CEZAR PETRESCU INTUNECARE

239
Coperta: A. Stoicescu CEZAR PETRESCU ÎNTUNECARE ROMAN Postfaţă de MIHAI GAFIŢA 1959 EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Cuvînt ÎNAINTE LA EDIŢIA A NOUA Această carte a fost gîndită şi scrisă în cei dintîi ani de după primul război mondial. A fost gîndită şi scrisă cu toată amărăciunea destrămărilor şi a scu- fundărilor de atunci. Cu toată revolta tinerească a acelei epoci, în care se pregătea cel de al doilea război. Tinerii ucenici cărturari smulşi din bibliotecile de studiu, dacă nu de-a dreptul de pe băncile şcolii, pentru a fi expediaţi cu alai şi fanfare să se zvîrcolească apoi ca viermii retezaţi de sapă şi striviţi de roţi în smîrcurile tranşeelor, mai aflaseră totuşi răgaz, nu o dată, în bezna nopţilor de acalmie dintre două atacuri să ridice ochii la cer, către o stea călăuzi- toare, fie şi fără s-o găsească încă. În contact permanent cu moartea învăţa- seră însă în orice caz să examineze viaţa cu o prematură gravitate, învă- ţaseră să spere şi să vrea altceva. Acolo, în noroaie, în mişuneala insec- telor, sub fascinantele săbii de lumină ale proiectoarelor spintecînd întune- ricul, se înfiripa năzuinţa după o lume nouă, mai dreaptă şi mai bună, la care vor contribui şi dînşii s-o făurească îndată ce vor ajunge acasă. Poate năzuinţa era confuză. Poate că pentru mulţi dintre ei n-avea contur precis. Desigur n-avea nici acel conţinut dens ca un sîmbure, în care să germineze triumfal viitorul, sub coaja amară şi dură. Dar fusese singura consolare. Adesea unica susţinere morală a com- batanţilor mînaţi la moarte într-un război pe care nu l-au vrut. Nu soco- teau oare unii pe atunci că participă la ultimul război şi că luptă cu .ar- mele războiului pentru a suprima războiul ? Din toate acestea, ce mai rămăsese cînd s-au dezmeticit acasă, la vatră? Cenuşă ! Cenuşă şi alt nimic... 5 S-au pomenit scufundaţi într-o băltoacă încă mai hîdă chiar decît mocirla tranşeelor unde s-au tîrît. Aceeaşi lume, cîrmuită de aceiaşi stăpî- nitori şi de aceleaşi slugi, ale aceloraşi egoiste nesaţii de clasă, deci cu o mai sfruntată făţărnicie sforăitor „patriotică" şi cu mai scîrbavnic cinism demagogic. De altminteri titlul romanului, ÎNTUNECARE, nu spune tot ? Nu sună ca un apel la dezmeticire ? Ca o alarmă ? Ca un act de acu- zare în numele victimelor cu elanurile ciunge, în numele mutilaţilor lăun- trici, pe care o pace măsluită îi trimitea acasă să-şi tîrască zilele alături de ceilalţi invalizi ai mutilărilor exterioare, alături de orbi, de ologi, de schilozi, de văduvele şi de orfanii morţilor, într-o lume unde se lăfăiau ne- obrăzaţii profitori ai războiului ? Nu distona îndestul acest titlu cu toată euforica literatură patriotardă a timpului, pe de o parte, şi cu toată litera- tura sterpelor rafinamente ale „aitei pure", ale „artei pentru artă", pe de altă parte? Premisele romanului conceput în acest spirit existau risipite în diver- sele schiţe, povestiri şi nuvele publicate în prima cărţulie a autorului şi în unele publicaţii ale timpului dintre anii. 1920—1922: Prietenul meu Jeari; întoarcerea eroului; Lîngă o piatră veche de hotar... Iar chinuitoarea cău- tare a unei dezlegări, urmărindu-mă, din anii tineri de atuncit pînă la vîrsta tîmplelor cărunte, s-a permanentizat în parcursul numeroaselor volume de nuvele şi romane, unde apăreau episodic aceleaşi întrebări şi aceleaşi pro- bleme, adeseori aceiaşi eroi : cei răpuşi, în alte etape ale scufundărilor, cei provizoriu victorioşi, în alte sinistre asalturi ale carierelor politice, finan- ciare, bancare, industriale, afaceriste. Ce romancier cu antenele vibrînd la realităţile epocii sale nu le-ar fi înregistrat oare ? Izbeau la fiecare pas. Ne sufocau în fieştece clipă. E drept, autorul nu s-a învrednicit atunci a depăşi realismul critic. S-a mărginit la zugrăvirea şi la satirizarea personajelor negative, a profi- lat pe alocuri siluetele unor personaje bine intenţionate, însă fără consistenţă ' şi deci condamnate înfrîngerii, nu şi omul cate să anunţe vremile ce aveau să vină, pe eroul pozitiv orientat, susţinut de armătura unei inflexibile forţe morale şi de neşovăielnica avîntare în luptă a clasei muncitoare. Dar aceasta e treaba criticii şi a istoriei literare s-o lămurească. In ajutorul criticii şi istoriei literare vin doar cu vreo cîteva amănunte de măruntă însemnătate în aparenţă, însă, cred, de o semnificaţie mai pro- fundă, pentru a reconstitui atmosfera în care cartea de faţă a fost scrisă acum trei decenii şi condiţiile în care a văzut lumina tiparului acum mai bine de un sfert de veac. Manuscrisul romanului a circulat şi a zăcut prin sertarele editurilor aproape trei ani, după ce numeroase fragmente apăruseră în fruntea multor publicaţii cu prestigiu de pe atunci, printre care în primul rînd „Viaţa Ro- 6 mînească". Totuşi editurile se fereau să-şi complice negoţul prosper cu ase- menea tipărituri incomode. Bunăoară „Cartea Romînească" mi-a restituit manuscrisul după un an, sub cuvînt că Romînia Mare e totuşi prea mică pentru un roman de ase- menea dimensiuni, cu atît de numeroase personaje şi cu ambiţia scriitori- cească de a ataca probleme atît de grave pentru vîrsta autorului. Altă edi- tură mi-a cerut să reduc textul cel puţin la jumătate; iar a treia, să-i procur măcar o prefaţă de la un academician. în desperare de cauză, am oferit romanul ziarului „Universul", cu pre- ţul totalei renunţări la orice drept de autor. Ziarul cu pricina a tipărit după îndelungi tărăgăneli prima parte în foileton, a scos cu acelaşi zaţ un volum, dar CU: toate avantajele gratuităţii a amînat continuarea publicării, pentru a face loc exerciţiilor de traducător la care se deda un ginere al directorului — era să zic al ziarului — după un pretins roman al nu mai ştiu cărui scriitor francez de a treia mînă. Tîrziu, cu chiu cu vai şi fără ştirea mea, un confrate întru gazetărie a obţinut de la editura de cărţi didactice „Scrisul Romînesc" din Craiova un contract de editare, tocmai cînd pierdusem orice nădejde că voi mai vedea vreodată romanul tipărit. Aşa se explică de ce prima ediţie completă a romanului ÎNTUNECARE, în două volume, a apărut cu întîrziere de trei ani, sub firma unei edituri didactice, care îndeobşte nu tipărea literatură decît de gineri sau nepoţi, ca să poleiască blazonul „intelectual" al partidului de unde îşi recruta acţio- narii, fondurile respective, garanţiile monopolului de cărţi şcolare. şi cum prima ediţie s-a epuizat în mai puţin de o lună, editura „Cartea Romî- nească", văzîndu-şi dezminţite prin surpriză pesimistele pronosticuri, cu o foarte suavă candoare s-a grăbit a prelua editarea şi a tipări în medie cîte o.ediţie la doi ani, pînă ce cartea a trecut împreună cu altele la altă editură. Toate ediţiile s-au menţinut din motive tehnice tipografice şi comerciale la formula romanului în două volume, silindu-mă a renunţa la împărţirea ini- ţială, organică şi logică, în trei cărţi, reprezentînd trei perioade şi trei faze ' răspicat delimitate în evoluţia, în cotitura, în salturile personajelor. Neutra- litatea şi primele luni de război. Refugiul şi ispăşirile : — „Acolo şezum şi plînsem". Per/ioada de după război, cu falimentul iluziilor şi cinica năpus- tire a profitorilor să-şi smulgă unul altuia prada : — „întoarcerea unde au fost jurămintele". împărţirea iniţială şi baza de construcţie a romanului au fost resta- bilite deci în dreptul lor abia cu ediţia prezentă. Problema intelectualului devorat de răspunderea care-i apasă pe cuget, ridicată de romanul ÎNTUNECARE, mi s-a părut unul din fenomenele ca- racteristice ale epocii aceleia, îndeosebi după primul război mondial şi în- deosebi în atmosfera coruptibilă şi coruptă a demagogiei politice ce s-a dez- lănţuit la mezatul „Romîniei Mari", cu scandalurile periodice de pomină. 7 Lipsit de orientare ca şi acest intelectual, n-am fost în stare să-i găsesc, ca scriitor, soluţia salvatoare. N-am ştiut să-l izbăvesc. M-am mulţumit să-l zugrăvesc şi să încerc a-l explica. Dar soarta lui m-a prigonit în- tr-atîta, încît fără premeditare am atribuit-o pînă şi unui uţs alb polar, care

description

Romanul INTUNECARE

Transcript of CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Page 1: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Coperta: A. StoicescuCEZAR PETRESCUÎNTUNECAREROMANPostfaţă de MIHAI GAFIŢA1959EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Cuvînt ÎNAINTE LA EDIŢIA A NOUA

Această carte a fost gîndită şi scrisă în cei dintîi ani de după primul război mondial.A fost gîndită şi scrisă cu toată amărăciunea destrămărilor şi a scu- fundărilor de atunci. Cu toată revolta tinerească a acelei epoci, în care se pregătea cel de al doilea război.Tinerii ucenici cărturari smulşi din bibliotecile de studiu, dacă nu de-a dreptul de pe băncile şcolii, pentru a fi expediaţi cu alai şi fanfare să se zvîrcolească apoi ca viermii retezaţi de sapă şi striviţi de roţi în smîrcurile tranşeelor, mai aflaseră totuşi răgaz, nu o dată, în bezna nopţilor de acalmie dintre două atacuri să ridice ochii la cer, către o stea călăuzi- toare, fie şi fără s-o găsească încă. În contact permanent cu moartea învăţa- seră însă în orice caz să examineze viaţa cu o prematură gravitate, învă- ţaseră să spere şi să vrea altceva. Acolo, în noroaie, în mişuneala insec- telor, sub fascinantele săbii de lumină ale proiectoarelor spintecînd întune- ricul, se înfiripa năzuinţa după o lume nouă, mai dreaptă şi mai bună, la care vor contribui şi dînşii s-o făurească îndată ce vor ajunge acasă.Poate năzuinţa era confuză. Poate că pentru mulţi dintre ei n-avea contur precis. Desigur n-avea nici acel conţinut dens ca un sîmbure, în care să germineze triumfal viitorul, sub coaja amară şi dură.Dar fusese singura consolare. Adesea unica susţinere morală a com- batanţilor mînaţi la moarte într-un război pe care nu l-au vrut. Nu soco- teau oare unii pe atunci că participă la ultimul război şi că luptă cu .ar- mele războiului pentru a suprima războiul ?Din toate acestea, ce mai rămăsese cînd s-au dezmeticit acasă, la vatră?Cenuşă ! Cenuşă şi alt nimic... 5S-au pomenit scufundaţi într-o băltoacă încă mai hîdă chiar decît mocirla tranşeelor unde s-au tîrît. Aceeaşi lume, cîrmuită de aceiaşi stăpî- nitori şi de aceleaşi slugi, ale aceloraşi egoiste nesaţii de clasă, deci cu o mai sfruntată făţărnicie sforăitor „patriotică" şi cu mai scîrbavnic cinism demagogic.De altminteri titlul romanului, ÎNTUNECARE, nu spune tot ? Nu sună ca un apel la dezmeticire ? Ca o alarmă ? Ca un act de acu- zare în numele victimelor cu elanurile ciunge, în numele mutilaţilor lăun- trici, pe care o pace măsluită îi trimitea acasă să-şi tîrască zilele alături de ceilalţi invalizi ai mutilărilor exterioare, alături de orbi, de ologi, de schilozi, de văduvele şi de orfanii morţilor, într-o lume unde se lăfăiau ne- obrăzaţii profitori ai războiului ? Nu distona îndestul acest titlu cu toată euforica literatură patriotardă a timpului, pe de o parte, şi cu toată litera- tura sterpelor rafinamente ale „aitei pure", ale „artei pentru artă", pe de altă parte?Premisele romanului conceput în acest spirit existau risipite în diver- sele schiţe, povestiri şi nuvele publicate în prima cărţulie a autorului şi în unele publicaţii ale timpului dintre anii. 1920—1922: Prietenul meu Jeari; întoarcerea eroului; Lîngă o piatră veche de hotar... Iar chinuitoarea cău- tare a unei dezlegări, urmărindu-mă, din anii tineri de atuncit pînă la vîrsta tîmplelor cărunte, s-a permanentizat în parcursul numeroaselor volume de nuvele şi romane, unde apăreau episodic aceleaşi întrebări şi aceleaşi pro- bleme, adeseori aceiaşi eroi : cei răpuşi, în alte etape ale scufundărilor, cei provizoriu victorioşi, în alte sinistre asalturi ale carierelor politice, finan- ciare, bancare, industriale, afaceriste.Ce romancier cu antenele vibrînd la realităţile epocii sale nu le-ar fi înregistrat oare ?Izbeau la fiecare pas. Ne sufocau în fieştece clipă.E drept, autorul nu s-a învrednicit atunci a depăşi realismul critic. S-a mărginit la zugrăvirea şi la satirizarea personajelor negative, a profi- lat pe alocuri siluetele unor personaje bine intenţionate, însă fără consistenţă ' şi deci condamnate înfrîngerii, nu şi omul cate să anunţe vremile ce aveau să vină, pe eroul pozitiv orientat, susţinut de armătura unei inflexibile forţe morale şi de neşovăielnica avîntare în luptă a clasei muncitoare.Dar aceasta e treaba criticii şi a istoriei literare s-o lămurească.In ajutorul criticii şi istoriei literare vin doar cu vreo cîteva amănunte de măruntă însemnătate în aparenţă, însă, cred, de o semnificaţie mai pro- fundă, pentru a reconstitui atmosfera în care cartea de faţă a fost scrisă acum trei decenii şi condiţiile în care a văzut lumina tiparului acum mai bine de un sfert de veac.Manuscrisul romanului a circulat şi a zăcut prin sertarele editurilor aproape trei ani, după ce numeroase fragmente apăruseră în fruntea multor publicaţii cu prestigiu de pe atunci, printre care în primul rînd „Viaţa Ro-6mînească". Totuşi editurile se fereau să-şi complice negoţul prosper cu ase- menea tipărituri incomode.Bunăoară „Cartea Romînească" mi-a restituit manuscrisul după un an, sub cuvînt că Romînia Mare e totuşi prea mică pentru un roman de ase- menea dimensiuni, cu atît de numeroase personaje şi cu ambiţia scriitori- cească de a ataca probleme atît de grave pentru vîrsta autorului. Altă edi- tură mi-a cerut să reduc textul cel puţin la jumătate; iar a treia, să-i procur măcar o prefaţă de la un academician.în desperare de cauză, am oferit romanul ziarului „Universul", cu pre- ţul totalei renunţări la orice drept de autor. Ziarul cu pricina a tipărit după îndelungi tărăgăneli prima parte în foileton, a scos cu acelaşi zaţ un volum, dar CU: toate avantajele gratuităţii a amînat continuarea publicării, pentru a face loc exerciţiilor de traducător la care se deda un ginere al directorului — era să zic al ziarului — după un pretins roman al nu mai ştiu cărui scriitor francez de a treia mînă.Tîrziu, cu chiu cu vai şi fără ştirea mea, un confrate întru gazetărie a obţinut de la editura de cărţi didactice „Scrisul Romînesc" din Craiova un contract de editare, tocmai cînd pierdusem orice nădejde că voi mai vedea vreodată romanul tipărit.Aşa se explică de ce prima ediţie completă a romanului ÎNTUNECARE, în două volume, a apărut cu întîrziere de trei ani, sub firma unei edituri didactice, care îndeobşte nu tipărea literatură decît de gineri sau nepoţi, ca să poleiască blazonul „intelectual" al partidului de unde îşi recruta acţio- narii, fondurile respective, garanţiile monopolului de cărţi şcolare. şi cum prima ediţie s-a epuizat în mai puţin de o lună, editura „Cartea Romî- nească", văzîndu-şi dezminţite prin surpriză pesimistele pronosticuri, cu o foarte suavă candoare s-a grăbit a prelua editarea şi a tipări în medie cîte o.ediţie la doi ani, pînă ce cartea a trecut împreună cu altele la altă editură. Toate ediţiile s-au menţinut din motive tehnice tipografice şi comerciale la formula romanului în două volume, silindu-mă a renunţa la împărţirea ini- ţială, organică şi logică, în trei cărţi, reprezentînd trei perioade şi trei faze ' răspicat delimitate în evoluţia, în cotitura, în salturile personajelor. Neutra- litatea şi primele luni de război. Refugiul şi ispăşirile : — „Acolo şezum şi plînsem". Per/ioada de după război, cu falimentul iluziilor şi cinica năpus- tire a profitorilor să-şi smulgă unul altuia prada : — „întoarcerea unde au fost jurămintele".împărţirea iniţială şi baza de construcţie a romanului au fost resta- bilite deci în dreptul lor abia cu ediţia prezentă.Problema intelectualului devorat de răspunderea care-i apasă pe cuget, ridicată de romanul ÎNTUNECARE, mi s-a părut unul din fenomenele ca- racteristice ale epocii aceleia, îndeosebi după primul război mondial şi în- deosebi în atmosfera coruptibilă şi coruptă a demagogiei politice ce s-a dez- lănţuit la mezatul „Romîniei Mari", cu scandalurile periodice de pomină. 7Lipsit de orientare ca şi acest intelectual, n-am fost în stare să-i găsesc, ca scriitor, soluţia salvatoare. N-am ştiut să-l izbăvesc. M-am mulţumit să-l zugrăvesc şi să încerc a-l explica. Dar soarta lui m-a prigonit în- tr-atîta, încît fără premeditare am atribuit-o pînă şi unui uţs alb polar, care

Page 2: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

nu-şi mai găsea un acord cu viaţa nici în circul unde crescuse, nici în ban- chizele arctice unde s-a născut şi unde s-a întors fără ca ele să-l mai pri- mească. Şi unul şi altul, şi Fram şi Radu Comşa, de fapt, reprezintă, pe două planuri deosebite, aceeaşi drfamă a indivizilor de prisos, cum i-ar fi numit altădată Turgheniev. Adică drama şi însingurarea oamenilor în dez- acord cu societatea vremii. Căci ce altceva este Radu Comşa decît o va- riantă romînească a „oamenilor de prisos", categorie atît de frecventă în lite- ratura critic-realistă din Rusia veacului trecut şi din primii ani ai acestui veac ? Socot că aceasta e una din cheile romanului de faţă şi ale celor mai multe romane pe care le-am dat tiparului în decurs de peste treizeci de ani.Ţin a sublinia că în afară de cîteva restabiliri ale unor mărunte inad- vertenţe istorice sau sociale, rpmanul apare în ediţia actuală aşa cum a fost conceput şi scris cu trei decenii în urmă, inclusiv împărţirea iniţială în triptic. Cele mai numeroase intervenţii şi ameliorări au fost strict scriito- riceşti, de ordine stilistică, fiindcă, după trei decenii, chiar cel mai sclerozat scriitor tot mai învaţă ceva în arta sa Iîncolo nu mi s-a părut potrivit a încerca să mai reajustez pe ici-colo unele greşeli de optică scriitoricească, după ce faptele s-au consumat. Nu le-a arătat oare timpul, viaţa, istoria ?Şi chiar aceste erpri de optică, alături de unele anticipări confirmate de istorie, aşa cum s-a dovedit pe-alocuri, nu fac parte oare din roman, cu meritele şi scăderile pe care le va judeca lectorul cu experienţa de azi, mai just decît autorul începător de acum aproape trei decenii ?CEZAR PETRESCUCARTEA ÎNTÎIA Prolog. A ZBURAT O PASĂRE NEAGRĂ*1*Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu o ţigară de foi uscată. De pe gravura capacului îi surîse priete- nos, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtînd pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub inscripţia aurită „Henri Clay-Habana".Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea grozav de cunoscută.Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sînt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!..."Acoperi restul figurii cu latul palmei. Intr-adevăr, din gra- vură îl priveau acum ochii' rîzători ai dansatoarei.Trăi o clipă vedenia fugitivă : perdelele de catifea roşie lăsîndu-se moale, femeia împărţind cu amîndouă mîinile săru- tări sălii, ropotul de aplauze, o îîlfîire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz... Toate, de atît de departe!Colonelul scotoci buzun-ările tunicii, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vîrful ţigării. Nu o află. Ca .întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pedometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură. Cînd cel din urmă buzunar fu-explorat fără izbîndă, colonelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era,11 fără îndoială, cel mai nefericit comandant de regiment de pe planetă !Se resemna să decapiteze cu dinţii vîrîul ţigării, îl scuipă scîrbit peste balustradă, în mare, şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mîna grasă şi albă de prelat.Doamna colonel — tanti Laura — strînse buzele vişinii cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de grăsulie şi vîrstnică păpuşă blondă, cu pomeţii' trandafirii si cu genele lungi, răsucite în sus :— Pol, iarăşi începi cu ororile tale ?... Mută cel puţin scaunul... Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran !...Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul în- gust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egîpţiană şi o aprinse lia flacăra unei brichete, prinsă cu'lanţ subţire, 'de argint.Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti- nopol, piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gîtul sufocat de gulerul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacî- murile de desert. Orchestra tăcuse.Se înălţa acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al paharelor, hohotele şi comenzile întărîtate de aşteptare, umplînd terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor restau- rante, caîeuri şi baruri, de care, cu părere de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori... In cîteva ceasuri de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizie, cîini îlocoşi, măgari zbierînd în asfinţit şi cu praful acela dobrogean •— care înfundă nările, zgîrie gîtlejul şi sureşte părul — răsucit în vîftejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră.Cu înduioşare de deportat în preziua exilului privea arbuştii exotici, plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, păreau tăiate artificial în zinc; îşi plimba ochii la mesele cu necunoscuţi; contempla femeile în toalete spumoase şi străvezii; admira virajele savante ale chelnerilor printre scaune, balansînd în vîrful braţelor- tăvile încărcate ; se uita languros la pavilionul capelei vie'neze cu femeile în haină roşie, acordîndu-şi viorile între genunchii strînsi; de la ferestrele largi, încununate de colierele becurilor, trecea să savureze afişele uriaşe, strigător vopsite, înfăţişînd un dansator negru şi o celebră dizeuză. Spectacol nepreţuit, de confort, de risipă şi trai bun, care se va dezlănţui fără12 ,preget, scăldat în aceeaşi orgie luminoasă de becuri electrice şi răcorit de briza umedă a mării şi mîine, atunci cînd dînsul, orbecăind în bezna satului, apărîndu-se de cîini duşmani şi călcînd în movili de gunoaie, îşi va amăgi nesomnul inspec- tînd sentinelele de> noapte.Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tris- teţea şcolarilor la sîîrşit de vacanţă.— Cafele, vă rog ?Chelnerul aştepta, înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclintită şi severă, ca şi cum era vorba de cea mai gravă hotărîre, diplomatică.— Desigur, şi cafele! tresări, din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea ? Auzi : două îngheţate, un mazagran... Tu eşti cu mazagranul, Luminiţe ? Două marghilomane... Şi lichioruri. Dă-mi lista !Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi.— Ştiu, aniseta domnului colonel... „Mărie Brizard" !... Pavel Vardaru îşi prinse monoclul în arcada sprîncenei siprivi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoştea gusturile. Se lumină, cu o mare fericire :— A! Tu erai, Jean ?Şi repetă, întîrziind pe cuvinte, plimbîndu-se cu amintirea prin paradisul interzis.— Jean, de la Alcazar !...Jean zîmbi onctuos, scuturînd profesional colţul mesei cu şervetul.Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi si de noapte ale Capitalei şi tuturor reşedinţelor de vară. Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdeauna proas- păt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de salon şi de ope- retă, prezidase multe mese rămase de pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, în reţetele de mîncări reco- mandate bucătăriilor cu ritualuri gastronomice speciale şi în cunoaşterea fără greş^, de la prima degustare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase de vinuri.Cînd lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt, ţinîndu-l între degetele grase, cu o luare- aminte şi o înduioşare de savant examinînd un elixir miraculos. Admiră'limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu nespusă fericire şi sorbi în răstimpuri.Pe urmă, cu ţigara de foi între dinţi, se întoarse către fra- te-său, Alexandru' Vardaru, deputatul, care, plecat deasupra gazetelor de seară, fuma una la fel.13 — Alexandre, simţi briza? E-un aer!... un aer !... Alexandru Vardaru, cufundat în' lectura telegramelor de pefrontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mîna.

Page 3: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Dar Mihai Vardaru, nepotul lor, din colţul de unde îşi isprăvea îngheţata dozată în felii subţiri, cu graţii de pisică, ridică obrazul feminin şi vru să întrebe cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului, aspirat prin asemenea ade- vărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. îşi aminti, însă, că trebuia neapărat să ceară cinci sute de lei unchiului Pol, înainte de plecare şi, înăbusindu-şi gluma, se hotărî prudent să o amîne pentru alt prilej mai prielnic, zîmbind în sine.— De ce rîzi, Mihai ? întreabă Luminiţa. Toţi ochii se îndreptară către el.— 'Vai, tanti!— Vă rog să nu-mi necăjiţi băiatul!... protestă tanti Laura, apărîndu-şi nepotul, sfios şi cuviincios, în mijlocul acestei familii sportive, unde ea singură şi adolescentul cu obraz de elevă de pension nu aveau apucături şi vocabular de camping, stadion şi cîmp de curse.Isi aminti ceva, şi, deschizînd portţigaretul de platină, spuse :—- Acum, Mihai, cînd eşti bacalaureat, bărbat în toată firea, cred că poţi fuma... Nu e aşa, Pol, Alexandre, că-i daţi permi- siunea ?Mihai roşi şi mai tare, implorînd :— Vai, tanti!Luminiţa Vardaru îşi scutură capul negricios din umbra arbuştilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării, şi-1 strîmbă, imitîndu-1:— „Vai, tanti!"... Uf, ce văr molîu mai am! Ce, vai tanti?... Zi: „Mersi, tanti! nu fumez egipţiene. Sînt prea slabe si conţin opiu! Fumez ţigări mai bărbăteşti! De exemplu: regale!..." Uite!...înainte de a se putea apăra, Luminiţa Vardaru, cu îndemî- nare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzunarul lui Mihai, de la piept, un portţigareţ de piele — cadoul ei de astă-vară, cînd îşi sărbătorise examenul de absolvire — îi puse o regală între dinţi, în silă, luă şi ea una, aprinse şi-i aruncă un colac de fum în nas.— Poftim!14Toţi zîmbiră, şi Mihai răsuci stîngaci, între degete, ţigara aprinsă'. Ce idee ! Şi ce nebună ! Lui nu-i tihnea ţigara decît fumată singur, fără atîţia ochi ţintă, asupră-i. Luminiţa îşi scoase pălăria de pai. O înfipse într-un stîlp al balustradei, îşi scutură părul tuns şi inelat si, cu coatele pe masă, cu obrazul arămia mat, după o lună de plajă, prins în 'pumn, închizînd ochii negri şi puţin oblici, să-i ferească de fumul ţigării, declamă autoritar, ca într-un consiliu de familie:— Numai armata are să-l facă bărbat! Unchiule Pol, la toamnă numaidecît trebuie să-l dezgheţi... Eu mă declar învinsă !...Mihai găsi prilej să se răzbune. Ii şopti între dinţi, în ureche :— Şi pe tine, numai Radu cel Frumos are să te domesti- cească !Apoi adresîndu-se unei persoane nevăzute :— Domnule Radu Comşa, la primăvară trebuie s-o iei în primire şi s-o dresezi. Noi ne declarăm învinşi!Luminiţa, uimită de o atît de neaşteptată îndrăzneală, ră- mase cu ţigara la jumătatea drumului spre buze.— Ce-ai zis ? Mă rog, ce-ai zis ?Mihai se plecă şi-i şopti a doua oară, în ureche, apăsat:— Am zis că numai domnul Comşa are să-ţi scoată sticleţii din cap. Na !— Poftim, domnilor! făcu Luminiţa cu cea mai mare minunare ; abia i-aţi permis să se emancipeze, că a şi început să-şi schimbe dinţii de lapte ! încearcă să muşte... Bravo ! merg; repede, mon vieux1! Intr-o lună, te văd iscălind poliţe, pufăind o coşcogea havană în nasul unchiului Pol şi — mai ştiu eu ? — aşezîndu-te poate, la masa de alături, cu portugheza...— Ce portugheză, mă rog ? se mişcă, între braţele jilţului de paie, foarte îngrijorată, tanti Laura.Luminiţa îşi scutură părul pe spate, explicînd volubil:— O portugheză, o femeie din Portugalia, fost mare im- periu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei!... Capitala : Lisabona, în provincia Estrama- dura, arhibanaliz'ată de poeţii simbolişti. Oraş însemnat : Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva mai pe larg unchiul Pol. Portugalia, în sfîrsit, patria apei de păr, a lui Camoe'ns şi donei Ines de Castro!... Pentru rest şi detalii pre- cise, adresaţi-vă domnului, care-o face pe mironisiţa ! Vă poate delecta şi cu un Fado do amor2, din repertoriul popular...15 . Luminiţa fredona cu mîna pe inimă, revărsîndu-şi dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea o şi mai patetică înfăţişare :Amor e sonho que mata, Sorriso que desfalece; Amor e nuevera de prata... 3Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă' disertafie de geografie, istorie şi folclor cu cea mai desăvîrşită nepăsare.Dar micşorîndu-şi ochii, ca din pricina fumului, îşi strivi p lacrimă de necaz. Povestea cu portugheza fusese cea dintîi suferinţă a lui, copilărească. Luminiţa îi descoperise fotografiile si caietul de note ; fusese confidenta lui două luni, cît ţinuse întreg romanul sentimental, îi făgăduise să nu destănuie nimic nimănui. Din caietul acela de note, descifrase şi dînsa, la piano, romanţa portugheză populară — numărul Carmencitei la Majestic; atunci îi apăruse cîntecul interesant, frumos şi îl învăţase. Iar acum îşi bătea joc ! Toate femeile, toate, sînt de- opotrivă de...*2*— Aşadar, a fost oprită şi ofensiva lui Brusilov ! declară Alexandru Vardaru, ridicînd obrazul aspru deasupra gazetelor, împăturindu-le şi asezîndu-le sub cot. Mi se pare că de astă dată începe criza cea mare!... Pol, să nu uiţi procura ! Pînă în zece zile trebuie să vindem şi grîul vostru. Pe urmă, cine ştie ce se mai întîmplă !...Colonelul întinse picioarele sub masă, cu un zăngănit de pinteni, privind la lumină alt pahar de lichior, plin.— Dar întîmple-se orice, numai să se sfîrşească ! M-am săturat de ţinut trupa în bordeie... Ştiţi voi ce mizerie e faimosul cadrilater ? O murdărie! Şi'n'işte nume de sat! Daidîr, Balbunar, Siahlar, Sarsînlar ! Să le ia dracul !... Parcă au fost botezate de bîlbîiţi. Auziţi: Balbunar, Sarsînlar !...Ridică ochii, invocînd mărturia cerului.Nimeni însă nu se arătă înduioşat de această deznădejde. Exilul în Cadrilater nu era atît de înfricoşat, cum voia 'să-1 arate unchiul Pol. Isi adusese automobilul, îşi instalase o baie cu duş automat. Acum o lună făcuse un drum la Bucureşti nu- mai ca să obţină de la corp mutarea unui bucătar special la16popota 'regimentului. Soldaţi trimişi cu ordine cărau, de la Constanţa şi din Capitală, trufandale, cu coşuri de papură, apa- rate de' fabricat îngheţată, maşini de măcinat cafea ; popota regimentului -era vestită în toată divizia, iar ofiţerii începeau să se îngraşe şi să capete gusturi patriciene.— Se pare că Czernin caută o întrevedere cu Brătianu !... îşi urmă-gîndul Alexandru Vardaru.— Sigur ! Cine ştie ce ne mai oferă !... Bucovina au curn- părat-o o dată de la Rumiantzov, cu cinci mii de galbeni şi cu o tabacheră. E drept, de aur şi cu briliante L. se supără colonelul, duşman neîndurat al puterilor centrale, de cînd se închiseseră graniţele spre Riviera.— Cred, cu toate acestea — urmă Alexandru Vardaru — cred că pînă la sfîrsitul recoltei nu poate fi vorba decît de pre- gătiri ! In Moldova nici nu s-a siîrsit secera... Vagoanele sînt prinse, soldaţii în permisii agricole... Apropo, Pol! pentru treier, la Făloasa, n-as putea cere prin minister soldaţi de la tine ? Am iscălit scrisoarea să predau patruzeci de vagoane pînă la cinsprezece ale lunii. Mă ţine consorţiul german numai în telegrame...— Cum, tot la nemţi ai dat grîul şi anul ăsta ? lărgi cu mirare ochii albaştri tanti Laura.— Evident! Politica e una şi afacerile sînt alta. Dragă Lauro, din păcate, viaţa e ceva mai complicată decît romanele tale. Trăim cu

Page 4: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

picioarele pe pămînt.— Bine, dar e monstruos să hrăneşti o armată împotriva căreia poate că ai să te baţi mîine !...— Monstruos, nemonstruos, aşa stau lucrurile! Dacă nu vînd eu, vinde altul... Vinde cerealistul care a cumpărat recolta mea... Pe urmă nici nu ştiu dacă vom lupta vreodată ! Toate sînt ipoteze. .. . . .Tanti Laura nu se dădu bătută.Intre dînsa, reprezentînd elementul romantic, „în nori", al familiei, şi Alexandru Vardaru, cumnatu-său, spiritul practic şi „terestru", era întotdeauna un necurmat duel.— Aceasta n-o mai cred ! suspină, lă,sîndu-se pe spatele jilţului de paie, care scîrţîi din toate mădularele. Peste o lună ori peste un an, Romînia trebuie să fie alături de aliaţi, împo- triva nemţilor. Sînt un popor pe care eu personal nu-l pot iubi ' Adu-ţi aminte, Alexandre, acum. tre'i ani, la Wirzburg... Bărbaţii care, printre două halbe de bere, îşi manifestau tandreţea con- jugală în plin public ; femeile purtîndu-şi maternitatea ca un trofeu. Şi vitrinele unde crenvurştii şi şuncile stăteau expuse17 printre violete şi mănunchiuri de Vergissmeinnicht !4 Şi costu- mele femeilor cu cele mai extraordinare împerecheri de culori : bleu-pal, roz, orange, verde de spinarea buraticului ! Şi conflictul din vagonul restaurant cu Herr Kommerzienrath ! Pf'ui! dacă si aceasta se mai numeşte civilizaţie !...Alexandru Vardaru înfipse un cuţit într-o pară şi o curăţăcu o răbdare minuţioasă, aşa cum îţi cauţi de lucru pînă-şi ter- mină un copil capriciul. Tanti Laura încheie, cu o încruntarecare cu toate silinţele nu putea tulbura de fel albastrul limpedeşi gol de gîndire al ochilor.Nu s-ar fi spus că aceşti ochi plini de candoare priveaupeste capete o legiune nevăzută de germani, purtînd şunci dePraga în baionete cu mănunchiuri de nu-mă-uita şi cmtînd DieWacht am Rhein...5Alexandru îi întinse calm şi zîmbind, în vîrful furculiţei,jumătate din para curăţată :— Laura, Laura, judeci ca femeia cea mai femeie dintre femei !— Cum adică ? N-am dreptate ? Spun — nu e aşa ? — spun ca orice femei absurdităţi !... Eşti foarte politicos în astă seară, dragule ! Nu ştiam că iubeşti atît de mult gustul nemţesc !... Poate ai dori să mă vezi îmbrăcată în haine liliachii, cu cingă- toare verde, pălărie roz şi ciorapi bleu-pal...Alexandru Vardaru nu se arătă indignat de această per- fectă logică îemeiască.îşi curăţă tacticos cealaltă jumătate de pară, apoi, numai după ce muscă din fructul untos şi dulce, răspunse :— Nu e vorba de asta ! Dar nu se duce un război cu un popor, fiindcă ţie personal nu-ţi place fidelitatea conjugală ma- nifestată în public şi fiindcă negustorii de mezeluri expun şunca la un loc cu florile. Aceasta e altceva. Războiul, dacă-l vom porni vreodată, avem pentru asta alte, îndestule motive !... Şi în fond, nici n-ar trebui să fie un război cu germanii. Germanii sînt un popor serios şi puternic. Ce avem de împărţit cu dînsii ?... Va fi un război pentru Ardeal. Pentru drepturi şi dreptate romî- nească !... Regretabil că aceste drepturi şi această dreptate romînească, în conjunctura actuală, ne împing în tabăra ad- versă germanilor... Mi se pare însă că nu sîntem adunaţi aci pentru a ajunge la conferinţe diplomatice. Pol pleacă mîine dimineaţă şi cine ştie cînd mai scapă de la regiment — uite ce tenebros e L. Tu, Mihai şi Luminiţa, cred că o să rămîneţi la Sinaia pînă în septembrie ; eu, într-o săptămînă, trebuie să văd cum stau lucrurile la Făloasa şi Arpăşeşti, să pun la treier la18 ^Vadu Luncii şi să găsesc vreme să vă vînd şi grîul vostru. Ne împrăstiem iarăşi... Cine ştie cînd ne mai adunăm laolaltă, pînă la toamnă ! Pe urmă se deschide parlamentul, mă aşteaptă îndestule griji. Cum vedeţi, Luminiţa îmi mai complică viaţa cu altele!... ' .Luminiţa se răsuci pe scaun, cu o indignare ipocrită, mic- şorîndu-şi privirea între gene :— Eu, papa ?— Sst! făcu Alexandru VardafU, ameninţînd eu degetele între care ţinea ţigara de foi. Tu n-ai cuvînt! Şi păzeşte-te, ai văzut că Mihai atît aşteaptă.— O ! Dacă e vorba de Mihai !...Mihai se simţi ofensat de acest dispreţ si, ca să dovedească imediat că riu e cantitate atît de neînsemnată, îi murmură în ureche, cu intonaţia Luminiţei de adineauri:— „Amor e sonho que mata"... Pentru rest şi detalii precise, adresaţi-vă domnului Radu Comşa cel Frumos...Era acum rîndul Luminiţei să ia înfăţişarea celei mai de- săvîrşite nepăsări.Deschizînd şi înehizînd încuietoarea poşetei de baga, dădu din umeri:— Uf! Sînteţi toţi nişte, nişte...Nu găsi cuvîntul îndestul de stigmatizant...Se întoarse îmbufnată cu spatele către masă şi cu îaţa spre marea înghiţită de întuneric, arătînd aşa, cu hotărîre, că n-o mai interesează discuţia.Alexandru Vardaru găsi în sfîrsit răgaz să dovedească co- lonelului nevoia de a arenda moşia din Ialomiţa. Nu se mai simţea în stare să se mai ocupe de atîtea. II chemau şi oare- care îndatoriri politice. De trei ori respinsese invitaţia să pri- mească postul de secretar general la Interne, unde era nevoie de o mînă de fier. Acum, cînd, la iarnă, Luminiţa avea să-si aibă gospodăria ei, el rămînea singur. Imbătrînea. Stărui asu- pra cuvîntului, dezminţit de părul negru, de dantura puternică şi de întreaga-i făptură vînjoasă şi neobosită.Intr-adevăr, în această familie deprinsă cu trai uşor, comod şi din belşug, părăduind venitul moşiilor lucrate cu sudoare şi sînge de sărmanii pălmaşi, el singur nu-şi găsea odihnă. In afară de rostul din ce în ce mai temut în parlament, de procesele grele şi complicate în care pleda întotdeauna cu izbîndă sigură, Alexandru Vardaru mai îngrijea şi de cele două moşii din Muntenia, rămase pe urma nevesti-si, Elena, mama Luminiţei, moartă cu zece ani în urmă la Vichy; admi- 19 nistra averea lui Mihai şi a celor două surori ale sale, Cora şi Ralu, nepoţi rămaşi orfani acum patru ani, oe urma unui accident de .automobil pe Valea Prahovei; şi pe deasupra, în fiecare toamnă şi primăvară, trebuia să descurce şi gospodăria haotică a lui Pol şi a Laurei — moşie mare şi bogată, de aproape cinci mii de pogoane, lăsată pe mîna vechililor şi devorată de ipoteci.Viaţa şi-o petrecea mai mult în vagonul de dormit şi hote- luri ; în aceeaşi săptămînă apărea la Craiova într-un proces ; la Iaşi într-o întrunire publică ;. conducînd automobilul pe o şosea către una din moşii; rostind o cuvîntare aplaudată la Cameră ; organizînd campania electorală a unei alegeri par- ţiale. Pretutindeni, apariţia omului acestuia bine legat, lat în spate, înfipt dîrz pe- picioarele scurte în scoarţa planetei, cu părul tuns perie şi cu ochii cenuşii, aspri şi sfredelitori, inspira hotărîre, încredere şi acţiune. .Născut pentru luptă şi dominare, răscolea lumea .pe unde trecea şi nu-şi îmblînzea privirea decît pentru cei din jurul lui. Slăbiciunile lor îl amuzau, fiindcă le socotea fără urmări cît timp era el să vegheze. Cînd îşi oprea privirea asupra Lumini- ţei, ochii de răceala oţelului îndată i se învăluiau de duioşie, ca ochii vietăţilor sălbatice de pădure, cînd îşi privesc puii fără putere încă.In ' această îmblînzire protectoare, nu îngloba dintre străini decît pe Radu Comşa, fostul său secretar vreme de dor ani, acum asociat în biroul de

Page 5: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

avocatură ; tînăr, plin de toate făgăduielile viitorului, şi prin alegerea lui şi a Luminiţei, viitorul ei tovarăş de viaţă.La cuvintele lui Alexandru Vardaru, colonelul asculta dis- trat, privind valurile de lume revărsate din cazinou, unde sfîr- sise ceva, vrun spectacol. .Ce însemnătate aveau toate, dacă puteau îi duse la bun sfîrşit de Alexandru ?... Dacă era mai bine să arendeze moşia, n-are decît s-o arendeze ! Nu se împotriveşte nici el, nici Laura. De ce să tulbure însă această ultimă seară, atît de plăcută, cu bău- turi fine, fructe rare şi muzică aleasă, ţigări minunate, amintind că viaţa mai e complicată şi cu atît de absurde şi stupide griji ?...— Pol, tu n-asculţi! îl surprinse Alexandru Vardaru.— Pardon! Ascult... De ce să n-ascult ?... se apără moale colonelul.Dar ochii îi rămîneau ţintuiţi la uşa cazinoului larg deschisă,, prin care sălile de joc şi de spectacol vărsau o necurmată proce- siune. Un amiral cu somptuoasă barbă albă trecu între două20femei din cale afară de înalte, cu un ogar rusesc prins în lănţug ; militari în tunici strînse ; o negresă întovărăşită de un domn scurt şi gras, cu ochelari daţi după ureche ; mulţi ofiţeri de ma- rină cu obrazul ras şi pudrat cu îngrijire ; pantaloni albi si pantofi de olandă cu talpa elastică, pălării de paie şi decolteuri dezvelind sîni ;de toate dimensiunile, umeri fardaţi şi coliere de perle, figuri cunoscute, de pe Calea Victoriei, şi necunoscute, din cine ştie ce fund de provincie, mari proprietari şi oameni politici, jucători de cărţi şi convalescenţi trimişi să respire aer marin, actori şi băietandri chinuindu-se să pară obosiţi şi blazaţi ; îume amestecată, alungată de pe plajă şi din staţiile balneare cosmopolite, inaccesibile acum, peste hotare, unde bîntuie războiul.Chelnerii alergau zăpăciţi, înghesuind alte scaune şi alte mese; se auzeau bătăi nerăbdătoare cu bastonul în mozaicul pardoselii; chemări peste capete; tineri se ridicau pentru a oferi, curtenitor, femeilor jilţurile de paie ; larma acoperea uver- tura din Setniramis, cîntată pe toate coardele orchestrei vieneze.Colonelul Pavel Vardaru privea şi asculta cu cea mai desă- vîrsită fericire.— În sfîrşit şi Radu !*3*Radu Comşa, oprit în uşă, îl căuta cu ochii peste mese.Cînd zări mîna colonelului ridicată, făcu semn că i-a văzut.Era însoţit de un om în haine castanii vărgate, decolorate pe umeri, cu faţa ascunsă de umbra unei panamale demodate, cu borurile foarte largi.— E cu un tip ! anunţă unchiul Pol.Tonul acestei constatări lămurea îndestul că, după aparenţă, colonelul îl categorisise printre indivizii de la periferia umani- tăţii, care nu prezintă nici un interes pentru neamul Vardarilor.Tipul voia să se despartă, şi, din gesturi, se înţelegea că Radu Comşa stăruia să-l tîrîie după dînsul.— Dar e domnul, Probotă ! strigă Mihai, recunoscîndu-l si sărind de pe scaun. Mă duc să-l aduc L,* Virgil Probotă, coleg de şcoală şi prieten al lui Radu Comşa, dascăl de ştiinţe la un liceu din Capitală, fusese, ca student, pre- ceptorul Luminiţei şi al lui Mihai. Cu toată sarcina ingrată de a iniţia doi copii răsfăţaţi în tainele trigonometriei, în legile lui Newton şi paragrafele lui Tacit, lăsase foştilor elevi amintirea21 unui om cu multe ciudăţenii şi stîngăcii, amuzant de deformat, pînă la pedanterie, de învăţătură, dar de o largă înţelegere şi de o pasionată dragoste a cărţilor. Şi acum încă, de cîte ori Mihai Vardaru trebuia să ia o hotărîre în viaţă şi trecea printr-o criză a sufletului, se întreba, ca ultimă instanţă a conştiinţei, dacă fapta ori gîndul lui ar fi sau nu aprobate de fostu-i dascăl.îi scutură deci amîndouă mîinile cu neţărmurită bucurie... Radu Comşa îşi lăsă prietenul în seama lui Mihai şi se apropie de masă cu pălăria în mînă, desfăcîndu-şi mănuşile de piele.Purta haină cenuşie, strînsă la mijloc într-un singur nasture, pantaloni şi pantofi albi, cămaşă de mătase, fără vestă, şi o fundă îngustă, cum cerea moda timpului.Obrazul brun, neted, cu linii care din toate părţile păreau privite din profil, era şi mai arămiu, după o lună de soare şi de vînt marin. Dar asprimea voluntară a feţei era îndulcită de ca'tife- larea umedă a ochilor şi de buzele cărnoase, roşii şi voluptos de- senate. „Ai gură de odaliscă, Radule!" repeta colonelul Vardaru :de cîte ori Comşa amintea despre firea lui hotărîtă, de om care ştie ce să vrea. „Ai gură de odaliscă, iar cu stigmatul ăsta de senzualitate nu poţi sfîrşi întotdeauna ce ai hotărît, cuminte şi cu sînge rece, între patru pereţi ai camerei!" declarase unchiul Pol, care avea şi el o bărbie foarte voluntară, ca în busturile romane, dar îşi pierdea viaţa, îăcînd astăzi tocmai contrariul celor hotărîte ieri.Radu Comşa sărută mina Luminiţei la încheietura pumnu- lui, sub brăţara ceasului, unde pielea albă e străbătută de vine albăstrii.Mihai izbutise să-l tîrîie pe Virgil Probotă, remorcat de mînecă.Dascălul de ştiinţe, ocolind masa să dea rriîna cu toţi, găsi mijlocul să răstoarne un pahar deşert. -XDind se întoarse speriat să-l aşeze la loc, trase după el un şervet şi dedesubt un cuţit înfipt într-un măr. Cuţitul se rostogoli printre gratiile balustra- dei, jos în mare.Aceasta nu era însă de ajuns !Printr-un capriciu neprevăzut de legile balisticii, mărul aruncat făcu drumul îndărăt pe masă, o parcurse în toată lun- gimea, săltă peste un păhărel de lichior şi căzu în braţele doamnei colonel, care sări în sus, neaşteptîndu-se la acest dar, pe această cale, din partea unui muritor ce nu aducea nici pe departe cu păstorul Paris.Virgil Probotă, în hainele lui cafenii vărgate, rămase stană . de piatră la capătul atîtor catastrofe.22încremenirea zugrăvită pe figură îi dădea o înfăţişare comică, şi cum stătea cu mîna neclintit întinsă, părea un sca- mator, care, după cele dintîi tururi de forţă, se pregăteşte pen- tru un mare număr final: să mai scoată ceva, un ou roşu ori un iepure de casă, din mînecă cu manşete tari şi rotunde, cum nu 'rnai purtau decît pensionarii.De fapt, prestidigitatorul ruga pămîntul să i se deschidăsub picioare.— Ce spui despre război, domnule Probotă ? întrebă tanti Laura, stăpînindu-şi rîsu! şi căutînd aşa să-l scape din încurcă- tură. Ia loc, te rog, şi spune-mi !... întreprind o adevărată anchetă...Virgil Probotă căută un loc, să-şi pună pălăria. Luminiţa i-o smulse din mînă, îi meremetisi panglica strîmbă şi o înfipse într-un stîlp al grilajului, alături de a sa.— Ce să spun, doamnă ? îngăimă dascălul, fără să-şi ia ochii de la pălărie, îngrijorat să nu urmeze calea cuţitului, în mare. Cine poate spune ceva sigur ?... răsuflă uşuirat cînd îşi văzu pălăria neprimejduită. Războiul poate face parte din prin- cipiile de conservare ale speciei. O generaţie se sacrifică pentru a asigura traiul bun al generaţiilor viitoare. Insectele ne dau exemple eroice !... Asistăm la cele mai minuţioase precauţiuni, la adevărate minuni de răbdare şi de ingeniozitate, pentru ca părinţii- să asigure descendenţilor un adăpost igienic, hrană, vînat proaspăt şi conservat, aşa cum omul .nu s-a învrednicit încă să descopere procedee... Dacă judecăm aşa — şi .nu putem judeca decît aşa ! — războiul este pentru generaţia noastră odatorie...— Va să zică, dumneata compari destinul nostru cu aî insectelor ? se simţi ofensată doamna colonel, care era încîn- tată că profesorul mărea numărul intervenţioniştilor, dar nu putea admite drumul pe unde ajunsese la această concluzie, îndată ce e vorba de cele mai generoase sentimente ale omului, le explicaţi prin legi, instincte, mai ştim noi ce, care pun alături pe Anatole France cu mormolocii de

Page 6: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

broască şi pe Rafael cu fluturii de varză !'... Domnule Probotă, ştiinţa dum- neavoastră ne răpeşte tot ce viaţa mai oferea poezie... Acum trei ani, cînd eram cu* Pol şi cu Alexandru la Monaco, am vizitat muzeul oceanografie. Ce crezi că am descoperit, etichetat cu cele 'rnai poetice numiri din mitologia greacă ? Nereis, Her- mione, Meduza, Astarte, argonauţi?... Tot felul de larve uri- cioase, viermi păroşi, crustacei dezgustători şi gîngănii să'nu23 le vezi cumva prin vis... Bietul Omer nu şi-ar mai recunoaşte divinităţile !Profesorul de ştiinţe, ciugulindu-şi mustaţa, rară şi roşcată, încercă de cîteva ori să întrerupă.Dar tanti Laura îi făcu semn autoritar cu mîna că n-a terminat.Cînd ajunse în sfîrşit la invocaţia lui Omer, doamna colo- nel se lăsă pe spatele jilţului de paie, cu un gest: „Poftim, acum încearcă de mai spune ceva !"Virgil Probotă nu luă însă în seamă sensul ironic al ges- tului. Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsă galbenă, fără de care din obişnuinţă dăscălicească nici nu putea glăsui, si îşi apără cu înverşunare religia.— Aci vă înşelaţi, doamnă ! Mai întîi n-am botezat noi gîngăniile cu numele mitologice pe oare le găsiţi atît de oribile... Spuneţi de argonauţi, de o pildă !... Cunosc o poveste foarte , interesantă cu aceşti indivizi. I-aţi văzut, desigur, la muzeul prinţului de Monaco!... Nişte moluşte inferioare; un soi de caracatiţe mici, iadăpostite într-o scoică. (Dascălul desenă cu creionul, pe faţa de masă, ,,un individ de argonaut".) Aristot povesteşte de.ce şi-au meritat acest nume... Fiindcă aceste mo- luşte ar fi învăţat arta navigaţiei cu pînze pe tovarăşii lui lason, cînd au plecat să fure lîna de aur... Aristot credea că din scoica unde stau ca într-o nacelă, argonauţii îşi ridică bra- ţele ca nişte pînze şi se lasă duşi de briză pe mare, cu bărcile... Aristot nu făcea decît să-şi însuşească o eroare a timpului. Marinarii antichităţii vedeau într-adevăr argonauţii ca pe au- tenticii precursori ai meşteşugului de a pluti cu pînze şi cînd îi întîlneau în drum, socoteau semn bun, că vor face o călătorie norocoasă... Foarte frumoasă legendă şi foarte poetică ! Se în- tîmplă însă că după două mii de ani, o femeie, o fostă păsto- riţă şi croitoreasă, o oarecare Janetta Pover, devenită, după mai multe peripeţii, savantă şi precursoarea unei ştiinţe, se întîmplă — zic — să dovedească definitiv că Aristot a susţinut o prostie !... Faimoasa şi poetica pînză de navigat a argo- nauţilor nu e decît un organ de secreţie, iar aceste moluşte, departe de a se lăsa duse de adierea vîntului, înoată foarte prozaic, înghiţind şi pompînd apa printr-o pungă, cum fac de altfel toate caracatiţele, ca să zic aşa, ordinare !...— Concluzia e că Aristot e un idiot şi nu face două parale pe lingă ciobănită şi croitoreasa dumitale ? încheie doamna colonel, cu ironie şi compătimire.24__ Nu ştiu ce a fost Aristot de data aceasta, dar sînt sigurcă ciobănită mea are dreptate, fiindcă dovedeşte experimental ceea ce spune ! răspunse profesorul, care avea se vede o răfuială personală cu „indivizii" argonauţi.— Experimental ! Experimental !... -Dumneavoastră, cu ex- perimentalul şi ştiinţa dumneavoastră, aţi transformat războiul cavaleresc şi eroic într-un asasinat metodic ! Intr-adevăr o uci- dere savantă... Ştiinţa dumneavoastră e imorală, aceasta e !— Nu e nici morală, nici imorală !... zîmbi dascălul de ştiinţe, de astă dată el cu compătimire şi ironie faţă de ase- menea erezii comune. Nu e morală, nici imorală... E indiferentă ! Nimeni nu s-a indignat fiindcă sulfura de carbon miroase ne- plăcut, ori fiindcă acidul prusie ucide fulgerător. Sînt realităţi pe care ştiinţa le constată, le verifică şi cîteodată încearcă să le explice... Omul e o oxynitrocarbură de hidrogen coloidal cu cîteva impurităţi, atît ştim sigur ! Celelalte sînt ipoteze ! Cali- tăţile şi cusururile omului trebuie, aşadar, explicate mai întîi prin proprietăţile îizico-chimice ale acestui coloid, şi pe urmă numai confruntate cu preceptele morale, dacă cineva mai are vreme de pierdut. N-am descoperit însă nicăieri semne despre virtuţiile morale ale coloidelor...Dascălul de ştiinţe vorbea cu aprindere, desenînd pe faţa de masă o flotă de argonauţi, şi în aceeaşi vreme se întreba ce rost au aci, el şi- monologul său, între oameni sătui, bine dis- puşi după digestie, şi cu desăvîrşire indiferenţi unor chestiuni care, fără îndoială, li se pac grozav de plicticoase.Intr-adevăr, numai doamna colonel asculta — şi Mihai, cu coatele pe masă, ca la teatru.Colonelul şi Alexandru Vardaru puneau la cale arenda moşiei din Ialomiţa, cu cifre înşirate cu creionul pe marginea gazetelor.Radu Comşa, plecat peste masă, şoptea Luminiţei, uitîn- du-se ţintă în ochii ei ; şi dintr-o singură privire se înţelegea că dincolo de cuvinte, ochii lor îşi spun ceva încîntător, adînc, veşnic şi nerostit.*4*— Răsare luna ! murmură încet Mihai.Ochii se întoarseră către mare.Peste ape, într-o ceaţă alburie, luna îşi înălţa discul _ne- obişnuit de aproape şi imens, cu nu ştiu ce înfăţişare glacială şi solemnă, de apariţie mitologică.25 Tot astfel se va fi arătat misterioasă lui Ovidiu, exilat între barbarii traci, zgribulit într-un suman miţos, pe ţărmul deşert al acestui Pont Euxin unde şi-a scris Tristele. Şi poate tovarăşilor lui Lason, navigînd pe mări pustii şi necunoscute, unde au întîmpinat întîia oară, minate de adiere, micile coră- bioare de scoici ale argonauţilor...Glasurile terasei amuţiră. Numai viorile mai suspinară lin-lin.Luminiţa atinse tremurat şi lung mina lui Radu Corn şa .Trecu prin mulţimea risipită la mese o înfiorare. Tot ce ena deşertăciune adunată din cele mai ascunse unghere ale ţării fu o clipă uitat. Oamenii veniţi să-şi ucidă urîtul ; femei să-şi arate veşmintele şi sînii; mulţime mistuită de rele nes- puse ; ochi obosiţi de toate spectacolele lumii, tulburi de toate suferinţele nespovedite, lacomi de toate senzaţiile nemaisim- ţi te : toţi şi toate căutară hipnotic ascensiunea domoală a lunii.Obrajii nu mai aveau cripsaţiile de adineauri ; toţi uita- seră tot.Gîndeau la ceva nelămurit, blînd şi fără de pricină trist ? Pe lingă fiecare trecu o umbră, o părere de rău : ceea ce n-a fost, ceea ce n-a spus, înduioşare de clipă, pentru gîndurî pierdute, pentru vieţi pierdute, umbre... De aceasta aveau să-şi amintească mîine, altădată, ca de un lucru foarte îndepărtat, de o frumuseţe simplă şi fără întoarcere.Radu Comşa vedea dincolo de timp. Suflarea sărată de ape îi tremura în obraz o şuviţă subţire din părul Luminiţei ; şuviţa palpita o dezmierdare ascunsă, oprită cînd adierea' se oprea şi din nou fluturînd cînd respira vîntul. Ii învălui o mare, o rară fericire de a trăi, de a se simţi alături, de a şti bătăile inimii lor apropiate, întovărăşindu-se precis, tînăr, rit- mic şi pentru totdeauna nedespărţite.Nimic nu mai era în jurul lor ; nimeni mu mai era. Lumina răsfirată prindea să lucească palid în obraji, bi- ruind lumina becurilor şi dînd tuturor o înfăţişare enigmatică şi necunoscută.Pe mare curgea acum o pînză tremurătoare de zale me- talice, aşternută din răsărit pînă la picioarele fiecăruia.Astfel, fiecare putea socoti că minunea e numai pentru el..Dar nimeni nu putea gîndi şi nu-şi amintea că aceeaşi minune, veche de cînd veacurile, se ridică în ceasul acela, din- colo, undeva, peste cîmpuri halucinate şi pline de înfricoşare ; peste şanţuri răscolite, peste morţi cu dinţii rînjiţi în lucirea lunară, peste zbucniri de mină şi fîşii de proiector plimbate26oblic pe cer ; peste peisajele de vis rău şi straniu, de unde, din noroaie şi snrpături calcinate, fiinţe fără nume, alţi oameni, alţi foşti oameni, ridică ochii dureroşi. spre cerul cu splendori deşarte... Aceasta nu putea fi undeva aievea, şi gîndul, dacă s-a'r îi îndreptat într-acolo, s-ar îi întors

Page 7: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

îndată cu spaimă, ca de la o înşelare monstruoasă şi fără de sens.Un nor subţire străpunse luna ca un-pumnal. Ogarul ru- sesc, neliniştit de atîta tăcere, se ridică de la masa amiralului şi celor două doamne înalte, păşi cu picioarele subţiri pînă la marginea balustradei, încotro se îndreptau privirile. Nu văzu decît marea şi luna. Dezamăgit, se întoarse k loc, încolăcin- du-se alene şi decorativ la picioarele stăpînilor, cu botul aşter- nut pe labe.— Ce minunată lumină albastră ! suspină tanti Laura,. îmbrăţişînd cu un gest larg cerul luminat.Demonul atotştiinţei îl împinse pe Virgil Pirobotă să su- rîdă, cu o crudă plăcere de a zdruncina nevinovatele bucurii ale doamnei colonel.— Cum vă înşelaţi, doamnă ! spuse, uitîndu-se acru la lună, ca la o felie de lămîie din care de mult a fost stors tot sucul şi aroma. E, dimpotrivă, o lumină foarte roşie, mult mai roşie ca a soarelui !...Tanti Laura nu mai vru să creadă ochilor şi istoria aceasta,— Asta e acum ! Nici ceea ce văd nu mai e cum văd ?... Iar începi cu ştiinţa dumitale !...— Exact! stărui cu neîndurare profesorul. Fiindcă luna este de şase sute de ori mai puţin luminoasă decît soa.rele,. numai din această pricină ni se pare nouă mai albastră ca el... E un simplu fenomen optic; fenomenul lui Purkinge ! spuse Probotă privind cu adevărată compătimire luna, ca pe un biet astru pîrlit şi prost luminat ce se ,afla.Doamna colonel ridică mîinile deznădăjduită :— Mai cercaţi să înţelegeţi ceva ! Dar ai devenit imposibil, domnule profesor ! Lasa-ne, nouă, bieţilor muritori ignoranţi, măcar stelele, cerul şi calea laptelui...Virgil Probotă strînse din umeri, înţelegea prea bine „punctul de vedere" al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr ! Deci continuă, după ce parcurse distrat cu ochii calea laptelui, boltită de-a curmezişul cerului :— Eu cred dimpotrivă, că abia acum, aşa cum o vede ştiinţa noastră, calea lactee începe să însemne adevărata mi- nune ,a cerului !... Ce spunea, la urma urmei, naiva legendă grecească, despre această splendoare ? Că s-a născut din cîteva27 picături de lapte, pe care Hercule, cînd era copil de ţîţă, le-a lăsat să curgă de la sînul Junonei. O adevărată lăptărie ce- rească !... Şi ce-a pus ştiinţa, în locul laptelui prelins de la gura lui Hercule ? Un milion jumătate de stele, cu sori şi sisteme •de sori, universul nostru galactic, patria noastră stelară ; spre deosebire de un alt milion de universuri.:. Şi în acest univers, în această cale a laptelui din care facem şi noi o minimă păr- ticică, pămîntul cu soarele, cu planetele, cu luna şi cu orches- tra noastră vieneză, cu războaiele noastre, cu tot şi cu tot viermătul vieţii noastre, călătorind vertiginos cu o iuţeală de aproape douăzeci de kilometri pe secundă, spre un punct necu- noscut, de lîngă Vega, din constelaţia Lirei...Virgil Probotă îşi aşeză gulerul hainei vărgate, ca un că- lător gata să coboare la destinaţia necunoscută, de lîngă staţia Vega, în constelaţia Lirei.Dar doamna colonel nu mai era indignată. Rămase privind, visătoare, stelele, calea laptelui întinzînd hamac luminos pe cer, luna în care nu mai nîdea ciobanul •copilăriei. .Mi.hai, cu bărbia sprijinită în pumni, ascultase cu admi- raţie prelegerea de astronomiei a dascălului.Virgil Probotă vru să adiauge ceva despre ceea ce socotea el ultima minune a cerului, acele un milion de universuri-nebu- loase spirale, despre care se discuta cu aprindere, în lumea savantă, de cîţiva ani, înainte de război, cînd oamenii mai pri- veau încă în stele.îşi luă însă seama, şi ştergînd cu mîneca de pe faţa de masă fărîmiturile ca tot atîtea universuri, rămase rozîndu-şi în dinţi colţul mustăţii roşcate.—• Unu, copii ; mergem ! se ridică Alexandru Vardaru.Ii lăsă să treacă înainte, iar pe Virgil Probotă îl bătu pro- teguitor pe umăr.— Ei, Herr Profesor, cum stăm cu numirea ?... Dascălul de ştiinţe găsi întrebarea lipsită de tact între atîţia martori.II rugase să pună cuvînt pentru numirea nevesti-si, medic la un spital din Capitală. Alexandru Vardaru se ţinuse de fă- găduială : Maria era numită de trei luni ; dar ce era nevoie să-i reamintească aşa, că i-ia stat într-ajutor ?Se sili totuşi să se arate recunoscător şi, împiedicîndu-se de scaunul care se agăţă în pulpa hainei, îngăimă :— Maria vă mulţumeşte foarte mult ! Şi eu, domnule Var- daru, fiţi sigur...28Alexandru Vardaru îl întrerupse :__ Te rog... Te rog !... Astea sînt fleacuri! Nu te prind.temenelele electorale... Voiam numai să aflu... Apoi cu un surîs, schimbînd vorba :— Cum faci dumneata, care nu fumezi, de aduni tot scru- mul fumătorilor de la masă.?...Vkgil Probotă se uită la haine.Era într-adevăr numai pete de scrum, pe coate, pe piept,, pe mîneci; scrumul adunat din farfurii şi de pe masă, cît timp călătorise în spaţiile siderale şi gesticulase polemizînd cu tantiLaura.• Rămase scuturîndu-se cu batista; iar cînd îl ajunse pe Alexandru Vardaru, vînjosul deputat şi administratorul gene- ral al tuturor latifundiilor din familia sa directă şi colaterală, rezemat în baston, aşteptîndu-1, privea din urmă la Luminiţa şi la Radu Comisa, cum mergeau alături în pas elastic; pereche suplă, voinică şi geamănă.— Sînt făcuţi unul pentru altul ! constată nevinovat pro- fesorul, ştergîndu-şi fruntea cu batista plină de scrum.Alexandru Vardaru nu răspunse : nu-i plăcea să-şi audă gîndurile rostite de altul. Păşi îndesat pe trotuar, cu ghetele de piele de bizon, care scîrţîiau în noaptea sonoră ca pe les- pezile unei catedrale cu ecouri multiplicate.Din cînd în cînd, un automobil îi ajungea din urmă. In lumina albă şi brusc năvălită a farurilor, umbrele lor se lun- geau nemăsurat înainte pe asfalt, fugeau pe sub paşi; apoi, în clipa cînd maşina se apropia şi trecea pe alături, umbrele se scurtau, îi ocoleau, se deşirau pe ziduri şi dispăreau absor- bite de întuneric.înaintea vilei se despărţiră toţi : rămaseră în stradă nu- mai Radu Comşa, care locuia la hotel, şi Virgil Probotă. Lu- miniţa ,se mai întoarse în uşă şi făcu un semn cu mîna,, plimbînd un creion nevăzut pe o foiaie nevăzută de hîrtie, adică : „Vezi, nu uita şi scrie !"Apoi uşa grea de stejar se închise. Inlăuntru, izbucniră la fereştri luminile becurilor.— Vezi, nu uita şi scrie !Mai era nevoie să i-o ceară ?. Dimineaţa, cu trenul de şase, Radu Comşa şi Alexandru Vardaru urmau să plece la Sinaia, fără să se mai oprească în Capitală, unde atît casa colonelului, cît şi aceea a lui Alexan- dru erau închise, cu ferestrele căptuşite de hîrtie albastră sL cu toate covoarele presărate de naftalină.29 Pentru Radu Comşa vacanţa sfîrşise.Era numai începutul lui august. Bucureştii se aflau, fără îndoială, încinşi în căldură, duhnind a mititei şi a carne sfî- rîită pe .grătar. Nu-l aşteptau zile şi nopţi prea plăcute, după scurtul popas la Sinaia, cînd se va întoarce la datoriile sale.Dar se simţea odihnit şi gata să le înfrunte toate, încă un an, cu puteri agere şi împrospătate, care-i colcăiau în artere, In inimă, în cuget, în pumni.*5*Cei doi prieteni merseră alături tăcuţi.Nu-şi rostiseră nimic; totuşi paşii îi aduceau îndărăt la •ţărmul mării.

Page 8: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Se întîlneau rar acum. Viaţa îi îndepărta.Prietenia nedespărţită de şcoală sfîrşise într-o bună cama- raderie, fiecare privind însă drumul celuilalt prin viaţă cu o nemărturisită dezaprobare, fiindcă fiecare socotea drept, sigur si bun, numai drumul său.— Aşadar, Radule, la anul ne primeşti la gospodăria ta ? Fireşte, apartament somptuos, maşină în garaj, birou cu fo- tolii de piele !...Era bucurie sinceră şi admiraţie în cuvintele lui Virgil Pro- botă, dar, fără să vrea, străbătute de o vagă şi nevinovată pizmă, în căsnicia-i săracă — două camere, antret prefăcut în birou şi îngustă grădiniţă provincială cu mixandre — „biroul cu fotolii de piele" înfăţişa culmea celui mai sibaric confort.— Nu m:-ai spus nimic despre Maria ! ocoli un răspuns pre- cis Radu Comşa, într-un tîrziu. Sînt cinci, aproape sase luni, de cînd n-am mai văzut-o...— Tocmai ! Voia să-ţi trimită nişte cărţi de ale-tale rămase la -no:. Sîntem la Movilă ou copilul. Tu de cînd nu l-a i mai văzut pe Dinu ?... Creşte ca din pămînt şi a început să scrie... La patru ani trecuţi, e extraordinar...— Da, la patru ani e extraordinar !... repetă fără convin- gere 'Comşa, cu gîndul aiurea. Stăm aici ?Era o bancă în faţa mării. Ungher umbrit şi retras din oale. Cazinoul cu ferestrele sidefii şi cu larmă rămînea în celălalt capăt; dincolo, portul cu lumini neclintite şi ou alte lumini cli- pind în răstimpuri egale, semnale.Virgil Probotă aşeză pălăria de panama în creştetul unui brăduţ de lîngă bancă.30Brăduţul cu vîrful fraged primi povara uşoară, clătinînd din cap în întuneric, ca un copil jucăuş, ascuns sub o pălăriede om mare.Amîndoi veniseră aci minaţi de vechea lor prietenie, sim- ţind nevoia să-şi spună multe, fiindcă viaţa se dovedise a fi aspră şi altfel de cum o închipuisară în cea dintîi tinereţe a lor, iar renunţările fuseseră de atunci multe. Noaptea albastră şi înstelată îi apropiase cu o chemare din trecut. Dar alături des- copereau că toate acestea nu şi le vor spovedi niciodată, că vor rămîne pentru totdeauna străin:, reci şi împărtăşindu-şi doar lucruri fără însemnătate. Radu Comşa mai ştia între dînşii încă o pricină care le zăvorea sufletul.Studenţi, debarcaseră de la liceul lor, din provincie, cu şapte ani în urmă, într-o cameră ieftină şi îndepărtată de car- tier mărginaş.Acolo şi-au făcut ei o prietenă din Maria, fata gazdei, firavă şi sîrguincioasă fiinţă, veghind noaptea pe tratatele lui Testut şi Vidai! Tovărăşie de tinereţe cu desăvîrşire robită de litera cărţilor. In discuţiile lor, studenta ţinea piept cu încapă- - ţînare şi eroism. Sălile de disecţie şi clinica îi răpiseră femini- tatea. Niciodată nu s-au gîndit că fetişcana cu fruntea bombată şi cu apucături băieţeşti, cu bluza încheiată strîns pînă sub "bărbie, cu piepţii androgini şi cu braţele subţiri, de sub care arunca răvăşit ghiozdanul încărcat, putea fi altceva decît o •camaradă... Intr-o dimineaţă însă, din a doua toamnă, după o boală de o săptămînă, Radu Comşa, la o masă de sub nucul din grădină, cu pardesiul pe umeri, sorbea un ceai cu medica- mente. Razele soarelui străbăteau slabe şi abia călduţe printre crengi goale. Pe cărare, frunzele ruginii fugeau ca mici făpturi sperioase ale toamnei... Era o mare linişte... Departe numai, suna un tramvai, şi pe grilaj, în echilibru, se prelingea o pisică de culoarea fumului de ţigară. Lăsase cartea deschisă pe masă Şi vîntul întorcea încet, una cîte una, foile. Maria îi adusese o sticlă cu picături şi îi număra în linguriţa de ceai atîtea cîte spunea prescripţia, cu o atenţie încordată, care-i tremura uşor buza de deasupra, cu o umbră brună.Atunci, întîia dată, Radu Comşa îşi dădu seama că Maria are ochi foarte frumoşi, castanii, cu fire de aur în iris, şi desco- perirea aceasta îi împinse o năvală de sînge fierbinte în inimă. Ii prinse mîna care purta sticluţa... Nu ştia ce are să-i spună şi nici nu-i spuse nimic.Maria întoarse obrazul învăpăiat în altă parte şi se des- prinse încet... Atîta a fost între ei.31 Dar Radu Comşa a înţeles că-l pîndeşte o mare primejdie. Pentru libertatea lui în viaţa pe care voia s-o cucerească îndîr- jit, ca pe o cetate duşmană, iubirea unei fete sărg«e şi cu ani de învăţătură înainte nu făgăduia nimic bun.După cîteva săptămîni şi-a strămutat deci lucrurile aiurea. Virgil 'Probotă a rămas.Şi Virgil Probotă e astăzi bărbatul Măriei; gîfîie copleşit de greutăţile unei gospodării nevoiaşe ; aleargă cu tramvaiul după lecţii, dintr-un capăt al Bucureştilor în celălalt ; are copil, ceea ce înseamnă poate un izvor de bucurii dar şi de probleme în căsniciile sărace ; poartă haine castanii vărgate, după o cro- ială antediluviană, iar prin luciul coatelor îi rînjeşte urzeala stofei ieftine şi grosolane.Peste această întîmplare au trecut mulţi ani. Nimic n-a lăsat să străbată că o cunoştea şi Virgil.Poate prietenul nu bănuise niciodată .de ce tovarăşul de cameră şi-a strîns atît de repede cufărul lui sărac, să se refu- gieze sub alt adăpost. In ochii Măriei nu surprinsese niciodată mustrare, regret oii amintire. Era aceeaşi bună camaradă din- totdeauna. Se vedeau doar mai rar. Insă ochii aceia îl silesc ades să coboare privirea.Virgil iRrobotă îşi trecu mîna prin părul tuns şi roşcat, îşi recapitula în gînd, privind pe cer, stelele, planeţii tremurîn'd diamantin pe mătasea albastră, numiri de constelaţii vag amintite.— Dacă şi cei d-acolo vor fi făcînd prostiile noastre, nu e nici o pricopseală că viaţa va mai fi existînd şi aiurea, în uni- vers L. declară cu o amărăciune, pricinuită mai mult de or- dinul de concentrare care îl cheamă la începutul lui septembrie, decît de destinul universului.— De ce ?... Parcă tu spuneai adineauri că războiul intră în principiile de conservare a speciilor, ori aşa ceva ! se rniră Radu Comşa, căscînd şi aşezîndu-şi mai bine dunga pantalonului pe genunchi.— Principiile !... spuse cu batjocură Virgil Probotă, um- flînd cuvîntul. Crezi tu că-mi arde de principii cînd ştiu că au să mă ţină în bordeie cine ştie cîtă vreme ?...Vru să-l întrebe cum izbutise să scape de asemenea griji (desigur tot Alexandru Vardaru fusese la mijloc), dar o pereche ciudată, venind din capătul aleii, îi atrase luarea-aminte.Erau un bărbat şi o femeie. In lumină se proiectau numai siluetele negre, fără ia lăsa să se desluşească nimic din trăsătu- rile chipurilor.32Femeia se smucea clătinîndu-şi pălăria cu aripi moi, cău- tînd să scape din strînsoarea braţului.Bărbatul se răsucea scurt, o tîra cîţiva paşi; se oprea ges- ticulînd cu mîna liberă. Voia să-i smulgă ceva şi nu izbutea.Apoi, femeia se propti în tocuri, se plecă, şi lunecînd şer- puit din încleştare, se depărta în lături cu un salt. Omul se repezi s-o prindă. Se clătină... Măsură depărtarea şi^ văzu că n-are s-o prindă niciodată. Se întoarse, îşi .scoase pălăria şi se rezemă cu amîndouă coatele pe bara de fier, deasupra stîncilor, unde izbea marea dedesubt.Acum femeia se apropie în vîrful picioarelor şi-i puse încet mîna pe umăr. Omul se scutură cum fac copiii furioşi. Femeia stărui. O dată, de două ori, de trei ori. încercă să-i apuce braţul si să-l desprindă de bară. Dar omul o îmbrînci,— Ce o mai fi şi iasta ? se minună Virgil Probotă. Sînt cam !...Şi arătă în jurul capului semnul cu degetele răşchirate, care,'la orice popor din lume, exprimă fără cuvinte o neîndo- ioasă sminteală a creierului.— Mă duc să văd ce naiba de i-a apucat jocul de-a puia- gaia pe uliţă, după miezul nopţii !*6*Dascălul de ştiinţe îşi luă panamaua din vîrful brăduţului şi porni, cu înfăţişarea nepăsătoare a unui trecător care-şi ur- mează o nevinovată plimbare. Ocoli perechea şi se prefăcu, tîrînd paşii, că priveşte cu luare-aminte, ceva, în mare.Deodată, îi făcu semn lui Radu Comşa, strigînd:— Vino!... E Dan ! Dan Şcheianu !... . Radu se ridică cu o mare plictiseală. ^Dan Şcheianu fusese colegul lor de şcoală. Toţi erau încre- dinţaţi atunci că e cel puţin un geniu în embrion, dacă nu ceva mai mult, şi că va revoluţiona poezia romînească. După cîteva versuri într-adevăr rare, proaspete şi de adine lirism interior, amuţise. II pierdea alcoolul şi drogurile.

Page 9: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

O întîlnire cu el nu se anunţa din cele mai plăcute. Acru şi bănuitor, nu găsea nimic să-i intre în voie... Pe urmă, nu e un spectacol întăritor, acel pe care ţi-l dă un fost tovarăş din cea dintîi tinereţe, pornit spre ruinarea cea din urmă.Radu Comşa se apropie de femeie şi, întinzîndu-i mîna, îşi rosti numele.33 Tovarăşa lui Dan Şcheianu, nedeprinsă se vede cu atîtea ceremonioase prezentări, oferi stîngace la rîndu-i o mînă moale, umedă şi cu vîrful degetelor lat.N-aveau nevoie de multă pătrundere ca să-i ghicească me- seria. O spunea pudra groasă de pe obraji, roşul prea tare de pe buzele largi, negrul de cărbune al sprîncenelor imbinate. Purta o haină de mătase verde ; deşi măruntă şi slabă, sînii enormi care umpleau bluza lucie îi dădeau o înfăţişare de aţîţă- ioare voluptate animală.Dan Şcheianu, cu spatele rezemat de bară, deşirat, cu pi- cioarele osoase răşchirate, privea tulbure la noii veniţi, fără surprindere şi fără prietenie. Avea faţa neînchipuit de scofîlcită, nerasă de trei zile, verzuie poate numai din pricina luminii, şi un rînjet care-i descoperea dinţii negri şi măcinaţi de carie.— V-a chemat ea ?Se uită duşmănos la tovarăşă.Femeia dădu din umeri : „Inţelegeţi-vă cu dînsul dacă sîn- teţi în stare ! ?"— Cine să ne cheme ? De ce să ne cheme ? întrebă în loc de răspuns Radu Comşa, cu asprime. Virgil te-a văzut... Ne-am bucurat! Nu ne vedem doar prea des...— Se şi vede bucuria!... Vă distrează spectacolul ?— Nu mă distrează nimic! Şi te priveşte dacă îţi place să dai spectacole de noapte, în Constanţa...— Aveţi un costum foarte elegant, domnule Radu Comşa ! observă ironic, cu braţele încrucişate, omul rezemat de drugul de fier. Sînteţi corect ca o poză de jurnal... Noi...îşi desfăcu haina largă pe trupul slab. Dedesubt se vedea o cămaşă cu dungi, nu prea curată. Era descheiată din nasturi şi lăsa gol o parte din pieptul uscat şi păros din cale afară.•Radu Comşa, cuprins de o nemărginită milă, îi puse mînă pe umăr :— Dan ! De ce faci asta ?... De ce nu...Dan Şcheianu işi trase umărul ciolănos de sub mînă. prie- tenului.— N-am nevoie de sfaturi... Nici de compătimire ! Nu sînt sub tutela nimănui. Fac ce vreau !îşi aminti, şi din nou îşi întinse degetele scheletice, să prindă femeia. Dar ea săltă sprintenă în lături, scăpînd şi de astă dată...— Dă-mi ! porunci bătînd din picior.Femeia ascunse la spate geanta de muşama neagră.34Vrea prafurile ! lămuri cu un rîs prostesc, care-i des- ron dinţii laţi şi o parte prea mare din gingiile roze şi nici- decum atrăgătoare. Vrea prafurile lui, cocaina, şi mîme... Alunedin nou L. „ . . . „ „Dan Şcheianu făcu un pas spre ea. Femeia se feri şi scapăbatistă mototolită şi mirosind puternic a parfum de liliac. Obatistă cu noduri şi poate cu bani de argint strînsi la nodulfiecărui colţ. ..-.-•.,. - j- - 1Nici unul din cei trei bărbaţi nu se gindi sa se plece şi saj-o ofere. „ O ridică singura şi o depozita pe la. git, m bluza. __ S-a îmbătat cu marinarii! se plînse mai departe femeiacu haina de mătase verde şi cu ciorapi albi. A pierdut banii !I-am dat şi pe ai mei... Aşa face de o săptămînă. Nici n-are cuce pleca !— Dă-mi! Arunc pălăria în apă !... ameninţă omul.— N-ai decît! îl înfruntă tovarăşa, strîngînd instictiv geanta de muşama.— Fac ce vreau !— De asta nu mă îndoiesc !... Ştiu de cîte isprăvi eşti în stare ! rîse cu batjocură femeia, arătîndu-şi gingiile roze.Dan Şcheianu, ca să dovedească tuturor că face ce vrea, se întoarse cu faţa spre mare, aruncă pălăria de pai în apă, de- parte, ca un disc... După această bravură, rămase privind stupid pălăria, care plutea albă, pe valuri, în întuneric.. Virgil Probotă îi prinse braţul ou hotărîre; se întoarse către femeie.— Dă-i! Totuna e...Femeia, supusă deodată, scotoci în poşetă şi scoase cutia rotundă. Dan Şcheianu i-o smulse din mînă. Desfăcu capacul, scutură praful alb pe unghia degetului mare şi mirosi cu lăco- mie. Virgil Probotă îl aşteptă ; apoi, încet,, fără să întîmpine împotrivire, îi desprinse dintre degete cutia şi o trecu femeii.— Ajunge!Amîndoi, Ungă scheletul omenesc cu unghia îndesată în nări, erau doborîţi de o mare tristeţe. O copilărie îndepărtată îi lega ; cărţi citite împreună, plănuiri de cucerit lumea, bucurii şi naive deznădejdi de odinioară. Viaţa lor, din care pierduseră şi dînşii ceva... Se gîndeau la năzbîtioasele nebunii ale băiatului cu capul zbîrlit şi neastîmpărat, de veveriţă,, ridicat .iscoditor deasupra băncii, cînd profesorii explicau lecţiile ! S-ar fi zis că nimic n-avea să fie vreodată atît de puternic ca să înfrîngă atîta 35 neastîmpăr, atîta însetare de toate gîndurile şi de toate frumu- seţile lumii !...Acum, fostul lor coleg aşa de drag de odinioară, Dan Şche- ianu, nemişcat, cu bărbia în piept şi cu părul ud, lipit de fruntea osoasă, aspira otrava albă de pe vîrful unghiei.— De cînd sînteţi în Constanta ? întrebă într-un tîrziu, ca şi cînd abia în această clipă se pătrunsese de prezenţa lor.Ochii începeau să străluce. Se întoarse spre luna înălţată acum sus şi o arătă cu degetele uscate ca ghearele, rînjind :— Regina nopţii !... Astarte ! DLana ! Hecate ! Istar ! Se- lene ! Artemis ! Secere de argint!».. Codoaşcă bătrînă !... Asta e : codoaşcă bătrînă ! Şi se mai găsesc idioţi s-o cînte ! Se screm să-i descopere ceva nou ! Au viaţa sub ochi, teribilă şi grandi- oasă, şi ei cîntă luna: !... Eunuci, hermafrodiţi ! Fiindcă de trei mii de' ani n-a scăpat poet să nu se încleie în balele ei ; toţi cîntă luna !... Cromolitografie pentru fete de pension ; le iei la braţ, le porţi într-o seară cu lună, le susuri la ureche un ma- drigal şi, cînd cască ochii pe cer, sus, le deschizi bluza jos... Uitaţi-vă ; carte poştală !... Şapte la franc !Pe luciul rece al apei o barcă trecu în lumină. Era într-adevăr o privelişte artificială şi dulceagă, de gra- vură trasă în mii de exemplare, pentru camere de hotel. Dan Şcheianu rîse surd :— Poezia lor !... Dar deschideţi un ziar, oricare, la infor- maţii şi la telegrame. La stupidele telegrame... şi citeşte!... Greve, accidente, a zburat un aeroplan, s-a inaugurat un pod, a murit un savant, a fost un scandal într-un parlament, a sosit un rege, s-a scufundat un vapor, s-a deschis o fabrică... Trust, boicot, lokout. Şi războiul ! O escadrilă de hidroavioane a bom- bardat un port. Au înaintat englezii o sută de metri.

Page 10: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Au luptat tancuri. Un regiment de cazaci din „Divizia sălbatică" a pus pe goană o brigadă nemţească. S-au născocit gaze care ucid oa- menii în spasmuri mai teribile" decît tot ce a imaginat Dante pentru Infernul său... Fapte diverse, ştiri, litere negre... Şi ce viaţă grandioasă creşte totuşi dincolo de aceste orori, ale răz- boiului, dacă ştii să vezi şi să asculţi glasul planetei ! Vapoare se depărtează din porturi ; se văd agitîndu-se batiste albe... Ex- prese străbat lanuri, ţîşnesc din tuneluri, se reped peste via- ducte. Şi tictacul maşinii de scris!... Şi undele nevăzute ale telegrafiei fără fir, căutînd staţiile şi înfăşurînd globul ! Vezi traiectoriile farurilor şi şantiere cu cinci mii de. lucrători ; ghi- şeele băncilor, aeroplanul rotindu-se miraculos; dedesubtul36 •nostru un oraş necunoscut şi fantastic, care se deşteaptă acum ; San^ai Singa'pore, Melbourne... Şi acei de acolo se iubesc, sufăr, au idealuri !... De o parte, au înălbit zăpezile ; de alta, înfloresc pajişti ; un tren chiuie ieşind dintr-un oraş şi aiurea, în aceeaşi cl'ipă, un sălbatic din insulele Polineziei, gol, dă drumul unei piroge pe apa oceanului, într-o insulă calmă de coraliu, care încinge apa cu un inel !... Minuni pe care nu le-au văzut, 'nu le-au putut închipui, _ nici Horaţiu, nici Dante, nici Shake'speare, nici Corneille, nici Goethe... Şi ei alambichează aceeaşi zeamă poetică; ne cîntă luna! Pe vîrfuri de brazi, pe lacuri,' pe mare, în parc; iarna,, toamna, primăvara; crai-nou, lună plină, răsărit, apus. Ce mizerie !... Lenuşca, dă-mi !Femeia, care ascultase cu buzele întredeschise de admiraţie, fără să înţeleagă, n-avu cînd să ferească geanta. Dan Şcheianu i-o trase, scoase cutia, presără praful pe unghie.Barca se întorcea în lacul tremurător de lumină. Se vedeau acolo oameni mici, ca mărunte şi negre furnici.Virgil Probotă vru să-l mişte. Dar celălalt, cu pieptul lipit de bară, nu se clinti, privind ceva nevăzut în adînc.— Ai pierdut cheia ! îşi aminti tovarăşa lui Dan Şcheianu. Omul se scotoci în buzunări, sacadat, fără să se întoarcă.Aruncă pe trotuar, la spate, peste umăr, un pieptene de damă, o cutie de chibrituri, apoi un carnet soios, în sfîrşit cheia... Fe- meia le strînse, cu un genunchi plecat în pămînt.Radu Comşa făcu cîţiva paşi, ca să nu-l vadă nimeni; îm- pături o hîrtie de o sută de lei, se apropie şi încercă să o stre- coare în buzunarul hainei lui Dan Şcheianu, fără ca diînsul să simtă, întîi, celălalt nu înţelese. Se pipăi înlăuntru, scoase hîrtia săltînd-o în palmă, o privi cu sentimente amestecate, însemna preţul camerei la hotel, biletul de tren, masa pe a doua zi... Mai însemna şi altceva, care-l cutremură de spaimă şi de dezgust. Aceasta era ? Aceasta ajungea ?-Strînse ghem hîrtia şi o aruncă în obrazul prietenului:— Canalie !Radu Comşa îi răsuci încleştat mina şi trupul deşirat se răsturnă răpus peste drugul de fier. Apoi Radu Comşa îşi aduse aminte ; îi dădu drumul cu milă.Dan Şcheianu, găfîind, îşi trecu degetele pe frunte şi se întoarse cu pieptul apăsat în fierul ruginit.Nu le răspunse la noapte bună. Femeia culese-hîrtia moto- tolită şi se aşeză pe un bloc de piatră, s-aştepte.37 *7*înaintea hotelului, Radu Comşa se despărţi şi de Virgil. Portarul, somnoros, îi întinse o dată cu cheia un plic. Cu- noştea culoarea, monograma din colţ, scrisul lung, sigiliul ca- meei de inel in ceara albastră.„Trebuie să sfîrşesc cu Zoe !..." îşi spuse, urcînd scările cu paşii înăbuşiţi de covorul vişiniu.„Trebuie să sfîrşesc cu Zoe !..." îşi repetă în cameră, răsu- cind butonul luminii şi -aruncînd plicul pe masă, fără să-l des- chidă.Somnul îi pierise.Se dezbrăcă, dădu drumul robinetului, îşi frecă îndelung, cu mănuşa spongioasă şi cu apă rece, pieptul, gîtul, braţele pînă sus, umerii, îşi răcori ochii cu apa rece adunată în pumn. Dîn oglinda dreptunghiulară, prinsă în ţinte de metalul ni- chelat, îi răspundea fiecărei mişcări, trecînd peria cu pasta de dinţi, o faţă împrospătată, fără urme de oboseală, arămie şi prietenoasă, cu dinţi albi şi'robuşti.îşi trase pijamaua, şi, cu coatele pe pervazul ferestrei des- chisă deasupra mării, rămase nemişcat îndelungă vreme. Res- piră cu nesaţ suflarea sărată şi udă.Gura răcorită de apa cu mentă, smgele biciuit de masajul rece, haina subţire lipită pe trup, în care muşchii se mişcau elastic şi tînăr, îi dădeau o senzaţie triumfătoare de sănătate, de tărie şi siguranţă.Viaţa i se arată simplă, limpede, fără primejdii. Cei porniţi o dată cu dînsul rămîneau în urmă, pe drum... Pe ce drumuri!Se amestecau gînduri şi imagini nehotărîte... Hainele văr- gate ale lui Virgil Probotă... Ochii bestiali ai femeii cu bluza verde şi sînii mari... Unde o fi dormind în astă noapte Dan Şcheianu ?... Cu craniul lui, putred, de strigoi!...Deasupra, adierea balansa sfoara de la stor. O înnodă ca să nu-i împiedice privirea spre cerul înalt.Se adunau acolo nori repezi, tîrîndu-se pe faţa lunii, şter- gînd cîte o stea. începea să sufle vînt răscolit din larg. Jos, valurile loveau mai puternic în lespezi. Adierea îi legăna pe frunte o şuviţă de păr; şi-n carne îi tremura amintirea şuviţei din părul Luminiţei. De aci, gîndu! lunecă cu trei zile în urmă...Pe plaja încropită de soare... Luminiţa în costumul de lînă ud, cu bărbia în pumni, cătîndu-i.în ochi... înotaseră pînă de-38parte, era obosită, pieptul săpase două culcuşuri rotunde în ni- sip, ca două cupe, în care sînii se ridicau şi coborau o dată cu respiraţia. Nisipul plajei scînteia ca mii de cristali pisaţi, marea era foarte albastră., .de culoarea cerului şi cerul foarte albastru, de culoarea mării.Plecat peste margine, Radu Comşa îşi simţea şi acum ochii şi sufletul inundat de lumina cu pîlpîiri fierbinţi, amăgitoareşi fluide...Atunci, din noapte, un duh al brizei, umed şi întunecat, îizvîcni în faţă.O umbră neaşteptată fîlfîi, atingîndu-l aproape, acoperin-du-l cu două aripi de funingine.Se trase îndărăt, ridicînd mîinile cu o tresărire de spaimă.Pasărea se zbătu, neagră, izbi orb în fereastră, bătu din aripi, cercînd să se agate. Se auzi scrîsnetul ghearelor lunecînd pe sticlă... Se răsuci, apoi, risipindu-se...Radu Comşa reveni în pervazul ferestrei şi privi din nou, cu obrajii în palme.Dar vraja era ruptă. Era nemulţumit de spaima cu care dă- duse înapoi. Slăbiciune a nervilor pe care nu şi-o ierta ! Peste lumina de adineauri apăsa umbra făpturii de noapte.Şi cerul era acum întunecat...Fugeau rostogolindu-se nori fumegosi. Un strat subţire şi despletit, jos, gonind spre miazăzi; altul, încîlcit şi nepătruns, deasupra, tîrîndu-se mai încet, către întunecimile de miază- noapte.Din scorburile lor, apărea în răstimpuri o lună decoloratăsi necunoscută, din altă lume.Coasta de la Tuzla, cuburile albe ale vilelor de la Movilă se luminară brusc şi ireal de aproape, într-o flacără albastră, demagnezium.In larg, furtuna cu fulgere lungi trecu dintr-o parte în altăparte.

Page 11: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

39Capitolul I MERGEAU cîntînd VITEJEŞTE*1*O stropitoare de stradă împroşcă cu un pieptene lichid asfaltul.Radu Comşa se lipi de perete, aşteptînd-o să treacă.Un copil cu pulpele suflecate şi subsuoară cu o paporniţă plină cu butelii de limonada fluieră, îmbăindu-şi picioarele goale în acest dus gratuit, în urma stropitoarei, din pietrele ude se înălţa o răcoare plăcută.Radu Comşa traversă strada către birou. Soarele dimineţii era învăluit de nori alburii şi subţiri. Nu începuse arşiţa. Capi- tala avea-înfăţişarea primenită dinainte de ceasurile nouă, cînd circulă numai oameni grăbiţi, slugi întorcîndu-se de la piaţă, olteni cu coşurile în cumpănă, trăsuri cu bagaje de la gară, func- ţionarele de birou şi magazin, cu obrajii proaspăt pudraţi, pă- şind mărunt şi sonor.Huruiau ridicîndu-se obloanele prăvăliilor. Rîndaşii suruiau cu apă, pe trotuar, din tinichelele albe, nenumăraţi opt:^ „Victoria italienilor la Gorisia! Moldova cu declaraţiile domnului Carp!... A apărut Ediţia... a apărut!..."Ţigănuşul îi întinse gîfîind foile cu miros păcuriu de cer- neală. Puse banul în gură, cît căută restul, şi o rupse mai de- parte la goană : „Ediţiaaa !... Comunicatul ingiez !... A apărut!..."Radu Comşa îşi aruncă ochii din mers la telegrame: „Frontul oriental. Verdun. Amiralul Tirpitz şi războiul subma- rin." Aceeaşi poveste ! Nimic nu se mai petrece nou.Războiul era acum ceva familiar şi statornic, ca îndeletni- cirea cea mai firească a noroadelor.41 Trecu cu glas vibrînd de trompete o companie de gardă, Fără voie, pînă s-au depărtat, trecătorii păşiră mai vioi în cadenţă.Iii vestibulul biroului îi luă pălăria loniţă, prezentîndu-şi raportul :—• Vă adastă un domn ! Domnişorul Sachelarie n-a venit încă... Lucră numai domnişoara.Se auzea ţăcănitul maşinii de scris.— S-a înnegrit fain domnişorul la feredee ! constată cu admiraţie loniţă, ştergîndu-i cu peria praful nevăzut de pe haină. Este şi o telegramă de la domnul deputat...Cînd intră, domnişoara Betty nu întrerupse scrisul la cla- pele care zvîcneau picioarele lungi de lăcuste mecanice. Clă- tină numai capul exagerat de mic, sub frizura enormă, pufoasă si bălană.Un domn foarte înalt şi spătos, tuns cu-maşina, cu faţa con- gestionată puse alături gazeta germană şi se ridică ţapăn, în hainele cenuşii cu mari pătrate verzi, salutînd milităreste :— Doctorul Carol Mayer ! V-a vorbit, desigur, domnul de- putat !... Pentru grîu... Doresc să semnez neapărat scrisoarea astăzi.Radu Comşa trecu în dosul biroului şi răsfoi repede hîrtiile de sub cubul de cristal.— Un moment!... Se află, îmi pare, o telegramă tocmai de la domnul deputat...Telegrama lui Alexandru Vardaru vestea că se întoarce chiar în dimineaţa aceasta.— Perfect! Aştept! se aşeză domnul Carol Mayer, uitîn- du-se la ceas şi reluînd gazeta.— V-a căutat cineva la" telefon, întreba dacă aţi sosit! spuse domnişoara Betty, mutînd coala de hîrtie albastră şi po- trivind-o cu mare băgare de seamă. N-a vrut să spună cine. Zice că nu e nevoie. Un domn!... Dar era glas de doamnă.Radu Comşa răspunse un „bine!" scurt.„Trebuie să se termine odată Dovestea cu Zoe !" îşi repetă o hotărîre veche acum, uitîndu-se duşmănos la pîlnia neagră a telefonului, de unde putea să cheme iarăşi glasul nedorit.Desfăcu plicurile cu un cuţit de os ; răsfoi dosare ; în- semnă datele în agendă ; avea puţin de lucru ; tribunalele în vacanţă ; cîteva termene de fixat în septembrie ; îşi aruncă din nou ochii pe ziare.Domnul Carol Mayer cercetă ceasul şi îl controla cu ora pendulului din perete.42— Al dumneavoastră merge în urmă... În Romînia nu se potrivesc două ceasuri!Surise, punîndu-şi gazeta împăturită în buzunar şi dezve- lindu-şi o dantură cu prea mult aur, sub mustaţa tunsă după moda prusiana : două dungi înguste sub nări.— La palat, orologiul arată douăsprezece ; la fundaţie, e douăsprezece şi cinci; cînd ajungi la Independenţa, e abia douăsprezece fără cinci... Şi pînă la bulevard, zece paşi, s-au făcut douăsprezece şi un sfert... E ca şi în politica dumnea- voastră!... Domnul Filipescu spune că a bătut ora; domnul Brătianu că nu a sosit încă. Iar domnul Carp nici nu vrea să se uite la ceas. Domnul Carp e un foarte solid cap politic!...Radu Comşa mută din faţă cutia cu codurile 'Hamangiu care-i împiedicau privirea, şi flutură ziarul de unde începuse să citească un articol.— Aceasta o credeţi dumneavoastră... Aci însă scriealtfel !...-— O ! ce'scrie în gazetele romîneşti!... Germanii sînt pen- tru dumneavoastră un popor de antropofagi... Gazetele romî- neşti vor războiul; dar noi, pentru binele Romîniei, dorim să nu aibă loc. Ar fi teribil! In două luni e un război sfîrşit! pronunţă domnul Caro! Mayer această sentinţă fără apel, cu cel mai afabil surîs din lume.Pe Radu Comşa îl ofensă siguranţa cumpărătorului degrîne.— Domnule doctor ! — spuse — germanii n-au fost nici- odată prea buni psihologi ! Credeţi prea mult în forţa organi- zaţiei... Un război nu se face numai cu tunuri şi zepeline. Mai este încă ceva... Dar ce-ţi spun dumitale, străin, care n-ai de unde să cunoşti poporul ?— Pardon ! întrerupse domnul Carol Mayer, mîngîindu-şi cu un surîs de satisfacţie lanţul de aur trecut prin nasturele vestei. Pardon, sînteţi în eroare !... Trăiesc în Romînia de la etatea de cinci ani. Vedeţi că vorbesc romîneşte aproape ca limba maternă. Şi fiindcă cunosc — cred, sînt sigur, că Romî- nia nu are să reziste mai mult de două luni...— Fiindcă n-are tunuri ?— Şi fiindcă n-are tunuri... Dar mai întîi fiindcă îi lipseşte acel încă „ceva" de care vorbeaţi adineauri.— Atunci, dumneata crezi că Ardealul...— Ce ştie badea Ion de Ardeal ? Acestea sînt discuţii de oraş, articole de gazetă. Discursuri şi întruniri... După ce a aplaudat discursul, publicul merge la grădină şi aplaudă cu-43 pletele domnului Tănase, care are un nas foarte inteligent ex- ploatat şi foarte iubit de bucureşteni... Astă-prirnăvară au fost splendide bătăi de flori. Cine le-a văzut n-are nevoie de prea multă psihologie ca să înţeleagă că un public care se bate cu .atîta frenezie cu roze nu poate vorbi de război decît în glumă ! N-are prea multă poftă să înlocuiască rozele cu grenade... Iar badea. Ion gîndeşte că n-are porumb şi blestemă concentrarea, care-i smulge flăcăii de la seceră... Pentru Germania însă răz- boiul e o chestie de viaţă şi de moarte. O ştie şi cel din urmă •cultivator de cartofi din Pomerania... De aoeea au alergat din America de Sud, din Asia Mică, din Balcani, de oriunde se află un german în stare să lupte.— îmi pare, cu toate acestea, că...Radu Coimşa nu-şi sfîrşi gîndul, măsurînd din cap pî-nă în picioare omul voinic care nu se afla pe nici un front, ci în .acest Bucureşti, cu dispreţuitele lui bătăi de flori, se îndelet- nicea nesupărat cu negustoria de gnu, fără îndoială foarte bănoasă. „Ori poate e un informator, un

Page 12: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

agent de propa- gandă... prea mult flecăreste !"Domnul Carol Mayer îi înţelese însă întrebarea şi ridică Tnîneca stingă.Sub manşeta de mătase moale, se văzu un aparat ortope- •dic : mina era de lemn, ascunsă în mănuşa de piele.—• Suvenir de la Yser ! lămuri fără să stăruie, continuîn- •du-şi îndată cuvîntul : războiul modern este un examen serios pentru un popor şi cere tenacitate... Romînii nu sînt un popor tenace. O recunosc şi cei mai înfocaţi patrioţi ai dumnea- voastră. Brav, da ; dar nu tenace ! Şi bravura nu înseamnă /nimic dacă e numai o calitate anarhică a individului !... Răz- boiul cere eroism disciplinat, colectivitate organizată... Vă su- Mniam că în Romînia nu se potrivesc nici două ornice...— Ştiu ! Individul, la dumneavoastră, este număr : o uni- 1ate într-un tot. Dar dintr-o renunţare a individului, faceţi o virtute naţională ! vorbi Comşa, urmărind în aceeaşi vreme cu ••ochii o scenă care se desfăşura în birou.Onisfor Sachelarie, secretarul biroului,, îşi strecurase pe uşă capul pătrat şi negricios, cu fruntea chinuită de creţuri adînci, cu părul negru-albăstriu, pornit ţepos îndată deasu- pra sprîncenelor late de un deget, îşi luă locul de la masa sa de la fereastră, plecîndu-şi obrazul cu trăsături muncite dea- supra hîrtiilor. încercă peniţa pe urîghie, ascuţi un creion, -adună foiţele de lemn pe sugătoare. 44Apoi, din buzunar, scoase un pachet de hîrtie subţire, dez- veli pe genunchi un mănunchi de garoafe roşii şi cărămizii ; pîndi cînd domnişoara Betty scria mai cu zor pe clapele ro- tunde şi-i lunecă florile pe mescioară, pe vîrful unei rigle.Domnişoara Betty le dădu la o parte, fără să le privească, şi fără să se întrerupă : nu e vreme pentru fleacuri !... Dar încîntat de ispravă, Onisfor Sachelarie îşi frecă mîinile şi se aşternu de astă dată într-adevăr pe lucru.Era muncitor bun. Fugar din Ardeal, venit la birou o dată cu loniţă. Aci, omul aspru şi simplu căzuse în mîinile cu un- ghişoare subţiri ale domnişoarei Betty. Radu Comşa surprin- dea unul din multele episoade ale acestei mici drame, farse, comedii ori simple idile ?— Ştiu ! reluă Comşa, întorcîndu-şi atenţia la domnul Mayer. Războiul de pînă acum a verificat însă fundamental erorile de psihologie ale germanilor...Domnul Carol Mayer îşi aşeză cu mîna sănătoasă mîna de lemn pe braţul fotoliului îşi continuă să zîmbească la aceste copilării, fără să se arate supărat.— E tema franceză ! Ne-o spun de doi ani. Ne-au spus-o mereu de la 70 ! Ne urăsc fiindcă nu sîntem niciodată distraţi ; fiindcă ştim să voim, cu toată fiinţa... Intr-adevăr, nu ne amu- zăm cu eleganţă. Sîntem un popor grav... Frivolitatea noastră, cînd o încercăm, e nenaturală şi de aceasta ne intimidează într-atît, încît ne întoarcem îndată la gravitatea noastră de toate zilele. Căci viaţa nu e un amuzament. Aceasta am ară- tat-o şi avem s-o mai arătăm ! Germania are s-o arate tuturor celor ce nu vor să înţeleagă !... Mi se pare însă că domnul deputat întîrzie! îşi cercetă încă o dată ceasul din vestă, dispreţuind măsurătoarea pendulului din perete.Alexandru Vardaru intră tocmai în acea clipă, în manta aibă de drum, cu genele albe de praf. loniţă, diii urmă, îi aduse servieta şi-i dezbrăcă pardesiul, ţinîndu-l departe, să nu scuture colbul.•— Te-am făcut să aştepţi, domnule Mayer ! rosti deputa- tul, scoţîndu-şi mănuşile de piele şi aruncîndu-le pe masă. Pariez însă că n-ai pierdut vremea ! I-ai zis niţică propagandă pentru Mitteleuropa. Ca mîine, o să te transportăm pachet într-un lagăr, sau o să te trezeşti expulzat ca indezirabil ! Fii sigur că n-am să pun nici un cuvînt pentru dumneata... Dim- potrivă ! Am să-ţi plătesc cu ingratitudinea noastră moldo- valahă toate binevoitoarele dumitale poveţe...45 - Domnul Carol Mayer îşi arătă într-un rîs foarte vesel toţi dinţii de aur, dovedind că e un ora care ştie să preţuiască glu- mele fără intenţii răutăcioase.Alexandru Vardaru scutură mîna lui Radu Comşa, îşi frecă praful de pe ochi cu batista despăturită, mişcîndu-se prin ca- meră ca să se dezmorţească.— Mizerabilă şosea ! De la şase de cînd tot vin... Desigur, ri-a dat nici un semn Staicovici !Şi fără să aştepte răspunsul, întorcîndu-se către domni- şoara Betty :— Domnişoară Betty, domnişoară Betty, mai puţină mani- chiură şi mai multă atenţie ! Mi-ai scris pretutindeni în con- tract şaptesprezece mii în loc de patruzeci şi şapte... O oră am pierdut pînă să transcriu copiile.Domnişoara Betty şi-ar fi retras, dacă ar fi fost cu putinţă, unghiile lăcuite, în carne, ca pisicile. Nu i se mai vedea decît ceafa roză sub cîrlionţii bălani ca laptele în care s-ar dilua cîteva picături de sînge.Scrisoarea domnului Carol Mayer fu semnată într-o jumă- tate de oră. Grîul trebuia predat în două săptămîni. Domnul •Carol Mayer, ţinînd portbiletuî pe colţul biroului, eu degetele de lemn în mănuşă, trase şi numără treizeci de hîrtii foşnitoare şi nou-nouţe.— Preferăm plata direct, nu prin bancă... zîmbi cu subîn- ţelesuri reprezentantul consorţiului german. E mai primitiv şi mai puţin elegant, aproape preistoric, dar e mai discret şi mai prudent pentru toată lumea pe asemenea vremuri.Se ridică gata de plecare, salutînd milităreşte, cu tocurile lipite, sunînd un pinten nevăzut.După plecarea lui, Alexandru Vardaru zvîrli bancnotele în servietă fără să le mai numere încă o dată. Apoi, luîndu-şi ser- vieta de pe teancul de coduri, hotărî :— Dacă nu ai nimic de lucrat, mergi cu mine, Comşa !... Cît mă spăl şi mă schimb putem vorbi. La trei plec în Mol- dova !Radu Comşa aruncă hîrtiile în sertar.*2*— întorci acasă ! porunci Vardaru şoferului, care se răsuci să închidă portiera maşinii, trîntind-o în încuietoare. Casa lui Alexandru Vardaru se afla la Şosea.46Era cu hîrtie albastră în ferestre; în grădina din faţă crescuseră florile stufoase şi dese. Trandafirii se scuturau. Pe alei năpădiseră ierburile, ca într-un loc de mult neumblat.O bancă albă şi o masă rotundă de trestie, sub un arţar ,cu frunzele verzi, pătate cu alb, aşteptau părăsite.— De ce nu pliveşti ? arătă Alexandru Vardaru cărările servitoarei care tîra geamantanul gîîîind. Nu-ţi dă în cap?...Ca şi domnişoara Betty, Mărita nu încercă să se dezvino- văţească. Lăsă valiza pe peron şi fugi, cu picioarele desculţe, să deschidă prin dos.Candelabrele erau înfăşurate în pînză subţire şi verde. Oglinzile, în aburul de praf, răsfrîngeau umbre-fantome. Co- voarele strînse sui. Miros de naftalină.Paşii sunau deşert pe parchet în sălile înalte.Numai biroul lui Alexandru Vardaru, camera de dormit şi baia erau aerisite, cu ferestrele în lături.— Intr-un sfert de oră am terminat ! se grăbi Alexandru Vardaru, desfăcîndu-şi butonul de la guler şi trecînd în camera de baie. Mariţo ! două cafele!... Comşa, găseşti ziarele străine pe birou, dacă nu le-o fi întrebuinţat idioata...„Idioata" plecase după cafele.Radu Comşa nu desfăcu benzile neatinse. Se aşeză pe scaun ; iar din cadra de la birou îi surîse Luminiţa.în perete, în faţă, se afla un tablou mare, o pictură de iscusit meşter. Elena Vardaru, mama Luminiţei, aşa cum va fi fost la douăzeci de ani. Era o mare asemănare între mamă şi fiică ; dar în chipul Luminiţei lipseau liniile moi şi transpa- rente, care dădeau portretului din perete un aer îndepărtat, străin de această lume. ,Luminiţa era numai viaţă şi fotografia-i păstra ceva din lucirea neastîmpărată a ochilor...„Cu mutra mea de gaiţă ar îi ridicol să încerc a juca roluri de tragedie !" izbucnise în rîs, într-o seară cînd o în- trebase dacă a fost vreodată

Page 13: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

tristă.Aşeză cadra mai în lumină. Cu dînsa într-adevăr viaţa nu poate avea nimic trist şi ascuns.— Caută, te rog, în servietă! vorbi Alexandru Vardaru, prin uş.a întredeschisă, din camera de baie. E un plic oficial care te interesează !...Radu Comşa desfăcu servieta şi răscoli între hîrtii. Des- chise plicul cu inscripţia „Ministerul de Interne" şi citi : „Dom- nule, in caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta t/r termen de 48 ore la biroul... Serviciul... din ministerul nostru, unde• 47 sînteţi repartizat pe ordinea de mobilizare în calitate de... Ală- turat aveţi ordinul de mobilizare, emis de Direcţia... din Minis-i ierul de Război."Prins cu un ac, ordinul Ministerului de Război...Răsuci hîrtiile pe" toate feţele. Ce însemna aceasta ?Hîrtiile purtau data de acum trei zile, cînd îşi aminti că.] Vardaru întîrziase toată dimineaţa la Interne şi la Război,] înţelese şi roşi. Dispunea aşadar de soarta lui ca de a unui1 copil ?Se ridică de pe scaun şi măsură parchetul cu nemulţumire.Tn camera de baie se auzea împroşcarea sonoră a apei.Duşul vîjîi din nou.— Zici că n-a venit Staicovici ? întrebă glasul lui Ale- xandru Vardaru, întrerupînd şuruitul duşului. Trebuie să-i trîn- tim somaţie. Notează, te rog !...Afacerea Staicovici era de mică însemnătate.Se ghicea că Alexandru Vardaru stăruia asupra ei numai pentru a nu da răgaz să vorbească despre tot ce-i stătea lui Comşa pe suflet. Dar aceasta nu putea sfîrşi aşa.Nu s-a gîndit niciodată să se pună la adăpost şi cu atît mai, puţin să roadă scările ministerelor pentru asemenea manopere.] Că a evitat timpul pierdut cu concentrările e altceva. Ar fi foşti o prostie să fi făcut altfel. Dar de mobilizare... război ! Acolo] e o laşitate să eviţi. E viaţa pe care vrei s-o cruţi, cînd alţiil şi-o dau... Oprit înaintea ferestrei, Radu Gomşa îşi recapitula; cum avea să decurgă explicaţia.Pe şosea, dincolo de şiragul prăfuit al teilor, săgetau auto- mobile repezi : o trăsură, cu o doamnă şi două fetiţe în hainei albe, se întorcea în pasul cailor. Una din fetiţe ţinea pe ge-J nunchi un uriaş maldăr de flori...Se mută de la fereastră, înaintea bibliotecii, şi trecînd:! mîna peste legătura de piele, citi titlurile familiare: Deman-^ geat, Histoire du droit romain. Le droit pur.6 Ce situaţie idi-.j oată !... Nu găsea cuvinte. Era mai greu de cum crezuse.Va lua plicul şi-l va înapoia simplu, fără multă vorbă. Din obicei, aşeză volumele desperecheate în raft.— Ce-ţi spunea doctorul Mayer ? întrebă Alexandru Var- daru, intrînd îmbrăcat în alte haine, bărbierit şi mirosind a apă ' de păr. Am venit cu dînsul în tren joia trecută : ţinea piept unui compartiment întreg, cu „victoria finală a puterilor cen- trale..." Simionescu de la Bîrlad să-l ia în gheare, nu alta. Fier- bea... Dar nu poţi lovi un invalid... Am ajuns la o fază absurdă a neutralităţii ! Polemici între rusofili, germanofili, francofili,48anglofili-- Toţi am uitat că datoria noastră dintîi e să fim şi să rămînem romînofili, romîni pur şi simplu!Radu Comşa luă plicul de pe birou cu hotărîre :— Nu înţeleg, domnule Vardaru...— Te rog să înţelegi !... îl opri Alexandru Vardaru, pu- nîndu-i pe umeri mîinile ce miroseau a săpun proaspăt. Am făcut-o pentru mine, nu pentru dumneata ! O să avem nevoie... în prima lună de mobih'zare toate au să se dezorganizeze... Am nevoie de dumneata, pînă îmi adaptez lucrările la situaţia nouă care ne va surprinde atunci.— Se găsea alt mijloc, în loc...— Te rog ! te rog ! nu ne grăbeşte nimic... de altfel mai putem discuta şi altă dată. Acum serveşte dulceaţă !...Mărita, încălţată de data aceasta şi încinsă cu şorţ alb, aştepta cu tava de dulceaţă şi cafea. După ce aşeză în farfu- rioară linguriţa de dulceaţă, lui Radu Comşa îi fu greu să reia discuţia. Puse plicul în buzunar. Intr-adevăr. nimic nu-1 grăbea !.„Era o formalitate extrem de simplă, care se putea împlini oricînd : n-au să fie prea mulţi acei care vor cere să meargă pe front...Alexandru Vardaru scoase agenda şi fixă programul pen- tru cele trei zile, cît avea să lipsească în Moldova. Vorbea păşind apăsat cu picioarele, scurte, în parchetul fără covor, mutînd cîte un scaun din loc.Observă stratul subţire de praf de pe masa bibliotecii şi se întoarse să apese butonul de porţelan. Soneria izbucni lung în casa goală.Cînd se ivi Mărita, Alexandru Vardaru, fără să întrerupă fraza, trecu un deget peste ceaţa de praf şi arătă urma rămasă. Servitoarea se repezi să şteargă cu colţul sorţului, dar Vardaru o opri :— Nu cu asta ; cu cîrpa ! Şi nu acum!... cînd nu sînt aci ! Obrazul fără vîrstă al slugii se aprinse stacojiu. Mărita îşiplecă ruşinată în pămînt ochii verzi, de culoarea pelinului veşted.•— Acum ce-mi stai ca în strană ? Spune lui Neculai să întoarcă maşina !.„U conduse pe Radu Comşa pînă în Calea Victoriei. Lua dejunul la senatorul Bogza, fratele ministrului, de unde avea să afle cele din urmă ştiri; de acolo pleca direct la gară.— Mîine ori poimîine era vorba să se convoace Consiliul49 de Coroană. Dacă e ceva grav, amîn ! Las răspuns la telefon lui Ioniţă. La revedere !...Alexandru Vardaru se prăvăli pe spate, în fundul maşinii. Neculai sună şi apăsînd pedala dădu drumul lanţului de tră- suri şi automobile, oprit o clipă.*3*Radu Comşa porni fără ţintă, căutînd umbra de pe lingă ziduri.Amiaza de august dogorea acum din plin ; trecătorii înain- tau moleşiţi pe sub corturile vărgate ale vitrinelor. Femeile aveau rochiile foarte subţiri; o înfăţişare lîncedă de oboseală languroasă ; bărbaţii, cu pălăriile în mînă, îşi tamponau trun- tea cu batistele. Ce putea să se mai întîmple „grav" ?Era numai o mare toropeală, care muia asfaltul şi făcea caii birjelor să clempăne cu urechile blegi.Un vînzător de gazete număra un pumn de gologani, pe treptele unui gang. Din uşa deschisă sufla un şuvoi de curent rece. De pe celălalt trotuar, un cunoscut îl salută întrebîndu-1 din ochi, cu gestul mirat, ce caută în Capitală pe canicula aceasta ?La palat, sabia soldatului de gardă sclipea fulgere fier- binţi în soare. Un cîine se strecură printre trăsuri, cu limba roşie spînzurînd lung afară.Insuportabilă căldură !... Se decolorează cărţile în vitrine. N-a mai apărut nimic nou. Cine mai citeşte pe dogoarea aceasta ?...II priviră lung două femei ; una se întoarse spunînd ceva tovarăşei. Avea rochia albastră de culoarea fulgerelor noaptea;, i se vedeau pulpele rotunde în ciorapi de mătase aurii, îşi amintea de undeva figura. Sînt multe figuri pe care le recu- noşti, fără să le fi cunoscut vreodată. Chipuri fără nume, întîl- nite pe stradă, într-un restaurant, într-o gară, între două trenuri. S-au oprit ochii în treacăt. A rămas imaginea lor fugace, ascunsă undeva, de unde acum tresare. Oameni cu bucurii, cu griji... Ciudat : atîţia cîţi trec pe lîngă tine, fără să ştii cine sînt, ce duc cu ei !... „Nimeni nu înţelege pe nimeni." Flaubert a spus-o parcă aceasta !... Dar realitatea e încă mai plină de înfricoşare. „A nu înţelege" înseamnă a îi încercat să înţelegi şi a nu fi izbutit. „Nimeni nu vrea să cunoască pe50

Page 14: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

nimeni." Acesta e adevărul cel teribil!... Trăieşti cot la cot cu semeni de-ai tăi, pe care n-ai curiozitatea să-i cunoşti nici cît ai avea-o pentru o vietate din altă planetă, ori din altă epocă geologică... Şi aceşti oameni necunoscuţi între ei, indiîerenţi, alcătuiesc un oraş, o ţară. Intre ei şi domnişoara Betty ; între Alexandru Vardaru şi Onisfor Sachelarie, între el şi Mărita, sluga cu ochii de culoarea pelinului veşted, ce legătură poate exista ? Ce dureri, ce revoltă, ce aspiraţii comune ? Ce pot voi entuziast laolaltă ? Pe căldura aceasta tropicală !...Radu Comşa coborî de pe trotuar să ocolească mulţimea îmbulzită înaintea vitrinei de la Independenţa, unde o hartă uriaşă, cu steguleţe colorate în vîrf de ac, arăta îronturile după ultimele comunicate.Şiragul trăsurilor şi maşinilor se încrucişa necurmat; un rînd spre Capul Podului, un rînd spre Poştă.Intr-o limuzină, o femeie îoarte frumoasă; alături de şo-fer, un cîine-lup privea grav curgerea lumii. Cine sînt toţi ? Un general cu bărbiţă căruntă a salutat pe cineva de pe trotuar, vesel, fluturînd mîna îmbrăcată în mănuşa albă... Ce tainică legătură, tainică şi trainică poate îi între el şi popa de ţară cu umbrela de ploaie alergînd unde a întîrziat ? Intre puzderia de oameni care se ghiontesc o clipă ? Intre doamna îoarte impu- nătoare cu haina de mătase plesnind pe trup şi între portarul de minister trecînd cu condica vărgată subsuoară ? Intre pe- rechea în costume albe de tenis, cu rachetele în învelitoare cadrilată şi birjarul care s-a ridicat în picioare să vadă de ce s-a oprit trăsura dinainte?... Necunoscuţi!... Se uită încruntaţi unul la altul cînd s-au izbit gonind piept în piept, sau politicos se feresc în lături, rostindu-şi scuze cu surîs prefăcut şi con- venţional, alergînd mai departe. Necunoscuţi fără număr. Fără nume. Nu ştii cine sînt — cum poţi şti ce vor ? Cum poţi hotărî ceva grav, unanim, etern, în numele lor ?Radu Comşa îşi scoase şi îşi aşeză batista în buzunarul de la piept, fără nici un motiv, uitînd ce voia să facă cu dînsa.Surprinzîndu-şi.gestul şi preocuparea, zîmbi în sine: „Mi se pare că pregătesc un discurs pentru neutralitatea eternă !.., Doctorul Carol Mayer m-ar aplauda încîntat! Nu ! Doctorul ,Carol Mayer nu mai poate aplauda. Cu o mînă de lemn nu se poate aplauda."îşi aruncă ooh'ii la Capsa.Era ora aperitivului. Caîeneaua, îngustă ca un vagon, 'ge- mea. Ii îăcu loc, trăgîndu-se pe canapea, Titel Iliescu, care întinse mîna cu prietenoase exclamări :51 — Cînd ai venit, Radule ?... Te-ai înnegrit, să joci rol de maur zuliar la Naţional.Radu Comisa se privi involuntar in oglinda din faţă. Era într-adevăr foarte brun, ars de soare, aci, între atîtea figuri bolnăvicios decolorate.Prietenul îl cercetă o clipă cu o imperceptibilă încruntare între sprincene, apoi vorbi, uitîridu-se pe fereastră şi surîzînd, cu tristeţe parcă, unui gînd :— Am văzut pe doamna Zoe Vesbianu. Mai frumoasă ca oricînd !...— Şi de ce îmi spui mie ? strînse din umeri Comşa.— Cum, de ce-ţi spun ţie ? se întoarse Titel Iliescu mirat, gata să-l tachineze.Dar văzînd chipul înăsprit al prietenului, îşi reveni cu părere de rău.,— lartă-mă, dacă...Apoi se siili să schimbe vorbia :— Priveşte la masa Antantei ! Ai zice că e Marele Consiliu Aliat.La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă urmărea explicaţiile unui domn pipernicit, slab, ras pînă la culoarea vineţie a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Demonstra, fără îndoială, o mişcare decisivă de trupe, aşa cum ar coman- dă-o el, căci, atunci cînd sfîrsi, privi tovarăşii triumfător, dîn- du-şi pălăria pe ceafă cu un bobîrnac victorios : germanii erau pierduţi!Se aflau adunaţi gazetari, cunoscuţi oameni politici, poeţi, cu şi fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletni- cire, micul parlament nelipsit la ora zece dimineaţa, la două- sprezece, Ja două, la şase, la opt seara : ora cafelei cu lapte, a şfarţului, a ţuicii, a băuturilor răcoritoare.In amestecul de haine corecte după ultimul jurnal şi de haine boeme, cu lavalieră şi pălării late, figura aspră şi arsă de soare a cîte unui proprietar, atunci întors de la seceră ori de la treier, arăta ca un urs păduratic într-un panoptic cu figuri de ceară.Un intervenţionist celeferu, care dezlănţuise multe scanda- luri şi huiduise în stradă pe trimisul extraordinar al Austriei, vocifera în picioare cu glas detunat, fluturînd un ziar filoger- man în mînă :— Am să le rup urechile !... O să-i spînzurăm în Piaţa Tea- trului ! Să-i scuipe trecătorii !.... 52— Lasă, viteazule! îl întrerupse, tărăgănînd, un bătrîn chel care nu-şi lăsă din gură paiul mazagranului. Mai bine ţi-ai încheia nasturii la pantaloni, Adriene !Intervenţionistul îşi trecu mîna la nasturi şi-i încheie fără grabă, potolindu-şi doar diapazonul peroraţiei._ Unde iei masa, Radule? întrebă Titel Iliescu, lăsînd vermutul neisprăvit, prea fad, deşi în pahar pluteau două bucăţi de gheaţă artificială.Toate păreau moi, calde, fără gust, într-adevăr artificiale, pe zăpuşeala aceasta.— Indiferent : Enescu, lordache !...— Atunci la Enescu ! Să-mi şterg gustul sleit de pe gît, după două luni de popotă! se plînse Iliescu, întors abia de o zi din concentrare.In timpul mesei, povesti episoade din aceste două luni.Lipsise din ţară multă vreme, îşi cheltuia, fără pasiune şi cu discreţie, venitul unei moşteniri destul de însemnate. Prin viaţă trecea ca şi pe stradă, privind cu ochi care înţelegeau to- tul şi nu voiau nimic, obosit de toate fără să îi încercat ceva. Poate ascundea o amărăciune, o deznădejde, o pricină de supă- rare reală, dar nimeni nu i le ştia.Cele două luni de concentrare aduseseră o schimbare în monotonia existenţei sale fără scop, care îl înviorase...Văzuse alţi oameni, trăise în oase nevoiaşe de ţară, fără confort şi fără lumină, luptase cu insectele, îşi muncise oasele pe laiţe tari — toate luaseră proporţii de adevărate evenimente.— Două luni de viaţă pierdute, de care nu mă plîng... Dar n-aş vrea să se repete îndată ! încheie, desfăcînd carnea de pe osul unui picior de pui. Ceea ce m-a interesat cu deosebire a fost ţăranul. Abia acum l-am descoperit. Nu-i cunoscusem decît vara, în vilegiatură : femei care vindeau zmeură, pui ; călăuze, în excursii ; un cioban la o stînă, unde ne-a prins o dată ploaia, pe Caraiman... Acum l-am descifrat de aproape. Cîteodată mi s-a deschis singur... Moale, cum mă ştii, nu prea făceam in- strucţie şi nu-mi pierdeam răbdarea cu dînsii. Mă amuzau! Soldaţii au simţit-o şi nu-mi mai vorbeau cu sfiala obişnuită faţă de superior...Titel Iliescu făcu o pauză : în ochii albaştri şi clari luci o amintire care-l făcu să zîmbească. Radu Comşa înţelese că se pregăteşte să povestească ceva şi fu nerăbdător, fiindcă prie- tenul istorisea minunat, ca un actor, cu mimică şi umor, schim- bînd glasul după rolul personajelor.53 — Da — reluă Iliescu — sînt într-adevăr amuzante ideile lor despre stat, rege, guvern şi toate prerogativele constituţio- nale... îmi vorbeşte unul, un servant, Vasile Breazu, de pe un- deva din ţinutul Tutovei. Nici mai breaz, nici mai sărac cu du- hul de cît ceilalţi... Soldatul ţip, aşa cum găseşti trei sferturi într-o baterie : „Cît ne mai ţine, domle sublocotinent ? Că ne fac alţii copohiii acasă !" „Cine să vă ţină, mă camarade ?" „Statul, domle sublocotinent !" „Apoi dacă zici tu că statul, atunci statul, mă Vasile, o să ne ţină pînă la război..." „Cu nemţii, domle sublocotinent, ori cu ruşii?" „Cu nemţii ori cu ruşii, aceasta numai statul o ştie..." Dă din cap cu neîncredere. „Cu ruşii, nu credem, domle sublocotinent. Ce are statul cu ruşii ? Nu-s de-o lege cu noi ?" „Atunci, dacă vrei tu, fie şi cu nemţii, Vasile !" „Păi şi ,cu nemţii, domle sublocotinent ? Ce avem noi cu dînşii ? Ei cu drăcăriile lor, cu maşinile!... încolo, de treabă oameni, care nu se mai află !... Era unu la noi, la triiră- toarea boierului, unu lohan. Cam lua el, nu-i vorbă, luleaua neamţului sîmbăta seara şi nu se trezea pînă luni. Da om bun lohan !... Tot ce aveam betejit, la el îşi găsea leacul. O cinste de rachiu ; nici nu vrea să audă de mai mult !... Amu s-o fi dus în ţara lui, l-o chemat şi pe dînsul la datorie. Poate-o murit, săracul !... Şi să vorbim drept, domle .sublocotinent : cum o să ne batem cu lohan ? Ce avem noi

Page 15: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

cu el ?" „Bine, camarade ! Nu ne-om bate atunci nici cu lohan. Om sta în bordeie, pînă or isprăvi alţii să se bată..." Dă din cap: „Parcă statul zice aşa ! Lui îi trebuie război cu ghermanul şi gata ! Zice că prea să-ntinde şi statului nu-i convine asta." „Dar ce crezi tu că e statul, mă urîtule ?" „Hei, că parcă dumneavoastră, domnule sub- locotinent, nu ştiţi mai bine decît noi !... Maiestatea sa, domnii generali ! Pe urmă, o mulţime de boieri care scriu, umblă, dau poruncile, grijesc de treburile ţării... Ii cheamă maiestatea sa, cînd vede că ceilalţi au făcut-o de oaie şi le zice : Iaca, dau poruncă anul ista să fiţi voi stat! Dar vedeţi, să nu care cumva să vă prind şi pe voi cu mîţa-n sac, că vai de mama voastră ! Se cheamă că se fac ei atuncea stat, ne poftesc frumuşăl la ale- geri, ne mai duc cu jandarmu cînd ne lăsăm greu, mai dă un boloboc cu vin, se mai tocmesc între dînşii — na şi ţie, să nu zici că-s om rău ! — şi'doi-trii ani ei îs statul... Pe urmă, cînd se ticăloşesc ş-aiştia, maiestatea sa îi schimbă cu cei care li-o vinit cuminţenia la cap. Acum, zice că i-o spus maiestatea sa Brătianului : Te-am făcut stat, dar vezi să mi te porţi cu cinste! Ai văzut cum se-ntind ghermanu ? Mie aiasta nu-mi place ! Pînă într-un an să le retezăm clonţu, că altfel nu mai încape lumea54 . . .de dînşii ! Să supără franţuzul şi rusul... Şi le-om reteza clon- ţul, domle sublocotinent, dacă-i -ordin." „Fugi mă, că spui idioţii !" Rîde : „Parcă aieste nu le ştiţi dumneavoastră mai bine decît noi !,.. Numai una mă tem că n-o ştiţi !" „Care n-o ştiu, Breazule ?" „Anume, nu ştiţi că ne ajunge şi pe noi cuţitul la os, cum îl răzbeşte şi pe bou, cît îi de bou !..." „Ce vrei să spui cu asta, Breazule?" „Ia, tot nişte idioţii cum le-aţi bote- zat dumneavoastră ! N-avem oare şi noi cuvînt, n-avem şi noi barem o părticică de drepturi ? Statul ista, nu pe spinarea noastră se ghiftuieşte ? Nu-i dator să ne întrebe şi pe noi ce ne doare?" Aceasta e, dragă Radule, pregătirea morală a războiu- lui ! încheie Titel Iliescu, răsucind sticla în răcitoare, cu gîndul îndepărtat şi cu mîhnire în glas.— Nici nu-ţi închipui cît ai fost în nota doctorului Mayer, un fost combatant german, care-mi demonstra astăzi dimineaţă lipsa noastră de pregătire...— Nu ştiu cine e acest Mayer al tău, dar are dreptate... Din nefericire are dreptate ! Şi trist e, dragă Radule, că vina, e a noastră, a mea, a ta, a tuturor celor pe care-i vezi aici şi care voim. cu toţii războiul ! Nu mă îndoiesc că toţi sîntem sin- ceri şi că-l voim din toată inima, pentru a elibera Ardealul, Maramureşul, Banatul. Nici nu mai putem admite că poate fi altfel !... Dar ce am făcut toţi, eu, tu, alţii ca noi ; ce am făcut ca să avem dreptul de a cere lui Vasile Breazu să ia puşca la umăr şi să treacă văgăunile munţilor, ca să fie eroic şi elibera- tor ? Dacă-i dai ordin, se duce, evident că se duce, şi dacă-i dai ordin strigă şi ura, chiuie, merge la moarte, aşa cum a mers neam din neamul lui !... „Le-om reteza clonţu, domle subloco- tinent ; dacă-i ordin di la stat, o facem şi pe asta, măcar că nu de asta ne arde nouă. Ne ustură la inimă bieţii copilaşi pe care i-am lăsat flămînzi în bordeiele noastre !" Mă uitam la dînşii ca la -nişte fenomene : Aceştia sînt barbarii traci !Titel Iliescu picură romul în cafea şi privi obosit mesele dimprejur. Radu Comşa se întrebă încă o dată în ziua aceea ce legătură misterioasă şi subterană poate să fie între toţi ne- cunoscuţii aceştia, ca să primească o hotărîre luată în numele lor şi să-i vrea împlinirea pînă la eroica lepădare de sine.— Război n-are să fie niciodată ! decise Comşa, împingînd ceaşca de cafea în lături.— Aceasta nu poţi s-o spui, Radule ! zîmbi Titel Iliescu. Dacă statul lui Vasile Breazu dă ordin, n-ai ce face ! Vasile Breazu se duce, te duci şi tu, merg şi eu... Mîrîim, dar ne du- cem !55 Aruncă şervetul!. Restaurantul se golea. Prietenul îl înto- vărăşi cîţiva paşi, pînă găsi o trăsură goală.Căută şi Radu Comşa una din ochi. Dar toate cele deşarte erau cu pernele ridicate — se întorceau acasă.Birjarul arăta cu biciul, iară să oprească, direcţia în care i-ar face hatîrul să meargă : „Bulevard, conaşule! Bariera Moşilor !"Radu Comşa o luă pe jos, furios, în soarele care frigea mai cumplit decît acum două ore. Tocurile se înfundau în asfaltul moale. Ferestrele arătau perdele trase.„Cel puţin găsesc răcoare acasă !" se mîngîie, grăbind paşii o clipă, dar domolindu-i iar, sub arşiţă. ,Pe Popa Tatu, trecu bălăngănind deşert un tramvai. Con- ductorul îşi puse batista roşie în jurul gîtului şi îndemna cădi, ridicînd numai ipe jumătate biciul şi lăsîndu-l la loc, ca o mînă de ceară care începe să se topească.In sfîrşit ajunse şi în Ştirbey Vodă. De aci, cîţiva paşi...*4*Răsuci cheia, dar uşa era deschisă. Aruncă pălăria pe diva- •nul antretului şi intră în camera întunecoasă, cu îndoita umbră : a storurilor trase şi a draperiilor vişinii.Cineva se mişcă din întuneric, ridicîndu-se. Nu desluşi la început.— Zoe !— Da, Zoe ! rîse cu veselie silită umbra, ieşindti-i înainte cu foşnet de rochii. Nu spui: ce surpriză ?— Nu spun : ce surpriză ! răspunse fără prietenie Comşa, repetîndu-şi în gînd hotărîrea: „Acum trebuie să fiu scurt, fără şovăire, repede ! Und jetzt, rasch!7 cum spune tactica doctoru- lui Mayer."— Radule ! Ce însemnează toate acestea ?... se apropie um- bra, schimbînd glasul a linguşită mustrare.Cercă să-i cuprindă gltul cu mina şi-i căută gura cu buzele. Radu Comşa îşi feri obrazul ; sărutul îl atinse neisprăvit şi ridicol, în bărbie.— înseamnă că trebuie să sîîrsim ! hotărî, depărtîndu-se ca de o atingere primejdioasă, înţelegi, o discuţie e penibilă...— Tre-bu-ie să sfîr-şim ! silabisi apăsat şi teatral umbra, dînd îndărăt şi lăsîndu-se într-un jilţ.Aruncă pe un scaun gentuliţa:56— Aşadar, trebuie să sfîrşim! E foarte simplu, nu ? Cum ai spune: de această pălărie m-am plictisit, trebuie s-o schimb, nu rnai e de sezon !... Şi cu atît, s-a terminat!...Radu Comşa îi întoarse spatele şi se plimbă în cameră, cu mîinile în buzunări.— Şezi, te rog! Ia loc... îl invită ironic Zo© Vesbianu. Vezi: iac ca la mine acasă ! Mi-ai spus-o de .atîtea ori! Uite scaunul de colo, e la o distanţă îndestul de convenabilă... Şezi... şi să vorbim.— N-avem nimic de vorbit. Ce să vorbim ? continuă Radu Comşa să se plimbe.Zoe Vesbianu rîse în ungherul ei întunecat, miscîndu-se înjilţ-— Oamenii binecrescuţi găsesc totdeauna ceva de vorbit...Uite, de exemplu: Cum te-ai amuzat la Constanţa ? Ce lume cunoscută se afla acolo ? Ce crezi de bătălia de pe Şomme ? Nu e nevoie de prea multă imaginaţie ca să le descoperi...— Şi pentru ca să afli astea vii pe cea mai teribilă căl- dură în casele oamenilor ?— Da, domnule Radu Comşa ! Pentru ca să aflu acestea vin ipe cea mai teribilă căldură în casele oamenilor. Cînd oa- menii nu răspund la scrisori, cînd dresează servitorii să spună că nu s-au întors de la băi, cînd oamenii întorc capul pe stradă, prefăcîndu-se că nu te văd — atunci îi descoperi unde ştii că se află. Acasă ! Mai. ales cînd nu intri întîia oară în această foarte bine fortificată retragere... E cum nu se poate mai simplu...— Intr-adevăr, sînt anumite persoane pentru care toate acestea par cum nu se poate mai simple! întări agresiv Radu Comşa.— Cum spui aceasta, Radule! rosti dureros femeia. Vreau să-ţi văd ochii cînd spui aceasta... întunericul te face las.Se ridică şi trase în lături, cu o smucitură, draperiile ; dădu drumul storului care se răsuci pînă sus, cu >un zgomot sec.Tn izbucnirea de lumină, femeia apăru cu trupul înalt şi elastic de viespe ; sînul şi coapsele pline, curmate de un mijloc foarte subţire. Asemănarea era accentuată de costumul de mă- tase în benzi circulare, inegce şi galbene, strînse mănuşă pe trup.

