CHESTIUNEA PREJUDICIALĂ

ÎN DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Cuprins:

Capitolul I. Chestiunea prejudicială- noţiuni introductive.................................................................................3

Capitolul II. Formularea cererii de instanţa naţională pentru pronunţarea asupra unei chestiuni

prejudiciale..............................................................................................................................................................6

II.1. Organul competent să formuleze cererea......................................................................................................6

II.2. Existenţa unui litigiu pe rolul instanţei naţionale..........................................................................................7

II.3. Necesitatea şi pertinenţa întrebărilor.............................................................................................................8

II.4. Conţinutul şi forma cererii............................................................................................................................9

Capitolul III. Soluţionarea cererii de către Curtea de Justiţie şi efectele chestiunii prejudiciale soluţionate

asupra litigiului naţional......................................................................................................................................11

III.1. Procedura în faţa Curţii de Justiţie.............................................................................................................11

III.2. Soluţiile ce pot fi pronunţate într-o chestiune prejudicială........................................................................12

III.3. Efectele chetiunii prejudiciale şi soluţionarea litigiului naţional...............................................................13

Capitolul IV. Concluzii.........................................................................................................................................15

Bibliografie............................................................................................................................................................16

Chestiunea prejudicială în dreptul Uniunii Europene

Capitolul I. Chestiunea prejudicială- noţiuni introductive

2

În mai bine de cincizeci de ani de când funcţionează această formă hibridă de organizaţie

internaţională, judecătorii confruntaţi cu probleme de aplicare a Tratatului CE şi a legislaţiei adoptate la

nivel comunitar (şi mai târziu unional) s-au prevalat în cursul judecăţii de posibilitatea de a solicita

ajutorul Curţii de Justiţie pentru a lămuri aceste probleme, a căror dezlegare le era necesară pentru a

soluţiona litigiul dedus judecăţii cauzei lor.

De la litigii simple şi cu o miză redusă, până la cele mai complexe, prin cele peste 6000 de

răspunsuri trimise înapoi judecătorilor naţionali, Curtea a contribuit semnificativ la încorporarea

intereselor comune unionale de către sistemele de drept naţionale.

De-a lungul anilor, Curtea a parcurs neobosit Tratatul CE din scoarţă în scoarţă, extrăgând

semnificaţii care nu s-au dovedit întotdeauna populare, dar care corespundeau cu „une certaine idée de

l’Europe” cu care primii nouă judecători au pornit la drum. Pe de altă parte, şi instanţele naţionale au

fost dispuse să colaboreze şi să folosească procedura pusă la dispoziţie de către Tratat. Din punct de

vedere al condiţiilor legale care circumscriu folosirea acestei proceduri, se constată că ea se află la

îndemână instanţelor judecătoreşti.

Chestiunea prejudicială a fost definită de doctrină ca fiind o procedură prin care, în cursul unui

litigiu aflat pe rolul unui organ cu atribuţii jurisdicţionale al unui stat membru al Uniunii Europene, ca

urmare a sesizării formulate (la cererea participanţilor la proces sau din oficiu) de către organul

jurisdicţional, Curtea de Justiţie pronunţă o hotărâre preliminară, obligatorie pentru organul

jurisdicţional de trimitere, prin care dezleagă o problemă de interpretare a dreptului Uniunii, dezlegare

necesară organului jurisdicţional pentru soluţionarea litigiului.1

Procedura hotărârii preliminare reprezintă astfel procedura prin care, pe cale necontencioasă,

instanţele din statele membre ale Uniunii Europene cooperează direct cu Curtea de Justiţie, în vederea

interpretării elementelor dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea letigiilor pe care

sunt chemate să le rezolve. Procedura urmăreşte două scopuri: asigurarea uniformităţii aplicării

dreptului comunitar pe întreg teritoriul UE şi protecţia judiciară a drepturilor justiţiabililor, pe cale

indirectă.2

Astfel, orice slăbire, chiar potenţială, a aplicării şi interpretării uniforme a dreptului Uniunii este

de natură să dea naştere la distorsiuni ale concurenţei şi discriminări între operatorii economici, ceea ce

pune în pericol egalitatea de şanse. Această sarcină este îndeplinită de Curte prin răspunsurile la

întrebările formulate de instanţele naţionale.

