1

Prof. univ. dr. DAN CHIRICĂ

DREPT CIVIL. SUCCESIUNI ŞI TESTAMENTE

SYLLABUS

2

TITLUL I

DESPRE SUCCESIUNI ÎN GENERAL

Capitolul I

INTRODUCERE

1. Precizări terminologice cu privire la cuvântul „succesiune”. Termenul de succesiune

desemnează într-o primă accepţiune un mod specific de dobândire sau de transmitere a

proprietăţii pentru cauză de moarte (mortis causa), şi anume succesiunea legală (ab intestat),

alături de acesta art. 644 C. civ. enumerând şi legatul, care este tot un mod de dobândire

(transmitere) a proprietăţii pentru cauză de moarte (mortis causa), dar care are la bază voinţa

celui decedat, iar nu legea cum se întâmplă în cazul moştenirii ab intestat.

Obiect al transmisiunii succesorale poate să îl constituie fie întregul patrimoniu al

defunctului (transmisiune universală), fie o cotă parte din acest patrimoniu (transmisiune cu

titlu universal), fie un bun sau altul – individual determinat sau de gen - din acest patrimoniu

(transmisiune cu titlu particular). Aşadar, spre deosebire de actele juridice între vii care nu pot

fi decât cu titlu particular, patrimoniul unei persoane în viaţă fiind incesibil ca atare, obiectul

transmisiunii succesorale poate fi şi un patrimoniu în întregul său sau o cotă parte din acesta,

adică un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial care a aparţinut unei persoane

fizice decedate.

2. Felurile succesiunii (în înţelesul de dobândire sau transmitere a proprietăţii). Potrivit

art. 650 C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament”.

De aici rezultă că succesiunea poate fi legală sau testamentară. Alături de acestea, Codul civil a

reglementat (art. 821, 933, şi 934) şi succesiunea contractuală.

1°) Succesiunea legală. În cazul în care o persoană decedează fără a lăsa un testament prin

care să dispună de bunurile sale după moarte, patrimoniul succesoral se va transmite rudelor

defunctului, soţului supravieţuitor sau statului, conform regulilor stabilite de lege. Regulile

succesiunii legale se aplică şi atunci când cel decedat dispune valabil prin testament doar de o

3

parte din bunurile sale, iar pentru restul nu, aceste din urmă bunuri deferindu-se conform legii.

Succesiunea legală se mai numeşte şi succesiune ab intestat (fără testament).

Alături de succesiunea legală de drept comun există şi o succesiune legală extraordinară sau

anomală (anormală), adică în afara regulilor (a-nomos). Succesiunea anomală, denumire care

provine din vechiul drept francez, constituie o derogare de la principiul caracterului unitar al

devoluţiunii succesorale şi desemnează o devoluţiune întemeiată pe natura sau provenienţa

bunurilor succesorale , fără a ţine seama de regulile moştenirii legale ordinare.

Succesiuni anomale există şi la ora actuală în dreptul nostru, acestea urmând a fi

analizate ca excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.

2°) Succesiunea testamentară este cea care se deferă în virtutea voinţei lui de cujus,

manifestată pe timpul cât acesta a fost în viaţă prin una din formele de testamente prevăzute de

lege.

3°) Succesiunea contractuală. Numită şi instituire contractuală, este „actul prin care

instituantul dispune, pentru timpul când nu va mai fi (s. a..), de tot sau o parte din bunurile sale

în favoarea instituitului care acceptă”. Cu alte cuvinte, este vorba de instituirea (desemnarea)

unei persoane ca succesor al dispunătorului printr-un contract de donaţie, adică printr-un act

juridic bilateral între vii, iar nu prin testament (act juridic unilateral). Instituirea contractuală

este un act hibrid, în sensul că se face printr-un contract (act juridic între vii), care, în principiu,

nu poate fi revocat unilateral, ci numai prin acordul ambelor părţi, dar care, asemenea

testamentului, conţine liberalităţi pentru cauză de moarte, neconferind instituitului nici un drept

actual asupra bunurilor dispunătorului, ci numai un drept eventual asupra bunurilor pe care

instituantul le va lăsa la data decesului său.

Capitolul II

CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE

Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice

decedate la moştenitorii acesteia, adică transmisiunea succesorală, este una specifică, distinctă

4

de transmisiunea prin acte juridice între vii. Ea se caracterizează prin faptul că este o

transmisiune mortis cauza (a), prin faptul că este universală (b) şi prin faptul că este unitară (c).

a). Transmisiunea succesorală este o transmisiune mortis causa

Art. 651 C. civ. prevede că „succesiunile se deschid prin moarte”. Faptul morţii unei

persoane fizice determină dispariţia ca subiect de drept, dar nu şi a patrimoniului acesteia.

Patrimoniul succesoral se transmite la moştenitorii care acceptă moştenirea chiar de la data şi

ca urmare a decesului lui de cujus (art. 688 C. civ.), iar nu de la data acceptării. Transmisiunea

succesorală poate opera doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, iar nu şi al

persoanelor juridice. În cazul desfiinţării (încetării) unei persoane juridice (cazurile de

desfiinţare fiind diferite de la o categorie de persoane juridice la alta) patrimoniul acestora se

transmite la alte persoane (fizice sau juridice) prin diverse acte juridice (administrative sau

civile), altele decât succesiunea.

b) Caracterul universal al transmisiunii succesorale

Decesul unei persoane fizice face ca, urmând anumite reguli (ale succesiunii legale,

testamentare sau contractuale) patrimoniul lui de cujus să se transmită de la acesta la succesorii

săi cu vocaţie universală (la întregul patrimoniu) sau cu titlu universal (la o cotă parte ideală

din patrimoniu). Patrimoniul unei persoane fizice constituie însă o universalitate de drept

cuprinzând ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut patrimonial ale acelei persoane,

prin opoziţie cu universalităţile de fapt care nu constituie decât grupe distincte de bunuri în

cadrul aceluiaşi patrimoniu (cum ar fi cazul unui fond de comerţ sau cazul unui portofoliu de

valori mobiliare). Orice moştenire conferă cuiva (moştenitorilor legali, legatarilor universali sau

cu titlu universal, ori , în cazul moştenirilor vacante, statului) vocaţie la întregul patrimoniu

succesoral (cuprinzând deopotrivă elementele de activ şi de pasiv) sau la cote-părţi ideale din

acesta, chiar dacă întregul activ este consumat prin donaţii sau legate particulare, adică prin

acte de transmisiune individuale. În acest sens, transmisiunea succesorală are un caracter

universal.

c) Transmisiunea succesorală are un caracter unitar

Regula. În dreptul modern, pe a cărui linie se înscrie şi Codul civil român, transmisiunea

succesorală are, în principiu, un caracter unitar. Aceasta înseamnă că devoluţiunea moştenirii se

5

face nu după provenienţa sau natura bunurilor care compun masa succesorală, ci după regulile

moştenirii legale, testamentare sau contractuale.

Excepţii de la regulă. Succesiunile anomale. Caracterul unitar al transmisiunii succesorale

cunoaşte însă şi anumite excepţii. Mai exact, există situaţii în care anumite bunuri se transmit

pe cale succesorală după alte reguli decât cele obişnuite, fiind aşadar vorba de succesiuni

anomale. Este cazul bunurilor la care se referă art.5 din Legea nr. 3l9/1944 privitoare la dreptul

de moştenire al soţului supravieţuitor (1°), al succesiunilor cu elemente de extraneitate (2°), al

dreptului de locaţiune transmis în caz de deces al titularului în temeiul art.27 din Legea nr.

114/1996 a locuinţei (3°) şi al bunurilor reprezentând amintiri de familie (4°).

Capitolul III

DESCHIDEREA MOŞTENIRII

Studierea deschiderii succesiunii implică implică analiza cauzei (1), a datei (2) şi a

locului deschiderii moştenirii (3).

1. Cauza deschiderii moştenirii. Prin deschiderea moştenirii se înţelege faptul care dă naştere

transmisiunii succesorale. Acest fapt este moartea persoanei fizice, art. 651 C. civ. precizând că

„succesiunile se deschid prin moarte”. Deschiderea moştenirii nu se confundă cu deschiderea

procedurii succesorale notariale reglementate de Legea nr. 36/1995 privitoare la notarii publici

şi activitatea notarială. Deschiderea moştenirii este declanşată de faptul juridic al morţii unei

persoane fizice, în timp ce deschiderea procedurii succesorale notariale se face la cererea

oricărei persoane interesate, a procurorului sau a secretarului consiliului local al localităţii în

raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 68 alin.1 din Legea nr. 36/1995).

2. Data deschiderii moştenirii. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii este important

întrucât:

6

-în raport cu această dată se determină persoanele care au vocaţie la moştenire (în

temeiul legii, al testamentului sau al contractului), capacitatea succesorală a acestora, precum şi

drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;

-aceasta este data până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire;

-aceasta este data de la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art.

700 C. civ. pentru acceptarea moştenirii;

-în raport cu această dată se stabileşte compunerea masei succesorale;

-în cazul în care există mai mulţi moştenitori, aceasta este data de la care se naşte

starea de indiviziune între moştenitori şi în raport cu care se va produce efectul declarativ al

partajului la ieşirea din indiviziune;

-în cazul succesiunii în timp a unor legi succesorale diferite, legea aplicabilă

succesiunii este cea în vigoare la data deschiderii acesteia. Se impune însă precizarea că actele

ulterioare succesiunii, dar referitoare la aceasta, cum este cazul acceptării sau renunţării la

succesiune, vor fi supuse legii în vigoare la data săvârşirii lor în temeiul principiului aplicării

imediate a legii noi.

Prezumţia legală a momentului morţii în cazul comorienţilor. Există situaţii în care două

sau mai multe persoane care au vocaţie reciprocă (de exemplu, tată şi fiu) sau unilaterală (de

exemplu, un frate care are descendenţi şi un frate care nu are, caz în care fratele care are

descendenţi are vocaţie legală la moştenirea fratelui său în timp ce acesta nu are vocaţie la

moştenirea lui legală) de a se moşteni decedează în aceeaşi împrejurare (incendiu, cutremur,

atentat, accident rutier etc.) fără a se putea stabili momentul decesului fiecăreia dintre acestea.

Având în vedere dificultăţile practice de soluţionare a unei asemenea situaţii, art.21 din

Decretul nr. 31/1954 stabileşte că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi

împrejurare , fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia ,ele sunt socotite că au murit

deodată”. Aceste persoane poartă denumirea de comorienţi, legea prezumând că au decedat în

acelaşi moment.

3. Locul deschiderii moştenirii. Importanţa practică. Locul deschiderii moştenirii

constituie criteriul unic de determinare a competenţei teritoriale a unor organe cu atribuţii în

materie succesorală. Astfel, în funcţie de locul deschiderii moştenirii se determină:

7

a) secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii succesorale

notariale în cazul în care în masa succesorală lăsată de defunct se află bunuri imobile şi, dacă

este cazul, să ceară luarea unor măsuri de conservare (art.68 alin. 1 şi art. 70 din Legea nr.

36/1995);

b) notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art. 10 lit.a

din Legea nr. 36/1995);

c) instanţa judecătorească competentă să judece acţiunile privitoare la moştenire,

indiferent dacă moştenirea conţine sau nu bunuri imobile situate în circumscripţia altei instanţe.

Locul deschiderii moştenirii este cel de la ultimul domiciliu al defunctului. Prin urmare,

locul deschiderii moştenirii nu se confundă cu locul decesului lui de cujus, acesta putând

deceda într-un loc în care se află doar întâmplător şi care nu are nici o legătură cu viaţa,

activitatea şi bunurile sale. Conform dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice şi juridice, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa

statornică sau principală”. În cazul celor declaraţi morţi judecătoreşte, locul deschiderii

succesiunii este acela al domiciliului celui dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a

morţii prezumate.

Capitolul IV

CONDIŢIILE CERUTE DE LEGE PENTRU A PUTEA MOŞTENI

Conform Codului civil, pentru a putea moşteni o persoană trebuie să întrunească două

condiţii: una pozitivă, aceea de a „exista” la data deschiderii moştenirii, adică de a avea

capacitate succesorală (Secţiunea I), şi una negativă, aceea de a nu fi nedemnă (Secţiunea II).

La aceste condiţii expres cerute de lege, doctrina a mai adăugat una, şi anume aceea a existenţei

vocaţiei (chemării) la moştenire (Secţiunea III).

8

Capacitatea succesorală şi vocaţia la moştenire sunt condiţii care trebuie să fie întrunite

atât în cazul moştenirii legale, cât şi a celor testamentară şi contractuală, în timp ce condiţia

inexistenţei nedemnităţii este specifică doar moştenirii legale. Nedemnitatea succesorală are

însă un corespondent specific celorlalte două forme de moştenire, şi anume revocarea

judecătorească pentru ingratitudine (art. 831 şi 930 C. civ.).

I. CAPACITATEA SUCCESORALĂ. Orice persoană care există la momentul

deschiderii moştenirii are capacitatea de a moşteni, deci de a dobândi succesiunea, iar orice

persoană care nu există la data deschiderii moştenirii nu are capacitatea de a moşteni. Această

cerinţă este o ilustrare a concepţiei potrivit căreia nu poate exista nici un moment un patrimoniu

fără titular, specifică şi dreptului român.

§ 1. Persoanele care au capacitate succesorală

Au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane: persoanele fizice în viaţă la data

deschiderii moştenirii (a); persoanele dispărute (b); copilul conceput dar nenăscut la data

deschiderii succesiunii (c); persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii (d).

§ 2. Persoanele care nu au capacitate succesorală

Nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care

nu sunt în fiinţă la deschiderii data succesiunii (a), precum şi comorienţii (b).

Problema comorienţilor necesită o abordare atentă.

Între persoanele care au vocaţie succesorală una faţă de alta este important care dintre

acestea a supravieţuit celeilalte întrucât, aşa cum am văzut, capacitate succesorală au doar

persoanele în viaţă la data deschiderii moştenirii, iar nu şi cele predecedate. De exemplu, în

cazul a doi fraţi, A şi B care sunt căsătoriţi, dacă A decedează mai întâi, moştenirea sa este

culeasă de soţia sa şi de fratele său B, iar dacă B decedează şi el ulterior, patrimoniul

succesoral, incluzând şi cota-parte ce i-a revenit din moştenirea lui A, va reveni soţiei sale, iar

dacă ordinea deceselor este inversă (B decedează mai întâi şi A ulterior), patrimoniul lui A,

incluzând şi cota-parte din moştenirea lui B, va reveni soţiei sale.

9

Cronologia deceselor este aşadar decisivă pentru stabilirea capacităţii succesorale şi,

implicit, în ultimă instanţă, a beneficiarilor patrimoniului succesoral.

Există însă situaţii în care persoane fizice care au vocaţie succesorală una faţă de alta

decedează într-o împrejurare în care nu se poate proba în nici un fel care dintre ele a

supravieţuit celeilalte, cum ar fi: un accident aviatic, auto sau feroviar, un cutremur, inundaţii,

prăbuşirea unei clădiri, naufragiu etc. Pentru a tranşa într-un fel problema, art. 21 din Decretul

nr. 31/1954 prevede că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare,

fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.

Persoanele decedate în asemenea împrejurări poartă denumirea de comorienţi.

Consecinţa practică imediată a aplicării prezumţiei morţii concomitente în cazul

comorienţilor este aceea că aceştia nu se pot moşteni, căci nesupravieţuind unul altuia, sunt

lipsiţi de capacitate succesorală. Pe cale de consecinţă, fiecare va fi moştenit de ceilalţi

succesibili ai săi. De exemplu, dacă doi fraţi căsătoriţi, A şi B, sunt comorienţi, fiecare va fi

moştenit de soţia sa, niciunul dintre ei neavând capacitatea succesorală de a-l moşteni pe

celălalt.

II. MOŞTENITORUL SĂ NU FIE NEDEMN. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală

constă în decăderea unui succesibil din dreptul de a moşteni o persoană decedată datorită

săvârşirii unor fapte grave - anume prevăzute de lege - faţă de defunct sau memoria acestuia, cu

toate că are capacitate succesorală şi vocaţie efectivă la moştenirea defunctului. Ea operează

doar în cazul succesiunii legale şi înlătură pe cel vinovat de la moştenire în totalitate, chiar dacă

este moştenitor rezervatar. Nedemnitatea nu funcţionează nici în cazul moştenirii testamentare,

nici în cazul instituirii contractuale.

Nedemnitatea este o pedeapsă civilă, datorită faptului că îl afectează doar pe cel

vinovat, nu şi pe succesorii acestuia care pot veni la moştenire în nume propriu. Deşi produce

efecte identice cu exheredarea, adică îndepărtarea de la succesiune, nedemnitatea nu se

confundă cu aceasta întrucât în timp ce prima este opera voinţei lui de cujus, putând fi revocată

până la data decesului de cel care a dispus-o, cea de a doua este opera voinţei legii şi nu poate fi

înlăturată, chiar dacă înainte de a deceda defunctul l-a „iertat” pe nedemn.

10

§ 1. Cauzele de nedemnitate. Art. 655 C. civ. prevede în mod expres şi limitativ următoarele

cauze de nedemnitate: atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea (a); acuzaţia capitală

calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea (b); nedenunţarea omorului căruia i-a căzut

victimă cel despre a cărui moştenire este vorba (c).

§ 2. Modul în care operează nedemnitatea. Decăderea de plin drept a nedemnului din dreptul

de a-l moşteni pe defunct. La ora actuală este unanim admis că nedemnitatea operează de plin

drept, fără a fi necesară aplicarea (pronunţarea) ei de instanţa de judecată. Evident că în cazul

în care între nedemn şi persoanele interesate să invoce nedemnitatea se iveşte un litigiu în

legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor care atrag această pedeapsă civilă,

soluţionarea acestuia va fi de competenţa instanţelor judecătoreşti, dar dacă se constată

îndeplinirea condiţiilor cerute de lege instanţa nu pronunţă sau aplică nedemnitatea, ci doar

constată survenirea acesteia, neavând nici o putere de apreciere. Cu alte cuvinte, o asemenea

hotărâre judecătorească nu poate avea decât un caracter declarativ, iar nu constitutiv. Fiind

declarativă, hotărârea de declarare a nedemnităţii, pe de o parte, poate fi pronunţată după

moartea nedemnului, iar pe de altă parte produce efecte retroactive, de la data morţii lui de

cujus.

Nedemnitatea nu poate fi „iertată” sau „confirmată”, astfel încât dacă cei îndreptăţiţi nu

o invocă, trebuie invocată din oficiu de instanţă sau de notarul public în faţa căruia se dezbate

succesiunea.

Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, categorie care

include: comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de

dreptul de acrescământ; moştenitorii subsecvenţi, care culeg moştenirea în locul nedemnului

decăzut din dreptul de a moşteni; donatarii sau legatarii care vor păstra în întregime

liberalităţile primite, fiind puşi la adăpost de acţiunea în reducţiune a rezervatarului nedemn;

creditorii celor de mai sus acţionând pe cale oblică (art. 974 C. civ.); instanţa de judecată sau

notarul public din oficiu; chiar şi nedemnul.

§ 3. Efectele nedemnităţii

Nedemnitatea produce efecte specifice în raport cu nedemnul (a), în raport cu descendenţii

nedemnului (b) şi în raport cu terţii

11

Excluderea de la moştenirea defunctului. Efectul principal al nedemnităţii este

excluderea nedemnului de la dreptul de a moşteni pe defunct. Este vorba de decăderea din

dreptul de moştenire legală (ab intestat), nu şi din dreptul de moştenire testamentară sau

contractuală, care, fiind liberalităţi, nu pot fi desfiinţate decât pentru ingratitudine în temeiul

dispoziţiilor art. 831 şi 930 C. civ, sancţiune care nu operează de drept, ci numai la cerere (art.

832 C. civ.). Înlăturarea nedemnului de la moştenire este completă, el neputând culege nici

rezerva succesorală. Pedeapsa civilă a nedemnităţii produce efecte relative, în sensul că

nedemnul este exclus numai de la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat de faptele

prevăzute de lege, nu şi de la moştenirea altor rude care l-au moştenit pe de cujus, în

patrimoniul cărora poate regăsi, eventual, elemente ale patrimoniului celui faţă de care a fost

nedemn. De asemenea, nedemnul exclus de la moştenirea unei persoane poate reprezenta pe de

cujus, venind în locul şi gradul acestuia la moştenirea unui ascendent sau colateral privilegiat în

grad de rudenie mai îndepărtat. De exemplu, fiul poate urca în locul şi gradul tatălui său faţă de

care este nedemn pentru a-l moşteni pe bunicul său. Explicaţia rezidă în faptul că, în acest caz,

nedemnul nu exercită drepturi succesorale proprii faţă de cel în raport cu care este nedemn, ci

drepturi ale acestuia faţă de succesiunea unui terţ.

Restituirea bunurilor succesorale. Dacă între momentul deschiderii succesiunii şi

momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru survenirea nedemnităţii ori momentul

constatării acesteia nedemnul intră în posesia bunurilor succesorale, acesta are obligaţia de a

restitui bunurilor respective celor îndreptăţiţi (nedemnul este un deţinător fără titlu al bunurilor

succesorale). Restituirea se va face în natură, afară de cazul în care bunurile succesorale au fost

înstrăinate unor terţi care nu pot fi obligaţi la restituire către moştenitorii de drept (este vorba

de dobânditorii de bună-credinţă ai bunurilor mobile sau de dobânditorii de bunuri imobile care

se pot prevala de principiul error communis facit jus) sau de cazul pieirii acelor bunuri, când

restituirea se va face prin echivalent.

III. VOCAŢIA (CHEMAREA) LA MOŞTENIRE. Vocaţia succesorală sau chemarea la

moştenire este conferită fie prin voinţa legii, fie prin voinţa lui de cujus exprimată prin

testament sau donaţie de bunuri viitoare (instituire contractuală). Determinarea persoanelor cu

12

vocaţie la moştenirea unei persoane decedate poartă denumirea de devoluţiune succesorală.

După cum devoluţiunea se face prin lege, prin testament sau prin contract, aceasta poate fi

legală, testamentară sau convenţională.

TITLUL II

DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

Capitolul I

REGULILE GENERALE APLICABILE DEVOLUŢIUNII LEGALE A

MOŞTENIRII

Devoluţiunea legală a moştenirii se face, în principiu, atunci când defunctul nu a dispus de

bunurile sale prin testament sau atunci când, deşi a dispus prin testament, acesta este lipsit de

efecte întrucât este nevalabil sau caduc. De aceea, ea se mai numeşte şi moştenire ab intestat

(fără testament). Dreptul nostru admite coexistenţa moştenirii legale şi testamentare cu privire

la una şi aceeaşi moştenire. Aşa, de exemplu, în cazul în care există moştenitori rezervatari,

dispunătorul nu poate face liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a

moştenirii, rezerva fiind deferită rezervatarilor în virtutea legii. De asemenea, în cazul în care o

persoană a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul său, restul patrimoniului

succesoral va fi deferit celor în drept conform regulilor moştenirii legale.

Studierea devoluţiunii legale a moştenirii necesită analizarea criteriului şi sferei

persoanelor din rândul cărora vor fi desemnaţi moştenitorii (I), a principiilor generale de

stabilire a persoanelor chemate efectiv la moştenire şi a excepţiilor de la acestea(II) , precum şi

a reprezentării succesorale (III).

I. CRITERIUL ŞI SFERA PERSOANELOR DIN RÂNDUL CĂRORA VOR FI

DESEMNAŢI MOŞTENITORII. Pentru a se evita fărâmiţarea excesivă a succesiunilor, legea a

13

stabilit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt chemate la moştenirea

legală a acestuia. Potrivit dispoziţiilor art. 669-676 C. civ., rudele defunctului sunt ierarhizate

în patru clase de moştenitori, fiind chemate la moştenire în această ordine:

-clasa I – clasa descendenţilor în linie dreaptă, este alcătuită din copiii, nepoţii,

strănepoţii etc. defunctului, fără limită de grad;

-clasa II – clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi, cuprinde părinţii defunctului,

fraţii şi surorile defunctului, precum şi pe descendenţii fraţilor şi surorilor până la gradul al

patrulea inclusiv;

-clasa III – clasa ascendenţilor ordinari, include pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii

etc. defunctului, fără limită de grad;

-clasa IV – clasa colateralilor ordinari, cuprinde rudele în linie colaterală ale

defunctului până la gradul patru inclusiv, altele decât cele din clasa a doua, şi anume: unchii,

mătuşile (fraţii şi surorile părinţilor), verii primari (copiii unchilor şi mătuşilor), fraţii şi surorile

bunicilor defunctului.

Conform dispoziţiilor Legii nr.319/1944, soţul supravieţuitor al defunctului este chemat

la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori.

Chemarea rudelor şi a soţului supravieţuitor în această ordine la moştenire se explică

atât prin afecţiunea prezumată a defunctului faţă de aceştia, cât şi prin ideea existenţei unei

obligaţii morale şi sociale a defunctului faţă de cei apropiaţi.

În cazul în care nu există moştenitori în grad succesibil în nici una din cele patru clase şi

nu există nici soţ supravieţuitor, iar defunctul nu a dispus în mod valabil de bunurile sale nici

prin testament, moştenirea este vacantă şi se cuvine statului în temeiul puterii sale suverane

(art. 680 C. civ.).

II. PRINCIPIILE GENERALE DE STABILIRE A PERSOANELOR CHEMATE EFECTIV LA

MOŞTENIRE ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTEA. Principiile de stabilire a persoanelor

chemate efectiv la moştenire sunt următoarele: principiul priorităţii clasei de moştenitori în

ordinea stabilită de lege între moştenitorii făcând parte din clase diferite (a); principiul

proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă (b) şi principiul împărţirii

moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad (c).

14

a) Principiul priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege între moştenitorii din

clase diferite. Codul civil a împărţit rudele defunctului în patru clase de moştenitori, chemându-

le la moştenire în ordinea acestora. Astfel, dacă există moştenitori în clasa întâi care nu au

renunţat la moştenire şi care nu sunt nedemni, aceştia înlătură de la succesiune pe moştenitorii

din clasele subsecvente. Moştenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar dacă nu există

moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau nedemni, cei din clasa a treia

doar dacă nu sunt moştenitori din primele două clase şi aşa mai departe. Când există

moştenitori cu vocaţie succesorală din clase diferite, pentru chemarea efectivă la moştenire

esenţial este criteriul ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Aşa, de

exemplu, nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi, moştenitor făcând parte din clasa

întâi, înlătură de la moştenire pe tatăl defunctului, moştenitor din clasa a doua, deşi acesta din

urmă este rudă de gradul întâi.

Prin derogare de la această regulă, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, soţul

supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori. El nici nu înlătură,

dar nici nu este înlăturat de la moştenire de nici o clasă de moştenitori.

b). Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între moştenitorii din

aceeaşi clasă. Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul

proximităţii gradului de rudenie, conform căruia, în cadrul aceleiaşi clase, rudele în grad mai

apropiat cu defunctul înlătură rudele în grad mai îndepărtat. Aşa, de exemplu, fiul defunctului

şi nepotul de fiu al defunctului sunt ambii moştenitori din clasa întâi, dar la moştenirea legală a

acestuia nu vor veni amândoi, ci doar fiul defunctului, rudă de gradul întâi, care înlătură de la

moştenire pe nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi. Tot astfel, unchiul defunctului,

frate al unuia dintre părinţii acestuia, rudă de gradul trei, înlătură de la moştenire pe vărul

primar al defunctului, rudă de gradul patru, deşi ambii fac parte din clasa a patra de moştenitori.

Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între rudele din aceeaşi clasă de

moştenitori cunoaşte două excepţii:

- în clasa a doua de moştenitori, conform dispoziţiilor art. 671 şi 673 C. civ., părinţii

defunctului, rude de gradul întâi, vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care pot

fi rude de gradul doi (fraţii defunctului), trei (nepoţii de frate ai defunctului) sau patru

(strănepoţii de frate ai defunctului);

15

- reprezentarea succesorală, care permite unei rude în grad mai îndepărtat cu defunctul

să urce în locul şi gradul unui ascendent predecedat să moştenească în locul acestuia, constituie

şi ea o excepţie de la regula mai sus menţionată1.

c). Principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi

clasă şi de acelaşi grad. În cazul în care la moştenire vin mai mulţi moştenitori din aceeaşi

clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, moştenirea se împarte pe capete, adică în atâtea

părţi egale câţi moştenitori sunt (art. 669, 670, 674 şi 675 C. civ.). De exemplu, dacă la

moştenire vin trei fii ai defunctului, aceştia vor împărţi moştenirea în trei părţi egale, iar dacă

vin doi fraţi ai defunctului aceştia vor primi fiecare câte o jumătate din moştenire.

De la acest principiu există o excepţie, şi anume, cazul în care la moştenirea defunctului

sunt chemaţi fraţi şi surori care nu au aceeaşi părinţi, situaţie în care împărţirea moştenirii se va

face pe linii, fraţii consangvini (care au comun doar tatăl, mamele fiind diferite) şi uterini (care

au comună doar mama, taţii fiind diferiţi) culegând moştenirea fratelui lor decedat doar pe linia

(jumătatea) părintelui comun (paternă sau maternă, după caz), pe care o împart între ei în părţi

egale, în funcţie de numărul fraţilor rămaşi în viaţă în fiecare din aceste linii, numai fraţii buni

cu defunctul (care au aceeaşi părinţi) culegând moştenirea atât pe linie paternă, cât şi maternă,

deci mai mult decât fiecare frate consagvin sau uterin în parte (art.674 C. civ.).

Secţiunea III

REPREZENTAREA SUCCESORALĂ

1. Noţiune. Reprezentarea succesorală este instituţia care permite anumitor moştenitori

legali (descendenţilor în linie dreaptă şi descendenţilor fraţilor şi surorilor defunctului) să urce

în locul şi gradul unui ascendent decedat anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege în

locul acestuia partea ce i s-ar fi cuvenit din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Ascendentul

predecedat se numeşte reprezentat, iar moştenitorul care vine la moştenire prin reprezentare –

reprezentant.