Page 16: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Aşa da ! ne putem vedea ochii! spuse aşezîndu-se la loc în jilţ şi ridicînd picior peste picior.Radu Comşa clipi des, pînă i se deprinseră ochii cu lumina ; apoi se opri cu mîinile la spate, înaintea unei gravuri, studiind cu impertinenţă liniile fine ale desenului, ca şi cum nu se mai afla nimeni în cameră.57 — Vă admiraţi achiziţiile ?... Văd o groază de schimbări... Şi figuri noi văd, domnule Radu Comşa... Fetiţa aceasta cu ochii de [aponeză !...— Te rog ! se întoarse brusc Radu Comşa şi-i smulse din mînă fotografia Luminiţei. Te rog, nu permit !...Aşeză rama la loc pe birou.Dar în mîini îi rămăsese atingerea dogoritoare a femeii.Zoe Vesbianu cercetă curioasă fotografia. Era un instanta- neu : Luminiţa Vardaru în flanelă albă de tenis, cu racheta în mînă, rîzînd în soare. Umbrele şi luminile _ erau puternice, se vedeau numai dinţii albi şi, din pricina soarelui, ochii cu pleoa- pele micşorate apăruseră pe clişeu mai oblici decît în realitate ; ochii de musme. îşi desprinse cu tristeţe privirea :— E domnişoara Vardaru ? întrebă cu glas din care pierise intenţiile batjocoritoare.Radu Comşa îşi căută de lucrli, punînd în ordine un teanc de reviste.— Radule!... M-auzi ? Radu! Am fi putut să ne despărţim prieteni!...Din pricina pălăriei mici şi cu borurile coborîte mult pe oclii, Zoe Vesbianu privea ţinînd capul pe spate, cu bărbia în- gustă în sus.Aşa, avea o înfăţişare provocatoare, chiar cînd era umilită si fără putere, ca acum.O pană subţire şi curbă tremura ca o antenă de insectă.Radu Comşa continuă să potrivească după mărime revistele ilustnate.— Radu!... chemă femeia abia respirat.Radu Comşa ridică privirea şi o sfredeli întîia dată în ochi. De ce spusese Titel Iliescu că e mai frumoasă ca oricînd ? Nu avea nimic ca nealtădată. Ochii umbriţi de cearcăne mari, albas- tre, nările subţiri, dilatate la fiecare respiraţie, buzele întredes- chise pe dinţii mărunţi... Aceeaşi dintotdeauna. Cînd cunoşti fiecare colţ intim al trupului, cînd nu mai e o taină pentru tine, cînd ştii cum îşi încleaştă braţele după gît la sărut, cum se lipeşte de tiine — ce femeie e mai frumoasă decît era cînd n-o cunoşteai ?Zoe Vesbianu înfruntă examenul, legănînd piciorul dezvelit, care arăta ciorapul străveziu, de culoarea elitrei de cărăbuş.Voia să fie re'a şi tare, diar ochii îi înotară în Lacomi abia stăpînite.— Aşa sfîrşim, Radule ? îşi trase rochia peste picior. Aceasta a fost tot ?58Radu Comşa strînse imperceptibil din umeri. Ce putea să iacă ? Cine era de vină ?— Ai primit cel puţin scrisorile mele ?Comşa deschise mut un sertar şi-i puse înainte scrisorile nedesfăcute : una, două, trei, patru...— Exact! Au fost mai multe ?Zoe Vesbianu întoarse plicurile pe o parte şi pe alta. Le aruncă departe. ^ -— Nici n-ai fost curios să afli ce scriu aici.?... Poate eram bolnavă, poate te rugam... Altădată mă certai că scciu prea rar.— Altădată !...— Da, altădată! Ce, e atît de demult?... E atît de lungun an ?— 365 de zile cînd e anul normal, 366 cînd e bisect! Daraceasta rar; din patru în patru ani...— Sînteţi foarte spiritual, domnule Comşa!— Cum mă vezi! o privi Comşa cu ură. r Tăcură un timp. In stradă se depărta o trăsură. Două gla- suri trecură rîzînd pe sub ferestre. Zbură, nesigur în evantaiul de lumină, un fluture mic, alb, catifelat, de molie.Zoe Vesbianu îşi privi fix unghiile; apoi fără să ridice pri- virea :— îmi dai şi celelalte scrisori ? Acele de atunci, cînd eraicurios să le deschizi...Radu Comşa aduse o cutie de lac negru şi răsuci o cheiţăaurie, cu şnur.Alese scrisorile şi le rîndui teanc, pe masă.Zoe Vesbianu luă una la întîmplare, scoase hîrtia albastră din plic şi îşi rătăci ochii pe rânduri, ca ţ>e o scrisoare străină,a altcuiva.O puse la loc în plic, îşi făcu vîrît cu plicul, fluieră în mu- chia hîrtiei un început de arie.— Cînd te gîndeşti că am putut scnie aceasta... Că am pututcrede acestea...Radu Comşa răsuci cheiţă. Atîta era tot!— Acum ?...Zoe Vesbianu se ridicase în picioare şi adună vraful de scrisori. Erau multe. Abia le putea cuprinde cu mînă. încercă să le înghesuie în poşetă, dar nu încăpeau.— Dă-mi, te rog, o hîrtie, ceva, un ziar... Nu pot merge ridi- colă pe stradă, cu un teanc de scrisori în mînă !... Un teanc de scrisori de dragoste, ca o modistă...59 Radu Comşa căută în mapă o coală de hîrtie şi începu să împacheteze scrisorile,, cu grija unui amploaiat de librărie. Con- fecţiona un pachet dreptunghiular, alb şi corect — un adevărat pachet de magazin. Lipsea numai şnurul şi laţul pentru trecut pe deget.Pachetul stătea acum între ei, pe colţul biroului.Zoe Vesbianu îl privi. II împinse cu degetul, într-un mare dezgust.— M-am răzgîndit... Nu mă mai interesează... Arde-le ! Fă ce crezi cu ele.Luă cadra de pe masă şi privi chipul Luminiţei, de aproape, •căutînd să-i descopere ceva nevăzut în ochii oblici, inundaţi de .soare.— Şi cînd mă gîndesc'că toate sînt pentru aceasta... O letişcană cu fusta scurtă...Radii Comşa vru să-i desfacă rama din mînă, dar Zoe se feri în lături.— Lasă-rnă !... Vreau să văd ce are... ce...— Zoe! păşi Comşa prinzîndu-i braţul. Iţi spun: lasă ! Femeia dădu drumul cadrei şi, răsucindu-se neaşteptat întocuri, cuprinse gîtul bărbatului. Ii strivi buzele cu o sărutare încleştată.— Pentru aceasta... O l ipentru aceasta!... şopti şuierător printre dinţi, muşcîndn-i lacom buzele, pînă la sînge.Prin mătasea subţire, Radu Comşa simţi trupul femeii li- pind'u-se de el, căutîndu-l genunchi peste genunchi, cu sînii stri- viţi de pieptul lui. Mîinile cereau să se desfacă, dar cu o împotri- vire din ce în ce mai slabă. In carne, amintirea fierbinte ca plumbul topit se deştepta întunecînd cugetul. Era o luptă scurtă, iiecare simţind în obraz răsuflarea dogoritoare a celuilalt.Radu Comşa rtu-şi mai feri buzele. Mîna lui încleşta capul femeii cu degetele răschirate în păr, strîngînd cu sete rea, cu dorinţă şi ură ; apăsînd

Page 17: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

dinţii care scrâşneau pe dinţii lui, ames- tecîndu-şi respiraţiile şi sorbindu-şi-le ca o otravă amară şi uci- gasă. O ridică în braţe, tîrînd-o în cealaltă cameră, izbind-o cu tîmpla de uşor, împleticindu-se. Femeia îşi scutură pălăria care se rostogoli jos ; pe obrazul bărbatului se revărsă părul roşu, scurt şi buclat, cu parfumul care-i intră în nări.— Nu vreau... îmi sfîşii haina! gemu femeia. Smucindu-şi rochia cu capsele descheiate, lunecă din ea siamîndoi o călcară în picioare.Afară, lung şi departe, pentru amîndoi larma oraşului muri.60*5*— îţi strălucesc ochii ca la o pisică în întuneric, Radule ! murmură femeia, tîrziu, cu capul înfundat în pernă, zîmbindunui gînd nelămurit.îşi ridică panglica cămăşii pe umăr şi se întoarse înlr-uncot, să-l privească în iată.— Altă dată aveai ţigări... De ce taci ?... Nu vreau să taci !. se alintă, întorcîndu-se peste pieptul lui şi cercetîndu-i în ochi.îi căută buzele. Răsuflarea îi era din nou şuierătoare. Şopti, repetînd fără să ştie, cuvintele colonelului PaveîVardaru :— Gura aceasta... gură de cadînă !Radu Comşa întoarse capul. Era copleşit de ură şi de dez- gust, pentru el, pentru ea, pentru tot... De ce făcuse aceasta ? O iubise odată — i se părea acum atît de demult! O iubise altfel,, cînd această chemare unul -lingă altul, căutare de suflete, nu de trupuri, îi făcea buni, îi înălţa, le înfiora tinereţea cu o îmbătă- toare încîntare. Credeau că-i apropie ceva în iafară de cenuşiul", fiecărei zile, o dorinţă pură, descătuşată de animalitate. Acum, între dînşii, dorinţa se împletea cu ură. Erau înlănţuiţi prin ceva obscur şi plin de degradare, o chemare a cărnii, care se căuta peste voinţa lor şi pe urmă îi obosea pînă la saţietate unul de altul.,— Ce gîndesti aici ? îi ciocăni în frunte Zoe cu arătătorul îndoit, ca într-o uşă, dîndu-i neliniştită părul în lături.Radu Comşa îi feri nuna.— Lasă...— Uff! ce botos eşti!... Te-ntreb unde sînt ţigările ? Radu, cu mîinile sub cap, arătă cu cotul spre măsuţa d&noapte ; vorbind tărăgănat, cu jumătate de cuvinte :— Ştii doar !... -n sertar...Zoe Vesbianu sări în picioare şi scotoci în sertar:— Imposibil să văd ceva... Fac lumină...Trase perdeaua şi storul. Căută ţigările. Aprinse una şi, în< cămaşa subţire, mergînd prin cameră, se cercetă în oglindă.— Am nişte ochi L.îşi scutură părul roşu-arămiu, răsîirîndu-l cu degetele..Radu Comşa o privi prin oglinda şiîonierei, cum păşea în* pantofii de antilopă cu tocurile înalte, în cămaşa mai scurtă de genunchi, cu pulpele arcuite fus în ciorapii de mătase. Sînii ri- dicau pînza subţire ; străveziu se contura trupul înalt şi mlădios,, cu toate tainele ascunzişurilor. Pe umărul rotund se cunoşteau* urmele muşcăturii.61 Radu îşi schimbă ochii în tavan. Cum putea să se plimbe; oare în casa altuia, aşa goală, impudică, fără nici o stinghe-! reală ?Pe urmă, se gîndi că o judecă aspru fiindcă de intimitatea asta a pieliţei goale se teme ; o urăşte, îl irită şi se teme.Femeia se încolăci pe divan, între perne, în faţa patului, cu o mînă sub ceafă, ţinînd cu cealaltă ţigara ridicată şi urmărind aţele albastre de fum.— Y en a-t-il des cigarettes et des diuans, dans notre sou- venir!...8îşi trase o pernă sub sold şi scutură scrumul pe covor. Risipi fumul cu mîna.— Tăcem !...Radu Comşa mormăi:— Da, tăcem... Şi tăcură.Tăceau, spionîndu-se cu coada ochiului, străini şi duşmani.Comşa se ridică şi-şi încheie haina.Femeia aruncase ţigara şi stătea cu faţa ascunsă în braţul îndoit. Poate plîngea. Poate numai cerca aşa, prefăcută, să-i cheme o dezmierdare.O clipă Radu Comşa gîndi să-i spună ceva, blînd şi împă- ciuitor. Dar ce însemnau toate? Totul între dînsii era acum minciună şi umilire.Trecu în cealaltă cameră, alese o carte la întîmplare şi în- cercă să citească. Ochii fugeau pe rînduri. Luă de mai multe ori fraza de la capăt fără să-i poată prinde sensul: „Libertatea e din ce în ce mai puţin dreptul subiectiv al individului de a..."Zoe apăru îmbrăcată.—• Incheie-mă, te rog, la spate...El îi încheie docil capsele.Femeia se plecă şi-şi ridică pălăria de jos. O îndesă pe cap şi surîse trist, aşezîndu-şi părul sub boruri.— Radule, mă urăşti ?— De ce ?...Bărbatul puse un semn în carte şi o aruncă pe masă. Zoe îşi trase mănuşile, netezind pe fiecare deget pielea de căprioară, moale şi dezmierdătoare pipăitului.— Ţi-aduci aminte, acum un an ? Stăteai tot aci, pe scaun... Intram întîia oară...Zoe îi trecu mîna înmănuşată pe frunte. Comşa deschise cu hotărîre ciartea din nou.— Dacă începi iar !62Femeia îi luă cartea, o închise şi-o aşeză alături, rezemîn-<ju-se de birou.— Te temi de amintire ?... Spune-mi ceva...— Ce să spun ?... Ce ne putem spune !...— Intr-adevăr... Acum, ce ne mai putem spune ?...Şovăi. Se gîndi, pentru despărţire, să-şi apropie buzele defruntea lui, de obraz.Dar i se păru că ar fi acum ceva silit, teatral, întinse numaimîna.— La revedere !...Radu Comşa sărută degetele mănuşii cenuşii.O petrecu pînă la uşă.Auzi portiţa de îier, de la grilaj, închizîndu-se după ea.— Uff! respiră, cercînd să păşească eliberat.

Page 18: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Se descoperi însă lipsit de bucuria acestei eliberări.Era mîhnit. Se întrebă de ce nu i-a rostit un cuvînt bun. Ar ii fost atît de uşor ! I-au rămas scrisorile... Răsuci pachetul în mînă. Deschise uşa sobei şi le aprinse cu un chibrit. La început nu ardeau. Erau prea îndesate. Le răvăşi şi dădu foc întîi uneia, desfăcută între degete. Pe urmă toate se sîîrlogiră în foi răsucite de scrum; fragili trandafiri de cenuşă cu inima de jeratic...După acest ritual funerar, îşi schimbă hainele. Ceasul arăta trecut de şapte. Peste marmura lavoarului, găsi, uitat, un ac pen- tru păr, de baga. II aruncă în sobă, peste scrumul scrisorilor. Izbucni o flacără mică, albastră ; acul se încovoie, sîîrîi, se des- tinse, împrăştie fum albicios şi greu, care pluti în cameră.Toate îl zoreau să plece. Ieşi, trîntind uşa. Atîta rămînea în urmă. Un miros dezgustător de corn ars.— Veronico, să aeriseşti! porunci slujnicii care, în portul ei bucovinean, alb, cu pieptar de catifea şi fluturi de aur, vorbea, rezemată de portiţă, cu o ordonanţă.Veronica lăsă colţul barizului din gură şi fugi bocănind pe plăcile de ardezie, cu tocurile ciuboţelelor înalte, potcovite' cu mici semilune de alamă".*6*Radu Comşa coborî pe Schitul Măgureanu, ca să treacă pe drum ocolit, prin Cismigiu.Umbra copacilor, priveliştea lacului somnoros, scîrţîitul nisipului sub paşi îi -dădeau întotdeauna odihnă, îşi încetini mersul, agale. Soarele se apropia de asfinţit; în dosul Cotroceni- lor, incendia acoperişurile de tablă, punea flacără în ferestrele63 mansardelor. Furnalele fabricilor sprijineau cu stîlpi negri cerul învăpăiat; dungi întunecate de-fum se despleteau peste clădirile sure. lCînd să intre în grădină, o trăsură trecu în goană la deal.] Doctorul Carol Mayer, după o baricadă de valize, panere, pleduri' vărgate şi cutii, îl privi fără să-l recunoască, poate fără să-1 vadă.„Unde-o fi gonind aşa ?" se întrebă Comşa, pătrunzînd sub bolta copacilor.Pe' cărările de nisip, copile în rochiţe albe se fugăreau cu, cercuri. Bonele plimbau cărucioarele de pai împletit. Un copil'' bălan îi surise după perdele de dantele, întinzînd un clopoţel dei metal. Fără să-şi dea seama, răspunse acestui surîs. „Ce poate: gîndi un copil ? Cum se va fi oglindind lumea în ochii aceia, apoşi, umezi şi tulburi încă, aşa cum sînt ochii de miel ?... E o-j umanitate embrionară în el, încă pură şi bună... Pe urmă devine* crud, laş, ipocrit — om întreg ; un domn, o doamnă.., va cu- noaşte toate dezgusturile."Pe lacul cu apa verde-ruginie pluteau cîteva frunze de tim- puriu căzute. Copacii şi cerul purpuriu tremurau răsturnaţi în luciul transparent. Totul era departe şi calm, ca la o sută de kilo|" metri de fierberea oraşului. jDar cum dădu în'bulevardul Elisabeta, în faţa Ministerului de Lucrări Publice, înţelese că ceva neobişnuit se petrecea. :;Trecătorii grăbeau spre Calea Victoriei. Trăsurile se îmbul- zeau lanţ. Două tramvaie sunau zadarnic, abia înaintînd. Figurile aveau ceva convulsionat. Cunoscuţii se strigau de pe celălalt trotuar făcîndu-şi semne.' „Desigur, iar vreo manifestaţie ! Dis- tracţie de neutri!" se gîndi Comşa, îndreptîndu-se spre chioşcul de ziare.Cineva îl atinse pe braţ.Onisfor Sachelarie, gîfîind, îşi scoase pălăria :— V-am ajuns din urmă!... A telefonat domnu deputat...— Ei ?Onisfor Sachelarie se căută în toate buzunarele, scoase o ba- tistă mototolită, îşi şterse obrazul roşu şi ud de sudoare. Apoi:— S-a ga ta t. Ne batem !Comşa îl privi fără să înţeleagă. Ochii i se opriră, îndărătnic şi absenţi, la obrazul lui Sachelarie, unde se lăţise o pată de cerneală violetă. „Şi-a pierdut mintea ? Ce spune ?"— S-a gătat! Războiul! surîse cu fericire Onisfor Sachela- rie, apucîndu-i amîndouă mîinile. In sfîrşit, ne batem pentru Ardealul nost'!64Se opri intimidat de pornirea necugetată care rupea distanţa între şef şi subaltern. Nu ştiu ce să facă cu mîinile. îşi împinse în buzunarul de la piept un capăt metalic de creion.— Nu poate îi războiul! refuză să creadă Radu Comşa. De atîtea ori s-a spus...Onisfor Sachelarie scoase din buzunarul hainei un ziar îm- păturit şi-l desfăcu.— Citiţi! Siarea de asiediu. Şi acum se afişează decretul demobilizare !Radu Comşa luă ziarul. Numai o foaie ; ediţia specială cu litere mari de pe care cerneala se lăţise pătată de urmele de- getelor. Citi dintr-o singură privire, peste rînduri: „Consiliul de Coroană. Starea de asediu în Capitală. Decretul de mobilizare..."Cînd s-au petrecut toate ? Cu sase ceasuri înainte, războiul părea cea mai îndepărtată posibilitate.— V-am aşteptat la cancelarie. A vorbit la telefon domnu deputat... Ştia de la ora unu, de la domnul unde a cinat. N-a mai mers în Moldova. A plecat la Sinaia, să aducă domnişoara...Arătă un teanc de foi :,— Mi-a dictat telegrame ! Douăsprezece telegrame : procese, afaceri, vagoane, contracte... Fug, să le dau la poştă...Onisîor Sachelarie făcu cîţiva paşi... Se întoarse...— Ce e ?—• Mă rog frumos, gazeta ! O ţiu. Pentru bătrînii de la Tîrna o ţiu, că lor are să le fie mai scumpă decît toate telegramele...Radu Comşa îi întinse ziarul şi Sachelarie plecă repede, îm- păturindu-1.Aproape de Calea Victoriei trăsurile şi automobilele făceau baricadă. Mulţimea se îmbulzea, revărsată de pe trotuare, în- tr-un freamăt. Negustorii scoteau steaguri în vitrină.Pe sub botul cailor se strecură un băiat cu cîteva foi de ziar, zbierînd:— Ediţiaaaaa..., 'trarea Romîniei în războooi!...— Mă, cu ziare ! făcu un domn gras, cu vesta albă, scoto- ,cindu-se în buzunarul pantalonului.Băiatul era însă depiatfe, şerpuind pe sub coatele oamenilor.— Şi Jorj, care a plecat aseară lia băi! exclamă cu glas de contraltă o doamnă din care Radu Comşa nu văzu decît ceafa, cu părul frizat sub pălăria neagră...Dar în urechi, glasul îi stărui plăcut.— Radule! Ce-ţi spuneam ! îi ieşi în cale Titel Iliescu.65

Page 19: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 20: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Îi despărţiră trei doamne la braţ, pe urmă o ordonanţă care fugea ghiontind în dreapta şi-n stînga, pe urmă un domn cu o prea frumoasă barbă revărsată pe piept.— Ce-ţi spuneam ? repetă Titel Iliescu, izbutind în sfîrşit să-i prindă braţul. Dacă dă „statul" ordin lui Vasile Breazu, toate s-au isprăvit!... Să ne oprim aci... Ia aminte : trăim o zi memorabilă ! Un moment istoric! O să ne ceară copiii să le povestim../-Zeflemisea, cu înfăţişarea plictisită şi obosită dintotdeauna ; dar sub cuvintele leneş îngăimate, se ghicea emoţia pudic ascunsă, ca o slăbiciune ruşinoasă.Se rezemară de bara ferestrei, la Capsa.Curgea lume pestriţă : măhălăli desfundate şi trecătorii din fiecare zi, de pe Calea Victoriei. N-aveau nici o ţintă. Paşii îi pur- tau într-o parte şi alta ; să-şi vorbească, să vadă, să afle. Rîn- daşi cu straiele albe se încrucişau cu femei elegante — o tălă- zuire de capete, de porturi şi de suflete, împinsă, rătăcită, tîrîtă.Radu Comşa se trudi să descifreze ce stă scris pe figura mul- ţimii ; aceeaşi printre care trecuse dimineaţa. Aştepta nelămurit ceva nou, tragic, pînă atunci încă neîntîlnit.Dar figurile îşi păstrau, închise, aceeaşi taină. Şi doamna cu crosa albă, la braţ cu domnul în haine de soie-ecrue şi cu ţigară de foi; şi soldatul bleg, gonind cu o tunică ofiţerească pe mînă ; si fetiţa cu cutia de pălării; şi tînărul care-şi pipăia batista în buzunarul de la piept — toţi nu arătau nimie din ceea ce liacom cerea să le seîniteie în ochi. Curiozitatea, o bucurie asemeni celei din orişice desfătare populară — unde însă era sufletul acela, nespus şi epic, vibrant, vulcanic, patetic, pe care-l aşteptaseră toţi ?Da, ţara cea adevărată, ţara lui Vasile Breazu, nu se afla aici, pe Calea Victoriei!...Din capătul străzii răsună cîntec de goarnă. Apoi tăcu.Mulţimea se împinse în lături şi trei batalioane trecură undeva, spre gară, ori aiurea.Erau soldaţi în uniformele verzi, cu obrazul pămîntiu, cu echipamentul de război.Călcau în marş, cot la cot, în rînduri strînse.Nu întorceau capul, nici privirile. Nu aveau pe figurile aspre nici rîset, nici bucurie.Semănau toţi; neînchipuit cum semănau toţi.Feţe întunecate şi indescifrabile, trecînd în lumina cenuşie a asfinţitului sub ziduri cenuşii. Paşii sunau icnit în piatră. Un66ofiţer scund, cu sabia scoasă, fugi pe lîngă rînduri să-şi prindă locul. Mulţi treceau, nesfîrşit de mulţi.Un glas îndrăzni un strigăt scurt şi se opri.Alături de Radu Comşa îşi făcu loc un bătrîn osos şi înalt, rezemat în baston, cu mustăţile albe şi răsfirate, galbene sub nări, de fumul tutunului. Radu Comşa văzu cum îi tremura băr- bia şi buza de jos, ca la copiii gata să plîngă. Şi pe el îl încercă emoţia, molipsită de la această emoţie a altuia.Prin gînd îi trecu amintirea a tot ce făcuse în ziua aceea. Mirosul părului, trupului, al parfumului lăsat în nările şi carnea lui, de Zoe Vesbianu, îi părea acum plin de oroare.Aceasta făcea el, cînd...De pe marginea trotuarului din faţă, domnişoara Betty îşi smulse de la pieptul bluzei garoafele — garoafele trimise azi- dimineaţă pe vîrîul liniei de Onisfor Sachelarie — şi le aruncă în picioarele soldaţilor. Dar nici unul nu le ridică.Trecu din rînd în rînd, de la capăt spre coadă, o comandă.Şi soldaţii începură deodată să cînte. începură să cînte marşul pentru eliberarea Ardealului.'Radu Comşa simţi sub braţ mîna prietenului tremurînd. Bătrmui rezemat în baston privea, cu ochii în lacrimi, peste capete.Cîntecul se ridică mai puternic, între zidurile sure, în în- tunecarea de cenuşă. 67Capitolul II VREM ROMÂNIA MARE !Să ne găsească ceasul pregătiţi !(Discurs la Dacia)*1*Bulevardele din mijlocul Capitalei îşi primenesc inscrip- ţiile, adesea cu fiecare schimbare de regim.Numele unui fruntaş politic, despre care nimeni nu va mai pomeni peste douăzeci ori treizeci de ani, izbuteşte pentru o clipă să-şi cîştige o nemurire iluzorie şi temporară, scrisă cu litere albe pe tăblia albastră.Străzile mărginaşe sînt mai ferite de această concurenţă a iaimelor trecătoare. Cu discreţie, poartă numiri pitoreşti, obscure si veşnice. O fantezie, uneori îndestul de plină de duh, a scos la întîmplare, dintr-un lexicon, întru botez, cuvinte amestecate ca într-un poem dadaist. Cartiere întregi par de aceea speciali- zate în mitologie, în geografia globului terestru, în domeniul sentimentelor şi în fenomenele meteorologice : strada Minotau- rului şi strada Cerber, strada Zefirului şi strada Aurorei, strada Frumoasei şi strada Simpatiei, strada Bizanţ şi strada Engleză.De la linia de tramvai, străbaţi astfel în zece minute do- meniile celor mai contradictorii noţiuni: de pe strada Inoqsnţei, dai în Sarmisegetuza, pe urmă în strada Emisferului, în strada Supliciului, pe Vampir şi în Orion.La colţul străzii Domiţian cu strada Centenarului se află o casă lungă ca un vagon, cu un paravan de sticlă, o singură fereastră la drum şi grilaj de lemn, cu verdele spălăcit şi înecat în praf.Oraşul pare foarte departe. Clopotele tramvaiului străbat surd. Peste zaplazuri se apleacă crengile grădinilor ca într-un tihnit oraş provincial.68 De treizeci de ani, madam Ana Czvimbrovskich găzduieşte acolo generaţii.după generaţii, studenţi, cu veşminte nevoiajşe, dar cu proiecte grandioase.„Băieţii" i-au simplificat şi romînizat de mult numele polo- nez, cu neputinţă de rostit pentru o limbă moldovalahă : i-au spus mai întîi madam Cimbrovschi, pe urmă, mai sumar, ma- dam Cimbru.La împămîntenirea aceasta silită a contribuit fără îndoială şi o vagă apropiere între numele răposatului Anton Czvim- brovskich şi cel al condimentului neaoş naţional. Dar hotărî- toare a fost, mai cu seamă, tocmai măiestria netăgăduită a cu- coanei gazde în prepararea fripturilor în sînge, presărate cu aromate frunzişoare de cimbru uscat, de sub grinda cămarei.Acum nimeni nu-i mai spune altfel, şi mulţi nici nu-şi mai închipuiesc că a purtat cîndva numele întortocheat şi zbîrnîind în consoane, al unui surghiunit din multprigonita Polonie.Toată ziua, madam Cimbru e nevăzută. Din bucătăria cu sîîrîituri de untură, din concertul de tigăi ciocnite, de tacîmuri şi farfurii spălate, i se aude numai glasul:— Lisbet! Adă smîntîn de la pivniţ!... Modest, hoţ batrin, acum ţi rupem piciorile!...Ameninţarea aceasta e urmată întotdeauna de o dezlănţuire metalică de cleşte ori vătrar aruncat cu vehemenţă, şi de pe uşă, ţîsneşte atunci, cu coada între picioare, Modest, hoţul bătrîn, mergînd să-şi lingă botul sau rănile sub scări, unde aşteaptă, filozof, să se potolească furtuna.La ora douăsprezece şi jumătate şi la ora opt, madam Cim- bru începe a-şi face din cînd în cînd apariţia în uşă, învăluită într-un nor de aburi graşi de fum.Cu ochelarii bulbucaţi şi mari, ar părea un alhimist care părăseşte o clipă alambicurile umde fierb misterioase şi drăceşti amestecuri pentru

Page 21: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

magie neagră, dacă sorţul albastru, cu pete de sosuri, şi linguroiul ori cuţitul din mînă n-ar trăda nease- muit mai altruistele îndeletniciri culinare ce-au îăcut-o celebră în tot cartierul şi au alimentat elanul cîtorva generaţii cărtură- reşti. Madam Cimbru cată cu nerăbdare spre portiţă, dacă nu vin „băieţii". Veşnicii „băieţi", ai unor veşnic primenite ge- neraţii, îşi ridică ochelarii pe frunte şi cu un şervet de cînepă îşi şterge sudoarea de pe faţa roşie, cu vinişoare albastre p6 nasul rotund, înflorit şi lucios. „Băieţii" ca întotdeauna întîrzie, iar madam Cimbru se întoarce să tragă cratiţele cu bucate la o parte.69 Madam Czvimbrovskich a avut două mîhniri mari în viaţă.Una, acum treizeci de ani, cînd vecinii i-au adus pe braţe, al domniei-sale soţ, Anton, lovit în stradă de dambla. Domnul Anton Czvimbrovskich, surghiunit din Polonia, pentru patrio- tice păcate ale juneţei, ajunsese după numeroase peripeţii, în ţara romînească, slujbaş de oarecare însemnătate la o fabrică de bere şi îşi manifesta dezgustul pentru această băutură lesie- tică şi greoaie consumînd ajarmante cantităţi de alte băuturi incomparabil mai tari şi mai nobile : coniac, rom, mastică de Hio, zubrovca şi cu preferinţă tot soiul de spirtoase de la cinci- zeci de grade alcool în sus.Cînd medicul, după acest avertisment, l-a oprit să mai pună alcool în gură, domnul Anton Czvimbrovskich a că>zut într-o adîncă melancolie şi după o lună, ca un om care şi-a socotit misiunea pe pămînt încheiată, a închis ochii şi a murit.Pentru toate necazurile din viaţă, madam Cimbru l-a iertat. Acum vorbeşte despre răposatu-i soţ ca despre un om straşnic în tinereţe, mare cîntăreţ şi mare iubitor de frumos, om ne- fericit şi cu totul neînţeles de contemporani şi de conmeseni.A doua mîhnire i-a fost pricinuită lui madam Cimbru de către fiica domniei-sale, Lisbet.Cînd a murit domnul Anton, Lisbet avea numai un an ; o fetiţă născută tîrziu în căsnicia lor, în sfîrşit bineeuvîntată. O gingaşă făptură cu părul aproape alb de bălan ce era, cu ochii albaştri decoloraţi, gîngurind şi încercînd să cînte înainte de a încerca să vorbească.A crescut-o cu mare nevoie, a dat-o l>a carte, pe urmă la J Conservator.Talentele domnului Anton Czvimbrovskich se prelungeau în J tîrziel'nica odraslă. Se ridicase la optsprezece ani o fată înaltă şi trupeşă, o adevărată fiică a ţării sale îndepărtate, cu frumuseţi 1 faimoase şi pomenite în toate cronicele dragostelor regeşti.Avea piciorul viguros şi fin, anume plăsmuit pentru dansu- rile care au fermecat juneţea bunicelor noastre : mazurci, polci ,| si menuete ; avea părul împletit în două coade groase, sprînce- nele încondeiate, pieliţa obrazului străvezie, de se .simţea sîn- gele dedesubt, ca un abur cald ; avea un glas cu vibraţiile stru- J nelor de argint.Madam Cimbru o privea cu mare severitate şi cu o presim- ţire rea, dimineaţa, plecînd cu sulul de partituri subsuoară ; iar chiriaşii de pe acele vremuri rămîneau cu ochii visători, pînă cînd domnişoara Lisbet dispărea la colţul străzii, ducînd cu ea un uşor parfum primăvăratic şi ceva din prospeţimea dimineţii.70Dar într-o seară, Lisbet nu s-a mai întors acasă. Glasul cu vibraţiile strunelor de argint s-a dus să încînte alte auzuri, aiu- rea, unde era mai puţină posomorala şi unde nu supravegheau, cu 'atîta severitate, doi ochi cenuşii după ochelarii bulbucaţi.Madam Cimbru nu i-a ştiut de urmă doi ani. A încercat să ascundă ruşinea, povestind chiriaşilor că, ameninţată de o ne- cruţătoare boală de piept, se află undeva, la o rudă îndepărtată, în alt capăt de ţară, cu munţi, cu linişte, cu brazi şi ozon.In noaptea de crăciunul catolic, după al doilea an de la aceste întîmplări, madam Cimbru citea Universul, depărtînd ga- zeta în lumina lămpii.Ţinea şi acum bine minte ; era vorba despre nişte eveni- mente grozave din Petersburg, pe timpul războiului ruso-japonez si a revoluţiei de-atunci. Se afla şi o gravură în mijlocul pa- ginii : mulţimea înaintînd deznădăjduită pe Perspectiva Nevski, spre palatul ţarilor, să ceară pace şi pîine. Un escadron de cazaci, cu săbiile scoase, gonea dinspre colţul unei străzi ; o femeie ridica un prunc în sus, oferindu-l tăişului de armă ; sub copitele cailor, cu braţele în lături, zăcea alt copil...Viscolul zgîlţîia ferestrele şi madam Cimbru se gîndea, copleşită de-o amară mîhnire, la soarta ei singură, în ţară străină.Ochii lăcrimoşi priveau barba neagră a unui luptător pentru pace şi pîine, de pe gravură, înfruntînd cazacii cu căciuli late si cu săbii încremenite în aer ; iar femeia bătrînă medita la alte asemenea urgii scăldate în sînge, auzite din copilărie şi citite în depeşile gazetelor; la acele faimoase şi crunte execuţii din Varşovia unde are neamuri, despre care de multă vreme nimic nu mai ştia.Atunci cineva a deschis încet uşa de la antret, pipăind pe- retele prin întuneric. A răsucit încuietoarea de la a doua uşă. Iar cînd madam Cimbru şi-a ridicat ochelarii pe frunte să vadă cine e (toţi chiriaşii plecaseră în vacanţă şi nu aştepta pe ni- meni) — să lunece de pe scaun, nu alta!Lisbet, slabă ca o vedenie, în haine subţiri, vînătă de frig, cu un copil în braţe, învelit într-un şal de lînă verde...A iertat-o şi pe ea. Era îngheţată de ger, pruncul scîncea amorţit; de fiară să-i fi fost inima şi n-o putea alunga afară, pe viforul care şuiera dezlănţuit pe străzi.Dar pe copil nu l-a putut apropia de suflet.L-a botezat Anton, după numele răposatului; iar Toni a crescut alungat din bucătărie, alungat din casă, mai mult pe stradă şi în maidanul cartierului. Era acum un soi de rebel, care71 ţinea piept copiilor din vecini, bombardîndu-se cu bolovani, spînzurîndu-se prin grădinile mahalagiilor, îumînd capete de ţigări şi dresîndu-l pe Modest să execute o sumă de acrobaţii de circ, cu o străşnicie care făcea să mijească uneori în mintea dobitocească şi bătrînă a cîinelui gînduri desperate şi ne- aşteptate de la un neam de patrupede reputate drept statornice sclave omului; ca de pildă să-şi ia lumea în cap, ori să-şi muşte călăul de nasul cu pistrui. \Prin aceste aprige peripeţii, madam Gzvimbrovskich şi-a| purtat trupul scurt şi gros cu acelaşi resemnat eroism, cum îşil poartă numele născocit de băieţi. >Generaţii s-au perindat una după alta, prin cele trei camerei închiriate. De cîteva ori a adăpostit în aceeaşi odaie, după două-i zeci de ani, feciorul unui fost chiriaş de odinioară, venit să-ştj sfîrşească învăţătura unde a terminat-o părintele, acum ma-| gstrat, avocat, doctor ori dascăl prin cine ştie ce pierdută urbe' de provincie. „Băieţii" treceau — ea rămînea locului. 'Pe lîngă cele trei camere, madam Cimbru, ajutată de Lis- bet, găteşte masa şi pentru alţi cinci-şase studenţi, cu adăpos— turi prin apropiere. Trei luni pe an, cît durează vacanţa de vară, i locurile la masă sînt împuţinate, băieţii se risipesc şi nu rămîn • decît cei mai nevoiaşi, cu slujbe în Capitală. :Toamna, masa din geamlîc se lungeşte cu o tăblie adaos.î Băieţii se adună aducînd proaspeţi recruţi. Discuţiile ţin de la] masa de seară pînă la miezul nopţii uneori, şi Modest, după; ce a sfîrşit de ros toate oasele şi după ce a înghiţit toate fărî- j miturile, urmăreşte, cu ochii lui veterani şi somnoroşi, cu botul: pe labe, gesturile aprinse ale acestor personaje ciudate, care nu mai pleacă la culcare şi, fără să se atingă de farfuria de brînză în care au rămas cîteva felii albe, se frămîntă pe scaune, cîteodată foarte supăraţi, altă dată şoptindu-şi domol despre ceva depărtat şi neînţeles; pe urmă, din nou se întărită bă- tînd cu pumnul' în masă de se cutremură paharele şi îl fac să tresară în patru labe, mîrîind indignat.In vara aceasta madam Cimbru are numai un singur chi- riaş, în camera de la stradă : Onisfor Sachelarie.Ceilalţi doi sînt plecaţi, unul la părinţi, la ţară, în Mehe- dinţi ; altul în concentrare, în munţii Bacăului, de unde a tri- mis o carte poştală cu vederi de la băile Slănic : un şipot alb într-o poiană d'e brazi şi un domn cu capul gol, sorbind din- tr-un pahar apă din izvorul numărul 3.Vederea a fost aşezată de madam Cimbru în rama oglinzii, făcînd vizavi cu o fotografie a domnului Anton Czvimbrov-72skich, ciocnind şi dînsul paharele- altfel de pahare, cu altfel de conţinut- împreună cu doi prieteni necunoscuţi, la bîlciul din Nămăieşti.Masa o mai pregăteşte încă pentru trei studenţi, rămaşi în Bucureşti pe timpul vacanţei; toţi trei băieţi buni, cuviincioşişi la zi cu plata.

Page 22: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

*2*Acum, în pridvorul cu geamlîc, masa e întinsă pentru patru persoane. Trei au şi sosit: Lăscăruş Codreanu, Stelian Mineaşi Ionel Cristescu.Lipseşte numai Onisîor Sachelarie ; dar îl aşteaptă cu toţii.E întrucîtva o sărbătoare a lui: mobilizarea înseamnă răz- boiul pentru Ardeal, iar Onisfor Sachelarie înfăţişează Ardealul.Ionel Cristescu, fecior de podgorean din Moldova, a trimis pe Toni cu un bilet la gazda lui, aproape zece minute de drum, să-i încredinţeze două sticle de vin înfundat, Cotnar adus de acasă şi păstrat pentru zile mari. Stelian Minea i-a mai dat bani lui Toni să treacă pe la regie ,si să cumpere două pachete de ţigarete Intim-Club. Masa avea să fie lungă ; se încheia o discuţie care dura de doi ani.Lisbet aşeză lîngă tacîmuri şervetele răsucite în inele de lemn pirogravate, purtînd iniţialele fiecăruia. Tăcută, cu părul de culoare cenuşie acoperit cu o broboadă roşie, cu sînii atîr- nînd moi sub bluza pestriţă, nu mai păstra nimic din frumuseţea fetei de acum doisprezece ani, care trăise romanul rămas pentru toţi o taină. Ii căzuseră di'iiiţii: cînd vorbea şi rîdea, gura arăta o spărtură neagră şi dezgustătoare, ochii priveau plumburiu, mîinile stacojii, mîncate de leşie, păreau mîini de servitoare, şi, într-adevăr, rostul ei în casă era mai mult de slujnică, decîtde fata stăpînei.Din cele întîmplate atunci, madam Cimbru nu-i putuse smulge un cuvînt. Pierzania şi-o ispăşea fără să se plîngă si fără să se spovăduiască nimănui, cu o îndărătnicie duşmănoasă faţă de viaţa care-i nălucise luminos o clipă cine ştie ce înşelareşi o îngenunchease.Cînd sîî-rşi dfe rînduit masa, cu mîinile încrucişate în poale, rămase uitată, privind cu ochii suri în zid.— Lisbet! se auzi glasul lui madam Cimbru, în aburii un- suroşi ai bucătăriei.Lisbet tresări, alungind gîndul cu mîna, ca pe o insectă stit părătoare, şi se mişcă tîrîndu-şi lălîu papucii cu talpa de pîslă.73 — Ceea ce e sigur — vorbi Stelian Minea plimbîndu-se între cele două uşi şi aşezînd din mers cu piciorul colţul mu- şamalei îndoite — ceea ce e sigur e că niciodată oamenii n-au să-şi verse sîngele pentru triumful unui adevăr geometric L. Războaiele şi revoluţiile nu se fac pentru adevăruri obiective... Vrem adică'libertatea Ardealului, fiindcă vrem triumful ideii de libertate ? De loc !... Ce-mi pasă mie că pentru ideea de libertate s-ar răscula cine ştie ce neam din Asia şi că o represiune a gu- vernului respectiv sfîrşeşte cu spînzurători, execuţii la zid eţetera ?... Nu-i cunosc, nu ştiu cine sînt; admit că or fi avînd dreptate, ba încă nu numai din punctul lor de vedere, ci şi din cel al întregii umanităţi... Dar ce să fac dacă nu pot participa sincer la suferinţele, la idealurile, la lupta lor ?... Cînd e vorba însă de Ardeal, e altceva !... Libertatea nu mi se mai pare un principiu oarecare, o religie a altora, dacă vreţi; ci mă pune în mişcare direct, mă pasionează, fiindcă educaţia, şcoala, o legătură de sînge, istoria, literatura, comunitatea de limbă, mai ştiu eu ce, mă fac solidar, mai mult ori mai puţin, cu soarta indivizilor de acolo ; mă fac sensibil la suferinţele şi la bucu- riile lor. Lui Robinson, în insula lui, sînt sigur că i-ar fi perfect egal dacă Tisza face ori nu cutare concesie şcolilor romlnesti, ori dacă în loc de o şcoală romînească mai mult, dă ordin să se ridice cîteva spînzurători în plus !...Stelian Minea îşi scoase ochelarii, îi aburi, îi şterse cu ba- tista şi se uită în zare, prin sticlă, cu ochii lui de miop.Era un 'tinerel puţin la trup, cu capul mare şi abia susţinut de un gitlej subţire ca un vrej. Pătimea de boala teoriilor şi discuţiilor, încît se afla în continuare.— Pe Robinson îl interesează dacă, vine ori nu vine cineva să-l scoată din insula unde s-a săturat de Vineri, de papagal, de pisică şi de rădăcini crude ! întări Lăscăruş Codreanu, care pri- vea cu rralnile la spate, pe fereastră, in stradă, un orb bătrîn al cartierului, pipăind CH luare-aminte marginea trotuarului cu bastonul.— Exact! continuă Stelian Minea, frecîndu-şi între degete urma vînătă, lăsată de ochelari pe rădăcina nasului şi aşezîn- du-şi-i la loc. Exact; pe Robinson îl interesează mai mult decît orişice orizontul lui; apare ori nu o corabie în zare ?... Pe cînd pentru mine, Ardealul devine o chestiune vitală ! A sunat mobi- lizarea, las tot: cărţi, examene, dragostea, liniştea mea, risc tot ce am, şi viaţa, adică tot ce am mai scump, dar nu pentru triumful ideii de libertate ori de dreptate ; ci fiindcă de astă74dată, ideea de libertate şi de dreptate o văd şi o simt prin su- fletul celor cîtorva milioane de oameni cu care mă ştiu solidar !...— Cunosc! Aceasta e un lucru vechi! spuse Ionel Cris- tescu, curăţindu-şi unghiile cu o scobitoare şi privindu-şi dege- tele, pe care le avea lungi, subţiri şi albe. Eşti în marginea em- pirismului lui James, obţiuni vii ori moarte, obligatorii ori evita- bile, importante ori insignifiante... Din fericire, nu mai e vorba de aceasta acum: războiul a trecut din faza argumentărilor si ipotezelor la fapt. Doi ani l-am dezbătut şi pe o faţă şi pe alta — să ne vedem la fapte !— O ! cît despre aceasta !... făcu Stelian Minea un semn în sus cu mina, luînd o înfăţişare vitează şi dîrză, care con- trasta cu făptura lui puţină şi golită de sînge, de june cărturar miop şi cu spinarea de timpuriu încovoiată. Bună, Onisîoare !Onisfor Sachelarie intră agăţîndu-şi din treacăt pălăria în cuier şi strîngiînd mîinile pe rînd. ' - — Ştiţi?— Ştim! răspunseră toţi, înţelegînd că este vorba despre ordinul afişat cu cîteva ceasuri înainte.— Mîine seară plec !— Şi noi...— O, drăguţii de dînsii, santinelele de la Carpaţi! îşi frecă Onisfor Sachelade degetele scurte şi pătate de cerneală.— No! hai! zîmbi Ionel Cristescu, amintind proclamaţia de două cuvinte, a lud: lancu, către -moţii lui.îşi luară toţi locurile ştiute. Onisfor Sachelarie, cu figura de obicei colţuroasă şi lipsită de prietenie, era acum luminat de bucuria care-i dădea un fel de bărbăţie păduratică şi aprinsă. Era o apă : fugise la postă să dea telegramele lui Alexandru Var- daru; străbătuse de două ori Calea Victoriei, ghiontit şi ghion- tind să citească ordinele afişate pe ziduri; întovărăşise acasă, tocmai în Calea Văcăreşti, pe domnişoara Betty; iar drumul aici îl făcuse pe jos. Tramvaiele gemeau de lume, de n-ar îi încăput un ac.Mîncară la început tăcuţi şi flămînzi. Peste o zi, toţi tre- buiau să plece ; în seara următoare, masa lui madam Cimbru rămînea pustie.Doi îşi pregătiseră examenele de licenţă : timp pierdut. Cine ştie cînd şi cui va mai veni rîndul examenelor vreodată ? Onis- for Sachelarie, transfug de pe frontul galiţian, unde purtase gradul de subofiţer, făcuse concentrare în oştirea romînească, era înaintat sublocotenent la un regiment pe care îl ştia în apro- pierea Predealului; pierdea şi el cel dintîi examen de jurist,75 pregătit cu grea muncă de un an, fiindcă se deprindea anevoie cu programul, cu graiul, cărţile şi sprinteneala mobilă a „re- găţenilor". Toţi, în afară de Lăscăruş Codreanu, medicinist, mai ferit la o formaţie sanitară, intrau în linia întîia de foc. Dar gîndul primejdiei şi al morţii nu-i încerca o clipă. Era alungat ca o posibilitate absurdă, de tinereţea lor caldă din vine şi de viaţa pe care o socoteau eternă. Lisbet schimbă farfuriile, miscîndu-se fără vuiet cu paşii ei de pîslă.Intră, gîfîind şi împingînd uşa cu piciorul desculţ, Toni, cu cîte o sticlă sub fiecare braţ.Pe obraz purta o zgîrietură proaspătă, sîngerîndă. Aşeză sticlele pe masă cu mîinile negre de nuci. Din buzunare scoase pachetele de ţigări. Unul era turtit.Explică, stergîndu-şi cu mîneca hainei sîngele de pe obra- zul pistruiat:— Au sărit la bătaie, domnu Stelian l... Zice că-s inamic!..." Dar le-am arătat eu lor L.— Bine, mă dezmăţatule ! se sperie Ionel Cristescu. Cu alte cuvinte, era să-mi spargi sticlele!...— Dar ce.'sînt prost? ,s'e indignă Toni de această bănuială plină de ofensă. Am aşezat mai întîi sticlele jos, şi pe urmă le-am tras.,. Le-am

Page 23: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

tras, să ţină minte !... Ţigările nu puteam, domnu Stelian, erau în buzunar. j—• Hai, marş, şi-ţi cumpără rahat!... îi aruncă Stelian Mi- i nea un zece bani de hîrtie, mic ca un timbru verde. >;Toni îl mistui cu degetele negre în buzunările pantalonilor, umflate de o parte şi de alta, ca două torţi. Acolo îşi avea depo- ; zitată toată avuţia : mingea, cuţitul, capete de creioane, bilele, , arşicele, o colecţie de nasturi celebră printre toate haimanalele, pe-o rază de zece străzi.De la uşă, se întoarse :—• Domnu Stelian, am să vă rog ceva... Nu e aşa că polo- nezii nu sînt germani ?... De ce-mi spun ăştia că sînt neamţ ?Stelian Minea înţelese ce proces se petrecea în mintea co- pilului şi-i răspunse cu glas îmblînzit:— Nu, Toni, polonezii nu sînt germani! Sînt chiar în duş- mănie cu dînşii, pentru o ţară a lor, cum au mai avut-o şi au pierdut-o... Iar tu, Toni, nici nu eşti polonez !... Tatăl tău a fost romîn.Toni clătină cu neîncredere capul tuns ca în palmă, cu ure- chile blegite în lături. Privea în jos ; cu piciorul gol şi murdar scociora ceva.76— Domnule Stelian, eu n-am tată! şopti fără să ridiceochii.— Hait, marş ! nu-mi toca prostii!... Ai avut tată, tatăltău a murit de mult, cînd erai mic... minţi la mtîmplare Stelian Minea. Astea nu sînt lucruri pentru copii... Ţi-am spus : ster- ge-o ! se înfurie, ca să-şi ascundă tulburarea.Toni ieşi cu pălăria de doc răsucită sul subsuoară.Se auzi un geamăt, un scîncet care aducea cu suspinul unuianimal sugrumat.Atunci prinseră de veste că Lisbet era acolo, rezemată de uşor, şi că ascultase. Privirile tuturor s-au înfipt în farfurie,In tăcere se auzi o muscă zbătîndu-se în perdea, izbindu-se în geam, apoi scăpînd liber, afară.Femeia îşi alungă dinaintea ochilor o vedenie, cu mana roşie şi arsă de leşie. Pe urmă, împietrită din nou, cu buzele vinete strînse, începu să culeagă tacîmurile, mută ca întot- deauna.Aduse lampa.Iar în jurul acelei lămpi, care avea să-i urmărească nostal- gic în amintiri, în povestiri, în nopţile de nesomn, frămîntînd cocoloşi din miezul de pîine, cei patru rămaseră la sfat multă _ vreme ; ultimul sfat la masa aceasta unde se încheia o viaţă " comună, pentru a începe alta : necunoscută, eroică poate, şi îna- inte de toate plină de nedesluşite ameninţări. Gqliseră cele două sticle cu vin. Obrajii le erau îmbujoraţi, glasurile mai calde,ochii strălucitori.Rumoarea oraşului expira îndepărtat. Se* auzea, din cînd în cînd, duruind un tramvai electric, pe a treia stradă. Fără voie,îşi spuneau în gînd :— Numărul 16 ! Apoi unul cu cai pe altă stradă : Numă- rul 3 !Dincolo de vorbele rostite, se urzea pe al doilea plan gîndul că zvonurile acestea familiare n-au să le mai asculte multă vreme şi au să li se pară mari şi îndepărtate fericiri, cînd îşi vor aminti de ele, undeva, în cine ştie ce firidă umedă de pămînt.*3*Prin ferestrele deschise, fluturi mărunţi, albi, nuşii, negri cu dungi argintii, pîlpîiau orbi, atraşi de Iu ^a se izbeau de sticla fierbinte, se zbăteau cu aripile arse, mureau încleiaţi, în petrolul scurs pe piciorul de nichel.77 Cîte unul mişca într-o ultimă convulsie o aripă cu praful scuturat, destindea o trompă minusculă, tremura o antenă fină si înfiorată de spasm.Şi deodată, în miezul nopţii, glăsuiră, de bronz, clopotele Mitropoliei.Era un fior, o chemare şi o tînguire înălţată peste ziduri si peste oameni, dincolo de geamă luminoasă, plutind peste oraş, sus, în no:aptea albastră, dincolo de văzduhuri, spre cer. Şi altele si altele, porniră chemări din noapte, căutîndu-se, îngînîndu-se, unind un singur psalm, care nu miai era vibraţie de metal, ci înfiorare cutremurată în carne.Clopotele inii'gară grav deasupra deşertăciunilor şi oraşul deşertăciunilor o clipă tăcu.Cei patru îşi simţiră ochii învăluiţi de o ceaţă; iar de această înduioşare s-au ruşinat, ca de o slăbiciune.Vînturaseră tot. Planuri care rămîneau părăsite; altele, uirzite acum. Nimicuri cu care îşi umpluseră viaţa şi de care se despărţeau cu o uşoară melancolie.Toate rămîneau acum depărtate, pierdute pentru cine ştie cîtă vreme.Lăscăruş Codreanu se uită la ceas. Aproape unu.— In clipa asta Rodos poate a trecut graniţa... Poate e rănit... Poate...Nu-şi sfîrsi gîndiul, ddicîndui-se să scuture farfuria cu scrum şi cu rămăşiţele de ţigări.Rodos era colegul lor, tovarăşul de masă, chiriaşul care trimisese acum o lună cartea poştală cu vederea din Slănic.,— Da, poate e rănit... repetă gînditor Stelian Minea. Are să fie un război fără cruţare. Ungurii au să-şi apere hotarul pas cu pas.Onisfor Sachelarie îşi frecă părul aspru cu podul palmei,Ş nemulţumit că aude aceeaşi poveste.— Dar gătaţi odată, fraţilor, cu ungurii! Ni-i cunoaştem noi oamenii!... Arme să aibă catanele romîneşti, că nu-i prinde nici drac pînă la Pustă... Teamă mi-i de alta. Ni-or face spîn- zurători pentru bătrînii de-acasă. Şi-or căpăta regăţenii Ardea- lul, cum l-a cerut un drăguţ de-al vostru : fără ardeleni !— De ce spui aceasta ? îl întrebă Stelian Minea. De ce spui ? Cînd ştii că toţi...— Ne ard la suflet aceşti doi ani! răspunse întunecat Onisfor Sachelarie, arătînd cu mîna spre un tablou din perete, pe care-l cunoşteau toţi cu de-amănuntul, deşi se afla acum ascuns în umbra globului de lampă.78Era o ilustraţie dintr-o revistă : oameni ucişi pe stradă, o spinzurătoare într-o piaţă, dedesubt scris : Liniştea domneşte în Varşovia! O gravură veche, în ramă îngustă, neagră, dăruită odinioară de un chiriaş proprietăresei din patria lui Kosciusko.— Trebuie să vă intre în minte că tot aşa a fost păstrată liniştea în Ardeal doi ani! spuse duşmănos Onisfor Sachelarie. Spînzurători, oameni puşcaţi... Feciorii noştri la front, iară în Bucureşti bătăi cu flori, pita vîndi:tă germanilor, gazete pentru Grossosterreich şi Mitteleuropa... cîţi dintre bogătanii de-aici nu jinduiesc la Ardeal doar de dragul afacerilor, al uzinelor,al minelor ?îşi şterse sudoarea cu batista mototolită şi se uită la fiecare, pe rind, cu ochii mici, scufundaţi sub sprîncenele aspreşi păroase.Toţi îşi dădeau seama că se aprindea o discuţie de prisos, un vechi proces dezbătut de zeci de ori la această masă, acum scormonit fără rost, de un duh duşman, numai ca să le înră- iască o noapte de bucurie; ultima lor noapte.Dar .nu-şi puteau înăbuşi pornirea care le punea pe buze cuvinte grele şi fără sens.— Şi voi ? Voi ? întrebă Ionel Cristescu, aplecîndu-se peste masă şi mutînd o sticlă, să vadă mai bine faţa lui Sachelarie. In Ardeal, nu s-a spus că voi cei dinţii aveţi să trtegeţi în valahi cînd or îndrăzni să atace sfînta monarhie ?...— Şi pe urmă, povestea cu Ardealul purificator!... rise subţire şi dispreţuitor Stelian Minea, îndesîndu-şi ochelarii pe nasul cu nările străvezii. Ne-iaţi înnebunit!... Tot aveţi să trans- formaţi, să faceţi perfect, să reformaţi, să ne regeneraţi-; sînteţi panaceul universal !... Mersi!

Page 24: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Voi cu popa Mangra al vostru şi cu Si.egescu... Nu sîritem nici mai buni nici mai răi unii decît alţii, şi pe urmă...Stelian Minea aruncă ţigara neterminată şi privi fix în tavan, bătînd toba cu degetele în masă.O clipă se lăsă tăcerea.Un fluture îşi sîîrîi aripile în flacără ; cu faţa în sus se zbătu pe masă, strînse aripile ciung şi rămase neclintit. Poate murise, ori poate, în mijeala lui de cuget, înainte de a ^RIM^ cerca să-şi lămurească cu spaimă de unde puterea aceasta îi:« f ricoşată şi rea, care-l chemase la pieire cu o atît de orbitoare şi fierbinte strălucire.— Sîntem stupizi cu toţii! mărturisi Lăscăruş Codreanu, rupînd tăcerea grea dintre dînşii. Stupizi ca fluturele acesta, pe care l-a ucis prea multa şi strălucitoarea lumină ! Toţi o să79 fiţi în trei zile pe linia de foc. Ştiţi că altfel nu putea fi, şi ne : servim unul altuia toată drojdia dezbaterilor de doi ani... Rămînă acestea oamenilor de afaceri, politicienilor, lupilor bătrîni care stau la pîndă... Dar noi ? Mai bine, dragă Onisfoare, | spune-mi cui laşi în grijă pe domnişoara Betty ?Onisfor Sachelarie privi încruntat, fără să surîdă glumei.Toţi erau acum, în geamlîcul cu lumină fumegoasă, neîm- păcaţi şi străini.Ceva absurd, trist şi fără îndreptare, se căsca între dînşii.Ştiau că nimic din tot ce rostiseră, cu atîta răutate şi îndîrjire reciprocă, nu credeau nici ei într-adevăr. Totuşi, din adîncuri ceţoase, din ascunzişuri unde pîndea pitită, o putere | întunecată şi duşmană le şoptise învinuiri netrebnice, ca să-i îndepărteze unul de sufletul celuilalt, cînd sufletele le fuseseră topite într-o îmbrăţişare. Poate că plăteau aşa pentru alţii toată drojdia dospită a neutralităţii cu odioasele ei afaceri şi scanda- J lurile ei de pomină. Poate că o clipă a plutit asupra lor simţă- mîntul vag că povestea războiului e alta şi că-i depăşeşte. Că nu pleacă eroic, din a lor voie, să elibereze Ardealul, ci că slnt trimişi să moară de aceiaşi profitori ai neutralităţii, pentru care războiul începea să fie mai rentabil decît făţarnicele îndoieli şi chibzuieli.Fluturele ars mai tremură o aripă, ca o rugare, şi trecu din viaţă.Mai rostiră cîteva cuvinte. Voiau să alunge tăcerea. Dar vorbele sunau acum deşarte şi în silă.Se despărţiră de Onisfor Sachelarie cu strîngeri de mînă, pe care le voiau frăţeşti şi împăcate, însă din care ceva lipsea şi era nefiresc.In stradă au tăcut toţi. Ferestrele erau întunecate, casele cu înfăţişarea pustie şi misterioasă, aşa cum arată toate clădirile cu geamuri negre, noaptea.La colţul cel mai apropiat, Stelian Minea se opri :— Mă întorc... Să-i spun o vorbă mai bună ! Gîndiţi cît e de singur acum şi cît trebuie să se simtă de străin...Ceilalţi clătinară din umeri :— Ce să-i facem, monşer ? N-ai văzut ce capsoman e!... Nu mai face iatîta literatură şi sentimentalism, că are să-i treacă toanele. Prea l-am răsfăţat şi l-am nărăvit.Acestea fiind spuse, toţi plecară mai departe. Stelian Minea se întoarse.La fereastra „capsomanului" lumina era stinsă. Bătu o dată, de două ori, de trei ori.80Nu răspunse nimeni. O umbră întunecată îi atinse picioa- rele. Era cîinele gazdei, mişcînd bucuros coada scurtă, miro- sindu-l cu răsuflarea caldă. Mai bătu încă o dată.Zadarnic.Capsomanul era tare.Stelian Minea se pomeni bombănind şi el, înciudat. Porni înapoi pe strada pustie. Un timp îl petrecu, cu paşi mărunţi,eîinele.Apoi rnerse singur, cu suflet mîhnit, în oraşul negru.*4*— Tăticule, tare mai eşti mata ticăit!...Dinu, cu pălăria de pînză albă trasă peste cîrlionţii bălai, aştepta în prag, schimbînd pe loc picioarele goale, în sandale. Aşeză jos găleata de tablă şi lopata minusculă, încrucişînd braţele ca un om mare, decis să aştepte pînă la marginearăbdării.Virgil Probotă, lîngă fereastră, răsucea pe o parte şi pe alta halatul nou de baie, cumpărat cu o zi înainte, pentru Maria. Ii smulse eticheta cu preţul şi. o rupse în două, în patru, în opt, mărunt de tot, pînă cînd hîrtia rezistă.O săptămînă întreagă imaginase un adevărat reviriment în capitolele bugetare, pentru a pune la o parte, fără să se simtă, preţul acestei surprize. Iar cînd, în siîrşit, aseară, la Constanţa, se hotărîse — darul era de prisos ! Telegramele de dimineaţă vesteau mobilizarea ; vacanţa sfîrşea înainte de timp ; în trei zile trebuia să fie la regiment şi Maria nu ştia încă nimic.Se plecă peste marginea ferestrei şi zvîrli bucăţile ruptede carton.De sus, de la fereastra din faţa hotelului Movilă, o femeie, cu faţa ascunsă de o pălărie mare de pai, arunca la fel rămă- şiţele unei scrisori în vînt.Erau mulţi acei care peste două ore vor avea să arunce în vînt bucurii curmate, aşteptări amînate. nevinovate alinări ale păcii, pentru totdeauna pierdute...Dinu i se agăţă de mînă.— Haide, odată, tăticule ! Eşti imposibil! Parcă eşti buniţa cînd pleacăf în oraş : „Stai că mi-am tiitat mănuşile ! Stai că am închis pe Arabela în ietac! Stai că am pierdut cheile!"Dinu fugea pînă 4a uşă şi înapoi, ţinînd subsuoară presu- pusa umbrelă şi scormonind într-o gentuliţă închipuită, să arate81

Page 25: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 26: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

cum face buniţa cînd a uitat mănuşile, a închis pe Arabela în ietac şi nu-şi găseşte cheile.Amărăciunea lui Virgil Probotă o clipă fu alungată de- parte. II înălţă cu amîndouă braţele la piept.— Va să zică, de ăştia-mi eşti, domnule ! Lasă că mi te aranjez eu la buniţa, cum ajungem la Bucureşti... Aşa, domnule : „Stai că am închis pe Arabela în ietac; stai că mi-am uitat cheile !..."Dinu îşi arătă dinţii mărunţi, lăsîndu-se pe spate în braţe; "şî scuturîndu-şi părul inelat, de i se rostogoli pălăria.—" Parcă eu nu sînt sigur că mata ţii cu mine ! Ştiu eu că n-ai să mă trădezi...Şi cu viclenie, ca să schimbe vorba, se zbătu să scape :— Dă-mi drumul... Să-ţi arăt matale ceva extraordinar... Ce-am scris aseară ! Se plecă şi de sub masă, dintr-un carton scoase o foaie scrisă cu creion albastru. Erau cîteva litere ine- gale şi tremurate... Numele lui: Dinu V. Probotă, sfîrşit cu o parafă încîlcită, iar restul coalei plin de desene fanteziste : un vapor cu un steag ţeapăn şi mult fum încreţit ca un smoc de cîlţi, cîteva şiruri de soldaţi cubişti defilînd înaintea unui ofiţer cu sabie lată într-o mîna ; la picioare, un căţel scund şi lung ca un crocodil, în sfîrşit în aer, peste capetele tuturor, plutind o barcă şi un turc.— Aii! lămuri cu mare orgoliu Dinu, acoperindu-i fesulf cu degetul. Aii, cu barca la pescuit... IFesul lui Aii era mult mai mare ca restul trupului şi AliJ la rîndu-i, era mult mai mare decît toată barca ; astfel toate principiile perspectivei erau înfrînte dintr-un creion.— Ei, ce zici mata ? întrebă Dinu cu o mînă la spate şi cu degetul celeilalte în gură, în semn de admiraţie înaintea pro- priei sale opere.— Zic că bietul Aii nu mai are multe zile !... Acuşi-acuşi se îneacă ! îl necăji Virgil Probotă, zîmbind. Cum vrei să nu se înece, dacă e mai mare decît barca ?Dinu rămase o clipă surprins de această funestă perspectivă. Virgil Probotă îl ridică aproape de obraz, strîngînd vietatea fragedă care-şi zbătea braţele mici de gînganie.— Lasă-mă. că mă înţepi cu barba L. Eşti aşa de negli- jent !... se feri Dinu. Ai zis adineauri că mergem.Virgil îl lăsă jos; îi aşeză cîrlionţii sub pălărie. Puse halatul nou cumpărat pe braţ, îl acoperi cu pardesiul de ploaie, ca să-l ascundă.82închise uşa şi porniră pe poteca prăfoasă, printre plantaţiile firave de salcîmi şi de oţetari, printre ierburi uscate, unde lăcustele începuseră sfîrîitul metalic, presimţind dogoarea zilei. Soarele sclipea orbitor în faţă, răsfrînt în mii de oglinzi.Din vilele inundate de lumină se îndreptau repede femei în haine viu colorate, cu umbrele şi voaluri lungi, bărbaţi în hala- turi albe, cete de copii gonind înaintea guvernantelor, care strigau desperate în graiuri străine.Dimineaţa era fierbinte.Pe apă, lumina tremura de-a curmezişul unui fluviu de smalţ topit.Un vapor alb trecea departe, în razele jucăuşe, cu o parafă de fum în urmă. Zburau pescăruşi repezi, în zvîcnite perechi, care descindeau pe valuri ca alte albe foi de răvaşuri rupte. De sus, de pe faleză, linia curbă a orizontului, îndepărtată pînă la ultima margine pe cerul străveziu, se desfăşura odihnitoare, ca o mare şi potolită bucurie. In palpitarea apei, dîre lungi şi lucii însemnau cărările unei corăbii nevăzute. Totul era aci ca tot- deauna : luminos, puternic şi nemărginit.Virgil Probotă îşi aduse aminte deodată că mîine vor sîîrşi toate şi simţi în gură un gust ruginit, ca atunci cînd podideşte sîngele. Strînse mai încleştat mînuţa caldă, care lupta să se desprindă. Dinu, în vîrful picioarelor, încruntase sprîncenele, căutînd să desluşească cu privirea în mulţimea de pe plajă.— Uite mămuţa ! strigă, descoperind-o în colţul „lor", la o parte, culcată pe nisip, citind o carte.Se smuci şi, apăsîndu-şi pălăria cu mîna în care ţinea lopata de joacă, îşi dădu drumul la goană, în vale.Virgil Probotă veni încet în urmă, cu inima tresărind de cîte ori Dinu sărea peste pietre şi de cîte ori, din fugă, trecea plecîndu-se pe sub barierele de lemn. Ziarele încă nu se împăr- ţiseră : nimeni nu bănuia nimic. Se gîndi la frămîntarea de peste un ceas, cînd toţi vor afla.De îndată ce-au ajuns, Maria desfăcu sandalele lui Dinu şi îl lăsă într-un pantalon scurt, aproape gol. O fetiţă tot atît de golaşă, sprîncenată, cu ochi albaştri, se apropie prudent ca o pisică, cu braţele încărcate cu o ispititoare provizie de cele mai diverse unelte de săpat, de construit, de cărat apă şi nisip.— Mămuţă, pot să mă duc cu Alina, să .sfîrsim cetăţuia ? întrebă Dinu mai mult de formă.Şi fără să aştepte învoirea, ajunse din cîteva sărituri lîngă apă, unde se aflau, înălţate pe jumătate, meterezele viitoarei cetăţui.83 O doamnă în doliu, mama Alinei, surîse prietenos, dînd din cap, deşi nu se cunoşteau.Maria îndoi un semn în carte, o aruncă alături.— Aa î Versuri ?! se miră Virgil, aşezîndu-se pe nisipul cald, după ce avu grijă să acopere bine haina de baie, eu par- desiul.— Ţi-am spus că o lună vreau să mă refeminizez! plecă ochii Maria, cu o lucire de ironie în bătaia genelor, pentru pro- priile sale hotărîri.Lunecă mîna ca o dezmierdare pe scoarţele elastice ale cărţii :— N-am luat cu mine — ai văzut ? — decît literatură : versuri şi romane. Şi, te rog, domnule profesor, două săptămîni cît mai stăm aci, să mă slăbeşti cu teoriile tale biologice!... îl ameninţă cu degetul. Sînt sătulă de mutaţiile lui Hugo de Vrie-s ! Ascultă, dacă nu sună la locul lor aci:Mon coeur, comme un oiseau, voltigeait tout joyeux Et planait librement a l'entour des cordages; Le navire roulait sous un ciel sans nuages, Comme un ange enivre du soleil radieux...9Scutură nisipul şi firele de alge uscate dintre file, apoi închise volumul :Mon coeur, comme un oiseau, voltigeait tout joyeux E t planait librement a l'entour des cordages...*5*Virgil Probotă se simţi dintr-o dată cel mai înverşunat duşman al lui Baudelaire. Maria se gîndea ce vor face încă două săptămîni — „versuri, romane !" — iar dînşii urmau să plece în seara aceasta chiar, mîine cel mai tîrziu... Ii fu dureros să risipească brutal această fericire la care n-aveau drept.De patru ani, luna aceasta la mare era pentru dînşii eve- nimentul central ai existenţei. Tot ce făceau, ce amînau, ce renunţau, avea să fie răscumpărat în această lună unică.Acum, Maria în două săptămîni îşi topise paloarea, ca o glastră scoasă din umezeală şi întunecime la soare. Serile lor cu îndelungi plimbări pe ţărm, în aşteptarea răsăritului de lună pe singuratice promontorii de faleză, departe de toată lărmuiala84lumii, îi scuturase de mocneala dintotdeauna. Se deşteptau în fiecare dimineaţă pentru o hohotitoare sărbătoare.Cum să vestească, cu cel mai simplu aer din lume, că toate acestea sînt sfîrşite şi că începe ceva mai grozav chiar decît mediocritatea vieţii care le acordase armistiţiu ?Maria prefiră printre degete un pumn de nisip. Părul negru, adus pe spate într-o răsucitură de mînă, lăsa dezvelită fruntea rotundă, luminată de ochii castanii cu fire de aur. Buzele puţin întredeschise, cu o uşoară umbră brună, puneau în figura gravă o frăgezime copilărească. Dar un singur dinte cu emailul im- perceptibil albăstriu, în şiragul alb, intact şi regulat, dădea surîsului văzut îndelung o înfăţişare neliniştitoare, ca o atin- gere ascunsă a morţii într-un fruct tînăr.— Pozezi pentru o statuie a meditaţiei ? întrebă glasul care întotdeauna îi amintea lui Virgil, absurd, sunetul mat al bile- lor de fildeş.Virgil făcu un semn nehotărît cu mîna către mare, minţind aşa fără să rostească cuvînt: Nu gîndea nimic, privea.— Intr-adevăr ! mărturisi Maria, înşirînd pe nisip cîteva scoici, pe care le îngropa presărînd deasupra praful de sidef. Şi pe mine, marea mă face

Page 27: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

stupidă... M-am deprins să urmăresc un punct de apă fără nici un gînd. N-sş fi crezut niciodată că nemişcarea aceasta, încorporarea aceasta în viaţa vegetală, poate însemna o voluptate...— Te-am prins, pedanto ! Eşti gata să-mi dezvolţi o teorie ! o necăji Virgil, glumind fără entuziasm, în vreme ce gîndul îi rătăcea aiurea.Cele mai stupide întrebări îl asaltau, fără să le poată alunga : să-şi cumpere- pentru campanie cizme sau bocanci ? Cizmele sînt mai practice şi mai durabile. Şi pe urmă se încalţă mai simplu...•— Ba de loc ! îşi urmări Maria firul ideilor, întinzîndu-se pe nisip cu faţa în jos şi făcîndu-şi umbră ochilor cu jacheta albă de lină. Aseară m-am surprins cîntînd... Inchipuieşte-ţi! După cinci ani!... Şi mă gîndeam că sînt ca fetele de la ţară: după ce se mărită nu mai cîntă decît cîntece de leagăn...Virgil gîndea : „Are dreptate ! De cinci ani n-am auzit-o cîntînd. Coardele pianului s-au destins singure acasă. Acum odihna aceasta îi deşteaptă o tinereţe adormită înainte de vreme, ca mugurii care se zgribulesc de frig, după ce au fost amăgiţi de o mincinoasă primăvară."Dinu alergă, ţinînd spînzurat de labă un crab vioriu.Îl aruncă pe nisip.85

Crabul se strînse un moment nemişcat, apoi începu să dea îndărăt şi în lături, cu picioarele lui subţiri şi oribile de mic monstru marin.— Nu e aşa, tăticule, că e un rac de mare ? întrebă Din-u, chincit deasupra lui, să-l vadă de aproape. Alina zice că e păianjen. Aşa spune ea, numai enormităţi! Ce fel de păianjen cu coadă? Şi cu foarfece!... Are două foarfece, să vezi cum mai prinde cu ele !Crabul se opri şi păru că-i priveşte atent, cu perechile lui| de ochi neclintiţi. Dinu îl aruncă în apă.— L-am trimis la familia lui. Poate are copii! spuse. întorcîndu-se şi îngenunchind lîngă Maria.Pe urmă, punîndu-i mîinile mici şi fierbinţi pe obraz, trecu la alte destăinuiri care-l munceau :—• Mămuţo, Alina spune că are numai mamă ! Tăticu ei a muirit şi îl visează în toate nopţile... II duc în braţe nişte îngeri frumoşi, cu aripile albe şi mari, care zboară fără să se audă... Ea spune că în cer cîntă o muzică frumoasă de tot şi tăticu ei îi face semn să vină, s-o ia pe genunchi cum o ţinea la masă... Da Alina e o proastă, se teme şi nu se duce !... Plînge şi se deşteaptă !... Şi atunci plînge şi mămuţa ei... Şi eu vreau să visez îngeri. Eu nu m-aiş teme de ei... Nu e aşa că îngerii nu-ţi fac nici un rău ?... Ei sînt buni şi ne păzesc cînd dormim, dacă sîntem cuminţi şi nu supărăm pe nimeni...Virgil Probotă gîndea : „Peste o lună poate şi eu voi fi mort şi Dinu are să mă vadă în vis, purtat de îngerii lui albi. Am să-l chem şi are să se teamă. Are să se deştepte plîngînd, şi plîngînd are să se deştepte şi Maria."Maria, nebănuind nimic din ceea ce se dezlănţuise dincolo de calmul lor, suprimînd tot ce e firesc şi pentru totdeauna, gîndea : „Facem desigur o mare greşeală că lăsăm copilul acesta să crească fără nici o rînduială în noţiunile haotice pe care le înregistrează în fiecare zi. Stă mai mult printre oameni mari. Ascultă tot ce vorbim noi şi răstălmăceşte în fantezia vîrstei lui tot ce aude şi nu-i de vîrsta lui. Imediat ce ne întoarcem la Bucureşti, trebuie să hotărîm ceva mai serios, pentru o educare mai normală."Ii dădu părul asudat la o parte, dezvăluind fruntea rotundă care semăna cu fruntea ei.— Hai, fugi şi te joacă !...— Mi-e urît singur !... Alina s-a dus la mămuţa ei să-şi facă lecţia... Ştii mata, tăticule, ce mai de poezii franţuzeşti ştie Alina ? O grozăvie... Multe, cît părul din cap... Da cît părul86mămuţei, nu cît al matale, că mata ai puţin... Ai învăţat prea mult şi-ar năpîrlit, cum spune buniţa...Virgil se încruntă şi-l prinse de un picior, trăgîndu-l penisip, la el :— Bine, domnişorule, iar vorbeşti aşa ?...Dinu se zbătu, îi scăpă din mînă. Fugi şi-i aruncă un pumnde nisip :— Şi pe mine, m i-a promis mămuţa Alinei că are să mă înveţe mîine o poezie ! Eu am spus că nu vreau, fiindcă mă tem să nu-mi cadă şi mie părul...— Dinule !— Poftim ! rîse de departe Dinu, dîndu-se înapoi, fiindcă socotea prudent să pună o distanţă destul de mare între el şi omul cu părul năpîrlit de prea multă învăţătură.— Dinule ! strigă a doua oară Virgil, ridicîndu-se într-un cot. Nu-ţi permit să fii necuviincios.— Vezi cît eşti mata de nervos ! se miră Dinu cu o ino- cenţă prefăcută. Ca să nu te supăr şi ca să-ţi arăt că eu sînt bun, iacă, să ştii că mîine mă duc să învăţ cu Alina...„Mîine şi noi, şi Alina, şi mama Alinei vom fi toţi cine ştie unde !..." îşi spuse Virgil Probotă, şi cerul se întunecă...Maria privi un timp neclintit spre Constanţa, sclipind depărtată în ptcla albăstrie, albă ca p ireală cetate maură de miraj.— Mergem joi ? îşi aminti plimbarea proiectată cu barca.— A, da!... plimbarea de joi... Cine ştie? rosti tărăgănat şi cu gîndul departe Virgil.— De ce „...Joi... cine ştie ?" îl privi atent Maria. Mai sînt patru zile : nu cred să se schimbe vremea... Şi marea, toată lumea spune că n-a fost de mult aşa de calmă... De ce atunci acest tenebros : „Joi, cine ştie ?"— Nimic ! Spuneam aşa, fără să-mi dau seama ! nu în- drăzni Virgil să mărturisească.Dinspre larg, se apropiau doi înotători, cu mişcări egale şi ritmice. O femeie în costum negru şi cu o bonetă roşie plutea pe spate, aproape, cu faţa în sus, legănată de răsuflarea uşoară avalurilor.Maria se ridică, descheindu-şi de pe umeri haina sub care era în tricoul de baie. îşi potrivi peste părul mult boneta de gumă neagră. Trupul subţire, cu sînii mici şi cu şolduri în- guste, arăta ca un corp nelegat încă, de adolescent.Pe nisipul ud, unde ajungea clipotul mării, paşii intrau Plăcut şi elastic ca pe o placă de cauciuc.87

Page 28: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 29: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

încercă valul cu piciorul.Apa era ca niciodată, uşoară şi străvezie, lăsînd să sţd vadă la fund, ca printr-o subţire sticlă limpede, cutele înguste de nisip, regulate şi lungi, ca vărgăturile curbe de pe pielea tigrilor, închise ochii şi, străbătută dinainte de fiorul apei, se aruncă despicînd albastrul cu mîinile împreunate.Dinu zvîrli găleata şi intră şi el, stropind şi făcînd gălăgie cît trei.Virgil Probotă îi aştepta la ţărm. In locul pardesiului de doc obişnuit, întinse pe nisip halatul nou. Nu mai simţea nici o bucurie la gîndul bucuriei pe care voise s-o facă tovarăşei sale de viaţă, lipsită de atîtea bucurii. Aşeză haina stîngaci, cu teamă, ca un vinovat, îşi găsea singur acum asemănare cu un clovn bătrîn, nenorocit şi lipsit de duh, care îl înduioşase odinioară, în tîrgul lor, la un circ falimentar, de a treia mînă, în anii copilăriei.Ca şi acela pregătea o farsă proastă, de care nimeni nu se va înveseli nici de milă.Se întinse alături cu mîinile sub cap.Marea era nemărginită. Cerul nemărginit. Totul calm, grandios, plin de lumină, înecat de lumină...,,De ce se ucid oamenii ? De ce se urăsc ? De ce uită să se bucure de această nespusă fericire care e viaţa şi care nu mai are întoarcere ?"închise ochii peste atîta lumină, să facă întunecime umedă, cum o simţea adîncindu-se în el. Dar lumina stărui. In pleoape îi juca roşie şi fluidă, ţesînd inele aurii şi învăpăiate.Pe obraz i se ridică o gînganie mică. Nu o alungă. Poate nici nu o simţea. Poate atingerea îi era ca o dezmierdare dure- roasă.Mîhnirea cobora greu în adîncuri, ca o corabie înecată.Rîsul lui Dinu hohoti gîlgîind, aproape, la marginea im- pasibilei ape albastre.*6*Zoe Vesbianu ocoli pe drumul cel mai lung spre casă.Cînd izbise uşa de fier a grilajului, o pornire de plîns îi înecase suflarea.Şovăise, nehotărîtă încotro să-şi îndrepte paşii. Slujnicuţa lui Comşa, rezemată de stîlp, cu colţul barizului în gură, o mă-88 surase de jos în sus, abia ferindu-se'în lături. Ordonanţa, care pălăvrăgea cu un capăt de ţigară lipit pe buza de jos, se plecase la urechea bucovineneei şi-i şoptise ceva, chicotind. Şi slugile îşi îngăduiau s-o judece!...Simţi că roşeşte şi-i fu ciudă că roşeşte. Era singură, o înăbuşea mîhnirea; acasă o aştepta un om grosolan şi morocănos pe care îl ura ; iar dînsa trebuia să pară nepăsătoare, să zîmbească firesc.îşi aminti că a uitat să dea cu pudră şi deschise punguliţa de mătase unde era încrustată oglinda, cercetîndu-şi obrazul din mers. Nimic nu se cunoştea. Ochii, doar, purtau cearcăne mai viorii, îşi îndesă pălăria mai adînc.Un domn, cu haine cenuşii-lăptoase, cu mustaţa cuce-ri- toare, îşi încetini paşii, privind-o obraznic. Ce uitătură mur- dară avea, care .dezbracă şi se tîrîie pe trup, ca o atingere vîscoasă de melc !... Toate privirile lor sînt dezgustătoare şi fără ruşine... Cum îi urăşte !...Trecătorul făcu repede un ocol; în colţul străzii îi ieşi în cale şi se opri s-o aştepte, netezindu-şi mustaţa năclăită debriantină.Se uita pe sub pălăria de pai, răsucind un beţişor de trestie între degete şi umflîndu-şi pieptul, cu floare roşie la butonieră. Zoe Vesbianu trecu sub privire cu buzele strînse, cu im- presia că păşeşte goală la un examen umilitor. Cum de pot îndrăzni ?... Are ceva de femeie pierdută, de îşi îngăduie cel dintîi venit s-o murdărească aşa cu ocheadele?...Paşii băteau uşor asfaltul, iar femeia în haină de mătase, cu cercuri galbene şi negre, trecea în lumina aurie de amurg, tremurîndu-şi cele două fire subţiri ale penei de la pălărie, ase- meni antenelor de insectă ; luneca, apariţie uşoară şi plăcută, fără grijă şi fără suferinţă. Nimic nu se răsfrîngea afară din chinuirea dinlăuntru. Purta capul sus, puţin dat pe spate ca să poată privi sub borurile prea joase ale pălăriei; legăna elastic trupul strîns în mănuşa hainei, surîse cu cea mai izbutită graţie unei perechi cunoscute, care o salută dintr-o trăsură de casă. Aşa e, desigur, viaţa tuturor femeilor pierdute. Nici două ore nu sînt de cînd era dezbrăcată, în casa unui străin, unui străin care o alunga, şi acum se sileşte să zîmbească nevinovat unor oameni ce n-ar îndrăzni pentru nimic în lume să bănuiască ipocrizia surîsului ei inocent! Acuşi are să mintă acasă, bărbatului, tuturor !... Cea dintîi greşeală a fost grea, după o luptă... Celelalte vor veni singure. Ştie bine acum că vor veni singure — e atît de străin şi de pustiu în casa ei!...89 Alt domn, bătrîn şi cănit, o: urmări cu ochi rotunzi şi umezi, cu gene rare şi alburii, ca ochii de porc.Poartă oare un stigmat toate femeile pierdute, de cheamă asupra lor cu atîta siguranţă privirea bărbaţilor ?... Şi ea poartă un stigmat — muşcătura lui Radu pe rotundul umărului... Cum îi vine să-i mai spună oare, chiar în gînd, pe nume : Radu ?... El nu mai e decît domnul Comşa ; ea, doamna Vesbianu... Cît de ciudat va fi cînd se vor întîlni mîine, în lume î... Cum îl urăşte !... Aceasta a fost tot! O dorinţă animalică, după care s-au privit amîndoi duşmănos, cu dezgust.încetini paşii înaintea casei.Servitorul stropea grădina ; apa împroşca rece marmura statuilor, firele legănate de trandafir, drumuşoarele cu nisip galben.Era o clădire cumpărată de Sofron Vesbianu de la un pro- prietar scăpătat, în anul cînd cumpărase cu aceiaşi bani de proaspăt înavuţit tinereţea Zoei Racliş, abia ieşită de pe băncile pensionului. Fiecare mobilă, cel mai neînsemnat lucrusor, fusese ales de mîna ei, atunci crezuse că aşa va uita tovărăşia omului păros şi vulgar, cu care avea să-şi poarte viaţa.Acum toate îi păreau hidoase, nesuferite şi de prisos.Sună. Urcă scările de marmură şi intră, de-a dreptul în camera ei, aruncînd gentuliţa, pălăria, mănuşile, la întîmplare, împrăştiate pe jilţuri şi pe divan.— Gonită, v-a întrebat boierul de două ori! o întîmpină fata din casă, tipărindu-şi şorţul alb cu chenar de dantelă şi arătînd cu capul spre camera de alături... Zice să servim masa imediat ce veniţi... Pleacă în oraş !... continuă servitoarea aşe- zînd la locul lor, din ochi, toate uneltele cu plasele de argint, răvăşite pe măsuţa de toaletă...— Şi ?... întrebă distrată Zoe, care nu ascultase.— Altceva nimic. V-a adus pălăriile de la madam Valda! îşi aminti fata cu un fel de mîndrie pentru luxul stăpînei, desfăcînd capacul unei cutii albe şi răsucind pe pumnul îndoit o pălărie cafenie, cu pene dese şi date pe spate, ca o coafură indiană.Zoe Vesbianu apucă pălăria de vîrful penelor şi o aruncă în cutie, fără să se uite la ea.— Lasă aceasta !... Te poţi duce. Aşteaptă să sun... Fata nu se clinti.— Coniţă...— N-ai plecat ? se întoarse Zoe din uşa sifonierei larg deschisă.90— Coniţă... Ştii mata că avem război ?... Cu nemţii ? ră- suflă cu o mare şi bucuroasă uşurare fata din casă, care, anticipînd evenimentele, era într-o mai veche războire cu toate vienezele şi bavarezele vecine, guvernante.— Cine ţi-a vîrît în cap prostiile astea? Hait, pleacă!...— Zău, coniţă ! Scrie în jurnale...— Să le fie de bine !... De cînd ai început să discuţi politicăcu mine ?— Credeam...— Să nu crezi nimic. Ai plecat ?

Page 30: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Iaca plec ! închise încetişor uşa, dezamăgită de puţinul efect al ştirii sale senzaţionale.Zoe Vesbianu se trînti în jilţ, răsucind pe gînduri o pilă de unghii. Ii trebuia acuma o energie dureroasă să-şi schimbe haina. Ar îi vrut să plîngă şi era prea tîrziu ; în trup simţea un deşert şi un nod i se oprise în piept... Curn va fi fiind această domnişoară Vardaru ?... Ce brutal s-a repezit Radu să-i smulgă fotografia... „La revedere!... La revedere!" Aşa sfîrşesc oare toate iubirile care păreau că vor dura o veşnicie ?La uşa de alături, în camera lui Sofron Vesbianu, se auziuri foşnet.— Zoe ! chemă un glas subţire ca o aţă.— Da...— Zoico!— Am răspuns : da ! aruncă Zoe pila de unghii pe mar- ginea mesei.— Deranjează-te, rogu-te !— Ce pofteşti ? se ridică în sila şi deschise uşia.In prag, Sofron Vesbianu, cu cămaşa proaspăt călcată şi scrobită, în cap, se chinuia să vîre braţele pe mîneci. Era în papuci şi în ciorapi, cu jartierele gîţuind picioarele păroase şi cu tot restul trupului, gros şi burtos, înghiţit în cămaşă ca în- tr-un sac, umblînd aşa orb prin casă şi gesticulînd în mîneci ca o sperietoare în lanuri.— Descheie-mi, te "rog, nasturii! Fir-ar a dracului de spă- lătoreasă ! se plînse glasul piţigăiat din cămaşă.Zoe îi desfăcu nasturii.— Dacă n-ai grijă să-i deschei întîi! Ce-i de vină spă- lătoreasă ?Sofron Vesbianu scoase prin deschizătură capul chel şi ne- gricios, cu urme de vărsat pe nasul rotund ca o mură cînd în- cepe a se învineţi de copt.— Credeam că mă sufoc, Zoico!... gîfîi.91

Page 31: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 32: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Te-am rugat de o mie de ori să nu-mi mai spui Zoico! Mă cheamă Zoe şi atît. Zoica e numele spălătoresei...— Scuzaţi! îşi ceru iertare, batjocoritor, Sofron Vesbianu. Scuzaţi, Zoica o cheamă, pare-mi-se, şi pe soru-mea, care nu-j spălătoreasă.Zoe vru să spună că, într-adevăr, sora lui Sofron nu e spă- lătoreasă, e nevasta unui amploiat de mişcare, ceea ce înseamnă desigur în lumea de hamali de unde a pornit neamul Vesbie- nilor un titlu de înaltă nobleţe.Dar se opri. Privi de jur împrejur în cameră.O răscoală sălbatică. Cutia cu gulere răsturnată, şiroaie de apă pe jos, un prosop aruncat în picioare, o pereche de panta- loni încălecaţi pe spătarul unui scaun, o ţigară fumîndu-se singură pe marginea unei măsuţe scumpe.Voi s-o arunce; dar Sofron Vesbianu i-o desprinse din mînă, ducînd-o la gură cu degetele scurte şi păroase făcute cupă, cum fumează şcolarii pe ascuns ori rîndaşii.— Pardon ! Mai am două fumuri...Trase două fumuri pînă la carton şi aruncă restul într-un vas de Galle.— Pentru dumnezeu! imploră Zoe. Te-am rugat de o mie de ori să nu mai arunci ţigările unde apuci... E un vas de preţ şi e un obicei oribil, ca la han.Ţigările lui Sofron Vesbianu îşi sfîrşeau existenţa pe colţul meselor, arzînd feţele, lepădate pe scoarţele cărţilor, aruncate în cutii, în glastre de flori, în vase, oriunde în afară de scrumiere.— E un vas de preţ... un vas de preţ! repetă Sofron Ves- bianu, căutînd ceva şi aruricînd lucrurile din cale. Te cred!... Asta nu era nevoie să mi-o spui... Ştiu eu cît costă, că doar pe mine mă costă !...Se plecă într-un genunchi şi cu un papuc explora tenebrele de sub pat, zvîrli un teanc de ziare, deschise două sertare, trînti uşa de la dulapul cu haine.— Ce cauţi, frate ? nu mai putu răbda Zoe.— Pe dracu-l caut! pufni omul ridicînd din nou teancul de ziare. Casă e asta ? Han !... Ai spus bine că e han !... Cucoana se plimbă, vine la ora mesei: pune-te masă, strînge-te masă !...— Tot nu mi-ai spus ce cauţi! se sili Zoe să-şi păstreze calmul.— Bretelele le caut, cucoană ! Nu vezi ce caut ? Zce ridică pantalonii aruncaţi pe spătarul sca'unului şi-i arătă bretelele atîrnate.— Nu era simplu să începi de aici ?92Dezarmat, Sofron Vesbianu se scărpină în chelie.— Simplu ! E uşor să zici simplu. La voi toate sînt simple...Mîncăm astăzi ori nu ?Zoe trînti uşa fără să-i răspundă. Bărbatul se plimbă prin canieră, încheindu-şi nasturii şi bretelele, izbind cu picioarele în dreapta şi în stingă obiectele din cale.Se -uită dispreţuitor spre -uşa închisă şi mormăi:— S-a supărat cucoana. Are nervi!Aşezîndu-se în lata oglinzii încercă să-şi înnoade de cîteva ori cravata iară să izbutească. O aruncă şi trase din cutie alta.Sună servitoarea.— Strînge porcăriile d-aci! dădu ordin fetei, care se plecă şi începu să culeagă de jos gulerele aruncate, batistele, pălăria căzută cu gura în s'us, ziarele stropite cu apă.Prin oglindă, trupul slujnicei se vedea sănătos şi plin, de- reticînd cu spor, apăsîndu-şi o mină pe sini din cînd în cînd să-şi acopere deschizătura bluzei.Sofron Vesbianu îi urmărea prin sticlă mişcările şi simţea o dogoare încălzindu-i tîmplele.Cînd se apropie de dînsul, îi prinse între degete bărbia şi o privi în ochii verzi de pisică. Fata se feri roşie de foc, uitîn- d'u-se cu teamă spre uşa unde dincolo se afla Zoe.— Proasto ! gîiîi bărbatul, răsucindu-i îaţa mică şi albă, cu nasul în sus şi cu ochii vicleni. Proasto, de ce nu ?...Era a patra slujnică ; pe celelalte, Zoe le schimbase, fiindcă îl surprindea pipăindu-le prin colţuri.Cînd o mai strînse o dată de sfîrcul sinului de-i năvăliră lacrimi în ochi, iată deschise ca din întîmplare luşa de la ca- mera de alături. Sofron Vesbianu se linişti iăcînd un salt de neaşteptată agilitate pentru greutatea lui, iplantîndu-se din nou în îaţa oglinzii să-şi lege cravata.Sîîrşi repede de data asta şi coborî.In sufrageria înaltă şi mare, cu buîeturi grele şi cu o uriaşă masă ovală la mijloc, Zoe, în chimono cu ibişi albaştri şi tran- dafirii, înşiraţi în procesiune pe un cîmp cu flori violete, îl aştepta răsfoind o revistă ilustrată.— Sînteţi gata? Ţî-ţî-ţîî!... Mare minune! Se miră Sofron despăturind şervetul. Ce e întunericul ăsta, frate ?...Era aprinsă o singură lampă de masă, cu glob albastru,translucid.Aşa, încăperea părea mai mică şi mai prietenoasă, cu un-gherele ascunse în umbră.93 Sofron Vesbianu merse însă pînă la uşă, răsuci butonul aprinzînd toate becurile candelabrului. Lumina scânteie orbitoare şi prea vie, în cristale şi în tăvile de metal.Sala de mincare avea două oglinzi, mai înalte decît statul omului, iară ramă, în doi pereţi faţă în faţă. In ele se aprinseră acum nenumărate candelabre, în lanţ neîntrerupt; ca într-o ne- sîîrşită sală unde, la mese fără capăt, aceeaşi Zoe Vesbianu, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare, în haină japoneză cu păsări albastre şi trandafirii peste cîmpul liliachiu, privea ingîn- durată albul farfuriei, în faţa onrului scurt, gros şi cu chelia în care lumina se răsîrîngea ca în luciul unui gen'unchi.— Aşa da ! exclamă cu glasul lui absurd de subţire pentru infăţişarea-i rotundă şi voluminoasă de balercă. Aşa da !... Ce-am ajuns, să facem economie de lumină ?Fata servea fără zgomot, cu paşii înăbuşiţi în Una covo- rului. Sofron Vesbianu picură faţa de masă, îşi picură cămaşa şi o şterse cu miez de pîine. Mesteca lacom, clefăind; presăra sare şi piper din belşug, înainte de a gusta.Vîrî cuţitul în peşte. Zoe îi luă cuţitul din mînă ca unui copil ră'u crescut şi îl puse alături pe scăunaşul de argint. Sofron îl apucă din nou.— Lasă-mă, frate, cu mofturile astea! Aşa am învăţat să mănînc de cînd m-a făcut mama şi, slavă domnului, îmi merge! De ce-i cuţit ? N-o să mănînc doar supa cu el!...Turnă vin, îl gîlgîi -pe gît, plescăi din limbă...împinse farfuria cu tort.—• A se slăbi cu coieturile. Niscai brînză!Fata alergă eu farfuriile de brînzeturi.Zoe frunzări din mîncare puţin şi fără poftă. Rămase pri- vind in neştire la omul care mesteca alături, se scobea în dinţi scuipînd resturile în farfurie.Niciodată nu-şi vorbeau decît încrucişînd cuvinte înţepă- toare. II prindea ciupind slugile. Vorbea despre restul lumii c'u dispreţ. Era grosolan şi scandalos de mulţumit de sine. Lîngă omul acesta trebuia să-şi sfîrşească viaţa, să îmbătrînească. Fără nici o zare. Ca o osîndă. E cu putinţă oare

Page 33: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

să nu caute aiu- rea o evadare din această vulgaritate ?... Cum îi păruse viaţa un dar ispititor şi divin, plin de toate făgăduielile şi voluptuoasă ci o înserare de august, atunci cînd rămînea gînditoare pe filele de roman citite în dormitorul pensionului!... Toate au sfîrsit aci. Fără nici o scăpare... Ca în visurile rele, cînd vrei să te trezeşti şi nu poţi...94Sofron Vesbianu sfîrşi de mîncat şi îşi şterse gura cu tot şervetul, aruncîndu-l peste pahare.— Şi ce-ai rămas aşa pansivă ? o întrebă, apucînd-o de bărbie, cum făcuse cu un ceas înainte cu fata din casă.Zoe se scutură de silnica dezmierdare.îşi aminti cuvintele fetei din casă şi întrebă :— E adevărat că avem mobilizare ?Bărbatul o privi uimit de atîta ignoranţă, imitind'u-i glasul:— E adevărat că avem mobilizare ? Dar bine, cucoană, pe ce lume trăieşti ?... Urlă oraşul, şi dumneata parcă acum te-ai trezit din somn. Sigur că e mobilizare, stare de asediu, război, ce pofteşti!... Au vrut războiul: îl au acum !... Să-i vedem ! Pierd jumătate de' milion, cît am de încasat de la Berlin pentru fur- nizări de cereale şi petrol, dar să-i vedem şi pe ceilalţi. Război, război! De doi ani nu mai putem răsufla de viteji!...Sofron Vesbianu, indignat, cu mîna tremurînd, turnă vin în pahar, îl răsturnă pe gît şi se ridică rostogolind scaunul.Strigă fata să-i aducă ,pălăria şi amintindu-şi că, oricum, într-o zi ca aceasta, istorică, nu se poate despărţi de nevastă ca întotdea'una, îşi ţuguie buzele unsuroase şi o sărută pe frunte, punîndu-i mîna pe umăr, acolo unde era semnul muşcăturii luiRadu Comşa.— La revedere, micuţo! Nu lua şi tu toate la inimă... M-au lovit şi pe mine nevricalele ! Am şi de ce... înţelege, o jumătate de milion n'u-i glumă L. Dar bibicul n-u se lasă. Dacă-i vorba de război, o să le-arate el ce se poate cîştiga tăbăcind pielea vitejilor care-au cerut război, război.îşi aşeză pălăria pe sprinceană şi circulă pe picioarelescurte.Zoe privi cu ură spatele omului îndepărtîndu-se spre uşă, cu ceafa groasă şi revărsată, cu un cerc de chelie ieşind alb de sub pălăria de pai.îşi şterse apăsat cu batista locul sărutat.Dar uşa se deschise din nou, şi Sofron Vesbianu reapăru, făcînd o reverenţă exagerată.— Uite, micuţo, nu rămîi singură ! L-am întîlnit pe scări... In dosul lui, păşi în haine cenuşii un bătrîn -uscăţiv şi înalt,cu părul alb, purtind într-o mînă bastonul cu mîner de fildeş, în cealaltă pălăria de pai pe care o înclină cu un gest larg de muş- chetar ce nu capitulează vîrstei: Dumitraşcu Racliş.— Papa! sări Zoe din loc,, întinzîndu-i fruntea. Dumitraşcu Racliş lipi buzele uscate de fruntea îiică-si, apoise trase un pas îndărăt şi o admiră cu emfază.95 Pe urmă, ameninţând cu un deget uscat pe Sofron Vesbianu, care asista la scenă cu pălăria pe ceafă, proptit pe picioarele scurte:— Vezi, aşa îmi place! Să-mi ştii de frică. Piston!... Ţi-am spus : delicat cu fetiţa, clim te porţi cu un ou fragil!... Altfel...Ameninţarea şi-o termină răsucind bastonul intr-o figură de scrimă, cu cel mai perfect aer de spadasin, după care lucru rîse singur cu zgomot şi se aşeză ipe scaun, picior peste picior, cu mîna ţinînd pălăria dusă la şold, cu cealaltă rezemată în miner'ul de fildeş.Sofron Vesbianu mormăi ceva neînţeles, duse un deget la pălărie, cum se salută între ei gardiştii, apoi ieşi pe uşă, de astă dată definitiv.*7*De pe obrazul lui Dumitraşcu Racliş, masca de jovialitate teatrală căzu, lăsînd numai înfăţişarea unei mari oboseli, întrebă, căutînd din ochi loc pălăriei şi bastonului:— Ce are mormolocul de e atit de botos astăzi ?Zoe dădu din umeri, luindu-i lucrurile din mînă: cine se interesa de grijile ori de bucuriile lui Sofron ?Şi, întorcîndu-se, după ce a pus în cuier bastonul şi pălăria :— Papa, desigur n-ai luat masa... Dumitraşcu Racliş protestă :— Cum, fetiţo ? Crezi că de asta vin întotdeauna la ora mesei ?Zoe nu-l ascultă. Sună, porunci slujnicei să pună tacîrnuri noi, îl servi singură, ca pe un copil întinzi a t de la cină după haimanalîcuri.Cu toate împotrivirile de la început, Dumitraşcu Racliş devora cu pofta unui înfometat... Dar trebuia într-adevăr un ochi expert pentru a ghici această foame, sub gesturile stăpî- nite, savant cuviincioase şi sub aerul distrat cu care îşi scotea a doua oară în farfurie, povestind o anecdotă de la club, amin- tind o întîmplare din tinereţea-i foarte furtunoasă.Zoe îl privea şi îl asculta cu o dragoste mărită în acea seară de senzaţia singurătăţii în care se afla. Nu-şi păstra multe Muzii despre acest părinte de teatru, dar îl iubea ca pe un copil stricat.Venea pe la dînsa numai cînd avea nevoie de bani. îşi tocase averea în cărţi. La club îşi dădea şi acum ultima cen-96timă. Privite de aproape, hainele croite cu pretenţie de impe- cabilă eleganţă, ghetrele albe, cravata de mătase arătau, ca şi figura, o mare oboseală. Se vedeau marginile uzate ; se simţea mirosul de benzină.Dumitraşcu Racliş îşi ascundea sărăcia ca o pecingine ru- şinoasă. Iar sub înfăţişarea-i bonomă se pitea un egoism crunt.împărţise în dreapta şi în stînga dureri la care nici nu luase aminte, îşi ruinase mai întîi sora. Nevasta îi murea de ftizie într-un sanatoriu din Elveţia, în vreme ce el se îndelet- nicea să-i joace zestrea pe două tablouri la Monte Carlo. Pe Zoe o închisese în pension la călugăriţe, unde apărea rar, cochet, periat şi parfumat ca un amant, încărcat de cadouri, de fleacuri, bomboane şi cutioare, ca să dispară o jumătate de an, cutreierînd toate staţiunile de băi din Europa, unde se aflau cazinouri şi de unde îşi amintea că are un copil, pe o carte poştală ilustrată, cu o grăbită semnătură cu creionul sub foto- grafia unui cazinou.Cînd sfîrşise pensionul, îşi sfîrşea şi dînsul de risipit ave- rea : a lui şi a fetei.Sofron Vesbianu îi cumpărase ultima sfoară de moşie ; o întrezărise pe Zoe cum supraveghea împachetarea bagajelor la conacul de unde era izgonită ; îl chemă pe Dumitraşcu Racliş în cancelaria contabilului şi, după o jumătate de oră, cînd au ieşit amîndoi, o dată cu moşia, omul nou aproape cumpărase şi fata fostului proprietar.Fericit şi inconştient, Dumitraşcu Racliş zugrăvi copilei abia ieşită de pe băncile şcolii viaţa fără de grijă, de confort şi belşug, pe care i-o oferă omul cu picioarele scurte, cu burta rotundă şi cu chelia ţuguiată ca vîrful unei căpăţîni de zahăr.— Dar e urît, nu mai e tînăr şi e vulgar ! suspinase Zoe în batistă, văzînd în ce odioasă fiinţă se întrupase prinţul şar- mant visat şi de ea, ca de toate colegele de pension.— Frumoşi sînt numai tenorii de operă!... Că nu e tînăr, cu atît mai bine : nu te va plictisi cu expansiuni juvenile şi, dacă e vulgar, va fi un joc pentru tine să-l civilizezi ! rezolvase sumar Dumitraşcu Racliş toate problemele de conştiinţă, şi după nuntă plecă ferice şi întinerit, să cheltuiască banii vîn- zării — a moşiei şi a fetei — la Spa, la Biarltz, la Nisa, la Deauville, la Ostanda.După un an se întoarse cu o valiză mică şi un costum de voiaj. Restul bagajelor erau amanet la hotel Negresco din Nisa.De atunci trăia „împrumutînd" de la Zoe bani, pe care avea să-i restituie odată şi odată, cînd va izbuti martingala.97

Page 34: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 35: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

O sută, cinci, o mie — hîrtiile se mistuiau discret în portbilet, de unde mergeau de-a dreptul pe masa verde a clubului.Pentru Sofron Vesbianu nu mai găsea acum decît vorbe dispreţuitoare: mormoloc, piston, oantalup, chameau10, si aproape îi făcea vină Zoei că-l suportă de bărbat, uitînd. cu desăvîrşire cine pusese la cale această hidoasă împerechere. Zoe îl privea ciugulind boabele de struguri şi, văzîndu-i funda inegal înnodată, i-o desfăcu şi o prinse din nou cu o atenţie de îndrăgostită :— Papa, am să trec pe la tine să fac ordine... Dumitraşcu Racliş locuia într-o cameră mobilată, a cărei chirie o plătea Zoe, ca şi spălatul rufelor, oa şi bacşişul servi- toarei, ca şi florile pe care i le aducea să înveselească încă- perea cu miros de tutun şi cu reviste umoristice franceze, pline de femei mai mult sau mai puţin goale, răvăşite pe toate scaunele.Cînd întinse farfuria cu struguri, Zoe îi ceru portbiletul şi urcă scările în iatacul ei, să-şi depună birul.Dumitraşcu Racliş aprinse o ţigară înfiptă într-o ţigaretă lungă şi groasă de chilimbar. Contemplînd inelele de fum, îşi recapitula o socoteală simplă : dacă Zoe îi pune o mie de lei, un pol dă pentru consumaţiile din urmă la bufetul clubului, o sută şaizeci datoria de ieri de la ecarte, un pol îi rămîne de cheltuială şi opt sute plini, pentru joc. Are noroc să le rotun- - jească ? Poate lua bancul singur, ca în tinereţe la Ostanda, la Nisa, la Biaritz...Zoe se întoarse în foşnetul de mătase al chimonoului. Dumitraşcu Racliş îi luă cu neglijenţă portbiletul şi îl puse în buzunarul de la piept, pipăindu-şi haina pe deasupra.Apoi se uită la ceas cu o înfăţişare deodată foarte grăbită. Era nerăbdător să ajungă mai repede la club.Bugetul se încărcase cu doi lei pentru trăsură. Dar Zoe voia să-l mai ţină încă prizonier.— Trebuie să iei cafeaua cu mine !... Uite, o fac eu, aşa cum îţi place ţie: amăruie şi tare!Dumitraşcu Racliş făcu un gest de resemnare : era gata la toate sacrificiile. Nu putea ghici dorinţa deznădăjduită a Zoei, de a se simţi apropiată de o vietate care să-i îmblînzească singurătatea.Şi chiar de ar fi înţeles aceasta, n-ar fi fost în stare să sacrifice un ceas, cînd la club începeau partidele.O singură preocupare îl stăpînea : Zoe i-a pus în portbilet cinci sutare ori o mie de lei ? Şi cum Zoe era întoarsă cu spa-98tele la el, cătînd în bufet maşina de spirt pentru cafea, cu o îndemînare de şcolar care copiază la teză, scoase portbiletul din buzunar, îi cercetă conţinutul, respiră uşurat — se aflao mie ! — Şi îl puse la loc.Ridicînd ochii, văzu că Zoe prin oglindă l-a surprins şi că a roşit pentru el.Atunci desfăcu portbiletul, frecă între degete cele doua hîrtii de cîte cinci sute, strînse buzele dispreţuitor :— Merci... Quelle şalele que l'argent'!...11Şi involuntar, încă o dată trase cu coada ochiului la ceas.— Papa, nu te mai reţin!, f acu Zoe cu tristeţe şi cu umi- linţă. Te văd că eşti grăbit!... Desigur, e mai bună cafeauala club.— De ce vorbeşti aşa, fetiţo ? se apără moale Dumitraşcu Racliş. E .adevărat că aveam o întîlnire, dar...— Tocmai, nu vreau ca din pricina mea...— Atunci, la revedere ! se ridică de pe scaun, căutîndu-şi din ochi bastonul şi pălăria.Zoe i le aduse, îşi plecă fruntea şi se lăsă sărutată. Avu un gest dureros să-l oprească — atîta nevoie simţea de cineva să-i alunge pustiul! — dar şi-1. âtăpîni.— înţelegi, fetiţo, războiul ne aduce atîtea complicaţii! vorbi Dumitraşcu Racliş, numai ca să rostească ceva, punînd mîna pe umărul Zoei, a doua oară în ziua aceea, pe locul unde se afla semnul lăsat de dinţii lui Radu, Comşa.Uşa grea se trînti din nou.Zoe rămase din nou singură, îşi apăsă tîmplele.Aşadar, războiul !...Rîse răutăcios. Să moară toţi. Cum îi urăşte acum pe toţi! Un sfîrşit de lume n-ar mai înspăimînta-o, dar nici n-ar înduioşa-o.Se ridică de pe scaun. In una din oglinzi, se apropie spre sa în chimonoul cu flori violete şi cu ibişi albaştri şi tranda- firii, altă Zoe, atît de aproape, că răsuflarea caldă aburi sticla, înecîndu-i în ceaţă obrazul.Şterse negura cu batista şi se cercetă cu luare-amintea Uriei străine, în ochii de culoarea florii de liliac. Cum putuse o c'ipă măcar să dorească moartea tuturor ? Aşa gîndesc desigur femeile pierdute !... Pentruţele nu e decît egoism, nesaţiul şi pe Urmă .dezgustul cărnii.Privi cu lăcomie în adîncul ochilor.Aşa se privesc desigur în oglindă femeile pierdute!... 99 E o conspiraţie în jurul ei; toate complotează s-o piardă Umărul gol arăta semnul dinţilor lui Radu Cornşa, puternici'Aşa poartă, desigur, stigmate impudice, trupul tuturor fe! meilor pierdute !...In încăperea largă, cu toate luminile aprinse, printre du- lapurile grele cu scînteieri de cristal şi metale, femeia plecată spre recele joc al oglinzii îşi cerceta cu nelinişte ochii în care se regăsea străină şi nedescifrată.Şi alte femei, fără număr, în alte haine cu flori violete, cu procesiuni de ibişi albaştri şi roz, se plecau scormonindu-şi din oglindă în oglindă genunile ochilor, dincolo de care se căsca o prăvălire ; neputinţă de a delimita realul de ireal ; o spaimă.*8*Neagră Luminiţă,Aş vrea atîtea să-ţi scriu dintr-o dată, că uite, nu ştiu de unde să încep. Şi nu mai sînt sigură, acum, dacă scrisoarea te mai poate găsi la Sinaia, ori n-ar-e să ocolească drumul pe la Bucureşti, ori La ţară, la Ar- păşeşti, după cum erau proiectele tale. Are să-ţi aducă în acest caz ştiri în- vechite şi nici o pagubă dacă se va pierde pe drum.Lunea trecută am fost şi eu cu papa la Bucureşti pentru nişte lucrări care întîrziau la Credit. Am stat aprqape tot timpul singură la hotel, în afară de mesele pe care le luam împreună la restaurant şi, de două seri, una la Şosea şi alta la Oteteleşeanu, unde se juca o revistă foarte decoltată, de ne-a fost ruşine că mai venisem, dar ne era şi ruşine să plecăm.Am cţezut un moment că, în trecerea de la Constanţa te Sinaia, mai sînteţi în Bucureşti şi am fost pe Ia voi. Am luat o trăsură şi cum mer- geam întîia oară singură într-o birjă, mi se părea că toată lumea pe Calea Victoriei se uita la mine.La voi nu era decît servitoarea, de la care am aflat că sînteţi la Sinaia şi că domnul Vardaru e singur în oraş. L-a căutat şi papa să-l roage ca să intervie la Credit, dar a fost cu neputinţă să-l descopere.Marţi, în Piaţa Teatrului, l-am văzut pe domnul Radu Comşa. M-arn îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi zîmbitoare; eram bucuroasă să aflu veşti de la tine şi mă gîndeam că-i fac un serviciu lui papa, aflîndu-i unde-l poate găsi pe domnul Vardaru.Dar nu m-a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am rămas cu o figură stupidă în stradă, cu toate că mi-am luat aerul că zîmbesc altcuiva, de mai departe. Era cu un domn blond şi distins la figură, care trecea printre lume cu prjvirea absentă şi elegiacă. Domnul Comşa mi s-a părut100 mai înalt parcă decît anul trecut cînd l-am cunoscut la tine ; şi aşa pîrlit de soare, semăna cu Henri Owen, californianul din filmele din Los Angeles. (Nu zîmbi: provincia, cu singura distracţie, cinematograful, mă sileşte să-mi culeg rezervele de impresii de la Pathe, Gaumont etc...) Dacă şi tu te-ai mai înnegrit la mare, îmi închipui ce trebuie să fii! Numai ghioc îţi mai lipseşte, aşa cum ne-am fotografiat în travesti, după balul nostru de la şcoală, în carnavalul de acum trei ani.

