului: dacă acesta va avea loc, ar comporta un profund caracter antiromânesc, ar însemna a pune la îndoială perspectiva relațiilor frățeşti cu România, a se îndepărta de aceasta, Moldova orientându-se strtategic spre Moscova şi, în final, spre CSI. Rezultatul referendumului ar destabiliza situația în republică, ar consti-tui o încercare de a legaliza Pactul Ribbentrop-Molotov, ceea ce ar fi o mare ruşine pentru poporul român. Cât timp Armata a 14-a se află pe teritoriul Moldovei, referendumul nu va soluționa – indiferent de rezultat – chestiu-nea integrității teritoriale a Moldovei.

19 ianuarie: generalul Lebed devine, pe zi ce trece, tot mai vizionar. În opinia lui, se vor scurge ani şi ani până când Armata a 14-a se va retrage din Moldova. Argumentul este „civil şi uman” de această dată: greu de crezut că cei cca 60 la sută din ofițerii ruşi care au în Transnistria locuințe confortabile vor dori să plece pe alte meleaguri! Invocă şi „onoarea” acestor ofițeri, care nu vor părăsi regiunea până cînd nu se va ajunge la o reglementare paşnică, recunoscută pe plan internațional. Se declară deranjat de faptul că organele legale ale Chişinăului se mai află în Tighina şi, cu aceeaşi onoare de ofițer rus, avansează ideea unui referendum în legătură cu cine să fie adevăratul stăpân al oraşului – Chişinăul sau Tiraspolul.

...Kosovo: nume care apare din ce în ce mai obsedant în comentariile pre-sei. Ştirile sunt extrem de îngrijorătoare. Sârbii sunt acuzați din toate părțile de toate relele din lume: masacre, izgoniri, discriminări ale locuitorilor de

www.dacoromanica.ro

Page 449: Chişinău file de jurnal

448 · ION BISTREANU

origine albaneză. Cică un fermier albanez a fost împuşcat pentru simplul fapt că şi-a parcat căruța în fața atelierului unui croitor sârb, medici concediați pentru că nu scriau rețetele în limba sârbo-croată, polițişti sârbi care patru-lează Priştina înarmați cu mitraliere. Marile agenții de presă readuc în atenție avertismentele din luna decembrie ale preşedintelui american că Statele Unite sunt pregătite să folosească forța militară dacă flăcările conflictului se vor ex-tinde şi în Kosovo...

Bill Clinton este instalat ca preşedinte al SUA, la 20 ianuarie. Rețin din discursul de învestitură: relațiile şi acțiunile de politică externă ale Statelor Unite se bazează pe interese, pe prietenii şi pe principii durabile, iar noua administrație va duce mai departe realizările obținute de predecesori. Politica externă se va baza pe trei piloni: securitatea economică internă, restructura-rea forțelor armate, alianță şi sprijin pentru cei ce urmăresc aceleaşi principii şi scopuri democrate.

În aceeaşi seară, ambasadoarea Mary Pendelton a organizat o recepție, la începutul căreia a anunțat că noul preşedinte al SUA a hotărât prelungirea cu trei ani a mandatului ei de ambasadoare la Chişinău. Lume multă, practic toată conducerea Moldovei. M-am întreținut câteva minute cu premierul, pe care îl întreb, cu ostentativă naivitate, de ce partidul agrarienilor a devenit atât de agresiv şi de ce, după câte înțeleg, ar dori noi alegeri? Îmi răspunde că „se ține departe” de politica partidului agrarian, pe care nu o poate influența (sic!), dar că în opinia lui, actuala situație este stimulată şi de proastele relații dintre Mircea Snegur şi Alexandru Moşanu, considerând că acestea se reper-cutează şi asupra activității parlamentului, fiind obstrucționată adoptarea unor importante legi în plan economic. La un moment dat, Snegur, Moşanu şi Sangheli au dispărut din sală. Am crezut că au plecat, dar au revenit după câteva minute. Tăcuți şi încruntați. Unul dintre ei îmi spune, ceva mai târ-ziu, că „s-a încercat o împăcare”, dar că „preşedintele este încăpățânat”, con-sideră că actuala conducere a parlamentului îi subminează autoritatea şi că declarațiile unor membri ai prezidiului Parlamentului contribuie la destabi-lizarea situației din țară. Am conchis că ruptura dintre cei doi lideri este ire-parabilă.

Mary Pendelton m-a întrebat care este atitudinea noastră față de actuala situație de la Chişinău. S-a declarat convinsă că şi noua administrație a SUA va sprijini independența şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, şi că este dreptul suveran al conducerii Moldovei de a decide cum şi în ce formă îşi va construi viitorul. Nu a avut obiecții nici la chestiunea privind referendu-mul, aceasta fiind, în opinia ei, o practică democratică. Singura întrebare: se

www.dacoromanica.ro

Page 450: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 449

va putea organiza şi consultarea populației din raioanele de pe malul stâng al Nistrului? Nu am ştiut ce să răspund. Nici Mary. De fapt, niciunul din facto-rii decidenți de la Chişinău – care cunoşteau cel mai bine starea de lucruri – nu putea răspunde public la această întrebare, toată lumea fiind convinsă, în intimitate, că separatiştii de la Tiraspol vor spune un „nu” hotărât.

O declarație destul de bizară a lui Vladimir, de acum mitropolitul recu-noscut al Moldovei: „noi nu ținem de Moscova, încercăm să ne îndepărtăm de ea, următorul pas va fi proclamarea autonomiei”. În ceea ce priveşte reac-tivarea Mitropoliei Basarabiei, opinează că Sfântul Sinod al Patriarhiei Ro-mâne „a încălcat canoanele ecumenice”. Şi, surpriză! Vladimir crede că ar fi fost mai bine dacă Basarabia de azi ar fi existat în hotarele sale vechi, iar de-cizia Sinodului Patriarhiei Române de la 20 decembrie ar fi vizat şi teritoriile care se află în componența Ucrainei!!

* * *21 ianuarie. Citesc într-un ziar rusesc o cronologie a evenimentelor pe-

trecute în istorie în această zi. „A murit V.I. Lenin”. Atât! Unde sunt timpu-rile de altădată, când zilele de naştere sau ale morții „marelui conducător” erau marcate pe prima pagină a ziarelor? Unde sunt citatele din învățătura leninistă? Nimic din toate acestea. Doar articole, comentarii, studii, docu-mente de arhivă care îl prezintă în cu totul altă lumină pe clasicul Lenin. Sunt preluate mărturii ale vremii cum că ar fi murit din cauza sifilisului contrac-tat încă din 1895 ( acest diagnostic va fi făcut public oficial în 2004!). Se odihneşte încă în mausoleul din Piața Roşie din Moscova, însă monumentele care împânzeau republicile unionale şi nu numai au început să fie demon-tate. „Părăsise” şi piața centrală a Chişinăului cu doi ani în urmă, pentru ca, peste un an, alți doi „clasici ai marxism-leninismului” să ia calea topitoriilor ceva mai înainte! Până la 25 august 1991, când a fost demolat în baza unei decizii a parlamentului, monumentul lui K. Marx şi F. Engels trona în fața actualei clădiri a forului legislativ. Nimeni nu a contestat decizia, nimeni nu a protestat. Nu prea erau motive de protest, chiar dacă, în 1964, noi folosisem din plin scrierile celor doi pentru a fundamenta drepturile noastre legitime asupra Basarabiei. Cred că maxima prețuire care li se poate acorda este citarea scrierilor lor în care fac referiri la Basarabia.Iar ca o justificare a demolării, am putea cita pe Engels, care, în 1848, scria: „(Românii sunt) un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… (ei sunt) suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierde-rea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, repre-

www.dacoromanica.ro

Page 451: Chişinău file de jurnal

450 · ION BISTREANU

zintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispari-ţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte.”

...Pe timpul sovieticilor era imposibil de imaginat ca din oraşele vreunei republici unionale să lipsească monumentul lui Lenin, pentru ca oamenilor să le intre bine în cap că „Lenin jiv” (Lenin e viu), lozincă obsedantă auzită în acea vreme la şcoală, la serviciu, la adunări populare, la radio şi televizi-une. Circula, la un moment dat, o glumă: un cetățean merge la Mausoleul lui Lenin, se opreşte în fața sicriului şi, cu voce tare, îl roagă pe Lenin să îi mă-rească salariul. Un paznic vigilent îl trage deoparte şi îl apostrofează; „Lenin e mort!Cum îți permiți să îi tulburi liniştea de veci?” la care, omul răspunde: „când trebuie să muncim pe brânci în numele lui Lenin, e viu, când îi cerem ceva, e mort!”

Aşa că, deşi nu se vindecaseră încă rănile adânci ale războiului, Lenin şi-a făcut apariția şi la Chişinău. Monumentul a fost instalat la 11 octombrie 1949 în piața centrală din fața clădirii Casei Guvernului, astăzi Piața Marii Adunări Naționale, pe locul unde mai înainte fuseseră succesiv amplasate monumentele închinate țarului Alexandru I şi regelui Ferdinand. Festivități grandioase, mai ales că monumentul era dezvelit cu ocazia împlinirii unui sfert de veac de la crearea RASS Moldoveneşti şi a partidului comunist din Moldova. Statuia primului conducător sovietic reprezenta o imagine statică, conformă cu iconografia sovietică, desprinsă din formele unui bloc de granit roşu de Ural.

Nu i-a priit, însă, locul unde a fost amplasat. În 1990, Primăria Chişi-năului ( încă având denumirea de „soviet municipal”) a decis mutarea aces-tuia. Explicația oficială: modernizarea pieței. În realitate, se dădea curs nume-roaselor cereri ale cetățenilor, care nu mai voiau să-l vadă pe Lenin la numai câțiva zeci de metri de Ştefan cel Mare. Decizia nu a fost uşor de luat. Partidul comunist era încă la putere; e drept, nu mai putea controla toate deciziile, nu mai putea impune unilateral soluții dar, din reflex, parlamentul se mai uita şi spre clădirea în care se afla biroul primului secretar G.Eremei.

Şi-a amintit şi Gorbaciov de Lenin cel de la Chişinău! Într-o scrisoare adresată conducerii moldovene a susținut că mutarea monumentului nu are suport moral şi politic. Mai mult, ar putea acutiza situația din republică! În plus, s-a oferit să trimită trupe ale ministerului de interne de la Moscova care să preîntâmpine demontarea „ilegală” a monumentului. Ştia, şi aprecia, eficiența trupelor speciale, după experiențele din capitalele altor republici unionale! Nici în parlamentul de la Chişinău Lenin nu a fost uitat. Un grup de vreo 60 de deputați a protestat „energic” împotriva demontării monumen-tului. În final, întrucât „partea vătămată”, Lenin adică, nu a protestat şi nu a

www.dacoromanica.ro

Page 452: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 451

depus nici o plângere, a fost mutat în parcul de la Expoziția realizărilor eco-nomiei naționale, unde se odihneşte culcat pe o parte.

După venirea la putere a partidului comuniştilor, Lenin a început să pri-mească în fiecare an, de ziua de naştere, câteva buchete din florile preferate – garoafe. Au dispărut şi câteva din clonele sale din teritoriu, însă în timpul guvernării comuniştilor lui Voronin au fost reinstalate, în provincie, vreo 40 de monumente mai mari sau mai mici ale „marelui gânditor”. Cel de la Lip-cani a fost cumpărat contra sumei de 20 de mii de dolari din localitatea Noua Suliță, din regiunea Cernăuți. Iar despre cel de Floreşti, redau o istorioară pu-blicată de poetul N. Dabija în „Literatura şi Arta”: „Comuniştii au decis să re-pună statuia lui V.I. Lenin la locul ei vechi din centrul oraşului. Inaugurarea urma să aibă loc la un 22 aprilie, de ziua naşterii conducătorului proletariatu-lui. Cum vechiul monument fusese mutilat, a fost ales un altul dintre zecile care zăceau risipite prin depozitele raionului. Meşterii l-au dres cu ciment, l-au vopsit, l-au repus la loc şi l-au învelit cu o pânză, aşteptându-se dezvelirea de a doua zi. Dar în ajun, prin întuneric, un necunoscut i-a spart căpăţâna conducătorului mondial al proletariatului. Când li s-a raportat conducători-lor raionului, aceştia nu s-au pierdut cu firea şi au dat indicaţie să fie găsit de urgenţă un alt cap al lui Ilici, care ar fi împrumutat de la un alt monument. Dintr-un depozit a fost adusă o altă căpăţână, care în grabă a fost prinsă cu ci-ment de umerii celuia ce a dus în cârcă istoria, fiind vopsită impecabil cu ace-eaşi vopsea. A doua zi, când de la Chişinău a venit Voronin cu protipendada şi a fost scoasă pânza de pe monument, toată asistenţa a rămas mută, ca într-o piesă de Gogol: conducătorul revoluţiei avea două şepci, una îi stătea pe cap, iar pe alta o ţinea strâns într-o mână, cu care le arăta celor prezenţi direcţia spre viitorul luminos”. Mi-am amintit această istorioară când am văzul filmul românesc „Amintiri din epoca de aur”, în care este o admirabilă secvență pri-vind retuşarea unei fotografii a lui Ceauşescu, acesta apărând în final cu o pălărie în cap şi una în mână!!

Şi fiindcă tot vorbim de Lenin, mi-am mai adus aminte de o istorioară comică, de această dată având drept erou un cipriot, pe care l-am cunoscut personal, în timpul misiunii mele la Nicosia. Un vechi membru al partidului comunist din Cipru (AKEL) a hotărât să îi dea fiului său numele de Lenin! Preotul care l-a botezat a refuzat să îi elibereze un certificat de naştere, moti-vând că acest nume nu există în calendarul ortodox. Încăpățânatul tată a fost nevoit să îi scoată certificat de naştere de la primărie. Peste ani, fiul său, ur-mând crezul politic al tatălui, a devenit comunist. Odată, a fost inclus într-o delegație care a vizitat URSS. Cu mare mândrie, se recomanda tuturor, ” Le-nin”! Un interlocutor local, intrigat, l-a întrebat dacă a înțeles bine numele.

www.dacoromanica.ro

Page 453: Chişinău file de jurnal

452 · ION BISTREANU

Cipriotul i-a răspuns mândru: da, Lenin, după numele marelui conducător! A fost nevoit să suporte o lungă explicație cum că numele lui Lenin este unic, că nimeni în URSS nu poartă acest nume (era, în schimb,destul de popular prenumele de Vladilen, derivat din primele silabe ale numelui lui Vladimir Ilici Lenin) şi că ar fi bine să şi-l schimbe. Nu l-a schimbat, bineînțeles! Şi, în context: tot la Nicosia l-am cunoscut personal şi pe ...Stalin! Un alt cipriot care îşi datora prenumele tot unui tată mare iubitor al „clasicilor” comunis-mului! Cândva am să scriu, poate, o istorioară „cum a adus Stalin TAROM-ul în Cipru”, pentru că acest Stalin cipriot, căsătorit cu o româncă, fostă mare gimnastă, a fost primul care a înființat linia aeriană Bucureşti-Larnaca...

* * *Mari festivități la Iaşi şi Focşani cu prilejul zilei Unirii Principatelor. La

Iaşi a mers şi Alexandru Moşanu. Şi-a exprimat convingerea că rezultatele obținute de țara noastră în procesele de democratizare şi trecerea la economia de piață fi cel mai bun şi cel mai serios argument „pentru ca toți cei rătăciți de prin alte părți să se convingă că unirea este puterea şi unirea este libertatea”. Am apreciat reținerea domniei sale în a exprima, la Iaşi, opinii în legătură cu situația din Republica Moldova.

* * *Tot azi, 24 ianuarie, se împlinesc 75 de ani de la proclamarea de că-

tre „Sfatul Țării” a independenței Republicii Democratice Moldoveneşti: „Înfrățiți prin sângele vărsat sub steagurile revoluției, noi ne-am arătat dorința neclintită să trăim în unire cu republicile ce s-au înființat pe pămân-tul fostei împărății ruseşti, alcătuind toți la un loc marea Republică Demo-cratică Federativă Rusă. Dar vremurile sunt schimbătoare şi împrejurările politice de azi împiedică cu desăvârşire înfăptuirea acestei uniri. Republica Democratică a Ucrainei, vecina noastră de peste Nistru, s-a proclamat neatâr-nată şi noi astfel ne-am despărțit de Rusia şi republicile alcătuite în vechile ei hotare....” – se sublinia în declarația Sfatului Țării, la 24 ianuarie 1918. ... Cu numai o lună şi jumătate în urmă, Sfatul Țării proclamase suveranitatea tine-rei republici Moldoveneşti. Însă evenimentele din decembrie 1917 şi ianuarie 1918 au precipitat lucrurile. Dezertarea în masă a soldaților ruşi de pe front, retragerea lor nu numai în dezordine, dar şi însoțită de jafuri, încercările bolşevicilor de la Kiev şi Odesa de a extinde „mişcarea revoluționară” în Ba-sarabia şi chiar dincolo de Prut, ruperea relațiilor diplomatice româno-ruse, proclamarea independenței Ucrainei şi tentația unor politicieni de la Kiev de a încorpora şi Basarabia, au obligat Sfatul Țării să recurgă imediat la măsuri

www.dacoromanica.ro

Page 454: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 453

de autoapărare. În aceste condiții au trecut Prutul şi trupele române. Iar actul de la 24 decembrie a fost luat suveran de către Sfatul Țării şi nu sub influența României, care şi aşa avea destule probleme pe front şi acasă...

* * *După eşecul votului din 16 ianuarie, „greva parlamentară” a deputaților

rusofoni, agrarieni şi independenți a continuat vreo două săptămâni. „Greviştii” apăreau însă pe posturile de televiziune, dădeau interviuri, scriau articole, uneori într-un limbaj suburban, cu injurii la adresa conducerii par-lamentului, acuzată că acționează tot mai deschis pentru unirea cu România şi blochează, contrar regulamentului parlamentului, adoptarea unor decizii politice şi economice importante pentru tânăra republică. Economia ca eco-nomia, principala lor obsesie era că nu se poate organiza referendumul mult dorit!

Triada parlamentară „Viața satului”, „Independenții”, şi „Soglasie-Conci-liere” a lansat o nouă declarație intitulată „E timpul să decidă poporul”, sem-nată de 168 de deputați. În opinia semnatarilor, Republica Moldova se afla într-un moment crucial: „ori ne dezvoltăm ca stat independent şi suveran, ori ne transformăm într-o provincie sau gubernie a unui stat sau altuia” . Cursul pentru consolidarea independenței este susținut de preşedinte, guvern şi ma-joritatea deputaților. „Contra independenței, pentru unirea cu România” ar fi preşedintele Parlamentului, majoritatea membrilor prezidiului Parlamen-tului şi majoritatea deputaților poporului ce reprezintă FPCD: „minoritatea parlamentară, sub al cărei control se află Prezidiul, tărăgănează în fel şi chip activitatea organului legislativ suprem, pune bariere la adoptarea deciziilor în problemele cele mai importante. Astfel, nici până acum ei nu au permis să fie pusă în discuție legea despre statutul raioanelor estice şi sudice ale republicii, ceea ce stopează examinarea proiectului Constituției”. Deputații unionişti sunt acuzați că „au adepți în aparatul de stat şi țin sub control un şir de mij-loace de informare, au desfăşurat o intensă propagandă antistatală (...) şi-au pus semnăturile pe declarația de constituire a Consiliului Unirii, chemând astfel la lichidarea statului nostru”. „Această situație nu mai poate continua”, declară semnatarii, care conchid că discuțiile dintre adepții şi adversarii păs-trării independenței trebuie să se termine cu o decizie, şi că „soluția defini-tivă trebuie să fie a poporului. Pe baza pozițiilor expuse de preşedinte, cele trei grupuri pe care le reprezentăm au propus un proiect de hotărâre în care se cerea organizarea la 28 martie a unui referendum cu chestiunea „Sunteți sau nu de acord cu articolele 1 şi 2 ale proiectului noii Constituții?” Am mai propus şi proiectele de hotărâre cu privire la reorganizarea comisiilor perma-

www.dacoromanica.ro

Page 455: Chişinău file de jurnal

454 · ION BISTREANU

nente şi la accelerarea punerii în discuție a proiectului Constituției, precum şi un şir de alte chestiuni. Dar grupul aflat în minoritate s-a pronunțat împo-triva organizării referendumului. Proclamându-se democrați, aceşti deputați, sub pretextul că alegătorii lor sunt insuficient instruiți şi pregătiți, vor să îi lipsească pe aceştia de dreptul de a-şi decide ei înşişi soarta (...) Prezidiul, în frunte cu preşedintele Parlamentului, Alexandru Moşanu, care în ultimul timp se pronunță tot mai deschis pentru unire, cu primul său vicepreşedinte, I.Hadârcă, care se află pe aceleaşi poziții, a făcut totul pentru a bloca adop-tarea unei decizii pozitive în chestiunea propusă de noi. Încălcând fățiş re-gulamentul, aducând numeroase ofense la adresa deputaților, Prezidiul ne-a obligat să părăsim sala de şedințe şi să exprimăm un protest hotărât în legă-tură cu modul de conducere a sesiunii (...) În situația creată, noi considerăm că aflarea noastră în continuare în acest parlament ales în conformitate cu o legislație veche, care a intrat în impas, este inadmisibilă. Suntem gata să depu-nem mandatele. Părăsim parlamentul, dar ne rezervăm dreptul de a ne adresa poporului că suntem gata să revenim doar cu o singură condiție – ca minori-tatea dirijată de dl. Moşanu să accepte punerea în discuție a proiectului legii cu privire la noile alegeri, organizate şi desfăşurate într-un cadru legislativ cu adevărat democratic. Alegerile să fie organizate în luna mai a acestui an. Deci să decidă poporul.”

Declarație care nu necesită multe comentarii. Este un ultimatum clar dat conducerii Parlamentului, evenimentele din următoarele zile fiind deja pre-vizibile.

Atmosferă tensionată în jurul parlamentului. Câteva sute de polițişti su-praveghează încruntați câteva zeci de protestatari care scandează „Jos Snegur! Jos guvernul! Jos Iuda!”, „Nu vrem în CSI”, „Domnule Snegur, nu putem fi independenți de România!”. Sunt răspândite zvonuri voit alarmante privind alertarea forțelor de ordine din provincie în scopul preîntâmpinării deplasării la Chişinău a unor grupuri de manifestanți.

A opta reuniune a CSI la nivel înalt de la Minsk (28 ianuarie) a confir-mat, o dată în plus, că „ceva nu funcționează”. Statutul Comunității a fost semnat doar de 7 state. Ucraina, R. Moldova şi Turkmenistan s-au abținut. Li s-a lăsat, totuşi, deschisă poarta pentru a semna în viitor acest document. Delegația moldoveană a precizat că este în favoarea unei colaborări econo-mice pe baze multilaterale în cadrul Comunității, dar se abține în continuare de la coperarea politică şi militară. Cred că preşedintele Snegur se va situa pe această poziție şi pe viitor, cel puțin până după ratificarea (puțin probabilă în următoarea perioadă) a Acordurilor de la Alma Ata din decembrie 1991.

www.dacoromanica.ro

Page 456: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 455

Nici în problemele militare sensibile nu s-a putut conveni mare lucru. Insistența Rusiei de a obține complet controlul asupra rachetelor strategice nucleare de pe teritoriul Belarusului, Kazahstanului şi Ucrainei nu a avut nici de această dată succes. Belarus nu a decis încă asupra graficului de retragere a armamentului nuclear de pe teritoriul său, deşi semnase un acord în acest sens în 1992. Kazahstanul, la rândul său, a optat pentru un acord strict bilateral cu Rusia în legătură cu distrugerea armamentului nuclear. Ucraina se consideră proprietar exclusiv al armelor nucleare din silozurile de pe teritoriul său şi, in-sistă pentru compensații din partea Rusiei în urma distrugerii acestui arsenal. De fapt, Kievul continua să creadă că va putea sparge codurile de lansare a rachetelor şi că va deveni o mare putere nucleară. Va trebui să treacă mai bine de un an până cînd se va convinge – sau, mai bine zis, va fi convinsă de SUA – că decriptarea codurilor este practic imposibilă.

28 ianuarie. Am venit la Bucureşti pentru consultări. Chiar la prima oră, aflu o ştire uluitoare de la Chişinău. Alexandru Moşanu, preşedintele Par-lamentului, Ion Hadârcă, prim-vicepreşedinte, Valeriu Matei, preşedintele Comisiei pentru mass-media, şi Vasile Nedelciuc, preşedintele Comisiei de relații externe, şi-au anunțat demisia din funcții. Motivația. Doresc să aver-tizeze, în acest mod, opinia publică „asupra pericolului restaurării depline a regimului totalitar în Republica Moldova”. Doi dintre ei – Hadârcă şi Matei, mai erau, formal, membri ai Frontului Popular. Ceilalți doi părăsiseră de circa un an mişcarea, dar figurau pe lista „unioniştilor”. Menționez acest lucru pen-tru că mi s-au părut destul de stranii, ca să nu zic dubioase, unele declarații ulterioare ale conducerii radicale a Frontului Popular.

Chiar în aceeaşi zi, ministerul nostru de externe a dat publicității o declarație destul de neutră, exprimându-şi tristețea în legătură cu demisiile celor patru parlametari moldoveni şi speranța că actuala situație dificilă va fi depăşită şi se va ajunge din nou la o acțiune comună din partea principalelor forțe politice din Republica Moldova pentru consolidarea independenței şi integrității teritoriale, pentru depăşirea dificultăților cu care se confruntă, in-clusiv în ceea ce priveşte soluționarea conflictului transnistrean.

În zilele următoare, demisiile de la Chişinău au ecou şi în rândul parla-mentarilor români. În spiritul imperativelor democrației, o diversitate de opi-nii! Deputații din arcul puterii cheamă la o atitudine prudentă, la abținere de la declarații care ar putea fi interpretate ca amestec în treburile interne ale Republicii Moldova. În replică, unii deputați din opoziție susțin că este o problemă internă a statului român, fie din considerente de ordin istoric, fie pentru faptul că avem raporturi speciale cu această republică (ce rapor-

www.dacoromanica.ro

Page 457: Chişinău file de jurnal

456 · ION BISTREANU

turi speciale? declarative??); alții – că demisia reflectă un nou eşec al politicii noastre externe. Țărăniştii constată că s-a pierdut mult timp în acțiunea de unificare. Alții vor lansarea unui apel către forțele democratice din Moldova. Dinu Datriciu filosofează pe tema aşezării României în fața unui vector între Rusia şi Marea Adriatică, precum şi în jurul dilemei „nu pot”/„nu vreau”...

Abia peste două săptămâni, la 12 februarie, PSD se decide să dea publicității o declarație privind situația din Republica Moldova. Rețin prin-cipalele idei, fiind vorba de o poziție oficială a partidului aflat la guvernare: îngrijorarea în legătură cu apariția unor fenomene ce ar putea avea repercu-siuni negative asupra viitorului Republicii Moldova, presiunile exercitate de forțe conservatoare, dominate de nostalgia trecutului, asupra forțelor demo-cratice; convingerea că acestea din urmă, „pornind de la interesele supreme ale neamului, vor găsi căile şi mijloacele adecvate pentru rezolvarea actualelor frământări, pentru identificarea celor mai bune soluții care să conducă la con-solidarea independenței statului, la continuarea reformei şi a procesului de democratizare şi, în final, pentru înfăptuirea idealului istoric al tuturor româ-nilor”.

Reacția Tiraspolului la demisia celor patru parlamentari nu întârzie. Gr. Maracuța declară că demisia lui Moşanu şi a adepților săi unionişti va des-tinde atmosfera relațiilor dintre Tiraspol şi Chişinău, „dar aceasta nu în-seamnă că ne vom întoarce pe pozițiile inițiale din, să zicem, 1989. Între noi este o ruptură. Mă tem că nu se poate sări peste ea, dar o punte se poate. Am în vedere o construcție confederativă a Moldovei.”

Mărturisesc sincer că demisia celor patru m-a surprins. Cu numai două zile înaintea acesteia, mă întâlnisem cu unul din proaspeții demisionari, îi spusesem că plec la Bucureşti; s-a arătat deschis îngrijorat în legătură cu situația politică din republică, hotărârea lui şi a altor deputați de a nu ceda în fața presiunilor majoritarilor din parlament, dar nu a făcut nici cea mai mică aluzie la o eventuală demisie. Îmi era greu să cred că decizia a fost luată, aşa, peste noapte, mai ales că a fost o hotârâre colectivă, deci convenită după o minimă analiză a actului în sine şi, mai ales a consecințelor (şi totuşi, decizia a fost luată într-o seară de Moşanu şi Matei, după cum mărturisea mai târziu Hadârcă).

