Cărțile istorice ale Vechiului Testament - teologie.eu · mesajului Revelației rezidă în...

Pr. prof. univ. dr. Ioan Chirilă

CĂRȚILE ISTORICE ALE VECHIULUI TESTAMENT

1

Cărțile istorice ale Vechiului Testament

PR. PROF. UNIV. DR. IOAN CHIRILĂ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIN CLUJ-NAPOCA

Timpul istoriei și timpul revelației

sau despre veșnicia care transcende istoria devenind imanentă acesteia

Timpul revelației este momentul sau suma de momente în care veșnicia intră în istorie

pentru ca, în chip teandric, să restaureze mersul acesteia dinspre scopul în sine (imanent) înspre

teolosul veșnic. Putem vorbi despre un timp al revelației numai la nivelul comunicării pentru că,

în substanța sa, Revelația este veșnică și descoperă în creație ceea ce este veșnicia. Astfel,

manifestarea chenotică a veșniciei înspre creație devine imanentă acesteia pentru a o conduce în

sensul transcenderii. Cărțile istorice ale Vechiului Testament trebuie privite, din această

perspectivă, în substanța lor revelațională. Iată de ce accentul nu trebuie pus pe istoria omenirii, ci

pe istoria Revelării dumnezeirii către omenire.

Cărțile istorice vechitestamentare nu urmăresc să se realizeze ca tratate de istorie, ci să

realizeze, prin forța modelelor, relegarea contemporaneității autorului cu veșnicia. Consistenta

mesajului Revelației rezidă în faptul că ceea ce vedem și auzim este în criteriile exprimabilității

umanului fie fonic, fie vizual, și are menirea de a fi asumat, întrupat. De aceea, cărțile istorice

vechitestamentare nu stau sub semnul istoriei înțelese ca disciplină acumulativ-expozitivă în care

timpul este consemnat în configurările sau obiectivările sale concrete (concret-istorice), ci se

înscriu în ceea ce numim „istoria mântuirii”: nu avem de a face cu tratate de istorie, ci cu scrieri

care cuprind evenimente istorice reale care expun momente de relaționare cu Dumnezeu,



2

evenimente de lepădare și pedepsire, evenimente de eliberare și reașezare în statutul de popor al

lui Dumnezeu.

Putem înțelege, din această perspectivă, de ce evreii au perceput aceste scrieri ca fiind

scrieri profetice anterioare. Fiecare scriere nu se limitează doar la expunerea unui eveniment, ci

acesta are o funcţie tipologică prin care ne trimite la „plinirea vremii” şi înspre viaţa veşnică.

Aghiografii subliniază faptul că regele, ca uns al lui Dumnezeu, este tip al lui Mesia (Mașiah – cel

uns), iar viața primului rege poate fi văzută ca paradigmă pentru toți regii.

Se disting, în cărțile istorice, trei niveluri ale textului: ● nivelul strict istoric sau expozitiv;

● nivelul simbolic în care textul este văzut ca typos – prin simbol, textul devine element dinamic

pedagogic; urmărește conducerea cititorului spre un mediu concret al transcenderii; aici întâlnim

teologhisirea modelului, modelul are denumirea de tip, de existență tipică; textul scrierilor istorice

are menirea de a ne reformula propria concepție despre istorie și modul mergerii acesteia înspre

veșnicie; ● nivelul eshatologic: capacitatea acestui text de a induce în mintea și viața cititorului o

idee plasticizantă despre eshaton; textul induce ideea perceperii istoriei ca un mediu orientat înspre

eshaton, înspre veșnicie.

Primul pas în înțelegerea cărților istorice ale Vechiului Testament este acela de a le înțelege

adevăratul scop: ele nu sunt tratate de istorie, ci ne oferă posibilitatea de a recepta modul în care

Dumnezeu S-a făcut cunoscut omanilor mereu ca Izbăvitor. Ele sunt istoria mărturisitoare a proniei

divine în manifestarea sa față de poporul ales.



3

Cartea Iosua

„Mergeţi şi luaţi în stăpânire pământul

pe care Domnul Dumnezeul părinţilor voştri are să vi-l dea”

(Ios. 1,11)

Tema generală a Cărţii Iosua este intrarea în pământul Canaanului, ocuparea şi împărţirea

acestui teritoriu, descrierea unor evenimente care au un rol important în istoria mântuirii.

Cercetătorii susţin că evenimentele din cartea Iosua se întind doar pe durata a 25 de ani, dar este

foarte puţin probabil fiindcă Iosua devine conducător la vârsta de 40 de anişi trăieşte până după

100 de ani (1400-1370 î.Hr.); alţii spun că intrarea în pământul Canaanului s-a făcut doar în anul

1250 î.Hr. Pământul făgăduinţei simbolizează raiul şi acesta nu a fost cucerit asemenea cetăţilor

pe care le-au ocupat evreii, ci le-a fost dat lor de către Dumnezeu, ceea ce denotă fidelitatea Sa. O

fidelitate similară se așteaptă din partea evreilor, în funcție de care Dumnezeu dăruiește sau

pedepsește. Dumnezeu nu izbăvește aici doar poporul ales, ci și celelalte neamuri. Avem, în acest

sens, exemplul episodului cuceririi Ierihonului în care este salvată de la moarte Rahab care era

desfrânată – aceasta se va căsători cu unul din generalii lui Iosua, fapt prin care neamurile pătrund

în arborele genealogic al evreilor.

Această carte dă mărturie faptului că omul nu poate să se mântuiască de unul singur, ci are

nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. În acest registru de gândire, Iosua îi conduce pe evrei în pământul

făgăduinţei, iar Mesia ne conduce în fericirea veșnică, a Tatălui nostru Cel din ceruri. Cronologia

nu primează, esențiale în această carte fiind semnificațiile spirituale, în special nevoia de credință

ca element central al luptei pentru mântuire (askesis).

*

a. Denumirea cărții1 vine de la personajul principal, Iosua, succesorul desemnat pentru a conduce

poporul ales după moartea lui Moise: „Ia-ți pe Iosua, fiul lui Navi, om cu duh într-însul, pune-ţi peste

el mâna ta, apoi du-l înaintea preotului Eleazar, înaintea a toată obştea şi dă-i poveţe înaintea ochilor

lor. Dă-i din slava ta ca să-l asculte toată obştea fiilor lui Israel” (Num 27,18-20). Iosua, ca urmaş al lui

Moise, a continuat să conducă poporul şi a poruncit să se scrie toate evenimentele petrecute în vremea

sa, într-o carte. Numele lui Iosua este înrudit cu numele lui Iisus, Osea sau Isaia: „Dumnezeu este cel

1 Prezentarea sistematică a cărților este prelucrată după PRELIPCEANU, Vl. şi colab., Studiul Vechiului Testament, Manual pentru

Institutele teologice, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca 2003 și N. Ciudin, Studiul Vechiului Testament, manual pentru seminariile

teologice, Ed. IBMBOR, București.



4

care mântuieşte/ Dumnezeu este izbăvitorul meu”. Iosua se face tahigraful descoperirilor făcute de

Dumnezeu lui Moise.

b. Aspecte/momente relevante pentru profilul lui Iosua: ● originar din seminţia lui Efraim (Num

13,9.17), el a fost alături de Moise după ieşirea din Egipt. ● s-a distins în lupta cu amaleciţii (Ieş 17,8-

16); ● s-a arătat credincios lui Dumnezeu în episodul trimiterii iscoadelor în Canaan, când s-a opus

celor ce cârteau împotriva lui Moise, susținând cu credinţă că Dumnezeu o va da poporului său, cu toate

că va întâmpina duşmani puternici (Num. 13-14); ● lui Iosua cartea lui Isus, fiul lui Sirah, îi face un

elogiu deosebit, arătându-l ca pe un urmaş vrednic al lui Moise (Sir 46,1-11).

c. Cuprinsul cărții: Cartea Iosua relatează evenimentele în legătură cu cucerirea şi împărţirea Canaanului

la cele 12 seminţii ale lui Israel. Cele 24 de capitole ale cărţii se împart în trei părţi: prima parte, istorică

(cap. 1-12), a doua parte, geografică (cap. 13-22) şi a treia parte, istorică (cap. 23-34).

Prima parte, istorică (cap. 1-12), relatează cucerirea Ţării făgăduite: ● așezarea semințiilor

Ruben, Gad și jumătate din Manase la răsărit de Iordan; ● iscodirea Ierihonului, salvarea iscoadelor israelite

cu ajutorul lui Rahav, trecerea Iordanului în mod miraculos; ● circumciziunea celor născuţi în pustiu,

serbarea Paştilor la Ghilgal şi încetarea manei – aici este important de remarcat faptul că după ce au intrat

în pământul făgăduit, prima sărbătoare prăznuită aici a fost Pesah-ul (Paștile); ● cucerirea Ierihonului şi

cruţarea vieţii lui Rahab şi a familiei ei; ● păcatul lui Acan și cucerirea cetății Ai; ● ridicarea unui altar pe

Muntele Ebal unde Iosua aduce jertfe de mulțumire, scrie Legea Domnului pe pietre şi, prin binecuvântări

şi blesteme rostite de pe munte, poporul se obligă să păzească Legea; ● regii canaaniți sunt învinși de Iosua

în valea Aialon; ● evreii ocupă Canaanul şi se arată lista celor 31 de regi canaanei învinşi de Iosua.

Partea a doua, geografică (cap. 13-22) expune împărţirea Canaanului la cele 12 seminţii ale lui

Israel: ● împărţirea ţării de la apus de Iordan între cele nouă seminţii şi jumătate; ● seminţia lui Levi nu

primește parte de moştenire; ● Cortul Sfânt este aşezat în Şilo; ● fixarea cetăților de scăpare: Chedeş, Sihem

şi Hebron, Beţer, Ramot-Ghilead şi Golan; ● se hotărăsc 48 de cetăţi de locuit pentru seminţia lui Levi; ●

întoarcerea celor două seminţii şi jumătate dincolo de Iordan.

Partea a treia, istorică (cap. 23-24) expune sfârșitul misiunii lui Iosua: ● îndemnul lui Iosua la

credință față de Dumnezeu și la respectarea Legii; ● Iosua înnoieşte legătura poporului cu Dumnezeu;

moartea şi înmormântarea lui Iosua; îngroparea osemintelor lui Iosif la Sihem; moartea şi înmormântarea

lui Eleazar, arhiereul.

d. Scopul cărţii este de a confirma împlinirea făgăduințelor divine, începând cu făgăduinţa făcută lui

Avraam, că Dumnezeu îi va da lui şi urmaşilor lui stăpânirea acestei ţări. În cartea lui Iosua cunoaştem

o nouă etapă a iconomiei mântuirii: aşezarea neamului biblic în pământul din care va răsări mântuirea.

e. Autoritatea cărţii este atestată de sfântul apostol Iacob care aminteşte textul din cartea Iosua (2,4) cu

privire la Rahab (Iac 2,25). Şi sfântul arhidiacon Ştefan face aluzie la Iosua, când, amintind de cortul

mărturiei, zice: „Şi pe acesta primindu-l, părinţii noştri l-au dus cu Iosua în ţara stăpânită de neamuri,

pe care Dumnezeu le-a izgonit din faţa părinţilor noştri...” (FAp 7,45). Autoritatea istorică este atestată

de cartea 2 Regi 26,34, unde se aminteşte de Iosua. Cartea face parte din canonul Vechiului Testament

şi Biserica creştină i-a atribuit autoritate divină.



5

BIBLIOGRAFIE:

Studii şi articole

CÂRSTOIU, Justinian, „Cucerirea Ierihonului, prefigurare a împărăţiei cerurilor,” O 4 (2007): 67-90.

CÂRSTOIU, Justinian, „Tipologia Cărţii Iosua Navi,” O 3-4 (2006).

CHIRILĂ, Ioan, „Iosua și Iisus în discursul patristic și în liturghia ortodoxă,” Studia TO 1 (2012): 19-30.

CHIRILĂ,Ioan, „Ages of Jericho and Their Importance for the Biblical Chronology,” SS 1 (2003): 60-84.

CHIRU-NAVOV, I., „Zidurile Ierihonului cad...,” BOR 10 (1915): 1051-1062.

OANCEA, Constantin, „Cărţi istorice sau profeţi anteriori? Observaţii de natură canonico-redacţională asupra

cărţilor Iosua – 2 Regi,” RT 2 (2008): 22-35.

ORLEANU-BÎRLĂDEANU, Calistrat, „Cartea lui Iosua Navi,” BOR 5 (1906): 481-489 / 6 (1906): 673-680.

Repere patristice

EFREM SIRUL, Tâlcuirile sântului părintelui nostru domnul Efrem Sirul la Pentateuh, Iosua, Judecători, Cărţile

lui Samuel şi ale Regilor, vol. 1, ed. Silvestru Octavian Isopescu (Cernăuţi: f. ed., 1914), 556 p.

IOAN GURĂ DE AUR, Omilii despre pocăinţă. Dumnezeu este grabnic la mântuire şi zăbavnic la mânie. În acest

cuvânt şi minunata istorie a lui Rahav, ed. Dumitru Fecioru (Bucureşti: EIBMO, 1998), 121-154.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua. Înţelesul duhovnicesc al Ierihonului şi al celor şapte înconjurări, al chivo-

tului, al trâmbiţei şi al anatemei,” în PSB 80, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: EIBMO, 1983), 118.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua. Tâlcuire duhovnicească a conducerii lui Iisus (Iosua), a trecerii Iordanului

şi a celei de a doua tăieri-împrejur săvîrşite de el cu cuţite de piatră,” în PSB 80, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti:

EIBMO, 1983), 118.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări. Ce înseamnă Garizim şi Bal? (Ios. 8, 33),” în Filocalia 3, ed. Dumitru

Stăniloae (Bucureşti: Apologeticum, 2005), 280.

ORIGEN, „Omilii la Cartea Iosua,” în PSB 6, ed. Teodor Bodogae et al. (Bucureşti: EIBMO, 1981), 225-306.

USCĂ, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. VI Iosua, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004.

Lucrări în limbă străină

BOLING, Robert. Joshua: A New Translation with Notes and Commentary. “Introduction” by G. Ernest Wright.

The Anchor Bible. Vol. 6. Garden City, NY: Doubleday & Company, Inc., 1982.

BUTLER, Trent C. Joshua. Word Biblical Commentary. Vol. 7. Waco: Word Books, Publisher, 1983.

Gunn, David M. “Joshua and Judges.” In The Literary Guide to the Bible pp. 102-121. Edited by Robert Alter

and Frank Kermode. Cambridge: The Belknap Press of Harvard University Press, 1987.

HAMLIN, E. John Joshua: International Theological Commentary. William B. Eerdmans Publishing Company.,

1983.

KAUFMANN, Yehezekel. The Biblical Account of the Conquest of Palestine. Jerusalem: 1958.

KEIL, C. F. and DELITZSCH, F. Joshua, Judges, Ruth, I & II Samuel: Two Volumes in One. Commentary on the

Old Testament in Ten Volumes. Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, reprint 1982.

SOGGIN, J. Alberto. Joshua: A Commentary. Philadelphia: The Westminster Press, 1972.

See the book as a “Deuteronomistic” composition. Textual comments are helpful. Bibliography is extensive.

WOUDSTRA, Marten H. The Book of Joshua. NICOT. Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company,

1981.