1 Beatrice Andreşan- Grigoroiu, Procedura hotărârilor preliminare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 352 Adina Vlăşceanu, Tudorel Ştefan, Alina Nicoleta Vlăşceanu, Procedura hotărârii preliminare- Culegere de hotărâri, p. 6

3

De asemenea, procedura serveşte şi drepturilor persoanelor fizice sau juridice, într-o

perspectivă mai largă, prin îndrumările Curţii adresate instanţelor naţionale în aplicarea dreptului

Uniunii.

Este important de precizat că, în această procedură, Curtea nu dă dreptate unei părţi sau alteia.

Deşi, în prezent, părţile din litigiile naţionale au dobândit cel mai important rol pentru respectarea şi

aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, procedura exclude iniţiativa părţilor, care sunt doar invitate la

audieri în faţa Cuţii.

Prin intermediul chestiunii prejudiciale, Curtea are o „vedere panoramică” asupra Uniunii, ce

conduce şi la o cunoaştere detaliată a exercitării de către instanţele naţionale a calităţii de „judecător

comunitar”.3 Aceasta deoarece este în sarcina instanţei naţionale să evalueze relevanţa dreptului

Uniunii Europene pentru soluţionarea litigiului aflat pe rolul său, judecătorul naţional fiind cel care

decide dacă o trimitere este necesară şi care va fi conţinutul întrebărilor ce vor fi adresate.

Privitor la natura chestiunii prejudiciale, aceasta este considerată a fi un incident procedural,

putând interveni numai în condiţiile în care instanţa naţională este sesizată cu soluţionarea unei pricini.

Părţile din litigiul cu care este investită instanţa naţională nu au un drept de a trimite întrebări

preliminare la Curtea de Justiţie, ci au numai dreptul de a solicita instanţei, dacă aceasta apreciază că îi

este necesar pentru dezlegarea pricinii, să trimită întrebări preliminare.

În ceea ce priveşte sediul materiei, Tratatul de la Lisabona a desfiinţat structura pe piloni şi a

abrogat articolele 68 TCE şi 35 TUE, cu consecinţa că de la 1 decembrie 2009 există doar o singură

prevedere care reglementează chestiunea prejudicială. Astfel, toate trimiterile preliminare sunt

efectuate de instanţele naţionale în baza articolului 267 TFUE, text uşor schimbat faţă de fostul articol

234 TCE. Dacă anterior existau trei reglementări distincte şi anume dispoziţia comună- articolul 234

TCE, dispoziţia specială în domeniul vizeor, azilului, imigraţiei şi alte politici ce ţineau de libera

circulaţie a persoanelor- articolul 68 TCE, respectiv articolul 35 pentru unele acte adoptate privind

cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală, în prezent observăm reducerea acestora la una

singură.

După cum se poate observa, nu există modificări în ceea ce priveşte tipurile de trimiteri- ele

rămân aceleaşi, în interpretare şi în validitate.

Procesul de obţinere a unei hotărâri prelimnare de la Curtea de Justiţie cuprinde invariabil trei

etape distincte:

3 Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 734

1. Etapa derulată în faţa instanţei naţionale învestită cu soluţionarea unui litigiu, în care se

decide formularea cererii pentru pronunţarea hotărârii preliminare şi se trimite la Curte;

2. Etapa derulată în faţa Curţii de soluţionare a cererii de către Curte prin hotărâre preliminară

sau ordonanţă motivată;

3. Etapa derulată din nou în faţa instanţei naţionale de soluţionare a litigiului după primirea

răspunsului Curţii;

Modul în care se desfăşoară aceste etape este reglementat în Statutul Curţii şi Regulamentul său

de procedură. De asemenea, o serie de documente elaborate în timp de Curte, fără forţă obligatorie, pot

fi folosite cu titlu de orientări cu privire la oportunitatea efectuării unei trimiteri preliminare, precum şi

modul de redactare a cererii. Dintre acestea amintim „Nota de informare cu privire la efectuarea

trimiterilor preliminare de către instanţele naţionale”, respectiv „Ghidul destinat reprezentanţilor

parţilor”, elaborat în ianuarie 2007.