Page 36: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

În sfîrşit, ce să-ţi mai spun ? M-am plictisit mai rău ca la noi, la Roman, şi am citit în camera de la hotel în patru zile trei romane şi un vraf de reviste ilustrate. O singură surpriză. M-am întîlnit cu Eliza noastră, cu Elise Algiu, care s-a măritat anul trecut cu unul din fraţii Negulescu, aviatorii. Ieşeam de la Jeana d'Arc, cînd m-am lovit cu ea faţă în faţă.Ne-am sărutat în stradă, era cu bărbatul ei, mi l-a prezentat. Un tip scurt şi cam gras, n-ar,e de loc mutră de aviator şi tot timpul cît am vorbit a stat mut, răsucind între degete o cravaşa cu mîner de metal. De ce i-o îi trebuind cravaşa în aviaţie, n-am putut să-mi explic! Biata Eliza a slăbit mult la figură şi s-a urîţit rău, cu pete pe obraz ca bolnavii de ficat. Are să aibă un copil peste două luni; se cunoaşte de la cincizeci de paşi, cu toate că şi-a făcut rochii largi, să mascheze. Nu pot înţelege cum poate ieşi cineva pe stradă, în situaţia asta ! Mi s-ar părea că toţi ochii se oprescla mine.I-am adus aminte de nebuniile noastre, de grevele şi scandalurile de la ora de latină, de fluturii de hîrtie pe care-i agăţăm de coada jachetei, lui domnul Caramîil-Clempuş ; orchestra wagneriană din ora doamnei Savel, în sîîrşit o mie şi una de nebunii, pe care într-adevăr astăzi mă mir că la-am putut trăi vreodată.Eliza protesta acum că ar fi fost ea capul drăciilor şi parcă îi era ruşine de toate nostimadele care o făcuseră celebră şi iubită de toată şcoala. Aviatorul ei asculta foarte plictisit, uitîndu-se la firmele magazinelor. Cred că le-o îi învăţat pe de rost, pe rază de o sută de metri.M-am întors la hotel, foarte indispusă. Mă gîndeam ce face viaţa cu noi, dacă şi dintr-o fată veselă, cu inteligenţa şi drăgălăşenia Elizei, nu rămîne într-un an de mariaj decît o doamnă care atrage atenţia trecătorilor cu talia ei voluminoasă şi apare păzită pe stradă de un domn anost şi mono- silabic, cu cravaşa de jocheu.Acasă, la Roman, cînd am ajuns, după huruiala, căldurile şi praful din Bucureşti, mi s-a părut un rai grădina noastră cu nuci şi aleile detrandafiri.Şi acum, dragă Luminiţă, să-ţi scriu şi cum ne-a găsit pe noi mobili- zarea în astă-seară. Nu ştim cum va fi căzut vestea aiurea, dar în casa noastră parcă venise un faire-part de înmormîntare.Papa s-a întors din oraş negru ca pămîntul. În vara aceasta ne-a bătut piatra la moşie. Nu eram asiguraţi. Au fost doi ani răi, unul după101

Page 37: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 38: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

altul. Papa, lăsător cum e, s-a gîndit la economie. Recolta din anul acesta ceva mai bună, i se părea, în sfîrşit, o compensare pentru cei doi ani de- zastruoşi şi nu se mai aştepta să ne încerce dumnezeu cu o nouă pacoste Spera să aranjeze în cîteva zile toate cu Creditul — acum cine ştie cînd o să se mai poată face ceva ! Pe deasupra, mai angajase să vîndă ce brumă mai avea strîns în hambare din alţi ani ; grîul şi secara pe care se încă- păţîna să nu le dea unor negustori germani, unui oarecare doctor Mayer, invalid şi fanatic prusac, dar pare-se negustor cinstit... Acum, în sfîrşit, î] convinseserăm noi copiii şi încheiase contract; începuse să încarce în gară — cînd colo intrăm în război şi tocmai cu nemţii ! Alţii mai prudenţi şi mai pricepuţi în afaceri au luat aconto, sau chiar preţul pe jumătate din pîiaea vîndută, aşa că n-au ce pierde. Ba chiar le convine. Dar noi am rămas cum e mai rău. Frate-meu, Camil, de cînd s-a întors de la Paris nu face nimic: joacă doar cărţi la club, aşteptînd să se poată întoarce ca să-şi termine doctoratul şi, fireşte, viaţa şi cărţile costă bani. Bărbatul Emiliei — sora mea cea mai rnare — ai cărei ochi îţi plăceau atîta şi spuneai că seamănă cu Fabiola, e de un an concentrat; leafa lui de magistrat, de altfel, nici- odată nu i-aţ fi ajuns fără venitul pe care i-l serveşte papa.In sfîrşit, numai pricini de întristare şi griji în toate părţile. La masă, papa abia a gustat de două-trei ori din mîncare. Toţi tăceam. Camil, ca întotdeauna sea'ra, nu era acasă ; mînca în oraş cu prietenii, zice că la club, însă dumnezeu îl ştie pe unde umblă. Dar mai era un Ioc de mult gol, şi fără să ne spunem, gîndul nostru al tuturor se învîrtea îm- prejur, cum sînt atrase albinele de farfuria unde au fost fructe.E locul lui Todiriţă, frate-meu, cu un an mai mic, chemat de trei luni la regiment, prin apropierea Bacăului. Pentru dînsul, războiul înseamnă ceva mai precis şi mai apropiat decît pentru noi toţi. Bănuiesc că şi maman şi papa simţeau acum o mustrare.Nu ştiu de ce Todiriţă a fost întotdeauna aşa, mai prigonit în fa- milie. Poate fiindcă e mai liniştit şi şi-a văzut întotdeauna de învăţătura lui, fără să ceară prea multe de acasă, unde toţi socoteau firesc să se inte- reseze mai mult de Camil, care e mofturos şi pe care niciodată nu-l mai satisface nimic. Acum ne gîndeam cu toţii la cel plecat. Dar ce mai puteam face ? Maman era plînsă. Atunci ne-am dat seama cît a înălbit în ultimii doi ani.După masă, am stăruit de papa şi maman să ieşim puţin în oraş. Eram şi eu curioasă să văd ce impresie a f-ăcut în oraş vestea războiului; dar îmi închipuiam pe urmă că mişcarea şi aerul are să Ie facă bine şi să le alunge gîndurile urîte. Şi am avut dreptate. In oraş era o nemaipomenită fierbere. Cînta în faţa grădinii publice o muzică militară. Un grup de liceeni veneau nu ştiu de unde şi se duceau nu ştiu unde', purtînd un steag şi cîntînd imnul lui losif. Toate luminile aprinse la ferestre, drapelele scoase afară, ofiţeri şi soldaţi mulţi. Pe o masă, înaintea cinematografului, un student, feciorul102preotului de pe strada noastră, rostea o cuvîntare. Lumea l-a luat pe sus şi l-a purtat cîntînd şi strigînd cu o vitejie, de ai fi zis că sînt cu toţii gata să treacă peste un sfert de ceas Carpaţii. După el se urcă pe masă, cine crezi ? Camil al nostru. M-a apucat aşa un fel de frică şi de ruşine. Ce-are să vorbească despre război, el, care stă toată ziua la club şi şi-a petrecut viaţa la pension, în Elveţia, şi pe urmă neîntrerupt, la Paris, numai noi ştim cu cîte sacrificii ? Ei bine, a vorbit scurt şi foarte frumos, ceva mişcă- tor, de-a izbucnit mulţimea într-o nebunie de urale.Lui papa îi tremura mîna sub braţul meu şi în loc să se supere, cum m-aşteptam, şi-a făcut loc în primul rînd şi l-a sărutat cu ochii în lacrimi, deşi de două săptămîni aproape nu-şi vorbeau, fiindcă aflase despre o poliţă, ori aşa ceva, iscălită fără ştirea lui.Pe urmă, cînd am ajuns acasă, vreun ceas m-am plimbat singură în grădina noastră, care-i foarte mare şi cu tufişuri sălbatice. M-am gîndit la multe, la multe, Luminiţo ! Cum îmi lipseai tu, să stăm acum cu sufletele aproape !... M-am urcat tîrziu în casă. In camera lui maman, uşa între- deschisă.Am împins-o încetişor. Maman în genunchi, înaintea icoanei, cu can- dele aprinse, se ruga, poate plîngea... Am ieşit fără să simtă. Lui maman îi e jenă faţă de noi de apucăturile ei bisericoase. Dar acum o înţelegeam prea bine, şi cît îmi era de dureros că nu pot şi eu îngenunchea ca dînsa, la o icoană, sub o candelă...Acum am terminat de scris, dragă Luminiţă, şi de la fereastră, din iatacul meu, privesc sus o stea. Poate în clipa aceasta şi privirea ta e che- mată de dînsa. Aşa gîndul nostru se întîlneşte prin noapte. E Venus, ştii, steaua pe care o priveam amîndouă, cu coatele amorţite pe marginea feres- trei în dormitor, după ce adormea M-lle Roche. Toate mi se par aşa de de- parte, atît de departe ! Şi nu ştiu de ce-mi vine să plîng.Mă gîndesc la îrate-meu. Oare şi el va îi ridicat ochii spre steaua aceasta, în ,astă-noapte ? Şi cîţi trebuie să fi fost în ţară, astăzi, ca mine, cu ochii la cer !... Şi atîtea mame şi surori care plîng... Dincolo de noi, pe urmă, în toată lumea, atîţia şi atîţia care se ucid... Se cumpără atît de scump fericirea ? E foarte tîrziu, toţi dorm, poate numai acolo unde a în- ceput războiul se petrece ceva înfiorător. Dar aci toţi dorm, e o mare tă- cere şi îmi vine, nu ştiu de ce, Luminiţo, să plîng.Îţi sărut ochii drăcoşi, Elena 103Capitolul III RĂZBOIUL STEGULEŢELOR*1*— Ghiorghio Sîn Micloş !— Ghiorghio Sîn Micloş...— Cic Sereda !— ...csereda...— Sepsi Sîn Giorgi!— ...psi Sîn Giorgi. Da. Pe urmă ?— Kezdo Vasarhely...Dură tăcere. Mîna cu steguleţul de hîrtie căută în zadar pe hartă.— E un nume imposibil ! Cum ai zis, te rog?— Kezdo Vasarhely. .Cu K şi cu y. Cred că e între Cic Sereda şi Sepsi Sîn Giorgi...— Nu ! Imposibil... Nu-l găsesc.Luminiţa Vardaru îşi ridică pieptul de pe harta prinsă pe măsuţă cu ţinte galbene. Era îmbrăcată în haină albă de infir- mieră, cu capul înfăşurat în legătoarea de olandă cu minuscula cruciuliţă de sînge pe frunte. Aruncă în cutia de carton stegule- ţele tricolore şi luă din mîna lui Radu Comşa foile ultimelor comunicate să le citească singură.Intr-adevăr, comunicatul armatei de nord aşa scria : Kezdo Vasarhely cu K şi cu y.— Ce nume stropşite, doamne !... Zici că e regiune săcu- iască... Ce fel de ţipi or fi şi săcuii. ăştia ?...Luminiţa se întoarse la hartă şi de astă dată descoperi oraşul imediat: era mai citeţ şi mai mare scris decît se aşteptase.104înfipse steguleţul şi privi acum cu încîntare oştirea ei de ace. Pe harta cu vine albastre, însemnînd rîurile şerpuite prin- tre omizile cafenii însemnînd munţi, steguleţele roş, galben şi . albastru arătau, ca tot atîtea mici fanioane, frontul, mult din- colo de hotar.Armatele, acolo, străbătuseră în miez de noapte deîilee, între stînci cu umbră umedă şi şuvoaie de munte ; îngropaseră morţii la margini înalte de codru ; în marşuri istovitoare ridi- cau culmi şi coborau văi necunoscute, de unde neaşteptat înce- pea să secere o mitralieră şi oamenii îşi dădeau sufletul în- aenunchind. Convoaie scîrţîiau pe şosele, brancarde cu răniţi rămîneau în urmă ; oameni halucinaţi de nesomn şi oboseală păşeau cu praful lipit de sudoare, -cu ochii adînciţi în orbite şi cu pleoapele albe. Umerii încovoiaţi de greutatea sacilor şi de povara armelor, la fiecare popas erau mai dureroşi; totul se desfăşura precipitat, în afară de orice firească logică şi de tot ce-i omenesc, între spaimă şi nebuneşti episoade de deşartă bravură — aci, pe harta netedă şi nouă, steguleţele de hîrtie se plimbau desfăşurînd un război amuzant şi geometric.Luminiţa puse capacul cutiei de carton şi scutură aceleînăuntru.

Page 39: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Radule, trebuie să-mi aduci altele... Sînt sigură că îndouă-trei zile ri-or să ne mai ajungă...îşi înnodă mai strîns cingătoarea peste mijlocul hainei albe şi îngropîndu-şi mîinile în buzunarele largi, se răsuci în călcîie ca o slujnicuţă în şorţ nou.— Nu e aşa că-mi vine bine ?...Radu Comşa, scufundat în jilţ, picior peste picior, o îm- brăţişa cu privirea.Costumul de infirmieră o prindea minunat.Dar ca s-o necăjească, repetă exclamaţia tantei Laura, cînd o văzuse apărînd întîia oară în acest travesti :— Admirabil! O adevărată soră de caritate de operetă !... Luminiţa Vardaru făcu ceea ce numea ea „bot". Adicăstrînse buzele îmbufnată, cu o mutră pe care o ştia din oglindă că nu e de fel dizgraţioasă, ba dimpotrivă.— Te rog ! Ai putea cel puţin să fii mai original în spirite.— Dar nici nu m-am gîndit să fac spirite... E o simplă constatare ! o necăji mai departe Comşa, cu ipocrită nevinovă- ţie, amintindu-şi neplăcut alt dialog, cu altă femeie, care tot aşa îl învinuia că n-o prea nimereşte cu spiritele. Fac o simplă constatare, Luminiţo!105 —• Frumoasă constatare ! dădu din umeri Luminiţa, tre- cînd prin faţa oglinzii şi cercetîndu-se din treacăt, cu o uşoară nelinişte.Imaginea mlădioasă din oglindă însă o asigură. Ce spu- neau dînşii ? Era o foarte simpatică soră de caritate!Puse în braţele lui Radu Comşa un vraf de ziare şi-i făcu o reverenţă.— Fiindcă nu-ţi plac aşa, mă duc să mă fac „civilă".Peste o jumătate de oră au să fie toţi aici. Nu vreau să maidevin subiect de glume... Dacă doreşti ceva, suni! Butonul ştii• unde e !... arătă nasturele de porţelan lingă draperia uşii. Pa !Paşii Luminiţei se auziră depărtîndu-se într-o cameră, peurmă în alta, pe urmă de loc.Radu Comşa dădu drumul ziarelor jos pe covor, alături de jilţ şi rămase privind prin uşa larg deschisă afară, în grădina cu trandafirii legaţi cu sfoară galbenă de tei, lîngă stîlpişorii vopsiţi verde.Era în holul caselor lui Alexandru Vardaru, după ceasu- rile şase.Soarele de sfîrşit de august răsfira printre frunze raze do- moale cu o melancolică vestire de toamnă.Pluteau uşor funigei albi, legănîndu-se în lumina oblică.. O vrabie ciripi cenuşie pe scările peronului şi ciupi o gîză ne- văzută. Pe sub teii aleii, dincolo de vergelele de fier ale grila- jului, întorcîndu-se dinspre capătul şoselei, trecu o femeie cu capul ascuns de o umbrelă albastră.Mergea încet, singură, şi o clipă Radu Comşa tresări : îi păru că recunoştea mersul şi trupul Zoei Vesbianu. Dar femeia opri o trăsură goală şi se urcă închizînd umbrela. Era o ne- cunoscută ; o femeie în vîrstă, cu părul alb — cum o putuse asemui cu Zoe ? De altfel, de ce a tresărit ? Acum trei zile a întîlnit-o neaşteptat în faţă, în plină Calea Victoriei, îneît n-a mai putut-o ocoli. A salutat-o, şi Zoe i-a răspuns cu surîsul dintotdeauna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Ce înseamnă într-adevăr măruntul lor episod, în precipitarea de evenimente care tîra pe toţi, nimeni nu putea spune încotro ?Radu Comşa îşi schimbă piciorul amorţit. Cu degetul răsu- cea un cana,f de la braţul jilţului, cuprinzîmd în gînduri ne- hotărîte aceste întîmplări care s-au petrecut în mai puţin de două săptămîni.A treia zi, după ce fuseseră afişate ordinele de mobilizar se înfăţişase la minister.106îşi dădea bine seama acum că Alexandru Vardaru avusese toată dreptatea. De la birou, Onisfor Sachelarie plecase ; toate lucrările se paralizau, întrerupte; era nevoie de o lună cel puţin, pentru a fi restabilite aşa cum cereau împrejurările noi.La minister, căutase îndelung, dintr-un culoar în altul, să descopere serviciul unde-l îndrepta ordinul mobilizării.— Trebuie să fie la domnul Ispaşiu ! îşi dăduse cu părerea o dactilografă cu buzele foarte roşii, cu un început de mustaţă şi cu mîneci de lustrin negru, trecînd cu un teanc de hîrtii la semnat. A doua uşă, la stînga !Domnul Ispaşiu avea o figură slăbănoagă şi prelungită într-o bărbiţă roşcată, către care păreau că se preling în jos toate trăsăturile amărîte. Citi hîrtia prin ochelarii cu rame de fier, scobindu-se în creştet cu un vîrf de creion, întorcînd-o pe o faţă şi pe alta, pe urmă i-o întinse îndărăt, ţinînd-o depărtat, cu două degete, ca ferindu-se de o atingere impură.— De unde vrei să ştiu eu, domnule, unde-o mai fi şi ser- viciul ăsta ? Au înfiinţat atîtea, că nu ne mai cunoaştem minis- terul... Aci e un hao'S, domnule, un haos ! se văietă domnul Ispaşiu, aruncînd pe deasupra ochelarilor o privire gălbuie şi bolnavă împrejur, peste dosarele şi hîrtiile clădite din toate părţile pe birou, în dosul cărora făptura lui puţină se mişca asfixiată, ca şoarecii sub globurile aparatelor de laborator, de unde a fost pompat aerul.Uşi se deschideau şi se închideau fără întrerupere ; func- ţionarii şi oamenii de serviciu cărau alte hîrtii şi alte dosare.— Ionescule, ia vezi ce e cu ordinul domnului !Apăsă pe „domnul" şi „domnului", ca să păstreze o dis- tanţă bine precizată, între el, şeful unui serviciu împovărat de importante lucrări, şi străinul care se plimba pe vremea aceasta cu „ordine" ; ştia el cu ce fel de „ordine" !Ionescu luă şi el hîrtia şi o citi cu luare-aminte. Se scobi cu coada condeiului după ureche — se vede că în tot biroul, după exemplul şefului, perplexitatea se manifesta prin actul scărpinatului — o întoarse pe o parte şi pe alta, deschise un sertar, ca şi cum de acolo avea să ţîşnească străluminarea unei idei salvatoare, îl închise dezamăgit şi era gata să-i dea ordinul îndărăt, cîhd se dumeri:— Să vedem la domnul Bîrzotescu! Dînsul are un serviciu nou. Poftiţi după mine !II purtă pe o sală lungă la dreapta ; pe urmă la stînga. Radu Comşa îşi spunea că n-are să mai nimerească nici- odată, fără firul Ariadnei, drumul îndărăt, prin acel labirint.107 La o uşă cu o inscripţie nouă, în preafrumoase caractere gotice pe un carton spînzurat cu şnur, călăuza se opri :— Intraţi aci ! Cu domnul Bîrzotescu o să vă înţelegeţi imediat. Nu e ciufut ca al nostru... Nene Iliuţă, ian vezi dum- neata ! îl dădu pe seama unui moşneguţ, apărut din pămînt, sugînd un capăt de ţigară care-i frigea degetele.Intr-adevăr, domnul Bîrzotescu nu părea de loc să fie un ciufut.Foarte gras, cu părul sur tuns cu maşina şi cu mustăţi groase şi albe, răsucite cu oarecare pretenţie de ştrengărie, părea fericit la culme de tot ce vedea şi auzea.Citi ordinul dintr-o aruncătură de ochi.şi-l puse sub o placă de sticlă neagră, îşi frecă cu mare mulţumire mîinile bondoace, care-i ieşeau din manşetele tari şi rotunde :— Bravo ! Perfect! Ne adunăm, ne adunăm !.... Radu Comşa întrebă care-i vor fi atribuţiile viitoare. Despre aceasta, domnul Bîrzotescu nu ştia încă nimic.— înţelegi, drăguţă, abia acum ne organizăm ! Aşteptăm un maior... Bravo ! Perfect ! Are să fie un serviciu foarte im- portant, şi cu mine sînt sigur că or să meargă lucrurile strună. Fumezi ?... îi întinse o tabacheră mare de piele, unde se aflau rînduite, cu siguranţă, cel puţin cinci duzini de ţigări.Radu Comşa mărturisi că nu fumează decît rar. Dar luă o ţigară, fiindcă nu se cuvenea să refuze pe un om atît de ama- bil ca viitoru-i şef. Domnul Bîrzotescu îşi suflă nasul zgomotos, ca o detunătură de armă, într-o batistă uriaşă şi cadrilată cu verde şi cu roşu, ca un plan de oraş

Page 40: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

model, parcelat.Destăinui pe urmă, după ce împături batista şi o aşeză în buzunarul de la piept :•— Mi-a vorbit domnul deputat Vardaru despre dumneata. Spunea să te am în grijă, că eşti un tînăr distins. Bravo! Per- fect ! Ehei, dacă primea domnul Vardaru să fie secretarul nos- tru general, altfel ar fi mers lucrurile... In cîteva luni l-am fi văzut şi ministru. Apoi atunci pune-te pe organizare ! Supra- bravo! Supraperfect! Dar merg bine, drăguţă ; să ştii de Ia mine că merg bine şi aşa!... Bravo-! Perfect! Să te prezint acum şi colegilor...Domnul Bîrzotescu îşi mişcă cu mare bunăvoinţă trupul gras pînă la uşa de alături; deschizînd-o, îl împinse înăuntru şi după aceea astupă în urmă intrarea cu tot corpul voluminos. Zîmbea foarte fericit, îmbrăţişînd cu privirea pe cei din cameră, ca un părinte care-şi admiră copiii :108— Bravo! Perfect! Să vă prezint, copii, pe domnul Radu Comşa. Să ştiţi de la mine : un tînăr foarte distins !... Bravo !perfect!Radu Comşa strînse mîinile celor din cameră. Erau trei.Fumau şi citeau ziare.Domnul Bîrzotescu se retrase în biroul său. Bravo! Per- fect ! Şi Radu Comşa rămase cu noii camarazi. Nimeni nu putea da nici o lămurire asupra serviciului. Izbutiseră să fie mobilizaţi acolo, fără îndoială după mari şi grele stăruinţi: asta era în definitiv tot ce-i interesa.Mai departe, lucrurile rămîneau să le „organizeze" maio- rul, cînd o veni, şi şeful, care din camera de alături se auzea suflîndu-şi nasul din cînd în cînd, ca înăbuşite focuri de s'alve, încolo băiat bun : bravo-perfect!Maiorul sosi abia după trei zile. De atunci tot organizează. E vorba de un birou statistic, de repartizare, verificare, centra- lizare etc., etc. In camera mică s-au centralizat şi distribuit la mese, deocamdată, şapte camarazi, care fumează, citesc ziare, comentează mişcările de pe front şi după două-trei ore se îm- prăştie fiecare la treburile lui.Domnul Bîrzotescu e însă deplin fericit. Biroul său e alcă- tuit din personalul cel mai select. Tot odrasle şi nepoţi de prea- puternici stăpîni ai ţării care n-au să uite ce şef serviabil le-a fost. Ca atare îşi freacă mîmile grase şi oferă tuturor, cunoscuţi şi necunoscuţi, ţigări din tabachera grasă de piele :— Bravo! Perfect! Ne organizăm, ne organizăm!... In lumea aceasta, Radu Comşa nu se simte la îndemînă. Glumele lor, judecata uşoară, optimismul de oameni coborîţi cu hîrzobul din cer, care socotesc războiul o cumpănă numai pentru cei mulţi, dincolo de persoanele lor sacre şi inviolabile, îl fac complice la o faptă care-i rîcîie inima...In cîteva zile, Capitala luase o înfăţişare necunoscută. Mulţimea străzilor era împestriţată de uniforme proaspete ; re- gimente plecau, escadroane de cavalerie se înşirau spre gări bătînd cu copite de fier, cadenţat şi sonor, granitul pavajului. După bucuria nedumerită şi înfrigurată din cele dintîi ceasuri, se destinse altă bucurie, mai calmă şi mai sigură. Eve- nimentul zilei fu o apariţie nouă : comunicatul.Oameni ce nu se cunoşteau îşi vorbeau înaintea foilor lipite pe zid, îşi strîngeau mîmile destăinuind veşti „sigure" despre care comunicatul, din prudenţă, nu vorbea încă. Fiecare ştia o noutate senzaţională : trupele se aflau mult mai departe109

decît le arăta oficialitatea, în două săptămîni au să bată la porţile Budapestei.Pe urmă, apăru zepelinul.f Luminile ascunse, ferestrele astupate, trăsurile şi maşinile cu felinarele acoperite de foiţă albastră, nopţile bîjbîind la lu- mina palidă a stelelor, pe străzi devenite deodată necunoscute şi misterioase, de unde apărea neaşteptat o umbră ameninţă- toare : ,,Stinge, domnule, ţigara !" ; fîşiile proiectoarelor plim- bîndu-se pe cer în căutarea dihaniei aeriene, clopotele Mitro- poliei sunînd alarma, mugetul sirenei de la Arsenal ; toate dădeau existenţei un farmec nou, senzaţional, pitoresc, o at- mosferă ireală şi factice, de teatru. Şi apoi, în plină fierbere de bravură, cînd comunicatele de nord erau atît de generoase : Turtucaia !Automobilele şi camioanele rechiziţionate într-o jumătate de zi. Fiaturile Crucii Roşii, cu perdelele albe-cenuşii, străbă- tînd mute şi- repezi străzile, spre barierele de sud. Zvonuri grele, ochi căutînd cu nerăbdare comunicatul care devenea laconic, mulţimea tăcută, cu bucuria ucisă pe feţe, neîndurîn- du-se să se culeagă acasă...Alexandru Vardaru îi liniştise pe toţi ai săi : comandantul armatei de pe frontul Dobrogei îşi răsese, la Jockey, de această panică absurdă şi fără temei:— Mais, c'est notre Verdun, mon cher! Qui s'y f roite s'y pique f12Treceau printre zidurile de curioşi aliniaţi pe marginea trotuarelor cele dintîi convoaie de prizonieri din Ardeal : austriaci şi unguri, în fumuriile lor uniforme zdrenţuite, cu feţele palide şi ţepoase, cu barba de cîteva zile, cu privirea opacă şi cu mersul lălîu, de turmă.Dar tot atunci, îşi făcură apariţia şi altfel de convoaie, care-au strîns deodată inimile şi-au făcut trecătorii să meargă lăcrimînd singuri pe străzi. Soldaţii din regimentele Turtucaiei, cu braţele în fîşii albe prin care străbătea roşul sîngelui, oa- meni care nu puteau da nici o lămurire, purtînd în ochi vedenii de spaimă, în cuvinte nelegate, pomenind despre ceva plin de groază care s-a petrecut acolo : carne pisată de tun şi cai arun- caţi în Dunăre, comandanţi păpăsind posturile, răniţi măcelă- riţi, copii cu mîinile tăiate, ofiţeri zburîndu-şi creierii cînd ultimul foc de baterie a fost tras, batalioane luptînd în cămaşă, pînă la ultimul om.110Se lămurea bine : războiul nu mai era o simplă expediţie cu riscuri neînsemnate. Şi dînsul lipsea de acolo! In puterea nnui ordin pe care nu el l-a căutat: dar lipsea.Gîndul îi dădea tîrcoale.îl alunga şi se întorcea iarăşi, furiş, împletindu-se în tot ce făcea în fiecare ceas ; cînd mergea pe stradă, acasă, cînd citea în gazetă comunicatul, în mijlocul unei discuţii în care îşi întrerupea dintr-o dată firul şi rămînea cu mîna în aer. Trebuia să sfîrşească. In trei-patru săptămîni să pună toate în bună ordine, să găsească în locul său un om care să-l suplinească în toate afacerile biroului „Alexandru Vardaru & Radu Comşa" ; aceasta pentru stima ce şi-o purta lui însuşi...Luminiţa se apropie în vîrîul picioarelor, pe la spate, şi-i acoperi ochii cu palmele. Radu Comşa îi desfăcu mîinile, săru-tîndu-i vîrîul degetelor.îşi schimbase o rochie cafenie cu bluză şi guler ca la că- măşile bărbăteşti şi cu o fundă îngustă de mătase, care-i dădea înfăţişarea de şcolăriţă, împinse pe rotiţe un jîl-ţ şi, aşezîn- du-se, îşi sprijini între spătar şi spate un puî moale şi altă per- niţă sub ceafă.Flutură apoi un plic :— Ia să-mi spui, te rog, cu ce domn te plimbai mătăluţă acum vreo douăzeci de zile pe Calea Victoriei! Ce domn atît de distins şi cu privirea elegiacă, încît trecea prin îmbulzeala de la douăsprezece ca prin-un parc din poeziile lui Samain ?...Radu Comşa o privi nedumerit.— Ei da, un domn blond şi se pare completamente absent de pe planeta noastră !...Luminiţa îi purta plicul pe sub nas şi izbucni în rîs :— Cînd faci ochii ăştia uimiţi, numai cu Henri Owen nusemeni!

Page 41: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Dar nici nu vreau să semăn cu orice imbecil... Cine maie Şi ăsta ?.., se miră Comşa.— Cum, imbecil ? exclamă indignată Luminiţa. Henri Owen, te rog, eroul californian, spaima bandiţilor din Los Angeles !... Bineînţeles, bandiţi de cinema...Radu Comşa înţelese că-i plăteşte poliţa de adineauri, cînd 0 asemuise cu o soră de caritate de operetă. De aceea nu răs- Punse şi îşi privi cu insistenţă vîrful pantofului.111 Luminiţa desfăcu scrisoarea din plic şi aruncă ochii pe cîteva rînduri.— De altfel, aceasta nu e părerea mea. O spune o foarte inteligentă domnişoară, păcat că prea poetică şi sentimentală..Radu strînse din umeri.— Să-i fie de bine! O domnişoară al cărei repertoriu poetic se limitează la vedetele de cinematograf!... îmi închipui de ce calitate poetică trebuie să fie...— 'Pardon ! Nu vorbi aşa de prietenele mele ! lungi Lumi- niţa ceea ce numea ea „bot". Mai ales cînd ele îmi vorbesc bine de tine şi tu, drept recompensă, te porţi nepoliticos... Iţi vine în stradă să ţi se a'dreseze, iar tu te faci că nu o cunoşti !...— Atunci e o prietenă cam...Radu Comşa nu-şi sfîrşi cuvîntul, înlocuindu-l cu o schimă a buzelor, care arăta cît de puţină consideraţie simţea el pentru inteligenţa şi imaginaţia acestei prietene necunoscute a Luminiţei.Şi adăugă :— Cînd m-am prefăcut eu că nu cunosc pe cineva ? . Luminiţa citi din scrisoare :— „Marţi, în Piaţa Teatrului, l-am văzut pe domnul Radu Comşa. M-am îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi zîmbi- toare, eram bucuroasă să aflu veşti de la, tine... Dar nu m-a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am rămas cu o figură stupidă, în stradă, cu toate că mi-am luat aerul că zîmbesc alt- cuiva, de mai departe..." Ce zici la aceasta ? Scrie negru pe alb ! îl privi Luminiţa cu ochii oblici, care se făceau înguşti de înveselirea lăuntrică şi vicleană, ca ochii de pisică, la amiazi, cînd e soarele puternic.— M-o fi confundat cu Henri Owen al dumisale ! spuse Radu Comşa, hotărîndu-se în aceeaşi vreme să vadă, la cea dintîi ocazie, ce mutră -are acest erou ,de film.—• Vezi cum eşti?... îl mustră Luminiţa. Scrisoarea e de la Elena Bilbor, o fată foarte -gentilă, pe care ai cunoscut-o anul trecut la noi. Chiar aci, în hol... îmi amintesc acum per- fect ! Stătea pe divan în colţul ăsta, cînd ai intrat tu. Te cu- noşteam puţin atunci, şi după ce ai plecat, am vorbit de tine. Aşa cum vorbesc fetele abia scăpate din pension despre domnii care seamănă cu eroii din film... îmi păreai un tip cam ţepos şi, dacă nu mă înşel, m-am exprimat chiar foarte puţin favoj rabil despre mutra dumneavoastră... fiindcă aveam impresia că vă credeţi Radu cel Frumos, încît v-am şi numit la moment Radu de la înfumuraţi...112Radu Comşa, care ştia că purtase atunci fără vină ponosul de Radu cel Frumos şi Radu de la înfumuraţi, îşi aminti acum într-adevăr de prietena Luminiţei, aşa cum o cunoscuse aici, dar nu-şi amintea s-o mai fi întîlnit vreodată din acea zi.— Cînd asta ? întrebă. Marţi, săptămîna dinaintea mobi- lizării ?... Şi zice că eram cu un tip elegiac ?îşi numără în gînd prietenii şi cunoscuţii cu înfăţişarea care să pună pe jeratic domnişoarele poetice şi sentimentale. Ţiţei Iliescu nu putea fi. II întîlnise abia în ziua mobilizării. Altul ? Deodată, îşi aminti şi rîse:— Asta-i nostimă ! Marţi dimineaţa, înaintea mobilizării, m-am întîlnit pe Calea Victoriei numai cu Măinescu. Era mah- mur. Toată noaptea jucase cărţi. Scuturat pînă la ultimul sfanţ. Ce-o fi găsit la el, prietena ta, absent şi elegiac?... E tipul cel mai sec şi mai feroce cu putinţă ! De altfel, nici nu ştia cu ce trăieşte... Puţin pospai de lectură, un doctorat neisprăvit la Paris, o epocă misterioasă în Elveţia şi pe plajele de la sud ale Franţei. Dar, încă p dată, mă întreb, de unde i-o fi găsit domnişoara Bilbor privirea elegiacă ? La el, care toată vremea vîntură numai „lovituri" în cap şi expediente...Radu Comşa îşi materializa imaginea lui Scarlat Măinescu,- cu hainele întotdeauna după ultimul jurnal, în tovărăşia unor femei foarte spoite, tolănit în muscal spre Şosea după chefuri şi partide norocoase de cărţi, sau în zilele de ghinion, căutînd din uşa restaurantelor un prieten la masa căruia să se invite. Şi aceasta îi putea da aerul unui om absent de la cele pămîn- teşti ? Nu poate felicita pe Elena Bilbor pentru intuiţia ei psihologică.Zîmbi, amintindu-şi că, la despărţire, Scarlat Măinescu îl tapase de doi poli. Probabil că de aceea avea aerul atît de elegiac. Se gîndea cum să dea atacul.— De ce zîmbeşti ? îl întrebă Luminiţa, aşezînd scrisoarea în plic.— Mă gin dese că Bucureştii mişună de o sumă de indi- vizi pe care nu-i ştim de unde vin, cine sînt, cu ce trăiesc... Şi care, la un moment dat, pot părea domnişoarelor poetice şi sen- timentale cobortţi din cine ştie ce Cîmpii Elizee...Luminiţa nu părea prea convinsă de aceste reflecţii. Răva- şul din mînă îi adusese şi ei o tristeţe: gîndurile prietenei despre soarta lor, fosta camaradă întîlnită pe stradă cu avia- torul ei scund şi cu cravaşa de jocheu, cu apropiata-i mater- nitate, de care n-avea de ce să fie în mijlocul lumii, Falnică^113

Ce face viaţa din ele ? Dar cu Radu Comşa nu putea fi decît fericită. Are atîta siguranţă !...Se ridică, apropiindu-se de el, privindu-l în ochi, ca şi cum ar îi putut să-i citească ceva tăinuit.— Radule !— Luminiţe !Ii dezmierda numele, rostindu-l ca o dezmierdare fizică. Apoi, întrebă, deodată îngrijorat :— Doreşti ceva, Luminiţo ?... S-a întîmplat ceva ?— Nimic. Sînt ceasuri cînd mă îndoiesc de tot. Aş vrea să mă ameţesc. Am nevoie să-mi spui, ca unui copil, poveşti care să mă adoarmă...îşi scutură apoi părul, încercări d să surîdă. îşi amintea că ,,nu poate, cu mutra ei de gaiţă, să adopte fasoane de tragedie".Radu îi prinse mîna, o sărută şi-i trecu cealaltă mînă după mijloc, cu o mişcare înceată şi sigură, de uriaş care cuprinde o vietate fragilă. Luminiţa se desfăcu. Se lăsa întuneric şi de umbră se temea. Răsuci butonul.Se aprinse numai un bec, cu lumina învelită într-o capsulă de mătase viorie. Aprinse şi luminile de la piano. Răsfoia vraful de note, după ce-şi dezmorţise degetele cu cîteva refrene de romanţe neisprăvite pe clape, cînd sună claxonul maşinii care aducea pe tanti Laura şi pe Mihai.Automobilul se întoarse îndărăt, după Alexandru Vardaru.Mihai semăna pe drum pălăria şi ziarele, se repezi de-a dreptul la harta cu steguleţe, să identifice, după noua linie a frontului, înaintările aşteptate în comunicatul de a doua zi.Rămase tăcut, cu fruntea rotundă tăiată de o cută preocu- pată, atins de molima tacticii şi strategiei care făcea ravagii.Dar Laura Vardaru abia îşi desfăcu şorţul alb şi batista cu picătura însîngerată a crucii, că şi izbucni indignată :— Mais c'est epouvantable !13 Dacă aceasta se poate numi război !... E un adevărat măcel. Astăzi ne-au adus oameni fără picioare, cu limba

Page 42: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

smulsă şi orbi. Larve omeneşti, nu oameni. Ah, Ies canailles!... u Şi noi care le împărţeam pîine, ceai şi ţigări, prizonierilor ! Ne întreceam care de care să fim mai afabile cu dînşii. Leş canailles!..Tanti Laura păşea între piano şi uşă, ca o tigroaică după gratii, îşi smulse mănuşile plesnind nasturii. Tîrziu numai, ob- servă prezenţa lui Radu Comşa şi îi întinse mîna grăsulie, albă şi moale, în vîrful degetelor cu urme cafenii-violacee de iod.114— Mă ierţi, te rog... (aşezîndu-şi părul, care friza zbîrlit). Je suis completement folle, mes enfants, folle! 15 Nu era nevoie s-o spună.în zece zile, Laura Vardaru se schimbase ca după o băutură vrăjită. Somnolenţa de bălană păpuşă aromită de lectura ro- manelor lîncede şi sentimentale dispăruse. Se frămînta cu toată energia oare dormitase atîta vreme în trupul moale şi gras, dezlănţuită acum frenetic : alergînd la spital, la gară, la can- tinele improvizate încă haotic; scriind bilete în dreapta şi în • stînga să ceară camioane, camere libere pentru răniţii care nu mai încăpeau în spitale, chemînd de zece ori pe zi la telefon. Tresărea la fiecare telegramă ; la fiecare zbîrnîit de clopoţel. Colonelul P avei Vardaru se afla cu regimentul pe frontul Cadrilaterului. De acolo plouaseră numai veşti negre. Nu se 'ştia nimic despre el ; nu dăduse nici un semn. Acum placida Laura tresărea noaptea din somn, sufocată de visuri teribile şi de presimţiri sinistre. De multă vreme toţi socoteau căsnicia lor împotmolită într-o desăvîrşită indiferenţă, şi această îngri- jorare, întretăiată de plînsete şi de profeţii catastrofale, nu în- semnase în casa Vardarilor surpriza cea mai mică a războiului. îşi închisese locuinţa de pe Batiste ; toţi se strîngeau în jurul lui Alexandru Vardaru, ca puii în furtună sub aripa cloştei. Se strămutase aci, într-o cameră mică, unde ghemuise un pat îngust, alb, dur, de internat; ,,n'u voia să doarmă pe somieră şi pe puf, cînd ştia că atîţia n-aveau unde să-şi odih- nească oasele". Camera era plină de fotografiile colonelului Pavel Vardaru, care, ,de pe carton, zîmbea zeflemist şi cu cea mai totală indiferenţă acestei atmosfere tragice, cu obrajii proaspăt raşi, sub coafura timpuriu înălbită, din faţă, din profil, din trei sferturi, în uniformă de mare şi mică ţinută, cuchipiu şi fără.Laura Vardaru îşi adusese şi toată „menageria" : foxul, basetul, motanul de Angora, pisica cenuşie care născuse patru pui cit patru cîrtiţe, într-o cutie de pălării, papagalul care, în cele mai disperate discuţii, izbucnea diabolic refrenul, odinioară dăscălit cu rnare bătaie de cap de unchiul Pol :„Qu'est-ce qu-i-ii-t'a fichu ca, mă fille ? C'est un har-tilleuur, maman... C'est un har-tilleuur, maman..." I6Toate aceste vietăţi îi dădeau tîrcoale, cerşindu-i o dez- mierdare : foxul ridicîndu-se în două picioare, cu o labă dusă la piept ca într-o declaraţie patetică de prim-amorez, cotoiul115 înfigîndu-i nervos ghearele în rochie, pisica aducîndu-i în gură plocon, în poale, pe rînd, tuspatru puii de sobol, orbi; papa- galul sărindu-i pe umeri, închizînd o pleoapă de gutapercă pe un ochi, rotindu-şi coada verde şi ţipîndu-i brusc în urechi:„C'est un har-tilleuur, maman..."Dar tanti Laura nu-i vedea, măcar că eroismul şi abne- gaţia războiului nu mersese pînă la a se lepăda de toţi şi de toate. Deocamdată îndepărta scumpele-i odoare cu un gest nerăbdător; iar menajeria circula dezorientată, în casa străină, cu aerul inconsolabil al unei familii de orfani emigranţi.Mihai se îndreptă de mijloc părăsind harta.Aprinse o ţigară cu îndrăzneală, şi aruncînd volute-de fum, vorbi :— In curînd, sîntem dincolo de munţii Gurghiului şi ai Harghitei !... De acolo înainte se deschid văile Tîrnavelor, valea Mureşului, tot Ardealul...— Nu-mi vorbiţi mereu de Ardeal, mereu ! se lăsă să cadă cu un suspin în jîlţ, Laura Vardaru. Frontul de sud, acesta ne interesează, acolo de unde vin răniţii cu picioarele retezate !... Unde Pol, în fiece moment poate să... '— Tanti, războiul nu e un joc de şah, -să mişti pionii cu siguranţă şi sînge rece !... Cred că e bine chiar că ne-am lovit de la început de un dezastru... Aceasta are să ne mai dezmeti- cească, învăţăm toate asprimile ! Nu mai e o plimbare ca acum trei ani.Mihai vorbea cu obrajii de fată îmbujoraţi ; preocuparea săpată între sprîncene începea să-i dea înfăţişare bărbătească. Şi dînsul se simţea acum alt om. Peste cîteva zile îmbrăca uniforma şcoalei de ofiţeri de rezervă. Nu mai pomenea decît de front; se vedea smulgînd un drapel vrăjmaş, îngenunchind cu el încleştat în tnînă, sub clănţănitul mitralierelor, deşi de pe cîmpurile de bătălie, stindardele poeziilor eroice dispăruseră de mult, puse la adăpost, cum cerea războiul modern.Cele două surori mai mari, de la Iaşi, Cora şi Ralu, îl chemau de nenumărate ori cu telegrame. Dar chemările îl lăsau rece.O singură grijă îl stăpînea : numai de nu s-ar termina războiul înainte de a ieşi el din şcoală. Şi în aşteptare, luase apucături de veteran, fuma ţigări groase, citea manuale cu toate principiile de tactică şi strategie, îşi îngroşa vocea cînd vorbea de ofensive şi de contraofensive ; iar pe ascuns, în ca- mera lui, după ce răsucea cheia, se contempla în oglindă, în116uniforma pe care nerăbdător şi-o comandase plătită din baniide buzunar.Tanti Laura îşi admira nepotul dezgheţat mai repede şi maidesăvîrşit decît cutezaseră toate aşteptările ei.Toată bucuria însă îi era întunecată de gîndul că s-ar putea întoarce, dacă va pleca acolo, cu un picior retezat, sau cu orbitele goale şi însîngerate, ca atîţia dintre răniţii „ei".Se răsuci în jîlţ, adresîndu-se lui Radu Comşa :— E adevărat că s-au anunţat muniţii şi o misiune de ofi- ţeri din Franţa ?Radu Comşa dădu din umeri :— Cine mai poate şti ? Rusia e atît de mare şi drumul atîtde lung !...— Nici n-avem nevoie ! întrerupse Mihai. O să luptăm, dacă va trebui, dezbrăcaţi la cămaşă, cum au luptat grăniceriide la Turtucaia...• — Ca să murim fără nici un folos ?... Nu uita, Mihai, că luptăm cel puţin cu două ţări civilizate, unde <şi forţele naturii s-ar părea că ştiu să citească şi să scrie. Războiul astăzi nu se cîştigă numai cu dreptate şi bravură, ci cu maşini. Ce-mi folo- seşte avîntul, dacă mă împiedic în sîrmă ghimpată, de jos mă aruncă o mină, din faţă mă seceră mitraliera şi de deasupra îmi seamănă în cap aeroplanul bombe ?...— Cum te invidiez că peste o lună ai să fii în linia de foc! rosti Mihai cu părere de rău, fără să ţină seama la pronosticurile pesimiste ale lui Comşa. Dacă m-ar îi lăsat unchiul Alexandru,' eram acum voluntar...— Şi, desigur, înecat în Dunăre, curn şi-au găsit sîîrşitul atîţia ! se cutremură tanti Laura, numai la gîndul acestei po- sibilităţi.— Ce importă aceasta ? Ce poate fi mai consolator decît să dispari cot la cot cu atîţia oameni pe care de abia îi cunoşti şi sînt totuşi una cu tine ? Ştiţi cum urăsc pe toţi ceştelaiţi, oare s-au pitit la partea sedentară ?... îi văd mergînd pe stradă, ruşinaţi de ei înşişi, privind în jos, ca animalele despre care Salust spunea că le-a făcut natura cu capul înclinat în pămînt, sclave ale poftelor lor grosolane şi temerilor lor tîmpe...— Oh ! viteazul măicuţei! rîse Luminiţa trecîndu-i mînaprin păr.Mihai se scutură de dezmierdare şi băt'u nerăbdător dinpicior :

Page 43: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Să ştii tu ! Şi nu rîde... Simt că am să săvîrşesc o faptă bravă. Numai să nu se sfîrşească războiul pînă îmi vine rîndul117 şi mie... Trăiam ca un imbecil ! Mi se părea un act de curaj să îndrăznesc a fuma înaintea tuturor ţigara pe care o fumam pe ascuns. Şi mi se părea evenimentul cel mai formidabil exame- nul care îmi dădea diploma de opt clase de liceu... Acum abia îmi dau seama ce sens are viaţa şi ce mare fericire mi-a re- zervat destinul să trăiesc o catastrofă care va trece prin văpăi umanitatea !... Cei care ne vom întoarce de acolo avem să fim alţi oameni...Luminiţa voi să glumească. Să-i atragă luarea-aminte că deocamdată încă nici n-a plecat. Dar Mihai vorbea cu atîta foc, cu obrajii aprinşi, cu ochii scînteietori, întrevăzînd acea hime-1' rică umanitate călită prin văpăi, în care şi el vă fi un om ideal, nou ; încît Luminiţa se opri. Era atît de departe acest Mihai de băieţelul care lăcrima pe caietul, pe mănuşa şi batista Carmencitei, cîntăreaţa portugheză de la Alcazar !— Ascultă... începu.In clipa aceea însă, uşa se trînti de perete şi apăru Mărita, -j slujnica cu ochii ,de culoarea pelinului veşted :— Gonită, a venit Vanea, soldatu Iu dorn' colonel!— Să 'ştiţi că s-a întîmplat ceva ! gemu Laura Vardaru.i ridicîndu-se din jilţ şi căzînd îndărăt.*3*Într-o clipă, Luminiţa şi Mihai nu mai erau în hol. In bucătărie, îl tîrau pe soldat, pipăindu-1, răsucindu-1, asaltîndu-l cu întrebările.— Spune repede... E rănit ? A căzut prizonier ? Ce s-a în- tîmplat ?— Cum se poate una ca asta, duduie, conaişule ?... Mai veneam eu, ca să dau ochii ? Dornnu colonel e voinic şi voios ca un bei! Am o scrisoare...— Dă-o repede !... Ce mai stai ? Pentru numele lui 'dumne- zeu, ce ticăit ! Hai în hol...Vanea se lăsa greu împins, de la spate, cu capela sub- suoară, scotocindu-se în buzunarul tunicii.— Are o scrisoare, tanti ! năvăli Luminiţa, îmbrăţişînd-o \ cu lacrimi în ochi... Haide odată, Vanea ! iSoldatul lepădă capela lîngă uşă şi se plecă să sărute _ mîna, ştergîndu-şi mai întîi mustăţile cu dosul palmei.— Sărut mîna, coniţă, şi bine v-am găsit sănătoşi...118— Lasă aceasta acum... Ce s-a întîmplat? Ce? Zici căai o scrisoare...•— Avem, să trăiţi, coniţă.Şi începu din nou să scotocească buzunarul tunicii, de unde scoase un carnet cenuşiu cu scoarţe de muşama vărgată şi de acolo plicul cu colţurile îndoite şi gras de sudoare.— Poftiţi !... Da domnu colonel n-a avut vreme să scrie multe. A ordonat să vă informăm verbal.Fericit de cum o adusese cu „informaţia verbală", privi triumfător împrejur şi luînd seama că a călcat pe parchet, se dădu îndărăt pînă ajunse cu bocancii pe covor.Trei capete erau aplecate, cu respiraţiile fierbinţi conto- • pite. Radu Comşa se simţi stingherit, îşi căuta de lucru, a pă- şind mai adînc vîrîurile de ac în harta steguleţelor.Scrisoarea era laconică. Pavel Vardaru se afla sănătos; trupa fusese topită fiindcă „bandiţii" erau bine utilaţi •— dar retragerea era numai temporară. Cerea lenjuri noi, două rîn- duri de uniforme şi manta de ploaie, fiindcă bagajele i se pier- duseră. Trimitea îmbrăţişări tuturor. Un post-scriptum îl zugrăvea întreg: „Te rog, treci la Ciobanu şi ia-mi patru cutii de homari >şi două sticle de coniac Martel, trei stele. Spune lui Tache că sînt pentru mine. Dacă are loc Vanea, adaugă şi două sticle de Vieux Barsac..." Acestea le scria colonelul Pavel Vardaru, cu cel mai imperturbabil calm, de pe frontul unde într-o singură zi căzuseră morţi şapte mii de oameni.— Mai înţelege ceva ! suspină tanti Laura, împăturindconsternată scrisoarea.Din sufragerie, glasul gureşei păsări tropicale răsunăticălos :— „C'est un har-tilleuur, maman ?"•— L-aţi adus şi pe Jack aici, coniţă ? se bucură Vanea. Tare-i mai era dor lui domnu colonel de dînsu... Cică numai el lipsea, ca să-i suduie pe domnii generali de la comandamentul armatei... Ian auziţi ce frumos îi mai zice, parcă-i glas de om,nu alta..,— Se şi potrivesc minunat! Au tot atîta creier în cap şi şi altul! pufni Laura Vardaru, mototolind scrisoarea înmîna.Ii venea să plîngă după destinderea nervoasă care-i risipise temerile de pînă acum. Şi era indignată de indiferenţa cu care Pol Vardaru trimitea salutări ca dintr-o manevră.Se întoarse către soldat:119

Page 44: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 45: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Ia poftim -mai încoace şi prezintă-te cu „informaţiile tale verbale" !...Vanea înainta doi paşi şi făcu drepţi, ca la raport. " Pe obrazul, de felul lui decolorat şi prăfuit, mai decolorat şi mai prăfuit acum, stătea scrisă conştiinţa deosebitei impor- tanţe la care ajunsese neaşteptat. In ochii galbeni însă îi sclipi scurt o şiretenie de om simplu: „Ţin'te bine, Vanea! Dacă ştii s-o întorci cu meşteşug, e rost să ie alegi cu atîtea parale, ca să trimiţi şi nevestii acasă pentru juncană !"Ţeapăn, cu gîtul întins şi mîinile lipite la cusătura panta- lonului, părea însă preocupat numai să păstreze cea mai co- rectă verticală din creştet pînă în călcîie.— Haide odată ! se frămîntă Laura Vardaru în jîlţ. Soldatul clipi din genele prăfuite.— Apoi, v-aş ruga să mă întrebaţi, coniţă... De unde să ştiu eu ce vreţi să ştiţi dumneavoastră ?Luminiţa îşi puse mîinile în şold, ca un ofiţer la instrucţie şi îi vorbi cu asprime :•— Vanea, ia uită-te la mine ! Să nu mi-l faci pe prostul, că-ţi iei adio de la ţigări, de la ţuică şi de la pitaci!— Vai de mine, duduită, se poate una ca asta !— Sst!... Acum povesteşte...Şi Vanea povesti. Cum la bătaia artileriei, puşcoacele rou mîneşti răspundeau ca cu pietre. Cum, de sus, maşinile de zbu- rat au regulat în cîteva ceasuri, vrăjmaşului, tirul. Cum s-au năruit toate întăriturile, îngropate în pamînt şi amestecate în sîrme, pari şi trupuri omeneşti. Cum, cinci zile, nimeni n-a închis ochii. Cum ajutoarele veneau tîrziu şi intrau în foc pe apucate... Mai multe Vanea nu ştia — nimeni nu ştiuse ce se petrece la dreapta şi la stînga. Se cutremura văzduhul, plouau de sus gloanţele, în furnicarea de oameni, împinsă cînd înainte, cînd îndărăt, schijele pisau şi rupeau carnea. Nu se vedeau, nu se înţelegeau, nu se recunoşteau; atît doar, un val îi îm- pingea înainte, altul îi trăgea îndărăt şi peste toţi măturau rafalele... Dar colonelul Pavel Vardaru nu-şi pierduse pînă la sfîrşit cumpătul. Fuma ţigară de la ţigară jşi-şi stăpînea trupa din ochi. Trupa respinsese opt atacuri, pînă cînd un automobil blindat apăru de-a lungul şoselei, împroscind cu mitralierele. Din casele bulgăreşti, începură de la spate focuri de armă.Se retrăgeau cei din urmă, în a cincea zi, spre seară, cînd trecu in goană printre soldaţi, urlînd din sirenă, maşina co- mandantului, fugind spre Dunăre. Colonelul Pavel Vardaru120era în mijlocul şoselei. Nu se dădu în lături. Maşina patină înfrînată. Generalul dinăuntru era alb ca hîrtia. Pavel Vardaru nu duse mîna la chipiu, nici nu scoase ţigara din gură. Erau prieteni de chef, de club, de cărţi. Dar pentru o clipă, măcar pentru acea clipă, se căscase o prăpastie între ei.— Fugi ? întrebase, privindu-l cu scîrbă. Generalul îngăimase ceva.— Uite ce laşi în urmă ! arătă puzderia omenească risipită printre porumbiş, tîrîndu-se prin şanţuri, prăvălindu-se spre Dunăre.Generalul strigă la şofer :— Mînă !Vanea se opri, privi cu şovăială la Luminiţa şi la Laura Vardaru, apoi luîndu-şi inima în dinţi :— Să mă iertaţi că am să spun ceva urît, care nu se cade înaintea cucoanelor... Dară atunci, domnu colonel s-o aplecat pe marginea automobilului şi l-o suduit de mamă... L-o suduit ca pe un soldat, de mamă şi mai urît... Domnu general s-o tras înapoi în automobil şi-o strigat de cîteva ori repede : „Mînă odată, dobitocule !" Ş ofer u i-o dat drumul maşinii şi duşi o fost...Jack, din cealaltă cameră, se auzea strigînd cît îl ţinea pliscul :— „C'est un har4illeu!ur, maman ?"Astfel, duhul colonelului Pavel Vardaru,' palavragiu, tem- bel, nepăsător şi totuşi îndrăzneţ, era prezent în toata casa, sub cele mai diverse eroice înfăţişări.Vanea mai ştia încă ceva, ce n-ar fi spus să-l fi picat cu plumb topit. In carnetul cu scoarţa de muşama vărgată, mai purta o scrisoare. Pentru mademoiselle Follette Fantin, Hotel Majestic, camera 38 ; epistolă mai puţin laconică şi mai tandră, completată cu zece prozaice bilete de bancă.Mihai ascultase toate peripeţiile cu lăcomia unui însetat în mijlocul Saharei. Cînd Vanea sfîrşi, îi făcu semn să meargă după dînsul, în camera lui, să-l descoase mai pe îndeletePrin uşa deschisă, năvăli toată menajeria tantei Laura. Întîi, foxul, întinzîndu-se pe picioarele de dinapoi, pe cele de dinainte, strănutînd şi cerîndu-şi locul în braţe. Apoi, pisica, purtîndu-şi în gură odraslele oarbe... Cînd îi adună pe toţi, se întinse torcînd, cu puii încleştaţi de burtă, sugînd ca patru lacome lipitori. Basetul se încolăci, cu botul înfipt în covor, resignat şi meditativ. Scăpă şi Jack, tîrînd un lanţ subţire şi121 şchiopătînd de un picior, fiindcă în labă strîngea o bucată de zahăr. In jurul tantei Laura, într-o desăvîrşită solidaritate, se adunase astfel, să o consoleze de indiferenţa epistolei şi de urgiile războiului care n-o atingeau de la distanţă, o întreagă secţie din arca lui Noe.Numai Mem, motanul de Angora, impasibil, sări pe măsuţa cu harta războiului. Bombă mai întîi o spinare de dromader şi încovoie coada pufoasă ca o pană de struţ.Apoi, delicat, cu laba rotunjită, începu să se joace cu ste- guleţele tricolore, culcîndu-le pe rînd la pămînt.122Capitolul IVAVUZUL cu PEŞTI JAPONEZI*1*Septembrie veni cu cer palid şi nopţi clare cum nu mai fuseseră de multe toamne.Soarele învăluia colinele unduioase ale ţării cu lumina ca niciodată blîndă ; apusurile erau roze ca sideful dinlăuntrul scoicilor ; iar sus, pe mătasea decolorată a înaltului, se topea, alb, şi ireal, cîteodată, numai o iulguire de nor, cîteodată numai o legănare de funigel, dar de atîtea ori risipit, fumul ghiulelelor. Era coaptă şi bună şi îndehmgă toamna, ca în amintirea bătrînilor. Să pîrguie fructele, să rumenească strugurii, să fiarbă mustul, să ghiftuie hambarele, să duduie morile.Dar sub cerul acesta clement, făfă ploaia şi vînturile echi- noxului, ceva înfricoşat şi hain strîngea inima oamenilor, ca o pasăre igîtuită.Cînd listele de morţi deveniră paharul înveninat din fieştece dimineaţă, cîte o femeie se împleticea cu un „a !" scurt -şi, cu fruntea rezemată de perete, ascunsă sub braţul încovoiat, rămî- nea stană pînă cînd alături nu mai suna nici un vuiet de paşi. Acesta era războiul ? Cu nevinovată surpriză, ochii întrebau dureros şi încă nedumeriţi, cerşind un răspuns -de amăgire. Iar în locul răspunsului, mereu alte comunicate şi alte liste de morţi.Nimeni nu putea încă să creadă. Pentru aceasta strigaseră, bătuseră din palme, cîntaseră ? Totul făgăduise să fie atît de simplu, firesc, dinainte hotărît şi voios ; şi totul era atît de plin de cutremurare ! Soldaţii cu frunze de tei în ţeava puştilor de unde niciodată parcă n-aveau să iasă gloanţele ucigaşe, sol- daţii cu crengi de brad la roţile tunurilor — unde erau? De123 ce chiotul se prefăcuse în geamăt prin somn ? Odihnă speriată, vis întrerupt de vedenii, cînd sufletele se cheamă prin întune- ric, din nevăzut. Scrisori rătăcite pe drumuri lungi, de la un mort a cărui mînă, după ce scrisese, era acum în putreziciune cînd ajungea răvaşul. Scrisori unde, cu litere tremurate, copiii îşi trimiteau sărutul lor inocent, căutînd în deşert omul cu pieptul sfărîmat de fier, cu degetele în iarbă, devenit hoit pu- turos, cu larve în globul ochilor. Şi cadavre fără nume, arun- cate de-a valma în gropi, cu ceafa pe căpătîie de piatră. Şi cuţite retezînd braţe cu osul zdrobit. Şi batalioane îngenunchind cu capul în piept sub rafale. Carne înveninată pe trupurile încă vii. Pleoape închise pe lumina ochilor opac sleită, dinţi în- cleştaţi, vine golite de sînge, carne amestecată cu postav, cu prund, cu rădăcini, cu sfărîmături de alamă. Acesta era războiul ?

Page 46: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

O mare tăcere ghemui răsuflările şi nimeni nu mai înţelese. Toţi cunoşteau dintotdeauna altfel de moarte. O taină ori numai o nefericire ultimă, adăstînd la capătul vieţii, undeva îndepărtat, unde gîndul nici nu voia să se •oprească. Pentru acest sfîrşit cuminte, discret şi patriarhal, la fiecare margine de oraş ori de cătun se afla un cimitir la o parte — locaş întru odihnă eternă, cu flori cuvioase şi simple, cruci aliniate, cărări înverzite şi loc de îngenunchere, unde deznădejdea învaţă pe încetul să se prefacă în resignare. Fa- miliile de aci îi regăseau pe cei de acolo. Prietenii nu erau pentru totdeauna pierduţi. Şi cei care-au iubit, încă veneau să cheme o umbră imaterială deasupra movilei unde, înlăuntru, materia era neantizată de viermi. Iar acum, acest lucru nou, absurd şi neînţeles ! Moartea culegînd de oriunde, într-ales, irupurile cele mai sănătoase, minţile cele mai tinere, inimile cele mai calde — şi morţii risipiţi în viroage şi la margini de drum, în mlaştini şi pe creste de stînci; pretutindeni unde nu mai pot fi regăsiţi să dea împăcarea omului cu misterul ultim : un mănunchi de flori tomnatice lîngă o lespede cu un nume săpat, unde să îngenunchezi.— Mamă, în toamna aceasta nu mai pleacă cocorii ? Dar cine ştia unde s-au ascuns înspăimîntate păsările ceru- lui ? Acum, sus rotea un vultan cenuşiu şi stoluri de porumbei albi, iar din guşa lor lepădau jucăria înflăcărată ca să ucidă copilul cu ochii albaştri şi femeia cu ochii plînşi.Bucureştii se dezmeticeau în mijlocul acestei spaime, după superbele-i bătăi cu flori...124Convoaie nemaivăzute; camioane gonind către spitale;. căruţe ţărăneşti, sărace şi fără frumuseţe, înşiruindu-se pe străzi; iar în locul limuzinelor şi îaetoanelor, cînd un automo- bil spinteca repede mulţimea, alb de praf, cu roţile căptuşite ^e noroi, ochii desluşeau în praf şi în noroi o şuviţă subţire de sînge, încă nu deplin zbicită.Pe urmă trecu şi octombrie. Cerul se posomori. Din bur- niţă se desprinseră alte fantome. Literele negre ale comuni- catelor evocau numele atîtor plimbări de vară : Predeal, Rucăr, Bran, Cîmpulung, valea Oltului!Sunetele deşteptau în minte dimineţi cu mult soare, aburi destrămîndu-se pe vîrfuri de brad, un automobil alergînd sprin- ten pe şosele în serpentină, schimbînd la fiecare cotitură peisajul, vile la margine de poieni, o amintire, un rîs, un şipot rece, un sărut furat, o fluturare de batistă ; atîtea fericiri, atîta lumină, edenul pentru totdeauna pierdut !Acum, acolo, vuietul tunurilor clătina piscurile şi ăuia în văgăuni; fiecare braţ de pămînt era păzit pe brînci, sub gloanţe care se înfigeau în cap, iar la Predeal, în gara prăbuşită, trupul soldatului încremenise sub cărămizi, strîngînd micile bilete colorate de vilegiatură în pumnul mort.Sub norii tîrîndu-şi pîntecul negru aproape de pămînt, în ploaia necontenită şi mucedă, se revărsa din strîmtorile văilor puhoiul uniformelor cenuşii. Drumurile se înnegriră de curgerea fără capăt. Un pod sărea în aer cu fiarele răsucite, şi a doua zi, capetele unite la loc lăsau să se scurgă mai adînc spre miezul ţării, furnicile mărunte şi multe şi repezi.înainte, sfărîmături de oaste, tîrînd piciorul, cu drapelele strînse, cu cai betegi, cu chesoane lovite; soldaţi dormind îrt mers, sate în bejenie regăsind din nou alaiul tragic a! cronicilor. In urmă, casele fără cîini, uşile trîntite în lături, fîntîni sleite.,Şi de tot în urmă, cu toate drumurile închise, rătăcitoare, întreaga oaste de la Cerna.Din noaptea umedă se lămureau umbre orbecăind, cu miş- cări ireale de stafii.— Ce sat e ăsta, camarade ?— Cine să-l ştie ? Nu ne mai înţelegem unul cu altul... Parcă nu mai sîntem oameni. Poate-i Grunjii, alţii zic că-i Răs- toaca...— Ce unitate, camarade ?— Divizia 17, regimentul 15 Războieni...— De unde veniţi ? *— Acum din urmă, de la Jii, să trăiţi !125

Page 47: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 48: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Ofiţerul vrea să-i întindă în întuneric pachetul de tutun, dar soldatul a dispărut înghiţit de noapte. Şi alte umbre se tîrîie în beznă, în scîrţîirea de cară, în scrîşnetul de copite.Iar un cîine latră undeva, pustiu.— Oe sat e ăsta, camarade ?Locotenentul Virgil Probotă nu-şi mai simţea de mult pi- cioarele în cizme, mantaua udă atîrna pe trup cu pulpanele îngreuiate de noroi, trupa bîjbîia pe marginea şanţului.Nici foame, nici sete — o singură dorinţă deznădăjduită: să doarmă, să doarmă. Undeva, întins sub un acoperiş, ferit de curgerea îngheţată care pătrunde în oase. I-a crescut barba ţepoasă şi roşcată. De mult din minte i-au pierit toate legile lui Linne, Harvey, de Vries. Cu indiferenţă îşi aminteşte că are nevastă, copil : Maria, Dinu... Toate s-au petrecut în altă exis- tenţă, sînt undeva, într-un trecut himeric.Acum e un fost om, tîrîndu-'şi picioarele fiecare cu cîte două ocale de noroi, cu umerii încovoiaţi, cu înfăţişare îndobitocită ; o vietate inclasificabilă în nici o categorie zoologică, un biet animal nefericit, izgonit, pîndit, istovit, care vrea să-şi ghe- muiască într-o scorbură ciolanele.Cele dintîi case. Un sat. O fereastră cu lumină. Ce caldă e o fereastră cu lumină ! Mai sînt oameni care au case, un pat, un jîlţ la gura focului, unde să ţi se urce copilul pe genunchi şi să-i simţi obrazul fraged lingă obrazul tău ?O momîie păşeşte peste şanţ, calcă alături.— Tu eşti, Mitrule ?— Eu, s'trăiţi ! murmură încet caporalul.— Ei, ce veste ?— E Răstoaca, domnu locotenent. Batalionul doi a trecut înainte. Nu putem rămîne, tot satu-i ocupat...— Ce vorbă ? Cum ocupat ? *— Artileria, domnu locotenent !'... Cîte zece oameni într-o casă. Unde ajung, se „instalează" ca boierii. După ce au bătut cu tunurile în noi, nu mai încăpem de dînşii... Şi domnu maior a „constatat". Zice să întindem corturile la margine...In ogrăzi, după gardurile de salcie, se aud caii ronţăind, glasuri de oameni. S-au aprins focuri.Umbrele, între flăcări şi noapte, se mişcă gigante. Unul dondăne un cîntec de acasă.La cea din urmă lumină, Virgil Probotă nu mai poate răbda.— Mitrule !126— Ordonaţi...— Intru aci. Mi se învîrte tot înaintea ochilor. Trimiţi peCostache la mine.— N-aveţi să găsiţi loc, domnu locotenent. Credeţi-mă, zău ! Vă facem noi foc. Aci toţi stau claie peste grămadă... Vă fierbem ceai cu rum...— Ii scot afară. Au rners călări, pe chesoane...Virgil Probotă împinge duşmănos cu umărul poarta de leaturi, care se deschide greu, descriind un început de circon- ferinţă în pămîntul ud. îşi lasă jos gluga să se vadă.chipiulde ofiţer.Cîţiva soldaţi dorm pe prispă. Caii moţăie în picioare. La lumina unei gazorniţe, un soldat, în tindă, lustruieşte o pereche de cizme ofiţereşti. Două ferestre cu ochiurile astupate de măn- tă'li filtrează numai o aţă de lumină.Soldatul e dezbrăcat de tunică ; a întins-o să se usuce. Cînd vede ofiţerul în prag, scoate cu greu mîna înfundată pînă dincolo de cot în cizmă, lipeşte călcîile.— Trăiţi !— Bună, camarade. Un pat de dormit nu s-o îi găsind pela voi, băiatule ?— Nu se află, domnu locotenent...Apoi văzînd că Virgil Probotă pune mîna pe încuietoarea uşii, face un pas şi acopere intrarea cu pieptul.— Vă rog, să iertaţi. Avem un domn ofiţer rănit greu... Virgil Probotă îi dă peste mîna :— Am mai auzit povestea. E veche !... Inventaţi altceva... Trînteşte uşa de perete. Pe laviţă, un om întins drept, cuobrazul palid, învelit cu mantaua pînă la bărbie, întoarce nu- mai privirea albastră, înfiptă pînă atunci în grinzile tavanului. Miros de alcool, de eter, de iod.O ordonanţă culcată la picioarele laviţei sare uitîndu-se cîn-d.la ofiţerul de la uşă, cînd La rănitul din pat, ca şi cum ar întreba : „Ce ordonaţi ? Să-l aruncăm afară ?..."Ridică fitilul să mărească lumina.Virgil Probotă îşi scoase chipiul, încurcat. De data aceasta a dat- greş. Un adevărat rănit. Nu simte compătimire pentru el — numai un fel de dezamăgire duşmănoasă. Atît de hotărît era să cucerească prin orice mijloace un culcuş cald, sub unacoperiş !...îşi rosteşte numele, gradul, unitatea, apropiindu-se de pat : — ...te rog să mă ierţi... Patruzeci de kilometri pe jos fărăoprire. Căutam un adăpost. N-am crezut ce spune soldatul. S-au127 învăţat să mintă. Vorbesc despre răniţi grav, şi înlăuntru îi găseşti stînd la sfat, sau ofiţeri jucînd cărţi...Rănitul scoate încet mîna, cu fereală, de sub manta, o în- tinde vorbind cu glasul tăiat, atît cît îi îngăduie pieptul stră- puns, cu bucăţi de postav împinse în torace.— Nu e nimic..: Mă numesc locotenent Constantin Iliescu. Ia loc, te rog... Ioane, dă hainele la o parte... O să se găsească un colţ şi pentru dumneata. Aştept din moment în moment ambulanţa.Locotenentul Constantin Iliescu îşi înăbuşă tuşea. Priveşte cu atenţie în grinzile afumate. Apoi, cînd tuşea a trecut, după ce a dus batista cu pete roşii la gură, dă să zîmbească :— Am plecat cu un vagon pe care scria Bucureşti-Buda- pesta, 48 ore !... Şi-acum, iată !...Virgil Probotă făcu un semn vag cu mîna, fără să găsească cuvinte.Toţi plecaseră într-un asemenea vagon, cu asemenea in- scripţie.Ochii rătăcesc pe pereţii văruiţi alb, la icoana sfîntului Nicolae cu mănunchi de busuioc, la candelă ; un chilim vărgat în fundul laviţei, zestrea fetei : perne şi plapome clădite pînă-n tavan. Afară se aud caii strănutînd. Un cocoş deşteptat cheamă pe cel vecin, în noapte. Privirea lui Probotă se întoarse la rănitul întins, cu ochii albaştri sticloşi de durere. Titel Iliescu; prietenul lui Radu Comşa, primise astfel botezul războiului. Nu se tînguia, nu simţea părere de rău ; în sfîrşit, trăia alt- ceva decît plictisul care-l mistuia înainte de a fi încercat ceva. „Statul" lui Vasile Breazu dăduse ordin : se supusese. Fără să crîcnească, întocmai ca şi Vasile Breazu, care lustruia ciz- mele în tinda de alături. Dar de ce atîta ruinare de prisos, atît prăpăd, atîtea vieţi ?Ochii celor doi oameni se întîlniră şi se cercetară o clipă. Pe urmă, Virgil Probotă privi în pămînt; Constantin Iliescu în grinda tavanului.Nu se cunoşteau. Poate nici nu se văzuseră vreodată. Erau totuşi apropiaţi, măcar prin această mare nefericire comună. O clipă au simţit trecînd

Page 49: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

printre ei îndemnul acelor cuvinte puţine şi rare, care nu mai sînt articulaţii, ci sufletul liber, lăsat sa curgă. Acum clipita trecuse. Tăcerea era între dînşii, din nou impenetrabilă şi indiferentă, cum se cască îndeosebi între oa- menii răstălmăcirilor cărturăreşti. O tăcere, ronţăită de tictacul mărunt al ceasului pe masă, la căpătîi, de şiroitul ploii în streaşină.128Virgil Probotă se văzu de prisos şi grotesc, acolo, pe mar- ginea lăzii, cu chipiul pus pe genunchi, cu cizmele grele de noroi, din care se întinsese pe podea un şerpişor negru de apă.Se ridică.— încă o dată, mă ierţi. Un rănit... înţeleg.— De ce ? Se poate improviza un pat.— Mulţumesc !... Găsesc aiurea. Avem corturi. Iţi urez în- sănătoşire repede...Pe urmă, întorcîndu-se :— Iţi pot fi de vreun ajutor ? Rănitul clătină capul .— Am camarazi, băieţi de inimă, îngrijesc dînşii.., Sînt plecaţi la ambulanţa diviziei... A noastră s-a sfărîmat într-unşanţ.Locotenentul Probotă ieşi în vîrful picioarelor ; locotenen- tul Iliescu privi iar neclintit, în grinda tavanului.Soldatul micşoră la loc lumina lămpii. Cel din tindă ispră- vise de lustruit cizmele. Bea acum ceva fierbinte dintr-o ga- melă care fumega.Afară, din negrul umed, înainta caporalul.— Tot aici eşti, Mitrule ?— Trăiţi, domnu locotenent, v-am aşteptat. Ştiam că o să vă întoarceţi. Vă facem noi un ceai, d-ăla grozavul. Rum are don sublocotenent. Pentru foc, ne-au -dat aşchii uscate flăcăii ăştia.Doi soldaţi salutară din întuneric.Virgil Probotă îşi trase gluga udă peste chipiu.*2*Şi a doua zi, înainte de luminatul de ziuă, în semiîntune- ricul murdar, cu pîcla îmbibînd vîscoasă hainele, trupa se tîrî mai departe, pe drumul la capătul căruia se aflau undevaBucureştii.Alţi Bucureşti decît cei dintotdeauna. Rafturile magazi- nelor golite. Măhălălile înghemuind coadă la brutării, de cu noapte. Calea Victoriei pustiită de norodul plimbăreţ de altă- dată. Nopţile spintecate de săbiile iluminate ale proiectoarelor.Cleştele se strîngea. Fiecare spărtură de front îi împuţina zilele. A învăţat să nu mai sărbătorească nici o victorie, să n-o-niai aştepte.Generalii scoşi din comandă, numirea altora proaspeţi au adus o bucată de vreme nădejdea unui salvator de roman epic,129 providenţial personaj, care să răstoarne magic soarta bătă- liilor. Pe urmă, nici în aceasta nu mai crezu nimeni. Iar tre- nurile cărau spre Moldova, şi mai departe, spre Caucaz, spre Crimeea, spre Cherson, războinicii cei mai înfocaţi, şi lăzile Cll argintării, şi cutiile de pălării, şi căţeii cucoanelor.Ministerele erau pe jumătate golite, îşi trimiseseră arhi- vele la Iaşi. „Cînd pleci ? Cu cine pleci ?" întrebatul răspundea grăbit, evaziv, cu un semn vag al mîinii ; ascunzîndu-şi fricos „învîrteala", să nu i-o descopere şi celălalt ca să-i zădărni- cească rosturile cu cine mai ştie ce îmbulzeală şi concurenţă. Radu Comşa nu mai trecea d-ecît un ceas pe la minister. Biroul fiinţa numai pe hîrtie.Cîţiva plecaseră înainte cu ordine şi compartimente spe- ciale, în vagoane oficiale.Domnul Bîrzotescu uita să ofere ţigări din tabacii ere a cît un geamantan. Cu mustăţile pleoştite nu-şi mai freca mîinile exclamînd : Bravo — perfect! Iar cînd îşi sufla nasul în ba- tistele cadrilate, în locul formidabilei detunături de canonadă scotea un sunet împuţinat, rebegit şi ridicol, ca plesnitura unui pistol de soc.— Cînd pleci, domnule Comşa ? Familia Vardaru a început să împacheteze ?hamilia Vardaru începuse să împacheteze ; cel dintîi va- gon şi cele dintîi .camioane plecaseră la Iaşi, la casa bătrî- nească, unde aşteptau Cora şi Ralu Vardaru, surorile lui Mihai.Alexandru Vardaru străbătea neobosit drumurile la cele trei moşii din Muntenia, ale lui şi cea a colonelului Pavel Vardaru, organizînd convoaiele care trebuiau să plece, lăsînd oamenii de încredere, împărţind hambarele serviciilor de ma- nutanţă şi ţăranilor.*3*Într-o dimineaţă de la sfîrşitul lunii noiembrie, automobilul gîfîia greu pe şoseaua judeţeană desfundată de ploi, spre Arpăşeşti.Ploaia curgea purtată în pale de vînt.Totul era de culoarea leşiei, posomorit şi mortuar. Soarele nu se mai arătase de săptămîni. II bănuiai numai, dincolo de plumburiul norilor, stins şi răcit. Zarea era fără nici o dungă de pădure. Abia ondulată de movili golaşe. In fund, spre ră- sărit şi miazăzi, începea Bărăganul.130Maşina se încrucişa cu pîlcuri de infanterişti, grupuri răz- leţe de călăreţi, sotnii ruseşti; o întreagă armată în derută, {ară comandament şi combatanţi, rătăcind fără ţintă în spatele liniilor de bătaie. Cîrnpul era negru, pustiu ; porumbul necules putrezea vînăt şi ţărna ogoarelor zbura cîteodată în bulgări moi, din copitele unei ştafete care tăia drumul de-a dreptul.In îundul automobilului, numai pe jumătate apăraţi sub capota de pînză impermeabilă, Alexandru Vardaru şi Radu Comşa tăceau, înfăşuraţi în blănuri. Mai rămîneau atît, Arpă- şeştii, şi toată averea Vardariior era pusă la adăpost, aşa cum se putea pune ceva la adăpost pe aceste vremuri. Alexandru Vardaru îşi număra în minte etapele unde trebuiau să po- posească cirezile de vite în drum, se întreba unde vor încăpea la conacul de la Chioaia, de lîngă Iaşi, atîta puzderie de vaci, de cai, de oi, care, căruţe, maşini, cîte minase de la cele treigospodării de aci.Radu Comşa, cu obrazul bătut de ploaia rece, cu pleoapele strînse sub înţepăturile vîntului, se lăsa purtat de gîndurile care întotdeauna izvorăsc nehotărît şi neisprăvit, cînd mergi drum lung, în ploaie, cu orizontul încins pretutindeni de ne- guri, populat de fantasme.Nici vorbă nu mai putea fi de front, de renunţare la ordinul care-l ţinea în serviciul vag şi lipsit de orice eroism. Ar îi în- semnat într-adevăr, de această dată, o bravură copilărească. Un pai mai mult, aruncîndu-se de bunăvoie în puhoi. Cu ce folos ?Intr-al cui folos ?Şi roţile săltau înainte peste bolovani, se înfundau în mo- cirle, motorul gîîîia astmatic, respira înviorat cînd scăpa pe o postată de drum mai neted.Dar Alexandru Vardaru ce gîndea la aceasta? Cum îl ju- deca ? Nu era oare în adîncul tuturor gîndurilor o umbră, un început, o bănuială măcar de uşor dispreţ pentru omul valid care se lăsa atît de uşor alintat de o soartă prea generoasă? Radu Comşa se răsuci pe jumătate în blana care-l înţe- penea, să citească pe faţa lui Alexandru Vardaru bănuiala aces- tei judecăţi. Vardaru, clătinat pe pernele moi, îşi scoase ţigara de foi din gură şi blestemă.:— Afurisit drum !... Nu mai ajungem în dimineaţa aceasta. Rămase în urmă o companie înşirată în turmă : ofiţerii pă- şind pe cărarea de la marginea şanţului, negri de noroi, cu mantălile descheiate, cu capetele în jos — posomorit convoi. . Radu Comşa gîndi : „Unul dintre aceştia ar îi trebuit să fiu eu. Şi merg liniştit, confortabil înfundat în perna moale,131

Page 50: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

învelit în blana caldă, ferit de toate riscurile, şi, de riscul ultim, acel de unde nu este nici o scăpare."Alexandru Vardaru păru că-i ghiceşte gîndurile. Ii puse palma înmănuşată pe genunchi :— Ai fi vrut să fii în locul lor ? Ai ? Mărturiseşte... Ţi-a tu citit în ochi... Ca să te ducă la moarte sigură şi inutilă un ge- neral imbecil care socoate războiul o manevră, doar ceva mat dezordonată...Radu Comşa îşi deschise blana, ca să-l bată vîntu! şi ploaia. De cînd aştepta explicaţia aceasta !— Domnule Vardaru, de mult simt o piatră pe suflet,..— E un bagaj incomod pe vremurile acestea, rîse Var- •daru, finind ţigara departe şi privind-o cu luare-aminte să nu-i sfărîme scrumul în hurducările maşinii.Gluma căzu duş rece peste pornirea lui Comşa. Tăcu o clipă, apoi încercă să reia firul, fără nici un entu- ziasm :—• Nu ştiu dacă e un bagaj incomod... Dar, domnule Var- daru, omeneşte vreau, înaintea altora, să mă stimez eu. Ca să te aştepţi la cruţarea aproapelui, trebuie mai întîi să fii tu se- ver cu tine însuţi...— O-la-la ! Eşti confuz, Radule... Nu pricep ! Intrăm în domeniul obscur al aforismelor; Marc Aureliu, Rochefoucauld, Schopenhauer...Apoi, văzînd 'figura mîhnită a lui Comşa, îl bătu pe ge- nunchi.— Haide, Radule, spune !... Gluma, chiar stupidă, e cîte- odată singurul mijloc ca să rezişti deprimării. Santinelele îşi , sprijină bărbia în baionetă, ca să nu adoarmă... Vezi că m-am molipsit şi eu de genul aforistic ?... Treci peste această con- tradicţie.— Spuneam de severitate faţă de tine însuţi... Mă simt jenat în situaţia aceasta neclară, pe care dumneata ştii mai bine ca oricine altul că n-am căutat-o. Am acceptat-o numai. Dar şi acceptarea, cîteodată... In ochii soldaţilor şi ai ofiţeri- lor pe care roţile îi împroşcau adineauri, era greu să citesc ? O reflecţie firească şi legitimă : „Iată un om tînăr, voinic, fără nici o meteahnă. Călătoreşte confortabil. Fără nici un risc. Pentru el toate amărăciunile noastre nu există. E un om pus la adăpost, unul din cei cîteva mii de oameni puşi la adăpost. Şi toţi, ştim, de ce fel de providenţă puşi la adăpost! !..."132Un hop scutură maşina şi scrumul ţigării lui Alexandru Vardaru căzu, ceea ce pentru un fumător de havane ia propor- ţiile unei catastrofe.Vardaru îşi privi consternat ţigara decapitată, apoi oaruncă în noroi.Se întoarse cu totul spre Radu Comşa, vorbind cu alt glas,îrnblînzit, pe care puţini i l-ar fi recunoscut:— Radule, înţeleg perfect!... Ştii bine că înţeleg mai multe decît vreau uneori să par... Dar deschizi o discuţie inutilă. O boală de Hamlet categoria a patra ; să iei sufletul, să-l storci, să-l învîrţi, să-l torturezi pînă rămîne o biată cîrpă cu urmele degetelor pe el — a îi, ori a nu fi — jucat la Zimnicea. Tu so- coti războiul terminat ?... Poate să dureze un an, mai mult. E un război de epuizare. Va veni rîndul tuturor. Nici eu nu te-aş opri! M-ar mîhni chiar, dacă aş îi nevoit să-ţi spun eu atunci: „Radule, acum da ! E timpul, ai datoria..." Ştiu însă că aceasta n-o să fiu 'nevoit s-o fac. Dar acum ce-ar folosi — hai să-i zi- cem — eroismul tău ? S-o înşiri prin noroaie ca nefericiţii de adineauri ? Nu ştiu unde merg, de ce, pînă cînd... Un deprimat mai mult. Ai idee măcar unde ţi-e regimentul?... N-ar fi ri- dicol să te prezinţi : „Am venit să iau parte la epopeea eroică a retragerii ?..." şi după aceea un imbecil să te uite, cu unitate cu tot, în cine ştie ce paragini, ca să măreşti convoiul prizo- nierilor. Priveşte toate situaţiile, fără de panica din jurul nos- tru l Calm... Are să-ţi vină rîndul şi o să fiu mîndru de tine, Radule, sunt sigur, tot atît cît de Pol, pe. care l-ai văzut acum : sub tembelismul lui incorigibil s-a arătat cu simplitate b-rav şi logic şi consecvent cu el însuşi; a luat viaţa în glumă ; e oare moartea pentru el ceva mai serios ?... Pînă atunci, de ce însă acest 'hamletism, dostoievschism ? Trebuie?.,. Nu trebuie?... E bine?... Nu e bine?... Gîngăveală de abulici incapabili să se ho- tărască la o acţiune precisă !... Eu văd viaţa jalonată cu puncte de reper sigure; aceasta trebuie să o î ac, aceasta nu ! Am un singur criteriu. Morala mea! Cred în ea, nu mă îndoiesc. Ju- decata mea mă absolvă de a tuturor...Ractu Comşa tăcea, privind în noroiul drumului, din care stropii de sub roţi săreau ca lăcustele. Simţea uşurarea care se destinde întotdeauna cînd gîndurile tale ţi le rosteşte altul, să-ţi adoarmă cele din urmă îndoieli.Alexandru Vardaru aprinse altă ţigară şi cuprinse cu ochiiîntinderile.învăluite în neguri.— Ne apropiem... '133 Apoi, după o tăcere lungă :— Ne apropiem şi acum e rîndul meu, Radule, să-mi adun toate silinţele ca să birui o mare mîhnire. Tu ştii... Arpăşeştjj erau moşia Elenei. Aci am trăit cei dintîi ani de căsnicie. Aci s-a născut Luminiţa... Era o moşie părăginită. Abia îşi acope- rea dobînzile datoriilor. Bătrînul Arpăşeanu, socru-meu, era om moale, nehotărît, incapabil de energie ; decît să ridice pe piloţi un hambar pornit la vale, se văieta o lună că i se ruinează gospodăria. Un al doilea Pol .'... Am ridicat tot .de la pămînt, ca şi la Făloasa. Casele oamenilor erau după pilda conacului. Ruină, garduri sparte, bordeie, viată de troglodiţi... In cinci ani ,au devenit un sat model. Toate casele împrejmuite, acope- rite cu tablă, livezi, plante furajere. Le-am făcut bancă. Am adus vite de rasă, stupi Tot ce-aim: văzut 'aducea, unde fiecare palmă de pămînt e stoarsă de tot ce poate fructifica. Nu din altruism. Din logică. Pentru a avea pace cu oamenii pe care nu-i scoate foamea şi sărăcia dlin minţi. Ai să vezi satul, cona- cul, moşia... O muncă de om ! Nici nu-ţi închipui satisfacţia, cînd ceva a crescut din voinţa ta. Ca un pom răsădit. Cine spu- nea aceasta ? Confucius, ori nu ştiu ce asiatic. „Cine a plantat în viată un pom n-a trăit degeaba !..." E o faptă a ta, nu o vorbă ! Nu utopii, socialism, falanstere, construcţii alături de realitate, reverii de bibliotecă, ieşite din capul unor oameni care n-au fost în stere să-şi clădească o casă a lor, dar se găsesc gata să reclădească societatea !... Pe mine nu mă încurcă teo- riile în viaţă. Şi nici nu-s reformativ ! Am pasiunea organi- zaţiei, fireşte şi recompensa... Şi acum trebuie să le părăsesc toate! Să se aleagă cine ştie ce !... E moşia Luminiţei. Are să fie a ta. Aici şi-a petrecut vacanţele de şcolăriţă. In camera ei nici un lucru nu e clintit. In fiecare toamnă, pînă în anul acesta, venea aci măcar o lună... O iubesc slugile, oamenii, o recunosc cîinii, caii din grajd. Şi din toate acestea ce vor face ei, mîine ?.. E aci şi mormîntul Elenei... Iată, Radule, cum devii sentimen- tal, chiar cînd vrei să dai la alţii lecţii de fermitate L.Alexandru Vardaru se sili să zîmbească, persiflîndu-şi această slăbiciune de o clipă.Dar nu izbuti şi nu mai încercă.Trăgea din ţigara de foi, fără să mai ia aminte la scrumul desprins la fiecare clătinare nervoasă de mînă. Radu Comşa îl simţea alături, mai mult decît îl observa. Aşadar şi în omul acest activ, aspru, tiranic, se ascundea, pitită, o floare fra- gilă a himerei. Pasiunea energicilor : nevoia de a domina rea- litatea, de a scormoni puterile latente, de a crea ceva chiar dacă134nu e aşa de dezinteresat, cum ar specula alţii aparenţele: stu- pii ţăranilor, livezile, „satul model !"... Vorbea despre ele cu a|t glas. Cine-ar fi recunoscut pe omul temut, cu cleştele vor- bei, neîndurat, de care tot atît se intimida domnişoara Betty, dactilografa, ca şi Mărita, slujnica, cu ochii de culoarea peli- nului veşted, ca şi adversarii de la bară, ca şi cei din parla- ment ?Maşina intrase pe hotarul moşiei.Alexandru Vardaru se îndreptă de mijloc să privească mi- riştile cu ochi de stăpîn. O clipă fu nemulţumit că vede o pîr- loagă încă nearată, cum poruncise ; apoi amar îşi aminti că acum e de prisos. Porumburile erau culese. In jurul unor gi- rezi de paie, în mijlocul miriştii ţepoase şi vinete, încolţiseră pete verzi de grîu, din boabele scăpate în pleavă la treier. In tufişurile de măcieş de la marginea drumului fugi un animal cenuşiu. Fructele roşii, ude de apă, luceau — cercei de mărgean. Satul se ivi din pînza ploii, cu gardurile de nuiele meş- teruit împletite, cu livezile plantate geometric ; porni înşirîn- du-se din fiece parte în linie dreaptă şi în diagonală ; casele la o parte, cerdacuri cu stîlpi vopsiţi, ferestre largi, glastre. Co- nacul se afla în celălalt capăt. La primărie opri o clipă. Var- daru porunci străjerului:

Page 51: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Să vie lacovachi la curte !... Şi şeful de post. Hait,trap!...Cîţiva soldaţi în ogrăzi. Cai militari pe ici-colo, cu îrîulprins într-un stîlp de poartă.La curte, cînd se deschise poarta, argaţii ţîşniră din toate cotloanele. Maşina vira între pini, plopi şi tei, pe şoseaua curbă, cu prundiş şi nisip galben, bătătorit şi spălat de apă ca un drum; gudronat. Opri înainteia peronului; pînă să se desiacă din blăni, jupîneasa era gata cu cheile.— Ce veste, Varvaro ? Ce-ţi fac copiii?„Copiii" erau orătăniile de toate rasele, colecţionate de Vardaru din toate expoziţiile : gîşte gigante şi cocoşi pitici, păsări împintenate şi cu crestele ascunse de coafuri enorme, o adevărată grădină de laclimataţiune pentru care Varvara arătamare orgoliu.— Sărut mîna, boierule !... Dumneavoastră să ne aduceţi veste, că pe moi ce ne-ajută minteia să ştim?... Copiii? (Aci obrazul Varvarei. se lumină ca şi cum: ar ii fost vorba de auten- tice odrasle). Copiii sînt bine, sănătoşi! Nu ne-a pierit nici un pui şi Prinţesa (prinţesa era păunită) ne-a scos unul alb... Parc-a ştiut pofta duduiiei Luminiţa, să aibă un păunaş alb...135 Argaţii făcură cerc, cu pălăriile în mînă.— Ce e cu voi, Năstase, Eftimie, Simioane ?... Şi tu, urî- tule, de ce te-iai ras pe cap ?— Ii ia la Moldova !... Contigentu 919, aşa-i ordinul de la domnu şef dă post.— Hai, puneţi-vă căciulile în cap şi nu mai căscaţi gura. La treabă ! Vă chem acuşi... Unde-i Tomlulescu ?— Domnu administrator e pîn'la ocoale cu notaru. Ordin să facă numărătoarea vitelor...— Daţi fuga unul să-l cheme ! Să vină şi notarul.Cînd împingea uşa să intre, unul îndrăzni pentru toţi cei- lalţi, care nu se clintiseră :— Boierule, oaire vin ghenmlanii ? Zice că să pice dă pa o zî pa alta,— Şi-ai să-i opreşti tu, cu furca, dac-or fi să vină, Năs- tase ? Lăsaţi acum. Am spus că vă chem... Varvaro, apă de spălat şi pune să ifiarbă samovarul pentru ceai. Ai grijă de Neculaî.—' Lăsaţi, că de ceai porunceşte el ca şi dumneavoastră şi mai dihai încă !...Intre slugile de la Arpăşeşti şi şofer dura o veche ostilitate, din pricina ierarhiei domestice.Neculai purta haine nemţeşti, aştepta să fie servit, fuma ţigări gata, cu carton, ,şi la o adică, ce mare ispravă făcea ? Se plimba cu automobilul ca un boier. Striga numai din goarna lui. Deschide poarta ! închide poarta ! Şi speria găinile satu- lui ; dacă nu cumva mai şi strivea sub roţi o seamă din ele.Intr-o jumătate de ceas erau spălaţi, focul trosnea în sobă, ceaiul aburea -şi în jurul jupînesei două fetişcane dădeau zor.După ce-şi deşertă paharul, cu gîndul în altă parte, Ale- xandru Vardăru se ridică :— Lipsesc un moment, Radule ! Poate vrei să vezi camera Luminiţei, pînă mă întorc?... Varvaro, deschide iatacul dudu- iei!... Oamenii să aştepte !Jupîneasa îl conduse pe Radu în camera Luminiţei. Cu în- ţelegerea servitorilor care ghicesc îndată fără să întrebe, ştiau acum toţi că boierul venise cu logodnicul duduiei.Varvara trase perdelele la o parte, deschise o fereastră :— E cam închis aerul, conaşule... Cu atîtea ploi, au cres- cut zbirciogi şi-n piatră seacă...înnodă sfoara storului :— Boierul s-a dus la mormîntul duducăi !... Aşa face în- totdeauna cînd vine: întîi acolo, pă urmă celelalte...136Aşeză colţul unei feţe brodate pe masă. — Iaca masa duduiei, dulăpaşul cu cărţi. Are şi caietele de şcoală în raft... Sub ochii mei a crescut de cînd era atîtica. Am ţinut-o în braţe de cînd trăia biata duduca, dumnezeu s-o odihnească. Era un pui dă diavol, să nu-ţi închipui : numai în drăcii o ţinea... Acurn a crescut, e domnişoară în toată puterea cuvîntului... Dar face un haz cînd îi aducem aminte! Să mă iertaţi, trebuie să mă întorc la bucătărie...Rămas singur, Radu cercetă cu o curiozitate lacomă ieta- cul acesta de fată, cu împletituri de şcolăriţă, cu monograme pe tnescioare, cărţi de premiu cu legătura aurită. Aventurile tlnă- rului Telemac, biblioteca roză, desene şi pasteluri: cîteva fructe, o creangă de trandafir cu un fluture, un cap de madonă. Pic- turi naive şi stîngace, care nu lipsesc niciodată din arhiva «anei absolvente de pension.Deschise un caiet cartonat, învelit cu hîrtie albastră, cu marginile liniate roşu : Caiet de Caligrafie al elevei Luminiţa A. Vardăru, ci. II primară, 1905. „Buturuga mică răstoarnă carul mare. Ai carte, ai parte. Mila e un sentiment nobil. Răbdarea e mama tuturor virtuţilor." Alte caiete. Teze. Caiet de probleme : geometria în spaţiu. Şi caiet de compoziţii în limba romînă. „Clasa IV secundară, anul 1911" : „O dimineaţă de primăvară la ţară..." „Natura în poezia populară..." Cîteva flori presărate, pansele, panglici cu violete pictate.Radu Comşa se aşeză la biroul de la fereastră. Aci, cîteva cărţi noi, probabil lecturile din vara trecută : Rene Boylesve, Loti, Henri Duvernois, Gerard d'Houville, Colette, Galsworthy... Cerneala uscată pe fundul călimării de cristal. Peniţele rugi- nite. Un album cu desene, aforisme, nume de colege, de prie- tene, iniţiale şi maxime :,,Il n'y a d'amour vivant qu'un amour mena.ce"„Dans tont premier amour, on aime deja avânt d'almer."„Leş coeurs delicats sont partout en pays ennemi." 17Scrisul era al Luminiţei. Nu-i bănuise această predilecţie pentru aforistica atît de puţin simpatizată de Alexandru Var- dăru.Şi versuri :Et le bassin au clei sans âgeOffre le miroir pur de l'eauPour qu'll y mire, en leur voyage,Le voi celeste du nuageEt l'aile souple de l'oiseau.18137 La spate simţea prezenţa Luminiţei, avea senzaţia mîinii uşoare pe umăr, surprinzîndu-l în această perchiziţie, profana- toare. Cum i-ar smulge albumul, gata să sgîrie ca o pisică !Şi toate acestea vor fi ale lor, ale lui, .cu tot cu Luminiţa :„// n'y a d'amour vivant qu'un amour menace..."Desigur, altfel visase Luminiţa să-l aducă aci, să-i arate ea cărţile, caietele, amintirile de şcolăriţă, locurile strategice unde se retrăgea pentru a pune la cale farsele de copil zvînturat, banca din grădină, unde a visat după cele dintîi romane, cu vo- lumul pe genunchi şi cu ochii închişi, ca ochii de pisică la amiazi : „prinţul şarmant, tu urîtule, puah..."Radu Comşa duse la buze un cuţit de fildeş pentru tăiat foile, fiindcă nu e cu putinţă, cînd fusese pe gînduri, să nu-l fi dus tot aşa la buze şi Luminiţa. Ii era sufletul plin de dînsa. Toate obiectele acestea banale se învăluiau în emoţie.O regăsea astfel în minte, în inimă, mai întreagă decît nu- mai în imaginea prezentă, aşa cum crescuse de la caietul de ca- ligrafie : „Buturuga mică răstoarnă carul mare", pînă la ma- nualele spălăcite, la primele reflecţii asupra vieţii :

Page 52: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

„Leş coeurs delicats sont partout en pays ennemi..."Şi minunea aceasta unică, un trup, un suflet, crescuse pen- tru el ; tot misteriosul proces care an de an dezbrăcase cîte o foaie a crisalidei ca să-i dea pe Luminiţa de astăzi, toate fuse- seră pentru el. Şi Varvara care o legănase în braţe ; şi Alexan- dru Vardaru, care veghease cu încordarea sălbăticiunilor de pădure pentru puii lor încă firavi; toţi, pentru el o ocrotiseră, tremuraseră... Ce făcuse să merite aceasta ?*4*Alexandru Vardaru intră şi înaintă cîţiva paşi în odaie, cuprinzînd într-o singură privire decorul Luminiţei. Ochii lui ocoliră ochii lui Radu. Şi-i simţea încă tulburaţi de gîndurile de adineauri, la mormîntul Elenei.în gene, pe păr, pe obrazul cu trăsăturile tari, mai avea încă o pulbere măruntă de ploaie.îşi scutură gîtul scurt, cum ar fi scuturat ap,ăsarea unui jug cu care nu era deprins, îşi frecă mîinile şi călcă mai apă-138sat, ca prin gesturile exterioare să-şi recapete energia lăun- trică :— Putem merge, Radule! Aşteaptă oamenii în ploaie... jV\-am gîndit. Din casă nu scot decît cîteva lucruri; de aci, ale Luminiţei, şi din camera Elenei. Obiectele, cum s-ar spune, de o valoare sentimentală... Celelalte, cum le-o fi norocul ! Şi ar- gintăria, covoarele, pun să le zidească în pivniţă. Tocmai se în- iîmplă să avem material rămas de acum trei ani, cînd am făcut basenul din grădină... Biata Luminiţa ! Ea, care ţinea să nu i se clintească un lucru din „muzeul ei sentimental" IObservă un tablou agăţat strîmb. II îndreptă, din obiceiul său să vadă totul în ordine ; se dădu un pas îndărăt ca să ve- rifice dacă l-a aşezat bine.Apoi îndată îşi aminti că e inutil acum.Avu un sentiment ciu-dait: o clipă impulsia să-l strîmbe te loc, ca şi cum ar fi anulat aşa gestul de prisos.— Ai văzut parcul ? întrebă, arătînd spre fereastră. De altfel o să ai vreme după-amiază, mîine...Radu Comşa nu prinsese decît o impresie fugitivă din pri- veliştea pe care se odihneau desigur întotdeauna ochii Lumini- ţei ; grădina cu alei galbene în cernerea ploii, boschetele de arbuşti desfrunziţi, în care negura se acăţa în scame, trei tei pitici, punînd în -fumuriul toamnei pete verzi-albăstrii.Afară, în jurul peronului, era adunat tot satul : primarul, notarul, şeful de post, oamenii c-urţii, moşnegi şi femei, chemaţi şi nechemaţi, veniţi să aştepte cuvînt de dezlegare de la omul care-i descurcase pînă acum din toate păsurile.— Stăm aci, ori mergem undeva la adăpost, sub o şură ? •— Stăm aci, boierule !... Cu ploaia ne-am împăca noi, că-idă la dumnezeu. Cu celelalte mai greu, că sînt d-ale oame- nilor...Şi se strînseră cu gaturile lungite, să-i soarbă cuvintele.Alexandru Vardaru vorbi mai întîi gospodarilor şi autori- tăţilor. Le dădu sfaturi ca pentru aceste vremuri grele; dar sfaturi care sunau aspre, ca poruncile. Ordonă primarului să împartă tot ce se afla în magaziile moşiei, dacă nu le ridică armata pînă în ultima zi, fără a uita de bonurile de reehiziţie în acest caz. Celelalte nu mai erau în puterea lui, nici a oame- nilor.Pe urmă, cu argaţii, vătafii şi administratorul, trecu la grajduri, la şoproane, la ocoale şi la hambare, să socotească din ochi convoaiele care trebuiau să plece de a doua zi în zori : tamaslîcurile de boi, cirezile de vaci, turmele de oi, carele. Alese139 - oamenii, însemnă numele, să completeze hîrtiile de la Ministe- rul de Război şi de Interne, care aveau să le deschidă toate dru." murile şi să le ferească de neajunsuri.Cînd după două ceasuri se întoarse, oamenii tot mai aş. teptau înaintea peronului.— Avem o rugăminte, boierule... Să ne primiţi şi vitele noastre cu ale curţii... Alegem fruntea şi, ce-or îndura ale dum- neavoastră, să pată şi ale noastre... Dăm flăcăii !— Bine, bade Ilie, cum îţi închipui dumneata că o să pur- tăm grijă la atîta amar de dobitoace ? Unde să le găsesc adă- post, nutreţ, cînd nici pentru ale mele nu ştiu dacă...— Boierule, ştiţi că ele-s toată puterea noastră... Dacă ni le-or lua oastea duşmană, putem zice c-am pierit şi noi !— Dă o molimă peste ele. Să port eu răspunderea ?— Mai molimă decît duşmanul!...— Vi le rechiziţionează armata...— Dacă-s cu ale dumneavoastră, nu le mai rechiziţionează, să fie ele zece armate !— Le prind germanii...— Dacă le-or prinde pe cele boiereşti, le-or prinde şi p-ale noastre.Alexandru Vardaru văzu că n-o scoate la capăt:— In sfîrşit, lăsaţi! Mă mai gîndesc. Pînă diseară vă dau răspunsul...— Va să zică le primiţi ?— Cum va să zică le primesc ? Am spus că am să văd ! Asta e tot!...— Boierule, vă faceţi mare păcat cu noi!... După ce ne-aţi dat o mînă d-ajutor ne lăsaţi aşa, în voia urgiei, să ne scu- fundăm ?...Omul stătea cu pălăria în mînă, înaintea celorlalţi, cu părul sur în ploaie, şi la fiecare vorbă întorcea ochii către cei de la spate, să capete îmbărbătare.Hotărîrea lui Alexandru Vardaru slăbea. Aceasta complica tot planul lui.Vorbi răstit, ca să curme o dată :— Bade Ilie, am vorbit romîneste, mi se pare !... Aşteptaţi să văd. Dacă se poate, bine ! Dacă nu — nu !— Lasă, Ilie ! rostiră cîteva glasuri. Nu se-ndură el boieru să ne părăsească...Boierul porunci să i se înhame, îndată după-amiază, doca- rul, ca să meargă la stînă, la ocoale şi la hambare. El pleca a140Doua zi, cu maşina. Radu Comşa rămînea încă, pînă ce aveau să pornească toate convoaiele.Afară, oamenii tot mai aşteptau. Se'încredinţaseră pe ei în- şişi că le primeşte vitele. Cîteva babe se plecară să-i sărute alina. Toţi priveau în pămînt, copleşiţi în şuroiala ploii. Ce-i aştepta? învăţătorul mobilizat; popa bolnav în spital. Numai femei, moşnegi, babe şi copii — toţi oamenii în putere cine ştie pe unde şi cine ştie cîţi încă în viaţă !— Boierule, noi sîntem ca neaga rea... Se cheamă că vi- tele ni le-aţi scăpat. Să vă dea cel dă sus sănătate şi noroc coniţei Luminiţa ! Da noi, tot mai avem o rugăminte...Alexandru Vardaru îşi pierdu sărita, ori mai mult voi să pară că şi-a pierdut-o.Voinţa slăbită o clipă îi ameninţa propriul lui avut. Toate mergeau pînă aici. Ca mai adineauri cînd simţise impulsia să strîmbe la loc tabloul îndreptat, se burzului:.— Ia ascultaţi, măi oameni buni ! Credeţi că numai grija voastră o am ? M-aţi tocmit vătav la voi ? Ia mai plecaţi pe la casele voastre !... Ce mai aveţi de spus — să vie doi-trei dintre voi diseară, şi-om vedea. Am şi eu dreptul să mănînc.— Drept este, boierule.Oamenii se dădură cîţiva paşi îndărăt şi iar se pîlcuiră, spre poartă, în mijlocul drumului, neîndurîndu-se să intre pe la case.Pînă în seară, Alexandru Vardaru isprăvise tot, ca un plan precis de manevră, cu fiecare mişcare dinainte prevăzută. Cutre- ierase toate încăperile, poruncind Varvarei şi argatului oare tre- buia să zidească în pivniţă :— Astea, laşi! Astea .merg la pivniţă ! Asta pentru Chioaia ! în camera Elenei dădu peste unul din portretele bătrînului

Page 53: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Arpăşeanu, în mărime naturală, în uniforma şcoalei militare Sfînta Tereza din Viena.Acolo, pe vremuri, părintele Elenei se pregătise pentru ca- riera militară, la care de altfel renunţase îndată, fiindcă trebuia să se deştepte prea de dimineaţă şi avea prea mulţi stăpîni.Un răstimp, Alexandru Vardaru ezită. Pe urmă, întorcîn- du-se spre Radu :— In vremuri de astea, orice expedient este permis. Poate mi-or cruţa mai miloşi casa! Nici ea (nu rosti numele Elenei) nu m-ar dezaproba...Şi porunci să fie atîrnat tabloul chiar în sala de intrare, ca în ochii celui dintîi îeldvebel german care ar păşi pragul să aPară tînărul cu chipiul înalt austriac, cu' uniforma albastră şi cu nasturi auriţi, cu pantalonii de postav alb, strînşi pe pulpă.141 — Cînd vei da cheile, arătaţi portretul! Spui că boierul bătrîn a învăţat la Viena...Astfel Mita Arpăşeanu, măcar acum, din cadra unde apărea cu mustăţile bălane 'răsfirate intre favoriţi â la Frantz losef, era chemat cu folos să apere moşia Luminiţei.Fără voie, Radu Comşa îşi aminti anecdotele despre cîrciu. marii din Galiţia, care de doi ani atîrnau deasupra tejghelei \\n tablou cu două feţe. Pe-o-parte, ţarul Nicolae. Pe cealaltă, Frantz losef. Toată politica era să întoarcă destul de repede o faţă ori alta, după cum dictau retragerile şi înaintările trupelor ruseşti ori austriace. Hm ! Vrednic gospodar Alexandru Vardaru, dar elastică morală sub aparenta-i şi colţuroasa-i intransigenţă !Mai neînduplecat s-a dovedit cu oamenii care-şi puseseră toată nădejdea în el să le scape vitisoarele. In zadar rugăminţi, delegaţii, apeluri. Cîteva pe sprinceană, şi gata !In zori maşina plecă.Oamenii strînsi pe marginea drumului, posomoriţi şi deza- măgiţi, ă-au urat o morocănoasă întoarcere bună şi repede stă- pînului tot aşa de morocănos. Cîteva femei îşi şterseră ochii. O fetiţă — nepoata vechilului — opri să-i întindă un mănunchi de flori sărace, de toamnă, leoarcă de apă şi cu frunzele veştede.La marginea hotarului, Alexandru Vardaru se răsuci să pri- vească înapoi. , .Satul abia însemna o linie mai întunecată în pîcla vînătă a ploii. Zidurile conacului şi parcul nici nu se mai desluşeau. Duse, fără să-şi dea seama, mănunchiul de flori la nări. Dar florile nu mai aveau alt miros decît acel de frunze intrate în descompu- nere.Se uită la ele, ca şi cum abia atunci prindea de veste că le are în mînă. Alexandru Vardaru cu un mănunchi de flori ? Poate cu ochii uzi ?... Dădu din umeri; aruncă mănunchiul în şanţ; aprinse ţigara şi se înfăşură mai bine în blană.— Neculai, înainte de douăsprezece trebuie să fim acasă !*5*Toată ziua, Radu Comşa se strădui să înlocuiască lipsa lui Vardaru, cît mai deplin.Supraveghie plecarea cîrdurilor de vite însemnate cu boia albastră în frunte.lacovachi, primarul şi Tomulescu, administratorul, nu-l pier' deau din ochi, căutînd fel şi chip să mulţumească pe cel care142avea să fie viitorul stăpîn al moşiei: „Aţi ordonat ceva ?... Am trimis întîi oile, cum v-aţi gîndit şi dumneavoastră ; merg mai încet la drum şi-s mai gingaşe..."Radu Comşa nu gîndise nimic, dar aproba cu nemulţumirea că se simte inutil.Seara, căzu de oboseală. Ploaia foşnea în crengile grădinii, prin somn îi apăru Luminiţa în rochie de şcolăriţă, pînă la ge- nunchi, cu pulpele goale, cil guler alb, scrobit şi cu fundă nea- gră de mătase, plecată pe un caiet de caligrafie, scriind cu limba strînsă între dinţi, de atenţia încordată : „Buturuga mică răs- toarnă carul mare. Mila e un sentiment nobil." Apoi, îmbrăcată în haine sărace, se făcea plîngînd de i se zguduiau umerii mici : ce lăsaseră barbarii din muzeul ei sentimental ?Doi bavarezi groşi răscoleau cu vîrful baionetelor un foc în care ardea caietul de compoziţie din clasa IV-a, anul 1911 : albumul ou aforisme : „U n y a d'amour vivant..."Zoe Vesbianu, lîngă un ofiţer ae ulani, care nu era decît doctorul Carol Mayer, bătea din 'palme şi îndemna, cu rîs des- irînat şi răutăcios : „Au mai rămas Aventurile tinărului Tele- mac!" Iar doctorul Mayer hohotea şi dînsul, scuturîndu-şi cru- cea de fier pe uniforma de culoarea fumului, ridicînd mîna de lemn : „Le dau pentru zece vagoane de secară !... Ceasurile dum- neavoastră nu se potrivesc: la palat e douăsprezece !... începeţi bătaia cu flori. Dar energic şi metodic! Viaţa nu e un amuza- ment !"Radu se repezi să-i smulgă Aventurile tînărului Telemac din mîna validă. O răsuci. Doctorul Mayer se apără cu cealaltă mînă, şi între degetele lui Comşa rămase aparatul ortopedic, de lemn, de piele şi nichel. Acum i se încrunta în faţă, în locul ofi- ţerului de ulani, Mitu Arpăşeanu, cu uniforma Sfintei Tereza, cu favoriţii şi mustăţile â la Frantz loseî.— Ce cauţi, măi ? Ce vrei ?— Dar apăr pe Luminiţa... N-o recunoşti ? Luminiţa ! Mitu Arpăşeanu se încrunta înainte, fără să înţeleagă, sicînd încetă, avea din nou figura doctorului Mayer. Porunci nu- mai cu un gest. Cinci bavarezi îl legară la stîlp.— Ora douăsprezece! rînji doctorul Mayer. Douăsprezece după ceasul nostru, nu după ale voastre din Bucureşti! Să vie doisprezece soldaţi cu douăsprezece carabine încărcate. Und jezt, rasch! Foc de salvă !Salva pîcîi, ca din puşti de soc, cum sună acum trist nasul domnului Bîrzotescu cînd se vaietă.143 Dar gloanţele i-au intrat în carne. N-a fost glumă ! Se cla- tină... Toate se topesc... Şi Luminiţa îşi duce pumnii mici la ochii ei oblici, de musme...Radu Comşa se trezi scăldat în sudoare, „Ce vis stupid!" Sări să dea perdelele la o parte.Cerul se lunjinase. O pereche de porumbei gîngureau în fereastră. Aveau penele guşii zbîrlite şi cozile rotate ; îşi dez- mierdau pliscurile.Se îmbrăcă repede şi ieşi să vadă ce e cu ultimul convoi. Tomulescu, administratorul, îl aştepta cu cizmele de iost pluto nier-major lustruite oglindă.Convoiul plecase : „Am văzut că dormiţi. N-am vrut să vă deranjez. Executarăm ordinele domnului deputat punct cu punct. Toate au mers strună ! Am redus vitele ţăranilor la atît cît să nu ni-i facem duşmani. N-au avut încotro. Tăcură şi îngheţară i Cred că aţi îost mulţumit dă noi ?" întrebă, netezindu-şi mus- tăţile de două ori răsucite şi cosmeticate.Aştepta, bătîndu-şî cizmele cu o cravaşa de piele împletită.Radu Comşa mai inspecta grajdurile acum aproape goale, unde cîţiva cai bătrîni şi betegi mai dormitau cu boturile în iesle ; şurile cu maşinile de seceră înălţîndu-şi aripile verzi şi roşii; ocoalele pustii, unde mugea cîte o vită stingheră.Apoi, cele două ceasuri pînă la plecare, ţinu să şi le treacă singur, în parc.Cerul era spălat. Soarele încerca să lumineze cu putere odih- nită, după atîtea săptămâni de diluviu. Picăturile se scuturau din crengi la fiecare adiere a vîntului. Iar porumbeii care stătuseră ascunşi se ridicau în stoluri îîlîîitoare.Totul păru din nou, o clipă, fără nici o ameninţare, ca în- totdeauna : singur, simplu, durat pentru eternitate.Radu ocoli pe aleile ude, căutînd banca Luminiţei. Ştia atît: că e sub un tei şi că e scobită dintr-un trunchi întreg, culcat. O găsi, dar nu se putu aşeza pe lemnul care adunase apă în gă- vanul scobit.Ramurile negre ale teiului se răsuciră ca o protestare, plouînd un ropot sonor şi rece peste omul străin care viola refu- giul stăpînei.Merse mai departe, printre tufişurile de arbuşti, sure Ş' spongioase, călcînd peste foi putrede.într-un avuz, îndată ce se apropie, peştii roşii se îmbulziră la suprafaţa apei, domesticiţi, aşteptînd cu ochii lor rotunzi şi ctf gurile lacom

Page 54: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

întredeschise, darul de fărîmituri pe. care desigur îl arunca Luminiţa. Cîteva frunze coşcovite, galben-metalice,144pluteau pe luciu, lunecate de răsufletul vîntului în aceeaşi parte, ca minuscule nave grăbindu-se să intre într-o radă jucărie.Se vedea în apa tremurată cerul răsfrînt, vîrfuri de crengi, zborul alb al porumbeilor.Era fără îndoială basenul din album :Et le bassin au clei sans âgeOffre le mlrolr pur de l'eauPour qu'll y mire en leur voyage...! Peştii îl priveau neclintit, cu ochii rotunzi şi stupizi. Lui Radu Comşa îi păru rău că n-are ce le zvîrli. Pe urmă, se sur- prinse gîndind că toate acestea vor fi ale lui şi toată bucuria se posomori. Venise să caute puţin soare călduţ; să vadă o gră- dină miraculos răsărită din paragină, prin voinţa neclintită a unui om, să se umple de amintirea Luminiţei în decorul care să-i explice mai bine sufletul; şi iată, îşi descoperea un simţămînt vulgar şi netrebnic !6 alee de trandafiri îngropaţi. Alta de peri întinşi pe spa- lier. Acoperişul de sticlă al serei. Arbuşti necunoscuţi, cu frun- zele lucioase şi neatinse de frigul toamnei, cu spini ciudaţi, cu fructe rotunde, mici, violete.Cînd se întoarse, din fundul grădinii, vîrful de ţiglă al co- nacului apăru printre copacii desfrunziţi, inundat de soare, îşi aminti de casele pe care războiul şi duşmanul le rad pînă la pă- mînt — tot ce se află aici putea fi devastat într-o singură dimi- neaţă de luptă. Apoi se gîndi că şi această teamă nu-i venise poate atît de dezinteresat. şi se dezgustă de el.Mînca fără nici o poftă. Iar cînd Varvara veni să-i spună că docarul e gata, cerul era din nou învăluit de funinginea norilor şi ploaia se puse iarăşi să curgă.îşi aşeză valiza mică la picioare, luă hăţurile din mîna vizitiului să mîne el.Apoi gîndi că şi aceasta e un fel de intrare în posesiune, un gest de stăpîn, şi trecu hăţurile omului.— Mai bine, boierule! făcu Eftimie. Zariî, murgul din stînga, cam are nălucă !... Numai cînd simte mîna mea se poartă ca mieluşelul...Tomulescu, administratorul cu mustăţi de plutonier-major, mai aşeză colţul pledului în jurul picioarelor, salută milităreşte, ciocnind călcîiele ; Varvara alergă cu un pachet învelit în hîrtie de mătase :145 — Pentru duduia Luminiţa !... S-o păzească de ceasul rău Era o iconiţă mică, ovală, o Maică Precista săpată în sidef'cu marginile tocite, păstrată cine ştie de cînd şi căpătată cine ştie de unde.— Haide, copii!*6*în urmă, în ploaie, în negurile toamnei mişcătoare şi impre- cise, rămase grădina Luminiţei, teiul cu banca de trunchi scobit, muzeul ei sentimental zidit în ciment, porumbeii deprinşi să ciu- gulească grăunţele din mînă, peştii roşii şi aurii, care de-acum în deşert se vor ridica domesticiţi la suprafaţa apei, aşteptînd.Vizitiul dădu bici cînd ieşiră din sat; caii o luară la trap întins.Aveau douăzeci de kilometri pînă la şoseaua naţională ; de aci, doisprezece pînă la gara unde Radu trebuia să prindă un tren pentru Bucureşti.Drumul era pustiu. Toate cetele răzleţe de soldaţi, de alaltăieri, intraseră în pămînt.La o cotitură de cale, între ţarine, pe marginea şanţului, ghe- muit într-un suman şi pe cap cu o glugă dintr-un sac, un moş- neag ori poate o femeie bătrînă, nu se lămurea bine, cată spre cerul păcuriu de nori, cu înfăţişarea deznădăjduită a omului de ţară cînd aşteaptă grindina şi toate năpastele de sus.întoarseră, şi Radu Comşa şi vizitiul, ochii într-acolo.Se vedea în vînăta zare un foc ori era numai o părere ?— Arde spre Ploesti! spuse omul şi înteţi caii.In sosea, intrară într-un viermăt de lume neînchipuit.Armată şi căruţe, curgînd spre Buzău. Trupe de infanterie si chesoane, călăreţi singuratici, trăsuri încărcate pînă în vîrf, cîr- duri de vite, camioane, oameni înjurînd, împingîndu-se, plesnind bicele ; căruţe sîărîmate în şanţuri, răniţi cocoţaţi în vîrful fur- goanelor cu furaje ; o forfotă înecată în glod, tîrîndu-se ca o omidă cu mii de picioare de-a lungul şoselei neîncăpătoare, din care se revarsă, pe de lături, puhoiul în cîmpuri.— Am luat-o rău !... se scarpină vizitiul. Mergem împotriva apei !...Şi cîrmi pe un drum mai lăturalnic, pe care îl ştia numai el.Pe măsură ce înaintau, geana focului dinspre Ploesti se Iar- gea. Norii se îngrosau de fum ; cîteodată, flacăra părea că nu mai este, apoi zbucnea mai învîlvătată.146— E un foc mare !... se minună Eftimie.Radu Comşa nu ştia ce să creadă, încă n-avea de unde să-si închipuie că au început sa se mistuie şi să se prăbuşească son- dele, rafinăriile şi toate depozitele de pe Valea Prahovei, hamba- rele şi conacurile, magaziile gărilor cu grîne; prăpăd desperat înaintea invaziilor, după aspra tradiţie a sciţilor.In gară nu izbuti să capete altă lămurire, decît că nici un tren nu mai merge spre Bucureşti. Toate vin dintr-acolo şi cele mai multe erau militare, cu trupe, muniţii şi răniţi.Şeful de staţie îşi apăsă nerăbdător şapca roşie pe ochi şi nu mai vru să stea de vorbă. Cînd aîlă însă că vine de la Arpă- şeşti, moşia lui Alexandru Vardaru, o transformare magică se petrecu în toată figura şi, scoţîndu-şi şapca roşie, se precipităzîmbilog.Avea obrazul ciupit de vărsat, purta un palton cafeniu şi un guler de celuloid, de un alb-verzui şi rece, cum sînt unii pereţi văruiţi cu piatră-vînătă, pentru dezinfectare.— Ne-am pierdut capul, domnule... domnul ?...— Radu Comşa.— ...da, domnu Cornşa, ştim noi. (Nu ştia nimic, dar so- cotea necesar să arate că ştie perfect cine vine şi se duce la mo- şia lui Vardaru). Ne-am pierdut capul, domnule Comşa! Ordine, contraordine, paraordine şi dezordine !Aci, şeful de staţie se opri zîmbind, ca să guste propriilecuvinte.Cu o scăpărătoare şi un fitil, se chinuia să aprindă o ţigarăcare se stingea mereu.— Vreţi să ştiţi dacă mai trece vreun tren spre Ploesti ?... Eu nu mai cred! Dar _ să întrebăm. Aflăm imediat. Mersi,, amaprins !...Intră la telefon să întrebe staţia următoare, apoi Buzăul. Nu se vestea nici unul, deocamdată.— Poate mai tîrziu... Poate să treacă o locomotivă. Facem tot posibilul pentru dumneavoastră. Scuzaţi, numai să treacă nu- mărul 42 ! S-a anunţat. Iar s-a stins... Să fie al dracului de tutun, cu ploile astea e umed ca o cîrpă... -Radu Comşa, care fuma rar, trei-patru ţigări pe zi, dar avea totdeauna bune şi potrivit de uscate — îi oferi tabacherea plină.Şeful luă una cu două degete, mirosi tutunul, dădu din cap afirmativ şi ţuguindu-şi buzele a mirare, o puse după ureche. Voia s-o fumeze tihnit,

Page 55: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

după ce trecea 42.Pînă atunci, cercă încă o dată să o aprindă tot pe cea veche.Să dădu la urechea lui Comşa, cu aer misterios :147 — Domnul Vardaru a evacuat de la Arpăşeşti ? Radu Comşa făcu semn din cap că da.— Atunci, bravo ! se bucură omul cu şapcă roşie, ca şi cum ar fi aflat că cine ştie ce fericire a căzut pe familia Vardaru.Şi îndată, înălţînd din sprîncene :— Altfel ştiţi ? Din ceas în ceas, Bucureştii... Făcu un semn de retezare cu mîna.— Nu se poate ! refuză să înţeleagă Radu. Acum trei zile cînd am plecat...— Ce-s trei zfle pe vreme de război ? rîse cu dispreţ omul ciupit de vărsat, • dîndu-şi pe ceafă şapca roşie. Acum ce-aduce ceasul n-aduce anul... Iată-l că vine !Trenul 42 intră gîfîind cu toate supapele celor două maşini, sub povara încărcăturii. Oamenii urcaţi pe acoperiş, agăţaţi pe ' tampoane, unul se legase cu o curea de-o scară, lăzi şi boccele, femei cu pălăriile turtite, copii urlînd la ferestre — ultimele tre- nuri care scăpau din Bucureşti spre necunoscut.Pe toate figurile se citea spaimă, o mare oboseală, o moc- neală de vite mînate la abator, prostite, cu gîndul absent. Un soldat ţinea în braţe un copil înfăşat; o fată îmbrobodită cu sal, cu nasul roşu de frig, strivită de peretele vagonului, jumătate îm- pinsă pe fereastră afară, plîngea cu lacrimile egale şi continui, fără să suspine, fără să le şteargă, ca un şipot nesăcătuit. Radu se întoarse de la priveliştea care-i gîtui răsuflarea. Păşi peste soldaţii culcaţi în ploaie, cu capul pe saci. Merse pe lîngă răniţii întinşi cu faţa în sus, cu obrazul palid şi cu buzele vinete — unuia, o femeie îi ştergea apa de pe frunte cu o batistă tivită cu mărgele albastre. Intră în sala unde ţăcăneau aparatele de alamă răsucind panglicile" albe de hîrtie. Căută o hartă, ca să vadă de acolo ce are de făcut.Pînă la Ploeşti, cu docarul, era cu neputinţă să plece în seara aceasta ; peste un ceas cădea noaptea.După ce porni 42, şeful se întoarse şi aprinse ţigara fină de după ureche.îşi frecă mîinile cu mulţumirea unui om care aducea o veste foarte bună.— Aţi văzut ? Au dat foc la sonde... Acum, cînd au să vie nemţii după benzină şi petrol, kein benzină und petrol! Ai dra- cului englezii, domnule... domnu... ?— Comşa.— ...domnule Comşa. Ştiu L. Englezului, domnule Comşa, nu-i place vorbă lungă, ca romînului... El tace şi face. Accele- rat ! La el timpul e bani. Taimizmonei. Tocmai ca domnu de-148putat Vardaru !... Domnul deputat cred că trebuie să aibă el niţel sînge de englez în vine ! Am cunoscut, să vezi dumneata, un' englez, pe la 1905, ba nu, la 1906... Eram impiegat la Cîm-pina. Ei bine...Radu Comşa începu să se uite cu adevărată uimire ames- tecată cu admiraţie la omul cu şapcă roşie, care pălăvrăgea cu atîta poftă cînd totul se năruia împrejur.îi tăie povestea :— Am cunoscut şi eu un englez, domnule şef. E adevărat;plăcea vorbă multă ca romînului. Şi ca să facem ca en-glezul, te rog să lămurim în cît mai puţine cuvinte un lucru.Aşteaptă caii domnului deputat Vardaru, afară în ploaie...— Păcat... E o întîmplare de toată nostimada !Şeful fu nevoit să renunţe pentru moment la întîmplarea de toată nostimada.Rămaseră bun înţeleşi ca Radu Comşa să plece cu o loco- motivă — avea să treacă una la zece noaptea spre Ploesti. Dacă se anunţa vreun tren, cu atît mai bine. II vestea ; îl găsea în dosul gării, cu docarul, la han.— Nu, rămîneţi aci!... Pe garanţia mea ! îşi duse la piept mina cu manşeta de celuloid şeiul staţiei. Acum, să vă spun întîmplarea cu englezul.— Imposibil! Aşteaptă caii domnului deputat Vardaru, înploaie...Şeful cedă în faţa acestui argument decisiv.Pe scările din dosul gării, Radu Comşa văzu iarăşi o femeie bătrînă, cu bărbia proptită în mînă, privind dincolo de curgerea opacă, spre cerul înîumegat şi încins dinspre miazănoapte, care nu anunţa nimic bun.— Ei, boierule, ce faceţi ? întrebă Eftimie, care coborîse şi deretica ceva la o roată.— Eu zic să te întorci, Eftimie. N-am deocamdată nici un tren, dar o să găsesc ceva ! Nu rămîn eu aici...Sluga se scarpină în cap, scurmă în glod cu coada biciului. îşi apăsă pălăria udă, o dădu iar pe ceafă.Era foarte scund şi cu mustăţi de uriaş, aşa că părea nu un vizitiu cu mustăţi, ci o pereche de mustăţi cu un vizitiu anexă.Dar, în contrast cu aceste podoabe de bărbăţie teribilă, era nevoiaş şi umil. Ochii căutau cu recunoştinţă la toţi: la Vardaru, la Tomulescu, administratorul, la Radu Comşa, pe care abia îl cunoscuse, mulţumind parcă tuturor că îi îngăduiau să tră-iască.149