Primul meu impuls a fost cel de a califica demisia drept un gest pripit, ne-necesar în acel moment. Am zis „pripit”, pentru că, în opinia mea, demisia ar fi trebuit să fie precedată de luări publice de poziție care să pregătească opinia publică, simpatizanții cel puțin, asupra inevitabilității gestului. Am zis „ne-necesar”, pentru că, pe de o parte, demisia nu însemna şi eliminarea automată a unor chestiuni contradictorii care se aflau pe ordinea de zi a parlamentu-

www.dacoromanica.ro

Page 458: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 457

lui. Era evident că majoritatea parlamentară va găsi repede o nouă formulă de conducere a parlamentului, mult mai flexibilă, mult mai docilă. În altă ordine de idei, ieşirea celor patru din prim-planul politicii, deşi ei au anunțat că nu vor abandona activitatea politică, nu însemna că – automat – în ochii alegă-torilor vor fi transformați în victime sau vor obține un imediat capital politic suplimentar. Masa politică era inertă, pasivă, insensibilă la bătăliile politice de la vârful puterii.

Ulterior, analizând „la rece” situația, mi-am nuanțat verdictele date în in-timitatea mea. Am eliminat de la început factorii „oboseală” şi „resemnare”. „Scrisorile deschise” din octombrie şi ianuarie ale majorității parlamentare avuseseră, totuşi, la nivelul opiniei publice un anume efect: inducerea ideii că blocarea ieşirii din criza parlamentară aparține exclusiv prezidiului prla-mentului, condus de Alexandru Moşanu. Exista riscul ca acest prezidiu să fie complet discreditat, în bloc şi fiecare membru în parte, prin inactivitate. Trebuie să menționez că prezidiul parlamentului era format din preşedinte, vicepreşedinți şi preşedinții de comisii parlamentare, nu toți, însă, cu aceleaşi viziuni politice. „Dezavantajul”, dacă pot spune aşa, al celor patru era că doi dintre ei –Moşanu şi Hadârcă – ocupau pozițiile de vârf (preşedinte şi prim-vicepreşedinte), iar ceilalți doi – Nedelciuc şi Matei – erau şefii unor comisii cu mare vizibilitate şi influență. Prezența lor deosebit de activă în parlament a făcut ca, în ochii celor neavizați, ei să apară principalii „vinovați” de haosul care cuprinsese parlamentul în ultimele patru luni, principalii „instigatori” la unirea cu România, principalul obstacol în calea aderării depline a republicii la CSI. Şi, în acest sens, „scrisorile deschise” ale majorității parlamentare erau mai mult decât transparente!

În fapt, care era „vina” celor patru? Că rămăseseră fideli idealurilor mişcării de renaştere națională din anii 1988-1991, că nu se pliaseră la cursul politic impus de preşedinte în special aderarea R.Moldova la CSI la doar trei luni de la proclamarea independenței, că trăgeau prea des semnale de alarmă în legătură cu unele proiecte de legi sau de hotărâri care veneau în contradicție cu însăşi existența statului independent şi suveran? Erau unionişti, cum îi acuzau majoritarii? Erau împotriva referendumului, deci – după cum îi acu-zau majoritarii – erau împotriva independenței republicii?

Răspunsul la aceste întrebări era, în opinia mea, unul singur: DA. Trebuie să reamintesc faptul că toți cei patru erau membri fondatori

ai Mişcării Democratice transformată ulterior în Frontul Popular şi că fă-cuseră parte din conducerea de vârf a formațiunii (Hadârcă fiind şi primul preşedinte al Frontului) când fuseseră aleşi deputați, în alegerile din 1990. În perioada 1988-1991, aceştia, alături de frații Gheorghe şi Mihai Ghimpu,

www.dacoromanica.ro

Page 459: Chişinău file de jurnal

458 · ION BISTREANU

fuseseră cei mai activi, mai cunoscuți şi mai importanți lideri ai FPM. Ur-mare, însă, a alegerilor şi a preluării unor funcții importante în legislativ, s-a diminuat rolul lor în cadrul aripei FPM din afara Parlamentului, care a început să promoveze un mesaj unionist mai radical, în special după Con-gresul al III-lea al Frontului (1992). După proclamarea independenței, cei patru se pronunțaseră nu o dată împotriva aderării R. Moldova la CSI, fu-seseră consecvenți în a promova idealul Unirii, dar nu ca o simplă lozincă „Unire acum!”, ci ca pe un obiectiv politic național care trebuia atins cu răb-dare, cu migală, fără convulsii şi, esențial, un obiectiv agreat de majoritatea populației. Poate că au făcut şi o greşeală, care ulterior va fi abil speculată de „independentişti”. Opoziția lor față de aderarea la CSI nu a fost îndeajuns explicată, lăsând impresia unei opoziții de plano şi nu față de anumite forme de „integrare” care ar fi afectat serios independența noului stat.

O altă „vină”, ca să continui în aceeaşi notă, a constat în neaderarea lor deschisă la vreuna din formațiunile politice existente la acea vreme. Poate, în primul rând, din cauza rezervelor față de unii lideri politici, şi am în vedere rezervele față de aripa radicală a Frontului Popular care reuşise „performanța” de a elimina destul de nedemocratic, ca să nu zic brutal, pe mulți din foştii săi membri – inclusiv Moşanu şi Nedelciuc.

Profesorul Moşanu rămânea tot profesor, neadaptat îndeajuns la activita-tea politică pe care o doreau unii – militantismul de stradă. Prefera militantis-mul prin cuvânt. Acceptase compromisul existenței a „două state româneşti” şi înțelegea că trebuie promovată o politică realistă, care să țină cont de cli-matul intern şi internațional. El, ca şi alții din cei apropiați, voia ca Moldova să aibă cu Rusia şi cu fostele republici sovietice relații pe bază de egalitate şi respect reciproc.

Hadârcă, deloc temperamental, înclinat evident spre poezie, apărea în ochii unora mult prea moderat.

Formația profesională a lui Nedelciuc era vizibilă: informatician, era înclinat mai mult spre pragmatism, spre lucruri concrete. Înțelesese că are un anume rol în afirmarea şi consolidarea consolidarea imaginii în exterior a Moldovei suverane şi independente. Deşi constant suspectat de adversarii politici, în desele sale prezențe la Consiliul Europei reuşise să se facă res-pectat şi, esențial, să prezinte o imagine cât mai corectă a Moldovei inde-pendente. A mai făcut un lucru, demn de toată lauda. Deşi nu era istoric de profesie, a scris, în 1992, compendiul „Republica Moldova”, o lucrare deloc romantică, deloc ideologizată, maximal obiectivă prin prezentarea unor date şi fapte seci, care a rămas pentru mulți ani carte de referință în mari biblioteci ale lumii. Şi o scrisese singur, luase legătura cu istorici moldoveni, cu istorici

www.dacoromanica.ro

Page 460: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 459

din România, care i-au pus la dispoziție materialul documentar necesar. Şi nu întotdeauna fără rezerve. După ce, în urma unui demers personal din partea liderilor FSN, a avut o întâlnire cu câțiva istorici de la Iaşi, unul dintre aceştia, dealtfel un reputat istoric, şi-a manifestat deschis temeile: „dacă află KGB ce facem noi?”.

Valeriu Matei era de altă factură: mai expansiv, mai entuziast, mai pole-mic,un adversar deschis al preşedintelui Snegur, dar constant un partizan deschis al apropierii de România. Fusese şi el un „frontist” înfocat, candidase chiar la funcţia de preşedinte al Frontului Popular, ulterior noua conducere a frontului reuşind să-l marginalizeze. Era foarte mândru că, în anii perestro-icii, reuşise să îşi schimbe numele (Mateiciuc, ucrainizat de autoritățile so-vietice), revenind la numele buneilor, strămoşilor, cel de Matei. Ceea ce nu făcuse Nedelciuc, numele adevărat al bunicilor fiind de Nedelcu!

În sfârşit, aş mai adăuga şi faptul că cei patru deveniseră gradual mino-ritari în prezidiu, după ce unii din foşti confrați din mişcarea de emancipare au preferat să meargă pe cărări mai asfaltate, mai aducătoare şi de avantaje personale. Unul dintre aceştia era Tudor Panțîru, care se lăsase – prea uşor – ademenit de propunerea lui Snegur de a mege ambasador la ONU (personal, nu îi reproşez acest lucru, a făcut treabă bună şi ca ambasador şi ca, ulterior, judecător la CEDO. Mai târziu, a preferat,ca mulți alții, să se stabilească în România şi, mai mult, să fie deputat în parlamentul de la Bucureşti!). Snegur încercase să îl trimită şi pe Hadârcă la UNESCO, dar acesta a refuzat. Avu-sese preşedintele în gând să „îl rupă” şi pe Nedelciuc, sugerând că acesta ar putea ocupa postul de ministru de externe, post în aparență de invidiat, dar în realitate subordonat complet politicii şi mai ales toanelor prezidențiale.

Greva parlamentară, declarată de majoritari după eşecul adoptării unei hotărâri privind organizarea referendumului a grăbit demisia celor patru. Opoziția lor deschisă față de referendum – motivată, corect, prin faptul că,pe de o parte populația nu era pregătită pentru aşa ceva şi, pe de altă parte, că referendumul nu putea fi organizat pe întregul teritoriu al statului, respec-tiv şi în Transnistria, a fost interpretată şi înfierată public drept subminare a independenței naționale ( prin repetarea obsesivă şi insidioasă a acuzațiilor de „unionism”). Într-adevăr, desfăşurarea unui referendum de neunire cu România nu putea fi acceptată de cei care redactaseră un an şi ceva în urmă Declarația de Independență a R. Moldova. Doi dintre ei – Matei şi Nedelciuc – erau principalii autori ai declarației de independență de la 27 august 1991, textul căreia a fost ulterior răsucit pe toate părțile,interpretat speculativ în fel şi chip, nu numai în R. Moldova, dar şi în România, mulți nedorind să înțeleagă acel compromis realizat, compromis de care Nedelciuc vorbise la

www.dacoromanica.ro

Page 461: Chişinău file de jurnal

460 · ION BISTREANU

Congresul Intelectualității din 9 ianuarie, dar pe care nu l-a detaliat îndea-juns.

Ce m-a surprins a fost atitudinea Frontului Popular. În locul unei aştep-tate solidarități cu cei patru, declarative desigur, am asistat la insinuări şi acuzații de tot felul, asupra cărora chiar nu doresc să mă opresc.

Şi ar mai fi ceva de amintit. Indiferența cu care unele formațiuni poli-tice din România au asistat la drama politică a celor patru. Să fi fost efectul „greşelii ” acestora de a nu-şi fi căutat mentori politici în România? ...

M-am întors la Chişinău sâmbătă 30 ianuarie. După amiaza l-am sunat pe Vasile Nedelciuc, omul care, repet, mi se părea, şi a dovedit-o de atâtea ori, a fi unul din cei mai echilibrați oameni politici. M-a invitat la el acasă. Acolo erau deja şi ceilalți trei demisionari. Vreau să subliniez că inițiativa acestei în-tâlniri mi-a aparținut exclusiv, fără nici o „indicație” din țară şi,inițial, am do-rit să mă întâlnesc doar cu Nedelciuc. Participarea celorlalți trei la discuție a fost decisă de ei înşişi.

Moşanu mi-a spus că încercase cu o seară înainte să aibă o discuție lă-muritoare cu preşedintele Snegur care tocmai se întorsese de la Paris, dar nu i s-a făcut nici măcar legătura telefonică! Regreta, întrun fel, faptul că a în-cercat mai bine de un an să ascundă marelui public disensiunile dintre el şi preşedinte asupra unor probleme vitale ale vieții politice din republică. Dim-potrivă, deseori i-a făcut declarații de susținere şi simpatie, acționând alături de el în multe ocazii

Toți patru păreau, sau încercau să pară, optimişti. Sperau să revigoreze adevărata mişcare de emancipare națională, să coaguleze forțele realiste din republică, să îşi susțină cu mai multă eficiență crezurile în parlament. Mi-au explicat atunci şi rațiunile pentru care fuseseră inițiatorii convocării Congre-sului Intelectualității (9 ianuarie): descurajarea insistențelor preşedintelui Snegur şi a adepților acestuia din Parlament privind dizolvarea parlamentu-lui şi desfăşurarea referendumului antiromânesc, determinarea noii condu-ceri radicale a Frontului Popular de a ține cont de realități şi de a manifesta deschis solidaritate cu pozițiile Prezidiului Parlamentului. Erau satisfăcuți de ecourile la Congres, la care participase majoritatea covârşitoare a lideri-lor FPM şi floarea intelectualității din teritoriu. Recunoşteau, însă, limitele eficienței mesajului intelectualilor, în condițiile în care „majoritarii” din par-lament aveau un ascendent serios asupra lor: sprijinul preşedintelui şi al gu-vernului, controlul puterii în teritoriu şi nu în ultimul rând controlul asupra radioteleviziunii şi presei scrise. Am simțit, din discuții, şi o mare dezamă-gire: atitudinea conducerii radicale a frontului Popular care s-a desolidarizat

www.dacoromanica.ro

Page 462: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 461

de cei patru. Mai mult, aceştia din urmă au devenit atunci, şi în anii următori, ținta predilectă a criticilor frontiştilor radicali.

E adevărat, demisionând din funcțiile din legislativ nu şi din cea de deputați, cei patru recunoşteau că nu mai puteau influența felul în care se desfăşurau lucrările parlamentului; cu toate astea, ei considerau că în acest fel obțineau un răgaz de timp suficient pentru a explica electoratului cine de fapt conducea țara şi cine se făcea cu adevărat vinovat de situația grea în care se găsea tânăra republică şi să se dedice organizării unui nou partid – Con-gresul Intelectualității. (Într-un fel, au avut dreptate. La alegerile din 1994, această formațiune va reuşi să obțină 11 mandate de deputat, în timp ce Fron-tul Popular va obține doar 9 mandate, şi acelea cu greu, după o ajustare mini-mală a programului său, ca urmare a apariției pe scena politică a Congresului Intelectualității. O dovadă în plus că demisia celor patru n-a slăbit puterea de vot a democraților în parlament poate servi şi faptul că, în august 1993, majoritatea din Parlament nu a reuşit să ratifice Acordul de la Alma-Ata de aderare a R.Moldova la CSI).

Pe de altă parte, considerau că desfăşurarea unor alegeri parlamentare anticipate, în condițiile când Frontul Popular pierduse o parte importantă a electoratului iar alte formațiuni politice democratice încă nu se formaseră, însemna un risc prea mare pentru democrați – aceştia puteau să nu intre de-loc în viitorul parlament! Se impunea de urgență luarea unor decizii care să asigure revenirea deputaților în Parlament întrucât, conform legislației de atunci, dacă pe parcursul a două luni consecutive parlamentul nu se întrunea în şedințe în plen, acesta urma să fie dizolvat prin decret prezidențial. Cei pa-tru mizau pe faptul că – în urma demisiei lor – reprezentanții nomenclaturii din legislativ, având posibilitatea să preia funcțiile disponibilizate, negreşit nu vor mai pleda pentru alegeri anticipate şi, eventual, nu vor mai insista asu-pra organizării imediate a referendumului antiromânesc, oferind astfel timp pentru opoziție pentru a se pregăti de viitoarele alegeri. Evenimentele care au urmat au confirmat acest lucru.

Am zăbovit îndelung, până spre miezul nopții, când, pe nepusă masă, ne-am trezit cu un alt vizitator, deputatul V.B.! Am înțeles eu că era prieten, un fel de a zice, cu gazda, dar nu prea am înțeles acea vizită intempestivă la miez de noapte, şi nici faptul că nu a părut deloc surprins de prezența mea...Sau tocmai de aceea venise, cuprins de dorul de a mă revedea!?

În zilele următoare mă întâlnesc cu mai mulți politicieni şi parlamentari. Opiniile privind demisia celor patru sunt împărțite. Mulți consideră că în-lăturarea preşedintelui parlamentului era inevitabilă. „Greva parlamentară” declanşată de agrarieni şi rusofoni nu s-ar fi putut încheia decât prin dizol-

www.dacoromanica.ro

Page 463: Chişinău file de jurnal

462 · ION BISTREANU

varea parlamentului. Cei patru nu mai puteau conta decât pe cei o sută şi ceva de parlamentari din partea Frontului Popular, număr insuficient pentru a putea să îşi impună votul în momente cruciale. Alții consideră că demisia era necesară „pentru calmarea situației” – zic ei – întrucât tezele reunificării cu România susținute de unionişti „fac rău republicii, împiedică soluționarea crizei transnistrene, dezbină forțele politice interne”.

Copreşedintele grupului democrat din parlament,Gheorghe Ghimpu îmi spune că, personal, nu agreează demisia, care poate fi interpretată ca o recunoaştere a neputinței adevăratelor forțe patriotice; oricum, actuala situație din parlament nu va putea dura la nesfârşit şi, probabil, în toamnă vor fi organizate alegeri anticipate. Şi cu, şi fără preşedintele Moşanu noul proiect de constituție va fi luat foarte curând în dezbatere şi, în absența unei opoziții serioase, va fi adoptat în două trei luni, după care va fi supus referen-dumului. În schimb, M.Ghimpu, fratele lui, un înfocat militant al Frontului Popular, s-a arătat foarte indignat de ...trădare!! Se va lămuri şi el, peste câțiva ani, cam ce urmărea o parte a conducerii frontiste şi se va arunca în lupta po-litică pe alte baricade de partid...

Chişinăul primeşte vizita unei delegații militare din Marea Britanie. Oc-cidentul este interesat în verificarea îndeplinirii de către armata națională a Moldovei a prevederilor privind armele convenționale în Europa. Bineînțeles că delegația militară din Marea Britanie a discutat doar la Chişinău, nu s-a dus şi peste Nistru. Transnistria nu era în Europa, iar acolo era o altă armată „națională” care nu trebuia deranjată! Uriaşul arsenal de arme convenționale depozitate peste Nistru nu trebuia să se supună prevederilor acordurilor eu-ropene, mai ales că aparțineau de jure unui stat semnatar al acelor acorduri?

Guvernul de la Chişinău anunță că s-a luat decizia construirii unui port la confluența Prutului cu Dunărea, şi va dispune în prima etapă de 6-8 nave care, pentru început, vor avea ca bază portul Constanța. În pro-iect se prevede construirea unui terminal cu o capacitate de circa 4,5 mili-oane tone mărfuri anual. Responsabil: vice-premierul Valentin Kunev.

În august 1992, România dăruise Moldovei două nave de câte 4800 tone fiecare pentru a ajuta constituirea unei Companii de navigație şi pro-misese sprijin pentru construirea unui terminal pe acea mică porțiune de vreo 400 de metri de ieşire a Moldovei la Dunăre. La vreo două zile după apariția deciziei guvernului moldovean, fostul ministru al transporturilor, Traian Băsescu, declară că dacă ar fi din nou ministru al transporturilor, ar lua înapoi cele două nave, mai ales că nu s-a perfectat complet transfe-rul de proprietate: „Nu credeam atunci – declară ex-ministrul – că cele

www.dacoromanica.ro

Page 464: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 463

două nave româneşti s-ar putea să ajungă să facă parte din flota...CSI ! Am sperat, se pare, prea mult atunci, iar acum evoluția spre CSI a Republicii Moldova este foarte rapidă”.

Mi-au revenit în memorie demersurile mele, încă din februarie 1992, privind un alt mare proiect, convenit la nivel înalt, şi anume integrarea sis-temului de căi ferate al celor două state, prin trecerea ecartamentului căi-lor ferate moldovene la ecartamentul european. Într-o primă fază se pre-coniza construirea unei căi ferate Chişinău-Ungheni-Iaşi cu ecartament normal. Spre sfârşitul anului 1991 partea română predase Chişinăului un studiu de fesabilitate, la care nu primise nici un răspuns. Nu pot spune că demersurile au întâmpinat un refuz deschis. Dimpotrivă, la nivel guver-namental se exprima „întreaga disponibilitate”, însă la nivelul diverselor departamente ale ministerului transporturilor eram sufocat de fel de fel de contraargumente de ordin pur tehnic, destul de greu de înțeles mai ales că dialogurile mele se desfăşurau exclusiv în... limba rusă, conlocutorii fiind în covârşitoarea majoritate specialişti ruşi! Era din ce în ce mai evident că şi macazurile de pe calea ferată acționează doar pentru liniile cu ecarta-ment... CSI.

La Bucureşti, autoritățile române încearcă să creeze impresia că în relațiile cu Chişinăul lucrurile merg normal. Comitetul Interministerial pentru relațiile României cu Republica Moldova are o nouă reuniune, prezidată de coordonatorul comitetului, Teodor Meleşcanu. Sunt exami-nate acțiunile prioritare convenite cu partea moldoveană privind conlu-crarea în domeniile economiei, învățământului, culturii şi în alte sectoare de interes comun, măsurile necesare a fi întreprinse împreună pentru acce-lerarea integrării economice dintre cele două state româneşti, pentru con-solidarea spațiului cultural şi spiritual comun. În acest sens, s-a examinat stadiul pregătirii unor importane acțiuni care să fie convenite în viitorul apropiat cu Republica Moldova, pentru a facilita schimburile comerciale, colaborarea financiar-bancară, pregătirea de cadre, amplificarea conlucră-rii în alte domenii. Au fost analizate şi alte posibilități pentru a veni în în-tâmpinarea Republicii Moldova, pentru a o sprijini în şi mai mare măsură în depăşirea unor dificultăți economice.

La 2 februarie, cotidianul bucureştean Meridian publică un material senzațional: proiectul unui document privind „Unele elemente ale regimului juridic special al guvernării preconstituționale în Republica Moldova”.

Prima oară auzisem despre un atare proiect încă de la jumătatea lunii de-cembrie, când juristul O.N., făcând o trecere în revistă a situației politice din Moldova, mi-a prezentat doar câteva idei, care păreau mai degrabă nişte opi-

www.dacoromanica.ro

Page 465: Chişinău file de jurnal

464 · ION BISTREANU

nii menite să „umple” convorbirea pe care o aveam. Ulterior, un alt parlamen-tar, tot jurist de profesie, a fost ceva mai vorbăreț. Mi-a relatat – invocând acelaşi climat politic – că el şi încă doi colegi ai săi au avut o discuție pe tema unei guvernări preconstituționale chiar cu preşedintele Snegur care ar fi lăsat impresia că nu îi displace proiectul „dar nu s-a pronunțat deschis şi nici nu a avansat vreo altă sugestie”. În săptămânile următoare am ignorat discuțiile de mai sus, însă la apariția în presă a documentului respectiv am constatat că tot ce îmi relataseră cei trei se regăsea în text!

Ce prevedea, în esență, proiectul respectiv?„( ...) Durata guvernării preconstituționale: până la alegerea noului parla-

ment (...) În perioada regimului juridic special al guvernării preconstituționale se introduce un moratoriu asupra oricăror acțiuni publice destabilizatoare; sunt interzise grevele, demonstrațiile, mitingurile, pichetările şi alte acțiuni de stradă (inclusiv manifestațiile cultural-artistice în aer liber în zonele ur-bane).

Scopul şi necesitatea trecerii la regimul juridic special: oprirea destabi-lizării societății, urgentarea reformei economice, întărirea ordinei sociale şi a legalității, adică fortificarea statalității Republicii Moldova (inclusiv prin reducerea la minimum a pericolelor ce există astăzi de dispariție a statului moldovenesc)...

...Parlamentul în starea şi componența lui actuală nu poate îndeplini funcțiile nici de Legislativ, nici (cu atât mai mult) de Constituantă. Cauzele sunt cunoscute: neprofesionalismul şi incompetența majorității deputaților, destructivismul prezidiului, nestructurarea forțelor politice (în afară de frontişti care deseori domină situația), în sfârşit, epuizarea conținutului man-datelor odată cu proclamarea independenței Republicii Moldova (toți ca unul au fost aleşi în Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti de legislatura a XII-a).

Starea Parlamentului nu-i permite să soluționeze nici una din proble-mele stringente ale țării. Mai mult, deseori Parlamentul prin incapacitatea şi nedorința de a-şi asuma responsabilitatea este, de facto, obstacolul principal în calea soluționării acestor probleme (cum, bunăoară, în cazul Transnistriei). Dar astăzi nu pot fi desfăşurate nici alegeri normale (libere, directe etc) în parlament (nu au rost alegerile unui parlament legislativ fără reprezentarea raioanelor din estul şi sudul țării).

Este nevoie de o structură care, pe de o parte, va crea cadrul juridic nece-sar – Constituția Republicii Moldova – şi, pe de altă parte, creându-l, va con-tribui la formarea bazei juridice necesare soluționării conflictelor publice. O astfel de structură ar putea fi Adunarea Constituantă. Dar astăzi nu pot avea

www.dacoromanica.ro

Page 466: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 465

loc nici alegeri (în sensul „tradițional” al acestei noțiuni) în Constituantă. Cauzele sunt tot aceleaşi, ca şi în cazul imposibilității alegerilor parlamentare, în plus se mai adaugă şi un şir de cauze „contra” de esență psihologico-subiec-tivă... S-ar putea propune o variantă de transformare a actualului Parlament în Constituantă...Sarcinile Adunării Constituante sunt: elaborarea şi adopta-rea Constituției Republicii Moldova (care prevede şi „statutele speciale” ale Transnistriei, Găgăuz-Yeri) – până la 30.11.94.; desfăşurarea referendumului privind confirmarea Constituției – 12.94; desfăşurarea alegerilor în parla-mentul Republicii Moldova – 04.95...

Este creat organul de guvernare preconstituțională Consiliul de Stat pen-tru Securitate ...

Libertatea cuvântului şi a presei este admisă cu condiția reglementării stricte a răspunderii juridice pentru insultă, calomnie, dezinformare preme-ditată etc.(...).

Documentul de mai sus ar urma să fie prezentat în parlament de către preşedinte după o consultare prealabilă cu agrarienii şi rusofonii, iar în ca-zul în care Parlamentul respinge proiectul, se începe campania de strângere a semnăturilor pentru organizarea unui referendum(....).”

La 3 februarie, în parlamentul de la Chişinău au început dezbaterile pe marginea demisiei celor patru parlamentari. Din cei 258 deputați prezenți, la vot au participat numai 199. Pentru acceptarea demisiei lui Moşanu, Ha-dârcă şi Matei au votat 169 deputați. Demisia lui Nedelciuc a fost respinsă, însă acesta a insistat pentru acceptarea deciziei sale.

După vot, s-a trecut la discuții pe marginea candidaturilor pentru postul de preşedinte al parlamentului. Preşedintele, în mod ostentativ, nu a partici-pat la lucrări, anunțând cu mare pompă o vizită de lucru în provincie. Prima candidatură, pe care miza şi preşedintele Snegur, şi care era dată ca sigură, a fost cea a lui Victor Puşcaş, vicepreşedinte al parlamentului. Toate bune şi frumoase, un CV relativ convingător, simpatizanți – destui. În lipsa altor can-didaturi, alegerea sa era asigurată. La un moment dat, un deputat îl întreabă ce părere ar despre o eventuală conducere prezidențială în cazul adâncirii cri-zei politice din țară. Luat prin surprindere, Puşcaş a început să se încurce în argumente şi contraargumente, dar declarându-se, în principiu, în favoarea unui asemenea scenariu politic. Şi atunci a explodat bomba! Deputatul care îl interpelase a făcut trimitere directă la materialul publicat cu o zi înainte de ziarul Meridian. Nimeni nu îl citise, aşa că surpriza a fost totală. Bâlbâielile lui Puşcaş i-au fost fatale. Mulți au rămas cu impresia că el ar putea fi unul

www.dacoromanica.ro

Page 467: Chişinău file de jurnal

466 · ION BISTREANU

dintre autorii proiectului incriminat, aşa că visurile lui de a ajunge preşedinte al legislativului au fost năruite în câteva minute.