6

Cartea Judecătorilor

„Atunci le-a ridicat Domnul judecători

care i-au izbăvit din mâinile jefuitorilor lor”

(Jud. 2,16)

Cartea Judecătorilor consemnează evenimentele imediat următoare pronunțării cuvântării-

testament a lui Iosua, o cuvântare care statornicește învățătura autentică cu privire la Lege, la

observarea și plinirea ei. Este o perioadă de tranziție în istoria poporului ales. În timpul profetului

Samuel se realizează trecerea de la teocrație la regalitate, în urma solicitării poporului. În cele 21

de capitole ale cărții sunt relatate episoade din viața judecătorilor, persoane special alese pentru a

conduce poporul în vreme de criză. Cartea cuprinde evenimentele de la moartea lui Iosua și până

la alegerea lui Saul ca rege (1380-1050 î.Hr.=300 de ani). Ni se descrie activitatea judecătorilor:

Otniel, Aod, Şamgar, Debora, Barac, Iaela, Ghedeon, Abimelec, Ieftae, Samson, urmând o

structură de cicluri: 7 pedepse și 7 izbăviri ale poporului.

O altă temă importantă a cărții este cea a nazireatului, exemplificată de judecătorul Samson,

despre care îngerul Domnului vestește: „Iată tu ești stearpă și nu naști; dar vei zămisli și vei naște

fiu. Păzește-te dar, să nu bei vin, nici sicheră și nimic necurat să nu mănânci; că iată ai să zămislești

și ai să naști un fiu; și nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din

pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu și va începe să izbăvească pe Israel din mâna

filistenilor” (Jud. 13,3-5).

Firul narativ al acestei cărții ne conduce înspre următoarea reflecție: atunci când lăsăm să

se instaureze răutatea în societate, inima se înrăutăţeşte şi ea, iar Dumnezeu caută să izbăvească

poporul, dar nu îi alege pe cei mai puternici, ci pe cei slabi (conducători inferiori). Iată de ce aceștia

nu trebuie dispreţuiţi, căci prin ei Dumnezeu ne oferă lecţii pentru izbăvire.

*

Denumirea cărţii. Această carte îşi are denumirea de la judecătorii a căror activitate este istorisită

în ea. Ei erau bărbaţi chemaţi de Dumnezeu, la anumite intervale de timp, şi înzestraţi cu puteri deosebite

pentru a conduce poporul în vremuri de tot grele şi pentru a-l salva de asuprirea duşmanilor. Deci, ei erau

conducători instituiţi de Dumnezeu şi aparţineau diferitelor seminţii şi familii. Conducerea lor nu era nici

continuă, nici succesivă, ci adesea întreruptă pe un timp mai lung sau mai scurt, după pacea şi liniştea de

care se bucura poporul. Cartea cuprinde istoria unei perioade de circa 400 de ani de la moartea lui Iosua,

cuceritorul Canaanului, şi până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel.



7

Cuprinsul. Cartea are 21 de capitole şi este împărţită în: o introducere (cap. 1-3,6) şi trei părţi:

prima parte (cap. 3,7-5,31); a doua parte (cap. 6-10,5); a treia parte (cap. 10,6-16,31); şi două adaosuri:

primul (cap. 17-18); al doilea (cap. 19-21).

Introducerea (cap. 1-3,6) expune în mod general starea politică şi religioasă a poporului israelit

din timpul judecătorilor.

a. Starea politică. După moartea lui Iosua urma să se continue războiul contra canaaneilor, însă din

pricina nepăsării poporului, războiul n-a mai continuat. Din această cauză, Dumnezeu pedepseşte

seminţiile, neascultătoare, lăsându-le să fie strâmtorate de canaaniţi (cap. 1,1-36).

b. Starea religioasă. Fiii lui Israel, trăind împreună cu canaaneii, au început a face rele înaintea

Domnului, slujind idolilor. Fiindcă au călcat porunca divină şi nu au umblat pe calea părinţilor lor, care s-

au supus voii lui Dumnezeu, mânia lui Dumnezeu s-a aprins şi, ca să-i pedepsească, i-a dat în mâna

duşmanilor lor din împrejurime. Din această introducere, observăm o continuă cădere în idolatrie şi pocăinţă

a fiilor lui Israel.

Succesiunea evenimentelor și a judecătorilor (cap. 3-16):

Evenimentele

1. Asuprire prin Cuşan-Rişeataim, împăratul Siriei.

Eliberare prin Otniel, judecător.

2. Asuprire prin moabiţi.

Eliberare prin Ehud, judecător.

Şamgar, judecător

3. Asuprire prin împăratul canaanit Iabin.

Eliberare prin Debora şi Barac, judecători.

4. Asuprire prin madianiţi.

Eliberare prin Ghedeon, judecător.

Împărăţia nelegitimă a lui Abimelec.

Tola, judecător

Iair, judecător

5. Asuprire prin amoriţi.

Eliberare prin Iefta, judecător.

Ibţan, judecător.

Elon, judecător

Abdon, judecător.

Textele

3,8

3.9-12

3,14

3,15-30

3,31

4,2-3

4,4 – 5,31

6,1

6,2 – 8,28

9,22

10,1-2

10,3

10,8

11,1 – 12,7

12,8-10

12,11-12

12,13-15

Anii

8

40

18

80

20

40

7

40

3

23

22

18

6

7

10

8



8

6. Asuprire prin filisteni.

Samson este judecător în acest timp (20 de ani).

13,1

15,20; 16,31

40

În Cartea Judecători există două adaosuri: primul (cap. 17-18); al doilea (cap. 19-21).

Scopul cărții:

Cartea Judecătorilor arată, în general, lupta monoteismului împotriva idolatriei canaanite.

Lipsind unitatea naţională, poporul, sub conducerea arhiereilor slabi, cade în fărădelegi.

Starea sacerdotală degenerează, căci preoţimea, căutând cele lumeşti, îşi pierde autoritatea.

Dumnezeu, potrivit ameninţărilor din Legea lui Moise, pedepseşte nelegiuirea.

Autorul. După tradiţia evreiască autorul cărţii Judecătorilor este Samuel, sau cel puţin el a dat

îndemnul şi un profet mai tânăr, din şcoala lui, a compus-o.

Autoritatea cărţii. Autoritatea divină a cărţii este mărturisită de Tradiţia iudaică şi de Biserica

creştină, care au primit-o între cărţile canonice sau inspirate. Sfântul apostol Pavel confirmă existenţa epocii

judecătorilor şi a activităţii acestora (FAp 13,20; Evr 11,32); proorocul Isaia confirmă înfrângerea

madianiţilor (Is 11,4), iar Psalmistul se referă la unele evenimente istorisite în această carte (Ps. 132,9).

Valoarea cărții. Privind în general cartea Judecătorilor, iese în evidenţă istorisirea luptei dintre

monoteismul evreilor şi politeismul păgân. De aceea, starea de fericire şi nefericire a poporului ales, după

ocuparea ţării Canaanului, a depins de respectarea legilor Domnului, care răsplătesc când sunt păzite şi

pedepsesc când sunt călcate. Istoria judecătorilor arată evreilor pe de o parte dreptatea divină, prin pedepsele

grele venite asupra lor din pricina idolatriei, iar pe de altă parte ajutorul lui Dumnezeu dat evreilor când

aceştia cu căinţă sinceră se întorc la El. Autorul este sincer, nepărtinitor, descrie faptele istorice alături de

faptele urâte ale idolatriei şi scoate în evidenţă şi viaţa morală corectă, precum şi cazuri de dezbinări interne

şi politice. Adevărul istoric este fidel şi corect redat, autorul fiind nepreocupat de nici un alt interes.

BIBLIOGRAFIE:

Studii şi articole

BOLŞACOV-GHIMPU, A. A., „Biblia este confirmată de datele noi ale arheologiei şi istoriei Orientului Apropiat.

Patriarhii şi judecătorii,” MO 5-6 (1972): 349-373.

OANCEA, Costantin, „Harismaticii conducători şi profeţii Vechiului Israel,” CB 1 (2010): 40-52.

Repere patristice


lui Samuel şi ale Regilor, vol. 1, ed. S.O. Isopescu (Cernăuţi: f. ed., 1914), 556 p.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări. Pe cine închipuieşte Ieftae şi fata lui? (Jd. 11, 1),” în Filocalia 3, ed.

Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Apologeticum, 2005), 281-282.



9

USCĂ, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. VII Judecătorii. Rut, Ed. Christiana, Bucureşti,

2005.


CUNDALL, Arthur E. and MORRIS, Leon. Judges & Ruth: An Introduction & Commentary. Tyndale Old Testament

Commentaries. Downers Grove: InterVarsity Press, 1968.

DAVIS, Ralph Dale. Such a Great Salvation: Exposition of the Book of Judges. Grand Rapids: Baker Book House,

1990.

KEIL C. F. and DELITZSCH F. Ruth in vol.2: Joshua, Judges, Ruth, I & II Samuel. Translated by James Martin.

Commentary on the Old Testament. 10 vols. N.p.; reprint ed., Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co.,

1982.

MOORE, George F. A Critical and Exegetical Commentary on Judges. The International Critical Commentary.

Edinburgh: T. & T. Clark, 1895, 1976.

SOGGIN, J. Alberto. Judges: A Commentary. Old Testament Library. Philadelphia: Westminster Press, 1981.

BLENKINSOPP, J. Structure and Style in Judges 13--16. JBL 82 (1963): 65-76.

MERRILL, Eugene H. The Book of Ruth: Narration and Shared Themes. Bibliotheca Sacra 142 (1985): 130-141.



10

Cartea Rut

Mersul prin istorie al poporului ales este orientat înspre zorii mesianici, de aceea sfinții Părinți,

atunci când vorbesc despre Cartea Rut, afirmă că ea oferă informații prețioase referitoare la o parte din

arborele genealogic al Mântuotorului. Prin contrast cu cei care aparțineau după trup poporului ales și se

lepădau de Dumnezeu, atrâgându-și excluderea din poporul ales, moabiteanca Rut asumă credința soacrei

sale și astfel este încorporată în poporul ales. Accentul teologic al cărții nu este pe tema căsătoriei – deși

cartea în sine constituie o apologie convingătoare a căsătoriei de levirat -, ci pe mărturisirea de credință prin

care Rut este acceptată în poporul ales.

Învățăturile teologice și morale ale cărții sunt deosebite: ● teologice: mărturisirea de credință ca

teologhisire despre pronia divină; ● morale: dreptatea divină, realizarea structurii comunitare; asumarea

responsabilității sau greutății aproapelui.

*

Denumirea cărţii. Numele cărţii este dat după numele persoanei mai însemnate despre care se

tratează în ea. Această carte cuprinde patru capitole. Este o scriere mică, dar foarte importantă pentru că

este o contribuţie la istoria originii lui David. Faptele şi întâmplările descrise aici s-au petrecut în timpul

judecătorilor.

Structura cărții:

Cap. 1 Foametea, plecarea în Moab și întoarcerea în Betleem

Cap. 2 Rut culege pe țarina lui Booz

Cap. 3 Rut petrece noaptea pe aria lui Booz

Cap. 4 Răscumpărarea și căsătoria lui Booz cu Rut. Urmașii lor

Cuprinsul. În zilele când cârmuiau judecătorii s-a întâmplat o foamete în ţară. Elimelec, un om din

seminţia lui Iuda, din oraşul Betleem, împreună cu soţia sa Noemina şi cu cei doi fii ai săi, Mahlon şi Chilon

au plecat în ţara Moabului. Elimelec, bărbatul Noeminei, moare după puţin timp. Cei doi fii ai săi iau în

căsătorie două moabitence: pe Ofra şi pe Rut. După vreo zece ani, mor şi cei doi fii ai Noeminei. Ea rămâne

singură cu cele două nurori, în ţară străină. Aflînd Noemina că a încetat foametea şi că în patrie este belşug,

se hotărăşte să se întoarcă în ţară. Ea sfătuieşte pe nurorile sale să rămână în ţara lor, fiindcă în ţara unde se

întorcea ea, ele nu se vor mai putea căsători datorită legii pământului, iar ea este bătrână şi nu va mai avea

feciori, ca să le ia ca soţii, în baza căsătoriei de levirat, adică între cumnaţi sau rude apropiate. Ofra se lasă

înduplecată şi rămîne acasă, iar Rut, dând dovadă de mare dragoste faţă de soacra ei, zice: „Nu mă sili să

te părăsesc şi să mă duc de la tine, căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi

şi eu ; poporul tău va fi şi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi şi Dumnezeul meu. Unde vei muri tu, voi

muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Orice-mi va face Domnul, numai moartea mă va despărţi de tine!” (1,16-



11

17). Ajunse în patrie, Noemina şi Rut se aşază pe moşia lor. Rut este ascultătoare şi de mare ajutor soacrei

sale. Ea merge pe ogoare să culeagă spice de pe urma secerătorilor, pentru a avea ce mânca împreună cu

soacra ei. Întâmplarea a făcut să nimerească pe ogorul unei rubedenii bogate, cu numele Booz. Acesta,

observând modestia şi calităţile tinerei văduve Rut, dă poruncă secerătorilor să se poarte cu ea cuviincios,

ba mai mult, să lase în urma lor spice mai multe şi să-i dea hrană şi apă. Rut, spre mirarea şi mulţumirea

soacrei sale, se întorcea acasă încărcată cu orz. Fiind întrebată cum a ajuns la atâta spor, ea a povestit totul

cum s-a întâmplat. Noemina sfătuieşte pe Rut ca în baza legăturii de rudenie, să-i ceară lui Booz s-o ia în

căsătorie. Din căsătoria lui Booz cu Rut s-a născut Obed, care a născut pe lesei, tatăl lui David.

Scopul cărţii: ● să arate genealogia lui David, şi prin el genealogia lui Hristos, scopul ultim al

Vechiului Testament; ● să arate că şi păgânii vor fi părtaşi ai harului divin dacă vor ajunge la cunoştinţa

adevăratului Dumnezeu.

Valoarea cărţii. Cartea Rut, deşi ca extensiune este mică, este o dovadă nepreţuită de credinţă şi

corectitudine morală a unor persoane care trăiesc sub oblăduirea Legii divine. Cele trei persoane principale

ale cărţii: Noemina, Rut şi Booz prezintă exemple de viaţă curată cu strălucite calităţi sufleteşti. Noemina,

mamă şi soacră, este plină de înţelepciune; Rut este pătrunsă de un sentiment curat de dragoste, este harnică

şi cu încredere în soacra ei; Booz, bărbat onest, drept şi plin de sentimente umanitare. Toţi trei sunt persoane

cu o viaţă morală pilduitoare în mijlocul unei lumi copleşite de idolatrie şi destrămare morală. în orice caz,

istoria acestei cărţi arată că Rut, femeie de alt neam, ajunsă prin providenţa divină în sânul poporului evreu,

s-a făcut vrednică să fie înscrisă în genealogia lui David şi prin el în genealogia lui Hristos, Mântuitorul

întregii omeniri.

BIBLIOGRAFIE:

Volume

ISVORANU, Alexandru, Aspecte filologice privind traducerea cărţii Rut (Craiova: Universitaria, 2000), 232 p.

ISVORANU, Alexandru, Comentariu la Cartea Rut (Craiova: Universitaria, 2001), 270 p.

Studii şi articole

BURCUŞ, Teodor, „Cartea Rut,” MA 1-3 (1974): 77-80.

PETERCĂ, Vladimir, „The Book of Ruth – Between Chronology and Theological Reasons,” SS 1 (2003): 31-41.

ISVORANU, Alexandru, „Aspecte etimologice asupra denumirii cărţii Rut,” MO 1-2 (1999): 67-71.

ISVORANU, Alexandru, „Conţinut şi structuri revelatoare în cuprinsul cărţii Rut,” MO 1-2 (2000).

ISVORANU, Alexandru, „Statutul social al femeii după cartea Rut,” AUCT V 6 (2000): 87-96.

ISVORANU, Alexandru, „Valoarea religios morală a cărţii Rut,” MO 1-2 (2000): 86-93.

Repere patristice

USCĂ, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. VII Judecătorii. Rut, Ed. Christiana, Bucureşti,

2005.