16

2. Fundamentul reprezentării se regăseşte, pe de o parte, în ideea de a sustrage devoluţiunea

succesorală hazardului unei cronologii accidentale a deceselor, contrare celei fireşti (copiii

care decedează înaintea părinţilor), iar pe de altă parte în asigurarea respectului egalităţii

tulpinilor, pornind de la ideea că afecţiunea lui de cujus faţă de succesorii săi ca şi sentimentul

de datorie faţă de familie nu se apreciază individual (pentru fiecare succesor în parte), ci faţă de

tulpina pe care fiecare dintre aceştia o formează împreună cu descendenţii lor.

3. Domeniul reprezentării. Potrivit Codului civil român, reprezentarea succesorală este

permisă numai (a) în cazul descendenţilor în linie dreaptă ai defunctului (art. 665) şi (b) în

cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi (art. 666 C. civ.). Problema reprezentării

succesorale nu se poate pune, aşadar, în cazul ascendenţilor privilegiaţi, a ascendenţilor

ordinari, a colateralilor ordinari şi nici a soţului supravieţuitor.

a). Reprezentarea în cazul descendenţilor în linie dreaptă. Potrivit dispoziţiilor art.

665 alin. l C. civ., „reprezentarea se întinde nemărginit în linie directă descendentă”. Aceasta

înseamnă că, în linie directă descendentă, reprezentarea operează indiferent de gradul de

rudenie al reprezentantului cu defunctul. Astfel, un nepot de fiu, rudă de gradul doi cu

defunctul poate moşteni partea părintelui său predecedat, fiu al defunctului, în concurs cu

unchiul său (fiul defunctului) rămas în viaţă. De asemenea, un strănepot de fiu, rudă de gradul

trei cu defunctul, poate moşteni pe străbunicul său alături de un fiu al defunctului rămas în

viaţă, dacă pe tulpina pe care o reprezintă sunt întrunite condiţiile reprezentării din grad în grad

între el şi bunicul său pe care îl reprezintă la moştenirea străbunicului său.Tot astfel, un stră-

strănepot poate moşteni prin reprezentare pe stră-străbunicul său şi aşa mai departe. Pentru a

opera reprezentarea în asemenea cazuri este însă necesar ca în fiecare grad intermediar prin

care trebuie să treacă reprezentantul pentru a ajunge în locul şi gradul reprezentatului să fie

întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea neputând opera per saltum sau omisso medio.

Dacă însăşi raţiunea de a fi a reprezentării este aceea de a păstra egalitatea între tulpini, rezultă

că aceasta nu poate opera decât dacă există mai multe tulpini, iar nu şi în cazul în care există

una singură.

17

b). Reprezentarea în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi. Potrivit dispoziţiilor art.

666 C. civ., „în linie colaterală, reprezentarea este admisă în privinţa copiilor şi descendenţilor

fraţilor sau surorilor defunctului, vie ei la succesiunea sa în concurs cu unchi sau mătuşă,

întâmple-se ca toţi fraţii şi surorile defunctului, fiind morţi mai dinainte, succesiunea să se

găsească trecută la descendenţii lor, în grade egale sau neegale”. Aşadar, pentru descendenţii

fraţilor şi surorilor defunctului până la gradul patru inclusiv (nepoţi şi strănepoţi) reprezentarea

operează în condiţii similare celor ale descendenţilor defunctului. Reprezentarea în linie

colaterală produce efecte atât în cazul descendenţilor fraţilor şi surorilor buni (bune) – care au

comuni ambii părinţi -, cât şi în cazul celor consângeni sau uterini – care au comun cu

defunctul doar un singur părinte, fie tatăl, fie mama -, cu precizarea că reprezentanţii acestora

din urmă nu pot moşteni mai mult decât poate moşteni reprezentatul în locul şi gradul căruia

vin la moştenire, adică fie numai în linie maternă, fie numai în linie paternă.

4. Condiţiile reprezentării. Reprezentarea necesită întrunirea anumitor condiţii atât în

persoana reprezentatului (a), cât şi în persoana reprezentantului.

a). Condiţiile cerute în persoana reprezentatului. Reprezentatul, pe de o parte, trebuie să

fie predecedat lui de cujus (1°), iar pe de altă parte să fi avut chemare efectivă la moştenire

dacă ar fi fost în viaţă (2°).

1°. Reprezentatul să fie predecedat lui de cujus. Reprezentarea presupune întotdeauna

ca reprezentatul să fi decedat înaintea deschiderii succesiunii, căci, aşa cum prevede art. 668

alin.1 C. civ., „nu se reprezintă decât persoanele moarte”. Aceasta înseamnă că persoanele care

renunţă la moştenire sau care, în viaţă fiind, sunt nedemne faţă de defunct nu pot fi reprezentate

(art. 658 şi 698 fraza I C. civ.). În schimb, descendenţii renunţătorilor sau nedemnilor pot

moşteni în nume propriu, dacă nu există moştenitori în rang preferabil. De pildă, dacă defunctul

D lasă la moartea sa doi fii, A şi B, ambii renunţători, iar A are doi fii, A1 şi A2, iar B un fiu,

B1, cei trei nepoţi ai defunctului, A1, A2 şi B1, vor veni la moştenirea bunicului lor în nume

propriu, fiecăruia revenindu-i câte 1/3 din succesiune Întrucât persoanele dispărute sunt

socotite în viaţă atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă declarativă de

18

moarte (art. 19 din Decretul nr. 31/1954), acestea nu pot fi reprezentate. După declararea

judecătorească a morţii, în funcţie de data stabilită ca fiind cea a decesului, se va admite sau nu

reprezentarea, conform regulilor de drept comun. În cazul comorienţilor, se prezumă că aceştia

au decedat în acelaşi moment, orice „stabilire” a unei ordini a deceselor fiind nu numai

arbitrară, ci chiar contrară atât reglementării legale în materie, cât şi definiţiei instituţiei. Nici

unul dintre comorienţi nu poate veni la moştenirea celuilalt, nici în nume propriu, nici prin

reprezentare, întrucât moştenirea fiecăruia se va deferi propriilor moştenitori, ca şi când celălalt

nu ar fi existat.

2°. Reprezentatul să fi avut chemare efectivă la moştenirea lui de cujus dacă ar fi fost în viaţă

Pentru ca reprezentarea să-şi poată produce efectele este necesar ca reprezentatul să fi avut

aptitudinea de a-l fi moştenit efectiv pe de cujus dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii

moştenirii. Astfel, nedemnul, chiar predecedat lui de cujus, nu poate fi reprezentat de

descendenţii săi. De asemenea, ţinând seama de faptul că moştenitorul care renunţă la

moştenire „este considerat că nu a fost niciodată erede” (art. 696 C. civ.), „eredele renunţător

nu poate fi reprezentat niciodată” (art. 698 fraza I C. civ.). Moştenitorii legali nerezervatari,

cum este cazul fraţilor şi surorilor defunctului, care au fost exheredaţi total nu pot fi

reprezentaţi de descendenţii lor întrucât ca urmare a exheredării au fost lipsiţi de aptitudinea de

a-l moşteni pe defunct.

b). Condiţiile cerute în persoana reprezentantului. Venind la moştenirea lui de cujus,

reprezentantul urcă prin voinţa legii în locul reprezentatului, dar moşteneşte pentru sine, iar nu

pentru reprezentat. De aici decurge consecinţa că, pe de o parte, reprezentantul trebuie să aibă

aptitudinea de a-l putea moşteni pe defunct (1°), dar nu şi pentru a-l moşteni pe reprezentat

(2°).

1°. Reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moşteni pe defunct. În acest sens,

reprezentantul trebuie să fie în viaţă sau cel puţin conceput la data deschiderii moştenirii, să nu

fie renunţător sau nedemn faţă de de cujus şi să aibă vocaţie proprie la moştenirea celui

decedat. Această cerinţă se explică prin faptul că reprezentantul care moşteneşte prin

reprezentarea unui ascendent predecedat culege succesiunea lui de cujus ca pe un drept propriu,

19

iar nu ca pe unul care ar fi aparţinut reprezentatului şi i-ar fi fost transmis lui de către acesta pe

cale succesorală.

2°. Aptitudinea reprezentantului de a culege moştenirea celui reprezentat este indiferentă. Cu

alte cuvinte, reprezentantul poate veni la moştenire prin reprezentare chiar dacă este nedemn

faţă de reprezentat sau dacă a renunţat la moştenirea acestuia. De asemenea, exheredarea

reprezentantului nerezervatar de către reprezentat, adică îndepărtarea sa de la moştenirea

reprezentatului prin voinţa acestuia din urmă, nu afectează nici ea reprezentarea. Doctrina

explică aceasta prin faptul că reprezentantul dobândeşte drepturi succesorale direct de la

defunct prin efectul legii (reprezentării), iar nu de la reprezentat; drepturile succesorale ale

reprezentantului nu tranzitează nici un moment patrimoniul reprezentatului înainte de a ajunge

la reprezentant.

5. Efectele reprezentării. Reprezentarea succesorală produce efecte constând în plasarea

reprezentantului în locul reprezentatului (A) şi împărţirea succesiunii pe tulpini (B). În cazul în

care sunt întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea operează de drept (C).

A. Plasarea reprezentantului în locul reprezentatului

Ca efect al reprezentării, reprezentantul va fi plasat în locul reprezentatului, culegând partea ce

ar fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Reprezentarea permite aşadar

reprezentantului să se prevaleze de rangul celui reprezentat, moştenind ceea ce i-ar fi revenit

acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă, însă pentru sine, iar nu pentru reprezentat.

B. Împărţirea moştenirii pe tulpini

Există un efect principal al împărţirii moştenirii pe tulpini (a) şi unele efecte secundare ale

aceleiaşi împărţiri (b).

i. Efectul principal al împărţirii moştenirii pe tulpini. Moştenirea se va împărţi în atâtea

părţi câţi copii (descendenţi de rangul întâi) sau fraţi şi surori a avut defunctul, care vin efectiv

la moştenire sau care, fiind predecedaţi, sunt reprezentaţi de descendenţii lor, iar nu pe capete,

20

indiferent dacă moştenitorii care culeg succesiunea sunt în grade diferite sau egale de rudenie

cu defunctul. Împărţirea pe tulpini a moştenirii are drept consecinţă fie derogarea de la

principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă,fie derogarea de

la principiul împărţirii pe capete (în părţi egale) a moştenirii între succesorii făcând parte din

aceeaşi clasă şi având acelaşi grad de rudenie, fie de la ambele principii în acelaşi timp. În

interiorul fiecărei tulpini partajul părţii ce revine acesteia se va face pe capete (în funcţie de

numărul moştenitorilor făcând parte din aceasta), afară de cazul în care unul dintre descendenţii

tulpinii celui reprezentat ar fi la rândul său predecedat. În acest din urmă caz, dacă sunt

întrunite condiţiile reprezentării, se va proceda la un nouă împărţire pe tulpini între ramurile

(sub-tulpinile) tulpinii respective.

ii. Efectele secundare ale împărţirii moştenirii pe tulpini. Împărţirea pe tulpini a

moştenirii are şi unele efecte secundare, cum sunt:

- în caz de renunţare la moştenire a unuia dintre reprezentanţi, partea acestuia din

moştenire (atât activ, cât şi pasiv) va reveni moştenitorilor care fac parte din aceeaşi tulpină cu

acesta, iar nu tuturor moştenitorilor;

- în cazul în care există obligaţia de raport, reprezentantul ţinut la aceasta trebuie să

raporteze nu numai donaţiile pe cere le-a primit el de la defunct fără scutire de raport, ci şi

donaţiile nescutite de raport pe care le-a primit reprezentatul de la defunct;

- calculul rezervei descendenţilor defunctului (fraţii şi surorile defunctului precum şi

descendenţii acestora nu sunt moştenitori rezervatari) se va face în funcţie de numărul

tulpinilor, iar nu în funcţie de numărul lor.

C. Reprezentarea operează de drept

Conform dispoziţiilor art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei

moşteniri ce i se cuvine”. Prin urmare, orice succesibil este liber să accepte sau nu o moştenire,

după cum crede de cuviinţă. Odată însă acceptată moştenirea, reprezentarea succesorală

operează de drept, adică în temeiul legii, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din

partea reprezentantului. Reprezentarea succesorală operează doar în cadrul moştenirii legale, nu

şi a celei testamentare sau a celei convenţionale.

21

Capitolul II

APLICAREA PRINCIPIILOR DEVOLUŢIUNII LEGALE ÎN CAZUL CELOR

PATRU CLASE DE MOŞTENITORI LEGALI

I. CLASA ÎNTÂI DE MOŞTENITORI – A DESCENDENŢILOR

1. Componenţă. Primele rude ale defunctului chemate de lege la moştenire sunt descendenţii

acestuia (art. 669 C. civ.). În această categorie intră copiii (fiii şi fiicele) defunctului şi urmaşii

acestora la infinit, indiferent dacă s-au născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De

asemenea, în clasa descendenţilor sunt incluşi şi copiii adoptaţi de defunct.

2. Înlăturarea de la moştenire a celorlalte clase. Potrivit principiului priorităţii clasei de

moştenitori (supra nr. 46), descendenţii fiind incluşi în clasa întâi de moştenitori înlătură de la

moştenire pe moştenitorii din clasele subsecvente. Soţul supravieţuitor, care nu face parte din

nici o clasă de moştenitori, vine la moştenire în concurs cu fiecare dintre acestea, inclusiv cu 3.

clasa întâi, având drepturi succesorale proprii (art. 1 lit.a din Legea nr. 319/1944).

3. Repartizarea moştenirii între descendenţi. Descendenţii sunt chemaţi la moştenire în

ordinea gradului de rudenie cu defunctul, astfel încât descendenţii în grad mai apropiat înlătură

de la moştenire pe descendenţii în grad mai îndepărtat. De exemplu, fiul defunctului, rudă de

gradul întâi, înlătură de la moştenire pe nepotul acestuia, rudă de gradul doi. Descendenţii de

acelaşi grad chemaţi la moştenire în nume propriu împart moştenirea pe capete, adică în părţi

egale. Atunci când sunt întrunite condiţiile reprezentării succesorale, moştenirea se împarte pe

tulpini, astfel încât, prin derogare de la regulile menţionate mai sus, pe de o parte, pot veni la

moştenire descendenţi de grade diferite de rudenie cu defunctul, iar pe de altă parte este posibil

ca descendenţi rude de acelaşi grad cu defunctul să primească din moştenire cote diferite, iar nu

egale.

4. Descendenţii în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului. Dacă descenenţii vin la

moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor, cota de moştenire legală revenind acestuia se va

22

calcula în raport cu întreaga moştenire, iar restul se va împărţi între descendenţi conform

regulilor menţionate mai sus.

5. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al descendenţilor. Descendenţii

defunctului sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că defunctul nu poate dispune prin

liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva

revenindu-le de drept (art. 841 şi 842 C. civ.). De asemenea, descendenţii defunctului sunt

moştenitori sezinari, ceea ce înseamnă că au dreptul de a intra în stăpânirea moştenirii fără a fi

necesare îndeplinirea unor verificări sau formalităţi prealabile (art. 653 alin.1 C. civ.). În cazul

în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului, ori unul sau mai mulţi

descendenţi şi soţul supravieţuitor al defunctului, între aceştia funcţionează obligaţia de raport,

adică de a aduce la masa succesorală pentru a fi împărţite între ei donaţiile primite direct sau

indirect de la defunct, afară de cazul în care donaţia s-a făcut cu scutire de raport (art. 751 C.

civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944).

II. CLASA A DOUA DE MOŞTENITORI – A ASCENDENŢILOR ŞI COLATERALILOR

PRIVILEGIAŢI

1. Componenţă. Această clasă de moştenitori este una mixtă, care cuprinde pe părinţii, pe fraţii

şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul patru inclusiv. Ea se numeşte

clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi întrucât aceştia sunt preferaţi altor ascendenţi şi

colaterali ai defunctului, numiţi ordinari, care fac parte din clasele subsecvente de moştenitori.

2. Ascendenţii privilegiaţi. Părinţii defunctului. Părinţii defunctului sunt chemaţi la

moştenirea acestuia indiferent de faptul dacă de cujus s-a născut din căsătorie sau dinafara

căsătoriei. De asemenea, categoria ascendenţilor privilegiaţi include şi pe adoptatorii

defunctului, indiferent dacă adopţia este cu efecte depline sau cu efecte restrânse. Întrucât în

cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinţii săi fireşti,

rezultă că la moştenirea sa au vocaţie legală atât adoptatorul, cât şi părinţii fireşti.

23

3. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii privilegiaţi, ca şi colateralii

privilegiaţi împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, sunt chemaţi la succesiune

doar în lipsa moştenitorilor din clasa întâi (a descendenţilor) sau în cazul în care aceştia sunt

renunţători sau nedemni.

Repartizarea moştenirii. Repartizarea moştenirii se face diferit, după cum ascendenţii

privilegiaţi vin singuri la moştenire (a), împreună cu colateralii privilegiaţi (b) sau în concurs

cu soţul supravieţuitor al defunctului (c).

1°) Ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire. În acest caz, conform principiului

egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, dacă la

succesiune sunt chemaţi ambii părinţi, moştenirea se va împărţi în părţi egale (pe capete) între

aceştia (art. 670 alin. 2 C. civ.), iar dacă este chemat un singur părinte, moştenirea va reveni în

întregime acestuia. Dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, la moştenirea sa vin atât

părinţii buni, cât şi cei adoptivi. Atunci când la moştenire vin atât mama bună şi mama

adoptivă, cât şi tatăl bun şi tatăl adoptiv, moştenirea se va împărţi între cei patru părinţi

conform regulilor de mai sus.

2°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi. În

cazul în care defunctul lasă atât ascendenţi privilegiaţi, cât şi colaterali privilegiaţi, succesori

care formează împreună clasa a doua de moştenitori, succesiunea se împarte diferit, după cum

la moştenire vine unul sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi. Astfel, atunci când la moştenire

vine un singur părinte, acesta va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor

privilegiaţi, indiferent de numărul acestora, care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe

tulpini, iar dacă la moştenire vin tatăl şi mama defunctului, aceştia vor primi 1/2 din moştenire,

împărţind-o între ei în părţi egale (pe capete), restul de 1/2 revenind colateralilor privilegiaţi,

care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini (art.671 şi 673 C. civ.).

3°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest

caz, cota legală a soţului supravieţuitor (art. 1 lit.b şi c din Legea nr. 319/1944) se va deduce

din întreaga moştenire, iar cu privire la restul rămas după această operaţiune se vor aplica

regulile menţionate mai sus la literele a şi b.

24

4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al ascendenţilor privilegiaţi. În

cazul ascendenţilor privilegiaţi nu se poate pune problema reprezentării succesorale, motiv

pentru care aceştia nu pot veni la moştenire decât în nume propriu. De asemenea, ascendenţii

privilegiaţi nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct în timpul vieţii acestuia.

În schimb, asemenea descendenţilor defunctului, ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori

rezervatari şi sezinari.

5. Colateralii privilegiaţi. Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora. În

categoria colateralilor privilegiaţi se includ fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii

acestora până la gradul patru de rudenie cu defunctul inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de

frate (soră). Este indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau dinafara căsătoriei. Sunt

colaterali privilegiaţi atât fraţii buni (născuţi din aceeaşi părinţi), cât şi fraţii consângeni

(consangvini) (care au acelaşi tată, dar mame diferite) şi uterini (care au aceeaşi mamă, dar taţi

diferiţi). În schimb, nu intră în această categorie fraţii vitregi, ai căror părinţi sunt căsătoriţi, dar

care nu au nici un părinte comun.

Rudenia colateralilor privilegiaţi poate rezulta şi din adopţia cu efecte depline, cum se

întâmplă, de pildă, în cazul în care un copil este adoptat de o familie (soţ şi soţie) care copii

fireşti sau alţi adoptaţi cu efecte depline. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul devine

rudă cu adoptatorul, dar nu şi cu rudele acestuia, astfel încât moştenirea în linie colaterală a

celui adoptat este exclusă faţă de colateralii privilegiaţi ai adoptatorului, rămânând însă posibilă

faţă de rudele sale fireşti, cu care păstrează legăturile de rudenie.

6. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ca şi ascendenţii privilegiaţi, împreună cu care

alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, colateralii privilegiaţi sunt chemaţi la moştenirea legală

a defunctului dacă nu există moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau

nedemni. Dacă vin la moştenire, colateralii privilegiaţi înlătură de la moştenirea legală a

defunctului pe succesorii din clasele subsecvente (art. 672 C. civ.).

7. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din aceeaşi părinţi. În

acest caz, trebuie făcută distincţie între situaţia în care moştenirea se împarte doar între

25

colateralii privilegiaţi (a), situaţia în care moştenirea se împarte între aceştia şi ascendenţii

privilegiaţi (b) şi situaţia în care vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor (c).

1°) Colateralii privilegiaţi vin singuri la moştenire. Colateralii privilegiaţi care vin

singuri la moştenirea defunctului împart între ei succesiunea în părţi egale (pe capete), dacă vin

la moştenire în nume propriu, sau pe tulpini (subtulpini), dacă vin la moştenire prin

reprezentare.

2°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu ascendenţii privilegiaţi.

Colateralilor privilegiaţi le revine din moştenire o cotă de 3/4, atunci când vin la succesiune în

concurs cu un singur ascendent privilegiat, sau o cotă de 1/2, atunci când vin la moştenire în

concurs cu doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi (art. 672 şi 673 C. civ.).

3°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest

caz, ca şi în cazul ascendenţilor privilegiaţi, cota soţului supravieţuitor (art.1 lit.b şi c din Legea

nr. 319/1944) se va deduce din întreaga moştenire, iar restul se va împărţi conform regulilor

menţionate mai sus.

8. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din părinţi diferiţi.

Împărţirea pe linii a moştenirii. Conform dispoziţiilor art.674 C. civ., în cazul în care la

moştenire vin fraţi şi surori din părinţi diferiţi, moştenirea se împarte pe două linii, maternă şi

paternă. Fraţii uterini vor moşteni numai pe linie maternă, iar fraţii consângeni vor moşteni

numai pe linie paternă. Fraţii buni vor moşteni în ambele linii. Împărţirea pe linii a moştenirii

operează numai în cazul în care la moştenire vin efectiv fraţi şi surori din categorii diferite

(uterini cu consângeni; consângeni cu fraţi buni; uterini cu consângeni şi fraţi buni; sau uterini

cu fraţi buni), iar nu şi atunci când la moştenire vin fraţi din aceeaşi categorie (toţi uterini sau

toţi consângeni), caz în care moştenirea se va repartiza după regulile menţionatemai sus . De

asemenea, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 672, 673 şi 674 C. civ., împărţirea pe linii a

moştenirii se realizează nu numai atunci când vin la moştenire fraţii şi surorile defunctului în

nume propriu, ci şi atunci când succesiunea revine descendenţilor acestora, atât în nume

propriu cât şi prin reprezentare.

26

9. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al colateralilor privilegiaţi

Colateralii privilegiaţi pot fi reprezentaţi la moştenire de descendenţii lor. Ei nu sunt

rezervatari, nu beneficiază de sezină şi nu datorează raportul donaţiilor.

III. CLASA A TREIA DE MOŞTENITORI – A ASCENDENŢILOR ORDINARI

1. Componenţă. Această clasă include pe ceilalţi ascendenţi ai defunctului, alţii decât părinţii,

care fac parte din clasa ascendenţilor privilegiaţi. Ea cuprinde aşadar pe bunicii, străbunicii,

stră-străbunicii defunctului etc. la infinit.

2. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii ordinari vin la moştenire doar în

cazul în care nu există moştenitori din primele două clase sau atunci când există asemenea

moştenitori, dar aceştia sunt renunţători sau nedemni.

3. Repartizarea moştenirii între ascendenţii ordinari. Între ascendenţii ordinari moştenirea

se împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între

rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dacă defunctul lasă la moartea sa doi bunici şi un

străbunic, moştenirea va reveni celor doi bunici, rude de gradul doi cu defunctul, care o vor

împărţi între ei în părţi egale, străbunicul defunctului, rudă de gradul trei, fiind înlăturat de la

moştenire. Dacă la moştenirea defunctului vine şi soţul supravieţuitor, acesta va primi cota

prevăzută la art. 1 lit.d din Legea 319/1943 raportată la întreaga moştenire, restul împărţindu-se

între ascendenţii ordinari conform regulilor de mai sus.

4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al ascendenţilor ordinari.

Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, reprezentarea succesorală

fiind exclusă în cazul lor. Ei nu sunt moştenitori rezervatari şi nu au obligaţia de raport al

donaţiilor. În schimb, întrucât ascendenţii ordinari sunt rude în linie directă cu defunctul, sunt

moştenitori sezinari.

IV. CLASA A PATRA DE MOŞTENITORI – A COLATERALILOR ORDINARI

27

1. Componenţă. Această clasă cuprinde pe unchii, mătuşile, verii primari, precum şi pe fraţii şi

surorile bunicilor defunctului. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul nu poate moşteni

în linie colaterală pe rudele defunctului întrucât nu devine rudă decât cu adoptatorul, iar nu şi

cu rudele acestuia; păstrează în schimb legăturile de rudenie cu rudele sale fireşti pe care le

poate moşteni în linie colaterală. În linie colaterală, aşa cum am văzut, moştenirea este posibilă

până la gradul patru de rudenie inclusiv.

2. Cazul în care vin la moştenire. Colateralii ordinari vin la moştenire doar dacă nu sunt

moştenitori în primele trei clase sau dacă există asemenea moştenitori, dar aceştia sunt

renunţători sau nedemni.

3. Repartizarea moştenirii între colateralii ordinari. Între colateralii ordinari moştenirea se

împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între

rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dacă la moartea lui de cujus rămân în viaţă doi

unchi, trei veri primari şi un frate al bunicului său, moştenirea va reveni celor doi unchi, rude

de gradul trei cu defunctul, care o vor împărţi în părţi egale între ei, cei trei veri primari şi

fratele bunicului fiind înlăturaţi de la moştenire întrucât sunt rude de gradul patru cu defunctul.

Este de menţionat faptul că în cazul colateralilor ordinari nu operează împărţirea pe linii a

moştenirii, aşa cum se întâmplă în cazul fraţilor şi surorilor defunctului care provin din părinţi

diferiţi. Dacă la moştenire colateralii ordinari vin în concurs cu soţul supravieţuitor, acesta din

urmă va primi din moştenire cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea nr. 319/1944, restul

împărţindu-se între colateralii ordinari conform regulilor de mai sus.

4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari. Colateralii

ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. Ei nu sunt

nici moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nu datorează nici raportul donaţiilor.

Capitolul III

28

DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR ÎN

CADRUL MOŞTENIRII LEGALE

1. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Ca orice

succesor, pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să întrunească condiţiile generale

cerute de lege pentru a putea moşteni. De asemenea, el trebuie să aibă calitatea de soţ al

defunctului la data deschiderii succesiunii. În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua

când hotărârea de divorţ va rămâne irevocabilă (art. 39 alin.1 C. fam.). Până la această dată

căsătoria este în fiinţă, astfel încât dacă, de pildă, unul dintre soţi decedează după pronunţarea

divorţului în primă instanţă, celălalt soţ îl moşteneşte, căsătoria nefiind încă desfăcută în sensul

dispoziţiilor legale mai sus citate. Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor: drepturi

de moştenire proprii în concurs cu fiecare clasă de moştenitori (§ 1); un drept special de

moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra

darurilor de nuntă (§ 2); un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (§ 3).

2. Drepturile de moştenire proprii ale soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de

moştenitori. Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori, dar el are

drepturi succesorale proprii în concurs cu fiecare dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr.

319/1944, soţului supravieţuitor îi revine:

a) în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul şi de

numărul acestora, 1/4 din moştenire;

b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi ai defunctului, atunci când

vin împreună la moştenire, indiferent de numărul acestora, 1/3 din moştenire;

c) în concurs fie doar cu părinţii defunctului sau unul dintre aceştia, fie doar cu fraţii sau

surorile defunctului ori descendenţii acestora, indiferent de numărul lor, 1/2 din moştenire;

d) în concurs cu ascendenţii ordinari (moştenitorii din clasa a treia) sau cu colateralii

ordinari (moştenitorii din clasa a patra), în ambele cazuri, indiferent de numărul acestora, 3/4

din moştenire;

e) în ipoteza în care nu există moştenitori legali în nici una din cele patru clase şi nu există

nici moştenitori testamentari, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire.

29

În caz de bigamie, cota-parte calculată conform regulilor de mai sus va fi împărţită între soţii

supravieţuitori de bună-credinţă, nefiind de conceput ca fiecare dintre aceştia să beneficieze

integral de cota cuvenită soţului supravieţuitor.

3. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale. Datorită faptului că

Legea nr. 319/1944 a conferit soţului supravieţuitor drepturi succesorale proprii, fără a

modifica dispoziţiile Codului civil care reglementează drepturile sccesorale ale celorlalţi

moştenitori legali, s-a ajuns la concluzia că atunci când soţul supravieţuitor vine la moştenire în

concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori se va proceda mai întâi la stabilirea cotei

soţului supravieţuitor raportat la întreaga moştenire, după care partea de moştenire rămasă se

va împărţi între ceilalţi moştenitori conform cotelor de moştenire prevăzute de lege. Astfel, de

exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu doi copii ai defunctului, se

procedează mai întâi la stabilirea dreptului soţului supravieţuitor în raport cu întreaga

moştenire, adică 1/4 din moştenire, după care partea rămasă, adică 3/4 din moştenire, se

împarte în două părţi egale între copii defunctului, fiecare primind câte 3/8 din moştenire. Cu

alte cuvinte, cota succesorală cuvenită soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de

moştenitori comprimă (restrânge) drepturile succesorale ale celorlalţi moştenitori legali.

4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul

supravieţuitor poate veni la moştenirea defunctului numai în nume propriu, iar nu şi prin

reprezentare. El este moştenitor rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) şi datorează raportul

donaţiilor primite de la defunct în cazul în care vine la moştenire împreună cu descendenţii

defunctului (art. 3 din Legea nr. 319/1944). Soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar.

5. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor

aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă. Din dispoziţiile art.

5 din Legea nr. 319/1944 rezultă că atunci când vine la moştenire în concurs cu alţi succesori

decât descendenţii defunctului, „soţul supravieţuitor va moşteni, în afară de partea sa

succesorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă”.

Raţiunea acestui text este aceea de a nu permite modificarea condiţiilor de viaţă ale soţului

supravieţuitor fără o temeinică justificare.

30

În cazul în care la succesiune vin descendenţii defunctului, dreptul special de moştenire

al soţului supravieţuitor nu mai subzistă, toate bunurile succesorale, chiar şi cele la care se

referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, incluzându-se în masa succesorală, care se va împărţi

conform regulilor prezentate mai sus între soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului.

A. Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice. În această categorie nu sunt

incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai acelea care prin natura şi afectaţiunea lor

au fost destinate folosinţei în gospodăria casnică. Astfel, intră în această categorie obiectele de

menaj, maşinile de gătit, frigiderele, aspiratoarele, maşinile de spălat rufe, bibliotecile,

birourile, aparatele de radio şi televiziune, aparatele de fotografiat, precum şi orice alte

asemenea bunuri, ţinând seama de condiţiile şi nivelul de trai al soţilor. Nu intră sub incidenţa

dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944 bunurile care se exclud prin natura lor, cum este

cazul: autoturismelor, motocicletelor sau instrumentelor muzicale; al operelor de artă; al

bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului; ori al animalelor de

muncă şi de producţie şi a uneltelor de muncă din gospodăria ţărănească. De asemenea, se

exclud şi bunurile care, deşi prin natura lor intră în categoria menţionată, nu au fost destinate

utilizării în gospodăria casnică, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achiziţionării în scop de

investiţie. Dacă bunurile sunt din categoria celor proprii soţului decedat, se impune ca acestea

să fi fost aduse în gospodăria comună a soţilor şi folosite ca atare de aceştia.

Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin soţului supravieţuitor

independent de orice element cantitativ (întinderea valorii lor în raport cu masa succesorală sau

numărul lor). Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice se cuvin soţului

supravieţuitor numai în măsura în care defunctul nu a dispus de acestea în mod expres prin

legate. Donaţiile făcute în favoarea terţilor de defunct în timpul vieţii cu privire la mobilele şi

obiectele aparţinând gospodăriei casnice din categoria bunurilor sale proprii sunt în principiu

valabile, soţul supravieţuitor neputând ataca aceste acte decât în situaţia în care depăşesc

valoric limitele cotităţii disponibile, caz în care poate cere reducţiunea acestora.

Concepţia asupra naturii juridice a dreptului special la moştenire a soţului supravieţuitor

a evoluat în timp. În prezent, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor este

considerat a fi un drept de moştenire legală cu destinaţie specială.

31

B. Darurile de nuntă. Darurile de nuntă sunt donaţiile făcute soţilor cu ocazia celebrării

căsătoriei. Regimul juridic al darurilor de nuntă este identic cu acela al mobilelor şi obiectelor

aparţinând gospodăriei casnice pe care l-am înfăţişat mai sus.

6. Dreptul temporar de abitaţie asupra casei de locuit. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944

prevede că „soţul supravieţuitor care nu are o locuinţă proprie, va avea până la executarea

ieşirii din indiviziune şi în orice caz, cel puţin timp de un an de la încetarea din viaţă a soţului

său, în afară de dreptul de moştenire potrivit dispoziţiilor de mai sus, un drept de abitaţie asupra

casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din succesiune”.

Acest drept de abitaţie, în principiu, are natură identică cu abitaţia de drept comun

reglementată de art. 565-575 C. civ. Este vorba aşadar de un drept real asupra lucrului altuia,

constând în dreptul de a utiliza (locui) exclusiv în interes propriu casa care face parte din masa

succesorală, iar nu de un simplu drept de creanţă (locaţiune).

Prin excepţie de la abitaţia de drept comun, soţul supravieţuitor este scutit de obligaţia

de a da cauţiunea prevăzută la art. 566 C. civ. (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). De

asemenea, prin excepţie de la dispoziţiile art. 572 C. civ., care permit titularului abitaţiei de

drept comun asupra unei case de locuit să închirieze „partea casei ce nu locuieşte”, soţul

supravieţuitor nu poate ceda sau închiria în nici un fel locuinţa care constituie obiectul

dreptului său de abitaţie (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). Spre deosebire de dreptul special

de moştenire conferit soţului supravieţuitor de art. 5 din Legea nr. 319/1944, care revine

acestuia numai dacă vine la succesiune în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii

defunctului, dreptul de abitaţie asupra casei de locuit nu este astfel condiţionat, funcţionând

chiar şi în concurs cu descendenţii defunctului.

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice:

1°) este un drept care izvorăşte direct din lege, ceea ce înseamnă că pentru a fi

obţinut de soţul supravieţuitor nu trebuie decât să fie invocat de acesta;

2°) este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra locuinţei.

Acest drept poartă în principiu asupra locuinţei însăşi şi asupra tuturor accesoriilor şi

dependinţelor acesteia;

32

3°) este un drept temporar, care durează până la data ieşirii din indiviziune, dar nu

mai puţin de un an de la data deschiderii moştenirii;

4°) este un drept real strict personal, care nu poate profita decât soţului

supravieţuitor şi, eventual, copiilor minori ai acestuia care locuiesc împreună cu el, indiferent

dacă sunt născuţi din căsătoria cu defunctul sau dintr-o altă căsătorie. De aici decurge şi

caracterul inalienabil şi insesizabil al acestui drept.

Capitolul IV

DREPTUL STATULUI ASUPRA MOŞTENIRILOR VACANTE

1. Noţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 680 C. civ., „în lipsă de moştenitori legali sau

testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Conform acestui text de

lege, statul culege moştenirile rămase în desherenţă, adică fără succesori care să le poată

culege, întrucât la data deschiderii moştenirii fie nu există nici un succesor legal sau

testamentar în viaţă, fie succesorii legali în viaţă la data deschiderii succesiunii sunt cu toţii

nerezervatari şi au fost exheredaţi total de defunct, fie succesorii legali sau testamentari în viaţă

renunţă la moştenire sau sunt nedemni cu toţii. În fine, moştenirea este vacantă chiar şi în

situaţia în care există legate cu titlu universal care acoperă întreaga moştenire sau particulare

care consumă tot emolumentul moştenirii, dat fiind că predarea acestora, dacă nu există

moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie la întreaga moştenire, nu poate fi cerută decât

statului ca ultim succesor cu vocaţie la întregul patrimoniu succesoral (art. 680, 891 şi 902 C.

civ.).

2. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului. Controversă. Asupra fundamentului vocaţiei

succesorale a statului la moştenirile vacante se confruntă două teorii: teoria dreptului legal de

moştenire (a) şi teoria dreptului de suveranitate (b).

1°) Teoria dreptului legal de moştenire. Conform acestei teorii, statul este un succesor ca

oricare altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de moştenitor (iure hereditatis). Instanţa

33

supremă s-a pronunţat în acest sens, statuând că „în cazul succesiunii vacante statul are

calitatea de moştenitor potrivit art. 652 C. civ.”.

2°) Teoria dreptului de suveranitate. După această teorie, statul culege moştenirile vacante

nu în calitate de moştenitor, ci de putere suverană ţinută în exercitarea funcţiilor sale de poliţie

statală la prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-ar crea existenţa unor bunuri fără stăpân

ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobândi prin ocupaţiune în mod prioritar.

Interesul practic al opţiunii între una sau alta din cele două teorii se evidenţiază din punctul

de vedere al exheredării tuturor moştenitorilor (1°), din punctul de vedere al revocării renunţării

la moştenire a unui succesor al defunctului (2°) şi din punctul de vedere al rezolvării

conflictelor de legi în cazul decesului unui cetăţean al unui stat care lasă bunuri mobile pe

teritoriul altui stat (3°).

TITLUL III

DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRII

Moştenirea legală şi moştenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista. Voinţa

defunctului de a deroga de la regulile moştenirii legale se concretizează în testament Voinţa

testatorului nu poate fi discreţionară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune

mortis causa de bunurile succesorale.

Capitolul I. TESTAMENTUL - PREZENTARE GENERALĂ CARACTERELE JURIDICE ALE TESTAMENTULUI

Testamentul este definit de art. 802 C. civ. ca fiind „un act revocabil prin care testatorul

dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul său”.

34

Testamentul este un act unilateral şi personal (a), un act solemn (b), un act de dispoziţie cu

titlu gratuit (c), un act mortis causa (d) şi un act revocabil (e).

a) Un act unilateral şi personal. Testamentul este un act juridic unilateral întrucât ia naştere

exclusiv din voinţa testatorului. În acelaşi timp, el este şi un act eminamente personal, neputând

fi realizat decât de testator, iar nu şi prin mandatar. Donaţia şi testamentul sunt singurele acte

juridice prin care se pot face acte de dispoziţie cu titlu gratuit (art. 800 C. civ.). Spre deosebire

de donaţie, care este un contract ce ia naştere din acordul de voinţe dintre donator şi donatar,

testamentul ia naştere dintr-o manifestare unilaterală de voinţă. Aceasta nu înseamnă însă că

legatarul (beneficiarul testamentului) este obligat să primească ceea ce i-a lăsat defunctul.

Legatarul are dreptul (potestativ) de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru repudierea legatului

(infra nr. 485 şi următ.). În caz de acceptare a legatului, transmisiunea drepturilor de la testator

la legatar se va face în temeiul testamentului (voinţei testatorului) cu efecte de la data

deschiderii moştenirii, iar nu ca urmare a unui acord de voinţe între testator şi legatar, cu efecte

de la data realizării acestuia.

b) Un act solemn. Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a

testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute de lege. Spre

deosebire de contracte, guvernate de regula consensualismului, actele juridice unilaterale (cum

este şi cazul testamentului) sunt acte solemne. Aceasta se explică prin faptul că în timp ce

joncţiunea voinţelor (consensul) în materie contractuală devine un fapt social exterior fiecăruia

dintre contractanţi, punând, eventual, doar probleme de probaţiune, în cazul testamentului,

singură voinţa dispunătorului este în joc şi nimeni altcineva nu intervine pentru a-i constata

existenţa şi conţinutul, astfel încât se impune exprimarea acesteia într-un tipar (formă) anume

care să se detaşeze de gândirea care i-a dat naştere, devenind astfel un fapt social generator de

consecinţe juridice susceptibil de a fi probat.

În sine, solemnitatea este şi un mijloc de protecţie a consimţământului celui care se obligă,

determinându-l să reflecteze şi să-şi clarifice intenţiile înaintea exprimării voinţei.

c) Un act de dispoziţie cu titlu gratuit. Testamentul este un act juridic de esenţa căruia sunt

actele de dispoziţie cu titlu gratuit mortis causa, adică legatele. Ca acte de dispoziţie cu titlu

35

gratuit, legatele presupun atât un element material (economic), adică o diminuare a

patrimoniului dispunătorului şi o îmbogăţire a patrimoniului legatarului, cât şi un element

moral (intenţional), constând în intenţia de a gratifica (animus testandi).

d) Un act mortis causa. Potrivit dispoziţiilor art. 802 C. civ., testamentul este un act prin

care „testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă”. Cu alte cuvinte, este vorba de

un act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său. De aceea, pe timpul vieţii

testatorului, legatarii nu pot invoca nici un drept asupra bunurilor dispunătorului, nefiind în

drept să facă nici măcar acte de conservare.

e) Un act revocabil. Revocabilitatea este de esenţa testamentului. Prin aceasta testamentul se

deosebeşte de donaţie, care este un act irevocabil (art.801 C. civ.). Fiind un act mortis causa,

testamentul poate fi revocat oricând de testator până la data decesului său, în tot sau în parte, în

una din formele prevăzute de lege .Revocabilitatea testamentului este de ordine publică, astfel

încât testatorul nu poate renunţa la ea printr-o manifestare de voinţă în acest sens. Dreptul

testatorului de a-şi revoca dispoziţiile testamentare anterioare este discreţionar, astfel încât nu

se poate pune problema exercitării sale abuzive.

Capitolul II. PROHIBIŢIA SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE

1. Noţiune. Substituţia fideicomisară constă în „orice dispoziţie prin care autorul unei

liberalităţi însărcinează persoana gratificată de a conserva întreaga sa viaţă bunurile donate sau

legate pentru a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispunător”. Art. 803

C. civ. prohibeşte în mod expres orice asemenea substituţii.

Persoana care face liberalitatea, aşa cum am văzut, poate dispune atât prin acte între

vii (donaţie), cât şi prin acte mortis causa (legate). Primul gratificat se numeşte instituit sau

grevat, iar cel de al doilea substituit. Ceea ce caracterizează substituţia fideicomisară

testamentară este aşadar o maniferstare de voinţă care care se referă la o dublă dispoziţie cu

privire la acelaşi obiect, implicând indisponibilizarea obiectului legatului în patrimoniul

instituitului pe tot parcursul vieţii acestuia. Cu alte cuvinte, în acest caz, „dispunătorul

36

organizează două succesiuni: a sa proprie şi, trecând peste capul gratificatului, aceea a

gratificatului însuşi”.

Plecând de la această caracteristică, putem uşor diferenţia substituţia fideicomisară

de substituţia vulgară. Substituţia vulgară (obişnuită) constă într-o singură liberalitate făcută în

favoarea a doi gratificaţi, dintre care unul principal, chemat în primul rând să culeagă

liberalitatea, iar celălalt subsidiar, chemat să culeagă liberalitatea doar dacă gratificatul

principal nu vrea (fiind renunţător) sau nu poate (fiind predecedat) primi acea liberalitate. În

acest caz nu este vorba decât de un mod particular de determinare a celui gratificat căruia

dispunătorul îi transmite direct liberalitatea. Substituţia vulgară este recunoscută de lege ca

valabilă (art.804 C. civ.).

Prohibirea substituţiilor fideicomisare are la bază nu numai considerente de ordin politic

(suprimarea puterii nobiliare) şi juridic (incapacitatea persoanelor viitoare de a primi cu titlu

gratuit), cât, mai ales, de ordin economic, ţinând de promovarea creditului şi a liberei circulaţii

a bunurilor, incompatibile cu inalienabilitatea pe care o implică substituţiile fideicomisare.

2. Elementele constitutive. Pentru a recunoaşte o substituţie fideicomisară prohibită de lege

este necesară întrunirea cumulativă a trei condiţii: existenţa a două liberalităţi succesive (§ 1);

obligarea primului gratificat (instituitului) la conservarea şi transmiterea obiectul legatului

celui de al doilea gratificat (substituitului) (§ 2); reportarea transmiterii legatului către

substituit la momentul şi ca urmare a decesului instituitului (§ 3).

3. Situaţii asemănătoare care nu întrunesc cerinţele primei condiţii

a) Legatul alternativ sau dublu condiţional. Legatul alternativ sau dublu condiţional

constă în instituirea de către testator a două persoane ca legatari sub una şi aceeaşi condiţie, dar

pentru un legatar acea condiţie este rezolutorie, iar pentru celălalt suspensivă. De pildă,

testatorul lasă întreaga sa avere lui A, iar în cazul în care acesta va deceda înaintea împlinirii

vârstei majoratului averea să revină lui B. În acest caz, decesul lui A înaintea vârstei

majoratului constituie condiţia rezolutorile sub care acesta primeşte legatul, dar şi condiţia

suspensivă sub care B poate deveni beneficiarul legatului în cazul în care s-ar îndeplini.

Mecanismul juridic al realizării condiţiei (efectul retroactiv) face ca în cazul

examinat să nu existe două transmisiuni succesive, ci doar una singură: atunci când condiţia nu

37

se îndeplineşte, legatarul sub condiţie rezolutorie îşi vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte

de la data deschiderii moştenirii, în timp ce legatarul sub condiţie suspensivă este pentru

totdeauna în situaţia unui străin de moştenire, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

b). Fiducia. În accepţiunea sa generală, fiducia poate fi definită ca „actul juridic prin

care o persoană, fiduciarul, dobândeşte de la o altă persoană, fiduciant, un drept patrimonial,

dar cu obligaţii care îi limitează exerciţiul, printre care figurează în general aceea de a transfera

acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui terţ beneficiar”. Fiducia-liberalitate nu

se confundă cu substituţia fideicomisară întrucât fiduciarul, spre deosebire de instituit, nu este

un gratificat (beneficiar al liberalităţii), ci doar un simplu „intermediar de transmitere”, căci

deşi i se transmite proprietatea bunurilor, aceasta nu se realizează cu o intenţie de liberalitate, ci

doar în scopul administrării în interesul gratificatului care le va primi ulterior ca adevăratul şi

singurul beneficiar al legatului.

4. Validitatea legatelor de residuo sau de eo quod supererit (fideicomisul fără

inalienabilitate). Legatul de residuo (al rămăşiţei sau a ceea ce va rămâne) este „dispoziţia

testamentară prin care un testator lasă bunuri unui prim legatar în ideea ca la decesul acestuia

ceea ce va rămâne din aceste bunuri, numit reziduu, să fie cules de un terţ beneficiar ales de

testator”. Astfel concepută, această operaţiune se aseamănă cu substituţia prohibită de lege prin

faptul că în privinţa reziduu-ului, dacă rămâne unul, există dublă transmisiune succesivă, dar se

deosebeşte fundamental de aceasta prin faptul că nu există pentru primul legatar obligaţia de a

conserva obiectul legatului primit de la testator, acesta având libertatea de a dispune de

bunurile primite.

Transmisiunea legatului de residuo se realizează sub dubla condiţie ca la data decesului

primului legatar să fi rămas în patrimoniul acestuia bunuri primite de la testator şi ca cel de al

doilea legatar să-i supravieţuiască.

5. Sancţiunea încălcării prohibiţiei substituţiilor fideicomisare. Din dispoziţiile art.

803 C. civ. rezultă că substituţia fideicomisară este nulă absolut atât în privinţa instituitului, cât

şi în privinţa substituitului. Prin urmare, sancţiunea afectează întreaga operaţiune, iar nu doar

cea de a doua liberalitate (cea făcută în favoarea substituitului). Nulitatea care se aplică este

38

absolută întrucât dispoziţiile art. 803 C. civ., referindu-se la organizarea generală a

succesiunilor, sunt de ordine publică.

Capitolul II. CONDIŢIILE DE FOND ALE TESTAMENTULUI

1. Consimţământul. Consimţământul este o noţiune prin care se înţelege fie o

„manifestare de voinţă juridică a unei persoane în vederea formării unui act juridic”, fie un

„acord de voinţă între două sau mai multe persoane care încheie un contract sau un alt act

juridic bilateral (sau multilateral)”. În cazul testamentului, care este un act juridic unilateral

exprimând voinţa testatorului (supra nr.130), trebuie să luăm în considerare prima accepţiune a

noţiunii. Consimţământul nu produce efecte decât dacă există, adică dacă nu este afectat de o

tulburare mentală din partea dispunătorului (a) şi dacă este neviciat, adică neafectat de vicii de

consimţământ (b).

a). Existenţa consimţământului: neafectarea lui de o tulburare mentală din partea

dispunătorului În timp ce capacitatea este o stare de drept (reglementată ca atare de lege),

discernământul este o stare de fapt (care trebuie dovedită de la caz la caz). De aceea, actele

juridice (inclusiv testamentul) încheiate de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, dar

care se dovedeşte că a lucrat fără discernământ, nu pot fi sancţionate pentru incapacitate -

aceasta neputând rezulta decât din lege, iar legea neprevăzând-o în cazul examinat -, ci doar

pentru încălcarea principiului necesităţii unei voinţe conştiente la încheierea valabilă a unui act

juridic. În ceea ce priveşte sintagma „incapacitate naturală”, aceasta ar trebui evitată întrucât

induce în eroare; incapacitatea nu poate fi decât legală, iar regimul sancţionatoriu al acesteia

este, aşa cum am văzut, cel puţin în parte, diferit de acela al incapacităţilor propriu-zise.

Lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină de exerciţiu la momentul

întocmirii actului de dispoziţie, nefiind pus sub interdicţie, a fost concentrată în doctrina

noastră clasică în sintagma „insanitate de spirit”, după modelul francez. Esenţial pentru a

39

putea vorbi de insanitate de spirit este faptul ca la momentul întocmirii testamentului

dispunătorul să fie într-o situaţie de „tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l

priva pe cel atins de facultăţile sale de discernământ”. Ceea ce caracterizează insanitatea de

spirit este nu numai faptul că că alterează consimţământul, cum se întâmplă în cazul viciilor de

consimţământ, ci faptul că, lipsindu-l de lumina raţiunii, practic, îl face să lipsească. Poate fi

vorba nu numai de o alterare durabilă a facultăţilor mentale, ci şi de una temporară şi pasageră,

iar cauza acestora este indiferentă, putându-se datora unei stări congenitale, maladii,

consumului de alcool sau de droguri, furiei, geloziei etc..

Chiar prin ipoteză testatorul fiind prezumat a avea discernământ (fiind vorba de o

persoană cu capacitate de exerciţiu deplină), proba insanităţii de spirit trebuie făcută de cel care

alegă nevalabilitatea testamentului. Insanitatea de spirit fiind un fapt, poate fi doveditătă prin

orice mijloc de probă: martori, prezumţii, expertize, înscrisuri etc.

Deşi se recunoaşte că insanitatea de spirit echivalează cu lipsa consimţământului, ceea

ce într-o logică foarte riguroasă ar trebui să atragă nulitatea absolută a testamentului, soluţia

care s-a impus în final este aceea a nulităţii relative, specifică nulităţilor de protecţie.

b). Consimţământul trebuie să fie neviciat. În cazul în care consimţământul a fost viciat,

acesta există, dar este distorsionat. Sancţiunea este nulitatea relativă, care poate fi invocată de

orice persoană interesată în condiţiile dreptului comun. Testamentul anulabil poate fi confirmat

de cei care pot invoca sancţiunea. Dreptul la acţiunea în anulare se naşte la data deschiderii

moştenirii.

Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ nu este compatibilă cu acţiunea în

anulare pentru insanitate de spirit deoarece se întemeiază pe cauze care se exclud reciproc.

Aceasta înseamnă că anularea testamentului nu poate fi cerută pe cele două considerente

simultan, ci doar, eventual, printr-un petit alternativ.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 953 C. civ., viciile de consimţământ sunt: eroarea

(A), dolul (B) şi violenţa (C). Probleme speciale ridică eroarea asupra cauzei testamentului (i)

şi captaţia şi sugestia ca forme speciale ale dolului în materie de liberalităţi. (ii).

(i) Eroarea asupra cauzei testamentului. În materie de liberalităţi este esenţială intenţia

de a gratifica a dispunătorului. Această intenţie are însă la bază întotdeauna un anume motiv

subiectiv al dispunătorului. Eroarea testatorului asupra motivului impulsiv (cauzei) atrage

40

anularea testamentului. Eroarea asupra cauzei testamentului poate să se confunde cu eroarea

asupra calităţilor legatarului (testatorul a crezut că legatarul este copilul său, dar în realitate nu

este), dar poate fi şi independentă de aceasta, cum se întâmplă, de pildă, când testatorul dispune

în credinţa greşită că nu are moştenitori legali sau se înşeală asupra regimului juridic al rezervei

succesorale etc.

(ii) Captaţia şi sugestia – forme specifice ale dolului în materie testamentară.

În materie de testamente, se consideră prin tradiţie că dolul se înfăţişează sub formele

specifice ale captaţiei şi sugestiei, prin care dispunătorului „i se poate sau inspira ura faţă de

moştenitorii săi naturali sau insufla în profitul cuiva o afecţiune fondată pe cauze artificiale”.

Teoretic, „sugestia constă în folosirea influenţei cuiva asupra gândirii altei persoane pentru a-i

inspira decizii pe care nu le-ar fi luat singură”, iar captaţia „este faptul de a acapara bunăvoinţa

unei persoane pentru a obţine de la aceasta avantaje a căror cauză unică constă în ataşamentul

pe care a urmărit să-l inspire acesteia”.

2. Capacitatea

Nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalităţi.

În acest sens, în practică s-a decis că este ilicită convenţia prin care o persoană s-a obligat să nu

dispună prin testament de bunurile sale.

Capacitatea (incapacitatea) poate fi de folosinţă - care constă în aptitudinea

(inaptitudinea) conferită de lege unei persoane de a dispune prin liberalităţi, ori de a dobândi şi

poseda drepturi şi de a fi titular ale acestora - sau de exerciţiu - care constă în aptitudinea

(inaptitudinea) de a exercita personal drepturile care fac parte din conţinutul capacităţii de

folosinţă. Incapacitatea de folosinţă limitează (din diferite raţiuni) sfera drepturilor unor

persoane, în timp ce incapacitatea de exerciţiu nu îngrădeşte posibilitatea de a dobândi un drept

sau altul, ci doar exercitarea acestora, în sensul că actele juridice care implică administrarea sau

dispoziţia asupra bunurilor celui lipsit de capacitate de exerciţiu pot fi încheiate fie de acesta

asistat de reprezentantul său legal, fie numai de reprezentantul său legal, cu sau fără autorizare

prealabilă din partea unor organe de specialitate.

41

Din punctul de vedere al aplicabilităţii lor în raport cu orice alte persoane sau numai în

raport cu o categorie anume de persoane, incapacităţile pot fi absolute (cele din prima

categorie) sau relative (cele din cea de a doua categorie).

Din punctul de vedere al dispoziţiilor testamentare, prezintă însă importanţă analizarea

incapacităţilor de a dispune prin testament (§ 1) şi a incapacităţilor de a primi prin testament (§

2). În acelaşi context se impune şi prezentarea problemelor legate de simulaţia în vederea

ocolirii incapacităţilor prevăzute de lege (§ 3).

Incapacităţile de a dispune prin testament se împart în (I) incapacităţi absolute (în

această categorie se includ (a) incapacitatea minorilor şi (b) incapacitatea interzişilor

judecătoreşti) şi (II) incapacităţi relative (incapacitatea minorilor între 16-18 ani de a dispune

în favoarea tutorilor lor).

Incapacităţile de a primi prin testament pot fi (I) de folosinţă sau (II) de exerciţiu.

Incapacităţile de folosinţă se împart în incapacităţi absolute (a) şi incapacităţi relative (b).

Incapacităţile absolute se referă la incapacitatea persoanelor viitoare (1°), incapacitatea

persoanelor incerte (2°) şi la incapacitatea străinilor şi apatrizilor de a dobândi prin legate

particulare terenuri în România (3°). În acest cadru se impune şi analizarea principiului

specialităţii persoanei juridice (4°).

Incapacităţi relative: din dispoziţiile art. 809 C. civ. rezultă incapacitatea tutorelui de a primi

legate de la pupilul său atâta timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite

(1°). La rândul său, art. 810 alin. 1 c. civ. prevede că medicii şi farmaciştii nu pot primi legate

de la persoanele pe care le-au îngrijit în ultima boală de care acestea au decedat, dacă

liberalitatea a fost făcută în cursul acelei boli (2°). De asemenea, preoţii nu pot primi legate de

la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli (art. 810 alin. 3 C. civ.) (3°), iar ofiţerii

de marină de la călătorii aflaţi la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime (art. 883 C. civ.)

(4°).

Incapacităţi de exerciţiu: acceptarea legatelor este un drept care nu poate fi exercitat decât în

condiţiile prevăzute de lege (art. 687 C. civ.). Incapacităţile de exerciţiu referitoare la acest

drept trebuie să fie diferenţiate după cum este vorba de minori (a), interzişi judecătoreşti (b)

sau unele persoane juridice (c).

42

Simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor legale. Conform art. 812 C. civ. „dispoziţiile în

favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele… făcute în numele unor persoane interpuse.

Sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi descendenţii şi soţul

persoanei incapabile”.

Textul în discuţie sancţionează interpunerea de persoane, noţiune care trebuie

diferenţiată de aceea de legat cu sarcini. În timp ce interpunerea de persoane presupune cu

necesitate o simulaţie, adică crearea unei aparenţe în sensul că beneficiarul liberalităţii este o

anumită persoană, dar beneficiarul real este o altă persoană care este ocultată, legatul cu sarcini

exclude ideea simulaţiei, implicând doar obligarea unei persoane gratificate printr-o liberalitate

de a transmite în tot sau în parte emolumentul acelei liberalităţi unui terţ beneficiar al sarcinii.

Sancţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane în domeniul analizat este nulitatea

absolută. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, dispoziţia testamentară nulă

absolut neputând fi confirmată de moştenitorii defunctului.

3. Obiectul. Testamentul are ca obiect fie subrogarea legatarului în poziţia de titular al

întregului patrimoniu sau cote parţi din patrimoniul defunctului (cazul legatului universal sau

cu titlu universal), fie transferul unor anumite drepturi reale sau de creanţă din patrimoniul

dispunătorului în cel al legatarului (cazul legatului particular).

Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat

(sau determinabil), licit şi posibil.

Legatul lucrului altuia reclamă o analiză specială. Din dispoziţiile art. 906 şi 907 C. civ.

rezultă că legiuitorul român a preferat soluţia dreptului roman, conform căreia legatul lucrului

altuia este valabil în cazul în care testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul nu-i

aparţine, prezumându-se că dispunătorul a dorit ca moştenitorii săi să achiziţioneze acel bun şi

să-l transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus de bun crezând că este al său,

legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare.

Pentru a fi vorba de legatul lucrului altuia este necesar ca obiectul acestuia să îl

constituie un bun individual determinat, iar momentul care se are în vedere este acela al

deschiderii moştenirii, iar nu cel al actului de dispoziţie. În cazul legatului având ca obiect o

anumită cantitate de bunuri de gen, este vorba de un drept de creanţă asupra moştenirii, iar nu

43

despre un drept de proprietate care trebuie să se regăsească în masa succesorală la data

decesului testatorului, cel ţinut la executarea legatului fiind obligat să procure bunuri de natura

celor care formează obiectul liberalităţii de o calitate medie şi să le predea legatarului (art. 908

C. civ.). Moştenitorul ţinut la executarea legatului având ca obiect lucrul altuia se poate elibera

valabil de obligaţia care îi revine fie prin procurarea bunului lăsat de dispunător legatarului, fie

prin plata echivalentului acestuia calculată în raport cu data deschiderii moştenirii (art. 906 C.

civ). Legatul făcut de testator din eroare, crezând că lucrul cu privire la care a dispus îi

aparţine, viciază consimţământul acestuia, fiind anulabil.