Eşecul acestei candidaturi a generat o nouă confuzie. În culise nu se pre-gătise o candidatură de rezervă. Au urmat propuneri timide, ad hoc, respin-geri imediate, astfel că s-a decis amânarea dezbaterilor pentru după amiază. Înainte de pauză, ambasadorul Petru Lucinschi ( încă deputat în parlament, deşi era de 8 luni ambasador la Moscova) anunță că nu va mai putea participa la lucrările de după amiază, întrucât trebuie să plece urgent la Moscova. La reluarea lucrărilor, „pentru că tot se zice că aşteptăm pe cineva să vină călare pe un cal alb”, un deputat îl propune pe... Petru Lucinschi care, altă surpriză, era prezent în sală! Şi cu asta jocurile au fost făcute! De ceea ce se temea cel mai mult preşedintele Snegur, nu a scăpat! Lucinschi este ales cu o majoritate confortabilă (213 voturi), şi cu 21 voturi împotrivă. Preferatul preşedintelui, Victor Puşcaş, a obținut doar 10 voturi...

Comentariile pe marginea articolului care spulberase visurile de mă-rire ale lui Puşcaş au continuat, însă. Proprezidențialii intervievați de presă susțineau că documentul ar fi, în fapt, o compilație din regulamente, co-duri preconstituționale sau de criză pe care orice stat serios şi le pregăteşte din timp. Stupid a fost un comentariu al agenției guvernamentale de presă care, după ce se întreba de ce materialul nu a apărut mai întâi în presa de la Chişinău, a simțit nevoia să comenteze pro domo: „la o adică, nu este cazul nici să se facă abstracție de o importantă forță armată, nici de o altă poliție, de dorința unei bune părți a populației să se facă ordine şi bine”.

Parlamentul a decis, totuşi, să creeze o comisie care să analizeze originile şi caracterul juridic al documentului. Imediat după aceasta, am primit vizita a trei parlamentari care m-au rugat să intervin la Bucureşti pentru a li se pune la dispoziție... originalul texului primit de redacția bucureşteană! „La ce v-ar ajuta?” – am întrebat curios. „Pentru a vedea pe ce hârtie a fost tipărit şi, ast-fel, să descoperim sursa...”!! Le-am explicat că „Meridian” este o publicație privată şi ar fi cel puțin straniu, dacă nu scandalos, ca oficialitățile române să facă un asemenea demers. Ca atare, dacă dânşii consideră că „originalul” este piesa principală a enigmei, să facă ei înşişi demersul respectiv. Bineînțeles că din „ancheta” comisiei nu a rezultat nimic şi în câteva zile toată povestea a fost dată uitării...

Cum a ajuns „Meridian” în posesia acestui document, care a existat într-adevăr (şi am avut personal dovezi incontestabile), este o altă poveste, mai lungă şi plină de suspans, cunoscută doar de două persoane, dintre care una a părăsit definitiv România...

Odată aleasă noua conducere a parlamentului, lucrurile au intrat pe

www.dacoromanica.ro

Page 468: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 467

făgaşul dorit de majoritari. La reluarea în plen a lucrărilor, la 8 februarie, a fost inclus pe ordinea de zi şi adoptat cu majoritate de voturi un nou proiect de hotărâre care prevedea, ca prioritară, elaborarea Constituției şi aprobarea acesteia prin referendum, precum şi urgentarea demersurilor vizând defini-rea statutului special al raioanelor din sudul şi din estul republicii. Peste câ-teva zile, legislativul a hotărât ca în decurs de trei săptămâni proiectul noii Constituții să fie prezentatparlamentului, dezbaterilor publice, aprobării şi referendumului.

Începând cu data de 9 februarie, compania AirMoldova a început să ope-reze pe ruta Chişinău-Bucureşti, cu avioane AN-24. Prima linie aeriană între cele două capitale....

După alegerea noului preşedinte al parlamentului, am solicitat, cum era şi normal, o vizită protocolară la Petru Lucinschi. Nu m-am mai grăbit să am „onoarea” de a fi primul diplomat care îi călca pragul, aceasta revenind – cum altfel, la vremuri noi? – ambasadorului Federației Ruse. De altfel, la numai două zile după realegere, Lucinschi a mers la Moscova, unde a avut o înde-lungă întrevedere cu liderul Sovietului Suprem, Hasbulatov. Am înțeles ulte-rior că tocmai din cauza acestei întâlniri, Elțân a refuzat să îl primească.

Întrevederea mea cu Lucinschi a avut loc „în doi”. M-a întâmpinat cu o jovialitate ostentativă, amabil, zâmbitor, dispus declarat pentru o „convorbire sinceră”. Îi citisem atent şi primul discurs în parlament, şi declarațiile ulte-rioare. Nu aşteptam lucruri de senzație. Şi aşa s-a şi exteriorizat: extrem de prudent şi laconic în legătură cu toate chestiunile la ordinea zilei; evitarea oricărei referiri la relațiile sale cu preşedintele Snegur; susținerea soluționării politice a conflictului transnistrean; dorința ca Moldova să aibă relații „echi-librate” cu Rusia şi România etc. După un expozeu privind viziunea sa asupra activității în continuare a parlamentului, am abordat, firesc, relația bilate-rală. Da, să dezvoltăm relațiile, să dezvoltăm cooperarea economică, să con-tinuăm schimburile culturale – a venit replica. Am remarcat că „integrarea” a lipsit cu desăvârşire. L-am întrebat ce o să facem cu Comisia parlamentară Chişinău-Bucureşti care fusese constituită cu două luni în urmă, în timpul vizitei preşedintelui Camerei Deputaților, informându-l că, la 11 februarie, la Bucureşti a fost aprobată componența nominală a părții române în această Comisie, preşedinte fiind chiar Adrian Năstase. Răspunsuri evazive. Va de-cide, totuşi, peste două luni, şi componența delegației moldovene în Comisie, cu el în frunte. Că această comisie nu a funcționat practic deloc, este o altă poveste.

www.dacoromanica.ro

Page 469: Chişinău file de jurnal

468 · ION BISTREANU

În finalul întrevederii, mi-a mărturisit că intenționează să facă în chiar următoarele zile o vizită scurtă, „de cunoaştere”, la Bucureşti.

Perfectarea vizitei a avut loc prin ambasada moldoveană la Bucureşti. Fac această precizare, pentru că, peste numai câteva zile, preşedintele Snegur mi-a reproşat că „m-am grăbit” să îi organizez o vizită la Bucureşti „celui care îmi este un mare duşman”! Asta după ce cu o lună în urmă mă reclamase că duc demnitari români la „duşmanii” domniei sale!!!

Până la plecarea mea de la Chişinău, m-am mai întâlnit cu Lucinschi de vreo trei ori, pe probleme punctuale.

La recepția de adio, de la sfârşitul lunii aprilie, am trimis, firesc, o invitație şi preşedintelui parlamentului. În jurul prânzului am primit un telefon de la Parlament, făcându-mi-se legătura cu Lucinschi. Mi-a spus că regretă că nu poate veni la recepție, întrucât în după amiaza aceleiaşi zile trebuia să plece la Moscova (unde locuia, în continuare, familia sa),dar, – şi aici a fost marea şi totala surpriză – ar fi bucuros să îşi ia personal „la revedere” şi că, dacă nu sunt ocupat, poate trece pe la ambasadă, peste o jumătate de oră!! Aş fi ipo-crit dacă nu aş recunoaşte că am fost măgulit ! A venit, singur, jovial, a dorit să bem un pahar de țuică, „adevărata băutură românească”, dar cum țuică n-aveam, am stat, împreună cu domnia sa şi cu doi din colaboratorii mei, la o discuție destinsă, neprotocolară, mai mult de o oră.

Am dicutate destule, dar am reținut, ca interesantă, doar discuția re-feritoare la limbă, aşa cum urma să fie definită în noua Constituție. La ni-vel public erau înfierbântate, în continuare, disputele asupra glotonimului „limbă moldovenească”, în contradicție flagrantă cu textul Declarației de Independență care evoca „legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Mol-dova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfa-betului latin”. Lucinschi a exprimat temerea că va fi o discuție lungă, cu dez-bateri aprinse. Personal – a zis – optează pentru includerea în Constituție, „vremelnic”, a unei formule ambigui: „limba de stat este limba vorbită de majoritatea populației”. „E adevărat – a continuat Lucinschi – nu sună deloc ştiințific, dar trebuie să ținem cont de realități, să nu uităm ce a generat Legea limbii adoptată în 1989” şi, ...ca suprem argument: „cred că nu e o dramă dacă nu folosim sintagma „limba română”, chiar şi V., consilier al domnului Ion Iliescu, care a fost zilele trecute pe la mine, a opinat că nu trebuie să ne cram-ponăm acum de sintagma „limba română” şi că esențial este că ne înțelegem...”.

În ultima mea comunicare către ministerul nostru de externe m-am referit şi la această ultimă parte a discuției cu Lucinschi, nedisimulându-mi revolta față de asemenea opinii ale unor persoane chiar din anturajul

www.dacoromanica.ro

Page 470: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 469

prezidențial. Nici o reacție, dar nici vreun reproş pentru textul destul de ne-diplomatic al mesajului meu...

...Lucinschi era un produs perfect al sistemului sovietic. Inteligent, co-municativ, ambițios, a parcurs, ca un adevărat oştean al partidului comu-nist, toate treptele de la activist al comsomolului până la secretar şi membru al Biroului Politic al CC al PCUS, fiind singurul moldovean care a avut o asemenea ascensiune. Mai mult, şi-a schimbat cu aceeaşi abilitate care-l ca-racteriza, costumul de activist de tip vechi, îmbrăcat pe timpul lui Hruşciov, cu cel de activist de tip nou – deja pe alte trepte ierarhice – în timpul lui Brej-nev, Andropov, Cernenko, şi, în final, cu cel de restructurator, după modelul garderobei ideologice a perioadei gorbacioviene. Flerul politic l-a ajutat să îşi creeze imaginea unui reformator moderat în timpul resurecției naționale din Moldova anilor 1990-1991. A ştiut să se retragă discret din prim planul politicii moldovene, după pierderea alegerilor din 1990 pentru preşedinția parlamentului, refugiindu-se la Moscova. A lucrat un timp în cadrul noilor instituții ruse, mai exact la Academia de Ştiințe a Federației Ruse, după care a revenit „pe un cal alb” în prim planul politicii moldovene, aşa cum previziona obsesiv Snegur, încheindu-şi triumfal cariera politică în fotoliul de preşedinte al Republicii Moldova (1996-2000).

Era al doilea preşedinte moldovean (născut la 27 ianuarie 1940) născut în România interbelică, primul fiind Snegur (născut la 17 ianuarie 1940). Iată doi preşedinți care, dacă s-ar fi realizat Unirea, ar fi obținut printre primii bu-letin românesc, având certificate de naştere emise de autoritățile române!

Mult timp după alegerea sa ca preşedinte al parlamentului, am auzit nu-mai cuvinte frumoase la adresa lui din partea unui număr mare de intelectu-ali moldoveni, care îşi aminteau de relaxarea culturală din perioada în care a fost prim-secretar al PC din RSSM, de sprijinul pe care l-a dat, direct sau, cum se zice, „închizînd ochii”, introducerii grafiei latine, adoptării drapelului tricolor, a stemei şi multe-multe altele. Participa cu regularitate la manifes-tările culturale organizate de ministerul culturii sau de uniunile de creație şi era de fiecare dată aplaudat la scenă deschisă. Aceasta îmi amintea entuzias-mul intelectualilor români, în discuții private, normal, din a doua jumătate a anilor ’60, cînd în eşalonul superior al partidului fusese promovat Dumitru Popescu, sau „Popescu Dumnezeu”, cum era alintat de scriitori şi ziarişti....

Pe Lucinschi avusesem ocazia să îl cunosc în primăvara anului 1977, când l-am însoțit pe ambasadorul nostru la Moscova, care efectua prima vizită ofi-cială a unui ambasador român la Chişinău după 1945. Am avut întâlniri cu primul secretar Bodiul, cu prim-ministrul Grossu, convorbirile cu aceştia desfăşurându-se exclusiv în limba rusă. A treia vizită a fost planificată la pri-

www.dacoromanica.ro

Page 471: Chişinău file de jurnal

470 · ION BISTREANU

mul secretar de partid al oraşului Chişinău, Petru Lucinschi. „Bună ziua, bine ați venit la noi!” au fost cuvintele cu care ne-a întâmpinat, rostite într-o im-pecabilă limbă română. Conținutul convorbirii nu s-a deosebit de cel al celor precedente: relatări despre realizări minunate, perspective luminoase, dis-ponibilitatea de a dezvolta relații cu România socialistă etc. Au contat însă, pentru noi, acele cuvinte rostite în română la intrarea în cabinet. În timpul celor două zile ale vizite am mai avut ocazia să vorbim limba română doar cu un preşedinte de soviet local, care ne-a însoțit în vizită la barajul Stânca-Costeşti...

Ultima oară l-am revăzut la întâlnirea trilaterală de la începutul lunii iu-lie 1997, între preşedinții României, Ucrainei şi R. Moldova. Atunci, gazdele ucrainiene au organizat o plimbare cu vaporul pe brațul Chilia. Preşedinții au călătorit cu o navă separată, restul delegațiilor – miniştri, consilieri,experți – pe o altă navă. La escala de la Vîlkovo, şeful protocolului de stat ucrainian m-a invitat pe nava prezidențială. Ce se întâmplase? Lucinschi a întrebat: unde este prietenul meu, ambasadorul Bistreanu? şi atunci protocolul s-a conformat. Am trecut pe nava preşedinților. Lucinschi m-a întâmpinat foarte cald, m-a îmbrățişat... Kucima l-a întrebat: „de unde îl cunoşti tu pe ambasa-dor?”. „Eee, de mulți ani, încă înainte de a deveni preşedinte...”. „Daaa? – a zis Kucima – şi eu l-am cunoscut înainte chiar de a mă decide să candidez la preşedinție, după ce îmi dădusem demisia din postul de premier”. Lucinschi mi s-a adresat cu „ ai mână bună la preşedinți!”. „Se pare că da, mulți dintre cei cu care m-am întâlnit la un moment dat au devenit ulterior preşedinți”- am continuat eu. În acel moment, preşedintele Constantinescu s-a retras să dis-cute ceva, chipurile, cu Zoe Petre, consilier prezidențial. Cred că îi era teamă că îl voi nominaliza şi pe el, deoarece cu un an înainte de a fi ales preşedinte, îi fusesem gazdă vreo trei zile la Kiev, unde venise la o aniversare a universității din capitala ucrainiană, în calitate de rector al Universității Bucureşti!

Şi, din nou o mică paranteză, tot în legătură cu Lucinschi. Nu ştiu în ce mod, sau poate ştiu! – afişata amabilitate, zâmbetul nelipsit, modul agrea-bil de a purta un dialog pe orice temă – l-a „cucerit” pe preşedintele Con-stantinescu, acesta fiind deosebit de încântat de relația lui specială cu omo-logul moldovean. Şi Lucinschi a speculat acest lucru. La un moment dat, prin toamna anului 1999, aproape că l-a convins pe preşedintele nostru de cât de grozav ar fi ca România să adere la pe atunci mult lăudatul GUAM şi i-a transmis lui Şevardnadze că țara noastră este dispusă să adere la această organizație. Liderul georgian s-a grăbit să facă public acest lucru, ceea ce a provocat o oarecare surprindere în cercurile politice. A fost nevoie de mult tact din partea ministerului nostru şi de intuiția feminină a consilierului

www.dacoromanica.ro

Page 472: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 471

prezidențial Zoe Petre pentru a tempera elanul avântării într-o organizație care, după cum s-a dovedit ulterior, a fost un eşec, în pofida „stimulilor” po-litici şi materiali primiți dintr-o anume mare capitală. Şi a mai fost o întâm-plare, tot cu implicarea lui Lucinschi. În toamna anului 1999, în urma unor consultări la nivelul directorilor direcțiilor de zonă din ministerele de externe român şi rus, omologul meu rus a promis că va avansa propunerea ca, până la sfârşitul lunii octombrie, premierul Radu Vasile să efectueze o vizită oficială la Moscova, la invitația premierului Putin.Vizita a avut loc, însă la sfârşitul lu-nii noiembrie. Partenerul meu de consultări mi-a spus, în glumă, că aşteaptă mulțumiri pentru faptul că s-a ținut de cuvânt. I-am răspuns tot în glumă: nu, pentru că te-ai angajat să programezi vizita în octombrie, or ai întârziat o lună. Şi, în acel moment, discuția noastră a devenit serioasă, diplomatul meu destăinuindu-mi că vizita a fost amânată la cererea ...preşedintelui Constan-tinescu, care a intervenit prin acelaşi Lucinschi ca prima vizită la Moscova să o efectueze domnia sa. Propunerea i-a fost prezentată lui Elțîn, care s-a inte-resat dacă este convenit tratatul de bază. La răspunsul negativ al ministrului rus de externe, Elțîn a hotărât: „atunci faceți vizita premierului”. În context, diplomatul rus m-a întrebat care sunt relațiile dintre Emil Constantinescu şi Radu Vasile. Ce puteam să îi răspund decît că sunt normale, amândoi făcând parte din Convenția Democrată aflată la putere. După prânzul oficial, P., se-cretar de stat, mi-a spus că omologul lui rus l-a întrebat care sunt relațiile din-tre preşedintele şi premierul nostru! I-am relatat şi discuția mea anterioară. P., fost asistent la ASE al lui Radu Vasile, i-a povestit toate acestea premieru-lui. Iar timida şi discreta consilieră de presă a acestuia a strecurat „senzația” ziariştilor B.C. şi A.C., care în avion m-au întrebat „dacă este adevărat că...” etc etc . „Habar nu am – am răspuns – dar hai să zicem ca ar fi aşa, la ce v-ar folosi?” Nu au folosit informația. Dar peste numai câteva zile, premierul a demisionat la presiunea preşedintelui Constantinescu. Dezvăluirea de mai sus nu constituie o exclusivitate. Dacă Radu Vasile nu ar fi prezentat-o, într-o variantă ceva mai seacă, în memoriile sale, nu aş fi evocat-o nici eu.

După câțiva ani am răsfoit una din cărțile de memorii ale lui Lucinschi. Ofer cititorului, spre reflecție, câteva extrase. Comentariile mele ar fi de prisos.

„...De aceea, când se vorbeşte mereu despre unire, efectul este aproape invers, pentru că ea, unirea, este percepută ca o impunere, ca o constrângere, ca o silnicie, mai ales în situaţia de astăzi, când populaţia Republicii Moldova este atât de amestecată. Apoi să nu uităm că în acest caz iniţiativa ar trebui să aparţină celui mai mic, adică Moldovei, şi nu României...”

„...Deci, există sute de mii de variante de cooperare şi convieţuire fără

www.dacoromanica.ro

Page 473: Chişinău file de jurnal

472 · ION BISTREANU

a afecta statutul acesta al nostru de a trăi în case separate. Ce-i rău în asta? Maximum ce se poate face e să recunoaştem existenţa a două românităţi, după modelul austro-german. Ca un pas de apropiere ar putea servi sintagma „două state care vorbesc aceeaşi limbă”. Atunci o vom termina, odată şi pen-tru totdeauna, cu tensiunile şi disensiunile; în ce limbă vorbim, de unde ve-nim şi cine suntem; cu „î” din „a” şi cu „â” din „i” etc. etc. Două state separate care vorbesc aceeaşi limbă şi care se numesc România şi, respectiv, Republica Moldova. Deci, două ţări diferite, dar care au areal cultural comun. Şi fiindcă Austria (Moldova) e mai mică şi mai săracă, multe lucruri şi le asumă Ger-mania (România), pentru că are un potenţial economic mai pe potriva ne-cesităţilor spaţiului cultural comun. Iată asta ar fi, într-adevăr, o colaborare frăţească...”.

„...În proiectul prezentat iniţial în prima Comisie pentru elaborarea Constituţiei drept limbă oficială a Republicii Moldova era propusă limba „română”. Pe parcursul discuţiilor ulterioare s-a ajuns la varianta: „română” – în paranteze „moldovenească”, apoi, invers, „moldovenească”, în paranteze „română”; pe urmă, „moldovenească”, în paranteze „identică limbii române”, pentru ca, în final, să se ajungă la „moldovenească” şi… punctum. Bunăoară, atât unele forţe interne, cât şi externe insistă ca în Moldova să fie decretate două limbi de stat: româna şi rusa. Există ţări cu două şi chiar mai multe limbi de stat, oficiale. Ar putea fi aplicat şi la noi un asemenea model, dar peste mulţi ani, când limba română va prinde rădăcini viguroase, îşi va consolida prestigiul în toate sferele activităţii socio-umane. Dacă, să admitem, astăzi, în Moldova rusa ar fi decretată  limbă oficială, aceasta ar marginaliza treptat româna. Astfel s-ar reedita situaţia condamnabilă de până la 1990, cu toate consecinţele negative ce decurg de aici. În primul rând, ar apărea din nou ba-ricade între moldoveni şi ruşi, ca la sfârşitul anilor ’80...”.

„...Republica Moldova este ţara noastră de origine, România este ţara noastră de tranzit, Europa este ţara noastră de destinaţie...”.

* * *În seara zilei de 7 februarie am fost sunat de ministrul Țâu, care, cu vo-

cea-i domoală, m-a întrebat dacă mă uit la televizor. Chiar mă uitam, la un film, dar, amintindu-mi de telefonul din decembrie şi intuind că avea să ur-meze o nouă „surpriză”, am răspus negativ, întrebându-l, la rândul meu dacă este ceva interesant ce merită vizionat. „Păi, da, românii voştri ațâță iar lumea în Piața Marii Adunări Naționale”. „Care români, întreb, pentru că eu nu am cunoştință de vizita cuiva de la Bucureşti”. „Mircea Druc cu ai lui iar vorbesc despre unire”, vine răspunsul. Nu m-am mai abținut şi, pe un ton destul de

www.dacoromanica.ro

Page 474: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 473

iritat, i-am spus că românul despre care vorbeşte este conațional de-al dom-nisei sale pe care îl cunoaşte foarte bine, mai ales că sunt şi vecini de apar-tament chiar în centrul Chişinăului (aflasem că, prin celebra privatizare a locuințelor din 1990, premierul Mircea Druc îşi cumpărase, alături de mulți alți demnitari – printre care şi Țâu – un apartament într-unul din luxoasele blocuri ale vechii nomenclaturi de partid. După ce şi-au făcut poftele – au fost privatizate cca 60 apartamente din fondul locativ special – hotărârea re-spectivă de guvern a fost...anulată). „Da, dar acum Druc este cetățean român, a candidat chiar la preşedinție. Am fost însărcinat să vă transmit că domnul Snegur nu mai consideră oportună vizita sa la Bucureşti” îmi spune pe un ton grav ministrul. „OK, dacă domnia sa nu mai consideră oportună vizita, am să informez în consecință Bucureştiul”. „Mulțam, dar am dori să avem şi o reacție de la Bucureşti”, nu se lasă interlocutorul meu. „Domnule ministru, zic, ce reacție ați dori? Să vă implorăm să faceți vizita? Sau să condamnăm manifestațiile de la Chişinău? Vă asigur că, ştiind respectul conducerii țării mele pentru deciziile suverane pe care le ia conducerea R.Moldova, vom lua doar notă, fără comentarii publice privind această decizie, mai ales că vizita nu a fost anunțată în presă”. „Noi plecăm mâine după amiaza la Moscova, poate până la prânz aveți vreun răspuns al Bucureştiului”, încheie Țâu.

Ce se întâmplase atât de grav, încât să determine anularea unei vizite prezidențiale? În acea zi de duminică, FPCD organizase un nou miting, la care au participat cîteva mii de persoane, printre care şi Mircea Druc, care au avertizat asupra pericolului restaurării unui nou regim totalitar şi au protes-tat împotriva politicii „stăpânirii proruse” de aservire totală a Basarabiei față de Moscova. Nimic nou sub soare. Erau unul din multele mitinguri pe care FPCD le organiza în acea perioadă şi la care mesajele erau aceleaşi ca la mitin-gul încriminat de Țâu. Cred mai degrabă că hotărârea lui Snegur de a-şi anula vizita la Bucureşti a fost determinată de vizita pe care o începea a doua zi la Moscova, unde putea să se laude lui Elțîn cu „fermitatea” pe care o manifestă în relațiile cu Bucureştiul.

In aceeaşi seară am informat Bucureştiul asupra discuției cu Țâu, propu-nând să se ia doar notă de cele transmise. În cursul dimineții de luni, în baza instrucțiunilor primite prompt de la Bucureşti, m-am întâlnit cu ministrul de externe căruia i-am comunicat că partea română „a luat notă” de decizia preşedintelui Snegur. Atît! Ministrul a rămas complet blocat: „partea ro-mână nu are alte propuneri în legătură cu întâlnirea celor doi preşedinți?” – eu răspunzându-i cu un sec „NU”. Ministrul şi-a exprimat speranța că, după reîntoarcerea sa de la Moscova îi voi da veşti mai bune!

Bineînțeles că nici în zilele, nici în săptămânile următoare nu am avut ce

www.dacoromanica.ro

Page 475: Chişinău file de jurnal

474 · ION BISTREANU

să îi comunic, în afară de faptul că Bucureştiul a luat notă de decizia de a se anula vizita preşedintelui Snegur, vizită care va avea loc abia peste cinci luni, în iulie.

Puține informații despre vizita la Moscova (8-9 februarie) a preşedintelui Snegur. Din câte mi-a relatat un membru a delegației moldovene, cei doi preşedinți au discutat marea parte a timpului „în doi”. Dar frazele generale cum că „ambii preşedinți s-au pronunțat pentru activizarea dialogului asupra statutului Transnistriei, de care depinde retragerea armatei ruse” dădeau de înțeles că nu s-a convenit nimic de substanță. Cred că, aşa cum am înțeles din relatările interlocutorului meu, principalul obstacol îl constituia, în continu-are, statutul viitor al Transnistriei, Moscova insistând pe formula federală. La reîntoarecerea la Chişinău, Snegur face o declarație extrem de optimistă cum că grupul Ilaşcu va fi transmis organelor legale ale Republicii Moldova; în declarația comună, el şi Elțîn lansaseră un apel prin care cereau „autorităților locale corespunzătoare din zona de conflict să dea dovadă de îngăduință şi omenie în privința persoanelor arestate în timpul tragicelor evenimente din vara anului 1992...”

Mai interesante mi-au părut rezultatele vizitei pe componenta econo-mică şi nu atât anunțarea semnării protocolului de schimburi comerciale pe anul în curs, cât declarațiile premierului Sangheli: economia Moldovei are nevoie de 4 milioane tone țiței, însă doar 2 milioane de tone vor fi importate din Rusia, pentru restul se poartă negocieri cu firme din Kuweit. Premierul a revenit asupra dorinței de a investi în construcția celui de al doilea reactor de la Cernavodă. A fost doar un mesaj pentru presă, fără a fi urmat de vreun nou demers oficial pe lângă guvernul român.

Atmosferă confuză în continuare la Chişinău. Chiar în zilele în care Sne-gur se afla la Moscova, în oraş au început să fie răspândite nişte foi volante, fără autor, în care Moşanu şi ceilalți demisionari erau acuzați de demagogie politică, de chemări „agresive” la Unirea cu România şi de organizarea de provocări împotriva organelor de ordine. Şi, cum altfel?, nelipsitele acuze că aceştia ar fi fost colaboratori ai KGB. Prin unele fițuici de presă apar chiar diverse „nume conspirative” ale acestora! Suspectam în continuare că autorul acestor scurgeri era N.A., un apropiat colaborator al preşedintelui, care avea un frate care lucra la ministerul securității, unde, probabil, avea acces la unele dosare ale fostului KGB. Zic „la unele” pentru că era deja cunoscut faptul că aproape întreaga arhivă a KGB fusese evacuată încă din 1990 la Tiraspol.

Lucinschi declară că prima urgență a legislativului o constituie adopta-rea legii electorale şi determinarea statutului raioanelor din stânga Nistrului, precum şi soluționarea problemei găgăuze. Câteva zile mai târziu va anunța

www.dacoromanica.ro

Page 476: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 475

că Chişinăul este dispus să facă serioase concesii şi compromisuri în legătură cu statutul Transnistriei, subliniind că situația în Moldova s-a modificat radi-cal după schimbările la vârful conducerii. Se dovedeşte că şi el a devenit parti-zanul ideii că unionismul şi proromânismul unor lideri din jurul lui Moşanu ar fi fost cauza intransigenței separatiştilor.

