CHIMIA APLICATĂ ÎN STOMATOLOGIE

ANTOHI ALEXANDRU MIHAI

CLASA a VIII-a

CERNAVODA

CONSTANŢA

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR : DUMITRACHE GABRIELA

NUMĂR DE PAGINI: 31

Cuprins

I. 1. Introducere

II. 2. Materiale anorganice

2.1 Masele ceramice

2.2 Ceramica fabricată

2.3 Ceramica preparabilă

2.3.1 Compoziţie chimică

2.3.1.1 Substanţe de bază

2.3.1.2 Adaosurile maselor ceramice

III. 3. Arderea masei ceramice

3.1 Mecanismul arderii

3.2 Caracteristicile maselor ceramice

3.3 Rezistenţa mecanică

3.4 Stabilitate coloristică

3.5 Toleranţa biologică

IV. 4. Legătura metalo-ceramică

4.1 Legătura chimică

4.2 Legătura fizică

4.3 Legătura mecanică

V. 5. Materiale metalice

5.1 Metale şi aliaje

5.2 Tipuri de aliaje

VI. 6. Metode de laborator pentru cercetarea metalelor şi aliajelor

6.1 Metalografia

6.2 Pirometria

6.3 Probleme mecanice şi tehnologice ale metalelor şi aliajelor

VII. 7. Forme de prezentare a aliajelor utilizate în protetica dentară

7.1 Forme de tablă laminată cu grosime de 0,25-0,30 mm

7.2 Forme de sârmă din aliaj

7.3 Blocuri, pastille, granule

7.4 Metode de prelucrare

VIII. 8. Prelucrarea metalelor şi aliajelor la temperaturi diferite

8.1 Prelucrarea la temperaturi reduse

8.1.1 Laminarea

8.1.2 Trefilarea

8.1.3 Ambutisarea

8.1.4 Ştanţarea

8.2 Prelucrarea la temperaturi ridicate

8.2.1 Topirea -Turnarea

8.2.2 Topirea - Lipirea

8.2.3 Lipirea

8.3 Tratamente termice de prelucrare la cald

IX. 9. Aliaje nobile

9.1 Caracteristici fizico- chimice

9.2 Tipuri de aliaje de aur

X. 10. Protecţia aliajelor nobile şi seminobile la topire şi turnare

10.1 Mediile de protecţie

XI. 11. Tratamentul termic pentru aliajele nobile şi seminobile

XII. 12. Proprietăţile fizico- chimice ale aliajelor de aur

12.1 Incidente şi accidente posibile ce apar în urma prlucrării aliajelor nobile

XIII. 13. Aliaje seminobile

13.1 Caracteristici fizico-chimice

XIV. 14. Aliaje inoxidabile

14.1 Aliaje de wipla

14.2 Caracteristici fizico- chimice

XV. 15. Aliaje crom- cobalt

15.1 Caracteristici fizico- chimice

XVI. 16. Aliaje de bronz

XVII. 17. Concluzii

Capitolul I

Introducere

Pentru redobândirea funcţiilor de masticaţie, fizionomie, deglutiţie, în condiţiile în care

materialele restaurative vin in contact cu ţesuturile vii ale organismului, legile fizicii şi chimiei

trebuie 4iamante4e4 legilor biologice.

Multe dintre materialele şi tehnicile folosite azi în stomatologie, au o folosinţă de peste câteva

mii de anii. Aurul, cuprul, şi staniul se cunosc din cele mai vechi timpuri. Fenicienii au controlat

comerţul cu staniu, fiind cei mai bunii metalurgişti ai epocii.

Folosirea coroanelor şi a punţilor de aur era înfloritoare în Roma, încă din anii 700-300 î.C.

Acest popor cunoştea foarte bine arta sudării aurului, realizând inele de aur cu care fixau dinţii

artificialii de la alţi oamenii sau animale.

Fenicienii utilizau sârma de aur pentru legarea dinţilor între ei, iar Hipocrat(născut în anul 460

Î.C.), o întrebuinţa la ligaturarea fracturilor de oase. În Evul Mediu (epocă în care s-au făcut puţine

progrese în domeniul ştiinţelor), cea mai importantă descoperire a fost folosirea foliei de aur pentru

umplerea cavitaţilor dentare. În perioada 1051-1128, dinţii cariaţi erau obturaţi cu un masic realizat

din alumină şi miere.Tot atunci se prepara o substanţă topind un amestec de ceruri, gume,masticuri şi

pulberi de coral, aceasta devenind mai târziu tehnica de fabricare a porţelanului.Pierre Fauchard

publica în 1728 o carte ăn care menţiona aurul şi staniul ca materiale de obturaţie.În 1840 Charles

Goodyear descoperă vulcanizarea fabricarea cauciucului şi face posibilă apariţia unuia dintre cele mai

folosite materiale stomatologice, vulcanitul.După 1840, în America încep să apară primii producătorii

de materiale dentare, dezvoltându-se o adevărată industrie a acestora.

E descoperit amalgamul de cupru, amprentele încep să fie luate în gips, iar gutaperca

dizolvată în cloroform e folosită la obturarea canalelor dentare. Şi astazi gutaperca amestecată cu oxid

de zinc e întrebuinţată în acest scop. Aliajul de aur platinat a fost inrodus în anul 847(3/4 aur şi ¼

platină). Ca bază pentru proteză apare răşina acrilică.După 1900 materialele au început să fie testate,

au fost elaborate standarde pentru proprietaţile fizice şi chimice ale acestora.

De asemenea, s-a semnat legea materialelor dentare pentru a proteja populaţia de produse ce ar

putea prezenta risc pentru sănătate. Materiale folosite în prezent nu prezintă niciun pericol pentru

organism. Cele mai cunoscute sunt ipsosul, cerurile, metalele şi aliajele lor.

Ipsosul se formează din gips(CaSO4 · 2H2O). Acesta la 100-125°C pierde o parte din apa de

cristalizare formând CaSO4· ½H2O-ipsosul. Pulberea de ipsos amestecată cu apa se întăreşte cu o

usoară marire de volum. Se foloseşte ca material de amprentă, ca material de model, în amestec cu

siliciu pentru realizarea tiparelor în care se toarnă aliajele metalice

Cerurile sunt esteri ai acizilor monocarboxilici superiori cu alcooli monohidroxilici primari

superiori cu catena normală.În stomatologie se folosesc ceruri naturale sau amestecuri de ceruri în

vederea obţinerii unui material cu proprietaţi de prelucrare satisfăcătoare. Sunt folosite pentru

modelarea unor restaurari care apoi sunt turnate din aliaje metalice sau din material plastic cum este

metacrilatul de metil. Se mai întrebuinţează la lipire, înregistrarea unor ocluzii, luarea de amprente.