Capitolul II. Formularea cererii de instanţa naţională pentru pronunţarea asupra unei chestiuni prejudiciale

II.1. Organul competent să formuleze cererea

Organul competent să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare este un

organ stabilit pe teritoriul unui stat membru şi care aparţine acestuia, instituit prin lege, permanent şi

5

independent, care este competent potrivit legii să pronunţe o decizie cu caracter jurisdicţional

obligatorie pentru părţi, în cadrul unei proceduri contradictorii în care sunt aplicate reguli de drept. 4

Analiza Curţii referitoare la admisibilitatea cererii din punct de vedere al competenţei organului

de trimitere porneşte de la enunţarea definiţiei anterioare, dar nu este urmată întotdeauna de o analiză

sistematică a fiecărui criteriu. De cele mai multe ori, Curtea abordează exclusiv criterii contencioase

pentru participanţii la procedură. Uneori, Curtea va ridica din oficiu chestiunea necompetenţei

organului de trimitere ca „instanţă” în sensul articolului 267 TFUE. Două hotărâri sunt îndeosebi citate

de Curte când trebuie să decidă dacă un organism îndeplineşte condiţiile menţionate: Vaassen5 când

Curtea a fost prima dată confruntată cu problema admisibilităţii unei cereri preliminare provenite de la

o entitate cu atribuţii jurisdicţionale aflate în afara puterii judecătoreşti, şi Dorsch Consult 6, pronunţată

după 30 de ani de experienţă.

Nu este necesar ca toate criteriile menţionate să fie îndeplinite pentru ca organismul să fie

considerat o instanţă, întrucât ele constituie mai mult un mijloc de orientare pentru Curtea de Justiţie

Europeană decât o definiţie exhaustivă. Având în vedere criteriile ce trebuie luate în considerare, un

organism poate fi considerat o instanţă în ceea ce priveşte anumite competenţe sau nu, atunci când e

vorba de altele. Spre exemplu, în cauza Dorsch Consult comitetul unei asociaţii profesionale

(Comitetul de Apel pentru medicina generală din Olanda) a fost considerat instanţă deoarece decizia

dată de acest organism, după o procedură adversială, era definitivă într-o problemă care privea

aplicarea dreputlui comunitar la momentul respectiv (înregistrarea medicilor genralişti care au obţinut o

diplomă în alt stat membru, în acest caz Belgia), împotriva căreia nu exista o cale de atatc în sistemul

judiciar olandez.

Totodată, Curtea a stabilit că indiferent de urgenţa sau forma procedurii în faţa instanţelor

naţionale, dreptul acestora de a introduce acţiune preliminară nu poate fi restrâns.

Părţile implicate în litigiu naţional nu au dreptul să se adreseze direct pentru Curţii pentru a

solicita o hotărâre preliminară. Dacă părţile ar beneficia de această posibilitate, aceasta ar avea ca

efecte limitarea competenţelor şi independeţei instanţei la nivel naţional. În mod similar, exercitarea

acestor competenţe de către instanţă la nivel naţional nu poate fi împiedicată prin acorduri încheiate

între persoanele fizice în încercarea de a determina instanţa naţională să solicite o hotărâre preliminară,

deposedând-o de exercitarea în mod independent a rolului conferit de Tratat.

4 Beatrice Andreşan- Grigoroiu, op. cit.,p. 72 5 Hot. din 31 iunie 1966, Vaassen- Göbbels, cauza 61/656 Hot. din 17 septembrie 1997, Dorsch Consult, cauza c-54/96

6

În concluzie, acţiunea preliminară poate fi introdusă numai de o „instanţă judecătorească”

înţeleasă ca o entitate independentă, nesubordonată, înfiinţată pentru tranşarea unor litigii şi numai în

vederea luării unei hotărâri judecătoreşti.7

II.2. Existenţa unui litigiu pe rolul instanţei naţionale

Premisa folosirii procedurii preliminare este existenţa unui litigiu, indiferent de ramura de drept

în care s-ar încadra, în derulare în faţa unei instanţe naţionale. Curtea trebuie sa verifice dacă litigiul în

speţă este autentic, şi nu artificial creat de părţi.

În situaţia în care, după examinarea diverselor circumstanţe de fapt, este foarte evident că

litigiul dintre părţi nu este real, ci a fost creat artificial în scopul provocării unei trimiteri preliminare,

Curtea nu se consideră competentă să se pronunţe şi va respinge cererea. Un exemplu de această

situaţia îl reprezintă cauza Foglia8 în care părţile din acţiunea principală vizau obţinerea unei

condamnări a regimului fiscal francez al vinurilor licoroase prin intermediul unei proceduri în faţa unei

instanţe italiene între două părţi private care sunt de acord cu rezultatul care trebuie atins şi care au

inclus în contractul lor o clauză cu scopul de a determina instanţa italiană să se pronunţe asupra acestui

aspect.