CAMPBELL, Edward F. Jr. Ruth: A New Translation with Introduction, Notes, and Commentary. The Anchor

Bible. Garden City: Doubleday & Company, Inc. 1975.



12

CUNDALL, Arthur E. and MORRIS, Leon. Judges & Ruth: An Introduction & Commentary. Tyndale Old Testament

Commentaries. Downers Grove: InterVarsity Press, 1968.

HALS, Robert M. The Theology of the Book of Ruth. Philadelphia: Fortress Press, 1969.

HUBBARD, Robert L. Jr. The Book of Ruth. The New International Commentary on the Old Testament. Grand

Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, 1988.

KEIL C. F. and DELITZSCH F. “Ruth” in vol.2: Joshua, Judges, Ruth, I & II Samuel. Translated by James Martin.

Commentary on the Old Testament. 10 vols. N.p.; reprint ed., Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co.,

1982.

MERRILL, Eugene H. “The Book of Ruth: Narration and Shared Themes.” Bibliotheca Sacra 142 (1985): 130-

141.

STERLING, Philippe Robert. “The Contribution of Rhetorical Art to the Message of the Book of Ruth.”

Unpublished Th.M. Thesis. Dallas Theological Seminary, 1985.



13

CĂRŢILE LUI SAMUEL (1-2 Regi)

Cărțile I-II Samuel (sau I-II Regi) consemnează evenimentele din viața primilor doi regi ai

poporului ales: Saul și David, în timp ce cărțile I-II Regi (sau III-IV Regi) acoperă un areal regal

mai extins. Introducerea cărții I vorbește despre o etapă străină timpului regalității, cea a

judecătorului Samuel. Autorii consemnează utilizarea a două surse pe care le-au prelucrat:

Cronicile Regilor și Cronicile Războaielor.

Reforma religioasă pe care o realizează David în timpul său este cunoscută sub numele de

„teologia SIonului” (cf. Miller & Hays, The Ancient History of Israel and Judah). Prin această

reformă, David arată că unuia singur I se cuvine închinare: lui Dumnezeu. El respinge toate

formele cu conținut idolatru și stabilește ca punct central al vieții religioase Ierusalimul. Așezate

în Ierusalim, Cortul și chivotul reprezintă punctul central, punctul de unitate al poporului ales,

perspectivă din care cultul devine moment de realizare și afirmare a unității poporului.

Actele sale sunt conforme modului în care poporul îl privea, în acel timp, pe rege: ca cel

prin care se manifestă dreptatea divină în sensul realizării sfințeniei, în sensul împlinirii

dezideratului moral al Leviticului: „Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt!” (Lev.

19,2). În prima parte, un accent deosebit este pus pe faptul minunat al împlinirii rugăciunii Anei și

pe chemarea deosebită de care s-a învrednicit Samuel.

Tema teologic-mesianică a regatului/împărăției se precizează cu mai multă claritate,

discursul trecând din perspectiva istorică în perspectiva eshatologică – se trece în planul împărăției

veșnice care transcende limitele geografice sau temporale.

*

Denumirea. Cărţile lui Samuel sunt denumite după traducerea Septuagintei, şi în traducerile vechi

româneşti, drept cartea întâi şi a doua a Regilor, sau întâi şi a doua a împăraţilor, iar în unele traduceri, drept

cartea întâi şi a doua a lui Samuel. Până la Daniel Bomberg (secolul al XVI-lea) cărţile lui Samuel au format

o singură carte. Traducătorii Septuagintei şi Fericitul Ieronim au împărţit-o în două cărţi. Ele se numesc ale

lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet şi judecător, şi a pus baza

monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul şi David din porunca lui Dumnezeu. Aceste cărţi continuă

istoria judecătorilor. Ele cuprind istoria revelaţiei cu privire la întemeierea tronului etern în familia lui

David. După cuprins cărţile lui Samuel formează o operă unică, istorică.



14

a. Numele cărţilor cele două cărţi, numite în canonul ebraic al Vechiului Testament ale lui Samuel, până la Daniel

Bomberg (secolul XVI d. Hr.) au format o singură carte.

traducătorii alexandrini şi Fericitul Ieronim au divizat-o în două cărţi

continuă istoria din cartea Judecătorilor şi istorisesc pe larg întemeierea dinastiei davidice

eterne.

cele două cărţi formează o singură unitate literară, deci o singură carte

b. Cuprinsul cărţilor

Cartea I

prolog (introducere), capitolele 1-7

istoriseşte pregătirea tronului lui David (capitolele 8-31).

Cartea a II-a

înfăţişează fondarea şi întărirea tronului lui David (capitolele 1-20)

epilog (capitolele 21-24).

1 Regi 1,1-

15,35

Istoria lui Samuel și a lui

Saul

1-3

4-7,1

7,2-17

8-15

Samuel la sanctuarul din Șilo

Războaie împotriva filistenilor, pierderea

chivotului și întoarcerea lui

Samuel judecător

Saul rege: domnia și lepădarea sa

1 Regi 16,1-2

Regi 5

Ascensiunea lui David la

tron

16-31

2Regi 1-5

David la curtea lui Saul; Saul îl prigonește pe

David; Sfârșitul lui Saul

David rege peste Iuda, apoi peste tot Israelul

2Regi 6-8 6

7

8

David aduce chivotul în Ierusalim

Profeția lui Natan

Războaiele lui David. Funcționarii săi

2Regi 9-20

(+3 Regi 1-2)

Succesiunea la tronul lui

David

9

10

12

13-19

20

David este milostiv cu Mefiboșet

Războiul împotriva amoniților

Păcatul lui David. Nașterea lui Solomon

Răscoala lui Abesalom

Răscoala lui Șeba; funcționarii lui David

2Regi 21-24 Suplimente diverse 21,1-14

21,15-22

22

23,1-7

23,8-39

24

Răzbunarea ghibeoniților pe fiii lui Saul

O listă a vitejilor lui David

Rugăciunea de mulțumire a lui David

Ultimele cuvinte ale lui David

Altă listă a vitejilor lui David

Recensământul lui David, ciuma și țarina lui

Aravna

c. Autorul cărţilor

autorul acestor cărţi este necunoscut.

termenul a quo al scrierii cărţii este schisma naţională din anul 933 î. H., iar termenul ad quem

(după care cartea nu s-a putut scrie) este robia babilonică din anul 586 î. H.

că ambele cărţi sunt scrise de acelaşi autor se vede din unitatea concepţiei, a dicţiei şi a limbii,

din legătura intimă în istorie, din rotunjimea desăvârşită a pericopelor şi din scopul unitar, căci

tot ce se spune se încheagă într’o unitate desăvârşită.

d. Autoritatea istorică a cărţilor

este dovedită prin fidelitatea psihologică cu care sunt descrise persoanele din istoria cuprinsă

aici.



15

evenimentele din cărţi sunt cunoscute sau presupuse şi de alte cărţi ale Vechiului şi Noului

Testament. Aşa de exemplu: Ps 77, 70; Is 29; Mt 12, 3; FA 7, 40 etc.

Cărţile 1 şi 2 Regi au locuri comune mai cu seamă cu cărţile Paralipomena (în total vreo 15).

autoritatea divină o atestă tradiţia iudaică şi cea creştină, căci atât sinagoga, cât şi Biserica le-

au primit în canon de la început şi le menţin până azi.

În cărţile lui Samuel sunt referinţe mesianice. Cuvintele profetului Natan despre eternitatea

tronului lui David (2 Rg 7, 12-14) sunt celebre. Apoi cântarea Anei, mama profetului Samuel

(1 Rg 2, 1-10) şi ultimele cuvinte ale lui David (2 Rg 23, 1-7) sunt socotite ca o prevestire a

timpurilor mesianice.

e. Profeţii mesianice în cărţile lui Samuel (I-II Regi)

1) Cântarea Anei (1 Rg 2, 1-10)

Sensul textului este următorul: Există o judecată universală. Judecătorul suprem este

Dumnezeu, Care va judeca după dreptate. Toate darurile cele bune de sus coboară, astfel şi

puterea pe care o au conducătorii pământului o au numai mulţumită Lui. Mesia, regele prin

excelenţă, lucrează în numele lui Dumnezeu. Mulţumită ajutorului ceresc, regele Mesia va

ajunge culmi de glorie nebănuite.

2) Împărăţia veşnică (2 Rg 7, 12-16).

Ideea mesianică ia un avânt deosebit în timpul regelui psalmist David. Dintr’un astfel de text

face parte şi 2 Rg 7, 12-16: „Şi fi-va că după ce zilele tale se vor plini şi tu vei dormi împreună

cu părinţii tăi, Eu îl voi ridica pe urmaşul tău de după tine, din chiar coapsa ta, şi voi rândui

regatul său”.

3) Legământul veşnic (2 Rg 23, 5)

„Căci casa mea nu-i astfel cu Cel-Tare; căci veşnic legământ făcut-a El cu mine, gata oricând,

de pază’n toată vremea; că’ntreaga mântuire şi’ntreaga mea dorinţă: din cel nelegiuit să nu

răsară floare”.



16

CARTEA ÎNTÂI A LUI SAMUEL (1 Regi)

Cuprinsul. Cartea întâi a lui Samuel conţine 31 de capitole şi începe cu o introducere (cap. 1-7),

care tratează despre viaţa lui Samuel, după care istoriseşte despre epoca de pregătire a tronului etern în casa

lui David (8-31).

Introducerea (cap. 1-7). În vremea aceea evreii fiind asupriţi de filisteni, iar centrul religios la

Şilo, Ana s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea un copil de parte bărbătească. Rugăciunea i-a fost auzită şi a

născut pe Samuel pe care l-a dus la Cortul Sfânt din Şilo, încredințându-l arhiereului Eli pentru educare

(1,1-28). Ana preamăreşte numele lui Dumnezeu în laude şi rugăciune de mulţumire (2,1-10). Se descriu

faptele nelegiuite ale fiilor lui Eli, tinereţea plină de pietate a lui Samuel (2,11-36) şi chemarea lui, de către

Dumnezeu, la misiunea profetică (3,1-21). Filistenii s-au ridicat cu război împotriva evreilor, îi biruie şi le

iau chivotul Legii, iar fiii lui Eli mor în luptă cu filistenii şi în acelaşi timp moare şi Eli (4,1-22). Dumnezeu

pedepseşte pe filisteni cu tot felul de suferinţe şi moarte în popor pentru chivotul Legii (5,1-12). Atunci de

teamă, filistenii au întors chivotul Legii evreilor, pe care l-au luat în primire leviţii (6,1-20).

Samuel judecător şi liberator. Samuel a adunat pe toţi israeliţii la Miţpa şi i-a judecat, îndemnându-

i să îndepărteze idolii şi să slujească numai lui Dumnezeu. Filistenii, auzind de adunarea israeliţilor la

Miţpa, au pornit cu război împotriva lor, dar au fost biruiţi cu ajutorul lui Dumnezeu. în timpul lui Samuel,

filistenii n-au mai încercat să mai atace pe Israel. După biruinţa contra filistenilor, Samuel şi-a consacrat

viaţa pentru conducerea poporului, pe care din an în an îl judeca la Betel, Ghilgal şi Miţpa, unde din porunca

lui Dumnezeu a ridicat şi jertfelnice (8,1-17).

Partea istorică (cap. 8-31). Purtarea necinstită a fiilor lui Samuel a nemulţumit poporul, dându-i

prilej să ceară rege, ca să-i conducă ca şi la celelalte popoare. Atunci Samuel s-a rugat Domnului, Care i-a

poruncit să împlinească voia poporului. Apoi Samuel, după porunca Domnului, a arătat drepturile regelui

care va domni peste Israel şi poporul s-a învoit (8,1-22). Dumnezeu îi descoperă lui Samuel pe Saul din

seminţia lui Veniamin, îl unge rege şi-l prezintă poporului în Miţpa (10,1-27). La o lună după ungerea lui

Saul ca rege, amoniţii au năvălit în Galaad şi au asuprit poporul. Atunci Saul a strâns o armată şi a biruit pe

amoniţi, după care Samuel a adunat poporul la Ghilgal şi a înnoit domnia lui Saul (11,1-15). Cu aceasta

încetează regimul judecătorilor şi se introduce monarhia. Samuel cheamă ca martor pe Dumnezeu, ţine o

cuvântare poporului şi-l anunţă că renunţă la demnitatea sa de judecător, căci Dumnezeu le-a pus rege, dar

promite că va continua să vegheze asupra poporului şi să se roage lui Dumnezeu pentru el (12,1-15). Saul,

într-un război cu filistenii, fiind în primejdie, n-a mai aşteptat pe Samuel, şi a adus jertfe şi ardere de tot

Domnului, fapt pentru care Samuel îl mustră că a călcat poruncile Domnului şi-i prezice că nu va mai

stăpâni peste Israel, căci Dumnezeu a ales pe altul (13,1-23). Într-o luptă grea cu filistenii, o hotărâre a lui

Saul către ostaşi a pus în primejdie viaţa fiului său Ionatan, şi numai intervenţia poporului l-a salvat de la

moarte, pentru vitejia sa contra filistenilor (14,1-46). Într-un război cu amaleciţii, pentru că a cruţat pe Agag

şi a păstrat pentru sine şi popor prăzile de război împotriva poruncii divine, Dumnezeu l-a respins de la

domnie (15,1-34). Acum Samuel, după porunca Domnului, a mers în Betleemul Iudeii, în casa lui Iesei şi

a uns rege pe David. Din momentul acela, duhul Domnului s-a depărtat de la Saul, iar un duh rău îl tulbura.

Atunci, pentru a linişti tulburarea, a fost adus David la curtea lui Saul, ca să-i cânte din harpă (16,1-23).

David devine plăcut în faţa regelui Saul şi ajunge armaşul său. Într-un război cu filistenii, David învinge pe



17

Goliat (17,1-59) şi devine ginerele regelui (18,1-30). Se naşte o prietenie sinceră între Ionatan, fiul regelui

Saul, şi David. Saul unelteşte să-l ucidă pe David, care este nevoit să fugă din faţa lui, să se ducă la Samuel

în Rama, apoi în Nobe, la preotul Ahimelec, de aici la Achiş, regele din Gat, apoi se ascunde în peştera

Adulam (19,1-21,15). Saul măcelăreşte întreaga familie a preotului Ahimelec pentru că a ascuns pe David,

scăpând cu viaţă numai Abiatar, care a fugit la David (22,1-23). Aflînd Saul că David este în Cheila, a

căutat să-l piardă, dar David a fugit în pustiul Zif (23,1-27). Apoi David s-a dus în deşertul Enghedi şi Saul

l-a urmărit şi acolo (24,1-23). În timpul acesta Samuel a murit şi a fost îngropat în Rama, iar David s-a

refugiat în pustiul Maonului (25,1-42). David este din nou urmărit de Saul în pustiul Zif (26,1-25) şi iarăşi

se refugiază la Achiş, regele din Gat (27,1-12). Pe când David se găsea la Achiş, regele din Gat, filistenii

conduşi de Achiş au atacat pe evrei în valea Israel, iar Saul, văzând că oastea sa este biruită, a mers la o

vrăjitoare din Endor şi i-a cerut să vină duhul lui Samuel, ca să-l întrebe de sfârșitul războiului. Aceasta a

făcut să apară duhul lui Samuel care i-a spus lui Saul: „Tu şi fiii tăi veţi fi mâine cu mine şi tabăra lui Israel

o va da Domnul în mâinile filistenilor” (28,1-25). Filistenii au continuat lupta cu israeliţii, iar David a dus

lupta cu amaleciţii pe care i-a învins (29,1-19; 30,1-31). Filistenii au zdrobit armatele israelite în lupta de

pe Muntele Ghilboa, unde au căzut ucişi Ionatan cu doi fraţi ai săi, iar Saul, ca să nu cadă în mâinile

duşmanilor, s-a aruncat în sabia sa şi a murit (31,1-13).