Metalele şi aliajele metalice sunt frecvent utilizate datorită proprietăţilor fizice şi chimice.Din

metale nobile ( argintul, aurul şi platina sub formă de aliaje) se confecţionează lucrari dentare se fac

obturaţii etc. Zincul intră în compoziţia unor aliaje folosite în tehnica metalo-ceramică. Plombele din

amalgam de cadmiu se întaresc foarte repede. Nichelul e folosit la obţinera unor aliaje metalo-

ceramice, precum şi la acoperiri electrolitice. Radiul, iridiul şi tritiul intră in compoziţia unor aliaje

dentare.

Capitolul II

Materiale anorganice

2. Materiale anorganice

Materialele anorganice folosite în stomatologie sunt reprezentate de masele ceramice.

2.1 Masele ceramice

Ceramica este cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiecare epocă istorică evidenţiind prin

intermediul arheologiei obiecte confecţionate din acest material.

Astfel, ceramica a fost cunoscută de popoare vechi ca egipteni, asirieni, babilonieni, perşi,

chinezi, greci, etc.

Cuvântul înseamnă (Keramik) este de origine greacă, de la “Keramos”, numele materiei prime

şi finite a olarilor. Tot de origine greacă este şi cuvântul porţelan dat produselor ceramice cu calităţi

superioare de la numele unei scoici “Porzellano Cyprea” a cărei cochilie are o suprafaţă foarte netedă

şi frumoasă, ca şi porţelanul după ardere.

Deşi cuvintele ceramică şi porţelan sunt de origine greacă, cel care s-a făcut cunoscut prin

obţinerea unui porţelan tare este germanul Bõttecher, în 1709.

În 1710, se inaugurează la Meissen, în Germania, prima manufactură care produce porţelan.

În Franţa, porţelanul este produs mai târziu, 1770, dar în această ţară se confecţionează primii

dinţi din porţelan.

Astfel Fouchars foloseşte primul ceramica în stomatolgie.Tot în Franţa farmacistul Duchateau

în 1783, face cunoscută metoda de obţinere a dinţilor din porţelan dentistul Dubois de Chemont, care

comunicând-o în 1788 Academiei de ştiinţe din Paris este considerat descoperitorul metodei.

În America, primi dinţi de porţelan sunt confecţionaţi în anul 1817 de Platon, iar în 1882 Peale

din Philadelphia realizează dinţi tubulari şi faţete cu crampoane. Samuel Stoockton, în 1825,

realizeaza dinţi de porţelan pe cale industrială, iar Samuel White dezvoltă industria de produse

stomatologice.

În 1896 C.H.Land a precizat metodologia de confecţionare a coroanelor de acoperire din mase

ceramice arse pe folie de platină.

În 1926, Brill şi alţi autori ca Felcher, au înbunătăţit şi dezvoltat tehnica de preparare şi

amprentare a bontului dentar, materiile prime din compoziţia maselor ceramice şi tehnica de ardere.

În 1945, Gatzka a introdus în confecţionarea coroanelor ceramice tehnica de ardere în vacum.

În tehnica metalo-ceramică menţionăm în perioada de pionierat pe Lakermange şi Gonon care

realizează punşi dentare în care dinţii artificiali din porţelan sunt arşi pe o bară metalică.

În 1906, Roussel şi Goslee confecţioneaza unţi din porţelan folosind ca elemente de agregare

coroane de platină.

După 1907, componenta metalică a coroanelor mixte era realizată de un aliaj de iridiu-platină

pe care ardea o masă ceramică cu punct de fuziune ridicat. Temperatura înaltă de ardere (1700°C) şi

fixarea fragilă a mesei ceramice pe metal au determinat abandonarea metodei.

În 1936, M.Rovault arde porţelanul cu fuziune mijocie de platină laminată, legatura dintre cele

două componente fiind asigurată prin retenţi mecanice

Utlizarea platinei co substrat metalic a fost abandonată din cauza maleabilităţii şi a punctului

de topire ridicat (1775°C) la care turnarea este foarte dificilă, ca şi a contracţiei mari şi diferite a celor

două materiale.

După 1945 apar tehnici de lucru care folosesc un aliaj ce conţine aur, platină şi paladiu.

În 1950, Weinsteinîn SUA, a gasit fenomenul care stă la baza unirii dintre aliajul metalic şi

masa ceramică. Fenomenul este reprezentat de legătura chimica de tip covalent şi anume de

schimburile ionice între oxizi metalici de suprafaţă ai aliajului şi oxizii metalici din compoziţia masei

ceramice.

Masele ceramice folosite în stomatologie se prepară industrial-ceramica fabricată, sau în

laboratorul de tehnică dentară-ceramica preparabilă.

2.2 Ceamica fabricată

Ceramica fabricată este livrată în următorele forme :

Dinţi artificiali pentru proteze acrilice şi corpuri de puncte în formă de casete

Se prezintă în următoarele forme :

- dinţi frontali cu crampoane scurte butonate aurificate folosiţi la protezele acrilice şi la

corpurile de puncte. Sunt retenţionaţi în acrilatul bazei protezei iar la corpul de puncte se

cimenteaza :

- dinţi laterali cu cavitaţi retentive în formă de ciupercuţă .Sunt retenţionaţi de acrilatul şeilor

protetice care pătrunde în cavitaţi.

Dinţi tubulari

Au în interior cavitataţi cilindrice axiale prin care se fixează cu ajutorul cimentului dentar pe

bonturile metalice ale corpului de puncte sau ale protezei parţiale scheletare.

Coroane fizionomice

Sunt coroane de acoperire fizionomice tip Logan şi coroane de substituţie tip Davis folosite în

trecut.

Faţete Steel

Sunt prevăzute cu un tunel retentiv în formă “T” în care culisează o retenţie metalică a corpului

de puncte de care sunt fixate prin cimentare.

Implante ceramice

Sunt prevăzute de dată recentă, bine tolerate de ţesuturi. Tolerarea bună este explicată atât prin

compoziţia lor cât şi prin structura microcavitară în care pătrunde ţesutul osos cicatriceal.

2.3 Ceramica preparabilă

Ceramica preparabilă se prezintă în formă de mase ceramice clasice din care se confecţionează

coroane de acoperire fizionomice de tip Jacket şi mase ceramice moderne folosite în tehnologia

metalo-ceramică.