Decizia privind etapa din proces în care se poate trimitere o cerere de hotărâre preliminară

depinde numai de instanţa naţională, care este singura care cunoaşte starea de fapt din dosarul aflat pe

rol, argumentele părţilor şi ceilalţi factori ţin de eficienţa şi economia procedurii. Esenţial este ca

procedura să nu se fi încheiat.

Instanţa naţională nu are o libertate nelimitată în alegerea momentului. Dacă trimiterea se face

la primele termene ale procedurii, fără ca instanţa să se lămurească cu privire la starea de fapt şi de

drept naţional, nu va avea ce să menţioneze în cerere şi va induce Curţii o incertitudine cu privire la

modul în care hotărârea preliminiară este de natură să ajute la soluţionarea litigiului naţional. În aceste

condiţii, există riscul ca trimiterea să fie tratată ca o simplă cerere ipotetică de exprimare a unei opinii,

iar Curtea nu va răspunde.9

II.3. Necesitatea şi pertinenţa întrebărilor

Instanţa naţională poate să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare numai

atunci când apreciază că dezlegarea întrebărilor pe care şi le pune în legătură cu interpretarea sau

7 Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ed. Sfera Juridică, Cluj- Napoca, 2006, p. 3828 Hot. din 11 martie 1980, Foglia/Novello, cauza 104/799 Tudorel Ştefan, op. cit., p. 77

7

validitatea dreptului Uniunii aplicabil în speţă îi este necesară pentru a reuşi să soluţioneze litigiul cu

care a fost sesizată. În sens negativ, dezlegarea nu este necesară daca „indiferent care ar fi fost

răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nicio infuenţă asupra soluţionării litgiului”10

În nenumărate rânduri, Curtea a statuat că, în temeiul competenţelor pe care le împarte cu

instanţele naţionale pentru bunul mers al procedurii preliminare, instanţa naţională de trimitere este cea

care decide dacă chestiunea de drept al Uniunii este pertinentă în cauză. Cu toate acestea, competenţa

finală aparţine Curţii, şi nu instanţei naţionale. Curtea şi-a rezervat competenţa, fără să aibă vreun temei

expres în Tratat, de a analiza pertinenţa întrebărilor ca element de verificare a propriei competenţe de

soluţionare a cererii.11

Existenţa unei hotărâri anterioare a Curţii privind întrebări identice din punct de vedere material

cu întrebările pe care intenţionează să le adreseze instanţa naţională nu atrage nepertinenţa acestora. La

stadiul actual de dezvoltare a dreptului Uniunii, întrebările adresate de către instanţele naţionale se

bucură de o prezumţie de pertinenţă, Curtea nemaianalizând automat pertinenţa întrebărilor.

Există însă şi câteva cazuri în care poate fi răsturnată prezumţia de pertinenţă a întrebărilor

preliminare. Dintre acestea amintim: interpretarea sau validitatea normelor de drept al Uniunii solicitată

nu are nicio legătură cu realitatea sau obiectul acţiunii principale, întrebările adresate sunt de natură

ipotetică, Curtea nu dispune de elemente de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util

întrebărilor.

Astfel, întrebările formulate de judecători au însă anumite limite bine stabilite şi anume: acestea

trebuie să fie în legătură cu obiectul procesului pendinte în faţa lor şi să fie referitoare la interpretarea

sau valabilitatea normelor comunitare. Astfel, nu pot fi puse întrebări generale sau politice, prespectiv

de drept privat (exemplu: dreptul contractelor speciale). În asemenea cazuri Curtea, într-o formulare

diplomatică, atrage atenţia instanţelor naţionale că problema ridicată nu necesită clarificare şi le

reaminteşte condiţiile în care trebuie sesizată.

Nepertinenţa uneia sau a tuturor întrebărilor, odată constatată de către Curte, constituie una din

cauzele de inadmisiblitate parţială sau totală a cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, de

vreme ce Curtea va refuza să răspundă, după caz, la una sau toate întrebările.