18

CARTEA A DOUA A LUI SAMUEL (2 Regi)

Cuprinsul. Cartea a doua a lui Samuel are 24 de capitole şi istoriseşte întemeierea şi întărirea

tronului în seminţia lui David. David plânge moartea regelui Saul şi a fiului său Ionatan şi compune o

chitare de jale, pe care pune să o înveţe fiii lui Iuda (1,1-27). După zilele de jelit, David a plecat la Hebron

şi a fost uns rege a doua oară peste seminţia lui Iuda, iar celelalte seminţii au ales rege pe Işboşet, fiul lui

Saul. Între casa lui Saul şi casa lui David a fost mare duşmănie, ducând război fratricid, care se termină cu

uciderea lui Abner şi Işboşet (2,1-32; 3,1-39; 4,1-12).

După moartea lui Abner şi Işboşet, toate seminţiile lui Israel au proclamat rege pe David, care a

avut o domnie glorioasă de 40 de ani. Ocupă cetatea Iebus (Sion), care este Ierusalimul, şi o face capitala

regatului, apoi salvează ţara de năvălirile filistenilor (5,1-25). După aceea aduce chivotul Legii şi-l aşază

pe Muntele Sion (6,1-23), apoi, voind a zidi locaş Domnului, primeşte făgăduinţa despre Mesia: „Iată

Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor plini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci

voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi

casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei Lui în veci. Eu voi fi Aceluia Tată, iar El îmi va fi Fiu”

(7,1-29).

David biruie pe filisteni, moabiţi, sirieni, amaleciții şi pune peste ţinuturile cucerite oştiri de pază

şi dregători (8,1-18). Aducându-şi aminte de Ionatan, bunul său prieten, David aduce pe Mefiboşet, fiul lui

Ionatan, în casa sa şi-l tratează cu bunăvoinţă (9,1-13). Apoi amoniţii răzvrătindu-se, David îi supune din

nou (10,1-19). David păcătuieşte şi, pentru păcatul său, proorocul Natan îl mustră, regele se pocăieşte şi

Dumnezeu îl iartă. Apoi i se naşte Solomon şi David biruie pe amoniţi (11,1-27; 12,1-31). Din cauza păcatu-

lui, David are de îndurat multe suferinţe: Amnon, fiul cel întâi născut al lui David, a fost ucis de Abesalom,

fratele său, din cauza necinstirii surorii sale Tamara (13,1-38 ; 14,1-33); Abesalom se răscoală în contra lui

David, tatăl său, iar David fuge dincolo de Iordan de teama lui Abesalom (15,1-37; 16,1-23). Dar în cele

din urmă, David pregăteşte o oaste şi o pune sub comanda lui Ioab, care ucide pe Abesalom în luptă (17,1-

29; 18,1-33). După moartea lui Abesalom, toate seminţiile lui Israel aduc pe David înapoi la Ierusalim ca

să le fie rege (19,1-42). Între timp, un oarecare Șeba a răzvrătit pe israeliţi împotriva lui David, dar Ioab,

generalul său, i-a readus la ascultare (20,1-26).

Epilog. În zilele lui David a fost foamete în ţară trei ani. David a întrebat pe Domnul şi Domnul a

spus că aceasta este din pricina lui Saul care a ucis pe ghibeoniţi, iar pentru împăcare, şapte oameni dintre

urmaşii lui Saul, sunt pedepsiţi cu moartea la Ghibeea. După împlinirea faptei, David a strâns oasele lui

Saul, Ionatan şi a celor executaţi de ghibeoniţi şi le-a îngropat în mormântul lui Chiş, tatăl lui Saul. După

aceasta s-a milostivit Domnul asupra ţării (21,1-14). Însă filistenii din nou au venit cu război în contra

israeliţilor, dar armata lui David i-a biruit (21,15-22). În ziua când Domnul l-a izbăvit din mîna vrăjmaşilor

săi, David a compus o cântare de mulţumire Domnului, zicând: „Domnul este întărirea mea, scăparea mea

şi izbăvitorul meu...”. Această cântare se poate vedea şi în psalmul 18(17). După aceea sunt redate cele din

urmă cuvinte ale lui David şi enumeraţi vitejii care au dus războaie şi au biruit duşmanii (23,1-39).



19

La îndemnul unor israeliţi, regele David dă poruncă pentru o numărătoare a poporului, din care

cauză Dumnezeu îl pedepseşte prin profetul Gad, cu ciumă. După ce se pocăieşte, Dumnezeu îl iartă şi

David ridică altar pe aria iebuseului Aravna (Aruan), aducând jertfă lui Dumnezeu (24,1-25).

Scopul pe care l-a avut în vedere autorul la compunerea cărţilor a fost de a arăta credincioşia lui

Dumnezeu pentru întemeierea şi întărirea tronului etern, promis seminţiei lui Iuda. Dumnezeu a promis

odinioară lui Avraam, Isaac şi Iacob că din sămânța lor vor ieşi regi şi că sceptrul şi toiagul de cârmuitor

din seminţia lui Iuda nu va lipsi până ce nu va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune toate popoarele

(Fac 17,6; 23,11; 49,8-12).

Autorul şi timpul. Din întreg cuprinsul cărţilor lui Samuel rezultă că ele formează o singură operă

şi sunt compuse de un autor necunoscut care a trăit după Solomon şi care s-a folosit de diferite izvoare,

printre care şi izvoare scrise de profeţii Samuel, Natan şi Gad.

Autenticitatea şi autoritatea divină. Pe lângă aceasta, cărţile lui Samuel (1 şi 2 Regi) se bucură

de o deosebită autoritate, fiind primite şi păstrate în canon de sinagogă şi de Biserica creştină până astăzi.

Evenimentele descrise în cărţile lui Samuel sunt cunoscute şi de alte cărţi ale Vechiului şi Noului Testament.

Astfel, Mântuitorul întreabă pe farisei: „Au n-aţi citit ce-a făcut David când a flămânzit el şi cei ce erau cu

el? Cum au intrat în casa Domnului şi au mâncat pâinile punerii înainte, care nu se cuvenea lui să le

mănânce, nici celor ce erau cu el, fără numai preoţilor?” (Mt 12,3-5 citat din 1Rg 21,4-7). Sfântul apostol

Pavel argumentează că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, citind textul din 2Rg 7,14 în Evr 1,5: „Eu

îi voi fi Lui Tată şi El îmi va fi Mie Fiu”; profetul Ieremia face aluzie la cărţile lui Samuel când scrie: „Iată

vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu

înţelepciune.... şi va fi numele lui: Domnul – dreptatea noastră!” (Ier 23,5-6, citind din 2Rg 7,12). Sfântul

apostol Pavel – în puţine cuvinte – relevă cuprinsul principal al cărţilor lui Samuel într-o cuvântare din

Antiohia Pisidiei (FAp 13,20-23). Biserica creştină Ortodoxă prăznuieşte pe proorocul Samuel la 20 august.

BIBLIOGRAFIE:

1 Regi

Studii şi articole

BABA, Teodor, „Profetul – judecător Samuel,” Teologia 4 (2005): 36-42.

COTOS, Nicolae, „David şi moartea lui Saul, fragmente din cele două cărţi ale lui Samuil,” MB 1-3

(1958): 76-83.

ISVORANU, Alexandru, „Samuel şi începuturile regalităţii la poporul evreu,” BCD 5 (2005).

KLEIN, Johannes, „David, Isus şi sabatul (Mc. 2, 23-28; 1 Sam. 21, 1-6). O discuţie rabinică,” CB

(2008): 67-77.

KLEIN, Johannes, „David, Jesus Und Der Sabbat (Mk 2,23-28; 1 Sam 21,1-6). Eine Rabbinische

Diskussion,” SS 1 (2008): 20-29.

KLEIN, Johannes, „Samuel, Gad und Natan. Ein Vergleisch,” SS 1 (2007): 27-36.

MIHAILĂ, Alexandru, „The Holy War Ideology as an Agent for Self-Identity in the So-Called

Deuteronomistic History: The Case of 1 Sam 15,” ST 2 (2011): 7-17.

MIHĂILĂ, Alexandru, „Principiul teocratic. Câteva analize ale 1 Rg. 8-11,” AFTOUB V (2005): 115-

147.



20

PETERCĂ, Vladimir, „Did Goliath have an eyesight defect or not?,” SS 1 (2004): 27-39.

POPA, Viorel, „Ameninţarea, promisiunea şi tragedia regalităţii. Aspecte ale domniei lui Saul. (I Regi

8-15),” OT 2 (2006): 139-149

POPA, Viorel, „Începutul regalităţii în Israel. Implicaţiile profetului Samuel,” în Byzace après Byzance.

550 de ani de la căderea Constantinopolului (Cluj-Napoca: Napoca Star, 2004), 282-295.

ZĂGREAN, Ioan, „Un model de prietenie în Vechiul Testament: David şi Ionatan,” MA 4-6 (1965): 288-

305.

Repere patristice

EFREM SIRUL, Tâlcuirile sântului părintelui nostru domnul Efrem Sirul la Pentateuh, Iosua, Judecători,

Cărţile lui Samuel şi ale Regilor, vol. 1, ed. Silvestru Octavian Isopescu (Cernăuţi: f. ed., 1914), 556

p.

IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia a II-a şi a III-a la David şi Saul,” ed. D. Fecioru, GB 1-2 (1978): 57-80.

IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia I la David şi Saul,” ed. Dumitru Fecioru GB 7-9 (1977): 641-650.

IOAN GURĂ DE AUR, Dascălul pocăinţei – omilii şi cuvântări. Cuvânt despre credinţa Annei, ed. Irineu

Slătineanu (Râmnicul Vâlcea: Sfânta Episcopie, 1996), 13-21.

IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, ed. Dumitru Fecioru

(Bucureşti: EIBMO, 2007), 360 p.

IOAN GURĂ DE AUR, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor. Cinci cuvântări despre Ana şi

Samuel, ed. Marcel Hanches (Timişoara: Marineasa, 2005), 2-51.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua. Înţelesul duhovnicesc al Anei şi al lui Samuel,” în PSB 80, ed.

Dumitru Stăniloae (Bucureşti: EIBMO, 1983), 123.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări. Ce înseamnă: Ce înseamnă Havones, Cana, Galileia, Doec,

Ermon? (Ir. 7, 18; 1 Rg. 21, 7; Dt. 3, 8),” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti:

Apologeticum, 2005), 280-281.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări. Ce simbolizează David care cântă şi îmblânzeşte duhul rău al

lui Saul? (1 Rg. 16, 16),” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Apologeticum, 2005).

USCĂ, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. VIII 1-2 Regi, Ed. Christiana,

Bucureşti, 2005.

2 Regi

Studii şi articole

COTOS, Nicolae, „David aduce chivotul legământului la Ierusalim şi se gândeşte să clădească Domnului

Templu (2 Sam. 6-7),” MMS 7-8 (1958): 555-565.

COTOS, Nicolae, „David şi moartea lui Saul, fragmente din cele două cărţi ale lui Samuil,” MB 1-3

(1958): 76-83.

KLEIN, Johannes, „Samuel, Gad und Natan. Ein Vergleisch,” SS 1 (2007): 27-36.

COTOS, Nicolae, „Din istoria sacră a Testamentului Vechi: Un avertisment în care doi mari conducători

de oşti adversare îşi dau seama, pentru o clipă, de grozăvia, amărăciunea şi absurditatea războiului (2

Sam. 2, 2-32),” MA 5-6 (1958): 371-376.

COTOS, Nicolae, „Un episod trist din istoria sacră a Vechiului Testament: Tragicul sfârşit al generalului

Abner,” MMS 3-4 (1957): 242-250.

ISVORANU, Alexandru, „Profetul Natan şi regele David,” MO 1-2 (1995): 36-42.

NEAGA, Nicolae, „Istoria timpurilor vechi-testamentare: David,” MA 5-6 (1958): 357-370.



21

NEAGA, Nicolae, „Regele psalmist David – comentariul unor texte irenice,” MA 7-8 (1984): 458-463.

OANCEA, Constantin, „Cărţi istorice sau profeţi anteriori? Observaţii de natură canonico-redacţională

asupra cărţilor Iosua – 2 Regi,” RT 2 (2008): 22-35.

ONIȘOR, Remus, „Tragedia lui Micol, fiica lui Saul şi soţia lui David,” CO 2 (2000): 58-77.

PAŞCA-TUŞA, Stelian, „S-a căit David înaintea poporului pentru desfrânare şi omucidere?,” CB 2

(2009): 42-61.

Repere patristice

AMBOZIE CEL MARE, „Apologie pentru David către împăratul Teodosie,” în PSB 52, ed. Teodor

Bodogae et al. (Bucureşti: EIBMO, 2007), 371-426.

IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, ed. Dumitru Fecioru

(Bucureşti: EIBMO, 2007), 360 p.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări. În cărţile Regilor scrie că Dumnezeu a mişcat pe David să

numere poporul. Dar în Paralipomene se zice aceasta de diavolul. Cum se poate arăta acordul Scripturii

cu ea însăşi? (2 Rg. 24, 1; 1 Par. 21, 1),” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti:

Apologeticum, 2005), 299-300.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie. Despre Ghibeoniţi şi urmaşii lui Saul,” în

Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 452-482.

USCĂ, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. VIII 1-2 Regi, Ed. Christiana,

Bucureşti, 2005.

Lucrări în limbă străină:

BALDWIN, Joyce G., Narrative Art & Poetry in the Books of Samuel. Volumes II-III. Winona Lake:

Eisenbrauns, 1986, 1990.

GORDON, Robert P. I and II Samuel: A Commentary. Grand Rapids: Zondervan, 1986

GUNN, David. The Fate of King Saul. Sheffield, England: JSOT Press, 1980.

________. The Story of David. Sheffield, England: JSOT Press, 1982.

KLEIN, Ralph W. 1 Samuel. Word Biblical Commentary. Waco: Word Books, Publisher, 1983.

MCCARTER, P. KYLE, Jr. 1 Samuel & II Samuel, The Anchor Bible. Garden City: Doubleday &

Company, Inc., 1980 -1984.

VOS, Howard F. 1, 2 Samuel. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1983.

DUMBRELL, W. J. “The Content and Significance of the Books of Samuel: Their Place and Purpose

within the Former Prophets.” Journal of the Evangelical Theological Society 33 (1990): 49-62.

HUMPHREYS, W. Lee. “From Tragic Hero to Villain: A Study of the Figure of Saul and the

Development of 1 Samuel.” Journal for the Study of the Old Testament 22 (1982): 95-117.

MCCARTER, P. Kyle. “The Apology of David.” Journal of Biblical Literature 99 (1980): 489-504.

PRESTON, Thomas R. “The Heroism of Saul: Patterns of Meaning in the Narrative of the Early

Kingship.” Journal for the Study of the Old Testament 24 (1982): 27-46.



22

Cărţile Regilor (3 și 4 Regi)

Cartea III Regi consemnează evenimentele vremii lui Solomon care, odată ajuns la o vârstă

înaintată, promovează idolatria datorită soțiilor sale, acceptând cultul lui Moloh și ridicând altare

în cinstea Astartei. Cartea relatează marea confruntare dintre yahwism și baalism din muntele

Carmelului, avându-i ca protagoniști pe profeții Ilie și Elisei.

Cartea IV Regi debutează cu perioada domniei lui Roboam a cărui politică proastă va

genera ruptura celor două regate – 10 seminții se vor despărți și vor forma regatul de nord sub

conducerea lui Ieroboam. Acesta va reactiva vechile altare din Ghilgal, Mițpa, Sichem etc.,

orientând reforma religioasă în direcția idolatră. În regatul de nord nu se mai poate vorbi de

succesiune davidică.