Sarcinile şi condiţiile transmisiunii impun şi ele o analiză atentă în legătură cu sarcinile şi

condiţiile imposibile, ilicite sau imorale stipulate de testator (B) şi cu revizuirea sarcinilor şi

condiţiilor (C).

4. Cauza. În cazul testamentului, act cu titlu gratuit, cauza este reprezentată de motivul

impulsiv şi determinant pentru dispunător de a face liberalitatea, care, prin reprezentarea

mentală a unui scop anume, diferă de la caz la caz. Astfel înţeleasă, cauza nu se confundă cu

intenţia de a gratifica, aceasta din urmă fiind abstractă, comună tuturor liberalităţilor,

constituind doar un element de diferenţiere între actele cu titlu gratuit şi actele cu titlu oneros,

iar nu unul care să permită controlul legalităţii şi moralităţii motivelor concrete care au

determinat liberalitatea într-un caz sau altul.

Cauza testamentului, asemenea cauzei tuturor actelor juridice, intră sub cenzura

instanţelor de judecată. Ea nu trebuie să fie expresă, fiind prezumată valabilă până la proba

contrară (art. 967 C. civ.). Atunci când se pune problema inexistenţei, a falsităţii, a caracterului

ilicit sau imoral al cauzei, proba poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă, indiferent dacă

rezultă din indicii intrinseci (cuprinse în) sau extrinseci (exterioare) testamentului. Sancţiunea

inexistenţei cauzei, cauzei false, cauzei ilicite sau imorale este nulitatea absolută a

testamentului sau caducitatea dacă survine ulterior testamentului valabil încheiat. Aceasta poate

fi invocată de orice persoană interesată, iar testamentul nul nu poate fi confirmat în condiţiile

prevăzute la art.1167 alin.3 C. civ.

44

Capitolul IV

CONDIŢIILE DE FORMĂ

I. RAŢIUNILE FORMALISMULUI. Testamentul este un act solemn, adică un act care impune

ad validitatem îndeplinirea unor condiţii de formă. În cazul acestui act nu este aşadar suficient

doar simplul consimţământ al testatorului, aşa cum se întâmplă în cazul actelor consensuale, ci

este necesar ca acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege. În materie de

liberalităţi, forma necesitând prin ea însăşi o anumită concentrare şi reflecţie din partea

dispunătorului, are menirea de a proteja patrimoniul familial, atragându-i atenţia dispunătorului

asupra actului pe care îl îndeplineşte. În plus, îndeplinirea ei asigură manifestarea liberă a

voinţei de a gratifica precum şi conservarea acesteia (prin încrisul testamentar) aşa cum a fost

exprimată de autorul său până la decesul lui.

II. REGULILE COMUNE TUTUROR TESTAMENTELOR

Toate testamentele impun exigenţa unui înscris (i), iar testamentele conjunctive sunt interzise

(ii).

i). Exigenţa unui înscris. Prohibirea testamentelor verbale. Art. 800 C. civ. prevede că

„nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege

pentru donaţiuni între vii sau prin testament”. Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., „un

testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic sau în formă mistică”. Toate aceste

forme de testament sunt scrise. Exigenţa formei scrise decurge, pe de o parte, din necesitatea de

a-l pune pe dispunător în situaţia de a-şi preciza mai bine voinţa, iar pe de altă parte, din dorinţa

legiuitorului de a feri succesiunile testamentare de inconvenientele interpretării voinţei

dispunătorului după declaraţiile subiective ale martorilor sau ale instanţelor de judecată.

Forma scrisă, fiind cerută ad solemnitatem, nu poate fi substituită printr-un echipolent, în

materie testamentară dispunătorul putând alege liber doar între formele de testamente prevăzute

de lege, dar nu şi una echivalentă de manifestare a voinţei sale.

45

Practica demonstrează că există situaţii în care testamentul făcut de defunct este

pierdut sau distrus (după data decesului dispunătorului). Într-o asemenea situaţie, practica

judiciară şi doctrina fac aplicarea dispoziţiilor art. 1198 pct. 4 C. civ., conform căruia, în cazul

în care instrumentul probator al unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forţă majoră sau

caz fortuit, dovada se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii. Cel

care se pretinde legatar trebuie să dovedească: faptul că testamentul a existat şi că acesta a fost

valabil; faptul că a dispărut sau că a pierit independent de voinţa testatorului; conţinutul

testamentului. Dacă se dovedeşte că testamentul a a fost distrus prin dol sau fraudă de către un

erede sau un terţ, sarcina probei se răstoarnă, aceştia din urmă fiind ţinuţi să dovedească ei că

testamentul nu conţinea dispoziţia invocată de legatar.

ii). Prohibiţia testamentului conjunctiv. Art. 857 C. civ. prohibeşte testamentul conjunctiv,

adică acela prin care două sau mai multe persoane testează „prin acelaşi act una în favoarea

celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Raţiunile care i-au ghidat pe redactorii

Codului la prohibirea testamentului conjunctiv au constat în faptul că „trebuia evitat de a face

să renască soluţiile divergente jurisprudenţiale asupra chestiunii de a şti dacă, după decesul

unuia dintre testatori, testamentul putea fi sau nu revocat de supravieţuitor. A permite să fie

revocat, înseamnă a viola încrederea reciprocă; a-l declara irevocabil, înseamnă a schimba

natura testamentului, care în acest caz nu mai este un adevărat act de ultimă voinţă. Trebuia să

se interzică o formă incompatibilă fie cu buna-credinţă, fie cu natura testamentelor”. Caracterul

revocabil al testamentului fiind în afara oricărei discuţii, rezultă că ceea ce se urmăreşte prin

prohibiţia testamentului conjunctiv este aşadar „de a împiedica faptul ca buna-credinţă a unuia

dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el

să ştie”.

În materie de testamente forma fiind cerută ad validitatem, ca element constitutiv al actului,

lipsa acesteia este sancţionată cu nulitatea absolută (art. 886 C. civ.). Testatorul nu poate în nici

un fel să suplinească această lipsă prin voinţa sa altfel decât prin refacerea testamentului

conform cerinţelor de formă impuse de lege. Testamentul nul pentru lipsa formalităţilor cerute

pentru valabilitatea unui anumit fel de testament poate fi valabil dacă întruneşte condiţiile de

validitate ale unui alt testament, cum este, de exemplu, cazul unui testament mistic nul pentru

46

neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea acestuia, dar care, prin ipoteză, ar

întruni condiţiile de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat şi semnat de testator

cu mâna lui. Doctrina şi jurisprudenţa au extins dispoziţiile art. 1167 alin. 3 C. civ. - referitoare

la donaţii - şi la testamente, considerând că ratificarea sau confirmarea unui testament nul

pentru lipsa formei, după deschiderea moştenirii, echivalează cu renunţarea moştenitorilor la

dreptul de a opune legatarilor acel viciu de formă. Confirmarea poate fi expresă dar şi tacită,

rezultând implicit din executarea testamentului.

III. DIFERITELE FELURI DE TESTAMENTE . Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ.,

testamentul poate fi olograf (§ 1), făcut prin act autentic (§ 2) sau în formă mistică (§ 3). Pe

lângă aceste forme obişnuite de testament, există şi anumite testamente privilegiate (§ 4).

Reglementată printr-o convenţie internaţionale, există şi o formă de testament internaţional (§

5).

§ 1. Testamentul olograf. Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat şi

semnat de testator cu mâna lui (art. 859 C. civ.). Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele

referitoare la forma testamentului olograf (cerute ad validitatem) atrage nulitatea absolută a

acestuia.

Această formă de testament prezintă unele avantaje cum ar fi cel al gratuităţii, al

simplicităţii şi al păstrării secretului aspra existenţei şi conţinutului său. De asemenea, poate fi

revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută

în mod voluntar de testator. Are şi unele dezavantajele cum ar fi faptul că poate fi uşor pierdut

sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals, caz în care beneficiarul testamentului trebuie să facă

dovada că provine de la de cujus.

Conform textului de lege menţionat, testamentul olograf trebuie să întrunească

anumite cerinţe referitor la scriere (A), dată (B) şi semnătură (C). Nerespectarea acestor forme

atrage sacţiunea nulităţii. În acest context, se impune şi analizarea formalităţii instituite de art.

892 C. civ., precum şi a forţei probante a testamentului olograf.

A. Scrierea trebuie să fie manuscrisă. Dacă se contestă scrierea, se va proceda la verificarea

de scripte (art. 177-184 C. pr. civ.). În caz de dubiu asupra apartenenţei scrierii, testamentul nu

47

este valabil.Testamentul poate fi scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensulă, cretă,

diamant, cuţit, deget etc.), cu orice substanţă care lasă urme (cerneală, pastă, vopsea, cărbune,

sânge etc.), pe orice fel de suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, perete, sticlă etc.) şi în orice

limbă cunoscută de testator, chiar dacă este o limbă moartă. Ca scriere poate fi folosită atât

scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât şi stenografia, ideogramele sau cifrele.

Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate cu condiţia ca între acestea să existe o

legătură intelectuală.

Testamentul dactilografiat nu întruneşte condiţiile legii, deoarece, oricine ar acţiona tastele,

o asemenea scriere rămâne impersonală, adică identică sau nediferenţiată.

B. Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea permite,

în primul rând, stabilirea faptului dacă la data testamentului dispunătorul avea sau nu

capacitatea de a testa. În al doilea rând, în cazul existenţei unor testamente cu dispoziţii

contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va fi luat în considerare,

testamentul mai recent revocând implicit testamnetele anterioare (art. 921 C. civ.). De

asemenea, atunci când este cazul, data mai poate contribui fie la interpretarea testamentului,

dispoziţiile ambigue fiind mai uşor de clarificat dacă sunt raportate la data redactării lor, fie la

stabilirea unor eventuale manevre de captaţie sau sugestie exercitate asupra testatorului.

În principiu, lipsa datei, ca şi datarea incompletă (care menţionează numai anul, fără

lună şi zi, ori anul şi luna, fără zi) atrag nulitatea absolută a testamentului. Rigoarea acestor

principii este atenuată în cazul în care este posibilă reconstituirea datei (a) şi în cazul în care se

dovedeşte că data este indiferentă (b). În acest context se impune şi analizarea datei inexacte

sau false (c).

C. Semnătura. În cazul actelor sub semnătură privată obişnuite, semnătura are rolul de

a permite identificarea autorului actului. Pe lângă aceasta, semnătura mai are şi rolul –

primordial în cazul testamentului – de a face proba angajamentului propriu-zis, adică a faptului

că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitiv. Se admite că semnătura poate fi

atât cea obişnuită testatorului, cât şi una aparte, cuprinzând fie atât numele şi prenumele, fie

doar prenumele sau o poreclă, fie chiar iniţialele numelui şi prenumelui. Imporant este doar

48

faptul ca semnătura să poată fi atribuită testatorului şi să nu lase nici un dubiu asupra asumării

dispoziţiilor testamentare.

Sancţiunea nerespectării condiţiilor referitoare la scriere, dată şi semnătură sunt

sancţionate cu nulitatea absolută a testamentului.

§ 2. Testamentul autentic. Conform dispoziţiilor art. 860 C. civ., testamentul autentic este

acela care este adeverit de autoritatea anume investită în acest scop.

Testamentul autentic este avantajos pentru testator din mai multe puncte de vedere. Astfel, el

se bucură de forţa probantă a oricărui înscris autentic, limitând foare mult posibilităţile de a fi

contestat. Apoi, conservarea unui exemplar al testamentului la biroul notarului care l-a

instrumentat face ca pierderea, distrugera sau ascunderea lui să nu creeze nici un fel de

probleme pentru legatari, care, în caz de nevoie, vor putea solicita un duplicat al testamentului.

De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile şi îndrumările notarului care

instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispoziţiilor testamentare. În sfârşit,

poate fi utilizat de persoanle care nu ştiu sau nu pot să scrie.

Dezavantajele testamentului autentic se rezumă la faptul că: este mai costisitor; poate

ajunge mai uşor la cunoştinţa unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită

unei indiscreţii a notarului (deşi acesta are obligaţia de a păstra secretul profesional); necesită

un oarecare efort pentru îndeplinirea formalităţilor.

Formalităţile de autentificare. Conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, testamentul autentic

se instrumentează de către un singur notar, testatorul putând însă solicita în temeiul

dispoziţiilor art 63 din aceeaşi lege ca la semnarea testamentului să fie prezenţi şi martori.

Deşi conform dispoziţiilor art. 58 alin.2 din Legea nr. 36/1995 la autentificarea unui act, în

principiu, părţile pot fi reprezentate prin mandatar cu procură specială autentică, acest lucru nu

este posibil în cazul testamentului, care nu poate fi semnat de testator decât personal.

Forţa probantă a testamentului autentic. Testamentul autentic are aceeaşi forţă

probantă ca orice alt act notarial. Aşadar, în privinţa menţiunilor făcute de notar pe baza

propriilor sale constatări în temeiul atribuţiilor sale specifice (locul întocmirii testamentului,

49

data acestuia, identitatea testatorului, voinţa declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face

credinţă până la înscrierea în fals.

În privinţa declaraţiilor făcute de testator (de exemplu, faptul că nu ştie să scrie) sau a

afirmaţiilor făcute de notar în afara atribuţiilor sale legale şi a posibilităţilor sale concrete de

verificare (cum ar fi menţiunea faptului că testatorul este în deplinătatea facultăţilor mentale),

testamentul autentic face credinţă doar până la proba contrară.

§ 3. Testamentul mistic este un testament secret (denumire sub care mai este cunoscut în

literatura de specialitate). Este vorba de testamentul care este scris de testator sau de o altă

persoană la cererea şi după voinţa testatorului, semnat de testator şi secretizat prin sigilarea lui

înaintea sau chiar cu ocazia prezentării lui autorităţii publice competente pentru a lua declaraţia

testatorului că este al său şi a întocmi un proces.verbal în acest sens (art. 864 C. civ.).

Foarte puţin folosit în practică, această formă testamentară este totuşi utilă prin faptul că

poate fi întrebuinţată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie (din cauza

bolii, infirmităţii etc.) ele însele testamentul şi din acest motiv nu pot testa în formă olografă,

legea permiţând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar şi dactilografiat, cerându-se

însă în toate cazurile să poată semna actul (art. 864 alin. 1 C. civ.)

Potrivit art. 865 C. civ., „acei care nu ştiu sau nu pot citi sau scrie nu pot face testament

în formă mistică”. De aici rezultă că, sub sancţiunea nevalabilităţii testamentului, nu pot testa în

această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conţinutul, fie

întrucât nu ştiu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care acesta a fost scris, fie

întrucât sunt lipsite de vedere.

Testamentul mistic se realizează în două faze, şi anume faza redactării (1°) şi faza

prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii (2°).

§ 4. Testamentele privilegiate. Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite din tiparele vieţii

curente, când testatorul nu poate recurge la testamentul autentic obişnuit, legea (art. 868 – 884)

prevede posibilitatea de a dispune prin anumite forme simplificate de testamente autentice,

numite din această cauză testamente privilegiate.

50

Forme astăzi desuete, testamentele privilegiate se referă la: testamentul militarilor (a),

testamentul făcut în timp de boală contagioasă (b) şi testamentul făcut pe mare (maritim) (c).

Pe lângă reglementările specifice fiecăruia dintre ele, testamentele privilegiate au şi unele

reguli comune (d).

SUBTITLUL II

PRINCIPALELE DISPOZIŢII TESTAMENTARE

Principalele dispoziţii testamentare sunt cele referitoare la legate (Capitolul I), exheredări

(Capitolul II) şi la execuţiunea testamentară (Capitolul III).

Capitolul I. LEGATELE

Dispoziţiile testamentare referitoare la patrimoniul succesoral (ca întreg, ca o cotă-parte din

întreg sau ca dispoziţie referitoare la cutare sau cutare bun) se realizează prin intermediul

legatelor.

I. OBIECTUL LEGATELOR

După obiectul lor, legatele pot fi universale (§ 1), cu titlu universal (§ 2) sau particulare (§

3).

§ 1. Legatul universal

Elementul definitoriu – conferirea vocaţiei eventuale la întregul patrimoniu succesoral.

Emolumentul (folosul efectiv) al unora sau chiar al tuturor bunurilor care fac parte din masa

succesorală poate reveni unor alte persoane decât legatarul universal, cum se întâmplă atunci

când există: moştenitori rezervatari care culeg rezerva succesorală, legatarului universal

revenindu-i doar cotitatea disponibilă a moştenirii; legatari particulari instituiţi individual

51

pentru unele sau chiar pentru toate bunurile succesorale (pentru fiecare în parte); ori atunci

când activul succesoral este consumat în tot sau în parte pentru plata pasivului succesoral la

care legatarul universal este ţinut conform dispoziţiilor art. 893 C. civ. În toate aceste cazuri

însă, ineficacitatea titlurilor celor care beneficiază într-o măsură sau alta de emolumentul

bunurilor succesorale (cum ar fi, de pildă, renunţarea la moştenire ori prescripţia deptului de

opţiune succesorală a rezervatarilor, ineficacitatea unuia sau altuia dintre legatele particulare,

prescripţia dreptului la acţiune pentru plata unei datorii succesorale etc.) va profita legatarilor

universali în virtutea vocaţiei lor la întregul patrimoniu succesoral.

Prin urmare, se poate conchide că legatul universal conferă doar o vocaţie eventuală la

culegera întregii moşteniri, iar nu una efectivă.

Formule de desemnare a legatarilor universali. În practica judiciară şi în doctrină, sunt

considerate universale:

-legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, căci, potrivit art. 461 C. civ., „toate

bunurile sunt mobile sau imobile”, ceea ce înseamnă că vocaţia pe care o conferă este la toate

bunurile defunctului, succesiunea neputând cuprinde alte bunuri. Este considerat sinonim

termenul de legat al „întregii averi”.

-legatul nudei proprietăţi a tuturor bunurilor succesorale, deoarece nudul proprietar are

vocaţia nu numai de a dobândi la stingerea uzufructului (art. 557 C. civ.) elementele care i-au

dezmemembrat proprietatea (usus şi fructus), aceasta devenind astfel deplină, dar şi dreptul de

a dobândi, chiar şi pe timpul dreptului de uzufruct, nuda proprietate a bunurilor care, eventual,

reintră în masa succesorală (cum ar fi, de exemplu, cazul revocării unui legat pentru

ingratitudine);

-legatul cotităţii disponibile a moştenirii, întrucât dă dreptul legatarului să culeagă

întreaga moştenire lăsată de defunct dacă nu există rezervatari sau dacă aceştia renunţă la

moştenire ori şi-au primit de la defunct în timpul vieţii acestuia donaţii nescutite de raport care

acoperă rezerva succesorală;

-legatul stipulat cu privire la surplusul (prisosul) sau a restul bunurilor rămase după

plata legatelor particulare sau cu titlu universal este un legat universal întrucât, pe de o parte,

dacă legatarii particulari sau cu titlu universal renunţă la legate sau acestea sunt ineficace,

bunurile respective sau cota-parte de moştenire vor reveni legatarului surplusului, iar pe de altă

52

parte, patrimoniul dispunătorului poate primi bunuri după data testamentului, toate acestea

revenind, de asemenea, legatarului surplusului, dacă primele legate sunt particulare, sau în

cotă-parte, dacă primele legate sunt cu titlu universal.

§ 2. Legatul cu titlu universal

Art. 894 alin.1 C. civ. prevede că legatul cu titlu universal „poate avea de obiect o

fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau

o fracţiune din mobile sau imobile”. Având în vedere că această enumerare este limitativă (art.

894 alin.2 C. civ. precizând că „orice alt legat este singular”), rezultă că sunt cu titlu universal

cinci categorii de legate:

-legatul unei fracţiuni din moştenire (din întreg sau din cotitatea disponibilă, în dreptul nostru

fiind considerat ca atare şi legatul întregii moşteniri făcute de minorul între 16-18 ani, care,

conform dispoziţiilor art. 807 C. civ., nu poate dispune prin legat decât de jumătate din ceea ce

ar putea dispune ca major);

-legatul tuturor bunurilor imobile;

-legatul tuturor bunurilor mobile;

-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;

-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.

Problema naturii juridice a legatului uzufructului întregii moşteniri sau al unei fracţiuni

din moştenire. Art. 805 C. civ. prevede posibilitatea ca prin testament nuda proprietate să fie

lăsată unei persoane, iar uzufructul unei alte persoane. Dacă o astfel de dispoziţie testamentară

priveşte întregul patrimoniu succesoral sau o cotă-parte din acesta (sau se referă la toate

imobilele sau toate mobilele succesorale ori o cotă parte din acestea), problema care se pune

este aceea a naturii juridice a legatului de uzufruct, legatul nudei proprietăţi fiind, indiscutabil,

fie universal, fie cu titlu universal, după caz. Rezolvarea acestei probleme a cunocut o evoluţie

în timp.

Casaţia franceză a ajuns printr-o decizie de referinţă la concluzia că atât legatul

uzufructului întregii moşteniri, cât şi legatul uzufructului unei cote-părţi din moştenire sunt

legate cu titlu universal, soluţie împărtăşită de doctrina franceză contemporană fără rezerve.

53

§ 3. Legatul particular

Legatul particular sau cu titlu particular (singular) este o „categorie reziduală”, pe

care legea nu o defineşte pozitiv, spunând că este acel legat care nu este nici universal (art. 888

C. civ.), nici cu titlu universal (art. 894 C. civ. după ce defineşte la alin.1 acest din urmă legat,

precizeazând la alin. 2 că „orice alt legat este singular”).

Sunt particulare nu numai legatele care se referă la unul sau mai multe bunuri determinate

(casa mea de vacanţă, cele două tablouri de Grigorescu etc.), ci, aşa cum am văzut mai sus, şi

cele referitoare la imobilele sau mobilele situate într-un anumit loc (toate imobilele din

România, tot mobilierul din casă), legatele al căror obiect este determinat prin natura

economică a bunurilor (toate imobilele rurale, toate cărţile din bibliotecă), ca şi legatele

referitoare la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dacă este vorba de universalităţi de

fapt (fond de comerţ, succesiune nelichidată culeasă de testator, cota-parte din bunurile comune

revenind soţului testator), deşi raţional ar fi fost ca aceste legate să fie cu titlu universal.

§ 4. Pluralitatea de legate

Testatorul poate constitui mai multe legate de aceeaşi natură sau de naturi diferite, prin

acelaşi testament sau prin testamente succesive, care, în măsura în care nu sunt contrarii sau

incompatibile punând probleme de revocare, necesită o analiză a efectelor pe care le produc.

Din această perspectivă, se distinge, pe de o parte, situaţia în care coexistă legatele constituite

în favoarea unor persoane diferite (A), iar pe de altă parte, situaţia în care legatele se

constituie în favoarea aceleiaşi persoane, fiind vorba de un cumul de legate (B).

II. DESEMNAREA BENEFICIARILOR LEGATELOR

Desemnarea legatarului trebuie făcută de testator (a), fie direct, fie indirect (b). De aceea, în

principiu, este nul atât legatul făcut de testator cu împuternicirea unei alte persoane de a alege

pe legatar, denumit legat cu facultate de alegere (1°), cât şi legatul secret, prin care bunurile

54

legate sunt remise de testator unei persoane de încredere căreia îi comunică verbal legatarul

pentru a fi remise acestuia (2°).

Desemnarea legatarului poate fi directă, caz în care, fără a se cere o formulă anume, se

face referire la numele (denumirea) sau porecla celui gratificat, ori la o anumită calitate a celui

gratificat (profesie – dacă într-un anumit teritoriu este exercitată doar de o singură persoană:

notar, învăţător, fierar etc. -, cel care l-a îngrijit pe dispunător în cursul unei boli de care acesta

a suferit, rudă).

Legatarul poate fi însă desemnat şi indirect, când gratificatul nu este identificat prin

nume (denumirea) sau calităţile sale, ci este identificat fie doar implicit, prin deducţie din

celelalte dispoziţii testamentare, fie prin indicarea mijlocului care duce la identificare sa.

III. INEFICACITATEA LEGATELOR

Urmează să analizăm cauzele de ineficacitate care se referă la revocarea prin voinţa

testatorului (§ 1), revocarea prin hotărâre judecătorească (§ 2) şi la caducitate (§ 3).

§ 1. Revocarea prin voinţa testatorului. Testamentul fiind un act unilateral de ultimă voinţă

al dispunătorului, este revocabil prin definiţie (art.802 C. civ.). Revocarea poate fi făcută

oricând de testator până la momentul decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta în vreun

fel. Testatorul nu poate renunţa la acest drept nici direct, nici indirect.

Revocarea prin voinţa testatorului poate fi expresă (A) sau tacită (B). Asupra ei

testatorul poate reveni prin retractarea revocării (C).

Revocarea legatelor este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie formală ulterioară a

tesatorului în acest sens. Potrivit dispoziţiilor art. 920 C. civ., revocarea expresă nu se poate

face decât fie printr-un testament posterior, fie printr-un act autentic. Revocarea expresă este

aşadar un act solemn, iar nu consensual.

Din dispoziţiile Codului civil rezultă că în privinţa revocării legatelor s-a adoptat o concepţie

suplă, lipsită de rigiditate, alături de revocarea expresă permiţându-se şi revocarea tacită în

cazul redactării unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu cel dintâi (art. 921

C. civ.) (a) şi în cazul înstrăinării obiectului legatului de către testator înaintea deschiderii

55

moştenirii (art. 923 C. civ.) (b). La aceste două cazuri de revocare tacită prevăzute de Cod,

practica judiciară şi doctrina au adăugat un al treilea, şi anume acela al distrugerii voluntare a

testamentului de către testator (c).

Revocarea unui testament sau a unei simple dispoziţii testamentare, indiferent dacă a fost

expresă sau tacită, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă de natură testamentară, poate fi la rândul

ei revocată sau retractată, cum se spune în literatura de specalitate pentru a marca exact faptul

că este vorba de o revocare a revocării legatelor.

Retractarea poate fi expresă sau tacită.

Ca şi revocarea expresă, retractarea expresă a revocării testamentului nu se poate face

decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior (art. 920 C. civ.).

Retractarea tacită nu este posibilă în cazul revocării prin înstrăinarea lucrului legat sau

prin distrugerea testamentului, ci doar în cazul unei revocări exprese ori al uneia tacite pentru

incompatibilitate. Ea poate rezulta fie din distrugerea voluntară de către testator a actului de

revocare expresă, fie din redactarea unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu

actul sau testamentul revocatoriu.

Retractarea revocării face în principiu să renască testamentul anterior.

§ 2. Revocarea prin hotărâre judecătorească.

Există situaţii asupra cărora, prin natura lucrurilor, testatorul nu poate avea nici un

control. Este cazul legatelor cu sarcini, a căror îndeplinire nu se poate verifica decât după data

decesului testatorului, precum şi cazul neîndeplinirii de către legatar a obligaţiei de recunoştinţă

faţă de testator prin săvârşirea unor fapte de ingratitudine la adresa acestuia, obligaţie a cărei

îndeplinire nu se poate, de asemenea, verifica în întregime decât după decesul testatorului.

Pentru asemenea situaţii Codul civil reglementează ceea ce doctrina numeşte „revocarea

judecătorească a legatelor pentru cauze legale”. Într-adevăr, din dispoziţiile art. 930 şi 931 C.

civ., combinat cu dispoziţiile art. 830 şi 831 pct. 1 şi 2, rezultă că, la cererea moştenitorilor

interesaţi, revocarea judecătorească a legatelor poate surveni pentru neîndeplinirea sarcinilor

(A) şi pentru ingratitudine (B). Această enumerare este limitativă.

§ 3. Caducitatea.

56

Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea şi caducitatea este faptul că toate duc la

ineficacitatea (lipsirea de efecte a legatelor). Motivele şi condiţiile ineficacităţii diferă însă de

la una la alta. Nulitatea sancţionează nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile

de validitate (de fond şi de formă) ale legatelor, vizând aşadar formarea valabilă a acestora. La

rândul său, revocarea face ca un legat valabil format să fie ulterior lipsit de efecte fie prin

voinţa testatorului, fie prin hotărâre judecătorească pentru motive imputabile legatarului.

Caducitatea atrage şi ea ineficacitatea legatelor, dar, spre deosebire de nulitate, ea presupune un

legat valabil format, iar spre deosebire de revocare, ea se datoreşte fie decesului legatarului

înaintea deschiderii succesiunii, fie dispariţiei unui element esenţial al legatului , fie

neacceptării unui legat de către beneficiarul acestuia, adică unor elemente ulterioare

testamentului independente de voinţa testatorului care atrag ineficacitatea de drept a legatelor.

Codul civil aminteşte următoarele cazuri de caducitate: predecesul legatarului (art. 924

C. civ.) (a), pieirea lucrului legat în timpul vieţii testatorului (art. 927 C. civ.) (b), refuzul

legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.) (c) şi incapacitatea legatarului survenită

înaintea deschiderii moştenirii (art. 928 C. civ.) (d). La aceste cazuri prevăzute de Cod o parte

a practicii judiciare şi doctrinei adugă şi caducitatea pentru dispariţia cauzei (e).

IV. DESTINAŢIA BUNURILOR CARE AU FORMAT OBIECTUL LEGATELOR

INEFICACE.

Revocarea sau caducitatea legatelor, ca şi nulitatea acestora, atrag un efect negativ: lipsirea

de efecte a legatelor. Problema care se pune însă este aceea a efectului pozitiv, adică, în alte

cuvinte, cui profită, cine beneficiază de obiectul legatelor ineficace.