Page 56: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 57: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Ridică biciuşca, hotărît:— Apoi, eu nu vă las aşa, boierule !... Şi dacă n-aveţi tren ? Şi dacă nu găsiţi cu ce pleca ? Aşteptăm pînă mîine... Dacă găsiţi, om mulţumi lui dumnezeu că s-a putut! Dacă nu, o luăm de cu noapte spre Ploeşti, pe alt drum decît şoseaua, şi pînă la prînz sîntem acolo. Pe urmă îţi găsim tren pentru Bucureşti... Ovăz pentru cai avem. S-au hodinit destul în grajd.Radu Comşa gîndi că poate e o hotărîre cuminte. Nu mai avea încredere destulă în garanţiile şefului de gară anglofil,Eftimie trase docarul înaintea hanului, desprinse ştreangu- rile şi începură să aştepte.Toată bătătura dinaintea cîrciumii gemea de căruţe, trăsuri de oraş cu cufere legate la spate, hulube ridicate în sus ca la bîlciuri; caii cu botul în fîn, cu urechile pleoştite în ţîrîiala ploii. Oamenii legînd a doua oară boccelele desfăcute. Păsări cîrîind, cotcodăcind, gîgîind, măcăind, în cuşti, înjurături si femei bocindu-se. Peste toate : stoarcerea neistovită din bureţii norilor.Niciodată nu se văzuseră strînşi laolaltă oameni din lumi atît de pestriţe ; ţărani şi tîrgoveţi, soldaţi de toate armele, ră- niţi şi sănătoşi, ciobani, cu glugile acoperind ochii, femei şi haine popeşti; chipuri întunecate, obraze îndobitocite, ochi goi cătînd la fiecare cinci minute către cerul dinspre apus, care în neguri se aprindea pe măsură ce se apropia noaptea. Şi pe şoseaua din faţă, scurgîndu-se în scîrţîit fără istov, bejănia. Prizonieri între soldaţi, muscînd din pîini negre, ude de apă, privind indife- renţi la tot ce se petrece împrejur. Trecu un brec încărcat de copii. Apoi iar căruţe cu ciobăie şi cuşti, perne acoperite cu ţoale, porcul guiţînd în codîrlă şi cîinele legat cu frînghie şchiopătînd alături. Vehicule de toate neam'urile: care de fîn şi trăsuri hîr- buite, brişti şi docare, furgoane militare şi chesoane, cîte o baterie cu tunurile trase din greu de opt cai, apoi un escadron de tren, infanterişti şi cîrduri de vite, dar mai cu seamă căru- ţele cu stranii şi clătinate arhitecturi de bagaje, menţinîndu-se prin minune în echilibru ; mobile şi lăzi, cuşti şi leagăne de copii, oale de bucătărie şi lăvicere leoarcă de apă, spălîndu-şi văpse- lele; iar în vîrîul acestora, zbierînd zgribuliţi copiii, femeile alăptînd pruncii.Printre toate, străbăteau înaintînd grăbit camioanele care zguduiau pămîntul; cîte-o trăsură de oraş cu cauciuc; un auto- mobil la geamul căruia mîrîia un căţel mic cît un pumn şi aro- gant ca un grof.150Trecu în trap săltat un regiment de cazaci siberieni, spre Bucuresti, cu suliţele la picior, plecaţi pe cai mici cu capul mareşi coamele în ochi.Gloabele căruţelor se speriau, dădeau îndărăt; siberienii le făceau semn căruţaşilor să fie fără teamă, dar copiii speriaţide suliţe începeau a zbiera.Şi atunci glasurile bejenarilor se ridicau molipsite unul de la altul, căruţaşii răcneau la vite, le pocneau ponciş peste frunte cu coada biciului, înjurau şi se căinau într-un haos de sfîrşit de lume. Iar noaptea se lăsa murdară şi grea, cu norii tîrîndu-se atît de jos, încît păreau că pot ii atinşi şi alungaţicu coada biciului.Radu Comşa îşi spunea că n-are să-i mai iasă niciodată scîrţîitul acesta necurmat din urechi, scrîsnetul roţilor pe prund, rîcîitul copitelor, tălăzuirea glasurilor, vuietul roţilor.Acum noaptea căzuse cu totul.Cerul era departe, un iad de fum şi de flăcări, în care gesti- culau umbre ori numai păreri.O clipă, o flacără lungă lingea norii şi se retrăgea înghiţită. Pe urmă iarăşi era întuneric desăvîrşit spre apus şi miazăzi; şi în noapte rămînea numai ploaia, scîrţîitul convoaielor, glasu- rile şi duruitul fără istov. Neaşteptat, flacăra ţîsnea din nou ; erau mai multe, se aprindeau una de la alta ca un ^joc inofensiv, cuprindeau jumătate de orizont şi în acelaşi moment se stingeau toate ca astupate de un capac.Din întunericul de catran vîntul aducea atunci o suflare depanică.Ici-colo, printre convoiuri, începură să se legene felinare; farul automobilelor prindea în brazde de lumină albă spatele căruţelor, crupele vitelor ude de ploaie, un cal care se trăgea spăimîntat, împingînd căruţa în celelalte.*7*Radu Comşa se mişcă fără ţintă, ca să-şi dezmorţeascătrupul pătruns de umezeală.Se opri orbit de lumina unei maşini, aşteptînd-o să treacă.Păşise şanţul să se ferească de împroşcarea stropilor, cînd un glas îl strigă de la spate :— Domnule Comşa ! Domnule Comşa !Cine putea să-l mai cunoască şi aici ? Se sili să desluşească în noapte, înaintînd printre caii deshămaţi şi boii culcaţi în glod.151 — Pe aci... Nu, la dreapta ! încă... Aşa! Bună seara, dom-nule Comşa !O umbră îi făcu semn sub un copac, în faţa unui foc cu fia- căra împuţinată de ploaie. Se apropie şi tot nu pricepea cine să fie.— Nu mă mai cunoşti, domnule Comşa ?Se plecă mult spre chipul necunoscut şi nu găsi cuvinte să-şi rostească mirarea :— Madam Vîrcolici !... Cucoana Tincuţa !... Era mama Măriei Probotă.— Dar ce înseamnă ?...— Vremuri de bejenie ! glumi trist cucoana Tincuţa. Pe Dinu nu-l recunoşti ?... întrebă arătînd jos, pe o boccea, copilul înfăşurat într-un şal negru. Dinule, dă bună seara domnului Comşa ! Nu-ţi mai aduci aminte ? Domnul Comşa, prietenul lui tăticii...Dinu întinse supus şi fără surpriză o mînă mică şi înghe- ţată.— Dar cum sînteţi aici ? tot nu se dumeri Radu Comşa.— Aş spune că foarte simplu !... cuvîntă cucoana Tincuţa, aruncînd o bucată de scîndură în foc, care învioră o clipă fla- căra. Şi iată de ce simplu : prietenii din Bucureşti ne-au lăsat! Vezi, chiar pe dumneata a trebuit să te întîlnesc unde nu te aşteptai, ca să-ţi aduc aminte de noi... Maria e evacuată cu spi- talul. De la Virgil nici o veste de-o lună... Ce-mi rămînea să fac ?... Să aştept ocupaţia ?... Mi-am adus aminte că sînt neam de mazili care-au văzut altele mai grele şi au scăpat... Mi-am zis c-am să găsesc o fiinţă care să mă primească la Iaşi, cu bra- ţele deschise : soră-mea !... Am cumpărat frumos un căluţ şi o că- ruţă, am încărcat ce-aveam mai bun, am chemat în casă pe veci- nă-mea — ştii, madam loţu, cea cu o droaie de ploduri de nu mai încap la ea !... I-am dat cheile şi îngăduinţa să stea în casă şi să facă ce-o şti!... L-am urcat pe Dinu în căruţă, am luat sluj- nica, pe Ioana, tot nu voia să rămînă în ruptul capului de frica nemţilor, şi am pornit la drum... Acum aştept să vie dînsa !... Umblă prin sat, ca să caute un pat de dormit pentru copil... Noi ne-om odihni cum om putea. Şi mîine ne luăm din nou calaba- lîcul în spate...Radu Comşa îşi spunea că îi e dat în seara aceasta să în- tîlnească numai oameni scrîntiţi la minte. Să pornească două femei singure, cu un copil şi o căruţă, pe drumuri, pe asemenea drumuri şi pe asemenea vremuri!— Şi de ce n-aţi plecat măcar cu trenul ?152— Dar cine să ne dea bilete ? Trebuiau stăruinţi. Ştii că n-avem pe nimeni, mai ales acum, cînd nu e nici Virgil, niciMaria...— Puteai să trimiţi la domnul Vardaru, la mine.— Dumneata ne-ai uitat de mult! îl mustră cucoana Tin- cuţa, care poate în, afară de Maria era singura fiinţă ce înţele- sese de ce-a plecat Radu

Page 58: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Comşa de la ei şi nu i-o ierta.'— Şi acum ?— Acum, foarte simplu ! Mergem mai departe !...— Avem şi pe Arabela cu noi! spuse Dinu, liberîndu-şi cuinile din şalul negru şi fugind împiedicat pînă la căruţă să o scoată pe Arabela din culcuş.O tăbîrci în braţe şi-i dădu drumul jos. Căţeluşa, smulsă de la căldură, se scutură, apoi fugi sărind în căruţă, cu coada între picioare.— Aşa e dumneaei, năzuroasă ! lămuri Dinu. Nu-i învăţată cu drumul. Dumneaei pofteşte toate numai de-a gata...Dinu, în schimb, era fericit la culme de această călătorie plină de atît de plăcute peripeţii.— Avem şi-un cal, dornnu Comşa !... Avem calul nostru acum. îl cheamă Piticu şi-i cam chior de-un ochi, dar încolo e cel mai prima întîi cal de trap. Mă mir că n-aleargă la curse ! Să nu cumva sa te apropii de el, că zvîrle... Cînd o vedea că avern şi un cal, ce-are să se mai bucure tăticu !..-.„Tntr-adevăr — gîndi Comşa — mare bucurie pe bietul Yirgil, cînd va vedea că are şi-un cal, chiar vrednic s-alerge la curse şi să cîstige Derbyul !"— Am cumpărat şi ovăz, pentru Piticu... Mata nu vrei să mergi cu noi ? Te lăsăm să-l mîi cîte oleacă. Nu e aşa că-1 luăm cu noi, buniţă ?...Radu Comşa îşi simţi ochii învăluiţi în lacrimi. II ridică în braţe, în lumina focului sîîrşit, să-i sărute obrazul şi să-i vadă ochii — ochii Măriei — sub fruntea bombată...îl strînse aproape şi îi simţi inima mică, bătînd cald subhainele groase.— Mata n-ai barbă aspră, ca tăticu... Nu eşti aşa de negli- jent ca dumnealui!... Acum, lasă-mă să văd dacă a sfîrşit Piticu de mîncat ovăzul... Să ştii că nu-i dăm apă îndată după ovăz, că se aprinde! Are şi Piticu marafeturile' lui!...Piticu, beteag, bătrîn şi chior, strănută în chip de confir- mare în întuneric. Avea marafeturi. Dar numai de curse nu-i ardea, fiind deprins din frageda juneţe să alerge numai la o umilă saca.153 Cucoana Tincuţa se aşeză pe bocceaua de jos. Era îmbro. bodită cu un sal; îmbrăcată cu un palton bărbătesc peste hai- nele ei de pensionară nevoiaşă. Obrazul bătrîn şi ud de -apa arăta, deasupra tăciunilor gata să se stingă, creţuri multe în jurul ochilor şi gurii, ca pungile ţărăneşti cu baierile strînse.Tot curajul cu care vorbise pînă acum era stins.Cu bărbia în pumn, privea cerul cu dunga de foc în noapte.A treia oară în ziua aceea, Radu Comşa vedea această deznădejde fără glas.— Arde-nspre Bucureşti! vorbi încet cucoana Tincuţa. Bucurestiul care nu se mai sătura !...Nici Radu Comşa nu-şi putea lua ochii de acolo. Dincolo de scîrţîitul carelor şi de lărmuiala drumului, pe cerul învă- păiat departe păreau că se mişcă umbre, se răsucesc şi se zvîrcolesc pîrjolite de foc şi înecate de fum; infern populat de hidos forfot, glasuri care nu se aud, scrîşnete mute şi dans de sabat, prăbuşire de ziduri şi stihii înălţîndu-se deşirate în beznă.Femeia bătrînă care fugise de acolo era o momîie în haine- ude, pe-o legătură nevoiaşă zvîrlită în noroi.Radu Comşa se întreba ce-ar putea face pentru dînsii.— Să vorbesc cu şeful de staţie ?... Poate vă găseşte un loc într-un tren! Spre Moldova e mai uşor, cred... Intr-acolo trec toate...— Asta nu ! Aşa am plecat, aşa merg!— Nu-l lăsăm noi pe Piticu nici pentru Perplex de la circ! se alie Dinu la hotărîrea cucoanei Tincuţa.— Atunci, măcar să vă dea un adăpost... Chiar la el în casă ! E un om pus de Vardaru aici. Pentru dînsul face orice...— Asta da ! Dacă eşti bun, te rog chiar ! îngheaţă copilul în ploaie...Radu Comşa plecă spre gară, bucuros că poate măcar atît să facă pentru mama şi copilul Măriei. Şi călcînd peste bălţi, cu gulerul ridicat, se întreba de ce gîndul s-a formulat imediat: „Pentru mama şi copilul Măriei" şi nu : „Pentru copilul prie- tenului său, Virgil ?"N-ajunse pînă la staţie. Eftimie fugea după el strigîndu-1: — Duduile, cucoane !Comşa nu înţelegea. Toate se legau straniu şi sacadat între ele, în noaptea aceasta de neînţeles.Dar după cîţiva paşi, dădu în farul unui automobil, care fusese stins şi se aprinse brusc.Uşa maşinii se deschise şi o mînă albă îl chemă înăuntru.154Glasul Luminiţei: •— Radule ?Şi glasul Laurei Vardaru :— Domnule Comşa ! în fine... Ce şansa ! Sărută amîndouă mîinile, calde şi moi.— Mergi cu noi... Neapărat. Te căutam...— Dar cum ? Imposibil... Ce înseamnă ?— S-a sfîrşit!... Mîine, poimîine cel mai tîrziu, e preda- rea Bucureştilor... S-au afişat ordonanţe...— Nici într-un caz nu pot pleca aşa... Am şi eu casă, lu- cruri de aranjat!... Pe urmă, domnul Vardaru aşteaptă...— E, hotărîrea lui papa. El ne-a spus să întrebăm întîi la gară. Altfel treceam la Arpăşeşti. Noroc că ne-a văzut Eftimie... Se duce papa pe acasă la tine. Aranjează el toate — ştii că e mania lui! Ne ajunge din urmă, la Buzău ori la Rîmnic, cu Ne- culai şi cu Fiatul... Acesta e.Rollsul lui unchiul Pol... Haide odată ! Urcă-te, încurcăm drumul ! Max ! Strigă la vizitiu să pună bagajul lui domnu Comşa, de la docar !...— Aşteptaţi cel puţin să dezbrac mantaua de ploaie. E udătoată.— Haide! Gata! Dă-i drumul, Max!...înăuntrul limuzinei era cald. îi iăcură loc în blănuri întreLuminiţa şi Laura Vardaru.Max dădu drumul maşinii. Eftimie, vizitiul, fugi cîţiva paşi lîngă uşă, cu pălăria în mînă, urîndu-le :—• Mergeţi cu bine! Să vă întoarceţi sănătoşi... Cel-de-sus.... Apoi sluga rămase în urmă, îşi şterse capul ud cu mîneca si îşi puse pălăria. Un soldat îl strigă să se ferească din drum; se întoarse cu capul în jos, la caii lui.în pîlnia de lumină a farurilor, Radu Comşa. văzu o clipă pe mama Măriei, ghemuită pe legătura ei nevoiaşă. Dinu în picioare, înfăşurat în şalul pus cruciş pe sub braţe, lîngâ Piticu ronţăind resemnat, cu botul în pămînt; grup de mizerie şi de părăsire în noaptea lichidă.Nici nu-şi luase noapte bună ! Nici nu se dusese la gară să vorbească pentru un adăpost, după cum făgăduise !— Să oprim un moment! se mişcă în blănuri.— Uf! De cînd te-ai făcut atît de năzuros ?... Stai liniştitsi nu-mi vorbi nimic. Aşa !Luminiţa îi strîngea mînă în mînă ei caldă. Destul să-iaţipească toată voinţa.Maşina gonea în noapte, spintecînd drum printre căruţe,

Page 59: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

în muget necurmat de sirenă.155

Page 60: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 61: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

În pîrtia farurilor apăreau şi dispăreau, luminate fantastic pînă în cele mai mici amănunte, presărate ca într-un praf de cretă, carele pline de noroi; soldaţii pe jos ; furgoanele legă- nate; o trăsură prăvălată într-un şanţ cu două doamne agitîn- du-se desperate ; un rănit care-şi strîngea bandajul de la mină ajutîndu-se cu dinţii; doi copii în spatele unei căruţe, strînşi unul lîngă altul ca în gravurile de sinistraţi.Şi ploaia fără sfîrşit, măruntă şi verticală... Din spate, nimic nu se mai zărea din cerul de fum, nori şi văpaie, în care piereau prăbusindu-se negrele duhuri.înăuntru era cald, efluviu plăcut de blănuri şi parfum feminin, legănare uşoară pe pernele capitonate.Toate îl toropeau. Toate îl înstrăinau, îl izolau de sfîşîe- toarele prăbuşiri ale celor rămaşi afară. Toate îi paralizau orice pornire cinstită de a se alătura marilor suferinţi. Capitulase.Luminiţa ceru o ţigară şi foc.— Aşa... Acum spune-mi, te rog, ce-mi fac peştii mei ja- ponezi din basen ?156Capitolul V ACOLO ŞEZUM ŞI PLÎNSEM*1*E răscrucea vînturilor.Toate viscolele care mătură chiuind troienele de-a lungulţării şi-au dat întîlnire aici.Crivăţul vine din miazănoapte şuierînd în întuneric, se năpusteşte scrîşnind din măsele îngheţate într-un zid, în tabla acoperişurilor, în firme, în bolţi de ganguri ; se opinteşte adu- nîndu-şi puterile ; o clipă e tăcere de panică, sub apăsare nu- mai tinicheaua tremură ; apoi deodată, cu muget, răsucindu-se, se deşiră slobozit peste case, spulberînd o îăiniţă măruntă şi aspră care arde obrazul cu vîrfuri de ac. Tot oraşul se clatină. Se aude un pocnet de tablă, un colţ de acoperiş care a fostundeva smuls.Casele s-au pitit după tranşee de troiene. Ferestrele arată pete opace ; dincolo palpită în agonie lumini. .Becul înalt se balansează în vîrful stîlpului, lărgind şi strîngînd un cerc alburiu, în care se ţes, se încrucişează, se ri- sipesc, se frămîntă fulgii fantastic dănţuind. Deasupra, întu- nericul, care e ciudat, e alb. Nu se vede. Dar ştii vălmăşagulhaotic.Aci Tufli, în sus strada Carol, în jos Rîpa Galbenă ; toate se conturează nelămurit în urgia cu tăiuşuri de brici.Pe lîngă pereţi o singură pîrtie îngustă, unde oamenii, cu feţele ascunse în gulere şi căciuli albe de zăpadă, se împing, se ciocnesc, grăbiţi, orbiţi, fără să se cunoască, duşmănos. Strada, la mijloc, e ascunsă după două ziduri de nămeţi. Trec acolo sănii, soldaţi călări, căruţe, furgoane ; un camion s-a în- troienit, scrîşnindu-şi lanţurile cu vuiet desperat de motor.157

Page 62: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 63: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

De ger, ochii lăcrimează ; iar cînd se deschid, un pumn de zăpadă, ca un pumn de sticlă pisată, se repede usturător.Un sublocotenent cu trup de copil într-o manta cu poalele smulse de vînt, strivit sub o căciulă uriaşă şi conică, aşteaptă să traverseze strada Lăpuşneanu. Mîinile înfundate în biizu- nări, cu toate mănuşile de lînă, sînt sloi dureros, îşi încleaştl dinţii să nu clănţăne. A fost nevoit să-şi strîngă ochelarii astu- paţi de ninsoare la fiecare clipă, şi acum, miop, în întuneric şj viscol, vede jucînd spectre nehotărîte. Şi săniile acestea nu mai sfîrşesc !La spate, cineva nerăbdător, aşteaptă şi .el. Vrea să-l îm- pingă, să-şi iacă loc. A lunecat şi se agaţă de dînsul, aproape să-l tîrîie jos.Sublocotenentul cu trup de copil şi căciulă conică mor- măie, aşa cum vorbesc toţi acum, răstit :•— Eşti chior, domnule ?Cel de jos, tot ofiţer, se ridică scuturîndu-şi mîinile, duce mîna la căciulă să-şi ceară iertare. Apoi. deodată, întinzînd bra- ţele, zguduindu-l de umeri :— Stelian Minea !•— Onisfor Sachelarie !...Se uită unul la altul. Nu le vine să creadă. Se pipăie peste mantălile îngheţate. Viscolul îi clatină şi-i înfăşoară în cearşa- furi sticloase.Nu ştiu ce să-şi spună mai întîi.•— Mergi, încotro ?— Oriunde !... răspunde Onisfor Sachelarie. N-am casă. Am ajuns astăzi... De cinci ceasuri caut... tot caut !— Atunci, rămîi la mine ! se bucură sublocotenentul mic şi miop. Dă-mi braţul. Aşa !Amîndoi merg printre umbrele negre şi fără figuri, care nu apar decît în dreptul becurilor. Nu pot să-şi vorbească. Le intră zăpada în gură; vîntul le smulge cuvintele. Cîteodată sînt nevoiţi să se întoarcă amîndoi cu spatele cînd se năpus- teşte un vîrtej.Lunecă. Se agaţă unul de altul... Rîd! Ciudat: mai pot rîde!Dar îşi spun îndată că e ceva reflex, fără voie ; o reminis- cenţă de altădată a unor muşchi ca.re-şi cer funcţia, şi atit.Blăni groase pe trupuri voinice ; doamne chicotind ; soldaţi cu mîini ţapene şi cu bandaje albe ; ofiţeri ruşi în mantale ca- fenii pînă-n pămînt şi cu căciuli late ; femei în broboade ; co- pii alergînd zgribuliţi cu mîinile vîrîte în mîneci cum le. ţin bir- jarii — toţi se înşiră o clipă, desprinzîndu-se din noapte îna-158intea unei vitrini luminoase, dispar absorbiţi în întunericul cu vînzoleală de fulgi. Şi viscolul zgîlţîind obloanele, zbîrnîind în uluce, tăind cu unghii de sloiuri obrajii, unde descopăr un colţ de piele învineţit.— Şi ceilalţi ?— Ceilalţi... Cine să-i ştie ? Atît: Lăscăruş Codreanu mortla Argeş!Tac iar.Stelian Minea se înspăimîntă de nepăsarea cu care a as- cultat vestea: „Lăscăruş Codreanu, mort la Argeş!" Ca şi cum ar fi auzit : „Lăscăruş Codreanu a căzut la examen, sau şi-a cumpărat vesta cenuşie, din vitrina de pe Calea Victoriei, unde s-a op~rit rîvnind timp de două săptămîni, ca un amorezat..." El, care părea cel mai .adăpostit, la o ambulanţă de divizie !... Veşnicul împăciuitor dintre dînşii... Toate glumele de la ma- dam Cimbru... Ochii cu o lumină de surîs, înainte de a le po- vesti întîmplarea proaspătă de la spital : „Am una nostimă..." Toţi ciuleau urechile !...Sfîrşit. Mort. Unul pentru care nimic de acum nu mai există... Mort! Mort!... Cuvîntul repetat mult în minte se go- leşte de sens, îşi epuizează semnificaţia, devine sunet enigma- tic. El era cel care spunea : „Repetă un cuvînt pînă la epuizare. Rămîne ca un balonas de gumă dezumflat. Nu mai înseamnă nimic. Aşa vine nebunia..."Şi-acum, tocmai gîndind la destinul acestui prieten, moar- tea nu mai răsare decît ca un cuvînt. Şi-a pierdut conţinutulînfricoşat.Ar vrea să-i spună aceasta lui Onisfor Sachelarie, dar îşi aminteşte imediat că Onisîor e prea puţin subtil ca să înţe- leagă. Şi.e încă mai înspăimîntal de răceala cu care a făcut această repede şi crudă reflecţie. A întîlnit un camarad. E bucu- ros, îi simte mîna prietenoasă sub braţ, îi leagă atît trecut — acum dintr-o viaţă ireală — şi el are calmul să-i măsoare pînă unde-i ajunge subtilitatea !Iarna aceasta, războiul acesta le-au îngheţat inimile. Sînt numai nişte animale gonite, bucuroase că au scăpat cu viaţă, că au un adăpost; nişte animale ghemuite în ele avar.Strada cu luminile întrerupte s-a isprăvit. Păşesc acum în bezna desăvîrşită, pe pîrtia mai puţin umblată, pipăind cu pi- ciorul, înfundîndu-se pînă la glezne.Aşezat pe o piatră, lîngă o poartă, un om chincit, rebegit, cu capul plecat pînă aproape de genunchi. Intre el şi poartă, zăpada a zidit troian. Îl zguduie :• 159 — Scoală-te! Mişcă!... Ai să degeri aci... Mor zeci şi zeci, în fiecare noapte...Omul glăsuieşte ceva, se înfăşoară peste cap şi rărnîne pe loc. Viscolul i-a îngropat picioarele. 'In amintirea lui Stelian Minea clipeşte imaginea din po- vestea de copil: „Atunci zgripţuroaica s-a uitat o dată şi voini- cul s-a făcut stană p în ă. la genunchi. S-a uitat a doua oară şj 1-a împietrit pînă la brîu..."Se întoarce şi îl scutură mai puternic:— Pentru dumnezeu, umblă! Ridică-te de aici... Altfel moartea ! înţelegi ? Moartea !Omul mîrîie furios, îi înjură : Ce treabă au ei ?... II 'pri- veşte !...Şi merg mai departe, cu viscolul în piept.— Aici e Mitropolia, Trei Erarhi... explică Stelian Minea. Ai mai fost vreodată la Iaşi ?Onisfor Sachelarie nici nu se uită la clădirile negre.Ce interes mai au toate ? I-au îngheţat picioarele ; dacă mai merge un sfert de oră, nu le mai poate mişca, se aşază şi el în zăpadă.încep a coborî.— încet. Atenţie la lunecuş !... Ţine-te de zăbrelele grila- jului, încă niţel... Am ajuns !...O casă neagră, cu intrarea din stradă, între două ziduri miai înalte. O băcănie săracă. O singură treaptă, dar înfundată în omăt.Stelian Minea bate cu pumnul în oblon. Explică :— Trebuie să bat de nădejde ! Madam Vaisman doarme în cealaltă cameră, şi doarme greu...In sfîrşit, madam Vaisman a auzit. Huruie drugul. Se ră- suceşte cheia. Glasul somnoros şi gras dinăuntru îngînă cîntat:— Domnu sublocotinent, mai aşteaptă mat'a, te rog, un moment. Pînă mă pun în aşternut, că sînt neglije. Lăsaţi uşa, închid tot eu...Aşteptară pînă să intre madam Vaisman în pat. Uşa abia se deschidea, înfundată pînă la jumătate. I-au săpat vad cu pi- ciorul. Intrară în băcănia cu Tafturi goale şi cu lucirea balan- ţei cu talgere de alamă prin întuneric ; păşiră în vîrful cizme- lor prin camera lui madam Vaisman, cu o lampă mică l în ga sobă, luminînd gălbui trei paturi, în care se vedeau înfundate în perne uriaşe şi roşii — cîte capete de copii ? Patru, cinci, şase ? Toţi copiii celor douăsprezece triburi'?...160În sfîrşit, pătrunseră şi în a treia încăpere, a lui Minea...— Madam Vaisman, n-ai să te superi ? Am ad'us un camarad. Numai pentru o seară. Plătesc supliment.

Page 64: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Madam Vaisman se frămîntă în aşternut, gesticulează dezvelind plapuma şi uitînd că e în „neglije", ridică braţele atît de sus, încît rnînecile capotului au căzut şi lasă să se vadă braţele albe şi grase, şi părul roşu de subsuori.— Vai de mine, domnu sublocotinent! Da n-am perne. Da n-am ogheal !... Mata ştii că aici nu-i otel !... O soţie săracă demobilizat...— Lasă, madam Vaisman, că o să ne înţelegem mîne !' Acum n-avem nevoie de nimic. Avem măntăli. Bună seara, ma- dam Vaisman, şi-ţi urez să-l visezi pe domnu Isidor general,, decorat cu Steaua Romîniei şi trimis la vatră !...Madam Vaisman tîngui ceva relativ la soarta domnului Isidor, dar Stelian Minea închise uşa şi aprinse lampa.îşi desfăcură mantălile scuturînd zăpada, tropăind cizmele încărcate, mişcînd degetele ţapene. Stelian Minea aruncă două lemne în foc, îşi aşeză ochelarii şi se priviră abia acum lung, lung, fără să-şi vorbească.Onisîor Sachelarie lăsase să-i crească barba sălbatic. Avea toată figura sufocată de păr;'de păr negru şi aspru. Barba se împreunase cu sprîncenele. Părea de patruzeci de ani. Din această prodigioasă exuberanţă a sistemului păros, se to- - peau acum ţurţurii de gheaţă. El şi-i curăţă cu unghiile făcute cange. Alături de dînsul, Stelian Minea, în tunica din al cărei guler larg gîtul alb ieşea încă mai subţire, cu părul blond albi- 1 cios, cu rnînecile lungi ajungînd la vîrîul degetelor, părea un . copil îmbrăcat în glumă cu uniforma unui frate mai mare. Capul enorm, cu fruntea bombată, s-ar fi zis că abia se susţine pe • gîtul fragil ca un vrej.•— Să-ţi fierb un ceai ?... întrebă cu drag Stelian. Primî- : tiv, într-o ulcică !... Dar am zahăr, rom şi pesmeţi. Aşa ! Trage jîlţul aci, la gura sobei. Uşor... Observă că e invalid. Onisîor Sachelarie, Onisfor, ce vremuri !îşi încleştară amîndouă mîiniîe. îşi simţiră genele umede. Fiecare privi în altă parte, să-şi ascundă oc'hii. Onisîor Sachelarie îşi suflă nasul zgomotos, într-o batistă de pînză groasă. '— Stai îoarte bine aici! rosti cu admiraţie,'mai tîrziu, cînd îşi simţi vocea sigură. Mare noroc pe tine !... Şi mare noroc pe mine că te-am întîlnit.Nu vru să se aşeze îndată pe jîlţul tras înaintea sobei.161 Cercetă mai întîi, cu o lăcomie de om care n-a văzut de multă vreme o casă omenească ; cercetă pereţii cu zugrăveala ştearsă, oglinda cu rama poleită şi cărţi poştale înfipte de jur împrejur. Se afla şi o fotografie ; un soldat cu tot echipamentul de război, desigur domnul Isidor. Admiră patul bronzat pe care era pictată o odaliscă de harem cu cercei de mahmudele în urechi şi cu triple salbe tot de galbeni, între sîni formidabil ̂amintind imperios că femeia este într-adevăr un mamifer.— Da!... Relativ pot spune că am avut noroc! aprobă Ste- lian Minea, după ce urmărise tot examenul amănunţit al prie- tenului. Isidor Vaisman e soldat de ispravă în plutonul meu... A aflat, după ce am fost rănit, că am concediu de-o lună. A aflat că vreau să vin la Iaşi... S-a oferit singur să-mi dea o cameră. M-am prezentat cu p scrisoare la madam Vaisman... Altfel nici n-aveam ce căuta aci. Credeam că voi găsi pe cineva dintre ai mei. Po'ate s-au refugiat — îmi spuneam — cine ştie ?... Dar nu e nimeni ! Au rămas acolo !... Şi-acum, n-am ce face cu con-- cediul. Mai am zece zile ; abia aştept. Regimentul e în refacere, lîngă Vaslui. Dacă vrei să rămîi aci, putem face un aranja- ment cu madam Vaisman.•— Nu, Steliane !... Iţi mulţumesc. Sînt numai pentru două- zeci şi patru de ceasuri, cu ordine. Şi nici într-un caz n-aş pu- tea sta aici... Iaşii nu sînt un oraş în care să poţi trăi L. Stelian Minea păru că n-aude.Plecat deasupra locului, răscolea cărbunii cu cleştele. Ul- cica de apă clocotea. Opări un ceai cum se pricepu. Ceaiul era afumat; dar Stelian compensa inexperienţa culinară cu rom din belşug.Băutura fierbinte şi romul îi dezmorţi. Povestiră. Din des- părţirea cu grele cuvinte de la madam Cimbru nu mai dăinuia nici o urmă între ei.Erau împăcaţi acum, în marea prăbuşire generală.Regimentele lor luptaseră pe fronturi deosebite. Onisfor Sachelarie intrase în Ardealul său, pînă la Braşov. Păstra încă, în lada de campanie, florile întinse ofrandă de o fată cu obra- jii îmbujoraţi şi cu cămaşa în fluturi, la Săcele. Scăpase din trei bătălii cu un singur glonţ în picior, fără să-i atingă osul- întinsese toată ţara îndărăt, în retragere. Acum, florile fetei din Săcele sînt un mănunchi uscat şi negru, într-o batistă, în lada de scînduri, lîngă pachetul de pansamente.Istorisind, Onisfor Sachelarie se aşezase în jîlţ înaintea focului şi sfărîma duşmănos, cu vîrful cleştelui, cărbunii. Ceea ce judeca el neîndurat era Iaşul acesta,, în care picase numai162de o zi. Celelalte erau numai un trecut. O mare nefericire. Dar îl lăsase cu viaţă. Totul nu se sfîrşise... Acestea însă, de aci, n-aveau nici o iertare. Toţi bucureştenii de pe Calea Victoriei, din bodegi şi de la Şosea, strămutaţi aici cu alaiul lor. Lume fără căpătîi, gureşă, umplînd străzile, ocupînd casele, plimbîn- du-şi blănurile şi spoiala.Văzuse alături, mai răspicat decît întotdeauna, două lumi, cu desăvîrşire străine: oameni tîrîndu-şi trupurile degerate, răniţi bătînd în uşi închise, trimişi la vatră cerşind lucru pen- tru o pîne...Onisfor Sachelarie aruncă cleştele jos, cu sunet care desi- gur a făcut să tresară din somn toţi pruncii lui madam Vaisman din cealaltă cameră.— înţelegi tu aceasta ?... Am văzut soldaţii rnei din refa- cere dînd tîrcoale în jurul curţilor boiereşti, cum pîndesc cîinii cînd se taie o vită... I-am oprit şi i-am pedepsit la început! Am răcnit şi i-am înjurat! Pe urmă n-am avut ce face ; m-am pre- făcut că nu văd. Ii strigau bucătarii: na, golanilor ! Şi le arun- cau un os, o bucată de pîne...începu iarăşi să judece cu asprime tot ce au făcut romînii şi tot ce n-au făcut.Stelian Minea avea aceleaşi gînduri, dar nu-i plăcea să le audă din gura prietenului ardelean. Şi el fusese rănit; şi el străbătuse ţara în retragere şi lupte ; şi ai lui rămăseseră acolo.Dar pentru toate, simţea milă, nu răzvrătire.Presimţi că e gata să se încingă iar vechea lor discuţie. Ar fi acum mai dureroasă. Numai între ei doi, izolaţi într-o în- căpere din acest oraş al amărăciunilor, sub potopul viscolului, siîşiindu-se cu unghii ascuţite, în loc să-şi găsească unul altuia o alinare, înlătură această discuţie :— Acum culcă-te, Onisfoare! Se lasă frig în cameră. Aceasta e raţia de lemne pe astăzi. Vorbim mîine...Ii aşternu patul. Pe al său şi-l improviza pe canapea. Stînse lampa.— Noapte bună !*2*Nu dormi însă.Viscolul zgîlţîna fereastra, zgîria acoperişul, se prelingea pe lîngă perete, se auzea urlînd dezlănţuit deasupra oraşului.Şi Stelian Minea se răsuci astfel îndelung sub mantaua cu miros de postav jilav, fără somn.163 Era încă un copil, cu tot despre viaţă învăţat din cărţi. Din mijlocul acestor cărţi, războiul îl luase să-l arunce în peripeţii înfricoşate. Nici n-avusese timp să se dezmeticească; erau mulţi, camarazi, studenţi, ofiţeri activi cătrăniţi în pehlivăniile serviciului din timp de pace, bieţi soldaţi împinşi precipitat de evenimente ; oameni mai buni sau mai răi, care nici nu-şi dă- deau deplin seamă de ce se întîmplă cu dînşii, repetînd fiecare gestul vecinului, susţinîndu-se Unul pe altul. Dar cînd rămînea singur, noaptea, în vreme ce toţi dormeau, se simţea deodată iarăşi ceea ce era într-adevăr : o vietate becisnică, tîrîtă într-o urgie peste puterile înţelegerii !Iar acum îl încerca şi altă mîhnire, pe care nu şi-o putea alunga.Intîlnise un prieten. Fusese tovarăşul lor. Aproape doi ani, zi de zi, şi-au împărtăşit laolaltă gîndurile bune şi rele, nădej- dile şi deznădejdile lor, multe naive, multe măreţe, chiar dacă aveau să rămînă numai nişte visuri ale tinereţii. Se revedeau într-un ceas cumplit, după ce înduraseră toate durerile. Credeau că n-,are să le ajungă o noapte ca să-şi împărtăşească atîtea cîte adunaseră aici, în cuget şi-n inimă. Şi fiecare elan care era gata să-i apropie căzuse frînt.

Page 65: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

S-au simţit îndată străini. S-au privit deodată bănuitori.II ştie cu judecată dreaptă, ţapănă, fără priceperea tutu- ror întorsăturilor elastice de gînd şi de sentiment. E un om tare, dintr-o bucată, fără mister... Dar bun ! Un om pe care-1 iubeşte şi trebuie să-l iubească. Pentru el adevărul e unul sin- gur, bloc colţuros. Desigur, se simte sdrobit acum sub acest adevăr. Durerea aceasta îl înăbuşă. Mănunchiul uscat de flori din lada de campanie, într-o batistă, alături cu pachetul de pan- samente... Şi această durere nu şi-o împărtăşea. Nu-şi putea deschide sufletul. O purta în el, să-i devore măruntaiele, ca fiul spartanului din care muşca puiul de vulpe în sînul cămăşii, dar el nu gemea.S-au întîlnit şi s-au temut să-şi vorbească. Tot aşa ar fi fost oare şi cu ceilalţi : cu Ionel Cristescu ? cu Rodos ? cu Lăs- căruş Codreanu ? Gu Lăscăruş Codreanu, nu !... Nu se mai poate... Pentru el, nimic din acestea toate nu mai au nici o în- semnătate ; au încetat. Ai lui ştiu oare ?... Mai trăiesc ? Sînt aici ? Au să se mai vadă vreodată ?Cum mugeşte în noaptea aceasta viscolul !Tot oraşul e îngropat, îngheţat, toţi dorm într-o noapte polară. Iarnă ucigătoare pentru atîţia. Mii şi mii. Despărţiţi de164tot. Despărţiţi aşa, încît acum nimeni nu mai ştie ce e dincolo, în ţara ocupată de inamic.S-a lăsat un zid negru. Nimic nu mai străbate. Hălădu- ieşte chiuind numai vîntul, purtînd nămeţii de aici acolo, de acolo aici. Peste toate tranşeele, peste toate sîrmele, peste toatemormintele.Iar ai săi, de acolo, ce fac?...Peste cinci zile, Agata, sora cea mai mică, împlineşte şapteani.întotdeauna îi aducea ascuns cîte un dar potrivit vîrstei,pe măsură ce creştea : o păpuşă, o minge, o carte cu chipuri... Acum n-are să-l mai aştepte intrînd pe uşă, căutînd să ghicească cu ochii vicleni. Acum, în camera lui e încartiruit desigur un ofiţer neamţ; priveşte nepăsător la cadrele din pereţi, îi răsfoieşte cărţile, se uită cu batjocură la tot ce i-a însemnat sensul vieţii lui, cînd viaţa avea un sens ; tratatele de filozofie, Wundt şi Kant, Comte şi Pascal, Bergson, romanele şi volumele de versuri, caietele cu notiţe de cursuri. Le-a trimis toate acasă. Ca să aibă, poate, cu ce face foc ordonanţa ofiţerului străin.„Mama, la fereastră, mai stă oare plecată pe măsuţa de lu- '•• cru, ca întotdeauna, pînă se lasă noaptea ?"Cînd aducea lampa, îşi ridica privirea orbită de lumină : — Stei, ce palid eşti tu astăzi! Mai lasă cărţile. Fă o plim- bare în grădină...Mai ştie că trăieşte ? De cîte ori nu-şi îndreaptă poate ochii ei miopi, tresărind, cînd aude paşi dincolo, în camera lui ? De cîte ori nu gîndeste poate : ,,N-am îăcut focul la Stei. Nu i-am trimis ceaiul. Iar lui, dacă nu-i dai, nu cere..." Şi pe urmă, de cîte ori nu-i va îi lăsînd răpusă în jos, cînd îşi aduce aminte că nu poate să mai îie el ? Că acolo e ofiţerul vrăjmaş care pă- şeşte apăsat, cu mersul său de stăpîn.O vede întorcînd ochii spre grădina lor, potopită de viscol în întuneric. Merii în care iarna ciripeau scatii şi vrăbiile zbîr- '! lite asteptînd fărîmiturile aruncate în zăpadă, din sorţul Aga- 1 tei, după masă... Grădina lor cu trandafiri îmbrobodiţi în şumu- ioage de paie, de care, copil, se speria ca de înfiorătoare ve- denii ; îi păreau babe chincite, asteptîndu-l noaptea... Cele două ronduri mici de flori... Poteca unde creşteau pe margine macii, care, toamna, în capsulele uscate, sunau sămînţa neagră ca ali- cele într-o cutie de carton.Puneau masa afară, seara, pînă toamna tîrziu. Se auzea stingerea la cazarmă. Paşi pe stradă. Căţelul doamnei căpitan de alături, cu zurgălău de metal. Recunoştea toate glasurile.165

Page 66: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 67: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Ceasul catedralei bătea muzical jumătăţile. Luna apărea atît de mare şi roşie, în capătul străzii, încît întotdeauna se întreba dacă e luna ori numai ceasornicul catedralei iluminat. Au fost oare o dată într-adevăr, aievea, acestea toate ?De acolo, acum, nici un glas, nici o veste nu mai străbate.Numai gîndurile se caută prin văzduhurile bătute de vis'. col ; visurile se întîlnesc în noaptea întreruptă de gemete.Sublocotenentul Stelian Minea îşi încovrigă trupul de co-. pil sub cele două măntăli. De frig, în rana închisă, trecu unjunghi, îşi înfundă capul în pernă, să n-audă răcnetul din ceîn ce mai bezmetic al vîntului şi, poate, să-şi strivească acolo,ascuns, un început de plîns.Onisfor Sachelarie gemu prin somn.*3*Prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin, căpitan în al doilea regiment de gardă şi ataşat pe lîngă marele cartier de la Iaşi, căscă de cîteva ori cu un suspin din gît, ca ogarii, întoarse perna cu dosul în sus, vîrî mînile pe dedesubt, să caute un loc mai răcoros. Gura îi era coclită, oasele parcă secătuite de mă- duvă.Se culcase la patru dimineaţa ; nu ştia cînd s-a dezbrăcat, nici cînd i-a tras Kornei cizmele.Atît i-a rămas în cap : patul care îndată a început să se le- gene, să se scufunde, pînă s-a transformat subit într-o sfîr- lează, învîrtindu-se cum îşi închipuia că s-ar învîrti un pat la pol, acum douăzeci de ani, cînd întîia dată profesorul său, ono- rabilul Avacum lacovlevici Augustinov, i-a explicat, cu ajutorul unei portocale, rotaţia planetei în jurul axei.îşi mai amintea încă ceva. 4Pierduse opt mii de ruble la cărţi. Nu mai ştia cine i-a cîs- tigat. Dar surîse fără nici un necaz. Ii era indiferent acum. Ad- mirabilă seară !... Cînd se ridicase să plece, toate îi jucau îna- intea ochilor; şi masa de cărţi şi sticlele de băuturi. Samovarul balansa o mazurcă poloneză ; polcovnicul Vasca Mi- hailovici rîdea cu gura lărgită pînă la urechi, săltîndu-şi burta elastică, de gumă, şi părînd, dintr-un moment într-altul,' că are să se înalţe ca un aerostat în plafon. De ce dracu rîdea ? Nu de el, desigur!166E adevărat că la ieşire, în prag, s-a ciocnit cu un soldat care aducea o tavă cu sticle. I s-a părut că sînt doi soldaţi: unul la dreapta şi unul la stînga. A vrut să treacă prin mijioc şi a dat exact peste el. Era şi firesc. Se afla numai unul singur, cel din mijloc... Sticle s-au ciocnit: una s-a prăvălit.A prins-o din zbor şi-a dat-o duscă, pe nerăsuflate.— Bravo, Gurii Serghievici!... încă, încă !...Soldatul stătea smirna ou tava ţapănă în mînă, privindu-I cu admiraţie.Ceilalţi se ridicaseră în picioare şi aplaudau. Adevărat! Poate că de el rîdeau. Trebuie să fi avut o mutră foarte nos- timă !... Cînd s-a întors, nu mai regăsea uşa. A vrut să intre în- tr-wn dulia p cu oglindă, din care venea spre el alt Gurii Serghie- vici, cu gulerul tunicii descheiat, cu o etichetă de lichior prinsă între crucea Sfîntul Vladimir şi Sfintul Gheorghe, cu o şuviţă de păr căzuta pe frunte, pînă îin ochi... Şi cu o privire ! Să-l fi văzut Vera Pavlovna !... S-a dat în lături, poftind ou o solemnă reverenţă pe celălalt Gurii Serghievici din oglindă, dar şi acela nu s-a lăsat mai prejos, îăcîndu-i loc cu identică graţie. A fost o adevărată întrecere de politeţe... Cît a durat ? Toţi rîdeau ! Acum e sigur că de el rîdeau.Dar Vasca Mihailovici e oare mai smerit rob al ţarului Ni- colae ? Alaltăseară, n-a lepădat el tunica, în mijlocul doamnelor si domnişoarelor, şi nu i-a tras un cazacioc ca pe Don, înfigînd cuţitul în duşumea, chiuind şi zvîrlind din picioarele scurte şi grase, pînă ce-a alunecat jos şi l-au ridicat de subsuori ? Şi pe Piotr Gherasimovici, tată a cinci copii, dintre care două fete mă- ritate, nu l-au găsit oare dormind într-un leagăn de prunc, cu picioarele spînzurate, cu o pălărie de damă pe cap şi cu o sticlă de coniac la gură, în chip de biberon ? Buni băieţi, toţi!... Buni si romînii!... Mai ales refugiaţii aceştia din Bucureşti! Oameni de petrecere. Golesc zdravăn paharele, zvîrl banii la cărţi şi a doua zi îşi vînd inelele şi cerceii... Dar acum, ce plictiseală ! Să îmbraci mantaua, să o înşiri prin ger pînă la cartier ca să as- culţi prostiile lui Arcadie Artimievici, cu glasul lui plîngăreţ si fornăit pe nas, de diac; sau glumele răsuflate ale lui Uvar Uva- rovici, pe care le-a citit acum zece ani, în călindare.— Kornei!— Porunciţi, nobleţă voastră ! , .— Ce se întîmplă afară ?— Nu se întîmplă nimic, nobleţă voastră. 1 — Nu fi idiot !... Ninge, plouă ?— Viscoleşte, nobleţa voastră. Crivăţ ca la noi, pe Don.167 — Şi cît e ceasul ?— Trei, nobleţă voastră.Nu era nevoie să mai adauge că e trei dttpă-masă.Prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin se scarpină în cap cu gestul cel mai lipsit de nobleţe posibil şi pomeni un număr atît de respectabil de sfinţi-părinţi, cît ar îi putut convoca cu toţi laolaltă un mare sinod. Bun ! Va să zică iar a lipsit de la birou. Şi Carol Feodorovici Kjţling iar bombăne !Apoi surise la gîndul lui Carol Feodorovici, bombănind în- tre hărţile şi dosarele lui, trîntind cu pumnul în planşete, de tresare, zăngănind linguriţa în paharul de ceai, şi toţi nu mai păşesc decît în vîrful picioarelor, ca în camera unui bolnav.Se înveseli foarte la această închipuire. Mai căscă o dată, luă ceasul de pe măsuţă să se convingă dacă nu s-a înşelat Kor- nei. Era exact. Ba încă trei şi zece !Porunci :— Ceaiul ! Apă caldă de spălat... încălzeşte şervetele. Şi un plic şi hîrtie... Ai să dai fuga cu biletul la cancelarie. Spui excelenţei sale Carol Feodorovici că sînt bolnav în pat... Foarte bolnav ! Teribil de bolnav .'Pericol de moarte ! Febră mare : trei- zeci şi nouă de grade. Spui patruzeci !— înţeles, nobleţă voastră. Boala veche a nobleţei sale.— Exact, Kornei ! Eşti un băiat deştept, cînd vrei. Ai s-a- jungi staroste, cînd te-ai întoarce la Agrafena şi Korjiţkii tăi.-.,Kornei rîse, stergîndu-şi nasul cu podul palmei. Nobleţă sa e vesel şi glumeşte. Nobleţă sa e întotdeauna vesel. Pentru no- bleţă sa războiul e o joacă, un prilej de nesfîrsite chefuri şi par- tide de cărţi. Nu ca pentru el, prilej de ofuri şi suspine.Nobleţă sa Gurii Serghievici Vorşaghin, cu un eroic spasm de voinţă, sări din pat. N-avea răgaz şi nici nu i-ar fi dat prin gînd să bage de seamă că în rîsul lui Kornei străbătea un scrîsnet de măsele.îşi spălă îndelung gura cu apă şi pastă, să-şi alunge co- cleala. Sfîrşi o sticlă de colonie, căreia îi făcu vînt, sub lavoar, cu piciorul, Intr-o jumătate de oră, era gata; periat, pieptănat, bărbierit proaspăt, în faţa samovarului care bîzîia vesel şi a sti- clei de coniac; a farfuriilor cu şuncă, sardele, batog, pateuri şi unt.Cînd sfîrşi această prea frugală gustare, aprinse o ţigară cu cartonul lung cît un periscop, merse pînă la fereastră şi trase în lături draperia de catifea vişinie.In stradă, prin feregile subţiri de gheaţă ale geamului, se vedeau în trîmbele de zăpadă cîţiva soldaţi romîni, cu mantăli168

Page 68: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

pirpirii şi căciuli albe, trecînd pe căluţii lor ridicol de slabi, ca miţele. Crivăţul smulgea pale de omăt de pe acoperişuri, le ră- sucea în mijlocul străzii, le împrosca în trecătorii grăbiţi, îmbo- doliţi pînă în nas şi înotînd pînă la genunchi în pîrtiile, de la o clipă la alta, astupate.Pe poarta deschisă, în sania lui, a lui Gurii Serghievici, ieşea Sofron Vesbianu, cu blana şi căciula de lutru trasă peste ochi, răsturnat, cu mîinile în buzunări.Ciudat individ şi acest Sofron Vasilievici! Nu înţelege o buche "nemţească, franţuzească, englezească, rusească, niet! Şi cu toate acestea ziua întreagă e la cartierul lor. Cumpără, vinde, schimbă, cară, duce... Vulgar, lacom şi şiret, ca un negustor din Moscova. Dar Zoe Dimitrievna, ce femeie de rasă ! Unde-o îi găsit-o ursul ? Poţi discuta cu ea ceasuri întregi despre Turghe- .niev şi Balmont, despre D'Annunzio şi Shelley, despre Merej- kovski şi Arţibasev, ca în cel mai ermetic salon din Petersburg. Are ochii ca violetele imperiale şi un gît rotund şi sculptural, mai superb decît al Verei Pavlovna.I-a spus-o ieri, iar Zoia Dimitrievna a plecat ochii în jos, asezîndu-şi cutele rochiei peste vîrful pantofului mic, exact, tot atît de mic cît o rîndunea cu aripile strînse.Cunoaşte el prea bine privirea aceasta modestă a femeilor : „Te rog, nu-mi place să vorbeşti astfel... Să ştii că n-ascult! Chiar poţi să continui, că tot n-ascult."Gurii Serghievici Vorşaghin se postă în faţa oglinzii şi îşi examina cu deplină mulţumire ovalul obrazului, puţin obosit, dar cu atît mai plăcut, ochii cu cearcăne care nu făceau de loc urît figurii, părul bălan, mustaţa moale, cicatricea abia atinsă de sabie ; o linie albă la tîmplă, dînd exact atîta bărbăţie cîtă lip- sea acestui cap de feminitate molatică. N-avea de ce să nu-i placă Zoei Dimitrievna omul căruia atît de fierbinţi, lungi şi deznădăjduite epistole îi trimitea Vera Pavlovna, cea pentru care •atîtea sinucideri şi dueluri a văzut Petersburgul!Intr-adevăr, Gurii Serghievici Vorşaghin era din familia fe- ricită a muritorilor care aduc îndată, unde păşesc, voie bună, lipsă de grijă şi veselie.Slugile îl întîmpinau voioase la scară ; cînd intra într-o casă posomorită cu un minut înainte, toţi exclamau bucuroşi: „A! Gurii Serghievici. Ce veste ?... Ascultă, poamă bună ce eşti!..." Şi îndată, figurile se luminau, ca la cine ştie ce veste fericită ; începeau rîsete, toţi se apropiau de el, femeile pără- seau lucrul, ori cărţile, ori bîrfelile lor. Cel mai mocnit dintre toţi îşi aducea aminte o anecdotă de mult mucegăită într-un co-169

tlon al creierului; viaţa părea imediat plină de surprize plăcute aşa cum se arată în dimineţile de primăvară, cînd surîzi uî cerdac vişinilor înfloriţi, numai fiindcă e multă lumină şi cer străveziu.Prinţul Gurii Serghievici Vorsaghin nu făcea nimic pentru a răspîndi în jurul lui această atmosferă voioasă. Era numai lipsit de orice gînd, de orice preocupare şi orice răspundere • era lipsit de orice grijă şi deplin fericit de tot ce vedea, ce au- zea, ce i se întîmpla.In faţa oglinzii, răsfrîngîndu-i mijlocul subţire, înalt şi elastic, fluieră un cîntec, schiţă un pas de dans.îşi schimbă altă tunică, cu toate decoraţiile multicolore prinse ca un zaimf în dreptul inimii: ruseşti, franceze, engleze si italiene, cîte adunase în diferite misiuni prin care trecuse, lă- sînd în urmă glorioase amintiri de risipă şi de chefuri epice.Bătu la uşa Zoei Dimitrievna, zîmbind dinainte celor ce avea să-i spună. Ii deschise Dumitraşcu Racliş, care îşi sorbea singur cafeaua, într-un jîlţ, făcînd pasienţe.îşi strînseră mîna cu mare bucurie amîndoi.Se înţelegeau. Se simpatizau. Se preţuiau.Dumitraşcu Racliş găsise în sfîrsit în acest Iaşi al mizeriei un om care colindase Europa şi avea cele mai distinse purtări, în afară că era un pătimaş jucător de cărţi; întocmai precum Gurii Serghievici găsise în sfîrsit în acest oraş moldav al mi- zeriei un om care colindase Europa, îşi tocase cu eleganţă ave- rea, avea cele mai distinse purtări, în afară că era un şi mai pătimaş jucător de cărţi.Făceau p,arte din aceeaşi lume, indiferent de hotare. Lumea lor.Că pînă şi un beţigaş de chibrit e produsul unei munci, nici nu le-ar fi trecut prin gînd. Că beţigaşul acela cu infima lui gămălie de fosfor însumează rezultatul unor îndelungi ope- raţii ; că a cerut geniu inventiv, iniţiativă, trudă ; că a adus după el încîlcite probleme de salarii, de speculă, de monopoluri, de boli profesionale, de greve şi represiuni, de sudoare şi sînge si moarte — li s-ar fi părut cea mai absurdă pretenţie, pe care de altfel nici n-ar fi admis-o, izbucnind în hohote dispreţuitoare de rîs.— Zoe vine imediat, mon petit prince19, vesti, Racliş. Se îmbracă, desigur. Facem pînă atunci un ecarte ?... Trei partizi, două sute de ruble : distracţie !— Perfect! Cu cea mai mare plăcere... E întotdeauna o plăcere să joace cineva cu dumneata, Dtmitrie Ştefanovici !..-170Dumitraşcu Racliş alese cărţile, lepădă exoflele inutile şipartidele începură.! Părintele Zoei Vesbianu îila cartoanele cu cea mai deplină ;,;ricire scrisă pe figura osoasă, cu mustăţile albe puţin îume- jate de tutun şi cu cearcănele a nouă mii de nopţi pierdute în oate cazinourile vechiului continent.Trăia acum într-o continuă beatitudine. Grijile de la Bucu- reşti dispăruseră.Zoe îl tîrîse cu ea, îl instalase într-o cameră de la dînsii, îl îngrijea şi îi împlinea toate poftele. Sofron Vesbianu, abia ajuns ia Iaşi, descoperise o casă încăpătoare, plătise chiria pe un an înainte, ca să nu aibă nici un neajuns, şi găsise imediat un dmp fertil, o adevărată Californie pentru afacerile lui. De- geaba se plînsese el de război în prima zi a mobilizării. Răz- boiul era filonul cel mare, să te îndestuleze pentru trei vieţi! La cartierul rusesc se afla într-o zi scurmînd în acest nesecă- cuit filon, cînd Gurii Serghievici se plîngea că nu-şi găsise o locuinţă omenească. A înţeles-o aceasta din dialogul cu un misit de case. I-a oferit îndată o cameră şi un antret pentru ordonanţă, grajdul pentru cai. Stau la masă adeseori împreună. N-a vrut să primească, fireşte, nici un ban — „sîntem doar aliaţi" !Dar Gurii Serghievici îl aprovizionează cu toate ale gos- podăriei de la depozitele ruseşti, i-a pus la dispoziţie sania, caii si mai e şi un cineva cu mare trecere la comandamentul armatei ruse, nepotul ministrului de război de la Petersburg şi al mai multor doamne de onoare de la curtea împărătesei; deci om care să-i servească în toate afacerile lui misterioase.Uneori ajunge să-i pomenească numai numele, o clipeală din coada ochiului, un subţire surîs cu înţeles. Alteori mai e nevoie şi de plicuri cu oarecare mii de ruble, după o partidă ca- tastrofală de cărţi, ca aceea de asea'ră.Cel mai încîntat însă de această prietenie e tot DumitraşcuRacliş.Are de-a face cu un adevărat gentleman : se poate recrea si consola astfel de toate apucăturile grosolane ale ginerelui, pe care trebuie să le

Page 69: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

suporte. Prinţul Vorsaghin l-a introdus în cer- cul lor; un club improvizat într-o casă de pe strada Carol.Acolo nu intră decît puţini romîni, cîţiva bărbaţi şi cîteva femei, prietenii proaspeţi ai aliaţilor.Şi acolo i-au fost dat ochilor să vadă cele mai infernale partide de cărţi, cum n-a mai pomenit în toate casele de joc şi în toate cluburile din apusul Europei, unde şi-a azvîrlit pe postavul verde averea lui, zestrea nevestei şi moştenirea Zoei.171

Oameni care plecau spre front ori se întorceau pe front, scoţînd teancurile intacte de ruble, deşertînd cantităţi prodigioase' H spirt sub toate formele şi de toate gradele ; certîndu-se şi îm păcîndu-se de la nimie ; sfîrşind totul în fiecare dimineaţă 'într-0~ pîclă nepătrunsă de fum, printre movili de sticle deşarte, car. toane de ţigări, pahare de ceai şi cutii de compot, colonei si generali beţi îmbrăţisîndu-se cu locotenenţi şi sublocotenenţi zvîrlind bacşişuri fabuloase ordonanţelor şi apoi luîndu-i in' palme pentru ca pe urmă să-i sărute şi să le plîngă pe umeri • o adevărată frenezie de sfîrsit de lume, veşnic primenită de alţi •ofiţeri în ducere şi întoarcere, şi totuşi veşnic aceiaşi; oameni stranii din altă planetă, cu logică şi sentimente care scapă în- ţelegerii curente, cuprinşi de-o exasperată însetare, după doi ani jumătate de război, să-şi ucidă orice tresărire a amintirii despre viaţa de ailtădată ; amestec de cruzime şi de sentimentalism, de 'brutalitate şi delicateţe, de viclenie şi de candoare, de slugăr- nicie şi aroganţă, de laşitate şi de bravură ; lume care-şi juca ultima carte şi deşerta ultimele pahare înainte de revoluţie si de sfîrşitul sfîrsiturilor pentru ea.Dumitraşcu Racliş juca, nu lipsea o seară, juca şi cîstiga. El, căruia valeţii şi rigii îi mistuiseră averea, avea de astă •dată o superioritate vădită ; nu punea un pahar de spirt in gură. Trăia numai pentru cărţi. Putea pune în sîîrşit în apli- care, cu izbîndă, sistemele „infailibile" care-l trădaseră întot- deauna.Acum norocul era egal ; partidă şi partidă. Două el; două Gurii Serghievici. De altfel jucau numai pentru plăcerea jocului; două sute de ruble, cinci sute de lei, ce însemnau ?Cînd intră Zoe Vesbianu, în haina albastră care-i catifela mai fascinant albul pielii, Gurii Serghievici zvîrli cărţile. Arătă partenerului ; n-avea în mînă decît exofle străine, era voi, tot pierdea partida.O socotea pierdută.*4*Zoe Vesbianu se aşeză între dînşii.După ce le întinse mîinile parfumate, fără altă podoabă decît verigheta de aur, simbol al sclavajului conjugal, îi mustră :— V-am auzit venind astăzi dimineaţă... Unul la patru ; al- tul la cinci. Cine a fost cel mai cuminte ?172— Cucernicul pocăit care vă vorbeşte, Zoe Dimitrievna! se grăbi cu alintată smerenie prinţul Gurii, să pună în lumină; Ceasta excepţională „cuminţenie", care-l adusese acasă, e drept ] pe mai multe cărări, dar la ora patru, pe cită vreme pe Dimi- ! trie Ştefanovici, îşi amintea bine acum, l-a lăsat moţăind cu ceidin urmă jucători.— Mă rog, n-as putea oare să ştiu două lucruri, mon petit prince ?... Mai întîi, care din doi vă depravaţi unul pe altul ?.... pe urmă, ce plăcere găseşti dumneata, om tînăr, inteligent, cultivat, cu atît de distinsă lectură, vroi homme du moncfe20, ce plăcere găseşti să pierzi nopţile în fum şi în tovărăşii echi-] voce ?... Pe papa îl înţeleg. E un jucător înveterat. Nici nu mai cere vieţii altceva decît o plăcere, pe care — nu e aşa, papa ? — a plătit-o destul de scump... Dar dumneata?...— O, Zoia Dimitrievna ! ridică ochii albaştri şi inocenţi, spre tavan, prinţul Gurii. De unde ştii că nu încerc să înlocu- iesc o pasiune prin alta ? Poate vreau să-rni adorm astfel o durere inconsolabilă !... Poate prefer să-mi ucid o noapte stu- pid, numai ca să nu-mi amintesc, torturat de insomnie, acele lucruri pe care nu trebuie să mi le mai amintesc!...Gurii Serghievici minţea cu un aer foarte nefericit şi tea- tral, de victimă, în mijlocul acestei lumi vulgare.De fapt, bea şi juca zdravăn, fiindcă îi plăcea să bea şi săjoace zdravăn.Nici pomeneală să sufere de insomnie şi nici amintiri ori gînduri triste n-aveau de ce să-l tortureze. Doar cîteodată mijea, în curînd aţipită, mustrarea că n-a răspuns la scrisorile Verei Pavlovna ; remuşcare vagă, în zori, cînd se întorcea cu gura coclită de la petrecere, dînd să intre în şifoniere şi trîntindu-se- îmbrăcat în pat, ca să nu-şi mai amintească de fel, cînd l-a dez- brăcat şi i-a tras cizmele Kornei.Dar ştia prea bine că în urechea unei femei — mai ales cînd femeia e soţia unui mops ca Sofron Vasilievici şi cînd ştia că a citit romanele lui Turgheniev ! — nu sună niciodată banaî toate aluziile la aceste teribile nefericiri sentimentale, pentru a căror consolare te abrutizezi, cauţi deznădăjduit o mocirlă să te împotmoleşti, tu şi nefericirea ta, bei pînă la fund drojdia acră,, şi tot aşa mai departe cum scrie în romane şi se -recită pe scenă. Gurii Serghievici Vorşaghin repetă, aşadar, ceea ce repeta în dreapta şi Îf7 stingă, de zece ani, de cînd era încă în şcoala de cădeţi, cu efecte aproape invariabile.Pe figura gînditoare a Zoei Vesbianu, în ochii de culoarea violetelor imperiale, căuta nerăbdător curiozitatea, mirarea, in-173

Page 70: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 71: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

teresul ; deşi nu s-ar fi supărat de fel dacă Zoe Vesbianu i-ar fi răspuns hohotind că toate aceste sînt basme şi că e nedelicat să o socotească atît de naivă ca să le creadă.Atunci Gurii Serghievici ar fi rîs şi el imediat, mărturisind că a minţit, şi găsind foarte firesc să mintă unei femei frumoase pentru a da vieţii atît de vulgare puţină savoare romantică. ' Zoe Dimitrievna era însă acum preocupată de altceva, mîn- gîind fără să-şi dea seama şiragul boabelor ovale de chihlimbar de la gît.- 'întrebase şi- asculta, cu gîndul aiurea. Intr-adevăr, se întîmpla minunat. Astăzi dimineaţă, întîia oară după două luni de cînd se afla în Iaşi, dăduse ochii cu Radu Comşa. II întîlnise la o strîmtoare unde Radu nu mai putuse scăpa şi a fost nevoit să se oprească. Au vorbit foarte simplu, ca doi prieteni care se revăd. Zoe a fost cît se poate de calmă ; a glumit, l-a tachinat... Poate ochii i se opreau prea lung la Radu şi la buzele lui cărnoase, pe care le simţea încă pe umăr, pe gură, pe pleoape. Dar acestea nu le ştia decît ea. Nimeni nu putea ghici: nici Radu... Şi cum i-a venit oare în gînd să-l invite numaidecît la ea, după-amiază ? Radu a răs- puns că nu poate, nu ştie — a cercat să evite. Dar pînă la sfîrsit a fost silit să făgăduiască. Şi acum îl aşteaptă.Dacă vine într-adevăr, atunci ar trebui să sosească din clipă în clipă. E bine că se află şi prinţul Gurii. Prezenţa unui băr- bat tînăr, plăcut, vioi, cu îndestul spirit, va trezi desigur puţină gelozie în inima lui Radu. De multe ori iubirea nu se mai în- treţine decît prin acest parazit galben.A sunat afară. Cum a tresărit! S-ar cuveni să fie mai . calmă. Radu intră întîia dată în casa ei — dacă aceasta se mai poate numi casa ei...Zoe îşi aruncă ochii la pereţi, la mobile. E îndestul de plă- cut salonul acesta larg !...Casa fusese închiriată, cu mobile cu tot; casă veche de foşti moşieri scăpătaţi, ca în romanele şi nuvelele lui Turgheniev, ca în piesele lui Cehov.Se simţea bine aici, fiindcă îi amintea ceva din viaţa lor> înainte de ruina lui Dumitraşcu Racliş şi înainte de a fi devenit madam Sofron Vesbianu.Canapele largi, jilţuri comode, un pianti cu coadă de lemn castaniu, cadre înf'ăţisînd bărbaţi şi femei în costume de acum patruzeci de ani, cîteva miniaturi de boieresc, cu urnerii goi şi căzînd în linii foarte lungi, cum erau frumuseţile de174acum aproape un veac; figuri grave şi melancolice, privind cu ochii obosiţi la aceşti năvălitori prea gureşi în adăpostul lor, unde fusese pînă acum o mare tăcere.... Faţă de strîmtoarea în care trăieşte atîta lume la Iaşi, casa lor'e chiar foarte prezen- tabilă şi n-are de ce se teme de impresia lui Radu. Ciudat! Unde i-a fost dat să-l primească „la ea acasă", aşa cum stă- ruise de atîtea ori!... Radu nu-l cunoştea nici pe Sofron, nici pe papa. La Bucureşti n-a vrut să-i calce niciodată pragul, numai fiindcă se ferea de situaţii îndoielnice : „Să stai la masă între bărbat şi femeia cu care îl înşeli... Picioarele căutîndu-se, atin- gîndu-se, apăsîndu-se, pe sub scaun... Scene de vodevil! Odios !..."Şi acum a sunat.Dar nu e el. E numai Sofron.Gîîîind, îşi zvîrli blana şi căciula în vestibul. Intră în sa- lon, tropăind şi frecîndu-şi degetele bondoace. Scutură mîna prinţului Vorşaghin, să i-o smulgă din umăr. întinse laba moale si puţin dispreţuitoare lui Dumitraşcu Racliş. O atinse pe frunte, cu buzele, pe Zoe, ridicîndu-se în vîrful degetelor pe picioarelelui scurte, s-o ajungă.Are nasul vînăt, pomeţii obrajilor violacei; poartă o jachetă a cărei coadă îl face mai scurt încă şi mai rubicond.— Hai ! este ger, prinţule ! îl plesni pe Gurii Serghievici cu latul palmei pe umăr. Ger ! Cum la voi ger, la Siberia. şi- birschiger ! improviza la moment un cuvînt inedit pentru toate idiomele din lume.Sofron Vesbianu nu ştie o boabă din altă limbă în afară decea romînească. Şi atunci, vorbind cu un străin, stîlceşte cu-- vintele şi le strigă din răsputeri, cu impresia că aşa va fi maiuşor înţeles. Un străin i se pare un infirm : surd ori aşa ceva.— Tac, tac, Sibirschiger211 rîde prinţul Vorşaghin, ară- tîndu-şi dinţii albi.— Acum, la frig tare, bun este casă, samovar, ceai şi earte ! Daite carcîcu, davaite carcicu, cvosim-devid, cuosim-deuid!... Aşa e, prinţule? Maladeţ.'...22— Tac, samovar, ceai... daite carcicu! se sileşte cu toată bunăvoinţa prinţul Gurii, să înţeleagă acest volapiick şi să pară încîntat de deosebita atenţie a amfitrionului.— Bun ! Bun ! Harosie ciolovec23! îl bate mai departe pe epoleţi Sofron Vesbianu.Apoi, socotind că şi-a făcut cu prisosinţă datoria de gazdă să-şî întreţie mosafirul, se îndreptă spre Zoe :— Zoico dragă, porunceşte, maică', pentru ceaiuri... Sînt sloi de gheaţă, puiculeano !175 Ceaiul fu adus cu samovar, după moda rusească, şi tot după moda rusească, introdusă de Gurii Serghievici Vorşaghin — de altfel întinsă acum în toate casele din Moldova unde se mai pu- tea bea din belşug ceai — veniră şi farfuriile cu compot, dul- ceaţă, pateuri, sticle de coniac, rom, votcă şi lichior.Cît timp fetişcana durdulie, cu sorţ şi bonetă de dantelă albă, purta tablalele şi muta înaintea fiecăruia măsuţele, privirea lui Sofron Vesbianu se oprea pe sîni şi pe mijloc,, atît de stă- ruitor, încît slujnica servi plecînd ochii în pămînt, cu obrajii pară.Pe urmă, cînd servitoarea sîîrşi şi ieşi din salon, Sofron Vesbianu se aşeză înaintea farfuriilor ca întotdeauna, cu aerul brutal şi grăbit al unui călător într-un restaurant de gară, in- spectîndu-şi paharul, linguriţa, furculiţa şi cuţitul, înşfăcîncî bucăţile cele mai ochioase.Zoe Vesbianu se simţi jenată şi de astă dată de aceste apucături de han; iar prinţul Gurii, ghicind, îl scuz;ă cu un zîmbet admirativ :— Sofron Vasilievici are poftă mare! Toată ziua aleargă, lucrează, consumă energie...— Ce spune, Zoico ? întrebă Sofron, împingîndu-şi în gură, cu degetul, o felie de şuncă supranumerară.Zoe îi tălmăci.— Desigur că alerg. Eu nu sînt un parazit! (Aceasta era la adresa lui Dumitraşcu Racliş, fără să-l excludă şi pe mult- simpaticul prinţ.) Alerg, muncesc, consum, fiindcă mă consum! aprobă Sofron Vesbianu cu gura plină, încîntat de această des- coperire : „consum 'fiindcă mă consum !" pe care o găsea de o superioară fineţe.Apoi tuşind cu o înghiţitură în gură, îi trimise o bucăţică de şuncă, de unt şi de. pîine, un minuscul bol digestiv, exact în fruntea lui Dumitraşcu Racliş, care-şi sorbea liniştit paharul cu ceai.Dumitraşcu Racliş puse paharul jos, îşi scoase batista şi se şterse calm, pe frunte.— Sînt oameni care mănîncă încă, parcă ar fi acum scă- paţi din caverne ! făcu o constatare, aşa, neadresată nimănui, împăturindu-şi batista şi aşezînd-o în buzunarul de la piept.Sofron înţelese pentru cine era aceasta şi fiindcă avea acum gura arhiplină, încît nu mai putea răspunde, îl fulgeră numai cu o privire teribilă.După ce înghiţi, îşi rosti replica :176 l— Şi eu cunosc oameni care chiar dacă ar fi în peşteri ar juca în arşice... In arşice de ăia... cum se cheamă ?...—• De mastodont, cum cunosc eu un exemplar ! îl ajută Du- mitrascu Racliş, zîmbind fiindcă găsise nostimă istoria omului din caverne care ar juca în arşice, în lipsă de un club cu masă lungă, pe două tablouri de bacara.— Ce spun, te rog, Zoe Dimitrievna ? întrebă prinţul Vor- şaghin, înţelegînd că amîndoi se împung reciproc.— Nimic interesant! răspunse Zoe. Se tachinează ! Discută politică! Spun că dirijabilele germane sînt adevăraţi masto-donţi...

Page 72: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

In clipa aceea zbîrnîi clopoţelul, anunţîndu-l în sfîrsit peRadu Comşa.Zoe îi ieşi înainte, după ce-şi cercetă din treacăt figura în oglindă şi îşi dichisi buclele părului. Comşa rămase în prag, căzut din lună. Se aştepta s-o găsească pe Zoe singură ; îşi făcuse chiar un plan de defensivă, şi cînd colo dădea peste atîţianecunoscuţi!Zoe îşi prezintă galeria de necunoscuţi; Sofron Vesbianu se ridicase de pe scaun ; şi ca să-şi destindă pantalonii încreţiţi ar- monică peste urechile ghetelor, se deda la ciudate azvîrlituri din picioare, un fel de început bizar de dans.— Mi se pare, domnule Comşa — începu Sofron, curăţin- du-şi cu buzele şi cu limba gingiile de resturile şuncii şi ale pa- teurilor, cu o schimă care îl făcu pe Radu Comşa să creadă că se strîmbă la el — mi se pare că sînteţi şeful unei direcţii de la Interne ? Statistică pentru rechiziţii, aprovizionare, eţetera et eţetera !... îmi pare foarte bine ! O să te calc într-o zi...Radu Comşa îl privi cu uimire, amestecată cu milă pen- tru Zoe.„Va să zică acesta era Sofron Vesbianu ? Stăpînul în faţa legii şi a oamenilor pe trupul, sufletul şi voinţa ei ?..." Acum înţelegea multe. Şi înţelegea, mai ales, de ce se strîngea atît de deznădăjduită lîngă el cînd o trimise acasă.O privi cu mai puţină vrăjmăşie. „Biata Zoe !"Biata Zoe îşi dădea toate silinţele ca să-şi păstreze aerulcel mai firesc.Porunci alt serviciu de ceai. II invită alături, îăcîndu-i loc pe divan. Explică celorlalţi că e un cunoscut din Bucureşti, din- tr-o familie prietenă, tovarăşul de avocatură al lui Alexandru Vardaru şi logodnicul domnişoarei Vardaru.— A ! Eşti atît de bine cu domnul Vardaru ? E un om cu mare trecere la Domenii. Şi la Interne !... Şi la Război!... Am177 avut de cîteva ori de-a face amîndoi, dar nu ne-am înţeles. Nu e nimic. Toţi oamenii sfîrşesc prin a se înţelege cu mine ! vorbi Sofron Vesbianu, culegînd cu scobitoarea merişoareie aurii din compotul rusesc.— Să-ţi dau o farfurie ! îi întinse Zoe o farfurie de compot şi o linguriţă.— Mersi ! N-am nevoie. Vorbesc şi mai iau una, vorbesc şi mai iau una... Te1 supără ?Zoe nu mai încinse discuţia ; iar Sofron Vesbianu vorbea şi mai lua una.— Da, pe domnul Vardaru aş vrea să-l cunosc mai de-aproape! continuă, scuipînd cozile merişoarelor în farfuria lui Dumitraşcu Racliş. îmi pare foarte rău că nu ne-am înţeles...Sofron Vesbianu nu spunea că „neînţelegerea" se rezuma la cîteva întîlniri în care Alexandru Vardaru îl repezise, fiindcă îl prindea cu afaceri nu tocmai dintre cele mai curate. Şi as- cultîndu-1, Radu Comisa îşi .amintea acum că a mai văzut această figură şi pe la biroul lui, şi pretutindeni unde mişună samsarii suspecţi, foşti vechili, negustori faliţi, lumea aceasta amestecată care mai bine de doi ani traficase cu o mînă pentru puterile centrale, cu cealaltă pentru consorţiul britanic şi se strămutase la Iaşi, să-şi continue, activ, operaţiile, încă maJ prospere în haosul general.— Domnule Comşa, în ce fel aţi rezolvat problema cea mai dramatică a refugiului : adăpostul ? Aţi găsit locuinţă ? întrebă Zoe, ascultîndu-se cum îi spunea cu simplitate „dom- nule Comşa" în loc de „Radule!"— Mulţumitor, doamnă !... Am fost bursier la liceul de aici, la Internat. Am găsit locuinţă chiar la un fost profesor al meu, pensionar, un om încîntător.— O ! E atît de greu cu camerele, în acest Iaşi sărac şi prea mic. Uite, prinţul Vorşaghin a avut noroc cu noi... Nu e aşa, Gurii Serghievici ?— Desigur, Zoe Dimitrievna, fără dumneata şi Sofron Vasilievici, eram un naufragiat!... Dar Zoe Dimitrievna mi-a întins mîna-i catifelată, care nu are nevoie de inele ca să fie frumoasă, şi iată cum am devenit un fericit naufragiat, salvat cu o prea delicioasă ramură de liliac alb...•— Vai, mon prin.ee, ce basme îmi spui! Mă confunzi cu şistriţele dumitale !...Şi făcîndu-i cu degetul :— Gurii Serghievici, te rog, fii mai serios!... Ştii că sînt178rea cînd mă supăr. Confisc cheia de jos, de la uşă, şi te-lasîn viscol.Radu Comşa se întreba dacă între acest rus bălan, foarte plăcut desigur şi desigur un mare mehenghi, şi între Zoe, există numai prietenie ori n-au trecut cumva dincolo. Şi simţi o uşoară, o foarte uşoară undă de nemulţumire. Se consola re- pede Zoe! „Biata Zoe!"Ca şi cum i-ar îi ghicit gîndul, clătinîndu-şi nervos pi- ciorul peste picior, Zoe vorbi enigmatic:— Vezi, domnule Comşa ? Am adoptat şi noi maniera ru- | sească !... Prinţul Vorşaghin ne-a învăţat să ne spunem pe i nume, aşa cum vorbesc eroii lui Tolstoi, Turgheniev, Gorki, j Cehov. Ne spunem : Zoe Dimitrievna, Gurii Serghievici, Dimi- ; trie Steianoviei, Şotron Vasilievici... E toarte comod şi găsesc î amuzant! E o intimitate pe care o poţi plimba în public fără J ' teamă •— chestie numai de nuanţă ! Eşti Radu Mihailovici: sînt Zoe Dimitrievna... Radu! Zoe!... Fără „domnul", fără „doamna"... Ca în intimitatea dintre doi soţi, doi prieteni sau doi amanţi. Nu ?... Nu, Radu Mihailovici ?Zoe, care execută astfel un adevărat dans pe tăiuş de cu- ţite, se opri şi rîse, cu un tril exagerat, care sună fals.S în ii i se ridicau şi coborau, în haina de catifea albastră , despicată la piept, sub boabele galbene şi ovale de chihlimbar,ca după un urcuş repede.t Gurii Serghievici Vorşaghin, pătruns de o umbră de bă- r nuială, după ce îi privise cu ochii fini pe unul şi pe celălalt,5 aplaudă :•' — Bravo, Zoe Dimitrievna ! Eşti cea. mai admirabilă ruso-filă din Moldovalahia. Şi pledezi ca cel mai elocvent avocat! Ca un avocat care s-a identificat cu cauza...Numai Sofron Vesbianu, Sofron Vasilievici, nu înţelesese nimic, fiindcă Zoe vorbise franţuzeşte, şi întrebă nedumerit:— Ce spune, frate ? Că nu pricep nimic !...— Doamna — se oferi Radu Comşa să-i explice — doamna spune să adopt maniera rusească şi în loc să mă adresez cu formulele obişnuite : doamnă, ori doamnă Vesbianu, să-i spun pur şi simplu Zoe Dimitrievna, aşa cum i se adresează, de exemplu, prinţul Vorşaghin... Ceea ce n-aş putea să-mi permit în nici un caz avînd în vedere că prietenia mea cu doamna Vesbianu e atît de efemeră, cum o ştiu din cele cîteva ocazii cînd ne-am întîlnit la Bucureşti şi nu mi-ar da aceleaşi drepturi ca domnului Vorşaghin, de faţă !...179 — Zi-i, dragă, zi-i Zoe Dimitrievna şi sfîrşeşte cu ea ! A pus-o pe crupe maladeţul ! simplifică foarte plictisit de atîtea mofturi Sofron Vesbianu, continuîndu-şi operaţia care se con- centra în acel moment la smulgerea cîtorva fire de păr din- tr-un neg.Prindea unul, încrucişîndu-şi privirea, ca să-şi poată vedea vîrful negului; îl apuca bine cu unghiile şi cu o smucitură trăgea firul din rădăcină. Ochii lăcrimau, fiindcă durerea îi răs- pundea ascuţit în creştet, îi venea să strănute, dar numai căsca gura, fără să izbutească, aşa cum fac crapii aruncaţi pe uscat.Cînd sfîrşi această operaţie, spre care melancolic şi obosit priveau cadrele ovale din perete, Sofron Vesbianu se întoarse spre Comşa şi îl bătu pe genunchi cu latul palmei, într-o poc- nitură de explozie:— Fă cum îţi spun eu, dragă. Zi-i Zoe Dimitrievna! Zi-i Gurii Serghievici! La dînşii tot o brînză e!... Trăiesc ruşii ăştia, domnule Comşa, eh ! Ce să-ţi mai spun ?... Toţi mănîncă dintr-o teucă...

Page 73: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Acum era rîndul prinţului Vorşaghin- să ceară lămuriri...— Ce spune onorabilul Sofron Vasilievici ?— Nimi!c ! Spune că ruşii sînt un popor încîntător !... tăl- măci Zoe, după fantezia ei.Dar era mulţumită. Mai întîi nu rezistase ispitei să-i spună ca altădată: „Radu, Radule!" în faţa tuturor, cu temeritate. Şi pe urmă, îl înţepase uşor cu veninul acela al geloziei, la care nici un bărbat, chiar cînd iubirea s-a prefăcut în indiferenţă, nu rezistă întotdeauna.Chipul cum Radu găsise prinţului Gurii Vorşaghin dreptul să-i spună pe nume, Zoe, cu familiaritate, ironia aceea răută- cioasă pe care n-o pricepuse Sofron îi făceau bine, ca loviturile în glumă cu o floare peste obraz, de la cineva drag. Şi gîndind aceasta, cu un zîmbet vag, Zoe Vesbianu nu-şi putea desprinde ochii de la gura cărnoasă şi umedă a lui Radu: „Trebuie să-i muşc buzele... Numai o dată, la plecare. II duc pînă la uşă... O singură dată..."Gîndul se lămurea perfid, tenace, cu rît îşi spunea că e rnai absurd.Dumitraşcu Racliş, străin de toate acestea, îşi făcea pasienţele.Noul cunoscut nu prezenta nici un interes ; nu vorbise ni- mic despre joc, nu-l văzuse în nici un club. înşira cărţile în cruce, în figuri complicate, ajunsese la a cincisprezecea.Se lăsase întuneric. Aduseră lămpi.180Sofron Vesbianu începu să-i explice lui Radu Comşa, cu un creion în mînă, înşirînd cifre mari pe scoarţele unui album al bieţilor vechi proprietari, o afacere complicată, la care avea nevoie de concursul său şi al lui Alexandru Vardaru.Cînd se pregăti să plece, Gurii Serghievici se ridică şi el.II invită numaidecît la cercul lor ; dorea să-i dea prilejul de a cunoaşte mai de aproape ofiţerii ruşi, care-au venit să lupte pentru Romînia. De fapt, se gîndea .că stînd mai apropiat de vorbă, va lămuri legăturile dintre el şi Zoe; exact acelaşi gînd cu care Radu Cornşa primi invitaţia.In uşă, Gurii Serghievici trecu să-şi ia sabia şi mantaua din camera sa, cît timp Radu Comşa îşi îmbrăca blana. Cînd se întoarse în prag, Zoe Dimitrievna era agăţată de gîtul lui Radu Mihailovici, cu gura încleştată pe buzele lui, cu mîna „albă şi catifelată ca ramura de liliac alb", dată după gîtul lui, cu „ochii de coloarea violetelor imperiale", închişi, ca să soarbă, sărutul mai deplin. Radu Mihailovici se apăra ; luptă scurtă şi mută, din care şiragul de chihlimbar ieşi rupt şi boabele ovalerisipite pe jos.Gurii Serghievici îăcu un pas îndărăt; tropăi, tuşi, des- chise a doua oară uşa cu zgomot şi numai după aceea păşi dinnou pragul:— Gata, Radu Mihailovici ?Ajută la culesul boabelor de jos, minunîndu-se cu cea mai desăvîrşită nevinovăţie că s-a putut rupe şnurul tare de mă- tase, aşa, fără nici o pricină.Căutînd, mîinile i se întîlneau ca din întîmplare cu mîinile Zoei Dimitrievna, şi atunci îi strîngea degetele subţiri în penumbra ungherelor cu o îndrăzneală neaşteptată, de care Zoe rămase surprinsă şi indignată.Petrecîndu-i pînă la uşă, Zoe repetă cu o ameţeală dulce,nedezmeticită :— La revedere, Radu Mihailovici, Radu !— Pe frigul acesta teribil, crapă buzele şi sîngerează cîte- odată, ca o rană... spuse Gurii Serghievici, cînd ajunseră în stradă.*5*Radu Comşa duse batista la gură.Într-adevăr, rămăsese o şuviţă subţire de sînge, din muş- cătura Zoei.181 Se uită cu atenţie în dreptul unui felinar, la ochii prinţului Vorşaghin, sub căciula înaltă şi lată, de astrahan. De ce spu- sese a'ceasta ? Bănuise ceva ? Văzuse ?Dar prinţul Serghievici Vorşaighin îşi înfigea cizmele îm- pintenate în zăpadă, cu cea mai mare linişte, trăgînd dim ţigara lui lungă cît un periscop.Cercul rus era alcătuit din cinci camere principale : doua foarte mari, una pentru restaurant, alta pentru chemin de fer; celelalte trei, cu numeroase mese de joc, de băutură, de gustări', samovare clocotind neîntrerupt.Prinţul Gurii Vorşaghin, ca pretutindeni şi ca întotdeauna, fu primit cu exclamaţii de bucurie.Parte din ofiţeri jucau şi beau încă de la trei după-amiază. Alţii veneau din sala de mâncare, alţii se înapoiau ; ofiţeri de husari, de cazaci, de pihotă, de geniu, de artilerie, ofiţeri de stat- major şi aviatori cu micile aripi de metal la epoleţi; oameni înalţi şi bălani din ţinuturile baltice, figuri de mongoli de la marginea Tibetului, un caucazian cu figură albă, feminină, şi cu ochii şi părul brun, în faţa lăptoasă, ca tipurile reprezenta- tive de rasă albă din atlasurile geografice, alt prinţ cu figură de tătar, negricioasă şi cu ochii oblici, mic, nervos, neastîmpă- rat; ofiţeri din regimentele siberiene de la capătul Asiei, toţi rîzînd, chemîndu-se, strigîndu-se pe nume, alţii atunci îăcîn- du-şi cunoştinţă ; unul gata ameţit, tolănit pe o canapea roşie, ciupind strunele unei balalaici; decoraţii de toate dimensiunile, colorile şi formele; iar peste tot, un fum nepătruns, pe care trebuia să-l fereşti cu mîna ca să vezi bine cine-ţi vorbeşte, şi mirosul dulceag de tutun rusesc, de piele rusească, de ceai rusesc... Cîţiva romîni, două doamne cu soţii instalaţi la o masă de joc, sistriţe cu fruntea strînsă în batiste albe, însînge- rate de crucea roşie pe frunte, şi cu fustele scurte, lăsînd să se vadă pînă la genunchi minuscule cizme de piele moale, ca marochinul.Printre această mulţime, trei ofiţeri romîni stângaci, ţinîn-du-se unul de altul, cum nu se pierd copiii de ţăran într-un bîlci.Cineva puse mîna pe umărul lui Radu Comşa. Se întoarse :Scarlat Măinescu, în haină neagră, cu monoclul prins în arcadaochiului stîng.Omul care păruse Elenei Bilbor, prietena Luminiţei, elegiac .şi absent de la cele terestre, arăta dimpotrivă foarte încîntat de acest prea pămîntean spectacol :— Ce faci, Comşa, p-aici ! Joci şi tu ?182— Nu! Sînt cu un cunoscut, un prieten, prinţulVorşaghin...— II cunosc şi eu perfect pe Gurii. Sîntem şi noi amici... Bravos, faci p'rogrese în relaţii! Ştii ce înseamnă a îi prieten cu Vorşaghin?... Nouă la bancă! Un tip şic! Latifundii în nu ştiu cîte gubernii, nobleţea cea mai autentică a Petrogradului... Şi, la el, rublele ca nasturii!... Apropos ! Iţi datorez cîteva mizerii de poli, din zilele de piurea neagră de la Bucureşti. Iţi stau la dispoziţie... M-am refăcut complet, monşei !... Indivizii ăştia joacă brambura... Simţi cît de colo că alţii asudă pe mo- şiile lor ! Tot sînt buni la ceva mujicii... Vrei să mă execut ?. Şi Scarlat Măinescu scoase un portbilet de piele verde, pe al cărui colţ Radu Comşa văzu cu uimire prinsă deasupra monogramei de aur, o coroană de conte.— Mersi! Lasă-i pentru Bucureşti, la întoarcere. Nu vreau să-ţi aduc ghinion...Scarlat Măinescu zîmbi cu superioritate :— Cît despre aceasta, nici o teamă aici!... Fie vorba între noi: jocul e la sigur... Acum, pardon! Mă duc, fiindcă mă aş- teaptă Lola... Am adus-o

Page 74: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

şi pe ea...Lola — desigur una din acele multe prietene foarte vopsite şi în toalete extravagante cu care îl văzuse pe Scarlat Măinescu la Şosea — hohotea într-un grup de ofiţeri ruşi, sorbind din- tr-un pahar cu picior înalt o băutură, desigur foarte tare, căci strînse din ochi, după ce-l deşertă.Un colonel gras, tuns numărul zero, cu imense mustăţi stufoase şi sure, aştepta cu sticla în mîna, să-i toarne alt pahar. Lola rîdea ferindu-se, dar colonelul îi turnă cu de-a sila, pu- nîndu-i palma după mijloc, s-o prindă, cînd încercă să fugă. Ce neruşinată ! Frumoasă de altfel, înaltă, cu păr bogat, oxi- genat, cu ochii de un albastru inocent, dar atît de fardată! Desigur, după asemenea individe judecă toţi aliaţii aceştia uşu- ; rătatea femeilor /noastre!...Gurii Serghievici Vorşaghin îl apucă de braţ, conducîn- du-l la o masă, între prietenii săi.Băură ceai. Băură spirt. Băură cruşon. Adică un amestec mortal de mai multe soiuri de spirt mortale.Erau profesări mobilizaţi, oameni de trupă, care abia pu- teau lega cîteva vorbe, amestecaţi cu ofiţeri de carieră, şi căr- turari burduf de lectură, discutînd aprins, pe măsură ce creştea numărul paharelor, despre dumnezeu şi destinul omenesc, des- pre beţiile precedente şi simptomele unei apropiate revoluţii, ca în timpul războiului cu Japonia, despre rolul salvator al Rusiei183

Page 75: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 76: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

în Europa de mîine şi despre visul lui Puşkin, al lui Petru cel Mare, al zecilor de mii de exilaţi şi întemniţaţi în Siberia.. Revoluţie ? Revoluţie cu oamenii de-aici, în atmosfera de-aici ?— Rusia e alta ! Noi sîntem gunoaiele plutind la supra'. faţă ! mormăi încruntat un căpitan rezervist, inginer bărbos şi pare-se o celebritate în ştiinţa lui. Ţara dumitale cea adevărată e aici ? Aceasta ţi-e patria ?...Radu Comşa, între două fraze, exprimă mirairea, la rîndul său, că deocamdată armata aceasta nu părea să socotească războiul o chestie prea serioasă ; se strămuta de pe un front pe altul într-un continuu du-te-vino. O sută de kilometri de înain- tare ori de retragere nu însemnau nimic. Scoteau balalaicele şi armonicile, aprindeau focuri, desfundau cutii de conserve, pu- neau samovarele la clocot şi totul era ca mai înainte.— Sînteţi tineri în război! Abia acum îl învăţaţi, Radu Mihailovici ! surîse superior prinţul Vorşaghin, tuirnîndu-i o băutură arzătoare în pahar. Secretul războiului e acesta : să săvîrşesti actele de bravură, cele mai decisive posibil, cu aerul cel mai frivol posibil!... Aceasta se învaţă pe încetul!... Iată acest prieten al meu, An atol Petrovici, cu figura lui boţită de tătar şi aşa mic şi chircit cum îl vezi, ca o babă din Caucazul lui... A luat parte la patru ofensive, a fost prizonier de două ori şi a fugit, a fost rănit — de cîte ori, Anatol Petrovici ? — de şapte ori, o dată în cap, o dată în plămîni... Ce importă aceasta ? Doctorii dădeau din cap : „De astă dată, Anatol Petrovici e pierdut, nu mai este scăpare !..." Şi Anatol Petrovici nu era pierdut, se ridica din pat mai zdravăn ca înainte... Se prezenta : „Iată-mă, am sosit! Să ne aducă spirt, ceai şi mîn- care.!..." Şi Anatol Petrovici bea ca un popă; scoale sabia ca un adevărat cazac cînd i se urcă vodca la cap ; şarjează lăm- pile ; retează dintr-o lovitură gîtul tuturor sticlelor de pe masă. Aseară a pierdut la davaite-nidavaite toţi banii, pînă la ultima copeică... Ce importă ? Mi-a cerut o mie de ruble să facă nu ştiu ce cumpărături pentru polcul lui. Pierduse toţi banii, ai lui şi ai regimentului... I-am dat. Pe Anatol Petrovici nu-l refuză nimeni !... In cinci minute erau pierduţi toţi banii, şi după aceştia alţii, din picioare. Ce importă ?... Anatol Petrovici a golit o sticlă de spirt, l-a dus ordonanţa acasă, l-a dezbrăcat, 1-a culcat. Acum e iarăşi la datorie aici! Mîine la datorie, acolo, pe front !... Intr-o zi îl loveşte al optulea glonţ, de astă dată definitiv, în frunte. Şi s-a sfîrşit cu Anatol Petrovici !..: O să ne mai amintim cîtăva vreme de el, o săptămînă, două, o lună, două... Iar atunci crezi că o să ne amintim de Anatol184Petrovici cel cu şapte răni, de două ori fugit din prizonierat, cel care a ucis nu ştiu cîţi austrieci ? (Are un carnet unde-i în- seamnă.) De fel! Aceasta o să rămînă în arhivele regimentu- lui. Noi o să spunem : „Anatol „Petrovici ? îmi amintesc: straşnic bea! Splendid jucător de cărţi! Nici un muşchi nu i se mişca pe figură cînd pierdea tot, şi bani, şi tabachere, şi ceas. Minunat om, bietul Anatol Petrovici!..." Pe urmă, o să-i pomenim numele tot mai rar... Vin alţii! Anatol Petrovici e îngropat undeva, la Riga ori în Galiţia, ori în Caucaz. Toţi l-au uitat!... Anatol Petrovici? Un nume... Sînt o sută şaptezeci de milioane de nume în Rusia... De aceea să bem şi să ne veselim, Anatol Petrovici! Nu cu paharul acela mic; cu celălalt!... Aşada! In sănătatea ta!...Anatol Petrovici bău cu paharul mare şi cu un aer foarte modest, strîmbîndu-şi faţa boţită şi măslinie, în cel mai veselgîlgîit de rîs.După două ceasuri îşi amanetă tabachera. După trei, cîşti- gase zece mii de ruble şi, cu o .sticlă deşartă alături, cînta, acompaniindu-se din balalaică, un cîntec de acasă, cu o voce puternică şi gravă de bas, surprinzătoare pentru înfăţişarea luipuţină şi măruntă.Şi Radu Comşa era acum ameţit. II îndopaseră cu atîtea feluri de alcooluri, care de care mai incandescente, cîte nu băuse o viaţă întreagă.Pierduse toţi banii din buzunar. Intîi în glumă, aruncase cîteva hîrtii pe masă pe cartea prinţului Vorşaghin. Pe urmă, pînă la fundul buzunărilor. Lucrurile se clătinau înaintea ochi- lor. Vedea mumai fragmente de realitate. Vorbea cu un uriaş blond adineauri, nu-şi mai aminteşte ce, ceva vesel. Acum cu Lola. E ameţită şi ea. Toţi o pipăie — ce dezmăţat chicoteşte !... Şi cu Dumitraşcu Racliş a vorbit, tatăl Zoei... Joacă la masa de dincolo, cu aerul atent al unui savant urmărind o expe- rienţă... Acum, doi oliţeri de cazaci, veseli şi prietenoşi peste măsură, îl silesc să bea un lichid alb... Ce-o mai fi şi asta ? E foarte tare. Spirt curat! Ustură gîtul... Ei beau în pahare de vin, fără să se strîmbe, uşor ca apa. Şi toate se clatină, lunecă, se depărtează, revin !... Plutesc între straturi opace de fum, din care apar cînd numai capetele, cînd numai picioarele... E ciudat şi poate plăcut! N-a fost ameţit decît de cîteva ori în viaţă. El e un om sobru. Radu Comşa e un om sobru ! lată omul sobru, legănîndu-se, rezemat de uşorul unei intrări. Rîzînd... De ce rîde ? Nimeni nu are grija lui. Pe aici se poate ieşi afară? De unde au bani să joace ofiţerii aceştia romîni?185

Au uniforme modeste, par bieţi ofiţeri nevoiaşi, şi zvîrl pache- tele de ruble ca nimic. Nenorociţii! Dacă or fi bani de-ai sub- zistenţei ? Mîime, bang ! — un glonţ la tînrplă. Războiul e foarte simplu : secretul lui e să săvîrşeşti cele mai decisive acte de bravură posibil, cu aerul cel mai frivol posibil ?... Oare între Zoe şi prinţul Vorşaghin ?... Are să-l întrebe. E simplu... Intre doi bărbaţi, femeia trebuie totdeauna sacrificată. Nu! Nu mai beau ceai ! De unde ştii romîneşte, camarade ? Un sol- dat rus vorbind romîneşte?... Curios!...— De unde ştii romîneşte, camarade ?— Apîi, noi doară sîntenr moldovieni.— Şi cum ai ajuns aici, băiatule ?— Ni-o luat moscalii aici, de dincolo de Nistru, că ştim moldovimieşte şi li vini mai ghini... Cumpărăm, noi din tîrg, ne înţălegim noi cu negustorii...— .Ş i-ţi pare bine că ai ajuns în Ţara Romînească ? Printre romîni.— Apîi, stăpîne, noi nu\ sîntem romîni !... sîntem mol- dovieni.•— Fugi mă, că eşti un imbecil !— Dă ! Aşa sîntem noi... Trăiţi, Maria voastră !Radu Comşa căută un ban în buzunar să-i arunce bacşiş. Nu mai are nimic... Să se împrumute de la Vorşaghin !... Dar acum soldatul a dispărut. Să-l lase în plata domnului. Prostii î Toate sînt prostii... II doare capul. Mîine are să-l doară toată ziua. Cum de-a ajuns aici ? Ce caută ? A, da ! Vorşaghin. Ce faci, „mon petit prince", cum îţi spune Zoe Dimitrievna ?... Te cam legeni ! Şalupă pe valuri...Vorşaghin îl ia la braţ. Vrea să-l sprijine, ori poate mai degrabă vrea să se sprijine el de dînsul. Ies arnîndoi la aer. Ce bun, limpede, tare, e aerul nopţii! A stat viscolul. Cerul e sti- clos, ca un glob de gheaţă. Stelele palpită sus, gata să se des- prindă. Zăpada scîrţîie sub picioare. Radu Comşa ţine gura întredeschisă ca să-i pătrundă adînc în plămîni aerul rece. Case întunecate. Fără nici o lumină. Toate casele au, noap- tea, o înfăţişare misterioasă... Dorm toţi înlăuntru. Cine sînt ? Ce visuri îi încearcă ? Acum, toţi au numai visuri de spaimă. Cîţiva soldaţi trec prin mijlocul străzii, în troiene. O pa- trulă ? Nu!... Duc pe cineva pe braţe: un rănit. Şi e lumină la 6 fereastră.Radu Comşa se opreşte.Prin geamul cu promoroacă se vede înlă'untru. Se ridică în vîrful picioarelor şi priveşte.186Mese. Două, trei, patru mese. şi oameni întinşi, dezbrăcaţi, morţi. Patru, cinci, şase... Şase morţi dezbrăcaţi, cu păr pe piept, unii cu pete negre pe trup. Răni, desigur... Cîteva luminări de ceară tremură o flacără slabă. N-u-i nimeni să-i păzească. Şase morţi într-o cameră : morţi îngheţaţi. Li se văd dinţii albi şi gurile întredeschise. Un'ul a rămas cu gura lărgită de tot, ca o spărtură neagră. Au ochii holbaţi. Poate plesniţi de ger. A mişcat un mort ? Nu. Un şobolan îuge pe trupurile ţapene,muşcă ceva.„Dar e înspăimântător! Nu trebuie permis aceasta!..."

Page 77: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Haide, Radu Mihailovici! se întoarse prinţul Gurii Vor- şaghin, apucînd'u-l de braţ, tîrindu-l peste crestele de zăpadă.Apoi după ce au mers o vreme alături:— Spune drept, Radu Mihailovici... Nu te supără dacă într-o zi, eu şi Zoia Dimitrievna ?...*6*Săniile spintecau sprinten şesul nins, sclipitor în soareledimineţii.Erau două; de la Iaşi mergeau la Chioaia. In una L'uminiţa Vardaru, Elena Bilbor şi Minai, în cea dinainte, tanti Laura si Măgduţa Dobreanu, fiica Sofiei Dobreanu de la Botoşani, prie- tenă şi pe vremuri fostă colegă de pension cu Laura Vardaru.Clopoţeii risipeau în cîtnpul alb şi tăcut vesela lor chemareargintie.Din vasta solitudine, luminoasă şi imobilă, ecoul răspundecu alt sunet, de la alte sănii nevăzute.Toţi aveau obrajii îmbujoraţi de ger, genele albe de pro- moroacă, respiraţia tăiată de şuvoi'ul rece de aer.Mihai pusese mîna pe hăţuri, gonind nebuneşte, spre înfri- coşarea fetelor din sanie.Caii alergau cu toată puterea, strănutînd cu boturile apro- piate, arătîndu-şi şi ei astfel voioşia acestei curse, în dimineaţa limpede, sub soarele cu dinţi, care hohotea în nămeţi. Stîlpii de telegraf fugeau vertiginos îndărăt.•—• Mihai, ai să ne răstorni! îi strigă Luminiţa, scoţîndmîna din manşon să-l tragă de manta.Mihai, cu chipiul de şcoală militară pe ceafă, descheiat la gît, ţipînd cu o sălbatică bucurie, care altă dată şi aiurea l-ar fi ruşinat, nu dădu nici o atenţie acestor spaime femeieşti şi187 plesni crupa cailor cu biciul. Trecură săgeată pe lîngă sania de unde Laura Vardaru îl ameninţa cu degetul.Acum avea drumul deschis înainte... Mihai slobozi mur. gii, lăsînd hăţurile în voie. Bulgării moi sărea'u din copite, Se sfărrnau în obraji, împroşcaţi pulbere măruntă în urmă. Ajun- seră în vîrful unui deal ; jos, se desfăcea în pîclă albăstruie un sat cu subţiri spirale de fum înălţîndu-se spre cerul dimineţii ca sărace fumuri de jertfă primite de un dumnezeu în sfîrşit îmbunat.— Mihai, aceasta a fost — nu e aşa ? — pentru Măgduţa Dobreanu ? Vrei s-o epatezi eu însuşirile, tale s'urugieşti ? 'î] necăji Luminiţa.Mihai trecu hăţurile vizitiului, apăsîndu-şi supărat chipiul pe ochi:— Poftim! Dacă-i aşa, mergeţi ca după mort! Ioane, nu- mai la pas să le ţii!Luminiţa şopti ceva, rîzînd, la *urechea Elenei Bilbor. Mihai îşi întoarse obrazul roşu de frig:— Ia, vă rog, să nu conspiraţi!... Acuşi vă răstorn şi-am să vă aud ţipînd, să salvaţi Capitoliul.— Bravo ! Foarte frumos !... In fiecare zi nu pierzi oca- zia să-ţi afirmi alte graţii cazone... Probabil, pentru a ne con- vinge definitiv că ai într-adevăr toate calităţile de surugiu...— Dacă nu mă lăsaţi în pace ! E o dimineaţă splendidă, aveţi înainte, cît se vede cu ochii, un cîmp minunat, şi tu, Lu- miniţo, tu te ţii de fleacuri!...— Bun ! Va să zică Măgduţa Dobreanu e fleac. Luăm notă. Mersi pentru ea! Fii sigur că o să am eu gentileţea să i-o spun.— Luminiţe ! făcu nefericit Mihai. Te-am rugat să încetezi cu astea. Lăsaţi fata în pace!— Aşa, acuma mai e şi „fată". Un fel de cum ai spune: fata din casă : Ilinca, Safta... Din ce în ce mai bine!... Nu voi uita s-o adaug şi p-asta.— Luminiţo!— Ei, ce, Mihai ?...Mihai Vardaru a>pucă hăţurile şi îşi răcori necazul pe pai, coborînd valea în vîrtej.De cinci zile, Luminiţa nu-l mai cruţa. Sosise în permisie de la şcoala de ofiţeri rezervişti din Botoşani şi o întovărăşise pe Magda Dobreanu, la a cărei familie, prietenă cu tanti Laura, stătea în gazdă. Şi ce găseau ele suspect în aceasta ?Magda Dobreanu a venit să-şi vadă fratele care a fost bol- nav... Poate voiau — nu-i aşa ? — s-o lase să facă drumul sin-188 .gură, pe asemenea timpuri ? E copilă, şaisprezece ani, încă o Şcolăriţă. O iată — exact o îată ! E adevărat că lui i' se cam schimbă glasul cînd îi vorbeşte şi îşi cam apleacă ochii; nu poate să-i înfrunte privirea. Dar aşa a iost întotdeauna: timid... Şi la urmă, ce le pasă lor de timiditatea lui ? Nu făcea mai, bine să rămînă în sanie, la tanti Laura ?Ceea ce trebuia să se întîmple s->a întîmplat. Scufundat cu totul în acest monolog, Mihai Vardaru a ur- cat în goană sania pe o movilă de prund, a desenat o splendidă curbă numai pe o patină şi a răsturnat-o frumos, semănînd pe Luminiţa aici, pe Elena Bilbor dincolo.— 'Na! Acum ţi-am plătit! rîse Mihai, descurcîndu-şi pi- cioarele din hăţuri şi voind să arate aşa că a îăcut-o înadins. O ajută pe Luminiţa să se ridice, după ce-o sprijinise peElena Bilbor.Luminiţa s-a smuls furioasă din mînă-i. Ochii negri, submicul turban alb de lînă, împroşcată fulgere:— Bine, Mihai, eşti nebun ?... Are şi gluma o margine...Puteai să ne îrîngi capul !— O femeie nu-şi poate frînge niciodată capul. Pentru simplul motiv că nu poţi irînge ceea ce ai pierdut de mult! filozofă Mihai, scuturîndu-şi zăpada ce-i intrase pe sub guler, pe gît. Mă ierţi, domnişoară Bilbor ? Astea sînt numai pentruLuminiţa !...Elena Bilbor protestă, silindu-se să rîdă. Dar îşi apăsa cu mina zvîcnirile inimii, de spaima care încă nu se potolise.Caii întoarseră capetele şi priviră cuminţi, sunînd uşor din zurgălăi. Aburi se ridicau albi din trupurile încălzite.— Cucoane, dă-mi o mînă de ajutor sa îndrept sania ! spu- se vizitiul bătrîn, zîmbind pe sub mustaţă : ,,Se cunoaşte de-o poştă că conaşul Mihai e nepotul lui conu Pol. Năzbîtios ne- voie mare ! Şî cînd era de-o şchioapă, credeai că are să rămînă molcuţ şi fricos ca o îată".îndreptară sania. Vizitiul scutură blănile căzute în zăpadă. Din urmă îi ajunse cealaltă sanie :— Ce s-a întîmplat, copii ? se ridică tanti Laura dintre pleduri, agitîndu-se cumplit de îngrijorată.— Isprăvi de ale lui Mihai al matale !... Nu se pricepe să mîne şi a ţinut să ne-o dovedească ! se plînse Luminiţa, sărind într-un picior să-şi aducă şoşonul ajuns într-un şanţ.—• Nu-i adevărat! Le-am răsturnat înadins... Mă necăjeau, şi atunci, cum am văzut movila de prund înainte, am vrut să le trag o spaimă, ca să le învăţ minte! se apără Mihai, prefe-189

rînd astfel să pară înaintea Magdei Dobreanu om al răzbu- -nărilor teribile, decît un vizitiu neîndemînatic.— Bine că n-aţi păţit nimic ! se linişti tanti Laura. Mihai tot copil ai rămas !...— Intreab-o pe Luminiţa, tanti ! Nu-i vorba de copilărie. ...M-a scos din fire!... Tot timpul nu i-a mai tăcut guriţa!— Şi ce-am spus, mă rog ? întrebă perfid Luminiţa, închi- zînd cu viclenie, pe jumătate, ochii oblici de musme.

Page 78: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Mihai nu putea să mărturisească, în faţa Magdei Dobreanu, cu ce l-a necăjit Luminiţa, încă o dată ieşea ea biruitoare.Plecă ochii în altă parte, şi ca să aibă aerul cel mai indi- ferent, aprinse o ţigară, apoi, cu chipiul pe ceafă, păru că ob- servă ceva foarte atent la picioarele cailor.—' Poftim, omul dumitale ! îl arătă Luminiţa tantei Laura, cu lumina de rîs nestinsă în ochii păcurii. Acum mergem ? în- gheţăm aci...Mihai dădu să se urce la loc şi să pună mîna pe hăţuri.— Nu ! Pardon !... De trei ori nu ! Noi mergem cu Ion. Tanti Laura, ţi-l cedăm matale pe acest domn Mihai...Mihai co<borî. Propunerea se potrivea şi cu socotelile sale. Dar Luminiţa continuă :— ...şi d ă-n e în schimb pe Măgduţa. Hai cu noi, Magda ! Nici Magda Dobreanu nu se prea dădea dusă. Iar Mihaifăcu o mutră aşa de amărîtă şi privi la Luminiţa atît de comic furios, încît Luminiţa nu-şi mai stăpîni hohotul şi, cuprinsă de o subită generozitate, îl iertă :— Haide ! Rămîi cu tanti Laura şi iată, nu cer nimic în schimb !... Numai nu-l lăsaţi să pună iar mîna pe hăţuri... Alt- fel, ne mai dă emoţii de montagnes russes fără să i-o ce- rem !...Plecară. Mihai era aşezat cu faţa spre tan'ti Laura şi Măg- duţa Dobreanu. Ochii li se întîlneau. Prin ei năvălea un val de cald, şi atunci, roşie-pară, Măgduţa Dobreanu îi întorcea re- pede la cîmpul nins.Avea figura foarte mică, nasul numai o indicaţie, ochii că- prii foarte deschişi, cu gene frizate, gura însemnînd un o cali- grafic; totul părea cizelat cu fineţe fantezistă, în joacă, de na- tura care s-a distrat între două exemplare „serioase" de uma- nitate să-şi creeze o miniatură. Gîndea ? Era loc acolo pentru un cuget, pentru un sentiment ? Acestea au fost întrebările cele dintîi pe care şi le-a pus şi Mihai, ca oricine o vedea prima oară. „Măgduţa are un cap, să încapă numai bine într-o190oglindă de buzunar", o definise Luminiţa Vardaru. „Şi inima trebuie să-i fie cît o alună", adăugase. Dar inima Măgduţei, cit o alună ori mai mică, bătea pentru Mihai, mărunt şi înfri- coşată de acest sentiment necunoscut. Obrazul care încăpea în- rr-o oglindă de buzunar se făcea garoafă de cît e ori îşi încru- cişau ochii.Noroc că toţi sînt acum îmbujoraţi de frig. Nu se mai deo- sebesc.Surîdeau amîndoi, fiindcă erau aproape, fiindcă erau încă aproape de copilărie, fiindcă dimineaţa era luminoasă şi aerul aspirat era el însuşi o mare fericire.— Măgduţo, nu ţi-e frig ? se îngrijoră tanti Laura. Mihai, v'ezi blana, te rog, să nu sufle vîntul!Măgduţa Dobreanu clătină capul sub căciulită de zibelină. Cum îşi închipuiau că putea să-i mai fie acum frig ? Şi îi venea să rîdă, fiindcă Mihai, aşezînd blana dedesubtul picioarelor, abia îndrăznea să o atingă, parc-ar fi fost păpuşa de cristal din. nu-şi mai amintea ce povestire.Priviră iar un timp cîmpul neclintit.— E ciudat! rupse Măgduţa tăcerea. Cînd ninge, am chiar noaptea, cu perdelele trase, o senzaţie de alb... O lumină nepământeană, care străbate pretutindeni, prin ziduri şi prin storuri. Dacă s-ar putea spune, aşa cum sînt unele visuri albe...•— Şi eu, dragii mei copii — spuse Laura Vardaru — mă gîndeam privind cîmpul... Nu se mai cunoaşte nici un hotar, nici o urmă omenească ! Totul e înecat în acest alb. A dispărut şi pămîntul pentru care se duşmănesc oamenii, şi ogoarele pen- tru care se judecă frate cu frate... Acum totul pare ireal, fan- tastic şi împăcat; o lume în care oamenii să nu se mai urască, fiindcă nu mai au ce-şi împărţi. Să uite războiul !Tanti Laura uitase şi dînsa că, acum şase luni, fusese cea mai aprigă partizană a războiului.Dar Mihai era el, acum, pentru război !— Războiul nu e ură, tanti! protestă cu figura deodată serioasă, brăzdata de o cută între sprîncene. Şi războiul nu e moarte ; e viaţa latentă care se eliberează, e paroxismul vie- ţii ! Nu urăsc cînd ucid în război, îndeplinesc o funcţie biolo- gică, necesară !... Nici nu se poate spune că omor ; fiindcă în război n-am conştiinţa uciderii şi n-am remuşcare. Pregătesc realităţi noi, un adevăr nou...Tanti Laura deschise ochii albaştri cu mirare :— Nu înţeleg, dragă -Mihai !191 Mihai se gîndi însă că din nou e ridicol cu teoriile lui răz- boinice şi tăcu.Intrară în satul din vale. Copacii, cu crengile înflorite de promoroacă, păreau uriaşi madrepori albi... Dar satul era pus- tiu. Nici o suflare. Numai aţele albastre de fum. Şi cîinii ieşind la drum hămăiau de cîteva ori de mîntuială, slabi şi cu blana flocoasă, intrînd îndărăt, printre gard, cu cozile între picioare— I-a prăpădit izantimaticul, cucoană ! lămuri vizitiul' Tot satu s-o mutat la cimitir...Trecură într-adevăr pe lîngă cimitirul cu multe cruci proaspete, de scîndură albă.Mai îngropaţi şi astăzi pe cineva.Se vedea un grup negru de femei şi bărbaţi cu capetele goale, în frig, cu ochii în jos, lîngă bisericuţa sură de lemn, ascultînd prohodul.— De nimic nu ne-a cruţat acest război, pe care îl slăveşti tu, Mihai ! suspină Laura Vardaru ca să nu rămînă datoare cu eternele sale peroraţii faţă de orice privelişte şi de orice prilej. Tot ce există suferinţă omenească ne-a fost dat să îndurăm... Care dintre noi vom scăpa — dacă va mai reveni vreodată viaţa normală — o să mai putem oare fi ca înainte, veseli, să rîdem, să gândim senini la viitor, să facem planuri, să uităm ?... Iată ce mă întreb eu, copii, nu pentru mine, căci eu nu mai aş- tept mult de la viaţă, ci pentru voi... Şi iată de ce mă tem şi de ce nu te înţeleg, Mihai L.Mihai şi Măgduţa Dobreanu. priviră cu smerenie în jos, la degetele înmănuşate care ţineau blana, silindu-se sincer să fie cu totul zdrobiţi de această nefericire generală.Dar tinereţea lor triumfa.Se simţeau bine aproape ; şi viaţa de rnîine, de mai tîrziu, n-avea de ce să li se pară un chin atît de cumplit, cum amar profeţea tanti Laura.Caii o întinseră din nou la drum, intrînd în hotarul Chioaei.Cîteva santinele salutară.Aici se cunoştea mîna lui Alexandru Vardaru.Izolase întreg satul, pusese să văruiască toate casele, îi tun- sese, le făcuse etuvă, îngrijea el de aprovizionare ; dar nu le dădea voie să facă un pas dincolo de linia santinelelor. Terori- zaţi, oamenii nu înţeleseră, însă se supuneau.Au priceput abia mai tîrziu, cînd comunele vecine au început să se pustiască de molimă, iar la dînsii nu se întîmpla ni- mic. Alexandru Vardaru intervenise să fie adus tot aici şi regi-192mentul lui Pol, în refacere. Supraveghease el, la instalarea unei adevărate tabere de bordeie şi barăci la marginea satului, pentru soldaţi. Crescuse din pămînt alt siat, ou drumuşoare în- tre bordeie, 'cu podeţe de mesteacăn, cu stînjeni de lemne ali- niaţi în batalioane.' Colonelul Pavel Vardaru cedase comanda, şi, în papuci, bea toată ziua ceai cu mai mult sau mai puţin rom ; alcătuia liste de bucate; frunzărea colecţii vechi de reviste umoristice si romane de aventuri, din biblioteca de copil a lui Mihai. Din nou se deda lenii şi vieţii de prisos pentru care se socotea predes- tinat din născare, după spasmul bravurilor şi bravadelor de la Turtucaia.Cînd se ogoia vremea, în albul ninsorilor proaspete, de se citeau urmele sălbăticiunilor ca pe foaia de hîrtie, pornea cu doi-trei ofiţeri la vînat. O dată pe zi cobora de la curte la tabăra regimentului, se plimba cu mîinile la spate printre bordeie, aproba tot ce se făcuse de către alţii şi inspecta^doar cu o deo- sebită atenţie bucătăria soldaţilor şi popota.Apoi, cu o conştiinţă liniştită, urca scările cerdacului în casă, încerca la piano să-şi amintească romanţele şi dansurile de cabaret, se plictisea şi

Page 79: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

căsca.El îşi făcuse datoria, luptase fără slăbiciune, comandase fără nici o şovăială ; aştepta poate să mai lupte cu tot atîta simplitate ; dar ce-l socoteau, în definitiv : să-şi bată capul cu treburi de vechil ?... Şi părea că aşteaptă recunoştinţă de la frate-său, Alexandru, că-l lasă în toată voia, în cele două zile pe săptămînă cînd soseşte de la Iaşi, să-şi satisfacă mania lui de organizare, de plănuiri şi de împărţit porunci. Manie de alt- minteri cu un randament tot aşa de bine chibzuit, căci asigura averile Vardarilor şi prisosul braţelor de muncă sănătoase şi relativ bine hrănite. Pe cînd aiurea numai jale şi prăpăd !...Ofiţerii veneau direct să ia ordine de la Alexandru Var- daru şi erau foarte încîntaţi de acest civil, care le găsea dezle- gare la tot şi la toate ; iar la, ministere şi la comandamente, afla toate uşile deschise.Cînd zurgălăii săniilor sunară în poartă, în capul scări- lor ieşi întru întîmpinare unchiul Pol, cu dolmanul între umeri, cu o pipă lungă, bavareză în dinţi.Cele două surori ale lui Mihai, Cora şi Ralu, se năpustiră cu semne de bucurie.Amîndouă însă nu-l vedeau decît pe Mihai.— Tu, Mihai! Şi să nu scrii ? Şi să nu mai dai un semn de193 viaţă ? Vai, cum ţi s-a mai îngroşat vocea... Cît stai ? Cum de-ţi vine să tolerezi oroarea asta de mustaţă ? Parcă eşti dat cu căr- bune sub nas !Mihai se lăsa răsucit pe o parte şi pe alta. Amîndouă surorile îmbătrîneau singure. Păreau că şi-ar fi dat cuvîntul să nu se despartă. Toată viaţa lor era concen- trată în acest frate mai mic, pe care îl cocoleau, îl alintau, îl ras- fatala — şi care nu prea părea mişcat de această adoraţie, fiindcă fugea repede de tovărăşia lor, chemat de viaţă, de zgomot, de noutate. Deşi le despărţeau numai şapte şi opt ani de Mihai Cora şi Ralu arătau mult mai in vîrstă. Frăgezimea femeiască era scrisă pe figura lui Mihai ; surorile, ele aveau trăsăturile mai dure, ochii buni dar mai stinşi, gura lărgită şi bărbătească, pieliţa obrazului veştedă ; ele păreau amîndouă doar nişte exem- plare de probă, neizbutite, ca să triumfe desăvîrsit în al treilea, cel din urmă, fratele mai mic şi unic.Tanti Laura şi unchiul Pol se îmbrăţişară ceremonios. Se întrebară şi-şi răspunseră cîteva nimicuri indiferente. Trecură de îndată la altceva mai interesant.Toată îngrijorarea atît de patetică a Laurei Vardaru, în timpul cît îl ştiuse în primejdie, se potolise acum. Căsnicia lor revenise la simpla tovărăşie dinainte, în care fiecare zeflemisea, îngăduitor şi sceptic, slăbiciunile şi maniile celuilalt. Dar fetele nu-şi mai găseau astîmpăr. Uşile se trîntiră. Toată casa se umplu de larmă, condusă de Luminiţa, care încercă pianul dacă nu i-au amorţit coardele; dădu ideea să fie schimbat un divan din sofragerie dintr-un loc în altul; tîrî pe Elena Bilbor de-o rnînă şi pe Măgduţa Dobreama de alta, să le arate priveliştea din balconul de la etaj; toată valea cu lacul îngheţat, cu marginea fumurie a pădurii în .zarea de sineală.După un sfert de oră, unchiul Pol apăru bărbierit, cu cizme roşii, cu tunica strînsă pe trup, c'u părul alb mirosind a loţiune şi cu monoclul prins în arcada ochiului, ca în zilele lui de gloj rie. Deşi puţin se îngrijea de gospodăria de la Chioaia, condusă •de cele două nepoate, în asemenea ocazii se simţea el amfitrio- nul şi făcea exces de zel.Trecu deci de cîteva ori în sufragerie să controleze aran- jarea mesei, mustrind fata din casă şi soldaţii, învăţînd'u-i ~7 pentru a citea oară ? — cum să răsucească şervetele, curn^sa distribuie batalioanele paharelor, pe înălţimi şi destinaţie. Dădu sfaturi bucătăresei, supraveghie preparaţia peştelui, prins de soldaţi din iazul îngheţat.194îşi frecă apoi mîinile satisfăcut — toate mergeau strună ! Elena Bilbor se găsea streină aici. Luminiţa o tîrîseîn silă.Subţire, cu părul blond-cenuşiu strîns într-o cărare la mij- loc şi ou obrazul palid, >cu înfăţişarea de icoană bizantină, accentuată de mîinile cu degete ascuţite şi lungi, contrasta cu întreaga familie a Vardarilor, în care pînă şi Mihai devenise gureş, iar tanti Laura, de cînd sunase mobilizarea, fusese cu- prinsă de o tardivă frenezie de activitate şi se socotea de-atuncimereu mobilizată.Ea nu se simţea la îndemînă decît între patru ochi, re- trasă de soare, unde căpăta îndată căldură în glas şi gîndurile i se dezmorţeau. Printre cei mulţi, timiditatea lua înfăţişarea unei dezaprobări; ceilalţi se simţeau chiar stînjeniţi, iar tot ce vorbiseră înainte devenea frivol şi vulgar.Nna purta floare, podoabă, parfum. Totul era şters, simplu, în dorinţa să treacă neobservat. Părea că ignoră îrumuseţea-i misterioasă şi morbidă. Nu cerea decît să fie uitată.Elena Bilbor trecea astfel prin viaţă ca într-o vizită la ne- cunoscuţi, unde rămînea numai cîteva clipe de politeţe, ca să se strecoare la cea dinţii ocazie, fără zgomot.Pe asemenea fiinţe, de altfel, viaţa le pîndeşte, pentru legi- tima ei revanşă, cu cele mai neîndurate sancţiuni.*7*Dar Măgduţa Dobreanu s-a simţit, de îndată, ca la ea acasă.Luminiţa o purtă la grajduri, unde voia să-şi vadă argaţii de la Făloasa şi de la Arpăşeşti, aduşi aici cu cea mai mare parte a gospodăriilor; o conduse să-i arate caii, ocoalele de vite, după perdeaua de stuf.Lîngă un hambar găsise *un băiat de-o şchioapă, cu o că- ciulă uriaşă dintr-un cîrlan şi adăpostit de intemperiile iernii într-un cojocel încins peste mijloc cu o curea de hăţ.Sub povara acestui belşug vestimentar, omuleţul abia semai putea răsuci.— Stai un moment, Măgduţo! Să-l supun la un interoga- tor... îmi place grozav cum vorbesc ăştia de aici, cu moldove- neasca lor moale şi pitorească!...Ridică ţurca de pe ochii băiatului.195 Ţîncul se trase fricos de lîngă peretele de lemn, ca sălbă- tăciunile intr-o scorbură, să-şi asigure de ameninţarea primej- diei măcar spatele.Avea nasul stacojiu, cît un bumb. In .picioare, opinci imense.— Cum te cheamă, voinic'ule ?Băiatul se ruşina şi-şi duse prompt degetele roşii la nas, cu siguranţa gestului milenar, care la toţi copiii de toate nea- murile înseamnă cea dinţii expresie a intimidării.— Haide, spune, ţîncul pămîntului!... Ţi-a tăiat popa lim- ba ? Dacă-mi răspunzi frumos, îţi cumpăr ce voieşti tu... Cam ce-ai voi ?— Un fluier! prinse curaj flăcăul, lăsînd în -pace nasul vînăt.— Bine! Fluier să fie... Numai spune-mi întîi cum te cheamă, ca să ştiu cu cine am onoarea.— Apoi, miă-mi zici Mitiţă a Frasinii a lui Culai Chioariu di pişti văii.— P'h'ii, straşnic mame ai tu, mă Mitiţă ! Nume de grund d'Espagne...Mitiţă a Erăsînii & 'lui Culai Chioariu di pişti văii duse mina îngheţată la spate, ca un fel de fudulie : „Aşa sîntem noi, dacă-ţi place!"— Şi ce cauţi tu aici, mă Mitiţă ? . . — M-o trimis mămuca.— Cu ce afacere, Mitiţă, fiule ?— Să-l chem pe băd'ţa Costache.— Da băd'ţa Costache, cine-i, scumpule ?— Ei, că 'neata parcă nu ştii !... I-aici la curţi, la giti L.