Accentul este pus în această carte pe regii care au încercat să revigoreze viața religioasă,

precum regele Iosia ajutat de arhiereul Hilchia.

Principalele elemente teologice în cărțile III-IV Regi: ● reconfigurarea noțiunii de spațiu

sacru; ● tema sofiologică – înțelepciunea teoretică și practică; ● unicitatea lui Dumnezeu și relația

personală (dialogică) a omului cu El; ● ideea mesianică: perenitatea davidică subscrisă ideii

mesianice conținute de împărăția veșnică.

*

a. Numele cărţilor

În textul ebraic aceste două cărţi, ca şi cărţile 1-2 Regi, până la Daniel Bomberg au format o

singură carte.

În Septuaginta şi în Vulgata lui Ieronim însă sunt împărţite în două.

Ele cuprind istoria revelaţiei divine din timpul lui Solomon până la căderea regatului lui Iuda.


Partea I (3 Rg 1-11) cuprinde istoria lui Solomon și unitatea regatului. David, fiind bătrân, a

chemat pe arhiereul Ţadoc şi pe profetul Natan şi le-a poruncit să ungă rege peste Israel pe Solomon, fiul

său (3Rg 1,1-53). Apropiindu-se de sfârșitul vieţii sale, David a chemat pe Solomon şi i-a dat poveţe cum

să se poarte ca rege. Solomon pedepseşte pe Adonia, fratele său, şi îndepărtează de la Cortul Sfânt pe preotul

Abiatar, înlocuindu-l cu Ţadoc. Apoi se căsătoreşte cu fiica lui Faraon (3Rg 2,1-46; 3,1), după care s-a dus

la Ghibeon să aducă jertfă Domnului şi s-a rugat ca Domnul să-i dea înţelepciune pentru a putea conduce

poporul (3Rg 3,1-28). Şi Domnul i-a dăruit înţelepciune şi alte multe binefaceri (3Rg 4,1-34). După aceea

a făcut pregătiri pentru zidirea templului Domnului (3Rg 5,1-18). Templul a fost construit după planul



23

Cortului Sfânt. În partea de răsărit templul avea un pridvor, iar în jurul lui era construită o clădire cu trei

etaje, împărţite în cămări pentru păstrarea diferitelor obiecte. Templul era împărţit în două: Sfânta şi Sfânta

Sfintelor. Templul era înconjurat cu două curţi despărţite prin zid: curtea interioară pentru preoţi şi cea

exterioară pentru popor. În Sfânta Sfintelor se afla chivotul Legii (3Rg 6,1-38). După aceea Solomon a

construit casa regală şi vasele sfinte pentru templu: marea de aramă, jertfelnicul de aur pentru tămâiere,

masa de aur pentru pâinile punerii înainte, zece candelabre, altarul pentru holocauste şi zece vase pentru

spălarea jertfelor (3Rg 7,1-51). După acestea, Solomon a adus toate lucrurile sfinte de la Cortul Sfânt şi le-

a aşezat în templu şi le-a sfinţit (3Rg 8,1-66). (Vezi planşele de la sfârșitul acestui manual). După ce a

terminat de zidit templul şi casa regală, Solomon a construit cetăţi, edificii publice, a sădit vii şi grădini, a

făcut conducte de apă şi a organizat o flotă comercială carte aducea bogăţii din ţări străine (3Rg 9,1-28).

Înţelepciunea lui Solomon fiind vestită în toată lumea, regina din Saba (Etiopia de azi) a venit la Solomon

în Ierusalim cu multe daruri (3Rg 10,1-29). Spre sfârșitul vieţii sale, Solomon a păcătuit înaintea Domnului

şi i s-a prezis că regatul său va fi dezbinat. Solomon a murit după o domnie strălucită de 40 de ani (3Rg

11,1-41).

Partea a II-a (3 Rg 12 – 4 Regi 17) consemnează marea schismă naţională, formându-se regatul

de nord cu capitala Samaria şi cel de sud, Iuda, cu capitala lui David: Ierusalimul. Această parte cuprinde

şi evenimentele din împărăţia lui Iuda şi regii acestei împărăţii, până la căderea Samariei.

După moartea lui Solomon ajunge rege Roboam, fiul său, care a nemulţumit poporul, punându-l la

impozite grele, ceea ce a dus la dezbinarea regatului. Atunci zece seminţii au ales rege pe Ieroboam şi au

format regatul lui Israel (numit şi Efraim), iar Iuda şi Veniamin au format regatul lui Iuda. Regatul lui Iuda

a rămas cu capitala la Ierusalim, cetatea lui David, iar regatul lui Israel cu capitala la Sichem, apoi la Tirţa

şi mai târziu la Samaria (3Rg 12,1-25). Ieroboam, temându-se ca nu cumva poporul să meargă la Ierusalim

să se închine Domnului, a aşezat doi idoli, unul la Betel şi altul la Dan, dând naştere şi la dezbinarea

religioasă a poporului (3Rg 12,26-33). Ieroboam, din pricina idolatriei pe care a introdus-o în regatul său,

a atras mînia Domnului, Care a nimicit casa sa (3Rg 13,1-34). Apoi se istorisesc războaiele fratricide ce au

avut loc între regii celor două regate: Roboam din Iuda cu Ieroboam din Israel; Abia, fiul lui Roboam, cu

Ieroboam; Asa din Iuda cu Baeşa din Israel. Apoi sunt relatate faptele unor regi din Israel care au ocupat

tronul fie prin complot, fie prin nimicirea dinastiei anterioare (3Rg 14-16,28).

Urmează istoria lui Ahab, regele lui Israel, în timpul căruia a trăit proorocul Ilie (3Rg 16,29-21,29).

Se istoriseşte legătura lui Iosafat, regele Iudei, cu Ahab şi cu fiii lui: Ohozia (Ahazia) şi Ioram; înălţarea lui

Ilie la cer şi faptele lui Elisei (3Rg 22 – 4Rg 8,15). Iosafat, Ioram şi Ohozia, regii Iudei, fiind înrudiţi cu

Ahab, regele lui Israel, au făcut fapte rele înaintea Domnului. Ohozia, fiul lui Ioram, regele lui Iuda, a fost

ucis împreună cu unchiul său Ioram, regele lui Israel, de Iehu, care a fost uns rege peste Israel de Elisei

(4Rg 8,16-10,17). Iehu, după ce a nimicit tot neamul lui Ahab, a distrus idolii şi a nimicit şi preoţii idolatri,

a fost binecuvântat de Dumnezeu, însă pentru alte păcate şi-a atras pedeapsa divină (4Rg 10,18-36). Atalia,

mama regelui Ohozia, văzând că a murit fiul ei, a uzurpat tronul davidic, făcându-se regină, dar după şase

ani, nepotul ei Ioaş îi ia domnia cu ajutorul preotului Iehoiada (4Rg 11,1-21 – 12, 1-21). Ioahaz, Ioaş,

Ieroboam, fiul lui Ioaş, regii Israelului, au făcut fapte rele ca şi regii de dinainte de ei, pe când Amasia,

regele Iudei, a făcut fapte plăcute Domnului ca şi strămoşul lui, David (4Rg 13-14,29). În timpul regilor

din Iuda, Azaria (Ozia), Iotam şi Ahaz, regatul lui Israel, din cauza idolatriei şi a discordiei interne sub regii

Zaharia, Şalum, Menahem, Pecahia, Pecah şi Osea, cade în mîinile Asiriei şi poporul este dus în robie (4Rg



24

15,1 – 17,6). Se rezumă cauzele căderii regatului lui Israel şi se descrie situaţia ţării ocupate de asirieni

(4Rg 17,7-23), precum şi originea samarineni-lor (4Rg 17,24-41).

Partea a III-a (4 Rg 18-25) istoriseşte ultimii ani de existenţă a regatului lui Iuda. Se relatează

despre domnia fericită a regelui Iezechia. El a făcut fapte bune înaintea Domnului, a desfiinţat idolatria şi

în toate faptele sale a păzit legile Domnului. A salvat ţara de invazia asirienilor, potrivit sfatului pe care i l-

a dat proorocul Isaia. Dar, fiindcă s-a mândrit cu bogăţia ce se afla în vistieriile sale înaintea solilor lui

Merodac Baladae, regele Babilonului, Isaia îi prezice robia care va veni din partea Babilonului (4Rg 18,1

– 20,20). Apoi au urmat la tron Mânase şi Amon, regi care au făcut fapte rele înaintea Domnului,

introducând idolatria şi vărsând sânge nevinovat. Pentru aceste fapte Domnul a anunţat prin proorocii Săi,

că poporul va fi dat în mîinile duşmanilor (4Rg 21,1-26). După aceştia a urmat la tron Iosia, care a fost un

rege credincios Domnului şi a făcut fapte bune ca şi strămoşul său David. A reparat templul, a curăţit regatul

de idoli, a restabilit cultul şi a poruncit ca tot poporul să prăznuiască Pastile, după cum scrie în Lege. Iosia

este ucis într-o luptă cu egiptenii la Meghido, iar poporul l-a adus şi l-a îngropat în Ierusalim (4Rg 22,1 –

23,1-30). Ultimii regi din Iuda au avut o soartă nenorocită. Ioahaz este dus în Egipt de faraonul Neco, unde

moare; Ioiachim este supus de Nabucodonosor, iar pe Iehonia l-a luat rob şi l-a dus în Babilon, împreună

cu o parte din popor, lăsând în ţară numai populaţia săracă. Aceasta este prima deportare în Babilon (598).

Sub Sedechia soarta poporului a fost şi mai rea. Sedechia este dus în lanţuri în Babilon, Ierusalimul este

dărâmat, apoi tot poporul care a mai rămas este deportat (4Rg 23,31 – 25,26). Apoi într-o scurtă istorisire

se relatează despre graţierea lui Iehonia, regele lui Iuda, de către Evil-Merodac, regele Babilonului, dîndu-

i onorurile ce se cuveneau unui rege (4Rg 25,27-30).

Cărțile pot fi structurate astfel:

3 Regi 1-11 Istoria domniei lui Solomon 1-2

3-11

4-5

6-8

9-11

Ascensiunea lui Solomon la tron

Domnia regelui Solomon

Înțelepciunea lui Solomon și strălucirea

regatului său

Construirea templului și a palatului regal

Mărirea și decăderea lui Solomon

3 Regi 12 – 4

Regi 17

Istoria celor două regate

(Israel și Iuda)

12

13-16

3Rg 17 – 4Rg 1

2-8

9-16

17

Istoria schismei

Istoria paralelă a regatelor

Profetul Ilie și domnia lui Ahab

Profetul Elisei

Istoria paralelă a regatelor

Sfârșitul regatului Israel

4 Regi 18-25 Istoria regatului Iuda 18-21

22-23

24-25

Regii Iezechia, Manase și Amon

Reforma regelui Iosia

Ultimii regi, sfârșitul regatului și începutul

exilului babilonian

c. Unitatea cărţilor

se vede atât din tratarea materiei, cât şi din unitatea limbii.

deosebirile de stil, puţine şi neînsemnate, se atribuie izvoarelor consultate de autori.



25

d. Timpul compunerii cărţilor

se poate afirma cu certitudine numai că s’au scris în timpul robiei babilonice.

termenul a quo al scrierii cărţii este 562 î. H., iar termenul ad quem, 538 î. H., anul eliberării.

datorită faptului că, concepţia cărţii este perfect identică cu a profetului Ieremia, limba tot aşa,

apoi că în carte nu se face nici o amintire de profetul Ieremia, îi fac pe mulţi autori biblici să-

i atribuie cartea lui Ieremia, cum susţine de altfel şi tradiţia iudaică.

e. Autoritatea cărţilor

se reazemă pe autoritatea izvoarelor consultate şi utilizate de autor.

autoritatea divină a cărţii o atestă primirea ei în canonul iudaic şi în cel creştin.

Mântuitorul Hristos le tratează ca divine: „Şi adevăr vă spun că multe văduve erau în Israel în

vremea lui Ilie, când s’a închis cerul trei ani şi şase luni...” etc. (Lc 4, 25; 3 Rg 17, 9 ş. u.).

Sfântul Iacob arată eficacitatea rugăciunii prin exemplul lui Ilie (Iac 5, 17; 3 Rg 18, 35, ş. u.).

f. Adevărul istoric al cărţilor

îl confirmă monumentele istorice descoperite, descifrate şi studiate în timpurile mai noi.

Biruinţa regelui Şişac al Egiptului asupra lui Roboam (anul 928 î. H.; vezi 3 Rg 14, 25 ş. u.)

este sculptată pe un pilon al templului zeului Amon din Karnak (Egiptul de Sud).

Inscripţia celebrului monument Zakir, descoperit de consulul general francez H. Pognon în

Siria, la sud-vest de Aleppo, în anul 1903, tradusă, editată şi comentată de el în 1908, de

asemenea confirmă unele date biblice din timpul regilor.

După 4 Rg 20, 20 (2 Par 32, 2-4; Is 22, 11; Sir 48, 17), regele Iezechia (727-699) a construit

un apeduct care furniza apă în Ierusalim. Acest fapt este confirmat de inscripţia Şiloe, aflată în

1881 la intrarea în acest canal.

g. Idei mesianice în cărţile 3 şi 4 Regi

3 Regi 9, 5; face parte din grupul „Împărăţia veşnică”. „Atunci tronul domniei tale peste

Israel îl voi ridica pentru vecie, aşa cum i-am grăit lui David, părintele tău, zicând: «Nu-ţi va

lipsi bărbat cârmuitor în Israel»”.

h. Scopul autorului cărţilor este de a arăta că Dumnezeu, prin mijlocirea profeţilor, a voit să conducă

poporul evreu pe calea adevărului şi a vieţii virtuoase. Regii şi poporul n-au trăit însă după Legea

Domnului şi, de aceea, Dumnezeu i-a pedepsit cu desfiinţarea regatelor şi ducerea locuitorilor în exil.

Pe lângă aceasta, scopul cărţilor este să arate cum Dumnezeu Şi-a ţinut promisiunea făcută lui David şi

seminţiei lui, deşi urmaşii lui şi poporul nu au păzit legile date. Aceasta se vede din urcarea pe tron a

lui Solomon şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de el, ca urmaş al lui David şi chiar faţă de ceilalți

urmaşi, cu toate că nu erau vrednici. Iehonia este scos din temniţă de Evil-Merodac, semn că Dumnezeu

n-a lăsat să se stingă sămânța robului Său David.

i. Autorul. Nu se poate afirma cu siguranţă cine a fost autorul cărţilor Regilor. După tradiţia rabinică,

autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan care a trăit şi a scris în aceleaşi împrejurări

religioase şi istorice ca şi profetul Ieremia.



26

Robia babilonică începe odată cu căderea regatului Iuda, aşa cum este menţionat în cărţile 4 Regi

24 – 25 şi 2 Paralipomena 36. Ea a fost profeţită încă de Ieremia în timpul regilor Iosia, Ioahaz, Ioiachim,

Iehonia şi Sedechia, din regatul lui Iuda. În timpul domniei regelui Ioiachim, Nabucodonosor, împăratul

Babilonului, a venit cu o armată puternică asupra regatului lui Iuda, a asediat Ierusalimul şi, în anul 606

î.Hr. a pus stăpânire pe el. Regele Ioiachim s-a supus trei ani, după care n-a mai voit să-i plătească tributul

impus. Atunci împăratul Babilonului a venit din nou asupra regatului lui Iuda cu o armată de caldeeni şi

popoare vecine, sirieni, moabiti şi amoniţi. Ioiachim moare în una din ciocnirile cu duşmanii săi, iar corpul

lui n-a mai putut primi onorurile respective. In orice caz, când Nabucodonosor a venit la Ierusalim, nu l-a

mai găsit pe tron pe Ioiachim, ci pe fiul acestuia, Iehonia, numit şi Ioiachim (598). Iehonia, regele din Iuda,

s-a predat imediat fără luptă; nu domnise decât trei luni. El a fost deportat în Babilon cu mama sa, cu

slujitorii săi, fruntaşii ţării, armata şi oamenii de artă: toată elita ţării. Aceasta a fost prima deportare de robi

din regatul lui Iuda, din care a făcut parte şi profetul Iezechiel (1,1). Convoiul de deportaţi este evaluat la

3023 de oameni, după profetul Ieremia (52,28), iar după cartea 4 Regi (24,14) la cifra de zece mii de oameni.