Dacă dispunătorul a avut prudenţa să prevadă prin testament că în caz de ineficacitate a

legatului făcut de el în favoarea lui A, acesta va reveni lui B, este vorba de o substituţie vulgară

îngăduită de lege (art. 804 C. civ.), spre deosebire de substituţia fideicomisară care este

prohibită. Prin urmare, voinţa defunctului (expresă sau tacită) primează, în sensul că dacă a fost

exprimată, de ineficacitatea primului legat profită legatarul desemnat subsecvent de testator.

În cazul în care testatorul nu şi-a manifestat voinţa, trebuie făcută distincţie după cum

ineficacitatea face să nu mai subziste nici un legat, nici o dispoziţie pentru cauză de moarte,caz

în care bunurile vor reveni moştenitorilor legali, profitând acestora, moştenirea fiind în

57

întregime ab intestat, sau afectează numai anumite legate, altele rămânând în vigoare, caz în

care bunurile vor reveni, de regulă, celui (celor) obligaţi la plata legatelor ineficace (a) sau, prin

excepţie, conform dreptului de acrescământ, colegatarului conjunctiv al cărui legat a rămas în

fiinţă (b).

1. Regula – atribuirea bunurilor celor obligaţi la plata legatelor

Conform acestui principiu, ineficacitatea legatelor va profita celor obligaţi la plata acestora,

cărora legatul sau legatele le-ar fi restrâns drepturile dacă ar fi fost valabile, adică, după caz,

moştenitorilor legali, legatarilor universali, cu titlu universal sau chiar particulari. Situaţiile

pot fi foarte diferite. De exemplu: în cazul ineficacităţii unui legat universal, vor profita

moştenitorii legali ţinuţi la plata acestuia; în cazul ineficacităţii unui legat cu titlu universal,

dacă nu există moştenitori legali, va profita legatarul universal care ar fi fost ţinut la plată;

sau, în cazul ineficacităţii unui legat particular, un alt legatar particular obligat, prin ipoteză,

de testator la plata acestuia etc.

2. Excepţia – legatele conjunctive şi dreptul de acrescământ

Prin voinţa testatorului obiectul unui legat particular - indiferent dacă se referă la un bun

corporal sau incorporal, mobil sau imobil, individual determinat sau de gen – poate fi lăsat

la doi sau mai mulţi legatari cu vocaţia fiecăruia la întreg, situaţie în care ineficacitatea

unuia sau altuia din aceste legate va profita colegatarului sau colegatarilor ale căror legate au

rămas eficace, prin excepţie de la regula potrivit căreia ineficacitatea legatelor profită celor

ţinuţi la plata acestora. Acest legat poartă denumirea de legat conjunctiv, iar dreptul

colegatarilor de a beneficia de ineficacitatea legatului unuia sau altuia dintre ei – drept de

acrescământ.

Dreptul de acrescământ este aşadar o excepţie de la regula potrivit căreia legatele

ineficace profită celor ţinuţi la plata acestora şi funcţionează doar în cazul legatelor

conjunctive. De aceea, în mod impropriu noţiunea este utilizată şi în contextul moştenirii legale

în cazul în care un moştenitor renunţă la succesiune, iar de acest lucru profită comoştenitorii în

sensul că le sporesc cotele succesorale. În cazul legatului conjunctiv, dacă toţi colegatarii vin la

moştenire, împart între ei în părţi egale obiectul legatului, dreptul fiecăruia comprimând

drepturile celorlalţi, iar dacă unul sau altul dintre aceste legate este ineficace, partea ce ar fi

58

revenit beneficiarului acelui legat se va împărţi în părţi egale între colegatarii ale căror legate

au rămas eficace. Exemplu: imobilul lăsat de dispunător printr-un legat conjunctiv lui A, B şi C

va reveni acestora în cote de câte 1/3 fiecare, iar dacă legatul lui A este caduc, imobilul va

reveni lui B şi C în cote de câte 1/2 fiecare.

Dreptul de acrescământ este obligatoriu, deoarece, pe de o parte, legatul conjunctiv

conferă vocaţie la întregul bun, iar pe de altă parte, acceptarea unui legat nu poate fi fracţionată.

Capitolul II. EXHEREDAREA

Spre deosebire de nedemnitate, care atrage decăderea în temeiul legii a celui vinovat din

dreptul de a moşteni pe defunct, lipsindu-l de titlul care i-ar fi dat aptitudinea să moştenească,

chiar dacă este rezervatar, exheredarea nu afectează niciodată titlul de moştenire, chiar dacă

este vorba de un moştenitor nerezervatar, ci doar emolumentul. În cazul moştenitorilor

rezervatari acest lucru este evident, ei moştenind (ca moştenitori legali) rezerva, exheredarea

având efecte cel mult în limitele cotităţii disponibile. Faptul că şi moştenitorii nerezervatari

păstrează anumite prerogative care decurg din titlul lor de moştenitori, chiar dacă pot fi complet

lipsiţi prin exheredare de emolumentul moştenirii, este demonstrat de faptul că aceştia, de

pildă, pot cere o copie a inventarului moştenirii, pot lua măsuri conservatorii cu privire la

bunurile succesiunii, fac predarea legatelor, ori pot cere anularea testamentului, revocarea

judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii acestora.

În limitele dispoziţiilor legale imperative (rezervei), exheredarea este un drept

discreţionar al testatorului, nesusceptibil de cenzură prin intermediul justiţiei pe calea acţiunii

care sancţionează abuzul de drept.

Din punctul de vedere al întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau parţială, şi

aceasta dintr-un dublu unghi: anume, pe de o parte, al persoanelor, ea poate viza toţi

moştenitorii defunctului sau numai pe unii dintre aceştia, iar pe de altă parte al bunurilor, ea

poate viza întreg patrimoniul succesoral (afară de cazul existenţei unuia sau mai multor

rezervatari), o cotă-parte din aceasta sau unul sau mai multe bunuri din succesiune.

59

După cum loveşte pe moştenitori fără a se lua în considerare comportamentul acestora

ulterior deschiderii moştenirii sau, dimpotrivă, cu titlu de sancţiune pentru cazul în care ar

refuza executarea unei anume dispoziţii testamentare, exheredarea poate fi fermă (I) sau cu titlu

de clauză penală (II).

I. Exheredarea fermă produce efecte de la data deschiderii moştenirii, nedepinzând în

nici un fel de conduita moştenitorilor ulterioară deschiderii moştenirii. Îndepărtarea de la

moştenire se prezintă însă diferit, după cum testatorul a instituit (§ 1) sau nu a instituit legatari

(§ 2).

II. Exheredarea condiţională inserată în testament cu titlu de clauză penală. Practica

judiciară şi doctrina admit în principiu valabilitatea clauzelor testamentare prin care

dispunătorul prevede exheredarea moştenitorilor săi ab intestat, în tot sau în parte (a cotităţii

disponibile), după cum este vorba de moştenitori nerezervatari sau rezervatari, dacă aceştia

încalcă ultimele sale dorinţe exprimate în cuprinsul testamentului.

Exheredarea apare în acest caz ca o sancţiune a neexecutării testamentului conform

voinţei defunctului, de unde noţiunea de „clauză penală” utilizată în acest context.

De această dată, exheredarea nu mai este fermă (eficientă de la data deschiderii

moştenirii), ci condiţională, depinzând de conduita moştenitorilor legali ulterior deschiderii

moştenirii; dacă aceştia nu respectă dispoziţiile testamentare, operează cu efecte retroactive de

la data deschiderii moştenirii, pe de o parte, exheredarea, iar pe de altă parte, instituirea expresă

sau implicită a legatarului (legatarilor) beneficiar(i) al(i) exheredării.

Clauza poate viza un moştenitor anume, izolat, sau o dispoziţie testamentară, implicând

pe toţi moştenitorii care au legătură cu aceasta. Valabilă în principiu, clauza penală de

exheredare nu poate impune însă moştenitorilor decât executarea acelor dispoziţii testamentare

care nu contravin ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.

Capitolul III. EXECUŢIUNEA TESTAMENTARĂ

Executorul testamentar este persoana desemnată prin testament pentru a-l reprezenta

post-mortem pe testator, asigurând aducerea la îndeplinire a ultimelor dorinţe ale acestuia

60

manifestate cu respectarea formelor şi condiţiilor de fond testamentare. În mod obişnuit,

aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare este asigurată de erezii defunctului şi

legatarii universali. Facultativ, când crede de cuviinţă, testatorul poate însă desemna în acest

scop una sau mai multe persoane (art. 910 C. civ.) în care are încredere, fie că este vorba de

unul sau altul dintre succesorii săi legali sau testamentari, fie de persoane străine de moştenire.

Executorul testamentar exercită anumite puteri, dar nu pentru sine ci pentru altul. De

aceea, în mod obişnuit se recunoaşte execuţiunii testamentare natura juridică a unui mandat.

Executorul testamentar este mandatarul defunctului, iar nu al moştenitorilor legali sau

testamentari, aducând la îndeplinire voinţa acestuia.

Ca şi mandatul de drept comun, execuţiunea testamentară:

-este intuitu personae, ceea ce înseamnă că în cazul în care este refuzată de cel

desemnat sau acesta decedează înaintea deschiderii moştenirii, survine caducitatea, iar dacă

executorul decedează după deschiderea moştenirii, dar înaintea îndeplinirii misiunii, puterile

acestuia nu trec la moştenitorii săi (art. 917 C. civ.);

-este în principiu gratuită, executorul având dreptul doar la rambursarea cheltuielilor

făcute pentru îndeplinirea misiunii sale, sarcină ce revine succesiunii (art. 919 C. civ.). Prin

excepţie, executorul poate fi gratificat pentru serviciile făcute cu un legat remuneratoriu de

valoare modică, numit „diamant” sau „legatul diamantului”;

-pune în sarcina executorului obligaţia de a da socoteală de gestiunea sa (art. 916 alin. 5

C. civ.).

Execuţiunea testamentară este însă un mandat aparte, care prezintă unele caractere

diferite de ale mandatului comun, care îi conferă un specific inconfundabil. Astfel:

-executorul testamentar este desemnat printr-un act unilateral, fiind „numit” de testator

în una din formele testamentare (art. 910 C. civ.), iar nu printr-un contract.

-mandatul obişnuit se referă în principiu la încheierea de acte juridice, în timp ce

execuţiunea testamentară poate include sau să aibă exclusiv ca obiect îndeplinirea unor acte

materiale, cum ar fi distrugerea unor documente ale defunctului;

-mandatul obişnuit încetează în principiu prin moartea mandantului (art. 1552 pct. 3 C.

civ.), în timp ce execuţiunea testamentară începe să producă efecte la data decesului

testatorului, fiind un act juridic mortis causa;

61

-mandatul obişnuit poate fi revocat oricând de mandant (art. 1553 C. civ.), în timp ce

execuţiunea testamentară este irevocabilă după data deschiderii moştenirii, succesorii

defunctului neputând revoca unilateral mandatul încredinţat de defunct executorului

testamentar, având doar dreptul de a cere în justiţie destituirea acestuia dacă a comis fapte

culpabile în executarea misiunii sale;

-în timp ce mandatar convenţional poate fi desemnată şi o persoană lipsită de capacitate

de exerciţiu, executor testamentar nu poatde e fi decât o persoană cu capacitate exerciţiu

deplină (art. 913 şi 915 C. civ.), care se apreciază în raport cu data deschiderii moştenirii, iar nu

cu data testamentului.

În cazul pluralităţii de executori, fiecare dintre aceştia are puteri depline şi poate

îndeplini ca şi când ar fi singur orice act specific execuţiunii testamentare (art. 918 alin. 1 C.

civ.), afară de cazul în care testatorul a prevăzut altfel, fie dispunând să lucreze împreună, fie

atribuind fiecăruia o gestiune anume.

Puterile conferite diferă după cum execuţiunea testamentară este fără sezină (a) sau cu

sezină (b). Rolul executorului testamentar fără sezină (fără dreptul de a prelua bunurile

succesorale) este redus, rezumându-se doar la supravegherea şi cotrolul executării dispoziţiilor

testamentare de către cei ţinuţi la aceasta (moştenitorii legali sau legatari). El poate iniţia

măsuri conservatorii pentru evitarea delapidării sau deturnării bunurilor succesorale. În lipsa

sumelor pentru plata legatelor, poate cere vânzarea bunurilor mobile succesorale (art. 916 alin.

3 C. civ.).

Executorul testamentar nu poate primi decât sezina bunurilor mobile, nu şi a celor

imobile şi nici a fructelor sau veniturilor acestor bunuri. Sezina poate fi conferită executorului

pentru o durată de timp care nu poate depăşi un an (art. 911 C. civ.).

Cele două sezine (a executorului testamentar şi a moştenitorilor) nu se exclud, ci

coexistă, cea a executorului testamentar restrângând puterea moştenitorilor „printr-un soi de

vase comunicante”.

62

Titlul IV

INSTITUIREA CONTRACTUALĂ

1. Noţiune. Instituirea contractuală, denumită şi donaţie de bunuri viitoare, este „o

liberalitate prin care o persoană, instituantul, dispune cu titlu gratuit în beneficiul altei

persoane, instituitul, care acceptă, fie de toate sau o parte din bunurile care vor compune

succesiunea sa, sau de cutare sau cutarebun determinat care se va putea găsi în aceasta”.

Este vorba aşadar de un act prin care se instituie moştenitori (legatari) universali, cu

titlu universal sau particulari, ca în cazul moştenirii testamentare, dar nu prin testament, care

este un act juridic unilateral, aşa cum se face în mod obişnuit, ci printr-un contract (act de

formaţie bilaterală). Sintagma „donaţie de bunuri viitoare” vrea să pună în evidenţă faptul că

donatarul nu va beneficia de liberalitate decât la o dată viitoare, aceea a morţii donatorului, iar

nu în prezent.

Caracterul de excepţie al instituirii contractuale rezultă din faptul că, potrivit legii, nu

poate fi făcută decât fie prin contractul de căsătorie (art. 933-935 C. civ., abrogate prin Decretul

nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele

fizice şi persoanele juridice; art. 1080-1091 C. civ. francez, în vigoare şi astăzi), fie doar între

soţi, în timpul căsătoriei, prin convenţie separată de cea matrimonială iniţială.

Pentru a stabili regimul juridic al instituirii contractuale trebuie stabilit însă care dintre

aceste trăsături sunt dominante: cele care aparţin donaţiei sau cele care aparţin testamentului?

Răspunsul este că în cazul instituirii contractuale făcute prin contract matrimonial predomină

caracteristicile donaţiei, aceasta fiind irevocabilă, în timp ce în cazul celei făcute în timpul

căsătoriei predomină caracteristicile testamentului, aceasta fiind revocabilă ad nutum (art. 937

alin. 1 C. civ.).

Efectele instituirii contractuale trebuie diferenţiate după cum ne referim la situaţia

dinaintea decesului instituantului (a) sau după decesul acestuia (b).

63

Titlul V

LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA

Persoana fizică are puterea de a dispune de bunurile sale mortis

causa, derogând de la regulile supletive ale moştenirii legale. Această putere însă nu este

discreţionară, având anumite limite. Limitele menţionate se referă, pe de o parte, la

prohibirea pactelor asupra succesiunilor viitoare (Cpitolul I), iar pe de altă parte la rezerva

ereditară (Capitolul II).

Capitolul I

PROHIBIREA PACTELOR ASUPRA SUCCESIUNILOR VIITOARE

Alineatul 2 al art. 965 C. civ. face precizarea că „nu se poate face renunţarea la o

succesiune ce nu este deschisă, nici (nu) se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni,

chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune”. Prin excepţie

aşadar, succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul unei vânzări şi nici al vreunei alt act

juridic

Principiul prohibiţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare a fost justificat în timp de

patru raţiuni. În primul rând, considerentul de ordin moral că pactul ar naşte dorinţa morţii

(votum mortis) celui care lasă moştenirea. În al doilea rând, considerentul că ar încălca regulile

moştenirii legale şi mai ales principiul egalităţii succesorale. În al treilea rând, necesitatea de a

proteja moştenitorii contra abuzului de influenţă sau leziunii. În al patrulea rând, argumentul că

libertatea de a testa nu poate fi alienată prin acte între vii, căci încheind un contract cu privire

la succesiune, cel despre a cărui moştenire este vorba nu ar mai putea reveni unilateral asupra

acestuia, ci numai cu acordul cocontractantului.

64

Deşi denumirea de „pact” ar putea conduce la concluzia că este vorba doar de convenţii

(acte juridice bi- sau multilaterale), noţiunea este utilizată în înţelesul ei mai larg, incluzând nu

numai convenţiile (cu titlu gratuit sau oneros), cum ar fi donaţia sau vânzarea, ci şi actele

unilaterale, cum este renunţarea la moştenire (art. 965 alin. 2 C. civ. prevede expres că „nu se

poate face renunţare la o succesiune nedeschisă”).

Interdicţia se referă la pactele încheiate cu privire la elementele unei succesiuni

nedeschise, adică asupra patrimoniului unei persoane care este încă în viaţă. Pactul poate avea

ca obiect fie întreaga universalitate succesorală, fie o cotă-parte din aceasta, fie un anume bun.

Este indiferent dacă afectează sau nu rezerva succesorală.

Având în vedere libertatea deplină a lui de cujus de a lăsa la data morţii sale ceea ce îi

va plăcea, putând dobândi, înstrăina sau conserva ceea ce va dori, rezultă că succesiunea

viitoare se distinge prin caracteristica esenţialmente eventuală sau virtuală a drepturilor pe care

le conferă. Cu alte cuvinte, pactul asupra succesiunilor viitoare se poate recunoaşte prin faptul

că nu conferă creditorului pe timpul vieţii celui despre a cărui moştenire este vorba decât o

simplă expectativă (speranţă), iar nu un drept actual cert, chiar afectat de modalităţi.

Din formularea imperativă a textului art.965 alin.2 C. civ. („nu se poate face…”),

rezultă neîndoielnic faptul că sancţiunea atrasă de nerespectarea prohibiţiei este nulitatea

absolută a pactului.

Prin excepţie de la regula interdicţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare, Codul civil

conţine câteva excepţii, al căror câmp ar putea fi lărgit în viitor, sub presiunea necesităţilor

vieţii practice.

Constituie astfel de excepţii:

- instituirea contractuală, atât cea făcută prin contractul de căsătorie (art. 933 C. civ.),

cât şi cea făcută în timpul căsătoriei, care fiind revocabilă ad nutum (art. 937 alin.1 C.

civ.),chiar dacă nu este prevăzută de lege, nu contravine principiilor art. 965 alin. 2 C. civ.

(supra nr. 368);

- donaţia-partaj, îngăduită de art. 795 C. civ.,prin care ascendenţii pot împărţi încă din

timpul vieţii cu titlu de drepturi succesorale între descendenţii lor bunurile pe care le deţin la

momentul actului, chiar dacă atribuie drepturi actuale descendenţilor.donatari, constituie totuşi

un pact succesoral asupra unei succesiuni viitoare prin faptul că implică renunţarea

descendenţilor-donatari de a cere raportul succesoral;

65

- clauzele societare în societăţile civile sau de persoane prin care e stipulează

continuarea societăţii cu asociaţii rămaşi în viaţă sau cu moştenitorii acestora (art.1526 C. civ.).

Prin acest pact se reglementează în avans soarta drepturilor în societate ale asociatului

predecedat;

- renunţarea anticipată la dreptul de a cere reducţiunea unei liberalităţi consimţite de

de cujus.

Capitolul II

REZERVA SUCCESORALĂ

1. Principiul libertăţii de a dispune de propriile bunuri şi limitarea acesteia prin

dispoziţiile legale referitoare la rezervă. Din dispoziţiile art. 475 şi 480 C. civ. rezultă

principiul potrivit căruia proprietarul poate dispune liber de bunurile sale, dar că această

libertate nu este nelimitată, putând fi îngrădită prin dispoziţii legale în anumite cazuri, din

anumite raţiuni.

Printre dispoziţiile legale care limitează dreptul de a dispune de propriile bunuri se

enumeră şi cele referitoare la rezervă.

Codul civil şi legislaţia adiacentă nu se referă decât indirect la rezervă, prevăzând că în

cazul în care cel despre a cărui moştenire este vorba lasă în viaţă rude apropiate (descendeţi sau

părinţi) ori soţ supravieţuitor, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit între vii

(donaţii) sau mortis causa (legate) decât în limitele unei anumite cote-părţi din patrimoniul său

(art. 841 şi 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944). Partea din patrimoniul succesoral de

care de cujus poate dispune neîngrădit se numeşte cotitate disponibilă, iar partea de care,

implicit, rezultă că nu poate dispune şi care revine în temeiul legii rudelor sale cele mai

apropiate şi soţului supravieţuitor se numeşte rezervă. Rezerva şi cotitatea disponibilă se

exprimă ambele prin fracţiuni din unitatea care este patrimoniul defunctului.

Proporţia cotitate disponibilă – rezervă avută în vedere este cea care se raportează la

patrimoniul dispunătorului de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data actului de

66

dispoziţie. De aceea, nu se poate vorbi pe timpul vieţii celui despre a cărui moştenie este vorba

de o indisponibilizare sau, cu atât mai puţin, de o inalienabilitate sau insesizabilitate a a cotei

părţi reprezentând rezerva. Faptul că o moştenire are sau nu o parte rezervată se stabileşte şi în

funcţie de elemente cu totul străine voinţei dispunătorului, cum ar fi, de pildă, elementul

obiectiv că a lăsat succesibili rezervatari. Iar, în plus, rezervatarii fiind liberi să renunţe la

moştenire, pot deveni străini de moştenire prin voinţa lor (art. 696 C. civ.), nefiind luaţi în

calcul la stabilirea rezervei.

Regulile referitoare la rezerva succesorală impun ca o parte a moştenirii – rezerva – să

se defere după normele moştenirii legale şi doar cealaltă parte a moştenirii – cotitatea

disponibilă – după voinţa defunctului, conform normelor moştenirii testamentare.

Rezerva protejează pe rezervatari nu numai contra liberalităţilor făcute terţilor străini de

moştenire, dar şi contra celor făcute în favoarea unuia sau altuia dintre aceştia peste limitele

cotităţii disponibile, păstrând un anumit echlibru între ei. Principiul este că nu se pot face

liberalităţi (donaţii şi legate) în favoarea rudelor sau soţului supravieţuitor decât în limitele în

care pot fi făcute şi terţilor, adică în limitele cotităţii disponibile. Rezervatarii gratificaţi pot

cumula rezerva şi cotitatea disponibilă.

I. CARACTERELE GENERALE ALE REZERVEI

Rezerva succesorală se caracterizează prin faptul că reprezintă o parte a succesiunii (pars

hereditatis) (a), are un caracter de ordine publică (b), este colectivă (c) şi este datorată în

natură (d).

II. MOŞTENITORII REZERVATARI

Din dispoziţiile art. 841, 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944 rezultă că moştenitorii

rezervatari sunt doar descendenţii (§ 1), ascendenţii privilegiaţi (§ 2) şi soţul supravieţuitor

ai defunctului (§ 3)

§ 1. Descendenţii. Potrivit art. 841 C. civ., în cazul în care la moştenire vin copii ai defunctului,

cotitatea disponibilă a moştenirii nu poate depăşi:

-1/2 din moştenire, dacă lasă un copil;

-1/3 din moştenire, dacă lasă doi copii;

-1/4 din moştenire, dacă lasă trei sau mai mulţi copii.

67

Implicit, rezultă că rezerva va fi de: 1/2 din moştenire pentru un copil, 2/3 din moştenire

pentru doi copii şi 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii.

Aşa cum precizează art. 842 C. civ., prin „copii” se înţeleg descendenţii de orice grad ai

defunctului (fii, nepoţi, strănepoţi etc.) care, conform regulilor devoluţiunii legale, vin la

moştenire.

Dacă unul dintre copiii defunctului este predecedat, având la rândul său copii, în viaţă la

deschiderea moştenirii, iar la moştenire vin şi unul sau mai mulţi copii ai defunctului care i-au

supravieţuit, calculul se va face în funcţie de numărul tulpinilor, întrucât sunt întrunite

condiţiile reprezentării succesorale. De exemplu, dacă la moştenire vine un fiu al defunctului şi

doi nepoţi, copii ai unui fiu predecedat, cotitatea desponibilă a moştenirii nu poate depăşi 1/3

din masa succesorală. Calculul se va face tot pe tulpini chiar şi în cazul în care nu sunt întrunite

condiţiile reprezentării succesorale, cum se întâmplă, de pildă, atunci când defunctul a avut un

fiu, acesta este predecedat, iar la moştenire vin în nume propriu cei trei copii ai acestuia

(cotitatea disponibilă va trebui să se înscrie în limita a 1/2, iar nu de 1/4 din moştenire).

§ 2. Ascendenţii privilegiaţi. Conform art. 843 C. civ., cotitatea disponibilă a moştenirii nu

poate trece peste !/2 din moştenire dacă cel decedat lasă în viaţă ambii părinţi sau peste 3/4 din

moştenire dacă lasă în viaţă un singur părinte, în mod corelativ, rezerva fiind de 1/2 sau 1/4 din

moştenire.

Dacă părinţii defunctului vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care nu

sunt rezervatari, aceştia din urmă pot fi exherdaţi prin liberalităţi în întregime de cel despre a

cărui moştenire este vorba, părinţii fiind însă rezervatari sunt în drept să pretindă reducţiunea

liberalităţilor care le încalcă rezerva.

În măsura în care, prin voinţa dispunătorului, liberalităţile nu consumă cotitatea

disponibilă în întregime, colateralii privilegiaţi au dreptul la diferenţa până la limita maximă a

cotităţii disponibile, fără însă a putea cere părinţilor vreo restrângere a rezervei, aceasta

cuvenindu-li-se în întregime.

§ 3. Soţul supravieţuitor. Din dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezultă că, în cazul în

care defunctul lasă un soţ supravieţuitor, liberalităţile făcute de soţul predecedat nu pot depăşi

68

jumătate din cotele de moştenire legală prevăzute la art.1 din aceeaşi lege în favoarea soţului

supravieţuitor. Se deduce deci că rezerva soţului supravieţuitor va fi de:

-1/8 din moştenire în concurs cu descendenţii (jumătate din cota legală de 1/4);

-1/6 din moştenire în concurs cu ascendenţii şi colateralii privilegiaţi, dacă aceştia vin

împreună la moştenire (jumătate din cota legală de 1/3);

-1/4 din moştenire în concurs fie cu ascendenţii privilegiaţi, fie cu colateralii privilegiaţi

(jumătate din cota legală de 1/2);

-3/8 din moştenire în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a treia de moştenitori) sau

cu colateralii ordinari (clasa a patra de moştenitori) (jumătate din cota legală de 3/4);

-1/2 din moştenire când există donaţii care se impută asupra cotităţii disponibile a

moştenirii şi liberalităţi testamentare (legate) (jumătate din întreaga moştenire, care ar fi revenit

soţului supravieţuitor în lipsă de moştenitori legali).

Problema imputării rezervelor când la moştenire vin alţi rezervatari împreună cu soţul

supravieţuitor necesită o analiză specială.

Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o

căsătorie anterioară a defunctului (art. 939 C. civ.). În cazul în care soţul supravieţuitor vine la

moştenire în concurs cu copii ai defunctului dintr-o căsătorie anterioară, acesta nu poate

beneficia de liberalităţile făcute de soţul decedat decât în limita unei cotităţi disponibile

speciale, care poate fi mai mică sau cel mult egală cu cea ordinară, limita aceste cotităţi

speciale fiind partea copilului care a luat cel mai puţin din moştenire, dar fără a putea depăşi

valoric a patra parte din moştenire.

III. CALCULUL REZERVEI ŞI AL COTITĂŢII DISPONIBILE

Masa de calcul şi operaţiunile pentru stabilirea acesteia. Aşa cum rezultă din dispoziţiile

art. 849 C. civ., întregul la care se raportează rezerva şi cotitatea disponibilă a moştenirii nu se

confundă cu bunurile pe care le lasă de cujus la data deschiderii moştenirii, căci rezerva

protejează pe cei în drept nu numai contra legatelor făcute de defunct, ci şi împotriva donaţiilor

făcute de acesta în timpul vieţii, fiind şi acestea luate în calcul la stabilirea întregului în

69

discuţie. Cu alte cuvinte, se poate spune că masa de calcul (sistemul de referinţă) pentru

determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii este patrimoniul pe care de cujus l-

ar fi lăsat dacă nu ar fi făcut donaţii, adică un patrimoniu reconstituit fictiv (contabil, prin

calcul pe hârtie).

Masa de calcul a rezervei şi a cotităţii disponibile este o noţiune mai extinsă, care nu se

confundă nici cu noţiunea de masă succesorală, ce cuprinde doar bunurile defunctului care se

deferă prin succesiune, iar nu şi donaţiile făcute de acesta în timpul vieţii, decât dacă sunt

supuse reducţiunii în favoarea rezervatarilor, nici cu noţiunea de masă partajabilă, ce nu

cuprinde decât bunurile succesorale care se deferă universal sau cu titlu universal, iar nu şi cele

deferite cu titlu particular (legatele particulare).

Pentru determinarea masei de calcul, art. 849 C. civ stabileşte o suită de trei operaţiuni:

stabilirea activului brut prin determinarea bunurilor lăsate de defunct la data decesului şi a

valorii acestora (§ 1); stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din activul brut

(§ 2); reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute de defunct în

timpul vieţii (§ 3).

Regulile stabilite de art. 849 C. civ. pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

sunt de ordine publică, astfel încât nu se poate deroga de la acestea în nici un fel prin înţelegeri

contractuale.

Prezumţia instituită de art. 845 C. civ. Art. 845 C. civ. prezumă că înstrăinările făcute în

favoarea unui succesibil în linie dreaptă de de cujus în timpul vieţii sub forma unor acte cu

titlu oneros cu păstrarea dreptului de uzufruct sau contra unei rente viagere sunt donaţii

preciputare care trebuie reunite valoric pentru calcul la activul net al succesiunii, imputarea

lor făcându-se în primul rând pe cotitatea disponibilă a moştenirii, iar pentru diferenţă, dacă

există, asupra părţii de rezervă cuvenite celui gratificat. Pentru ca prezumţia prevăzută la art.