2.3.1 Copoziţia chimcă

Masele ceramice sunt formate din substanţe de bază şi adausuri

2.3.1.1 Substanţe de bază

- Caolinul este componenta plastică a masei ceramice, adaugat în proporţie de 2-3% şi

reprezentând liantul întregului amestec. Caolinul este o argilă superioară purificată natural şi artificial.

- Cuarţul componentă aplastică a masei ceramice, în proporţie de 10-15% în amestec reprezintă

masa refractară la temperature de ardere. Dilatarea termică a cuarţului compensează contracţia

caolinului la încălzire asigurând rezistenţă la variaţiile de temperatură. Această coponentă contribuie la

luciul masei ceramice.

- Feldspatul este un alumino silicat de K, Na şi Ca . În proporţie de 70-80 % în amestec este

cantitativ elementul principal dintre substanţele de bază . La temperaturi înalte se fluidifică bine

omogenizând amestecul. Contribuie la obţinerea translucidităţii

2.3.1.2 Adaosurile maselor ceramice

- Fondanţii sunt mase de umplutură care se topesc la temperaturi înalte şi umplu spaţiile dintre

particulele substanţelor de bază. Fondanţii cei mai utilizaţi sunt CaCO3 şi Al2O3. Mai este folosit ca

fondant şi boraxul.

- Coloranţii dau posibilitatea obţinerii nuanţelor coloristice variate. Sunt coloranţi minerali

reprezentaţi de oxzi metalici de Fe, Cr, Co, Ir, Ni, Zn, Au, Ti care dau în ordine următoarele

culori :roşu, verde, albastru, negru, cenuşiu, alb, purpuriu şi galben-maro. În compoziţia masei

ceramice neprelucrate sunt incluşi şi coloranţi organici diferiţi în pulberea de dentină şi, 8iamante8e de

smalţ pentru a nu fi confundate în timpul depunerii. În masa oipacă(grund) folosită în tehnologia

metalo-ceramică oxizii de Fe, Sn, Ir şi Au au rolul de a 8iamant legătura dintre metal şi ceramică.

Capitolul III

Arderea masei ceramice

3.Arderea masei ceramice

Arderea masei ceramice se face în cuptoare speciale în următoarea succesiune :

- Arderea gruntului la 960°C timp de 10 minute în condiţii de vacum, urmată de 3 minute, în

aer. În timpul acestei arderi materialul se contractă, sratul având o grosime de 0,25.

- Arderea substanţei de bază (dentină şi smalţ) se face după uscarea în gură a cuptorului timp

de 8-10 minute. Arderea în cuptor începe la temperatura de 900°C, ridicându-se apoi la 960°C

timp de 4-5 minute . Arderea are loc în prezenţa aerului.

- In tehnologia metalo-chimică, înaintea acestor arederi, are loc ardera pentru oxidare în

prezenţa aerului timp de 4-5 minute. Se începe la temperatura de 900°C care creşte cu

37,77°C pe minut pânăla 960°C.

3.1Mecanismul arderii

Masa ceramica se înmoaie la început devenind uniform vâscoasă , apoi sub infuenta

temperaturii se fluidifică. Perioada căreia îi corespund aceste stări fizice se numeşte interval de

înmuiere.

Sub influenţa temperaturii granulele masei ceramice se aglutinează realizându-se o topitura

omogena cu aspect sticlos.

Dupa ardere, masa ceramica se raceste lent , mai intai in gura cuporului, apoi la temperatura

mediului ambiant. Nerspectarea acestui regim de racire face ca masa ceramica sa se fisureze.

3.2Caracteristicile maselor ceramice

Masa ceramică se contractă cu 20-35 % datorită evaporării liantului (apa distilată ), a arderii

adausurilor organice şi răcirii. Contracţia se produce în sensul yonelor cu volum mai mare.

Pentru compensarea contracţiei, masa de dentină şi smalţ se depune în exces.

Pentru evitarea înmagazinarii unor tensiuni interne, se lasă neacoperite zone metalice

din lucrare.

3.3.Rezistenţa mecanică

Rezistenţa mecanică a maselor ceramice este de 417 Brinell fată de 260 Brinell pentru smalţul

dentar, superioară şi pentru aliajele dentare 360 petru Wiron şi 85 pentru aurul 833‰ . Din

cauza acestei durităti de suprafaţă masele ceramice au un efect abraziv atât asupra smalţului

dentar , cât şi asupra aliajelor dentare.

Rezistenţa mecanica la compresiune, îndoire şi rupere este bună . Totuşi nu permite

realizarea unor punţi ceramice de mare întindere .

3.4.Stabilitatea coloristică

Masele ceramice au o stabilitate coloristică ideală datorită coloranţilor minerali , inerţiei

componentelor şi impenetrabilităţii masei arse faţă de diversele componente ale lichidului

bucal. Culoarea, transluciditatea şi luciul permanent fac posibile restaurari protetice

fizionomice foarte reuşite .

3.5.Toleranţa biologică

Fiind inerte faţă de ţesuturi, masele ceramice sunt foarte bine tolerate. Din acest motiv sunt

folosite şi sub forma unor implante intraosoase.

Capitolul IV

Legătura metalo- ceramică

4 Legătura metalo-ceramică

Separarea masei cermice de suportul metalic se face cu multă greutate. Aceasta legatura este

explicată astfel:

4.1.Legătura chimică

Este o legătura de tip covalent realizată între oxizii metalici de suprafaţă ai aliajului şi oxizii

metalici din compoziţia masei ceramice, între care se produc schimburi ionice. Legatura dintre

cele două grupe de oxizi se realizează în momentul fluidificării masei ceramice în procesul de

ardere.

Legatura chimică de tip covalent a fost susţinută de Weinstein apoi de Duckworth şi Nally.

4.2.Legătura fizică

O’Brien şi Ryge susţin că legătura metalo- ceramică este datorată forţelor Van der Valls şi

anume o legătură umedă rezultată din atracţia dintre doi atomi, fără a se stabili legaturi

chimice, deci o atracţie electrostatică.

4.3.Legătura mecanică

Legătura mecanică s-ar realiza datorită unor micro-reliefuri foarte fine aflate pe suprafaţa

suportului metalic, în care se in sinuează masa ceramică fluidificată şi apoi răcită.

Legătura mecanică ar fi favorizată şi de comportamentul volumetric al masei ceramice.

Această legătură este susţinută de Lavine şi Custer.

Retenşiile mecanice pot fi folosite în mod suplimentar.