Nabucodonosor, considerând că această lecţie ar fi fost suficientă pentru a potoli spiritele în Iuda,

a lăsat ţării autonomia sub, un prinţ din neamul lui David, Matania, un al treilea fiu al lui Tosia, al cărui

nume i l-a schimbat în Sedechia. Acesta a depus jurământ de credinţă lui Nabucodonosor. Dar mişcarea

patriotică a luat un avânt mai puternic chiar de la începutul domniei lui Sedechia. O nouă revoltă a apărut

acum chiar în Elam contra Babilonului (Ier 49,34-38). Un mare număr de profeţi mincinoşi şi vrăjitori, atât

în Palestina, cât şi printre deportaţi preziceau că jugul Babilonului va cădea curând. Atunci, în vederea unei

revolte generale contra Babilonului, s-au făcut negocieri la Ierusalim cu Edomul, Moabul, Amonul, Tirul

şi Sidonul (Ier 27-29); dar insurecţia a fost reprimată de armatele lui Nabucodonosor.

În anul al 9-lea al domniei lui Sedechia, Nabucodonosor a venit cu toată oştirea sa şi a împresurat

Ierusalimul, asupra căruia s-a abătut o foamete grozavă. Un moment, asediaţii s-au crezut salvaţi: trupele

babilonene se îndepărtaseră pentru a se lupta cu o armată trimisă de faraonul Egiptului în ajutorul

Ierusalimului. Dar egiptenii au fost învinşi şi s-au retras. Babilonenii s-au reîntors şi au reluat asediul şi, în

anul al 11-lea al domniei lui Sedechia, s-a produs o spărtură în zidul de nord al cetăţii. În timpul nopţii

Sedechia şi ostaşii au fugit pe partea de sud, prin poarta care era între două ziduri, în direcţia Mării Moarte;

dar au fost ajunşi şi prinşi de babiloneni în şesul Ierihonului. Sedechia a fost dus la Ribla şi judecat pentru

jurământul fals. Fiii săi au fost ucişi înaintea lui, iar lui i s-au scos ochii şi l-au dus în lanţuri la Babilon.

În acelaşi an, Nebuzaradan, căpetenia gărzii împăratului Babilonului, a ars templul, palatul regelui

şi toate casele mai mari din Ierusalim, jefuind tot ce era mai de preţ. El a poruncit să fie dărâmate şi zidurile

care împrejmuiau Ierusalimul. Pe fruntaşii poporului şi pe preoţii templului i-a ucis. Cei ce mai rămăseseră

dintre locuitori au fost duşi în Babilon, ca la 832 de suflete (Ier 52,29). Aşa a fost strămutat poporul din

Iuda în robie. Ţăranii şi cei săraci au fost lăsaţi în ţară sub conducerea guvernatorului Ghedalia, care şi-a

instalat reşedinţa în Miţpa. Dar, acest bărbat a fost asasinat de un oarecare Ismael, în acelaşi an. Atunci, de

frica babilonenilor, un mic grup de evrei s-a refugiat în Egipt. Fără îndoială că şi după aceasta s-a mai ivit

dezordine în Palestina, căci Nebuzaradan a mai deportat încă 745 de evrei (Ier 52,30). Aşa s-a pus capăt şi

regatului lui Iuda în anul 587 î.Hr.

Robia babilonică a durat şaptezeci de ani, din anul 606 î.Hr. şi până în anul 536 î.Hr. când prin

edictul regelui Cirus, evreii au dreptul de a se reîntoarce în ţară. Ţara a rămas pustiită, templul ars, zidurile

Ierusalimului dărâmate şi rămăşiţa poporului în mare jale. Distrugerea templului şi a Ierusalimului ca şi

starea de jale din ţară sunt descrise de profetul Ieremia în cartea „Plângerile lui Ieremia”. Însă Domnul i-a



27

descoperit profetului că, după împlinirea celor şaptezeci de ani, poporul se va reîntoarce în ţară şi că în

viitorul îndepărtat va veni Răscumpărătorul, vestit prin următoarele cuvinte: „Iată vin zile, zice Domnul, în

care voi adeveri făgăduinţa Mea de mântuire pe care am făgăduit-o casei lui Israel şi lui Iuda. în zilele

acelea şi în vremea aceea, voi odrăsli lui David Odrasla dreptăţii şi Aceea va face judecată şi dreptate pe

pământ. în zilele acelea Iuda va fi izbăvit şi Ierusalimul va trăi fără primejdie şi Odraslei aceleia I se va

pune numele: «Domnul-dreptatea noastră»” (Ier 33,14-16).

Diagrama regalității din cele două regate2 (*** indică schimbarea de dinastie)

Regatul Israel Regatul Iuda

Ieroboam I (927-907) Roboam (927-910)

Nadab (907-906) Abia (910-908)

*** Asa (908-868)

Bașa (906-883)

Ela (883-882)

***

Zimri (7 zile)

***

Omri (882-871) Ioșafat (868-847)

Ahab (871-852)

Profetul Ilie

Ahazia (852-851) Ioram (852/847-845)

Ioram (851-845)

***

Profetul Elisei Ahazia (845)

Iehu (845-818) Atalia (845-840)

Ioahaz (818-802) Ioaș (840-801)

Ioaș (802-787) Amația (801-733)

Ieroboam II (787-747) Azaria/Ozia (773-756) (?)

Zaharia (747)

***

Șalum (747?) Iotam (756-741) (?)

*** Profetul Isaia

Menahem (747-738) Ahaz (741-725) (?); asociat Iezechia

Pecahia (737-736)

***

Pecah (735-732)

Osea (731-723)

Căderea regatului de nord (722)

Iezechia (725-697) (?);

Senaherib asediază Ierusalimul (701)

Manase (696-642)

Amon (641-640)

Iosia (639-609)

Ioahaz (609)

Ioiachim (608-598)

Iehonia (598/7)

Prima cucerire a Ierusalimului de către

Nabucodonosor

Sedechia (598/7-587/6)

Nabucodonosor distruge Ierusalimul. Începutul

exilului babilonian (587/6)

2 Cf. H. Donner, Geschichte des Volkes Israel und seiner Nachbarn in Grundzugen 2, Gottingen, 1986, p. 466-469, apud

Constantin Oancea, Schițe de prelegeri de Vechiul Testament. Cărțile istorice, pp. 23-24.



28

BIBLIOGRAFIE:

3 Regi

Volume

CÂRSTOIU, Justinian, Sfinţii Prooroci Ilie şi Elisei, prefiguratori ai monahismului (Bucureşti: Sigma, 2005), 236p.

OANCEA, Constantin, Naraţiunile profetice din cartea 1Regi. Introducere, traducere şi comentariu (Cluj-Napoca:

Presa Universitară Clujeană, 2008), 190 p.

OANCEA, Constantin, Profetul Ilie şi naraţiunea despre secetă. Studiu exegetic şi hermeneutic (Cluj-Napoca:

Alma Mater, 2005), 317 p.

Studii şi articole

BABA, Teodor, „Profetul Ilie în lumina izvoarelor biblice şi patristice,” AB 7-8 (1990): 36-47.

CÂRSTOIU, Justinian, „Nevoinţele ascetice în dobândirea filosofiei dragostei – Sf. Prooroc Ilie precursor al

ascetismului creştin,” O 1-2 (207).

NEAGA, Nicolae, „Istoria timpurilor Vechiului Testament: Solomon,” MA 9-10 (1958): 693-703.

OANCEA, Constantin, „Critica profetului Ilie în scrierile pseudo-hrisostomice,” în Sfântul Ioan Gură de Aur –

ierarh, teolog, filantrop (Sibiu: Andreiană, 2008), 353-366.

OANCEA, Constantin, „Ipostaze ale profetului Ilie în Biblie şi la Părinţi,” în Septuaginta II. Iisus Nave. Judecătorii.

Ruth. 1-4 Regi, ed. Cristian Bădiliţă et al. (Iași: Polirom, 2004), 444-451.

OANCEA, Constantin, „Profetul Ilie în exegeza patristică,” RT 1 (2003): 47-72.

POPA, Viorel, „III Regi 22, 5-28. Un episod aparte privind inspiraţia profetică vechitestamentară,” OT 1 (2006):

93-102

POPA, Viorel, „Profetul Ilie în Noul Testament şi în tradiţia Bisericii creştine,” OT 4 (2003): 40-50

POPA, Viorel, „Succesiunea profetică și caracterul mozaic al profetismului în vechiul Israel. Profeţii Ilie si Elisei,”

OT 3-4 (2005): 169-183

VLADIMIRESCU, Mihai, „Historiographical perspective on Solomon’s succession to the throne of David,” BCD 2

(2004): 152-172.

Repere patristice

AMBOZIE CEL MARE, „Despre Nabot Izreeliteanul,” în PSB 52, ed. Teodor Bodogae et al. (Bucureşti: EIBMO,

2007), 427-462.

CÂRSTOIU, Justinian, „Activitatea profetului Ilie în viziunea Sfântului Grigorie de Nazianz şi a Sfântului Ioan

Gură de Aur,” BOR 7-12 (1998): 349-359.


lui Samuel şi ale Regilor, vol. 1, ed. Silvestru Octavian Isopescu (Cernăuţi: f. ed., 1914), 556 p.

IOAN GURĂ DE AUR, „Despre pocăinţă. Omilia II: Despre tristeţea împăratului Ahav şi despre Iona profetul,” ed.

Dumitru Fecioru, BOR 13 (1977): 114120.

IOAN GURĂ DE AUR, Despre desfătarea celor viitoare. La Ilie la văduvă, ed. Dumitru Fecioru (Bucureşti: EIBMO,

2008), 7-20.

IOAN GURĂ DE AUR, Omilii despre pocăinţă. Despre tristeţea împăratului Ahab şi despre Iona profetul, ed.

Dumitru Fecioru (Bucureşti: EIBMO, 1998), 27-42.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua. Înţelesul duhovnicesc al lui Moise şi Ilie,” în PSB 80, ed. Dumitru

Stăniloae (Bucureşti: EIBMO, 1983), 159-162, 165-166.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua. Înţelesul duhovnicesc al sfîntului Ilie şi al văduvei din Sarepta,” în PSB

80, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: EIBMO, 1983), 124.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua. Înţelesul duhovnicesc al vederii lui Ilie în peştera din Horeb,” în PSB 80,

ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: EIBMO, 1983), 120-121.

USCĂ, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. IX 3-4 Regi, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006.



29

4 Regi

Volume

CÂRSTOIU, Justinian, Sfinţii Prooroci Ilie şi Elisei, prefiguratori ai monahismului (Bucureşti: Sigma, 2005), 236p.

Studii şi articole

ISVORANU, Alexandru, „Elisei Proorocul – chemare, misiune, activitate social-morală şi actualitate,” AUCT X 13

(2005).

VLADIMIRESCU, Mihai, „Reformele lui Iezechia şi războiul împotriva Asiriei privite din perspectiva arheologiei biblice,”

MO 5-8 (2003): 144-151.

Repere patristice

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Ambigua. Înţelesul duhovnicesc al lui Elisei, ucenicul lui Ilie,” în PSB 80, ed.

Dumitru Stăniloae (Bucureşti: EIBMO, 1983), 122.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări. Ce înseamnă cuvântul spus de Ilie şi repetat de Elisei: Unde este Dumnezeu

Afu? (4 Rg. 3, 14),” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Apologeticum, 2005), 261.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări. De ce Elisei Proorocul s-a rugat şi au ieşit urşi şi au sfâşiat 42 din copiii ce

râdeau de el? (4 Rg. 2, 57),” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Apologeticum, 2005), 292-293.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie. Despre îngroparea lui Ezechia,” în Filocalia 3, ed. Dumitru

Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 255-262.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie. Ezechia astupă izvoarele,” în Filocalia 3, ed. Dumitru


MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie. Ezechia se înalţă, apoi se smereşte,” în Filocalia 3, ed.

Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 246-255.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie. Îngerul nimiceşte oastea lui Senaherib,” în Filocalia 3, ed.


MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie. Mulţi aduceau daruri lui Dumnezeu şi plocoane lui

Ezechia,” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Harisma, 1994), 233-246.

USCĂ, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. IX 3-4 Regi, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006.


AULD, A. Graeme. I & II Kings. The Daily Study Bible Series. Philadelphia: The Westminster Press, 1986.

CONSTABLE, Thomas, L. “1 Kings, 2 Kings.” In The Bible Knowledge Commentary: An Exposition of the

Scriptures by Dallas Seminary Faculty: Old Testament 483-588. Edited by John F. Walvoord and Roy B. Zuck.

Wheaton: Victor Books, 1985.

JONES, Gwilym. H. 1 and 2 Kings. The New Century Bible Commentary. 2 Volumes. Grand Rapids: Wm. B.

Eerdmans Publishing Co., 1984.

LONG, Burke O. I Kings, with an Introduction to Historical Literature. The Forms of the Old Testament Literature,

IX. Grand Rapids: Eerdmans, 1984.

PATTERSON, Richard D. and Austel, Hermann J. “1, 2 Kings.” In The Expositor’s Bible Commentary 1-300. Vol.

4. Grand Rapids: Regency Reference Library, Zondervan, 1988.

PAYNE, David F. Kingdoms of the Lord. Grand Rapids: Eerdmans, 1981.

WISEMAN, Donald J. 1 & 2 Kings: An Introduction & Commentary. Tyndale Old Testament Commentaries.

Downers Grove: Inter-Varsity Press, 1993.



30

Cărţile Cronicilor (I şi II Paralipomena)

Cărțile I și II Paralipomena sunt o completare a cărților istorice ale regalității (de la gr.

παραλυπομενα), scrieri tematice care își propun să contribuie la curățirea poporului ales de ce este străin

Legii și vieții religioase iudaice. În acest scop, autorul alege din istoria perioadei regalității acele evenimente

care arată adevărata credință, trăire, adevăratul comportament al iudeului autentic. Din aceleași rațiuni, sunt

trecute cu vederea manifestări negative extinse din perioada regilor.

Cărțile Paralipomena se focusează pe prezentarea reformei religioase făcute de David, în timp ce

cărțile I și II Ezdra au în centru acțiunile reformarea promovate de Ezdra. Elementul de legătură este

„teologia Sionului”, ale cărei elemente principale au fost fixate de David. Când aduce Chivotul în Sion,

David fixează un prim punct al acestei teologii: centrul vieții iudaice, Ierusalimul, este punctul de coagulare

a întregii vieți iudaice. Un alt element al teologiei Sionului este faptul că prezintă conținutul vieții religioase

în bipolaritatea sa: un element vizează personalul de cult, iar celălalt vizează ritul în conformația sa –

elementul fundamental al ritului fiind rugăciunea.

Din momentul fixării centrului religios al poporului ales la Ierusalim, se conturează ideea de

pelerinaj, care poate fi înțeles pe două planuri: istoric – cel care promovează acțiunea de pelerinaj urmărește

reașezarea unității aspectului de trăire religioase; eshatologic – ca sâmbure al împărăției veșnice: toată

istoria merge în sens eshatologic pentru ca el să crească propriu-zis în istorie.