845 C. civ. să-şi producă efectele trebuie să fie întrunite următoarelecondiţii:

-actul de înstrăinare trebuie să prezinte aparenţa unui act cu titlu oneros.

-actul să fie consimţit în favoarea unuia dintre succesibilii rezervatari în linie directă ai

înstrăinătorului.

-înstrăinătorul să-şi fi rezervat dreptul de uzufruct sau să fi stipulat în contrapartidă o

rentă viageră.

70

IV. IMPUTAREA LIBERALITĂŢILOR

Aşa cum am văzut, când există moştenitori rezervatari acceptanţi, masa de calcul se

împarte în rezerva globală şi în cotitatea disponibilă a moştenirii. Simpla cunoaştere a

cuantumului rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii nu sunt suficiente, fiind necesară

determinarea sectorului (rezervei sau cotităţii disponibile) asupra căreia trebuie imputate

(calculate) liberalităţile făcute de defunct, căci dacă imputarea se face asupra rezervei, cotitatea

disponibilă rămâne deschisă altor liberalităţi, iar dacă se face asupra cotităţii disponibile,

aceasta se restrânge prin liberalităţile succesive până la epuizarea ei, liberalităţile ulterioare

rămânând fără efecte.

În cazul donaţiilor şi legatelor făcute în favoarea terţilor străini de moştenire sau a

moştenitorilor nerezervatari, imputarea (calculul) liberalităţilor se va face într-o anumită

ordine, inversă celei a reducţiunii acestora, întotdeauna din cotitatea disponibilă a moştenirii

pentru a se determina dacă se înscriu în limitele acesteia, caz în care rămân eficiente, sau nu,

caz în care vor fi supuse reducţiunii, aceşti gratificaţi neavând nici un drept asupra rezervei.

Moştenitorul rezervatar beneficiar al unei donaţii nescutite de raport poate renunţa la calitatea

de moştenitor legal (şi rezervatar), păstrând donaţia, fără a mai fi obligat la raport, aceasta

imputându-se asupra cotităţii disponibile a moştenirii, ca şi cum donatarul ar fi un terţ gratificat

străin de moştenire, iar donaţia preciputară (art. 752 C. civ.).

Dacă însă cei gratificaţi sunt moştenitorii acceptanţi rezervatari ai defunctului, reunind

în persoana lor atât caliatea de rezervatari cât şi de gratificaţi, se pune problema dacă

liberalităţile primite de aceştia se impută mai întâi asupra rezervei şi excedentul, dacă există,

asupra cotităţii disponibile a moştenirii sau invers, aceştia având vocaţie eventuală atât la

rezerva, cât şi la cotitatea disponibilă a moştenirii? Răspunsul depinde de faptul dacă

liberalitatea este preciputară (scutită de raport) (§ 1) sau nepreciputară (nescutită de raport) (§

2).

Liberalităţile preciputare sunt donaţiile scutite de raport prin voinţa dispunătorului ori

prin natura lor (cazul donaţiilor făcute părinţilor, care nu au obligaţia legală de raport, şi al

donaţiilor prezumate prevăzute la art. 845 C. civ.) şi legatele, afară de cele pentru care

testatorul a prevăzut că sunt imputabile asupra rezervei. Fiind vorba de liberalităţi făcute de

dispunător în ideea de a-l avantaja pe beneficiar, peste limitele rezervei legale, acestea se

71

impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii dacă au o valoare mai mică sau cel mult egală

aceleia a părţii disponibile.

Imputarea acestor liberalităţi asupra disponibilului se va face în ordinea inversă a

reducţiunii lor (donaţiile mai vechi vor prima asupra celor mai recente, orice donaţie primând

asupra legatelor – art. 850 C. civ.).

În schimb, prin natura lor, liberalităţile nescutite de raport (nepreciputare), nu sunt

definitive, adică făcute de dispunător în ideea de a-l gratifica pe beneficiar peste partea sa

ereditară (rezervă), ci reprezintă doar un avans în contul viitoarei moşteniri, o atribuire

anticipată de drepturi în contul moştenirii legale, care trebuie să fie adusă (raportată) la masa de

bunuri ce urmează a fi împărţită între rezervatarii îndreptăţiţi la raport (descendenţii şi soţul

supravieţuitor), raportul asigurând egalitatea între aceştia.

Fiind un avans în contul moştenirii, fără intenţia de avantajare a donatarului în

detrimentul celorlalţi rezervatari, principiul este că donaţile raportabile se impută asupra

rezervei celui gratificat, iar nu asupra cotităţii disponibile a moştenirii.

Din perspectiva imputării liberalităţilor, trebuie făcută însă distincţie între situaţia în

care donaţia se înscrie în limitele rezervei celui gratificat şi situaţia când depăşeşte aceste

limite. Dat fiind că imputarea liberalităţilor raportabile se face asupra rezervei celui gratificat,

dacă donaţia raportabilă se înscrie în limitele rezervei, aceasta nu afectează în nici un fel

cotitatea disponibilă a moştenirii care rămâne liberă pentru liberalităţile ulterioare făcute de

defunct. Depăşirea limitelor rezervei celui gratificat printr-o donaţie raportabilă are consecinţe

doar în cazul în care de cujus a făcut şi liberalităţi preciputare, care fac să existe o cotitate

disponibilă, ele imputându-se asupra acesteia. Între comoştenitorii rezervatari ţinuţi la raport

care vin singuri la moştenire, oricare ar fi valoarea donaţiei, raportul face ca aceştia să împartă

succeiunea conform cotelor de moştenire legală, problema imputării donaţiei nepunându-se

întrucât nu există parte rezervată a moştenirii şi nici cotitate.disponibilă.

Atunci când există nu numai moştenitori rezervatari ţinuţi la raport, ci şi gratificaţi cu

liberalităţi preciputare (fie că este vorba de terţi străini de moştenire, fie de erezi ai defunctului,

rezervatari sau nerezervatari), donaţia raportabilă se impută mai întâi asupra rezervei celui

gratificat, iar dacă aceasta nu este suficientă întrucât liberalitatea o depăşeşte în valoare,

diferenţa se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii.

72

Donaţia astfel imputată fiind în acelaţi timp şi raportabilă, se va aduce în întregime la

masa partajabilă, inclusiv partea care se impută asupra cotităţii disponibile, împărţindu-se între

rezervatrii îndreptăţiţi la raport conform cotelor de moştenire legală.

V. REDUCŢIUNEA LIBERALITĂŢILOR EXCESIVE

Reducţiunea nu operează de drept, ea trebuie cerută de către rezervatarii în interesul

cărora a fost reglementată rezerva (art. 848 C. civ.). Reducţiunea poate fi realizată pe cale

convenţională (A) pe cale de excepţie (B) şi pe cale de acţiune (C).

Acţiunea în reducţiune decurge pentru rezervatari dintr-un drept propriu – deptul la

rezervă, şi nu dintr-un drept transmis lor pe cale succesorală, ceea ce face ca titularului acesteia

să nu-i poată fi opuse excepţiile care i-ar fi putut fi opuse defunctului (de exemplu, copii

defunctului pot ataca o vânzare a defunctului care ascunde o donaţie, fără ca dobânditorul să le

poată opune excepţia de garanţie pentru evicţiune).

Este vorba de o acţiune personală, iar nu reală. Ca atare, este supusă prescripţiei

extinctive în termenul general de trei ani, care începe să curgă de la data deschiderii moştenirii.

Din caracterul personal decurge şi caracterul divizibil al acţiunii în reducţiune. Rezervatarii pot

acţiona în comun solicitând reîntregirea rezervei globale, dar dacă dintr-un motiv sau altul

acţiunea nu este introdusă decât de unul (unii) dintre rezervatari, reducţiunea nu va opera decât

pentru partea de rezervă a reclamantului, iar nu pentru rezerva globală. Acţiunea în reducţiune

fiind personală, rezervatarii pot renunţa la aceasta.

Admiterea acţiunii în reducţiune are ca efect desfiinţarea în tot sau în parte a liberalităţii

care încalcă rezerva succesorală.

În dreptul nostru, pornind de la principiul potrivit căruia rezerva trebuie asigurată

moştenitorilor în natură, regula este aceea a reducţiunii în natură, adică prin reintegrarea

obiectului legatelor sau donaţiilor în rezerva succesorală (1°) şi doar excepţia cea a reducţiunii

prin echivalent, prin compensarea valorică a obiectului liberalităţii reduse, rezerva

reconstituindu-se prin plata unei sume de bani (2°).

Reducţiunea prin echivalent, în dreptul nostru, se face prin excepţie în următoarele cazuri:

-dacă donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu

scutire de raport, iar succesiunea conţine bunuri de aceeaşi natură.

73

-dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donaţiei este un imobil

şi partea supusă reducţiunii (care excede cotitatea disponibilă) este mai mică de jumătate din

valoarea acestui bun.

-dacă donatarul a înstrăinat înaintea deschiderii moştenirii bunul care a format

obiectul donaţiei reductibile.

-dacă bunul donat a pierit din culpa donatarului, acesta este obligat să suporte

reducţiunea prin echivalent bănesc, după valoarea pe care bunul pierit ar fi avut-o la data

deschiderii moştenirii;

-dacă obiectul donaţiei l-a constituit o cantitate de bunuri fungibile, prin analogie cu

cazul uzufructul unor asemenea bunuri reglementat de art. 526 C. civ., reducţiunea se va face

prin restituirea unei cantităţi similare de bunuri.

Ordinea reducţiunii liberalităţilor este guvernată de trei reguli care rezultă din dispoziţiile art.

850 şi 852 C. civ: legatele se reduc înaintea donaţiilor (a); legatele se reduc toate deodată şi în

mod proporţional (b); şi donaţiile se reduc în ordinea inversă a datei lor (c).

Pe lângă donaţiile şi legatele obişnuite, există însă şi liberalităţi hibride, care au

caracteristici aparţinând atât donaţiilor cât şi legatelor (d).

a). Regula reducţiunii legatelor înaintea donaţiilor este imperativă, dispunătorul nefiind în

drept să stipuleze contrariul.

b). Regula reducţiunii proporţionale a legatelor este supletivă, întemeindu-se pe voinţa

prezumată a testatorului, poate fi înlăturată printr-o dispoziţie prin care se prevede o anumită

ordine de reducţiune.

c). Potrivit art.850 alin. 2 C. civ., „reducţiunea va începe de la cea din urmă donaţiune, după

săvârşirea acesteia se va trece îndată la cea a doua după dânsa, şi aşa pe rând până la cea mai

veche donaţiune”. Aşadar, spre deosebire de legate, donaţiile se reduc în ordinea inversă a

datei lor, începând cu cea mai recentă, după care se trece la următoarea şi aşa mai departe

până când se va reconstitui rezerva.

Dacă mai multe donaţii au fost făcute la aceeaşi dată, ele se vor reduce în mod

proporţional. Importanţa datei în cazul donaţiilor este evidentă atunci când se pune problema

ordinii reducţiunii acestora.

74

În cazul donaţiilor indirecte sau deghizate încheiate prin acte sub semnătură privată,

data menţionată în act nu face credinţă decât între părţi, nu şi în privinţa terţilor, în rândul

cărora se enumeră ceilalţi donatari gratificaţi de defunct, precum şi rezervatarii (care apărându-

şi un drept dobândit direct de la lege, iar nu de la defunct, nu sunt avânzi-cauză ai acestuia în

privinţa donaţiilor care le încalcă rezerva, ci terţi). Faţă de aceşti terţi data actului nu este

opozabilă decât dacă a devenit certă în condiţiile art. 1182 C. civ. (prin prezentarea la o

instituţie publică, înscrierea în registrul anume destinat, decesul uneia din părţile contractante

sau prin menţionarea într-un act făcut de un funcţionar public).

Referitor la donaţiile realizate sub forma darului manual, contrar susţinerilor unor

autori, potrivit cărora dispoţiile art. 1182 C. civ. nu le sunt aplicabile întrucât ar fi excluse prin

natura lor, proba datei acestora putându-se face prin orice mijloc de probă chiar şi de către

donatar, s-a ajuns totuşi la concluzia că dobândesc dată certă prin decesul donatorului şi că sunt

reductibile înaintea celorlalte donaţii, dar după legate, întrucât dispunătorul s-a desesizat de

obiectul lor încă din tumpul vieţii.

Dacă donatarul a cărui liberalitate trebuie redusă întrucât încalcă rezerva este insolvabil,

problema care se pune este dacă riscul acestei insolvabilităţi este suportat de rezervatari, care s-

ar vedea puşi în situaţia să suporte această pierdere, sau de către donatarul a cărui liberalitate ar

urma la rând în ordinea reducţiunii donaţiilor în ordinea inversă a datei acestora, începând cu

cea mai recentă. În general, se admite soluţia potrivit căreia insolvabilitatea este suportată de

donatarul anterior, dar nu fără oarecare rezerve care decurg din faptul că, pe de o parte, soluţia

nu este întrutotul consonantă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor, donatorul putându-şi

revoca indirect o donaţie anterioară prin gratificarea unui insolvabil, iar pe de altă parte că

jurisprudenţa care este citată de toţi autorii în sensul soluţiei menţionate se referă în realitate la

un caz cu totul special, acela în care donatarul a cărei liberalitate era supusă reducţiunii era

necunoscut.

Dispoziţiile legale referitoare la ordinea reducţiunii donaţiilor sunt de ordine publică,

astfel încât donatorul nu poate deroga prin voinţa sa de la acestea prevăzând o altă ordine de

reducţiune. Această regulă decurge din principiul irevocabilităţii donaţiilor care nu poate fi

eludat de dispunător, excepţie făcând donaţiile între soţi.

75

Conform prevederilor art. 844 C. civ., „dacă dispoziţia prin acte între vii sau prin

testament, constituie un uzufruct sau o rendită viageră, a cărei valoare trece peste cantitatea

disponibilă, erezii rezervatari au facultatea de a executa aceste dispoziţii sau de a abandona

proprietatea cantităţii disponibile”. Cu alte cuvinte, în cazul în care liberalităţile excesive nu au

ca obiect deplina proprietate, ci fie doar uzufructul, adică un dezmembrământ al proprietăţii, fie

plata unei rente viagere, rezervatarii au opţiunea între acceptarea executării liberalităţii conform

voinţei defunctului, mulţumindu-se cu restul drepturilor succesorale până la stingerea dreptului

viager al celui gratificat, sau abandonarea cotităţii disponibile a moştenirii în deplină

proprietate în favoarea beneficiarilor acelor liberalităţi, obţinând la rândul lor în deplină

proprietate rezerva succesorală, fără a mai fi obligaţi să suporte uzufructul sau plata rentei

viagere.

Titlul VI

DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

I. TITULARII DREPTULUI DE OPŢIUNE. Dreptul de opţiune aparţine tuturor

succesibililor, indiferent dacă titlul lor de moştenire este legea, testamentul sau contractul, ori

dacă vocaţia lor este universală, cu titlu uniersal sau particulară. Dintre moştenitorii acceptanţi,

în final, vor fi chemaţi efectiv la moştenire cei indicaţi de regulile aplicabile devoluţiunii

legale, testamentare sau contractuale a moştenirii.

Pentru minorii sub 14 ani şi pentru interzişi dreptul de opţiune succesorală se exercită

de părinţi sau tutori (art. 105 alin.1, art. 124 alin. 1 şi art. 147 C. fam), în timp ce minorii între

14-18 ani îşi exercită singuri acest drept, cu încuviinţarea părinţilor sau tutorilor (art. 105 alin.

2 şi art. 124 alin. 2 C. fam). Fiind un act de dispoziţie, opţiunea succesorală necesită şi

încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2 şi art. 105 alin. 3 C. fam.).

Oricum, minorii şi interzişii sunt protejaţi şi prin faptul că în cazul lor acceptarea

moştenirii nu poate fi făcută decât sub beneficiu de inventar (art. 19 din decretul nr. 32/1954),

76

afară de cazul acceptării forţate a moştenirii care este pură şi simplă, pentru aceasta cerându-li-

se însă capacitate delictuală.

Se admite unanim că în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesiunii, aceştia nu pot opta

pe cale oblică în locul şi în numele succesibililor, motivul fiind că atâta timp cât nu au optat,

aceştia din urmă sunt străini de moştenire, creditorii având însă dreptul de a urmări în anumite

condiţii plata creanţelor lor, determinându-i pe succesibili să opteze (art. 706-711 C. civ.) (infra

nr. 500).

În schimb, în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesibililor, fără îndoială că opţiunea

succesorală este un drept cu conţinut patrimonial, numai că dat fiind caracterul său potestativ,

nu poate fi exercitat pe cale oblică, cu atât mai mult cu cât opţiunea succesorală are un

pronunţat carcter personal, numai cel în drept să opteze putând aprecia dacă este sau nu cazul

să accepte sau nu o moştenire.

II. CARACTERE JURIDICE

Opţiunea se caracterizează prin faptul că este liberă (§ 1), pură şi simplă (§ 2),

indivizibilă (§ 3), irevocabilă (§ 4) şi retroactivă (§ 5).

Ipoteza ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii succesibili (art. 703

şi 712 C. civ.) necesită o analiză aparte. Ascunderea sau dosirea este sancţionată pe de o parte

prin atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu (1°), iar pe de altă parte prin

pierderea drepturilor sale asupra bunurilor ascunse sau dosite (2°).

Acestea nu operează de drept, ci doar la cererea celor interesaţi.

III. INEFICACITATEA OPŢIUNII SUCCESORALE

Opţiunea succesorală este ineficace în cazul în care este făcută înaintea deschiderii

moştenirii (§ 1), când consimţământul pe care îl conţine este viciat (§ 2), precum şi în caz de

leziune (§ 3).

Pe lângă aceste situaţii, care, după caz, atrag nulitatea absolută sau relativă, se impune

şi prezentarea fraudei (§ 4), care atrage inopozabilitatea opţiunii. Opţiunea succesorală poate

fie făcută în mod fraudulos, fie contra intereselor creditorilor succesibilului, caz în care poate fi

revocată pe cale pauliană – art. 969 C . civ. – (A), fie contra moştenitorilor succesibilului, caz

în care poate fi declarată inopozabilă în temeiul principiului fraus omnia corrumpit (B).

77

IV. TERMENNUL DE OPŢIUNE

Îndată ce succesiunea s-a deschis, creditorii succesorali pot cere executarea creanţelor

succesibililor defunctului. Aceştia, în principiu, nu pot fi însă obligaţi la plată decât dacă

acceptă moştenirea. Pentru a opta în cunoştinţă de cauză au însă nevoie de timp. De aceea,

art. 706 C. civ. conferă succesibililor posibilitatea de a cere suspendarea urmăririi până la

întocmirea inventarului bunurilor succesorale, pentru aceasta având la dispoziţie un termen

de 3 luni de la data deschiderii moştenirii, iar de la data întocmirii inventarului, dar nu mai

târziu de 3 luni de la data deschiderii moştenirii, pentru deliberare asupra opţiunii

succesorale, au la dispoziţie un termen de 40 de zile.

În interiorul termenelor pentru facerea inventarului şi pentru deliberare, erezii nu pot fi

obligaţi să opteze într-un fel sau altul şi nici nu pot fi obligaţi la plata creanţelor succesorale

(art. 708 C. civ.). Este vorba aşadar de o excepţie dilatorie.

Conform dispoziţiilor art. 700 alin. 1 C. civ. (aşa cum a fost modificat prin Decretul nr.

73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la

deschiderea succesiunii”.

V. FORMELE OPŢIUNII

1. Acceptarea pură şi simplă

Din dispoziţiile art. 689 C. civ. rezultă că acceptarea pură şi simplă a moştenirii este

actul juridic prin care succesibilul chemat la moştenirea celui decedat îşi însuşeşte, dacă

vrea, calitatea de erede pe care o are încă de la data deschiderii moştenirii, consolidând astfel

transmisiunea succesorală care a operat la acest moment prin simplul fapt al decesului,

dobândind drepturile succesorale (activul succesiunii) odată cu obligaţia de plată a datoriilor

succesorale (pasivul succesiunii) chiar şi peste limitele activului succesoral dacă acesta se

dovedeşte insuficient (ultra vires hereditatis).

Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este irevocabilă, afară de cazul în care

succesibilul şi-a manifestat voinţa sub imperiul unui viciu de consimţământ. acceptarea pură şi

simplă a moştenirii poate fi expresă (§ 1) sau tacită (§ 2).

78

Art. 689 fraza a II-a C. civ. dispune că acceptarea este expresă „când se însuşeşte titlul

sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat”.

Conform dispoziţiilor art. 689 fraza a II-a C. civ., acceptarea „este tacită când eredele

face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune

neapărat intenţia de acceptare”.

Rezultă aşadar că acceptarea moştenirii poate fi nu numai expresă, ci şi implicită,

dedusă din îndeplinirea de către succesibil a unor acte juridice şi materiale din care rezultă

voinţa sa de a a accepta moştenirea pur şi simplu. Actele de acceptare trebuie să fie neechivoce

în sensul însuşirii calităţii de moştenitor, cele echivoce (care dau naştere la interpretări diferite)

nu pot fi luate în considerare ca atare.

Actele a căror îndeplinire implică în genere acceptarea tacită sunt: actele de dispoziţie

juridică asupra bunurilor succesorale (a), actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor

succesorale (b), actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale (c), actele de

administrare definitivă şi de folosinţă (d) şi actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în

parte a succesiunii (e).

Actele conservatorii, a căror îndeplinire nu implică acceptarea tacită se caracterizează,

pe de o parte, prin urgenţa lor, iar pe de altă parte prin faptul că sunt utile tuturor, asigurînd

conservarea, adică păstarea intactă a patrimoniului succesoral. Actele de administrare

provizorie sunt reclamate şi ele de situaţii de urgenţă, neangajându-l pe succesibilul care le face

ca moştenitor al defunctului.

2. Acceptarea sub beneficiu de inventar

Aceasta permite succesibilului care o adoptă să dobândească moştenirea punându-se la

adăpost de pericolul obligării sale la plata pasivului succesoral cu bunurile sale personale,

dincolo de limitele activului succesoral, aşa cum se întâmplă în cazul acceptării pure şi simple a

moştenirii. Este vorba aşadar de o acceptare, deci de o însuşire a calităţii de moştenitor, dar

care nu obligă pe acceptant decât intra vires successionis.

Datorită consecinţelor sale asupra creditorilor succesiunii (al căror gaj general se

restrânge doar la bunurile succesorale), aceştia trebuie, pe de o parte, să fie informaţi asupra

79

acestei opţiuni, de unde necesitatea unei declaraţii exprese a succesibilului beneficiar, iar pe de

altă parte protejaţi, de unde necesitatea întocmirii unui inventar, a unui act oficial care să

determine consistenţa patrimoniului succesoral.

Spre deosebire de acceptarea pură şi simplă a moştenirii, care poate fi şi tacită,

acceptarea sub beneficiu de inventar nu poate fi decât expresă, necesitând îndeplinirea unor

formalităţi ad solemnitatem. Acceptarea sub beneficiu de inventar este la libera apreciere a

succesibililor, afară de cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti (art. 19 din Decretul nr.

31/1954), precum şi al moştenitorilor succesibilului decedat înaintea exercitării opţiunii

succesorale între care există neînţelegeri asupra opţiunii succesorale ce trebuie adoptată, care

nu pot accepta moştenirea decât sub beneficiu de inventar (art. 693 C. civ.).

Acceptarea sub beneficiu de inventar nu este o acceptare sub condiţia rămânerii unui

aciv după plata pasivului, ci una pură şi simplă, definitivă. După acceptarea moştenirii sub

beneficiu de inventar, succesibilul nu mai poate renunţa la moştenire, ci doar la beneficiu,

devenind acceptant pur şi simplu.

Dacă formele certe de lege sunt îndeplinite, beneficiul de inventar, pe de o parte, face să

opereze o separaţie de patrimonii între cel succesoral şi cel al acceptantului în această formă

(A), iar pe de altă parte, duce la limitarea puterilor acceptantului beneficiar asupra activului

moştenirii (B). Oricând acceptantul are facultatea de a abandona succesiunea (C).

Avându-se însă în vedere faptul că, de regulă, acceptarea sub beneficiu de inventar se

face în cazul moştenirilor a căror solvabilitate este dubioasă, obligaţia succesorului acceptant

de plată a pasivului succesoral fiind limitat doar la valoarea activului şi la bunurile succesorale,

în ideea protejării intereselor creditorilor succesorali şi a legatarilor, care îşi văd astfel limitat

gajul general, prin lege (art. 714-723 C. civ.) s-au instituit anumite obligaţii în sarcina

moştenitorului beneficiar.

Potrivit dispoziţiilor art. 714 alin. 1 C. civ., „eredele beneficir administrează bunurile

succesiunii”, dar face aceasta în calitatea sa de proprietar al moştenirii, iar nu de mandatar al

creditorilor succesiunii, aică de administrator al bunurilor altuia.Potrivit dispoziţiilor art. 717

C. civ.şi art. 669-671 C. pr. civ., acceptantul beneficiar nu poate înstrăina imobilele succesorale

decât cu autorizarea justiţiei şi numai prin licitaţie publică, asigurându-se astfel garanţia unui

preţ loial stabilit.

80

În ceea ce priveşte bunurile mobile, acestea pot fi înstrăinate fără autorizarea justiţiei,

dar numai prin licitaţie publică (art. 716 alin. 1 C. civ.). Se exceptează totuşi înstrăinarea

fructelor şi produselor perisabile, care pot fi înstrăinate fără licitaţie.

Succesibilul care acceptă moştenirea sub beneficu de inventar nu mai poate opta pentru

renunţarea la moştenire, dar poate renunţa expres sau tacit la beneficiul de inventar. Este vorba

de un avantaj, iar renunţarea la un avantaj este unanim admisă. Pentru aceasta renunţătorul

trebuie să fie major, adică să aibă deplină capacitate de exerciţiu. Renunţarea la beneficiul de

inventar trebuie să fie neechivocă. Simplul fapt al menţionării într-un act întocmit de acceptant

doar a calităţii sale de moştenitor fără precizarea că este „acceptant beneficiar” sau „acceptant

sub beneficiu de inventar” nu echivalează cu o a asemenea renunţare.

Decăderea din beneficiul de inventar este prevăzută expres de lege, şi anume, în cazul

moştenirorului care ascunde obiecte ale succesiunii sau cu rea-credinţă omite să le treacă în

inventar (art. 712 C. civ.), precum şi în cazul înstrăinării bunurilor succesorale fără respectarea

formelor cerute de lege (art. 716 şi 717 C. civ.).

3. Renunţarea la moştenire

Renunţarea la moştenire este o manifestare de voinţă unilaterală. Ea poate fi tacită

(implicită), atunci când succesibilul lasă să treacă termenul de prescripţie prevăzut de lege fără

a face acte de acceptare a moştenirii, sau expresă, atunci când rezultă dintr-un act făcut în

forma cerută de lege din care rezultă voinţa de a repudia moştenirea.

Prin renunţarea la moştenire, succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind

eliberat totodată şi de obligaţia de plată a pasivului succesoral.

Ca şi acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la moştenire trebuie făcută cu

respectarea unor condiţii de formă. Conform dispoziţiilor art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995

şi art. 80 din Regulamentul de aplicare a acesteia, renunţarea la moştenire se face printr-o

declaraţie făcută în faţa notarului public şi înscrierea acesteia în registrul special ţinut de

notarul public desemnat din circumscripţia judecătoriei unde defunctul şi-a avut ultimul

domiciliu.

Potrivit dispoziţiilor art. 696 c. civ., „eredele ce renunţă este considerat că nu a fost

niciodată erede”, adică străin de moştenire cu efecte retroactive, de la data deschiderii

81

moştenirii. Pe cale de consecinţă, pe de o parte, acesta este lipsit de orice drept asupra activului

moştenirii, iar pe de altă parte este degrevat de orice obligaţie de plată a datoriilor succesorale.

Partea de moştenire care ar fi revenit renunţătorului dacă ar fi acceptat moştenirea

revine comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi, după caz, care au acceptat moştenirea

(art. 697 C. civ.). Aceştia sunt avânzi-cauză ai defunctului, iar nu ai renunţătorului.

Renunţătorul nu poate fi reprezentat de descendenţii săi, aceştia putând veni la

moştenire doar în nume propriu atunci când sunt întrunite condiţiile cerute de lege (art. 698 C.

civ.).

Obligaţia de raport a donaţiilor nu mai subzistă pentru renunţător, acesta putând păstra

obligaţliberalităţile primite în limitele cotităţii disponibile a moştenirii (art. 752 C. civ.).

Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna irevocabilă, renunţarea la

moştenire poate fi retractată (revocată) în anumiete condiţii (art. 701 C. civ.). Raţinea este

aceea de a evita ca succesiunea să rămână vacantă. Din dispoziţiile art. 701 C. civ. rezultă că

retractarea renunţării poate surveni numai dacă:

1°) nu s-a împlinit în raport cu renunţătorul termenul de prescripţie a dreptului de

opţiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ.;

2°) succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori. Retractarea nu poate opera dacă

moştenirea a fost acceptată de alţi succesibili, înainte sau după renunţarea la moştenire, fiind

indiferent dacă această acceptare a fost expresă sau tacită, dacă emană de la un coerede sau de

la un moştenitor subsecvent, oricare ar fi rangul în care acesta vine la moştenire (imediat după

renţător sau în alt grad), ori dacă aparţine unui moştenitor legal sau testamentar.

Titlul VII

TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI MOŞTENIRII

82

Capitolul I. OBIECTUL TRANSMISIUNII SUCCESORALE

Transmisiunea succesorală se diferenţiază de transmisiunile prin acte între vii prin

faptul că, spre deosebire de acestea, are ca obiect nu doar un drept anume, ci universalitatea

patrimoniului defunctului sau o cotă-parte din aceasta (în cazul transmisiunilor cu titlu

universal).

Dacă prin acte între vii patrimoniul persoanei fizice, care este un ansamblu de drepturi

şi obligaţii, nu poate fi înstrăinat nici în tot, nici în parte, acest lucru este posibil doar în cazul

decesului persoanei fizice titulare.