Capitlul V

Materiale metalice

5. Materiale metalice

Materialele metalice sunt reprezntate de: aliajele de aur, aliajele de aur şi platină , aliajele

paladiu-argint, aliaje pentru lipit, aliaje inoxidabile de Crom-Cobalt-Molibden, aliaje

ionoxidabile de fier Crom-Nichel de tip wipla, aliajeutilizate pentru lucrarile metalo-ceramice

(nobile,seminobile şi inoxidabile) şi în ultima perioada aliajele de bronz (cupru+staniu şi

altele).

5.1. Metale şi aliaje

Metalele sunt elemente chimice caracterizate de următoarele proprietăţi :

-sunt solide la temperatura camerei (cu excepţia mercurului)

-au structură policristalină

-majoritatea au culoarea alb-cenuşie, excepţie Cu şi Au

-sunt bune conducătoare de temperatură şi electricitate

-au proprietăţi mecanice (rezistenţă, duritate,elasticitate)

-au plasticitate specifică, capacitatea de a-şi schimba forma sub acţiuneaforţelor

mecanice exteioare fară a-şi strica integritatea.

- în anumite condiţii, dau naştere la curenţi electrici (cuplu bimetalic-

termoelasticitate)

-împreună cu acizii dau naştere la săruri

-în soluţii ionizează în ioni pozitivi

Aliajele se numesc amestecuri de două sau mai multe elemente dintre care cel puţin unul este

metal.

5.2.Tipuri de aliaje

Când sunt topite împreuna două metale în raport de comportarea unuia faţă de celalat pot să

rezulte mai multe tipuri de aliaje, astfel:

-două metale sunt solubile unul în altul în orice proporţie formand o soluţie perfectă şi

în stare solidă. Toate cristalele formate la racire conţin în aceeaşi proporţie atomi din cele două

metale. Exemplu aliajul de Au şi Cu.

-două metale sunt solubile în stare lichida dar se separa în timpul cristalizării.

Aliajul solid este format din cristale pure ale fiecarui element . În această categorie sunt

cuprinse aliajele eutectice. Exemplul melotul

-două metale formează între ele combinaţii chimice sub denumirea de compuşi

intermetalici. Aliajul devine casant.

-două metale sunt solubile unul în celălalt numai în anumite proporţii, dacă sunt

depăşite, aliajul devine casant

-două metale care nu se pot amesteca în nici o proporţie, nu pot forma aliaje.

Capitolul VI

Metode de laborator pentru cercetarea metalelor şi aliajelor

6. Metode de laborator pentru cercetarea metalelor şi aliajelor

Metalele şi aliajele sunt studiate pentru a se determina proprietaţile fizico-chimice cu ajutorul

următoarelor metode de laborator : metalografia, pirometria şi probe mecanice şi tehnologice

6.1 Metalografia utilizeaza microscopul pentru studierea aspectului metalelor.

Metalul sau aliajul este special preparat, sub forma de suprafaţă plană, fiin prelucrată cu

instrumente şi substanţe abrzive până se obţine luciul, asemănător celui de oglindă. Pentru

evidenţierea conturului fiecarui graunţ de cristalizare este supus acţiunii unui reactiv.

La microscop se evidenţiază :

- forma şi mărimea grăunţelor,

- natura grăunţelor,

- impurităţile

- influenţa acţiunii forţelor exercitate asupra cristalelor,

- influenţa tratamentului termic.

6.2 Pirometria studiază curba temperaturii de topire şi solidificare a unui aliaj.

Metalele, în stare pură, topirea şi solidificarea se obţin la o anumită temperatură,

totdeauna aceeaşi. Aliajele nu au punct de topire ci yona de topire cuprinsa între două

temperaturii extreme. Există aliaje care deşi sunt compuse din mai multe metale se comportă în

timpul răcirii ca un metal pur, cu un punct termic precis de solidificare şi topire.

6.3 Probele mecanice şi tehnologice ale metalelor şi aliajelor

Aceste probe sunt efectuate în laboratoare cu ajutorul unor instrumente şi aparate speciale

pentru a evidenţia caracteristicile metalelor şi aliajelor. Rezultatele obţinute sunt raportate

cifric la sistemul metric, sau sunt comparate cu alte metale sau aliaje.

Rezistenţa la rupere, se constată cu ajutorul unui aparat care dezoltă tracţiuni ce sunt

înregistrate sub formă de diagramă, exprimând rezistenţa în Kg/cm². Metalul studiat este

pregătit special, având denumirea de epruvetă. Dacă metalul nu se alungeşte nu este tenace,

find fragil şi casant.

Duritatea este o probă efectuată în scopul măsurării rezistenţei metalului sau aliajului

faţă de o acţiune mecanică ce tinde să-i deformeze suprafaţa. Această probă se face prin

următoarele metode :

Metoda Brinell, metoda constă în apăsarea unei bile din oţel cu diametrul

cunoscut, timp de 15 secunde, pe suprafaţa materialului de studiat, cu o forţă

cunoscută. Bila produce în metal o depresiune care are profunzime diferită în

funcţie de duritatea acestuia.

Pentru aliajele foarte dure şi extradure bila este înlocută cu un vârf de piramidă pătrată de 16iamante

sau con de 16iamante metoda Vickers, Rockwell.

Duritatea Shore reprezintă cifracare arată înălţimea dela care un ciocan din

oţel foarte dur, de formă şi greutate anumită, cade, şi se izbeşte de suprafaţa

orizontală supusă încercării, fiind aruncat înapoi de aceasta. Această probă

este influenţată de elasticitatea materialului. Cauciucul vulcanizat, pare să

fie după această metodă mai dur decât oţelul.

Rezistenţa la soc se măsoară cu ajutorul unui pendul greu, ce acţionează prin

cădere de la o anumită înălţime, rupând epruveta supusă încercării. Raportul

dintre greutatea pendulului şi înălţimea de la care a acţionat suprafaţa în

secţiune a metalului dă o cifră care reprezintă rezistenţa la şoc.

Ductilitatea este invers proporţional cu duritatea. Este proprietatea fizică a

materialului de a fi tras în fire. Cu cât firul este mai subţire, ductilitatea este

mai mare.

Maleabilitatea este proprietatea unui material, de a putea fi obţinute prin

laminare sau ciocănire folii cât mai subţiri. In laboratorul de tehnică dentară

se efectuează o astfel de prelucrare, pentru obţinerea coroanelor din două

bucăţi şi la cele ştanţe.

Elasticitatea este proprietatea unui material de a se deforma ssub acţiunea

unei forţe iar după încetarea acţiunii să revină la forma iniţială.