În II Paralipomena un loc important îl ocupă tema confruntării dintre yahwism și baalism.

Dumnezeul lui Israel este unul personal, spiritual, omniprezent și atotștiutor. În opoziție cu divinitatea

iudaică, idolii sunt plăsmuiri ale minților și ale mâinilor omenești, de aceea, ei nu văd, nu aud și nu vor grăi

vreodată. Împotriva cultului idolatru stau câteva teme teologice vechitestamentare: kol Yahwe (glasul

Domnului care Se rostește); milostivirea lui Dumnezeu ca Proniator; tema auzirii/ascultării și răspunsului.

În acest context, motivul principal care a determinat ducerea în robie a fost căderea poporului în idolatrie,

lepădarea lor de Dumnezeu.

Dintre regii care au domnit în Iuda sunt amintiți în special cei care au fost apărători ai credinței

celei adevărate și care, în momentul în care au venit la conducere, și-au început domnia printr-o acțiune,

uneori violentă, de eradicare a idolatriei. Marea importanță a contribuției lor constă în reprimarea cultului

idolatru, în acest sens distingându-se Iosafat, Hischia și Iosia.

*



31

a. Numele cărţilor

la început, au format o singură carte, până la Daniel Bomberg.

Traducătorii alexandrini cât şi Fericitul Ieronim le tratează ca două cărţi

În Vulgata se numesc Cronici

În Septuaginta se numesc Paralipomenon (Παραλειπομένων) de la verbul a omite, numire care

după Sinopsa pseudoatanasiană ar avea în vedere cuprinsul lor, adică a celor omise din cărţile

Regilor.


Partea I (1 Par. 1-9) expune genealogia acelor seminţii care sunt în legătură mai intimă cu casa

lui David şi cu templul.

Partea a II-a (1 Par. 10-29) se ocupă de activitatea lui David în scopul organizării cultului divin.

Tronul lui David se întăreşte, cetatea Ierusalimului este ocupată. Locul cultului divin se stabileşte

în Sion.

Partea a III-a (2 Par. 1-36) începe cu istorisirea domniei lui Solomon. Se descrie apoi zidirea

templului şi târnosirea lui. Se descrie domnia regilor lui Iuda până la nimicirea împărăţiei lui Israel

Textul cărților poate fi structurat astfel:

1Par 1-10 Prolog genealogic: de la Adam până la moartea lui Saul

1,1-2,2 Urmașii lui Adam până la cei 12 fii ai lui Israel

2,3-55 Urmașii lui Iuda

3 Urmașii lui David

4,1-23 Urmașii lui Iuda

4,24-43 Urmașii lui Simeon

5,1-26 Urmașii lui Ruben, Gad și jumătate din Manase

5,27-6,66 Urmașii lui Levi și cetățile levitice

7 Urmașii lui Isahar, Veniamin, Neftali, jumătate din Manase, Efraim, Așer

8 Urmașii lui Veniamin

9,1-34 Locuitorii Ierusalimului

9,35-44 Neamul lui Saul

10 Sfârșitul lui Saul. Domnul dăruiește regatul lui David

1Par 11-29 Istoria domniei lui David

11,1-9 David e uns rege și cucerește Ierusalimul

11,10-12,41 Vitejii lui David

13-16 Aducerea chivotului în Ierusalim

17 Pregătirile pentru construirea templului. Profeția lui Natan

18-20 Războaiele purtate de David

21-22 Alegerea locului pentru zidirea templului. Pregătirea celor necesare construcției.

David îi predă lui Solomon sarcina construirii templului.

23-27 Organizarea leviților și a preoților. Serviciile lor

28-29,20 David îi predă lui Solomon planul templului. Donații pentru zidirea templului.

Rugăciunea de mulțumire a lui David

29,21-25 Solomon moștenește tronul tatălui său

29,26-30 Sumar al domniei lui David



32

2Par 1-9 Istoria domniei lui Solomon

1 Înțelepciunea și bogăția lui Solomon

2-7 Zidirea templului și sfințirea lui

8 Construcții și măsuri administrative

9,1-12 Vizita reginei din Saba

9,13-28 Bogăția, faima și înțelepciunea regelui

9,29-31 Sumar al domniei și moartea lui Solomon

2Par 10-36 Istoria regilor din regatul Iuda

10-12 Roboam

13 Abia

14-16 Asa

17-20 Iosafat

21 Ioram

22,1-9 Ohozia

22,10-23,21 Atalia

24 Ioaș

25 Amasia

26 Ozia

27 Iotam

28 Ahaz

29-32 Iezechia

33 Manase

34-35 Iosia

36,1-10 Ioahaz, Ioiachim și Iehonia

36,11-21 Sedechia

36,22-23 Edictul lui Cirus, regele Persiei

c. Scopul cărţilor: ● să-i îndemne pe iudeii întorşi în patrie la observarea Legii; ● să ofere exemple din

istorie, care arată că starea fericită sau nefericită a poporului depinde de observarea/neobservarea Legii.

d. Autorul. Comparând sfârșitul cărţilor Cronici şi începutul din cartea Ezdra, unde se relatează acelaşi

eveniment şi care au acelaşi caracter literar, putem admite că Ezdra este şi autorul cărţilor Cronici.

Cartea Ezdra este o continuare a celor istorisite în Cronici. Şi într-adevăr nimeni altul nu putea să se

ocupe de asemenea scriere decît Ezdra, care, după întoarcerea din exil, a activat pentru refacerea

vechilor aşezăminte religioase şi sociale ale poporului evreu.

e. Unitatea cărţilor Cărţile Paralipomena fiind scrise cu un scop unitar, implicit presupun şi unitatea autorului.

La scriere, autorul s’a folosit de mai multe izvoare scrise, de cuprins istoric şi profetic.

f. Timpul scrierii cărţilor este cert că ele sunt scrise după ieşirea edictului lui Cirus, deci după 538.

cât priveşte persoana autorului, trebuie să ne gândim la bărbatul providenţial al acelor timpuri,

la însuşi Ezdra, care a dezvoltat o bogată activitate literară şi care, la timpul său, a fost singurul

indicat să scrie, ca şi concepţie, o carte ca aceasta.

Pe Ezdra îl arată ca autor şi asemănarea mare ce există între această carte şi cartea lui Ezdra cu

privire la limbă, stil şi bogăţia lexiconului.

f. Autoritatea istorică a Paralipomenelor



33

Autoritatea istorică a cărţii, de altfel, este confirmată şi de izvoarele pe care autorul le utilizează

şi le citează.

Autoritatea divină a cărţii o confirmă consecventa ei primire, nediscutată, atât în canonul

iudaic, cât şi în canonul Bisericii creştine.

Autoritatea divină a cărţilor Cronici o mărturiseşte atât sinagoga cât şi Biserica creştină care au

recunoscut aceste cărţi drept scrieri inspirate, de origine divină.

Valoarea cărţilor. În aceste cărţi o importanţă deosebită se atribuie casei davidice. Aceasta se vede

din genealogii: familiile celor zece seminţii schismatice sunt înşirate până în vremea lui David, familiile

seminţiilor lui Levi şi Veniamin, credincioase casei davidice, sunt enumerate până la exil, iar genealogia

familiilor casei davidice ajunge până în timpul lui Neemia. Despre Saul, despre regatul Israel şi despre regii

acestui regat nu se aminteşte decît atât cât este necesar pentru înţelegerea istoriei casei davidice. Istoria

regilor casei davidice autorul o expune pentru faptul că aceştia, având reşedinţa în Ierusalim, au avut mai

multă legătură cu templul, cultul şi Legea. Istoria lui David se începe cu aşezarea reşedinţei regale în

Ierusalim, apoi se tratează pe scurt războaiele purtate de el; nu se aminteşte nimic de păcatele lui; se

istoriseşte pe larg organizarea cultului divin şi pregătirea pentru construirea templului. La fel se procedează

şi cu istoria regelui Solomon. O importanţă deosebită se dă succesorilor regali care au desfiinţat idolatria şi

au contribuit la restabilirea cultului, a templului şi la observarea Legii. O atenţie se dă preoţilor şi leviţilor,

genealogiilor lor, serviciilor lor, meritelor lor, privilegiilor lor. în rezumat, se tratează pe larg despre starea

religioasă şi soarta regatului, care este în strânsă legătură cu observarea Legii.



34

Cărțile Ezdra și Neemia (a doua Ezdra)

Personajul central al cărților, Ezdra, este un conducător religios cu o autoritate morală deosebită în

sânul poporului ales. Acțiunile sale de reformă religioasă urmăreau reașezarea structurilor religioase din

vremea lui David. El vine în fruntea unui lot de evrei care se întorceau din robie, aduce daruri pentru Casa

Domnului și primește autoritatea de a cere ca slujitorii religioși să fie scutiți de dările publice.

Reforma sa constă în: ● restaurarea bazei revelaționale, a canonului scrierilor inspirate; ● restaurarea

cultului și reașezarea rânduielilor slujbelor; ● reașezarea simbolului monoteismului (templul) ca punct

comun pentru întregul popor ales; ● curățirea poporului ales și împlinirea unei stări de penitență. În perioada

lui Ezdra, credința religioasă se impune prin forța modelului.

*

a. Titlul cărţilor Aceste două cărţi, la evrei, formau o singură carte, cum ne spune Eusebiu (H.E. 6, 25), Fericitul

Ieronim (Ep. 53 ad Pant.) şi Talmudul (Trat. Baba Bathra).

trebuie socotite ca două părţi ale aceleiaşi lucrări.

Motivul divizării în două sunt cuvintele de la Ezdra 11, 1, cu care începe azi cartea Neemia.

„Cuvântul lui Neemia, fiul lui Hacalia. Şi a fost că în luna Chislev, în anul al douăzecilea, eram

la curtea regală din Suza” (Ne 1, 1).

Cărţile tratează evenimentele în legătură cu întoarcerea evreilor din robia babilonică şi în

legătură cu restaurarea vieţii lor religioase şi politice.


Partea I (Cartea Ezdra, capitolele 1-6).

Partea a II-a (Cartea Ezdra, capitolele 7-10).

Partea a III-a (Cartea Neemia, capitolele 1-13).

c. Scopul cărţilor: arătarea fidelităţii divine; îi îndeamnă pe urmaşi la conservarea restaurării religioase.

d. Originea şi autorul cărţilor

Ezdra-Neemia este o carte compusă din mai multe fragmente contemporane.

Redactarea diferitelor izvoare într’o singură carte o face Ezdra însuşi.

e. Autoritatea istorică a cărţilor o confirmă documentele publice autentice pe care le citează, respectiv

le reproduce, şi consemnările, de asemenea autentice, făcute de cele mai indicate persoane

contemporane (Ezdra şi Neemia). Autoritatea divină o atestă primirea ei în canon atât de către evrei,

cât şi de către Biserica creştină.



35

Cartea întâi a lui Ezdra

a. Denumirea. Această carte poartă numele lui Ezdra, pentru că el este persoana principală care a şi

compus-o. Numele lui Ezdra, în textul ebraic, înseamnă „ajutor”. El este din familie preoţească şi

descendent din neamul lui Aaron (Ezd 7,1-5). Ezdra a fost preot, cărturar iscusit şi cunoscător al Legii

lui Moise (Ezd 7,6; 10,12). El a fost în mare cinste înaintea împăratului persan Artaxerxe, căci lui i s-a

încredinţat misiunea de a pleca în ţară cu daruri scumpe pentru templul din Ierusalim (Ezd 7,13-28).

După cum reiese din capitolul IX şi X a fost stimat de popor care i-a ascultat sfaturile şi îndemnurile.

b. Cuprinsul. Cartea Ezdra are 10 capitole. Aici sunt expuse restaurarea templului şi a cultului divin. Ea

cuprinde două părţi:

Prima parte (4-6). Se istoriseşte că regele Cirus al perşilor dă un edict prin care evreii sunt liberi

să se întoarcă în patrie, cu toate bunurile lor şi cu vasele sfinte ale templului din Ierusalim pe care le luase

Nabucodonosor. în acelaşi timp, li se dă voie să strìnga şi daruri pentru rezidirea templului. Sub conducerea

lui Zorobabel şi a arhiereului Iosua, se întoarce în ţară primul lot de captivi din seminţia lui Iuda şi

Veniamin. Ajunşi în Ierusalim, zidesc altarul pentru jertfe, aduc jertfă şi prăznuiesc sărbătoarea Corturilor.

Aşază temelia templului, însă întâmpină greutăţi pentru continuarea zidirii, pe de o parte din pricina

uneltirilor samarinenilor şi pe de altă parte din cauza sărăciei poporului. Lucrările fiind întrerupte, se reiau

în anul al doilea al domniei lui Darius, la îndemnul profeţilor Agheu şi Zaharia. Zidirea este din nou

împiedicată de satrapul persan de dincolo de Eufrat, dar şi această piedică este înlăturată şi se conturează

zidirea care se termină în anul al şaptelea al lui Darius. Templul se sfinţeşte, se aduc jertfe şi se serbează

Pastile.

Partea a doua (7-10). În anul al şaptelea al domniei lui Artaxerxe, Ezdra obţine şi el încuviinţarea

să se întoarcă în patrie cu un lot de evrei. La plecare ia cu sine aurul şi argintul dăruit de rege. Când Ezdra

şi colonia de evrei ajung la râul Ahava, postesc şi se roagă lui Dumnezeu, ca drumul să le fie fără primejdie.

În bună stare ajung la Ierusalim, aduc jertfe de mulţumire şi predau preoţilor aurul şi argintul. În acelaşi

timp, Ezdra este cel care reorganizează cultul divin de la templu, după prevederile Legii, cerând tuturor ca

să respecte peste tot această Lege. Aflînd că mulţi dintre evreii întorşi din exil erau căsătoriţi cu femei

străine, Ezdra cere, iar poporul şi preoţii se leagă cu jurământ, ca să se despartă de femeile lor de alt neam.

c. Scopul acestei cărţi este ca să arate poporului evreu că Dumnezeu Şi-a ţinut promisiunea Sa, dată prin

profeţi, pe care a îndeplinit-o prin eliberarea poporului Său din captivitatea babilonică, prin rezidirea

templului şi a Ierusalimului.

d. Autorul este însuşi Ezdra şi aceasta o mărturiseşte tradiţia evreiască şi creştină.

e. Timpul. Cartea este compusă pe timpul lui Zorobabel şi al arhiereului Iosua, după întoarcerea din exilul

babilonic.



36

Cartea lui Neemia (2 Ezdra)

a. Denumirea. Cartea deşi poartă numele lui Neemia n-a compus-o el. Neemia înseamnă „Domnul

mângâie”. El este fiul lui Hacalia şi contemporan cu Ezdra. S-a întors din exil, cu învoirea împăratului

Artaxerxe, ca să refacă zidurile Ierusalimului şi să restaureze viaţa socială şi politică.

b. Cuprinsul. Cartea Neemia are 13 capitole. Ea istoriseşte restaurarea zidurilor cetăţii Ierusalimului şi

reînnoirea Legământului încheiat cu Dumnezeu.

Partea întâi (1-7). Neemia era paharnic al împăratului perşilor Artaxerxe. Împăratul învoieşte pe

Neemia să plece la Ierusalim, de unde îi veniseră veşti rele despre conaţionalii săi. El soseşte la Ierusalim,

inspectează zidurile oraşului şi constată că totul e numai ruină. Îndeamnă poporul ca fiecare să contribuie

la rezidirea cetăţii după puterile sale. La zidirea aceasta se angajează şi locuitorii satelor vecine. Samarinenii

nu văd cu ochi buni rezidirea Ierusalimului şi împreună cu satrapul lor, Sanabalat, caută să împiedice

refacerea zidurilor. Neemia dispune ca jumătate din lucrători să zidească, iar jumătate să stea gata de luptă

pentru apărarea lucrărilor. Poporul era cuprins de sărăcie şi Neemia îndemna pe cei înstăriţi să le ierte

datoriile, ceea ce s-a şi făcut. Satrapul samarinenilor, Sanabalat, a căutat să ucidă pe Neemia, însă n-a reuşit.