Hotărît lucru, pentru generalul Lebed interviurile rămân un drog de care nu se poate lecui. De această dată, alege, la 11 februarie, publicația Nezavisi-most din Ucraina. Înțeleg din cele declarate că, peste noapte, Snegur i-a deve-nit drag, deoarece laudă şi chiar „sprijină” pozițiile publice critice ale acestuia față de forțele proromâneşti. Conchide că, în acest fel s-au creat premisele „înmormântării oficiale” a Frontului Popular. Generalul plânge şi de mila Re-publicii Moldova, considerând că deschiderea frontierei acesteia cu România a dus la jefuirea populației şi la ruperea Moldovei de Rusia!

Nici Mircea Snegur nu şomează. Organizează, la 12 februarie, o mare în-trunire republicană cu conducătorii din complexul agroindustrial. Normal, a analizat situația social-economică, a dat, cum se cade bine unui conducător, indicații. În continuare, însă, excitat încă de discursul din 24 decembrie, se avântă iar în lupta cu „inamicii”: unioniştii sunt numiți „politicieni ratați”, „veşnici revoluționari de profesie”... „Afirmam în declarația din 24 decem-brie, reafirm şi acum, cuvânt cu cuvânt: sunt ferm convins că anume cam-pania declanşată împotriva statalității Republicii Moldova subminează vita-litatea idealurilor naționale, sporeşte românofobia, pregăteşte terenul pentru venirea la putere a forțelor ce nu îşi ascund nostalgia pentru neîndepărtatul trecut. Nu mă dezic nici de celelalte teze de bază conținute în declarație, relu-ându-le aici, pentru a pune capăt speculațiilor şi minciunilor încurajate de că-tre oponenții mei mai vechi şi mai noi, atât în mass-media, cât şi la mitinguri, chiar şi de la tribuna centrală a parlamentului...” . Nu a uitat nici „minciuna” privind planul secret de instaurare a regimului juridic special, făcând trimi-tere directă la articolul din „Meridian” care a fost preluat „ca la comandă în toate ziarele de orientare unionistă de la Chişinău”. Şi, atins în orgoliul pro-priu, nu uită să precizeze că „descoperirea acestui pseudodocument a coincis în timp cu publicarea altor articole calomnioase, ce vizează direct sau indirect persoana preşedintelui Republicii Moldova. „Sincronizarea, se pare, nu este deloc întâmplătoare nici de această dată. Este vorba, bineînțeles, de acțiuni bine chibzuite şi dirijate abil, la un sporit nivel profesional”.

Şi, în finalul discursului, marea diversiune: „de fapt, toate câte se întâm-plă în ultima vreme vorbesc cu prisosință de faptul că se urzeşte planul unei adevărate lovituri de stat ce are drept scop răsturnarea prin violență a puterii legale, distrugerea instituțiilor constituționale şi instaurarea dictaturii stră-

www.dacoromanica.ro

Page 477: Chişinău file de jurnal

476 · ION BISTREANU

zii, pentru a crea condiții care a facilita realizarea, măcar pe această cale, a scopurilor ce şi le propune Consiliul Național al Unirii. În calitatea mea de preşedinte al republicii, doresc să previn poporul de existența acestui pericol, care este destul de real în condițiile noastre geopolitice şi ale raportului de forțe cu concepere antagonistă a soartei noastre pe mai departe. Aventurierii au trecut de la sloganuri teoretice la acțiuni practice. Să fim vigilenți”.

Probabil intrigat că avertismentul său lansat în urmă cu câteva zile în legătură cu „pregătirea unei lovituri de stat” nu a avut ecoul dorit, Mircea Snegur dezvăluie din nou, la 18 februarie, obsesia sa privind puciul! „Aceasta este o intuiție a mea proprie care se bazează pe tot ce se întâmplă în republică. Am în vedere materialele din presă din ultimele trei luni, mitingurile cu di-ferite chemări, manifestațiile din preajma reşedinței şi domiciliului meu cu scandarea a fel de fel de lozinci, inclusiv conținutul lozincilor afişate chiar în centrul oraşului de tipul „Fraților! Să nimicim sneguriştii, sangheliştii, cu toate neamurile lor!”, „Să ne unim cu patria-mamă – România!”, „Doi tră-dători umblă prin republică şi agită lumea pentru a băga capul în jugul im-periului sovietic prin referendum!” „ Moartea lor – unica noastră salvare!”, „Intrarea în CSI înseamnă a pierde totul!” ş.a.m.d. Sunt şi alte probe, inclu-siv venirea unui grup de voluntari în frunte cu Vasile Roman de la Orhei, cu nişte cerințe în fața parlamentului şi declarația acestui lider al voluntarilor la televiziune, la radio, chemările de la un miting al unei tinere de „a-i lua pe cei de la conducere cu luneta” etc. Acestea nu sunt lucruri simple. Acestea sunt lucruri care trebuie să ne pună pe gânduri”.

Iar într-un interviu acordat BBC, preşedintele precizează: „declarația a fost despre o posibilă, eventuală lovitură de stat, reieşind din intuițiile proprii în legătură cu evenimentele din ultimul timp, cu activitatea elementelor di-structive –n-aş dori să le nominalizez...”

Procurorul general declară, la insistența presei, că nu ştie nimic despre o tentativă de lovitură de stat. Mulți dintre cunoscuții mei se amuză. Scriitori, artişti, departe de lumea politică, sunt mai preocupați de cum să trăiască ceva mai bine. Creşterea prețurilor este adevăratul puci, îmi spune artistul A.N. Altul îmi mărturiseşte că doreşte „să se mute cu traiul” şi mă întreabă ce îi pu-tem noi oferi la Bucureşti – casă, serviciu – dacă merge acolo! Ce să-i spun?

La 19 februarie m-am hotărât să îi fac o vizită preşedintelui Snegur. M-a primit chiar în aceeaşi seară. Televiziune, fotografi, strângeri de mână, calde cuvinte de salut, în fine – tot tacâmul pentru o asemenea întâlnire care urma să fie evocată în aceeaşi seară la televiziunea națională! După care a invitat pe toată lumea să părăsească salonul. Aveam deja condiții pentru o discuție liberă, care să nu mai fie notată cu conştiinciozitate, până la virgulă, de

www.dacoromanica.ro

Page 478: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 477

asistenți. Snegur a intrat brusc în subiect. „Domnule Ion, ce ai zice dacă mi-aş da demisia? Am mimat o surpriză totală: „Cum să vă dați demisia, domnule preşedinte? Cui lăsați poporul ăsta??”. „Daa, la asta m-am gândit şi eu: pe mâna cui las soarta poporului?” a continuat Snegur, după care mi-a expus şi unele din motivele pentru care a fost, pentru o clipă, tentat să recurgă la un gest dramatic. Printre aceste motive era şi ...revenirea la Chişinău – şi nu ori-cum – a lui Petru Lucinschi! Şi – primul reproş adresat mie personal: „nu mă aşteptam să îi organizezi aşa repede o vizită la Bucureşti”. A rămas fără replică atunci când i-am spus că nu numai că nu am perfectat vizita, dar am aflat de ea de la Bucureşti, întrucât „a fost perfectată, în toate detaliile, de ambasadorul dvs. la Bucureşti”. A fost un soi de lovitură sub centură, pentru că ştiam chiar din anturajul prezidențial că Aurelian Dănilă îl informa prio-ritar şi deseori exclusiv pe preşedintele Snegur (chiar înainte de a-şi informa propriul minister de externe) asupra a tot ceea ce se întâmpla şi se vorbea la Bucureşti cu referire la Moldova.

În continuarea discuției am abordat mai multe probleme de pe agenda curentă a relațiilor bilaterale, primind din partea preşedintelui răspunsuri la chestiuni care trenau de ceva vreme. Apoi discuția noastră a reintrat pe făgaşul „destăinuirilor” personale. Şi au fost multe, cu referiri concrete la oameni politici, la oameni de cultură, la evenimente, la chestiuni chiar din viața personală. Nu este, cred, cazul să le detaliez. În afară de una: supărarea preşedintelui față de „prea desele şi nemeritatele critici” la care este supus de către presa din România, de care ia cunoştință din dosarele pe care i le pre-zintă zilnic consilierii săi. Cel mai mult îl supărau epitetele de „trădător” şi de „om vândut ruşilor”. „Dar consilierii dumneavoastră vă prezintă şi un dosar cu ceea ce nu scrie presa română despre dumneavoastră?”, l-am întrebat di-rect. Nu a înțeles la ce mă refer, şi atunci i-am reamintit şi declarațiile pe care le-a făcut unor publicații ruseşti, declarații nu prea prietenoase la adresa noas-tră, şi articolele scrise de ginerele său, duşmănoase, ofensatoare chiar, şi alte câteva luări de poziție ale unora din consilierii săi intimi, asupra cărora presa română a păstrat tăcere. I-am reamintit şi unele remarci nu prea prieteneşti din cuvântarea sa din decembrie, cu precizarea că „sunt convins că, la o pro-ximă întâlnire cu preşedintele Iliescu veți reuşi să risipiți multe din nedumeri-rile noastre în legătură cu acest discurs” etc. Mi-a oferit destule explicații din care am tras concluzia că este o persoană deosebit de suspicioasă, orgolioasă, hipersensibilă la critici. I-am acordat, totuşi, şi circumstanțe atenuante: în-treaga sa carieră şi-o petrecuse în posturi de conducere, într-o perioadă când critica unui lider era permisă doar atunci când urma să fie „decapitat”. Greu de înțeles, nu numai de către el, dar şi de lideri din alte state ieşite din „lagărul

www.dacoromanica.ro

Page 479: Chişinău file de jurnal

478 · ION BISTREANU

socialist” că regulile realei democrații sunt total diferite de fosta „democrație socialistă”.

Normal, televiziunea a prezentat imagini de la întrevedere, însoțite şi de un comentariu în care se menționa, printre altele, că noi doi am făcut „o amănunțită analiză a relațiilor dintre cele două state în diverse domenii” şi că „am constatat că este necesar ca aceste relații să fie aprofundate în conti-nuare”. Cred că preşedintele a considerat oportun să folosească întrevederea pentru a prezenta opiniei publice preocuparea sa pentru relațiile cu România, în contextul în care presa, chiar şi cea proguvernamentală, sesiza o răcire evi-dentă a acestor relații.

* * *Colonelul Viktor Alksnis şi doi deputați ruşi fac o vizită la Tiraspol unde

declară, la 15 februarie, că „popoarele fostei URSS sunt hotărâte să restabi-lească statul unitar” şi că „Republica Nistreană este acea fâşie de pământ pe care spiritul Uniunii a supraviețuit şi de unde va începe restaurarea URSS”.

Sîmbătă 20 febr. Lebed este declarat cetățean de onoare al Tighinei şi i se înmânează cheia simbolică a oraşului.

* * *Marți 23 februarie, Lucinschi, în drum spre Istanbul unde va participa la

reuniunea constituirii Adunării Parlamentare a OCEMN, se opreşte o zi la Bucureşti. Este primit de preşedinte, conferă cu Oliviu Gherman şi Adrian Năstase, preşedinții celor două Camere ale parlamentului. „Avem multe probleme de discutat. Vom proceda la un schimb de păreri foarte important pentru relațiile dintre țările noastre. Pentru noi contează foarte mult părerea conducerii României în această direcție. Voi expune situația din Moldova, in-clusiv din parlamentul moldovenesc, şi acest schimb de păreri va fi fructuos pentru noi”. Voi afla, ceva mai târziu, inclusiv de la Lucinschi, ceva detalii despre convorbirile avute. „Nimic deosebit de semnalat”, cum se uzitează a se consemna într-un anumit tip de procese verbale! Din câte am înțeles chiar de la liderul moldovean, au fost mai mult tatonări de ambele părți: „dialogul a contribuit la o mai bună cunoaştere a opiniilor noastre asupra unor chestiuni concrete ale relațiilor bilaterale şi ale vieții internaționale”, a rezumat Lucin-schi. Ceva mai târziu, unul din onorabilii săi conlocutori de la Bucureşti mi-a spus:„Lucinschi este un tip alunecos. Vorbeşte mult, frumos dar abstract. Îşi pune amprenta pregătirea sa filosofică. Cred că va fi, totuşi, un partener agreabil, rațional, care va evita polemicile publice, ceea ce este esențial. Ca

www.dacoromanica.ro

Page 480: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 479

preşedinte al parlamentului, nu va putea face multe în apropierea dintre sta-tele noastre, aşa cum am dori-o noi. Va conta mult şi relația sa cu preşedintele Snegur”.

În aceeaşi zi, în cadrul unei conferințe de presă a preşedinelui Ion Iliescu înregistrez o primă reacție, extrem de nuanțată, la evenimentele din Moldova: „independent de evoluțiile interne în structurile instituțiilor publice ale Re-publicii Moldova şi ale persoanelor care sunt mandatate să desfăşoare această activitate, datoria noastră politică este să menținem cursul stabilit împreună, de dezvoltare a raporturilor noastre de extindere, de consolidare a relațiilor economice, culturale, ale promovării unui program de integrare economică, al realizării spațiului spiritual comun...”. Iliescu anunță, fără a preciza o dată anume, că toate aceste probleme vor face obiectul unei întâlniri între premi-erii celor două state: „se lucrează din acest punct de vedere, pentru a relua tot programul de dezvoltare a relațiilor economice directe şi a unor forme de coperare economică”. Din păcate, vor trece luni şi ani până când va avea loc o o nouă întâlnire a premierilor celor „două state româneşti”. Şi nu numai din vina Chişinăului...

Ziarul de limbă rusă Kișiniovskie novosti ( 27 februarie), preia din zia-rul cernăuțean Bucovina un articol în care, în baza unei scrisori anonime pri-mite, chipurile, de la un lucrător al SRI, se afirmă că în România s-ar pregăti „terorişti profesionişti care trebuie să devină un instrument în înfăptuirea unei lovituri de stat în Republica Moldova, în organizarea unor acte teroriste în Basarabia, Bucovina şi regiunea Odesa”. Informațiile sunt dezmințite de purtătorul de cuvânt al guvernului român. Cei de la ziarul moldovean îmi solicită un comentariu. „Cum adică, dacă pregătim ceva în cel mai mare se-cret, eu să vă ofer pe tavă detalii?”, îi spun ziaristului, după care îl trimit, deja pe un ton serios, la declarația guvernului nostru. Lungim discuția la o ceaşcă de cafea. Este născut în Chişinău, ambii părinți fiind de naționalitate rusă. „Vă simțiți discriminați de moldoveni?”, îl întreb. „Nici vorbă, cei mai mulți prieteni ai mei sunt moldoveni pur-sânge”, vine răspunsul. Este numai de câteva luni angajat la ziar. Îl întreb de ce, preluând articolul din presa ucrainiană, nu au încercat o documentare suplimentară, eventual chiar la ser-viciile de informații moldovene. „Şeful mi-a spus că s-a primit dispoziție, nu ştiu de unde, să publicăm traducerea articolului ”, îmi mărturiseşte candid şi edificator...

24 febuarie. Vin din nou la Bucureşti. Sunt audiat, împreună cu doi co-legi din minister, în comisiile de politică externă ale Senatului şi Camerei deputaților, în vederea numirii mele ca ambasador în Ucraina. Discutarea propunerilor de ambasadori constituie o premieră absolută în parlamentul

www.dacoromanica.ro

Page 481: Chişinău file de jurnal

480 · ION BISTREANU

nostru şi, în general, în diplomația română. Întrebări punctuale, din partea parlamentarilor, în legătură cu viitorul meu loc de activitate. Un deputat se uită pe CV-ul meu şi mă întreabă: ați lucrat peste patru ani în Cipru ca şef de misiune. Ce ne puteți spune despre „Crescent?” Era vorba despre faimoasa companie la care lucrase şi Dan Voiculescu şi despre care se scria de aproape trei ani în presă că ar fi manevrat conturile personale din străinătate ale lui Ceauşescu. Ce să le răspund? Doar că, în Cipru, această companie îşi avea se-diul la ...o simplă cutie poştală şi că era una din cele opt mii de companii offs-hore înregistrate în acea vreme pe insulă! ... Undeva, prin 1988, o delegație de la ministerul comerțului din România a evocat, în discuțiile cu partenerii ciprioți, „excelentele rezultate” obținute în relațiile economice de către com-pania Crescent. Ministrul cipriot m-a întrebat în pauză despre ce companie este vorba şi cu cine întreține afaceri în Cipru. I-am răspuns că habar nu am, este prima oară când aud despre această firmă. Ulterior, ca să îmi satisfac curi-ozitatea, am căutat „Crescentul” în registrul comerțului şi aşa am aflat că este înregistrată legal, fără sediu în Cipru,iar adresa este doar un număr de simplă cutie poştală. De afaceri directe cu Ciprul nici nu putea fi vorba, dat fiind statutul companiilor offshore...A mai fost o întrebare curioasă, pusă de un deputat din partea UDMR: ce voi face, ca ambasador, dacă voi constata că în Ucraina minoritatea maghiară este discriminată?! „Voi protesta ferm dacă voi constata că minoritatea română din Ucraina are mai puține drepturi decât minoritatea maghiară!”

Comisiile mi-au dat aviz favorabil, cu doar o abținere (să se fi abținut deputatul UDMR?!).

Am mai rămas la Chişinău până la 1 mai, întrucât propunerea preşe-dintelui Iliescu pentru postul de ambasador la Chişinău a fost respinsă de parlamentari pe motiv că cel propus, dl. V., un prosper întreprinzător, îşi pro-curase un certificat de ...handicapat(!) care îl scutea de diferite taxe şi impo-zite şi, în plus, îi acorda o groază de facilități. Abia în luna mai s-a decis ca Marian Enache, consilier prezidențial, să fie numit ambasador, în luna iunie acesta pezentându-şi scrisorile de acreditare.

Ambasadoarea Mary Pendelton acordă un interviu ziarului Republika în care, la întrebarea privind opinia despre mişcările separatiste din Moldova şi despre apelurile FPCD la unire cu România, răspunde că rezolvarea proble-melor economice şi politice nu poate fi asigurată prin modificarea frontiere-lor, ci prin democrație şi economia de piață.

La Chişinău are loc o adunare de comemorare a victimelor conflictu-

www.dacoromanica.ro

Page 482: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 481

lui din Transnistria, din prima jumătate a anului trecut. După unele date, au murit 320 persoane, 1180 au fost rănite iar 108 mii s-au refugiat. Au fost dis-truse 28 instituții de învățământ preşcolar, 412 şcoli generale, 8 şcoli tehnico-profesionale, 2 şcoli medii de specialitate, 3 internate, au fost avariate grav 4 poduri, zece unități industriale şi hidrocentrala de la Dubăsari, au rămas neînsămânțate 1600 ha de teren arabil...

De la 1 martie salariul minim a fost stabilit la 3000 ruble (cca 6 mii lei româneşti). La noi, salariul mediu se apropie de 30 mii lei...

Zvonuri tot mai insistente că în câteva zile va fi introdus pe piață leul moldovenesc. Guvernatorul Băncii îmi infirmă informația, opinând că acest lucru se va întâmpla cel mai probabil abia în toamnă. Până atunci, îmi spune, peste câteva zile se vor pune în circulație, ca mijloc de plată, cupoane cu utili-zare multiplă, cu aceeaşi valoare ca rubla, aşa cum se practică deja în alte state din CSI. Recunoaşte lipsa lichidităților, ceea ce a dus şi la neplata salariilor, în multe întreprinderi de peste trei luni. Fenomenul este generalizat în tot spațiul CSI.

Se anunță crearea unui „grup de inițiativă” care îşi propune drept scop anularea deciziei din 1991 a Prezidiului parlamentului cu privire la interzice-rea partidului comunist din Moldova. Ecoul demersurilor similare de la Mos-cova ale fostului partid comunist ajung repede la Chişinău! Foştii comunişti prind curaj. Îşi caută în ascunzători carnetele de partid. La Moscova începuse ceva mai devreme procesul de reintrare în legalitate a partidului comunist. Ştirea trece aproape neobservată în presa locală. Mai mult, sunt unii care susțin că „nu trebuie să ne facem griji, vremea comuniştilor a apus pentru totdeauna”. Naivii! Partidul comuniştilor din Republica Moldova va renaşte „din cenuşă”, cu sprijinul indirect al democraților, sau, mai bine zis, ca urmare a greşelilor acestora în administrarea treburilor țării! Mai mult, peste numai şapte ani va câştiga alegerile parlamentare din Moldova cu un scor neprevă-zut nici cei mai fanatici membri ai partidului. Şi vor avea întreaga țară la pi-cioare, timp de opt ani...

Ministrul apărării, Pavel Creangă, a fost la Kiev unde a semnat un acord de colaborare cu omologul său ucrainian, în care se prevedea, printre altele, şi crearea unui spațiu comun de apărare antiaeriană. Îmi relatează, peste câteva zile, că a fost o vizită „de succes”. A primit asigurări că în momentul în care se va decide retragerea armatei ruse din Transnistria, aceasta va putea tran-zita fără probleme teritoriul Ucrainei. Îl întreb ce este cu recentele manevre militare ale Armatei a 14-a. Îmi răspunde, uşor jenat, că a fost informat asu-

www.dacoromanica.ro

Page 483: Chişinău file de jurnal

482 · ION BISTREANU

pra programului şi duratei manevrelor şi că a cerut Moscovei explicații. In-sist: partea moldoveană a fost doar informată sau i s-a cerut şi acordul, pentru că în definitiv, era vorba de manevre pe teritoriul național ale unei armate străine. Iarăşi un răspuns confuz, cum că ruşii au cerut acordul „autorităților locale” (care? cele separatiste?? – n.n.), şi apoi, cu un oftat: „Nu-l ştiți pe Le-bed?!! El nu ascultă decât de el însuşi”.

25 februarie: Comisiile de experți ale Chişinăului şi Tiraspolului au că-zut de acord asupra proiectelor a două documente: primul va consfinți inte-gritatea teritorială a Republicii şi un statut special al Transnistriei, în care să se ia în considerație particularitățile acestei zone. Al doilea: abținerea de la folosirea forței şi a amenințării cu forța în procesul reglementării conflictu-lui, excluderea oricărei blocade economice, schimb periodic de informații. În-treb când ar putea avea loc semnarea acestor documente. „Noi suntem gata să semnăm şi mâine. Totul depinde de decizia lui Smirnov”, îmi spune un con-silier prezidențial, care adaugă „cu titlu strict personal” „asta este pokazuha, cum zic ruşii, adică aşa, de ochii lumii”.

* * *28 februarie: Cipru şi-a ales cel de al patrulea preşedinte după procla-

marea independenței: Glafcos Clerides, un politician de 73 ani, despre care păstram cele mai frumoase amintiri, din perioada în care am condus misiunea noastră diplomatică din Cipru. Politician abil, cu o carieră de invidiat în viața politică a insulei, respectat, ca persoană, de toate forțele politice (respins, ca politician doar de stânga comunistă doar pentru simplul motiv că era liderul „fasciştilor” – adică al forțelor de dreapta!!), îşi vedea îndeplinit, în sfârşit, un vis. Pierduse, în 1987, cursa prezidențială la o diferență de puțin peste 1000 voturi. Am avut frecvente şi lungi întâlniri cu domnia sa. Uneori, îşi amintea diverse momente din tumultuoasa sa viață. O viață plină de evenimente. Pilot în cel de al doilea război, a fost doborât de nemți şi a fost trei ani prizonier; după război a urmat studii strălucite de drept la Londra, care l-au ajutat, ul-terior, să redacteze faimoasele dosare privind violarea drepturilor omului în Cipru în timpul ocupației britanice; a fost procuror – post care i-a oferit oca-zia să se întâlnească „la bară” cu viitorul său adversar politic, avocatul Rauf Denktash (care va fi, după 1974, „preşedinte” al republicii turce a Ciprului de nord); preşedinte interimar al republicii, pentru câteva luni, după lovitura de stat din Cipru, din vara anului 1974 etc. La încheiera misiunii mele în Cipru, mi-a dăruit, cu un frumos autograf, volumele sale de referință privind istoria Ciprului, „My deposition”. I-am urat, din respect, să îşi îndeplineasă

www.dacoromanica.ro

Page 484: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 483

visul de a ajunge preşedinte, deşi, în intimitatea mea, nu mai credeam să se în-tâmple asta, având exclusiv în vedere vârsta sa înaintată. M-am înşelat, pentru că a fost nu numai ales, dar şi reales în 1998, conducând Ciprul timp de un deceniu, până la venerabila vârstă de 83 ani...

...Un coleg diplomat occidental, îmi dă mai multe reviste, recoman-dându-mi să mă distrez cu „istorioara fantastică” despre un aşa-zis pact secret Gorbaciov-Kohl, încheiat de cei doi în toamna anului 1990 şi care ar fi avut şi unele trimiteri la România, respectiv la refacerea frontierelor Ungariei în limitele dinainte de Tratatul de la Trianon. Alte două „înțelegeri” invocate în „istorioară” par a avea un sâmbure de adevăr, putându-se zice că ele au fost confirmate: neridicarea de obiecții la divizarea Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei. Ca lectură într-un moment de răgaz a meritat, dar ca tematică, pentru urmă-rire, mi s-a părut pierdere de timp. Gorbaciov nu mai este, URSS, cea din 1990, a dispărut, SUA nu mai stă numai peste ocean, noul preşedinte Bill Clinton apare mult mai interesat de problematica europeană. În orice caz, nu Rusia este cea care mai poate decide ceva radical, pe termen lung, în Europa (Rusia nu mai este un partener, ci un client, cum avea să remarce, cu destul cinism, un politician occidental). În ceea ce mă priveşte, Trianonul rămâne un atractiv punct turistic, unde, în preumblarea prin saloanele somptuoase ale palatului, pot asculta povestea ghidului despre tratatele semnate acolo. Lectura istorioarei ar putea, totuşi, constitui o bună ocazie pentru unguri să îl invite la Budapesta pe Gorbaciov şi să îl decoreze pentru gândurile bune din 1990.

* * *La 9 martie soseşte la Chişinău primul ambasador al Germaniei.10 martie: la televiziunea rusă – un nou show politic. Smirnov, Lebed şi

câțiva politiceni ruşi discută despre viitorul Rusiei, chemând la reconstitu-irea statului unitar în fosta URSS. Republica Nistreană”, este văzută ca deja „alipită” la Rusia, întrucât, susțin ei, şi „moldovenii locali doresc încorpora-rea în Federația Rusă”. Fără prea multă jenă, unul dintre ei declară deschis că Transnistria este cheia spre Balcani şi, ca atare, Rusia trebuie să îşi păstreze influența în regiune. Printr-o pură coincidență(!!), chiar a doua zi, „Sovietele Supreme” din Transnistria şi Găgăuzia cer transformarea Republicii Moldova într-o federație a trei republici egale – Moldova, Transnistria şi Găgăuzia – şi accederea la CSI.

17 martie: este publicat proiectul noi constituții. Îl parcurg în diagonală. Relativ mulțumit. Moldova este un stat național, unitar şi indivizibil, iar limba oficială este româna.

www.dacoromanica.ro

Page 485: Chişinău file de jurnal

484 · ION BISTREANU

Se anunță că a avut loc o întâlnire de excepție între Petru Lucinschi şi Andrei Sangheli, de o parte, şi Igor Smirnov şi Grigori Maracuța de cealaltă parte, în cadrul căreia au fost examinate probleme cu caracter social-politic şi financiar-economic, precum şi situația grupului Ilaşcu, arestat în urmă cu nouă luni. Peste vreo două zile, premierul Sangheli mi-a prezentat câteva de-talii. El personal a insistat ca Tiraspolul să garanteze alimentarea, fără între-ruperi, cu energie electrică de la hidrocentrala de la Dubăsari. Crede că „şi transnistrenii sunt interesați” în reluarea legăturilor economice dintre cele două maluri ale Nistrului. O posibilă problemă ar putea crea introducerea pe piață a leului moldovenesc. Cei din Transnistria iubesc foşnetul rublelor. Firesc, zic eu, doar de la Moscova primesc rublele necesare supraviețuirii. În treacăt, remarcă „încăpățânarea” cu care tiraspolenii insistă pentru crearea unei confederații. „Noi nu vom ceda, să mai treacă ceva timp şi se vor ostoi şi ei”, conchide premierul.

Un membru al Comisiei Unificate de Control îmi spune că „ separatiştii au devenit tare obraznici”: au cerut ca poliția, judecătoria şi procuratura să se retragă din Tighina, oraşul urmând a trece complet sub controlul lor.