Tipuri de trimiteri preliminare

După obiectul cererii, art. 267, alineatul (1) TFUE, ca şi variantele sale anterioare, prevede

competenţa pentru Curtea de Justiţie de a e pronunţa în legătură cu două tipuri de cereri:

10 Hot. din 6 octombrie 1982, Srl CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, cauza 283/81, pct. 1011 Beatrice Andreşan- Grigoroiu, op. cit.,p. 169

8

•cereri având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare în interpretarea tratatelor sau a

legislaţiei secundare („cereri în interpretare”);

•cereri având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare în stabilirea validităţii legislaţiei

secundare („cereri în stabilirea validităţii”)

După stadiul procesual în care se află cauza în care se ridică problema unei trimiteri

preliminare, art. 267 TFUE face o altă distincţie importantă la alineatele (2), respectiv (3):

•cereri (în interpretare sau în stabilirea validităţii ) a căror trimitere este solicitată în cauză

atunci când aceasta este pendinte în faţa unei instanţe a cărei hotărâre în cauza respectivă mai poate fi

supusă unei căi de atac în dreptul intern;

•cereri (în interpretare sau în stabilirea validităţii) a căror trimitere este solicitată în cauză atunci

când aceasta este pendinte în faţa unei instanţe a cărei hotărâre în cauza respectivă nu mai poate fi

supusă unei căi de atat în dreptul intern;

Diferenţierea este importantă deoarece în ultima ipoteză se instituie o obligaţie de a trimite

cererea preliminare în sarcina instanţei care judecă în ultim grad, pe când celelalte instanţe au doar

facultatea de a trimite sau nu cererea

II.4. Conţinutul şi forma cererii

În ceea ce priveşte conţinutul şi forma cererii, judecătorul naţional este cel care determină

aceste aspecte. Părţile pot doar face propuneri pentru întrebările ce vor fi formulate, dar instanţa

naţională este cea care decide dacă le acceptă în întregime, doar o parte din ele sau va formula altele.

Decizia prin care judecătorul naţional adresează o întrebare prealabiă Curţii poate îmbrăca orice formă

pe care o admite dreptul naţional pentru cazurile incidente.

Cererea trebuie să cuprindă:

- un scurt rezumat al obiectului litigiului, precum şi al faptelor relevante, astfel cum au fost

constatate sau, cel puţin, explicarea datelor factuale pe care se bazează întrebarea;

- reproducerea conţinutului dispoziţiilor naţionale susceptibile să se aplice şi indentificarea,

dacă este cazul, a jurisprudenţei naţionale relevante;

- identificarea cu cât mai multă precizie a dispoziţiilor dreptului Uniunii relevante în speţă;

- explicarea motivelor care au determinat instanţa naţională să se întrebe cu privire la

interpretarea sau validitatea anumitor dispoziţii comunitare, precum şi a legăturii pe care o stabileşte

între aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă litigiului;

9

- eventual un rezumat el esenţialului argumentelor pertinente ale părţilor;

Întrebarea sau întrebările ca atare trebuie să figureze într-o parte distinctă şi clar identificabilă a

hotărârii sau încheierii instanţei naţionale, de obicei la începutul sau la sfârşitul acesteia. Ele trebuie să

fie comprehensibile, fără a se referi la expunerea motivelor cererii, care va furniza totusi contextul

necesar pentru o apreciere adecvată. Introducrea unei chestiuni prejudiciale antenează suspendarea

procedurii naţionale până când Curtea statuează cu privire la ea. Totuşi, judecătorul naţional rămâne

competent să ia masuri conservatorii.

Necesitatea treducerii cererii presupune o redactare simplă, clară, precisă. O cerere care să nu

depăşească 10 pagini este considerată suficientă pentru a expune cadrul factual şi lgislativ în mod

adecvat.

Capitolul III. Soluţionarea cererii de către Curtea de Justiţie şi efectele chestiunii prejudiciale soluţionate asupra litigiului naţional

III.1. Procedura în faţa Curţii de Justiţie

Această etapă care se derulează începând cu primirea cererii preliminare la Curte şi se termină

cu soluţionarea acesteia, cuprinde în principiu două faze: faza scrisă şi faza orală.