Zidurile, prin hărnicia poporului, s-au terminat în 52 de zile. Se expune apoi lista celor înapoiaţi din

captivitate împreună cu Zorobabel.

Partea a doua (8-13). După terminarea zidurilor oraşului urmează restaurarea vieţii religioase şi

morale. Neemia duce această lucrare la bun sfârșit cu ajutorul lui Ezdra care citeşte şi tălmăceşte Legea lui

Moïse în faţa poporului. Poporul plânge, posteşte şi-şi mărturiseşte păcatele, reînnoieşte legământul de

observare a Legii şi se leagă cu jurământ că nu va mai încheia căsătorii cu străinii. S îmbăta şi în zilele de

sărbătoare nu va lucra, va ţine anul sabatic şi va purta grijă de cele trebuincioase la templu. Se iau măsuri

pentru înmulţirea populaţiei în Ierusalim şi se sfinţesc zidurile terminate. După terminarea acestor lucrări,

Neemia se întoarce în Susa pentru a cere de la împărat prelungirea şederii sale în Ierusalim. În timpul

absenţei sale din ţară, starea religioasă decade. Poporului i s-au părut grele angajamentele luate pentru

întreţinerea preoţilor şi a leviţilor şi oprirea căsătoriei cu străini. Neemia, întorcându-se la Ierusalim, curmă

abuzurile şi aplică măsuri aspre împotriva celor vinovaţi.

c. Scopul acestei cărţi este asemănător cu cel al cărţii Ezdra, căci arată, în aceeaşi măsură, biruirea multor

piedici cu ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu, potrivit făgăduinţelor Sale, a readus poporul din

captivitate şi l-a ajutat să-şi refacă cultul, viaţa naţională şi politică. Iar poporul este dator să păstreze

cu tărie restaurarea templului, a cetăţii şi să păstreze cu sfinţenie poruncile Legii.

d. Autorul. Deşi în cartea Neemia 1,1 se vorbeşte la persoana întâi despre persoana lui Neemia, totuşi nu

el este autorul acestei scrieri, ci Ezdra, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, ca unul ce purta titlul de

preot şi cărturar (Ezd 7,11).

e. Timpul compunerii este nehotărât. Dar după 5,14 şi 13,6 pare că această scriere a fost compusă după

anul al 32-lea al domniei lui Artaxerxe, împăratul perşilor. În cărţile Noului Testament nu se face nici

o aluzie la cărţile Ezdra şi Neemia, dar tradiţia le mărturiseşte autoritatea divină, întrucât atât evreii cât

şi creştinii le-au socotit canonice.



37

BIBLIOGRAFIE:

Cărțile Ezdra și Neemia

Studii şi articole

RESCEANU, Ion, „Societatea iudaică în perioada post-exilică,” MO 5-6 (1999): 84-99.

Repere patristice

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări. Ce înseamnă ceea ce se spune la Ezdra: înfricoşează-I pe ei cu legea

Domnului? (Ezd. 7, 14),” în Filocalia 3, ed. Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Apologeticum, 2005), 287.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Întrebări. De ce li se interzice Moabiţilor şi Amoniţilor să intre în templul Domnului,

până la al treilea şi al patrulea şi al zecelea neam; şi până în veac? (Dt. 23, 3; Erd. 13, 1),” în Filocalia 3, ed.

Dumitru Stăniloae (Bucureşti: Apologeticum, 2005), 300-301.

MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie. Despre zidirea templului,” în Filocalia 3, ed. Dumitru


MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie. Numărătoarea celor întorşi din Babilon,” în Filocalia 3, ed.


MAXIM MĂRTURISITORUL, „Răspunsuri către Talasie. Zorobabel binecuvânta Domnul,” în Filocalia 3, ed.


USCĂ, Ioan Sorin și TRAIA, Ioan, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. XI Ezdra, Neemia și Estera,

Ed. Christiana, Bucureşti, 2007.




CLINES, D. A. Ezra, Nehemiah, Esther. New Century Bible Commentary. Grand Rapids: William B. Eerdmans

Publishing Company, 1984.

CROSS, Frank M. A Reconstruction of the Judean Restoration. Journal of Biblical Literature 94 (1975): 4-18.

ESKENAZI, T. C. The Structure of Ezra-Nehemiah and the Integrity of the Book. Journal of Biblical Literature 107

(1988): 641-56.

KEIL, C. F. Ezra, Nehemiah. In I & II Kings, I & II Chronicles, Ezra, Nehemiah, Esther. Translated by Sophia

Taylor. Commentary on the Old Testament. 10 vols. N.p.; reprint ed., Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans

Publishing Co., 1982.

KIDNER, Derek. Ezra and Nehemiah: An Introduction and Commentary. Tyndale Old Testament Commentaries.

Downers Grove: InterVarsity Press, 1979.

KLEIN, Ralph Walter. Old Readings in I Esdras: The List of Returnees from Babylon (Ezra 2//Nehemiah

7). Harvard Theological Review 62 (1969): 99-107.

RYLE, H. E. The Books of Ezra and Nehemiah. Cambridge: University Press, 1917.

SLOKI, Judah J. Daniel, Ezra, Nehemiah: London: Soncino Press, 1951.

YAMAUCHI, E. M. The Archaeological Background of Ezra. Bibliotheca Sacra 137 (1980): 195-211.

YAMAUCHI, Edwin M. Ezra-Nehemiah. In The Expositor's Bible Commentary. 563-771. Vol. 4. Grand Rapids:

Regency Reference Library, Zondervan, 1988.



38

Cartea Esterei

Cartea Estera este mărturia proniei divine față de reprezentanții poporului ales

rămași în diaspora. Ea istorisește un episod din viaţa evreilor rămaşi în imperiul persan, evrei

care, în urma uneltirilor lui Aman, ministrul împăratului Artaxerxe (Ahașveroș), urmau să fie

exterminaţi, însă sunt salvaţi prin vigilenţa lui Mardoheu şi a nepoatei sale, Estera, care devenise

împărăteasa lui Artaxerxe (Ahașveroș). De la această eroină, salvatoarea evreilor de la nimicire, s-

a dat numele cărţii.

*

a. Cuprinsul cărţii. Cartea are 10 capitole, acțiunea este plasată în al treilea an al

împăratului Ahașveroș (identificat de obicei cu Xerxes I) al Persiei. Personajul principal al cărții

este Estera, soția împăratului, o evreică care reușește să își salveze poporul de genocidul plănuit

de vizirul Haman.

Structura cărții:

1,1 Visul lui Mardoheu

1,1-2 Estera ajunge soția regelui persan

3-7 Planul lui Aman de exterminare a evreilor și eșecul său

8,1-9,19 Evreii se apără și îi înving pe cei care doreau exterminarea lor

9,20-10,3 Instituirea sărbătorii Purim

10,3 Tâlcuirea visului lui Mardoheu

b. Istoricitatea cărţii. Cea dintâi şi cea mai importantă chestiune critică ce se pune în legătură cu această

carte este istoricitatea întâmplării şi, în legătură cu aceasta, identificarea regelui în timpul căruia s’a

petrecut întâmplarea, căci în lista regilor medo-persani nu este nici unul cu numele de Artaxerxe.

c. Originea şi autorul cărţii

Clement Alexandrinul şi Fericitul Ieronim îi atribuiau cartea lui Mardoheu.

Talmudiştii o atribuiau sinagogii celei mari, iar Fericitul Augustin şi Isidor de Sevilla lui Ezdra.

Autori mai noi o atribuie unui iudeu care a trăit în imperiul persan, cu puţin timp după

petrecerea întâmplării.

Unii autori sunt de părere că originea cărţii trebuie pusă în timpul de după năruirea imperiului

persan, deoarece autorul dă unele indicaţii din trecut.

d. Scopul cărţii este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu. Dumnezeu nu îngăduie ca

duşmanii să nimicească poporul evreu, dacă acesta îşi pune nădejdea în El. Totodată autorul a voit să

arate motivele pentru instituirea sărbătorii Purim.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Aha%C8%99vero%C8%99&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Xerxes_I

http://ro.wikipedia.org/wiki/Persia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Estera

http://ro.wikipedia.org/wiki/Genocid

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vizir

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Haman&action=edit&redlink=1



39

e. Autorul nu este Mardoheu, dar el a lăsat note despre cele petrecute în acea vreme, pe care apoi le-a

folosit un autor necunoscut.

f. Timpul compunerii cărţii e pe vremea când încă exista statul persan.

g. Autoritatea canonică nu este pusă la îndoială, căci atât tradiţia iudaică cât şi cea creştină numără cartea

Esterei între cărţile canonice ale Vechiului Testament.

h. Autoritatea istorică. Sărbătoarea Purim, sau a sorţilor, este o sărbătoare istorică şi se sărbătoreşte în

fiecare an. Este numită şi a „sorţilor”, pentru că Aman a aruncat sorţii spre a vedea în ce zi să-şi execute

planul împotriva evreilor. Pe la anul 160 î.Hr., această sărbătoare se mai numea „Ziua lui Mardoheu”

(2Mac 15,37). Autorul cunoaşte bine situaţia statului persan şi reproduce cu fidelitate moravurile din

timpul lui Artaxerxe (Ahaşveroş), adică din timpul lui Xerxe. Aşadar, cele istorisite în cartea Esterei

nu sunt ficţiuni, ci adevăruri istorice, petrecute în realitate, potrivit obiceiurilor orientale.

BIBLIOGRAFIE:

Volume

DRIMER, Carol, Biblia. Ester (Purim), ( Tipografia Arta, 1926), 27 p.

RUSESCU, Constantin, Studiu asupra Cărţei Ester. Urmat de textul original ebraic cu o traducere în româneşte

(București: Tipografia Jsac Binder, 1904), 87 p.

RUSESCU, Constantin, Studiu introductiv asupra Cărţei Estir, (Bucureşti: Stabiliment de arte grafice

„Universala”, 1904), 87 p.

Repere patristice




BALDWIN, Joyce G. Esther. The Tyndale Old Testament Commentaries. Downers Grove: InterVarsity Press,

1984.

CLINES, David J. A. The Esther Scroll. Sheffield: Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series

30, 1984.

KEIL, C. F. Ezra, Nehemiah. In I & II Kings, I & II Chronicles, Ezra, Nehemiah, Esther. Translated by Sophia

Taylor. Commentary on the Old Testament. 10 vols. N.p.; reprint ed., Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans

Publishing Co., 1982.

MOORE, C. A. Esther. The Anchor Bible. Garden City: Doubleday & Co., 1971.

MOORE, C. A. “Archaeology and the Book of Esther.” Biblical Archaeologist 38 (1975): 62-72.

SHEA, William H. Esther and History. AUSS 14 (1976): 227-46.

TALMON, S. Wisdom in the Book of Esther. Vetus Testamentum 13 (1963): 419-55.



40

Bibliografie generală:

EDIŢII SCRIPTURISTICE:

Biblia Hebraica Stuttgartensia, quae antea cooperantibus A. Alt, O. Eissfeldt, P. Kahle ediderat R. Kittel,

Editio Funditus Renovata, adjuvantibus H. Bardtke, W. Baumgartner, P. A. H. de Boer, O. Eissenfeldt, J.

Fichtner, G. Gerleman, J. Hempel, F. Horst, A. Jepsen, F. Maass, R. Meyer, G. Quell, Th. H. Robinson, D. W.

Thomas cooperatibus H. P Ruger et J. Ziegler ediderunt K. Elliger et W. Rudolph, Textum Masoreticum curavit

H. P. Ruger, MASORAM ELABORAVIT G. E. Weil, Editio tertia emendata opera W. Rudolph et H. P. Ruger,

Deursche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1987.

Biblia sau Sfânta Scripturã, Tipãritã sub îndrumarea şi cu purtarea de grijã a Prea Fericitului Pãrinte Teoctist

– Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

ALCALAY, R., The complete Hebrew-English Dictionary, New York, 1994, 3 vol.

BASARAB, M., Ermineutica Biblică, Oradea, 1997.

Biblia Patristica, Index des citations et allusions bibliques dans la littérature patristique. Vol. I-V, Paris, 1986-

1991.

CHIRILĂ, I., Cartea profetului Osea, Ed. Limes, Cluj Napoca 1999.

CHIRILĂ, I., Fragmentarium exegetic filonian, Ed. Limes, Cluj Napoca 2002.

CHIRILĂ, I., Fragmentarium exegetic, Ed. Limes, Cluj Napoca 2001.

CHIRILĂ, I., Mesianism şi apocalipsă în scrierile de la Qumran, Ed. Arhidiecezana, Cluj Napoca 1997

CHIRILĂ, I. , Fragmentarium exegetic filonian II, Nomothetica, repere exegetice la Decalog, Cluj Napoca, 2003.

GADAMER, H.G., Adevăr şi metodă, Teora 2001.

GELIN, A., Les idées maîtresses de l’Ancien Testament, Paris 1948.

JACOB, Ed., Theologie de l'Ancien Testament, Neuchatel, 1968.

MILLER, J. Maxwell, J.H. HAYES, A History of Ancient Israel and Judah, Philadelphia, 1986.

NEAGA, N. Hristos în Vechiul Testament, Însemnãri pe marginea textelor mesianice, Sibiu, 1944.

NEGOIŢĂ, Ath., Teologia biblică a Vechiului Testament, Bucureşti, 1992.

OANCEA, Constantin, „Cărţi istorice sau profeţi anteriori? Observaţii de natură canonico-redacţională asupra

cărţilor Iosua-2 Regi,” RT 2 (2008): 22-35

OANCEA, Constantin, „Harismaticii conducători şi profeţi din Vechiul Israel,” CB 1 (2010): 40-51.

OANCEA, Constantin, „Politeism, monoteism sau monolatrie? Despre religia israelită înainte de profeţii

scriitori”, în AFTAȘ III (2002-2003): 66-96.

PRELIPCEANU, Vl. şi colab., Studiul Vechiului Testament, Manual pentru Institutele teologice, Ed. Renaşterea,

Cluj Napoca 2003.

RICOEUR, Paul, Eseuri de hermeneutică, Humanitas, 1995.

SEMEN, Petre, „Sensul noţiunii de dreptate după cărţile istorice şi profetice ale Vechiului Testament,” MO 7-9

(1978): 571-584.

SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, în PSB, vol. 21 (Bucureşti, 1987) şi 22 (Bucureşti, 1989).

SF. VASILE CEL MARE, Omilii la Hexaemeron, în PSB vol. 17, Bucureşti, 1986.

VIGOUROUX, F., Dictionnaire de la Bible, vol. I-V (1-10), Paris, 1926.

VLADIMIRESCU, Mihai, „Aspecte ale sistemului judiciar ebraic în perioada monarhică şi premonarhică,”

AFTC XV (2006): 85-101.

VLADIMIRESCU, Mihai, „Monarhia davidică şi solomonică,” AUCT VII (2001): 102-112.

VLADIMIRESCU, Mihai, „The hebrew kings of Jerusalem,” BCD 2 (2004): 128-151.

VON RAD, Gerhard, Old Testament Theology, 2 vol. London 1996.

WESTERMANN, C., Théologie de l'Ancien Testament, Geneva, 1985.

Cărțile istorice ale Vechiului Testament - teologie.eu · mesajului Revelației rezidă în...

Documents

Transcript of Cărțile istorice ale Vechiului Testament - teologie.eu · mesajului Revelației rezidă în...