În parlament încep dezbaterile pe proiectul textului de Constituție. O insistență obositoare dar şi rău prevestitoare, din partea rusofonilor şi a deputaților agrarieni care cer ca din art. 1 al proiectului, care stipula că „Re-publica Moldova este stat național, suveran şi independent, unitar şi indivi-zibil” să fie eliminat cuvântul „național”. O intervenție palidă din partea lui Lucinschi: „... numai în Franța şi România este scris în Constituție că este stat național. În celelalte nu este scris. Aceasta nu înseamnă că acolo nu sunt locu-itori băştinaşi. Eu nu văd probleme în această privință. A fost scris, rămâne. Pe unii îi sperie chestia aceasta, se gândesc că acest lucru le va mai limita din drepturi.”

Nici articolul privind limba de stat nu scapă disecării în patru. Obiecții deschise, pe tonuri ridicate şi cu gesticulări caraghioase față de sintagma din proiect – „limba română” – cu insistențe ferme pentru formula „limba mol-dovenească”. Câțiva deputați rusofoni insistă ca şi limba rusă să aibă statu-tul de limbă de stat. Deputații agrarieni nu reacționează, ei vor doar ca să nu apară în text „limba română”, dare se simte că nu doresc un statut egal cu „moldovenesc” al limbii ruse. Câțiva deputați, mai „concilianți”, propun ca limbii ruse să i se confere statutul de limbă de comunicare interetnică.

Nu este scutit de polemici aprinse nici articolul privind împărțirea te-ritorial-administrativă. Vigilenți, mai mulți deputați propun ca teritoriul să fie împărțit în „raioane, oraşe şi sate”, pentru că numai România are tradiția „județelor şi comunelor” şi „noi am copiat un model străin de tradițiile lo-

www.dacoromanica.ro

Page 486: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 485

cale”!! Vocile de acum minoritarilor deputați democrați se aud doar la mi-crofon, sunt amplificate de acustica sălii, dar urechile „majoritarilor” rămân surde.

Aveam să constat peste un an, când s-a adoptat Constituția, ca toate aceste „amendamente” au fost votate. Aşa era atunci configurația politică în parlamentul de la Chişinău.

În acele zile am avut o discuție punctuală cu un lider al grupului parla-mentar agrarian, susținător înfocat al sintagmei „limba moldovenească”. A rămas surprins să afle de la mine (!!) că un articol din statutul Partidului Democrat Agrar prevede că toate materialele partidului vor fi redactate în limba română, şi că şi ziarul lor „Pământ şi oameni” apare în limbile română şi rusă, după cum scrie chiar pe manşeta ziarului! Am regretat mai apoi că i-am amintit acest lucru: peste câteva zile, ziarul a apărut fără manşeta „apare în limbile română şi rusă”!

Formal, la 17 martie are loc şedința ordinară a Consiliului de Coordonare a relațiilor economice dintre Republica Moldova şi România, sub preşedinția prim viceprim-ministrului Nicolae Andronati, care mă informează că, din punctul lui de vedere, există condiții pentru a se întâlni la Bucureşti cu Teo-dor Meleşcanu, copreşedinte al Comisiei, pentru „a aborda exclusiv” proble-matica relațiilor economice şi comerciale dinte cele două state. Mă asigură că ministerele economice moldovene interesate au pregătit toate materialele necesare.

Peste o săptămână, la 24 martie, cei doi se vor întâlni, semnând un protocol care prevedea, printre altele: acordarea de către România a unui aju-tor de 16 milioane lei pentru Institutul Oncologic din Chişinău, un ajutor de 35 milioane lei pentru case de copii din R. Moldova, intrarea în funcțiune a liniei elctrice Tutova-Ungheni, începerea lucrărilor de cuplare a Moldovei la stația electrică Isaccea, construirea unei linii de înaltă tensiune între Iaşi şi Chişinău. Se exprimă sprijinul în vederea creării unor întreprinderi mixte pentru fabricarea de maşini şi utilaje agricole, pe baza tractorului T-651, pre-cum şi de maşini şi utilaje pentru construcția de drumuri. S-a convenit ca Ro-mânia să livreze în primă urgență 10 mii tone cartofi de sămânță, 1500 tone de semințe de soia.

Trec în revistă datele pe care le aveam privind colaborarea şi coperarea economică dintre România şi Republica Moldova în ultimii doi ani:

În 1991 România a acordat un credit tehnic, nepurtător de dobândă, de 200 milioane lei, pentru livrarea de echipamente şi produse de logistică, în contrapartidă cu produse din R.Moldova, acestea din urmă fiind scutite de taxe vamale şi de impozitul pe circulația marfurilor. Suplimentar, s-a acordat

www.dacoromanica.ro

Page 487: Chişinău file de jurnal

486 · ION BISTREANU

şi un credit de 2 miliarde lei, nepurtător de dobândă, pentru livrări urgente în Republica Moldova de bunuri de larg consum. Până la plecarea mea de la Chişinău, partea moldoveană reuşise să returneze din acest împrumut doar 11 milioane dolari. Ulterior, în 1992, acest credit a fost majorat cu 200 mi-lioane lei, în vederea livrării de urgență în Republica Moldova a unor medica-mente de uz uman. Pe baza acestor credite, societățile comerciale româneşti au livrat, în trimestrul IV/1991 si semestrul I/1992, confectii, tricotaje, încălțăminte şi medicamente, în echivalentul sumei de 10,1 milioane dolari. Rambursarea creditului urma să se efectueze prin livrări de mărfuri din Repu-blica Moldova în decurs de un an (din păcate, după cum aminteam ceva mai înainte, o parte din aceste livrări de îmbrăcăminte, încălțăminte şi tricotaje au fost compromise de lăcomia unor firme româneşti, mulți ani după aceea nefi-ind scutiți de reproşul moldovenilor că le-am livrat „cârpe”). Lichidarea cre-ditelor se va finaliza abia peste un deceniu, parțial ca plăți ale părții române pentru servicii de retransmitere a programului TVR pe teritoriul Moldovei.

În 1991-1992 am oferit Moldovei, cu titlu de împrumut, cca 150 mii tone de grâu.

Schimburile comerciale bilaterale s-au cifrat în 1992 la 460 milioane do-lari (din care importurile din R. Moldova se cifrau la 325 milioane dolari), 90 la sută dintre acestea reprezentând operațiuni barter.

* * *În seara zilei de 21 martie, principalele canale ale televiziunii ruse abundă

în reportaje de la marile manifestații care au loc la Moscova. Zic „marile” pen-tru că în centrul Moscovei o mulțime uriaşă, mobilizată de organizația „Rusia Democratică” susținea propunerea preşedintelui Elțîn privind organizarea unui referendum, în timp ce, într-o altă mare piață, susținătorii conducerii Sovietului Suprem (parlamentul) cereau demiterea preşedintelui şi formarea unui guvern de uniune națională. Deocamdată, Elțîn controlează situația: în ziua precedentă decretase instaurarea administrației prezidențiale directe, până la 25 aprilie când ar urma să aibă loc referendumul. Guvernul şi struc-turile de forță sunt de partea lui, dar persistă pericolul unei destabilizări la nivelul statului şi se exprimă chiar temeri privind izbucnirea unui război civil.

Elțîn are dreptate cînd cere adoptarea unei noi Constituții. Cea în vi-goare dăinuia din 1972, din epoca Brejnev, şi se referea la URSS şi la „omul sovietic”, termeni deveniți deja „istorie”. Liniştitor, dacă se poate spune asta, este faptul că armata şi structurile de forță sunt controlate de oameni fideli preşedintelui. Ca atare, pericolul unei lovituri de stat este încă îndepărtat. Moldoveanul N.C., care a lucrat înainte de 1990 în aceste structuri îmi spune

www.dacoromanica.ro

Page 488: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 487

că Ruțkoi şi „blocul generalilor” din anturajul său sunt militari cu experiență, dar au rămas în urmă cu instrucția politică. Pentru mulți, ei sunt doar „foşti generali sovietici” şi atât. Iar liderul parlamentului, Hasbulatov, „nu este rus, mai mult – este cecen”, iar ruşii au devenit mai naționalişti ca oricând. Pentru ei, liderul noii Rusii trebuie să fie un „rus pur sânge”, un ”Petru cel Mare în variantă modernă” care să reformeze statul, aşa cu a făcut şi Petru I, dar să fie şi necruțător cu adversarii. Iar Elțîn apre în ochii multora un Petru reîn-carnat, „cel puțin ca statură fizică şi ca temperament”. Alții îl acuză pe Elțîn că este impulsiv, că ia hotărâtri pripite. Or, tocmai acesta este avantajul lui. Reacționează mult mai repede decât adversarii, ia prin surprindere pe toată lumea.

Sunt pe larg relatate declarațiile de sprijin în favoarea lui Elțîn ale unor lideri din străinătate. Preşedintele rus rămâne, pentru SUA, liderul democrat ales prin voința poporului, iar procesul de reformă declanşat corespunde spi-ritului democratic, declară preşedintele Clinton, care salută, totodată, deci-zia lui Elțîn privind organizarea unui referendum la 25 aprilie. Prin purtăto-rul său de cuvânt, Foreign Office anunță că guvernul britanic, în consultare cu partenerii din G-7, analizează mijloacele de sprijin pentru liderul de la Kremlin. Preşedintele Snegur se declară direct interesat în devenirea demo-cratică a Rusiei, singura cale de blocare a restaurării comuniste şi a imperiului sovietic. În acelaşi timp, îşi exprimă temerea că eşecul democrației în Rusia ar însemna revenirea la putere a arhitecților dezmembrării Republicii Moldova, a apologeților ideologiei imperiale.

Nici guvernul român nu întârzie în a-şi exprima poziția față de evenimen-tele din Rusia: pentru România şi pentru întreaga Europă este deosebit de importantă asigurarea continuității procesului de democratizare şi reformă din Rusia, „proces care este puternic marcat de personalitatea preşedintelui Elțîn”.

Într-o declarație stufoasă, parcă redactată din dorința de a convinge pe cititori că este un bun cunoscător al istoriei, Corneliu Coposu amestecă tes-tamentul lui Petru cel Mare cu imperialismul agrar rus (??) pentru ca, în spi-ritul vremii, să îşi exprime solidaritatea cu intenția conducerii actuale a Rusiei „de a merge serios pe drumul democratizării şi al economiei de piață”. Este şi o bună ocazie pentru domnia sa să atace „mişcarea discretă a extremiştilor de stânga care aşteaptă cu nerăbdare un semnal de la Moscova pentru a-şi con-solida pozițiile”, precum şi „tentativele actuale ale guvernului Văcăroiu de a restaura nu comunismul, ci pe comunişti”.

Rusia nu prea are cu ce se lăuda. Conform datelor statistice de la Mos-cova, producția industrială a scăzut cu 50 la sută, PIB cu 20 la sută. Salariul

www.dacoromanica.ro

Page 489: Chişinău file de jurnal

488 · ION BISTREANU

lunar este de vreo zece mii de ruble, dar cursul de schimb a ajuns oficial la 617 ruble/dolar.

* * *La 22 martie soseşte la Chişinău şi primul ambasador al Ucrainei.24 martie. Incidente serioase la Comrat. Găgăuzii atacă cu grenade şi

cocteiluri Molotov sediul de poliție. Pretextul: un deținut de drept comun se spânzurase în arestul poliției, în localitate răspândindu-se zvonul că a fost asa-sinat. „Spontan” încep să fie devastate magazinele, sunt incendiate mai multe maşini. Ordinea a putut fi cu greu restabilită, dar evenimentele demonstrează cât de fluidă este situația în localitățile locuite compact de găgăuzi.

Mai multe mici asociații culturale, religioase şi social-politice au de-cis crearea unei „Alianțe Creştine pentru Reîntregirea României”, în scopul fortificării curentului unionist, al consolidării mişcării naționale. Membri: FPCD, Partidul Național Creştin, Asociația culturală „Pro Basarabia şi Bu-covina” – filiala Chişinău. O primă constatare: liderii asociației sunt ano-nimi, fără carismă.

Urmăresc la televiziune dezbaterile din parlamentul României. Senzația zilei: deputata Leonida Lari, după ce face cu ou şi cu oțet pe țărănişti, „ano-nimi care nu au lăsat nimic bun sub soare”, se retrage din grupul parlamen-tar al PNȚCD, declarându-se independentă. Huiduieli zgomotoase ale opoziției, aplauze prelungite din sectoarele ocupate de deputații puterii. Ion Diaconescu, mai concesiv, declară că o iartă pe poetesă „de dragul Basara-biei”. Ulterior, Lari va fi bălăcărită în fel şi chip de presa opoziției, fiind chiar acuzată că şi-ar fi însuşit un apartament oferit de PNȚCD. Eşua astfel încă un proiect absurd al „paşilor spre unire”, susținut de romantici întârziați şi de oameni care nu prea înțelegeau nimic din politica vremii. Nu pot zice că îi țin parte poetesei noastre moldovene. Abandonase, ca alți câțiva, lupta po-litică de la Chişinău, înşelase speranțele celor care îi dăduseră votul pentru a fi aleasă în parlamentul moldovean, slăbise, prin fuga ei, şi aşa fragilul front național din parlamentul de la Chişinău. Avea o singură circumstanță atenu-antă, pe care, spre meritul ei, nu a invocat-o public niciodată: a vrut să fie aproape de soț, care urma nişte studii la Bucureşti. Aderarea ulterioară la Par-tidul România Mare i-a grăbit ieşirea din prim planul mişcării unioniste...

Se împlinesc 75 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. După o pa-uză de doi ani, provocată de conflictul armat de pe Nistru, în faţa Catedralei din Chişinău este organizat, pentru prima oară după proclamarea Indepen-denţei Republicii Moldova, un miting consacrat evenimentului din martie

www.dacoromanica.ro

Page 490: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 489

1918. Lume foarte puţină. Lipseşte entuziasmul manifest de la manifestă-rile populare din anii precedenți. Lipsesc mulţi lideri marcanţi ai mişcării de renaştere naţională. Nici de peste Prut nu mai vin delegaţii cuprinse de patriotismul aniversar. Seara, la Palatul Naţional are loc un spectacol festiv. Scaunele rezervate oficialităţilor rămân goale. Cu câteva zile înainte, preşe-dintele parlamentului declarase că nu consideră oportună organizarea unor asemenea manifestări, având în vedere climatul politic din republică. Situația politică fusese invocată şi cu un an în urmă pentru anularea unei manifestaţii similare...

La Uniunea Scriitorilor se vernisează expoziția „Basarabia necunoscută”. Reviste, ziare, fotografii, manuscrise care aduc mărturii despre evenimentele premergătoare Unirii din martie 1918, despre activitatea deputaților din Sfa-tul Țării. Manifestare sobră, discursuri echilibrate. Nici de această dată preşe-dinţia sau guvernul nu îşi trimit reprezentanţi.

Într-o vitrină a expoziției este expusă Declarația „Sfatului Țării”, adoptată la 27 martie/9 aprilie 1918 în sala mare a Liceului nr. 3 din Chişinău: „În nu-mele poporului Basarabiei, Sfatul Ţarii declară: Republica Democratică Mol-dovenească (Basarabia), în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România...”.

Basarabia era astfel prima provincie românească, aflată sub jug străin, care îşi declara suveran hotărârea de a se întoarce la Patria-Mamă. Abia peste nouă luni decizii asemănătoare vor lua Transilvania şi Bucovina...

Entuziasmul basarabenilor din martie 1918 va fi, însă, temporizat de evenimentele din anii următori. Nu insist asupra prea lungilor şi complexelor negocieri de la Paris din 1919-1920 asupra chestiunii basarabene. Aş aminti doar câte ceva din jocurile de culise ale marilor puteri, de primatul intereselor personale asupra unor principii declarate universale.

După lungi dispute de ordin juridic, în martie 1919 Comisia pentru problemele română şi iugoslavă adoptase un raport care prevedea că „luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul mol-dovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, eco-nomic şi istoric, se pronunţă pentru unirea Basarabiei cu România”. Formulă care, cu destulă greutate, fusese însuşită şi de delegația americană. După nu-mai două luni însă, în şedința  Consiliului miniştrilor de externe ai puterilor aliate, secretarul de stat al S.U.A., R. Lansing, a blocat acceptarea raportu-lui, argumentând că nu se pot aduce modificări asupra teritoriului unui stat

www.dacoromanica.ro

Page 491: Chişinău file de jurnal

490 · ION BISTREANU

cu care puterile reprezentate n-au fost în război, şi că, în plus, pentru orice modificare trebuie obţinut consimţămîntul guvernului rus. Care guvern rus, în condițiile în care Rusia era bântuită de un sângeros război civil, în care se proclamau periodic guverne şi fel de fel de autonomii şi independențe? Lan-sing scoate asul din mânecă: preşedintele Wilson nu exclude posibilitatea recunoaşterii guvernului amiralului Kolceak.

Atitudinea tranşantă a SUA avea la bază, în primul rând, propriile inte-rese în Rusia: compensații pentru proprii cetățeni care suferiseră mari pier-deri ca urmare a trecerii tuturor proprietăților din Rusia în „mâna poporu-lui” ; intenția de a ocupa vacuumul economic creat de retragerea francezilor şi britanicilor din Rusia. Motive pentru care americanii au aplecat – prea mult chiar – urechea şi la lobby-ul puternicei emigrații ruse, care a excelat prin pro-paganda sa antiromânească. „Conferinţa politică rusă”, creată de foşti membri marcanţi ai imperiului țarist, împreună cu un aşa-numit „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc” care funcţiona la Odesa, susţineau că to-ate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate fără consimţămîntul poporului rus. Alexandr Nicolaevici Krupenski, fost mareşal al nobilimii basarabene, unul din cei mai bogați latifundiari ai Basarabiei, împreună cu fostul primar al Chişinăului, A. Schmidt, au organizat o intensă propagandă în timpul conferinței, publicând numeroase materiale în franceză şi engleză, şi purtând o bogată corespondență pe această temă cu Eric Drumond, secretar general al Ligii Națiunilor. Krupenski a fost primul care a propus chiar un plebiscit în Basarabia şi a convins, zic mulți, delegația americană să îşi schimbe poziția.

Aliații decid atunci să îl consulte pe amiralul Kolceak. La 26 mai 1919, îi trimit acestuia o notă prin care îl informează că Conferința de pace de la Paris recunoaşte dreptul „părților româneşti ale Basarabiei” de a-şi hotărî soarta. Kolceak a răspuns că nu are obiecții la dreptul Conferinței de a soluționa problema basarabeană. Imediat, consiliul aliat al conferinței a recunoscut de-facto guvernul Kolceak.

La 12 iulie 1919, amiralul Kolceak, care îşi asumase la 18 noiembrie 1918 conducerea supremă a Rusiei, îşi reafirmă acordul amintit mai sus, într-o declarație pentru ziarul Times (publicată în Vestnik severo-zapadnoiarmii, nr 17/12 iulie 1919) privind principiile conducerii interne şi a politi-cii externe a Rusiei: „...Acum şi pe viitor Rusia va fi doar un stat democratic, în care toate problemele referitoare la schimbarea frontierelor teritoriale şi la relațiile externe trebuie să fie confirmate de un organ reprezentativ, care să fie un exponent firesc al suveranității populare (...) Presupunând că în urmările normale şi juste ale războiului mondial crearea unui stat polonez unitar intră

www.dacoromanica.ro

Page 492: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 491

în consecințele fireşti şi legale ale războiului mondial, guvernul rus apreci-ază că este în drept a confirma independența Poloniei, declarată de Guvernul Provizoriu în 1917, toate obligațiile şi decretele pe care ni le-am asumat, dar sancționarea finală privind determinarea frontierelor între Polonia şi Rusia trebuie, conform principiilor sus-enunțate, să fie amânată până la convocarea Adunării Constituante.

Încă de acum suntem de acord să recunoaştem guvernul de facto al Fin-landei: totuşi, soluționarea definitivă a problemei finlandeze trebuie să fie prerogativa Adunării Constituante.

Suntem gata de acum să pregătim soluționarea chestiunilor privitoare la soarta grupelor naționale ale Estlandiei (Estonia – n.n.) Letoniei, Litua-niei, a țărilor caucaziene şi transcaspice. Avem toate temeiurile să credem că vor urma rapid înțelegeri, având în vedere că în prezent guvernul recunoaşte deja autonomia diferitelor naționalități. Se înțelege de la sine că frontierele şi condițiile acestor autonomii vor fi determinate separat pentru fiecare din-tre aceste naționalități. Şi chiar în cazul în care ar apărea anumite greutăți în soluționarea acestor probleme diverse, guvernul este gata să recurgă la con-cursul Consiliului popoarelor pentru a a ajunge la o înțelegere satisfăcătoare.

Principiile sus-enunțate privind necesitatea aprobării înțelegerilor de că-tre Adunarea Constituantă trebuie, firește, să fie atașate și chestiunii basara-bene” (subl. ns.).

Din cauza rezervelor ferme ale SUA, Consiliul miniştrilor de externe constată, în iulie 1919, că având în vedere situația internațională a Rusiei, este imposibil în acel moment să se ia o decizie asupra Basarabiei.

Eşecul acțiunilor militare ale albgardiştilor lui Kolceak, Iudenici, Deni-kin, moodifică din nou poziția aliaților, cu excepția SUA. La 3 martie 1920, Consiliul notifică României recunoaşterea drepturilor acesteia asupra Basa-rabiei: „Luând în considerație starea generală de spirit a populației Basarabiei şi caracterul moldovenesc din punct de vedere geografic şi etnografic, pre-cum şi factorii economici şi istorici, s-au pronunțat pentru unirea Basarabiei cu România”. SUA, însă, nu mai participă la negocieri şi, într-o notă trimisă guvernului rus, îşi declară totala respectare a frontierelor ruseşti, notă primită cu mare satisfacție de Moscova.

În octombrie, ceilalți participanți la conferință (Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia) semnează Protocolul care consfințea unirea Basarabiei cu Ro-mânia.

În anul 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Brita-nie, iar peste doi ani de zile de către Franţa. Procesul de ratificare nu a fost,

www.dacoromanica.ro

Page 493: Chişinău file de jurnal

492 · ION BISTREANU

însă, aşa de simplu. Ambele state au cerut compensații pentru proprietățile conaționalilor lor în Basarabia, în valoare de aproape 1 miliard lei. În plus, englezii au insistat pe protecția minorităților din Basarabia şi pe inter-naționalizarea navigației pe Dunăre. În parlamentul britanic a mai apărut o problemă: s-a spus fără echivoc că Marea Britanie nu se consideră obligată să sprijine România în cazul unui atac al vreunei puteri străine în Basarabia şi că nu are alte obligații speciale față de România atâta timp cât tratatul nu este ratificat.

Cu Italia lucrurile s-a desfăşurat tot după formula „totul în jurul banilor”. În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale româno-ita-liene (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septem-brie 1926) şi Italia decide ratificarea.

Pentru ca Protocolul să intre în vigoare, era nevoie – aşa cum se stipula chiar în document – şi de ratificarea Japoniei. Însă Tokio, după ce ajunge la un acord cu URSS ( în ianuarie 1925) în privința Sahalinului, scoate defini-tiv de pe agendă ratificarea Protocolului de la Paris.

SUA a rămas până la sfârşit consecventă!În legătură cu adoptarea Protocolului, Hemingway nota sarcastic: „S-a

întâmplat astfel că România a primit pământurile vecinilor săi în orice direcție, în care oricare dintre aceşti români a dorit să arate cu degetul. Cei ce au conceput tratatul au hotărât că s-au debarasat ieftin de prezența înfierbântaților patrioți români”. Tot el va scrie în 1923. „Mai devreme sau mai târziu, bucăți din România se vor desprinde şi vor pluti tot atât de repede precum ghețarii care cad în Golfstream”...

Iar peste ani, în 1947, istoricul american Robert Langer scria în a sa lu-crare „Seizure of Territory: The Stimson Doctrine and Related Principles in Legal Theory and Diplomatic Practice”, că SUA s-a abținut cu fermitate „să participe la orice fel de înțelegeri care vizau dezmembrarea Rusiei” şi că „după câteva luni de eforturi inutile de a schimba opinia americanilor”, principalele puteri aliate au semnat la 28 octombrie 1920 tratatul, fără participarea SUA. Iar mai aproape de vremurile noastre, în 1968, istoricul american Adam B. Ulam (Expansion and coexistence, The history of Soviet foreign Policy, 1917-1967) consemna că „Rusia Sovietică nu a renunțat niciodată la dreptu-rile sale asupra acestui teritoriu (Basarabia), cotropit practic cu forța de către România în 1918”.

Timp de peste un deceniu, România a întreprins nenumărate demersuri în vederea obținerii recunoaşterii de către SUA a unirii Basarabiei cu Româ-nia. Ostentativ parcă, în 1923 SUA recunosc independența statelor baltice, în paralel incluzând cota de emigrație pentru Basarabia în cota URSS!

www.dacoromanica.ro

Page 494: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 493

Reprezentantul nostru diplomatic în SUA, F. Nanu, exasperat, scria, la un moment dat: „cred că ar fi zadarnic să cerem mai mult de la americani, fiindcă le vom da doar impresia că nici o modificare teritorială în Europa nu are valoare dacă nu este ratificată şi de ei, ceea ce ar fi insultător pentru noi...”

Abia în 1933, secretarul de stat Cordell Hull propune preşedintelui ame-rican includerea cotei basarabene de emigrație în cota ce revenea României. Proclamația prezidențială era, însă, un act pur administrativ, aşa că, pentru a da o mică satisfacție României, dar cu grijă de a nu deranja pe sovietici, se convine ca, în cazul în care presa ar fi cerut ceva explicații, partea română să publice un scurt comunicat, care să menționeze că „întrucât guvernul român înțelege că, din punct de vedere american, deciziile privind cota basarabeană au fost luate inițial din rațiuni de ordin administrativ, MAE român consideră că includerea cotei zonei basarabene în cota României poate fi interpretată corespunzător ca o recunoaştere de către SUA a situației de facto din Basara-bia...”. De facto şi nu de jure!!

Evocăm până azi doar articolul 1 din tratat – care recunoaşte suverani-tatea României asupra Basarabiei – susținând, fără suport juridic, că nerati-ficarea de către toate statele semnatare ar afecta doar art. 2-9 ale tratatului. Însă chiar şi unui jurist începător i-ar fi greu să susțină ceva mai mult decât valoarea morală a documentului. Prevederea privind aderarea Rusiei la acest tratat a rămas o frază sterilă, ceea ce a făcut ca şi reputați jurişti şi diplomați – N. Titulescu, Al. Cretzianu – să constate că,  din punct de vedere juridic, tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia” deoarece pentru Rusia el consti-tuie res inter alios acta.

Cerem lichidarea consecințelor pactului Ribbentrop-Molotov, dar eludăm voit un alt document, postbelic – Tratatul de pace din 1947, docu-ment care consfințeşte, prin mai multe semnături, încorporarea Basarabiei în URSS, şi asta, fără nici o legătură cu protocolul secret din 1939  ,dar în legătură determinantă, nerecunoscută atunci public, cu negocierile dintre principalii aliați din coaliția antihitleristă, negocieri începute încă din 1941!

Despre aceste negocieri s-a scris, însă nu destul, din varii motive. Mie îmi revin obsesiv în memorie câteva aspecte ale acestora, pe care le voi menționa, fără nici cea mai mică intenție de a emite judecăți de valoare. Asta e treaba istoricilor şi, de ce nu ?, a politicienilor.

Cum s-a ajuns la stipularea din Tratatul de la Paris (1947) privind apartenența la Rusia a Basarabiei şi a nordului Bucovinei? Stalin, se vede treaba, făcuse o adevărată obsesie pentru spațiul românesc. Astfel, încă din decembrie 1941, când nu numai că nu se întrevedea deznodământul răz-boiului, ci trupele germane se aflau încă la porțile Moscovei, în cadrul unei

www.dacoromanica.ro

Page 495: Chişinău file de jurnal

494 · ION BISTREANU

convorbiri cu Anthony Eden, şeful diplomației britanice, Stalin a declarat răspicat viitoarele frontiere ale URSS vor fi cele din iunie 1941, în ajunul declanşării agresiunii germane, şi că ar vrea ca România să aibă o alianță mi-litară cu URSS cu dreptul ultimei de a avea pe teritoriul românesc baze mi-litare, aeriene şi navale...”. Iar cinci luni mai târziu, la 21 mai 1942, Molotov îi spunea lui Churchill: „restabilirea frontierelor este insuficientă. Vrem ca securitatea URSS la frontierele ei din nord-vest şi sud-vest să fie în viitor mi-nimal garantată”.