Page 80: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Şi ce să facă băd'ţa Costache ?— Ian să gie într-o fugă că s-o-mpuins scroafa.— Cum se poate nenorocirea aceasta, Mitiţă dragă ? . — Poi o tîmplare. Ciasu rău!— Şi cum a fost „tîmplarea" ?— Că-i o istorie întreagă...— Hai, stimabile, spune istoria întreagă, dacă voieşti să ai cel mai frumos fluier din lume.— Cu vrîste roşii şi verzi ?— Cu vrîste roşii şi verzi.— Amu, 'neata ştii că scroafa noastră tot treci pcin borta gardului, la Maftei...— Cum să nu ştiu aceasta, Mitiţă, scumpule ! Şi pe urmă ?— Pi urmă, Maftei o tot zîs el di cîtiva ori mănTucîi: Lel'ţă Frăsînă, strînge-ţi scroafa acasî că s-o tîmpla o poznă!196— Şi pe urmă ?— Pi urmî, mămuca i-o spus că doar n-o sî-ţi mînînci co- mîndu, badi Maftei, că-mneatali ce-ţi pasă, că nu eşti mobilizat cumu-i omu meu şi n-ai decît s-astuchi 'mneata borta, că eşti bărbat şi asta-i treabî di bărbat...— Şi -pe urmă ?...— Pi urmî, Mafiei n-o astupat borta !— Şi pe urmă?— Pi urmî, mămuca o lăsat şi ie borta niastupatî...— Şi pe urmă ?— Pi urmî, neazdimineaţî iar o intrat boala di scroafă...— Şi pe urmă ?— Pi urmî, numai ci-auzim on guiţat ca aciala şi gura luiMaftei suduind în ogradî...— Şi pe urmă ?— Pi urmî, vini Maftei la gard şi strigă : Lel'ţă Frăsînă, vină şi-ţi ie scroafa c-am alungat-o ş-o fugit cînile după ea şi s-o <puns boala-ntr-o furcă...— Şi pe urmă ?— Pi urmî, ci sî mai hie ? Maîtei s-o scărchinat în cap ş-ozîs: Tu-i mama ii di scroafă !Luminiţa socoti de prisos să rnai continue pitorescul^ inte- rogator, cu pitoreasca morală a fabulei pe care n-o prevăzuse.Mihai le arunse din urmă.De la fereastră, le văzuse colindînd prin curte, stînd de vorbă Ungă hambar, cu Mitiţă a Frăsînei a lui Culai Chioariu di pişti văii. îşi luă inima în dinţi ca să vină. Voia să arate el Magdei Dobreanu ce socotea frumos la dînşii, dar se temeade glumele Luminiţei...Nu curtea, cu hambare şi grajduri, acarete vulgare de gos- podărie, erau mîndria Chioaiei. Ci livada întinsă de cîteva hec- tare, cu pomi bătrîni şi răsuciţi, printre care, copil, se văzuse de-atîtea ori pierdut în misterele pădurii ecuatoriale, unde îl pîndeau pieile roşii cu arcurile întinse, .pe el, faţa palidă, venit să caute comoara ultimilor regi asteci şi să elibereze captiva spaniolă, după cum scria în romanele lui Boussenard, MayneReid, Gustave Aimard.— Ai lăsat pe Elena Bilbor singură !... Cora şi Ralu sînt ocupate cu masa. Tanti Laura ii face morală lui unchiul Pol.— Da? întrerupse Luminiţa uitîndu-se în ochii lui. Şi eu trebuie să mă duc — nu-i aşa ? — să-i ţin de urît Elenei, ca să rămîi tu în rolul de preaamabil amfitrion ?197 Nu-şi isprăvi însă volubila tiradă, fiindcă regretă din toată inima că-şi necăjeşte astfel „copiii". Ea se simţea acum din „altă generaţie". Ea era logodită ; dragostea ei pentru Radu Comşa trecuse de toate intemperiile, asigurată la adăpost, ca Mitiţă a Frăsinei în cojocelul său şi turca miţoasă. Se stator- nicise într-o iubire calmă acum şi puternică. Le umplea viaţa — iubire ocrotită de toţi din jurul lor. Pe cind aceşti copii ?... Cum se privesc ! Nu ştiu ce să-şi vorbească, îşi ocolesc ochii. Şi Mihai ce ridicol e, scociorindu-şi nasturii de la tunică întoc- mai ca Mitiţă a Frăsinei a lui Culai Chioariu de peste vale, na- sul !... Măgduţa cu privirea ei speriată... Luminiţa Vardaru o prinse de umeri şi o sărută mult, repede, pe ochi, pe frunte — apoi fugi:•— Să nu vă depărtaţi L. Acuşi vă strig la masă !Mihai şi Măgduţa o priviră din urmă, săi tind elastică si uşoară peste nămeţi, în puloverul de lînă alb, strîns la mijloc, cu şuviţele negre de păr fluturînd de sub cuşmuliţa albă.In vîrful scărilor se opri să răsufle, apăsindu-şi pieptul cu mîna, ridicînd obrazul în sus, ca o pasăre care bea apă, se întoarse şi le făcu semn de cuminţenie din cap.— Nu e atît de răutăcioasă, cit vrea să pară, Luminiţa ! rosti încet Mihai, mai mlilt .pentru el.— Dar cine spune că e răutăcioasă ? O iubesc atît de mult!... Cînd sînt de faţă trei-patru, mai mulţi, îi place să ta- chineze, e stăpînită parcă de un demon al neastîmpărului. Dar cînd rămîne numai singură cu cineva, e aşa — nu ştiu cum să spun — e aşa de altfel, de caldă... Sînt două fiinţe, în una singură!... Dacă as fi băiat, n-aş şti pe care s-o iubesc mai mult.Măgduţa Dobreanu se învăpăie la obraji, fiindcă rostise cuvîntul iubire.Cu vîrful şoşonului minuscul desenă o floare imaginară în omăt.Numai tîrziu, cînd crezu că i s-a dus sîngele din obraz, ridică privirea în ochii lui Mihai. Trebuia să se uite în sus ; Mihai era cu un cap mai înalt decît dînsa.Amîndoi îşi zîmbiră.— Iţi place la noi, Magda ?— E aşa de frumos ! Şi drumul pînă aici... Casă bătrî- nească : vara, iedera de la cerdac îmi închipui că e o minune. Şi casa *n '3 Iaşi, tot aşa, de modă veche, patriarhală... E ca în Tur-gheniev ori ca în Sadoveanu. De ce nu ţi-a plăcut să stai la Iaşi, sau aici ?... De ce te-au atras Bucureştii aceia nesufe-198riţi ? Cora şi Ralu trebuie să fie atît de nefericite şi sînt atît de bune, Mihai !...— Cora şi Ralu !... Ele ar vrea şi acum să port pantaloni scurţi şi să mă joc cu mingea. Să citesc basme şi să declam poezii la mosafiri, cum mă executam cînd mă scoteau în spec- tacol, cu haine de catifea, guler de dantelă şi breton retezat pe Irtinte. Sînt bătrîn acum, Magda, şi peste cinci luni am să-mi iau gradul şi am să fiu pe front... Dar iar intru în marota mea !... Acum, haidem ! Pe aici e livada...O ajută de braţ să sară peste creasta unui troian şi rămase cu mîna apropiată, înfiorat de această atingere prin haină. Magda Dobreanu păşea atent, cu mers mărunt de pisică, ocolind dîmburile de zăpadă, încercînd rezistenţa bulgărilor tari, ridicînd din cînd în cînd ochii spre figura serioasă a lui Mihai. Ce mare, puternic, simplu şi bun îi părea ! Livada era vastă şi sălbatică.Aici nu intrase mîna lui Alexandru Vardaru, să taie, să alinieze, să rotunjească.

Page 81: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Nuci uriaşi, peri scorburoşi, meri cu ramurile pornite de la pămînt întindeau în neclintire, în aerul aspru, flori de ză- padă. Iată tufişurile de smeură şi de pomuşoară! Aici îşi prin- dea hamacul între doi vişini, în vara cînd a citit toate roma- nele lui Jules Verne. Cînd ridica ochii, nu se dezmeticea ; ve- nea din fundul pămîntului, din blocul de gheaţă unde trăise zece mii de ani, din insula doctorului Monroe, ori de la antipozi, cu fiii căpitanului Grant ? Cu mare mirare auzea glasul stri- gîndu-l la masă şi se trezea tocmai la Chioaia... Aici sînt doi meri, care au fost sădiţi cînd s-a născut el: Ce nalţi sînt acum !... Bătrîni ca şi el !Măgduţa Dobreanu cascadă un rîs argintiu cînd îl auzi spunînd „bătrîn ca şi el".— Ce ? Mă socoti ca şi ceilalţi, copil, Măgduţo ? Recunosc aici opera Luminiţei... De ce-mi ascunzi ochii ?O prinse de mijloc şi se plecă asupra obrazului, să-i vadă ochii.In mijlocul negru al pupilelor castanii se răsfrîngea, ca într-o stranie lentilă, micşorat şi real, peisajul cu pomi ninşi şi umbra lui Mihai aplecată. O clipă buzele fură apropiate. Dar numai o clipă şi nu se atinseră.Era însă destul atît, ca să le rămînă pentru totdeauna în amintire, ca fîlfîirea unei mari presimţiri de fericire, ziua aceasta de iarnă, cu mult soare, cu multă lumină rece, cu ză- pada scîrţîind sub paşi şi cu fragilele flori de cristal ale pomi-199

Page 82: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 83: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

lor. Totul părea în neclintirea letargică, miraculos şi din alt tărîm.— Auzi ? Ne strigă... şopti Măgduţa.Porniră, ţinîndu-se de mînă, sărind peste valurile de ză- padă, scuturînd în treacăt, cu un sunet mat, pale de ninsoare din crengi.Sus, în casă, Luminiţa, în mijlocul tuturor şi spre marele haz al unchiului Pol, dădea unul din spectacolele ei îndrăcite.Descoperise jucăriile lui Mihai, de copil : sabia de tablă, toba şi talgerele, un coif, calul de lemn, un Vasilache care-şi legăna trist şi moale trupul îmbrăcat în haină pestriţă, balan- sat între degetele Luminiţei, de vîrful scufiei cu clopoţei.— Ai intrat în camera mea, Luminiţe ! presimţi catastrofa Mihai, aruncîndu-şi repede ochii la Măgduţa Do-breanu, pe care ar fi vrut mai bine s-o ştie acum la o sută de kilometri decît martoră la acest sacrilegiu.Luminiţa uitase pentru o clipă „muzeul ei sentimental", zidit în ciment, în ţara ocupată.Se prefăcu a nu auzi şi continuă fără îndurare : — Iată dovada instinctelor eroice de copil !... Coiful de cruciat (puse coiful de cruciat pe cap) ; sabia cu lama de damasc (agită săbiuţa de tablă) ; carabina Mauser (o puse la ochi şi împuşcă cu dopul de plută)... Pornirile războinice s-au manifestat, după cum se vede, din cea mai fragedă pruncie ! Tot astfel la Alexandru Macedon, la Napoleon Bonaparte, la luliu Cezar, la Mihai Bravul L. Şi acum, iată şi cea dintîi ima- gine a eroului ! E cam nud şi nu e în poziţie marţială, ca Napo- leon la Austerlitz, Nelson la Trafalgar, Ânibal la Trasimene ; dar e viu şi natural ! Un Mihai Fără Teamă, în embrion...Luminiţa agită deasupra capului un carton cafeniu. Foto- grafia lui Mihai cînd era.de şase luni, gol-goluţ, aşezat pe pîn- tece ca în toate fotografiile de copii, pe o pernă de dantelă, grăsuliu, cu obrajii bucălaţi, cu mîinile curmate şi cu o fundă în moţul de păr.Rîsul se dezlănţui general.Unchiul Pol îşi scoase monoclul să-şi şteargă lacrimile. Dar Mihai îşi făcu loc şi smulse fotografia din mîna Lumini- ţei, rupînd-o în două, pe urmă în patru. Aruncă jos cartoa- nele, înciudat, cu buza de jos tremurînd. Trînti uşa.Luminiţa fugi după el să-l împace, cu lacrimi în ochi, bă- tînd cu pumnul în uşa după care se închisese Mihai.Cu mobilitatea dintotdeauna, îi părea rău acum de ceea ce cu o clipă înainte o înveselise peste seamă:200— Ascultă, Mihai, n-am vrut... Mihai !Mihai nu răspundea, în picioare, la fereastră, cu dinţii .în- cleştaţi.In furia lui se lovise uşor la tîmplă şi un cucui fenomen creştea văzînd cu ochii, ca în experienţele fachirilor. Exact cît trebuia ca să pară Măgduţei Dobreanu cu desăvîrşire ridicol.— Haideţi la masă, copii ! chemă tanti Laura. Camera se goli. Servitoarea intră să strîngă cartoaneleîmprăştiate.Rămase numai Vasilache, cu trupul moale în hainele din romburi colorate de cîrpă, întins pe brînci pe marginea diva- nului, cu vîrful scufiei cu clopoţei spînzurînd pe nasul roşu.Avea o mînă de petic îndoită sub trup şi părea că pri- veşte, cu ochii rotunzi şi miraţi, bucata de carton uitată la picioarele divanului, din imaginea ruptă ; un colţ de pernă şi o parte durdulie, rotundă şi albă, din corpul lui Mihai dolofan, pe care desigur, numai în candoarea prunciei, şi-o putuse arăta, aşa, fără nici o ruşine, goală.*8*— Mărio, nu te dezbrăca ! Treci mai întîi pe Ia nenorociţii de la 18. Te-a căutat de două ori fetiţa. Te roagă numaidecît. Moare omul !...Maria Probotă rămase în mijlocul camerei, cu gestul neis- prăvit.îşi trase la loc mîneca dolmanului de stofă militară, cu guler de miel brumăriu.Toată figura arăta o mare oboseală. Ochii erau adînciţi în cearcăne albastre. In jurul gurii, două cute săpau o paranteză pretimpurie.Dar ceea ce neliniştea încă mai mult în această înfăţişare era tenul mort, liniile neclintite. O împietrire.— O clipă numai !... rosti resemnată. Să respir. Să mă dezgheţ...Trase scaunul în faţa sobei. Cu blana descheiată, se aşeză să-şi dezmorţească picioarele ; întinse spre para focului mîi- nile subţiri, pe care se citeau vinele. Flacăra juca pe obrazul nemişcat, ca pe un chip de ceară, artificial, de panoptic.Cucoana Tincuţa, care împletea în fundul canapelei o mă- nuşă de lînă, ridică ochelarii pe frunte şi o privi tăcut. Văzu cum îşi schimbă inelul, prea larg acum, de pe un deget pe altul.201 Clătină din cap şi oftă încet, să n-o audă.— înţeleg, Mărio, că eşti obosită... Dar îi putem lăsa ?— Bine, mamă, mă duc. Dinu ce face ?— Toată dimineafa nu i s-a auzit glasul. Uite-l ! spuse _cucoana Tincuţa, ridicînd colţul perdelei împletite spre curte.Prin fereastra mică se vedea afară copilul, îrnbodolit în paltonaş, la gît cu o legătoare de lînă albă, cărînd în braţe bulgări de zăpadă, cît el de mari, să-şi facă „omul".Maria zîmbi şi o clipă arătă cu zece ani mai, tînără. Dar iluminarea aceasta se stinse îndată. Obrazul fu din nou neclin- tit, mort. Degetele slabe apăsară tîmplele, să . alunge senzaţia de sfîrşeală. Cînd se ridică, înaintea ochilor juca o bandă de scîntei verzui. O oră să stea întinsă orizontal, nemişcată, să n-audă nimic, să nu vadă nimic, să nu ştie nimic.Mai existau însă undeva aceste fericiri interzise ?Căută seringa şi cutia cu fiole, pachetul de vată, flaconul cu alcool.— Tot nu s-a aflat cine-i ?'— Nu, Mărio. Şi ieri, toată ziua a aiurat... Se tem să nu moară. Nici n-ar şti cum să-l îngroape, ce să-i scrie pe mor- mînt...Bolnavul de la casa numărul 18 era un necunoscut, venit acolo să ceară găzduire la o văduvă nevoiaşă,.acum o lună şi jumătate. Era un refugiat, ca atîţia alţii, mii. Plătise chiria pe trei luni înainte, îşi spusese numele, dar nimeni nu aflase vre- odată mai mult.Părea un om jovial, de cîteva ori glumise cu fetiţele vă- duvei, spunînd că-şi aminteşte de copiii lui de-acasă. Lipsea în fiecare zi de la opt la douăsprezece, de la două la şase ; de- sigur, slujbaş, la vreunul din atîtea servicii strămutate. Dar cine mai ştia acum unul de altul ?Cu cinci seri înainte se închisese ca întotdeauna în cameră, după ce ceruse un pahar cu apă fierbinte pentru ceai ; a doua zi 1-au găsit delirînd.Nu i-au putut scoate un singur cuvînt lămurit. Nu-l în- tovărăşise niciodată cineva, nu-l căutase nimeni, nu pomenise despre nimeni ; nici nu ştiau măcar din ce oraş anume pribe- gise tîrît de puhoiul războiului.Acum tifosul îi purta mintea în lumea stihiilor.In stradă, Maria Probotă merse repede, biciuită de obiceiul profesional, singura putere care-i poruncea încă mişcările. De altfel, casa se afla la cîţiva paşi.202O întîmpină gazda, o femeie slabă, fără vîrstă, cu buzele vinete, cu nasul prelung şi trist, îmbrobodită cu un şal încins ne subsuori, cu ochii roşii de nesomn. Fiinţă simplă ca toţi din n ahalaua aceea; văduvă de picher, cu cinci copii de la doispre- zece ani în jos, numai fete, iţindu-şi printre crăpătura uşii - îrcul nasurilor vinete de irig.— Cine are să vă mai poată mulţumi, doamnă doctoreasă, pentru atîta necaz şi osteneală ?... Vedeţi că nu-i pentru noi ! Un străin, i-adevărat, dar cum să-l lăsăm ca pe-un cîine ?— Lasă aceasta, madam Lipan... Le înţeleg : dovadă că Mirt aici !... Noaptea cum a trecut?— Tot ca ieri, doamnă doctoreasă... Cîteodată credeam că ioarme. Mă lua şi pe mine somnul. Pe urmă încerca deodată ă sară din pat... Rupea

Page 84: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

cămaşa de pe el, rîdea, plîngea, se buciuma... Vă mulţumesc pentru lemne...Intrară în cameră. Patul era tras aproape de fereastră.Bolnavul nu le auzi paşii. Scufundat în perne, cu pleoa- pele închise, ar îi părut că doarme, dacă muşchii obrazului n-ar îi"tresărit mereu şi dacă sub pleoape nu s-ar fi văzut glo- jurile ochilor, mişcîndu-se convulsionat înlăuntru.Cînd le simţi alături, se ridică pe jumătate, dezvelind pieptul, privind cu ochii holbaţi ceva numai de el ştiut. Cu o mişcare care trebuie să-i fi fost obişnuită, voi să-şi dea în lături păru} sur şi ud de pe îrunte, dar nu ajunse cu degetele la cap. Căzu la loc şi închise pleoapele, începu să mişte îruntea la dreapta şi la stînga, între perne, regulat, cum se leagănă sin- guri unii copii ca s-adoarmă.Maria Probotă scutură termometrul, îl aşeză subsuoară, prinse mîna care se lăsă moale, să-i asculte pulsul.Nu se mai puteau număra bătăile : puls îiliiorm. Dădu din cap. Şi termometrul arăta 40 şi 6 linii!...— Doctoria i-o daţi la fiecare ceas ?Gazda făcu semn că da, şi cu palma la gură şopti că me- dicamentul se termină — ce-o să facă pe urmă ?— Bine !... Cind trec diseară, aduc altă doctorie, de la spi- tal. Acum o farfurioară pentru spirt...Arse vîrful seringii, desfăcu mîna bolnavului şi împunseo doză de cafeina.Necunoscutul deschise larg ochii şi delira: „Natalia, de ce-mi vorbeşti astfel ? A pus şeful rezoluţia : 345, dar cu roşu şi la rînd... Niciodată atîta căldură. Iunie, iulie, august! Puneţi lampa alături... Natalio, hainele cele noi. Se întoarce Emil. De- corat ! Sînt patru mii de decoraţi şi un singur căţel... negru...203

Page 85: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 86: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Opriţi ceasornicul, pentru dumnezeu ! Ca mîni va bate ceasul dar nici un chibrit. Sssst! S-a deschis uşa... Repede ! E Emil' De cînd aşteptam, Emil !... Natalia, de ce nu-l săruţi ?... Sssst! Tăceţi! E obosit Emil... Lăsaţi să doarmă Emil..."Bolnavul ridică amîndouă mîinile, să comande tăcere: ssst !Apoi, deodată, le repezi înainte să alunge o vedenie.O luptă înfricoşată se dădea înlăuntru, între puteri nevă- zute, căci toată figura fu. plină de spaimă.Tăcu.Liniile chinuite ale chipului se destinseră potolite. Cu ochii închişi începu iar să legene capul de la dreapta la stînga, de la stînga la dreapta, monoton, egal, ca un pendul. Răsufla şuieră- tor ; gura întredeschisă lăsă să se vadă dinţii ciudat de puternici. Era aproape de moarte şi în clipa aceea nu s-ar fi cunoscut; boala n-avusese cînd să topească muşchii şi car- nea ; obrazul era rotund, părul cărunt, dar aspru şi des.Maria Probotă îşi aducea aminte că l-a zărit de cîteva ori trecînd pe stradă, prin faţa casei lor. Om cu obrazul rumen, cu aer voios. Boala unui asemenea om tare n-ar fi părut ceva prea grav ; dar Maria Probotă ştia că, în afară de o minune, nu mai există scăpare.— Toată vremea a chemat aceste două nume : Natalia, Emil ! făcu gazda, încrucişîndu-şi pe pieptul plat mîinile roşii şi crăpate de leşie. Poate să-i fie copii... nepoţi. Vedeţi, atîta are, era om nevoiaş, dar nu-i păsa... Spunea că au să treacă toate şi că are să fie bine pentru ţara noastră, sărmana...Femeia arătă lîngă pertete un geamantan negru, cu o curea înnodată peste încuietorile stricate. O umbrelă răzimată ală- turi, cu minerul înfăţişînd un cap de pasăre lustruit de mînă. O pereche de şoşoni, din- care unul răsturnat arăta talpa, cu zimţii tociţi şi cîrpită cu o bucată de gumă roşie, de cameră de automobil.Maria Probotă întoarse ochii.De mult trecea printre toate, cu sufletul uscat.îşi strînse seringa, cutia cu fiole, apăsă dopul flaconului de spirt şi le dădu drumul în buzuinarul larg al dolmianului.— Doctoria la fiecare ceas. Altceva nu putem face. Şi te rog, păzeşte-ţi copiii !...Femeia dădu să-i sărute mîna. închiseră uşa.Necunoscutul, rămas singur, hohotea :„Hahaha ! Ce hecatombă, Emil ! Patru mii de decoraţi— Morţi şi decoraţi... De ce, Natalio, de ce ?"204*9*în stradă trecea un furgon militar, în trapul cailor, cu cinci sicrie de scînduri negeluite, bătute primitiv în piroane.Soldatul mîna în picioare ; fuma un capăt de ţigară lipitde buză şi scuipa de sus.Din cînd în cînd privea înapoi, să vadă dacă nu-i cadsicriele din căruţă.„Toţi au devenit insensibili ! gîndi Maria Probotă, traver- sînd spre casă, prin zăpada murdară, cu resturi de legume în- gheţate şi zoi aruncate în drum. Niciodată n-am crezut că oa- menii pot rezista la atîtea suferinţe. Ni se pare peste puterile noastre : a doua zi îndurăm altele mai cumplite — şi totuşi trăim ! Ne trezim repetînd gesturile automat. Aici unul moare, străin într-o casă străină, nu se ştie de unde vine, cine sînt numele pe care le cheamă; dar cîte altele nu se petrec mai în- fiorător încă ?"împinse portiţa.Dinu, care o auzi de astă dată venind, fugi împrejurulcasei să-i iasă înainte :— Mămuţă, haide să-ţi arăt!... Numai capul îl mai am de isprăvit. Ii fac doi ochi de cărbune şi uite colea, ce mustăţistraşnice i-am pregătit !Scoase un smoc de lînă din buzunar şi vru s-o prindă demînă, s-o tîrîie, să-i arate. Maria se feri de atingere.— Dinule, ţi-am spus să nu te apropii cînd vin de la spi- tal, pînă nu-mi schimb haina !...Supus, Dinu rămase la distanţă.Observă o pată de medicament pe poalele dolmanului, şi plecîndu-se de departe cu mîinile sprijinite pe genunchi, după ce-o studie încruntîndu-şi sprîncenele mici de încordată atenţie, declară plin de convingere :— Chiar bine spui, mămuţo ! Uite cît eşti de murdară demicrobi!Aflase şi el, după discuţiile profesionale din casă, că urgi- ile molimelor sînt pricinuite de aceşti mizerabili microbi, şi îi vedea, după capul său, mari cît muştele!Fugi îndărăt la omul de zăpadă. Caznele lui erau aproape de încununarea operei de artă. Mai are nevoie de cîteva mere- metiseli. Două picioare cilindrice şi scurte, de lapon, trupul cu nasturi de nuci, mîinile sprijinite la piept într-un toiag —• om în toată puterea cuvîntului ! Om deocamdată fără cap. Pentru205 aceste operaţii tîrîse două lăzi ca să ajungă pînă sus ; nu o dată se prăvălise la pămînt, cu omul de zăpadă în braţe. Dar acum sfîrşise ! Lucra la capul ghilotinat, aşezat pe un capac de ladă, lipindu-i sprîncenele şi nasul, care cădeau mereu. .Se trăgea îndărăt cîţiva paşi, îşi scutura mîinile roşii, su- flînd în pumni să-şi dezgheţe degetele, se repezea să aducă o modificare cînd nasul i se părea prea plîngăreţ, cătînd prea către pămint sau se ridica prea impertinent către cer. Ii lipi mustă- ţile de lină, le răsuci. Minunat! Semăna acum cu bădia lorgu!...De altfel, tot pe bădia lorgu îl va ruga să urce capul pe umerii omului de omăt. Singur e prea greu să încerce ; iar are să-l răstoarne.Ştia prea bine că bădia lorgu are să-i facă îndată pe plac şi are să se minuneze teribil de această nemaipomenit de desă- vîrsită operă. „E atît de bun şi întotdeauna vesel bădia lorgu !"Intr-adevăr, băd'ia lorgu şi soţia domniei sale, Smărăndiţa, sora şi cumnatul cucoanei Tincuţa, se arătaseră nişte oameni fără pereche. Bădia lorgu e slujbaş mărunt la vamă ; are o şapcă neagră cu două trese de aur, care l-au umplut de entu- ziasm pe" Dinu.Trăiau în căsuţa lor din mahalaua laşilor, uitaţi cu totul de neamurile din Bucureşti. Cînd a apărut cucoana Tincuţa în poartă,' cu ciudata lor căruţă de bejenari fără cort, cu Dinu înfăşurat în paltoane şi şaluri, cu Piticu privind resemnat cu unicul lui ochi în zloata străzii, şi-au frecat pleoapele ca îna- intea unei arătări. Cine erau ? Ce căutau ? Pe urmă au înţeles. Era atîta prăpăd împrejur şi atît de aievea ajunseseră acum arătările !Le-a-u oferit îndată odăiţa „cea bună", din faţă, pentru mosafiri. După cîteva zile au descoperit-o şi pe Maria, la spi- talul ei. I-au făcut o surpriză : bădia lorgu s-a dus s-o cheme de la spiţa!, fără să-i spună cine-o aşteaptă acasă. Nici nu l-a re- cunoscut la început; Maria uitase că mai are rude la Iaşi.Cînd a deschis uşa şi i-a văzut înaintea focului : cucoana Tincuţa împletind, parcă se afla de cînd lumea acolo, şi Dinu jucîndu-se cu Arabela înhămată, a izbucnit în plîns.Tot aşa şi Virgil Probotă, după două săptămîni, cînd a ajuns la Iaşi, bărbos şi rebegit, să caute spitalul Măriei. S-au adunat astfel toţi, cum nu îndrăznise închipuirea lor să mai spere. Bădia lorgu şi cucoana Smărăndiţa s-au retras în încă- perea din dosul casei.206

Page 87: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Nu le găsea vină că atîta vreme îi uitase şi nu se mirau că numai acum, în nevoie, le-au descoperit urma. Viaţa e viaţă, nu?Acum Virgil plecase la regiment, Ungă Bacău ; cucoana Tincuţa, sufletul acestor peripeţii, luase irînele gospodăriei; iar Piticul, adevăratul erou, deşi nu era de sînge maur, ci numai un căluţ de cărăuş lipsit de orice înfăţişare epică, îndură soarta tuturor eroilor după ce ;şi-au împlinit datoria.Bătrîn, chior şi beteag, fu vîndut de bădia lorgu ca să nu îngreuneze bugetul lor sărac cu o gură de prisos.Şi astfel se mistui în neant.Dinu răsuci caierul de lînă şi se trase îndărăt cu o mînă la spate. Ar putea jura acum că sînt mustăţile lui Bădia lorgu! Cum de-a uitat însă să-i pună şi un lanţ de ceas la brîu ?... Are el un şnur de mătase, şi are să-i lege în loc de medalieun ban cu gaură.începe să ningă iar. Fulgi tăcuţi şi fără istov, ca ninsoa- rea din globurile de cristal, jucării. II cheamă în casă, Bine,lasă că vine îndată !La fereastra cu colţul perdelei ridicat, de unde ochii din- lăuntru îl supravegheau la fiecare cinci minute, cucoana Tin- cuţa bate şi îi face semn:—• Ajunge, Dinule, sfîrşeşte !— îndată!... I-a căzut o rrmsteaţă... Numai s-o pun şi gata! Buniţa vine să-l ia de mînă, fiindcă altfel ştie că nu ispră- veşte cu el. Nu e nimic! Are să-şi vadă omul de pe fereastră. Numai de ar căpăta şi un ac de păr, din care răsucit să-i închi- puie şi o pereche de ochelari. Ar fi atunci cel mai arătos om de zăpadă din toată strada.La Bucureşti nu ningea niciodată aşa zdravăn ; n-ar fi putut niciodată să-şi facă un om atît de măreţ.Se lăsă dezbrăcat de palton. Se lăsă descălţat de şoşoni. Se lăsă desfăşurat de legătoarea de lînă, de la gît.— Acum pot să te sărut, mămuţă ? Te-ai spălat de „răii" ceia de microbi ?O cuprinse de după gît.Pe scaunul dinaintea sobei, Maria privea în foc,, fără niciun gînd, ca bătrînii.Fruntea rotundă se strînse lîngă fruntea copilului; ochii castanii cu fire de aur îşi măreau asemănarea alături.Dar în părul lung şi greu al Măriei, înnodat la ceafa, se vedeau, dacă te uitai de aproape, cîteva fire albe. Iar cînd su- rîse unei amintiri, ori poate pentru nimic, aşa, numai fiindcă simţea alături de pieptul ei pieptul lui Dinu cu bătăile regulate207 şi calde, atunci, în lumina fugitivă care-i trecu pe figură, în şiragul alb, intact şi regulat, dintele cu emailul imperceptibil albăstrui dădu surîsului înfăţişarea neliniştitoare a fructelor atinse de un ascuns semn al morţii.— Lasă-mă, Dinule !... Sînt obosită ; eşti greu... Joacă-te!Cucoana Tincuţa împletea de zor. Ar fi putut cîştiga un concurs de viteză. Andrelele jucau agere între degete, cu nu ştiu ce impresie de voioşie şi de tinereţe.Din cînd în cînd, ridica ochelarii să privească la Maria. Creţurile mărunte ale figurii, ca pieliţa merelor care au trecut prin iarnă, se adînceau atunci şi tot obrazul părea iarăşi, aşa cum l-a văzut Radu Comşa în noaptea cu ploaie de noiembrie, înaintea tăciunilor, ca o pungă de ţăran sărac, strînsă în baiere.Ca să-şi alunge apăsătoarele ei gînduri, punea la loc oche- larii şi povestea toate întîmplările din vecini, pe care le cu- noştea ca dintr-o uimitor de amănunţită cronică, fiindcă în două luni învăţase necazurile fiecăruia.La o casă, nevasta unui refugiat a născut şi şi-a vîndut cerceii -ca să plătească moaşa. La alta a murit un copil. La cealaltă a venit veste că băiatul e prizonier. Orghidan a în- ceput să ardă gardul, nu-şi poate lăsa copiii să moară de ger. Eleftereasca a trimis după cîteva bucăţi de zahăr, îşi înţărca fetiţa. Ofiţerul de la Popovicioaia, dascălul de şcoală, cel cu trei' răni şi cu trei decoraţii, s-a îmbolnăvit de exantematic, 1-au dus la spital... Astfel, cucoana Tincuţa recapitula concret, cu fapte şi nume, o parcelă din toată nefericirea anonimă a iernii, a ţării, a lumii.Dar inimile şi le găseau înăsprite de atîta avalanşă de du- reri, şi întîmplările se înşirau povestite ca din alt veac ori ca din altă planetă. Fiecare se strîngea zgîrcit în suferinţa proprie.Cucoana Tincuţa îşi lăsă andrelele la o parte. O mănuşă era gata. O încercă pe mînă.— Cred că sînt destul de largi pentru Virgil !... Dinule, ce însemnează asta ?— Mă joc de-a refugiaţii, buniţo L. Arabela e Piticu şi eu sînt mata !...Dinu răsturnase o băncuţă cu picioarele în sus ; înghesuise legături, cutii, ghete, un şal făcut sul; o înhămase pe Arabela şi o tîra după el, prin casă. Căţeluşa privea înapoi şi se smu- cea să scape de sfori, refuzînd irevocabil să se adapteze la resemnarea animalelor de tracţiune.208— Brr ! Piticule! Am ajuns în sfîrşit şi la Focşani... Să facem niţel foc!... Aşteaptă, mă urîtule, că-ţi dau acuşi ovăzul... Cam scîrţîie roata din stînga, trebuie s-o ungem, Ioană !... Dinule, nu ţi-e frig, mamă ? Bem un ceai, cumpărăm o pline, şi la drum, copii !... Piticule, Piticule, te-ai purtat bine pînă aici, acum să te văd!... Gata?... Cu ajutorul lui dumnezeu şi al lui Piticu, poimîine sîntem la Tecuci...Dinu porni cu bagajul lui, tîrînd-o pe Arabela împrejurulodăii, spre Tecuci.Cucoana Tincuţa, fără alte comentarii, îi luă biciul de sfoară din mînă şi-o eliberă pe Arabela, care sări pe divan şi se 'încolăci, să-şi odihnească oasele după lunga-i călătorie şi să>-şi lingă părul ros de hamuri. Dinu încrucişa braţele, amărît:— Bine, buniţo ! Ce sînt eu aici, captiv ? Afară să nu mă joc, că ninge ; aici să nu mă joc de-a refugiaţii, că răscolesc lucrurile!... Cine a mai văzut să' chinuiţi aşa un copil ? (Aceasta era de la bădia lorgu cetire, apărătorul şi complicele său în toate isprăvile.) Am să-mi iau lumea-n cap ! Nici de-a rănitul n-am voie să mă joc, buniţo,? De-a rănitul nu stric ni- mic... Vai de capul lor, răniţii!...Dinu îşi legă la cap o batistă şi şchiopătînd de-un picior, sprijinit în umbrela buniţei, începu să umbk prin odaie, ge- mînd şi rezemîndu-se de pereţi.Bătu în uşa unui dulap, în chip de uşa unei case.— Fiţi bun şi daţi adăpost unui rănit! Vin tocmai de la Olt... Aici Dinu îşi îngroaşă vocea şi vorbeşte tot el, pentru ceidinlăuntru :— N-avem loc, omule ! E plină casa de refugiaţi.Soldatul bate la altă uşă :— Fiţi bun, vă rog, şj daţi adăpost unui rănit!... Vocea se schimbă şi va să fie ameninţătoare :— la slîrşiţi odată ! După ce-aţi iugit dinaintea inamicu- lui, umblaţi acum pe la casele oamenilor ? Dau drumul lacîini...Tot Dinu explică, cu alt glas, pentru prepusul din casă :— Asta e unul din cei care au făcut contrabandă şi acum face negustorie cu provizii de la armată... Un ghiftuit!Şi cu legătura albă la cap, şchiopătînd, cu v'ocea din ce în ce mai rugătoare, de care s-a înduioşat singur de-i vine acum să plîngă cu lacrimi adevărate, -continuă peregrinările, jăluind:209 — Fiţi buni, vă rog !... Sînt un biet rănit... Vin tocmai de la Olt!...Maria privea fără să audă, poate fără să vadă, în cărbunii din sobă.Flăcările se stinseseră. Mai erau cîţiva tăciuni în cenuşă. Lucea sinistru în crepusculul încăperii. Atrăgeau ochii ficşi. Palmele îi acopereau faţa ; nu se mai vedea nimic din obraji. Era numai o umbră, fără figură, strînsă lîngă cîţiva tăciuni stinşi.

Page 88: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Se ridică şi împinse alături scaunul. Odihna ei sfîrşise. îmbrăcă dolmanul milităresc, îşi îndesă boneta cu crucea roşie pe cap.O clipă, în ceaţa plumburie a oglinzii, cît îşi încheia haina, întrezări chipul ei obosit, strein, cu liniile neclintite, moarte, de gresie.In poartă, afară o întîmpină gîfîind fetiţa de la casa nu- mărul 18 :— O murit! Acuma i-o ţinut mamaia luminarea...„Atunci nu e nevoie să-i mai aduc diseară medicamen- tul !..." Cum i-a venit îndată în minte, absurd şi rece, gîndul acesta ? Mai întîi, gîndul acesta ?— Mergi înainte, fetiţo ! Te-ajung şi eu...Acelaşi soldat cu furgonul de adineauri trecea îndărăt în fulguirea domoală.Sicriele nu mai erau.Soldatul, cu capela pe ceafă, fluiera, cu aerul satisfăcut al unui om care şi-a sfîrşit cu bine treaba.210CARTEA A DOUA Capitolul IMÎINILE Albe şi mîinile NEGRE*1*— Mai aşteptaţi! Domnu Comşa e în consiliu... Uşierul examina cu atenţie de expert grafolog numele scris cu creionul pe cartea de vizită.Apoi o mistui în buzunarul scurteicii de şiac, unde maiaşteptau vreo jumătate de duzină.Maria Probotă căută cu ochii un scaun. Toate erau ocu- pate. Dar la un capăt de bancă improvizată dintr-o scîndură nedată la rindea, îi îăcu loc binevoitor şi cu precipitare de curtenie arhaică, un moşneguţ cu cioc alb şi căciula de imitaţiede biber.Zăpada topită de pe încălţări ramifica pe podele suroaiele într-un complicat zasen fluvial, cu afluenţi şi ostroave, cu albia adîncindu-se spre ieşire, unde duşumelele mai roase de paşi închipuiau un adevărat estuar.Stăruia un miros acru de leşie, de vechime şi fum de tutunrăcit, ca într-o percepţie.Toţi se răsuceau oftînd, schimbîndu-şi locul, citind şi re- citind ziare mototolite, dintr-o singură foaie, suspinînd cu uşu- rare de cîte ori se deschidea uşa şi se trîntea izbită cu piciorul, după un funcţionar cu braţele încărcate de dosare.Un perete de scînduri albe, care nu se ridicau pînă în ta- van, retezate inegal, despărţea fosta sală de recreaţii a şcolii în două. Aici, sala de aşteptare. Dincolo, se auzea ţăcănitul ma- şinilor de scris ca un sîîrîit gras de bucătărie.Deasupra uşilor rămăseseră vechile indicaţii pe tabla relie- fată : Clasa IV, Clasa II, Cancelaria. Sub ele, trei inscripţii,213 recent caligrafiate pe cartoane dreptunghiulare, repartizau noua destinaţie a sălilor : Direcţia generală, Contabilitatea şi Statistica, Arhiva.Iar pe pereţi, prăfuite, decolorate şi cu pînze de păianjen în care se balansau uscate muşte de astă-vară : o hartă a Romî- niei şi ţinuturile locuite de romîni, un tablou înfăţişînd siste- mul nervos al omului în trupul negru cu bifurcaţi! albe şi fine ca oasele de peşte, o planşă, arătînd metamorfoza fluturilor: omidă, cocon, crisalidă şi fluture.Un domn cu pălăria tare, cu ochelari prinşi în şnur gros după ureche şi cu mîinile la spate, îşi amăgea aşteptarea, reca- pitulînd în gînd lecţia de intuiţie din clasa IV primară.Observă că o mînă de copil scrisese cine ştie cînd, stîn- gaci dar răzbunător, cu creionul, sub ciclul metamorfozelor, o concluzie neaşteptată : „Domnişoara Laţcu e o omidă şi n-âre să fie fluture niciodată !"Domnul cu ochelari surîse cu melancolie, gîndindu-se la destinul domnişoarei Laţcu. Desigur, vreo profesoară severă şi fără frumuseţe, rea şi plină de harţag, osîndită de acest impla- cabil verdict să rămînă pentru totdeauna omidă didactică, fără să cunoască zborul liber şi,capricios al fluturilor în soarele primăverilor.Apoi domnul căscă şi trecu plictisit la harta Romîniei, acum mincinoasă şi vană. Hotarele năruite arătau un roşu în- sîngerat, care refuza să se cicatrizeze.Prin această mulţime toropită de marasmul aşteptării, So- fron Vesbianu, cu căciula de lutru pe ceafă, cu blana deschisă şi cu clapele şoşonilor lăbărţate în lături, se plimba triumfal, oprindu-se din cînd în cînd să şoptească ceva uşierului, căruia îi strecurase un bacşiş generos ca să-l introducă înaintea celorlalţi.Uşierul răspundea cu semne misterioase de complicitate; iar cu mîna în buzunar căuta să numere, pe nevăzute, cîte hîrtii de unu, doi şi cinci lei a capitalizat pînă acum.Cînd număra, avea o figură pierdută, cu ochii întredes- chişi, absent de pe planetă. Cineva îl întrerupea întrebîndu-1; atunci se uita duşmănos, îşi pierdea socoteala, începea din nou, pipăind hîrtiile ; şapte de un leu ; şase; şapte, opt, nouă de doi lei...Trecu un general de intendenţă cu fireturi albe şi cu un ghiozdan doldora; apoi un domn voluminos şi important, salutat pînă la pămînt chiar de cei care nu-l cunoşteau. Pe toţi îi214înghiţea uşa păzită de omul cu haina de şiac şi cu casieria în buzunarul stîng (în cel drept se aflau cărţile de vizită).Maria Probotă începu să regrete că a venit, îşi dădea abia acum seama că ar ii fost mai simplu să transmită printr-unbilet rugămintea lui Virgil.Siîrşise de citit, peste umărul mosneguţului cu cioc alb şi căciula de imitaţie, gazeta de ieri, pînă la anunţurile mortuare sub cruciuliţe negre. Acum descifra de pe peretele din faţă o cromolitograîie afumată, cu culorile stinse: Mihai Viteazul si călăul, cînd uşa se trînti şi ieşi generalul de intendenţă cu ghiozdanul dezumflat, domnul voluminos şi important închein- du-şi mănuşile,- alte şase personaje civile şi militare, vorbind tare şi rîzînd, aprinzîndu-şi ţigările şi aruncînd priviri care nu vedeau solicitatorilor ridicaţi respectuoşi în picioare.Sofron Vesbianu, care asaltase cu ocheade libidinoase o biată fetiţă ruşinată, cu coada băliană pe spate, părăsi această îndeletnicire frivolă şi, readus la realitate, se repezi, îndrăzneţ şi mieros în acelaşi timp, la doi cunoscuţi din comisie. Le tăie calea să-şi expună doleanţele; scoase un teanc de petiţii din buzunarul blănii şi, de la piept, tocul automat, cu care se puteau pune rezoluţii imediate.Aşa se întîmplă că Maria Probotă fu poftită de uşier îna- intea tuturor, în biroul lui Comşa.Radu se ridică din dosul teancurilor de dosare şi cu sur- prindere plăcută îi sărută mîna străvezie, înainte ca Maria să-şi poată trage îndărăt degetele cu ieminitatea devorată de acizi şi dezinfectante. Cel dintîi gînd al Măriei Probotă a îost că hainele albastru-închis ale lui Radu îi întinereau îigura brună şi puţin palidă ; iară voie îi trecu în minte chipul roşcat al lui Virgil, ochii fără gene, mustăţile ţepoase şi rare, toată înfăţişarea stîngace, de dascăl rezervist în uniformă noroioasă. — Cu ce am plăcerea rară să te pol servi? Ce îace Vir- gil?... întrebă Comşa în picioare, zîmbind, privind-o în ochi şi spunîndu-şi că aşa, slăbită cum e, ochii Măriei încă n-au pierdut totuşi farmecul firelor de aur în castaniul luminii şi gura păstrează, împotriva tristeţei împietrite, proaspăta frăge- zime copilărească.Maria Probotă plecă ochii sub privire.Biruindu-şi stînjenirea întinse răvaşul lui Virgil de multpregătit la îndemînă.— Ai să vezi că nu e vorba despre noi... Noi ne-am de- prins să nu mai aşteptăm de la nimeni rara plăcere — cum îi zici dumneata! — de a fi copleşiţi cu serviciile...

Page 89: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

215 — E ceva urgent ? răsuci Comşa scrisoarea, surprinzînd ca întotdeauna cînd vorbea cu o femeie frumoasă şi tînără, pe cei doi subalterni din birou spionîndu-l cu coada ochiului, deşi se prefăceau că cercetează dosarele cu cea mai mare atenţie. Ceva f.,f.,f. urgent, mobilizare ?Tot aşa de stînjenit, încercă şi el să se biruie cu un ton glumeţ, care-l prindea şi mai puţin.— Citeşte, te rog !... îl invită Maria. De aci înainte!... (Arătă pasajul cu unghia.) Celelalte nu interesează ; sînt ches- tiuni banale, indiferente, conjugale...Radu Comşa se retrase între ferestre.Maria, rezemată de pervaz, privi afară, în stradă, unde picura zăpada prelinsă de pe acoperişuri, în soarele călduţ.Scrisoarea lui Virgil Probotă îl ruga, prin Maria, pe Radu să treacă neapărat la o casă din Tătăraşi, unde fostul lor co- leg, Dan Şcheianu, îşi scuipă cele din urmă rămăşiţe de pîă- mîn. Era un apel de vechi camarazi să-şi stea într-ajutor: „...zilele lui Şcheianu sînt numărate. Nimeni nu-l mai poate salva ! Dar cred o datorie să încercăm a îmblînzi soarta unui nefericit, cu care am pornit la drum împreună şi se pierde. Nu mă îndoiesc că Radu, cu toate gravele lui ocupaţii, va găsi timp să facă el, ceea ce eu, de aci, nu mai pot face. Insist însă : mă tem că fiecare zi lăsată să treacă, să nu însemne acel ire- parabil prea tîrziu, pe care-l regretăm apoi toată viaţa."Urma adresa casei unde zăcea Dan Şcheianu, c-îteva rîn- duri dintr-o scrisoare primită de la el, pe urmă întrebări care-o priveau numai pe Maria.Foaia de hîrtie tremură imperceptibil în mîna lui Comşa.II încercă o mustrare.El nu se mai gîndise de mult nici la Virgil, nici la Dan. Şi iată că Virgil Probotă, cu toate necazurile şi sărăcia lui, de departe, dintr-un bordei de campanie, se arăta mai omeneşte îndurerat de soarta prietenului în pierzare ! Umilit de această constatare, care încă o dată îl scădea în propria-i judecată, îm- pături scrisoarea şi-o trecu Măriei, după ce-şi însemnă adresa în agendă.— Te duci chiar astăzi, sper... .stărui Maria Probotă. Eu am fost imediat ce-<am primit scrisoarea !... E condamnat fără scăpare — chestie de cîteva zile. Dar nu mai pot călca acolo... E o lume imposibilă, o casă de alienaţi.Nu adăugi că fusese împresurată şi asaltată de un soi de cinici şi de fanfaroni smintiţi, care-o înfricoşaseră, glumind ală-216turi de camera muribundului, făcînd-o ,să roşească la aluziile lor dezmăţate : adevărată atmosferă şi clientelă de tavernă.— şi Virgil ce face ? Dinu ? Cucoana Tincuţa... încercă Radu să rupă tăcerea oare îl stingherea.— De ce acest interogator de mîntuială, domnule Comşa ? (Altădată, în camaraderia lor, îi spunea Radu sau Comşa, sim- plu ! Maria observă aceasta şi şovăi.) Dumneata nu te mai in- teresezi de foarte multă vreme de foştii prieteni... Sînt trei luni de cînd ne aflăm -aici. Fără această scrisoare, recunoaşte că nici nu te-ai îi gîndit la noi. Nu ne-am mai văzut! Nici n-amfi avut de altfel, de ce...Radu Comşa îşi amintea cu mustrare cum a părăsit el în noaptea de noiembrie, în drumul retragerii, în ploaie, pe Dinu şi pe cucoana Tincuţa. Uitase cu totul.Acum îi apărea această nepăsare mai mizerabilă încă, iiindcă de atunci nu-l mai mustrase nici o clipă gîndul; nici nu se mai întrebase care le-a fost în urmă soarta.Adoptase egoismul comod al Vardarilor, patriotismul lor general, care nu depăşea confortul, apărarea intereselor, trecă- toarele accese de eroism şi de abnegaţie.Vru să repare întrucîtva vinovata uitare, îngăimă cîteva vorbe pentru Maria numai, rezervîndu-şi dreptul pentru con- ştiinţa lui să şi-o examineze mai sever, singur.— Am avut atît de lucru!... Un birou cu toată răspunde- rea... Pe urmă, de unde să-mi imaginez că sînteţi aici ?...Maria ridică ocrfti obosiţi sub fruntea bombată şi îl prividrept.— De ce .atîtea explicaţii ? E una mai simplă... E firesc.Viaiţa ne îndepărtează ! Dumneata ai alte preocupări... (o pauză). Uitam să te felicit!... Eleva lui Virgil iace o bună partidă.Comşa rupse între degete creionul subţire al agendei.Cei doi funcţionari de la mese scriau de zor, cu capetele ple- cate pe foile de hîrtie ; dar erau numai urechi, cu toate că Mariavorbise surd.Radu se hotărî:— îmi permiţi să te însoţesc cîţiva paşi ? Aci, între feres- tre, nu e locul cel mai nimerit pentru rechizitorii, nici pentrupledoarii...îşi îmbrăcă paltonul şi o întovărăşi.Uşierul strigă celor care aşteptau în sală să treacă după-amiază, la patru.217

Moşneagul cu cioc alb îşi îndesă amărît peste urechi că- ciuliţa de imitaţie de biber, uitîndu-se mustrător la Maria Pro- botă : „Ţi-.am făcut loc cu atîta bunăvoie şi acuma, din pri- cina dumitale, iată altă jumătate de zi pierdută !"Dar Radu Comşa trecu repede, cu figura încruntată, cu gulerul ridicat, printre oamenii mormăind ; numai în stradă su- rise cu satisfacţia ştrengărească a şcolarilor care şi-au furat din programul plicticos un ceas de libertate.— Cum îţi vine să abandonezi atîţia oameni, după ce-au aşteptat ?... Poate au nevoi grabnice... E atîta mizerie acum, pre- tutindeni ! îl dojeni Maria Probotă, călcînd la stînga lui, pe trotuarul curăţit, unde soarele de început de martie topea nin- soarea murdară.— Mă surprinde acest sentimentalism la o doctoriţă şi încă la una cu atîta experienţă j încercă Radu Comşa să în- lăture răspunsul cu o glumă şi constatînd în aceeaşi clipă, de- zolat, că nu prea are noroc cu glumele în asemenea împreju- rări. Ei mă aşteaptă pe mine ; eu pe alţii!... E un cerc de fier, viaţa...

Page 90: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

—• O ! pentru dumneata, un cerc de fier !...— De ce acest: „pentru mine?" Să am oare atît de mult aerul unei brute ?Radu Comşa gîndea : „Are dreptate să-i par o brută feri- cită şi privilegiată ! Virgil e într-un bordei de pămînt, după ce s-a tîrît pe toate drumurile de retragere ale ţării. Dan Şcheianu moare de oftică, într-o bojdeucă de mahala din acest Iaşi al tuturor expierilor. Iar eu primesc felicitări de logodnă."Maria Probotă, mergînd alături, se întreba la rîndul ei: „De ce simt oare o plăcere animală să merg lîngă el ? E un egoist. Pus la adăpost de toate primejdiile, îşi aranjează viaţa pe perne de puf, înlăturînd tot ce este prilej de suferinţă. Bietul Virgil îmi scrie cîte îndură în peşterile lor de pămînt. I se par himere inaccesibile: un cearşaf curat, un pahar de ceai limpede, o carte, gîngureala lui Dinu... Şi eu găsesc o plăcere rea să păşesc lîngă omul care-a fugit de mine, din prudenţă, din calcul, din egoism. Ochii îmi sînt atraşi de gura lui căr- noasă şi senzuală ; peste voinţa mea, animalul de aci e satis- făcut de vecinătatea acestui alt animal, robust, mulţumit de sine şi nepăsător! Am un copil care înseamnă toată raţiunea mea de existenţă, îl iubesc : de ce nu mă gîndesc la el acum ?••• E o urîtă glumă, o dezgustătoare glumă, viaţa!"218Maria Probotă îşi adună toate gîndurile, cu toată voinţa, la Dinu. Aproape să-i şoptească numele într-ajutor: Dinu!Dinu ! Dinu !Astfel se surprinseră amîndoi tăcînd.Maria privea profilul lui Radu, cu tăietura buzelor adîncă,nedîndu-şi seamă că îl priveşte.Aşteptară să traverseze în faţa statuii lui Miron Costin, cu gulerul de zăpadă prelingînd apă pe mantia coclită, debronz.în soarele firav de martie, trecătorii se îmbulzeau ca gîn-găniile.Ieşeau din iarnă cu feţele stoarse, flămmzi şi cu ochii sti- cloşi, după patru luni de crunte suferinţe; dar mijirea primăverii înviora figurile cu o nădejde încă timidă şi involuntară, fiindcă aerul era uşor şi proaspăt. Pătrundea jilav în plămîni, adînc şi .ameţitor, ca în pieptul convalescenţilor. In văzduhul umed streşinile se topeau, gesturile păreau mai uşoare, totul devenise aerian şi imponderabil. Norii albi se topeau în cerul cu albastrulde sineală udă.Un ofiţer fără rnînă rîdea cu toţi dinţii albi, Ungă o fe- meie cu haine cernite. Se cunoştea că nici omul cu mîneca goală prinsă în ac nu-şi aducea aminte că n-are o mînă ; nicifemeia, că plîngea un mort.Era cea dinţii primăvară după prăpăd şi începeau celedinţii uitări.Radu Comşa se apropie mai mult de Maria, susţimndu-i braţul să păşească. peste noroiul amestecat cu zăpadă cafenie.îi văzu ochii plini de gînduri, obosiţi şi trişti.O întrebă brusc, cu un surîs ştiutor, de protecţie şi ironie :— Mărturiseşte, ce gîndeşti acum ?Maria Probotă răspunse mecanic:—• Nimic! — aşa cum se apără întotdeauna femeile surprinseasupra unui gînd de nemărturisit.— Eram sigur! clătină din cap Radu Comşa, cu un zîm- bet pe care-l voia mai departe ironic. Totuşi aş putea repro- duce cu oarecare aproximaţie reflecţiile... îţi spui, nu este aşa ? „Iată Un om care s-a lepădat de tot ce-l putea împovăra în viaţă, ca de un bagaj incomod, pe o linie de transbordare. Prie- tenie, prejudecăţi, obligaţii — tot!... Ca o şopîrlă care-ţi lasă în mînă coada, să se salveze ea!" cum ar apela imediat la un exemplu din domeniul său zoologic, Virgil... Simt răceala din prietenia lui. A fost pe aci, desigur... De ce n-a dat pe la mine ?219 De cîte ori ne-am întîlnit în doi ani, ne-am spus numai bana- lităţi indiferente : doi vecini de masă la un restaurant de gară pe care numai întîmplarea îi pune alături şi schimbă de mîn- tuială formalităţi convenţionale.— Virgil a stat numai o săptămînă... îl apără Maria. Nici nu ştia unde eşti şi dacă eşti aci. Era zdrobit de oboseală, depri- mat, aproape bolnav. Venea de pe front şi se întorcea tot acolo!Radu clipi mărunt să-şi biruie un sentiment neplăcut, care-1 apăsa tot mai des de la un timp. Apoi vorbi, mai -mult pentru el:— înţeleg ce înseamnă şi aceasta: „Venea de pe front si se întorcea tot acolo!" Adică: „Nu era în situaţia dumitale, ferit de aceste stupide datorii, la un birou unde laşi bieţi oa- meni să aştepte cu o nepăsare seniorială." Declară că n-ai vrut să spui aceasta ?...— Şi dac-ar fi ? îl înfruntă Maria cu o satisfacţie rău- tăcioasă.— Ai toată dreptatea! Aparenţele sînt împotriva mea... Dar e o situaţie care mi s-a impus şi care din voinţa mea se va curma! se apără Radu Comşa, întrebîndu-se de ce simte ne- voia să se dezvinovăţească şi totuşi continuînd : Peste trei sau patru săptămîni, delegaţia mea expiră. Am cerut să se sîîr- şească ! Voi fi alături de Virgil şi de oricare...Maria Probotă dădu din umeri. Ce-o interesau pe dînsa aceste toate ?— Să vorbim de altceva... Unde locuieşti aici ? Ai găsit o casă comodă ? Potrivită situaţiei dumitale pe care, evident — observi că am luat notă — n-ai căutat-o ?— De ce vorbeşti aşa ? Vrei să fii maliţioasă, dar ai o inimă prea bună, prea directă; prea nealterată, ca să izbuteşti pînă la sfîrşit... Şi pe urmă, poţi observa acum cine îndepărtează prie- teniile noastre vechi...Maria Probotă păşi, desfăcîndu-şi braţul, cu privirea în jos, tăcută.Amîndoi văzură o clipă, în aburita oglindă a amintirii, dimi- neaţa de toamnă cînd Radu Comşa, student sărac şi convales- cent, cu par<*R;siul pe •umeri, în grădina cucoanei Tincuţa, sorbea ceaiul cu medicamente. Frunzele fugind pe cărare ca mici făp- turi alungate ale toamnei. Cartea deschisă pe care-o citea vîntul, întorcînd foile una cîte una. Maria numărînd picăturile de doc- torie, cînd Radu i-a prins mina fără să-i spună nimic şi ea şî-a retras-o încet...220Radu Comşa şi le amintea toate fără nici o înfiorare. Lucru trecut, mort. Toată inima îi era pentru totdeauna stăpînită deimaginea Luminiţei.Dar Maria simţea încă nevinovată căldura în piept şi-i iusilă de ea.Pe obrazul cu liniile neclintite trecu fugitiv o lumină, ochii tresăltară mai calzi, gura întredeschisă întineri: o slabă îniiorare de viaţă pîlpîi din trecut, înăbuşită brusc, înainte ea Radu Comşa s-o îi surprins. Fu ca o floare opărită cu leşie fierbinte : într-o clipă veştedă şi cu rnohorîte culori, de cenuşă. Maria gîndi cu deznădejde numai la Dinu : „Acum omul lui de zăpadă se topeşte. Ce neconsolat va ii mîine! Dinu! Dinu! Dinu!..."Cînd ridică ochii la ochii lui Radu Comşa, toată figura arăta numai marea şi iremediabila ei oboseală.Ii întinse mîna:— Aşadar, rămîne hotărît! După-amiază treci neapărat la Şchelanu... Poate vei reuşi s ă-l scoţi de acolo; dacă nu, măcar să-l convingi să urmeze prescripţiile unui medic! Bineînţeles, altcineva decît mine... Mi-ar îi imposibil să calc în asemenea

Page 91: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

casă!...Radu Comşa îi sărută vîrful degetelor slabe :— Nu mi-ai spus unde staţi! As vrea să-l văd şi pe Dinu.Maria evită răspunsul:— Ceea ce s-ar putea iace pentru Şcheianu e să-i găseşti o cameră mai aerisită, cu linişte şi lumină... Să-l scoţi dintre indivizii aceia odioşi. Măcar agonia să-i îie de om!...Radu vru să mai întrebe ceva.Dar Maria Probotă era departe, cu trupul subţire în hăinuţa săracă, înghiţită de mişuneala trecătorilor. La colţ dispăru. „De ce-o fi fugind aşa ?" se întrebă Radu. Şi rămase nehotărît, neştiind încotro să-şi îndrepte paşii, în soarele blînd de martie, care nu-i făcea nici o bucurie.Trecu în trap o trăsură rusească : roţi de cauciuc, înhămă- tură de troică, un cal negru, uriaş şi lucios, cu cerc, între doi lăturaşi mai mici, suri, rotaţi, cu gîturile încordate; vizitiu cu miţoasă căciulă şi cu şireturi negre la blană.Dinăuntru, salută larg prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin şi-i zîmbi voioasă Zoe Vesbianu. Iată una care se consola re- pede !...Radu Comşa se întoarse să-i privească din urmă, iarăprietenie.221 *2*După-amiază, cobora din automobilul lui Alexandru Var- daru, la capătul unei străzi noroioase din Tătăraşi.Neculai, şoferul, îşi scoase cascheta stergîndu-şi fruntea asudată de acrobaţiile cu care străbătuse atîtea gropi pină aci.— Mergeţi dumneavoastră înainte... Să văd unde intraţi. Mă tem să nu se înfunde maşina în Maţurienele aste! (Neculai citea gazeta şi cunoştea, după c'um se vede, dezastrul militar din lacurile Mazuriene.)Stradela era intr-adevăr un canal lichid, între zaplazuri de leaturi, cu movili de zăpadă zguri ta, cu apă opacă şi neagră.Radu Comşa păşi peste pietrele semănate din loc în loc, singura trecătoare a aborigenilor. Stîlpii de porfi purtau două rînduri de numere, cu vopseaua deopotrivă de ştearsă. Nu.se mai cunoştea care e numărătoarea cea nouă şi bună.Intr-o curte, doi mahalagii dezbrăcaţi de haină spintecau un porc proaspăt înjungheat, cu pielea atît de netedă, de spă- lată şi roză, încît avea nu ştiu ce nuditate necuviincioasă de trup omenesc.La chemarea lui Comşa, unul veni pînă la zaplaz, cu cuţi- tul ud şi cu mîinile ipline de sînge pînă la cot, grăbindu-se să-1 lămurească cu o bunăvoinţă care contrasta cu înfăţişarea fe- roce de asasin.— A treia casă, pe stingă !... Intraţi în ogradă de-a dreptul, că dacă bateţi, bateţi degeaba !... Nu mai aude nici dracu !... Casa e hăt în fund!...Un cîine jigărit ţîsni printre dînsii, în gură cu o bucată vînătă de măruntai.Omul zvîrli cuţitul după el, dar fără efect.Clinele sări gardul din faţă, apoi prin fundul unei grădini, altă împrejmuire, cu velocitatea unui cîine dresat la un concurs de obstacole.— E javra lui Bodrîngă! strigă celălalt mahalagiu, rămas lingă porcul alb-roz, cu picioarele în sus, cu burta spintecată, din care scotea, inepuizabil, ficaţi, plămîni şi intestine ca din- tr-un geamantan deschis la o percheziţie de frontieră.Omul cu cuţitMl sudui tot neamul lui Bodrîngă şi făgădui cîinelui un destin fatal.Se întoarse apoi, iarăşi, la Comşa :— Vă spuneam să nu mai bateţi, că n-aud ca surzii! A adu- nat zăluda de muiere toţi zevzecii din tîrg...Radu Comşa îi urmă sfatul întocmai.222La numărul 14, intră în curte fără să mai bată în poartă. . De altfel poarta nu exista decît virtual; o indicau numaidouă gropi de viitori stîlpi.Casa era ascunsă după frînghii cu rufe ude. Trecu plecîn- du-se de două ori pe sub cămăşile şi pantalonii spînzuraţi, pan- taloni femeieşti şi bărbăteşti, cu laturile desfăcute în atitudini obscene şi într-o vinovată .promiscuitate: pantaloni de mătase negri, verzi, roz şi lila; pantaloni, cu dantelă şi alţii cazoni, de pînză groasă, atîrnînd .pînă în pămînt.Uşa era întredeschisă. Ciocăni de cîteva ori, fără succes. O trase smucit către el; se deschidea în afară.Ceea ce văzu dintru-ntîi îl umplu de nedumerire. Cineva întors eu spatele făcea un fel de mătănii. In genunchi, arăta bombat fundul pantalonilor cu dungi verzi pe fond cenuşiu. Două petece de altă stofă, ca doi ochelari simetrici, trădau îndelunga carieră a veşmîntului şi viaţa se- dentară, lipită de scaun, a proprietarului.Apoi omul se lăsă pe burtă ; atunci se putu vedea că are o pălărie tare pe cap şi că se afla numai în cămaşă colorată, de cit roz, fără vestă, cu bretele pestriţe încrucişate pe umeri. La crucea bretelelor, cămaşa ridicată şi boţită făcea un mic glob,plin de aer.Omul stătu o clipă pe burtă, părînd că sondează atent rogo- jina care ţinea loc de covor şi de unde avea să ţîşnească o mis- . terioasă profeţie. Semnul fatidic întîrzia însă să apară. Omul se înălţă consternat şi se lăsă de cîteva ori încet, numai în puterea braţelor; făcu mai multe mişcări de broască, de şopîrlă, de urs şi de capră, ca să atragă indulgenţa zeilor.Zadarnic ! Zeii se vede că ii respingeau cu desăvîrşire toate aceste vane imprecaţii, căci vraciul sări brusc în picioare şi în- cepu să întindă mîinile în sus şi în lături, cuprins de îurie, icnind ritmic şi numărînd gîîîit: un-doi! un-doi!Se mai prosternă încă o dată pînă la pămînt, într-o adîncă temenea turcească, întinzînd iarăşi ftundul pantalonilor atît de ameninţător, încît lui Radu Co<mşa îi fu teamă să nu plesnească cele două ocheane rotunde de altă stofă ; ridică braţele în aer şi, întorcîndu-se pe călcîie, rămase cu gura căscată, cu a opta figură din Sistemul doctorului Muller neisprăvită, cînd dăduochii cu necunoscutul din prag.— Cu cine am onoarea !... salută cu extremă afabilitate, rec- tiîicîndu-şi poziţia şi scoţînd gambeta de pe creştetul care apăru chel cu desăvîrşire.223

Page 92: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 93: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Comşa! îi întinse mîna musafirul din prag. Radu Comşa ! Prieten şi fost coleg cu Dan Şcheianu. Mi s-a spus că-l pot găsi aci...— Exact! îmi daţi voie să mă prezint ? (Oferi mîna pe care din treacăt o şterse de fundul pantalonilor.) Alcibiade Gîţu ! Ex- profesor de filozofie, logică, psihologie, estetică, greacă şi latină. In prezent, liber ca păsările cerului... Exact! Prietenul nostru comun, Dan Şcheianu, locuieşte aci: mă tem însă că numai pro- vizor!... Se pare că prea curînd va fi eliberat din acest Vulgar exil terestru impus sufletului...Vorbind, domnul Alcibiade Gîţu îşi mîngîia, cu înduioşă- toare iubire paternă, nasul rotund, roşu şi lucios ca guma ba- loanelor de la Moşi.Radu Comisa nu luă seama la bizara introducere a expro- fesorului de filozofie, logică, psihologie, estetică, greacă şi la- tină. De la Maria Probotă ştia că se poate aştepta la orice şi venise cu hotărîrea să nu se mire de nimic.Dar voi să curme palavrele individului şi, cu pălăria în mîna, se sili să arate că n-are timp de pierdut:— Domnule Alcibiade Gîţu, aş dori să-l văd pe prietenul meu Dan!Apăsase pe „prietenul meu Dan", pentru a sublinia că nu înfelege să aibă nimic comun cu tovarăşii actuali ai lui Şche- ianu.— Aş dori să-l văd imediat ! repetă autoritar, îmi faci un mare serviciu dacă mă conduci în camera lui.— Exact! Numai că pentru moment •doarme. Se antre- nează pentru somnul cel mare. Priviţi !Domnul Alcibiade Gîţu, cu dexteritatea unui paznic de mu- zeu anatomic, dădu la o parte perdeaua,de la fereastra în- gustă cît o palmă a uşii din stînga şi se ridică în vîrful picioa- relor să privească, fiindcă era mic de statură, iar fereastra era înaltă, îşi .aruncă ochii înăuntru şi Radu Gomşa.Se vedea un căpătîi de pat, lipit de perete. In pat, un trup învelit peste cap cu o plapumă roşie, neînfăţată.— V-aţi convins ? întrebă surîzător domnul Alcibiade Gîţu. Doarme... A aţipit adineaori... S-a certat pe-o chestie de estetică şi a aţipit. N-a dormit toată noaptea. Ar fi o crimă să-l deşteptăm, exact o crimă !... Insă peste o jumătate de oră se deşteaptă singur, vă garantez... Exact! De aceea vă invit în camera noastră să aşteptaţi! E o cameră săracă, domnule Comşa... Dar veţi face cunoştinţă cu vreo cîţiva artişti şi in- telectuali de cea mai distinsă şi excepţională calitate. Exact, pe224onoarea mea, domnule Comşa, persoane care onorează o ţară, o epocă, o civilizaţie !... Pionierii vremilor ce va să vină !Domnul Alcibiade Gîţu, scund, cu începutul de grăsime fără succes combătut de sistemul doctorului Miiller, în cămaşa roz sub bretelele încrucişate şi cu pălăria tare pusă cam pe-o ureche, zîmbea cu atîta beatitudine de impresia rară pe care ştia că vor produce-o fără nici o îndoială amicii săi intelec- tuali şi artişti, pionierii vremilor ce va să vină, încît Radu Comşa nu avu tărie să refuze.Nici n-ar fi avut de altfel unde să aştepte aiurea. Amifitrionul îşi frecă mîinile, după ce-şi şterse sudoarea din podul palmelor de fundul pantalonilor ; nasul roşu, rotund şi lucios ca pieliţa baloanelor de gumă, strălucea de o orgo- lioasă satisfacţie.Prin perete se auzi un glas răguşit, intonînd :It's a long way to Tlpperary!...2SOmul cu gambetă şi cămaşă roz deschise uşa din dreapta şi îl împinse pe Radu Comşa într-o încăpere, unde îndată se . mişcară cîteva umbre, ca larvele tulburate cînd ridici o piatră în- tr-o pivniţă umedă.Cîntecul Marii Britanii amuţi.— Iată prietenii mei şi ai lui Dan Şcheianu, iubite dom- nule. Comşa! Permite-mi să ţi-i prezint. Mitică Episcopescu,sculptor...Mitică Episcopescu, sculptor, gigant bărbos, cu capul pu- ţin plecat, fiindcă ajungea în tavanul scund, îi strînse mîna ca într-o menghine şi o scutură zdravăn, repetat, îndelung, pînă ce Radu Comşa închise ochii de durere.— Eliazar Ciucă, matematic şi astronom !... Dacă îţi amin- teşti, acum zece ani a atras atenţia asupra cîtorva erori funda- mentale ale lui Poincare. In altă ţară, de mult ar fi ajuns la Institut, Academie, eţetera... Exact! Ministru de instrucţie poate, inspector general desigur, rector de universitate, decanreţetera...Eliazar Ciucă, adversarul lui Poincare, întinse cu modestie o mîna timidă şi moale, privindu-l cu cel mai mare interes de după o pereche de ochelari cu sticlele foarte bombate, ca pe-un satelit necunoscut ori ca pe-un icosaedru cu douăzeci de tri- unghiuri egale.•— Sami Goldştein. Cred că aţi citit poemele lui demoniace,semnate Vlad Tismana ?...225 Sami Goldştein, numit Vlad Tismana, autorul poemelor de- moniace, făcu un pas şchiopătînd, pînă înaintea ferestrei care-i lumină fata tumefiată de bubuliţe violete şi monoclul satanicAtingerea mîinii fu rece şi vîscoasă, ca o bală de melc.— Emilian Carpuz, pictor ! Adevărat revoluţionar în arta luminii, întors de pe front şi decorat.Emilian Carpuz, revoluţionar în arta luminii, fusese sur- prins tocmai cînd îşi lega moletierele peste bocancul unui pi- cior, pe cînd celălalt era cu desăvîrşire desculţ.Gemea şi ofta, ca şi cum ar fi strîns pansamentele pe o fractură teribilă.Concentrat asupra acestei laborioase operaţii, se mulţumi să ducă numai degetele la tîmplă, într-un fel de aproximativ sa- lut mîlităresc.— Şi, în sfîrşit, acest individ care doarme, clocindu-şi încă băutura de astă-noapte ! Alecu lovin, kantian incorigibil, fiindcă e pentru aperitivul categoric şi fiindcă e clientul cel mai fidel al lui „Manaş Kanter cel cu vinuri bune", cîrciumă celebră în tot cartierul L.Alecu lovin, kantian, fiindcă era pentru aperitivul catego- ric, calambur localizat ad-hoc după o caricatură dintr-o publi- caţie umoristică franţuzească, dormea cu totul absent de la aceste infame calomnii.Dormea îmbrăcat, într-o poziţie incomodă şi absurdă, cu manile în buzunări, cu faţa la perete, fără pernă, dar cu picioa- rele cocoţate rrîult peste nivelul capului, susţinute de spătarul ţinui scana. Fie din cauza 'băuturii de peste noapte la domnul Manaş Kanter cel cu vinuri bune, fie din cauza acestui fel de a dormi faohirîc, somnul lui Alecu lovin, kantian, se arăta foarte agitat şi tulburat de vedenii : scîncea şi sforăia şuierător, se înfigea mai adînc cu nasul în perete, sughiţa şi zvîrlea dintr-un picior, ameninţînd echilibrul instabil al scaunului suport.Domnul Alcibiade Gîţu, sfîrşind prezentările, îşi privi cu mare înduioşare pionierii vremilor ce va să vină cum şi adă- postul unde toţi abia încăpeau, unul lîngă altul, ca nucile în- tr-o pliimbieră de şcolar.Apoi, pentru a face onorurile de .gazdă, îşi îmbrăcă un sur- tuc cafeniu, înfipse gambeta neagră pe capul unui ghips înfă- ţişfnd o victorie înaripată şi oferi lui Radu Comşa un jîlţ, însă numai după ce-i verifică în prealabil rezistenţa picioarelor. — E cel bun !... îl asigură Mitică Episcopescu, trecîndu-şi degetele prin barbă şi privind de la înălţimea tavanului, unde226creştetu-i se încadra într-o transparentă aureolă de pînză de păianjen. L-am înţepenit eu personal în încheieturi l— Iată, iubite domnule Comşa, în ce mizerie sînt constrînşi să trăiască atîţia intelectuali şi artişti excepţionali! Iată unde sînt osîndiţi să-şi petreacă viaţa, împiedicaţi de la creaţie în aceste prea odioase şi abjecte vremuri!... suspină domnul Alci- biade Gîţu, aşezîndu-se pe marginea unuia din cele trei paturi, care ocupau cei trei pereţi. Ne-am adunat ce are Ţara Romî- nească mai independent în cugetare şi artă şi trăim ca într-o cetate asediată ! Aiurea oamenii se ucid, redaţi instinctelor ele- mentare... Dar aci, noi păstrăm vie flacăra umanităţii! Cînd , nenorociţii, astăzi abrutizaţi de război, se vor dezmetici din ne- bunia lor, atunci vor veni să-şi aprindă feştilele la focul pe care noi l-am ascuns viu şi noi l-am ferit de pieire...Domnul Alcibiade Gîţu îşi netezi nasul roşu şi lucios, ca pieliţa baloanelor de la Moşi, în al cărui interior s-ar îi aprins brusc flacăra unui nemărginit orgoliu. II privi în ochi pe Radu Comşa şi zîmbi,, preîntîmpinîndu-i o întrebare :—' Poate vreţi să ştiţi cum trăim' aci, cum ne hrănim, dom- nule Comşa?... Iată cum şi ce fel, pentru a servi viitorului o pagină istorică !... Cînd

Page 94: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

am sosit, datorită simţului practic al prietenului Eliazar Ciucă şi calculelor sale, care au demons- trat imediat după semnele aştrilor şi mersul planetelor că răz- boiul va dura şapte ani, am cumpărat aceşti doi saci de fasole; alţi doi saci de mălai pe care i-am urcat în pod; patru saci de cartofi depozitaţi în pivniţă ; mai multe kilograme de tutun ; patru şunci afumate care din nefericire se apropie de siîrşit, căci totul este trecător în această trecătoare lume, şi am mai adus o baterea de vin... Pe aceasta a consumat-o împotriva pre- vederilor noastre, încă din primele două săptămîni, acest domn care sforăie acum; personaj lipsit de demnitate şi de sobrie- tatea aşteptată de la un om de cugetare pură ! Ne-am pregătit în acest chip, iubite domnule Comşa, pentru un lung asediu, căci nimeni nu poate nega că puţinii oameni într-adevăr supe- riori sînt constrînşi să trăiască astăzi, după cum am spus-o, ca într-o cetate asediată de barbari...Cs clipă se opri, ascultă spre uşă şi surise cu satisfacţie : — Iubite domnule Comşa, mi se pare că aud tuşind pe prie- tenul nostru comun, Dan Şcheianu ! îmi permiteţi un moment, să văd dacă s-a deşteptat ?Domnul Alcibiade Gîţu dispăru şi Radu Comşa rămase cu cele cinci genii care, într-o atmosferă irespirabilă de submarin, păstrau vie flacăra umanităţii pentru vremile ce va să vină.227 Ca să vorbească ceva, Radu întrebă :— Vă rog, domnilor, pentru Dan Şcheianu aţi chemat vreun medic de cînd e în pat?Sculptorul uriaş dădu din umerii laţi, cu compătimire, pu- făind din pipa care umplu îndată încăperea cu un fum de in- cendiu.— Ce nevoie are de medic ? Destul să urmeze metoda mea : sigură ! Patentată şi garantată !... O jumătate de vin negru, fiert cu scorţişoară, piper şi zahăr, seara ; şi pe piept, cataplasme cu seu !... Iţi ia răceala cu mîna şi a doua zi zburzi ca un mînz.„Aceştia îl asasinează !" gîndi Comşa şi se îndîrji în ho- tărîrea să-l urce pe Dan Şcheianu în automobil şi să-l ducă la el acasă.— A fost o doctoriţă ! piţigăi Sami Goldştein, aşezîndu-şi monoclul în ochiul de culoarea acadelelor de lămîie. O docto- riţă foarte nostimă, păcat că aşa o ipocrită !... Avea tot timpul aerul unei regine detronate. Dar ştim noi ce se ascunde sub aerul lor de mironosiţe...Poetul demoniac făcu şiret din ochiul cel fără monoclu.Radu Comşa simţi că şi-ar procura una din cele mai mari satisfacţii din viaţă dacă l-ar înşfăca de-o ureche şi l-ar tri- mite cu un picior în spate, peste cele trei bariere de rufe în- tinse pe frînghii, ca trei bariere care astupau viitorul geniilor exilate în acest 'falanster patronat de domnul Alcibiade Gîţu.Afară se auzi claxonul maşinii.Desigur, Neculai izbutise să ajungă pînă aci şi dădea de veste.Toţi se ridicară la fereastră, cu priviri pline de mirare, fiindcă niciodată pînă atunci nu se aventurase în aceste para- gini un asemenea temerar vehicul al viitorului.— Nu vă deranjaţi. E maşina mea !... lămuri Radu Comşa.Voise să spună că e maşina cu care a venit el.Dar cele patru genii îl considerară deodată cu alt respect şi cu o admiraţie plină de pizmă. Prietenul lui Dan Şcheianu era, aşadar, un adevărat personaj ! Sami Goldştein se apropie săltînd pe piciorul teafăr, ca o dropie rănită.îşi scoase monoclul şi învîrtindu-l pe un şnur în vîrful ară- tătorului îşi dădu confidenţial o părere dezinteresată : * — Eu cred că Dan Şcheianu trebuie neapărat să ia aer !••• In fiecare zi, o plimbare care să nu-l obosească. Dacă îi trimiţi dumneata în fiecare dimineaţă maşina un ceas pentru o plim- bare, pot zice de acum că e un om salvat! Îl putem însoţi noi.228Eu sînt gata la acest sacrificiu... Pentru Dan Şcheianu am avut întotdeauna un mare sentiment.Domnul Alcibiade Gîţu intră în cameră :— S-a deşteptat, iubite domnule Comşa! Un moment nu- mai şi puteţi veni... Vrea să-şi facă toaleta; a devenit cochetca o curtizană.Scoase dintr-un sertar o cămaşă împăturită, îi cercetă nas- turii. O aruncă şi alese alta.Ridică de pe masă ceva care semăna cu o pălărie şi luă de dedesubt ceva oare semăna cu o perie de cap, aşezată lîngă ceva care semăna cu un colţ de pîine.Desprinse din cui şi o oglindă de-un lat de palmă. Apoi ieşi cu braţul plin, ca o mamă care se duce să facă toaleta prun- oulud invitat să recite o poezie de salon mosaiidlor.Alecu lovin, kantianul, se răsuci în pat, căscă, se frecă la ochi, se ridică zbîrlit, îşi privi lung şi amărît picioarele numai în ciorapi, din care ieşea la lumină degetul mare printr-ospărtură.Numai după acest examen, clientul lui Manaş Kanter, celcu vinuri bune, înălţă privirea şi observă că în încăpere se află un străin. Restabili oarecare ordine în căpiţa de păr şi ascun- zîndu-şi sub o manta, cu o subită pudoare, picioarele numai în ciorapi, rosti imperturbabil :— Salutare, stimabile domn, şi scuzaşi că mă prezint mah- mur ! Mi-a servit cîrsiumarul un vin teribil de prefăcut; otravă,nu altseva !...Se frecă la ochi cu dosul pumnilor şi căscă :— Sintesi inselectual, arsist ?... Vresi să intrasi în cerculnostru ?— Nu, domnule, nu sînt intelectual, nici artist, şi nu rîv-nesc la onoarea să intru în distinsul dumneavoastră cerc. Am venit numai să văd pe amicul meu Şcheianu! răspunse în silă Radu Comşa, înăbuşit de mirosul otrăvit al nicotinei, fiindcă sculptorul uriaş şi bărbos, după ce-şi făcuse higiena pipei, înşi- rase penele înnegrite de murdăria vîscoasă pe marginea fe- restrei-— Dan? făcu omul aperitivului categoric, clătinînd capulcu presimţiri sinistre. Finis cu Dan Şcheianu! Sara nu ştie ce zeniu pierde ! Angasasi să-i facă un bust prietenul Episco- pescu. şi el un artist de mare talent...— I s-ar putea publica ineditele. Aş îngriji eu o ediţie,cu desene de Emilian Carpuz şi un studiu de Alcibiade Gîţu.Ar fi un volum să facă epocă, o revoluţie ! se entuziasmă poe-229

Page 95: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 96: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

tul Vlad Tismana, apropiind de obrazul lui Comşa răsuflarea fierbinte şi rău mirositoare.„Bietul Dan ! gîndi Radu, încă n-a murit şi-i precupeţesc oasele !... Trebuie neapărat să-l scot de aci. Şi aceasta, repede repede!"— Poftiţi, iubite domnule Comşa !... Şcheianu vă aşteaptă... anunţă domnul Alcibiade Gîţu cu gestul larg. al unui valet de casă mare, care anunţă că doamna marchiză e servită.II conduse pînă la uşă, şi cu o delicateţe, pentru care Radu Comşa îi fu recunoscător, domnul Alcibiade Gîţu se retrase în prag :— Vă las singuri, iubite domnule Comşa ! înţeleg per- fect... Intraţi!'...Fericit de această delicateţe care îl creştea în propriii săi ochi, domnul Alcibiade Gîţu îşi dezmierdă vîrful nasului ro- tund, din discreţie şi el, cu strălucirea stinsă.Radu Comşa intră.*3*Dintr-o singură privire, cuprinse încăperea goală, pereţii vopsiţi cu verde strepezit ca sulfatul de cupru şi cu mari pete mucede de umezeală ; patul mic, în care Dan Şcheianu, în că- maşă curată, cu părul netezit, se ridicase în capul oaselor.Ii înfăşură cu braţul puternic după gît şi îl sărută pe obra- zul ţepos :— Dan! Să nu-mi scrii nimic?1 Să nu dai o veste, cînd ştiai că ?...Dan Şcheianu, care îl aşteptase cu bucurie acum cîteva clipe, la înfăţişarea lui Radu Comşa, sănătos, tînăr, în haine turnate pe trupul zvelt, simţi o zgîrietură neplăcută. Se ferise să-l îmbrăţişeze pe gură — se temea aşadar de boala lui!Cînd Radu se aşeză pe marginea patului, îi vorbi cu un rîs rău, care-i dezveli gingiile vinete cu dinţii stricaţi:— De ce atît de aproape?... Aşază-te la doi metri, vorbes- te-mi cu batista la gură !... Ştii doar că oftica...Radu Comşa era pregătit la asemenea primire. Nu o luă în seamă. Ii clădi pernele la spate, întrebă :— Nu ţi-e rece, Dan ? Să nu închid fereastra ?— Lasă să vie aerul... N-am să-l mai respir multă vreme.— Dan ! rosti Radu, prinzîndu-i mîna lungă, numai oase şi piele. Dan, nu trebuie să vorbeşti aşa. Mi-a spus Maria Pro- botă... Boala ta nu e atît de gravă. O simplă răceală şi orga-230. nismui e slăbit. Chestie de îngrijire!... Două luni de linişte,aer, hrană bună...II privi în ochii coagulaţi, stinşi în scobiturile orbitelor.Continuă :— Dacă ai vrea tu, totul ar ii simplu !... Am o cameră care nu-mi e de nici un folos... Am sta împreună. Ne-am povesti atî- tea din trecut... Şi mie mi-e foarte urît singur. Ce spui tu,Dan?...Dan Şcheianu nu răspundea nimic, îşi lăsase mîna în mînalui Radu.Bătaia sîngelui puternică şi ritmică din mîna aceea îi in- fuza şi lui tărie, îi era sete acum de viaţă. Tot ce risipise i se părea absurd şi pentru totdeauna pierdut. Ucisese un bun pe care numai acum îl preţuia cu deznădejde. Dar mai putea fi o scăpare?Toate fuseseră nebunii : poezie nouă, revoluţii estetice, co- caină şi alcool... Orbit de ele, trecuse pe lîngă o rnie de adevă- rate şi sănătoase fericiri, fără să le observe : să respiri, să um- bli, să urci un pisc de munte, să-ţi ardă soarele obrazul. Aerul primăverii care e uşor şi străveziu, ameţitor ca o cupă de şam- panie spumoasă, aerul acela de cîţi ani nu-l mai simţise? De cîţi ani nu mai ştia cînd e primăvară ? E o veşnicie de cînd nu mai există pentru el nimic alt decît veşnica halucinaţie ; o lume artificială şi factice... Peste zece ori cincisprezece zile vor în- flori iarăşi caişii: are să-i mai vadă oare?Radu Comşa aştepta, netezindu-i mîna ca unui copil, înfăţişarea lui Dan Şcheianu îl înspăimînta : pielea întinsă şi lucie, părul putred, ochii scufundaţi, gura amară.In cămaşa curată şi largă, gîtul lung arăta mărul Iui Adam enorm, chinuit spasmodic de respiraţia grea. Iar grija aceasta de a îmbrăca o cămaşă proaspătă şi de a-şi netezi părul părea acum o prematură toaletă mortuară.Ochii lor se întîlniră. Şi-i văzu umezi. Simţeau amîndoi crescînd, ca ilori deschise magic, gînduri care nu se pot spune; dar care aşa, nespuse, presimţite între ei, îi făceau buni, puneau o înţelegere supraomenească şi fluidă în tot ce le sta pe buze şi n-avea nevoie să fie rostit.Dan Şcheianu privea ;acum aîară, prin fereastra joasă, ori- zontul închis de rufele ude de pe îrînghii.Era o viaţă dincolo. Dureri şi bucurii care-i scăpau. Ca un liman unde a suferit şi a cunoscut bucuria, şi de care se de- părtează dus de o navă neagră, în necunoscutul de dincolo de toate zările. Acum regreta chiar şi aceste suferinţe. Nu fac oare231 parte din viaţă ? Nu sînt oare însăşi viaţa ? Viaţa, care e volup- tate ultimă şi unică. Toţi i-au găsit un sens. Desigur cel ade- vărat, căci milioane de milioane de oameni o trăiesc aşa din- totdeauna, o acceptă, i se supun. Numai el o pierde, fiindcă i s-a împotrivit. I-a cerut altceva : imposibilul ! A uitat-o pentru umbre. A pierdut-o pentru umbre...— Radule!... vorbi încet Şcheianu. Tu nu-ţi mai aduci aminte cum se numea steaua unde magii Asiriei spuneau că emigrează sufletele ? Steaua Sopdit mi se pare...Radu Comşa nu auzise niciodată despre steaua aceasta, dar răspunse cu siguranţă, spunîndu-şi că acum, pentru Dan Şcheianu, adevărul nu mai are nici o însemnătate.— Da, Dan ! Steaua... Sopdit... îmi amintesc perfect!... Dan Şcheianu tuşi. îşi acoperi gura cu batista. Vinele i seumflară la tîmple ; o clipă se înăbuşi şi se întinse pe pernă, cu unghiile înfipte în pieptul osos.Tuşea sună cavernos între coaste. La rădăcina firelor de păr luciră boabe vîscoase de sudoare. Pielea deveni de un palid verzui ca la înecaţi. Nările erau străvezii şi lipite, ca nările ca- davrului care va fi mîine.Cînd sfîrşi, îşi ascunse batista sub pernă să nu se vadă petele roşii.îşi căută gîndul început:— Ce spuneam ?... Da... Steaua Sopdit; sufletele care emi- grează acolo... Cîte prostii, Radule !... Toţi au fost torturaţi de ideea nemuririi... Nu se pot împăca cu gîndul că viaţa e numai aici, că sfîrşeşte aici !... Au imaginat dincolo o lume himerică, un ostrov ireal. O consolare... Dar dincolo, sînt numai oase şi viermi, întunericul cel mare... Eternitate nu există decît în moarte.Glasul tremura. Dacă lingă el, în locul lui Radu, s-ar fi aflat o femeie, mamă ori iubită, Dan Şcheianu ar fi plîns în bra- ţele ei, cerşind o minciună consolatoare. Dar Dan Şcheianu era singur şi ştia că pentru el nu va mai fi de acum decît uitarea cea mare, iar consolarea nu î-o mai putea da nimeni; minciuna în care avea nevoie să creadă. ,,Trecu la alt gînd :•— Virgil are un copil... Nu l-am mai văzut, îmi pare rău că nu l-am văzut. Un copil e întotdeauna o minune care se rea- lizează, un mister ! Sîntem noi, înainte de toate erorile, de toate ororile...— Ai să-l vezi, Dan, şi pe copilul lui Virgil !... Cînd te vei muta la mine, vom ruga-o pe Maria Probotă să ni-l aducă...232Radu Comşa cerca aşa, treptat, să-l deprindă cu gîndul că trebuie neapărat să se mute la dînsul.-Ce zic eu „cînd te vei muta la mine”, ca şi cum aceasta are să se întîmple peste cine ştie cîtă vreme?... Îl poţi vedea chiar mîine, Dan!... Fiindcă,

Page 97: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

nu e aşa? Mergi chiar astăzi cu mine! Am maşina la poartă.... Te învelim bine şi într-un sfert de oră scapi de mizeria aceasta, unde, uite, chiar eu, sănătos, simt respiraţia strepezită de cocleala aceasta verde.... Fereastra mea dă în grădină. Am glastre cu flori de seră, pînă la florile primăverii. Am cărţi.... Dan, nu e aşa că m-am gîndit bine?Dan Şcheianu îi apăsa mîna, fără să spună dacă Radu a gîndit bine ori nu.Dar pe figură străbătu o abia văzută schimbare, în care numai cei care-l ştiau bine puteau recunoaşte un început de surîs. Creştea în el o bucurie copilărească, plină de temere. În cămaşa neted călcată, lîngă prietenul care-i flutura înainte amăgirea însănătoşirii apropiate, avu de pe acum iluzia convalescenţei.O cameră luminoasă, linişte, un pat cu aşternutul alb, o glastră cu flori, un prieten, altul decît cei de alături, însemnau poate viaţa, din care acum ştie bine că n-ar mai risipi nimic, cu avariţie. Atîtea se pot face într-o singură viaţă!Ca un copil încăpăţînat, aştepta încă să mai fie rugat pentru a consimţi. Radu Comşa se temu să nu dărîme tot, stăruind peste măsură. Asculta cum respiraţia lui Dan scotea, din timp în timp, un sunet ciudat din piept, ca foalele unei armonice care se destinde singură.Vorbi, minţind:-A fost pe la tine Maria Probotă. Abia astăzi dimineaţă mi-a spus. Şi cum vezi, am şi alergat într-un suflet. Ar dori ea să te îngrijească.... Vrea neapărat....-Nu s-a supărat? Întrebă cu îndoială Dan Şcheianu, fiindcă ştia că Maria plecase cu obrazul învăpăiat de glumele celor „de dincolo”.-De ce să se supere? Înţelege foarte bine, Dan, că prietenii tăi de aici văd viaţa într-un fel, noi altfel. Simplu! Nu poate fi vorba de aceasta..Îmi spunea numai că i-ar veni greu: camera de aici n-are lumină, e departe... Şi Virgil i-a scris.. Vezi că e dorinţa tuturor..-Virgil e tot pe front? Întrebă Dan. Tu cum ai făcut de nu?...-Şi eu plec.. Peste trei săptămîni, o lună cel mult.Dan Şcheianu tăcu o clipă.233 îşi desprinse mîna din mîna lui Radu.îl privi deodată, cu altfel de ochi, cu sufletul golit:— Atunci cum mă inviţi la tine ? îmi spui că ţi-e urît săiei masa singur, că vom sta împreună şi ştii totuşi că plecipeste trei săptămîni...Gîndurile i se alegeau pline de oroare şi grele, din întuneri- cul în care colcăie duhurile întunericului. „Va să zică tot e adevărat! Desigur, în trei săptămîni — şi-au făcut socoteala — n-am să-i mai incomodez cu nimic. Am să fiu mort ! Am să fiu mort şi el are să continue a-şi plimba sănătatea aceasta dezgustătoare... Tot ce-mi spune e numai făţărnicie şi minciună."Din clipa aceea, Dan Şcheianu simţi că îl urăşte pe omul acesta cu trupul elastic, viguros şi tînăr, cum n-a urît nici- odată un om.Radu Comşa îi ghicise vag înţelesul bănuitor al întrebării. Ştia cînd a păşit aici că va avea să înfrunte o luptă grea.Apropiindu-se de Dan şi aşezîndu-i plapoma sleită pe după mijloc, îi vorbi cu blîndeţe:— Dragă Dan, în trei săptămîni ori o lună, ai să fii mult mai bine... Rămîne Maria Probotă să te îngrijească... Cred că nici n-o să mai fii nevoit să stai în pat. Iţi las şi camera mea. Poţi scrie; e timpul să dai în sfîrşit ceea ce aşteptăm toţi... Aşa cum ne destăinuiai tu, planurile tale... Iţi mai aduci aminte ? De cîte ori nu m-am gîndit la ele, Dan !„Cum minte cu neruşinare ! gîndea. Dan Şcheianu. Ştie că într-o lună am să fiu putred ; că au să se cuibărească viermii aici unde este o lume pe care n-are s-o cunoască nimeni, ni- ciodată... Ştie aceasta şi minte!... Nu poate înţelege ce în- seamnă să pierzi tot. Să ştii că viaţa are să continue fără tine. Nu poate înţelege nopţile mele, cînd toţi dorm, cînd e o linişte care te înăbuşă şi gîndul roade aci, încet şi continuu ca un vierme intrat de pe acum în creier. Acestea nu le poate bă- nui !... Un om sănătos e un om odios. Animal egoist şi crud !... Vrea să creadă că suferă alături de mine şi surîsul irezistibil îi răsare pe buze, fiindcă se gmdeşte la desfătările lui, unde îl cheamă viata. Ce- dinţi are, albi şi tari, ca de lup !... Şi gura după care toate femeile... In vanitatea lui egoistă de om să- nătos şi fericit, desigur îmi judecă existenţa cu severitate şi o osîndeşte. Fiindcă nu l-a torturat nimic din ceea ce e irealiza- bil în viaţă, socoate că el a fost cel cuminte, că sănătatea si hainele scumpe şi frumuseţea de animal, şi toate mulţumirile i se cuvin ca o dreaptă răsplată ; iar moartea aceasta a mea, de cîine aruncat pe un mindir, e împlinirea unei justiţii ima-234nente. Poate se bucură !... îşi verifică încă o dată că el a fost cel înţelept şi eu cel nebun, înainte de moarte, vine să mă umi- lească cu mila lui, de care n-am nevoie. Am să-i dovedesc căn-am nevoie!..."Radu Comşa presimţi că ceva nou şi rău se petrece în su- fletul prietenului, încercă să-l smulgă acestei tăceri.— Dragă Dan, se îace seară şi frig ! Cred că am puteafnerge...Dan Şcheianu se întinse pe pernă cu faţa în sus, privindîn tavan :— Poţi pleca! Eu nu merg... M-am hotărît! rosti cu glasindiferent, fără să întoarcă ochii la el.— Ce înseamnă aceasta, Dan ? Pînă adineauri credeam că ne-am înţeles. Dacă te simţi obosit, să lăsăm pe mîine... Viudis-de-dimineaţă.— Nici mîine, nici poimîine, niciodată...— Dan ! îi puse Comşa mîna pe frunte. Dan, uită-te în ochii mei!... Ce se petrece aci ? îi ciocăni fruntea osoasă, de pe acum netedă şi lucie ca un craniu. Pe urmă se opri, amintin- du-şi cu neplăcere deodată că tot aşa bătuse în fruntea lui ca într-o uşă închisă Zoe Vesbianu.Dan întoarse faţa către perete; ceafa îi apăru slabă şi cu părul lung, netuns de multă vreme, leoarcă de sudoare. Radu Comşa se aşeză iar pe marginea patului:— Nu plec de aici, Dan, pînă ce nu te hotărăşti...— Vrei să mă vezi murind? vorbi Dan Şcheianu cu îaţfl în peretele coclit. N-ai să aştepţi prea mult.Radu Comşa îşi încrucişa braţele cu înfăţişarea omului ho- tărît să aştepte totuşi pînă la capăt.începu să privească cu răbdare fiecare pată de umezeală de pe peretele verde, în încăperea deşartă unde, în afară de pat, se afla în mijloc un singur scaun cu paiele desfundate şi un lighean ruginit cu un ibric de tablă, într-uri ungher, la pămînt. Decor ostil şi rece, fără nimic din misterul oaspelui invizibil care se afla veşnic aici, aşteptînd şi el cu răbdare, plecat peste obrazul descompus, cu privirea sleită în văgăunele orbitelor, cu pieptul sorbind anevoios în ultimele rămăşiţe ciunge de plă- mîni, aerul din ce în ce mai împuţinat.O pisică tărcată sări pe pervazul ferestrei, privi o clipă înăuntru, apoi începu să-şi spele labele, blana năpîrlită, cu nepăsarea vieţii care continuă indiferentă, dincolo de neîerici- ' rile individuale.235 Din acest amănunt fără însemnătate, destinul lui Dan Şche- ianu apăru în gîndul lui Radu Comşa mai dureros.Totul va exista ca şi mai înainte. Există ca şi mai înainte.Numai pentru omul de aci vor fi sfîrşite, acolo de unde nu mai străbate nimic. A venit lîngă el cu toată pornirea şi ceva rău, veşnica năpătrundere dintre oamenii falsificaţi, s-a căscat îndată între dinşii ostil, să le învenineze clipele fără întoarcere. Numai oamenii simpli mai ştiu

Page 98: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

în asemenea împrejurări să sim- tă, să se înţeleagă fără vorbe, să se sprijine, să se mîngîie... Adineauri părea că minunea s-a săvîrşit, şi acum, iată !... Un gînd să nu-l mai părăsească : Orice-ar spune Dan, orice-ar face, sînt numai spasmurile acestei mari nefericiri. Fac parte din însăşi agonia lui. Nu trebuie să le asculte. Nimic să nu-i clin- tească hotărîrea de a-'l scoate de aici...Tăceau,Şi în tăcere, pătrunse sunetul cald al unei viori, de dincolo. Au ascultat amîndoi.— La Chaccone de Bach!... recunoscu Radu. „La Chaccone de Bach!..." gîndi Dan Şcheianu. Muzica se înălţă gravă, cu modulaţiuni de voce omenească, pătrunzînd zidurile, îndepărtată ca un suspin din adîncul pă- mîntului ori din înălţimile slăvii. O palpitaţie luminoasă de su- nete, constelaţie melodioasă, risipindu-se dintr-un cer nepămîn- tenesc, pur şi cristalin.„Cine putea să scoată arcuşului aceste modulaţii dumne- zeieşti ?" se întrebă Radu Comşa, ştiind că dintre cei de din- colo, nici unul nu fusese înfăţişat geniu al muzicii.Dan Şcheianu asculta şi dînsul, cu gîtul puţin săltat din perne, ca să audă mai bine, cu respiraţia înăbuşită să nu tu- şească. El ştia cine e. Sami Goldştein, ovreiul cu pseudonim de mănăstire voievodală, cu monoclul demoniac şi cu obrazul pustulos.Acum, cu bărbia şi obrazul culcat pe cutia rezonantă a vio- rii, cu degetele ţinînd aerian arcuşul uşor, Dan ştia că nimic din urîţenia trupească şi din strîmbătatea sufletească a omului n-a mai rămas. E altceva. Altcineva, îmbrăcămintea oaselor şi a pielei e numai carcera provizorie pentru ceva mai adînc şi subtil, la care au contribuit treptat zeci şi zeci de generaţii. Şi rnai ştia Dan Şcheianu că acum dincolo toţi tac, în încăperea ticăloasă şi înecată în fum, cu bărbiile în pumni, în nemişcare, uitînd toată zădărnicia lor, cufundaţi într-o irealitate vastă şi melancolică.236Cum de s-a gîndit să-i părăsească ? Las, să fugă de dînşii, să-i renege, să se renege ? Ii iubea dureros acum, cu toată dez- nădejdea — tovarăşi întru acelaşi destin, mistuiţi de acelaşi rău fără vindecare. Numai ei îl înţeleg, îl ştiu. Numai ei se în- ţeleg, se ştiu...Aceasta, omul de alături, cu sănătatea lui dezgustătoare şi fără nici o chinuire lăuntrică, n-are cum s-o priceapă !...Vioara tăcu.Dar sunetele durau încă, legănînd cugetul deasupra mias- melor.,Dan Şcheianu se gîndi să se prefacă, închizînd ochii, că aadormit. Dar din nemişcarea lui Comşa ghicea că e decis să nuplece.Se întoarse şi îl privi duşmănos :— Simţi o bucurie să-mi respiri aerul meu ?— Dan !... grăi Comşa cu aceeaşi blîndeţe, care pe Dan Şcheianu îl exaspera. Dan, vezi că din hotărîrea mea nimic nu mă poate clinti... Ai să înţelegii pînă la siîrsit că pentru bineletău o fac...— De binele meu n-am nevoie să-mi poarte nimeni grijă !... Dacă mai ai puţină simţire, pricepe că e o crimă să torturezi un bolnav. Un bolnav cu ceasurile numărate...— Dragă Dan, făgăduieşte-mi că mîine ai să judeci altfelşi plec.— Pleacă acum... Vrei să chem pe alţii să te poftească săpleci ?Dan Şcheianu aproape strigă ultimele vorbe, atît de tare, încît pisica de pe fereastră fugi speriată. Se înăbuşi şi tuşi-. Radu încercă să-l susţină, dar Şcheianu zvîrcolindu-se îl îm- pinse cu degetele -răşchirate.Părul îi era zburlit şi ud. Ochii convulsionaţi. Cămaşa lipită în plăci umede, pe coaste. Scoase picioarele de schelet din pla-pomă, să-l alunge.— Afară!,.. Vii să mă vezi murind? Canalie!...— Dan, pentru numele lui dumnezeu...— Mai îndrăzneşti încă ? Crezi că n-am înţeles tot; că nu - văd? Pe Virgil îl înşeli cu ipocrita aia de nevastă. Pe mine ..vii să mă vezi murind. Aceasta numeşti tu prietenie ?... Am să-i scriu tot lui Virgil, ai înţeles? Tot. Tot. Afară!— Bine, Dan ! se ridică Radu Comşa cu o mîhnire în carr Şcheianu citi numai compătimire pentru el şi îl înfurie ca o nouă provocare. Bine, Dan, plec!... Dar să cunoşti că am uitat tot ce mi-ai spus acum. Ştiu că nu poţi să le crezi nici tu! Eu237 nu le-am auzit!... Şi-am să vin mîine, şi poimîine şi în fiecare zi, pînă cînd ai să te convingi că numai pentru tine...— Afară ! Lasă-mă singur ! gîfîi Dan Şcheianu, căscînd înecat gura neagră cu buzele vinete, păşind cu picioarele goale pe podeaua rece, cu cămaşa ud*ă şi boţită, cu mîna întinsă spre uşă.— Afară !Radu Comşa îşi încheie paltonul, îşi netezi calm postavul pălăriei. Cu degetele pe mînerul uşii, rosti biruindu-se :— La revedere, Dan ! Mîine să ştii că sînt tot aci...Dar Şcheianu gesticula horcăind în mijlocul camerei, clăti- nîndu-se pe picioarele deşirate, cu genunchii noduroşi. Nu mai vedea nimic înaintea ochilor, decît o pînză neagră şi toate ră- măşiţele puterilor erau adunate în strigătul repetat:— Afară, canalie ! Afară, canalie !In sală, Radu Comşa se lovi în faţă cu domnul Alcibiade Gîţu, care ascultase la uşă şi surprins, se prefăcu neîndemînatic că aşază ceva într-un cufăr de tablă roşie şi albastră.Dincolo se auzea acelaşi glas, pe care îl recunoştea acum că e glasul sculptorului vast şi bărbos, intonînd : It's a long way to Tipperary...— Iubite domn, prinse Radu Comşa braţul profesorului de filozofie, prietenul nostru comun, Dan, e foarte, foarte bolnav... înţeleg sacrificiile dumitale şi ale prietenilor dumitale. M-au mişcat !... V-aţi strîns într-o cameră, să-i lăsaţi lui singur alta întreagă. Din nefericire, aceasta nu e destul... Se întîmplă să pot face eu şi alţii mai mult... Dan Şcheianu trebuie salvat. Am să te rog să mă ajuţi. Fac apel la sufletul şi la înţelegerea dumi- tale...— Mă rog, mă rog !... se oferi foarte măgulit domnul Alci- biade Gîţu, netezindu-şi nasul rotund şi lucios, în care se rea- prinsese văpaia orgoliului.— Trebuie să-l mutăm pe Dan într-un loc unde să poată fi îngrijit tot atît de bine ca într-un sanatoriu... II vom impro- viza. Am aproape pregătit totul. Te rog, convinge-l şi dumneata, deprinde-l cu ideea... Am să trec mîine dimineaţă. Pentru orice eventualitate, şi te rog să nu socoti aceasta ca o ofensă, dă-mi voie să las pentru el cele necesare...Domnul Alcibiade Gîţu nu se arătă de loc ofensat şi mistui cu îndemînare, în buzunarul pantalonilor, bancnotele strecurate de Radu Comşa. II petrecu pe sub barierele de rufe întinse.Cum mergeau în tăcere, în soarele care se înclina către asfinţit, Radu Comşa văzu pe o insulă de pămînt zbicit cele238dintîi gîze ale primăverii, roşii, punctate cu negru, dezmorţin- du-se cu mişcări încete, somnoroase încă. Gîndi că pînă la această primăvară atît de apropiată, Dan Şcheianu nu va maiajunge.Sufletul lui va ii emigrat în steaua Sopdit. Sau aiurea. Sau

Page 99: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

nicăieri. Va fi numai pămînt.O mare milă îl cuprinse. Se gîndi să se întoarcă, ,să caute cuvîntul bun, magic, care să rupă tot visul acesta rău.Dar simţi că nu mai avea puterea.In faţa automobilului, domnul Alcibiade Gîţu salută cere- monios, ridicînd de pe creştetul chel pălăria tare.Neculai, şoferul, împături gazeta, dădu drumul motorului, străbătînd îndărăt drumul îngust prin canalul negru şi lichid.In curtea cu porcul înjungheat se -mai. afla jumătate din trupul gras, atîrnat acum de-un picior într-un stîlp. Oamenii cu bucăţi de carne învelite în ziare şi cîrpe treceau ferindu-se de stropii maşinii, lipiţi de gard. Radu Comşa îşi apăsă tîmplele prinse într-un cerc dureros. Trebuie numaidecât să-l scoată de aici!Se silea, astfel, repetînd hotărîrea, să-şi înfrîngă orice amintire neplăcută din vorbele lui Şcheianu, sunîndu-i încă ră- guşit în urechi. Să uite tot. Cuvintele fără răspundere, delir debolnav !...Totuşi se gîndea acum la soarta lui Dan fără iubire. Mila lui era rece, ca împlinirea unei datorii abstracte şi nimic mai mult. Descoperirea aceasta îl mîhni amar. A doua zi trebuia să înceapă din nou. Se simţea obosit. Poate e mai bine să vină cu Maria Probotă. Dar unde s-o găsească ? N-a vrut să-i spună ? unde stă. Şi Dan ar îi în stare, în faţa ei, să repete infamia cu • care l-a ameninţat şi pe care, desigur, o crede. / .— Mergeţi la dumneavoastră acasă sau la domnu depu- tat ? întrebă şoferul. Uitase.Luminiţa îl aştepta. Va trece numai să-şi ceară iertare. Avea nevoie de linişte.Să rămînă singur. *4*Cînd maşina sună intrînd în curtea vastă a Vardarilor, ramura ieşeană, Luminiţa îl zări de la fereastră şi-i ieşi înainte,trîntind uşile după ea.Ghici îndată, din privire şi din chipul cum Radu îi sărută degetele, cu gîndul în altă parte, că se petrece ceva neobişnuit,239 — Ce e, Radu ? Ce s-a întîmplat ? întrebă ridicînd ochii spre el cu îngrijorare şi săltîndu-se în vîrful degetelor, să-i ci- tească în privire mai de aproape.— Nimic. O migrenă... Ştiu eu ?— Haide, repede. Lasă paltonul !... Sînt sigură că o să-ţi treacă... Dacă vrei un piramidon, îţi aduc imediat din farmacia tanti Laurei... Avem în salon doi ofiţeri francezi. Au sosit cu avionul de la Salonic de două zile ; acum două săptămîni erau la Paris, îşi debalează ultimele noutăţi aici... Haide!Luminiţa îl tîrî de mînecă.Radu Comşa arătă ghetele, pline de tot noroiul din strada Olimp 14.— Luminiţo, nu pot intra aşa în casă ! Mă dor tîmplele. Nici nu-mi pot găsi cuvintele. Aş face o mutră sinistră de cavou...Luminiţa lungi puţintel „botul".— Vezi ce imposibil eşti !... Atunci măcar intră aici, alături. Iei un ceai cu mine... Pe urmă te las, dacă eşti atît de tenebros...Camera era goală. Numai prin uşile deschise, în a treia în- căpere, se vedea lumea adunată la ceai, în salonul Vardarilor.Se auzeau glasuri, hohote de rîs, sunetul pianului întrerupt.Luminiţa îl trase pînă -la divan. După ce-i apăsă umerii, ăilindu-l să se aşeze, îi cuprinse în palme tîmplele, îi ridică faţa spre ea şi îl privi în ochi.— îmi ascunzi ceva, Radule !... Nu mai eşti cu totul lîngă mine... Unde te gîndeşti ?... Spune-mi ce ai ?...Radu Comşa îi desprinse mîinile şi îşi apropie obrazul de pieliţa moale şi netedă. In marea sfîrşeală, prezenţa Luminiţei îi aducea acum îmbărbătare. Ii rămînea într-adevăr ea, în care să nu se îndoiască ; mîna ei pe frunte îi alunga gîndurile mîh- nite, îngrijorarea ei îi făcea bine ; nu se mai simţea atît de singur ca adineauri. Ii sărută degetele cu recunoştinţă. Lumi- niţa se aşeză alături, hotărîtă să-l spovedească.Scutură părul scurt şi încîrlionţat, luîndu-şi o înfăţişare gravă, cu care nu era deprinsă.— Acum, începe confesiunea, Radule !... Ori vrei să mă faci să plîng ?Ea nu plîngea o dată într-un an şi socotea această amenin- ţare argument la care nu se putea împotrivi nimeni.— Aştept ! îşi încrucişa braţele pe piept.— Luminiţo, crede-mă ; n-am ce să-ţi spun... Nu mi s-a întîmplat nimic.'Nu e vorba de mine. Un prieten... Lucruri care n-au de ce te interesa.240— Am spus că prietenii tăi sînt şi prietenii mei! rosti Lu- miniţa cu hotărîre, simţind un fel de mîndrie că se poate inte- resa de chestiuni atît de serioase. Să-l ajutăm, Radule !•— Din nefericire, Luminiţo, nici un ajutor nu-i mai poatefi de folos.— Nu înţeleg. Nu mă tortura, Radule !... Spune-mi de cinee vorba?.:. S-a întîmplat ceva lui Virgil Probotă ?— Nu...•— Măriei Probotă ? S-a îmbolnăvit copilul lor ?Luminiţa se igîndi la prietenii lui Radu şi nu mai găsi nici un nume. Comşa îşi privea vîrful înnoroiat al ghetelor.•— Radule, de ce mă chinui ? Spune-mi o dată !...Astfel, uşor şi firesc, Luminiţa trecuse de la durerea pe care . voia s-o aline altuia, la nerăbdarea să nu fie contrariată ea.— Luminiţo, numele n-are să-ţi ajute la lămurire cu ni- mic. E un prieten de altădată... Dan Şcheianu.— Pretinsul poet care scria versuri atît de extravagante ? .exclamă Luminiţa cu dezamăgire, fiindcă în acest caz nu mai putea fi vortoa de ceva serios.Ii veni îndată în minte o scenă de acum doi ani : ea şi cu două prietene amuzîndu-se extraordinar la lectura versurilor lui Dan Şcheianu, dintr-o revistă de avangardă. Făcuse atunci chiar şi o parodie foarte izbutită.Unui asemenea om nu i se poate întîmpla nimic grav.Sentinţa stătea scrisă limpede în ochii Luminiţei.Dar Radu îşi apără prietenul :— Da, Dan Şcheianu, poetul, nu pretinsul poet, poetul care scria versuri atît de extravagante... Nu e vorba însă de versu- rile' lui. E vorba de viaţa, de moartea lui. A dus o viaţă neno- rocită. S-a risipit nebuneşte... Acum moare de ftizie într-o mizerie indescriptibilă !... Vin de la el... Ca şi cum m-aş în- toarce din infern.—• Să-l ajutăm, Radule! Merg şi eu cu tine. Am învăţatdestul doar să îngrijesc un bolnav !... Ii fac ceai de tei. Am. grija termometrului. Luăm cărţi să-i citesc! Numai-să nu-miceară să-i citesc extravaganţe de-ale lui, că m-ar pufni rîsul...Sînt o ignorantă şi nu pricep nimic; am rămas la Samain şiRegnier...Radu Comşa nu arătă nici un entuziasm la hotărîrea Lu- miniţei.Atît ar mai fi trebuit: Luminiţa în balamucul prezidat de

Page 100: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

domnul Alcibiade Gîţu !241 — Nu, Luminiţo ! Tot ce-am 'face e de prisos acum. Dacă poţi crede că un ceai de tei şi două ore de lectură sînt destul pentru un ftizie în ultimul grad !... Eşti o soră de caritate extrem de optimistă. Tot ce mai putem face e o simplă conso- lare doar... Să-l scot de acolo, să-l aduc la mine...— Cu atît mai bine ! Tot n-am intrat încă niciodată în casa ta... Chiar mă gîndeam să vin o dată pe neaşteptate, sau în lipsa ta, dac-am văzut că nu mă inviţi cu de la tine iniţiativă...Apoi, cu mobilitatea care n-o lăsa să se oprească la gînduri mohorîte şi mereu o împiedica către viaţă şi voioşie, uitînd toată mîhnirea lui Comşa şi proiectele ei miloase, apucă o scoică răsucită de pe măsuţa din faţă şi o duse la ureche. Ascultă ăui- tul dinlăuntru, zîmbi şi o lipi de urechea lui Radu :— Auzi ?... Ne vorbeşte prin telefon marea de la Constanţa.In ochi nu mai avea decît viziunea luminoasă a mării : soa- rele sclipind pe talazuri, bărcile cu pînze albe, cum porneau dimineaţa în larg.Chemarea apei' suna aci, aproape, închisă în scrinul de şi- def trandafiriu, cu colţurile încovoiate.— Nu ţi-am spus, Radule !... Ieri am dat în jerseul meu cel alb, în buzunar, peste un pumn de nisip şi de scoici... Aşa cum le-am pus înadins, îţi aduci aminte? pe plajă. Să ne amintim mai tîrziu, iarna. Era aşa de trist !... Serios că îmi venea să plîng. Cum înotam pină departe !... Seara cea dinainte de a pleca tu, pe terasă, la cazinou... Ce-o fi acolo, acum ? Au să mai ajungă vreodată Constanţa şi marea, din nou ale noastre ?îşi apăsă iar în ureche scoica prin care marea îi vorbea prieteneşte, de dincolo de zidul de nepătruns.Vru să aprindă o ţigară lungă şi subţire, rusească, dar îşi luă seama.O zvîrli alături de cutia de chibrituri :— Şi eu, care uitam să-ţi aduc ceaiul ! Am început cu amintirile, ca tanti Laura...Sări în picioare şi trecu vîrtej printre uşi...Radu Comşa îşi prinse fruntea în mîini, cu coatele reze- mate pe genunchi. Dar nu-l mai dureau tîmplele şi nici nu observase cînd durerea a încetat.Gîndul se îndepărta de Dan Şcheianu. Era acum sigur că totul se va sîîrşi cu bine, fără greutate. II vor smulge de-acolo : Ii vor asigura un căpătîi să moară în pace..In salonul din fund se aprinseră brusc luminile.Ca pe o pînză de cinematograf apăru un ofiţer francez, în uniformă albastră cu multe curele noi, încrucişate peste umeri,242vorbind în picioare cu Laura Vardaru, care ţinea o ceaşcă de ceai în mînă. Apoi, trecînd alături, prin îaţa uşii, Elena Bilbor cu S cariat Măinescu...- Cum de-a pătruns Scarlat Măinescu în casa lui Vardaru ? îşi aminti scrisoarea Elenei Bilbor către Luminiţa, unde îl găsea elegiac şi absent de la cele pămîn- teşti. Acum îi şoptea ceva în ureche foarte apropiat. Elena Bilbor asculta cu ochii duşi, răsucind un şnur de la haină. E un individ primejdios. N-a trecut o lună de cînd l-a văzut la cercul ofiţerilor ruşi, operînd ca un cartofor de meserie, cu Lola lui vopsită şi înconjurată de oameni beţi. Poate ar fi o datorie s-o prevină pe Luminiţa!... Fetele romanţioase ca Elena Bilbor, care văd în cel dinţii aventurier un tip excepţional şi eroic, sînt osîndite să cadă victime...Dar cînd Luminiţa apăru cu serviciul de ceai, Radu Comşauită aceste caritabile intenţii.Luminiţa se ghemui lîngă el, cu picioarele strînse dedesubt. Aprinse ţigara şi aruncă măiestrite spirale de îum.— Cînd mergi cu noi, la Chioaia ? Săptămîna viitoare pleacă şi regimentul lui unchiul Pol. Scrie şi Mihai că aşteaptă să fie trimis la corp peste o lună. Pleci şi tu peste cîteva săp- tămîni... Am să rămîn singură, Radu, şi oricît vreau să fiutare, mă simt neliniştită...îşi rezemă capul de umărul lui Comşa. îl privi mult, cuochii de jos în sus.•— Papa spune că războiul nostru de-abia acum începe. Şi tot aşa susţin şi ofiţerii aceştia, veniţi de la Paris... E mon- struos cum vorbesc toţi cu atîta sînge rece, parcă n-ar îi vorbade moarte!Strivi ţigara în scoica trandafirie, unde chemarea mării murise pentru dînşii; o mai păstra acolo numai pentru urechea ei roză de sidef, să-şi cînte singură, cînd odaia e goală...Radu Comşa îi privi figura indecisă în crepuscul. Era' Luminiţa şi n-o mai recunoştea.Glasul sunase cu o nelinişte străină. In umbră nu se lămu- rea decît o umbră.Abia acum pentru neamul Vardarilor începea încercarea cea grea, dacă putea să existe pentru dînşii un ceas de cum-' pană şi de suferinţe cu adevărat.îi cuprinse mijlocul şi o strînse aproape.— încep să nu te mai recunosc, Luminiţo ! Să-ţi fie cuadevărat frică ?— Mie ? Pardon !Şi Luminiţa sări în picioare, scuturîndu-şi părul.243 — Pardon ! Dimpotrivă, sînt bucuroasă că nimeni n-are să poată spune că Vardarii sînt ca toţi domnii şi toate doam- nele care voiajează la Kiev, la Kersom, la-Paris, la Stockholm... Pretutindeni unde şi-au dus juvaerele şi căţeii. Pleci tu, pleacă Mihai, pleacă unchiul Pol !... Nu e destul însă că pleci tu ?Radu se ridică.— Nu, nu ! Stai! îl opri Luminiţa. Aceasta nu însemnează că pleci chiar acum.— Tocmai! surise Radu. Mai avem; timp... Acum, Lumi- niţo, trebuie să văd ce se poate face cu Şcheianu... Să aflu adresa Măriei Probotă.— Ce zăpăcită incorigibilă sînt!... Uitam de bietul Şche- ianu al tău. Ce facem cu el ?Luminiţa întrebă îngrijorată, ca şi cum dînsa avea să-i de- cidă imediat soarta.Dar tot atît de repede uită. N-aşteptă răspunsul, îşi amin- tise altceva.— Aşteaptă-mă o clipă !... Am o surpriză pentru tine... Fugi în camera de alături şi se întoarse cu cîteva florialbe, mici, abia desluşindu-se în umbra care cuprinsese încăperea.Ii duse la nări florile de primăvară, fără alt miros decît acel rece şi jilav al zăpezii.— Ghiocei... Cei dintîi!Ii prinse cîteva fire în încheutoarea stîngă, la piept; îi apucă gîtul, sărutîndu-l apăsat pe buze. Se strînse lîngă el, dezmierdîndu-l pe gură, cu o înceată atingere a părului. Se smuci cînd simţi că zvîcniturile inimii îi îneacă răsuflarea.— Acum să ieşim tiptil... Căci dacă se află că eşti aci, nu mai scapi, încă o dată buzele. Pa !...Acasă, Radu Comşa găsi o telegramă scurtă : Mama pe moarte te aşteaptă Anîca.