Odată ajunsă la Grefa Curţii cererea primeşte număr şi dată de înregistrare. Apoi, acestea sunt

traduse în toate limbile oficiale ale UE şi sunt trimise principalelor părţi din litgiu, tuturor statelor

10

membre ale UE, Comisiei Europene, respectiv autorului actului a cărei validitate sau interpretare este în

discuţie.

Imediat după primirea cererii, preşedintele Curţii desemnează judecătorul raportor al cauzei,

după care primul avocat general repartizează cauza unui avocat general.

În termen de două luni de la data primirii prin poştă a comunicării chestiunii prejudiciale, părţile

din litigiul principal, statele membre, Comisia şi, dacă e cazul, celelalte instituţii europene menţionate

au dreptul de a depune la Curte memorii sau observaţii scrise.12

După ce toate observaţiile scrise sunt primite, ele sunt traduse în limba franceză, limba de lucru

a Curţii şi trimise celorlalţi participanţi, inclusiv celor care nu au depus observaţii scrise.

Statele membre precum şi instituţiile Uniunii sunt reprezentate în faţa Curţii de un agent numit

pentru fiecare cauză, care poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.

După încheierea procedurii scriptice judecătorul raportor elaborează un raport prealabil

nepublic în care prezintă situaţia de fapt şi de drept, face referiri la jurisprudenţa anterioară, cere

administrarea unor probe şi face propunerea privind judecarea cauzei în plen sau în cameră.13 Probele

se administrează foarte rar şi această administrare constă de regulă în solicitarea unor informaţii, fără

formalităţile specifice precum ascultarea de martori.

În plenul CJUE se va fixa un prim termen de judecată, termen pentru care judecătorul raportor

va elabora un raport de audienţă pe baza tuturor datelor aflate la dispoziţia sa.Procedura orală are

menirea de a acorda o ultimă posibilitate celor interesaţi de a-şi manifesta opiniile în legătură cu

soluţionarea cauzei după luarea la cunoştinţă a celor cuprinse în raportul de audienţă.14

Procedura orală ia sfârşit prin cererea finală sau concluziile finale prezentate de avocatul

general care în totală obiectivitate şi independenţă ia o poziţie de fapt şi de drept în legătură cu

răspunsul ce trebuie să fie dat, prezentând o propunere de rezolvare a problemei. După pezentarea

concluziilor finale participanţii nu mai au dreptul sa ia cuvânt, iar instanţa se retrage în vederea

deliberăii în cadru secret. Hotărârea va fi luată pe bază de vot majoritar, fără a fi arătaţi judecătorii care

au votat contra sau au opinii separate.

Procedura orală ia sfârşit odată cu pronunţarea publică a prehotărârii sau a hotărâii preliminiare.

III.2. Soluţiile ce pot fi pronunţate într-o chestiune prejudicială

12 Art. 23, alin. (2) Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene consultat pe www.curia.europa.eu13 Ghid destinat agenților și avocaților cu privire la procedura scrisă și orală în fața Curții de Justițiea Comunităților Europene, februarie 2009, pct. C.1.b consultat de www.curia.europa.eu14 Tudorel Ştefan, op. cit., p. 388

11

1. Ordonanţa motivată de respingere a cererii pe motiv de necompetenţă a Curţii sau

inadmisibilitate manifestă

Această soluţie poate fi pronunţată de Curte în temeiul art. 92 din Regulamentul de procedură,

după ascultarea avocatului general, în diverse stadii ale procedurii.15 Uneori motivele sunt aparente de

la început, alteori în cursul sau după faza scrisă sau numai în final şi atunci Curtea se va pronunţa prin

hotărâre.

Motivele de respingere a unei cereri ca inadmisibile sunt:

- cererea de pronunţare nu cuprinde o descriere adecvată situaţiei de fapt şi de drept;

- instanţa de trimitere nu explică adecvat de ce îi este necesar răspunsul Curţii pentru

soluţionarea litigiului;

- întrebările nu sunt pertinente pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii de instanţa de

trimitere sau sunt ipotetice;

- obiectul întrebărilor nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, cu alte cuvinte este

un litigiu pur intern;

- organismul de trimitere nu este „instanţă” în sensul art. 267 TFUE;

- litigiul nu este autentic, ci creat artificial în scopul de a provoca o trimitere preliminară;

- în cazul trimiterilor în stabilirea validităţii, partea avea în mod cert calitate procesuală activă

să introducă acţiunea directă în anulare în temeiul art. 263 TFUE şi nu a facut-o în termen;

- faptele din litigiu s-au petrecut înaintea aderării la UE ;

2. Ordonanţa motivată

Dacă cererea întruneşte toate condiţiile de admisibilitate, în anumite cazuri Regulamentul de

procedură permite Curţii să se pronunţe prin ordonanţă motivată într-o manieră simplificată în

comparaţie cu cea corespunzătoare unei hotărâri propriu-zise.