Răsfoind arhivele sovietice referitoare la proiectele aranjamentelor teri-toriale postbelice, trebuie să recunoaştem că diplomația sovietică a fost nu numai insistentă şi consecventă, dar a şi reuşit, în cea mai mare parte, să-şi impună propria sa viziune în fața aliaților americani şi englezi.

Într-un raport „strict secret”, redactat de ambasadorul I.M.Maiski, la 10 ianuarie 1944, având ca destinatar pe V.Molotov, se menționa că scopul prin-cipal al viitoarei ordini mondiale trebuie să fie „crearea unei atari situații în care, pe o perioadă lungă (minimum 30 de ani, maximum 50 de ani), să fie garantată securitatea URSS şi menținerea păcii, cel puțin în Europa şi Asia”, iar „Europa, cel puțin cea continentală, să devină socialistă”. Mă voi referi doar la acele pasaje din memoriu în care este evocată România:

– „Ieşirea (URSS) din război cu frontiere strategice avantajoase. La baza acestor frontiere trebuie să stea frontierele din 1941, ceea ce nu exclude mo-dificarea respectivelor frontiere (de ex. cu Polonia, România şi Finlanda) în funcție şi de avantajul nostru sau de necesitatea de a se ține cont de politica SUA şi a Angliei...”; – „Între URSS pe de o parte, Finlanda şi România pe de altă parte, trebuie să se încheie pe termen lung pacte de asistență mutuală cu asigurarea pe teritoriul țărilor menționate a unui număr necesar de baze – militare, aeriene şi navale. În plus, URSS trebuie să fie legată de Finlanda şi România printr-un sistem de căi rutiere şi feroviare, importante strategic şi economic”;

– „URSS nu este interesată în crearea unei Ungarii puternice... atât acesteia, cât şi Italiei este necesar să li se dea de înțeles că aliații nu au uitat pozițiile lor în actualul război (...) să se păstreze statul ungar, dar, în măsura posibilului, să i se reducă teritoriul, urmărind strict principiul etnic. În acele cazuri în care prin aplicarea acestui principiu apar unele îndoieli, problema să fie soluționată împotriva Ungariei. Chestiunea Transilvaniei (Arbitrajul) trebuie revizuită în conformitate cu principiul național, dar cu înclinarea cunoscută în folosul României care va trebui să încheie un pact de asistență mutuală cu URSS şi să devină astfel un important factor al apărării noastre în sud-estul Europei...”

www.dacoromanica.ro

Page 496: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 495

– „România şi, într-o mai mică măsură Bulgaria, trebuie să plătească reparații. Dacă Anglia manifestă o opoziție serioasă, s-ar putea să se încheie pacte tripartite (şi cu Anglia), excepție făcând România, cu care, obligatoriu, tratatul trebuie să fie bilateral”...

Iar în noiembrie 1944, M. Litvinov, analizând varianta unei înțelegeri cu Anglia, sublinia că o aceasta ar fi posibilă doar pe baza delimitării amiabile a sferelor de securitate în Europa pe principiul vecinătății apropiate. Sfera ma-ximală de interes a URSS poate fi socotită Finlanda, Suedia, Polonia, Unga-ria, Cehoslovacia, România, statele slave din Balcani, precum şi Turcia...

Unii dintre noi îl acuză pe Churchill că a scris la Yalta faimosul şervețel pe care, în dreptul României, este înscris procentul de 90 la sută în favoa-rea influenței URSS. Bilețel pe care însuşi Churchil, recunoscându-l ulte-rior, îl interpreta doar ca o împărțire a sferelor de interese şi nu a sferelor de influență! Mi-e greu să cred că diplomația britanică era atât de naivă încât să nu sesizeze că aceste procente asigurau apriori sfera de influență a uneia din-tre părți.

Probabil că mai bine au înțeles americanii acest lucru, concedând la pretențiile sovietice şi la procentele lui Churchill. În viziunea lui Roosvelt, sfera de influență în Europa urma să fie împărțită „amiabil”, între Marea Bri-tanie şi URSS, iar cea din Asia, între SUA şi China...

Puțini ştiu că o altă cancelarie, cea de la Washington, începuse să creio-neze, încă din 1939 (27 decembrie), schițele pentru reglementarea proble-melor la terminarea războiului (deşi SUA încă nu intraseră în război!!), prin crearea discretului Committee on problems of peace and reconstruction (Co-mitetul pentru problemele păcii şi ale reconstrucției), rebotezat, o lună mai târziu, în Advisory Committee on problems of Foreign relations, iar în mai a aceluiaşi an, ca Interdepartamental Group to consider Post-var international Economic Problems and policies, condus de Leo Pasvolsky, iar în 1941 în Advi-sory committee on Post-War Foreign Policy, care avea şi un subcomitet ce urma să se ocupe de chestiunile teritoriale, respectiv crearea sau restaurarea unor state independente, retrasarea frontierelor, soluții pentru teritoriile depen-dente etc. Printre zonele de interes figura şi România, în contextul în care se concluzionase că în Europa de est ar fi cam 25 chestiuni teritoriale. Nici cu aceste comitete nu am avut noroc! Acel Leo Pasvolski, un eminent jurist de altfel, unul din autorii proiectului Cartei Națiunilor Unite, era fiul unor emigranți ruşi antimonarhişti care, în general, puteau fi acuzați de orice, dar nu de lipsă de dragoste pentru Marea Rusie...

Tot documentele de arhivă americane atestă că, încă din august 1942, experții americani din comitetele sus-menționate au concluzionat, din consi-

www.dacoromanica.ro

Page 497: Chişinău file de jurnal

496 · ION BISTREANU

derente eminamente politice, că Rusia poate păstra Basarabia, însă nu şi Bu-covina. Frontiera româno-rusă a făcut obiectul unei şedințe a subcomitetului pentru probleme teritoriale (27 ianuarie 1943), în cadrul căreia, printre altele, s-au enunțat următoarele teze: posesiunea Basarabiei este importantă pentru ambele state – URSS şi România – dar nu este vitală pentru vreuna din părți; pierderea acesteia de către România nu ar crea o problemă iredentistă gravă, deşi populația română era majoritară (56,2% conform recensământului din 1930). Deşi una din concluzii releva consecințele controlului sovieticilor aspra regiunii dunărene, a prevalat ideea că interesele de securitate nu impun respingerea alipirii Basarabiei la Uniunea Sovietică (subl. ns.). Subcomitetele pentru chestiuni politice şi probleme teritoriale au mai eleborat ulterior vreo 10 studii asupra Basarabiei, recomandarea făcută la 8 februarie 1944 fiind de a nu se manifesta opoziție la revendicarea Basarabiei de către URSS. O nouă demonstrație că interesele proprii ale marii lor puteri au prevalat şi prevalează asupra intereselor şi drepturilor legitime ale statelor mici.

Desfăşurarea şi deznodământul celul de al doilea război mondial fac ca târgurile asupra teritoriilor statelor europene să se desfăşoare între alte cancelarii – Londra, Washington, Moscova – o nouă amputare a teritoriu-lui României fiind pecetluită, SUA şi Anglia concedând fără nici o rezervă la pretențiile Moscovei asupra României. O ciudată amnezie a cuprins diplomația anglo-americană, cea care prin Carta Atlanticului din 14 august 1941, se angajase sa nu tolereze „nici o modificare teritorială care nu ar fi în acord cu voințele liber exprimate ale popoarelor interesate”. Totul fiind deja decis de cele trei puteri, Tratatul de la Paris din februarie 1947 a constituit doar o simplă formalitate, îmbrăcată în haine juridice.

* * *Câteva zeci de voluntari au organizat în centrul Chişinăului, la 29 martie,

o grevă a foamei. Cereau eliberarea grupului Ilaşcu, reîntoarcerea refugiaților la locurile de baştină, condiții sociale pentru participanții la conflict. Un reprezentant al primăriei se întâlneşte cu protestatarii şi le promite ajutor; peste două săptămâni, prin grija primarului Costin, refugiaţilor li se pune la dispoziţie un bloc cu câteva zeci de apartamente.

Găsesc în vreo două ziare un scurt necrolog al poetului moldovean Bogdan Istru, care a încetat din viață, în cvasianonimat la vârsta de 79 ani. George Călinescu îl remarcase, la sfârşitul anilor ’30, ca pe un viitor poet de talent, dar destinul l-a împins departe de România. Vreau să aflu mai multe despre el. „Poet comunist, care a făcut bani frumoşi prin elogiile aduse sol-

www.dacoromanica.ro

Page 498: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 497

datului sovietic eliberator, prin glorificarea marilor realizări ale URSS”, îmi aruncă, în treacăt, un cunoscut. Un altul este mai conciliant: să treacă puțin timpul, să ne mai potolim şi atunci îl vom reconsidera... Mai târziu, îmi cade în mână o culegere de versuri, în care am găsit şi o poezie a lui Bogdan Istru. Am reținut patru scurte versuri: „E mare năpastă puterea/ dată-n mâna unui neghiob,/ căci el nu vede, nu crede / e surd si miop...”. Dar am mai găsit şi un poem despre revoltele de la Tatar-Bunar din 1924, pentru care a luat şi un mare premiu! Da, corect! Să mai treacă timpul...

7-9 aprilie: are loc prima întâlnire a grupurilor parlamentare de prietenie Moldova –Rusia şi Rusia-Moldova,care adoptă o declarație de sprijin pentru soluționarea paşnică a problematicii transnistrene, parlamentarii ruşi anga-jându-se să grăbească procedurile în vederea ratificării tratatului de bază din-tre cele două state.

În cadrul ultimei runde de negocieri ruso-moldovene privind retragerea Armatei a 14-partea rusă anunță că unitatea de rachete tactice din Bender va fi retrasă în Rusia. E ceva mai mult decât nimic. Cred că gestul ruşilor nu a avut la bază considerente de ordin politic, ci unele mult mai prozaice, de natură economică. Generalul Lebed declarase, cu câtva timp în urmă, că întreținerea a ceea ce mai rămăsese din Armata a 14-a costa cca 35 miliarde ruble anual (la cursul zilei, cam 50 milioane de dolari).

9-10 aprilie: Are loc, în condiții de cvasianonimat, al doilea Congres al Intelectualității. Alexandru Moşanu este ales preşedinte.

La Chişinău soseşte Catherine Lalumière, secretar general al Consiliului Europei. Declară la conferința de presă că nu este la curent cu discriminarea Mitropoliei Basarabiei şi nici nu cunoaşte „în detaliu” cazul grupului Ilaşcu. Cine or fi, oare, consilierii personali ai doamnei Lalumière? Mă abțin să transmit mai multe informațiiprivind vizita distinsei doamne. La Bucureşti, unde venea destul de des, era primită cu onoruri, i se deschideau larg toate uşile, doar-doar ne va pune o vorbă bună pentru admiterea noastră în Consi-liul Europei.

Într-un interviu acordat săptămânalului Literaturnaia gazeta, separa-tistul Şevțov declară că arhiva KGB din Moldova se află la Tiraspol: „din aceasta am aflat multe despre conducerea Moldovei şi despre membrii Fron-tului Popular care, în unele momente ale perestroikăi, au avut legături cu ser-vicii străine”. Nu spunea un secret. Mulți de la Chişinău se temeau că aceste arhive ar putea fi date publicității. Chiar şi printre unionişti existau asemenea temeri. Aveam însă serioase îndoieli că ele vor fi făcute publice într-un viitor

www.dacoromanica.ro

Page 499: Chişinău file de jurnal

498 · ION BISTREANU

apropiat. Era mult mai „eficient” pentru noii stăpâni ai arhivelor să amin-tească, periodic, ce comoară dețin.

...Stafia KGB bântuia şi bântuie încă pe meleagurile moldovene şi după proclamarea independenței. Nu o dată mi-a fost să aud că X sau Y a fost kagebist, nu o dată în presă au apărut fel de fel de insinuări la adresa unor personalități politice, preponderent „unionişti”, cum că ar fi fost colaboratori ai KGB. Însă, în afara unor aşa-zise nume conspirative, nu s-a oferit vreodată vreo informație concretă. S-a cerut cu insistență publicarea oficială a listelor colaboratorilor KGB deşi se ştia bine că încă din 1990 arhiva KGB fusese în covârşitoarea sa parte transferată la Tiraspol, de unde, periodic, se arun-cau „firmituri”, la derută, pentru a crea confuzie. Nu exclud nici şantajarea unor oameni, temporizarea acțiunilor acestora. Ce mai rămăsese la Chişinău din arhiva KGB nu mai reprezenta mare lucru, dar era folosit cu abilitate. La aceasta se adăugau şi informații culese periodic din arhivele de la Tiras-pol, chiar de către un colaborator al noii securități moldovene, cu „bun de difuzat” dat de sus-numitul Şevțov! Şi vizați erau exclusiv cei cunoscuți ca unionişti sau bănuiți de vederi unioniste! Am aflat că una din supapele de scurgere către presă era A., lucrător în noul minister al securității, fratele unui (prea) apropiat colaborator al lui Snegur.

Mai târziu, în memoriile sale, Snegur vorbea despre unionişti ca despre „foşti agenți ai KGB”, iar Lucinschi afirma la un moment dat că publicarea lis-tei informatorilor ar constitui o amenințare la adresa securității naționale: „să admitem că vom publica acum aceste liste. În primul rând, vom face țăndări intelectualitatea noastră. Nu pe țărani sau muncitori. Vă imaginați ce s-ar în-tâmpla atunci în Moldova?”. Sunt aproape sigur că Lucinschi ştia ce spune. Să nu uităm că a fost, la un moment dat prim-secretar al PC din Moldova şi, ca primul om în republica unională, era firesc să fie informat în detaliu de către KGB asupra a tot ceea ce se petrece în jur, mai ales că începuse să se afirme serios mişcarea democratică. Iar ministrul moldovean al securității naționale, interpelat la un moment dat în parlament, a declarat, mai în glumă, mai în serios, că dacă s-ar publica lista colaboratorilor KGB, Moldova ar rămâne fără parlament! Că înainte de perioada Gorbaciov în rândul intelectualilor mol-doveni au fost şi colaboratori –cu sau fără voie – ai KGB nu neagă nimeni. Dar ce anume au scris în timpul acestei colaborări nu ştim, deocamdată. Unui unionist radical i-am spus odată: dacă X, Y, Z, care acum sunt printre cei mai fanatici susținători ai unirii cu România, au fost colaboratori a KGB, atunci poate vă gândiți să ridicați un monument kgb-ului din republică.

Mai grave mi se păreau zvonurile privind colaboratorii din anii peres-troicii. Că în mişcarea democratică din Moldova, înființată în 1988, au fost

www.dacoromanica.ro

Page 500: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 499

infiltrați şi agenți sau colaboratori ai KGB era un lucru îndeobşte cunoscut. Că aceste infiltrări au dat doar parțial rezultatele dorite de Centru, este o re-alitate. Nu constituia un secret faptul că, încă de la crearea Mişcării democra-tice pentru restructurare din Moldova, lista fondatorilor a fost supervizată (şi completată!!) de KGB. În aprilie 1988 venise la Chişinău secretarul CC al PCUS, V. Cerbikov, cu misiunea de a contacta o serie de persoane în vede-rea creării unei Mişcări democratice în susținerea perestroicii lui Gorbaciov. A primit o listă, a aprobat-o şi a completat-o cu alte câteva nume! Mai târ-ziu, în august acelaşi an, va trimite la Chişinău un lucrător de rang înalt din KGB, specializat în chestiunile mişcărilor naționale din republicile unionale, cu sarcina de a se documenta asupra structurilor organizatorice ale Mişcării Democratice din Moldova şi de a monitoriza liderii acesteia, „iar în caz de necesitate, compromiterea sau neutralizarea lor politică”. Şi au făcut-o, chiar cu sprijinul agenților infiltrați! Unul dintre aceştia, cu numele conspirativ de „Lider” şi, mai apoi, de „Budulai”, membru marcant al conducerii Frontului Popular, într-un (improbabil!) acces de căință, ar avea multe de povestit!

Ce a pierdut din vedere KGB şi, în general, ce nu vor să priceapă multe alte servicii specializate din diverse colţuri ale lumii, este faptul că şi mani-pularea maselor are anumite limite, că „inteligenţa” manipulatorilor poate fi cel puţin egalată de inteligenţa celor manipulaţi, şi că scenariile iniţiale tre-buie deseori modificate şi nu în rare cazuri sunt rescrise chiar de „figuranţii” vizaţi iniţial. Asta s-a întâmplat şi în anii perestroicii în multe din republi-cile unionale sovietice. Şi atunci a fost aplicată varianta de rezervă: crearea unor contraforţe – respectiv crearea „Interfronturilor”, formate majoritar din rusofoni. In octombrie 1993, fostul preşedinte al KGB, Vadim Bakatin, va recunoaşte public că la sfârşitul anilor ’80 KGB a creat în Abhazia şi Osetia de sud aşa-numitele fronturi internaţionale (Interfront), pentru a contracara mişcarea naţională georgiană. Mai târziu, în memoriile sale „Debarasarea de KGB”, scria că prin crearea „Interfronturilor” în republicile unionale „recal-citrante” s-a urmărit divizarea societăţii în două tabere ireconciliabile, noua creaţie a KGB fiind la originea grevelor, a contestării legimităţii organelor alese şi chiar a frontierelor. Şi, ca să revenim la Moldova, anume „Interfron-tul” a fost promotorul rezistenţei la proiectele de lege privind statutul limbii moldoveneşti şi al declanşării mişcării separatiste în Transnistria.

Chiar înainte de destrămarea oficială a URSS, în occident apăruseră mai multe lucrări care emiteau ipoteza unui scenariu complex, scris chiar de antu-rajul lui Gorbaciov, şi având printre actorii principali unele servicii speciali-zate ad-hoc ale KGB. În esenţă, opiniile convergeau spre ideea că Gorbaciov, conştient de slăbiciunile statului sovietic în plan economic, tot atât de con-

www.dacoromanica.ro

Page 501: Chişinău file de jurnal

500 · ION BISTREANU

vins că tezele leniniste privind revoluţia mondială sunt caduce, a înţeles că singura cale de depăşire a crizei din interiorul Uniunii Sovietice, care dădea tot mai des semnale îngrijorătoare, nu va putea fi depăşită decât printr-o con-lucrare internaţională complexă, de durată şi, mai ales, pusă pe baze noi, de încredere şi nu de confruntare în cadrul prelungitului război rece.

Evident, Casa Europeană despre care vorbea cu atât drag Gorbaciov, nu putea rămâne din punct de vedere arhitectural aşa cum fusese proiectată şi construită imediat după război. Fără a renunţa total la sfera sa de influenţă, Gorbaciov a dat, încă din 1987, mână liberă curentelor reformiste care înce-puseră să se înfiripeze în unele state din centrul Europei. În dialogul pe care îl vedea atât de necesar cu SUA şi Germania Federală, Gorbaciov a realizat că va fi nevoie de unele concesii, chiar majore. Reunificarea Germaniei trebuia să fie considerată ca o contribuţie la construirea „Casei europene” , dar lucrul acesta nu putea fi atins decât printr-o transformare a sistemului politic din RDG, declara în 1990 Erich Honecker. Dezvăluirile făcute de acesta, care primise de la Gorbaciov „sărutul morţii” chiar pe pământ german, au fost re-pede uitate, ele fiind considerate o expresie a frustrării fostului lider est-ger-man ca urmare a pierderii puterii.

Personal, însă, nu împărtăşesc aproape deloc speculaţiile unor analişti occidentali ai vremii care vorbeau despre structuri ultrasecrete ale KGB care ar fi acţionat în acea perioadă pentru subminarea RDG şi care ar fi stimulat chiar şi istorica dărâmare a zidului Berlinului. Prin 1992, au apărut pe piaţă o serie de dezvăluiri privind tratativele Gorbaciov-Kohl, privind condiţiile reu-nificării Germaniei, materializate prin pactul celor doi, la Geneva, în septem-brie 1990, care ar fi stabilit, printre altele, noile sfere de influenţă, din Europa de Est si Balcani. Războiul din Iugoslavia, declanşat in 1991, era dat ca exem-plu in acest sens. Însă, până azi, aceste dezvăluiri nu au un suport documen-tar convingător, aşa cum nu are nici aşa-zisa nouă Yaltă (Malta, decembrie 1989), dacă avem în vedere evenimentele ulterioare din URSS şi din Europa.

Un comentator de televiziune din St. Petersburg, Al. Nevzorov, care a făcut avere în perioada 1985-1991 prin ciclul său de emisiuni „600 de se-cunde”, compara politica conducerii gorbacioviste cu un joc de şah: în par-tida sa de şah pentru dominaţia mondială, Kremlinul şi-a sacrificat stăpânirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de „piese”, pentru a-şi asigura un mai rapid şi mai facil acces la economia şi tehnologia Europei Occidentale.În cartea „Gorbaciov şi revoluţiile est-europene”, apărută în 1990 la Londra, Mark Almod, profesor de istorie modernă la Oxford University, ajungea şi el la concluzia ca revoluţiile din statele socialiste europene au fost dirijate din umbră de KGB: „Moscova şi KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea

www.dacoromanica.ro

Page 502: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 501

startului pentru transformările din Europa răsăriteană şi centrală, iar acestea s-au săvârşit cu cea mai mare uşurinţă deoarece a fost suficient sa se activeze rezistenţele care existau deja”.

Sovieticii aveau deja un „succes story” privind dirijarea din afară a revo-luţiilor. Să nu uităm că puciul din octombrie 1917, numit timp de peste şapte decenii „marea revoluţie socialistă din octombrie”, a fost finanţat de Banca Imperială germană, dupa ce Berlinul îi teleghidase anterior pe Lenin şi vreo 400 de bolşevici, cu un tren plumbuit, din Elveţia (unde aceştia se aflau în exil) în Rusia. Şi, tot în 1917, s-a reîntors în Rusia, pe bani americani, Leon Troţki, adevăratul „părinte” al puciului de la 7 noiembrie, zi în care „The New-York Tribune” îl şi anunţa ca noul conducător al Rusiei. La o lectură atentă a faimoasei cărţi a lui John Reed, „Cele zece zile care au zguduit lu-mea”, întâlnim numele lui Troţki de mult mai multe ori decât pe cel al lui Le-nin! În final, va învinge gruparea lui Lenin, care va şi încheia pacea separată cu Germania, plătindu-şi,astfel, „datoriile”...

Interesante sunt şi memoriile cunoscutului disident ceh Vaclav Havel, care insinuează că şi revoluţia de catifea a fost stimulată de KGB, e drept cu observaţia că sovieticii voiau doar schimbarea conducerii de atunci a Ceho-slovaciei cu un lider, adus din afară. Cam greu de crezut, eu rămânând la con-vingerea că supralicitarea rolului serviciilor secrete sovietice în evenimentele istorice din 1988-1989 din statele socialiste europene, urmăreşte în fapt crea-rea unei stări de spirit în rândul maselor cum că succesul oricărui demers po-pular pentru o schimbare de mai mică sau mai mare anvergură în propria ţară depinde exclusiv sau în cea mai mare măsură de alte puteri, care pot schimba mersul istoriei în sensul dorit de ele. Şi la Chişinău am auzit nu o dată citatul din Miron Costin: „Moldova, fiind o ţară mică, nice un lucru de samă nu au făcut fără amestecul vecinilor”! Asta s-a întâmplat, în opinia mea, şi în cazul României, evenimentele din decembrie 1989 fiind puse de unii analişti exclu-siv pe seama intervenţiei URSS. O fi fost şi amestecul sovietic (şi al altora!), nu zic nu, dar să consideri sutele de mii de oameni, de toate categoriile şi de toate vârstele, care au ieşit pe străzi în acel sfârşit de de decembrie drept o masă oarbă, de manevră, care a executat inconştient subliminalele ordine din exterior, mi se pare mai mult decât o jignire a intelectului românilor. Am fost şi suntem săraci, am fost la răscrucea tuturor răutăţilor, am fost şi suntem, periodic, supuşi unuia sau altuia, am avut şi avem, poate, prea multă răbdare – dar nu suntem fatalişti, nu suntem nici orbi, nici surzi, nici muţi, nici som-nambuli, nici zombi!

* * *

www.dacoromanica.ro

Page 503: Chişinău file de jurnal

502 · ION BISTREANU

Situaţia economică a R. Moldova în primele patru luni ale anului 1993 a continuat să se deterioreze. Venitul naţional scăzuse la 77,9 la sută faţă de anul 1992, iar faţă de 1991 – cu 57,2 la sută; industria – cu 97,2 la sută, res- pectiv 73 la sută; producţia globală în agricultură – cu 64 la sută şi 47 la sută. Volumul construcţiilor de locuinţe a fost în 1992 de 3 ori mai mic decât în 1989, media consumului de carne pe locuitor a coborât la nivelul anului 1972, cea de lapte la nivelul anului 1973, cea de ouă – în parametrii anului 1978, cel de zahăr – la nivelul anului 1969, iar la ulei şi cartofi, consumul era egal cu cel din anul 1965. Preţurile au depăşit cu 20-125 la sută ritmurile de creştere a veniturilor.

Şi-a încetat apariţia ziarul Sfatul Ţării, parlamentul considerând că această publicaţie, precum şi agenţia Basa-Press reflectă deschis poziţiile Frontului Popular Creştin Democrat.

Este schimbată şi conducerea ziarului Nezavisimaia Moldova, acuzată, de asemenea, de orientări prounioniste.Nu era chiar aşa, dar redactora şefă a publicaţiei, care nutrea o simpatie deosebită pentru un fost înalt demnitar cunoscut pentru poziţiile sale proromâne, mai publica şi câte un articol care ieşea din canoanele indicaţiilor conducerii, pentru că ziarul era, totuşi, oficios al guvernului.

Consulul rus merge la 22 aprilie la Tiraspol unde rezolvă cererile de cetăţenie rusă pentru 200 persoane. Iar noi, în vreo două rânduri, primisem la ambasadă câte 10-15 paşapoarte româneşti aparţinând unor cetăţeni din Re-publica Moldova, cu o explicaţie foarte simplă a ministerului moldovean de externe: cetăţenii respectivi au renunţat la cetăţenia română! Însă nici unul nu se prezentase personal să depună paşaportul şi să îndeplinească formalită-ţile de renunţare la cetăţenie. În realitate, aceste paşapoarte erau confiscate la frontieră de ...vameşii moldoveni, care sub pretextul controlului vamal, um-blau în portofelele sau poşetele moldovenilor care mergeau în România, con-fiscându-le paşapoartele româneşti.

S-au înmulţit scrisorile de ameninţare pe care le primeam la ambasadă. Toate – anonime, majoritatea scrise la maşină. Ştampilele poştei atestau că erau trimise din diverse localităţi. Imposibil de reprodus limbajul folosit în aceste scrisori, atât la adresa României, cât şi a noastră, a membrilor ambasa-dei. Inclusiv ameninţări cu moartea dacă nu părăsim „pământul sfânt al Mol-dovei”! Un colaborator a remarcat, întâmplător, că una din literele tipărite era uşor înclinată. Şi litera cu pricina apărea absolut în toate scrisorile dacti-lografiate, indiferent din ce localitate erau expediate. După ce am adunat câ-teva zeci de astfel de scrisori, le-am înmânat personal ministrului de externe,

www.dacoromanica.ro

Page 504: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 503

cu observaţia că nu citim şi nu luăm în considerare scrisori anonime. Minis-trul Ţâu a încercat să explice că „peste tot în lume sunt oameni care nu au ce face”. „Da, zic eu, dar nu înţeleg de ce trebuie să plimbe o maşină de scris prin toată Moldova, când le pot scrie de mână”, şi i-am arătat litera cu pricina. Un zâmbet strâmb al ministrului şi ...subiectul a fost epuizat. Curios că, după acest moment, pasiunea „oamenilor muncii moldoveni” de a ne scrie epistole a încetat brusc! Am înţeles, după plecarea mea de la Chişinău, că în 1994 s-a reluat practica trimiterii unor astfel de scrisori, numai că maşina de scris a fost atent verificată!