Flexibilitatea este proprietatea unui material sub formă de bară, de a se

înconvoia sub acţiunea unei forţe cu acşiunea laterală iar după încetarea

acţiunii să revină la poziţia iniţială. Această calitate este foarte necesară

pentru sârma utilizată la realizarea croşetelor dentare.

Greutatea specifică este raportul care indică pe unitatea de volum cu cât un

metal sau aliaj este mai greu decât apa distilată. Greutatea specifică mare a

unui aliaj dentar determină realizarea unor proteze ce cântaresc mai mult.

Capitolul VII

Forme de prezentare a aliajelor utilizate în protetica dentară

7. Forme de prezentare a aliajelor utilizate în protetica dentară

7.1 Forma de tablă laminată cu grosime de 0,25 – 0,30mm . În această formă sunt

produse aliaje nobile de Au şi aliaje seminobile de Ag – Paladiu, folosite pentru realizarea

inelelor coroanelor din două bucăţi şi a capelor pentru coroanele ştanţate. De asemeni aliajul de

Fier-Crom-Nichel, wipla, este produs sub formă de tablă laminată de 0,25 mm grosime. Pentru

discurile care sunt trase în capele utilizate la confecţionarea coroanelor ştanţate.

Pentru inele ortodontice este produsă tablă de 0,10-0,15 şi de 0,20 mm.

7.2 Forma de sîrma din aliajul de wipla sau din aliajele de Crom-Cobalt cu

diametre foarte diferite, întrebuinţată în multiple scopuri. Astfel cu ajutorul sîrmei cu diametrul

de 0,20mm se măsoară perimetrul bonturilor dentare şi se efectuează diverse ligaturi .

Sîrma cu diametrul de 0,6-0,8mm este folosită pentru croşetele dentare, ale protezelor parţiale.

Din sîrma cu diametrul de 1-1,5mm aste folosită pentru confecţionarea atelelor, a barelor şi a

pivoturilor coroanelor de substituţie provizorii.

7.3 Blocuri, pastile, granule, sau tablă laminată cu dimensiuni mai groase, produse

din toate tipurile de aliaje în scopul utilizării pentru turnare.

Aliaje pentru lipit, necesare solidalizării elementelor constitutive ale protezelor fixe (punţilor)

se prezintă fie sub formă de tablă, fie sub formă de sîrmă, fie chiar sub formă dfe pulbere.

7.4 Metode de prelucrare

În laboratorul de tehnică dentară aliajele pot fi prelucrate prin urmatoarele metode :

Prelucrarea la temperatura de 20° (la rece) astfel se efectuează , laminarea, ciocănirea,

înfoierea, trefilarea, ambutisarea, ştanţarea, presarea.

Prelucrarea la temperatura peste 100° (la cald) astfel se efectuează : topirea-turnarea şi topirea-

lipirea, tratamentele termice.

Capitolul VIII

Prelucrarea metalelor şi aliajelor la diferite temperaturi

8. Prelucrarea metalelor şi aliajelor la temperaturi diferite

8.1 Prelucrarea la temperaturi reduse

Prelucrarea la temperatura de 20° (la rece) determină în structura cristalină a aliajului,

modificari diferite, manifestate prin : micşorarea distanţei dintre atomi i cristalelor, mărirea

acestor distanţe sau prin deformarea cristalelor, obţinandu-se cristale alungite, aplatizate, sau

fragmentate. În urma fragmentării cristalele prin prelucrare la rece, aliajul devine mai puţin

flexibil şi maleabil.

În practică această modificare este denumită ‚’’întărire’’ sau ‚’’ecruisare’’.

8.1.1 Laminarea este un procedeu tehnologic de obţinere a foilor de tablă prin

trecerea între doi cilindri a unei bare metalice cu o temperatură joasă sau ridicată. În

laboratorul de tehincă dentară există posibilitatea laminarii foilor de tablă, în scopul reducerii

grosimii, dacă există un astfel de aparat ‚’’laminor’’.

8.1.2 Trefilarea este procedeul tehnologic de obţinere a firelor din diferite aliaje. În

laboratorul de tehinică dentară în prezent nu se practică această operaţiune. În trecut exista o

filieră cu ajutorul căreia se obţineau sîrme cu diametre diferite.

8.1.3 Ambutisarea este procedeul tehnologic prin care discul din tablă este

transformat într-o capă metalică asemănatoare unui degetar cilindric.

8.1.4 Ştanţarea este procedeul prin care unei cape metalice i se dă o formă anatomică

asemănătoare coroanei dentare.

8.2 Prelucrarea la temperaturi ridicate (peste 100°)

8.2.1 Topirea-turnarea. O mare parte din protezele de aliaje metalice se realizează

prin procedeul tehnologic de topire-turnare. Aliajul este supus acţiunii unor temperaturi

ridicate cuprinse între 1000-1500° C . Din starea solidă, aliajul se transformă în stare fluidă, ce

poate curge, pătrunzînd în cavitatea tiparului.

În laboratorul de tehnică dentară, sunt folosite şi aliaje uşor fuzibile care au punctul de topire în

jurul temperaturii de 100° C.

Exemplu melotul utilizat în procedeul ştanţarii.

8.2.2 Topirea-lipirea. Sudura este utilizată pentru solidalizarea extremităţilor inelului

de aur la coroana din două bucăţi sau pentru solidalizarea provizorie a punţilor din wipla în

scopul lipirii. În prezent este mai rar întrebuinţată datorită tehnicii foarte dificile şi a pericolului

de ase deteriora prin topire întreaga piesă.

8.2.3 Lipirea. Solidarizarea părţilor componente ale protezelor fixe este obţinută cu

ajutorul unor aliaje speciale pentru lipit. Aceste aliaje cunoscute sub numele de ‚’’lot’’ au

compoziţia fizico-chimică dependentă de compoziţia pieselor ce necesită solidarizarea. Astfel

există aliaje pentru lipit:

-protezele realiyate din aliajele aurului;

- protezele realizate din aliajele de Crom-Cobalt-Molibden;

- protezele realizate din aliajele de Fier-Crom-Nichel (wipla);

Toate aliajele pentru lipit indiferent ce tip de aliaj solidarizează, conţin în compoziţia lor Ag,

Cu, St, Cd. Aceste aliaje au punctul de topire mai coborât cu 50-100°C faţă de punctul de

topire al aliajelor din care sunt realizate piesele proteticece necesită solidarizarea.

O altă caracteristică este fluiditatea foarte mare, ce favorizează curgerea între suprafeţele de

lipit.