Astfel, Curtea se va pronunţa pe fondul cererii prin ordonanţă motivată:

- după ascultarea avocatului general, atunci când întrebarea preliminiară este identică cu o

întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunţat anterior;

- după ascultarea avocatului general, atunci când răspunsul la întrebarea preliminară poate fi în

mod clar dedus din jurisprudenţă;

- după ascultarea eventualelor observaţii ale persoanelor interesate şi după ascultarea avocatului

general, atunci când răspunsul la întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; 16

15 Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 19 iunie 1991, cu modificările şi completările ulterioare, consultat pe www.curia.europa.eu16 Art. 104, alin. (3), Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie

12

3. Hotărârea prelininară

După ce avocatul general a pus concluziile în cauză, cameră învestită cu soluţionarea chestiunii

prejudiciale va delibera în secret pe baza unui proiect de hotărâre depus de judecătorul raportor,

întemeiat la rândul său pe concluziile avocatului general.

Originalul hotărârii, semnat de preşedinte, de judecătorii care au luat parte la deliberări şi de

grefier, este sigilat şi depus la Grefă, iar o copie certificată pentru conformitate cu originalul se

comunică fiecărei părţi. 17

III.3. Efectele chetiunii prejudiciale şi soluţionarea litigiului naţional

În cursul acţiunilor preliminare, deşi nu se tranşează un litigiu concret, totuşi deciziile CJE au

anumite efecte juridice directe şi indirecte, deci o anumită putere de lucru judecat. Misiunea CJE nu

este aceea să decidă în locul instanţelor naţionale, ci aceea de a sprijini prin hotărâre adoptată,

activitatea jurisdicţională a acesteia.18

În ceea ce priveşte efectele hotărârilor sale, Curtea nu se consideră ţinută de hotărârile

anterioare, dar în practică nu schimbă soluţia cu privire la o anumită problemă decât destul de rar.

Foarte rar recunoaşte în mod explicit că se îndepărtează de jurisprudenţa anterioară.

De asemenea, hotărârile preliminare sunt obligatorii pentru toate instanţele din UE, nu numai

pentru instanţa de trimitere. Forţa obligatorie a hotărârii pentru instanţa de trimitere nu a fost niciodată

pusă la îndoială- instanţa naţională nu ar supune cauza întregii proceduri dacă nu ar fi dispusă şi să

aplice răspunsul primit. În schimb, efectele faţă de celelalte instanţe din Uniune au fost obiect de

dezbateri vreme îndelungată.

Prin hotărârile preliminare pronunţate în cererile având ca obiect stabilirea validităţii unui act al

Uniunii, Curtea nu anulează actul, ci pronunţă o hotărâre de invaliditate a uneia sau mai multor

prevederi din actul respectiv sau a întregului act, care are efecte faţă de instanţa de trimitere. De

asemenea, declaraţia are efecte şi faţă de instanţele celelalte, care sunt însă libere să trimită cereri

ulterioare, dacă au nevoie de lămuriri cu privire a întinderea corectă a efectelor declaraţiei de

invaliditate în cauzele deduse judecăţii lor.19

Hotărârile preliminiare produc efecte retroactive, de la data intrării învigoare a normei

respective. În situaţii de excepţie, determinate de consecinţele economice grave şi de asigurarea

principiului certitudinii raporturilor juridice, Curtea poate limita efectele în timp a hotărârii respective.

17 Art. 64, Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie18 Gyula Fábián, op. cit., p. 39019 Hot. din 13 mai 1981, ICC, cauza 66/80

13

În ceea ce priveşte soluţionarea litigiului naţional, în funcţie de stadiul în care a fost trimisă

cererea preliminiară, primirea răspunsului Curţii poate fi urmată direct de pronunţarea soluţiei în auză

sau de continuarea judecăţii, inclusiv administrarea de probe.