Page 101: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Scăpă hîrtia din mînă.Cercul nevăzut din jurul lui se strîngea.*5*În aceeaşi noapte, zăvorît într-un compartiment întunecat,cu ferestre de scînduri, călătorea spre celălalt capăt al Moldovei.Trenul se tîra scîrţîindu-şi osiile în noapte, oprindu-se ne-244sfîrşit în gări neluminate ; s-ar fi spus că nu vine de nicăieri şi nu va ajunge niciodată undeva.Se auzeau în culoarul ticsit oameni trîntiţi jos, oftînd, moţăind pe lăzi, bocănind pe acoperiş. Bine igîndise să folo- sească împuternicirile de la minister, care-i dădeau drept la o cutie de acestea rezervate pentru curier ! Altfel ar fi mers şi el agăţat pe o scară, îmbrîncit de ofiţerii romîni şi soldaţii ruşi care-şi sunau 'ceainicele, urcînd şi coiborînd din staţie în staţie, în necurmata lor năvală după apă fierbinte.Aci era frig, vîntul trăgea printre crăpăturile scîndurilor, banca era tare; dar se afla singur. Şi gîndurile se adunau din întuneric, adînci ca întunericul. iRadu Comşa n-ar fi putut găsi un loc mai potrivit, unde să-şi măsoare, cu alt cuget decît cel dintotdeauna, viaţa.Acasă, -printre oamenii, printre obiectele şi îndeletnicirile din 'fiecare zi, l-ar fi prins îndată gesticulaţiile obişnuite ale existenţei; s-ar îi întins pe patul lui, în camera lui, ochii s-ar fi. oprit la obiectele cunoscute — aci era singur, într-o noapte pustie, fără sfîrşit, pe-o scîndură care-i strivea oasele ca laviţa unei celule de ispăşire.Trenul rătăcea clătinîndu-se în bezna opacă, şi purtînd oa- meni 'care nu mergeau nici unul către o bucurie. Străbăteau prin pereţi; subţiri gemete şi oftaturi; foşnetul trupurilor mun- cite prin somn.Intîia oară simţea direct că dincolo de Iaşii de unde nu se miscase patru luni, se întindea un pămînt plin de crunte chinuiri.Intîia oară smuls din preajma Vardarilor, cu recepţiile şi cu automobilele lor, cu moşiile şi huzururile lor, străbătea ţara cea adevărată, a celorlalţi. Ţara sărăciei, a beznelor şi a sufe- rinţelor, a pumnilor încleştaţi, ţara gemetelor şi a oftărilor şi a scrîşnirilor prin somn — care fusese şi ţara lui.Din cîmpurile negre în care înainta gîfîind locomotiva, vîn- tul umed părea cîteodată că răscoleşte vaiete.Era un cer nepătruns de catran. Nu se desluşeau sate, nici o lumină de lăcaş omenesc. Lugubrul convoi al vagoanelor străbătea o întindere neagră, pustie şi moartă.Iar acum, abia acum, Radu Comşa căpătase din nou con- ştiinţa că în bezna aceasta mulţi nu-şi aîlă odihnă şi multe tru- puri se zvîrcolesc în spasmuri, şi că mulţi n-ar vrea să se mai deştepte mîine la alte suferinţe, care nu mai au capăt.Le ştiuse acestea şi ieri; dar ieri nu-l atingeau. Se petre- ceau alături de ochii săi.245 Bucata de hîrtie care-i căzuse în mînă îl întorcea neaştep- tat într-o lume de unde uitase cu desăvîrşire că-l mai ţin prins rădăcini.La femeia de-acolo, pe moarte — nici nu-i venea să-i spună „mamă" — nu se mai gîndise decît rar şi vag. O ajuta : un mandat poştal, cîteva rînduri sorise pe cotor, în grabă. Nici ei nu aşteptau mai mult. Pentru toţi devenise un străin, un domn.Se sfiau şi să-i spună pe nume. Ce-au făcut în timpul acesta ? Cum le era viaţa?... Ce-i durea ? Ce mai nădăjduiau ? De cîte ori se furişase în minte întrebarea, rar tresărită în mij- locul îndeletnicirilor lui zilnice, îi apăreau imagini şterse, în- chipuirea nu se oprea la nimic precis, toate se topeau, se risi- peau într-un fum. Reconstituia gesturi exterioare, dar din sufletul IOT nu mai străbătea nimic, nu-i mai cunoştea.Cu şase ani în urmă, sora lui, Anica, îl vestise că şi-a găsit un bărbat, unul de-ai lor, un ţăran. De atunci îl înştiinţa de fiecare dată cînd avea un copil : trebuie să numere vreo patru acum, dacă-şi mai aminteşte bine. încolo, ce apropiere putea fi între dînşii şi el ? învăţătura de carte îl înstrăinase de ei. I-a deschis porţile altei lumi, care nu mai era a lor. Poate îi iubeşte, dar aşa cum poţi iubi oameni din altă planetă.In cea din urmă vacanţă cînd a cercat să se întoarcă acasă — era licean atunci, bursier învăţat cu toată orînduiala civili- zată şi confortabilă din internat — s-a răsucit nopţile pe laviţa tare, fără somn.L-a umilit grosolănia lor primitivă la mîncaire, felul de-a vorbi, neştiinţa lor fără vindecare. Şi-a mutat cărţile de colo- colo ; ziua şi-o petrecea hoinărind pe pîrău, la cîmp, în luncă, singur, ocolit de foştii tovarăşi, acum băietani desculţi şi cu mîinile bătătorite de plug şi de coasă. Se întorcea seara şi nu ştiau ce să-şi vorbească.Nu l-a mai ispitit niciodată gîndul să mai calce acolo. Ii ajuta de departe.Cu aceasta se simţea împăcat. Cîţi alţii nu-şi mai amintesc nici atît, niciodată ?Primea răvaşe de la bătrînă, simple şi înduioşătoare cu- vinte dictate cărturarilor din sat, notarul sau învăţătorul, şi prelucrate după tipicul lor ; îl chema, se simţea slabă. II iubea desigur, fiindcă era singurul ei fecior, ce învăţase carte de capul lui, nu-i adusese nici o mîhnire, şi 'departe, în oraşul pe care dînsa nici în închipuire nu-l putea întrezări, îşi tăia o viaţă246pomenită de toţi drept pildă, cu nespusă minunare şi înflăcărate laude. Dar chemările acestea, dovezile lor stîngace şi stă- ruitoare de dragoste, atunci chiar, cînd se silea să îie înduioşat, "nu-l puteau mişca mai mult decît gîndul că undeva, departe, în fundul Chinei de o pildă, nişte oameni necunoscuţi şi de altă rasă, într-o colibă, ar pomeni de dînsul cu iubire şi dor.El îşi istovise tot ce era duioşie în fiinţa lui, robit muncilor aspre cu care îşi lărgise loc în viaţă, singur şi biruind lipsuri grele, în două rînduri, sora lui, tn semn de recunoştinţă pentru atîtea ajutoare băneşti venite fără să le ceară, îi trimisese cîte-o cămaşă ţărănească cu flori cusute, aşa cum auzise că îmbracăla oraş, noaptea, domnii.Era o muncă migăloasă acolo; degetele obosite împunse de ac, seara, după ce s-au întors de la cîmp. Era o mărturie a dragostei lor, a gîndurilor caire-l căutau de departe. A vrut să gîndească plin de iubire şi de milă la toate acestea, aşezîndu-şi pîmza albă înainte, în care îieştece floare de mătase neagră şi roşie însemna mai mult decît împunsăturile unui ac cu fir de aţă la capăt: o dezmierdare tăcută şi sfielnică de soră.Dar el găsise cămăşile acelea ridicole, cu chenarele lor pes- triţe, 'şi le aruncase undeva, printre lucrurile netrebuincioase, ascunzîndu-le de Zoe, să nu le găsească şi să nu-şi rîdă de el... Acum se lămurea încă inehotărît, ca un presentiment, o ire- parabilă mustrare. Zilele bătrînei sfîrşeau. Poate n-avea s-o mai găsească în viaţă. Telegrama era veche de două zile. îşi arătase de nenumărate ori dorinţa să-l vadă. Nu i-o împlinise.,. Nici cînd s-a întors de peste graniţă, după doctorat, cu toate hotărîrile din drum, n-a mai găsit timp să se repeadă o zi la dînşii. N-a mai avut timp ? Nu! N-a simţit nici o chemare... Vru să-şi aducă aminte chipul bătrînei şi nu izbuti. Se lămureau alte figuri de bătrîne, obraze imprecise de ţărancă, aşa cum sînt în gravurile anonime din manualele de geografie, din cărţile poştale cu porturi naţionale : o figură ase- mănîndu-se cu toate femeile bătrîne de ţară şi nesemănînd cu nimeni; dar chipul cel adevărat, ochii, gura, trăsăturile, chipul acela, care se plecase de atîtea ori deasupra lui cu simplitate şi cu blîndeţe, se risipise de mult într-o pîclă. Ceva era uscat aci, în suflet, ca un vreasc. Radu Comşa se ridică în picioare, să-şi dezmorţească trupul îngheţat în toată latura unde-l suflase vîntul de la fereastră.247 *6*

Page 102: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 103: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Trenul se oprise într-o staţie.De multă vreme poate ; nici nu prinsese de veste cînd.Acum părea că va rămîne înţepenit aşa, pentru totdeauna aşa, în mijlocul cîmpului, într-o noapte fără de sfîrşit.Printre crăpăturile scîndurilor din fereastră, se legănau cîţiva copaci mai negri decît noaptea. Treceau oameni balan- sînd în mîini felinare cu flacăra uleioasă şi ştearsă... Glasuri. Cineva îşi făcea loc cu anevoie printre soldaţii de pe culoar. Bîjtni încheutoarea, se auzi frecatul unui chibrit, o clipă pîlpîi o flacără.— Nu mai cercaţi, dornnu sublocotenent! E închis pe dinăuntru... Un domn curier.Sublocotenentul rosti cîteva cuvinte puţin amabile la adresa tuturor curierilor, cîţi au fost, sînt şi vor mai fi pe lume.— Vă facem loc aci, domnu sublocotenent. Pa sacii noştri. Ca la război...Se auzi soldatul ridicîndu-se şi mutînd sacii.— Aşează-te şi tu, băiatule. Fumezi ? întrebă glasul ofi- ţerului.Apoi, după un timp :-— Mai eram cu cineva, camarade ! Nu şi-o fi .găsit loc şi mă caută... Trage tu o fugă pînă jos şi strigă : domnul loco- tenent Ghenea de la 37... Dacă răspunde, cheamă-l aci ! Spu- ne-i 'că-l pofteşte sublocotenentul Cernegură. Bogdan Cer- negură !...Soldatul îşi făcu loc să iasă. Se desluşi foşnetul măntălii frecate de perete, în înghesuială. Pe urmă sună glasul, strigînd pe lîngă vagoane, de la unul la altul...— Domnu locotenent Ghenea !... Domnu locotenent Ghenea, dă la treisişapte !...Locotenentul Ghenea răspunse de undeva. Se urcă tropă- ind. Sunară ciocănituri metalice de armă. Un glas cald, de bariton întrebînd :— Aici eşti, Cernegură ?Celălalt răspunse bucuros. Dincolo de perete, prin întune- ric, se putea înţelege din mişcări că locotenentul Ghenea se des- cinge şi că-şi desface nasturii de la manta.Rosti :— Numai de nu mi-ar sparge Ion damigeana ! O aşteaptă băieţii, de leac...248Fără îndoială, noul venit se aşezase pe sac, fiindcă suspină ca un om care-şi face loc şi întinde picioarele.— Bine că am .găsit şi atît! spuse sublocotenentul care se numea Cernegură. Credeam că rărnînem pe jos. Am dat întîi peste un vagon oficial. Să mă arunce pe scări, nu altceva !...— Şi eu am avut de furcă cu boierii, salvatorii patriei. De acolo m-am încurcat 'printre nişte soldaţi ruşi, care tăbărîseră la locomotivă pentru apă clocotită de ceai... Noroc că ne-am înţeles şi că mi-au dat drumul. Dacă aş îi ofiţer activ de-al lor, m-aş îngrijora de privirile pe care le aruncă epoleţilor şigradelor.Tăcură un timp. Se auzi pîriitul unui chibrit. Desigurfumau.— Ţine de aici, băiatule!— Trăiţi! rosti glasul soldatului care le făcuse loc.— Haide, aprinde! Din ce regiment eşti, camarade?— Şapşce Mehedinţi!— Din regiment chiar, sau vărsat ?— Din regiment, don locotenent. Contigentu nousute paişpce... Din judeţ, comuna Ilovăţu... Scăparăm dă la Alion.— Şi cum te simţi aici, în Moldova ?— Ordonaţi ?•— Cum te împaci cu Moldova ?— De... Moldova ca Moldova !... Dar ne gîndim la casele noastre, la femei... Auzirăm că le batjocoriră inamicul, domlelocotenent!— Le-om plăti, camarade!— Le-om plăti, domle locotenent, că ăl de sus e mare... Soldatul lăsă să treacă un timp. Oftă şi se auzi cumscuipă.— Le-om plăti, domle locotenent. Dar batjocura rărnmetot batjocură. N-o spală nici ăl de sus... Ordonaţi?— Acolo nemţii, aci exantematicul... Totuna! încheie amar glasul sublocotenentului care se numea Cernegură.La uşă, din nou izbucni larmă şi încăieraTe. Voiau să mai străbată alţii, dar cei dinăuntru se împotriveau cumplit de în- verşunaţi.într-un tîrziu, glasurile se depărtară. —• Mă gîndesc —• sună glasul de bariton al locotenentului Ghenea — mă gîndesc că din lupta desperată care se dă pentru ocuparea unui loc în vagon, un psiholog ar trage concluzii in- genioase... Un psiholog şi poate un sociolog. Şi mai ales, aceasta nu acum, cînd e un haos... în timpurile normale... Toate249 celelalte clasificări se anulează; rămîn numai două categorii de călători. Acei care au ocupat un loc şi cei care rîvnesc la unul !... Se uită unii la alţii cu duşmănie. Cel de pe culoar dă tîrcoale uşilor, deschide şi întreabă dacă nu găseşte loc, deşi vede bine că nu e... Dar aşteaptă un miracol absurd !... Cei dinăuntru răspund răstiţi, sau cu părere de rău ipocrită — după temperament. Omul închide uşa, oftează, îşi freacă şalele,, se chinuie, pe un geamantan. Se uită cu invidie la domnul care citeşte ziarul înăuntru şi fumează întins picior peste picior ; la doamna care ronţăie un baton de şocolată sau îşi verifică roşul buzelor... O speranţă imposibilă îl împinge să mai încerce o dată. Iar mai întreabă... „Nu vedeţi că nu e loc!" răspunde răs- tit domnul gras — ai observat cîţi domni graşi călătoresc de obicei în tren ?... Şi domnul îşi înfundă nasul în ziar, iar cel de afară gîndeşte lucruri amare şi crîncene pe socoteala domnului gras dinăuntru, desigur un parvenit. Pe urmă, domnul gras din compartiment se dă jos într-o staţie şi cel de pe culo-ar îi ocupă locul. Ce fericire ! îşi întinde picioarele, scoate un ziar,, cere permisie să fumeze, încearcă să intre în vorbă cu doamna frumoasă — ai observat că întotdeauna doamnele care călăto- resc în tren sînt frumoase sau cel puţin distinse ?... Acum e acolo ca de cînd lumea, zîmbind, lăfăindu-se, povestind anec- dote tovarăşilor de călătorie — ai observat că jumătate din anecdotele care circulă îşi au originea în tren ? Iar în locul luir a apărut pe culoar alt aspirant care nu-şi găseşte astîmpăr, îşi frămîntă oasele, oftează şi tot deschide uşa... Repetă exact ceea ce făcea adineauri domnul de pe culoar, care stă acurn foarte confortabil, picior peste picior, în compartiment... Dar acum, tocmai domnul acesta din compartiment, care-a uitat complet şi reflecţiile şi durerea din oase, se" răsteşte enervat, taman cum făcea domnul gras şi parvenit care s-a dat jos : „Nu vedeţi ca nu e loc ?" Şi chiar mai adăugă de la dînsul, cu iro- nie : „Doar dacă nu vrei să te aşezi în braţele mele !..." Ar putea jura chiar că cel de pe culoar, care tot se iţeşte la uşă, e un individ suspect, fără bilet de clasa a doua sau, cine ştie, poate fără nici un bilet, clandestin; unul care pîndeşte să şter- pelească un geamantan. In timpul acesta, domnul de afară, după ce a trîntit uşa, s-a aşezat pe geamantan, gîndind lucruri teribile pe socoteala celui dinăuntru : un individ scîrbos şi im- pertinent. Pînă cînd îşi găseşte şi el un loc şi trece în categoria celor dinlăuntru, adoptînd imediat toată mentalitatea, imper- tinenţa şi, ca să zic aşa, spiritul de clasă. Exact ca în societate: psihologia indivizilor care trec dintr-o clasă socială în alta,250trădîndu-şi clasa de obîrşie — cum s-ar zice, culoarul! Aici e cheia şi lăcata marelui secret, să-ţi explice de ce înverşunaţii socialişti francezi ori

Page 104: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

nemţi, după ce ne-au ameţit cu pacifismul lor, au votat cu entuziasm îrenetic creditele de război. Mă gîn- desc că dacă voi scăpa vreodată din războiul acesta, să arunc uniîorma, am să utilizez toată povestea în teza de doctorat : psihologia de clasă şi psihologia candidaţilor la compartimen- tele rezervate de clasa 1... Şi încă ceva... Ai observat cu ce aro- ganţă privesc' »ei din trenurile exprese pe cei ghemuiţi la îe- restrele trenurilor personale sau mixte, oprite în gări cu jumă- tăţile de ceas în vreme ce expresul lor trece puşcă ? Ai crede o superioritate pe care le-o dă viteza asupra celorlalţi muritori... . Amîndoi ofiţerii de pe culoar rîseră la gîndul acesta, deşi1 trenurile exprese nu mai erau acum decît amintiri dintr-o epocăî abolită.'' Apoi se făcu tăcere. Se auzi bocănitul cizmelor în perete.; Desigur, îşi făceau loc ca să aţipească.Radu Comşa se întinse pe bancă, învelindu-se peste cap cu pledul. Lemnul băncii mirosea a vopsea cu ulei. Trenul începu să se mişte, scîrţîindu-şi osiile. Se legăna tîrîndu-se încet, pe calea_ iără.siîrşit,-în noaptea nepătrunsă.îl cuprinse somnul învălmăşit de visuri stranii, aşa cum îl chinuia totdeauna în nopţi grele... Acum, sora lui, An ic a, îi adu- f cea un teanc de cămăşi de noapte, cusute cu aţă roşie şi neagră. . Luminiţa îl îmbrăcase în silă, cu una peste haină, rîzînd cu ho- •", hote : „Ce caraghios eşti, ca un oltean cu zarzavaturi! Un ol- .' tean din comuna llovăţ, contingentul nouă sute paişpce..." Apoi se aila în tren : un expres trecînd vertiginos în gări,, unde alte * trenuri personale rămîneau trase pe linii moarte, cu oameni adormiţi la ferestre, încremeniţi aşa pentru veşnicie, într-o zăpuşeală care muia totul ca într-un peisaj de cocă. Cineva îl plictisea mereu, încerckid să intre pe uşa compartimentului. Avea chipul lui Virgil Probotă, totuşi îi era cu desăvîrşire străin. Şi Radu striga enervat: „Nu vezi, domnule, că nu e loc ? Vrei să stai în braţele mele?..." Se întorcea cu faţa către cei din compartiment: „E imposibil să te mai înţelegi cu asemenea indivizi... Desigur nici n-are bilet de clasa întîia !..." Ceilalţi dădeau din cap : Avea dreptate! „Nu se rnai poate călători astăzi în linişte. S-a umplut lumea de tot soiul de indivizi..." Virgil P'robotă îl privi atît de trist, atît de trist, cu toată mus- trarea în ochi!... Şi lui îi părea rău, ar îi vrut să-şi ceară ier- tare, dar cineva străin striga cu glasul lui: „Nu vezi că nu e251 loc ? Nici pentru tine, nici pentru Maria, nici pentru Dinu... . N-aveţi bilet, nu pot!..."Pe urmă, într-o gară, cînd au trecut, lumea din vis s-a îm- bulzit alergînd cu mare agitare din toate părţile. Expresul călcase pe cineva. Se plecă pe fereastră să privească.Dan Şcheianu, cu trupul tăiat în două, tîra în mîini, ca un crab, numai jumătatea de sus a corpului, ridica un pumn plin de sînge şi căscînd gura lui neagră cu dinţii ştirbi, striga în urmă: „Canalie! Radu Comşa, canalie!... Afară, canalie!..." Expresul gonea ameţitor, totuşi ciudat, gara, cu pămînt cu tot şi cu oamenii .adunaţi în jurul lui Dan Şcheianu, fugea după dînşii, învîrtîndu-se ca o arie; el nu-şi putea desprinde ochii de la jumătatea de trup, tîrîndu-se ori'bil şi strigînd cu pumnul ridicat: „Canalie ! Radu Comşa, canalie ! Afară ! N-are bilet. S-a urcat clandestin... Daţi-l jos! Afară !..." „E un nebun ! îl consolau ceilalţi călători din compartiment. II cunoaştem, e cel cu versuri extravagante !" S-a întors, fiindcă a recunoscut glasul. Era glasul Luminiţei. Cînd a venit aici? Luminiţa su- rîde, îşi scutură părul negru, cu gestul ei obişnuit şi îi pune la ureche o scoică : „Ascultă, Radule, ne vorbeşte marea de la Constanţa !..." Dar în locul murmurului din pîlnia de sidef, scoica îi strigă cu glasul lui Dan Şcheianu : „Canalie, Radu Comşa, canalie! N-are bilet! S-a urcat clandestin!"Radu Comşa se deşteptă. Gîtul îi amorţise, îşi frecă ochii. Cum ar fi vrut să fie totul numai un vis absurd, din care s-a eliberat trezindu-se în camera sa !Dar se afla în tren, realitatea nu era mai puţin chinuitoare decît arătările visului; glasul lui Dan Şcheianu îi suna în urechi ca ieri, în mizera odăiţă din strada Olimp, şi în buzunar foşnea hîrtia telegramei care adusese vestea de moarte...Prin crăpăturile scîndurilor de la fereastră, pătrundea, vî- nătă, dimineaţa.Deschise uşa să vadă unde au ajuns.Cei doi ofiţeri dispăruseră. Şi soldatul din Mehedinţi.In locul lor o ţărancă dormea cu capul pe un desag. Pînă în capătul culoarului, alte trupuri întinse.Trenul vui pe un pod. Apa se vedea în negură, opacă, plum- burie, ca într-o oglindă aburită. Cîteva sălcii îşi plecau ramuri subţiri, în vîrf cu canafuri cenuşii.Recunoştea locurile. Se apropia. Deschise valiza să-şi clă- tească gura cu apă de dinţi şi să-şi spele tîmplele cu colonie.Soarele luci o geană roşie, apoi se stinse astupat de nori.Dimineaţa fu rece şi întunecată, ca un amurg.252În gară, un singur amploiat somnoros, cu gulerul hainei ridicat peste cămaşa de noapte... Clădirea roşie, în care cobora în cele dkitîi vacanţe, îi păru mai mică şi mai sărăcăcioasă. Salcîmii negri, încă fără muguri, îl primiră cu braţe ghim-poase, ostil.Cîteva păsări ciuguleau grăunţe în praf. La fereastra şeîu- lui de gară se aîla întinsă o plapomă şi cîteva perne să se aerisească ; înăuntru, în umbră, se vedea probabil în faţa unei oglinzi o femeie cu braţele goale şi grase, pieptănîndu-se. Soldaţi romîni şi soldaţi ruşi vorbeau între ei cu semne şi cu gesturi răguşite după somn., Cu valiza în mînă, se îndreptă în dos, să caute o căruţă. Se ridicase alături o clădire nouă pe care n-o cunoştea. O firmă proaspăt vopsită, de ospătărie : La Oituz, cu un infante- rist, ţinînd arma la picior... In faţă o îîntînă.O fată cu poalele în brîu turna apă din ciutură. 1 - i fo+Q e.p nnri. lăsînd ciutura din mînă,-'=-« AaţlIUllU ciniiu ._ 1O fată cu poalele în brîu turna apa um ^iu..~._. Zărindu-l, iată se opri, lăsînd ciutura din mînă, să-l cerce- teze mai iscoditor. Hainele tîrgoveţe şi valiza de piele din mînă lui Comşa erau cev'a cu totul nou aici.Călătorul găsi anevoie un băiat cu o căruţă. Băiatul întinse un ţol de cînepă pe maldărul de paie. Dădu bici.Roţile, fără arcuri, dîrdîiră pe pietrişul grunzuros.*7*Astfel, sub cerul leşiatic de martie, printre ogoarele negre, pe alocuri cu pete de zăpadă încă netopită, Radu Comşa, zgri- bulit pe un braţ de paie, în hainele lui orăşeneşti suflate de vîntul tăios, străbătea îndărăt, după ani, drumul uitat.Toate erau aceleaşi 'şi totuşi schimbate.Ruina de han, fără acoperiş, cu .zăbrelele de fier ruginit la ferestrele boltite, i se păruse totdeauna uriaşă ; era acum numaio zidărie surpată.Cîţiva plopi întindeau crengi uscate, sunate de vînt ca oase de mort. în tulpinele groase se căscau scorburi negre cu urme de focuri. Aici se mai aflau altădată încă doi plopi, apropiaţi şi uriaşi, cei rnai bătrîni din toată şoseaua domnească.Nu mai sînt. Au rămas numai cioatele.Sîrmele telegrafului gemeau metalic, încordate de vînt.Căruţa coti din şosea pe alt drum, mai strimt. Se încru- cişară cu un convoi rusesc: nesfîrşit lanţ de căruţe, lăsînd în urmă duhoare de peşte, de iuft, de mahorcă.253 Oameni bărboşi, în măntălile sure, cîntau şi rîdeau cu o amăgitoare fără de grijă. S-ar fi crezut că acesta e destinul lor scris pînă la sfîrşitul

Page 105: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

veacurilor : să rătăcească de la un capăt la altul, cu căruţele lor verzi. Prea puţini îşi dădeau seama că sub rîsul şi cîntecele lor zace explozibilul care va zgudui teme- liile lumilor vechi, să le prăbuşească.— La Hîrtoape, tată iarna o mas amar di ruşi... Amu-i scoate, îi duce la pozîţie ! Dară li-i lor a se bate, cum mi-i mie a linge sare !... vorbi băiatul întorcînd obrazul vînăt de frig, cu doi ochi verzi-cenuşii ca boabele de cafea crudă.Văzînd că domnul din fundul căruţei nu spune nimic, tăcu, mînînd cu seriozitate de om mare, căluţul fără putere, cu coas- tele ieşite prin piele.Pe vale, dinspre ape, vîntul sufla mai .aspru. Spini tăiaţi de astă-vară se rostogoleau pe haturi. Departe, pe un clin prăvălat, se întindea un lan de griu, încolţit de cu toamnă, cu verdele crud...„Iată şi livezile fumurii .ale satului ; iată clopotniţa al- bastră !..."Radu Cornşa se întrebă unde e bătaia de inimă despre care pomenea lectura din şcoală: revederea locului natal?El simţea numai un mare pustiu sub cerul noros.In sat, cîţiva moşnegi, cîteva femei, întoarseră capetele.Nu-l recunoştea nimeni.Soldaţii ruşi, cu cizme uriaşe, păşeau peste şanţuri. Un jan- darm îl măsură cu severitate. O casă nouă, două, trei... Alta s-a lăsat pe o coastă, cu un perete umflat sub apăsarea streşinii de paie putrede, gata să plesnească.îşi aminteşte : casa lui Ilie Băluţă... Unde s-a păstrat nu- mele ascuns, să iasă la iveală acum ?— Mergem la primărie? întrebă băiatul, socotind că muş- teriul lui e vreo autoritate în inspecţie.— Mergi înainte !... îţi spun eu unde opreşti ! Ai să faci pe uliţă, la stînga...Şi Radu Comşa îşi adună toată atenţia şi amintirile, ca să poată recunoaşte care e uliţa pe unde, copil cu picioarele goale, călcase de mii de ori.In faţa casei văzu gospodine adunate, îşi aruncă ochii. Fe- reastra deschisă : înăuntru pîlpîind flăcări de luminări. ' O ţărancă se desprinse dintre celelalte. Veni la el cu ba- rizul coborît pe ochii plînşi : Anica.Radu Comşa îşi spuse că dacă ar fi văzut-o în altă parte în oraş, nu şi-ar fi recunoscut sora ; deşi în obrazul ei oricine254ar fi descoperit trăsăturile lui, fiindcă între frate şi soră era oizbitoare asemănare.O sărută. Pe buze simţi gustul sărat al lacrimilor. Femeia rămase cu mîinile de-a lungul trupului, neîndrăznind să-i spună • pe nume : Radu, Radule! domnului acestuia străin. Radule! — aşa cum îi spunea Zoe Vesbianu; aşa cum îi spunea LuminiţaVardaru...Deodată, Anica se răsuci, îşi rezemă fruntea cu cotul îndoitde stîlpul porţii şi începu să bocească, după rtnduiala femeilorde ţară :— S-a dus şi ne-a lăsat mămucuţa noastră !... Cui rămînemnoi de-amu, mămucuţa noastră?...Radu îşi încleşta dinţii să se stăpînească. Nimic nu-l îm- pietrea mai mult ca o îemeie plîngînd, dar încă bocindu-se!O apucă de braţ şi îi ridică mîna ; îi şterse cu batista luilacrimile:•— Ana... Anico ! Fii cuminte ! Lasă acum... Du-mă acolo !...Anica tăcu deodată, îşi înnodă barizul sub bărbie şi merseînainte.Femeile deschiseră trecerea. Radu Comşa se opri în prag, cu pălăria în mînă. Pe masă, în mijloc, în sicriul de scînduri, văzu numai faţa pămîntie, cu brazde adinei, şi mîinile negre şi mari, încruci- şate pe piept.Patru luminări,de ceară tremurau flăcări palide în luminazilei, la căpătîi şi la. picioare.Radu lepădă pălăria, apropie buzele de fruntea rece caosul, de mîinile aspre.Anica se lăsă în genunchi, începu să plîngă încet, cu faţa ascunsă, cu broboada căzută pe părul despletit.Dar el rămase în picioare, aşteptînd lacrimile care nuveneau...Aceasta era tot ?îşi adună privirea la obrazul cu creţurile mărunte şi îm- păienjenite, la buzele vinete, strînse pe gingii, care se cunoşteau că dedesubt nu mai au dinţi. Un ochi neînchis bine lăsa să scli- pească sub pleoapă, albul sticlos. Un cap de bătrînă moartă...Aceasta era tot!îşi repetă : „E mama, mama, mama 1... A fost cea dinţii blîndeţe a vieţii. Şi-a împlinit osînda cu resemnare: acum ochii ei nu mai rid, inima s-a oprit, gîndul înăuntru e rece. De ce nu vin lacrimile ?... De ce în loc de durere, numai un gol şi vo- inţa silnică să lăcrimez ?"255

Page 106: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 107: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

îşi lipi fruntea de scîndura sicriului.Cu ochii închişi, căuta să-şi treacă în minte toate întîm- plările ce aveau să-i aducă năvala de deznădejde; clipe în care amintirea trebuia să-l înduioşeze cu un amănunt, gîndul că moartea e o taină înfricoşată şi fără întoarcere. Ceea ce îl aş- tepta şi pe Dan Şcheianu ! îşi aminti cu răceală. Dar plînsul nu venea.Deşertul acesta care-i goleşte răsuflarea, să fie oare du- rere? Ce miros greu, de feştilă şi de tămîie !... Era credin- cioasă ; ţinea toate posturile, se închina cu evlavie... Poate-a închis ochii cu siguranţa că începe numai altă viaţă, cea veş- nică, ultima amăgire... Şi dac-ar fi? Dacă sufletul e aici, aproape, ca o suflare invizibilă, dînd tîrcoale ca umbra unei păsări în jurul cuibului deşert ? Dacă îl ştie, îl vede, îl înţelege, şi i-e milă de uscăciunea aceasta din sufletul lui ?... Ce prostii ! începe să se gîndească lia fel cu. babele bisericoase... E ridicol!... Toţi oamenii în faţa .morţii sînt ori cruzi, ori -ridicoli... A tre- sărit ! A simţit paşi... Deschise ochii. Trei copii, în cămaşă, cu picioarele goale — nu se cunoşteau care vor fi băiat ori fată — intraseră lîngă uşă şi se opriseră privindu-l cu sfială şi curiozitate, ca trei pui de sălbătăciune.Mîinile moarte apăsau pieptul coşcovit, ţapene.Anica plîngea cu faţa ascunsă ; sughiţurile înăbuşite îi scuturau umerii.Radu Comşa îşi apropie încă o dată buzele de mîinile no- duroase, împreunate inert pe piept, cu o lumînărică subţire în- tre degete. „Ce negre, ce aspre şi ce mari sînt!"Mîini bătătorite de sapă, de munci grele, mîtni care lua- seră pe încetul înfăţişarea şi culoarea pămîntului uscat şi cră- pat. Acum, reci, se odihnesc : nu se vor mai clinti niciodată... Acolo, în ţarină, peste ani de zile, cînd vor rămîne numai u-n schelet deşirat, oasele mîinilor au să se mai odihnească încă, pe gratiile coastelor, împreunate, neclintite, aşa cum niciodată nu s-au odihnit.îşi privi fără voie mîinile lui tari şi nervoase, dar subţiri, albe, cu unghiile lucii şi rotunjite; mîini de a căror fineţe fusese întotdeauna mîndru.Pe urmă, ochii se întoarseră la mîinile Anicăi, care plîn- gea cu faţa ascunsă în palme.Mîini mari, cu încheieturi umflate, cu degetele răsucite ca rădăcinile de viţă... Şi mîinile copilului celui mai mare, de la uşă, erau de pe acum înăsprite de pămînt şi de sapă.Voi să-şi alunge gîndul, să-şi îndrepte privirea în altă256parte, dar mîinile îl chemau ; de la ale lui, ochii se întorceau la mîinile moartei, la ale surorii sale rămasă ţărancă ; amintirea îi evoca alte mîini : ale Luminiţei, subţiri, cu degete lungi şi unghii de pisică ; ale Zoet Vesbianu, fierbinţi şi încleştîndu-se în carne. Mîinile acestea şi mîinile tuturor : mîini albe care şi-au pierdut de generaţii înfăţişarea ciolănoasă şi teribilă, de cînd se ridicase cel dintîi om al peşterilor pe două labe, iar pe • celelalte două învăţase să le folosească la agăţat, la apucat, la muncă, la apărare şi la ucidere — mîini care au devenit instru- mente precise şi delicate, podoabe.Poate în nemişcarea lor, dacă printr-o minune, le-ar fi pen- tru o clipă numai lor îngăduit să reînvie, atunci mîinile mamei sale întinsă orizontal, sărmanele aceste mîini noduroase şi bătătorite şi negre şi reci, ar purcede îndată mişcările obişnuite, cum repeţi un gest automat prin somn, cum mişcă buzele copiii cînd visează că sug.Cîteva femei se apropiaseră de fereastră şi se uitau în- lăuntru, cu mîinile lor mari la gură.Radu Comşa se gîndi că a doua zi va şti tot satul, cum fe- ciorul de la oraş al văduvei lui Mihail Comşa şi-a privit mama întinsă pe năsălie, fără o lacrimă în ochi. ' II înăbuşea mirosul feştilelor.O atinse pe Anica, pe umăr. Cînd ridică ochii, îi văzu îne- , câţi în lacrimi, cu un gol adînc de deznădejde : o strînse la piept şi o sărută pe pleoapele ude.De departe, de undeva, dintr-un necunoscut, o regăseapentru o clipă.Dar întoarse capul : părul Anicăi mirosea a gaz...— Să mergem puţin de aici!... Roagă femeile acesteasă ne lase...In ogradă, un copil îi căra valiza. Cînd îl văzu apărînd,o lăsă jos şi o rupse la fugă.II strigă. Vru să ştie cum îl cheamă. Vru să-l îmblînzească. Vru să-i cheme şi pe ceilalţi. Tustrei însă s-au ascuns prin un- ; ghere, de unde se ivea un cap tuns şi se mistuia repede.îşi găsiseră refugiu lîngă un rus, cu barba roşcată, încar- tiruit acolo de astă-iarnă.Ostaşul din fundul Siberiei le povestea istorii neînţelese, în graiul lui neînţeles, îi ridica pe genunchi şi le iscodea jucărele în dorul odraslelor de acasă, de dincolo de munţi, de ape, codri şi stepe şi iarăşi de munţi, de ape, codri şi stepe.Iar copiii se simţeau mai apropiaţi de omul de alt neam şi de alt grai, decît de domnul acela străin.257 *8*Seara, Radu Comşa, singur, se afla rezemat de stîlpul ceardacului.Mîna sa regăsise locul lustruit de mina lui Radu Comşa, copil.Din atingerea familiară a lemnului, se deşteptau aminti- rile scufundate. Aci, copil, tot aşa stătuse rezemat. Dincoace, seara, cînd sfîrşea lucrul, se aşeza maică-sa să toarcă.Mîinile, care smulseseră pălămidă şi lipiseră lut amestecat cu balegă şi erau încă încinse de usturimea sapei, găseau odihnă în altfel de muncă — şi atît!... Ridica ochii la el: „De ce nu te duci la culcare, băiete ?..." Şi firul sfîrîia necurmat şi dulce, ca o odihnă, ca o bucurie, ca torsul unei pisici blînde: sfrr, sfrr ! Acum s-a sfîrşit! S-a pus pămînt greu peste mîinile acestea. S-au oprit pentru eternitate, dar pămîntul le apasă. Au ieşit dintr-o osîndă, ca să înceapă alta, cea plină de spaimă, a eternităţii.Se aşeză jos, pe scîndură, cu spatele rezemat în perete. Se auzea vaca mugind, rîcîia cu un corn în peretele surei. O pisică trecu albă pe linia gardului.S--ar fi spus că e aceeaşi pisică de acum douăzeci de ani.Desigur, .o pisică din acelaşi neam : viaţa nu s-a întreruptcu nimic, o curmă moartea aici, şi e totuşi veşnică, pretutindeni.încă o dată, Radu Comşa avu senzaţia vieţii care dureazăindiferentă, dincolo de nefericirile individuale, aşa cum gîndisecu o presimţire în camera lui Dan Şcheianu.Stăpîna veche a casei era acum, acolo, în lutul gălbui al cimitirului. Cea dintîi noapte în care nu va geme şi nu se va răsuci prin somn.Dar fiecare lucru mişcat de mîna ei pînă ieri durează aici ; nimic -nu s-a schimbat. Vaca o cheamă rîcîind cu cornul în pe- rete ; pisica albă pîndeşte cu ochii fosforescenţi o vrabie ; gla- sul copiilor se aude plin de viaţă şi tînăr. Aici, numai el este adevăratul străin.Şi cu toate aceste, iată şi vişinul în care se agăţa ; perva- zul ferestrei unde la început nu putea ajunge şi unae a măsurat anii, după cum nu mai avea nevoie să se ridice în vîrful dege- telor ca să privească. Glasul lui a răsunat aici, picioaTele goale au frămîntat aici pămîntul bătut acum de picioarele altor copii. Totul e ca întotdeauna : copacii ceva mai bătrîni, casa mai veche, gardul e nou şi sînt în grădină cîţiva meri tineri ; mu- geşte altă vacă în şură şi altă mîţă pîndeşte alte vrăbii, dar258umbra lui nevăzută colindă încă pe unde a umblat şi altă umbră, plecată acolo, cu furca nevăzută în mîna : „De ce nu te duci la culcare,

Page 108: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

băiete ?..."Radu Comşa îşi descoperea sufletul.Cu fruntea apăsată pe genunchi, cu ochii închişi să vadă mai adînc înlăuntru, rămase stană 'neclintită, împietrită, acolo unde stătuse rezemat de foarte multă vreme celălalt RaduComşa, copilul vădanei.Cînd ridică privirea tîrziu, toate 'jucau înaintea ochilor într-o păianjenire. Poate fiindcă începuse să se lase pîclos în- tunericul.II pătrunde frigul. Ridică gulerul hainei. Mîna tresări la o atingere rece... Cei cîţiva ghiocei, înfipţi de Luminiţa în cheu- toarea hainei şi uitaţi acolo. Acum pricepea de ce îl ţintuiseră atît de stăruitor toate privirile în cimitir. Venise la îngroparea maică-şi cu flori în piept! Ghioceii spînzurau veştezi, în cozile lungi. Aseară, abia aseară îi prinsese Luminiţa aici; îi simţea încă respiraţia caldă. Şi atîtea, atîtea veacuri parc-au trecut de aseară !... Ce-o îi făcînd acum ? Ii aude rîsul... Dar îigura s-a înecat nelămurită... Apare numai fantomatic; o umbră in- decisă în crepuscul, aşa cum îi răsărise şi n-o mai cunoştea ieri... Mototoli îngîndurat foile veştede între degete şi zvîrli josghemul alb.O raţă cu aripile pestriţe se repezi lacom, căzu în bot, se cumpăni pe picioarele scurte şi restabilindu-şi echilibrul înghiţi cu un măcăit de satisfacţie jalnicul mototol care mai rămăsesedin florile Luminiţei.Fu ceva atît de neaşteptat şi grotesc, încît în destinderea nervilor încordaţi Radu Comşa nu-şi putu stăpîni un icnetde rîs.Rîsul sună scurt şi bizar, în tăcerea curţii de unde abia auscos o moartă.Anica, la fereastră, de unde îl privea de mult, cu coatelerezemate, clătină din cap, îşi. făcu cruce :— E un păgîn, doamne ! Nu-i lua în seamă şi iartă-1...Dar dacă s-ar îi plecat sora lui Radu Comşa, să-i vadă ochii mai de aproape, ar îi desluşit, în sîîrşit, genele ude de lacrimi. De lacrimi care plîngeau tot ce nu se poate înţelege şi spune.259 . Capitolul II A FOST ODATĂ un MIC COPILAŞ...*1*Bătu din aripi un cocoş, chemînd răguşit zorile atît de aproape, încît locotenentul Radu Comşa se deşteptă speriat, cu impresia că i-a cîntat chiar aici, în urechi.Altul răspunse, şi încă unul, mai departe, din casă în casă, contagios.Prin fereastră pătrundea dimineaţa stînjenie încă şi cu sclipet de stele. O creangă se clătina neagră în rnijeala luminii, ca o umbră omenească plecată să privească înăuntru, pe geam. Dar Radu Comşa, nedezmeticit, nu-şi dădea seama unde se află.Strănută un cal, lingă perete, afară ; se auzi cum se ridică de jos, întîi sărind dintr-o zvîcnitură în tuspatru picioare. Se scutură şi răsuflă puternic pe nări aerul rece al siîrşitului de noapte.— Ce-i, mă urîtule, te-ai trezit şi tu ? vorbi un glas, şi în- dată palma soldatului plesni bătîndu-l prieteneşte pe crupă.Urmă un sunet metalic de căldare ciocnită, foşnetul finu- lui, paşi de cizme, soldatul căscînd lung (desigur îşi întindea braţele cu pumnii strînşi deasupra capului), o poartă scîrţîi, glas de femeie chemă păsările.Abia acum locotenentul Radu Comşa se lămuri deplin şi se destinse în străluminarea unui surîs voios şi ferice.II dureau oasele muncite pe laviţa tare, acoperită numai cu un ţolic; dar sufletul dinăuntru era odihnit şi învigorat, ca după o îmbăiere în apele reci şi spumegoase de munte.260Altădată, somnul îl înfunda în patul moale, în pernele pu- have de puf; ştia însă prin vis că ceva persista suspendat în. . conştiinţă, asteptînd dezlegarea a doua zi. Dimineaţa se trezea obosit, cu capul desert; confruntarea rămânea amînată. Iar zilele şi nopţile se tîrau una după alta, lipsite de bucurie şi tor- turate, ca în ajunul unei judecăţi, cu aceeaşi veşnică imagine a lui Dan Şcheianu ivindu-se prin somn şi prin vis, să-i strige în obraz adevărurile la care nu cuteza să gindească singur.Chinurile lui Dan Şcheianu sîîrsiseră însă acum. Oasele lui erau astupate de movilita de lut, sufletul migrase poate în steaua veche a magilor asirieni, steaua Sopdit. După îngroparea prietenului, Radu Comşa se simţise mai singur şi mai nevred- nic, cu gust de iască în gură. Toate îi apăreau hîde şi respin- gătoare înaintea ochilor. Toate îl înăbuşeau în Iaşi, în casa Vardarilor, pe străzi, la birou. Dar visul acela oribil nu se mai repeta. După moarte, Dan Şcheianu îl iertase, de acolo, dinsteaua Sopdit.Si de îndată ce îmbrăcase uniforma şi pornise din Iaşii se- dentarilor spre unitatea sa de pe linia de ioc, totul revedenise simplu, limpede, calm, luminos. Atît prin somn şi prin vis, cît şi în viaţa de toate zilele, locotenentul Radu Comşa se afla efectiv împăcat cu el însuşi.Răsăritul învăpăie fereastra. Creanga se luminase : era un gutui cu fructe crude, cafenii, păroase. Privind la ele, Radu Comşa simţi în gură un gust astringent. îşi încheie nasturii tu- nicii, îluierînd. De afară, soldatul şi calul plecaseră.Fluierînd, închise lada de campanie, cu numele lui citeţ şi proaspăt vopsit, negru, pe capacul cenuşiu. Fluierînd, zvîrli man- taua şi pelerina deasupra ; iluierînd, ieşi să caute o căruţă care »să-i ducă bagajele pînă la front.întăritor aerul dimineţii: rece şi acidulat. Soarele strălu- ceşte recent nichelat. Şi satul forfoteşte de soldaţi şi de ofiţeri. Vin şi se îndreaptă spre gară ; se încrucişează căruţe cu muniţii, chesoane şi lăzi de cartuşe. El salută şi răspunde la salutul al- tora. Nu cunoaşte pe nimeni. Mulţi îl privesc lung; uniforma nouă, curelele cromate, chipiul abia scos din cutie arată ciudat aci; haine de paradă printre uniformele prăfuite, cu noroi uscat, pătate după îndelung stagiu în şanţuri şi în bordeie, pe brînci, în viroage, unde iarba strivită a lăsat urme pe coate şi pe ge- nunchi.O doamnă, fără îndoială soţie de ofiţer, vorbind cu glas sub- ţire şi alterat de răcoarea dimineţii, asază cu energie maldăre de pachete peste un paner de paie. Ordonanţa îi dă ajutor şi doi261 sublocotenenţi s-au oprit să privească de la distanţă, cu ochi de sălbatici, apariţie rară pe aceste tărîmuri.Îl învăluie într-un uragan de praf un automobil cu doi generali.A apărut de undeva un convoi de bucătării ruseşti, negre şi îumegînde în mers.E mult mai greu să găsească o căruţă de cum şi-a închi- puit. Ţăranii nu mai au cai, nici hărăbăli. Iar cei care vor mai fi avînd sînt la gară în convoaie. A întrebat cîţiva soldaţi cu fur- guane ; merg unii spre Bogdănesti, alţii spre Mănăstire.Uri jandarm la care a apelat să-i dea ajutor a strîns eăl- cîiele şi a întins cureaua carabinei în faţa gradului luînd po- ziţia; dar nu i-a fost de nici un folos. Poate s-a arătat prea moale : a întrebat, în loc să ordone. Uniforma aceasta nouă e într-adevăr ridicolă !... Are să umble prin ploaie cu ea şi n-o să-i mai cureţe praful, pînă s-o patina, la fel cu toate.In gară s-a oprit un tren. Din vagoanele de vite şi de marfă se risipeşte alt val de soldaţi. Cîţiva s-au oprit la o fîntînă cu cumpănă, îşi răcoresc ochii cu apa adunată în pumn, cu mormăi- turi de mulţumire, împroşcîndu-se unii pe alţii, glumind şi rî- zînd sonor în vîntul subţire. Alţii poartă în cîrcă legături si desagi. Dintr-un coş eîrîie o curcă. Oricine i-ar crede întorşi de la bîlci, dacă n-ar fi uniformele şi dacă nu s-ar înşira numai băr- baţi în toată puterea ; dacă nu s-ar scurge toţi într-acolo, spre capătul şoselei unde e linia misterioasă, ca marginea lumii unde pîndesc stihiile pe hărţile vechi.Ruşii ronţăie seminţe de floarea soarelui, cîţiva îşi joacă trăpaşii în Mu. Mulţi se căznesc cu ţigările noastre prea scurte.

Page 109: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Radu Comşa intră într-o cîrciumă: Abi Ornstein, vinuri vechi, băcănie şi locandă, caţap, în nădejdea că va găsi aci un om, un soldat, cineva cu acelaşi drum.Vinurile vechi ale domnului Abi Ornstein sînt doar pe firma de tablă ruginită ; din pivniţă, cu toate sigiliile, s-au evaporat.Serveşte numai ceai, ;fără zahăr şi fără linguriţă, în pahare soioase, cu pîine neagră, rusească, tăiată în felii imense şi lipi- cioase, dinlr-un bolovan de opt funturi, ca pămîntul pentru fa- bricat oale.N-a găsit nici aci. A băut numai o jumătate de pahar de ceai, tulbure şi rece. Nu ştie să se descurce singur. N-a făcut ucenicia. Ii pare într-adevăr stupid să se poticnească aşa, ohiar de la început. I se întîmpla aceasta lui, la a cărui uşă acum cinci zile încă, la direcţia din minister, făceau coadă generali şi co- lonei, oameni cu puteri de miniştri în ţară.262Ajunse într-o gară şi un cîmp, unde cantona, de curînd de- barcat, un divizion de artilerie.Oamenii roboteau în jurul tunurilor, dezbrăcaţi de tunici.Alţii se întorceau eu caii de la adăpat.Răsuna glasul gradaţilor. Un ofiţer cu picioarele răschirate, în haină de piele, supraveghea cu înjurături teribile încărcatul obuzelor, lîngă o piramidă de îîn presat. Vîntul umfla uşor pîn-zele vinete ale corturilor.Dincolo se întindea cîmpul, valea Trotuşului deschizîn- du-se spre Şiret, cu ţarine verzi de porumb şi cu şoseaua răsco- lită de trîmbele prafului, de mişuneala soldaţilor şi a convoa- ielor.Toţi erau la locul lor acolo, ştiau unde merg: locotenentul Radu Comşa rătăcea la o parte, ca un elev nou într-o curte de şcoală unde totul îi este încă străin.De la gara i se păru că se apropie o uniformă cu un mers cunoscut. Tăie drumul să-i iasă înainte, agăţîndu-se de aceastănădejde.Cînd fură la cîţiva paşi, izbucni veselă vocea lui MihaiVardaru :— Domnule Comşa !Făcu salutul reglementar, rectiîicînd cu gravitate, în glu- meaţă exagerare:— Domnule locotenent Comşa !Dar în strîngerea de mînă â lui Mihai, locotenentul -Radu Comşa simţi toată căldura unei adevărate bucurii, încă unul, desigur, care se întrebase cum l-a răbdat inima să stea la adă- post ; încă unul care acum îşi retracta o judecată.— Şi Luminiţa ? Unchiul Alexandru ? Tanti Laura ?... Radu Comşa dădu vesti despre toţi, pe care îi văzuse cu ozi înainte, la Iaşi.Erau bineînţeles toţi scandalizaţi de purtarea lui Mihai. In loc să aştepte repartizarea la regimentul lui Pol Vardaru, Mihai, abia ieşit din şcoală cu gradul de elev plutonier, se zbătuse de capul său să fie trimis la un regiment de front. Cînd primise ordinul, împrăştie pe cîteva cărţi poştale salutări tuturor, vestind că nu mai are timp să dea pe acasă. Tanti Laura ridicase braţele deznădăjduită spre cer: „Copilul acesta are să ne omoare!" Iar cele două surori, Cora şi Ralu, plîngeau pe ascuns, fiindcă par- tea aceasta a campaniei se ştia că va îi mai teribilă decît tot ce s-a petrecut pînă atunci.Mihai surîdea la aceste toate ca la nişte tînguiri femeieştice erau.263

Page 110: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 111: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

În uniforma pe care Radu Comşa o observă că nu păstrează nimic din haina scoasă de la garderobă (adevărată uniformă de tranşee, cu chipiul teşit pe ochi), Mihai avea toată înfăţişarea unui ostaş mult încercat, cu vorba tărăgănată şi împestriţată de expresii eliptice, enigmatice, pitoreşti şi tehnic triviale, avînd curs numai în şanţuri, în bordeie şi la popotele de front.Pentru completarea acestei virile şi belicoase impresii, Mihai Vardaru mai scoase din buzunarul tunicii o tabacheră de carton presat, dată cu un lac negru şi cu capac înfăţişînd un soi de multicoloră coză a vînturilor, adevărată tabacheră soldăţească, de unde răsuci o ţigară de tutun băţos:— Nu-ţi ofer...Se corija, cu acelaşi ton subaltern :— Nu vă ofer, domnule locotenent! Mai Intîi fiindcă ştiu că nu fumezi declt rar, şi pe urmă, fiindcă în orice caz n-ai digera mahorcă de-a noastră... E nevoie de puţină obişnuinţă !...Radu Comşa, ca să arate că a rupt desăvîrsit cu toate bunu- rile lăsate în urmă, protestă :•— Dimpotrivă... Dă-mi să răsucesc şi eu una ! Chiar îmi face plăcere.Ii făcea plăcere, dar nu-şi putea face o ţigară.Nedeprins, rupse două îoiţe ; Mihai îl privi cu surîs de supe- rioritate :— Dă-mi voie să răsucesc eu una !...Răsuci într-adevăr una perfectă, de fabrică. Ii dădu să aprindă la un fitil lung, galben, cu o sumă de noduri.Radu Comşa, după cîţiva paşi şi cîteva. fumuri, o zvîrli; era curată idioţie să-şi cătrănească gîtlejul cu asemenea buru- iană mucedă, cînd avea în tabachera lui din buzunar ţigări fine şi în lada de campanie rezerve pe trei luni.Ii povesti lui Mi'hai peripeţiile de aseară, de cind coborîse din tren.Găsise printr-o minune unde dormi; clar nu găsea cu ce să plece. Mihai Vardaru se afla aci cu o căruţă a companiei; se în- tîmplau a fi din alte regimente, însă din aceeaşi divizie ; deci fronturi vecine. Cu o abatere din cale de cîţiva kilometri pînă la sat, trecea şi îl lăsa acolo : lucru hotărît!Peste un ceas au purces astfel la drum.Lada locotenentului Comşa sluji numai bine să tocmească o bancă înapoia căruţei minate de un ţigan cu negrul obrazului lustruit ca o cizmă 'ofiţerească şi cu gîtul subţire ca de scripcă în gulerul prea larg al tunicii; un vizitiu vesel şi, de bună seamă,264în viaţa civilă scripcar de carieră, fiindcă tot timpul a dondănit repertoriul vechi şi nou, de pe front şi dindărătul frontului.Mihai Vardaru nu-şi mai găsea nici el astîmpăr.Era numai de-o lună aci, dar ştia tot, scotocise tot; cunoş- tea numele unităţilor duşmane de pe linie, schimbările trupelor, ofensiva care se pregătea, îl informă pe Radu Comşa că va avea noroc de un colonel omenos : Colonelul „Una la mînă", ceea celor nu le căzuse la sorti.Al lor mugea şi se înfuria de douăzeci şi patru de ori în douăzeci şi patru de ore : ostaş brav şi comandant priceput, dar în perpetuă explozie. Cînd începea să detune, intrau toţi în găuri ca şoarecii. Care-i cădea cel dinţii în mînă era vinovat de tot ce se întîmplase şi se va mai întîmpla : de ploaia de peste noapte, de ticăloşiile subzistenţei, de recunoaşterile aeroplanelor nemţeşti care s-au plimbat nesupărate pe sub nasul bateriilor antiaeriene, de întîrzierea muniţiilor şi de arşiţa soarelui. Dacă răcnea la telefon, soldaţii şi ofiţerii făceau smirna înaintea pîl- niei, uitînd cîţi kilometri de sîrmă îi despart de tunetele şi ful- gerele comandantului.Acestea toate le povestea Mihai cu o mare fericire, scoţîn- du-şi tabachera de carton lăcuit şi răsucind din tutun negru ţigări ca de fabrică, din care pufăia cu cea mai nesăţioasă poftă, scuipînd printre dinţi, în colbul drumului, soldăţeste. In toate se vădea un amestec efervescent din sinceritatea şi fanfaronada vîrstei, un fel de romantism epic şi juvenil, poate fără substanţă închegată, de care după douăzeci de ani, ca un autentic nepot al lui Alexandru Vardaru, se va simţi stingherit.Radu Comşa îl privea şi nu mai recunoştea băieţelul timid, care roşea cînd glumea răutăcios Luminiţa, oci cînd tanti Laura îi înnoda funda la gît, ca unui şcolar premiant în ziua încunu- nării. Obrazul rumen şi tînăr, de fată, era arămiu acum, ars de vînturi şi soare, bărbătesc. Numai cînd îşi dădea chipiul pe ceafă, fruntea ferită de arşiţă rămînea de-o albeaţă adolescentă. Se opri un timp din povestire, urmîndu-şi un gînd. Se întoarse pe jumătate cu faţa spre Radu Comşa, mărturi- sjnd cu un sincer elan în ochi:— N-ai idee ce bucuros am fost cînd te-am văzut L.Radu Comşa înţelese că adevărata concluzie suna : „cîndte-am văzut în sîîrşit aici..."— Aveam aşa, o îndoială... Ştii, noi de aici, nu-i cam tratăm cu complimente graţioase pe cei de acolo...265 'Mihai făcea deosebire între cei de „aici" şi cei de „acolo", parcă s-ar fi aflat cu uniforma pe el de la începutul vieţii, copil de trupă.— E greu la început ! continuă cu autoritate. E greu o săp- tămînă, două... Pe urmă se pare că viaţa de dincolo nici nu mai există. Ţi-e milă de dînsii... Tanti Laura cu menajeria şi cu alar- mele ei melodramatice... Ceilalţi cu provizii, cu grija schimbului în aur, cu moşii, scutiri de rechiziţii... Trăiam şi eu ca tntr-un somn. Poate as fi ajuns şi eu aşa... Crezi că de acum înainte am să mai pot ajunge aşa ?...Radu Comşa a făcut un gest vag. Aceleaşi întrebări şi le punea şi el, despre dînsul.— Crezi ? stărui Mihai.— Nu, nu cred !Răspunsul lui Radu Comşa era pentru amîndoi, fiindcă în acea dimineaţă luminoasă într-adevăr aşa credea despre amîndoi...Valea începea să se strîmteze.Apăreau clinurile cu pădurea rară de la poalele munţilor.Căruţele, soldaţii, convoaiele cu saci de făină, cu lăzi de muniţii, cu pachete de fîn presat, se înşirau mergînd în aceeaşi direcţie, absorbite de punctul misterios unde şoseaua sîîrşea retezată de front.Ţiganul mîna dondănind înainte şi învîrtind deasupra capu- lui un bici dintr-o varga de corn ; caii şi roţile întreţineau un necurmat nor de colb care îi învăluia plutind o dată cu dînsii : Radu Comşa văzu cu mulţumire că uniforma începea să-şi piardă sub stratul de praf înfăţişarea de haină nouă şi sărbătorească.— Dincolo, peste deal, e Caşinul, şi tocmai în fund, pe pîrău înainte, Mănăstirea !... Aci, înainte, Bogdăneştii; pe urmă Gro- zesti. In dreapta, peste munţi, Slănicul... De acolo înainte, rusii.Cu dînsii se întîmplă ceva.Nu mai visează decît mir, răspublică şi soviete. Poate că au dreptate, deşi unchiul Alexandru s-ar îmbolnăvi de fiere numai auzindu-i. Ai noştri nu: s-au schimbat de astă-iarnă !... I-au mîn- cat păduchii, i-a ars gerul şi i-a lihnit foamea. Pentru mulţi e un noroc să dea peste dînsii un glonţ rătăcit, să-i rănească ; un tifos e o binecuvîntare... Numai aşa scapă, să-şi vadă apoi o săp- tămînă oasa... Cei care mai au casă. Ceilalţi rămîn aici, n-au unde se duce ; casa lor e bordeiul...Pe cer, spre stînga, apăru mic şi îndepărtat un avion.— Un Taube... In fiecare zi vin două-trei. Unul singur a fost doborît pînă acum.266Era alb şi se rotea înalt în bătaia soarelui. Bubuiră tunurile unei baterii antiaeriene. Nori albi se înălţară rotunzi încadrîn- du-1, ca norii în care, pe zugrăveala bisericilor, plutesc serafimii. Avionul se roti, mai ridicîndu-se încă. — A scăpat! spuse Mihai, întorcîndu-se cu privirea în altă parte, obişnuit cu asemenea spectacol.

Page 112: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Dar Radu Comşa nu-şi putea desprinde ochii de la pasărea de metal, lăsîndu-se acum în linie dreaptă peste vîrîurile împă- durite, acolo unde erau nemţii.Ii trebuia o sforţare ca să poată gîndi calm, că atît de aproape, peste cîteva dealuri, se aflau „ei" ; că mîine poate are să-i aibă înainte, la cîţiva paşi. II pizmui pe Mihai că atît de simplu s-a deprins, cu această prezenţă, că o discută cu nepăsare,ca lucrul cel mai firesc.Liniştea aceasta a tuturor cîţi mergeau într-acolo ca spre îndeletnicirea de fiecare zi, fluierând, vorbind şi glumind, îi pă- rea asemeni inconştienţei cu care bolnavii fac proiecte de viitorîn preziua agoniei.Iar acalmia de pe linia unde se află frontul îl neliniştea ca o tăcere ameninţătoare, în care se pregătesc cutremurele de pă- mînt şi erupţiile de vulcani; panica din natură despre care citise. Cînd cade vîntul de nu se mai clintesc frunzele moarte ; cînd se retrag păsările cerului şi sălbăticiunile îşi ascut auzul. Intra în zona dezlănţuirilor cosmice. Aceasta era aşadar „liniş- tea pe toate fronturile" din comunicate ?Ca un răspuns la gîndurile lui, porniră de undeva, de după culme, în spaţii scurte, patru detunături de tun. •Salvele unei baterii.Detunăturile ăuiră în văgăuni şi se împrăstiară în ecouri, ca vuietul unui teanc de tipsii uriaşe, prăbuşite îndepărtat, de un gigant, în pereţi de stîncă. Se ridică peste înălţimea rotundă şi pleaşă fum galben şi alb-lăptos; un nor crescînd cu marginile rotunde ca o conopidă imensă.Mai de aproape porniră alte lovituri, de artilerie, grea, răsco- lind tunetul munţilor. Apoi se făcu linişte.Ţiganul dondănea înainte, caii nici nu tresăriră, clempănin- du-şi capul din mers, în lupta lor continuă cu muştele. „Aceasta era desigur ceea ce comunicatul numea : «Slab bombardament de artilerie» sau reperarea tirului, sau altceva!" gîndi Radu Comşa, dar se sfii să-şi împărtăşească impresiile lui Mihai.Se apropiară de sat. Mihai se uită la ceasornicul de la mînă :267 — Îţi las numai bagajele la o casă şi tuleşte-o, Mihai, băia- tule ! Am întîrziat... Am încă opt kilometri de drum şi la noi nu se glumeşte, cu Mugilă al nostru.- — Nouă kilometri, domnu ilev ! rectifică vizitiul cel balaoa- ches, care se părea că nu ascultă, dar învăţase din meseria lui lăutărească să audă fără să pară că a ascultat şi să vadă fără să pară că s-a uitat.La despărţire, Mihai îi strînse amîndouă mîinile lui Radu cu adevărată dragoste. II iubea pe logodnicul Luminiţei, acum mai mult şi altfel. Făgădui că va veni la cel dintîi prilej, să stea mai pe îndelete de vorbă — să-i afle „impresiile lunei de miere cu frontul", îl va chema la telefon. Nu-i exclus să le cadă şi companiile vecine pe linia transeelor.Aproape toată dimineaţa Radu Comşa şi-o pierdu asteptînd colonelul care lipsea.Regimentul era retras din tranşee, în odihnă. Furierii îi dă- dură cu grabă un scaun, lîngă fereastra cancelariei, unde un trandafir pe jumătate sălbatic ridica flori roze şi frunze zimţate, în care se opriseră capete de ţigări.Aghiotantul, fercheş, bărbierit proaspăt, nu conteni să-l cer- ceteze cu deosebită curiozitate despre viaţa din Iaşi; ce se vor- beşte despre pregătirile ofensivei; ce ştiri sînt despre guvernul din Rusia ; dacă au început să se întoarcă „domnii" din Kerson, Odesa şi Kiev ; dacă mai există cîrciuma lui Viorica din piaţa Sfîntu Spiridon, unde-a constatat şi el că se află un vin straş- nic, cînd a scăpat trei zile la cartier; ce veşti vin de la Salonic; părerile misiunii franceze şi — dame, dacă mai sînt tot atîtea nostime, de te miri de unde s-au adunat, şi dacă se menţine moda ghetelor fabricate din postav şi doc militar... „Aici, domnule loco- tenent (aghiotantul făcu o mutră amărîtă teribil), aici, ne-am sălbăticit fantastic ! Ne resemnăm şi noi la mirosul de catrinţă, cum zice Ion Creangă. Damele noastre cu camelii duhnesc a caş şi a zar !... Cît despre ştirile gazetelor, mizerie şi mii de bombe !... Ne spun numai ce dă voie cenzura ; adică basme şi alte mii de bombe !..."Radu Comşa judecă sever această flecăreală. Nu putea încă înţelege senzaţia izolării de restul lumii şi mai cu seamă nesaţul acestor soldaţi răzleţi pe o porţiune infimă din frontul de o mie kilometri, să-şi fortifice încrederea cu speranţa în minunile care se pregăteau, fără nici o îndoială fulgerător, pe celelalte fronturi.Fiindcă noul camarad părea prea voios, fiindcă îşi netezea stăruitor mustaţa neagră şi tunsă, îăcînd ochii mici, şi fiindcă atunci cînd aprindea ţigara ţinea chibritul numai cu două degete,268pe cel mic cu o unghie exagerat crescută ca un pinten de cocoş, îndepărtîndu-l cu o mişcare de eleganţă îndestul de cazonă ; pentru aceste mizere şi superficiale indicii, îl socoti îndată un individ de speţă inferioară, o secătură fără nimic eroic. Ii dis- plăcu şi graba cu care îşi verifică nasturii cînd apăru colonelul şi slugărnicia cu care îi oferi îndată scaun, stergînd praful după ce-şi netezi cu podul palmei cărarea corectă.Numai tîrziu avea să priceapă că aghiotantul e un băiat foarte de inimă, un student rezervist şi tobă de carte, gata la toate serviciile, bun camarad şi iubit de toţi, cu care împărtăşise luni îndelungi viaţa de bordei şi de şanţuri, înainte de a ajunge la acest post privilegiat în ierarhia frontului, în ciuda diferitelor adevărate lichele şi secături, cîte s-au perindat şi au zburat.Colonelul îşi puse ochelarii şi răsucind după mînă barba roşie cercetă îndelung hîctiile şi, ,pe deasupra lentilelor, figura noului venit.Rezultatul fu de bună seamă satisfăcător, căci a doua oară îi întinse mina lui Radu Comşa, peste masa cu hărţi şi hirtii.— Bun venit, locotenente ! Ti-am şi găsit locul, ai sosit la timp. Una la mînă.Şi întorcîndu-se spre aghiotant:— Compania a doua, plutonul unu, în locul lui Bantăş. îşi frecă mîinile albe, cu pete de pistrui ca tărîţele şi cupăr roşu, ieşind stufos de sub manşete. Comşa şi-l închipui sub uniformă, ca un urs.Colonelul îşi scoase ochelarii punîndu-i cu luare-aminte într-o teacă de piele şi, asezînd tocul în buzunarul de la piept al tunicii, îl privi cu ochii bucuroşi şi verzi:— Sper că o să ne înţelegem... ! Văd că ai venit aici după cerere şi tot după cerere ai renunţat la mobilizarea pe loc... Una la mînă ! Asemenea minuni nu vedem prea des. Aceasta-mi place... Două la mînă ! Regimentul e scos de pe sector, ai timp să-ţi cunoşti camarazii şi oamenii, să te pui în curent cu servi- ciul. Una la mînă ! Eşti însurat ?...Ochii căutară la mînă lui Comşa, cu inelul de logodnă pe deget,— Nu, domnule colonel, logodit numai. Am crezut mai cu- minte să las după război, cînd...— Aceasta-mi place ! se bucură colonelul a cărui viaţă con- jugală era un necurmat prilej de amărăciuni şi catastrofe, fiindcă nevasta era harţăgoasă, iar ordonanţele îşi luau lumea în cap. Aceasta-mi place, locotenente !... Un ostaş liber are numai grija datoriei. Una la mînă ! Femeia pentru militar este o perdiţie.269 Două la mînă ! Ai să-ţi cunoşti camarazii la popotă. Aceasta-i adevărata noastră familie... O să-ţi găsim şi cartier. Mie-mi place să îngrijesc de ofiţeri ca de copiii mei. Dar cînd îi prind cu ce- vaşilea, să nu mai dea ochii cu mine ; să dezerteze ! Două la mînă !...Colonelul se ridică în picioare, călcînd ca un om care intră în apă fierbinte, fiindcă îl strîngeau cizmele noi.— Tomaziule, vezi tu de camera locotenentului. Deocam- dată, poate rămîne în locul lui Bantăs. Ce ştire de la el ?— L-a evacuat la spital, domnule colonel.— L-a evacuat la spital ? Atunci, una la mînă... Va să zică în orice caz, convalescenţă, concediul una cu alta, fac două luni; două la mînă ! Rămîne în camera lui Bantăs !Colonelul îşi privi trist cizmele, gîndindu-se cu ce operaţie le poate readuce la sentimente mai umane.Se hotărî într-o fulgerare de inspiraţie : „II pun pe Ion sol- datul să le poarte o săptămînă, pînă se dau pe picior."Şi vorbi tare, pentru sine, mulţumit de această fericită so- luţie :

Page 113: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Una la mînă !— Aţi spus ceva, domnu colonel ? întrebă aghiotantul, pi- păindu-şi cărarea lucie.—' Nimic. Două la mînă !...Pe urmă, întorcîndu-se spre Radu Comşa, îşi netezi barba cu amîndouă mîinile ; stînga pe dedesubt şi dreapta pe deasu- pra, ridicînd-o pînă ia înălţimea nasului, să-i privească vîrîul retezat ca o barbă de ctitor.— Mîine, aşadar, locotenente, la serviciu !... Şi la cea din- tîi ocazie, înţelegi; una la mînă !...Radu Comşa plecă să-şi caute bagajele, să .le strămute la cartierul locotenentului Bantăs, evacuat la spital. II întovărăşea un agent de legătură, tuns chilug, cu o ţigară intactă, după ureche.Soldatul mergea cu capul gol, fiindcă tot satul era o singură curte mai mare a tuturor.Cînd ajunse în dreptul casei unde Radu Comşa îşi lăsase bagajele pe prispă, în seama unui leat, agentul îl 'lămuri cu o tainică evlavie :— Aici găzduieşte domnu căpitan Pleşea... Cînd nu-i com- pania pe poziţie, e un baiaram toată noaptea, mamă-măiculiţă ! La domnu căpitan, s-adună toţi domnii ofiţeri de viaţă din regi- ment... Ş-apoi, după ce s-au adunat, ţine'-te, doamne L. Casa dumneavoastră e numa peste drum, la'doi paşi, se vede după270păru ista mare... Se cheamă că n-are să vă fie prea departe, noaptea la-ntors !Lada se afla tot acolo, la capătul prispei, dar mantaua si pelerina erau întinse pe-un parmaclîc şi scuturate de praf.In lipsă, lada şi valiza cu trusă fuseseră cercetate pe dos şi pe faţă ; viitorii camarazi citiseră numele locotenentului Radu Comşa şi făcuseră tot soiul de presupuneri asupra noului venit cu asemenea echipament nou-nouţ.Ieşi în prag un căpitan cu1 părul de timpuriu cărunţit, descheiat la tunică,, purtînd la mînecă semnele unghiulare de rănit. Radu Comşa se prezentă.— Poftim la noi, domnule locotenent. Să faci cunoştinţă cu cîţiva camarazi... Cristache, poţi să te duci! II instalăm noi pe domnul locotenent. Vezi, ce s-a făcut cu sîrma ?1 — Ne-o sosit, don căpitan.-*- Să mă ai atunci în vedere, Cristache !— Mai încape vorbă, don căpitan ?...Radu Comşa se miră că un căpitan, comandant de compa- nie şi cu semne de rănit, avea nevoie să ceară unui om de trupă „să-l aibă în vedere". Dar mirările lui abia începeau.*2*În casă trei ofiţeri jucau cărţi la o masă rotundă, învelită cu un cearşaf de pat.Doi erau dezbrăcaţi de tunică, unul numai descheiat. La spatele lor, un al patrulea, cu obrazul umflat şi legat pe sub fălci cu o basma albă, urmărea jocul din picioare.Au întrerupt la intrarea străinului.Toţi s-au ridicat să se dezmorţească, după ce şi-au pus dea- supra bancnotelor rînduite teanc, ceasornicele şi tabacherele în chip de prespapier.II priviră pe Radu Comşa, cu amestecul de curiozitate şi rezervă cu care e primit întotdeauna un străin, într-un cerc unde toţi îşi cunosc cu de-amănuntul slăbiciunile, cruţîndu-şi-le ori tachinîndu-şi-le, ca într-o mare familie. In trei zile, noul ca- marad avea să fie clasat, fără drept de apel, într-o categorie din care nimic şi nimeni n-avea să-l mai poată scoate vreodată.Deocamdată era numai un ofiţer necunoscut, cu uniformă şi ladă de campanie neatinse... Un debutant, un învîrtit poate, care din cine ştie ce pricini, dizgraţie ori altceva, fusese trimis la pocăinţă aici.271

Page 114: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 115: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Ia loc pe pat, domnule locotenent!... îl invită cu multă bunăvoinţă căpitanul Pleşea, îmbumbîndu-şi nasturii tunicii. N-avem jilţuri, dar cred că nici dumneata nu te aşteptai să gă- seşti aici un salon. Ai dat ochii cu „Una la mînă" ?Radu Comşa răspunse că s-a prezentat colonelului şi că a fost repartizat la compania a doua.— Atunci eşti la noi ! se bucură un ofiţer scund, cu un glas care lui Comşa îi păru de undeva cunoscut. Eşti în locul lui Ban- tăş... Aceasta trebuie s-o sărbătorim numaidecît, domnule căpi- tan ! Cu o zacusca şi o ţuiculiţă d-a!e grozavele, s-o sărbătorim !...— Mă, răule i rîse căpitanul mustrîndu-l părinteşte. Nu ţi-a mai ajuns azi-noapte ? Uitaţi-vă la el — ţuiculiţă, zacusca... Ii era dor ! E îlămînd şi însetat, mititelul!... Şi aseară se jura că o săptămână de acum înainte nu mai pune decît apă în gură...Intoreîndu-se către Radu Comşa, căpitanul îl puse în curent :— Ghenea ăsta e o podoabă fără pereche în toată divizia, domnule locotenent!... Ai căzut într-o companie cu el; să şti! că ri-ai să mai ai odihnă. E buretele regimentului...— Nu rîvnesc la această ambiţie, domnule căpitan ! pro- testă locotenentul Ghenea. Mai am concurenţi destul de serioşi... Ai să te convingi în scurt, domnule locotenent Comşa, pe măsură ce te vei dezvolta la sărbătoririle noastre.Dar căpitanul Pleşea porunci soldatului să aducă sticla cu ţuică din găleata de apă unde se afla la răceală, ceea ce dovedea că „sărbătorirea" ar fi eixstat şi fără venirea noului camarad.Apoi începu să desfacă o cutie de zacusca rusească, bătînd în tablă un piron cu un pietroi.Radu Comşa îşi amintea bine acum de unde cunoştea glasul locotenentului Ghenea.Era glasul din tren, în noaptea de astă-primăvară, îăcînd prin întuneric tovarăşului de drum teoria călătorului de pe cu- loarul vagonului şi a celui din compartiment. Şi-l închipuise., nu ştia de ce, înalt, .subţire şi cu figură staiidită, de student ghe- boşat pe cărţi — poate fiindcă spunea că pregăteşte un doctorat. Era scund, rotofei, cu ochii albaştri bulbucaţi şi cu cea mai de- plină înfăţişare a omului fără grijă. Căuta pe raft păhărelele de ţuică, grăbit ca un ucenic de bodegă şi bombănind un bîzîit de cîntec.— Avem numai două, domnule locotenent. Bem la rînd l— Nu face nimic ! zîmbi Radu Comşa. Tot o să vină rîndul fiecăruia... N-are să selntîmple ca în tren, după teoria dumitale ; cînd eşti pe culoar, faci scandal cu nerăbdare să intri înăuntru,272iar cînd ai intrat, faci scandal indignat să nu te mai deranjeze nimeni...— De unde ştii ? îl privi cu uimire locotenentul Ghenea, cu amîndouă păhărelele într-o mînă, uitînd să le pună, cum avu- sese intenţia, în farfuria din cealaltă mînă.— Ca şi povestea expresului!... continuă Comşa cu serio- zitate. Expresul care trece arogant prin haltele unde au încre- menit somnoroase personalele...Locotenentul Ghenea nu pricepea în ruptul capului de unde intrusul acesta, pe care nu-l mai văzuse niciodată, cunoştea teoriile lui inedite.Se aşeză foarte nedumerit pe marginea patului, cu farfuria si paharele de ţuică în mînă.— Atunci eşti un spion, domnule locotenent, c "i un ghicitor. In orice caz un om primejdios. Joci cărţi ? PoRer, ecarte, maus ?Radu Cornşa răspunse că nu joacă.— Nici nu m-aş pune la masă cu dumneata. Mi-ai citi de- sigur cartea din mînă... Mai bine-ţi dau banii dinainte. Poate eşti hipnotizator ? Somnambul extralucid ?— Am fost numai avcoat şi cu începere de acum un ceas, locotenent în compania a doua ! continuă să zîmbească Radu Comşa.— Să fie al dracului care mai înţelege ceva ! declară loco- tenentul Ghenea, aducîndu-şi abia acum aminte că are farfuria si paharele de ţuică în mînă, şi asezîndu-le pe masă. Nu înţe- leg nimic, mă mîhnesc şi cad la idee... Şi cînd cad la idee, numai ăsta — ridică păhărelul — mi-o scoate din cap !...— E un tip care cade din idee în idee ! încuviinţă cu un fel de admiraţie pentru aşa camarad ofiţerul legat pe sub fălci, clătinîndu-şi cele două noduri ale legăturii din creştetul capului ca două urechi albe de iepure de mosc.Soldatul tăiase bucăţi de pîine neagră într-o farfurie adîncă, înflorită, cu chenar roşu.Iar culme a rafinamentului, înfipsese scobitori din fabricaţie proprie : aşchii rotunjite cu cuţitul.Căpitanul Pleşea răsturnase zacusca în altă farfurie, tur- nase oţet şi o prezintă cu gravitatea unui adevărat maître d'hotel. Mai mult decît la orice opinie asupra chipului cum lup- tase pe front sau îşi îngrijea unitatea, ţinea la faima de om în- totdeauna bine aprovizionat, la care se găseşte în orice moment o ţuică, o sticlă de vin, conserve, pesmeţi şi tutun. „Eu am acasă, mă băieţi, ţigări jubiliare, din 1906, de la expoziţie !" declara273 cu mîndria unui colecţionar de exemplare unice. Şi altă dată, confidenţial: „A trimis colonelul la mine după puţină cafea... Tot tata Pleşea, sireacul !"De altfel, toţi aveau vanităţi de aceeaşi natură : locotenen- tul Ghenea era fudul de tunica de stofă franceză, unică în tot re- gimentul ; sublocotenentul legat la fălci ţinea la prestigiul de cel mai bun viorist din toată brigada ; altul era cel mai bun poke- rist; altul cunoscător de cai — ierarhia valorilor era cu totul alta, de cum şi-o închipuise Radu Comşa că s-ar cuveni orîn- duită, la zece kilometri de ultima linie a tranşeelor.Nimeni nu .pomenea de front, de bravura unuia ori a altuia, de ceea ce-au făcut ori vor face. Acestea erau numai chestiuni de serviciu.Se aflau cu toţii acum numai foarte încîntaţi că pot oferi unui camarad nou o ţuică şi o zacusca, bunuri'mult preţuite, care nu se găsesc la nimeni din alte companii, fiindcă nu toate companiile au un tata Pleşea să poarte grijă de acestea şi fiindcă trei sferturi din ofiţerii regimentului, din altă urzeală şi altă croială, nici nu enau primiţi în tovărăşia lor. In ciuda tuturor deşertăciunilor nevinovate, fiind oameni de omenie, se bucurau de încrederea trupei. Tata Pleşea purta grijă de dînşii, ei purtau grijă de trupă, trupa de cinstea şi de apărarea sectorului.Locotenentul Ghenea, cu sticla în mînă, purta şi el grijă, ca întotdeauna, să nu rămână nimeni însetat.Acesta era frontul ?Radu Comşa n-avu vreme cînd să se întrebe şi să-şi răs- pundă. II zorea camaradul să închine pentru trăinicia camara- deriei şi să guste din zacusca teioasă şi cu gust de metal.Oferi la rîndul său ţigări fine — din ţigările englezeşti ; cinci cutii mari, dăruite de Luminiţa să se gîndească la dînsa de cîte ori va fuma una.Prin aceste produse ale regiei britanice, crescu considerabil în aprecierea camarazilor.Căpitanul Pleşea ceru permisie să strîngă una, într-o cutie de tablă unde păstra o rezervă cu mostre din toate produsele manufacturilor de tutun ale epocii : ruseşti, franceze, egiptene, americane, chiar ungureşti şi austriace, de la prizonieri. Mîndria colecţiei o reprezentau două ţigări japoneze, cu inscripţii de aur verde, cu tutunul scuturat de cît fuseseră pipăite şi mirosite.Radu Comşa îşi arătă dorinţa să-şi vadă noul domiciliu şi să se spele de praf, ca să fie giata pentru popotă.Ceilalţi se aşezară la cărţi.•— La cine-a rămas rîndul? Ghenea, tu faci!...274Locotenentul Ghenea aruncă miza, amestecă grăbit cărţile ca şi cum îl alunga inamicul din urmă. ' — Taie ! Ceru sticla de ţuică, îşi turnă la repezeală un pahar.— Am intrat fa idee, domnule locotenent! Aşadar, teoria călătorului de pe culoarul vagonului ?... Hm ! Curios. O s-o dez- legăm noi şi p-<asta !... Am mers şi eu... Cîte?— Două... '— Servit!

Page 116: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Ofiţerul de la spate, legat la fălci, îl mustră :— Vezi dacă lepezi valetul ? Cînd mergi mascat, ascultă-mă pe mine : păstrează întotdeauna valetul!... Dă dracului aşii şi rigile! Am eu un şpuribus la valeţi.Locotenentul Ghenea trînti cărţile: într-adevăr, dacă păstra valetul în locul asului, făcea ful. Turnă altă ţuică şi fredona in- terminabilul cîntec, monoton şi idiot, care făcea ravagii în toată divizia, şi poate dincolo, în tot corpul de armată, molipsit:A-fost-odată-un-mic-copilaş *Ce nu ştia,Ce nu ştia a da din mlini.Dar după una-două-trei-patru-cinci-şase-şapte-săptămlni, A începutA început a daaa din mlini. A-ceas-tă-poooves-te dacă v-a plăcut Eu pot s-o spun, eu pot s-o spun De-laaa-nce-puuut: A-fost-odată-un-mic-copilaş . A-fost-odată-un-mic-copilaş.,.• Ceilalţi aeompaniară în cor, amestecînd cărţile şi prepa- rîndu-şi mizele :Dar după una-două-trei-patru-cinci-şase-şapte-săptămtni Dar după una-două-trei-patru...Soldatul culegînd resturile de pîine şi cutia goală de za- cusca, mormăia şi el :Dar după una-două-trei-patru...— Şi tu, mă moroiule ? îl mustră căpitanul Pleşea. E o pacoste,' locotenent Comşa, cu .stupizenia aceasta de cîntec... M-au înnebunit! Şi cocoşii cînd se deşteaptă, tot pe melodia aceasta încep, şi găinile cînd ouă, şi clopotele de la biserică...275

Page 117: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 118: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Soldatul, deşi cu gura închisă, clătina din cap după ca- denţă ; se cunoştea că acompaniază ofiţerii de la masă, în gînd.— Uite la el, mocofanul L. Mai bine ia lada şi hainele dom- nului locotenent...Pe urmă, întorcîndu-se către Comşa :— Trebuie să-ţi alegi un soldat bun... Iţi găsesc ei, băieţii !... Un soldat bun e jumătate din tăria ofiţerului...Ieşiră. Dar fiindcă cei din casă strigau : „Dar după uma- două-trei-patru-cinci-şase-săptămîni", Comşa acompanie şi el; ”dar după una-două-trei-patru..."*3*Peste drum, le deschise uşa tindei o ţărancă bătrînă, după 'ce lăsă jos un căuş de grăunţe.— Sărut mîna, domnu căpitan.— Iaca, mătuşă Ilincă, ţi-am adus un musafir nou ! vorbi tare căpitanul Plesea, fiindcă femeia era cam surdă.Mătuşa Ilincă îl prinse pe Radu Comşa numai dintr-o pri- vire, acoperindu-şi căuşul cu grăunţe pe care năpustiseră găinile şi culegeau lacome.— Huci! Bată-vă boala, doamne iartă-mă şi mînca-v-ar nemţii, că nu vă mai săturaţi !...Iar cu alt glas :— Poftiţi, vă rog, domnu căpitan. Ştim noi că musafirii nu vin ii di plăcere pe la bordeile noastre...— Ai să te împaci bine cu mine, mătuşă Ilincă! se gîndi Comşa să cîstige de la început bunăvoia gazdei.— Ha ?— Ai să te împaci bine cu mine, mătuşă ! repetă Comşa ceva mai tare.— Oamenii buni se împacă ! declară filozofic mătuşa Ilincă. Şi domnu ofiţer Bantăş iera bun, deie-i domnul mai degrabă sănătate! Iaca, fata me l-o jălit ca pi-un frate, cînd l-o dus bolnav cu ambulianţia !...— Numai ca pe-un frate, n-ar fi nimic, mătuşă Ilincă ! făcu din coada ochiului căpitanul Plesea spre Comşa. Să nu-l fi jelit altfel...— Aracan di mini, că undi vă mai baţi gîndu domnu că- pitan ! se ruşina mătuşa Ilincă, trăgîndu-şi broboada peste ochi. Că fata me doar nu-i die celi...276— Fata babei e un drac şi jumătate!... lămuri mai încet căpitanul Pleşea. Mi se pare că Bantăş... In sîîrşit, ai să vezi...Odaia e na mică, lipită cu lut pe jos, dar curată. Zestrea „dracului şi jumătate" ocupa o laviţă sub icoană. Bagajele loco- tenentului Bantăş fuseseră ridicate ; rămăseseră numai cîteva ziare şi un calendar; iar pe pervazul ferestrei o sticluţă de far- macie, plină pe jumătate cu cerneală violetă şi cu dop de hîrtierăsucită.— îţi las soldatul. Iţi ajută la despachetat. Cînd plecăm, trecem pe aici şi te strigăm. La revedere! Vezi ce e cu draculbabei.Radu Comşa îşi desfăcu hainele din ladă. Soldatul le aşeză cu' înd)emînare în cuiele bătute în stinghia uşii. Aduse apă ; îi turnă să se spele afară, la marginea prispei, fiindcă lighean nu se^afla. Privi cu respect ,spre trusa de voiaj din care Comşa sco- tea săpunul, apa de dinţi, ilacoanele de cristal cu capuşoane argintate.— Are şi domn sublocotenent Bogdanei una la fel... Da rnai micuşoară. Are şi tirmus'!... Ţine ceai clocotit în el, cît vre... Zice că şi îngheţată poate să ţină.•— Cine-i domnul sublocotenent Bogdanei ? întrebă Comşa, despăturind prosopul şi uscîndu-şi obrazul în pînza spongioasă.— Domnu sublocotenent Bogdan Cernegură, de la a cincia... Moşu dumisale-i general la armata întîia. Să vă perii tunica, domnu locotenent ?— Lasă acum. Nu mai am nevoie de nimic. Cum zici că te cheamă ? Neculai ?... Ce naiba, pe toţi vă cheamă Neculai ?... Poţi ,să te duci, Neculai !— Trăiţi, domnu locotenent...Soldatul mai orîndui ceva la hainele din cui, părîndu-i-se că nu le-a tipărit îndestul.Radu Comşa se aşeză pe marginea laviţei să-şi privească amănunţit camera. Aici, şi în bordeiul de-acolo pe care nu şi-1 putea închipui, îi va îi acum viaţa... Camarazii par să fie oameni de înţelegere. Dar cum îşi pot pierde vremea jucînd cărţi, petrecînd, cînd atît de aproape ?... îşi imaginase altfel. Se trezi fluierînd : „A fost odată un mic copilaş !..." Ce cîntec stupid ! Să facă întîi ordine pe masă. Trei cărţi. Călimara şi tocul. Hîrtie de scris. De ce şi-a închipuit că are să-i trebuiască atîta hîrtie de scris ?... Cutia de ţigări. Fotografia Luminiţei... Mutînd 'o foaie de muşama neagră, descoperi dedesubt o scrisoare : „Dragă Elviro, sînt două săpt-ămlni de cînd..." De bună-seamă scrisul locotenentului Bantăş. Foaia era ruptă. Camaradul necunoscut277 dinaintea lui renunţase, ori începuse alta... Cine ştie ce Elviră ! Cine ştie ce gînd, ce vis, ce speranţă se întrerupseseră suspen- date aici, ori poate numai o scrisoare ca atîtea altele, plicticoase şi începute în silă...Ca întotdeauna cînd se muta într-o încăpere nouă, Radu Comşa cercă să-şi reprezinte viaţa celor dinainte, cu bucuriile lor, cu mîhnirile lor, cu tot ce-au ascuns între patru pereţi nu- mai pentru dînsii, cînd omul singur, ferit de alţi ochi, se retrage ca un melc în crusta lui.Privea pe fereastră cu aceste gînduri vagi şi zări venind de la îîntînă o fată cu doniţa plină, cu capul gol şi cu două coade răsucite pe spate. Desigur dracul şi jumătate al mătuşii Ilinca. Păşea apăsat, cu picioarele goale pe poteca de troscot, încît sînii îi tremurau sub cămaşa subţire.Se prefăcea că se uită în altă parte, dar trăgea cu coa'da ochiului sub fereastră, muşcînd în colţul gurii lujerul unei flori galbene.In urma ei venea un căţel fumuriu cu coada în spirală, îm- pleticindu-se pe labele scurte... Zece kilometri pînă la şanţurile duşmane, şi viaţa continuă aici, abia schimbată din făgaş ! Nu se auzea nici un pocnet de armă ; soldaţii treceau pe drum pri- vind leneş ; în colbul moale, scîrţîiau care cu fîn...Totul s-ar fi spus că e bucolic şi calm, dacă printre soldaţi nu s-ar amesteca şi sanitari cu semnul roşu al crucii la mînă, amintind că uciderea e numai pentru un timp suspendată, şi dacă între clarele de îîn n-ar înadnta greu furgoanele de muniţii.Cînd auzi gliasul căpitanului Pleşea la poartă, sări apu- cîndu-şi chipiul ca la chemarea unui vechi şi mult aşteptat prieten.*4*Popota era o baracă de scînduri, numai cu un perete ; restul apărat de soare cu crengi de brad din care se scuturau pe faţa albă ghimpii cetinii.O masă şi două bănci lungi; un singur scaun în capăt, pentru colonel.Se adunară aproape toţi.Radu Comşa se sili .să pară natural sub atîtea priviri ne- cunoscute.Toţi aşteptau schimbînd din picioare, în grupuri. Căută să-şi fixeze bine în minte fiecare nume pus pe fiecare figură ; căută să le ghicească firea.278— Sînteţi avocat în Bucureşti ? întrebă un maior deşirat, slab ca un ţîr, trosnindu-şi degetele osoase.— Da, domnule maior... Sau mai exact am fost, cînd avoca- tura era o carieră şi cînd Bucureştii...— îmi pare bine... Sîntem concetăţeni. Şi-mi amintesc bine acum : Biroul „Vardaru et Radu Comşa", pe bulevardul Carol... Vedeam placa în fiecare zi, de patru ori.Radu Comşa nu-şi amintea să îi văzut vreodată figura maiorului cu oare se întîlnise desigur nu o dată în Bucureşti, de vreme ce aveau acelaşi drum.Maiorul îşi frecă nasul lung, privind în pămînt.— Acum Mackensen e stăpîn acolo. Şi bulgarii la Capsa ! Ne citea domnul colonel un ziar german, confiscat de la prizo- nieri... Vai şi amar de

Page 119: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

cei din teritoriul ocupat! Sînteţi familist ?— Nu, domnule maior ! răspunse Comşa, enervat de acest interogatoriu, a doua oară repetat într-o singură zi.— Eşti fericit!... Te invidiez... Mie mi-a rămas nevasta şi doi copii în Bucureşti. Mă întreb ce-or îi îndurînd de la armatade ocupaţie ?Maiorul duse mîna la buzunarul dinăuntrul tunicii, peurmă se răzgîndi şi o retrase..— Am să-ţi arăt altă dată fotografia... Poate o cunoşti pe nevastă-mea. Se duce des la teatru, la baluri, e în vizită... Am doi copilaşi: unul de patru ani, altul de cinci ani... O fetiţă şi un băiat. Cum scrie la carte. Nevastă-mea mi-a spus : „Opreşte, Mitică, ajunge! Doi copii sînt destul, numai să-i putem creşte!" Cine ştie ce îndură acum, micuţii de dînsii!...Radu Comşa constată că nu poate împărtăşi nimic din amă- răciunea plîngăreaţă a acestui om, a cărui existenţă o ignora complet acum cîteva minute, deşi erau din acelaşi oraş, se încru- cişaseră de sute de ori pe aceeaşi stradă, desigur se dasfătaseră 1% aceleaşi spectacole bucureştene.Maiorul avea figura tristă, fruntea îngustă, de om fără prea multă inteligenţă, moale şi amorf; dar cînd ridică ochii din pămînt, Radu Comşa avu o pornire de apropiere...— Domnule maior...Nu găsi vorbele să urmeze, aşa cum un om complicat de ci- vilizaţie şi prejudecăţi simte întotdeauna o ruşine să pară sen- sibil şi îşi înîrînge cu pudoare pornirea de compătimire. Maiorul însă ghici intenţia generoasă numai din învăluirea glasului ; îl privi recunoscător cu ochii săi mici ca de şoarece, apropiaţi de rădăcina nasului prelung.279 Colonelul sosi vesel, frecîndu-şi mîinile: îşi schimbase cizmele şi se simţea uşor şi felice.Acum călca pe vîrful degetelor, ca un om care se opăreşte, numai ordonanţa, Ion, căruia îi căzuse sorţii să slujească de şanuri vii şi umblătoare.Lîngă Comşa se aşeză locotenentul Ghenea, puţin cam prea vesel după atîtea ţuici.Intre felurile de mîncare, îl informă pe şoptite, în ureche, despre calităţile şi cusururile fiecăruia.— Fiindcă pretinzi că nu eşti nici ghicitor, nici somnambul extralucid, ceea ce rămîne de văzut, să-ţi servesc eu de infor- mator. Ce ţi-a spus maiorul ? Că are doi copii şi nevastă la Bucureşti, la inamic, unde cine ştie ce îndură... Nu aceasta ? Fii fără grijă, nevasta se consolează desigur uşor, cu inamicul ori cu altcineva, după cum s-.a mai consolat. Are şi dreptate! E tî- nără, nostimă, îi merge guriţa de nu te poţi ţine de ea... Pe cînd el! Ca o babă bocitoare, descîntă prin toate colţurile. Are să-ţi arate fotografia doamnei, dacă nu ţi-a arătat-o încă... Ai să afli că are un neg sub sînul drept; tot regimentul o ştie acum. Că sufere de stomac şi că a avortat, fiindcă nu vrea să mai aibă copii : „Doi ajunge, opreşte, Mitică !..." Nu serveşti vin ? Faci foarte rău ; e un vin extra ! Negru şi merge fără sifon... Subloco- tenentul acesta mic, Sfelian Minea, cu fruntea de hidrocefal, e student la filozofie. O întreagă bibliotecă în cap.. Şi încă etiche- tate, numerotate, în cea mai bună ordine. Dar timid, de ţi-e milă... II iau toţi peste picior. Eu, aghiotantul şi el, din toţi'de aci sîntem studenţi. Căpitanul Pleşea e activ ; ofiţer minunat. El duce greul batalionului L. Şi maiorul e activ, dar cînd începe bombardamentul aleargă de colo-colo, scărpinîndu-şi nasul si piuind cu un fel de sunet din gîtlej, ca puii de curcă prin bu- ruieni, cînd apare uliul. Mai serveşte tocană ; e specialitatea popotei noastre!... Tocană cu mămăliguţă şi ghiveci... La aceas- ta sîntem imbatabili! Hors concours!...26 Sublocotenentul de lîngă aghiotant, Bogdan Cernegură, e rezervist ca şi mine, doc- torand în nu ştiu ce, de la Paris. A lăsat şi el o soţie tînără la Bucureşti, numai după cîteva luni de !a nuntă. Aştepta un copi!. Dar nu .se tînguie ca maiorul. E tare discret şi enigmatic. De că- pitanul Ionescu să te fereşti !... Cea mai mare cutră din regi- ment ! Ai să-l vezi cum rîde... E destul atît ca să cunoşti un om ; ca un dine care mîrîie prin gard !... Dispreţuieşte tot şi nu pri- meşte nimic. Cum aude pe cineva rostind un cuvînt: ofensivă, aliaţi, religie, orice, întreabă îndată cu dispreţ : „Ce e aia ofen-280sivă, mă rog ? Ce sînt ăştia aliaţi ? Ce e aia religie ?..." Hait, m-a văzut „Una la mînă !..."Colonelul, din capul mesei, îl urmărea de cîteva minute. • îşi şterse barba cu şervetul şi clătină din cap, ca un peda- gog cînd surprinde elevii purtîndu-se necuviincios la masă.— Haide-haide, Ghenea! Iar ai început cu ticăloşiile tale ?... Locotenentul Comşa, ce-ţi spunea acum ? Să ştii de La mine, Ghenea e cea mai infernală gură a regimentului. Una la mînă ! Dacă te potriveşti lui, toţi sîntem nişte... două la mînă.Locotenentul Ghenea bulbucăi""ochii cu cea mai nevinovată surprindere, jucată măiestru :— Domnule colonel, dar nu spuneam nimic rău. Dădeam informaţii de serviciu noului camarad...— Ce e aia serviciu ? întrebă dispreţuitor căpitanul Ionescu.Tu şi serviciu !Cînd rîse, obrazul căpitanului Ionescu, cu liniile corecte, se desfigura brusc şi dezagreabil, ca figurile de carton trase cu sfoară. P\îsul încetă ; tot brusc figura redeveni corectă, fără nici o urmă din rînjetul de mai înainte.— Şi ce spuneai, sublocotenent Minea, adineaori, despre asta ?... Una la mînă... Ce spuneai despre oamenii care sînt în- totdeauna aceiaşi şi totuşi nu sînt aceiaşi ? întrebă colonelul netezindu-şi barba roşie şi privind la sublocotenentul Minea cu înveselire, ca la. un omuleţ de la oare aştepta o mare năzdră- vănie.Sublocotenentul Stelian Minea roşi, plecînd în farfurie capul mare, susţinut de gîtul subţire ca un vrej.Ghenea îl atinse pe Radu Comşa pe sub masă, cu piciorul, soptindu-i în şervetul cu care se prefăcea că se şterge la gură de celebrul sos al celebrei tocane cu mămăliguţă :— Ai să vezi... De o parte o prelegere de filozofie, de alta căpitanul Ionescu. Face să asişti! Noi o numim „Masacrul ino- centului..." Aceasta-i distracţia popotei. Păcat numai că e spi- narea lui bietul Minea !...Colonelul aprinse o ţigară şi se pregăti să asculte ca la o conferinţă.Fiindcă sublocotenentul Minea tăcea, cu privirea în jos, ră- sucind cocoloşi de pîine între degete, îl îndemnă :— Haide, Minea, să auzim !...Şi imediat, cu severitate, căpitanul Ionescu aproape ordonă, ca la serviciu :— Sublocotenent Minea, să auzim ! Ori sîntern prea igno- ranţi ca să înţelegem filozofiile astea ?281 Sublocotenentul Stelian Minea, resemnat acestei torturi bi- cotidiane de care nu scăpa decît cînd compania era în tranşee, ridică fruntea enormă şi privi ţintă la colonel, cu ochii dilataţi de lentilele bombate ale ochelarilor.— Domnule colonel, spuneam că niciodată nu e posibil să tragem o previziune directă din istorie. Oamenii, fie ei oameni de stat, fie mulţimea de stradă, e adevărat că reacţionează sau încearcă să reacţioneze în iată evenimentelor într-un mod .ana- log, dacă situaţiile sînt analoage şi se reproduc. Diar contin- genţele...— Ce e aia contingenţe ? întrebă cu dispreţ căpitanul Ionescu.Sublocotenentul Minea nu-i răspunse şi nici nu întoarse ochii la căpitan.— Contingenţele pot să varieze şi variază în chip indefinit, reacţiunile pasionale, intelectuale sau instinctive ale oamenilor se mişcă întotdeauna în interiorul unor cercuri îndestul de limi- tate. Iată, de exemplu, să luăm această albină...Sublocotenentul Stelian Minea întoarse cu o mişcare repede, cu gura în jos, paharul în interiorul căruia intrase o albină.Acum albina era prizonieră, şi neliniştită se învîrtea pe pe- reţii de sticlă, căutînd o ieşire.•—.Să luăm o albină...— Ce mai e şi aia : o albină ? ,strîmbă din nas, plictisit, căpitanul Ionescu.

Page 120: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Albina, domnule căpitan — se grăbi să răspundă cu per- fidă nevinovăţie locotenentul Ghenea — e o insectă himenop- teră ; cu sase labe şi patru aripi. Trăieşte în societăţi construite pe principiul monarhic, cu regină, lucrătoare şi adeseori cu fructul muncii şi al economiilor devorate de o sumă de trîntori, pînă cînd lucrătoarele se dezmeticesc şi-i trag o curăţenie gene- rală, de nu mai rămîn trîntori nici cît pe cinci metri pătraţi din Calea Victoriei...— Atîta lucru ştim şi noi ! vorbi cu aer superior căpitanul Ionescu. înţelegem noi romîneste!...— Domnule căpitan, stărui Ghenea, aţi întrebat ce e aia o albină ; -am răspuns ce e aia o albină.— Ei, ce e cu albina ta, Minea ! interveni colonelul.— Această albină — continuă Minea — închisă în paharul de sticlă, poate să descrie curbe şi traiectorii indefinit variate. Fără să calce niciodată exact pe aceleaşi urme. Totuşi nu poate ieşi de sub pahar... Tot aşa contingenţele în care se înlănţuie istoria nu se repetă niciodată exact, la două epoci distincte,282după cum doi oameni, chiar gemeni, nu pot semăna exact unul cu altul. Cum spune Bergson...— De unde-l mai scoţi şi pe Bergson ? Ce e aia Bergson ? se supără căpitanul Ionescu. Iar vrei să ne prosteşti cu toţi ovreiasii de la tarabele tale filozofice?— Domnule căpitan, aşa n-o să mai pot sfîrsi niciodată... Locotenentul Ghenea sări în ajutorul camaradului, întinsemîna pînă la paharul unde se afla albina prizonieră şi, ridicîn-du-1, o eliberă.Albina îşi scutură aripile, se învîrti ameţită pe şervet în dreapta şi-n stînga, oa o cucoană bătrînă care şi-a pierdut umbrela, îşi şterse botul cu picioarele mărunte şi negre şi seînălţă la ceruri.— Vezi, dragă Minea, cît de uşor albina ta poate scăpa de sub paharul contingenţelor tale illmitate ? Pe urmă, paharul n-a fost fabricat să servească ca instrument de tortură şi obiect de teorii!... Fabricantul l-a făcut cu o intenţie mai generoasă. Să poţi bea şi tu, măcar o .dată pe lună un pahar extra de Ni-coresti...Spre imediata demonstrare a acestei afirmaţii, locotenentul Ghenea turnă vin în pahar şi îl sili pe elevul lui Bergson să-1 bea pînă la fund.— Teribilă sugativă, Ghenea ăsta! Una la mînă... Nu-i ajunge să consume el; mai iace şi discipoli!... declară colonelul, ridicîndu-se şi aruncînd şervetul.*5*Căpitanul Pleşea îl invită după masă pe Comşa să poftească la el, la o cafea turcească, autentică, nu surogat.Masa de cărţi se refăcu imediat. Nimeni n-avea timp de pierdut. Venise şi sublocotenentul Minea, care se aşeză modest, pe căpătîiul patului, lîngă Comşa.— Aveţi un birou de avocatură la Bucureşti cu deputatul Vardaru ? întrebă biruindu-şi timiditatea. Atunci a lucrat la dumneata un prieten de-al meu, Sachelarie, Onisfor Sachelarie, ardelean... Luam masa la aceeaşi pensiune. Aproape doi ani am făcut grandioase proiecte pentru Romînia Mare...— Era într-adevăr un băiat bun, muncitor, exact. Nu l-ammai văzut...Radu Comşa îl mai văzuse ; dar atunci fostul secretar întor- sese capul, fiindcă el se -afla în haine civile, într-un automobil,283 ' pe strada Lăpuşneanu ; iar Onisfor Sachelarie îl categorisise imediat, în liota mulţimii plimbăreţe din Iaşi, pusă la toate adă- posturile.— E cam dintr-o bucată ! îl scuză, ca şi 'cum ar fi ghicit, Stelian Minea. Vede viaţa ca un cal cu ochelari : drumul înainte, fără să ştie ce se petrece la dreapta şi la stînga... Era îndră- gostit de o dactilografă, tot de la biroul dumitale.„Domnişoara Betty!" gîndi Radu Comşa, dactilografa cu părul pufos şi cu pieliţa lăptoasă, cu unghiile roze şi întotdeauna manichiurate. O uitase. Toate erau atît de departe !...Nici nu se întrebase vreodată ce se petrece în capul secre- tarului de la Bucureşti, cum era în cealaltă viaţă a lui, dincolo de orele de birou, cînd redevenea om şi nu mai însemna un simplu automat la ordinele sale şi ale lui Vardaru... Avea prie- teni, discuta şi el Romînia Mare, dorea, spera şi el ceva ?... Ciu- dat cum viaţa fiecărui individ apare pe două planuri şi noi nu ne cunoaştem de obicei decît unul singur, aşa cum luna nu-si arată, de cînd se învîrte în jurul pămîntului, decît o singură şi întotdeauna aceeaşi faţă...Căpitanul Pleşea se aşeză şi el lîngă Comşa, supraveghind cum ordonanţa, cu mîinile tremurînd de încordată atenţie, îm- părţea cafelele turnate în pahare de vin, în lipsă de ceşti.Cînd văzu că fiecare îşi are paharul, căpitanul Pleşea nu mai putu răbda. Dori să afle neapărat părerea noului camarad :— Ei ? Ce mai zici, domnule locotenent ? Mărturiseşte si indivizilor de aici, dacă asemenea cafea se mai poate bea astăzi oriunde !... Cafea Martinica şi cafea Ceilon, amestecate după reţetă proprie... Amicii ăştia habar n-au ce lucru rar !... Le dai orz prăjit ori cea mai fină cafea, totuna! O beau ca braga... Să-ţi spun drept, eu nu regret ce-am pierdut cu războiul, decît cînd mă gîndesc aşa... la unele fericiri de atunci... Stăteai la o fereastră, la cafenea ori la berărie... afară ploua. Treceau oameni călcînd prin bălţi, cu umbrelele ude ; vîhzătorii de ziare... înainte, aburea cafeaua ! Strigai chelnerului să dea şi un pachet de regale — cînd o să mai avem noi regalele acelea ?... Aşa văd eu vremea de pace !... Nu-mi mai amintesc nimic altceva : nici cum era un teatru, ce se cînta la un concert, obiectele din casă, nici figura unor prieteni nu mi-o amintesc... Pentru mine, pacea e un colţ de fereastră ; te încălzeşte caloriferul pe dedesubt, afară e urît şi plouă, tu îţi bei liniştit eafeluţa şi priveşti cum se vîn- tură lumea în sus şi în jos...— Eu nu-mi pot imagina pacea aşa, domnule căpitan... vorbi Minea, scoţîndu-şi ochelarii de pe nas şi frecîndu-şi cu de-284getele urmele roşii, unde arcul elastic apăsase rădăcina nasului. Fiecare dintre noi are desigur tendinţa să şi-o închipuie ca o în- nodare a unui fir rupt, o continuitate, revenirea la automatismul cotidian din care se alcătuieşte acea la douceur de vivre 27 pe care am pierdut-o... Chiar viaţa viitoare, nu ne-o putern imagina mult deosebită de viaţa pe care o trăim ! Dar ştim cu toţii că pacea are să fie altceva... Are să aducă o răsturnare sigură de valon. O verificare !... Ar fi absurd ca latîta lume să se extermine reci- proc şi să îndure atîtea suferinţi crunte, numai ca dumneata să te poţi întoarce la cafeaua Martinica amestecată cu Ceilon, pe care, domnule căpitan, să mă ierţi, o preţuiesc îndestul, fiindcă îmi. aduce aminte de cafeaua de la mama acasă, dar n-o socot, cheia şi lăcata vieţii...Căpitanul Pleşea se ridică să-şi pună pe marginea ferestrei paharul golit şi se întoarse :— Aceasta, dragă băiatule, să o crezi tu !... Eu nu cer alt- ceva decît să mă întorc teafăr la locul meu de la fereastră. Mai aveam eu o dorinţă... Să cumpăr un patefon, în rate !... Chiar aranjasem aproape cu un negustor. Cînd nu te poţi mişca de acasă, te aşezi în papuci înaintea focului, cu ibricul la gura so- bei, dai drumul: Ai ce vrei! Caruso vrei ? Ai Caruso !... Şi Tita Ruîfo, Şaliapin, orchestră... Dar visul acesta, văd eu că am să mor şi n-am să mi-l 'pot împlini!... Au să se scumpească pate- foanele teribil după război şi pe urmă, cine o să mai dea atunci în rate ? Dacă s-ar întîmpla însă şi aceasta, pot spune că nu mai cer nimic de la viaţă... Iert şi război, şi tot! Tu vezi altfel, băie- tele, fiindcă eşti tînăr, şi eşti îmbuibat de cărţi... îţi închipui că viaţa poate da' omului altceva decît i-a dat de la Cain şi Abel încoace...— Şi eu, domnule căpitan — interveni Radu Comşa — si eu cred în forţa morală a războiului... Iată... (Radu Comşa voi să spună cu ce nevoie şi nădejde de autoeonfruntare a venit de bunăvoie, să se dea războiului; dar socoti că îşi cunoaşte prea puţin camarazii pentru a le împărtăşi gînduri atît de intime. De aceea se hotărî să urmeze menţinîndu-se numai în considera- ţiuni generale.) Iată de -pildă, domnule căpitan, un

Page 121: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

număr de oameni care nici nu ne-iam bănuit existenţa înainte de a fi aci... Fiecare ignorîndu-se unii pe alţii, aveam reţeta noastră perso- nală de fericire, ne jalonam existenţa cu cîteva puncte de reper sigure, iar cînd ne apropiam de o ţintă, ştiam bine ce ne aşteaptă dincolo... Şi deodată, toţi ne-am aflat aci!... Dumneata ai lăsat cafeaua de la fereastră ; domnul maior, după cum îmi povestea astăzi, nevasta şi copiii; domnul locotenent Ghenea teza de doc-285 torat în care avea să ne expună psihologia de clasă ; toţi au pă- răsit micul lor univers, au renunţat la ce era mai scump egois- mului nostru omenesc, confort şi siguranţă... Aci toţi ştiu că au venit la moarte. Că accidentul, excepţia, anormalul, e să scapi, nu să mori. S-a făcut socoteala că la fiecare zece secunde, pe frontul european, cade în medie un om, adică 6 pe minut, 360 în- tr-o oră, 8640 pe zi, în afară de schilozi, de suferinţa continuă din spatele liniilor de bătaie... Prin ce mister oamenii au accep- tat oare această sinucidere în masă ?— Nu uita că pentru cei care n-ar fi răspuns la mobilizare erau curţile marţiale, codul militar !... întrerupse căpitanul Ple- sea, legănîndu-şi picioarele spînzurate pe marginea patului.•— Curţile marţiale n-au în vedere decît excepţii!... Dacă normalul ar fi nesupunerea celor chemaţi, curţile marţiale n-ar mai prididi cu pedepsele şi codul militar ar cădea de la sine. Eu cred, domnule căpitan, că toţi au venit de bunăvoie... Fiindcă omul are încrederea nestrămutată că sacrificiul lui din acest război va răscumpăra pacea pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri, împiedicînd orice alte războaie viitoare. De fapt, luptă fiecare pentru pace...Căpitanul Plesea îl privi mirat, dar nu-l întrerupse.— Şi nu numai omul izolat, domnule căpitan. Prin crize trecem fiecare, cînd ne întrebăm la o răspîntie a vieţii: ce am făcut ieri ?... şi ce vom face mîine ?... Sînt epoci însă cînd toată omenirea e cuprinsă de asemenea sete de altceva, dincolo de ma- rasmul şi de egoismul în care trăieşte... O evadare a individului, de la egoismul lui individual, la o ardoare de sacrificiu pentru binele general.—• Nu-i fi spunînd că şi nemţii şi franţuzii luptă tot pentru acelaşi bine general ? Atunci ar avea şi unii şi alţii dreptate...— Şi au, domnule căpitan !... Dincolo de ceea ce-.au pus la cale cu sînge rece diplomaţii şi oamenii politici, ori de argumen- tele castelor militare, mulţimile au intrat în acest război general, fiindcă de la el aşteaptă altceva decît ceea ce văd socotelile diplo- maţilor... De multă vreme civilizaţia noastră, cu toate bunurile si siguranţele ei, nu mai satisfăcea omul... Ii dădea sentimentul de ceva incomplet... Omul nu se mulţumeşte cu gîndul că feri- cirea ori nefericirea lui stă în mîna unui individ necunoscut de la capătul planetei, care fixează preţul bumbacului... In ajunul anului 1914 el era nefericit iară să ştie exact de ce, cum ai neli- nişte în ajunul unei boale, cînd organismul e minat interior, dar boala încă n-a izbucnit. Războiul a apărut să scoată din lumea aceasta veche, obosită, nesatisfăcută, noţiuni noi, pentru un veac286de acum înainte, cum din fructul putred scoţi de la mijloc sîm- burele sănătos care conţine germenul altei vieţi!... Sentimentul acesta e general; vorbesc de o omenire abstractă, o sumă, totalul tuturor indivizilor puşi laolaltă ; dar vorbesc şi de fiecare individ luat în parte, căci şi el s-a găsit în faţa unei crize la fel... Răz- boiul general coincide cu o revoluţie care aşteaptă să se dezlăn- ţuie în afară, în milioanele mulţimilor, cît şi în fiecare om. Ştim cu toţii că adeseori un singur eveniment exterior e destul să ne schimbe linia noastră de conduită în viaţă, să provoace o reve- laţie. Un singur ceas de război conţine atîtea evenimente, cîte ar fi ajuns altădată să umple o întreagă viaţă de om... Cum pu- tem crede că din război ne vom întoarce tot cum am fost ?... Nu cred în forţa de purificare a războiului. Dar cred într-un război care va pune capăt războaielor.Radu Comşa vorbise, îneălzindu-se,, cu o uşoară ameţeală, fiindcă rostea mai mult pentru el, decît pentru căpitanul Plesea şi sublocotenentul Minea, gînduri care-l munceau confuz de atîta vreme şi îl aduseseră aici.Dar căpitanul Plesea îl ascultase dînd din cap cu zîmbetul îngăduitor al omului care a mai auzit asemenea erezii.Legănîndu-şi picioarele spînzurate pe marginea patului, îşi privea vîrîul cizmelor pline de praf, spunîndu-şi cu părere de rău că e păcat că un tînăr voinic, inteligent, cu învăţătură şi arătos, să învîrte capul multor femei, poate să-şi piardă vremea despicînd firul de păr în patru. Cînd Radu Comşa sîîrşi, el ridică ochii şi zîmbi cu blîndeţe.— O să mai vorbim despre aceasta, locotenente, peste o lună! Eşti proaspăt de tot -aci... Ai să te întorci la idoea mea : să ne mulţumim cu toţii dacă ne-om regăsi vreodată cafeaua noastră şi ţigările regale. Ştii, ţigările care ni se păreau ba că erau umede, ba prea uscate, dar ne dăm seama acum că erau o mare fericire pierdută !...De la masa de cărţi izbucni glasul locotenentului Ghenea cîntînd cu înveselire, în vreme ce fila cărţile :— A fost odată un mic copilaş... Ce ai ? Ful ? A d'autres28, puiule ! Avem numai care de valeţi!înşiră cei patru valeţi pe masă : „un copilaş, doi copilaşi, trei copilaşi, patru copilaşi!..."Sublocotenentul legat pe sub bărbie îl bătu pe amîndoi umerii pe la spate, cu atîta bucurie cît îi îngăduia falca infla- mată :— Ţi-am spus eu că am şpuribus la valeţi ?287

Page 122: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 123: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Ghenea culese potul, cîntînd în ciuda celor care pierduseră, o variantă creată ad-hoc : dar după una, două, trei, patru, cinci, sase, şapte săptămlni, valeţii toţi au-în-ce-put să deaaa din' miini !...Vîrî banii mototol în buzunarul pantalonilor, fără să-i nu- mere, şi se ridică :— Acum gata, mici copilaşi! Diseară mai frumos... Să tra- gem o raită pe la băieţi şi să vedem cum stăm cu serviciul! Să-i tragem şi o baie !... Pe urmă, diseară, om mai lupta care om mai putea...Se întoarse către Radu Comşa :— Domnule locotenent, am prins ceva din prea frumoasa dumitale prelegere... Atît cît am putut trage cu urechea, între două tururi de cărţi. Mă faci să-mi pierd iluzia !... Ai să devii concurentul lui Stelian Minea la masă, parol!... Cum adică, îţi închipui serios dumneata, că Ionescu se află aci fiindcă aşteaptă din război să ţîşnească cine ştie ce ideal pentru umanitate ? Dar numai pomeneşte-i de acestea şi are să te întrebe îndată atît de scîrbit, încît ai să te scîrbesti şi dumneata de ele: „Ce e aia ideal ? Ce e aia umanitate ?..." Ori prietenul Bogdan Cernegură, de la a cincea, care şi-a lăsat şi el doctoratul de la Paris, soţia la Bucureşti şi e tată al unui copil pe care încă nici nu l-a văzut... Sau eu ? Sau noi toţi ? Şi fac excepţie pentru Minea ! El e filo- zof... Dacă-i aruncă cineva o piatră în aap, în loc să o ridice de jos şi s-o trăsnească la mirul individului, se opreşte îndată şi ne ţine o locuţiune despre relaţiile între cap, piatră, univers. Berg- son şi contingenţele istorice. Să fim serioşi, domnule locotenent! Toţi ne 'aflăm aici ca să bem cafeaua domnului căpitan, fiindcă nu se poate altfel !... Fiindcă ne-a chemat ordinul de mobilizare si ne-a făcut să răspundem la datorie. N-o să plecăm nici unul, cînd începe bombardamentul !... Dar nici nu putem spune că n-am prefera cafelei oferite de domnul căpitan, cafeaua noastră de acasă, care n-o fi atît de aromată şi potrivită în toate, dar e a noastră, e acasă, băută comod, după cina ta, în papucii tăi, după ce-ai citit ziarul tău... Sînt de perfect acord cu domnu! căpitan ! Să ne dăm întîlnire aci, peste o lună... Ai să recunoşti atunci, că în afară de datorie, ne-a mai adus puţin-puţin şi nă- dejdea că .poate Ardealul... Dar aceasta e altceva !... Deocamdată să-ţi facem rost de un soldat. Avem unul bun în companie, pe Omir. A fost ordonanţa lui Vîntu, un camarad căzut aslă-iarnă. Ţi-l trimitem chiar azi! Ai să fii mulţumit de el. S-a purtat cu fostul lui ofiţer ca ordonanţele model din istorioarele pe care le citim cu toată veselia în ziarul marelui cartier... Omir are să te288scutească de multe griji. Aceasta e principalul!... Şi să nu afle care cumva colonelul că ai o teorie a războiului, că te pune să o dezvolţi la masă şi cazi în mîna lui Ionescu...Mosafirii căpitanului Plesea se risipiră la trupă. Radu Comşa intră în casă să aştepte soldatul şi cu gînd să scrie Luminiţei.*6*Pe masă, într-o oală smălţuită, care nu fusese de dimineaţă acolo, răsănseră cîteva flori galbene şi roşii de grădină ţără- nească : gura leului, gherghine, condurasi, catifeluţe, maci.Iar în rînduiala nouă a lucrurilor, se cunoştea mîna dracu- lui şi jumătate.Radu Comşa se întinse pe laviţă, cu mîinile sub cap. Toate impresiile cereau să se lămurească. Frontul apărea cu totul alt- fel de cum şi-l închipuise nu mai departe de ieri, cînd se urcase în tren, în gara Iaşilor, întovărăşit pînă acolo de Luminiţa.A fost desigur ridicol adineauri, cu tirada lui bună pentru cafenelele din Bucureşti de anul trecut şi pentru cele din Iaşi de anul acesta. Dacă mai repetă una la fel, ajunge de pomină. Despre război, aşa cum a vorbit el, vorbesc numai cei de la par- tea sedentară. Eroii gata să-şi verse în orice clipă sîngele din călimară. A avut dreptate locotenentul Ghenea : numai ziarul marelui cartier. Aci toţi vorbesc despre altceva. Aşa cum în ca- mera unui bolnav pomeneşti despre orice, în afară de viaţa viitoare...In urechi îi sunau obsedante îrînturi din cîntecul nerod : Dar după una, două, tre'i, patru, cinci, sase, şapte săptămini, a început, a încejmt...Voi să-şi amintească alte melodii, ca să o alunge pe aceasta, dar cuvintele răsăreau îndărătnic : Această poveste dacă v-a plă- cut, pot să v-o spun, pot să v-o spun... începe aşadar şi el să se abrutizeze ? N-ar dori!... Vrea să rămînă lucid pînă la sfîrşit, să se supravegheze, să nu-i scape nimic. Pentru el războiul e o terapeutică... I-au dat întîlnire peste o lună. Şi cu cîtă siguranţă F Dar n-au dreptate. Deşi toţi par oameni de treabă : căpitanul Plesea cu amestecul lui de cafea, locotenentul Ghenea cu ochii lui bulbucaţi, Stelian Minea cu fruntea de hidrocefal... Au luptat. Au semne de răniţi, au fost decoraţi. Cum pot oare împăca viaţa de aci: cărţile, cafelele, ţuica şi glumele lor şi cîntecul289 acesta stupid care-i ţiuie în ureche, cu riscul morţii din fiecare clipă ? O singură alarmă la noapte să-i scoată din rezervă şi cîţi dintre ei vor mai cînta şi glumi mîine ? „Secretul războiului e să săvîrşeşti actele de bravură, cele mai decisive posibil, cu aerul cel mai frivol posibil."Aceasta o spunea prinţul Vorşaghin, consolatorul Zoei.Se pare că un consolator căzut în dizgraţie, fiindcă a văzut-o pe Zoe în ultimul timp cu un ofiţer francez. Chiar 'alaltăieri a văzut-o, în muscal, urcînd spre Copou...Numai două zile şi toţi sînt în alt capăt de lume : figura Luminiţei, acum cînd vrea să şi-o aducă aproape, îi apare înde- părtată, ca în crepusculul de martie cînd s-a întors de la Dan Şcheianu şi ea îi pusese scoica marină la ureche.Cercă să-şi alunge tot din minte, să-i rămînă limpede nu- mai Luminiţa, cu rîsul ei, cu ochii oblici, cu mişcările obişnuite care fac parte din ea : cum se uită cîteodată cu genele numai puţin întredeschise, iiltrînd privirea înainte de ia izbucni în ho- hot... Apărea numai rîsul sau numai un gest, dar întreagă n-o mai putea chema înainte. Ciudat, să nu-ţi poţi aminti chipul fiinţei celei mai apropiate de sufletul tău ! In curînd între el de aci şi ea de acolo, are să se întindă distanţă ca între două planete.O bătaie uşoară curmă gîndurile. Strigă : „Intră", fără să se mişte.Dar cînd văzu că în prag a răsărit dracul şi jumătate al mă- tuşii Ilinca, se ridică lenevos în picioare.' — V-am adus apă rece, domnu ofiţer, şi vă roagă mămuca să ne daţi voie să luăm ceva de aici... Nişte boarfe de-ale noastre...Fata puse cana de lut pe masă şi îl privi deodată în ochi, îndrăzneaţă, gata de rîs :— Rămîneţi mult la noi, domnu ofiţer ?Radu Comşa observă că are ochii verzi, foarte limpezi, sprîn- cenele subţiri şi dinţii regulaţi, albi şi mărunţi ca o dantură de vitrină, deşi gura era poate prea mare.— De ce întrebi cît rămîn ?... Am luat nepoftit locul cuiva de-aci ?— N-aţi luat locul nimănui!... întreb ca să scoatem nişte lucruri din'odaie şi să nu vă tot supărăm...Fata aruncă ochii spre zestrea clădită lîngă perete, sub icoane.— Nu mă supără cu nimic, fetiţo... Deocamdată nici nu ştiu cum te cheamă ?290— Catrinuţa ! Numai^că domnu locotenent Bantăş mi-o scos alt nume. îmi zicea Catrinel...— Catrinel ? Rămîi atunci şi pentru mine Catrinel, aşa cum a vrut domnu locotenent Bantăs. Şi spune drept, Catrinel cu ochii verzi, îţi pare rău mult, mult de tot, că în locul domnului locotenent... ?Fata îşi plecă ochii în pămînt, trecîndu-şi între' buze un şirag de mărgele albastre.— Dacă vorbiţi aşa, mă duc...— Va să zică, dragă Catrinel, sînteţi o persoană suscep- tibilă...— Cum ai spus ?— Eşti o persoană care nu ştie de glumă !Catrinuţa numită şi Catrinel strîmbă buzele ca un copil obraznic, gata să scoată limba.— Nu-mi purta dumneata de grijă, că n-am învăţat eu de ieri de alaltăieri ce-i aceea şagă ! Dar mă rog, frumosu-i să şuguiesti pe socoteala unui om bolnav !