8.3 Tratamentele termice de prelucrare la cald

Întimpul desfaşurarii procedeelor tehnologice de prelucrare la cald sau la rece a aliajelor în

structura fizică se produc modificări, reprezentate de fragmentarea cristalelor sau de

deformarea lor. Astfel apar aliaje neomogene sau neuniforme.

Aliajul neomogen, apare când fiecare cristal nu conţine acelaţi numar de atomi ai diferitelor

metale care compun aliajul.

Aliajul este neuniform când mărimea cristalelor nu este aceeaşi.

Aliajele neomogene şi neuniforme îşi pierd o parte din calităţile fizico-mecanice.

Pentru a se obţine caracteristicile aliajului respectiv, maleabilitate, elasticitatea, sunt necesare

efectuarea tratamentelor termice.

Prin tratamente termice se înţelege operaţiunea de încălzire a unei proteze metalice, la anumită

temperatură, un anumit timp după care urmează răcirea lentă sau bruscă, specifică fiecaărui

aliaj.

Capitolul IX

Aliaje nobile

9. Aliaje nobile

Aceste aliaje conţin în principal aur.

Aurul este un element ce face din grupa metalelor nobile, împreuna Pl, Pa, Ir, Ra, Rt, Os.

9.1 Caracteristicile Fizico-Chimice

Este uşor de prelucrat, fiind maleabil şi ductil. Nu se oxidează, şi este foarte rezistent

faţă de acţiunea celor mai puternici aiczi şi baze. Numai un amestec constituit din trei parţi

acidul clorhidric şi o parte acid azotic, apă regală, îl dizolvă.

Greutatea sprecifică este de 19,3.

Aurul, este un metal cu o duritate foarte scazută ceea ce nu-l recomandă să fie utilizat pentru

realizarea protezelor. Este un aliat cu alte metale, Ag , Cu, Pl, Ir, Pa-Ni pentru a-i îmbunaătaăşi

calităţile fizico-mecanice. Aliajele de aur întrebuinţate în stomatologie prezintă în compoziţie

procente variate de aur pur, în raport cu calităţile mecanice ce se cer aliajului, pentru un anumit

tip de lucrare protetică.Cantitatea de aur conţinută într-un aliaj se numeşte “Titlu” şi s-a

exprimat internaţional în două sisteme de referinţă, în carate, şi în grame la mie. Sistemul de

referinţă, ce exprimă titlul în carate notează aurul pur (100%) cu 24 de carate. Acest sistem

folosit în marcarea bijuteriilor, fiind greoi în calcul, s-a adoptat sistemul de apreciere al

cantităţii de aur dint-un aliaj în grame la 1000. Aur pur fiind cu titlul de 1000‰.

Între cele două sisteme de referiţă este posibilă o legătură, simplă, aşa cum rezultă din

următorul tabel :

Titlul în carate Titlul în grame la 1000

24 cararte 1000

22 carate 916

20 carate 833

18 carate 750

16 carate 666

14 carate 585

8 carate 333

În stomatologie, aliajul de aur este întrebuinţat deoarece rezistă foarte bine acţiunii

corozive a mediului bucal, se prelucrează încât rezultă proteze dentare cu o precizie de neegalat

de către alte aliaje.

Argintul este un element ce face parte ce face parte din grupa metalelor seminobile, este uşor

de prelucrat fiind maleabil şi deosebit de ductil.

Prezintă o mare afinitate pentru produşii sulfuroşi schimbându-şi aspectul- pierde luciul

devenind mai mat şi se înegraşte.

În stare fluidă absoarbe cu uşurinţă gaze în special oxigenul pe care le eliberează în starea de

solidificare, rezultând astfel turnături poroase.

Punctul de topire este de 1071,66°C. Greutatea specifică este de numai 10,5 mult mai uşor

decât aurul. Argintul se poate alia cu aurul în proporţie dar îi modifică culoarea, devenind mai

deschis până la alb în funcţie de procentul din compoziţia aliajului. În aliajele nobile este inclus

în proporţie de 10-14%.

Argintul în aliajul de aur măreşte duritatea şi rezistenţa la abraziune.

Cuprul este un element ce se include în aliajele de aur pentru a le îmbunătăţii calităţile.

Caracteristicile fizico-chimice: este mai dur şi mai rezistent la abraziune şi la înconvoiere decât

aurul. Punctul de topire este de 1082°C. Greutatea specifică este mai mică decât a argintului

fiind de 8,9.

Pentru aliajele folosite în stomatologie intră în aceeaşi proporţie ca şi argintul. În aceste aliaje

reduce foarte puţin maleabilitatea şi ductibilitatea aliajului. Cuprul fiind intens colorat, roşiatic,

imprimă aliajul acest aspect cromatic cu cât procentul creşte într-un aliaj de aur.

Iridiul este un element care face parte tot din grupa metalelor nobile.

Caracteristicile fizico-chimice: are culoare asemănătoare cu a argintului. Este foarte dur,

rezistent la rupere. Este casant. Rezistă la acţiunea acizilor şi bazelor foarte puternice, inclusiv

apei regale. Greutatea specifică este de 22,4.

În aliajul dentar se aliază până la un procent de 25% rezultând aliaje extrem de rezistente la

deformare, la înconvoiere. Fiind utilizate pentru turnarea pivoturilor rediculare, ale coroanelor

de substituţie aliajul de aur cu iridiul se caracterizează prinr-o structură cristalină deosebit de

fină.

9.2 Tipuri de aliaje de aur

Aliajul de aur 916%= 22 carate

Compoziţia fizico- chimică, 916 grame sunt reprezentate de aurul pur diferenţă până la 1000

grame adică 84 grame, este completat de argint şi cupru, în general în proporţii egale. Dacă se

modifică proporţia în favoarea cuprului aliajul este mai dur şi prezintă o culoare mai roşie,

dacă procentul de argint este mai mare aliajul are o duritate mai scăzută şi culoarea mai puţin

intensă.

Aliajul de aur 916% este cel mai amleabil dintre toate aliajele aurului, pentru această

proprietate este utilizat în scopul realizării următoarelor micro proteze: încrustaţii intratisulare,

inelul coroanei din două bucăţi şi coroanei turnate. Marginile încrutaţiilor se pot brunisa iar

inelul se poate modela să se obţină forma feţelor laterale asemanătoare coroanei naturale a

dinţilor.

Aliajul de aur 833%=20 carate

Compoziţia fizico- chimică, la 1000 de grame 833 grame sunt reprezentate de aur pur, iar restul

de 167 de grame sunt completate cu cupru şi argint.