24 aprilie: un lung şi interesant articol din Rossiiskaia gazeta despre te-zaurul românesc evacuat la Moscova în 1916-1917. Sunt evocate câteva do-cumente din „mapa Lenin”, complet secretizate timp de şapte decenii, care atestă că, în 1921, tezaurul încă exista! Nu fusese furat nici de albgardişti, nici de nimeni altcineva, ci se păstra, cu evidenţe stricte, în băncile bolşevice! Se aminteşte că, în 1991, Iliescu a ridicat problema tezaurului în dialogul cu Gorbaciov, acesta din urmă retezând scurt discuţia, motivând că nu este in-format. Răspunsul l-a dat, însă, ziarul „Sovetskaia Rossia”: „Partea sovietică consideră problema definitiv închisă şi scoasă de pe ordinea de zi. Ea nu in-tenţionează să se mai revină la analizarea respectivei chestiuni întrucât abor-darea ei atrage inevitabil după sine multe probleme referitoare atât la primul război mondial, cât şi la acţiunile pe teritoriul Uniunii Sovietice ale trupelor române de ocupaţie în timpul celui de al doilea război mondial”. În articol sunt, însă, preluate şi opiniile – iresponsabile, zic eu – ale unor români de-ai noştri privind tezaurul: articolul din 1945 al lui Tudor Arghezi în care poetul susţinea că tablourile lui Grigorescu ar fi fost furate din tren înainte ca acesta să treacă graniţa, amintirile istoricului Lepădatu care, chipurile, ar fi văzut personal cum într-una din lăzile care era marcată ca plină cu aur se aflau sticle de vin, slănină şi alte alimente, un articol de dată recentă din România liberă în care un alt istoric susţinea că bijuteriile reginei Maria ar fi fost vândute de Ana Pauker şi Walter Roman pentru nevoile partidului şi ale Kominternului, un articol din Flacăra care susţinea că, în chiar zilele noastre, în anticariatele din Elveţia s-au vândut „de sub tejghea” piese din tezaur! Iată cum noi înşine oferim argumente ruşilor!

Îmi închei vizitele protocolare la preşedinţie, parlament şi guvern, îmi iau rămas bun de la mulţi-mulţi dintre prietenii pe care mi-i făcusem aici: depu-taţi, scriitori, artişti, ziarişti. Am urmărit, cu plăcere, ca să fiu sincer, imaginile filmate de la primirea mea la preşedintele Snegur precum şi aprecierile din

www.dacoromanica.ro

Page 505: Chişinău file de jurnal

504 · ION BISTREANU

comunicatele oficiale privind vizitele de rămas bun. S-a punctat „contribuţia” mea „nemijlocită la dezvoltarea şi impulsionarea relaţiilor pe multiple planuri cu ţara soră” (după întâlnirea cu Mircea Snegur), „mulţumirile cordiale” ale premierului Sangheli pentru fructuoasa activitate” etc.

Un ultim interviu de peste o oră la televiziunea naţională. Răspunsurile mele au fost cuminţi, deşi aş fi vrut să spun pe nume multor lucruri. Am ţinut totuşi să punctez că, pornind de la ceea ce declaraseră, ca un crez politic, con-ducătorii noştri în ultimii doi ani, să nu pierdem din vedere că relaţiile bilate-rale nu sunt simple relaţii între două ţări vecine, ci între două state româneşti, care au o identitate istorică, spirituală, culturală incontestabilă. L-am citat –culmea! – chiar şi pe preşedintele Snegur, preluând din discursul său din decembrie sublinierea că nu trebuie ridicat între noi un nou zid al Berlinului. Esenţial, în momentul actual, este să avem grijă de a păstra măcar ceea ce s-a realizat şi de a nu face paşi înapoi, şi că versurile unui cântec al soţilor Aldea Teodorovici sunt actuale: „Le vom face rând pe rând pe toate/ dacă eu mai vreau şi tu mai vrei”.

La 29 aprilie am organizat şi o recepţie de rămas bun. Cea mai mare sur-priză! A venit chiar preşedintele Snegur, cam jumătate din membrii guvernu-lui, mulţi deputaţi, oameni de cultură etc. Premierul şi ministrul de externe plecaseră cu o seară înainte în vizită în Israel, deci puteam să consider că ab-senţa lor este motivată! Am apreciat gestul lui Snegur, mai ales că, pentru a participa la recepţie, amânase întrunirea programată la o instituţie centrală. Era, la urma urmei, un gest faţă de România, nu faţă de mine ca persoană...

Pe 1 mai am plecat cu maşina spre Bucureşti. La frontieră, lume puţină, şi la „intrări” şi la „ieşiri”. Regretam cozile in-

terminabile pe care le văzusem cu 15 luni în urmă. Grănicerii şi vameşii de la Leuşeni vorbeau deja româneşte, dar era mai vizibil controlul pe care îl fă-ceau atât la documentele de călătorie, cât şi la bagajele turiştilor. Oare Prutul a fost blestemat să fie veşnic râu de frontieră? În locul milioanelor de flori pe care le-a purtat în 1990, în jos, spre Dunăre, acum se vedeau doar sălcii plângătoare pe maluri. Mi-au revenit instinctiv în memorie versurile neuita-tului cântec al soţilor Aldea-Teodorovici: „...Curge Prutul între ţări române/I se-aude plângerea în Carpaţi/Olt şi Mureş sar ca să-l îngâne/Jiu şi Nistru, voi ce asteptaţi?/Şi din cer întregul loc arată/Ca un rai însângerat la brâu/Vino, frate, să legăm odată/Malurile tragicului râu...”

www.dacoromanica.ro

Page 506: Chişinău file de jurnal

ANEXE

www.dacoromanica.ro

Page 507: Chişinău file de jurnal

DECLARAŢIA DE SUVERANITATEA REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVA

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova de legislatura a XII-a în cadrul primei sesiuni, apelînd la adevăr că toţi oamenii sunt egali şi au drep-tul la viaţă, libertate şi bunăstare, înţelegînd responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei, care are istorie proprie, cultură şi tradiţii milenare, respectînd dreptul la suveranitatea tuturoar popoarelor, în scopul instaurării legii, protecţiei legale şi sta-bilităţii sociale, exprimînd dorinţa poporului, declară solemn:

1. Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat suveran. Suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii Moldovei.

2. Purtătorul şi sursa suveranităţii este poporul. Suveranitatea se realizează în interesele întregului popor de către organul reprezentativ superior al puterii repu-blicii. Nici o parte a poporului, nici un grup de cetăţeni, nici un partid politic sau organizaţie publică, nici o altă formă de organizaţie, nici o persoană fizică nu au dreptul să-şi atribuie dreptul de a exercita suveranitatea.

3. Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar şi indivizibil. Ho-tarele R.S.S. Moldova pot fi modificate doar cu acordul amiabil între R.S.S. Mol-dova şi alt stat suveran în conformitate cu dorinţa popoarelor, în conformitate cu adevărul istoric şi regulile acceptate de drept internaţional.

4. Pămîntul, subsolul acestuia, apele, pădurile şi alte resusre naturale, aflate pe teritoriul R.S.S. Moldova, precum şi întreg potenţialul economic, tehnico-ştiinţi-fic şi financiar, alte valori de patrimoniu naţional se află în proprietatea exclusivă a R.S.S. Moldova şi se folosesc în scopul asigurării necesităţilor materiale şi spirituale poporului republicii.

Întreprinderile, organizaţiile, instituţiile, alte obiective, ce aparţin comunităţii statelor independente, statelor străine şi a cetăţenilor acestora, organizaţiilor inter-naţionale, pot fi amplasate pe teritoriul R.S.S. Moldova, pot utiliza resursele ei na-turale doar cu acordul organelor competente ale puterii R.S.S. Moldova în confor-mitate cu legislaţia republicii.

5. În scopul asigurării garanţiilor social-economice, politice şi juridice ale suve-ranităţii republicii – Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova stabileşte:

puterea deplină a Republicii Sovietice Socialiste Moldova asupra deciziilor pri-vitoare la subiectele ce vizează statul şi societatea civilă,

supremaţia Constituţiei şi legilor R.S.S. Moldova pe întreg teritoriul R.S.S. Moldova. Legile şi alte acte normative ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste sunt valabile doar după ratificarea acestora de către Sovietul Suprem al republicii. Acţiunea actelor anterioare, care contravin suveranităţii Moldovei se abrogă.

6. Republica Sovietică Socialistă Moldova recunoaşte dreptul suveran al tutu-

www.dacoromanica.ro

Page 508: Chişinău file de jurnal

508 · ION BISTREANU

ror statelor. Ca stat suveran R.S.S. Moldova are dreptul de a intra în uniuni de state, de delegare în acestea, în mod voluntar, a anumitor prerogative, precum şi să se lip-sească de aceste prerogative sau să se retragă din uniuni în conformitate cu acordul respectiv.

7. Republica Sovietică Socialistă Moldova participă la punerea în aplicare a au-torităţii transferate comunităţii statelor independente, şi a autorizat reprezentanţi în alte state suverane. Divergenţele dintre R.S.S. Moldova şi comunitatea statelor independente se soluţionează în modul prevăzut de acordul respectiv.

8. Pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldova se stabileşte cetăţenia republicii. Tuturor cetăţenilor republicii, cetăţenilor străini şi apatrizilor care au viza de reşedinţă pe teritoriul R.S.S. Moldova, le sunt garantate drepturile şi libertă-ţile conform Constituţiei şi altor legi ale R.S.S. Moldova, recunoscute principiile şi normele de drept internaţional şi ei sunt obligaţi să respecte legile republicii.

Cetăţenii Moldovei din afara republicii se află sub protecţia Republicii Sovie-tice Socialiste Moldova.

9. Republica Sovietică Socialistă Moldova acordă garanţii pentru toţi cetăţenii, partidele politice, organizaţiile publice, mişcările de masă şi organizaţiile religioase, ce activează în conformitate cu prevederile Constituţiei R.S.S. Moldova, şanse juri-dice egale de a participa la gestionarea statului şi afacerilor publice.

10. Separarea ramurilor legislativă, executivă şi judecătorească ale puterii con-stituie Principiul de bază al funcţionării R.S.S. Moldova ca stat democratic de drept.

11. Republica Sovietică Socialistă Moldova respectă Carta Naţiunilor Unite, şi afirmă angajamentul său faţă de principiile universal acceptate şi normele de drept internaţional, dorinţa de a trăi cu toate ţările şi popoarele în pace şi armonie. Să ia toate măsurile pentru a evita o confruntare în relaţiile internaţionale, interstatale şi inter-etnice, apărînd interesele poporului R.S.S. Moldova.

12. Republica Sovietică Socialistă Moldova ca un subiect egal al relaţiilor in-ternaţionale se declară o zonă demilitarizată, activ promovează consolidarea păcii şi securităţii, este implicată direct în procesul de cooperare şi securitate precum şi în structurile europene.

13. Această declaraţie este baza pentru dezvoltarea unei noi Constituţii a RSS Moldova, îmbunătăţirea legislaţiei naţionale, poziţia Republicii Sovietice Socialiste Moldova în pregătirea şi semnarea Tratatului de Uniune în cadrul comunităţii de state independente.

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova,Chişinău, 23 iunie 1990

www.dacoromanica.ro

Page 509: Chişinău file de jurnal

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂA REPUBLICII MOLDOVA

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA, constituit în urma unor alegeri libere şi democratice,

AVÎND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru şi statalita-tea sa neîntreruptă în spațiul istoric şi etnic al devenirii sale naționale;

CONSIDERÎND actele de dezmembrare a teritoriului national de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicție cu dreptul istoric şi de neam şi cu statu-tul juridic al Țării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluție a istoriei şi de voința liber exprimată a populatiei Basarabiei si Bucovinei;

SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru;

LUÎND ACT de faptul ca parlamentele multor state în declarațiile lor consideră înțelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul URSS şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecințelor poli-tico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferința internațională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecințele sale pentru Basarabia” prin Declarația de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991;

SUBLINIIND că fără consultarea populației din Basarabia, nordul Bucovinei şi ținutul Herța, ocupate prin forță la 28 iunie 1940, precum şi a celei din RASS Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS, încălcând chiar prerogativele sale constitu-tionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea URSS cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „De-cretul cu privire la stabilirea graniței între RSS Ucraineană şi RSS Moldove-nească”, acte normative prin care s-a încercat, în absența oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenența noii republici la URSS;

REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare națională a populației din Republica Moldova şi-a reafirmat aspirațiile de li-bertate, independență şi unitate națională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naționale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decem-brie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991;

www.dacoromanica.ro

Page 510: Chişinău file de jurnal

510 · ION BISTREANU

PORNIND de la Declarația suveranității Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, şi de la faptul ca populația Republicii Mol-dova, exercitând dreptul său suveran, nu a participat la 17 martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale URSS, la referendumul asupra menținerii URSS;

ȚINÎND SEAMA de procesele ireversibile ce au loc în Europa şi în lume de democratizare, de afirmare a libertății, independenței şi unității naționale, de edificare a statelor de drept şi de trecere la economia de piață;

REAFIRMÎND egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul acestora la autodeterminare, conform Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki şi nor-melor de drept internațional;

APRECIIND, din aceste considerente, că a sosit ceasul cel mare al săvîrşirii unui act de justiție, în concordanță cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internațional,

PROCLAMĂsolemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele

întregii populații a Republicii Moldova şi în fața întregii lumi:REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDE-

PENDENT ŞI DEMOCARTIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PRE-ZENTUL ŞI VIITORUL FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ŞI NAZUINȚELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAȚIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAȚIONALE.

În calitatea sa de STAT SUVERAN ŞI INDEPENDENT, REPU-BLICA MOLDOVA:

SOLICITĂ tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea indepen-denței sale, astfel cum a fost proclamată de Parlamentul liber ales al Republi-cii, şi îşi exprimă dorința de interes comun cu țările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relații diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept internațional şi practicii existente în lume în această materie.

ADRESEAZĂ Organizației Națiunilor Unite cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în organizația mondială şi în agențiile sale spe-cializate;

DECLARĂ că este gata să adere la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, solicitând, totodată, să fie admisă cu drep-turi egale la Conferința pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi la meca-nismele sale;

CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste sa înceapă

www.dacoromanica.ro

Page 511: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 511

negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupație a acesteia şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul național al Republicii Moldova;

HOTĂRĂŞTE ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituția, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Re-publicii Moldova;

GARANTEAZĂ exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertății politice ale tuturor cetățenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor aparținând grupurilor naționale, etnice, lingvistice şi religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale documente-lor adoptate ulterior, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

Asa să ne ajute Dumnezeu!

Adoptată la Chişinău, de Parlamentul Republicii Moldova,la 27 august 1991

www.dacoromanica.ro

Page 512: Chişinău file de jurnal

DECLARAŢIA GUVERNULUI ROMÂNIEI

Guvernul României a primit cu deosebită bucurie Declaraţia Republicii Moldova cu privire la proclamarea independenței de stat a Republicii.

Această hotărâre de importanță capitală se înscrie în mod logic în proce-sul de înnoiri democratice, de destrămare a structurilor totalitare comuniste care au loc in URSS.

Guvernul României îşi îndeplineşte o nobilă îndatorire de a saluta actul istoric de autodeterminare a poporului Republicii Moldova, de împlinire a năzuinţelor sale legitime spre libertate, democraţie şi demnitate naţională.

Proclamarea unui stat românesc independent pe teritorii anexate cu forța în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbebtrop repre-zintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român.

Recunoscând independența Republicii Moldova, Guvernul României declară că este gata să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice, să acorde sprijinul necesar autorităţilor Republicii Moldova pentru consolidarea inde-pendenţei sale şi să acţioneze pentru dezvoltarea raporturilor de colaborare frăţească dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului.

Guvernul României îşi exprimă încrederea că celelalte țări participante la CSCE vor acorda întregul lor sprijin noului stat independent, îl vor primi cu braţele deschise în marea familie a statelor europene şi îl vor accepta ca parte-ner egal la opera de edificare a unei Europe unite, bazată pe valorile comune ale democraţiei, libertăţii si statului de drept.

27 august 1991

www.dacoromanica.ro

Page 513: Chişinău file de jurnal

DECLARAȚIABirourilor permanente ale Adunării Deputaților și Senatului României în

legătură cu proclamarea independenței Republicii Moldova

Birourile permanente ale Adunării Deputaților şi Senatului României, întrunite în şedință comună extraordinară, au luat act cu deosebită satisfacție de hotărîrea istorică a Parlamentului de la Chişinău,din ziua de 27 august 1991, prin care a proclamat independența Republicii Moldova.

Decizia Parlamentului Moldovei consacră aspirația profundă de libertate şi independență a românilor de dincolo de Prut, hotărîrea şi spiritul patriotic manifestate în cadrul Marii Adunări Naționale, care a precedat sesiunea ex-traordinară a Parlamentului Republicii.

Proclamarea independenței Moldovei încununează anii îndelungați şi grei de luptă a fraților noştri moldoveni pentru apărarea identității naționale, a limbii şi culturii lor românesti, pentru înlăturarea vicisitudinilor la care au fost supuşi în timpul dominației țariste şi al regimului totalitar comunist, im-pus în urma aplicării prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939, act pe care Parlamentul Romaniei l-a declarat ab initio nul şi neavenit. Ea apare, totodată, ca o firească şi necesară restaurare istorică, o împlinire a unei legitimități fondată pe dreptul popoarelor la autodeterminare, pe prin-cipiile şi normele dreptului internațional.

Crearea statului independent moldovean materializează marea mişcare democratică şi populară care a luat naştere în Republica Moldova în ulti-mii ani, acțiunea hotărîtă a forțelor şi formațiunilor politice devotate cauzei suveranității, independenței şi demnității naționale, precum şi curajul, rea-lismul şi înțelepciunea politică ale actualilor conducători ai Republicii Mol-dova.

Totodată, aceasta mare izbândă istorică a fraților noştri se înscrie în procesele democratice, de lichidare a regimurilor comuniste şi de schimbări structurale înfăptuite sau în curs de desfăşurare în țările din centrul şi estul Europei. Ea a fost favorizată de transformările înnoitoare inițiate în Uniunea Sovietică, după anul 1985, precum şi de eşuarea recentei tentative de lovitură de stat a forțelor conservatoare de inspirație stalinistă, care urmăreau perpe-tuarea dominației imperialiste sovietice.

Sînt demne de remarcat vocația democratică şi deschiderea umanistă a Declarației de independență de la Chişinău, care garantează exercitarea drep-turilor politice, sociale, economice şi culturale pentru toți cetățenii Republi-cii Moldova, pentru toate grupurile naționale, etnice, religioase şi lingvistice

www.dacoromanica.ro

Page 514: Chişinău file de jurnal

514 · ION BISTREANU

de pe teritoriul acesteia, în conformitate cu principiile şi normele statuate pe plan internațional.

Proclamarea independenței Republicii Moldova încheie o epocă zbuciu-mată din istoria sa şi deschide o perioadă nouă pentru moldoveni şi pentru românii de pretutindeni.

Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului României salută şi împărtăşesc spiritul Declarației de independență care afirmă voința Republicii Moldova de a dezvolta relații de colaborare cu toate statele lumii.

Suntem convinsi că, în noile condiții create de declararea independenței, se deschid perspective favorabile dezvoltării colaborării şi legăturilor multi-ple dintre cele două state vecine, ce descind din trunchiul unic al poporului român, aşa cum acesta s-a format istoriceşte. În dinamizarea şi lărgirea acestor raporturi, parlamentele țărilor noastre au datoria să-şi asume întreaga respon-sabilitate ce le revine.

Birourile permanente ale celor două camere ale Parlamentului României cheamă parlamentele tuturor statelor din Europa şi din lume să facă demer-surile necesare pe lîngă guvernele lor pentru recunoaşterea independenței Re-publicii Moldova.

Totodată, Birourile permanente îşi declară întreaga lor disponibilitate de a sprijini Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova şi de a acționa în spiri-tul comunității noastre de neam şi destin.

BIROUL PERMANENT AL ADUNĂRII DEPUTAȚILORBIROUL PERMANENT AL SENATULUI

28 august 1991

www.dacoromanica.ro

Page 515: Chişinău file de jurnal

LEGEcu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul

RSS Moldovenești

Consfinţirea prin Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovie-tice Socialiste Moldoveneşti a statutului limbii moldoveneşti ca limbă de stat are menirea să contribuie la realizarea suveranităţii depline a republi-cii şi la crearea garanţiilor necesare pentru folosirea ei plenară în toate sferele vieţii ei politice, economice, sociale şi culturale. RSS Moldovenească sprijină aspiraţia moldovenilor care locuiesc peste hotarele republicii, iar ţinînd cont de identitatea lingvistică moldo-romînă realmente existentă - şi a romînilor care locuiesc pe teritoriul Uniunii RSS, de a-şi face studiile şi de a-şi satisface necesităţile culturale în limba maternă.

Atribuind limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat RSS Moldove-nească asigură ocrotirea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţeni-lor de orice naţionalitate, care locuiesc pe teritoriul RSS Moldovneşti, indife-rent de limba pe care o vorbesc, în condiţiile egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa Legii.

În scopul ocrotirii şi asigurării de către stat a dezvoltării limbii găgăuze RSS Moldovenească crează garanţiile necesare pentru extinderea consec-ventă a funcţiilor ei sociale.

RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care lo-cuiesc în republică.

TITLUL I. DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 1. În conformitate cu Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti limba de stat a RSS Moldoveneşti este limba moldovenească, care funcţionează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldove-nească se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi cul-turale şi îndeplineşte în legătură cu aceasta funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii.

RSS Moldovenească garantează tuturor locuitorilor din republică învă-ţarea gratuită a limbii de stat la nivelul necesar pentru îndeplinirea obligaţii-lor de serviciu.

Articolul 2. În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de

www.dacoromanica.ro

Page 516: Chişinău file de jurnal

516 · ION BISTREANU

naţionalitate găgăuză limba oficială în diferite sfere ale vieţii este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă.

Articolul 3. Limba rusă, ca limbă de comunicare între naţiunile din Uni-unea RSS, se foloseşte pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, ceea ce asigură un bilingvizm naţional-rus şi rus-naţional real.

Articolul 4. RSS Moldovenească garantează folosirea limbilor ucrai-neană, rusă, bulgară, ivrit, idiş, ţigănească, a limbilor altor grupuri etnice, care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea necesităţilor lor na-ţional-culturale.

Articolul 5. Prezenta Lege nu reglementează folosirea limbilor în relaţiile dintre persoane, în activitatea de producţie a transporturilor feroviar şi aerian (cu excepţia sferei de deservire a pasagerilor), precum şi în unităţile militare şi în instituţiile subordonate Ministerului apărării al Uniunii RSS, în unităţile militare ale Comitetului pentru securitatea statului al Uniunii RSS şi ale Mi-nisterului afacerilor interne al Uniunii RSS.

TITLUL II. DREPTURILE ŞI GARANŢIILE CETĂŢEANULUILA ALEGEREA LIMBII

Articolul 6. În relaţiile cu organele puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti, precum şi cu întreprinderile, instituţiile şi organi-zaţiile situate pe teritoriul RSS Moldoveneşti limba de comunicare orală sau scrisă - moldovenească sau rusă - o alege cetăţeanul. În localităţile cu popu-laţie de naţionalitate găgăuză ce garantează dreptul cetăţeanului de a folosi şi limba găgăuză în relaţiile menţionate.

În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană, rusă, bulgară sau de altă naţionalitate se foloseşte pentru comuni-care limba maternă sau o altă limbă acceptabilă.

Articolul 7. Pentru lucrătorii de conducere, lucrătorii organelor puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti, precum şi pentru lu-crătorii de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii, care în virtutea obligaţi-ilor de serviciu vin în contact cu cetăţenii (ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul public, cultura, mijloacele de informare în masă, transporturile, telecomuni-caţiile, comerţul, sfera deservirii sociale, gospodăria comunală şi de locuinţe, organele de ocrotire a normelor de drept, serviciul de salvare şi de lichidare a avariilor ş.a.), indiferent de apartenenţa naţională, în scopul de a asigura dreptul cetăţeanului la alegerea limbii se stabilesc cerinţe în ceea ce priveşte cunoaşterea limbilor moldovenească, rusă, iar în localităţile cu populaţie

www.dacoromanica.ro

Page 517: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 517

de naţionalitate găgăuză – şi a limbii găgăuze la nivelul comunicării necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale. Gradul de cunoaştere a limbi-lor se determină în modul stabilit de Consiliul de Miniştri al RSS Moldove-neşti în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Articolul 8. La congresele, sesiunile, plenarele, conferinţele, adunările, mitingurile şi la alte manifestări ce se desfăşoară în RSS Moldovenească par-ticipanţii nu sînt limitaţi în alegerea limbii.

TITLUL III. LIMBA ÎN ORGANELE PUTERII DE STAT,ADMINISTRAŢIEI DE STAT ŞI ORGANIZAŢIILOR OBŞTEŞTI,

LA ÎNTREPRINDERI, ÎN INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII

Articolul 9. Limba de lucru în organele puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti este limba de stat, care se întroduce pe etape. Tot odată se asigură traducerea în limba rusă.

Limba lucrărilor de secretariat în organele puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti este limba de stat. În caz de necesitate docu-mentele se traduc în limba rusă.

În localităţile cu populaţie de naţionalitate găgăuză limba de lucru şi limba lucrărilor de secretariat în organele puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă.

Limba manifestărilor şi lucrărilor de secretariat în organele puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti în localităţile, în care ma-joritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană, rusă, bulgară sau de altă naţionalitate este limba de stat, cea maternă sau o altă limbă accepta-bilă.

Articolul 10. Actele organelor puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti se întocmesc şi se adoptă în limba de stat, urmînd să fie traduse în limba rusă. În localităţile cu populaţie de naţionalitate găgăuză - în limba de stat ori în limba găgăuză sau în cea rusă, urmînd să fie traduse.

Actele organelor locale ale puterii de stat, administraţiei de stat şi organi-zaţiilor obşteşti situate pe teritoriile, unde majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană, rusă, bulgară sau de altă naţionalitate, pot fi adoptate în limba maternă sau într-o altă limbă acceptabilă, urmînd să fie traduse în limba de stat.

Articolul 11. În caz de adresare în scris a organelor puterii de stat şi organizaţiilor obşteşti către cetăţean se foloseşte limba moldovenească sau rusă, în localităţile cu populaţie de naţionalitate găgăuză - moldovenească, găgăuză sau rusă. La eliberarea documentelor se folosesc la libera alegere a

www.dacoromanica.ro

Page 518: Chişinău file de jurnal

518 · ION BISTREANU

cetăţeanului limba moldovenească sau rusă ori limbile moldovenească şi rusă, iar în localităţile cu populaţie de naţionalitate găgăuză - limba moldove-nească, găgăuză ori rusă sau limbile moldovenească, găgăuză şi rusă.

Organele puterii de stat, administraţiei de stat, organizaţiilor obşteşti, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile primesc şi examinează documen-tele prezentate de către cetăţeni în limba moldovenească sau în cea rusă, iar în localităţile cu populaţie de naţionalitate găgăuză - limba moldove-nească, găgăuză ori rusă. La docucmentele prezentate în alte limbi trebuie anexată traducerea în limba moldovenească sau rusă.

Articolul 12. Lucrările de secretariat la întreprinderile, în instituţiile şi organizaţiile situate pe teritoriul RSS Moldoveneşti se efectuează în limba de stat. Documentaţia tehnico-normativă poate fi folosită în limba origina-lului.

Ţinîndu-se cont de situaţia demografică şi de necesităţile deproduc-ţie, la întreprinderile, în instituţiile şi în organizaţiile, a căror listă este stabi-lită de către Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti, la opunerea Sovie-telor raionale şi orăşeneşti de deputaţi ai poporului lucrările de secretariat pot fi efectuate şi în limba rusă sau într-o altă limbă acceptabilă.

Corespondenţa dintre întreprinderile, organizaţiile şi instituţiile situate pe teritoriul republicii se realizează în limba de stat sau în limba lucrărilor de secretariat.

Articolul 13. Corespondenţa dintre organele puterii de stat, administra-ţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti, precum şi dintre ele şi întreprinderile, in-stituţiile şi organizaţiile situate pe teritoriul RSS Moldoveneşti se realizează în limba de stat sau într-o altă limbă acceptabilă.

Articolul 14. Documentaţia şi alte informaţii, care se expediează peste hotarele RSS Moldoveneşti, se întocmesc în limba rusă sau într-o altă limbă acceptabilă.

TITLUL IV. LIMBA LUCRĂRILOR DE SECRETARIAT ÎNACŢIUNILE PENALE, CIVILE ŞI ÎN CAZURILE ADMINISTRA-TIVE, LIMBA ARBITRAJULUI, NOTARIATULUI, ORGANELOR

DE ÎNREGISTRARE A ACTELOR DE STARE CIVILĂ

Articolul 15. Procedura penală, civilă şi a cazurilor administrative se efectuează în RSS Moldovenească în limba de stat sau într-o limbă accepta-bilă pentru majorarea persoanelor participante la proces.