Page 124: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Dragă Catrinel, recunosc că am comis o inadvertenţă...— Cum?— Ai dreptate î... M-am întrecut cu gluma. Ţin să rămînem prieteni.— Că nu-i avea dumneata parcă prietenele dumitale...— De unde deduci ?— Cum ?...— De unde ştii că am prietenele mele ?Dracul şi jumătate făcu înainte de a-şi da socoteala, cu capul, spre mapa de pe masă, unde se afla fotografia Luminiţei. Vru să repare îndată :— Nu ştiu de nicăieri... Nu-i greu cuiva să-şi închipuie. Comşa înţelesese însă de unde venea sursa de informaţie.— Mai întîî, Catrinel dragă, observ că ai fost indiscretă, ceea ce nu-mi place şi pe urmă observ că nu ştii să minţi!... Nu-i greu cuiva să-şi închipuie, cred şi eu, dacă-mi c'otrobăiesti prin lucruri...— N-am cotrobăit... Am aşezat lucrurile şi-o căzut singură... Ce-s eu de vină ?...— Şi dacă mă supăr, Catrinel ? Şi dacă te întreb cine te-a rugat să-mi aşezi lucrurile ?— Supărarea omului trece. Se-mpacă mîţa şi cu cînele, dar mi-te omul cu om!... Pe dumneata te ţine mult supărarea ?— Depinde...— Cum ai zis ?291 — Am zis că mă ţine supărarea după cum e şi omul...— Că eu nu-s om !...— Ce fel de vorbă e asta, Catrinuţă, Catrinel ?— Nu ţi-o spus domnu căpitan Plesea că-s diavolul şi ju- mătate al mămucăi ? Crede el că n-am auzit?... Las'că mai tri- mite la noi după cireşe şi i-oi da cireşe să mă ţie minte.— Cum ai putut s-auzi, Catrinel ? Ţi-am spus că nu ştii să minţi!... Cum ai putut s-auzi, cînd nici nu erai aci cînd am venit ? i î— Ba eram ! Colea după fereastră...— Va să zică asculţi la uşi şi la ferestre ? Bine că ştiu să iau măsuri!...— N-ascult nici la uşă, nici la fereastră. M-am ascuns să nu mă vedeţi şi-am auzit fără să vreau... Ce-s eu de vină ?— Şi de ce te-ai ascuns, Catrinuţo, Catrinel ? Dacă se poate să ştiu...— Aha ! Am înţeles. Acum te-ai făcut mai frumoasă şi nu te mai ascunzi! . ,— M-am făcut cum m-o lăsat dumnezeu ! Numai că dum- nezeu n-o dat păr oamenilor, să umble cu el smuls ca arătările din oădure.Aceasta era la adresa fotografiei unde Luminiţa avea părul retezat şi răsfirat în bucle.— De-aou mă duc ! se pregăti spre uşă Catrinuţă, dînd drumul dintre dinţi şiragului de mărgele -şi aşezîndu-şi gura cămăşii cu altiţe pe sîni.Comşa văzu o clipă un sîn mic şi sidefiu, întoarse ochii.— Spuneai că ai de luat ceva din zestrea de-aci. Credeam că ţi-au şi venit peţitorii după cîtă grabă arătai!...— Că cine mai are grija măritişului amu ?...— Nu eram pieptănată...— Nu se mărită slutele, Catrinel ! Dar un drac şi jumătate ca tine, cu ochii tăi de mîţă...— Am ochi de mîţă ? Hm!... Asta acu o aud !... Dacă-i vorba de ochi de mîţă, apoi aceea de-acolo, din poză, are ochi ca miţele cînd se uită la soare !...Dracul şi jumătate al babei Ilinca o zbuchi prin întredeschi- dertea uşii, ca o şopîrlă.Radu Comşa o urmări pe fereastră cum trece spre bucătăria babei, plecîndu-se din mers, să apuce de coada răsucită căţelul fumuriu. Căţelul se întoarse speriat, latră o singură dată scurt. Apoi bucuros, începu să fugă împleticindu-se după ea, pe poteca îngustă dintre troscot. 292După o clipă, Catrinel dădea fuga spre fîntînă cu o găleată, ferindu-se să întoarcă ochii spre fereastră, fiindcă ştia că de acolo o urmăreşte o privire.„Are dreptate căpitanul. Fata babei e un diavol şi jumătate !" şi cu această reflecţie începu capitularea lui Radu Comşa, recu- noscînd autoritatea celor mai vechi şi mai încercaţi în cariera războiului.*7*În şase zile, pînă să intre regimentul în sector, mai avu de aflat multe de la această experienţă.îşi cunoscu oamenii, învăţă mecanismul serviciului şi des- coperi că nimic nu-i folosea din ceea ce ucenicise în manevrele şi concentrările trecute.Viaţa se împărţi între popotă, ceasurile de serviciu cu in- strucţia trupei, învăţînd să mînuiască noile arme de luptă, gre- nade şi mitraliere de curînd despachetate din lăzi; între nopţile de la căpitanul Plesea şi ceasurile de acasă, unde Catrinel apărea şi dispărea îndată, ca o pisică, numai printre uşi, nelăsîndu-se prinsă. In ogradă, robotind cu căţelul fumuriu după ea, nu în- torcea niciodată capul spre fereastra lui Comşa. Părea a fi uitat că se află acolo.Dar florile răsăreau întotdeauna altele, proaspete, în oala de lut; şi de cîte ori Radu se aşeza înaintea mesei, să aibă fotografia Luminiţei sub ochi, descoperea că trebuie s-o caute în cele mai neaşteptate ascunzişuri, unde ajungea prin neexplica- bile avatarii.Pînă ce făcu ordine soldatul Omir, ordonanţa aleasă de lo- cotenentul Ghenea !Cu Omir nu glumea nici Catrinel; dar nici locotenentul Radu Comşa.Tăcut şi autoritar, rezervist cu început de încărunţiră la iîmple şi în firele mustăţilor, Omir schimbă orînduiala lucruri- lor cum ştia el: ora ceaiului, apa fierbinte de bărbierit, cizmele înşirate lîngă perete, hainele din cuier, tocul revolverului, în tot ce făcea, se ghiceau obiceiurile ceiluilalt ofiţer, pe care-l slujise, mort astă-iarnă într-o recunoaştere.La început, Radu Comşa a avut o senzaţie neplăcută, ca un •om însurat cu o văduvă care-i impune tabieturile răposatului.Aflase că Omir se tîrîse atunci pe brînci, pînă în faţa duş- manului, şi se întorsese abia în zori, cu trupul locotenentului Vîntu şi cu o ureche retezată de glonţ. Îi săpase el groapa, purta293 el grijă de preot să-i facă pomenirile la zilele cînd se fac rugă- ciuni pentru sufletul morţilor.Slujind noul stăpîn, soldatul prelungea pînă la cele mai mici amănunte, dorinţele celuilalt.Radu Comşa cunoscu astfel şi această ciudată tiranie, a unui mort necunoscut, care-i schimba nesimţit şi îi impunea felul său de viaţă.De cîteva ori se răzvrătise :— Omir, ţi-am spus că nu-mi trebuie pîine prăjită la ceai !..„ Şi zahărul, lasă să mi-l pun eu, nu după pofta ta !Zvîrlea pîinea prăjită şi cerea alt ceai, în locul celui prea dulce.Omir culegea pîinea, aducea alta neprăjită şi alt ceai, fără zahăr.Dar a doua zi uita ; pîinea iar aştepta pe farfurie, în felii subţiri, auriu rumenite ; şi în fundul paharului cu ceai-sirop,. linguriţa se împotmolea într-un strat de zahăr tos, lat de-urt deget.

Page 125: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Omir, ce e porcăria asta ?Soldatul aştepta drept, cu mîinile de-a lungul trupului, cli- pind din ochii fără culoare, cu o tresărire a buzei care-i mişca mustaţa de iepure.— Domnule locotenent, am văzut că pîinea-i crudă... Şi cum să beţi dumneavoastră numai o apă caldă, ca birjarii din tîrg ?Radu Comşa se trezea urînd de dincolo de moarte, nevino- vatele plăceri şi tabieturi ale ofiţerului necunoscut.In schimb, hainele erau periate pînă la ultimul fir de praf,, cizmele oglindă, fiecare lucruşor curăţat şi rînduit ca pe masa unei fete bătrîne. Şi îl copleşeau o sumă de atenţii.— Domnu locotenent, am găsit nişte cireşe ! venea cu o> farfurie de cireşe spălate în apă rece.Iar la şase după-amiază, cînd se întorcea de la inspecţia în cantonament, găsea foaia roşie de hîrtie sugativă, călimara şi tocul puse în evidenţă, pe marginea mesei:— V-am pregătit toate, domnu locptenent... Poate vreţi să corespondaţi...Luminiţa avea astfel pe cineva aci, care purta grijă în fie- care zi să-i plece cartea poştală cu inscripţia : ,,A nu se menţiona data, localitatea şi nimic 'despre mişcarea trupelor" sau plicul închis, pe care Omir avea să-l dea'cuiva sigur, ca să-l pună direct la tren ori la Oneşti.A doua zi, după ce s-a prezentat Omir, pe masă a apărut o> statuetă de marmură, înfăţişînd muza Elegiei: Erato, cu o liră294în mîna stîngă, atingînd strunele cu degetele mînei drepte. Un picior era atins şi o parte din faldurii mantalei ciuntiţi. Radu Comşa o apucase de cap, o răsucise pe toate părţile, căutînd să-şi explice prezenţa acestui obiect de vitrină artistică în casa babei Ilinca.Chemă soldatul.— Ce e asta, Omir ?— Statuie, domnu locotenent. Radu îşi stăpîni surîsul.— Bine, am văzut şi eu că e statuie. Te întreb, ce caută aci ? Cum a ajuns ?— Domnule locotenent, să trăiţi, eu am pus-o.,. Dacă or- donaţi o iau...— Nu ordon nimic, Omir !... Mă întreb numai cum de a ajuns la tine ?— Domnule locotenent... cu retragerea... Am găsit-o şi eu si-am strîns-o...— N-ai găsit şi tu altceva „să strîngi" ?— Unii au luat orătănii şi porci, domnu locotenent, alţii pleduri, perne... Eu am ales asta, tot ziceau că nu-i trebuie ni- mănui...Omir vorbind, se uita înduioşat la statuia orfană a Elegiei, care nu-i trebuise nimănui.— Şi ce-ai să faci tu cu ea acum, Omir ?— O duc acasă, domnu locotenent. O duc acasă, la nevastă si la copii, cînd ne-om libera. Să avem şi noi o amintire.— N-ai amintire urechea retezată ? Măcar ştii cine e ?— Ştiu, domnu locotenent... M-o învăţat... (Nu spunea cine, fiindcă nu pomenea niciodată numele ofiţerului mort). Ştiu... O cheamă Irata ! Zînă de-a lor, de-a paginilor din vechi. ^.Astfel soldatul Omir, cu nevasta, copiii şi casa rămase la inamic, avea şi el ca şi căpitanul Pleşea, ca şi locotenentul Ghe- nea, ca toţi de aci, întruparea unui ideal personal şi egoist des- pre pace: să-i ducă nevătămată, prin toate cumpenele, suvenirul lui de război, Erato, femeia de piatră albă, naufragiată din cine ştie ce salon de amatori ai artelor ori din cine ştie ce bibliotecă de pasionat al mitologiei.— Omir!— Ordonaţi.— Ce-i cu florile astea de-aici ?Pe un pat, un braţ mare de flori de cîmp ; sînziene, marga- rete, cicoare, romaniţă, garoafe sălbatice. . ' .295 — Iertaţi, domnu locotenent... N-am ştiut că veniţi îndată... Nişte flori, ale mele...Omir ia braţul de flori şi-l duce la el, în tindă. In urmă a rămas un miros de fîn cosit pe care Radu Comşa îl respiră cu amintiri împîclite de copil, cînd hoinărea aproape sălbatic în po- ienile din sat.Afară, Catrinel trece pe poteca de la fîntînă, hărăţind căţelul îumuriu. Are şi ea o floare de cîmp, în păr, la ureche.Se aud tunurile, în răstimpuri, departe. Dar nimeni nu le dă ascultare aci.Radu Comşa îşi înfăşoară săpunul, prosopul şi pieptenele ; la poartă îl aşteaptă locotenentul Ghenea să meargă împreună la scăldat. Catrinel a intrat în pămînt.Numai căţelul latră şi scormone cu laba într-o uşă închisă.*8*Locul de baie e la marginea satului; soldaţii au adîncit albia mutînd bolovanii, ridicînd un zăgaz de lemne, prund si pietre, ca o savantă construcţie de castori. In sus, locul pentru ofiţeri; în jos alt baraj unde se îmbăiază soldaţii, şi dinfcolo, vadul unde se adapă caii şi se spală căruţele.Apa e rece ca gheaţa şi limpede de se văd pietrele din fund, ca şi cum n-ar îi cărat niciodată cadavre în putreziciune. Curge dintre munţii ocupaţi de duşman şi în clipotul sprinten din prun- duri, pare că-şi şopteşte singur, ceva sperios şi tăinuit, de acolo.Cîteva tufe de mladă în pietre ţin loc de cabine de dezbră- cat. E şi căpitanul Ionescu, şi maiorul cu apendicite olfactiv lung şi dezolat, şi Stelian Minea care şi-a uitat ochelarii pe nas si trebuie să se întoarcă, păşind cu strîmbături ridicole pe cres- tele bolovanilor, ca să-i pună pe o piatră lată.— Ce-ţi face rana, Minea ? întrebă locotenentul Ghenea.Rana lui Stelian Minea e vindecată de mult, a rămas numai cicatricea albă cu şuviţe, în braţ.Dar glonţul a atins nervul, trei degete nu se pot mişca, au rămas strînse, ca şi cum ar păstra ascuns, între ele şi podul pal- mei, ceva, un ban ori o medalie.Stelian Minea îşi priveşte mîna slabă, fără muşchi, ca o mînă de femeie descărnată. A scăpat uşor. Pentru interpretarea lui Bergson nu are numaidecît nevoie de degete agile la mîna stîngă.Dar căpitanul Ionescu pufneşte cu o strîmbătură a buzei de jos :296— Rană ? Minea şi rană ?... Ce e aia rană ?...Într-adevăr, căpitanul Ionescu e purtătorul unei răni feno- men, cercetată ca un caz rar de medici, şi subiectul unei dări de seamă pe care o prepară un chirurg francez. Glonţul a pătruns în piept prin faţă, a ieşit pe dincolo, s-a abătut din drum prin piele şi mergînd între piele şi muşchi a parcurs toată lungimea braţului oprindu-se la încheietura unui deget; glonţul a fost extras, căpitanul Ionescu a scăpat intact; după o lună era în picioare.— Ce e aia rană ? Mi-a luat trei fotografii maiorul Narpoix şi o schemă. Are să facă o planşă !...— O să ajungeţi la Academia de Medicină din Paris, dom- nule căpitan !... declară cu ipocrită invidie locotenentul Ghenea.Căpitanul Ionescu îşi împătureşte hainele cu o mişcare dis- preţuitoare din cap : „dar ce ? ca voi!"Singur, pe un bolovan, sublocotenentul Bogdan Cernegură de la a cincea, înalt, frumos, şi în poziţia meditativă a Gîndito- rului lui Rodin, a uitat unde se află şi că e gol. Isi aminteşte şi se scutură de gînduri ca de-un giulgiu nevăzut, zvîrlindu-se. în apă.Radu Comşa priveşte la trupurile goale de aci, şi la cele mai de departe ale soldaţilor, neputîndu-şi alunga obsesia că această carne albă, atîtea trupuri înîăţişînd misterioasa mi- nune a vieţii, pot fi mîine, printr-o singură explozie de proiectil, prefăcute în carne sfîrticată, amestecată cu

Page 126: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

pămînt; dezgustă- toare pachete de măruntaie agăţate în sîrmele cu ghimpi, pe care bonzăie muştele.Locotenentul Ghenea, musculos ca un luptător, ridică lespezi de piatră, aruncă bucăţi late ca un disc în apa care împroaşcă jerbe reci, peste trupul maiorului cocoţat pe bolovanul lui rotund.— Ghenea, încetează odată ! Ştii că nu pot suferi apa rece...— Domnule maior, vreau să vă dau eu curaj dacă n-aveţi. în apă, ca la atac !... Nu trebuie să te gîndeşti mult... Nici să te vîri în detaliu, întîi un picior, pe urmă altul, ca femeile... De- odată, bîldîbîc, aşa !Ghenea îşi dădu drumul de pe marginea zăgazului în ochiul de apă care-i ajunge pînă la gît, înoată, pufneşte, face planşe, se scufundă şi apare mai departe ; arată cum se înoată iepu- reste, broşteşte, cîineşte, voiniceşte, înotul marinăresc; toate năzdrăvăniile de copil crescut aproape de malul Moldovei.încearcă şi Stelian Minea să se apropie de fundul mai adînc, unde-i ajunge apa pînă la bărbie, înaintează, în chicote fricoase de femeie, ridicînd braţele subţiri deasupra capului, căutînd din297 cînd în cînd cu ochii miopi spre mal, ca şi cum pămîntul ar putea să se îndepărteze singur şi să devină inaccesibil ţărm de ocean. Ghenea ,s.e scufundă pe sub apă, îl ajunge şi îl răstoarnă de picioare, apoi sare pe parapetul de piatră, rîzînd de zbaterea neîndemînatică şi desperată a comentatorului lui Bergson. II în- deamnă strigînd pe veşnica melodie :Dar după una-două-trei-patru-cincl-şase-şapte-săptămîni; A început, a început a daaa din mîini...Cînd a sîîrşit, îşi şterse trupul stacojiu de frig cu un prosop aspru şi declară, cu o poftă care face să-i lase gura apă :— Acum o gustare şi-o ţuică la tata Pleşea plătesc toate, paralele !... Comşa, îl luăm şi pe Minea, scăpăm de ţipi şi o şter- gem...Radu Comşa a fost pe rînd : domnule locotenent, locotenent Comşa, locotenente, acum a devenit simplu Comşa, pentru cei cîţiva camarazi cu care apropierea s-a făcut fără să ştie cum, dintr-o alegere de la sine. Dar Comşa nu vrea acum să se încăl- zească cu o gustare şi o ţuică la tata Pleşea ; vine mai tîrziu, vrea să vadă cimitirul care e aici, aproape, deasupra ţărmului.Porneşte singur. Sînt două cimitire.Acel de lîngă biserica veche, după cireşii bătrîni, unde cru- cile negre şi putrede apar printre crengi şi verdeaţă. Acolo, morţii .s-au adunat pe încetul: în locuri libere, între morminte, iarba e înaltă, grasă şi înflorită. Zboară albine, dorm fluturi, e sfîrîit de lăcuste.Celălalt cimitir, nou, după gardul de sîrmă ghimpată, e nu- mai un şirag aliniat de movili galbene, cruci orînduite milita-, reşte, proaspete, cu inscripţii negre.de păcură pe scîndurile ge- luite. O disciplină rece domneşte aici; parcă o senzaţie de pro- vizorat.S-ar spune că morţii de sub pămîntul galben, din care încă n-a mijit colţul de iarbă, nu sînt morţi definitiv ; aşteaptă cînd va pleca trupa să-şi strîngă şi ei echipamentul lor mortuar şi să pornească în urmă, ca o rezervă care şi-a făcut datoria, dar la nevoie, poate sări să dea o mînă de ajutor pînă la demobilizarea generală, cînd se vor risipi şi dînşii la vetrele lor. 'Această impresie o simţea Radu Comşa şi nu se putea de- prinde cu gînddl că acei de sub sutele de cruci aliniate sînt morţi pentru totdeauna şi că acolo e marele, ultim, mister.Cimitirul avea podeţ cu rezemătoare de mesteacăn ; drumu- şoarele erau plivite ; dincolo, loc liber pentru cei care aveau să298vină ; era un cimitir model. La unele cruci se aflau cununi de brad uscate ; cetina ruginită se scuturase pe lutul crăpat. Citi inscripţia. In urmă, multe cruci iară nume... Mută oştire care-a încăput straniu pe un loc atît de strimt! Aici, cînd războiul va sîîrşi, vor veni să ingenunche toţi, şi copiii copiilor tuturor.Pe-o groapă, un braţ proaspăt de flori de cîmp. Tăblia purta numele : Sublocotenentul Ion Vîntu, căzut pentru patrie. Cîteva cifre neciteţe. îşi aminti braţul de flori de pe patul lui, lăsat de soldatul Omir. II recunoscu. Pentru aceasta aşadar îl adusese ! Soldatul Omir n-a mai fost în acea clipă, numai un număr de matricolă, ordonanţa care-l plictisea cu maniile lui de fată bă- trînă. Şi nici sublocotenentul Ion Vîntu, un mort indiferent, la care se gîndea ostil, fiindcă trebuia să-i suporte ticurile din viaţă...In vale, pe fundul pîrăului, soldaţii goi se alungau cu stri- găte şi împroşcaturi de apă. Pielea albă şi umedă strălucea în . soare.La cotul rîului unde e moara, alţii, tot dezbrăcaţi şi călări,, scăldau caii.Nici unul nu-şi ridica ochii spre cimitirul de aici.Nu-şi aminteau că există — că îi aşteaptă. Numai aşa, viaţa mai putea fi încă trăită, cu această teribilă putere de-a uita.Soarele se înclina spre culmile crestate de brad. Pe şosea, un şir de căruţe stîrnea nori de colb în care tremurau razele jucăuşe.Radu Comşa coborî spre sat, pe drumeagul dintre tufele de corn.Rar şi foarte departe, lovituri de tun se îngînau în răstim- puri, ca şi cum gurile de bronz obosite, îşi împlineau numai o datorie plicticoasă să menţină pe sutele de kilometri de front, focul aprins.Dar cerul era calm, munţii neclintiţi; o clipă realitatea apro- piată a războiului păru imposibilă.*9*La căpitanul Pleşea masa de cărţi se încinsese în toi. Un ofiţer străin dădea banc cu cărţi noi. fata Pleşea căpătase de la un'rus, în schimbul unei sticle de spirt, o nouă rezervă de con- serve de peşte şi acum îşi înfrupta copiii, purtînd grijă să nu ră- mînă nici unul urgisit.299 Locotenentul Ghenea, dezbrăcat de tunică şi asudat, nu mai .avea nevoie de ţuică şi de gustări ca să se încălzească.Intrase într-o serie neagră.Cînd âruncă"şi ultimii bani şi-i pierdu, întoarse buzunările ţ>e dos, cîntînd cu mutră amărîtă :A fost odată un mic copilaşCe nu ştia, ce nu 'ştia... căăărţi a jucaaaaa...Se ridică de la masă şi se întinse în fundul patului.— Asaa, fraţilor !... Fiindcă acum am scăpat de o grijă, •adică de parale, putem deşerta în linişte un păhărel de ţuică şi -altele de vin... Numaidecît trebuie să rămîi cu noi, Comşa !... E ultima noapte ! Mîine seară intrăm pe sector.A doua zi seara, regimentul se despărţi în pădure pe bata- .'îioane, aşteptînd întunericul să înceapă schimbul.Radu Comşa puse întîia oară casca : metalul îi apăsă tîm- .plele. Nu era deprins cu urcuşul. Gîfîia pe drumul de care, unde coborau bagajele ofiţerilor din celălalt batalion.Aerul umed mirosea a răşină şi a ierburi aromate. Numai :pe crestele munţilor se vedeau cîteodată, prin ochiurile de lu- mină, vîrfurile de brad adunînd cele din urmă raze.Soldaţii urcau tăcuţi. Toată după-amiaza făcuseră pregaj- iirile într-o linişte .neobişnuită, în care orice glas mai tare sunase fals şi scădea îndată. Ochii se întorceau fără voie spre zarea pă- durii verde-albastră. Amuţise şi cîntecul copilaşului, trecut de- obieei din gură în gură. Ofiţerii îşi supravegheau oamenii: stri- gau nume, întrebau ceva uitat.Un nor acoperi soarele. Noaptea grăbi vînătă, cuprinzînd de jos în sus pădurea. Făcură un popas. Se aprinseră cîteva ţi- gări. O pasăre de noapte îşi ascuţi glasul ca un fierăstrău.Cînd porniră, ordinul merse din gradat în gradat:— Gura şi ţigările ! Şi nu tropăiţi ca la nuntă !...Radu Comşa nu mai vedea unde călca. Se împiedica în bo- lovani, picioarele se scufundau în scorburi putrede.De sus începu să ţîrîie ploaie măruntă. Un suflu de vînt aduse miros greu dinspre tranşee, spurcînd văzduhul umed si răsinat al pădurii. Un proiector cu coadă de cometă mătură ce- rul, părea că pipăie ca un deget de orb, undeva, la spate, o înălţime.

Page 127: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Sunară, singuratice ca două exclamaţii în întuneric, două focuri de puşcă.300Apoi iarăşi fu tăcere. Lumina cretoasă a proiectorului se plecă încet pînă dispăru, ca şi cum şi-ar îi întors strălucirea dincolo, spre cealaltă faţă a planetei.In beznă, atingerea armelor suna surd; ploaia se înteţi. O rachetă se înălţă ca un meteor, explodă sus o limbă gălbuie si sulfuroasă care aprinse toată pădurea. Şi alte rachete roşii si verzi, inundară cerul cu lumina lor ireală şi festivă, mai departe,, după alte culmi.încă un popas. In întunericul mai nepătruns pentru ochii dilataţi de adineauri, nu se mai vedea înaintea mîinii.— Domnu locotenent Comşa ! Vedeţi mai în urmă !... Aict e domnul locotenent Comşa !...Cineva îl căută bîjbîind prin întuneric...O ţigară lumină numai buzele rase, o porţiune de bărbie şi! nările, dintr-o figură incompletă, apoi ţigara luată din gură, co- borî curb, luminînd numai degetele care o ţineau, ca într-un mic glob de serbare veneţiană.— îmi dai voie ?... Locotenentul Velea, de la întîia...— Comşa !îşi strînseră mîinile prin întuneric, fără să-şi vadă chipurile.— Nu cunoaşteţi încă sectorul ?... Să vă las moştenirea în primire... Pe aici... Nu, la stînga !... Dă-mi mai bine mîna !Mîna camaradului necunoscut îl prinse caldă şi omenească,., tîrîndu-l în noaptea opacă, unde nu se vedea înainte la o întin- dere de braţ 301Capitolul III PE CER S-A ARĂTAT un SEMN MARE*1*Locotenentul Ghenea vorbea întins cu faţa în sus, cu mîinile încrucişate sub cap.Deasupra lui, sub bîrnele de stejar ale bordeiului subpămm- tean o gazorniţă ofticoasă afuma lemnul şi adunase un roi de musculiţe nocturne.— Ceea ce nu poţi să scoţi din năravul soldatului nostru e focul!... Cum îţi scapă din ochi, noaptea, îl vezi apărînd triumfal cu un braţ de vreascuri. Suflă în tăciune pînă îi plesneşte coşul pieptului şi cînd au început să joace flăcările, se chinceste roată, cu cea mâi mare fericire... Dacă sînt mai mulţi, stau la cislă !.„ Dacă e singur, scormoneşte cu un gătej în cenuşă, pînă îl apucă miezul nopţii... Neam de ciobani şi de cărăuşi! Fără foc, i se pare că nu' mai sfîrşeşte noaptea. Degeaba ameninţări, ordine, pedepse, şi degeaba-i iau la ţintă sentinelele din tranşeele ina- micului L. O zi-două, se astîmpără... Pe urmă iar începe !... Cel puţin acum s-au mai învăţat minte... II aprind la cîteva sute de metri, după un adăpost, înăbuşit. Uite, Comşa, pariez că o să găsim un foc la „Casa Neamţului"! la-ţi casca şi să mergem. Nu pui pariu ?... Ştiu ! Eşti om sobru, fără nici un viciu... Dar tot să mergem !Locotenentul Ghenea sări în picioare, îmbumbîndu-şi nasturii si luîndu-şi casca, îşi trecu pe sub bărbie cureluşa şi ieşi din bordei, plecîndu-se să nu atingă pragul de sus.— Să le ducem şi puţină mahorcă, băieţilor ! se întoarse Comşa din uşă, alegîn'd de 'pe poliţă un pachet cubic, enorm, de tutun rusesc,'din rezerva depozitată înadins pentru soldaţi.302— Vă pregătim un ceai pe cînd vă întoarceţi, domnu lo- cotenent ? întrebă Omir, petrecîndu-i din urmă, cîţiva paşi. Vă mai încălziţi oleacă înainte de culcare...— Pregăteşte ! Dar să nu dea dracul să-mi fabrici iar o li- monada, c-o torn toată în capul Elegiei. Inţelesu-m-ai, Omir ?— Şi pentru mine, Omir. Două ! comandă locotenentul Ghe- nea. Dacă mai ai rom, două !... Dacă n-ai, să scoţi din pămînt!...Noaptea era luminată şi înstelată. Lumina şi stelele clipeau însă numai sus. Aici, brazii ţineau umbra nepătrunsă lîngă pă- mînt. Picurase rouă pe frunzele late.O clipă se opriră s-asculte spre linia transeelor.Nu se auzea nici o suflare.S-ar fi spus că pădurea e pustie, fără picior de om, că toţi au părăsit şanţurile să lase codrul numai cu sunetele dintot- deauna, care şi ele fac parte din tăcere : clătinarea frunzelor, ră- sufletul apelor, chemări singuratice de sălbăticiuni.Dar aproape de tot, dintr-un capăt în altul, prelungite pînă la marginea mărilor, de la cercul polar pînă la tropice, ştiai că sînt şanţurile cu ţăruşTşi cu sîrme, unde unii pe alţii se aşteaptă cu ochii încordaţi, şi gurile de foc au amuţit, numai ca să înceapă cu alte puteri odihnite.— Mă gîndesc — spuse Ghenea ţinîndu-se de crengile joase de brad la coborîs — că peste munţii aceştia am mai trecut acum cinci ani, într-o excursie, cu liceul... Veneam de la .Slănic spre Mănăstirea Caşin. Aici, unde mergem acum, la „Ca'sa Neamţu- lui", era o gospodărie în miniatură. O căsuţă albă, acoperită cu olane roşii. Cîţiva stupi. O grădinuţă cu flori... Un pădurar, pe- semne neamţ de neamul lui, un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri şi o fetiţă bălană ne-a dat să bem apă rece .într-un pahar brumat... Era un zumzet de albine ca într-o istorioară patriar- hală !... Pe urmă am plecat mai departe. Acolo unde sînt ei, se află o stînă. Ne-a apucat o ploaie grozavă. Am ajuns leoarcă, dar eram cei mai fericiţi absolvenţi de liceu din cele cinci conti- nente!... Făcusem un cor... De pe vîrî se vedea spre Ardeal, cînd s-a înseninat... Am dormit înveliţi cu pelerinele... Şi acum îmi stă mirosul de lînă şi de zar în nări, cînd îmi aduc aminte... Parcă n-am mai trăit tot noi vreodată, viaţa aceea !...— N-am fost niciodată prin locurile acestea. Doar la Slănic, cîteva zile, acum doi ani...Radu Comşa nu continuă.Acum doi ani venise la Slănic cu automobilul lui Alexandru Vardaru, într-o excursie, cu el, cu Mihai şi cu Luminiţa. Atunci303 a cunoscut-o el mai bine. De atunci poate a început, fără să-şi lămurească bine, iubirea lor.Astăzi vilele Slănicului sînt sub tunurile germane ; figura Luminiţei nu şi-o mai poate aminti întreagă ; apare numai şira- gul dinţilor albi cînd hohoteşte, sau numai un gest; clătinarea părului tuns, mişcarea cînd se ridicase în vîrful picioarelor să-i ducă braţul după gît, la despărţire, în gara Iaşilor, murdară si populată de gloată lărmuitoare ca un azil de mizerie.Iar el, cu mîinile sprijinite în scoarţa brazilor care-i lasă în palmă urme cleioase de răşină, coboară priporul repede, în noaptea luminată numai de scînteierea măruntă a stelelor.— Păşim mai încet, să-i surprindem asupra faptului... şopti locotenentul Ghenea, oprindu-se şi mirosind cîteva frunze de mentă mototolite între degete.Din „Casa Neamţului", crescută acolo pe vremea cînd pă- durile acestor munţi hrăneau cherestelele din vale, mai ră'măsese un perete pe jumătate surpat şi hogeagurile în picioare, după luptele de astă-iarnă. Gospodăria în miniatură era numai movili de moloz, cărămidă, ţiglă pisată şi cenuşa din gura sobelor.Dar acolo unde a fost grădina cu flori, din rădăcinile şi seminţele scuturate de anul trecut, răsăriseră şi în vara aceasta flori pe jumătate sălbatice, iar straturile de legume îmburuienite durau încă. Soldaţii se adunau după ruina pereţilor cu spatele întors spre linia frontului: astfel lumina focului era apărată şi toţi păstrau iluzia că se află lîngă amintirea unui locaş omenesc.Flacăra juca pe zidul alb ; umbrele se înălţau şi scădeau diforme.Erau sase soldaţi în jurul focului, pe scăunase improvizate din pietre şi cărămizi.Vorbea numai unul şi ceilalţi priveau în cărbuni.—: Era unul la noi, unu, moş Vasile Pohrib.:.Cînd sunară paşii, toţi ochii se întoarseră cu tresărire, scor- monind întunericul, îa încruntarea cu care întotdeauna privirea orbită de lumină

Page 128: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

cearcă să pătrundă bezna.— Care e acolo ?Şi îndată, mai încet:— îs doi domni ofiţeri... Săriră cu toţii în picioare.— Ce-i, Morarule ? făcu prietenos Locotenentul Ghenea, înaintînd în bătaia luminii. Bună seara, băieţi !... Ei, ce-i cu moş Vasile Pohrib ?...— Ia, nişte istorii de-ale noastre, domnu locotenent!... Povestea Mucenicu ista, despre un semn care i s-a arătat lui şi304le spuneam şi eu că era în sat la noi, unu, moş Vasile Pohrib, un solomonar...— Ce ? Şi tu eşti aici, Mucenicule ?—- De, domnu locotenent... rosti moale soldatul.— Atunci, după cum văd eu, e rost să visăm urit la noapte... Are să ne scoată Mucenicul aista din minţi cu arătările lui !... Ia să ne faceţi loc, băieţi, şi să ne spună întîi Mucenicu ce-i cu semnul care i s-a arătat lui,?.... Pe urmă, om afla şi în- tîmplările lui moş Vasile Pohrib, solomonarul... Staţi jos, băieţi !Soldaţii făcură roată la loc, în jurul focului, după ce se aşezară ofiţerii.Unul răscoli cărbunii şi flacăra ţîşni împroşcînd scîntei şi aromind mirosul de răşină arsă.— Ei, Mucenicule ?Soldatul Mucenicu urmărea cu ochii plecaţi băţul camara- dului înviind jeraticul.Avea ţin fel de surîs fricos şi trist, uitat pe faţa smeadă, cu umerii obrajilor osoşi luminaţi de jos în sus, de flacăra galbenă._— Ii vine greu să -povestească, domnu locotenent! rosti soldatul cu băţul, aruneîndu-l in foc după ce-a isprăvit. Are şi dreptate... Cine să-l mai asculte dacă n-are omu o ţigară de tiutiun ?...— Mă, Bocăneţ, mia! Cu obrăznicia ta, numai cei de colo, de peste drum, au să-ţi vină -de hac! profeţi Ghenea.— Eah ! domnu locotenent!... Obraznicu tot mai trage din cînd în cînd cîte-un fum de tiutiun... Cumintele n-are decît s-aştepte să-i -deie itindenţa, pînă i s-or lungi urechile...Radu .Comşa scoase pachetul de tutun şi îl întinse solda- tului Mucenicu.— Să trăiţi, domnu locotenent, nu fumez...— Nu fumează, domnule locotenent!... se grăbi Bocăneţ să întărească, rîzînd cu toată figura lui de tătar şi apucînd pa- chetul. Nu fumează, nu bea, nu suduie !... El numai se roagă pentru noi, păcătoşii, care fumăm, suduim şi bem, şi are să ne aştepte muncile iadului pînă în vacul viacului...Vorbind, Bocăneţ desfăcu pachetul, mirosi tutunul dînd din cap în semn de aprobare, îl trecu din mînă în inînă.Toţi răsuciră cu sfinţenie, apăsînd cu .arătătorul să iasă ..ţigara groasă şi îndesată.— Ei, Mucenicule ? întrebă a doua oară Ghenea. Ce-i cu năzdrăvăniile tale?305 Soldatul Mucenicu ridică ochii negri şi lucioşi, mistuiţi de arşiţă, şi vorbi cu blîndeţe :— Domnule locotenent, eu nu spun nici o năzdrăvănie... Eu am văzut un semn mare şi urît şi-am înţeles că de-acuma s-a- proprie capătul... Eu am mai tălmăcit semne de-aieste, dară rnai slabe, în anu o mie nouă sute şapte, de eram atunci leat nou- nouţ. Le-am spus atunci unora şi altora, că ne-aşteaptă vărsare de sînge, şi vărsare de sînge a fost. Crezutu-m-a cineva ? Fe- rit-a sîîntul ! Au rîs şi m-au făcut de ocară, pînă ce semnele s-au adeverit. Aşa ş-acuma !... Aiştea stau şi rîd şi suduie şi beau tutun şi nici nu le pasă, fiindcă diavolul cînd vrea să-1 piardă pe om, întîi minţile i le ia... Da eu pot zice că de-aeuma-i capătul şi să ne pregătim dacă s-a.iarătat semnul despre care scrie şi-n carte...— Bine, Mucenicule! îl îndemnă locotenentul Gbenea,, tră- gînd cu poftă din ţigară, ca unul care nu se prea sinchisea de judecata viitoare şi de muncile iadului. Nouă nu n-i se arată semne, tocmai fiindcă knmăm, bem şi suduim!... Dumnezeu şi-a. întors faţa de la noi şi ne lasă în ticăloşiile noastre şi-n pier- zare... Dar de aceea mai mult, Mucenicule, ai datoria să-i în- drepţi pe cei rătăciţi de pe drumul cel rău şi să ne tălmăceşti semnele, care nouă nu ni se arată, măcar că dumnezeu ne-a dat ochi să vedem şi nu le vedem...— Domnule locotenent, eu ştiu că dumneavoastră rîdeţi!... Sînteţi tînăr şi omului tînăr i se pare că se-ntinde viaţa înainte fără de sfîrşit, ca marea... Şi atunci, îşi uită el sufletul şi în sufletul lui-năpădesc buruienile şi pălămida, ca în grădina neam- ţului istuia, săracu, rămasă de izbelişte.Locotenentul Ghenea nu rîse, cu ochii îngînduraţi privind peste capete, în negrul pădurii.Pe urmă făcu un semn cu mîma, alungînd un gînd supă- rător şi trase mai adînc din ţigară.— Domnul locotenent Ghenea nu dde. Vrea numai ca şi mine să afle ! interveni Comşa.Soldatul Mucenicu împinse cu talpa bocancului un cărbune sărit alături de foc. Vorbi cu alt glas :— Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, cele ce vorbesc eu oamenilor aistora sînt numai lucruri ieşite dintr-o minte proastă... Dumneavoastră aveţi învăţături ' de şcoli-nalte şi n-iaveţi ce afla de la un netrebnic ca mine... Eu nu m-am învrednicit să capăt altă învăţătură de carte decît atîta cît îi trebuie omului ca să afle învăţătura cea bună din sfintele306cărţi... Dară şi sfinţii părinţi au spus că dumnezeu, atunci cînd vrea să vorbească oamenilor, îşi alege mai deseori gura celui mai păcătos dintre toţi, fiindcă şi învăţăturile domnului <n-au fost scrise pe table de piatră ci pe table de carne şi anume pe inirni... Eu nu ştiu dacă am înţeles bine semnul, dară ochii mei l-au văzut !... Şi de două zi!e şi de două nopţi, mă tot gîndesc eu şi carnea pe mine se crîncenează, fiindcă văd că stă aproape siîr- şitul înfricoşat pe care l-au vestit cartea cu şapte peceţi, iară sufletul meu se bucură cu toate aistea, fiindcă am înţeles eu că se apropie domnia lui dumnezeu şi a mielului...— Bine, Mucenicule ! vorbi cu nerăbdare locotenentul Ghe- nea, îndepărtîndu-şi genunchii dogoriţi. Acestea sînt tălmăcirile tale !... Ca să le înţelegem mai bine, spune-ne mai întîi cum a fost semnul...— Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, să vă spun... Alaltăieri seara, cînd am intrat pe sector, am că- zut de sentinelă. Ştiţi dumneavoastră că ploua mărunt ca toamna'... Stăm eu şi-mi trudeam ochii să văd încolo, spre şan- ţurile lor. Şi-mi treceau fel de fel de gînduri prin mintea mea proastă... Că acasă a început al doilea prăşit de păpuşoi... Că n-or fi avut pe cine să pună la coasă fiindcă iau rămas numai femeile şi moşnegii becisnici... Pe urmă mă gîndeam eu cum are să sfîrşească toată năprazna aiasta, să ne întoarcem odată pe La necazurile noastre. Şi mă uitam înainte în ploaie şi mi-a ve- nit aşa un gînd ca un fel de jale pentru^ atîta lume care în loc să-şi caute de sărăcia ei şi să se roage pentru izbăvirea sufle- tului, s-a încontrat şi nu mai ştie de casă, nici de nevastă şi de copii şi nici de poruncile domnului, numai stau în şanţuri şi pîndesc să se ucidă unul pe altul... Drept să vorbesc, parcă nici pentru nemţii aceia şi pe unguri nu mai simţeam cine ştie duş- mănie, nici pentru dînşii, nici pe toate seminţiile care s-au ridi- cat cu gînd vrăjmaş împotriva legii noastre... N-au şi dînşii casele lor ? N-au şi dînşii neveste şi copii ; n-au şi ei necazuri vai de mama lor ?... N-au ieşit ei de voia lor la drum. I-iau scos alţii şi altele... I-au adus aici poruncile şi i-au împins coman- dirii lor cei mari, stăpînii lor de acasă, care şi-au pus în minte să îngenunche şi să robească lumea. Ei ce-s de vină ? Nişte bieţi soldaţi ca şi noi... Şi mă gîndeam eu la cei de ne cad prizonieri, ca-s slabi şi jigăriţi ca mîţele-n post, şi dacă le dai o bucată de pîne nu le vine să creadă şi se uită cu nişte ochi, asia, domnu locotenent Comşa şi domnu locotenent Ghenea, de te prinde un fel de milă, că-i tot om şi prizonierul... Şi mă gîndeam că poate şi la dînşii nu este cine să iasă la coasă şi mulţi au prunci pe307 care nu i-au văzut şi i-iau uitat, aşa cum nu ni i-am mai văzut nici noi şi ne-au uitat şi pe noi copiii de-acasă... Şi atunci am simţit eu'aşa o

Page 129: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

căldură şi am înţeles că se întîmplă minune ! Ci numai s-a deschis peste şanţurile lor o lumină mare şi în lumină a răsărit o pasăre cît trei biserici una peste alta, cu un cap de lăcustă şi cu gheare de fier şi aripile erau deschise ca la un hul- tan care se răpede ; dară pasărea nu se răpezea, ci numai sta împietrită pe marginea şanţului şi ochii priveau de toate păr- ţile, şi pe irunte stătea scris nume de hulă şi şapte coarne cu- mu-s coarnele culbecilor creşteau şi scădeau, şi în pliscul de oţel încîrjoiat spînzurau inimi de oameni şi mîini de copii nevi- novaţi, şi curgea sîngele şi ieşeau /fulgere şi fum negru de smoală... Iară mie-mi bătea inima să spargă coşul pieptului, că m-a ales înalt prea bunul să văd asemenea semn !... Şi lumina după un timp a început a se întuneca şi-iau rămas numai ochii de foc şi pe urmă s-a stins şi aceea şi pasărea urîtă nu s-a mai văzut, dară am ştiut că nu s-a dus de acolo, că se uită cu ochii ei mulţi în toate părţile şi din cioc îi spînzură inimi de om şi mîini de copil neprihănit şi nimica din ce facem noi nu-i scapă ochilor, ci numai stă să-i vie alte inimi de oameni şi alţi copii... Şi-am aşteptat eu din ceruri un glas tare ca să strige oamenilor adevărul cel cumplit şi chemarea la scaunul dreptului judecă- tor, dar nici un glas n-a coborît şi pe cerjera numai întuneric ca în cel din urmă iad şi numai ploaie ţîrîită de toamnă... Şi-am înţeles eu că ceasul încă n-a venit, fiindcă nesăţioasa pasăre mai cere sînge şi inimi, dară că ceasul acela se apropie şi n-are să mai treacă o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, pînă cînd adevărul şi judecata ziditorului are să răspundă în sămînţă co- piilor noştri şi în toate făpturile vii... Şi atunci are să se verse cele şapte potiri cu mînia ziditorului-pentru fărădălegile noastre, şi răni mai grele ca cele de moarte au să lovească pe oameni, şi marea are să se facă putredă ca sîngele de mort, şi lare să se verse un potir de mînie în soare şi soarele are să se facă negru cumu-i un ghem de lînă pîrlit, şi au să se bată munţii în ca- pete şi să se usuce izvoarele şi peştii să se sîîrlogească pe uscat şi din gura prorocilor mincinoşi au să iasă duhurile necurate ca nişte (broaşte... Şi ploaia de sus curgea mocnit şi m-a prins aşa o seîrbă, oare mi-a fiert inima cînd m-am gîndit că atîta amar de lume merge la peire ca turma de miei la înjunghiere, fără să se pregătească la ceasul care au să îndure amar pentru păcătoşenia noastră !... Aceasta am văzut-o eu cu ochii mei şi am gîndit-o eu cu mintea mea cea proastă, domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, alaltăieri noapte şi iacă308acum stăm şi vorbim şi oamenii aiştea rîd, dară pasărea cea cu nume de hulă scris pe frunte stă acolo cu ghearele pe margi- nea şanţurilor şi ochii ei mulţi cată la noi şi ne văd şi noi n-o vedem şi dînsa ne-asteaptă şi poate zice acum: Iacă, Mucenicu aista prea multe spune vrute şi nevrute şi mîine am să-i fac şi lui capătul, că mult a fost păcătos în viaţă...Soldatul Mucenicu tăcu, uitîndu-se în focul acum stins, nu- mai cu cîteva scînteieri, ca în vis, sub spuza sură şi fărâmiţată cum e părul de mort.Ceilalţi tăceau şi ei, cu gîndul la arătarea de peste şanţuri, în care o clipă acum cu toţii credeau, fiindcă sufletele erau pre- gătite să creadă, iar de jur împrejur întunericul era negru, tai- nic şi plin de ameninţări.Un vreasc cu dop de răşină trosni, împroşcînd.cenuşa ca o castană coaptă.Toţi au tresărit şi s-au scuturat de-un fior, fiindcă noaptea se făcuse rece şi umedă.Apoi ochii se răsuciră la răsărit. O lumină albăstrie şi dulce cheamă privirile spre vîrful brazilor din marginea poienii. Nidi unul nu spunea că se afla pregătit, iară mirare acum, să vadă semnul lui Mucenicu, urît şi cu nume de hulă scris pe frunte, dacă s-ar fi arătat aievea peste virfuri ca o dihanie apo- caliptică, întoarsă din veacul dintîi.Dar lumina creştea peste brazi, lină şi rece, fără nici un semn înfricoşat...— Răsare luna ! vorbi unul cu uşurare şi toţi se mişcară din loc cu naastîmpăr, parcă scăpaseră dintr-o primejdie.— La noi, la cîmp, trebuie să fi răsărit de-un ceas de vreme ! rosti altul. Cînd eram băietani iaca la ceasu aista ple- cam noi la scăldat, pe lună...Tăcu îndată, fiindcă îşi aminti că acolo, pe malul Şiretului, acum e frontul ; satul lui e sfărîmat de rafalele tunurilor şi nimeni nu mai ştie unde s-au risipit oamenii.— Parcă nici nu-ţi vine să crezi, domnu locotenent, că tot luna asta răsare acolo unde-s nemţii !... grăi soldatul Bocăneţ, a cărui gospodărie cu nevastă şi copii rămăsese dincolo, la inamic.Şi altul, îndată, glăsui un gînd care-l muncea de mult:— Spune că porunca stăpînirii e să ne deie pămînt la noi toţi care-am luptat... Mai cread-o alţii ! Tot păţitu-i priceput, aşa că să vedem hrisovu de împărţeală în palmă şi tot ne-am îndoi. Noi, de o pildă, sîntem în duşmănie cu primarele şi ne-o scris femeia epistolă că ne-a luat pînă şi giuncanii şi i-o dat o309 bucată de hîrtie galbenă pe dînşii ; on belet... Ci, mă-ntreb, domnu locotenent, cum are să mai fie el o dreptate odată în ţară, chiar dac-o poruncit stăpînirea aşa şi pe dincolo, să ne ungă ochii, iară mare şi tare-i în comună primarele, care ştie el numai de dreptatea lui ?... Pînă la dumnezeu te mănîncă sfinţii!... Asta-i de cînd lumea...— Dacă ne-om întoarce acasă, care ne-om mai întoarce,, n-om mai lăsa el să fie aşa cum a fost ! hotărî soldatul Bocăneţ, trosnindu-şi degetele scurte şi privindu-şi pe urmă mîinile tari, ca pe nişte unelte de luptă sigure, cu care ştie că are să-şi facă dreptate singur, cînd va fi nevoie. Are şi răbdarea o margine ! Are şi dreptatea locul ei pe lume ! Nu-i numai o vorbă făţarnică în guna stăpînitorilor. Aşa, ca un fel de marfă care se vinde cui dă mai mult, cum au vîndut boierii grîul cînd nemţilor, cînd celorlalţi... Incit ce-o fost n-are să mai fie !— Da ! N-are să mai fie ce-a fost şi cum a fost, băieţi!... întări locotenentul Ghenea. Cînd s-or sfârşi /toate, dacă se va arăta nevoie, noi, ofiţerii, o să fim cei dintîi lîngă voi... De asta să nu vă îndoiţi nici o clipă ! Nu vorbesc numai pentru mine... Ştiu ce gîndesc şi alţi camarazi...— Şi noi zicem, domnu locotenent! grăi soldatul cu jun- canii rechiziţionaţi. Se cheamă că acuma la dumneavoastră ni-i toată nădejdea... Aţi îndurat, cu noi toate năcazurile, ne ştiţi şi vă ştim. Adevăcatu-i că ne mai suduie un don' ofiţer, mai răc- neşte la noi, se mai burzuluieşte că aşa cere, se cheamă, sărvi- ciul !... Pînă nu-l întăreşti oleacă, omu nu simte !... Da dum- neavoastră, cîţiva, din oamenii de omenie, ştiţi că ne-am făcut datoria fiecare cum ne-o agiutat puterile şi capul, iară cum or pierit unii or pierit şi ceilalţi... De aceea şi noi zicem, cînd ne-om întoarce şi-om întîmpina iar prigoană şi scîrbă, la dumnea- voastră să venim ca la un părinte, să ne luminaţi şi să ne scă- paţi, ca pe unii care ne-aţi văzut la treabă, cînd alţii au stat de şi-au păzit osul...— Eah ! Măi Stîngaciule !... clătină cu neîncredere din capul mic şi rotund, soldatul Bocăneţ. Aieste ni le spun domnii ofiţeri acuma, că-s lîngă noi şi îndură alăturea de noi... Le spun şi le cred, că multe gînduri bune pune omul la inimă în ceasul cel de cumpănă ! Nu tot asemeni, fost-a el şi în 1907, despre care pomenise mai adineauri Mucenicu, fiindcă am fost atunoea tot în companie cu el ? Ce nu ni s-o spus şi ce n-am crezut ? Pă- mînt, legi, dreptate !... Tufă ! Aşişderea ş-amu... Tufă ! Vorbim. Ascultăm. Credem... Pe urmă, ne-om risipi pe la casele noastre fiecare, şi domnii ofiţeri pe la casele dumnealor... Şi-om uita310cîte-or fost şi cîte-or îndurat fiecare şi domnii ofiţeri au să fie nişte civili pe la treburile lor, cu slujbele lor, şi noi, ia, nişte ţă- rani proşti pe la plugurile noastre, cum am mai fost... Tu, măi Stîngaciule, te-i întoarce iiar la primarele tău. Şi dacă acel pri- mar ori altul te-o prigoni iară, cum te-au mai prigonit, te întreb eu pe tine, Stîngaciule, să-mi spui tu acuma îndată, unde ai să-1 mai găseşti pe domnu locotenent Ghenea şi pe domnu locote- nent Comşa ? Unde ai să-i afli cine ştie pe unde, pe la Bucureşti şi prin alte tîrguri mari, să-ţi ajuture dumnealor ca să-ţi cîştigi dreptate ?... Tufă ! Dreptatea, dacă nu eşti vrednic să ţi-o cauţi singur, slabă nădejde să vie şi să ţi-o deie alţii de-a gata L. Mie-n sat mi-i ieşit buhu că-s colţos şi obraznic. Bine, rămîi eu colţos şi obraznic !... Măcar de s-or înmulţi la număr colţoşii şi obraznicii ! Fiindcă dacă-s colţos, jandarmul şi primarele mă lasă în plata domnului şi fiindcă-s obraznic, iaca, dacă am să îndrăznesc să cer lui domnu locotenent Comşa să mai, scoată o- leacă pacul cela de iarbă rusească, să mai duhănim o ţigară de tiutiun, domnu locotenent Comşa are să scoată frumos pa- cul din buzunaru dumisale şi ne-om înfrupta, chiar dacă în şi- nea sa îşi spune : „Mare obraznic îi Bocăneţ aista, are dreptate domnu locotenent Ghenea !..." Şi m-oi înfrupta nu numai eu, care-s obraznic, dar şi voi de pe de lături, care se cheamă că nu sînteţi obraznici şi trageţi numai folos de la obrăznicia altuia !... Aiasta scrie şi în cele patru Evanghelii ale lui Mucenicu : „Cere şi ţi se va da".Bocăneţ o luă înainte cu rîsul şi rîseră şi ceilalţi cu mare înveselire, întinzînd mîinile negre, bătătorite şi zgîriate, după pachetul cu tutun.

Page 130: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Pe urmă, fumară cu toată luarea-aminte încordată la nesa- ţiul fumului sorbit pînă în adîncul plămînilor, cu o gravitate religioasă.— Oare nu s-aude nimica despre pace, cum se tot aude la ruşi ?... întrebă Bocăneţ. Să ne întoarcem şi noi pe la casele noastre...— Ei au unde se întoarce ! răspunse Radu Comşa. Dar tu şi alţii, cu gospodăriile în teritoriul ocupat, cum să vă întoar- ceţi ? Crezi că au să te primească nemţii cu plăcinte ?— Asta-i adevărat! Unde-şi înfig gheara, n-o mai scot de- cît dacă le retezi laba.Bocăneţ încuviinţase, trăgînd din ţigară pe gînduri. Dar se ghicea că-l mai rod alte întrebări.311 — Cică la dînşii acasă, ruşii şi-or făcut revoluţia lor. Şi cică cer pămînt, iară cînd nu le-ascultă nimeni cererea, îşi iau singuri pămîntul la care au drept...Toţi tăcură, aşteptînd.Ofiţerii s-au ferit însă a intra în laceastă dezbatere gingaşă. Radu Comşa îşi aminti de soldatul Breazu din istorisirile prie- tenului său' Ti tel Iliescu şi de năzdrăvanele lui concepţii despre stat. Iar Bocăneţ, parcă adulmecîndu-i amintirile, spuse :— Cică acolo, în Rusia, s-or făcut plugarii şi muncitorii stat!Din nou tăcură toţi, adînciţi în întrebările şi răspunsu- rile lor.Doi ochi sclipiră verzi şi fosforescenţi, în întunericul tufe- lor de ferigă.— Aiasta-i mîţa neamţului, săraca ! se bucură Bocăneţ. Pis-pis !... Na, pisica-pisica, pisss-pisss...Pisica mieună slab şi se apropie cîţiva paşi, dar nu îndrăzni mai mult.— Are şi pui acuma : piatru... Nişte adevărate sălbăticiuni, domnule locotenent!... Mă întreb unde-o îi găsit lighioana mo- tan, aici în pădurea asta !... se miră soldatul Stîngaciu.— Aiasta să se-ntrebe Mucenicu, măi Stîngaciule, că el îi sfînt... vorbi Bocăneţ. Miţa, măi băiete, ca muierea... Parcă ne- vastă-ta, măcar că se plînge c-o rămas fără giuncani, dară dacă o văzut şi o văzut că tu de doi ani numfa pe melaguri umbli, crezi tu, măi băiete, că nu şi-o îi găsit şi dînsa un motan ?...Toţi izbucniră în rîs la năzdrăvănia femeii lui Stîngaciu, care şi-a găsit un motan.Stîngaciu scuipă amărît în foc, la un gînd care pînă acum nu-i venise.Dar pisica nu se mişca. Sclipirile verzi priveau din întu- neric la oameni, cu pornire să se apropie şi cu teamă de vietate pe jumătate sălbăticită. Cînd se dărîmase casa, pisica fugise. Pe urmă, în primăvară, .apăruse din cine ştie ce rătăciri, cre- dincioasă ruinelor. Avea culcuşul puilor într-o gură de sobă. Noaptea vîna păsările adormite în cuiburi şi dădea tîrcoale zi- durilor, ca singurul duh paznic al gospodăriei părăginite.Radu Comşa se ridică— Haidem, Ghenea... Noapte bună, băieţi !— A fi bună noaptea, numiai de ne-or lăsa boierii de peste drum în pace, domnule locotenent!... Pregătesc dînşii ceva, de tac de atîta timp de vreme...312Locotenentul Ghenea urcă alături, pe poteca în care luna vărsase tremurate ochiuri de lumină. Aerul era Jilav, mirosul răşinei aspru.O pasăre deşteptată foşni din aripi şi piui somnoros.— Ce zici, Comşa, de arătările lui Mucenicu ? întrebă Ghe- nea într-un tîrziu, fără să mai surîdă a batjocură.— încă o dovadă, dragă Ghenea, că fiecare caută după în- ţelegerea lui să găsească o interpretare acestor vremi neînţe- lese !... Omul nu se resemnează numai să le suporte. Nici n-ar putea să le suporte, dacă nu l-ar susţine o speranţă. Nu tîlcui- rile lui Mucenicu mi-au dat cel mai mult de gîndit. Ci vorbele lui Bocăneţ... Mă întorc la ideea mea ! Singura putere care ne ţine pe toţi aci e credinţa că ceva din lumea din care am plecat se va schimba cînd ne vom întoarce. Şi că are să fie şi în noi, înlăuntru ceva schimbat... Mucenicu vede izbăvirea lumii, după cîte-a înţeles el confuz din Apocalipsă. Bocăneţ ori Stîngaciu, puţină dreptate, pămînt şi sfîrşitul prigoanei din partea prima- rului ; adică vechea obidă ia plugarului romîn, care răsuflă în vreun 1907 oarecare. Eu, tu, Stelian Minea, Bogdan Cernegură, în alte imagini idealizate ale viitorului, după chipul şi asemă-' narea noastră... Dar nici unul nu se poate deprinde cu ideea că totul va fi cum a mai fost!...Ghenea se opri să răsufle.Undeva, porniră răzleţe focuri de armă. Se înteţiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonţ întîrziat.Cînd din nou fu linişte deplină, Ghenea vorbi urcînd :— Avem de-acum înainte o mare datorie, faţă de oamenii aceştia!— Intr-adevăr, Ghenea... Poate datoria noastră cea mare are să înceapă numai după ce ne-om întoarce de aci... Dacă nu vom uita, cum se temea soldatul Bocăneţ şi cum au uitat alţii, în 1907!Şi amîndoi urcară muntele în tăcerea ireală, cu vîrful ne- gru al brazilor scăldat de lumina albastră şi metalică a lunii, cu gîndurile împovărate de grele hotărîri.*2*Într-un loc, tranşeea e apropiată de şanţurile vrăjmaşe nu- mai cu o sută de metri, atît cît ţine un gît de vale.Pe urmă, gardurile de sîrmă se depărtează pe crestele cul- milor, lăsînd o spintecătură lărgită la mijloc, unde curge o aţă de pîrău.313 Din locuri apărate se poate zări foarte bine de la unii la- alţii. Cu binoclul priveliştea se apropie ca pe o scenă fantastică de teatru.Muntele din faţă e cu pădurea pe jumătate tăiată ; a fost acolo un parchet; butucii răsturnaţi, roşii şi vineţi, putrezesc cu gloanţe înfipte în lemn. Alături însă, codrul ascunde şanţu- rile ; brazii se văd în pîcla (albastră ca în bruma de pe pieliţa prunelor.Ochiul ascuns priveşte încordat, să surprindă o mişcare.E numai o mare tăcere, cum sînt furnicarele cu aparenţă de părăsire deasupra, neclintite şi mute, unde ştii că dedesubt mişună în galerii, fără istov, oştirea de furnici.Plesneşte rar un foc de armă : un cap s-a mişcat undeva. Dar tăcerea e după aceea încă mai nefirească.Dimineaţa, o baterie regulează tirul.Munţii vibrează de ăuitul prăbuşirilor în văgăuni, îm- proaşcă undeva un snop de pămînt răscolit şi aşchii de stînci. Norii de fum se risipesc clătinaţi uşor de vînt, ca o pînză sură. In şanţuri, oamenii caută unii la alţii, cu priviri neliniştite, cu urechea atentă. Gradaţii trec cu buzele strînse. Răspunde altă lovitură de tun. Ghiuleaua a trecut pe deasupra, spintecîmi aerul ca o bucată de postav sfîşiată.Apoi iarăşi se cască tăcerea. Nu e pentru astăzi.Oamenii mocnesc în şanţuri, cu spatele rezemat în pămîni şi cu genunchii la gură. Numără ceasurile lungi, pînă la mînoare.— Mă camarade, tu de colo ! Ia trece-mi şi mie capătul, să-i trag numai un fum...Vestea vine de undeva — nu se ştie niciodată cine a adus-o întîi — obuzul a lovit doi de k compania a cincea. Aduceau apă... Unuia i-a scos maţele. Mitru a Vădanei, cel pe care-! che- mau domnii ofiţeri să le cînte din frunză. Pe urmă, chiar unul care l-a dus pe targa povesteşte în vremea mîncării ; ţine ga- mela numai cu o mînă, cealaltă e încă plină de sînge ome- nesc.Dar nimeni nu se miră, nici nu se mai scîrbeşte. Moar- tea şi-a pierdut misterul. Pe unul l-a ucis glonţul într-un anume loc ruşinos, cînd îşi făcea nevoile. Totuşi şi acela murise pentru ţară.Locotenentul Radu Comşa priveşte de un sfert de oră, din- colo, cu lăcomie, din punctul cel mai apropiat, printre păienje- nişul sîrmelor cu ghimpi.314

Page 131: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Nu se vede nimic alt decît marginea de pămînt a şanţului din faţă, ţăruşii şi împletiturile sîrmei în care au rămas agă- ţate bucăţi de postav. Şi vine de acolo miros de excremente şi de putreziciune. Clteodată parcă se aud glasuri. Cineva a rîs ori a răstit un ordin ; nu se desluşeşte...Din locul acela, în noaptea de pastele ortodox, desigur că s-au auzit pînă în tranşeele germane cîntecele noastre pravo- slavnice. N-a tras nimeni de la dînşii la noi. A fost un armis- tiţiu tacit, fiindcă tot aşa, din tranşeele noastre, n-a tras ni- meni spre dînşii în noaptea paştelui catolic.Cîţiva de aici au aruncat pîini ; nemţii au răspuns cu pa- chete de ţigări. Bocăneţ s-a ridicat în picioare pe muchia şan- ţului şi le-a strigat: „Christos a înviat, bre, nemţilor!" — „Adevărat, Kamerad!" a .răspuns de acolo un bavarez gros cît un ştiubei, înălţat şi el pe margine şi salutînd înainte, la dreapta şi la stînga, cu casca.Pe urmă au intrat iar în borţile lor şi s-au aşteptat să se ucidă.Pe bavarezul acela gros l-a recunoscut Bocăneţ mai tîrziu, mort de opt zile şi intrat în putrezire, între şanţuri, după nişte hărţuieli fără urmare şi importanţă. Fusese un om. Au găsit un stîrv.Riadu Comşa priveşte şi nu-şi poate desprinde ochii.Aşa se află acum milioane şi milioane. Pe mii şi mii de ki- lometri. Aşteptîndu-se. Pîndind'u-se. Ucigîndu-se. Şi în alte zone ale frontului, de luni şi luni de zile n-a contenit focul, movi- lele de carne s-au grămădit pisate de tunuri, mereu alţi şi alţi oameni proaspeţi, dintr-o parte şi alta, n-au contenit să curgă din izvor nesăcătuit.In munte se văd cîţiva brazi frînţi de la mijloc. Din tulpi- nile lor spînz.ură fîşii albe de aşchii. Alţii, drepţi şi înalţi, des- poiaţi de crengi, par colonade dintr-un templu prăbuşit. Ceva s-a mişcat ? Parcă dintr-un punct, din ţărînia şanţului din faţă, alţi ochi parcă îl privesc, tot aşa ţintă. Şi dacă într-adevăr nu-i pă- rere, dacă e un om ; ce gîndeşte acela ? II vede şi ce gîndeşte ? De ce nu trage ?— Degeaba vă uitaţi, domnu locotenent!... Nu mişcă dînşii de-acolo, să-i picuri cu ceară... Numai noaptea îi auzim cum cară şi se schimbă şi suduie în limba lor. Este unul care cîntă din flaut!... Tăcem toţi şi-l ascultăm... Iară cînd sfîrşeşte, batem din palme şi-i strigăm: „Brava, neamţule!" Rid şi ei acolo şi răc- nesc vorbe de-ale lor, în nemţeasca lor ! Cine să-i înţeleagă ce spun ?... Pînă cînd într-o zi s-o sfîrşi şi cu flautul lui...315 — Domnu locotenent, vă cheamă la telefon.În pîlnia telefonului se aude numai o sfîrîitură continuă si pocnituri metalice: sîrcrsîrrr-pac-pac — sfrrrsirrr-pac-pac...Atît a înţeles întrerupt, printre bîzîitul firelor atinse: „Mi- hai Vardaru... un ceas... alo ! un ceas... Aci Mihai Vardaru... Nu se aude ? Alo... aşteaptă un ceas..."Riadu Gomşa a aşteptat şi într-adevăr peste un ceas, Mihai Vardaru a apărut în bordei, cu casca pe ochi.— Am venit să te văd... Să-ţi aflu impresiile ! rosti pu- nînd casca pe capătul patului. Sectorul nostru e aproape, trei kilometri în linie dreaptă, prin pădure... Am avut inspecţie de la corp, un colonel francez. Am ieşit minunat. Două zile n-a mai urlat Mugilă şi Orăcăilă al nostru !... Aveţi un bordei foarte bun, văd că există şi cineva amator de gazete umoristice !... îşi ex- primă mirarea, plim,bîn'du-şi ochii pe perete, unde Omir, o dată purces pe cultul zeiţelor mitologice, bătuse în ţinte, ca o su- premă rafinare artistică, foi ilustrate dintr-o revistă muncheneză aruncată de peste şanţuri.-Mihai Vardaru vorbea repede, se ridica şi se aşeza iarăşi, întrebînd fără să aştepte răspuns, aproape tot aşa cum vorbea Alexandru Vardaru.Dar sub graba cuvintelor, se ghicea uşor un neastîmpăr, ca un gînd alungat şi revenit.— Vrei să mergem puţin ? Să ieşim de aci... E prea în- tuneric... Mi se pare de la un timp, că niciodată, că nicăieri, nu mai este destulă lumină !...Radu 'Comşa îl cercetă mirat de accentele tragice din glas. Nu-l întrebă însă nimic deocamdată.Amîndoi au coborît la „Casa Neamţului", unde ziua era li- nişte şi soarele lumina poiana pînă tîrziu. Pe pajiştea verde, măruntă şi deasă, încinsă de hora brazilor, două urme de-un lemn care-a fost tîrît; păreau dungi lucioase, trase cu o un- ghie pe-o catifea fină.Felia de perete rămasă în picioare, cu orbitele ferestrelor goale, arăta ca o faţă crispată în aşteptarea celor ce-avea să mai vadă încă, după cele ce mai văzuse.Se aşezară pe-o treaptă de piatră, înaintea grădinii cu flori sălbatice, între buruieni şi spini.Pisica îşi scosese puii la soare.Unul alb se juca, urmărind delicat cu laba mică pe pă- mînt umbra unei albine. O furnică roşie tîra de-a-ndărateîe ca- davrul unei insecte de trei ori mai mare decît ea.316Mihai Vardaru o împinse cu o crenguţă subţire, dar fur- nica reveni încăpăţînată să-şi reia prada.— Totul în natură e numai carnagiu ! rosti încet Mihai, aruncînd creanga şi prinzîndu-şi bărbia in pumni. Te apleci să priveşti cu o lupă deasupra unei palme de pămînt, acolo unde ţi s-a spus că e calmul măreţ'al naturii, şi vezi numai dis- trugere !... O insectă o pîndeşte pe alta, o larvă atacă pe alta ; totul e numai un continuu asasinat. Lumea e un cimitir ne- săţios...Se ridică în picioare, ştergîndu-şi fruntea albă şi înaltă cu batista.Rosti privind într-o parte :— Ştii că am ucis un om ?...îndreptă îndată ochii în ochii lui Radu Comşa, lacom să-i citească o tresărire.Radu bănui ceva din gîndurile lui Mihai Vardaru şi răs- punse, ridicînd din umeri, cu un gest care voia să arate că el nu găseşte nimic de mirare :— Dragă Mihai, acesta e războiul ! Şi mai tîrziu :— Probabil ai să fii propus pentru decoraţie.Mihai repetă, cu aceeaşi intonaţie ca a lui Radu Comşa, parcă pentru a se familiariza cu o consolare, pe care îndată cu- getul i-o respinse :— Acesta e războiul !... Nu !Făcu doi paşi, se întoarse şi aşezîndu-se alături de Comşa, vorbi dintr-o suflare, fără să mai ridice ochii la el :— Am omorît un om... Nu-l cunoşteam. Nu-mi făcuse nici un rău. Nici n-avea de ce să-mi dorească un rău... Purta nu- mai altă uniformă. Era ca şi mine, tînăr ; purta ca şi mine uniforma de elev plutonier. Poate venise exact cu aceleaşi gîn- duri ca mine. Şi eu am întins pistolul şi-am tras !... In două minute, omul acela tînăr, cum sînt eu aci, n-a mai fost decît un stîrv... Un ochi îi ieşise din orbită, fiindcă am tras un glonţ în cap. Părea că priveşte însîngerat şi cu spaimă la mine... L-au îngropat!... II chema Kadar Istv'an ; din scrisorile aflate în buzunarul lui, am văzut că era student în litere, pregătea o teză despre Petofi, se gîndea cu îngrijorare la sărăcia lui, care n-are să-i îngăduie să-şi ia un doctorat la lena, cînd va fi 'pace... Acestea le scria către o soră a sa şi altă scrisoare, de la sora lui, cine ştie ce fată nevoiaşă, care-i trimitea un pachet cu lu- cruri femeieşti, nişte batiste, lenjuri, o cutie cu erzaţ de cafea,, zahăr, pachete de ciocolată... Îl întreba dacă poartă destulă grijă,317 să nu răcească, adăuga alte amănunte familiare : un unchi care a fost pe la ei, ce fac bătrînii, o verişoară care întreabă de el şi-l aşteaptă... Mi le-a tradus toate un camarad ardelean... Era o viaţă acolo care se pregătea şi eu am curmat-o !... Cu ce drept ? Ceea ce nu mai are întoarcere! Nu se mai poate plăti! Nici repara... nimic... un stîrv !... Ai să mă crezi că m-am ascuns după aceea şi că am plîns ? Ofiţerii m-au felicitat, şi maiorul... M-a chemat colonelul la telefon !... Toţi se bucurau că am ucis un om !... Acum îţi pot spune, fiindcă nu-mi mai este ruşine, dar află : după ce s-au sfîrşit toate, m-am ascuns şi am plîns. Pentru el şi pentru mine... Acesta este războiul ? Eroismul ?... Ah ! Cum aş li dorit să fiu şi să rămîn un laş!...Radu Comşa îi. prinse mijlocul şi îl strînse lingă pieptul lui ca pe-'im copil, fiindcă într-adevăr, acum, buza de jos a lui Mihai tremura ca buza

Page 132: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

unui copil care-şi biruie 'un scîncet.— Dragă Mihai, dacă nu trăgeai tu, trăgea el ! Nu ştiu cum au fost împrejurările, nu mi le închipui, dar aceasta e cert: dacă l-ai împuşcat tu, însemnează că altfel nu se putea... Te omora el !...— Tocmai aceasta e îngrozitor ! vorbi Mihai. Tocmai aceasta e !... Ne-am întîlnit în patrulă. La noi este într-un loc distanţă de doi kilometri între tranşee, nişte viroage... Acolo ne-am întîlnit în mijlocul nopţii, parcă ne-am fi căutat. Eu singur iam cerut să fiu trimis... Altfel mergea un sergent cu trei oameni. Poate şi el a cerut să fie trimis, ca şi mine ! Nu- mai ca să-şi dovedească lui singur că nu tremură... Exact ca şi mine. Frica să nu fim mai prejos de eroii cătrăniţi ai frontului. Venea spre noi şi i-ia.m aşteptat. Cînd le-am ieşit înainte, sol- daţii lui au ridicat mîinile, să se predea. Dar el le-a strigat în ungureşte o comandă şi a întins mîna să tragă !... Era cît mine de înalt, se profila extraordinar de precis, teribil de pre- cis, între doi copaci. Din două capete de lume am venit amîn- doi ca să ne căutăm acolo !... Am tras două gloanţe, unul după altul ; a tras şi el unul, mi-a şuierat pe la ureche. Cînd s-a pră- vălit cu mîinile întinse, am simţit o mare bucurie, tot sîngele din trup mi se ridicase în cap şi în inimă, înţelegi grozăvia ?... Am simţit o mare bucurie, fiindcă ucisesem un om, eu, care nu puteam strivi o furnică... Două gloanţe, unul în 'cap, unul în plămîn..._. — Vezi, Mihai, singur recunoşti că nu se putea altfel!... Ţi-a trecut glonţul pe la ureche, puteai să cazi tu în locul lui !... stărui Comşa, dar fără convingere. Nu spuneai tu că în război nu există ucidere ?318— Spuneam... spuneam ! Ce spuneam erau lucruri înainte de aceasta. N-aveam de unde să ştiu. Nimeni nu poate să ştie de departe ! Toţi raţionează, discută, expun teorii, exaltă !... E uşor să crezi cînd eşti departe, că numai tu deţii adevărul... Acum am înţeles că războiul e o singură realitate : toţi care-au ucis n-au să uite aceasta niciodată!... Poate numai de iaci mai « cu putinţă să vie o scăpare, aci stă singurul bun al grozăviei acesteia pe care o săvîrşim cu toţii. Cînd fiecare va avea mortul lui şi amintirea aceasta va fi mereu prezentă în fiecare act al vieţii, are să răstoarne .toate minciunile, înţelegi ? Toate !... 'Cînd am să mă întîlnesc peste un an, doi, zece, cu un imbecil care să-mi debiteze palavrele vechi de cînd lumea, am să-1 întreb numai atît: Dumneata ai ucis un om ? Dacă nu, te rog să nu-mi vorbeşti ! Eşti un impostor ! Dumneata nu poţi în- ţelege !... Dar ce să ţi le spun acestea ?... Nu mai interesează acum pe nimeni. Poate altădată !... Acum vreau numai să te rog ceva...— Spune, Mîhai ! îl îndemnă cu blîndeţe Radu Comşa.— Iată ce vreau să te rog, şovăi Mihai. De atunci am o presimţire... Nu e aşa că-ţi vine să rîzi ?... Dacă se întîmplă ceva, uite, sînt aci două scrisori... Una pentru toţi, pentru tanti Laura, Cora şi Ralu... Cum vezi, un testament general !... Poate <o să rîdem toţi mai tîrziu, cînd vom scăpa de aci şi cînd am să te rog să nu spui la nimeni !... Şi mai este încă o scrisoare... Ai să mă ierţi că nu-ţi spun acum pentru cine. Dacă va fi dat să afli atunci... In plicul alb se află alt plic, cu adresa... Dacă se întîmplă ceva, rupi plicul alb, iar scrisoarea dinlăuntru, te rog să o faci să ajungă la adresă... Nu te superi, nici că te rog atîtea, nici că sînt atît de misterios ?... Aici nu mai am pe nimeni.Radu Comşa strînse scrisoarea cu adresa ascunsă, gîn- dindu-se la Măgduţa Dobreanu, fetiţa cu genele frizate şi gura cît o caligrafie.Mihai dădu capul pe spate şi respiră ca un om care-a urcat în fugă peretele unei prăpăstii.Sub ochi avea două dungi vinete, pe care nimeni nu j. le mai văzuse pînă acum. Obrazul tînăr, de copil, era supt; nările palide.încercă să surîdă, dar zîmbetul fu ca al unui copil după plîns.Se smuci de jos şi strînse brusc mîna 'lui Radu Comşa. Făcu un gest neisprăvit de îmbrăţişare. Porni repede de-a curmezişul poienii, pe urmă printre trunchiurile drepte.319 — Mihai! Mihai!Radu Comşa se ridică să alerge după el, întrebîndu-se : „Unde pleacă aşa? Unde aleargă copilul acesta?"— Mihai!...Dar Mihai Vardaru era acum departe. Din cînd în cînd, numai tunica apărea şi dispărea sub crengile joase.Pisica adăpostită în ruini îşi tîra puii mici, în gură, la adăpostul lor ascuns. Lumina apusului se retrăgea oblică peste munţi.Albinele se scufundau ameţite în cupa florilor, cu picioa- rele pline de polen. Şi ele, în locul stupilor sîărîmaţi, îşi dura- seră undeva, în vreo scorbură, o gospodărie de mizerie. Fiindcă oamenii se ucid, aceasta nu înseamnă doar că viaţa nu trebuie să dăinuie mai departe !*3*La ceasul cînd se împart scrisorile, toate mîinile strîng peticul de hîrtie avar.Se ascunde fiecare, să rămînă numai cu veştile lui.Unii silabisesc cu greu slovele şterse de atîta drum, aco- perite de atîtea peceţi. De pe frunţi curg boabe de sudoare după cumplita trudă. Un om care cînd împinge cu umărul mişcă tunul în joacă, acum luptă cu litere întortocheate cu neputinţa unui becisnic copil.Alţii, cei care nu înţeleg de loc semnele misterioase, aşteaptă să sfîrşească ceilalţi.— Domnu caporal, fă bunătatea şi ceteşte-mi şi mie... Am primit oleacă de scrisoare de-acasă !...Există 'un soldat în plutonul lui Comşa, care păstrează ne- citită o scrisoare de două luni.O scoate din cînd în cînd, o răsuceşte pe-o parte şi pe alta : hîrtia s-a tăiat în patru bucăţi cum a fost împăturită. Cerneala e muiată de sudoare, într-un loc e arsă de ţigară. Totuşi omul nu îndrăzneşte ori nu vrea să lase să-i fie citită. Nimeni n-a înţeles. Poate cînd se uită la dînsa vede atîtea de acasă, cîte n-ar putea încăpea în nici o scrisoare din lume. Epistola lui e în fiecare zi alta. In ea se găseşte răspuns la toate întrebările.— Ce, măi Ghermănuţă ? Iar îţi citeşti corespondenţia ? rîde-a batjocură un sergent trecînd pe lîngă el după treburi.Ghermănuţă ţine scrisoarea pe dos.320O strînge. Pe azi e destul!...Ceilalţi care ştiu carte n-aşteaptă din acele multe aşteptate petice de hîrtie prea multe bucurii.Frunţile se posomorăsc pentru o jumătate de zi.Intr-un sat e molimă. Aiurea, jandarmii au ridicat fînul şi nu l-au plătit. Altuia, i-au luat şi vaca. Vine şi vestea că a murit un copil.Omul priveşte undeva, în peretele de pămînt.Nu glăsuieşte nimic. Numai priveşte, fără să vadă înainte.Oftează şi se răzlăţează de toţi. Şi n-are măcar o ţigară..Sînt unii care nu primesc niciodată nimic. Toţi ai lor au rămas dincolo.Cînd se împart scrisorile, îşi caută de lucru aiurea. Se în- torc mai tîrziu, cu o linişte silită, întrebînd pe unul şi pe altul r,•—• Ei, ce-ţi scrie de acasă nevasta, Viţălarule ? Au început să strîngă şi pe la voi fînul ?... Şi copilul, dădu dumnezeu de se -făcu sănătos ?...Fiindcă nu au pe nimeni, îndură pentru necazurile tuturor şi se bucură pentru bucuriile tuturor.Sublocotenentul Stelian Minea şi sublocotenentul Bogdan Cernegură nu mai au nici ei de ce să aştepte cu neastîmpăr sacul cu veşti.Cer numai un ziar şi citesc atent, dintr-un capăt în altul rlistele de preţuri, anunţurile de morţi, ordonanţele administra-'"ţiei militare, accidentele şi comunicatele de pe fronturile străine.Radu Comşa, cînd se întîmplă să se afle cu scrisoarea în mînă, înaintea lor, se simte jenat. Nu vrea să-şi arate nerăb- darea. Deşi a recunoscut scrisul şi plicul Luminiţei, strînge răvaşul în buzunar, cu indiferenţă prefăcută.Sublocotenentul Stelian Minea înalţă fruntea bombată şi ochii miopi, de pe foaia gazetei cu cerneala mirosind a catran..— Ce mai scrie în ziar, Minea ?

Page 133: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Nimic de seamă... Aceleaşi poveşti ! Bravii patrioţi se- dentari din spatele frontului ne învaţă cum să fim eroi şi ne somează să călcăm neapărat pe urmele lui Mihai Bravu, că altfel nici nu ne mai primesc acasă. De ce nu-ţi citeşti scrisoa- rea ?... Crezi că mai simt ceva ? Crezi că n-am văzut cum ai strîns-o ?... Acum m-am deprins.Radu Comşa se aşeză pe-un butuc răsturnat, ochii aleargă lacom pe rîndurile subţiri şi înalte. Bogdan Cernegură, în ce- lălalt capăt al butucului, a lăsat ziarul să-i cadă.E cu obrazul în palmă ; priveşte în iarba călcată de picioare,, în muşchiul unde fuge o gînganie verde cu aripi metalice.321 În bordei, un capăt de lumînare îşi pîlpîie sîmburele ofilit de lumină.Radu Comşa, întins pe patul de cetină, urmăreşte umbrele lingînd pereţii de grinzi.Un greier ţîrîie stăruitor şi continuu.A pus cartea la cap ; una din cele .trei, nedespărţite.Dar n-o deschide.Locotenentul Ghenea lipseşte. E la camarazii din altă com- panie, într-un bordei, unde unul şi-a adus o damigeana de vin. Radu Comşa îl aşteaptă. Gîndurile multe s-au materializat parcă, îl apasă, e săturat de ele — are nevoia altui om căruia să-i spună... Se simte mai bun, înţelege parcă lucruri pe care nu le-a înţeles niciodată pînă acum... Să stai aşa, cu ochii închişi, şi să laşi gîndul să curgă cu toate ezitările lui, cu di- buirile din care se limpezeşte, şi să ştii că cineva ascultă !...Peste un ceas, Ghenea soseşte vesel. Dezbracă tunica, o zvîrle într-un ungher, se opreşte în faţa lui Comşa, crăcănat, cu mîinile în buzunările pantalonilor, clătinîndu-se puţin.— Păcat că n-ai fost, dragă Comşa !... Un vin d-ăla groza- vul ! Damigeana toată ziua ţinută în pîrău... Rece ca gheaţa ! Pe onoarea mea : gheaţă ! Şi tata Pleşea ne-a făcut o cafea de-a lui teribilă, dragă Comşa !... Pe onoarea mea : teribilă !... Ce voiam să-ţi spun ?... Asta e nostim... Voiam să-ţi1 sp.un ceva şi s-a dus... In sfîrşit, înţelegi : o caifea pe cinste... Tata Pleşea, sireacu !... Mai era şi Bogdan Cernegură... II roade şi pe acela ceva... Poate dorul de nevasta care a rămas dincolo, de copilul pe care încă nu l-a văzut niciodată... Pe toţi ne roade ceva...Prinde o ţigară. Mîna cu chibritul joacă nesigur înaintea gurii şi nasului, pînă să poată da foc.Se trînteşte în patul îngust, cu ţigara între degete, fredo- nînd : a fost odată un mic copilaş... a fost odată...După două minute, e aproape adormit. Restul ţigării a căzut jos dintre degete, dar el tot mai murmură agonia cîntecului : Dar după una... două... trei... patru... cin... şs...Radu Comşa suflă în lumînare. Priveşte cu ochii deschişi în întunericul de păcură.E numai el şi glasul monoton al greierului, ca un mecanism de ceasornic în gaura lui ascunsă din pămînt.A doua zi, locotenentul Ghenea are dînsul nevoie să simtă alături înţelegerea unui om :— Dragă Comşa, mi se pare cîteodată că vorbele sînt fă- cute pentru a ne disimula gîndurile, nu pentru a le exprima...322S-au uzat! Le-am prostituat numai pentru trebuinţele noastre vulgare şi mediocre de toată ziua... Pe urmă, cînd vrei să spui ceva care există în tine, mai subtil, mai intim cu fiinţa ta, cuvin - tul te trădează ! Te trezeşti cu el, după ce l-ai rostit, paralizînd tot ce-ţi stătea pe buze... Ţi se pare, uite, crezi că ar fi foarte simplu, să explici ceva unui prieten, să-i spui ce ai pe suflet... Ai tot aici, gata lămurit, ca plicul unei scrisori pe care trebuie numai să-l deschizi şi să citeşti... Şi cînd dai cu ochii de el, ţi-a îngheţat toată pornirea fiindcă nu ai la îndemînă decît cuvintele uzate care au trecut prin toate gurile. Astfel eu, dragă Comşa...Dar acum, Radu Comşa, el e cel care nu ascultă. Fluieră fără să-şi dea seama cînd .a început, melodia obsedantă : Dar după una, două, trei, patru... săptămîni...Ghenea s-a oprit.Se uită lung, cu plictiseală, la pereţii de bîrne, unde se află lipite ilustraţiile artistico-decorative ale lui Omir.întinde mîna pe poliţă şi apucă teancul de cărţi sleite, cu colţurile rotunjite de atîtea mîini prin cîte-au trecut:— Hai mai bine, atunci, să te fac un ecarte !*4*Pe urmă, într-o noapte, batalionul a -pornit iar la vale, pe drumul prăvălatic, de care.A rămas sus numai o parte din regiment. Odihna se face din bucăţi. E unul din puţinele regimente care n-au cunoscut reface- rea...— Scăparăm şi de data asta de Friţ! se bucură" Bocăneţ, pocnind dintr-o frunză. Iar om trece la baia noastră şi ne-om spăla jăgul c-oleacă de sopon care miroase a său, şi-om mai auzi iar glas de muiere... Ce zici, sfinte Mucenicule ! Şi tu te-i duce iar la biserică şi-i trage iar nouăzeci şi nouă de mătănii pentru sufletele păcătoase !... Numai de nu ne-ar fi a rău atîtea plimbări, c-am început să uităm crîşcarea de astă-iarnă.La casa mătuşii Ilinca şi-a găsit şi Radu Comşa ulcica cu flori ţărăneşti, şi ochii verzi ai lui Catrinel, şi muza de piatră albă, Erato, adusă dis-de-dimineaţă de Omir, de la deal.In faţa ferestrei, firele lungi de nalbă pînă în streaşină au înflorit : flori galbene, bătute şi moi.Privind, cu obrazul dezmierdat de perdeluţa subţire clăti- nată de vînt, Radu Comşa se întreabă cu ce se aseamănă mai323 mult, aşa pufoase cum sînt ?... Cu miezul de cozonac proaspăt, ori cu puii de găină abia ieşiţi din găoace?înspre el vine Catrinel, cu altă cămaşă de zăpadă cu flori sinilii pe umeri, pe care nu i-a cunoscut-o şi cu catrinţa scurtă, despicată, Jăsînd să i se vadă goale şi rotunjite ca fusul, pulpele pînă sus.Ii rîde, rupînd o floare de nalbă şi ţinînd-o în colţul gurii.— Ce mai spun catanele nemţeşti de sus ? arătă cu capul spre munte.•— Ce să spună, Catrinuţo, Catrinel ? Se pregătesc să vină într-acoace, fiindcă au auzit şi ei că baba Ilinca are-un drac şi jumătate cu ochii verzi... de mîţă ! îşi aduse aminte şi adăugă.— De mîţă ? Biiine ! Dară ştii dumneata că mîţa scoate unghiile cînd e la o -adică ?Catrinel îşi arătă unghiile care n-au cunoscut niciodată ce e aia manichiura domnişoarei Betty.— Şi ce ai făcut în vremea asta, Catrinel ?— Am strîns fînul... Nu vezi ? (Arătă spre stoguşorul de fîn, clădit proaspăt şi netezit ca o jucărie, lîngă şură). Am mai lucrat oleacă... Am mai tors... M-am mai gîndit...— Te-ai mai gîndit ? se miră Comşa. Şi la ce., mă rog, dacă se poate să ştiu ?— Aiasta nu-i treaba dumitale.— Cam ştiu eu la ce... Adică ştiu eu la cine, Catrinel.— Ba nu-i mai şti dumneata, măcar că multe mai crezi a şti!...Catrinuţa ciuli urechile, fiindcă i se păru că se aude mătuşa Ilinca dereticînd pe undeva, pe-aproape.— Fug, că mă vede mămuca şi-mi trage-o papară ca aceea...— Va să zică dacă nu te-ar vedea, n-ai fugi, Catrinel ? în- treabă Comşa cu o căldură de care s-a mirat singur, uitîndu-se prea lung la sînii ridicînd în sfîrcuri pieptul cămăşii.Catrinel e cu obrajii învăpăiaţi, îşi acoperă pieptul cu mîna, răsturnînd cu piciorul căţelul cu blană fumurie. Căţelul se ridică şi mîrîie, iar se rostogoleşte... Roşeaţa din obrazul lui Catrinel s-a risipit.— Ţi-i drag tare, puiul ăsta de urs, cum văd ? arătă Comşa spre căţel.

Page 134: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Dacă zici că ştii atîtea, mă miră ce tot mai întrebi!... S-a răsucit pe călcîie şi-a fugit.Căţelul aleargă după ea împleticindu-se, căzînd şi lătrînd.324Radu Comşa bate prea tare, cu încheieturile degetelor strînse pumn, în muchea pervazului. Durerea îi face bine. Aşa, încă, încă...La popotă au apărut feţe noi. Mai întîi de tot şi de toate, soţia domnului colonel. A venit numai pentru trei zile, ca să aibă ce povesti apoi trei luni, ce şi cîte-a văzut ea pe front.Colonelul e cu barba pieptănată şi mătăsoasă, cu ceva sărbătoresc în mişcările june şi galante, aşa cum vor fi fost cînd era sublocotenent.Dar doamna colonel are buzele prea vopsite ; la colţul ochilor, creţuri ca o gutapercă boţită; întrebuinţează o pudră viorie care-i face d mască de cantatrice pensionară. Rîsul ei dezveleşte gingiile vinete de deasupra pînă sus. Niciodată Radu Comşa n-a putut suporta rîsul femeilor care-şi arată gingiile, şi-i amintesc o anume creatură — tovarăşa lui Dan Şcheianu — dintr-o anume noapte de la Constanţa, într-o altă viaţă, de pe alt tărîm.— Dumneata, domnule locotenent, eşti totuna cu avocatul Radu Comşa care ia pe nepoata colonelului Pavel Vardaru ? glăsuieşte subţire doamna colonel, tocmai din capul mesei, tipărindu-şi cu mîinile de o parte şi de alta a tîmplelor părul,•care e mai negru spre vîrf şi mai decolorat spre rădăcină. Cred că nu mă înşel!...Radu Comşa simte roşeaţa din obraz.Toţi ochii îl examinează atent.Ghenea îl atinge pe sub masă cu vîrful piciorului, şoptin- du-i înăbuşit, ca o tuşă, in şervet: „Treci la raport, locotenent Comşa !"— Da, doamnă colonel! răspunse cu rece impertinenţă Radu. Sînt totuna cu avocatul Comşa.— Am văzut-o de cîteva ori! O ţigăncuşă foarte nostimă... A fost colegă cu una din fiicele mele... Lumînărica, Candeluţa ? cum îi spune, domnule locotenent ?... Are un nume cam fisti- chiu...Măcar cincisprezece perechi de ochi s-au întors iarăşi curioşi spre locotenentul Comşa, a cărui logodnică se numeşte Lumînărica ori Candeluţa, dacă nu cumva domnişoara Opaiţ.Radu Comşa priveşte cu mare atenţie faţa de masă. Cui unghia urmăreşte conturul unei pete de sos, ca o insulă pe-d hartă. Şi alături, a observat cu ce măiestrie vrednică de toată lauda o mînă expertă a ţesut cu aţă albă pînza arsă de ţigară.325 — Se numeşte Luminiţa, doamnă colonel ! răspunse Comşa respirînd greu, ca şi cum ar fi răsturnat un sac de pe umeri.— Da, da, Luminiţa ! se bucură doamna colonel, trecîn- du-şi limba pe buze. Ştiam eu bine că are un nume de feştilă !... Vardarii au însă avere şi deputatul e un tip cu foarte mare trecere... Mă mir că nu e încă ministru.Radu Comşa a mozolit cinci cocoloase.de pîine, pe care le clădeşte în piramide, le înşiră în figuri geometrice. S-a hotărît: pînă pleacă doamna colonel are să se anunţe bolnav, nu mai mănîncă la popotă.Colonelul a înţeles indiscreţia acestei anchete şi schimbăvorba :— Să lăsăm aceasta, Sofi!... Ştiţi, copii, că guvernul Kerenski începe ofensiva în Galiţia ? Se apropie şi rîndul nostru, una la mînă ! In curînd vom avea şi o vizită de la marele cartier... încep să ne viziteze domnii... Două la mînă! Aceasta înseamnă că se apropie, domnilor, una la mînă...Căpitanul Ionescu e gata să întrebe :„Ce e aia una la mînă ? dar se reţine şi surîde cu dispreţ: Ce e aia inspecţie ? Ce e aia ofensivă ? Să poftească aci!..."A doua zi, colonelul a apărut singur la masă. E posomorit, iar barba şi-a pierdut strălucirea. S-a certat cu Sofi. Doamna Sofi a cerut să fie trimis la trupă Ion, fiindcă s-a purtat obraz- nic cu ea şi în consecinţă Ion va fi trimis la trupă.Iar Sofi pleacă mîine dis-de-dimineaţă la gară, cu o zi mai 'curînd decît proiectase.Colonelul fumează nervos, aprinde o ţigară printre feluri, trage cîteva fumuri, o aruncă, aprinde alta.Toţi tac la masă şi sublocotenentul Minea a scăpat de astă dată de supliciu.La un moment, pe neaşteptate, colonelul face o declaraţie neadresată nimănui:—• Ostaşul care se însoară e un rnăgar! Una la mînă !Talpa lui Ghenea striveşte pe sub masă piciorul lui Radu Comşa.— E un măgar, Tomaziule ! Ai înţeles ?— Am înţeles, domnule colonel! afirmă aghiotantul.— Ce ai înţeles ? Să-mi trimiţi un soldat în locul lui Ion ! Două la mînă... Pe Oţelaru. Oţelaru-i gospodărit. Un soldat însurat cunoaşte altfel rînduiala lucrurilor într-o casă, nu-i, una la mînă, un bezmetic şi un zevzec... Pe Oţelaru să mi-1 trimiţi.— Pe Oţelaru, domnule colonel!326 vSe aude un muscoi albastru bîzîind, apoi aterizează ca o aeronavă pe mînă păroasă a colonelului, atras de cine ştie ce capriciu sau cine ştie ce iluzie optică.Colonelul încercă să-l prindă cu cealaltă mînă făcută cupă, dar muscoiul cu reflexe verzi-albastre, ca de metal oxidat, a zburat şi acum descrie zigzaguri deasupra capetelor.— Ce scandal e ăsta ? explodează colonelul. E popotă aci, ori grajd ? Ce caută muştele astea aci ? Poate să fie infectată, o... una la mînă, o muscă de cadavru !Căpitanul Ionescu se uită după musca de sus :„Ce e aia muscă de cadavru ? Am mai văzut noi d-astea !"Dar întrebarea o rosteşte în gînd, pe figură se citeşte nu- mai aceeaşi indignare nedumerită ca a colonelului : „Ce e aceasta, popotă ori grajd ?"Locotenentul Ghenea profită că atenţia generală e îndrep- tată la virajele muscoiului de cadavru şi face semn soldatului să schimbe sticla de vin deşartă, cu alta plină.Astfel soldatul Ion, prin voinţa doamnei Sofi şi cu aproba- rea celui mai paşnic şi omenos colonel de pe frontul armatei a doua, a fost trimis la trupă, direct la compania lui din tranşee,*5*După trei zile, un general, doi colonei de stat-major, un ofiţer francez şi unul rus, au vizitat trupa, abătîndu-se de la re- gula de pînă atunci care era să descindă numai la comanda- mentele de brigăzi, divizii şi corpuri.Au sosit la vremea mesei, în trecere.Colonelul n-a lăsat să-i scape această fericită împrejurare. Bucătarul s-a întrecut pe sine însuşi, deşi nici pe departe rafi- namentele sale culinare, limitate la o gamă strict autohtonă, nu se asemuiau cu acele de la popota colonelului Pol Vardaru.Dar tot era ceva.Cu altă dispoziţie văd ochii care inspectează, după o masă înbelşugată.Cînd Radu Comşa şi Ghenea au intrat în baraca popotei, oaspeţii se aflau dinainte instalaţi la locurile de cinste. Gene- ralul în capul mesei. Colonelul la dreapta, pe urmă cei doi ofiţeri străini şi coloneii de stat-major.Crengile de brad, proaspăt schimbate, miroseau a răşină. Un steag romînesc, unul rus şi unul francez, îşi amestecau cu- lorile... Apăruseră trei portrete mari încadrate de benzi trico-

Page 135: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

327 lore : regele, generalul comandant de armată şi generalul Berthelot.Colonelul îmbrăcase tunica nouă care-l strîngea la git, şi- lindu-l să vîre din cînd în cînd arătătorul între guler şi omuşor, pe sub barbă. In dreptul inimii, cînd se pleca să asculte glasul generalului, se clătinau uşor două şiraguri de decoraţii, fiindcă colonelul era ostaş ales şi luptase întotdeauna brav. Ofiţerul francez, în tunica albastră de culoarea mării, întorcea tot timpul faţa spre general ; şi către ceilalţi ofiţeri, din celălalt capăt al mesei, numai ceafa congestionată, pe care se vedeau deasu- pra gulerului cicatrici albe de furuncule. Fuma dintr-o pipă scurtă. Spunea cu răceală, verde, tot ce credea că a constatat pînă aci nemulţumitor ; iar generalul romîn şi ceilalţi doi ofi- ţeri superiori se grăbeau să zîmbească amabil, aprobînd şi cău- tînd scuze.Glasul colonelului „Una la mînă" se îneca emoţionat: mîna cu păr roşu pipăia sponcile gulerului să dea drumul cu- vintelor.Numai comandantul rus scotea cu poftă şi cu un necurmat surîs de satisfacţie, de două ori din fiecare fel; îndrepta ochii desperaţi spre sticlele depărtate, cînd paharul dinainte rămînea gol; pe chelia rotundă îi răsăriseră boabe de sudoare, ca rouă pe un dovleac turcesc.Aliatul francez îl ignora. Dacă încerca să rostească ceva, îi reteza cuvintele, şi atunci celălalt se grăbea să-şi lărgească buzele groase şi grase de sos, într-un zîmbet umil :— Nu e nimic ! N-am zis nimic !... înţeleg perfect; totul este cum spuneţi!Privirea căuta iar sticla.— Mulţumesc, mulţumesc!... Prefer puţin coniac. In lipsă de vodcă, măcar coniac... Nu vin, coniac !Pe sub şervet, descheia nasturii tunicii şi dădea drumul la cătărămi.— Nu vorbesc de disciplină ! rosti cu asprime francezul, netezindu-şi mustaţa blondă şi coborîtă, â la Vercingetorix. Dis- ciplina e o tiranie de creaţie teutonă ! Dar există o ierarhie care trebuie întreţinută şi un moral al trupei cultivat de ofiţer... Cînd soldatul ştie pentru ce luptă şi are încredere în comandant ; cînd comandantul la rîndul său îi dă el exemplul şi-i mai dăm şi armament, atunci nu ne temem de rezultat !... La dumnealor s-au format soviete: soldaţii discută şi aprobă ori anulează ordinele şefilor... E o nebunie, domnilor, e anarhie armată!328Comandantul rus îşi şterse cu 'batista năduşeala de pe chelie, privind vinovat şi rugător împrejur :— E o nebunie, domnilor !... Recunosc : e o nebunie şi e anarhie armată!... Dar nu noi am făcut nebunia asta. Au fă- cut-o soldaţii. Pofteşte să-i opreşti dacă-ţi dă mîna !... Puţin coniac dacă se poate. Mersi ! Mulţumesc foarte mult : într-ade- văr o nebunie !... Pe deasupra mai vor şi pace — şi au s-o facă afurisiţii ! Ce putem noi ? Pofteşte şi-i opreşte să nu facă pace !Francezul îi întoarse spatele, strîngînd din umeri cu dis- preţ :— Soldatul romîn e brav. Luptă la baionetă cu bravura senegalezilor !... Acum, cînd nu avem numai bastoane pentru luptă şi cînd ofiţerii romîni au învăţat cu o dureroasă experi- enţă, că războiul nu e o manevră cu focuri oarbe, trebuie, scum- pii mei domni...Colonelul asculta iritat, dîndu-şi toate silinţele să pară în- cîntat şi de perfect acord cu tot ceea ce aude. Francezul era el însuşi un militar priceput şi viteaz, luptase pe Somme şi la Verdun; toată misiunea franceză făcuse servicii netăgăduite armatei romîneşti, ajutînd-o să învie din cenuşă, chiar în acest regiment murise în luptă un ofiţer francez şi celălalt care-l în- locuise era acum la spital, rănit — dar de ce-i comparau cu se- negalezii, care erau tîrîţi cu sila în război, pe cînd soldatul romîn luptă pentru Ardeal şi eliberarea ţării ?Generalul din capul mesei răsucea cuţitul privind încrun- tat în tăiuş.Tăcuse aproape tot timpul, ascultînd : ştia că două lucruri nu-şi găsesc împăcare.Francezul era preocupat de victoria lui; tot ce se întîmpla pe orice front, aci sau aiurea, avea importanţă în măsura în care putea ori nu să aibă o urmare pe frontul de la Aisne, Ver- dun, Craonne, sau Chemin des Dames. Romînii aveau ochii şi gîndurile adunate numai la ţara pierdută. Ei nu puteau fi tîrîţi cu sila ca senegalezii ; acum îndeosebi, cînd cu deznădejde se pregăteau să-şi ia ţara înapoi.Cînd se ridică generalul, păru absurd de scurt pe picioare, fiindcă avea trupul spătos şi voinic ; iar cît stătuse pe scaun arăta să fie peste înălţimea normală.— Acum mergem să vedeţi... senegalezii ! hotărî, zîmbind cu intenţie, în mustăţile mari.Francezul pricepu. Făcu un gest, ca şi cum ar fi voit să dea o explicare. Dar scutură numai scrumul din pipă, lovind mîna dreaptă cu pumnul stîng.329 Rosti în locul cuvintelor pe care intenţionase să le spună şi-i păreau prea complicate :— Trupele de culoare sînt dintre cele mai preţuite pe fron- tul occidental, fiindcă sînt dintre cele mai brave !Generalul rus venea în urmă, ciugulindu-şi fărîmiturile de pe tunică. „Una la mină" numai din ochi, expedie în dreapta şi-n stînga, ordine mute printre ofiţeri.—: Ţi-am spus, Comşa, că vorbele sînt create numai să ne trădeze gîndurile, nu să le exprime ? rosti Ghenea, mergînd repede spre platoul unde era trupa. Toţi avem pentru francezii care au ţinut piept nemţilor de atîţia ani, cu atîtea sacrificii ; toţi avem dragoste şi recunoştinţă, ca să vorbesc cum se spune în toasturi... Iar eînd încep o discuţie, ai văzut ? Ai văzut ceva mai stupid ?... Bietul nostru tătuc ! Am crezut că se sufocă în gulerul lui!...Tăcură, fiindcă se apropiau de soldaţii aliniaţi, în tunici noi de doc albastru-cenuşiu, voioşi şi gravi. Gradaţii dădeau cele din urmă ordine răguşite.Seara, masa la popotă a fost mai lungă. Inspecţia ieşise bine, aci în rezervă şi pe sectoare.Acum, se ştia că toată armata întîia a părăsit zonele de refacere şi se afla gata pe frontul Şiretului.Iar în flancul stîng al armatei întîia, spre Limpejoara, Mărăişti şi Mănăstirea, se pregătea o luptă grea.— Pentru acest lucru, am să vă dau eu un banc număru unu, la tata Piesa ! declară locotenentul Ghenea. Şi avem să mai uscam şi damigeana pe care mi-a adus-o leatul meu de-a- casă ! Mîine ne zgrepţănăm la gropile noastre... De astă dată nu mai ştim cînd ne vom întoarce şi cine !... De bani şi de dami- geana nu mai avem, aşadar, deocamdată nevoie... şi mai bine să scăpăm de grija lor, decît să le lăsărn moştenire...Locotenentul Ghenea vorbi şi făcu.Dădu un banc numărul unu şi se scutură de bani numărul doi. Eliberat de-o grijă, rămase numai cu a damigenei. Iar un soldat ţigan scîrţîi din scrîpcă toate cîntecele frontului; romî- neşti şi ruseşti şi chiar Madftlon, dar cu deosebire La Bacău... ia Bacău şi istoria pruncului care după mai multe săptămîni a învăţat a da din mîni...— Eu, dragă Comşa, sînt un netrebnic! descoperi la un moment cu mare mîhnire Ghenea, privind cu ochii bulbucaţi în fundul paharului gol, unde aflase că e un mare netrebnic. Eu am ceva aici pe suflet şi nimeni nu ştie !... Eu am văzut de330multe ori că vorbele nu ne folosesc, decît să ne facă pe lume mai singuri... Dar tot am să încerc eu odată să-ţi spun ţie ceva. Pînă atunci să ne cînte brunetul acesta ceva de jale, un cîntec rusesc !... Eu mor după cîntecele ruseşti. Multora nu le vor fi plăcînd trupele ruseşti dar cîntecele lor sînt divine... Multora nu le vor fi plăcînd că vor pace şi că au introdus soviete, cum i-a tras ofiţerul franţuz cu aforismul pe la nas comandantului rus, dar cîntecele ruseşti sînt divine... Am zis divine ? Acesta e adevărul ! Divine, dragă Comşa !... Şi de Stelian Minea acesta mi-e milă şi pe el îl iubesc!... El e ca un pui pierdut de cloşcă ; trebuie să-l strîngem sil să-l apărăm şi să-l ducem înapoi la mama lui!... Eu pentru dînsul şi cu căpitanul Ionescu m-am certat; i-arn spus numai două vorbe şi m-a_ înţeles. Şi el mă duşmăneşte acuma şi mă paşte, dar mie nici nu-mi pasă !... Stelian, puiule ! Vino să bei un pahar de vin cu taică-tu şi să te pup pe frunte, ca pe un fiu cuminte şi ascultător ce-mi eşti !,..Stelian Minea îşi scoase ochelarii primejduiţi şi se lăsă sărutat pe frunte ; gustă oţerindu-se un deget de vin din pahar.— El nu ştie să bea, că-i mic şi necăjit! îl compătimi Ghe- nea netezindu-l pe cap, ca pe-un copil adoptat într-adevăr. El numai cu Bergsonul

Page 136: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

lui! Eu i-am dat dracului pe toţi Bergso- nii!... Nu-i aşa, prietene Bogdan Cernegură ? Te mai gîndeşti tu la doctoratul tău, la Paris, la toate cîte au rămas in altă lume ?... Aouim sîntem toţi nişte brute şi nici nu mai putem crede că am mai citit şi noi cărţi!... Tată Pleşea, şi pe tine am să te sărut!L-a sărutat şi pe tata Pleşea, care a venit cu linguriţa cu care amesteca în cafea, să bea şi el un pahar de vin şi să se lase. sărutat pe tîmpla căruntă, fiindcă Ghenea e pupăcios la chef şi nu se cuvine să-i fie stricat gustul unui om la petrecere.Tata Pleşea a trecut astăzi printr-o cumpănă mare.Colonelul francez, fiindcă i-a văzut pe piept semnul deco- raţiei franceze, i s-a adresat de două ori foarte afabil, în graiul lui Corneille.Iar tata Pleşea, care are numai vagi noţiuni de graiul lui Corneille, a răspuns de amîndouă ori, gîtuit de emoţie, un „Oui, mon cap' tain!"29 retrogradare care l-a surprins foarte pe colonel.Pe urmă a înţeles că tata Pleşea poate fi foarte bine un ofiţer brav, cu toate aceste insuficienţe lingvistice ; i-a strîns mîna şi l-a bătut pe umăr, ca pe-un viteaz senegalez.331 — Mă întreabă nu ştiu ce dracu, în franţuzeasca lui, „Mon capten!" şi tututu şi tatata şi chescăvu şi comsiComşa'f... Eu răspund ca un tîmpit: „Ui, mon capten!", parcă dracu mi-a luat minţile să uit că-i colonel... El face nişte ochi de idiot! Eu mă uit la el tot ca un idiot! Să-l ia dracul cu chescăuuul şi comsiComşaul lui, că mi-a dat cafeaua în foc !...Apoi, în încăperea căpitanului Pleşea a fost numai fum de tutun şi scîrţîiala scripcii, şi glasuri amestecate, povestind tot ce se poate povesti de către oameni care de mult sînt despărţiţi de ceilalţi oameni.*6*Radu Comşa a plecat mai devreme acasă. N-a observat cînd începuse ploaia.Acum noaptea e plină de fulgere. Şi apa potopeşte de sus gîrlă.^Pe prispă, sub streaşină lată, o pată albă, neclintită. Se pleacă să desluşească ce e.— Tu eşti, Catrinel ? întrebă cu mirare. Ce faci aci ?— Nimic... Ascult cum plouă... şopteşte fata ferindu-şi fără voie, cu o tresărire, capul îndărăt, fiindcă s-a aprins brusc un fulger.— Ai să răceşti aci, drace ! Du-te la culcare ! vorbeşte tot în şoaptă Comşa, fiindcă în şoaptă vorbise şi ea.— Nu pot dormi... In casă e cald şi mămuca horăie... Comşa pune mîna pe zăvor să intre : „In definitiv, treabaei ! O fi aşteptînd pe cineva... Ce m-amestec eu ?"— Plecaţi mîine ? întrebă într-o suflare uşoară Catrinel. Radu a lăsat încuietoarea uşii:— Da, Catrinel, plecăm mîine !... Şi de astă dată o să ră- mînem acolo mai mult.Catrinel îl priveşte în sus la lumina albastră a altui ful- ger. O scutură frigul.— Am auzit că începe iar de-acuma... Au trecut tunuri noi, multe şi mari. începe iar...— Aceasta n-o ştie nimeni, Catrinel. Tăcere.Ploaia curge potop şi din streaşină sar stropi mărunţi ca o pulbere rece.— Bună seara, Catrinel !— Dacă te duci, bună seara.... Radu Comşa a intrat.332În tindă^ Omir doarme cu mantaua în cap, la pămînt. Lo- cotenentul începe să-şi descingă curelele, pe gînduri, fără să aprindă lumina... Ce naiba o fi aşteptînd mîţa cu ochii verzi a babei Ilinca ? „Nimic... Nu pot să dorm. Ascult ploaia... Dacă te duci, bună seara." „Cum dacă mă duc ?..." Se apropie, fără zgomot, s-o privească, plecîndu-se pe fereastra deschisă.Catrinel stă cu picioarele sub ea, cu mîinile încrucişate pe sîni, cu creştetul rezemat în perete tocmai sub pervaz. Afară ploaia neagră e brăzdată de lumini întrerupte.Firele de nalbă ude se clatină sub potop şi în flacăra ful- gerelor cînd se aprind, par cu florile lor, luminări înalte şi îm- podobite de cununie.Radu Comşa s-a lipit cu braţul şi cu pieptul de marginea ferestrei, s-a înclinat deasupra creştetului rezemat dincolo, de perete, sub pervaz.Părul lui Catrinel miroase a fîn plouat.S-a aplecat mai tare. Mîna a atins obrazul, care e neted şi rece ca pieliţa mărului.Catrinel nu s-a ferit; numai degetele ei îi apasă tremurînd mîna lui pe obraz. Acum obrazul s-a învăpăiat. Mirosul păru- lui e de fîn copt în soare. Capetele s-au apropiat. Radu îi ridică bărbia ; în luminile sfîşiate îi vede de sus în jos, un început de surîs fricos de vietate sălbatică, nedeprinsă cu dezmierdarea. Nu ştie, el a ridicat-o sau Catrinel s-a răsucit în picioare ?... Gurile lor s-au găsit. I-a prins mijlocul. Are sînii pietroşi, ca fructele, şi cămaşa e jilavă şi rece de praful ud al ploii. Dar unde s-a încleştat mîna, în sîni, e cald ca în miezul unei pîini coapte. Şi atingerea obrazului e netedă cum nu şi-a închipuit şi acum nu mai e rece : dogoreşte.Ce stranie noapte cu fulgere mute ! Nu tresare nici o bubui- tură de tunet. Parcă e o noapte cu fulgere văzută de-un surd,A ridicat-o în braţele tari. S-a zbătut, dar ce e zbaterea unei copile în două braţe tari care vor ? A ridicat-o şi o trece uşoară peste fereastră, înlăuntru.— N-ai să... N-ai să... geme încet Catrinel.Radu îi astupă gura cu gura. Catrinel e moale în braţele lui, cu ochii închişi, de moartă, Radu se împleticeşte, şi cu mîna liberă trage perdeaua să acopere fulgerele.— N-ai să... N-ai să...— De ce plîngi, Catrinel ? îi simte obrazul ud de lacrimi. Nu trebuie să plîngi. Nu vreau să plîngi !...A doua zi, Catrinel nu s-a văzut toată ziua în ogradă.333 Căţelul fumuriu scotoceşte la uşi. O caută împleticindu-se pe poteca dintre troscot, la poartă şi la fîntînă. Pretutindeni.— Ha ? Că n-aud bine, măicuţă ! răcneşte mătuşa Ilinca. întrebi de Catrinuţa ?... Că mai avem oleacă de fîn peste vale... Nu ştiu ce-a pălit-o turna az, să vadă de nu l-o mîlit ploaia !...Radu a început de două ori să scrie Luminiţei. Rîndurile s-au împleticit de la început. Foile de hîrtie au mers sub muşa- maua neagră să ţină tovărăşie altei scrisori începută de altă mină : „Dragă Elviro, sînt două sâptămlni de cînd..."Florile s-au vestejit în oala de lut smălţuit. Spînzură cu vîrfurile plecate, şi unele s-au scuturat.*7*Noaptea, picioarele încărcate de noroi se tîrîie greu, prin întuneric, spre înălţimile de acolo. Şi Radu Comşa păşeşte cu fruntea în jos, nu numai din această pricină.Răsuflările urcuşului se amestecă întrerupte cu sunetul bi- doanelor atinse şi cu ciocnirea armelor. Din crengi se scutură apa în pale; Comşa ridică faţa să-i cadă stropi în ochi. Ii face bine această baie şi nu scoate batista să şteargă obrazul ud.In casa mătuşii Ilinca, în odaia cu statuia Elegiei pe masă, sub privirea indiferentă a muzei Erato împietrită cu mîna pe liră, Catrinel, la flacăra luminării, cu un ac străpunge ochii de pe fotografia Luminiţei şi cu cerneală îi zgîrîie o pereche de mustăţi.Cu mîna proptită în pămînt, Radu Comşa ridică ochii peste butucul putred.încă nu se vede nimic; abia e mai puţin întuneric decît adineauri...Nasturii tunicii îi intră în piept. A pus din nou bărbia pe cotul întors, înfundat în lemnul descompus şi ud, care se fărî- miţează sub apăsare. Mirosul iute de putreziciune şi bureţi îl ameţeşte. A aţipit şi tresare... I s-a părut că doarme de mult, de la începutul lumii.

Page 137: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Dar ceasul cu fosfor de la brăţară arată că au trecut numai două minute.Şi întunericul abia e mai puţin opac.Acum se desluşesc trunchiurile verticale dinainte şi um- brele de crengi, fantastic de neclintite. Cu ce are să biruie oare334arşiţa aceasta din gîtlej ? Mai adineauri, cînd a ajuns aci, a călcat într-o apă, la doi paşi. Are să-şi moaie buzele acolo, cînd va. începe să se lumineze. Iar minutarul fosforescent abia înain- tează... Mai este o jumătate de ceas pînă cînd vor sări cu toţii să zvîcnească în atac.Un om a tuşit şi o umbră plecată a trecut pe dinainte, mu- tîndu-se dintr-un loc în alt loc. Verzui s-a aprins un licurici în muşchi; clipeşte neclintit şi s-a stins.întunericul însă se mai destramă. Dimineaţa abia se în- cruntă vînătă din nori. Intr-o pînză de păianjen tremură sus- pendate cîteva boabe diamantine de rouă. Şi frunzele crestate de ferigă se văd acum brumate uşor de aceeaşi sudoare a nopţii. Cît de uşor, cît de simplu, ce minuni divine ar fi toate, dacă n-ar şti că acolo !... Şi setea aceasta de bolnav...La stînga, departe, au început tunurile.Numără loviturile, îşi spune în gînd : „Acesta, obuzier, acesta, de munte, acesta, de la noi, acestea, de la dînşii".„Iar dînşii unde sînt ? Aşteaptă ?"S-a ridicat într-un genunchi, pe urmă în picioare. Nu re- cunoaşte locul. N-a mai ajuns niciodată pînă aci. De patru zile, de cînd înaintează şi se retrag, smulgîndu-şi şi pierzînd poziţii, au mers oblic.Soldaţii se mişcă şi ei; umbrele se confundă cu trunchiu- rile arborilor, dar tunicile foşnesc la fiecare mişcare aspru, fiindcă de patru zile, de cînd se înmoaie prin noroaie şi iar se usucă pe dînşii, s-au întărit scoarţă, şi dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus.încă zece minute.Zorile tulburi s-au răsfirat. Noaptea spînzură numai în crengile negre.Oomşa înconjură ochiul de apă stătută. Nu e o apă din care să poţi' bea ! Apă verzuie şi neagră, cu vegetaţie filamen- toasă plutind şi cu broaşte care au sărit speriate. Acum scot din mătreaţă numai ochii ficşi şi gurile lor rotunde şi dezgus- tătoare. Şi e un om care a căzut cu faţa în jos, cu capul pe jumătate înfundat în nămol.Un mort.A crezut la început că e un soldat întins, aşteptînd. Casca e răsturnată în apă, pe-o coastă.Dar e un mort. Uniforma e romînească şi e de sublocote- nent. Luceşte nou firul de metal alb pe umăr şi insigna regi- mentului.335 Radu Comşa a pus genunchiul în pămînt şi s-a plecat să-l întoarcă.Cînd trupul cu mîna ţeapănă s-a rostogolit cu pieptul în sus, atunci, din mîl, cu scame de mătreaţă vegetală, cu un sin- gur ochi alb, fiindcă celălalt era scurs şi din el spînzura o lipi- toare şi fugeau gîngănii de apă, l-a privit stîrvul copilului Mihai Vardaru.Lipitoarea s-a desprins cu un spasm în trupul luciu, gras şi vîscos.Hm !... o mînă nevăzută i-a gîtuit răsuflarea.S-a rezemat de-un brad, acoperindu-şi privirea cu braţul.Mai tîrziu, Radu Comşa avea să-şi spună întotdeauna că dacă mintea nu i s-a clătinat atunci, cum s-a temut, a fost nu- mai fiindcă în clipa aceea au irupt brusc toate tunurile de la spate şi toţi soldaţii au sărit în picioare.Minutarul se oprise pe secunda cînd două mii de oameni, pe tot sectorul, porneau în năvală. Cea dinţii mitralieră ger- mană clempăni. Pe urmă salvele gloanţelor. Pe urmă grenade. Iar pe deasupra încrucişîndu-se cu şuier, cu chiot, cu zbîrnîi-t şi cu prăbuşit obuzele dintr-o parte şi alta. Un brad retezat la jumătate se clatină cu aşchii sfîsiate, ca o jucărie de carton ; vîrful zvîrlit a rămas suspendat între alte vîrfuri.— Haideţi, băieţi !... Haideţi, băieţi !In dosul unui trunchi, cînd un om s-a adăpostit înainte de a svîcni în alt salt, îndată se adună toţi turmă. Aşa se simt mai puţin singuri şi au iluzia că-s mai apăraţi.— Haideţi, băieţi !... Haideţi, băieţi !Gloanţele se înfig în lemn cu un sunet ciudat, iar unul a intrat în capul unui soldat de alături de tot, ca o piatră aruncată în lut moale.Radu Comşa nu-şi aminteşte cum se n-ameşte soldatul. E din plutonul lui; ieri a ştiut cum î! cheamă... Şi altul, necunos- cut, din alt pluton, aleargă cu mişcări stranii, se împleticeşte, a scăpat arma şi caută să prindă cu mîinile întinse aerul ; din gura căscată nu ieşi nici un sunet, numai sînge ca o panglică de catifea roşie şi după ce se prăbuşi mai încercă să se ridice în coate... L-a izbit cineva cu călcîiul. Dar pe celălalt, cum îl chema... Radu Comşa aleargă, torturat absurd numai de această întrebare.— Haideţi, băieţi !...Radu Comşa îl vede şi pe soldatul Bocăneţ fugind pe lîngă ci cu paşi răşchiraţi peste măsură. II vede şi pe Mucenicu, cumpănind arma în mînă fără să tragă, absent, mergînd numai336fiindcă merg toţi. Obrajii palizi şi uzi de sudoare rece s-au în- verzit în lumina de plumb... Radu Comşa îşi spune că acum toate inimile sînt golite de sînge, toată carnea e încrînce-nată pe oase şi în toţi se cască nu frică, ci altceva necunoscut, o spaimă în afară de tot ce e omenesc.Au dat într-un gol.Copacii au fost retezaţi aci. Gloanţele mătură în plin. Au mai trecut alţii pe-aci, astă-noapte ori ieri. Pretutindeni puzde- rie de morţi neridicaţi. Gloanţele îi mai ucid o dată. De pe celă- lalt clin, înaintează altă companie... Căpitanul Ionescu păşeşte calm, cu ţigara în gură, întorcîndu-se din cînd în cînd spre soldaţii lui, de-a-ndăratelea... Cum a putut oare să-l urască ? De ce-] urăsc toţi ? Ei merg cu toţii într-acelaşi gînd, şi iată-l ! nu se ascunde, nu arată teamă, fumează şi păşeşte cu linişte nefirească, ocrotindu-şi soldaţii cu cea mai desăvîrşită lucidi- tate... Poate surîde cu dispreţul lui care acum nu i-ar părea lui Comşa, nici lui Ghenea, nici nimănui imbecil : „Ce e aia glonţ ? Ce e aia moarte ?"— Haideţi, băieţi !... Haideţi, băieţi !...A {îs'tuit un roi de gloanţe. Oameni sar peste căznii, îi oco- lesc, întorc ochii cu gesturi neisprăvite.Dar nimeni n-aude ce strigă celălalt de alături.Un rănit îl apucă de picior şi Radu Comşa se smulge răc- nindu-i ceva.Pînza mitralierei a trecut pe deasupra şi oamenii au zvîc- nit mai departe.A călcat o mînă ; se întoarce din mers. Nu era mort. Mîna mişca. I-a rămas în talpă senzaţia cărnii strivite.Sublocotenentul Stelian Minea, între oamenii lui, cu obrazul plin de noroi şi de fîn, strigă cu glas subţire ; e cu fruntea enormă descoperită ; mîna flutură goală.Şi dincolo nu vezi ce e la dreapta, la stînga ; ştii numai că alţii se zgreapţănă pe alte pripoare şi cad sub altă răpăială de gloanţe, şi aceasta se întinde pînă la Şiret şi pînă la Dunăre, S-au trîntit toţi. Pînza morţii a trecut pe deasupra. Un cap se ridică şi se retrage îndată după o rădăcină, ca un melc în găoace. La cîţiva paşi a lovit un obuz care-a detu- nat urechile. Din pîlnia de ţarină şi pietre, înecată de fum, au împroşcat picioare şi maţe. Radu Comşa îşi şterge buzele de sînge, scuipă, i-a intrat în gură sînge de om ; îşi priveşte mîna, a fost stropit de ceva vîscos şi alb, poate creieri de om. Se tîrîie unul numai în mîini, cu gura oribil sfărîmată. Cînd a tre- cut pe lîngă el, Radu Comşa l-a recunoscut. Soldatul Ion, care337 slujea de şanuri vii pentru cizmele prea strîmte ale domnului colonel şi acum nu mai are picioare ; care-a fost trimis la trupă fiindcă aşa a cerut doamna colonel găsindu-l prea rău de gură şi acum nu mai poate striga, fiindcă nu mai are gură.In marginea golului, cu ramuri împroşcate de gloanţe, ata- cul se clatină o clipă. Carabinele răspund de aproape. Trosnesc cu flăcări scurte,

Page 138: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

grenade. Acum sar peste trupuri cu uniforma germană şi mîinile se întind ferindu-şi faţa : „Kamerad, Katne- rad!" Alţii se văd în poala poienii din faţă. Se văd şi dispar.— Haideţi, băieţi... Baioneta, băieţi !...Au intrat din nou în pădure, unde adineauri erau inamicii şi soarele s-a deschis deodată în lumini paralele printre vîrfuri, ca într-un vitraliu. Soarele şi cerul, şi toate, sînt impasibile la tot ce fac oamenii aceştia, halucinaţii aceştia.Mitraliera a tăcut.— Fug ! răcneşte Bocăneţ, întorcînd capul spre locotenent.— Ce este ? strigă Comşa ca un surd, fiindcă n-a înţeles.— Fug ! Fuge Friţ! îşi încarcă puşca din fugă soldatul. Fug de baionetă !...Dar altă mitralieră a început mai de departe, metodic. Doi răniţi trec rezemaţi, în clătinări stranii, ca doi oameni beţi, împleticindu-se şi rezemîndu-se de copaci.Perdeaua de pădure a fost subţire. Din nou luminiş şi din nou gloanţele bîzîind ascuţit ca viespile.In spate nu mai e nimic; răniţi tîrîndu-se şi strigăte în urmă de tot :— Bran-car-dier ! Bran-car-dier ! Ordinul trece din gură în gură.— Măşti!... Săpaţi măşti...Şi gloanţele se înfig în ţărînă, retează crenguţe, sar azvîr- lite din piatră ; capetele cad în piept, unghiile se înfig în pă- mîntul care-a fost odată darnic şi bun. Peste capete focuri de baraj opresc rezervele.Radu Comşa îşi aprinde ţigara, cît oamenii scobesc măşti, şi e preocupat de o singură grijă : să nu-i tremure mîna.Dar mîna are mişcări sacadate de păpuşă mecanică.*8*Seara au fost iar îndărăt, încă o dată atacul s-a frînt. Printre soldaţi, s-au amestecat soldaţi necunoscuţi din alt regiment. Artileria romînească trage cu puteri îndoite. Peste338un ceas trebuie să pornească din nou. Ultima oară — să nu mai vină nici un om îndărăt !Colonelul îşi netezeşte nervos barba cu mîna stingă, fiindcă dreapta e strînsă într-un bandaj. Maiorul, deşirat şi cu nasul lung, ascultă ordinele fără să înţeleagă nimic.Tot timpul a fost undeva unde nu l-a văzut nimeni. Acum a apărut, îşi freacă nasul şi începe vorbe neisprăvite. Colonelul îl priveşte de jos în sus, îi întoarce spatele.— Domnule colonel...— Am zis ! Una la mîna... N-ascult nimic! Ai înţeles, domnule maior ? N-ascult nimic !— Domnule colonel...Maiorul păşeşte răşchirat în urma colonelului, gesticulînd cu braţele lungi.Colonelul nu-l ascultă. Se opreşte înaintea căpitanului Ple- şea, care-şi numără oamenii, îi pune mîna bandajată pe umăr :— Iubite Pleşea...— De ce, domnule colonel ?... Datoria !... Nimic decît datoria...Se întoarce la numărătoarea 'lui : prezent!... prezent !... mort !... mort!... mort !... prezent!... dispărut!... rănit !... rănit!... Cînd a sfîrşit, se duce şi îl ia pe Radu Comşa de braţ:— Să mergem acum la Ghenea !... înainte de a-l ridica... Păşesc peste o movilă de cartuşe răsturnate, de unde unsergent împarte alte muniţii. Aproape s-a întunecat.Ghenea e întins pe o brancardă. Alături, căpitanul Ionescu, mort, cu pieptul spart, cu tunica descheiată, lăsînd să se vadă sîngele care-a udat toată cămaşa şi a început să se înnegrească. Dar pe obrazul alb, neatins, golit de sînge, stă scrisă o nedume- rire : „Ce e aia moarte ? Ce e aia obuz ? Am mai văzut noi d-aste..."Ghenea deschise ochii. Vrea să surîdă, dar nici un muşchi nu se supune. O schijă i-a trecut prin osul capului, la ceafă.— Tată Pleşea... vorbeşte încet şi greu, împleticind cuvin- tele. Eşti şi tu aci... Comşa ?Se întrerupe, îşi caută cuvintele cele de toată ziua, care nu mai vin în amintire, dintr-o depărtare fără fund. Tace.Din nou încearcă scotocind în golul de unde îi fug şi-i scapă cuvintele.Amîndoi s-au aplecat s-asculte, fiindcă glasul abia se aude, acoperit de canonadă şi de vaietele altor răniţi. Un vîrf de creangă, o cruciuliţă de brad, cade de sus.339 Ghenea încearcă să întoarcă ochii bulbucaţi, spre dreapta, unde e întins trupul căpitanului Ionescu, aşa cum a fost adus de sanitari. Nu poate. Jos nu se vede. Capul cade îndărăt.— Nu te mişca, Ghenea. Spune-ne nouă... Ce vrei tu, Ghe- nea ?... întreabă amîndoi, aşezîndu-i mai sus ceafa udă de sînge cleios.— E Ionescu ? Acolo e el ?... Amîndoi dau din cap.— Da... De ce ?Ghenea priveşte în sus bradul care văzut de la poale spre vîrf pare nemăsurat de înalt, în cerul înserării de ireală albăs- trime.— ...nu vorbeam cu el... Ştiţi că eram certaţi !... Acum aş vrea... dar e imposibil. Aoum imposibil...Căpitanul Pieşea îi mîngîie postavul tunicii. Mustaţa sură îi tremură.— Trebuie să taci... Ghenea... Nici o oboseală... Numai li- nişte... Acuşi vin brancardierii să te ridice ! Vei avea linişte şi cînd ai să te întorci sănătos, bem iarăşi din cafeaua noastră... Am să păstrez anume pentru tine... Cafea, ca în vremurile bune !...Ghenea vrea să surîdă la amintirea cafelei lui tata Pieşea ; dar surîsul e numai în ochii albaştri şi dilataţi. Muşchii obrazului refuză.— E curios... tată Pieşea... Comşa. Auziţi ? E curios... tată Pieşea... Comşa, auziţi ? E curios... nu simt nimic., absolut ni-, mic... fără durere... Numai mîinile nu le pot mişca... nici picioa- rele... nimic ! Uite, vreau să strîng...— Ghenea, te-am rugat să taci ! vorbeşte cu asprime că- pitanul Pieşea, punîndu-i mîna care spînzura pe marginea bran- cardei, la loc, pe piept.— ...să tac ? Ascultaţi ? Vreau să vă rog ceva... Pe tine, tată Pieşea şi Comşa, pe tine... Am mai vrut o dată... Ascultaţi ? Dacă nu scap...Ghenea închide ochii. Ce vede el acolo nu e în puterea ni- mănui să mai vadă.— ...dacă nu scap, am să vă rog pe voi... Ascultaţi ?... Eu am un copil. Am avut odată o dragoste... Ascultaţi ? Nu ştie ni- meni... Ea n-are să spună niciodată... N-are să îndrăznească... Săracii nu îndrăznesc... Ascultaţi ? Comşa, auzi ?... E o fată să- racă... nu trebuia... Am un copil. Şi voi, dacă nu scap, am să vă rog pe voi... Ce spuneam ? Da ! Ea n-are să spună... înţelegeţi, tată Pleşea ?... Comşa, m-ascultaţi ?... Ce-au să facă de-acum,340singuri ? Am fost o canalie... Nu trebuia... Comşa!... Eu am un... Ce spuneam?... A fost odată un mic copilaş!... Nu asta... E cîntec asta... Ce spuneam ? Să-i scrieţi voi, să vă duceţi voi la dînsa... Ascultaţi ?... Imposibil. Ce spuneam ?... Imposibil ! Nu-mi amin- tesc... Pieşea, Comşa, de ce-au tăcut tunurile ?... Au tăcut acum...Ochii căpitanului Pieşea şi ai lui Radu s-au întîlnit cu ace- laşi gînd : „Tunurile n-au tăcut, bat încă mai tare. Dacă nu le aude, înseamnă... Şi dacă moare, n-are să ştie niciodată nimeni unde să le scrie, unde să-i caute..."Plecaţi deasupra, aproape în genunchi, aşteaptă.