Acest aliaj are în structură procentul de cupru mai mare decât procentul de argint. Cuprul

conferă aliajului o duritate mai mare decât rezistenţa la abraziune, şi totodată rezistenşa la

rupere.

Pentru aceste calităţi este folosit la confecţionarea corpurilor de punte şi a elementelor de

agregare reprezentate de coroanele turnate, de asemeni se realizează capacele coroanelor din

două bucăţi.

Aliajul de aur pentru metalo- ceramică

Dacă procentul de platină depăşeşte 15% şi se adaugă paladiul 4% şi iridiul, aliajul de aur

dobândeşte noi caracteristici, fiind recomandat pentru realizarea componentei metalice a

protezelor metalo-ceramice. Mai conţine procente de metale nobile: fier, zinc, şi staniu care

formează oxizi de aderenţă pe suprafaţa aliajului determinând fixarea masei ceramice care

conţine în compoziţie oxizii aceloraşi metale.

Dintre aliajele de aur pentru metalo- ceramică cele mai cunoscute sunt: Degudent, Herador,

Ceramco 1 gold, meingold, şi Micro-Bond.

Aliajele pentru lipit sau lotul

Componentele unei proteze dentare, cum sunt la punţi elementele de agregare şi corpul de punte şi la

protezele scheletizate unele elemernte de stabilizare sunt solidarizate între ele cu ajutorul unui aliaj

special pentru lipit.

Capitolul X

Protecţia aliajelor nobile şi seminobile la topire şi turnare

10.Protecţia aliajelor nobile şi seminobile la topire şi turnare

Aliajele în stare topită, au afinitaet faţă de oxigen şi de gaze în general, cu care se combină şi

formează noi compuşi. Caracteristicile acestor noi compuşi fizico-mecanici sunt inferioare

aliajelor pure. Pentru a nu se produce aceste fenomene de oxidare sau de saturare cu gaze, sunt

utilizate medii de protecţie sau substanţe ce sunt cunoscute în literatura de specialitate sub

numele de fluxuri.

10.1 Mediile de protecţie

Mediile de protecţie sunt reprezentate de gazele inerte argon , heliu, azotul tehnic şi hidrogenul

tehnic.

Argonul şi heliul sunt gaze inerte, nu reacţionează intre ele şi nici cu elemente chimice. Nu

difuzează în metale şi aliaje. Se recomandă să se utilizeze pentru protecţia contra oxidării. Mai

pot fi folosite la topirea şi turnarea aliajelor de aur şi cupru, de aur şi nichel.

Boraxul sub formă de bucăţi se obţine prin încălzirea boraxului hidratat, cu o temperatură de

topire de 741°. Boraxul are o densitate mică şi o temperatură de topire mult mai mică decât a

oxizilor din aliajele topite.

Manganul în amestec cu boraxul, în raport de ½ este folosit pentru protecţia contra oxidării la

topirea şi turnarea aliajelor de lipit care conţin argint, aur, cupru şi zinc.

Capitolul XI

Tratamentul termic pentru aliajele nobile şi seminobile

11. Tratamentul termic pentru aliajele nobile şi seminobile

Aliajele nibile şi seminobile utilizate în scopul obţineriii protezelor dentare sunt

prelucrate la cald sau la rece. Aceste aliaje se pot dezomogeniza cauzele fiind reprezentate de

prepararea necorspunzătoare a produsului, sau de acţiunea prelucrărilor la care a fost supus. Pe

suprafaţa realizate din aliaje dezomogenizate apar insule de cupru sau de argint, care în mediul bucal

se corodează. Zona după suprafaţa supusă coroziunii se modifică cromatic, deşi în totalitate aliajul

conţine procentele elementelor nobile şi seminobile prevăzute în reţeaua de fabricaţie. Pentru

prevenirea acestui fenomen, care dacă apare impune înlocuirea lucrării protetice şi pentru

îmbunătăţirea caracteristicilor fizico- chimice, înainte de lustruire, piesele trebuie să fie supuse

tratamentului termic.

Tratamentul termic nu se aplică lucrărilor protetice realizate din aur916%. Tratamentul

termic constă în încălzirea şi răcirea dirijată şi atent controlată. Prin tratament termic în structura

aliajului se produce o re cristalizare, cu o altă repartizare a atomilor ceea ce determină obţinerea celor

mai favorabile calităţi fizico- chimice.

În funcţie de tratamentul termic la care este supus un aliaj nobil sau seminobil, poate să

devină goarte maleabil şi ductil dau foarte dur, rezistent la deformare. Tratamentul termic efectuat în

scopul obţinerii unui aliaj maleabil şi ductil se numeşte recocere, iar cel aplicat pentru mărirea

rezistenţei la deformare, de durificare, se cheamă’întărire’.

În general, pentru aliajele de aur tratamentul termic se desfăşoară astfel: recoacere pentru

obşinerea maleabilităţii şi întărire pentru obţinerea ducţilităţii.

Capitolul XII

Proprietăţile fizico- chimice ale aliajelor de aur

12. Proprietaţi fizico- chimice ale aliajelor de aur

1. – protezte unidentare, punţi, proteze parţiale, placa protezei totale.

2. – curgerea cu uşurinţă în tipare, coroane turnate cu grosimea dirijată.

3. – mare exactitate 1-1,2%

4. – rezistente faţă de acţiunea corozivă a acizilor şi bazelor ţ

5. – reutilizare, recuperare în urma uni rafinării.

12.1 Incidente şi accidente posibile, ce apar în urma prelucrării aliajelor nobile

1. modificarea aspectului cromatic

2. dezomogenizarea aliajului în timpul turnării, răcirii, lipsei de tratament termic.

3. oxidarea aliajului în timpul topirii

4. supraîncălzirea tiparului

Capitolul XIII

Aliaje seminobile

13. Aliajele seminobile

Reprezintă o categorie de aliaje, cu un preţ de cost redus, creat în scopul înlocuirii aliajelor

nobile, în mod avantajos.

Proprietăţile fizico- chimice sunt asemănătoare aliajelor de aur, ceea ce recomandă să fie

utilizate în confecţionarea diverselor lucrări protetice fixe.

În compoziţia chimică intră un număr mare de elemente, dar două sunt principale: Paladiul

şi Argintul.

Paladiul este un element nobil, din grupa aurului şi platinei. Are greutatea specifică mică

12,2. Punctul de topire însă este ridicat 1549°C. În stare lichidă are un grad de vâscozitate crescut, ce

nu-i favorizează curgerea în tipare cu dimensiune redusă. Este utilizat în proporţie de 25% pentru

obţinerea aliajelor împreună cu argintul. Are rol de protecţie, contra acţiunii produşilor sulfuroşi din

cavitatea bucală.