Nu numai dispozitivul propriu-zis este cel care trebuie eţinut şi privit ca obligatoriu; acesta trebuie

interpretat de către instanţa de trimitere în lumina considerentelor care îl preced.

Nimic nu împiedică instanţa naţională ca, după primirea răspunsului, să aprecieze că este

necesară o nouă cerere preliminară în aceeaşi cauză, în vederea lămurii unor aspecte ale primei hotărâri

sau ca urmare a apariţiei unor factori noi. Desigur că această situaţie este de evitat, din motive lesne de

înţeles, dar se poate ivi totuşi în practică.20

Capitolul IV. Concluzii

În concluzie, chestiunea prejudicială reprezintă procedura prin care, pe cale necontencioasă,

instanţele din statele memebre ale Uniunii Europene cooperează direct cu Curtea de Justiţie, în vederea

interpretării elementelor de drept al Uniunii care le sunt necesare pentru a soluţiona litgiile pe care sunt

chemate să le rezolve.

Procedură urmăreşte două scopuri: asigurarea uniformităţii aplicării dreptului Uniunii pe întreg

teritoriul UE şi protecţia juridică a drepturilor justiţiabililor, pe cale indirectă.

În primul rând, orice slăbire, chiar potenţială, a aplicării şi interpretării uniforme a dreptului

Uniunii este de natură să dea naştere la distorsiuni ale concurenţei şi discriminări între operatorii

economici, ceea ce pune în pericol egalitatea de şanse. Această sarcină este îndeplinită de Curte prin

răspunsurile la întrebările formulate de instanţele naţionale.

20 Un exemplu în materia chestiunii prejudiciale care a ocazionat şi o a doua trimitere este Hot. din 11 martie 1980, Foglia/Novello, cauza 104/79

14

În al doilea rând, procedura serveşte şi drepturilor persoanelor fizice sau juridice, într-o

perspectivă mai larg, prin îndrumările Curţii adresate instanţelor naţionale în aplicarea dreptului

Uniunii.

Procedura chestiunii prejudiciale a fost modelată după procedura statelor membre fondatoare de

soluţionare a întrebărilor cu privire la constituţionalitatea unor acte normative. Acest model ar trebui să

facă uşor accesibilă procedura pentru magistraţii naţionali.

Aşadar, chestiunea prejudicială asigură legătura dintre CJUE şi instanţele naţionale şi

marchează puntea de legătură între dreptul intern şi dreptul Uniunii, fiind menită să asigure evitarea ca

într-un stat membru să se cristalizeze o jurisprudenţă care nu este în concordanţă cu dreptul Uniunii

Europene.

Astfel putem conchide că prin intermediul chestiunii prejudiciale se urmăreşte asigurarea ca

fiecare normă de drept UE să producă efecte similare în toate statele membre, fiecare judecător naţional

sa devină un „judecător comunitr” şi, nu în ultimul rând, să se asigure un control indirect asupra

legislaţiilor interne ale statelor memebre în ceea ce priveşte compatibilitatea lor cu dreptul Uniunii.

15

Bibliografie

Lucrări de specialitate:

• Andreşan- Grigoriu Beatrice, Procedura hotărârilor preliminare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010

• Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ed. Sfera juridică, Cluj- Napoca, 2006

• Ştefan Tudorel, Introducere în drept comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucueşti, 2006

• Vlăşceanu Adina, Ştefan Tudorel, Vlăşceanu Alina- Nicoleta, Procedura hotărârii preliminare- Culegere de

hotărâri ale Curţii de Justiţie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009

Jurisprudenţa CJUE:

• Hot. din 31 iunie 1966, Vaassen- Göbbels, cauza 61/65

• Hot. din 11 martie 1980, Foglia/Novello, cauza 104/79

• Hot. din 13 mai 1981, ICC, cauza 66/80

• Hot. din 6 octombrie 1982, Srl CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, cauza 283/81

• Hot. din 17 septembrie 1997, Dorsch Consult, cauza c-54/96

Legislaţie:

• Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

• Ghid destinat agenților și avocaților cu privire la procedura scrisă și orală în fața Curții de Justiție

a Comunităților Europene, februarie 2009

• Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 19 iunie 1991, cu modificările şi

completările ulterioare

Resurse web:

• www.curia.europa.eu

16