Participanţilor la proces, care nu cunosc limba de efectuare a procedurii judiciare, li se asigură dreptul de a lua cunoştinţă de materialele de dosar, de a

www.dacoromanica.ro

Page 519: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 519

participa la acţiunile de urmărire penală şi judiciare prin intermediul trans-latorului, precum şi dreptul de a lua cuvîntul şi de a face depoziţii în limba maternă.

În conformitate cu modul stabilit prin legislaţia procedurală, documen-tele de urmărire penală şi judiciară se înmînează acuzatului, inculpatului şi altor participanţi la proces în traducere în limba pe care o posedă.

Articolul 16. Organele arbitrajului de stat îşi desfăşoară activitatea în limba de stat sau într-o limbă acceptabilă pentru părţile participante la liti-giu.

Articolul 17. Lucrărilor de secretariat la notariatele de stat şi la comite-tele executive ale Sovietelor raionale, orăşeneşti, de orăşel şi săteşti de depu-taţi ai poporului, precum şi la organele de înregistrare a actelor de stare civilă din RSS Moldovenească se efectuează în limba de stat sau în limba rusă.

La comitetele executive ale Sovietelor locale de deputaţi ai poporului do-cumentele se întocmesc în limba de stat, la dorinţa cetăţenilor - şi în limba rusă, iar la notariate şi la organele de înregistrare a actelor de stare civilă - în limba de stat şi în limba rusă.

TITLUL V. LIMBA ÎN SFERA ÎNVĂŢĂMÎNTULUI PUBLIC,ŞTIINŢEI ŞI CULTURII

Articolul 18. RSS Moldovenească garantează dreptul la educaţie preşco-lară la studii medii de cultură jenerală, medii de specialitate, tehnico-profesi-onale şi superioare în limbile moldovenească şi rusă şi crează condiţiile nece-sare pentru realizarea dreptului cetăţenilor de alte naţionalităţi, care locuiesc în republică, la educaţie şi instruire în limba maternă (găgăuză, ucraineană, bulgară, ivrit, idiş ş.a.).

Articolul 19. Instituţiile preşcolare şi şcolile de cultură generală se crează pe principiul monolingvizmului. În cadrul lor lucrările de secretariat, adună-rile, şedinţele, informarea audiovizuală se realizează în limba de educaţie şi instruire.

Instituţii preşcolare şi şcoli de cultură generală bilingve se crează în loca-lităţile în care numărul de copii şi de elevi nu permite să fie deschise instituţii preşcolare şi şcoli de cultură generală monolingve.

În aceste instituţii adunările, şedinţele, informarea audiovizuală se reali-zează, în egală măsură, în limbile de educaţie şi instruire respective, iar lucră-rile de secretariat se efectuează în limba de stat.

Articolul 20. În instituţiile de învăţămînt mediu de specialitate, în cele tehnico-profesionale şi superioare se asigură instruirea în limba de stat

www.dacoromanica.ro

Page 520: Chişinău file de jurnal

520 · ION BISTREANU

şi în limba rusă la specialităţile necesare RSS Moldoveneşti. Pentru sati-sfacerea necesităţilor de ordin economic şi cultural ale republicii se cre-ază grupe şi serii cu instruirea în limbile ce funcţionează pe teritoriul RSS Moldoveneşti (găgăuză, ucraineană, bulgară, idiş ş.a.). În grupele naţionale cu destinaţie specială predarea disciplinelor de specialitate se efectuează în limba maternă a elevilor şi studenţilor.

Articolul 21. În instituţiile de învăţămînt de toate gradele se asigură învă-ţarea limbii moldoveneşti ca obiect de studiu - în clasele şi grupele cu instru-ire în limba rusă sau într-o altă limbă de instruire (pentru elevii şi studenţii de naţionalitate găgăuză sau bulgară - în volumul necesar pentru comunicare) şi a limbii ruse - în clasele şi grupele cu instruire în limba moldovenească sau într-o altă limbă.

După absolvirea instituţiei de învăţămînt elevii şi studenţii dau examenul de absolvire la limba moldovenească sau, respectiv, la limba rusă, ceea ce cre-ază condiţiile necesare extinderii sferelor de comunicare pe întreg teritoriul republicii.

Articolul 22. RSS Moldovenească crează condiţiile necesare pentru dez-voltarea ştiinţei şi culturii naţionale moldoveneşti şi găgăuze, precum şi pen-tru activitatea ştiinţifică şi culturală în alte limbi ce funcţionează în republică. Disertaţiile se susţin în limba moldovenească rusă sau într-o altă limbă, stabi-lită de consiliul specializat respectiv.

Articolul 23. Conferinţele ştiinţifice, ştiinţifico-practice, simpozioanele şi seminarele, alte manifestări de importanţă republicană se desfăşoară în limba de stat (asigurîndu-se în cazul acesta traducerea în limba rusă), iar ma-nifestările de importanţă unională - în limba rusă.

TITLUL VI. LIMBA ÎN DENUMIRI ŞI ÎN INFORMAŢII

Articolul 24. Localităţile şi alte obiective geografice de pe teritoriul RSS Moldoveneşti au o singură denumire oficială sub forma ei moldovenească sau, respectiv, găgăuză originară (fără traducere sau adaptare), ţinîndu-se cont de tradiţiile istorice din localitatea respectivă. Scrierea corectă a denu- mirilor de localităţi şi de alte obiective geografice se stabileşte în îndrumare speciale.

Denumirile de pieţe, străzi,stradele, raioane orăşeneşti se formează în limba de stat fără traducere (în localităţile cu populaţie de naţionalitate gă-găuză - în limba găgăuză), iar în localităţile săteşti, în care majoritatea popu-laţiei este de naţionalitate ucraineană, rusă sau bulgară – într-o limbă accep-tabilă.

www.dacoromanica.ro

Page 521: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 521

Articolul 25. Denumirile ministerilor, comitetelor de stat şi departamen-tilor, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor şi ale subdiviziunilor lor structurale se formează în limba de stat şi se traduc în limba rusă (în locali-tăţile cu populaţie de naţionalitate găgăuză - în limba găgăuză). Denumirile luate între ghelimele nu se traduc, ci se reproduc prin transliteraţie.

Articolul 26. Numele cetăţeanului RSS Moldoveneşti de naţionalitate moldovenească constă din prenume (sau din cîteva prenume) şi nume de familie (simplu sau dublu). Numele de familie nu se schimbă după genuri numele după tată se foloseşte fără sufics. La redarea prenumelor şi numelor de familie moldoveneşti ăn alte limbi se pestrează specificul scrierii lor în limba moldovenească fără adaptare.

Ortografia prenumelor şi numelor de familie ale reprezentanţilor altor naţionalităţi, care locuiesc în republică,nu se reglementează prin prezenta Lege.

Articolul 27. Blancetele oficiale, textele sigiliilor şi ştampilelor se execută în limba de stat şi ăn limba rusă, iar în localităţile respective - în limba de stat, în găgăuză şi rusă .

Blanchetele (formularele) folosite în sfera socială (în instituţiile de tele-comunicaţii, la casele de economii, la întreprinderile de deservirea socială a populaţiei ş.a.) se imprimă în limba de stat si în limba rusă (în localităţile respective - în limba de stat,în găgăuză şi rusă) şi, la dorinţa cetăţeanului, se completează în una dintre limbile de pe blanchetă (formular).

Articolul 28. Firmele cu denumirile organelor puterii de stat administra-ţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti, ale întreprinderilor instituţiilor şi organi-zaţiilor, indicatoarele de pieţe, străzi,stradele localităţi şi de alte obiective ge-ograice se eczecută îî limba de stat şi în limba rusă (în localităţile respective - în limba de stat, în găgăuză şi rusă) şi sînt dispuse în stînga (de asupra) în limba de stat şi în dreapta (de subt) în limba rusă, iar în localităţile respective - în stînga (de asupra) în limba găgăuză, în centru (de desubt) în limba de stat; în dreapta (mai jos) în limba rusă.

Articolul 29. Textele afişelor, anunţurilor publice, textele de publicitate şi alte texte de informare vizuală se scriu în limba de stat şi, în caz de necesi-tate, se traduc în limba rusă, iar în localităţile respective - în limba de stat, precum şi în limba găgăuză sau în cea rusă.

Denumirile mărfurilor şi ale produselor alimentare, etichetele mărfu-rilor, mărcile comerciale, instrucţiunile referitoare la mărfurile fabricate în republică, precum şi orice alte informaţii vizuale prezentate populaţiei din republică se întocmesc în limba de stat şi în limba rusă.

În toate cazurile textele de informare vizuală sînt dispuse în modul prevă-

www.dacoromanica.ro

Page 522: Chişinău file de jurnal

522 · ION BISTREANU

zut de articolul 28 din prezenta Lege. Corpul caracterelor din textele scrise în limba de stat nu trebuie să fie mai mic decît cel al caracterelor din textele scrise în alte limbi.

În localităţile săteşti, în care majoritatea o constituie populaţia de naţio-nalitate ucraineană, rusă sau bulgară, informaţiile vizuale pot fi prezentate şi în limbile respective.

TITLUL VII. OCROTIREA LIMBILOR DE CĂTRE STAT

Articolul 30. Conducătorii organelor puterii de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti, precum şi ai întreprinderilor, instituţiilor şi or-ganizaţiilor situate pe teritoriul RSS Moldoveneşti poartă răspundere perso-nală pentru nerespectarea prevederilor prezentei Legi în limitele sferei din subordinea lor conform legislaţiei în vigoare.

Articolul 31. Propagarea ostilităţii, a dispreţului faţă de limba oricărei naţionalităţi, crearea obstacolelor la funcţionarea limbii de stat şi a altor limbi pe teritoriul republicii, precum şi lezarea drepturilor cetăţenilor din motive de limbă implică răspunderea în modul stabilit prin legislaţie.

Articolul 32. Controlul asupra respectării legislaţiei cu privire la funcţio-narea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti este exercitat de către Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti prin intermediul unei comisii speci-ale, iar în raioane (oraşe) - de către Sovietele respective de deputaţi ai popo-rului din RSS Moldovenească.

Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti M. Snegur

Membru al Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti D. Nidelcu

or. Chişinău, 1 septembrie 1989

www.dacoromanica.ro

Page 523: Chişinău file de jurnal

DECLARAȚIAminiștrilor afacerilor externe ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse,

României și Ucrainei

I. Miniştrii afacerilor externe ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei, în conformitate cu hotărârea pe care au adoptat-o la Helsinki, la 23 martie 1992, privind coordonarea eforturilor de reglementare a conflictului din raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova şi a proceselor din jurul lui, şi crearea în acest scop a unui mecanism de consultări politice, inclusiv la nivel de miniştri, s-au întâlnit la Chişinău, pe data de 6 aprilie a.c. Miniştrii au făcut o trecere în revistă a evoluţiilor din zona de con-flict şi au examinat recomandările formulate de grupul de experţi din cele pa-tru ţări în vederea reglementării conflictului exclusiv prin mijloace politice, în conditiile respectării drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparţinând minoritătilor naţionale, prevenirii escaladării conflictului şi nead-miterii implicării în conflict a cetăţenilor altor state, precum şi pentru spori-rea încrederii în această zonă.

Şefii departamentelor de politică externă şi-au exprimat din nou pro-funda îngrijorare în legătură cu menţinerea focarului de încordare şi agra-varea situaţiei în raionele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova, con-tinuarea actelor de violenţă soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, precum şi în legătură cu pericolul pe care aceste evoluţii îl reprezintă pentru procesele democratice în statele din regiune. Relevând importanţa deosebită a Declara-ţiei de la Kiev, din 20 martie a.c., a şefilor de state din Comunitatea Statelor Independente, ca şi a Declaraţiei lor de la Helsinki, din 23 martie a.c., care cuprinde elementele de bază ale soluţionării crizei pe cale politică, miniştrii au reafirmat obligaţia ţărilor participante de a lua măsuri urgente şi eficiente în această direcţie.

Miniştrii de externe ai Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei au apre-ciat poziţia şi eforturile conducerii Republicii Moldova vizând reglementa-rea paşnică a conflictului, confirmată şi de Parlament la 31 martie 1992, şi se adresează părţilor implicate în conflict să facă în aşa fel încât reprezentanţii legitim aleşi ai populaţiei din raioanele din stânga Nistrului să participe la lucrările Parlamentului în scopul creării unor condiţii mai favorabile soluţio-nării politice a conflictului.

Participanții la reuniune atrag atenţia asupra inadmisibilităţii implică-rii Armatei a 14-a în conflict şi în treburile interne ale Republicii Moldova. Miniştrii afacerilor externe ai Republicii Moldova şi Federatiei Ruse s-au de-

www.dacoromanica.ro

Page 524: Chişinău file de jurnal

524 · ION BISTREANU

clarat disponibili să inţieze tratative, în scopul stabilirii statutului juridic al acestei armate.

II. Miniştrii de externe reafirmă principiile care, în opinia Guvernelor lor, trebuie aşezate la baza reglementărilor conflictului şi anume:

1. Respectarea necondiționată a integrităţii teritoriale, a suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova.

2. Conjugarea eforturilor de către toate părţile pentru a se ajunge la solu-ţionarea conflictului exclusiv prin mijloace politice.

3. Dreptul organelor constituţionale ale puterii din Republica Moldova de a acţiona în conformitate cu legislaţia ţării pentru menţinerea ordinii de drept în cadrul normelor de drept internaţional şi obligaţiilor ce-i revin con-form documentelor CSCE.

4. Neadmiterea unei intervenţii militare şi a oricărui amestec în conflict din partea unor forţe străine.

III. In scopul prevenirii escaladării conflictului, miniştrii se pronunţă pentru luarea de urgenţă a următoarelor măsuri:

1. Incetarea imediată şi totală a focului, începând cu 7 aprilie 1992, ora 15.00 şi dezangajarea ulterioară a formaţiunilor armate implicate in conflict.

2. Asigurarea de către comandamentele Armatei a 14-a şi Forţelor Ar-mate ale Republicii Moldova a unor condiţii care să excludă accesul părţilor implicate în conflict, ca şi al populaţiei civile, la arsenale şi la orice depozite de armament, tehnică de luptă şi muniţii.

3. Neadmiterea de către statele participante la reuniune a folosirii teritori-ilor lor pentru tranzitarea, pe orice cale, spre zona de conflict, a formațiunilor înarmate, precum şi a armamentului, tehnicii de luptă şi munițiilor.

4. Angajamentul comun al Federației Ruse, României şi Ucrainei de a se abține de la orice acțiuni care ar putea fi calificate ca un amestec direct în conflict.

5. Asigurarea efectivă a securității instalațiilor şi amenajărilor din zona de conflict necesare vieții şi desfăşurării normale a activității pe acest teritoriu şi care ar putea prezenta un pericol ecologic sporit (baraje, diguri, centrale electrice ş.a.).

6. Stabilirea unui termen de control pentru reîntoarcerea la locurile de reşedință permanentă a cetățenilor străini care participă sub orice formă la conflict, cu asigurarea de către Republica Moldova a securității lor în proce-sul retragerii acestora de pe teritoriul său.

7. Statele participante vor întreprinde măsurile necesare pentru preveni-rea finanțării, din orice surse, a persoanelor şi formațiunilor armate implicate în conflict.

www.dacoromanica.ro

Page 525: Chişinău file de jurnal

8. Crearea de condiții necesare pentru reîntoarcerea refugiaților şi acor-darea de ajutor umanitar, cu participare internațională, persoanelor care au avut de suferit de pe urma conflictului.

IV. In scopul sporirii increderii reciproce în zona de conflict, miniştrii de externe consideră drept necesare următoarele măsuri:

1.Crearea unei comisii mixte, cu participarea reprezentanților celor pa-tru țări, pentru executarea controlului asupra respectării deciziilor privind încetarea focului şi dezangajarea părților.

2. Instituirea unei misiuni de bune oficii şi de mediere, cu participarea reprezentanților celor patru țări, în vederea dialogului cu reprezentanții populației din stânga Nistrului.

3.Crearea unui grup de raportori, specialişti în problemele drepturilor omului, reprezentând cele patru țări, în scopul elaborării de recomandări care să aibă în vedere principiile Cartei ONU, normele de drept internațional şi prevederile corespunzătoare ale documentelor CSCE.

4. Înlesnirea participării deputaților legal aleşi din raioanele de pe malul stâng al Nistrului la lucrările Parlamentului Republicii Moldova, precum şi la activitatea celorlalte organe constituționale, în scopul creării de condiții pen-tru soluționarea politică a conflictului.

5. Instituirea unui mecanism de informare operativă reciprocă între gu-vernele celor patru țări asupra situației din zona de conflict; luarea de măsuri pentru asigurarea informării obiective a opiniei publice, inclusiv prin prezen-tarea în mijloacele de informare în masă din țările participante a punctelor de vedere oficiale privind evoluția evenimentelor. Miniştrii pornesc de la premisa că aceasta va permite să se evite instigările şi menținerea climatului de tensiune şi suspiciune, cauzate de absența unei informări obiective asupra evoluțiilor din zonă.

6. Promovarea unor acțiuni de natură să contribuie la soluționarea prin-cipială a următoarelor probleme:

– continuarea activității Comisiei de conciliere, la care ar putea să parti-cipe, în calitate de observatori, reprezentanți ai Federatiei Ruse, României şi Ucrainei;

– instituirea autoadministrării locale în sens larg, adoptându-se o nouă legislație care să asigure creşterea responsabilității şi a drepturilor organelor locale ale puterii şi administrației de stat pe întreg teritoriul republicii şi acor-dându-se acestei zone statutul de zonă economică liberă.

V. Miniştrii au hotărât să-şi coordoneze şi de acum înainte eforturile pen-tru reglementarea paşnică a conflictului din stânga Nistrului în cadrul diver-selor mecanisme de consultări politice. Totodată, ei au convenit să întrețină

www.dacoromanica.ro

Page 526: Chişinău file de jurnal

526 · ION BISTREANU

contacte permanente, să decidă în funcție de evoluția evenimentelor recon-vocarea grupului de experți, să-şi desemneze reprezentanți care să participe la activitatea comisiei mixte, a misiunii de bune oficii şi de mediere, la activi-tatea grupurilor de raportori, precum şi în calitate de observatori în comisia de conciliere, să întreprindă, de comun acord, orice alte măsuri, de natură să contribuie la realizarea de progrese în reinstaurarea calmului în zona de con-flict.

VI. Miniştrii vor continua consultările asupra căilor celor mai eficiente de asigurare a drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităților naționale în conformitate cu prevederile Declarației universale a drepturilor omului şi pactelor internaționale cu privire la drepturile omului, pe întreg teritoriul Re-publicii Moldova, inclusiv în raioanele ei din stânga Nistrului, precum şi a altor garanții care ar putea fi impuse de evoluția situației.

VII. Participanții la reuniune solicită ministrului afacerilor externe al Re-publicii Moldova să informeze Secretarul General al al ONU şi Preşedintele în exercițiu al CSCE asupra eforturilor întreprinse de statele lor în scopul reglementării conflictului exclusiv prin mijloace politice, în condițiile res-pectării drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minoritățior naționale, şi să le remită acestora prezenta Declarație, chemând, totodată, CSCE şi toate statele participante la CSCE să susțină aceste efor-turi.

VIII. Miniştrii au convenit să continue reuniunea. Data şi locul reluării ei vor fi stabilite de comun acord, pe parcurs”.

7 aprilie 1992, Chişinău

www.dacoromanica.ro

Page 527: Chişinău file de jurnal

CONVENȚIAcu privire la principiile soluționării pașnice a conflictului armat

din zona nistreană a Republicii Moldova

Republica Moldova şi Federaţia Rusă, năzuind spre încetarea totală şi cât mai grabnică a focului şi spre regle-

mentarea conflictului armat din raioanele nistrene prin mijloace paşnice; reafirmându-şi ataşamentul faţă de principiile Statutului ONU şi Confe-

rinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa; salutând înţelegerea de principiu realizată la 3 iulie 1992 între Preşedin-

tele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse, au convenit urmă-toarele:

Articolul 1 1. Din momentul semnării Convenţiei, părţile în conflict îşi asumă an-

gajamentul de a întreprinde toate măsurile necesare pentru încetarea totală a focului, precum şi a oricăror acţiuni armate, una împotriva celeilalte.

2. Odată cu încetarea focului, părţile în conflict procedează la retragerea unităţilor forţelor lor armate şi a celorlalte formaţiuni, a tehnicii de luptă şi armamentului, urmând să încheie acest proces în decurs de şapte zile. Scopul unei asemenea dezangajări este crearea unei zone de securitate între părţile în conflict. Coordonatele concrete ale zonei vor fi stabilite printr-un protocol special al părţilor angajate în realizarea prezentei Convenţii.

Articolul 2 1. În scopul asigurării controlului asupra realizării măsurilor prevăzute în

articolul 1, precum şi al asigurării regimului de securitate în zona menţionată, se instituie o Comisie unificată de control, formată din reprezentanţi ai celor trei părți angajate în reglementare. Comisia foloseşte în activitatea sa grupuri de observatori militari create în concordanţă cu toate înţelegerile anterioare, inclusiv cvadripartite. Comisia de control procedează la îndeplinirea sarci-nilor ce-i incumbă conform prezentei Convenţii, în termen de şapte zile din momentul semnării Convenţiei.

2. Fiecare din părţile angajate în activitatea Comisiei îşi numeşte repre-zentanţi în componenţa acesteia. Locul de reşedinţă al Comisiei de control este oraşul Bender.

3. În scopul realizării măsurilor sus-menţionate, Comisiei de control i se afectează contingente militare create pe bază de voluntariat şi reprezen-

www.dacoromanica.ro

Page 528: Chişinău file de jurnal

528 · ION BISTREANU

tând părţile angajate în îndeplinirea prezentei Convenţii. Amplasarea acestor contingente şi folosirea lor pentru asigurarea regimului de încetare a focului şi a securităţii în zona de conflict se înfăptuiesc în conformitate cu deciziile Comisiei de control, pe bază de consens. Componenţa numerică, statutul, condiţiile de introducere în zona de conflict şi de retragere a contingentelor militare se stabilesc printr-un protocol separat.

4. In cazul nerespectării condiţiilor prezentei Convenţii, Comisia de control cercetează împrejurările în care s-au produs încălcările şi ia de urgenţă măsurile cuvenite pentru restabilirea păcii şi ordinii de drept, precum şi pen-tru neadmiterea unor asemenea încălcări pe viitor.

5. Activitatea Comisiei de control şi a forţelor afectate acesteia este fi-nanţată de toate părţile pe bază de cote.

Articolul 3 Oraşul Bender, ca loc de reşedinţă a Comisiei de Control - şi avându-

se în vedere complexitatea deosebită a situaţiei - este declarat zonă cu regim sporit de securitate, care se asigură de către contingentele militare ale părţilor angajate în realizarea prezentei Convenţii.

Comisia de control asigură menţinerea ordinii de drept în oraşul Bender în interacţiune cu subunităţile de poliţie şi de miliţie, acestea având efective limitate.

Activitatea economico-administrativă este asigurată în Bender de către organele existente de autoadministrare din oraş, iar în caz de necesitate - îm-preună cu Comisia de Control.

Articolul 4 Unităţile Armatei a 14-a a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, dislocate

în Republica Moldova, vor respecta cu stricteţe neutralitatea. Cele două părti în conflict îşi asumă obligaţia de a respecta neutralitatea şi de a se abţine de la orice acţiuni ilicite faţă de patrimoniul militar, faţă de militarii acestei armate şi membrii familiilor lor.

Problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Re-publica Moldova.

Articolul 5 1. Părţile în conflict consideră inadmisibilă aplicarea oricăror sancţiuni

sau blocade. In acest context, vor fi înlăturate imediat orice obstacole din ca-

www.dacoromanica.ro

Page 529: Chişinău file de jurnal

CHIŞINĂU ’92 · 529

lea circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi oamenilor, vor fi luate măsurile cuve-nite în vederea anulării stării de urgenţă pe teritoriul Republicii Moldova.

2. Părţile în conflict vor proceda imediat la negocieri în vederea regle-mentării problemelor legate de revenirea refugiaţilor la locurile de baştină, acordarea de ajutor populaţiei din raioanele care au avut de suferit şi refacerea obiectivelor economice şi a caselor de locuit. Federaţia Rusă va acorda spriji-nul necesar în acest sens.

3. Părţile în conflict vor întreprinde toate măsurile pentru accesul neîn-grădit al ajutoarelor umanitare internaţionale în zona de reglementare.

Articolul 6 Pentru difuzarea informaţiei obiective despre situaţia din zona de regle-

mentare, părţile creează pe lângă Comisia de control un centru de presă co-mun.

Articolul 7 Părţile pornesc de la premisa că măsurile prevăzute în prezenta Conven-

ţie constituie o importantă parte componentă a procesului de reglementare a conflictului prin mijloace paşnice, politice.

Articolul 8 Prezenta Convenţie intră în vigoare din momentul semnării. Acţiunea prezentei Convenţii este suspendată prin acordul comun al

părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante o denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de Control şi a contingentelor militare afectate acesteia.

Perfectat la Moscova, în data de 21 iulie 1992.

Pentru Republica Moldova Pentru Federaţia Rusă Mircea SNEGUR Boris ELŢÎN

www.dacoromanica.ro

Page 530: Chişinău file de jurnal

CUPRINS

Cuvânt înainte .....................................................................................................5

CAPITOLUL I Prima ambasadă română la Chişinău • Prima întâlnire a preşedinților

celor „două state româneşti” • Lungul drum de la perestroika la independența de stat • Chişinăul ieri şi azi • Soljenițîn şi viitorul Rusiei • J. Baker la Chişi-nău • Frontul Popular, Mircea Druc, Iurie Roşca • Al doilea stat românesc la ONU • Îndeplinirea visului lui Stalin ................................................................7

CAPITOLUL II Începutul conflictului transnistrean:158 de zile de lacrimi şi sânge • Câte

ceva despre Armata a 14-a • Amazoancele transnistrene •Aventurile unor ge-nerali ruşi în Transnistria • Mecanismul cvadripartit • Din lumea scriitorilor • Disidenții • Amintiri despre regele Mihai ........................................................93

CAPITOLUL III„Podurile de flori” • Hanul lui Manuc şi Basarabia • Vizita lui Ion Iliescu •

Pavel Graciov intră în acțiune • Drama de la Tighina • „Colonelul Gusev” • Patru preşedinți pe malul Bosforului • De ce voia Stalin Basarabia • Din amintirile lui Molotov ..........................................................................................167

CAPITOLUL IV Un nou guvern la Chişinău • Enigmaticul domn Birstein • Moartea

lui Kostenko • Convenția moldo-rusă • Ceauşescu la Chişinău • 52 de ani de la crearea RSS Moldoveneşti • Adrian Păunescu şi Snegur • Un an de independență • Tricolorul, capul de bour şi imnul R.Moldova • Ziua limbii • Aleea Clasicilor • Amintiri despre Marin Preda • Mircea Druc în campanie electorală • Eşuarea unui proiect cultural ............................................................243

www.dacoromanica.ro

Page 531: Chişinău file de jurnal

CAPITOLUL V Istoria unei republici autonome • Banditul-„mareşal” Kotovski • Ofen-

siva „independentiştilor” • Tratatul cu Ucraina • Studenți români la Chişinău • Moartea soților Aldea Teodorovici • Protocoalele secrete sovieto-germane din 1939 ies la lumină • Parlamentari români la Chişinău • Avatarurile săr-bătoririi Zilei Naționale • Proteste (ne)diplomatice în premieră • Un demni-tar român strică buna dispoziție a unui preşedinte • Un simpozion economic „subversiv” • Reactivarea Mitropoliei Basarabiei • Gorbaciov – de la extaz la agonie • Snegur – vajnic apărător al independenței • Crăciun cu Grigore Vieru • Istoria măririi şi decăderii unui imperiu ...............................................333

CAPITOLUL VIRevelion '93 • Un diplomat român în fortăreața Petropavlovsk • Ultimul

drum al lui Anton Crihan • Un ginere antiromân • Demisia celor patru • Lucinschi redivivus • 75 de ani de la Unire • Marile puteri şi Basarabia după 1918 • Din nou despre KGB • Reîntoarcerea acasă ..........................................428

Anexe .................................................................................................................505

www.dacoromanica.ro