Argintul intră în aliaj ca al doilea element de bază. Are caracteristici fizoce suficiente

pentru utilizarea în scopul protezelor, dar caracteristicile chimice nu sunt favorabile, are mare afinitate

faţă de sulf şi de compuşii lui din mediul bucal.

Din combinarea argintului în proporţie de 65% cu paladiul, rezultă un aliaj cu proprietăţi

fizico- tehnice superioare, proprietăţi negative ale fiecărui element.Paladiul în aliaj protejează argintul

numai până la temperatura de 200°.

13.1 Caracteristici fizico- chimice

rezistenţă la coroziune, fiind tolerate în mediul bucal.

Rezistenţă la rupere la abraziune şi la deformare

Se topesc la temperaturii de peste 1000°

Au vâscozitate mai mare decât aliajele aurului

Se poate dezomogeniza

Sunt sensibile faţă de produşii sulfului

Aspectul cromatic este gri- argintiu

Greutatea specifică a aliajelor seminobile este mai mică

Capitolul XIV

Aliaje inoxidabile

14. Aliaje inoxidabile

Sunt aliaje nenobile intrate în practica dentară datorită preţului de cost redus şi a caracteristicilor

fizico- chimice.

14.1 Aliaje de wipla

În co,poziţia acestor aliaje intră fierul în procent de 70-72%. Sunt denumite oţeluri, fiindcă au un

procent de carbon până la 2%. Aliajele de fier şi carbon în aceste proporţii formează soluţii solide,

perfect omogene, sunt cunoscute sub numele de aliaje austenitice.

Fierul, are punctul de topire de 1539°C, duritate Brinell 55kg/mm². Prezintă 4 stări alotropice cu

structuri şi proprietăţi deosebite. Aliajele folosite în stomatologie comţin fierul gama. Oţelul austenitic

rezultat din combinaţia fierului şi carbonului nu este inoxidabil. Pentru a fi transformat în oţel

inoxidabil se adaugă în anumite procente cromul 18% şi nichelul 8%. Pentru a împiedica formarea

carburii de fier şi crom se adaugă aliajului microprocente de mangan, molibde, siliciu, tantal, titan, cu

rol să fixeze carbonul în aliaj. Cromul conferă aliajului rezistenţă faţă de acţiunea agenţilor oxidanţi,

totodată îi măreşte maleabilitatea, ductilitatea şi rezistenţa mecanică. Cromul şi nichelul stabilizează

structura austenitică a aliajului.

Aliajul utilizat în stomatologie este cunoscut sub numele de wipla, “Wie Platin” din limba germană,

are culoarea asemănătoare platinei.

14.2 Caracteristici fizico- chimice

Culoarea este gri-argintie

Duritatea este de 160kg/mm²

Intervalul de topire este între 1375-1420°C

Are luciul rezistent în mediul bucal

Rezistenţă la acţiunea corozivă a mediului bucal

Vâscozitatea este crescută

Tratamentul termic constă în reîncălzirea piesei la 1000-1100°C, urmată de răcirea bruscă

Coeficientul de contracţie este mai mare de ,5%

Capitolu XV

Aliaje de crom- cobalt

15. Aliaje de crom- cobalt

Aceste aliaje sunt superioare aliajelor inoxidabile de wipla. Sunt combinaţii complexe, în compoziţia

cărora intră multiple elemente: Crom- Cobalt, Nichel, Molibden, Sliciu, Carbon, Magneziu, Aluminiu.

Procentul cel mai mare este reprezentat de crom 15-30% şi de cobalt de la 1-64%. Pentru fiecare

produs există o anumită reţetă de fabricaţie, ţinută secret.

Cromul este un metal alb, mai dur decât fierul. Cu punct de topire 1876°C şi greutate specifică 7,1 este

sensibil la acţiunea acidului clorhidric şi sulfuric. În procent de peste 12 % conferă alajelor pasivitate

faţă de acţiunea oxigenului. Este conţinut în aliaj în proporţie de 15-30%.

Cobaltul este un metal cu aspect cromatic asemănător argintului, are duritaet mai mare decât a fierului

şi a nichelului. În combinaţii, conferă alijului duritatea ridicată şi stabilitatea chimică protejâdu-l faţă

de acţiunea acizilor sau a bazelor. Punctul de topire este de 1481°C, greutate aspecifică de 8,9 în aliaj

în proporţie de 1 până la 64%.

15.1 Caracteristici fizico- chimce

Greutate specifică mică

Sunt inoxidabile

Temperatura de topire de 1300-1500°C,

Sunt greu de prelucrat prin şlefuire

Vâscozitate mică

Cristalizează omogen cu o structură austentică

Luciul foarte rezistent

Capitolul XVI

Aliajele de bronz

16. Aliajele de bronz

În dorinţa de a obţine noi aliaje ieftine şi care să dea turnături de precizie, practica stomatologică a

adoptat un aliaj din grupa bronzurilor.

Fără a fi cunoscut foarte bine, proprietăţile chimice şi comportamentul în mediul bucal, aceste aliaje au

fost introduse în tehnologia microprotezelor şi punţilor dentare datorită faptului că se pot prelucra la

cald şi la rece.

În compoziţia acestor aliaje intră şi cuprul, staniul, aluminiul, nichelul şi alte elemente.

În ţara noastră s-a realizat aliajul numit GAUDENT.

Capitolul XVII

Concluzii

17. Concluzii

Materialele metalice de confecţionat proteze sunt reprezentate de aliaje care au următorele

carecteristici generale:

Aspectul cromatic este de gri- argintiu pentru aliajele seminobile şi inoxidabile şi galben pentru

cele din aur şi bronz.

Duritate necesară solicitării mecanice

Rezistente faţă de agenţii fizico- chimici

Au punctul de topire cuprins între 1060-1400°C

În stare fluidă au o vâscozitate mică

În timpul topirii să nu absoarbă gazele ce iau naştere

Au o structură omogenă şi uniformă

Se pot prelucra la cald şi la rece etc.

Bibliografie

Materiale folosite în tehnologia protezelor dentare , Dr Ion Rândaşu, Dr

Vasile Donciu, Dr dumitru David

Revista de fizică şi chimie, aprilie-mai 2006 Societatea de ştiinţe fizice şi

chimice din România

Manual de tehnică dentară- Aplicţii Gheorghe Pardu, Rodica Ion

Tehnica detară 2006, Alexe Dumitru, Apopei Traşcă

Revista Tehnica dentară, Societate de ştiinţe din Constanţa