În dreptul nostru, ca şi în dreptul francez, transmisiunea succesorală operează de plin

drept de la data deschiderii moştenirii, chiar fără ca succesorii să ştie, ca o consecinţă a

principiului că un patrimoniu nu poate rămâne fără titular nici un moment. Succesibilii chemaţi

la moştenire şi consideraţi moştenitori de la data deschiderii acesteia, au însă dreptul de a

renunţa la acest drept, neputând fi obligaţi să moştenească dacă nu doresc.

Consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, reprezentanţi ai acestuia, iar nu doar

simpli avânzi-cauză, succesorii universali sau cu titlu universal nu sunt doar simpli succesori la

bunuri sau lichidatori ai patrimoniului succesoral, ci titulari ai drepturilor şi obligaţi personal

pentru datoriile succesorale, chiar dacă prin aceptarea sub beneficiu de inventar pot să limiteze

obligaţiile de plată a datoriilor intra vires hereditatis.

În principiu, drepturile personale nepatrimoniale aparţinând defunctului nu sunt

transmisibile pe cale succeorală, putând fi însă ocrotite şi după decesul titularului în condiţiile

prevăzute de art. 56 din Decretul nr. 31/1954. Dreptul de a acţiona pentru respectul vieţii

private se stinge la decesul persoanei vizate, singura titulară a acestui drept, fiind netransmisibil

la succesori, dar aceştia din urmă pot acţiona în nume propriu pentru atingerea adusă propriilor

sentimente, de o manieră certă şi caracterizată, dacă atingerea adusă vieţii private a autorului

lor le aduce un prejudiciu person.

Patrimoniul succesoral cuprinde, pe de o parte, drepturile, adică activul succesoral, iar

pe de altă parte, obligaţiile, adică pasivul succesoral.

Activul moştenirii cuprinde toate drepturile reale şi de creanţă care nu se sting prin

moartea titularului lor, şi anume: dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile;

83

drepturile reale derivate din dreptul de propreitate, cum ar fi cel de superficie sau de

servitute; drepturile reale acesorii (ipotecă, gaj); dreptul real de folosinţă sau de accesiune;

drepturile de creanţă, cum ar fi, de pildă, de a încasa preţul unui lucru vândut de de cujus,

de a încasa o chirie scadentă, de a obţine restituirea unui împrumut fcut de de cujus etc.;

drepturile patrimoniale de autor; dreptul de a exercita acţiunile patrimoniale care s-au născut

în patrimoniul defunctului, cum este acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ ori

acţiunea în daune contra unui terţ care a împiedicat pe de cujus să încheie un anumit contract

în timpul vieţii.

Pasivul succesoral cuprinde în primul rând datoriile succesiunii, cuprinzând obligaţiile

născute în timpul vieţii lui de cujus care îl ţin pe acesta la plată la data deschiderii moştenirii,

indiferent dacă izvorul acestora este contractual (ex.:obligaţia dea plăti preţul unui lucru

cumpărat; de a restitui un bun aflat în depozit; de a plăti o chirie etc.), delictual (ex. :obligaţia

de a despăgubi pe un terţ pentru prejudiciul cauzat de defunct printr-o faptă ilicită),

quasidelictual sau quasicontractual (ex.:obligaţia de a plăti cheltuielile necesare şi utile făcute

de un terţ ca gestor de afaceri al defunctului).

Obligaţiile intuitu personae, chiar dacă ar avea un conţinut patrimonial, nu se transmit

pe cale succesorală deoarece prin decesul debitorului se sting.

Spre deosebire de datoriile succesiunii, care constituie pasivul moştenirii stricto sensu

întrucât sunt obligaţii care îl ţineau pe defunct la data decesului, sarcinile moştenirii sunt

obligaţii care se nasc după data deschiderii moştenirii, dar care decurg din faptul decesului lui

de cujus. Fiind urmarea directă a morţii lui de cujus, aceste obligaţii sunt asimilate în principiu

datoriilor propriu-zise ale succesiunii, urmând regimul juridic al acestora, cu toate că se nasc

după deschiderea moştenirii şi că nu l-au ţinut nici un moment direct pe defunct. În această

categorie se includ cheltuielile legate de înmormântarea defunctului (este vorba atât de

înmormântarea porpriu-zisă, cât şi de slujbele religioase de pomenire ulterioare acesteia), în

măsura în care nu sunt excesive în raport cu starea materială a celui decedat, precum şi

cheltuielile de sigilare, de inventariere, taxele succesorale, de lichidare şi partaj ale moştenirii.

84

Capitolul II. TRANSMISIUNEA ACTIVULUI MOŞTENIRII

1. Principiul dobândirii imediate la data deschiderii succesiunii. Transmisiunea

succesorală este una aparte întrucât nu are ca oiect un bun sau altul, ci un patrimoniu.

Drepturile făcând parte din activul succesoral sunt dobândite de succesori imediat şi de plin

drept de la data deschiderii moştenirii, oricare ar fi natura acestora, şi indiferent dacă

succesiunea este legală, testamentară sau convenţională.

Calitatea de subiect activ al drepturilor succesorale, indiferent dacă este vorba de

drepturi reale sau de creanţă, se transmite de la de cujus la moştenitorii săi fără ca aceştia din

urmă să trebuiască să facă ceva, iar uneori chiar fără ca să ştie.

2. Sezina şi dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii

sezinari

Art. 653 C. civ. prevede că „descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea moştenirii

din momentul morţii defunctului” şi că „ceilalţi moştenitori intră în posesiunea moştenirii cu

permisiunea justiţiei”.Este vorba, în esenţă, de puterea conferită de lege unor moştenitori

legali de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului, de a intra de plano, de la deschiderea

succesiunii, fără vreo verificare prealabilă, în stăpânirea tuturor bunurilor succesorale, chiar

dacă nu au dreptul la acestea, precum şi de a administra bunurile succesorale.

Explicaţia acestei soluţii legislative constă în faptul că, având în vedere diversele

interese particulare în prezenţă, Codul civil permite exerciţiul imediat al drepturilor succesorale

acelor moştenitori care au un titlu prezumat valabil şi prezentând o aparenţă suficiant de sigură.

Conform dispoziţiilor art. 653 alin. 1 C. civ., moştenitorii sezinari sunt doar descendenţii şi

ascendenţii, adică rudele în linie dreaptă ale defunctului.

Sezinei i se recunoaşte caracterul de ordine publică, în sensul că de cujus nici nu poate

priva de sezină pe succesorii cărora legea le-o acordă, nici nu poate acorda sezina altor

persoane decât cele prevăzute de lege, nici nu poate modifica atribuţiile conferite de lege

sezinarilor.

85

Caracterul individual. Sezina este individuală, iar nu colectivă, ceea ce înseamnă că nu

este conferită tuturor moştenitorilor sezinari în acelaşi timp, indiferent de ordinea chemării lor

la moştenire, ci, dimpotrivă, conform ordinii în care sunt chemaţi de lege la moştenire.

Totuşi, dacă succesorul chemat în primul rând la moştenire rămâne inactiv, moştenitorii

subsecvenţi pot să preia posesia moştenirii şi să exercite acţiunile referitoare la aceasta, soluţie

care se justifică prin caracterul virtual al sezinei, decurgând din raţiuni practice de conservare a

drepturilor succeorale, moştenitorii subsecvenţi putând accepta succesiunea condiţinat (virtual)

de renunţarea celor chemaţi în rang preferat.

Caracterul succesiv. În cazul renunţării la moştenire a succesorului în rang preferat,

sezina trece la următorul chemat de lege la moştenire, sens în care se spune că este succesivă.

Caracterul indivizibil. Dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali de

acelaşi rang (de pildă, celor trei copii ai defunctului), sezina aparţine tuturor acestora.

În caz de dezacord între comoştenitori în legătură cu exercitarea sezinei, diferendul ar

putea fi rezolvat prin numirea de către instanţa judecătorească a unui administrator provizoriu

însărcinat cu gestiunea masei succesorale până la partaj.

Indivizibilitatea sezinei permite comoştenitorului diligent, de pildă, să exercite singur

acţiunea în revendicare a unui bun succesoral pentru reconstituirea integralităţii masei

partajabile. De asemenea, în aceleaşi condiţii, permite exercitarea acţiunii în nulitatea unui act

juridic încheiat de defunct sau a acţiunii pentru încasarea unei creanţe succesorale.

Efectele sezinei. Sezina conferă celor în drept următoarele puteri: de a verifica titlurile

moştenitorilor nesezinari (a), de a prelua şi administra bunurilor succesorale (b) şi de a

reprezenta interesele succesiunii atât activ, exercitând acţiunile în justiţie, cât şi pasiv, ca

pârât în acţiunile intentate de terţi (c).

3. Trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari

Pentru a se bucura pe deplin de drepturile succesorale, moştenitorii legali nesezinari trebuie

să fie trimişi în posesie (A), în timp ce în cazul legatarilor, indiferent de natura legatului,

aceasta se realizează prin predarea legatelor (B). Afară de rudele în line dreaptă ale

defunctului, toţi ceilalţi moştenitori legali (colateralii, soţul supravieţuitor şi statul)

86

dobândesc sezina numai după trimiterea lor în posesie (art. 653 alin. 2 C. civ.), adică după

îndeplinirea unei proceduri de verificare a vocaţiei la moştenire.

În principiu, procedura de trimitere în posesie este graţioasă (necontencioasă), iar în

prezent se realizează de notarul public de la locul deschiderii moştenirii. Trimiterea în

posesie se realizează prin eliberarea certificatului de moştenitor sau de vacanţă succesorală

(art. 83 şi 85 din Legea nr. 36/1995).

Predarea legatelor. Legatarii nefiind incluşi de lege (art. 653 alin. 1 C. civ.) în categoria

moştenitorilor sezinari, trebuie să fie trimişi în posesie, lucru care se realizează în forma

specifică a predării legatelor (art. 889, 891, 895 şi 899 alin. 2 C. civ.).

Predarea trebuie cerută de legatari celor ţinuţi la plata acestora (infra nr.589-591), regulă

care este de ordine publică întrucât protejează interesele moştenitorilor legali, testatorul

neputând dispensa prin voinţa sa pe legatari de necesitatea de a o formula.

i. Predarea legatelor universale. Potrivit art. 899 C. civ., când testatorul are moştenitori

rezervatari, predarea legatelor universale va fi cerută acestora. Descendenţii şi ascendenţii

privilegiaţi fiind moştenitori sezinari, sunt ţinuţi la predarea legatelor chiar de la data

deschiderii moştenirii. În schimb, soţul supravieţuitor, care este moştenitor rezervatar, dar nu şi

sezinar, nu este ţinut la predare decât după data trimiterii sale în posesie.

Dacă nu există moştenitori rezervatari, conform dispoziţiilor art. 891 C. civ. – modificat

implicit prin Legea nr. 36/1995 -, predarea se va cere notarului public competent să

îndeplinească procedura succesorală notarială, care, atunci când testamentul este autentic, va

cita doar pe legatar, iar atunci când testamentul este olograf sau mistic, va cita şi pe

moştenitorii legali nerezervatari exheredaţi prin instituirea legatului (art. 75 alin. 2 din Legea

nr. 36/1995). Dacă între legatarul universal şi moştenitorii exheredaţi există neînţelegeri,

cererea va fi soluţionată de instanţa de judecată.

ii. Predarea legatelor cu titlu universal:

-dacă există numai moştenitori rezervatari, care în dreptul nostru sunt şi sezinari,

predarea legatelor se va solicita acestora începând din momentul deschiderii moştenirii;

-dacă există moştenitori legali nerezervatari care vin la moştenire, predarea se va cere

acestora după punerea lor în posesie;

87

-dacă există moştenitori rezervatari şi un legatar universal nepus în posesie, predarea se

va cere rezervatarilor, căci, în acest caz, numai aceştia au sezina moştenirii;

-dacă există moştenitori legali şi un legatar universal pus în posesie, predarea se va cere

acestuia din urmă întrucât legatul cu titlu universal nu se poate executa decât din cotitatea

disponibilă a moştenirii;

-dacă nu există nici moştenitori legali rezervatari, nici nerezervatari şi nici legatari

universali, predarea legatului cu titlu universal se va cere curatorului numit de notarul public să

administreze succesiunea vacantă.

iii. Predarea legatelor particulare. În principiu, predarea legatelor particulare se face

conform regulilor predării legatelor cu titlu universal, în plus, putând fi cerută şi legatarului cu

titlu universal trimis în posesie sau legatarului particular obligat la plata unui alt legat

particular, după predarea legatului său. Executorul testamentar chiar cu sezină nu are dreptul de

a face predarea legatelor particulare, ci doar plata acestora. Prin excepţie, beneficiarul unui

legat particular este scutit de a cere predarea legatului în cazuri cu sunt acela de liberare a

legatarului de o datorie către defunct sau al detentorului precar (depozitar) al unui bun

succesoral desemnat ca legatar.

Capitolul III. TRANSMITEREA PASIVULUI MOŞTENIRII

1. Plata pasivului revine moştenitorilor universali sau cu titlu universal. Din

dispoziţiile art. 774, 775, 777, 793, 896 şi 902 C. civ. rezultă că, în principiu, la plata pasivului

succesoral sunt ţinuţi moştenitorii universali sau cu titlu universal (moştenitorii legali, legatarii

universali, legatarii cu titlu universal, instituiţii contractuali universali sau cu titlu universal).

88

Soluţia se justifică prin faptul că aceştia au vocaţie nu la un bun sau altul din

succesiune, ci chiar la patrimoniul defunctului, care este nu un ansamblu de drepturi şi de

obligaţii.

2. Situţia legatarilor şi instituiţilor contractuali particulari. Legatarii particulari şi

instituiţii contractuali particulari nu sunt ţinuţi la plata pasivului succesoral (art. 775 şi 909 C.

civ.), fiind simpli succesori la bunuri.

Prin excepţie, legatarul sau instituitul contractual particular pot fi ţinuţi la plata unor

elemente ale pasivului succesoral prin voinţa defunctului, cum este, de pildă, cazul obligării lor

la plata unei datorii a defunctului cu titlu de sarcină a liberalităţii, ori cazul gratificării lor cu

obligarea la plata unui alt legat cu titlu de sarcină a liberaltăţii ce le-a fost făcută.

De asemenea, legatarul unui bun individual determinat poate fi obligat să suporte cu

titlu de transmisiune accesorie o obligaţie asumată de defunct faţă de un terţ, cum este cazul

transmiterii proprietăţii unui imobil închiriat de de cujus unui terţ, legatarul fiind obligat să

respecte locaţiunea.

I. PRINCIPIUL DIVIZIUNII DE DREPT A OBLIGAŢIEI DE PLATĂ A PASIVULUI

SUCCESOAL ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTA

Regula diviziunii de drept a obligaţiei de plată a pasivului succesoral

În cazul în care la succesiune vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului succesoral

problema care se pune este dacă fiecare dintre aceştia poate fi urmărit de creditori pentru plata

întregului pasiv sau doar pentru partea ce îi revine din moştenire.

Principiul consacrat de Cod este acela că pasivul succesiunii se divide de drept din

momentul deschiderii succesiunii, moştenitorii (legali, testamentari sau instituiţi contractual)

fiind ţinuţi la plată în proporţie cu partea ce le revine din moştenire (art. 777, 893, 896, 902 şi

1060). Chiar dacă unele texte vorbesc de obligaţia moştenitorilor la plata datoriilor şi sarcinilor

succesiunii fiecare „în proporţie cu ce ia” (art. 774 C. civ.) sau cu „emolumentul său” (art. 775

C. civ.), aceasta este doar o simplă scăpare de limbaj, în realitate, întinderea obligaţiei la plata

89

pasivului nu se raportează în nici un fel la folosul efectiv, ci la cota parte din moştenire la care

au vocaţie succesorală. De pildă, un legatar cu titlu universal al cotei de 1/2 din moştenire

obligat prin testament la plata unor legate particulare care diminuează la jumătate valoarea

părţii ce îi revine efectiv din moştenire, va fi ţinut la plata a 1/2 din datoriile şi sarcinile

moştenirii, iar nu doar la 1/4 cât a cules efectiv din moştenire.

Aşadar, dacă la moştenire vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului, creditorii, pe

de o parte, vor trebui să urmărească pe fiecare pentru o cotă-parte din pasiv corespunzătoare

părţii ce îi revine din moştenire (ex.: dacă la moştenire vin trei copii, fiecare va fi urmărit

pentru 1/3 din pasiv), iar pe de altă parte, vor suporta riscul insolvabilităţii unora sau altora

dintre aceştia dacă sunt acceptanţi pur şi simplu, chiar dacă succesiunea este solvabilă, afară de

cazul în care au cerut separaţia de patrimonii.

II. CONTRIBUŢIA LA PLATA PASIVULUI

1. Principiul contribuţiei proporţionale la plata pasivului şi excepţiile de la acesta.

Contribuţia la plata efectivă a pasivului succesoral, ca şi obligaţia la plata pasivului, trebuie să

fie în principiu proporţională cu partea succesorală ce revine fiecărui moştenitor.

Excepţiile de la regula contribuţiei proporţionale la plata pasivului pot rezulta fie din

voinţa defunctului exprimată printr-un testament, fie din voinţa succesorilor care se înţeleg

între ei. În aceste cazuri, aşa cum am văzut, obligaţia de plată nedivizată a pasivului (sau în alte

proprorţii decât cea pe criteriul părţii ce revine fiecărui succesor din moştenire) nu poate fi

impusă creditorilor succesiunii, care pot urmări pe fieare moştenitor pentru partea ce-i revine,

dar poate fi impusă între succesori. Aşadar, şi în această situaţie, dacă creditorii au urmărit pe

moştenitori proporţional cu partea ce revine fiecăruia din moştenire, contribuţia efectivă a

fiecăruia se va fixa în final conform voinţei testatorului sau a succesorilor, după caz, prin

recursuri între ei.

În sfârşit, nu este exclus ca un succesor să plătească spontan datorii succesorale în

proporţie mai mare decât este obligat, caz în care are dreptul la un recurs contra celorlalţi

pentru plata părţii contributive a fiecăruia.

Regimul juridic al acestor recursuri între succesori diferă după cum solvens-ul a fost

ţinut (obligat) sau nu la plată.

90

III. LICHIDAREA PASIVULUI SUCCESORAL

1 . Principiul lichidării neorganizate a pasivului

Referitor la lichidarea pasivului succesoral, două sunt sistemele care pot fi concepute:

1°) Sistemul germanic de lichidare organizată a succesiunii. În acest sistem,

patrimoniul succesoral rămâne distinct de patrimoniul personal al succesorilor până la

lichidarea pasivului, iar ceea ce se transmite la succesori este doar activul net al moştenirii

(dacă rămâne), creditorii succesorali obţinând plata creanţelor lor doar prin valorificarea

bunurilor lăsate de defunct. În plus, lichidarea patrimoniului succesoral se face printr-o

procedură colectivă şi egalitară, la care participă toţi creditorii succesorali, iar dacă patrimoniul

succesoral nu este suficient pentru plata pasivului, fiecare dintre aceştia va suporta în mod

proporţional cu creanţa sa această pierdere. Orice concurs între creditorii succesorali şi

creditorii personali ai succesorilor este exclus în acest sistem.

2°) Sistemul francez de lichidare neorganizată, care este şi sistemul Codului civil

român. Conform acestui sistem, patrimoniul succesoral nu-şi păstrează individualitatea,

confundându-se din momentul deschiderii succesiunii cu patrimoniul personal al succesorilor.

Succesorii fiind consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, creditorii succesorali devin

creditori ai succesorilor, având dreptul de a-şi realiza creanţele ultra vires hereditatis. La rîndul

lor, creditorii personali ai succesorilor pot urmări indistinct nu numai bunurile din patrimoniul

propriu al debitorilor lor, ci şi pe cele care au intrat în acest patrimoniu prin succesiune, practic,

cele două patrimonii devenind unul singur.Moştenitorii succed în acest sistem la activul brut,

fiecare primind alături de cota-parte cuvenită din activul moştenirii şi cota-parte

corespunzătoare din pasiv. Lichidarea creanţelor succesorale nu este organizată în nici un fel,

fiecare creditor urmărind individual plata creanţei sale.

Plata creanţelor se face în ordinea urmăririi lor silite sau după voinţa succesorilor. În

caz de insolvabilitate a debitorului, creditorii plătiţi mai întâi rămân bine plătiţi în dauna

celorlalţi. Se naşte astfel riscul ca insolvabilitatea succesorilor să se repercuteze asupra

creditorilor succesiunii, care se pot vedea concuraţi de creditorii personali ai succesorilor la

urmărirea bunurilor succesorale. De aceea, dar şi pentru a se asigura o contrapondere la

posibilitatea pe care succesorii o au de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar ferindu-

91

şi patrimoniul propriu de riscul urmăririi de către creditorii succesorali, legea a pus la dispoziţia

acestora din urmă posibilitatea de a cere separaţia patrimoniului succesoral de patrimoniile

personale ale sucesorilor. De asemenea, pentru a se elimina riscul fraudării legatarilor

particulari, ale căror legate au ca obiect bunuri fungibile, prin risipirea lor de către succesori

prin folosirea în interes propriu a principiului lichidării neorganizate a pasivului succesoral,

legea a pus la dispozţia acestor legatari o ipotecă asupra imobilelor succesorale pentru

garantarea plăţii legatelor.

2. Separaţia de patrimonii la cererea creditorilor succesorali.

Interesul separaţiei patrimoniului succesoral de acela al moştenitorului defunctului

apare când moştenirea este solvabilă, iar moştenitorul insolvabil, caz în care creditorii personali

ai acestuia ar putea prejudicia creditorii succesorali prin urmărirea bunurilor lăsate de defunct,

care, prin confuziunea patrimoniului succesoral cu cel personal al moştenitorului acceptant pur

şi simplu, garantează şi plata acestora.

Reglementată exclusiv în interesul creditorilor succesorali, separaţia de patrimonii este

un beneficiu, un privilegiu care conferă acestora dreptul de a avea prioritate la urmărirea

bunurilor succesorale, înlăturând concurenţa creditorilor moştenitorului, dar cu păstrarea

dreptului de a urmări bunurile personale ale moştenitorului.

Deşi denumită „separaţie de patrimonii”, instituţia analizată, spre deosebire de

beneficiul de inventar, nu realizează o reală izolare a patrimoniului succesoral de acela al

moştenitorului, primul destinat doar creditorilor succesorali, iar cel de al doilea doar

creditorilor moştenitorului. Dimpotrivă, pe de o parte, moştenitorul nu-şi pierde prerogativele

sale asupra bunurilor succesorale, iar pe de altă parte, nu numai că creditorii succesiunii pot

urmări bunurile din patrimoniul personal al moştenitorului fără nici o restricţie, ci chiar şi

creditorii moştenitorului pot urmări bunurile succesorale, dar numai dacă după îndestularea

creditorilor succesorali mai rămân bunuri din moştenirea lăsată de defunct. Este vorba în esenţă

de un privilegiu, care introduce o cauză de preferinţă în favoarea anumitor creditori (creditorii

succesorali) asupra anumitor bunuri (bunurile succesorale), în dauna altor creditori (creditorii

moştenitorului).

92

Separaţia nu poate fi înţeleasă pe deplin fără analizarea efectelor sale în raport cu

moştenitorul defuctului (a), în raport cu ceilalţi creditori (b) şi în raport cu teţii subdobânditori

ai bunurilor succesorael în privinţa cărora s-a invocat privilegiul (c).

IV. PETIŢIA DE EREDITATE

Petiţia de ereditate poate fi definită ca fiind acţiunea prin care un moştenitor având

vocaţie legală sau testamentară universală sau cu titlu universal solicită să i se recunoască

această calitate în scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de un terţ care pretinde a fi

el adevăratul moştenitor universal sau cu titlu universal al defunctului. Disputa părţilor are

aşadar ca obiect specific calitatea de moştenitor universal sau cu titlu universal a defunctului,

predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute.

Prin obiectul său, petiţia de ereditate se diferenţiază de acţiunea în revendicare, care se

referă la simpla dispută asupra proprietăţii unui bun individual determinat, cum este cazul când

moştenitorului legal al defunctului i se refuză predarea unui bun sub cuvânt că nu a aparţinut

defunctului, ci terţului care îl deţine în prezent. Ceea ce este specific revendicării este faptul că

„cele două părţi se pretind proprietare ale aceluiaşi bun, nu moştenitoare ale aceluiaşi autor”.

Acţiunea este reală întrucât disputa poartă asupra vocaţiei succesorale a părţilor

litigante, având drept consecinţă esenţială transmiterea proprietăţii patrioniului succesoral,

admiterea ei răsfrângându-se şi asupra terţilor.

Dacă se acceptă caracterul real al acţiunii în petiţie de ereditate, problema care se pune

este ce drept real apără aceasta, ştiut fiind că singur dreptul de proprietate este imprescriptibil,

pe când celelalte drepturi reale sunt supuse prescripţiei de 30 de ani (art. 21 din Decretul nr.

167/1958 privind prescripţia extinctivă, combinat cu dispoziţiile art. 1890 C. civ.), nicidecum

de 3 ani, care se aplică doar drepturilor personale. Răspunsul nu poate fi decât unul – dreptul de

proprietate asupra universalităţii succesorale. Or, dacă este aşa, acţiunea în petiţie de ereditate

este imprescriptibilă.

93

Dacă acţiunea în petiţie de ereditate este admisă, recunoaşterea titlului de moştenitor al

reclamantului produce efecte de la data deschiderii moştenirii. În această situaţie, se impune

analizarea, pe de o parte, a efectelor în raporturile dintre reclamant şi pârât (A), iar pe de altă

parte a raporturilor dintre reclamant şi terţi (B).

Ca urmare a admiterii petiţiei de ereditate, reclamantul are dreptul la restituirea tuturor

bunurilor succesorale dacă se află într-o situaţie în care dreptul său primează pe acela al

pârâtului (de pildă, este beneficiarul unui legat universal, iar pârâtul este un frate al defunctului,

moştenitor nerezervatar, exheredat prin instituirea legatarului), iar dacă este doar comoştenitor

împrună cu pârâtul (de pildă, şi-a dovedit filiaţia din afara căsătoriei faţă de defunct, iar pârâtul

este fiul legitim al lui de cujus) între ei se va naşte starea de indiviziune succesorală care se

tranşează prin partaj.

În situaţia în care pârâtul trebuie să restituie bunurile succesorale pe care le deţine, se va

face deosebire după cum acesta este de bună sau de rea-credinţă (a cunoscut sau nu că

reclamantul este adevăratul moştenitor).

Pârâtul de bună-credinţă trebuie să restituie bunurile succesorale în starea lor actuală

sau, dacă le-a înstrăinat cu titlu oneros, trebuie să restituie preţul încasat. Dacă unul sau altul

din bunurile succesorale a pierit fortuit, obligaţia de restituire se stinge. Pârâtul va răspunde

însă pentru deteriorările suferite de bunurile succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor

succesorale revin pârâtului până la data cererii de restituire, iar după aceasta reclamantului.

Pârâtul de rea-credinţă, căruia îi este asimilat şi moştenitorul nesezinar care nu a fost

trimis în posesie, trebuie să restituie bunurile succesorale în starea în care le-a primit, iar dacă

acest lucru nu este posibil întrucât le-a înstrăinat sau au pierit fortuit, va restitui reclamantului

valoarea lor actuală. Fructele bunurilor succesorale revin reclamantului de la data deschiderii

moştenirii.

Dacă pârâtul moştenitor aparent a încheiat în intervalul de timp de la data deschiderii

moştenirii şi până la introducerea acţiunii în petiţie de ereditate acte juridice de dispoziţie cu

privire la bunurile succesorale, problema care se pune este ce soartă vor avea acestea. Din acest

punct de vedere, dacă s-ar urma cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere potest

quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drpturi decât are el însuşi), actele

94

încheiate de proprietarul aparent ar trebui să rămână fără efecte, iar terţii subdobânditori

obligaţi la restituire în favoarea reclamantului din petiţia de ereditate.

Aplicarea strictă a acestui principiu ar duce însă la consecinţe inacceptabile, astfel încât

însuşi legiuitorul a temperat aplicarea sa în unele situaţii (a), iar în altele practica judiciară şi

doctrina prin intermediul preincipiului error communis facit jus (b).

Titlul VII

PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ ŞI DOVADA

DREPTURILOR SUCCESORALE PRIN CERTIFICATUL DE

MOŞTENITOR

Procedura succesorală notarială este o procedură graţioasă, necontencioasă. Ea nu este

obligatorie, dar parcurgerea acesteia este utilă întrucât asigură succesorilor obţinerea

certificatului de moştenitor, act care face dovada calităţii lor, a drepturilor ce le revin şi a

conţinutului patrimoniului succesoral. În caz de litigiu, moştenitorii se pot adresa direct

instanţei de judecată pentru rezolvarea conflictelor dintre ei ori dintre ei şi terţi.

Reglementarea acestei prceduri se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 36/1995 privitoare

la notarii publici şi activitatea notarială, precum şi ale Regulamentului de punere în aplicare a

Legii nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul nr. 710/C al ministrului justiţiei.

Aşa cum precizează art. 76 alin.1 din Legea nr. 36/1995, „în cadrul procedurii

succesorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea

drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale”.

Transmisiunea succesiunii de la defunct la moştenitorii săi nu este condiţionată în nici

un fel de îndeplinirea procedurii succesorale notariale.

95

În conformitate cu dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 36/1995, competenţa teritorială de

rezolvare a procedurii succesorale notariale revine notarului public mai întâi sesizat din

circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul ultimului domiciliu al defunctului. În cazul

persoanelor care nu au avut ultimul domiciliu în ţară, competenţa revine notarului public din

circumscripţia judecătoriei locului din ţară în care defunctul a avut bunurile cele mai

importante ca valoare. Notarul public sesizat are obligaţia de a-şi verifica în prealabil

competenţa teritorială, iar dacă va constata necompetenţa sa, se va desesiza fără citarea părţilor,

trimiţând dosarul notarului competent.

Potrivit art. 68 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală notarială se

deschide la cererea oricărei persoane interesate (care are vocaţie succesorală concretă), a

procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a

avut ultimul domiciliu, atunci când în succesiune se află bunuri imobile.

Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 36/1995, după ce constată că este legal sesizat

şi înregistrează cererea de deschiderea a procedurii succesorale, notarul public dispune citarea

moştenitorilor legali care au vocaţie la moştenire, a legatarilor şi a executorilor testamentari,

dacă este cazul.

Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum şi eventualele omisiuni vor putea

fi îndreptate pe baza unei încheieri, la cererea moştenitorilor, făcându-se menţiune despre

aceasta în încheierea finală şi pe toate exemplarele cerificatului de moştenitor, dacă acesta a

fost eliberat între timp.

Eliberarea certifcatului de moştenitor. Potrivit art. 83 din Legea nr. 36/1995, pe baza

încheierii finale, în termen de 20 de zile de la data acesteia, se va elibera certificatul de

moştenitor, care va cuprinde constatările făcute de notar referitor la compunerea masei

succesorale, numărul şi calitatea moştenitorilor, precum şi la cotele ce revin moştenitorilor

universali sau cu titlu universal, ori la bunurile ce revin legatarilor particulari.

Câte un exemplar al certificatului de moştenitor se va elibera fiecărui succesor, după

achitarea taxelor notariale şi a onorariului cuvenit notarului public.

Dacă prin testament s-a instituit un executor testamentar, se va elibera în condiţiile

menţionate mai sus un certificat constatator al acestei calităţi (art. 83 alin.3 din Legea nr.

36/1995).

96

Când nu se face dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori când

determinarea acestora ar presupune operaţiuni de durată, la cererea moştenitorilor, se poate

emite un certificat de calitate de moştenitor (art. 84 din Legea nr. 36/1995).

Certificatul de moştenitor constituie un mijloc de dovadă care atestă calitatea de

moştenitor, cota-parte sau bunul (în cazul legatelor particulare) ce revine fiecărui moştenitor,

precum şi componenţa masei succesorale.

Odată acceptată succesiunea în termenul prevăzut de lege, certificatul de moştenitor,

care este un act constatator (probator), poate fi eliberat oricând, titlul translativ de proprietate

mortis causa constituindu-l, după caz, moştenirea legală, testamentară sau convenţională, cu

efecte de la data deschiderii moştenirii, iar nu instrumentul care probează acest lucru

(certificatul de moştenitor). Este motivul pentru care certificatul de moştenitor nu poate fi

invocat ca just titlu pentru uzucapiunea de scurtă durată.

Titlul IX

PLURALITATEA DE MOŞTENITORI

I. INDIVIZIUNEA SUCCESORALĂ

Când moştenirea se deferă la doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie la întreg sau la

cote-părţi din aceasta între ei se naşte starea de indiviziune. Ea se caracterizează prin faptul că

fiecare dintre moştenitori, conform vocaţiei sale, are dreptul la o cotă-parte ideală (matematică)

din moştenire (1/2, 1/3, 1/4 etc.), iar nu la anumite bunuri din aceasta.

Caracterul neorganizat şi temporar. Potrivit concepţiei care stă la baza Codului civil,

indiviziunea este o situaţie juridică neorganizată, adică nereglementată de lege. Spre deosebire

de dreptul german, care conferă gestiunea indiviziunii unui organ independent de titularii

drepturilor indivize, în sistemul francez (care ste şi cel al Codului civil român), caracterul

neorganizat al indiviziunii face ca cel mai neînsemnat act de administrare în privinţa bunului

97

sau patrimoniului indiviz să nu poată fi adoptat decât cu acordul tuturor coindivizarilor,

conform regulii unanimităţii.

În această concepţie, starea de indiviziune este una neconvenabilă şi deci doar

temporară, oricare coindivizar putând solicita oricând partajul (art. 728 alin. 1 C. civ.), în final,

după partaj, starea de indiviziune este înlăturată chiar şi pentru trecut, moştenitorii cărora li s-

au atribuit individual bunurile succesorale fiind consideraţi proprietari de la data deschiderii

moştenirii (art. 786 C. civ.).

Subrogaţia reală. Bunurile care compun patrimoniul lăsat de defunct la data

deschiderii moştenirii pot fi înlocuite pe parcursul indiviziunii cu alte bunuri, fie prin vânzarea

lor contra unui preţ, fie prin schimb, fie prin plata unei indemnizaţii de asigurare în cazul

distrugerii unui bun asigurat etc. În toate aceste situaţii, în temeiul principiului subrogaţiei

reale, bunul care înlocuieşte pe cel succesoral va avea situaţia juridică a acestuia, fiind supus la

partaj aceloraşi reguli.

Fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză. Este de principiu

că toate fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză (fructus augent

hereditatem), cuvenindu-se coindivizarilor conform cotelor ce le revin fiecăruia din moştenire.

Se exceptează de la regulă cazul în care între coindivizari se realizează un partaj de folosinţă

(provizoriu), situaţie în care fiecare va beneficia pentru sine de fructele bunurilor succesorale

din lotul său. Convenţia părţilor (art. 969 C. civ.) derogă în acest caz de la regula supletivă

fructus augent hereditatem.

Sporirea sau scăderea valorii bunurilor succesorale profită sau, după caz,

afectează indiviziunea. Între deschiderea moştenirii şi partajul succesoral, bunurile făcând

parte din indiviziunea succesorală pot cunoaşte variaţii de valoare în plus (prin sporirea valorii

lor) sau în minus (prin scăderea valorii lor). Ca efect al principiului potrivit căruia bunurile

succesorale se împart după valoarea lor de la data partajului, sporirea sau scăderea valorii

bunurilor succesorale profită sau, dimpotrivă, afectează, indiviziunea, fiecare coidivizar

suportându-le în raport cu cota-parte ce îi revine din moştenire.

98

Codul nostru civil nu conţine norme în privinţa regimului juridic al bunurilor

succesorale pe timpul indiviziunii. Practica judiciară şi doctrina au construit acest regim

pornind de la regulile de drept comun.

Pentru conturarea acestui regim este necesar de analizat exercitarea atributelor

dreptului de proprietate –uzul, folosinţa şi dispoziţia (§ 1), iar apoi regula unanimităţii şi a

excepţiilor de la aceasta în privinţa actelor juridice încheiate de coindivizari cu terţii (§ 2).

Oricare coindivizar poate cere oricând partajul. Concepută de legiuitor ca o satare

provizorie, indiviziunea succesorală încetează prin partaj. Este vorba despre un drept

discreţionar care exclude ideea de exercitare abuzivă, oricare ar fi motivele care îl animă pe

reclamant. Coindivizarii pot avea în anumite circumstanţe interesul de a menţine starea de

indiviziune. Legea le permite să realizeze acest lucru prin convenţii care îi obligă la aceasta, dar

pe perioade care nu pot depăşi cinci ani (art. 728 alin. 2 C. civ.). Acordul între coindivzari

trebuie să fie unanim.

II. RAPORTUL LIBERALITĂŢILOR

Liberalităţile făcute de defunct prin acte între vii (donaţii) sau prin acte juridice mortis

causa (legate) se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar când depăşesc limitele

acesteia sunt supuse reducţiunii. Defunctul poate gratifica prin liberalităţi orice persoană,

inclusiv pe moştenitorii săi legali rezervatari. Prin aceasta dispunătorul îşi poate manifesta

preferinţa faţă de unul sau altul dintre rezervatari, care pe lângă rezerva legală poate beneficia

de liberalităţi în limitele cotităţii disponibile a moştenirii.

Din dispoziţiile art. 738 şi 751 C. civ., precum şi ale art. 3 din Legea nr. 319/1944,

rezultă că în cazul în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului ori

soţul supravieţuitor împreună cu unul sau mai mulţi descendenţi, iar unul sau mai mulţi dintre

aceşti moştenitori au fost gratificaţi de defunct cu donaţii, cel (cei) gratificat (ţi) va (vor) fi

obligat (ţi) să raporteze la masa succesorală donaţia primită, dacă donatorul nu a dispus altfel.

99

Raportul este instituţia în virtutea căreia un moştenitor este obligat să readucă

(reîntoarcă) la masa succesorală, în natură sau prin echivalent, donaţia primită pentru ca astfel

reconstituită masa succesorală să fie împărţită conform cotelor de moştenire legală între

moştenitorii obligaţi la raport.

Prin reintegrarea donaţiilor nescutite de raport în masa succesorală se asigură

descendenţilor şi soţului supravieţuitor egalitatea de tratament, în sensul că fiecare va moşteni

conform vocaţiei sale legale (care poate fi egală, când este vorba de descendenţi, sau inegală,

când este vorba de soţul supravieţuitor), fără favorizarea unora în dauna altora (aşa cum se

întâmplă în cazul liberalităţilor preciputare, nescutite de raport).

Raportul donaţiilor nu se confundă cu reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net al

moştenirii a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, raportul privind doar anumite

donaţii, în timp ce reunirea fictivă toate donaţiile făcute de defunct. Reunirea fictivă este o

operaţiune de stabilire a masei de calcul (elementul de referinţă pentru stabilirea rezervei şi a

cotităţii disponibile), în timp ce raportul liberalităţilor este o opreaţiune ulterioară celei de

reunire fictivă (pentru calcul) a donaţiilor, care are menirea de a stabili componenţa părţii din

masa de împărţit care se deferă potrivit regulilor moştenirii ab intestat între descendenţii celui

decedat şi soţul supravieţuitor al acestuia. Una şi aceeaşi donaţie, dacă este raportabilă, este

supusă mai întâi reunirii pentru calcul la activul net al moştenirii, după care, prin raport, este

efectiv inclusă - în natură sau prin echivalent – în partea de moştenire care se deferă conform

regulilor moştenirii legale, fiind un instrument de stabilire a masei partajabile.

De asemenea, raportul donaţiilor nu se confundă cu reducţiunea liberalităţilor excesive,

pe de o parte, întrucât raportul poate fi înlăturat prin voinţa dispunătorului, în timp ce

reducţiunea nu, iar pe de altă parte întrucât raportul, produce efecte de drept între moştenitorii

care au acceptat succesiunea, în timp ce reducţiunea produce efecte numai dacă este cerută,

privind măsuri care trebuie dispuse de instanţă.

Liberalităţile raportabile. Întemeiat pe voinţa prezumată a defunctului, obiectul

raportului îl constituie toate donaţiile primite de la defunct de cel ţinut la raport, indiferent dacă

au fost directe sau indirecte (art. 751 C. civ.).

100

În afara donaţiilor exceptate de la raport prin voinţa dispunătorului, care produc efecte

în limitele cotităţii disponibile, pentru rest fiind supuse reducţiunii, sau prin voinţa donatarului,

care renunţând la moştenire este considerat străin de aceasta, caz în care donaţia se va imputa

asupra cotităţii disponibile, fiind supusă reducţiunii dacă trece peeste limitele acesteia (art. 752

C. civ.), există donaţii exceptate de la raport prin voinţa legii. Este vorba de dispensele de

raport prevăzute la art. 759 şi 762 C. civ.

Persoanele ţinute la raport. Din dispoziţiile art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr.

319/1944, rezultă că obligaţia de raport revine descendenţilor şi soţul supravieţuitor atunci când

cumulează calitatea de moştenitor legal (A) cu aceea de beneficiar al unei donaţii nescutite de

raport (nepreciputare) (B). Raportul liberalităţilor nu se poate face decât în cazul moştenirii ab

intestat, nu şi a celei testamentare, care se întemeiază pe voinţa defunctului. Raportul nu este

datorat decât de moştenitorii legali acceptanţi, nu şi de către cei care renunţă la moştenire,

devenind străini de aceasta. În cazul în care sunt întrnite condiţiile reprezentării, reprezentantul

trebuie să raporteze donaţiile primite de reprezentat, chiar dacă a renunţat la succesiunea

acestuia (art. 755 fraza a II-a C. civ.).

Două sunt modalităţile în care poate fi executat raportul donaţiilor: în natură sau

prin echivalent valoric sau luare mai puţin (art. 764 C. civ.). Raportul în natură presupune

reunirea la masa partajabilă chiar a bunului care a fost donat, acesta putând fi atribuit la partaj

oricărui coindivizar (inclusiv celui căruia i-a fost donat, dar de astă dată cu titlu de partaj), pe

când raportul prin echivalent sau luare mai puţin presupune păstrarea de către cel gratificat în

natură a bunului donat, la partaj, pentru restabilirea egalităţii, fie permiţându-se celorlalţi

coindivizari să preia fiecare din masa partajabilă o cantitate de bunuri similare, restul

împărţindu-se conform cotelor legale (raportul prin preluare) (art. 739 C. civ.), fie imputând

valoarea donaţiei primite asupra părţii celui ţinut la raport, acesta primind în completare restul

rămas după ce comoştenitorii primesc fiecare din masa partajabilă bunuri până la concurenţa

cotelor ce le revin din moştenire (raportul prin imputaţie).

Raportul prin luare mai puţin este posibil doar în cazul în care cota-parte din moştenire

revenind celui ţinut la raport este mai mare decât valoarea donaţiei, iar moştenirea solvabilă. În

101

caz contrar, donatarul trebuind să indemnizeze pe comoştenitorii săi cu echivalentul valoric al

diferenţei dintre valoarea donaţiei şi cota ce-i revine din moştenire, va prefera de cele mai

multe ori să renunţe la moştenire păstrând donaţia în întregime (cu condiţia să nu depăşească

limitele cotităţii disponibile). Teoretic însă (şi chiar practic, atunci când acceptarea moştenirii

este forţată) raportul prin echivalent valoric efectiv este posibil, donatarul fiind obligat să verse

o sumă echivalentă donaţiei primite.

Concepţia Codului civil. Potrivit Codului civil, pornind de la concepţia (astăzi

depăşită) conform căreia imobilele sunt bunuri mai valoroase decât cele mobile reprezentând

bunurile de familie prin excelenţă, regula este că raportul acestora se face în natură (art. 765

alin. 1 C. civ.) (§. 1).

Pentru bunurile mobile, conform concepţiei că acestea sunt mai puţin valoroase (res

mobilis, res vilis) şi că în masa partajabilă se pot regăsi întotdeauna bunuri similare pentru a fi

atribuite moştenitorilor negratificaţi de defunct prin donaţii, regula stabilită de Codul civil este

aceea a raportului prin luare mai puţin (art. 772 alin.1 fraza I) (§ 2).

Raportul este o operaţiune preparatorie specifică partajului, care nu interesează

nimic altceva decât „compunerea masei partajabile”, neavând nici un rost după efectuarea

acestuia. Fără îndoială, descoperirea unei donaţii raportabile ulterior partajului poate justifica

un partaj suplimentar, dar aceasta nu însemană nicidecum că raportul poate exista independent

de partaj. Înainte de partaj constatarea raportului poate avea raţiune numai în cazul când este

vorba de un bun raportabil în natură, care, devenind ope legis indiviz la data deschiderii

moştenirii, îndreptăţeşte pe coerezii donatarului să invoce drepturile ce le revin asupra bunului

aflat în indiviziune.

Cât priveşte raportul prin luare mai puţin, este o operaţiune care nu poate fi separată în

nici un fel de partaj, numai cu prilejul acestuia putând avea loc, după caz, „imputaţia” sau

„preluarea” care îi sunt specifice.

102

III. RAPORTUL DATORIILOR

În esenţă, raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj (ceea ce presupune cu

necesitate existenţa unei indiviziuni sau, altfel spus, a unui patrimoniu aparţinând mai multor

proprietari) prin care moştenitorul care are o datorie (obligaţie personală) către defunct ori faţă

de succesiune preia în lotul său la partaj bunuri mai puţine decât cota-parte ce-i revine din

moştenire, corespunzător valorii datoriei. Este vorba aşadar de un raport prin luare mai puţin

(prin imputaţie sau prin preluare).

Fără a fi o plată propriu-zisă, raportul datoriilor este un mijloc de stingere a obligaţiei

de plată pe care coindivivizarul debitor o are faţă de succesiune. Avantajul constă în faptul că

se simplifică operaţiunile, căci în loc ca debitorul să facă plata către succesiune, iar apoi să i se

atribuie cota-parte de bunuri cuvenită, se atribuie direct în lotul coindivizarului-debitor creanţa,

iar acesta devenind creditor şi debitor al aceleiaşi creanţe, datoria se stinge prin confuziune. De

asemenea, se asigură egaliatea efectivă la partaj întrucât se evită ca riscul insolvabilităţii

debitorului să fie suportat de un alt coindivizar care ar primi creanţa în lotul său la partaj.

Datoriile supuse raportului. Sunt supuse raportului orice datorii care sunt în fiinţă la

data deschiderii moştenirii (nestinse prin plată, prescripţie extinctivă, compensaţie, dare în plată

etc.), având legătură cu indiviziunea succesorală şi care sunt certe şi lichide (chiar şi

neexigibile).

Persoanele ţinute la raportul datoriilor. Spre deosebire de raportul donaţiilor, care se

întemeiază pe ideea de avans prezumat în contul moştenirii legale, opereând numai între

descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor care vin la moştenirea legală a acestuia, raportul

datoriilor având o finalitate mai largă, constând în asigurarea egalităţii între copartajanţi,

indiferent care este izvorul indiviziunii, operează indiferent de titlul de moştenire al debitorului

(legal, testamentar, instituit contractual). Prin urmare, la raportul datoriilor pot fi ţinuţi nu

numai descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor, cum se întâmplă la raportul donaţiilor, ci

toţi moştenitorii legali ai defunctului, precum şi legatarii universali, cu titlu universal sau

instituiţii contractuali.

103

IV. PARTAJUL

Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin

transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate din moştenire în drepturi de

proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă, prin atribuirea

efectivă a acestora moştenitorilor defunctului. El poate fi solicitat oricând de oricare dintre

coindivizari, cu excepţia cazului când între coindivizari există o înţelegere de suspendare

temporară a dreptului de a cere partajul.

Partajul definitiv sau de proprietate se deosebeşte de partajul de folosinţă sau

provizoriu care se referă doar la posesia şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de

indiviziune, fiecare copărtaş folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la

fructele şi veniturile produse de acestea, fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi coindivizari.

Spre deosebire de partajul definitiv, care produce efecte retroactive de la data deschiderii

succesiunii, partajul de folosinţă nu produce efecte decât de la data realizării sale prin bună

înţelegere sau pe cale judecătorească.

Partajul poate fi total, în privinţa întregului patrimoniu succesoral şi în privinţa tuturor

coindivizarilor, dar poate fi şi parţial, fie doar în privinţa unor anumite bunuri, restul rămânând

în indiviziune, fie doar în privinţa unuia sau unora dintre coindivizari, restul rămânând în

indiviziune.

Partajul poate fi realizat amiabil (§ 1) sau pe cale judecătorească (§ 2).

Opoziţia la partaj – mijloc specific de apărare a intereselor creditorilor

coindivizarilor. Prin înţelegerea coindivizarilor se poate ajunge foarte uşor ca partajul să fie

făcut în frauda creditorilor lor, cum ar fi, de pildă, prin atribuirea unor bunuri insesizabile sau

uşor de ascuns în lotul unuia dintre ei care este insolvabil, prin atribuirea imobilului ipotecat de

unul dintre ei în timpul indiviziunii unui alt coindivizar făcând ca ipoteca să se rezoluţioneze

retroactiv etc.

Dreptul comun oferă creditorilor fraudaţi prin încheiera unor acte juridice de către

debitorul lor posibilitatea de a reacţiona pe cale acţiunii pauliene (art. 974 C. civ.).

104

În cazul partajului însă, act deosebit de complex, legiuitorul nu s-a putut limita doar la o

asemenea reacţie post factum, ci, în ideea de a preveni asemenea fraude, dar şi de a preveni

ineficacitatea partajului, a conferit creditorilor coindivizarilor posibilitatea de a interveni

înainte, participând chiar la realizarea partajului, pe calea opoziţiei la partaj.

Opoziţia la partaj dă dreptul opozanţilor doar de a participa la operaţiunile de partaj,

acesta neputându-se realiza fără prezenţa (supravegherea ) lor, nicidecum de a se opune în

vreun fel la partaj.

În lipsa opoziţiei, creditorii „nu pot să atace o împărţeală săvârşită, afară numai de s-a

făcut în lipsă-le şi fără să se ţină seama de opoziţia lor” (art. 785 C. civ.). Aşadar, în cazul

partajului, acţiunea pauliană este restricţionată sau, mai exact, în principiu exclusă, art. 976 C.

civ. făcând trimitere expresă pentru cazul fraudării creditorilor coindivizarilor la dispoziţiile art.

785 C. civ. mai sus menţionate, prin derogare de la regula posibilităţii atacării actelor făcute de

debitor în frauda creditorului său prevătută la art. 974 C. civ.

Opoziţia poate fi făcută atât în cazul partajului amiabil, cât şi în cazul partajului

judiciar.

Două sunt efectele opoziţiei:

-coindivizarii trebuie să convoace pe creditorii opozanţi să asiste la partaj. Prin aceasta

creditorii vegheză la corectitudinea operaţiunilor de partaj, mai ales a compunerii masei

partajabile, a evaluării bunurilor şi a formării şi atribuirii loturilor. Opozanţii nu pot impune

însă o formă de partaj sau alta coindivizarilor, nici ca partajul să se facă aşa cum doresc ei. Pot

cere însă, de pildă, ca în lotul debitorului lor să nu se regăsească doar bunuri insesizabile.

Dacă prin nesocotirea opoziţiei coindivizarii fac partajul fără să convoace pe opozanţi,

frauda este prezumată irefragabil, partajul fiind anulabil dacă se dovedeşte că a fost

prejudiciabil pentru opozanţi.

-indisponibilizarea drepturilor succesorale ale debitorului. Coindivizarul al cărui

creditor a făcut opoziţie nu mai poate să-şi înstrăineze drepturile succesorale după facerea

opoziţiei, căci dacă ar putea să facă acest lucru l-ar priva pe creditor de gajul său.

În lipsa opoziţiei, creditorii nu pot exercita acţiunea pauliană, chiar dacă partajul s-a

făcut în frauda lor.

105

Caracterul declarativ al partajului. Art. 786 C. civ. consacră regula caracterului declarativ

al partajului, ceea ce înseamnă că, în scopul asigurării egalităţii coindivizarilor, fiecare

dintre aceştia suportă doar consecinţele propriilor sale acte făcute în timpul stării de

indiviziune asupra bunurilor succesorale, nu şi ale actelor făcute de ceilalţi coindivizari.

Caracterul declarativ al partajului face ca efectele sale să urce până la data deschiderii

moştenirii, ceea ce înseamnă că retroactivează. Între declarativitate şi retroactivitate există

aşadar o legătură. Aceasta nu este însă indisolubilă. În timp ce declarativitatea ţine de natura

partajului, neputând fi înlăturată, retroactivitatea nu ţine de aceasta, astfel încât poate ceda fie

în privinţa actelor de administrare sau de dispoziţie îndeplinite de coindivizari în timpul

indiviziunii cu respecatrea regulii unanimităţii, care, fiind legal îndeplinite, trebuie respectate

de coindivizarul atributar, fie în faţa convenţei părţilor

Efectul principal al partajului este că fiecare coindivizar este proprietar al bunurilor

succesorale atribuite de la data deschiderii moştenirii, succedându-l direct pe defunct, ceilalţi

coindivizari fiind consideraţi că nu au avut nici un drept asupra acelor bunuri.

Drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi de dispoziţie

făcute de coindivizarii neatributari pe timpul indiviziunii se rezoluţionează.

Actele de administrare şi de dispoziţie făcute de un condivizar în condiţiile de mai sus sunt

aşadar valabile, dar afectate de condiţia rezolutorie ca la partaj bunul în privinţa căruia au fost

făcute să cadă în lotul altui coindivizar.

Garanţiile partajului. Art. 787 alin. 1 C. civ. statuează: „coerezii sunt datori garanţi

unul către altul numai despre tulburările şi evicţiunile ce proced dintr-o cauză anterioară

împărţelii”. Textul pune aşadar în sarcina coindivizarilor o obligaţie mutuală de garanţie pentru

menţinerea echilibrului între aceştia în privinţa valorii loturilor primite şi după data partajului,

astfel încât dacă unul dintre ei suferă pierderi datorită unei cauze anterioare partajului, aceasta

nu va fi suportată doar de cel căruia i s-a repartizat bunul, ci de către toţi, în proporţie cu partea

ce le revine din moştenire.

106

V. PARTAJUL DE ASCENDENT

Partajul de ascendent este actul prin care tatăl sau mama ori alt ascendent face în avans,

în timpul vieţii, repartizarea bunurilor sale între copiii sau descendenţii lui (art. 794 C. civ.).

Partajul de ascendent se poate realiza atât prin donaţie (donaţie-partaj), adică printr-un contract,

act juridic între vii de formaţie bilaterală, cât şi prin testament (testament-partaj), adică printr-

un act juridic unilateral mortis causa (art. 795 alin. 1 C. civ.). În ambele sale forme, partajul de

ascenedent este un act mixt, care combină regulile partajului cu cele ale donaţiei sau

testamentului.

Dacă ambele forme au în comun efectul de a atribui individual comoştenitorilor

bunurile dispunătorului asemenea unui partaj la data decesului acestuia, ele diferă însă esenţial

prin faptul că în timp ce donaţia-partaj, fiind un contract, pe de o parte, se poate realiza numai

cu acordul donatarului, iar pe de altă parte, nu poate fi revocată unilateral de donator,

testamentul-partaj este un act de formaţie unilaterală esenţialmente revocabil.

Spre deosebire de partajul obişnuit, care se realizează fie prin acordul coindivizarilior,

fie prin hotărâre judecătorească, partajul de ascendent se realizează sub autoritatea şi cu voinţa

ascendenţilor despre a căror moştenire este vorba.

I. DONAŢIA-PARTAJ

Donaţia-partaj este un contract (act juridic între vii) prin care un ascendent dispune

irevocabil cu titlu gratuit în timpul vieţii de toate sau o parte din bunurile sale prezente în

favoarea tuturor copiilor sau descendenţilor săi în considerarea drepturilor succesorale ale

acestora, realizând un partaj anticipat între aceştia. Cu alte cuvinte, este vorba de un act care în

formă este o donaţie (art. 795 alin. 1 C. civ.), dar care nu comportă doar o simplă liberalitate, ci

mai cu seamă elemente de anticipaţie succesorală care îşi vor produce toate efectele la data

decesului dispunătorului.

Persoanele care pot face o donaţie-partaj. Pot face donaţii-partaj doar „tatăl, mama

şi ceilalţi ascendenţi” (art. 794 C. civ.), nu şi alte persoane cum ar fi descendenţii sau

colateralii. Este indiferent dacă legătura de rudenie este legitimă (din căsătorie), nelegitimă

(dinafara căsătoriei) sau din adopţie.

107

Persoanele care pot beneficia de donaţia-partaj. Beneficiari ai donaţiei-partaj nu pot

fi decât copiii sau ceilalţi descendenţi ai dispunătorului (art. 794 C. civ.), indiferent dacă

rudenia rezultă din căsătorie, dianfara căsătoriei sau din adopţie.

Destinată să înlocuiască partajul care ar fi trebuit făcut după decesul ascendentului,

donaţia-partaj trebuie să se refere chiar la cei care au dreptul de a participa la partajul pe care îl

înlocuieşte, motiv pentru care actul prin care ascendentul împarte bunurile sale între fiii săi şi

copiii acestora fără a fi întrunite condiţiile reprezentării nu este decât o donaţie ordinară.

Donaţia-partaj care nu cuprinde pe toţi descendenţii cu vocaţie utilă la moştenire la

momentul deschiderii acesteia este nulă (art. 797 alin. 1 C. civ.).

Bunurile prezente. Donaţia-partaj poate avea ca obiect doar bunurile asupra cărora

ascendentul dispunător este unic proprietar la momentul încheierii actului, iar nu şi bunurile

viitoare (art. 795 alin. 2 C. civ.). Această dispoziţie legală se explică prin incompatibilitatea

care există între caracterul irevocabil al oricărei donaţii, deci şi a donaţiei-partaj, şi bunurile

viitoare întrucât nu depinde decât de voinţa donatorului să manevreze de o asemenea manieră

încât să nu dobândească aceste bunuri şi în acest fel să revoce donaţia. Împărţeala poate avea ca

obiect toate bunurile dispunătorului sau doar o parte. În acest din urmă caz, bunurile neincluse

în actul de partaj se vor transmite în indiviziune la moştenitori urmând a fi împărţite între

aceştia potrivit regulilor dreptului comun (art. 796 C. civ.).

II. TESTAMENTUL-PARTAJ

Spre deosebire de donaţia-partaj, testamentul-partaj este un act juridic unilateral mortis

causa, revocabil, prin care un ascendent face între copiii săi distribuirea şi partajul bunurilor

pe care le va lăsa la moartea sa.

Testamentul-partaj se aseamănă cu testamentul obişnuit până la identificare în privinţa

formelor şi condiţiilor de capacitate ale dispunătorului, dar se deosebeşte de acesta în privinţa

conţinutului său întrucât menirea lui principală nu este de a institui legatari, adică de a gratifica

preciputar anumite persoane, ci de a repartiza bunurile ascendentului între descendenţii săi care

vin la moştenire în temeiul vocaţei lor legale, iar nu testamentare.

108

Efectele testamentului-partaj. Fiind un act mortis causa, partajul de ascendent realizat

prin testament nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii, până la acest moment

putând oricând fi revocat sau modificat de dispunător.

După decesul testatorului, descendenţii defunctului culeg fiecare individual lotul său cu

titlu de moştenire legală şi nu de legat. În privinţa moştenirii care formează obiectul

testamentului-partaj, descendenţii nu pot face un act de renunţare sub cuvânt că renunţă la

testament şi, pretinzând că acceptă moştenirea legală, să ceară o altă împărţire; ori acceptă

moştenirea şi se supun voinţei defunctului în privinţa partajului, vocaţia lor la bunurile care

compun loturile formate de defunct fiind legală, ori renunţă la moştenire şi nu primesc nimic

din aceasta.

109