Page 139: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Dar locotenentul Ghenea nu mai clinteşte, întins acolo cu faţa în sus.Numai din ochi îi curg lacrimi mari, care se rostogolesc încet de o parte şi de alta, pînă acolo unde e sîngele baltă.— Ghenea... Auzi ? Ghenea !II scutură amîndoi, dar capul se clatină moale pe căpătîiul brancardei. Numai lacrimile continuă, mari, mute.Căpitanul Pieşea îi desface tunica. Ascultă. Casca i-a căzut jos, şi căpitanul cu tîmplele sure ascultă inima, care era tînără şi s-a oprit.Nu mai respiră şi totuşi plînge, ceva ireparabil, dus cu el dincolo de moarte.Cînd s-a ridicat, căpitanul Pieşea păşeşte undeva spre în- tunericul de sub brazi, smulgîndu-şi un nasture în crispaţia ner- voasă cu care l-a răsucit. Radu Comşa fărimiţează în dinţi o bucată de scoarţă de brad. Nu ştie cînd a luat-o şi de unde.Dar peste cadavrul căpitanului Ionescu nimeni nu s-a plecat.Se urcă numai furnicile roşii.Şi noaptea i-a împresurat acum pe toţi; iar o creangă lată de brad se clatină încet, ca o apărătoare pentru somn lung.•— Bran-car-dier ! Bran-car-dier !Cînd au pornit din nou în noaptea pădurii de unde n-au fost strînse încă toate leşurile, un reflector îi primeşte orbindu-i cu lumină verzuie. Radu Comşa a văzut o clipă deşirîndu-se peste păduri, peste gropi, peste oameni, tîrîndu-se pe brînci peste tot ce e ireal şi totuşi aievea, a văzut deşirîndu-se haluci- naţia lui Mucenicu, pasărea înălţată în cîrligele ghearelor de fier, să caşte ochii fără număr şi nesăţioşi.In lumina rece, erau însă numai alţi viermi tîrîndu-se mereu unul lîngă altul, mereu lunecînd şi căţărîndu-se.Lumina s-a mutat încet...341 Toţi bîjbîie iarăşi numai în întuneric, dar ochii se întorc hipnotizaţi acolo unde proiectorul tremură deasupra unui punct şi caută ca un deget într-o rană. Coboară de sus candela unei rachete. Din nou se distinge în flacăra sulfuroasă, ireal de aproape, fiecare spinare încovoiată şi fiecare armă.O mitralieră şi-a slobozit clănţănitul metalic, neaşteptat, de alături; cu tăişuri de aşchii grenade se sparg.Radu Gomşa aleargă de la trunchiul unui copac la altul, răcnind oamenilor cuvinte fără legătură, strigăte care nu în- seamnă nimic%Şi în clipa cînd îşi spune că o putere ascunsă şi bună, printr-o minune, îl apără încă, ceva i-a trosnit în obraz şi în piept, un vid s-a deschis sorbindu-i suflarea, iar mîinHe-au bătut deodată întunericul gol.342Capitolul IV În ÎNTUNERIC SE AFLĂ LUMINĂCa să cînte privighetoarea mai fru- mos, scoate-i ochii! Va crede că în- totdeauna e noapte...(Sfatul păsărarului)*1*Îi conducea un sanitar fără capelă, cu obrazul roşcat şi stropit de pistrui, îmbumbîndu-şi din mers nasturii bluzei.• Din cînd în cînd, se oprea să măture cu vîrful bocancului, din praf spre şanţ, resturi de bandaje murdare de sînge, de iod, de puroi.Alexandru Vardaru mergea alături, inspectînd cu ochii se- veri aşezările. In urmă, Laura Vardaru şi Luminiţa în haine cernite — doliul lui Mihai.Barăcile de scînduri crescute în jurul spitalului erau spoite cu var. In alb fusese turnat ceva verzui; culoarea ostilă şi co- clită rănea privirea.Dar şi fără aceasta, privirea se posomora îndată ce drume- ţul întîmpina aici mirosul de medicamente, de carne putrezită şi de murdărie omenească, după ce străbătuse cîmpul cu îîneaţă şi cu arbori, dumbrava şi lanurile,- unde totul era încă simplu şi însorit, iar războiul părea la celălalt capăt al lumii.încolo zbura o ciocîrlie în lumină, brazdele retezate de iarbă răsfirau mireasma dintotdeauna a îînului cosit. Se afla un lan verde de trifoi, aşternut pînă la marginea unei dumbrăvi, şi ver- dele acela, crud, neted şi sănătos, dădea întregului şes înfăţişare de prosperitate bucolică. Stropise un ropot de ploaie numai pînă aproape, în şosea. Norii se lăsau spre miazăzi negri, iar peste toată întinderea se arcuise un curcubeu ireal: miracol de sub care aşteptai să răsară în zbor albul porumbel cu ramura de finic.Sufla o adiere răcoroasă : în trifoiul ud luceau de cleştar boabele ploii.Omul uita că aproape se petrecea ceva dureros şi ireparabil.343 Călca fluierînd. Smulgea un fir de iarbă înspicat. Gîndea la lucruri plăcute şi la nimicurile din care se înfiripă bucuria de a trăi.Ajuns la adunarea aceasta de construcţii precare, de corturi vinete şi de căruţe cu crucea roşie pe pînze, ochii se tulburau deodată şi un pumn cu unghii ascuţite strîngea inima s-o înă- buşe. De ce toate acestea ? Cum de-au năpădit asupra oamenilor urgiile acestea ale Apocalipsei să-i bîntuie ? Cînd au să sfîr- şească ?...Şi zborul ciocîrliei, şi mirosul de fîn, şi lanul de trifoi, si curcubeul ireal şi toată lumina şi gîndurile de adineauri se îne- cau lipsite de sens. Şi lipsite de realitate. Realitatea era numai aci, singură, alta !Iar paşii se tîrau greoi şi silnici, ca mersul ocnaşilor spre un capăt de drum unde nu aşteaptă nimic alt decît aceeaşi si aceeaşi resignare posomorită, răpusă, mocnind în privirile sleite.Trei barăci de privaţi, cu uşile date în lături, lăsau să se vadă murdăria hidoasă, gurile circulare şi negre.De sub o camionetă sanitară, fără o roată, lăsată într-o rînă, un mecanic vîrît cu faţa în sus, numai cu picioarele afară, cerea răstit o piesă ajutorului îngenuncheat pe o foaie de cort.— Nu aia, idiotule I Ţi-am spus, nu aia ! Franţuzul, boule ! Boul îşi şterse cu mîna unsă obrazul asudat şi căută într-ocutie de scînduri franţuzul.Pe împrejmuirea de arbuşti tunsi, cămăşi şi izmene întinse, de pînză groasă, arătau pete dezgustătoare.Cîţiva convalescenţi desculţi, cu măntăli pe umeri, se soreau tolăniţi pe un taluz, vorbind încet între ei. Nu se mirau că se află aci şi nu găseau nefiresc. Scăpaseră, şi acum uitau de unde scăpaseră, povestind amintiri care-i făceau să rîdă.Şi rîsul suna scîrţîit şi absurd, ca hohotele din balamuc.Unul scria pe genunchi o scrisoare, muind după fiecare cu- vînt un capăt de creion în gură şi privind îngîndurat în gol.Le tăie drumul o găină, fugărită de altele, tîrînd în plisc un tampon ud de slnge.Alexandru Vardaru clătină din cap cu nemulţumire. „Ce ordine e aceasta ? Cum pot tolera atîta necurăţenie ?"In uşa unui pavilion, un medic în halat apăru cu mînecile sumese, se uită iritat la tcivilii aceştia necunoscuţi, le întoarse spatele vociferînd la cineva, dinăuntru:— Am spus că nu-i permis ! Pînă cînd porcăria asta cu vizitatorii care ne împiedică de la treburile noastre, cînd le vine pofta ?... Ce face sentinela la poartă ?344Trecură printre două şire de saltele întinse în praf, unde alţi soldaţi, numai în cămaşă, schimbau paiele dintr-o claie proas- pătă. Toţi se întrerupseră din lucru, cu gura coşului de pînză vînătă într-o mînă şi cu smocul de paie în cealaltă, să privească simandicoasele personaje care sosiseră cu un automobil. Erau goi, păroşi şi murdari.Mîna Luminiţei tremură sub braţul Laurei Vardaru. Tanti Laura îi căută în ochi.Trivialitatea acestei mizerii o ofensa. Era fără nici un stil.— De ce n-ai fi ascultat tu oare, Luminiţo ? Cuminte era să ne laşi numai pe noi întîi...

Page 140: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Vorbind, duse la nări un flacon destupat.Luminiţa, palidă, cu buzele strînse, scutură din cap, cu miş- carea de nerăbdare care altădată îi flutura părul tuns, acum adunat sub pălăria rotundă şi neagră.Intîlniră un alt sanitar, cu un lighean de tablă, în care se afla un picior tăiat de sub genunchi ; alb ca o piesă anatomică, dar la încheietura labei cu un lip uscat. Picior de biet soldat, purtînd încă şi în moarte umilitoarea mizerie a transeelor.Degetele Luminiţei se înîipseră cu unghiile în braţul Laurei Vardaru.Tanti Laura simţea că are şi ea nevoie acum de un braţ s-o sprijine.Soldatul cu obrazul stropit de pistrui se opri:— Aici este! Numai, vă rog, să vorbiţi întîi cu domnu ma- ior... Altfel nu-i voie ! Nu-i permis decît. după ora patru. Ordin !Arătă cu mîna spre avizul bătut în uşă.Alexandru Vardaru scoase carta de vizită, cu chenar negru :— Dă-o domnului maior !... Spune-i că vreau să-i vorbesc. (Corectîndu-se)... Că îl rog să poftească, să-i vorbesc... Aştept aici sau să mă cheme înăuntru.Sanitarul intră, tipărindu-şi bluza pe trup şi părul roşcat pe frunte.Alexandru Vardaru făcu cîţiva paşi.Se opri înaintea avizului din uşă, scris cu mîna, cu cerneală violetă palidă şi atît de ştearsă, încît nu se mai puteau citi decît semnăturile şi sigiliul. Un colţ se desprinsese din cui şi flutura. Alexandru Vardairu agăţă colţul hîrtiei la loc, ca să restabilească ordinea. Apoi se răsuci pe călcîie.Privi lung la Luminiţa, îi dezmierdă bărbia ou stîngăcîe de om nedeprins să mîngîie :— Ce e, fetiţa tatii ? Ce e, fetiţa tatii ? Luminiţa surîse trist:345 — Vezi că sînt tare, papa ! Trebuie să fiu tare... Radu...Cuvintele i se înecară în gîtlej. Privi înainte, peretele care-î tremura în lacrimi.Era acolo iscălitura unui soldat, scrijilată complet, cu nu- mele, comuna, judeţul, contingentul şi regimentul, ca o adresă minuţioasă de răvaş. Ca un apel desperat şi naiv al unui anonim din marea mulţime, care-şi dorea partea lui de eternitate, în aceste prăbuşiri anonime.Ii ajunse, gîfîind, Neculai şoferul, cu mănunchiul de flori şi pachetele de hîrtii albe ; tot ce socotise Luminiţa şi tanti Laura că pot aduce puţină alinare unui rănit.Luminiţa luă mănunchiul pe braţ, ca pe-tm copil apropiat de sîn. Aşeză gingaş frunzele între trandafirii involţi şi garoafe, ca să fie un mănunchi corect.Florile miroseau proaspăt şi pur, ca orice flori crescute să înfrumuseţeze viaţa oamenilor. Ele, pentru muribunzi şi pentru iubire, erau aceleaşi flori, dăruindu-se cu egală nevinovăţie în acelaşi parfum. Dar oamenii găsesc o dată că sînt triste şi altă dată că la o fericire mai pot adăuga încă ceva ; iar unei dureri pot să-i aducă alinare. Luminiţa înţelese întîia oară că nimic în viaţă, nici flori, nici oameni, nu participă într-adevăr la ceea ce rămîne aici, închis, singur şi inexprimabil în sufletele omeneşti. Cel puţin în lumea ei, unde toate aveau ritualurile ceremonioase ale condoleanţelor, cereau tact şi discreţie.Iar florile apăsară grele pe braţ, ca trupul unui copil mort.Lumina soarelui se cernea decolorată prin nori subţiri — sfărîmăturile cereşti ale furtunii îndepărtate. Un stol de'vrăbii zbură sîîrîind ca un pumn de plumbi, din frunzele unui salcîm în frunzele altui salcîm.Ca jucătorii de cărţi, Luminiţa gîndi: „Dacă se întorc în- dărăt, atunci Radu scapă ! Dacă se întorc înainte de a trece un minut, rănile n-au să-i lase nici o urmă grea. Dacă nu zboară pînă vine doctorul, atunci... atunci..."Dar alunga gîndul, cu frică să nu provoace astfel destinul.Maiorul apăru şi vrăbiile nu se clintiră din salcîm.înaintea lor se înfăţişă dintru-ntîi un om cu toate stigmatele istovirii. Lucrase în spital de la şapte. Era cu ochii injectaţi de oboseală. Isprăvise abia acum ; şi ca să-şi alunge lesiala din stomac, ceruse un pahar de lapte fierbinte. Sanitarul îi dăduse biletul deputatului Vardaru tocmai în clipa cînd deşerta paharul.Uitase să se şteargă la gură în grabă şi pe mustăţile rare şi zbîrlite, de pisoi, rămăsese o dungă de caimac.346Alexandru Vardaru îi vorbea, neputînd să-şi desprindă ochii de la pata de pe mustăţi.Maiorul răspundea cu privirea din ce în ce mai înviorată, aţintită la cele două femei în rochiile lor cernite. Cunoştea nu- mele lui Alexandru Vardaru din ziare şi din dezbaterile parla- mentare, ştia că este un personaj puternic, se grăbi să se arate cît se poate de îndatoritor ; dar cum avea printre camarazi faimă de Don Juan, nu putea lăsa fără obligatoriile ocheade admirative, frumuseţea doamnelor în doliu.Alexandru Vardaru îl luă de braţ, ducîndu-l cîţiva paşi, să-i ceară fără înconjur, departe de urechile femeilor, asigurări pre- cise, dacă rana ori rănile locotenentului Radu Comşa sînt grave si în ce măsură.Pregătindu-se să răspundă cu toate preciziile riguroase ale profesiei, înainte de a răspunde, maiorul purtă o mînă la mustaţă, gînditor, privindu-şi vîrful cizmelor. Mîna atinsese pata de lapte, tresări, maiorul se uită la degete, îşi aminti, roşi şi scoase îndată batista, frecîndu-şi apăsat şi cerîndu-şi scuze, cu un surîs care-i zbîrli mustăţile sub nas, ca pisoilor cînd cască :— Ne abrutizăm aci, domnule deputat!... De cu noapte, tăiem, pansăm, operăm... Adevăraţi măcelari! îngrijind de alţii, uităm de noi, domnule deputat !Dar Alexandru Vardaru respiră uşurat; de la început îl per- secuta gîndul cum să-i spună că nu şi-a şters mustăţile de lapte şi nu găsise momentul. Scăpase în sfîrsit de obsesie.Totul îi păru de acum înainte incomparabil mai simplu.Medicul povesti.Rănile erau grave, desigur, dar nu de moarte. Trei, de gre- nadă : la piept, la gură şi la ochi... Ochii, probabil să scape in- tacţi ; acum sînt înfăşuraţi complet să nu străbată lumina. La buze va rămîne o cicatrice fără importanţă. Complicată e doar rana de la piept: plămînul perforat, două operaţii una după alta abia i-au scos aşchiile din coastă, dar criza a trecut, a fost bine îngrijit la ambulanţă înainte de a ajunge aci. Şi este un orga- nism robust — un om tare ! „Sîngele lucrează mai sigur decît biata noastră ştiinţă !", încheie cu modestie maiorul, continuînd să-şi şteargă în răspăr cu batista mustăţile rare, deşi acum nu mai avea ce şterge.— Să vă conduc!... Doamnelor, dacă permiteţi... Maiorul o luă înainte.Luminiţa îşi auzea zvîcnelile inimii.Toate privirile din paturi se întoarseră lacome, fiindcă orice vizită era un eveniment. Mîini golite de sînge trăgeau repede347 păturile deasupra. Unul îndreptă ochii deznădăjduiţi şi rugători spre un infirmier să-l învelească — în locul mîinilor avea două bonturi înfăşurate în bandaje groase, prin care pătrundea serul gălbui.*2*Luminiţa trecu în revistă rîndurile de paturi ; nici aci!... nici aci !... nici aci!...Radu se afla în colţul cel mai întunecos, dar să fi fost în cel dintîi pat şi tot nu l-ar îi recunoscut. A înţeles, numai fiindcă acolo s-a oprit maiorul.Locotenentul Comşa era numai o momîie de vată.

Page 141: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Altfel, ah ! cu totul altfel îşi închipuise Luminiţa clipa aceasta ! Avea să-l găsească dormind ori citind, ori privind cu ochii în tavan. Avea să vină tiptil lîngă el, în vîrful picioarelor, să-şi apropie buzele de buzele lui, de frunte, de ochi. Şi atunci...Capul rănitului din pat era în întregime înfăşurat în ban- daje. Atît: în dreptul nărilor şi într-un colţ al buzelor, două tăie- turi circulare în vate şi în tifon lăsau aerul să străbată.Soldatul Omir, în picioare, la căpătîiul patului, îi pîndea fiecare mişcare, cu ochi credincioşi de cîine. Pierduse altădată un stăpîn. Era hotărît, pe acesta, să-l apere cu toată îndîrjirea.Făcu un pas înainte cînd se apropiară, ca şi cum aveau să i-l ia.iLa sunetul paşilor, mîinile lui Radu Comşa pipăită margi- nea păturii. Auzea surd prin feşile încrucişate peste urechi. Aştepta ! Ştia că paşii se opresc întotdeauna, sau înainte de a ajunge la el, sau după ce au trecut dincolo.Nu era ora pansamentelor, ca să se oprească vreum pas omenesc şi la patul său.Luminiţa îi prinse mîna, nu ştia ce să facă cu ea, o duse îa buze. Laura îşi descheie şi îşi încheie nasturii mănuşilor. Alexandru Vardaru citi cu o exagerată atenţie inscripţiile foii de observaţie. Medicul avu deodată altceva de făcut, la patul bolnavului de ialături.Soldatul Omir întinse gîtul într-o încordare gata-gata să-i plesnească vinele.Luminiţa se plecase asupra vălătucului de vată, acolo unde trebuia să se afle dedesubt ochii. Străbătea un miros farma- ceutic. Şopti înecată :348— Sînt eu, Radule... Eu, Luminiţa !Se mişcară numai mîinile pachetului fără figură. Cu amîn- două palmele încleştate, bolnavul duse la gură, într-o convulsie, pumnul Luminiţei. Dar sărutarea fu numai o atingere uscată si moale, de pînză.Soldatul Omir ascunse sub pat vasul de sticlă cu lichid gălbui.Cînd a păşit aci, Luminiţa ştia în afară de orice îndoială că are să-i spună atîtea şi atîtea, cîte a gîndit ea de două zile de cînd a aflat; cîte nu s-ar sfîrşi într-o noapte. Din toate nu găsi însă acum decît dezmierdarea mută a mîinilor cu sudoare rece şi numai un cuvînt repetat monoton :— Radu... Radu...Pe dosul palmelor căzu caldă o picătură, două, mai multe.. In feşile albe, Radu Comşa murmura şi el un singur cuvînt in- distinct. Poate numele Luminiţii, poate altceva.Bolnavul din patul de alături se întoarse cu faţa la perete.— E şi papa !... Şi tanti Laura...Degetele lui Radu Comşa căutară în gol ; cuvintele sale se înecau numai în nişte indistincte şi jalnice bolboroseli. Ochii dinăuntru nu vedeau decît întunericul în care se aprindeau şi se stingeau constelaţii ca dintr-un adînc de pămînt, în peşteri ori în funduri de mină.Alexandru Vardaru îi puse palma pe umăr, o retrase îndată, fiindcă dăduse peste alte fese şi îşi aminti spusele medicului, că rana de la piept e cea mai grea.Glasul îi tremură un moment, numai un moment, nesigur. Pe Radu Comşa îl iubea, iar de la moartea lui Mihai, ceva din toată asprimea se mlădia cîteodată.— Radule... Dacă sînt aci... dacă sîntem aci, nu e pentru vorbe. N-are sens să-ţi spun ceea ce se repetă de obicei: curaj, ţară, recunoştinţă L. O singură grijă există acum pentru toţi: să te avem sănătos mai curînd. Pentru aceasta, voinţa face cît cel mai miraculos medicament. Am venit să-ţi întărim această voinţă şi această încredere !... Să înţelegi că la cele ce suferi tu, participăm şi noi. Nu eşti singur !... Aceasta e tot ce-am venit să-ţi spunem...Mîna cu degete scurte şi tari strînse mîna lui Radu. Comşa.Deputatul Alexandru Vardaru îşi şterse obrazul cu batista. Mai multe nu ştia să spună. Nu era om pentru condoleanţe si tandre gingăşii. Şi observă îndată că unghiile lui R«du Comşa nu sînt tăiate şi că sînt murdare. Îi făcu semn mut lui Omir;349

Page 142: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 143: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

degetele mişcate foarfece în jurul unghiei arătătorului indicau cum trebuie să le reteze numaidecît.Laura Vardaru îl dădu uşor la o parte. Ea ştia să vorbească altfel cu răniţii; nu călca întîia dată într-un spital. Se aşeză pe marginea patului.Mîna grăsulie dar lină atinse bandajul. Ii aşeză altfel capul pe pernă, aşa că îndată greutatea de plumb se destinse şi respi- raţia fu mai liberă. Ii spuse, plecată peste obrazul ascuns, cuvinte fără însemnătate şi copilăroase, naive, dar care aduceau lumină în ochii astupaţi, fiindcă deşteptau interes pentru mărun- tele gesturi ale vieţii. Amănuntele cele mai vulgare: pansa- mente, mîncare, băutura care răcoreşte, spălat, toate luau im- portanţă neasemuită şi încetau a mai fi vulgare.Ii pipăi dedesubt fesele de la piept; spuse că vor aduce a doua oară, cînd vor veni, cearşafuri, saltea, alte perne mai moi. Dădu desluşiri lui Omir ce se cuvine să facă. Ştia că bolnavul redevine un copil, cu toate poftele şi mulţumirile inocente ale unui copil.Luminiţa, de cealaltă parte a patului, cu un foarfece de pansamente, galant oferit de maior, îi tăia unghiile rotunjin- du-le şi îi strîngea într-un tremur degetele deşertate de sînge. întorcea ochii de la butucul de bandaje; nu mai putea să-şi închipuie cum e dedesubt figura lui Radu, cum a fost altădată. Nici ochii, nici buzele, despre care unchiul Pol spunea că sînt de cadînă ; nici privirea care-o înfăşură ca o îmbrăţişare fluidă ; nici surîsul dezvelind dinţii albi.Era numai un pachet de pansamente, cu două găuri oribile la gură şi la nări, ca într-o mască de scafandru. O mumie ne- clintită, exalînd miros de desinfectante şi onguente.Iar Radu Comşa, strîngînd degetele logodnicei, ascultîn- du-i glasul surd, nu-şi mai putea chema în întunericul lui din ochi, populat de constelaţii negre şi roşii şi verzi, chipul cel ade- vărat al Luminiţei.O dată, în mijlocul unei fraze, Laura Vardaru pomeni nu- mele lui Mihai. Se opri.Mîinile lui Radu Comşa se zgîrciră aşteptînd. „Ştiau ?" se întreb^ el. „Nu?..." N-avea cum să cunoască din hainele cernite că aflaseră, fiindcă el nu putea vedea aceste vesminte de doliu. Şi îri ochii care nu izbuteau să reconstituie figura Lumi- niţei atît de apropiată şi totuşi pentru el indecisă ca o fantomă în crepuscul; în ochii astupaţi de bandajul compact, se căsca monstruos de amănunţit toată oroarea clipei cînd l-a întors pe350Mihai cu faţa în sus, cu faţa lui tînără putrezită de apa stătută şi cu lipitoarea 'Spînzurînd în orbită.Figura Luminiţei, alături, nu mai avea pentru el fiinţă aie- vaa. Dar capul lui Mihai cu mîna ţeapănă deasupra, aşa cum părea că se fereşte de lumină, cu singurul ochi alb privindu-1 înspăimîntat şi cu celălalt supt de viermele dezgustător, îi era atît de aproape şi de întreg prezent, încît s-ar fi crezut că fesele bandajului le-au împreunat capetele aliaturi, unul în faţa celui- lalt, să se alipească, să se îngemăneze, să se contopească şi să nu se mai poată părăsi.— ...cînd ne-a scris ultima oară, bietul Mihai! relu^ tanti Laura cu un suspin.Aşadar, ştiau ! Nu va îi nevoit niciodată să le spună că el 1-a găsit şi cum l-a găsit, în mîlul muced cu viermi.Pentru toţi ceilalţi, va rămîne numai amintirea copilului ; cînd roşind cu sfiiciune de fată ; cînd neliniştit de atîta viaţă cît îi înîierbînta vinele de ,sevă. Numai el singur are să ştie în această lume, că ochii aceia au putut să fie altfel, spăimîntă- tor de cum pot să fie altfel, aceiaşi ochi care au rîs, au privit şi cu atîta sete se pregăteau să se bucure de minunea de a trăi. Şi numai el ştia că în prezilele acelei morţi, Mihai se simţise îndepărtat, rupt, înstrăinat de neamul lor, al Vardarilor, care-1 plîngeau acum. Că fie chiar şi într-o trecătoare zguduire a vîrs- tei şi a crudelor sale pretimpurii experienţe, gîndise altfel decît dînşii despre viaţă, despre război, despre pace, despre oameni, despre viitor...Acestea nu le va mai şti nimeni, niciodată, de-acum.Mihai Vard'aru va rămîne pentru toţi Vardarii numai copi- landrul timid care roşea şi se codea să aprindă o ţigară.îşi aminti scrisorile. Le avea aci, undeva, strînse de Omir.— Omir L.Soldatul se aplecă lungindu-şi gîtul. El doar mai înţelegea ce bolboroseşte locotenentul în legăturile lui de vată.Scoase cutia în care se aflau toate scrisorile. Luminiţa re- cunoscu plicurile lunguieţe, cu scrisul ei. Radu Comşa pipăi cu mîinile oarbe, pînă ce găsi cele două scrisori ale lui Mihai.încercă să explice ; dar cuvintele lui nu izbuteau. Scrise cu un creion, pe nevăzute, tremurat şi stîngaci, ca literele unui în- cepător, pentru Luminiţa: plicul alb să-l deschidă ea -singură ! Să-11 dea la adresa dinăuntru! E dorinţa cea din urmă a lui Mihai...Ca şi Radu Comşa, fără să ştie ce nume stă scris;pe adresa cu atîta grijă ascunsă înăuntrul plicului, Luminiţa '• se gîndi în-351 dată la ochii cu gene frizate şi la obrazul de miniatură al Măg- duţei Dobreanu. Şi îi tresări în amintire toată dimineaţa de astă- iarnă, cu zăpada neclintită în depărtări, drumul cu sania spre Chioaia cu arborii ninşi ca giganţi madrepori albi, toate nebu- niile lui Mihai, toate nebuniile ei; atîta viaţă care părea eternă şi zăcea stinsă în scrum !... Numai atîta timp a trecut şi iată că atîta noapte s-a lăsat acum peste toate! Erau adunaţi aci, gîn- deau cu toţii la aceasta, dar gîndul rămînea înăuntru, deşi a-I rosti ar ii însemnat singura alinare a durerii uscate în fiecare.Iar cînd tăcerea se rupea, cuvintele sunau indiferente si străine, ca să exprime deşertăciuni.Alexandru Vardaru îşi cercetase de cîteva ori ceasul cu ne- răbdare. Luă iarăşi la braţ pe maior, ducîndu-l pînă în îundut sălii. Ceea ce voia el — şi voia cu un ton care îndată îl convinse că nici nu s-ar putea altfel! — era ca locotenentul Comşa ,să fie- mutat imediat din sala aceasta comună, într-o cameră mai mică,, si singur. Aceasta pînă cînd va suporta drumul să fie adus la Iaşi. Va veni iarăşi peste cîteva zile. Va trimite pînă atunci pe cineva cu cele trebuincioase bolnavului. Nu se îndoia că rănitul va avea tot timpul o îngrijire specială.Apăsă pe cuvîntul „specială", cu un drept care nu admitea replică. Se punea ia dispoziţie în schimb, ,să facă tot ce se poate face pentru spital. Şi-a dat seamă că sînt lipsuri, ştie că nimic nu se înfăptuieşte niciodată în ierarhia administrativă, dacă nu e cineva să forţeze uşile. Lui îi erau deschise toate.Alexandru Vardaru să fi vrut, n-ar fi nimerit mai bine slă- biciunea maiorului.Medicul îngrijea eroic de bolnavi, era un chirurg priceput si neobosit, dincolo de faima iui de Don Juan ; dar cu o pasiune de maniac, tot timpul liber şi-l petrecea expunînd în dreapta si-n stînga cum înţelege el ,să fie organizat un spital în apro- pierea frontului.Era celebru cu aceste proiecte. Veşnic cereri, devize, planuri, memorii, care călătoreau de la un birou Ia altul cu numere, re- zoluţii, parafe şi peceţi, pînă cînd adormeau într-un dosar. Nu scăpa nici o inspecţie fără să ceară îmbunătăţiri după o listă în- totdeauna la îndemînă, modificată, adnotată, completată în fie- care zi cu alte observaţii.Iar în aşteptarea acestor modificări hipotetice şi îndepăr- tate, gospodăria spitalului suferea îndestule lipsuri, care s-ar fi putut tămădui fără nici un raport şi iară nici un memoriu.Medicul însă nu le vedea ; el avea ideile ,s'ale!Alexandru Vardaru nu scăpă pînă la uşa automobilului :352— Am să vă trimit numărul memoriului, domnule depu- tat !... Şi o copie. Am păstrat o copie... Să poftească domnii aci, să constate la faţa locului!... Toată speranţa, domnule deputat, e în dumneavoastră. Vă trimit o-copie bătută la maşină...Alexandru Vardaru privi lung, cu dezaprobare găinile care trăgeau din două capete de bandaj pline de sînge.Maiorul îi urmări privirea.înţelese şi tăcu deodată, smulgîndu-şi mustăţile de pisoi.Luminiţa se ghemui între Alexandru şi Laura Vardaru, cu palmele desfăcute în sus, pe genunchi. Cu ochii goi.Nu ! Nu era aceasta L. Altfel îşi închipuise. I-a strîns mîi- nile mult, să-i simtă sîngele pulsînd viu şi fierbinte în artere ; i-a ţinut capul enorm lîngă pieptul ei... I-a tăiat unghiile — ridicolă mărturie de iubire ! Nu putea ii aceasta tot!... Nu i-a rostit nimic din cîte şi le spusese atît de limpede şi cald, astă- noapte, şi în cealaltă noapte, de cînd a aflat; şi tot ce-a gîndit în drumul pînă aci... Iar el numai a bolborosit nelămurit. Cei-

Page 144: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

lalţi răniţi au figura liberă, ochii... In ochi atîtea se pot citi !... De ce tocmai el ?închise pleoapele să-şi amintească cum sînt ochii lui Radu, şi buzele.O scutură un fior.— Ce e, Luminiţa ? o strînse mîna caldă a Laurei Vardara pe după mijloc.-^ Nu ştiu, tanti... Nu mi-am închipuit aşa !... o podidiră lacrimi repezi.Automobilul intra în dumbrava rară unde se sfîrşea cîmpul de trifoi cu verdele jilav, care dădea şesului înfăţişare de pros- peritate bucolică. Neculai ţinu dreapta de tot, alături de sanţ„ ca să treacă pe lîngă un convoi de camioane sanitare.Pe urmă, scăpată la drum liber, maşina se avîntă, într-un uragan de pulbere.*3*„Nu e aceasta? Nu aceasta am aşteptat!" gîndea şi Radu Comşa în mormanul lui de vată.Era acum deznădăjduit de singur în întunericul bandajelor.. Ar fi vrut să doarmă, să nu gîndească nimic, să uite tot ce-î. înăbuşea înăuntru ca într-un început de moarte.Alături se .afla un rănit, a înţeles de la început, din vorbele medicilor, că e ofiţer de artilerie; un rănit care doarme tot tim-353 pul. Cînd se trezeşte, nu găseşte nimic mai interesant decît să povestească ce a visat. Absurd, uită realitatea, pentru a trăi incoherenţa vedeniilor din somn.- Are desigur o rană grea ; de trei ori l-iau dus la masa de operaţie. Despre aceasta nu pome- neşte nimic. Nici nu se văietă.Acum două zile i-au tăiat un picior. A tăcut toată după- amiaza, copleşit de .ameţeala cloroformului care ajungea pînă la el, miros fad, prin căptuşeala de vată.Pe urmă, cînd s-a dezmeticit, rănitul cu piciorul proaspăt amputat a început să povestească imediat, cuiva care îl asculta : — Să vezi ce nostim !... Am visat că eram pe marginea unei ape foarte mari, într-o pădure cu vegetaţia necunoscută. O pădure ecuatorială... Am mers rnult pînă să găsesc un loc bun de coborît, fiindcă malul era înalt, şi rîpos... M-am dezbrăcat, am intrat în apă ; era o iapă caldă şi plăcută, cum e apa de vară... Am început a înota spre o insulă de la mijloc, unde se vedea un şir de palmieri cu .smocuri ciudate de frunze în vîrf... Deodată, apare- o femeie înotînd lîngă mine şi începe să rîdă... Rănitul se oprea să rîdă şi el, la amintirea rîsului cu oare 1-a întîmpimat femeia din apă. Nenorocitul nu mai are un picior, nu poate merge, se va tîrî toată viaţa într-o cîrjă, nu poate înota, şi el visează că merge şi că înoată, şi acestea sînt singu- rele lucruri oare îl interesează. Realitatea teribilă o uită.De ce a spus: „nenorocitul"? E întotdeauna o fericire să poţi topi realitatea în alt tipar după fantezia ta, măcar dor- mind. Şi el visa altădată !... Acum somnul e gol. Viaţa suspen- dată. Dar chiar 'atunci cînd visa, nu era o evadare din reali- tate, pentru el era o.prelungire chinuită a tot ce-l nemulţumea peste zi, o conştiinţă monstruos diformată, o justiţie a umbrelor. Radu Comşa mişcă mîinile deasupra păturii; degetele atin- seră ceva străin. Pipăi.Iar soldatul Omir se plecă, lămurind : — Sînt flori, domnule locotenent!... Un buchet care nu se mai află de frumos... Le-o adus cucoanele...Erau florile Luminiţei, rămase acolo, abandonate, fiindcă socotise de prisos să le mai dea cu mîna ei- aşa cum îşi imagi- nase scena, de îndată ce a ştiut că ochii astupaţi nu puteau să le mai vadă şi nările nu mai puteau să miroase.Degetele rănitului continuară să pipăie: căuta să ghicească florile prin atingere. „Aceştia sînt trandafiri ; acestea garoafe... Frecă între degete foile răsucite şi netede ale unui tranda-354fir — era un trandafir roşu şi involt, acestea nu le putea şti, învăţa numai să le simtă. Iar atingerea din vîrful degetelor era netedă şi rece, ca obrazul lui Catrinel, în noaptea cu fulgere. De ce să-şi mai amintească noaptea aceea ? Şi încă tocmai acum !împinse florile :— la-le!Omir ridică mănunchiul cu luare-aminte, ca să nu tulbure savanta rînduială a florilor şi frunzelor care nu mai erau de fîneaţă ca pentru mormîntul sublocotenentului Ion Vîntu. Plecă să caute un vas cu apă, păşind în vîrful bocancilor lustruiţi oglindă, cu grijă să nu trezească odihna celor din paturi.Radu Comşa, trunchi diform de vată, numai cu mîinile libere de-a lungul păturii aspre, ar fi părut tuturor în neclinti- rea lui că doarme acum.Dar în întunericul ochilor astupaţi, ,sub maldărul de cîrpe, se ridicau ca ochiurile de apă din adîncuri, gînduri cum nu cunoscuse niciodată, fiindcă niciodată ca în acest pat de spital, n-a fost atît de îndelung singur, -numai cu el ; fiindcă ochii nu mai puteau să-şi risipească privirea în afară •— căutau numai în el.•— Ascultă, ce vis curios!... sună încă nedezmorţit de somn, glasul artileristului amputat. Se făcea că eram copil şi pleca- sem în excursie, cu o bicicletă mică, ştii, cum sînt bicicletele pentru copiii...*4*— Stimabile Comşa, îţi pot spune că salcîmul nostru de la fereastră s-a pregătit de toamnă ! Şi îţi mai pot spune, că la poartă văd intrînd pe doamna doctor Probotă... Ceea ce în- semnă că peste o jumătate de oră va fi aci şi ca din prag ne via face o morală severă, fiindcă am infectat camera cu fum de tutun şi fiindcă iarăşi am aruncat capete de ţigări pe jos, mi- şălie care se întîmplă numai în cele mai ticăloase cafenele de suburbie !... Morala vei suporta-o şi tu, măcar că nu fumezi, ergo nu poţi arunca chioştecurile în dreapta şi-n stînga... Această supremă eleganţă aparţine numai subsemnatului ! Dar doamna doctor Probotă va trece peste aceste regretabile lapsusuri din. educaţia mea scandalos de neglijată şi se va aşeza iarăşi pe marginea patului tău, ca să rămînă mai mult decît e decent lîngă un bolnav cu aceleaşi drepturi şi datorii ca oricare altul...355 Constatare care din nou va contraria spiritul meu democratic si egalitar, ostil oricărui privilegiu de clasă şi altor asemenea mofturi... Deocamdată, să ne tragem cu unghiile prin păr şi să ne aşezăm pocăiţi sub cerga noastră cea de toate zilele; să fim ca întotdeauna doi bolnavi exemplari.Bolnavul exemplar păşi de la fereastră rezemîndu-se cu palmele de perete.Cămaşa lungă era desfăcută pe pieptul foarte păros, picioa- rele goale în papuci erau tot atît de păroase.Cînd ajunse la pat, îşi lepădă papucii, scuturîndu-i pe ci- ment, înainte de a pune capul pe pernă, repetă o tentativă ne- izbutită să aducă oarecare rînduială în părul cîlţos şi rebel.Orînduiala rămase ca întotdeauna o iluzie. Vîlvoiul îşi stră- mută doar direcţia, dinspre ochii unde făcuse pînă atunci strea- şină, spre creştet, liberînd fruntea cilindrică.Dar omul îşi trase pătura pînă la bărbie cu un surîs de satisfacţie : se vedea în închipuire un bolnav etxemplar.Radu Comşa nu-i putea zări surîsul. Nu-i cunoştea nici faţa. . Nu ştia cum arată acest tovarăş în necurmată agitare.Ştia numai că rana aproape de vindecare îngrijorează doc- torii, dar că îndată ce scapă de sub supraveghere, tovarăşul se tîrîie sprijinindu-se de pereţi pînă la fereastră şi nu tace decît prin somn. Ba nici atunci încă !Sforăie şi cînd se opreşte din sforăit, glăsuieşte.De aceea, la început, îl exaspera.Cîteva nopţi n-a putut dormi, fiindcă tovarăşul de cameră dormea patetic. Sforăiturile se dezlănţuiau în ciclonuri, se opreau să se prefacă în fluier subţire de piculină, irupeau în note pro- funde de bas, apoi omul lupta prin somn cu braţele, începea să cuvînte şi sfîrşea întotdeauna cu o singură exclamaţie : „Moft !" Iar dimineaţa, cum se deştepta, dacă nu apuca o carte în mînă să rămînă furat pînă la ultima pagină în lectură, vorbele curgeau inepuizabile ca apa dintr-un robinet uitat deschis.Acum îl iubeşte. Cînd tace îi lipseşte.

Page 145: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Tovarăşul de cameră e pasionat de cel mai mic amănunt al vieţii, e în continuă răzvrătire, gata să se războiască pentru o nimica toată cu întreg spitalul şi e mai ales pitoresc. E în ace- laşi timp trivial şi subtil, cinic şi plin de candoare, brutal şi cu delicateţe neaşteptată : ascensiunile în cele mai pure înălţimi ale ideii, le încheie coborînd brusc într-o comparaţie la al cărei auz roşesc pînă şi urechile zidurilor.356— Comşa ?— Da...— Observ că au cam rărit-o musafirii tăi ! Familia deputa- tului Vardaru, cea cu atît de fine ţigări, coşuri de fructe, flori, cărţi şi atîtea alte multe şi apetisante mofturi.— De ce-au rărit-o ?... N-au fost joi ?Comşa se grăbi să-i apere, deşi avusese acelaşi gînd : a în- ceput să-l uite familia Vardaru !Spunea : familia Vardaru, dar gîndea la Luminiţa. Bolnavul exemplar numără pe degete :— Joi, vineri, sîmbătă, astăzi, duminică. Patru zile!... Nouăzeci şi şase de ore !... Altădată veneau de şapte ori pe săp- tămînă şi nu arar chiar de două ori pe zi... încep să-mi pierd răbdarea ! M-am învăţat cu ţigări bune, cu fructe, cu biscuiţi extra la ceai, cu belşug... Eu, pînă n-am căzut rănit şi pînă nu m-a adus providenţa care se numeşte doamna Maria Probotă în camera ta, n-am ştiut ce e aceea huzur... Şi e ignobil, sti- mabile Comşa, să înveţi un om cu ţigări fine şi la timp, cu biscuiţi extra şi cu flori, ca pe urmă să-l laşi numai cu năravul ! înseamnă că ai fost filantrop, numai aşa, de-un moft!...Pauză.Radu Comşa s-a răsucit şi a gemut, fiindcă în ochi i-au trecut fulgere roşii.Tovarăşul s-a ridicat într-un cot, îl priveşte cu îngrijorare şi cu atîta bunătate cîtă poate să arate faţa-i păroasă şi aspră,— Ce e, Comşa ?... Te doare ?... Vrei ceva ?... Iar pauză.Omul şi-a pus capul pe pernă cu mîinile sub ceafă. Vorbeşte, privind în tavanul unde patrulează fără odihnă o muscă.— Am întrebat dacă te doare şi m-am ruşinat, Comşa ! Eu care nu mă ruşinez uşor, m-am ruşinat fiindcă inima mea e fă- ţarnică... Te-am întrebat un moft! Dacă mi-ai fi răspuns : da ! mă întreb cu ce te puteam ajuta ?... Cum pot să iau parte în- tr-adevăr la durerea altuia ? Află de la mine, Comşa, că durerea ta e întotdeauna numai a ta !... Incepînd cu durerea fizică ! Pe cîţi oameni nu i-au durut măselele? Şi cîţi participăm sincer la durerea de măsele a altora ?... Cît despre durerile morale nici să nu mai vorbim !...Radu Comşa, în bandajul lui pare că n-a auzit. Acum fesele i-au lăsat gura şi nările libere : acopăr numai ochii şi partea din obraz, cusută.357 Dar în pansamentul său, Radu Comşa a auzit şi gîndeşte că într-adevăr în durerea morală ca şi în cea fizică, omul e osîndit să se mistuie singur. Acei care un timp au cercat să ţi-o pătrundă încep a obosi, te ocolesc, nu se mai pleacă deasupra să le simţi respiraţia caldă de unde şi tu sorbi căldură de viaţă.— Comşa ?— Da...— Cînd te-ai plictisit de palavrele mele, spune-mi ce să-ţi citesc... Mai avem încă două cărţi minunate! Mă mir ca am putut trăi pînă acum, fără să le fi cunoscut... Ca şi cum aş fi. fost mai sărac, dacă se poate, şi nu -o ştiam... Dar înainte de toate, să te rog ceva !...— Zi!— Cere amicilor tăi să ne aducă alte cărţi decît acest anost Bourget!... Bou/get... De -ce ne tot îmbibă cu Bourget!— Nu pricep mirarea... Sînt doar cărţi alese de femei !— Ştii, Comşa, cu ce compar eu romanele acestui domn Bourget ?— Nu ştiu cu ce compari romanele acestui domn Bourget...— Cu nişte căţei împanglicaţi de salon, cu aceasta le com- par. Ştii de ce, Comşa ?...— Nu ştiu de ce le compari cu nişte căţei de salon...— Să-ţi spun eu de ce, Comşa i Ai văzut căţei de ăia dez- gustători, care te ling, se gudură, au tremurici, dansează pe picioarele subţiri de păianjen şi nu mai sfîrşesc fandosindu-se ?... Cînd li s-au înnodat intestinele fiindcă s-au îmbuibat, se tîrîie constipaţi pe covor de ţi-e scîrbă. Şi ai crede că s-ia întîmplat o catastrofă, atîta agitaţie e în casă : „Vai, ce-o fi mîncat Puşi ? Şi-a stricat stomacul Puşi... Fuga la telefon ! Cheamă docto- rul !... Ime-diat, că moare Puşi !..." Ştii ce fac eu, Comşa, cu asemenea j avre ?— Nu ştiu ce faci cu asemenea javre...— Le înşSac de ceafă şi le zvîrl de trei ori peste cap, pe fereastră afară... Aceasta fac eu cu asemenea javre ! Aşa cum aş arunca şi volumele acestea de indigestie psihologică ale dom- nului Bourget, dacă n-ar fi aduse cu gingaşe intenţii de Vardarii tăi L.Şi aceasta durează douăprezece ore pe zi, cînd sînt singuri.Riadu Comşa regretă că nu-i poate vedea indignarea pefigură şi că e silit să o reconstituie numai din accentul cuvintelor.358 •*5*Acum tovarăşul lui Radu Comşa tace şi desigur fumează, fiindcă Radu a auzit chibritul şi simte mirosul de tutun.S-a deschis uşa. A apărut în prag Maria Probotă.Se uită mustrător, cu ochii obosiţi, la aţele de fum şi la tapiseria de mucuri lărgită pe ciment, pe o rază de doi metri, în jurul patului unde zace bolnavul exemplar. Mustrarea e mută, numai în privire, dar tovarăşul lui Radu Comşa e cu atît mai sensibil.— Nu vă uitaţi la mine, doiamnă Probotă... Comşa e de vină, vă spun pe onoare ! Dacă prietenii lui, ori ca să fiu mai exact dacă prietenele lui îi tot aduc ţigări, ce putem face ?... Sîntem recunoscători şi fumăm.— Am să vi le confisc! ameninţă Maria Probotă cu o fugi- ti\w lumină de surîs pe buzele împietrite.Tovarăşul lui Radu Comşa turteşte ţigara de perete şi aruncă jos mucul, cu figura sa pocăită de bolnav exemplar.Maria Probotă cercetează foaia de observaţie, temperatura : dar nu le desface pansamentele, căci nu e ora-pansamentelor, iar bolnavii nu sînt în secţia ei.— Dacă ai sta liniştit, domnule sublocotenent, dacă ai fuma mai puţin şi ai vorbi şi mai puţin, ai fi acum pe picioare!...— Dar mă simt foarte bine aici, doamnă Probotă !... Abia m-am deprins să trăiesc ca un rentier. Cînd am să înţeleg că vreţi să mă diaţi afară, rup singur pansamentele să-mi deschid rănile... Sînt şi rămîn aci !... Am jurat să nu mă despart de locotenentul Comşa ! Eu am întotdeauna convingerea vanitoasă că tot ce se întîmplă e cu intenţii ale doamnei providenţe pentru mine. Dacă m-ia pus alături de Comşa, înseamnă că doamna pro- videnţa are vreo socoteală cu mine şi cu el !...Maria Probotă îşi astupă urechile, exagerat înspăimîntată de avalanşa care ameninţa ca întotdeuna să nu mai sfîrşească.Se apropie de patul lui Comşa.Rănitul vorbăreţ tace brusc; deschide o carte şi întors pe o coastă, cu spatele, se cufundă în lectură cu ostentativă indi- ferenţă la tot ce se petrece împrejur, care pe Miaria Probotă o stînjeneşte.Atinge mîna lui Radu :— Azi ce ne spui ?... Cînd dăm drumul luminii ?Radu Comşa nu-i vede privirea în care .totul e stins, dar cuvintele şi atingerea mîinii îi fac bine.359

Page 146: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— N-aş fi crezut niciodată că trei săptămîni înseamnă atît de nesfîrşit timp !... Dinu ce face ?— Am să-l aduc într-o zi... Lui nu-i mai ajunge timpul. Ca să-ţi dai seamă cum există mai multe măsurători pentru toate. I-a născocit unchiu-său ceva nou : zmeul ! De-atunci abia îl pot aduce seara la culcare... Nu mai vorbeşte decît de zbîrnîitori, de cumpănă, coadă, zmeie de una şi de două coli... Copiii sînt totuşi fericiţi!... Nu înţeleg înfricoşarea timpului în care trăim şi au să uite îndată...A fost o scurta însufleţire .numai cînd a v.orbit de copil ; acum s-a stins.Vorbele au căzut în urechea lui Radu Comşa ca pietrele care deschid cercuri concentrice în iapă, mult după ce au ajuns la îund ; acum toate cuvintele altora sună în întunericul lui mai adînc.P'urtînd mîna la fruntea acoperită să-şi aşeze bandajul miş- cat, rosteşte încet :— Nu- numai copiii au să uite... Tot omul uită ! Aci e poate şi singurul secret al puterii noastre, al înverşunării noas- tre de a trăi. Omul uită un adevăr, îl caută din nou... II desco- peră. Nenorocirea şi durerea ne învaţă sensul vieţii ; dar ar fi teribil ca învăţătura aceasta să ne rămînă veşnic prezentă aci, să ne paralizeze !... O uităm, ca să avem voluptatea de a o mai căuta şi a o mai găsi încă o dată. Aceasta e de altfel toată po- vestea omenirii... »Bolnavul exemplar se răsuceşte din pat, dovedind aşa, im- prudent, că n-a citit, ci a ascultat.— Nu, Comşa ! N-ai drept să spui aceasta !... Deşi urăsc războiul, îi sînt recunoscător... E singura împrejurare cînd du- rerea ta egoistă poiate lua un caracter universal. E o consolare să ştii că suferinţa ta individuală, de astă dată; nu se pierde mes- chin şi izolată, ca un moft fără importanţă pentru restul lumii, ci se confundă cu o catastrofă universală... Fiecare om, de la o vîrstă înainte, e o ruină păcătoasă în care nu s-a petrecut nimic. Acum vor fi toţi ruini grandioase în care s-a petrecut ceva teri- bil !... Fatalitatea înainte de război era într-adevăr făcută din nimicuri... îţi cădea un burlan în cap, ori te însurai cu o balcîză, care-ţi amăra zilele... Existau şi înainte de război martiri, dar nimeni nu-i băga în seamă. Martiriul lor era urît şi mediocru ! Nici ei nu ştiau că sînt martiri... Experienţa lor era pierdută, pentru dînşii şi pentru umanitate !... Dar acum, fatalitatea nu. mai e o sumă de nimicuri : e o realitate precisă şi formidabilă, dominînd cîteva zeci de milioane de oameni ; iar martirii au360conştiinţă că sînt martiri, se văd, se ştiu, se numără, sînt şi ei milioane care vor face o categorie aparte în omenire... N-o.să mai avem ruşinea elanului ; n-au să ne mai sperie toate stîrpi- turile şi n-au să ne mai conducă toate larvele, care se intimi- dează faţă în faţă cu tot ce e mare, dezinteresat şi curajos... Zici că o să uităm ? Dar aceasta de aci ? (îşi dezveli pîntecul înfăşat, unde se vindecau spărturile gloanţelor şi îl acoperi îndată, cînd îşi aduse aminte că e o femeie de faţă şi că Radu Cbmş/a nu poate vedea.) Aceasta de aci şi ochii tăi, şi pieptul din care ţi-au scos chirurgii atît de variate şi de curioase colecţii de aşchii, acestea sînt mofturi ? Se pot uita ?... Acestea au să fie ruini în care nu s-a petrecut nimic ?... Sînt răni care nu trebuie să se închidă niciodată. Dacă ai să le poţi uita şi dacă ai să le uiţi. si dacă am să le pot uita, şi dacă am să le uit; atunci, stimabile Comşa, ne putem întoarce spatele de pe acum ! Sîntem nişte mofturi !... Atunci ar însemna că războiul a fost într-adevăr nu- mai un asasinat... Iar eu, care am culcat atîţia oameni cu mi- traliera, cîţi n-a ucis cel mai celebru ocnaş din cei cu craniul măsurat la serviciul antropometric, merit nu tinicheluţe, nu pan- glici, nu mofturi, prăjitureie, ţigări şi îngrijire de prunc răsfăţat; ci merit o pedeapsă mai grea decît ştreangul, o tortură care încă n-a fost născocită... .Maria Probotă îşi astupă iarăşi urechile îngrozite de verti- ginoasa peroraţie.Tovarăşul iui Radu Comşa tăcu, nemulţumit că din nou nu si-a stăpînit neastîmpărul. Deschise cartea de ,pe piept la semn şi întorcîndu-se cu băgare de seamă şi încruntări de durere, în- cepu iar să citească.E tăcere. O frunză roşie a intrat uşor pe fereastă, a părut că-şi caută întîi plutind un loc; s-a refugiat într-un ungher, cu un foşnet, de ameninţarea toamnei de afară.Radu Comşa a săltat capul orb, să prindă ce înseamnă acest îîşîit pe ciment.— Nimic... O frunză... încă o toamnă...Pe figura Măriei Probotă nu s-a clintit nici o linie şi obrazul e totuşi mai dureros împietrit. Ceva s-a destins înlăvmtru — un simţămînt purificat alături de omul pentru care într-ascuns suferise.Acum, Radu Comşa e numai un prieten în durere.Maria tace. Făptură firavă în haină albă de pînză, încovo- iată pe marginea patului, e numai o femeie lîngă un bolnav, ridicîndu-i capul mai sus pe pernă, privindu-i bărbia descoperită,361 şi învăluit sub pansament, obrazul, pe care îl ştie pentru tot- deauna desfigurat.Ceva rău, neştiut de nimeni, era in sfirşit mort. Viaţa ei se elibera.Nu mai simţea nici ură pentru el, ura care nu era decît altă voluptate acră a iubirii; nici teamă; nici neliniştea de care fugea şi pe care o căuta. Nimic de astă dată nu mai era vinovat în îndemnul ce-o purta în fiecare zi aci. Plecîndu-se peste figura orb înăbuşită, atît de aproape, încît Radu Comşa îi aude bătăile inimii în pieptul strimt; cînd îi vîră mina sub trupul rupt de aşchii să-l îndrepte, e numai femeia alinînd un soldat căzut: mamă ori soră, aşa cum ,au îngenuncheat întotdeauna, de cînd oamenii se întreucid, să pună balsam pe răni de război...Cît, vai ! cît aşteptase ea eliberarea aceasta şi iată că nu-î aduce acum nici o bucurie !— Radule... (de-acum îl poate chema fără nici o teamă pe nume) Radule, nu mi-ai spus ce să-i scriu lui Virgil ?E încă o biruinţă asupra ta însăţi să amesteci amîndouă numele, fără nimic vinovat, fără ezitarea secretă ; să nu mai simţi ruşinea şi umilinţa tăinuită din tine.— Radule, ce să-i scriu lui Virgil ?... întrebă a doua oară. Radu Comşa îşi pipăi pansamentul pe ochi. Zîmbi aşa cumzîmbea acum, cu muşchii buzei crispaţi dureros şi urît:— Scrie-i că am ajuns în sfîrşit, aşa cum spune camaradul meu de aci !... o ruină grandioasă în oare s-a petrecut ceva... Şi dacă îi pare aceasta sibilic — spune că îl aştept să capete lă- muriri de la prietenul meu, Vasile Mogrea.Rănitul din celălalt pat, dovedind încă o dată că era mai atent la ce se petrece în jur, decît voia să pară, se întoarse ţinînd semnul foii din carte între degete.— Comşa,. în ironie stă adesea plăcerea să insulţi ceea ce iubeşti mai mult... Tu ai pudoarea gîndurilor tale şi a celor ce simţi. Crezi că a le mărturisi e o slăbiciune... Şi că a le bat- jocori e o bravură... Eşti ca acele izvoare care atunci cînd sînt aproape să fie captate, fug... Dar 'izvorul, dacă există, tot trebuie să iasă odată la lumină.:. Sînt curios să-ţi văd ochii, cînd doamna Probotă şi colegii domniei sale îţi vor scoate în sfîrşit această mizerie de cîrpă... Sînt sigur că arată aşa cum roi-i în- chipuiesc L.Bolnavul exemplar deschise iarăşi cartea la semn. îşi aminti si surise în mustăţile aspre :— Vă jur că de-acum tac ! Mi-am consumat debitul ver- . bal pe două ceasuri.362Se întoarse cu spatele, trăgîndu-şi şi pătura peste umeri.Maria Probotă privea deasupra lui Radu Comşa ca deasu- pra unui obiect.Privirile lor se încrucişau prin pînze şi prin vată, căutîn- du-se fără să se vadă. Radu Comşa simţea umilire că se află astfel, înaintea fiinţei care uitase şi iertase. Dar Maria Probotă, cu spaimă, descoperea că acum, cînd tot ce era rău, tulbure si ascuns şi înăbuşit în ea fusese definitiv biruit, în loc de bucuria aşteptată, i se desfăşura înainte numai un deşert uscat, îşi spu- sese că atunci cînd va veni ceasul acesta, va afla că viaţa -ei se mai poate încălzi la o lumină blîndă. Lumina era acum numai peste ruini devastate şi infertile — aşa cum rostise omul păros de alături: ruini în care nu s-a petrecut nimic. Chema numele copilului zadarnic într-ajutor, ca şi atunci cînd se simţea vino- vată fără vină : „Dinu ! Dinule ! Dinu !..."

Page 147: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Iar figura cu fruntea rotundă, ochii castanii cu firişoare de aur, gura cu frăgezime încă de copilă, între cele două paran- teze -de cute săpate sub nările subţiri, erau de un calm neome- nesc, de o rigiditate sub care totul a fost pustiit. Tot aşa cum sînt inerte chipurile morţilor după ce s-au răcit.— Ce să-ţi mai aduc, Radu ? Fructe, flori ?... Asta nu... Ştiu că domnişoara Vardaru...— N-au venit de patru zile, se răsuci iar din. pat tovarăşul lui Comşa, cu promptitudinea unui şcolar pîrîtor.— N-au venit de patru zile ? repetă încet cu mirare Maria Probotă.Şi tăcerea care dură îi păru atît de goală lui Radu Comşa, încît îi apără îndată :— Desigur s-a întîmplat ceva'... Vor îi fiind la ţară... Se va fi întîmplat ceva colonelului Pol Vardaru !...Ca să alunge gîndul care rodea în el, schimbă altceva :— Ce voiam să te rog ?... Da ! Cărţi, dacă se poate să ne aduci; cărţi, mai bine decît flori şi...— Orice cărţi, doamnă Probotă, orice, din orice fund de bibliotecă, din orice raft de anticar... O chimie, un dicţionar ori un almanah de la 48, numai Bourget, nu !... se grăbi să adauge bolnavul exemplar, apărîndu-se cu amîndouă mîinile ca şi cum îi răsturna cineva chiar acum pe piept, să-l sufoce, toată opera completă a lui Bourget, în ediţie definitivă, revăzută, ilustrată, legată şi adnotată.— Tot nu v-aţi împăcat cu Bourget, domnule Mogrea ?— O!363 Tovarăşul lui Radu Comşa înlocui cuvintele cu un gest care arăta că între el şi fuiorul Cosmopolis-ului nici o reconciliere nu e posibilă.Maria Probotă se ridică :— Să-mi fiţi liniştiţi, vă rog!... Şi, domnule Mogrea, te-am rugat, mai rar cu ţigările... Am să vi le confisc.Mai vru să adauge ceva, cu mina rezemată de fierul patu- lui unde se afla Radu.Dar şterse gîndul ca un fir de funigel păienj'enind înaintea ochilor.Cînd deschise uşa, frunza uscată, tîrîtă de curent, fugi să se ascundă într-alt ungher mai păzit de suflarea rece a toamnei.Tovarăşul lui Comşa aşteptă pînă cînd paşii din sală se depărtară.întinse mîna şi alese o ţigară.Aprinse, aruncînd în sus inele de fum şi privindu-le cum trec unul prin altul.— Comşa ?— Da...'— Pe doamna Probotă o cunoşti de mult ?— De cînd eram şi eu şi dînsa, la universitate... De ce?— Nimic! O întrebare ca oricare alta. Şi cu Probotă eşti prieten ? Prieten vechi ?...— Ce întrebare ? Cel mai vechi şi mai bun... Colegi din clasa întîi de internat.Tovarăşul lui Comşa aruncă trei inele de fum unui prin altul, le risipeşte cu mîna.— îl cunosc şi eu puţin... Am suplinit o catedră şi ne-am cunoscut într-o cancelarie... Un tip cam pedant, cu chelie pre- coce, roşcat şi fără gene...Alte trei inele de fum, şi mîna păroasă iar risipindu-le. Apoi o reflecţie, aşa, fără nici o legătură :— Soarta unor femei e eîteodată stupidă! Nu e cel mai uşor lucru să te resemnezi sărutului conjugal, onest ca o re- compensă... In fine, moft! Viaţa e uneori un moft sinistru, dragă Comşa...Radu Comşa nu înţelege. Camaradul lui are nevastă şi copil în Bucureşti. I-a vorbit întotdeauna despre dînsii din toată mima, suferă pentru soarta lor : au rămas singuri şi fără bani acolo, sub stăpînire străină. Sînt săraci. S-au luat numai fiindcă s-au iubit. S-au unit două sărăcii. Nimic nu-l îndreptăţeşte deci să vorbească astfel.364Dar tovarăşul lui Radu Comşa a schimbat cartea pe care o citea singur ; a luat alta 'să urmeze cu glas tare, pentru amîn- doi.Zvîrli ţigara, fireşte jos, şi începu :„In uşă apăru Natasa. Toată lumina soarelui năvăli învă- luind-o în irizaţii tremurătoare, ca o eşarfă. Orbit, Stolnicov în- chise o clipă ochii. Cînd îi deschise, figura Natasei tot nu se distingea, dar razele făceau în jurul capului, în păr, o aureolă..."Radu Comşa care vedea acum, în ochii închişi, imaginile luminoase mai vii decît întotdeauna, o zări pe Natasa în prag, plutind aerian în explozia de soare, cu tremurul razelor în păr.Figura indistinctă era a Luminiţei, era a Zoiei Vesbianu, era a Măriei Probotă, a lui Catrinel... Toate confundate, conci- liate, topite în una singură, ireală. Şi păienjenişul de raze pal- pitînd în părul Natasei, în părul tuturor, îl orbi acolo, în întu- nericul lui, cu atît de iradianta şi nepămînteasca lumină a apariţiei evocată de rîndurile unui simplu roman.*6*Tristă Luminiţă,Tu ştii că pentru mine începutul unei scrisori e întotdeauna dificil şi rece, ca primele cuvinte cu care încep o conversaţie intr-un salon : vre- mea, servitoarele, jurnalele de modă — sau acum : comunicatele, revoluţia dan Rusia, Verdun, Salonic etc. Şi cum rodeam vîrful tocului în dinţi (obi- cei urît, dar incorigibil), mi-am adus deodată aminte, că tot aşa, după miezul nopţii, la. aceeaşi masă şi tot cu fereastra deschisă, acum un .an îţi scriam la Bucureşti un răvaş tot aşa de lung, cum sînt sigură că va fi şi acesta... Am măsurat aşa mai înfricoşător timpul. Un an ! Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au .dat fire albe, aşa cum e mama astăzi, albită cu totul. Cîte prostii ţi-am scris -atunci, Luminiţe! Ni se păreau toate simple şi nu ne îndoiam nici o clipă că vor sfîrşi repede în- tr-un act final, patetic şi măreţ. O apoteoză. Aveam chiar un fel de mîn- drie, evident, inemărturisită, fiindcă nu se spun toate prostiile cîte-ţi dau în gînd ; aveam mîndria că începe şi pentru noi o vreme eroică, aşa cum au trăit contemporanii lui Napoleon. Mă înfiora pînă în vîrful unghiilor vanitatea că vom fi în acelaşi timp actorii şi spectatorii unei grandioase epopei. Pe urmă, abia tîrziu şi cînd era prea tîrziu, am văzut că tot ce se pare epic şi glorios în perspectiva timpului, cînd bunicii povestesc nepoţi- lor, e de fapt numai un nesfîrşit lanţ de mizerii şi de urîţenii. Suferinţa nu este grandioasă decît cînd e evocată după ani şi ani de amintire şi a fost curăţată de tot ce era meschin. Ce să-ţi spun ? Acum ştiu că toţi con-365 temporanii lui Napoleon nu erau oameni supranaturali aşa cum mi-i ară- tau cărţile : erau numai nişte oameni necăjiţi care suportau vremurile, nu le creau şi nu le conduceau. Aşa cum am citit noi amîndouă romanul Război şi pace al lui Tolstoi, de cunoşteam numele eroilor pe de rost şi am fi vrut şi noi să rivalizăm cu Nataşa. (Cred că-ţi place introducerea, Lumi- niţo, e după ritual : o consideraţie generală, înainte de a trece la amănunt.) Acum am să urmez numai sfatul lui M-lle Roche, care ne rezuma lecţia de stil şi compoziţie, într-o singură concluzie : „Enfin, bavardez, la plume aux doigts!" 30Ai ghicit; aş vrea să fiu iarăşi lîngă tine, Luminiţo, nu atît fiindcă eu mă simt aşa de singură şi aş vrea să te întreb, căci se petrece în mine ceva necunoscut şi nou ; dar mai ales fiindcă te ştiu pe tine atît de încercată de mîhniri. Bietul Mihai ! Cînd ,am citit scrisoarea ta, nu-mi venea să cred. Poate e o eroare, se fac atîtea confuzii în listele de pierderi!Dar am văzut că nu avem dreptul să ne mai îndoim. Şi mă gîndesc cum într-o vară ca aceasta, cu .atîta soare, poate să fie un copil -pus în cutia aceea oribilă de lemn şi îngropat cu pămîntul pe piept. Toate nebuniile lui de astă-iarnă, şi dimineaţa aceea cînd s-a înfuriat şi ă rupt fotografia lui la Chioaia ! Tu spui că ai acum mustrări pentru că îl chinuiai — dar cine şi-ar fi închipuit, Luminiţo ? Şi mă gîndesc la Măgduţa Dobreanu, la Cora şi la Ralu... Cum s-ar putea să nu urăsc războiul ?

Page 148: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

De aceea cred, Luminiţo, că e un noroc pentru Radu Comşa că a fost rănit.O rană oricît de oribilă e unica siguranţă pentru tine că nu se mai poate întîmpla altceva şi mai oribil. E cel puţin pentru multă vreme la adăpost, aşa cum ne-am bucurat nod cînd am aflat că bărbatul Emiliei a căzut prizonier. E o bucurie egoistă şi poate laşă, dar de ce să nu fim sincere şi să n-o spunem? U.n rănit se vindecă şi un prizonier se întoarce — dar acei care nu se vor întoarce niciodată ?Nu înţeleg din scrisoarea ta un lucru. E poate numai o părere...Zici că e penibil cînd te afli lîngă el şi cînd în loc de cuvintele bune pe care le aveai pe buze cu un ceas înainte, taci numai, şi priveşti banda- jul care-i ascunde faţa şi ochii. Şi scrii că te simţi aşa lîngă el, străină, parcă ceva s-a îndepărtat.Vezi, de aceasta mai cu seamă regret că nu sînt lîngă tine !... Ai în- ţelege mai bine, Luminiţo, că nu trebuie să spui aceasta, nici pentru tine nici pentru el ! Ar fi într-adevăr ceva mai oribil decît toate rănile şi chiar decît moartea ! Dar nu e aşa că nu se poate ? Sînt sigură că astăzi chiar, ai să te duci la el să-l dezmierzi pe obraz şi pe ochii acoperiţi, şi ai să-i spui cuvintele pe care le gîndeşti şi nu i le spui. Cugetă cîtă nevoie are el acum de cuvintele acelea pe care le înăbuşi avară în tine !...A fost pe aci domnul Pol Vardaru, cu nu ştiu ce misiune urgentă la comandamentul rus. A trecut numai ca o vijelie pe la noi, tîrît de papa,366care l-a întîlnit, furios pe toate comandamentele din lume. Era periat, ne- tezit, bărbierit şi tînăr, parcă n-ar fi venit direct de pe front, unde regi- mentul lui a fost iarăşi decimat şi scos din luptă. A stat la masă la noi, a animat puţin casa noastră care e atît de tristă de la un timp. A spe- riat-o pe biata mama cu reţetele de mîncări — ceea ce numeşte dînsul J'art de la gueule", pe care romînii au. pierdut-o. I-a interzis să utilizeze vreodată fasolea verde, mazărea, cartofii de primăvară, morcovii, decît imediat ce sînt culeşi din grădini : după cîteva ore îşi pierd toată savoa- rea. Puiul să fie fript numai la frigare sau într-o coală de hîrtie albă — puiul la tavă e o crimă ! In sfîrşit le ştii toate, mai bine decît mine.Privea biata maman cu nişte ochi la acest colonel cu două rînduri de decoraţii pe piept, venit direct de pe front, şi vorbind cu pasiune nu- mai de mîncări, băuturi, de Brillat-Savarin, Grimond de la Reynere, mar- chizul de Cussy, nu mai ţin eu minte ce gurmanzi celebri ! La sfîrşit a povestit cîteva anecdote atît de picante, încît a trebuit să-mi caut de lucru prin alte camere pînă a sfîrşit — simţeam cum îmi ard urechile. Iar la- plecare nu s-a lăsat pînă ce maman n-a primit o sticlă de coniac Martel ***, pe care o avea nu ştiu unde în maşină, plîngîndu-ne pe noi romînii că n-am învăţat nici pînă acum cum trebuie băut coniacul : numai în pahare speciale foarte largi, balonate, cu gura îngustă, ca să poţi aspira toată aroma. Dar cînd şi-a adus aminte de Mihai, l-am văzut privind în altă parte, ţintă, pînă cînd i s-au limpezit iarăşi ochii...După plecare, în casa noastră s-a făcut iarăşi liniştea care mă apasă ; parcă a fost scos un mort de aci. Maman din nou a început să se strecoare albă şi îmbătrînită printre uşi; slugile să păşească iar în vîr- ful picioarelor. Papa s-a închis în birou, unde citeşte Montaigne ori nu ştiu ce enciclopedişti, ca să fie cît mai departe de tot ce se petrece pe lume. Cum ştii şi tu, toate ne-au mers şi acum rău. Recolta a fost rechi- ziţionată ca şi vitele toate de muncă : în schimb în sertar s-au adunat bonuri galbene pe care nu dă nimeni un ban. Trăim ca săracii — nu înţeleg cum pentru, alţii războiul e un prilej de îmbogăţire — şi îl admir pe domnul Vardaru, că atît de bine ştie să-şi apare interesele, rămînînd totodată şi un bun romîn, fiindcă dă mai mult decît dau alţii îndoit de bogaţi şi care acum se plimbă pe la Paris, Tokio, Stockholm etc. Dar el dă, numai ce ştie că trebuie dat L. La papa, vin toţi, încarcă, lasă bonuri şi pleacă !... Iar bonurile rămîn să ţină signet32 în volumele lui Montaigne...Am mai avut o singură zi de bucurie, cînd ne-a venit, prin Elveţia, o scrisoare de la bărbatul Emiliei — prizonier la nemţi.S-a întîmplat că tocmai în lagărul lor din Germania să fie anunţată o vizită a unor gazetari elveţieni, olandezi, danezi, spanioli, suedezi, în sfîrşit din ţările neutre. Emil a scris atunci o scrisoare din ajun şi a înmînat-o pe furiş unui gazetar la întîmplare, rugîndu-l s-o trimită prin legaţie şi lăsînd-o deschisă să vadă că nu scrie decît lucruri familiare. Aşa367 ne-am trezit într-o zi pe neaşteptate, cu scrisoarea foarte gentilă a elve- ţianului, care nu-l cunoştea nici pe bărbatul Emiliei, nici pe noi ; şi în plic, scrisoarea cealaltă... E o mîngîiere să vezi că în mizeria în care se zbate toată omenirea acum mai întîlneşti oameni care, de la adăpostul neutralităţii lor foarte confortabile, tot au îndestul suflet să înţeleagă su- ferinţele celorlalţi, care-şi ispăşesc neutralitatea de doi ani, cum a fost a noastră, numai traficuri, risipă şi dezmăţ.A fost cîteva zile şi fratele cel mai mic, Todiriţă, după o rană fără importanţă la Mărăşeşti. Dar a plecat lăsîndu-ne bucurie mai puţină, ai să vezi mai departe de ce.Şi acum, Luminiţe, să trec la partea cea mai delicată, pentru care aş vrea să fiu lîngă tine şi să comunicăm altfel decît printr-o scrisoare, chiar cînd atinge dimensiuni kilometrice ca toate răvaşele mele.Cînd spuneai în glumă că roşesc cum nu se cuvine unei fete în faţa lui Scarlat Măinescu, nu-ţi puteai imagina cît de aproape erai de adevăr. Nici eu nu ştiam atunci. N-aş putea să-ţi spun cum a fost şi de ce... Poate era hotărîrea unei puteri mai mari decît noi, căreia nu ne putem îm- potrivi...Iţi aminteşti că acum un an, cînd nimic nu mă îndreptăţise să cred că o să-l cunosc vreodată, îţi scrisesem că l-am văzut la braţul lui Radu Comşa, pe Calea Victoriei ? El e .domnul .acela cu privirea elegiacă, şi absent de pe planetă, despre care îţi scriam. A trebuit multă vreme să-mi amintesc de unde-i cunosc figur.a; .altfel aş fi crezut că o ştiu din altă viaţă. Şi cînd mi-a vorbit întîia oară, am simţit că roşesc ; nu voiam să roşesc şi cu cît gîndeam că nu trebuie să roşesc, cu atît simţeam sîngele zvîcnindu-mi în obraz... Pe urmă, ne-am cunoscut de .aproape ; era prieten, nu ştiu de unde, cu Camil şi în această calitate l-au invitat papa şi maman. Am simţit ceva necunoscut cînd mă privea insistent şi ochii lui spuneau alt- ceva decît vorbele indiferente pe care le rostea întotdeauna cu un ton de ironie, ca un om blazat de toate nimicurile omeneşti. In fine, Luminiţo, e prea lung şi complicat să-ţi povestesc toate. Ai înţeles că eu, aceea totdea- una rece şi care spuneam că voi împleti cosiţă albă fiindcă nu vreau să se repete ceea ce vedeam împrejurul meu pretutindeni, voi fi peste puţine zile logodnica domnului Scarlat Măinescu. Papa e încîntat, Scarlat (vezi că nu mă pot opri să-i spun pe nume), Scarlat l->a cucerit. Maman e bucuroasă că mi-au ieşit ideile absurde, cum spunea ea, din cap. Dar toate nu se pot povesti într-o scrisoare. Aş vrea să ţi le murmur la ureche.Am fost acum două zile cu Scarlat la moşie. Imediat ia observat că toată gospodăria se părăgineşte. Din cîteva cifre a dovedit lui papa toată risipa, şi, împotriva impresiei pe care mi-a făcut-o că ar fi elegiac şi absent de pe planetă, Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător; l-a convins pe papa că un om energic ar putea scoate .venituri întreite faţă de scriptele din anii trecuţi. În sfîrşit nu e numai un bărbat spiritual, inteligent şi um-368blat în lume (observi ce banală am devenit cu epitetele?), dar pare să fie şi un om activ şi cu iniţiativă, ceea ce ar aduce puţină ordine în gospodăria noastră de moldoveni prea pasivi.Şi aci ajung la întîmplarea cu Todiriţă !Cînd a sosit în permisia lui de cîteva zile şi a aflat de la maman, în loc să vină şi să mă îmbrăţişeze cum mă aşteptam, s-a arătat foarte rezervat. A început, spunînd că tocmai faptul că e prieten cu Camil, e destul de proastă recomandaţie. Pe urmă, cînd s-au cunoscut, tot timpul a stat morocănos şi l-a cercetat cum cercetează vameşii paşapoartele pa- sagerilor. In seara aceea, Scarlat a fost mai cu vervă decît oricînd. Fie- care frază era o jerbă de sântei... II priveam cu adevărată recunoştinţă că aduce puţină viaţă în casa noastră atît de posomorită şi că maman se lu- minează la figură şi mai uită tristeţile ei. Todiriţă răspundea sec la în- trebări, ca la un interogator, nu rîdea, nici cînd începusem să ne veselim şi noi puţin ; în sfîrşit a stat între noi ca o bufniţă cobind a rău.Scarlat a observat şi numai delicateţea l-a făcut să nu remarce altfel lucrul, decît neglijîndu-l complet şi vorbind mai departe ca şi cum Todi- riţă nici nu exista. La plecarea acestui morocănos frate, am avut o scenă cu el ; m-a pufnit plînsul. Todiriţă şi-a permis să spună că un om care, în loc să fie ,pe front ori măcar altfel util ţării, îşi petrece timpul la me- sele de cărţi, în tovărăşia unei „secături" cum e Camil, nu poate să fie deoît o secătură de aceeaşi speţă. Destul că avem un exemplar în familie ! Iar după aceasta, o sumă de lucruri urîte şi rele, aşa cum vorbesc mulţi din cei întorşi de pe front, cu o intransigenţă de oameni care nu mai în- ţeleg şi au uitat viaţa omenească.

Page 149: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

E adevărat că Todiriţă e singurul .dintre copii care aproape n-a cerut niciodată nimic de acasă ; deşi cel mai mic, a fost bursier la liceu şi e bursier la şcoala lui de inginerie — mă mir cum a putut scoate acte de paupertate cînd avem moşie în judeţ! — dar aceste lucruri foarte frumoase nu-l îndreptăţesc să se amestece cu atîta brutalitate în viaţa altora. M-am convins încă o dată, dragă Luminiţo, că oamenii cei mai insuportabili sînt virtuoşii : rigiditatea nu le permite să înţeleagă nimic din viaţă şi nici să admită că omul e un fragil aparat de carne, suflet şi nervi, nu un meca- nism pe .care să-l învîrţi cu o cheie de ceasornic.Cele cîteva zile cît a mai stat acasă, de abia ne-a mai vorbit. Ne-am despărţit numai cu o atingere de buze.Şi fiindcă n-am rezistat şi am început să plîng, pe o canapea a noastră, unde plîngeam toţi cînd eram copii şi primeam pedepse, s-a în- tors din prag să-mi spună :— Să fii bucuroasă dacă peste trei ani are să-ţi rămînă măcar cana- peaua aceasta, ca să ai pe ce plînge!...Monstruos !369 Scarlat a întrebat, numai după ce a plecat, de ce e atît de morocă- nos Mr. St-Vertu ? — aşa l-a numit el — şi cu aceasta s-a sfîrşit.Şi mă întreb, dragă Luminiţo, ce cruzime au oamenii, chiar cina sînt fraţii cei mai .apropiaţi şi se iubesc, să-şi sfîşie unul altuia inimile cu un- ghiile ? Todiriţă a plecat, dar ceva a picurat în sufletul meu, ca să n-am bucuria întreagă.Mă surprind cîteodată privindu-l pe Scarlat cu alţi ochi decît ar tre- bui. Mă neliniştesc ochii lui, care capătă o răceală cenuşie de metal, cînd vorbeşte despre unele lucruri.Dar îndată ce-mi întîlneşte privirea, ochii lui sînt buni şi calzi, şi îmi spun că nimic din cele ce cobea Todiriţă nu poate fi adevărat. De altfel, ştiu că Scarlat arc un rînd de case şi o moşioară în teritoriul ocupat; e un om de energie care şi-a agonisit singur o modestă stare ; exact cum ar trebui să compenseze temperamentul unei fete romanţioase ca mine, şi că dacă îşi pierde din cînd în cînd timpul la mesele de cărţi, e numai fiindcă încearcă să se înşele uitînd ceasurile grele prin care trecem şi situaţia lui de refugiatAm sfîrşit, Luminiţo, şi încheind, simt o ruşine faţă de mine însămi. Toată lumea suferă, toţi din jurul meu poartă haină neagră, sau mă- car urmele unor altfel de dureri; la voi sînt tristeţi grele, iar eu în mij- locul acestor catastrofe sînt absorbită numai de acest sentiment nou. Mi se pare că sînt pasărea ceea despre care am citit că începuse să-şi facă cuib în gura unui tun. Nu ştiu de ce mi-e frică. De ce tocmai eu să fiu aleasă pentru puţină fericire ? Mă ierţi că fericirea aceasta mă face ego- istă ? Am vorbit numai de mine. Aş vrea, Luminiţo, să fiu lîngă voi, tu şi Radu Comşa, căci nu se poate să nu vă rezerve şi vouă -aceeaşi feri- cire. Dacă viaţa ne trimite cîte o încercare, e numai ca să preţuim mai mult ceea ce am fi putut pierde. Doresc însănătoşire repede lui Radu Comşa şi ţie altfel de gînduri. Cum aş dori să fie toţi fericiţi în jurulmeu !Te îmbrăţişează Elena*7*După cinci zile de ploaie mocnită, un vînt cald a mînat norii spre miazănoapte, dezvelind cerul adînc.Soarele, obosit şi tomnatic, cerca să împrăştie o timidă amăgire de primăvară.Radu Comşa îi simţi dezmierdarea bună pe obraz, înălţă capul, încins acum peste ochi cu o singură fîşie îngustă şi nea- gră, să primească în plin această baie caldă de viaţă. La fe-370reastră, pe un scaun, -cu mîinile pe genunchi, ca bătrînii cînd ies să se sorească în april, respira cu lăcomie aerul încă jilav.Vasile Mogrea, îmbrăcat încă în uniforma cu care se întor- sese dintr-o expediţie clandestină, se. plimba dintr-un capăt în altul pe cimentul sonor, se oprea să-l privească o clipă, ridica ochii afară, la salcîmul cu frunze ovale de ceară.îşi muşcă mustăţile aspre :— Acum, iubite Comşa, îţi pot mărturisi că simt un regret fiindcă ne vedem aproape vindecaţi. Ne despărţim, şi mă tem că tot ce-am vorbit şi-am hotărât în camera aceasta de spital se prea poate să rămînă un moft! Ne întoarcem iar la viaţa care ne depărtează definitiv. Poate o să ne ocolim cînd vom da ochii. O să ne fie ruşine de atîtea mofturi ! Şi de aceea, Comşa, simt mîhnire...Radu Comşa îşi îndreptă faţa spre el, ca şi cum ar fi putut să-l privească prin cingătoarea opacă :— Nu te-nţeleg, prietene !... Eu, acum nu mă mai tem. Cîte gîn duri,'întrebări şi răspunsuri am adunat în întunericul acesta vreme de două luni, ar fi destul să renască un om. De ce crezi că avem să ne ocolim ?... Ne vom căuta, dimpotrivă, unii pe alţii, căci nu sîntem numai doi. Presimt că se află sute acurn, care se caută ! Poate chiar în spitalul acesta !... Avem să ne căutăm şi să ne găsim...Celălalt se rezemă de pervazul ferestrei, privind pe gîndtiri o vrabie zbîrlită într-un ram.Cînd vrabia zbură, se întoarse :— Aceasta o ştiu, Comşa, şi totuşi mi-e frică. Mi-e frică de viată... Aici e uşor să hotărăşti ! Pe urmă, viaţa ne sileşte la tocmeli. In sfîrşit, moft!Privi din nou la lumina de aîară. Alungîndu-şi temerile, vorbi cu bucurie:— Poţi spune, dragă Comşa, că şi soarele s-a arătat astăzi bun cu tine !... Peste cîteva ceasuri, când vor veni să-ţi scoată în sfîrşit mizeria aceasta, ai să dai cu ochii în lumină. Dacă s-ar fi întîmplat ieri, ai ii deschis ochii noi la o lumină urîtă şi veche... Era un cer mucegiăit de-ai ii zis: „Moft!" şi-ai fi cerut îndată bandajul înapoi, să nu-l mai vezi. Astăzi e un soare lus- truit ca un samovar rusesc şi un cer spălat şi muiat an sineală, într-adevăr festiv... Te invidiez de două ori! Intîi, fiindcă mă conving astfel că te bucuri de o atenţie specială a providenţei; pe urmă, pentru senzaţia unică, atunci cînd vor cădea cîrpele acestea ca să renaşti; cum drept ai spus... Deocamdată e ceasul unsprezece. Se apropie vizita înaltelor personaje. Dă mâna să371 te conduc pînă la pat!... E ultima oară cînd îţi mai pot sluji cu ceva...Radu Comşa căută cu mina liberă înainte, în gol, pînă ajunse lîngă pat.Tovarăşul îi împături haina, o aşeză pe scaun, îl înveli pînă la bărbie.Apoi, cu îndemînarea unui licean deprins să fugă noaptea din dormitor, se dezbrăcă şi îşi mistui uniforma, întinzîndu-se în poziţia lui de bolnav exemplar. Era bărbierit proaspăt, cu mustaţa tunsă şi ţepoasă ca o perie de dinţi, cu părul pentru moment domesticit de foarfece şi pomăda •— numai cîteva fire indisciplinate îndrăzneau întoarcerea la vechea libertate, care făcea ca întotdeauna coafura lui Vasile Mogrea să amintească sîrmele de frecat parchetul.In tăcere, cu faţa în sus, cu mîinile paralele de-a lungul trupului, începură să aştepte vizita înaltelor personaje.în vremea aceasta, înaltele personaje treceau de la pat la pat, în sălile mari cu soldaţi.Era o vizită de trei ori anunţată şi mereu amînată. Două zile spitalul fusese spălat, măturat, feţuit, dezinfectat, pavoa- zat. La intrare, deasupra porţii boltite, crengi verzi .încrucişate si drapele aliate urau bun sosit înaltelor personaje. Bolnavii, mutaţi, categorisiţi din nou, îmbrăcaţi în cămăşi curate, săpuniţi şi periaţi, aşteptau în păturile aliniate cu o emoţie molipsită de la teribila agitaţie a personalului.Ciudat! Pentru moment uitaseră rănile, braţele şi picioareleamputate, ochii orbi şi durerile crunte — chiar cei în delir seopriseră şi simţeau cu toţii grandoarea evenimentului şi orgoliulcă fac parte dintr-un spital onorat cu o atît de însemnată atenţie.Misiunea era numeroasă.O conducea un general obez, stacojiu ca un rac fiert, cu părul şi mustăţile albe, gemînd în tunica prea strînsă, cu ochii convulsionaţi ca de spaima unei explozii apropiate. Fiecare pas era însoţit de lin complex de scîrţîituri. Scîrţîiau ghetele de piele de bizon, scîrţîiau jambierele roşii

Page 150: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

care gîtuiau pe pulpă pantalonii cu lampas, scîrţîiau curelele încrucişate pe piept şi pe mijloc; în întregime mirosea a piele şi scîrţîia ca un geaman- tan nou.Alt general, scund şi grozav de spătos, în uniformă cu buzu- nări numeroase şi enorme, încît ar fi putut cuprinde toată arhiva marelui stat-major, părea, nu s-ar îi putut spune de ce, foarte încîntat de tot ce întîlnea, vedea, auzea.372Rămînea în urma tuturor, ridicînd sprîncenele îmbinate şi imense cît o pereche de mustăţi, să adauge după inima sa milos- tivă, cuvinte de îmbărbătare bolnavilor :— La Mărăşeşti ? Bravo! Amîndoi ochii ? Regretabil, dar nu e nimic... Bravo! La Poiana Mărului, ai zis? Interesant!... Se poate trăi foarte bine şi numai cu o mînă... Bravo, îmi placi, băiatule ! Iţi spun că-mi placi!...Strîngea mîinile cîte nu erau ciungite, dezvelea păturile să vadă resturile picioarelor sîîrsite în bonturi de bandaje... Bolna- vii cercau să se ridice pe-o coastă, înălţau gîturile slabe, îngăi- mau începuturi de vorbe.— Stai liniştit!... Bravo! Nu e nimic. Ţara! Minunat L.Se aflau încă două doamne şi o fată blondă, în haină al- bastră de culoarea viorelei, înaltă şi fragilă, cu umerii slabi şi îngusti, cu părul imaterial ca un abur.Toată silinţa şi-o adunase să-şi retină lacrimile.împărţea timidă cîte o floare din mănunchiul răsfirat pe braţ, şi ţigări dintr-un coş, purtat respectuos de un infirmier... Nu ştia cu ce cuvinte să-şi însoţească darul ; cu obrajii învăpă- iaţi de emoţie, punea floarea şi cele cîteva ţigări pe marginea păturii şi pleca repede, ca după o faptă ruşinoasă. Dar ochii bol- navilor o urmăreau recunoscători; simţeau că într-adevăr aceasta singură suferă cu adevărat pentru suferinţa lor.Una din doamne, înaltă şi pieptoasă ca un jandarm călare, într-o manta de mătase cafenie; o doamnăt-venerabilă cu mustăţi sure privea paturile printr-un lorgnon ţinut în mîna cu nume- roase inele şi brăţări, plecîndu-se pe jumătate ca înaintea unor vitrine cu obiecte curioase, adresîndu-se răniţilor cu interjecţii franceze, împestriţînd frazele romîneşti:— Quoi ? Ţara n-are să vă uite niciodată, que \e te dis! Au să ne sosească peste cîteva luni un transport de aparate ortope- dice perfecţionate... Voilă! Creaţie englezească ! Are să fie o plă- cere să uzaţi de ele... Lasă capul în jos, tinere, pe pernă... Quoi ? O să facem şcoli şi pentru orbi. Puţină răbdare. £/ puis!... Te doare? Curaj! Eh oui! Ie comprends bien... Curaj... Are să treacă... Allons!... Toate au să treacă, grâce au ciel... De ce să gemi ? Quoi ? Să aduci mulţumiri lui dumnezeu că te-a .ales să suferi martiriul pentru scumpa noastră ţară... Ah! U ne faut pas să plîngi... Aliezi Dacă se sfîrşeste războiul? Ah! grand dieu, non!... Intîi să-i învingem, să sufere şi ei, să sufere teribil, ce que j'en dis'!3SDin cînd în cînd se întorcea spre un domn civil, cu bărbiţă şi ochelari cu şnur, cu picioarele moi şi nesigure, adus de umeri; 373 'un personaj important între toate, care-a rostit o scurtă şi sim- ţită cuvîntare cind a descins din automobil şi a împărţit ou dege- tele gelatinoase, decoraţii.— Mori ami, sînt splendizi de cura] şi de abnegare. Par- bleu /i4— Parbleu ! confirmă personajul important intre toate, zîm- bind ca un om care-şi asumă cu modestie jumătate numai din secretul acestui curai şi acestei abnegaţii.Colonelul medic-şef al spitakilui, gros cit un hipopotam si fin ca o insectă, ameninţa să fie atins de strabism din pricina sforţărilor cu care se căznea să privească in acelaşi timp la personajul foarte important între toate, la doamna cu lorgnon şi la cei doi generali, îşi iubeşte bolnavii şi spitalul, îşi spune că e inutilă această odioasă comedie : vizitarea unui spital ca un muzeu de mizerie şi distribuţia de consolări clişeu ; dar nti-şi poate înfrînge precipitarea mai tare ca el, să previe fiecare între- bare, să suridă cînd surîde personajul important între toate şi să dea din cap a confirmare cînd generalul, scund şi grozav de spătos, încurajează un amputat de amîndouă picioarele, cu obrajii scobiţi de suferinţă, cu buzele uscate şi albe şi cu ochii de păcură în fundul orbitelor :— Bravo ! La Oituz ! Nu e nimic !... Se poate trăi foarte bine şi fără picioare... Ţara, băiatule!...In urmă, alţi medici în şorţuri albe, şi doamne de caritate, şi infirmiere purtînd coşurile de ţigări şi infirmieri cu condici, cu flori şi cu pachete de şocolată... Convoiul înaintează doi paşi, se opreşte, bolnavul face sforţări să se ridice într-un cot şi în- cearcă printre crispaţiile de durere să surîdă, ruşinat că se află culcat înaintea atîtor persoane înalte...Iar bolnavii inspectaţi, după ce convoiul a trecut, îşi caută cu degetele cîte le-ati mai rămas, pe marginea păturii, cele cîteva ţigări, pachetul de şocolată şi floarea lăsată de fata subţire si bălană, cu ochii -umezi şi cu buza de jos tremurînd. Ea singură presimţea că acestor dureri altă alinare li se cuvine ; nu excla- maţiile doamnei cu lorgnon şi îmbărbătările generalului sc'und : „Nu face nimic... La Oituz ? Bravo !"Camera lui Radu Comşa şi Vasile Mogrea s-a umplut, abia izbutind să primească atît de numeroşi oaspeţi. Radu Comşa îşi muşcă buza ; tovarăşul să'u mototoleşte marginea păturii între degete.Colonelul medic şopteşte ceva personajului important între toate, Comşa aude numai numele lui Alexandru Vardaru.374Personajul înaintează, ridică mîna tremurătoare, cu vinele ca sforile: „Patrie... niciodată... recunoştinţa ţării... Am să-l feli- cit pe Vardaru."— Comment? îl priveşte doamna cu lorgnon, ca într-un panoptic unde se vede agonia lui Osman Paşa. Trei răni şi vin- decat ? C'est prodigieux! Mais quoif am spus întotdeauna că Vardaru... ce n'est deja pas şi mal!...35— Bravo! Ochii! Se poate trăi foarte bine şi fără ochi. Vin- decat ?... Chiar astăzi scoateţi pansamentul ? Ei bravo! Ou atît mai bine... Curaj!Generalul scund şi spătos îi scutură neaşteptat mîna atît de zdravăn şi entuziast, încît patul s-a mişcat pe ciment şi în ochii lui Comşa au trecut fulgere negre.Se întoarce la celălalt pat:— Şi dumneata ?Dar ochii lui Vasile Mogrea l-au pironit îndrăzneţ şi drept, încît s-a citit în ei ca şi cum ar fi fost scris cu litere de-o palmă, gîndul batjocoritor : „Ce, şi eu ? Bravo, nu ? Se poate trăi foarte bine, ciung sa'u orb ?"Generalul s-a oprit, s-a pipăit deasupra nasului unde se îm- binau sprîncenele groase, de teamă parcă să nu se ii desprins ca o pereche de sprîncene postise, şi ducînd apoi amîndouă mîi- nile la spate, privi indiferent pe pereţi.— Sublocotenentul Mogrea!... lămureşte colonelul medic, ca întotdeauna mîndru de bolnavii lui. Rezervist. Profesor. Un adevărat brav! Citat în ordin de zi pe corp de armată... singur cu mitraliera... menţinut poziţia...Ochii sublocotenentului Mogrea se încrucişează cu ochii co- lonelului într-o mustrare: „De ce, ce importă?"Dar personajul important între toate şi-a şters cu o mîna mătreaţa de pe umeri şi s-a aplecat peste pat, rostind: „Patrie... niciodată... recunoştinţa ţării... pregătim viitorul..."— Pregătim ? Cine „pregătim" ? Eu şi dumneata ? sunară sec vorbele sublocotenentului Mogrea, care privea el acum în sus şi părea că a descoperit ceva foarte curios în tavan.In tăcere a scîrţîit numai pielăria generalului ca un gea- mantan strîns în curele, înainte de a fi coborît la trăsură. Per- sonajul important între toate şi-a retras mîna ca la o atingere de reptilă, îşi şterge mătreaţa şi zîmbeşte cu milă complice, către doamna cu mustăţi sure şi cu lorgnon, clătind din cap.— Hm ! făcu personajul important.— Hm ! făcu doamna cu mustăţi sure.— Hm! făcu generalul scurt şi spătos.375 — Hm ! făcu celălalt general, ameninţat de apoplexie, care nu rostise nimic pînă acum. Bravura nu justifică lipsa de disci- plină şi de respect

Page 151: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

ierarhic. Aşa se infiltrează bolşevismul în armată.— Hm ! făcu atunci şi Vasile Mogrea.Dar în ochii fetei cu haiina albastră trecea întîia dată un început de surîs trist; iar colonelul medic îl priveşte cu indig- nare îngăduitoare, ca pe-un copil care s-a purtat necuviincios la masă.Personajul important îşi şterge bărbiţa cu batista şi se în- dreaptă demn spre uşă, urmat de întreg convoiul. Copaia înaltă, în haină albastră, a rămas să pună cele din urmă flori pe patul bolnavilor.— Acestea nu supără... Nu e aşa ? îndrăzneşte să întrebe cu glas care aminteşte ecoul clavirului d'upă ce cînteoul a încetat.— De ce să supere, domnişoară? Pe acestea le păstrăm aci... pentru totdeauna ! arătă cartea în care va strivi florile, cînd vor începe să se veştejească.Copila mulţumeşte cu obrajii învăpăiaţi. A observat că răni- tul citeşte aceeaşi carte pe care o citeşte şi dînsa acasă. Este acolo un capitol... Dar ar roşi mai tare, să spună ce capdtol...Cînd s-a închis uşa după toţi, tovarăşul lui Radu Cornşa s-a ridicat pe marginea patului; îşi zbîrleşte părul în semn de independenţă şi protest:— Comşa! - .— Da...— (Imitînd glasurile de adineauri.) Patrie... recunoştinţă... Am să-l felicit pe Vardaru... Commeni? Trei răni şi vindecat?... C'est prodigieux! Am spus întotdeauna că Vardaru... Quoi?... Ai crede că acest domn Vardaru e rănit şi că el de două luni n-a văzut lumina, cum n-ai văzut-o tu de două luni: lumina, Lu- miniţa şi alte luminăţii şi mofturi... Comşa, asculţi ?...— Da...— Ştii ce fac eu cu asemenea personaje, care vizitează spi- talele ca grajdurile de curse ?— Nu ştiu ce faci cu asemenea personaje.Omul cu părul zbîrlrt ca sîrmele de frecat parchetul spuse atunci ce-ar face el cu asemenea personaje care vizitează spi- talele ca grajdurile de curse, dar tiparul nu va putea niciodată să reproducă textual.Sublocotenentul Mogrea începu să-şi îmbrace din nou uni- forma cu înfrigurarea şcolarilor cînd se pregătesc să fugă pe376fereastra dormitorului, îşi încheie nasturii, împinge chipiul pe ochi.— Comşa, eu m-am dus!... Pînă la cinci sînt îndărăt... Regret că nu pot asista la evenimentul resurecţiei tale... Dar am să te găsesc înviat... Bună...E a treia oară de cînd camaradul lui Comşa dispare la mis- terioasele sale întîlniri.— Hm!... făcu zîmbind^şi rănitul din pat. Hm!...*8*Radu Comşa a rămas singur.Ultima dată priveşte în el, înainte de a fi iarăşi întors la lumina celorlalţi.Ascultă sunetele confuze din jurul său, le descifrează, s-a deprins să înţeleagă din ele ceea ce ar trebui să vadă ochii.Peste eîteva ceasuri, cînd îi va fi îngăduit să le vadă într-a- devăr, vor fi oare toate tot aşa de purificate şi de limpezi, cum le proiectează acum lumina lui ireală dinlăuntru ?Au trecut paşi ,sub fereastră ; s-au auzit strivind nisipul sub talpă. Pe urmă, alţi paşi în sală. Au sunat prin faţa uşii.Nu sînt pentru el; i-a cunoscut de departe. Erau paşi de femeie; tocuri înalte bătînd mărunt şi ritmic cimentul.Dar nu erau pentru el.Luminiţa n-a fost de două zile; a spus că vine şi n-a venit. Iar Maria Probotă n-a venit de două săptămîni. „In durerea fizică, ca şi în cea morală, omul e întotdeauna singur..." Va vedea în sîîrşit şi ochii acestui prieten care l-a ajutat în întu- nericul de două luni să privească în el şi să găsească lumină. Va recunoaşte în sîîrşit şi atîtea figuri pînă acum fantoma- tice, de două luni plecîndu-se peste patul lui, unele cu blîndeţe, altele cu indiferenţă — le-a simţit din glasuri, le-a ghicit im- perceptibil numai din prezenţa lor.A foşnit ramura' din fereastră. Acuşi va fi altceva decît o ramură auzită.Ce adîncă tăcere cîteodată !... Nu s-ar spune că deasupra şi alături şi pretutindeni de jur împrejur, nu s-ar spune că într-a- ceste ziduri, sînt o mie de oameni cu o mie de alte suferinţi, fie- care închisă în fiecare... Pe urmă, iar pornesc goarnele de au- tomobil, se aud din nou pe culoare duruind paturile spre sălile de operaţie, glasuri şi tusete, gemete, şi bizar ! între ele, cîte- odată, un cîntec ţărănesc, monoton şi interminabil... Niciodată,377 ca în această încăpere, n-a presimţit în jurul lui atîtea mistere, şi iremediabila solitudine a oamenilor în suferinţă nu l-a potopit niciodată cu atîta milă pentru umanitate.Prin mila de el, a învăţat mila de alţii. Durerea nu l-a strîns avar numai în carapacea lui de vată. Pacificat, a putut asculta gemînd lumea. Fiindcă de două luni n-a mai putut vedea cu ochii lumea cea de aievea, a ascultat ceea ce e invizibil în lume. L-au împresurat gînduri pe care oricînd altădată le-ar fi alungat sau n-ar fi avut timp să le asculte, întins în nemişcare letargică a stat două luni, să gîndească şi să simtă pentru toată umani- tatea. I-ia r fi ruşine să o mărturisească aceasta. Are să-i fie ruşine mai ales mîine... Omul, cînd pune în mîna unui sărac o pomană, o face pe ascuns, cum ar săvîrşi o faptă rea.Acum se simte ca un trunchi dezmorţit în primăvară, plin de sevă. Şi de toate hotărîrile îi este cu toate acestea teamă ; fiindcă se teme să nu-l reia viaţa, să nu-l desprindă de tot ce-a adunat aci, să nu le risipească în toate vînturile. Ştie că în orice bolnav dormitează ingratitudinea cu care va dezerta de la toate gîndurile bune, îndată ce-i este îngăduit să se ridice din pat şi să se întoarcă la viată.Astfel, vindecarea lui Radu Comşa începe prin regretul după suferinţa pe care o părăseşte.Pînă ieri era bucurie şi nerăbdare. De ce i-a tu!bur,at-o ? „Ne despărţim şi tot ce-am vorbit şi am hotărât în camera aceasta de spital se poate să rămînă pierdut..." A răspuns că n-are teamă. Şi acum se îndoieşte ! Ii e teamă de ceea ce trebuia să înceapă de acum şi, ciudat, în neliniştea aceasta, se amestecă părerea de rău pentru acest Radu Comşa orb de două luni, de care se desparte.Radu Comşa înălţă capul între perne. Se auzeau foarte de- parte paşi, dincolo de colţul culoarului, dar prin ziduri ştia că aceşti paşi sînt pentru el. Iar pentru acest început de instinct nou, pe care îl va pierde .mîine cînd nu-i va mai fi trebuincios, simte părere de rău.Paşii s-au oprit înaintea uşii.Cineva a tuşit. Altul a rîs. GLasuri.Le recunoaşte pe toate.Au făcut toţi cerc în jurul patului. Poate spune acum după scîrţîitul ghetelor, în ce loc anume se află fiecare.Colonelul e lângă el, plecat; îi simte pe frunte respiraţia caldă, care miroase a tutun.— Locotenente, a sosit ceasul execuţiei !... Ţi-ai făcut rugă- ciunea ? glumeşte cu o mare oboseală în vorbă, fiindcă a repe-378tat aceleaşi cuvinte, la alţi bolnavi, de sute şi sute de ori. Lasă storul jos. Petrăchescu! să-i dăm lumina în doze mici... Şi scaunul trage-l aci !Se aude storul desfăşurat, se aude zgomotul rece al scaunu- lui mutat pe ciment. Medicul îl ajută să se ridice din pat; in- firmierul îi pune papucii în picioare; cînd i-au rezemat ceafa de spătar l-a atins cu o tresărire minerul unui instrument de metal.Colonelul i-a prins fruntea în degetele scurte şi grase, i-o răsuceşte ca un manechin, îi pipăie banda de pînză.— Lumină a zis şi lumină s-a făcut! sună obosită gluma. Au crănţănit foarfecele.

Page 152: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Atît de simplu era tot ?In faţa lui Radu Comşa s-a ales din noaptea de opt săptă- mâni, ca o lună plină, faţa rotundă şi bună a colonelului.Radu Comşa a adus palmele la ochii inundaţi de erupţia albă, în care jucau curcubee.— Ne ! ne!... îi apucă mîinile colonelul, punîndu-i-le ime- diat pe genunchi şi plecîndu-se să-i cerceteze de aproape pupi- lele. Ne! ne!... Atît de repede şi te-ai săturat, locotenente?Se îndreaptă de mijloc, aruncă jos fâşiile din mână. Ochii albaştri şi fini caţără în ochii lui Gomsia cu o bunătate acum tristă.Ii puse amândouă palmele pe umeri :— Cum ne simţim ? Ai căpătat ochii şi, zi, acum pierduşiglasul?Radu Comşa privea ou o uşoară ameţeală oamenii care-i apăreau întîia dată aievea : colonelul vast în halatul rotunjit pe burtă, medicul ajutor cu mîinile în buzunările şorţului, infirmie- rul cu cap de galinaceu.Toţi s'urîdeau ca unui copil trezit din somn.Infirmierul îşi şterse nasul cu arătătorul.— Ei?Ar îi vrut să rostească vorbe rare de mulţumire, aşa cum îi dicta inima. Nu rosti decît: „Domnule colonel, domnule că- pitan..."— Ssst! ameninţă colonelul cu degetul gras şi galben de tutun. Acum, peste o săptămînă scoatem şi p-asta !... bătu cu degetul corsetul de bandaje care-i înfăşură încă pieptul. Pe urmă, ne spui la revedere ! Faci loc altuia.— Domnule colonel, ceea ce...— Ssst! îl opriră ochii albaştri. Ai să uiţi mîine ! Toate sînt fleacuri ! Acum linişte; nu ridici deocamdată storul... Şi379 cred că n-ai să te apuci să citeşti ! răsuci o carte pe măsuţă să-i descifreze titlul.O aruncă la loc, cu indiferenţă, fiindcă de mult se dezvăţase să mai citească o carte.— Te-am lăsat, locotenente ! Aşteaptă şi alţii.Tustrei s-au îndreptat spre uşă. Trecînd, infirmierul a cules de pe ciment o bucată de vată.Radu Comşa e parcă dezamăgit. „Evenimentul resurecţiei" s-a petrecut prea repede şi altfel de cum îl aştepta de două luni.Lăsat singur, măsură cu privirea întreaga încăpere. O cre- zuse mai mare, paturile mai depărtate. De ce-şi închipuise că peretele era alb, cînd e de culoarea cafelei cu lapte ? Lumina prin storul dens e de culoarea chihlimbarului. Totuşi îl oboseşte ; trebuie să reînveţe a clipi. Şi să-şi procure o pereche de ochelari negri, fumurii, albaştri.Străbate o singură bandă îngustă de soare, între marginea storului şi pervaz. In ea joacă irizat o pulbere fină, aproape imaterială, o pulbere de lumină. Şi tremurul razelor e cald deşi nu-l atinge.Nu poate rezista chemării de afară.Păşind spre fereastră — curioasă senzaţie ,să vezi unde pui talpa şi să nu mai pipăi — zvîrli cu vîrful piciorului legătoiarea lepădată jos care-i astupase ochii. Dădu întîi numai un colţ în- tr-o parte, cum ar privi pe furiş, într-un loc interzis. Apoi, cu hotărîrea bruscă a înotătorului cînd se aruncă într-o iapă necu- noscută şi rece, smuci storul să dezvelească cerul.*9*Soarele, cerul, copacii, drumurile cu prund, cum au năvă- lit toate ca o explozie !... L-au ameţit şi se reazemă cu ochii închişi.Ce repede se refugiază în întunericul lui !Aşa, acum numai în doze mici ! cum a recomandat doc- torul !... A redeschis ochii numai pe jumătate; în tremurul pleoapelor îi joacă lacrimi. Poate e imprudent... Dar cum poţi lăsa soarele atît de aproape, cînd l-ai aşteptat cu lăcomie de două luni ? Abia acum emoţia i-a înăbuşit respiraţia... Creanga salcîmului cu frunze ovale de ceară e chiar sub fereastră, o poate atinge. Şi departe alte tufişuri cu .arbuşti, cu frunze siîr- logite de brumă. Vîrful ierbii e ars.380La poartă soldaţi şi bolnavi. Unul pleacă, desigur ; e cu o legătură albă sub braţ, sub celălalt cu o cîrjă.In jurul lui, cei care rămîn îi urează drum bun. Sînt cu mîinile în bandaje, cu obrazul 'acoperit de fese. Flutură din mîini. Cel care pleacă ,s-,a întors repede, trece pe lîngă zăbrelele de fier cu mersul lui încă nedeprins, infirm ; piciorul de lemn si cîrja sună în pietre, legătura albă se balansează la fiecare pas, dar în mers are o stranie sprinteneală voioasă, de om pe oare îl mai poate aştepta undeva o fericire.Cînd nu se- mai vede, ceilalţi s-au întors muţi, privind în ţărna drumului, tîrîndu-s:e ca larvele. Ca să vadă aceasta i-iau dat ochii ?Radu Comşa -a ridicat privirea mai sus de la pămînt, spre zarea albastră. Şi deasupra cerul. Ce odihnitor e şi lin! Trec în plutire decorativă nori absorbiţi de adîncul zării, luînd forme fantastice de zei şi de monştri fabuloşi. Nu-şi poate desprinde ochii de la misteriosul lor joc. Suflă un vînt abia simţit. Ii tre- mură fire de păr pe tîmplele în slîrsit libere.Radu Comşa simte o înduioşare de copil. Poate înduioşare de el; poate de cerul care mai ştie încă să fie calm.Norii şi-au schimbat conturul. Adineauri era o femeie ple- cînd mîna spre o ramură de flori. Acum e o fregată cu pînze întinse pe-o miare cu creste mărunte de valuri. Şi iarăşi e o femeie cu fruntea în pumni, cu coatele rezemate pe genunchi: gîndind sau privind într-o depărtare nevăzută ?Cum .a tresărit!Adineauri, adunat în el, simţea de departe paşii şi îi recu- noştea. Acum, risipit în afară, nu i-a mai auzit decît cînd s-a izbit uşa în perete.S-a întors ; din prag l-a privit un om cu chipiul pe ceafă, cu ochiul drept micşorat, să-l ferească de fumul ţigării. Mai tîrziu, n-avea să-l mai poată vedea altfel ochiul acela decît aşa,, pe jumătate închis, fiindcă ţigara e veşnic nelipsită acolo, în colţul gurii. Dar pe om l-ar fi cunoscut, chiar dacă nu i-ar fi auzit glasul.Au avut amîndoi o pornire de îmbrăţişare şi amîndoi s-au oprit ruşinaţi.Şi-au întins numai mîinile, care abia se încleştară mai cald decît între doi cunoscuţi, indiferenţi.Se privesc.îşi surîd.Nu ştiu ce să facă cu braţele.381

Page 153: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 154: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Radu Comşa îşi spune că tovarăşul lui e aproape aşa cum şi l-a închipuit; zb'îrlit, cu fruntea înaltă şi cu toată înfăţişarea rebelă, de la nasturii aproape smulşi din încheietori pînă la pri- virea oare nu e calmă, pe suprafaţa lucrurilor, ci scormoneşte ca un vîrf de baston brutal ridicînd pietrele. Prin ce previziune 1-a ştiut aşa cum era, fără să-l fi văzut vreodată ?Sublocotenentul Vasile Mogjrea nu-i mai .înfruntă privirea. Se uită în jos. Radu Comşa e încă mai desfigurat de cum şi-1 închipuia. Cicatricea roşie-vînătă din colţul gurii şi acea care boţit ridică pielea din colţul ochiului fac jumătatea de obraz să pară opărită. Ce bună inspiraţie să ascundă oglinda .'..^De- sigur că nu s-a văzut, poate nici nu s-a gîndit la aceasta, încă nu bănuieşte. Va trebui să-l deprindă pe încetul cu gîndul.Cît de greu se legau cuvintele ! Acum, cînd îşi văd ochii, se simt mai îndepărtaţi. Au presimţirea că fiecare vorbea numai să-şi spună sieşi gîndul — începînd din această clipă, de-acum pe vecie vor trebui să pîndească pe figura celuilalt ecoul celor spuse, nesiguri de ei.Sublocotenentul Mogrea îşi aruncă pe pat chipiul; trage cu zgomot celălalt scaun ; aprinde de la ţigara .sfîrsită, altă ţigară.Arată cu mîna spre geam :— Cred că am avut dreptate, Comşa ! Cerul şi soarele te-au primit sărbătoreşte...Privesc amîndoi norii, care acum au scobit în cer o grotă în care se vede un catafalc.Omul cu părul ca sîrma de frecat parchetul a întors ochii la pămînt.S-a hotărît.Vorbeşte fără să ridice fruntea, zgîriind cu unghia o pată de noroi uscată, pe postavul genunchiului.— îmi pare rău, Comşa, că trebuie să-ţi mîhnesc cea dinţii zi a ta, de lumină...Radu Comşa s-a mişcat pe scaun. Caută la ochii priete- nului care se ascund. Abia i-a fost redată privirea şi el citeşte cu teamă în ochii altuia o dibăcită pregătire de veste rea.— Nu înţeleg, Mogrea.Mogrea continuă să frece cu unghia locul unde a fost pata.— Ai întrebat de cîteva ori de ce nu mai vine Maria Pro- botă...Radu Comşa nu observă că prietenul nu mai spune ca întot- deauna „doamna" Maria Probotă.— Tot nu înţeleg !382Mogrea descoperi altă pată mai mică. începu să o cureţe si pe aceea cu duşmănie. Schimbă altfel:— Tifosul e o boală grea, Comşa... Mai cu seamă cînd dă peste un organism fără rezistenţă morală... obosit... detaşat mai dinainte de viaţă... Mi s-a părut întotdeauna, cînd Maria Pro- botă surîdea, că avea imperceptibil în surîs, ştiu eu ? poate dintele acela albăstriu în toată dantura intactă, în fine ceva, care neliniştea... ca un avertisment al morţii. Sînt unele fructe în care roade un vierme ascuns, deşi fructul pare intact... Cînd viermele morţii a ajuns la inimă, fructul se desprinde şi cade... fără suflarea vîntului... singur.Vorbind, Vasile Mogrea freca pata atît de preocupat de ea, încît părea că numai din pricina aceasta îşi dibuieşte vorbele. Radu Comşa de astă dată a înţeles :— Şi?— Acum vin de acolo... S-a sîîrşit.Omul termină de frecat pata, şterse tot genunchiul cu mî- neca şi se ridică de pe scaun ocolind ochii lui Radu Comşa, ca ochii unui om căruia i-ai pricinuit un rău de moarte.Se rezemă cu coatele pe pervaz şi începu să privească la norii albi, în care peştera se surpase pe catafalc. Stătu mult aşa, niuscînd cartonul ţigării.Cînd se întoarse, Radu Comşa era tot pe scaun, cu mîinile pe genunchi, aşa cum fusese deprins cînd era încă orb.Dar în ochii goi nu izvorîse nici o lacrimă să îmblînzească obrazul rupt de fier. II împresurau numai morţii : Dan Şcheianu, bătrîna, Mihai, Qhenea... Şi acum, încă...Sublocotenentul Mogrea îl luă de braţ, aşa cum îl sprijinea cînd mai avea încă nevoie să fie dus de cineva.— Te întinzi pe pat, dragă Comşa!... Şi coborîm storul.Radu Comşa se lăsă dus. Cînd se aşeză pe marginea pa- tului, iarăşi cu mîinile pe genunchi, ochii întîlniră deasupra cărţii de pe măsuţă o cutie de seringă nichelată cu luciul ca- pacului ca o oglindă.întinse mîna poate fără să gîndească, amintindu-şi că nu şi-a mai văzut ochii, că nu-şi mai ştie chipul — cicatricea nu- mai 'a pipăit-o. Dar n-avu cînd să-şi apropie oglinda metalică de ochi ; celălalt i-o smulse :— Lasă acum!... Pentru o singură zi e prea mult. 383Capitolul V CA să FII TARE, FII SINGUR*1*Se ridică din jîlţ. Merse cîţiva paşi. Se întoarse la loc.Răsuci între degete scoica roză cu margini încovoiate de sidef, în a cărei pîlnie Luminiţa spusese odinioară că ascultă chemarea mării.Din nou nu-şi găsi astîmpăr. Oglinda îi atrăgea tiranic pri- virea, să-i anate obrazul cu cicatricea dezgustătoare : coada ochiului cu pielea boţită şi arsă spre tîmplă, buza spintecată dezvelind dintr-un rînjet continuu, doi dinţi şi gingia.întoarse jilţul cu spatele la oglindă. Dincolo se auzea în răstimpuri glasul lui Alexandru Vardaru, vociferînd.A căpătat un obicei oribil : cînd nu-şi mai poate stăpîni nerăbdarea îşi roade unghiile. Trebuie să se dezbare, îşi vîrî mîinile în buzunarul tunicii. Merse iarăşi pînă la fereastră.In grădină, Cora şi Ralu Vardaru, în veşmînt negru, se de- părtau pe poteca potopită cu frunze foşnitoare ; strîns una în alta, cu umerii încovoiaţi, ca două bătrîne într-un cimitir. Gră- dima devastată de toamnă părea mai largă. In fund se vedea spinarea unui zid cu tencuiala grunzuroasă şi fără nici o fe- reastră, perete geometric şi hîd, altădată ascuns în frunziş.Cele două surori, căutînd în aleele deşarte fantoma invizi- bilă, măreau dezolarea grădinii, cu poteci tăiate pentru veselia şi încîntarea ochilor. Pantofii megri răscoleau sonor frunzele me- talice ; din cînd în cînd, ,se plecau să ridice ori poate să smulgă ceva, dar păreau că cercetează în nisipul mărunt urmele unor paşi de copil numai de ochii lor ştiute.384Radu Comşa se înduioşă de această durere tenace. Mihai, şi în moarte, trecuse cu indiferenţă peste sufletul lor. Ceruse, în scrisoarea cea din urmă, să fie îngropat acolo unde avea să-1 găsească glonţul, unde nimeni să nu-i „scurme" mormîntul. Cora şi Ralu nu puteau astfel să-şi adune durerea lîngă movila de pămînt, unde să vină în fiecare dimineaţă păşind în vîrîul picioarelor, ca lîngă pătucul lui de copil, cînd nu se îndurau să-i deştepte somnul. L-ar fi avut aproape. Ar fi putut să-1 cheme. Plivind o floare, mîinile lor l-ar fi veghiat ca în viaţă. N-:ar fi fost atît de desăvîrşit absent.Acum amintirea risipită o culegeau din fiecare ungher unde în aer a rămas nevăzut un gest al lui, îi mai aud glasul, îl simt cu o tresărire apropiindu-se lin cu .surîsul din cealaltă lume : „lată-mă, Cora ! lată-mă, Ralu ! Totul a fost o glumă... Cum aţi putut crede ?"Radu Comşa gîndi că o singură îndurare le-a cruţat: n-au să-l vadă niciodată decît intact şi elastic, în adolescenţa lui plină, de sănătate şi frumuseţe. N-au să-l ştie cum îi stă lui în ochi, în arătarea de spaimă din balta cu mîl de la cota 535, cu fruntea putredă şi cu lipitoarea atîrnînd în orbita golită.N-au să ştie nici ce semnificaţie mult mai adîneă avusese şi dorinţa lui să rămînă îngropat „acolo"',_ printre morţii frontu- lui, ca într-o premeditată şi răspicată desolidarizare de neamul său, al Vardarilor.

Page 155: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Radu Comşa se mişcă să-şi alunge din amintire imaginea monstruos de clară a orbitei şi .a lipitoarei şi a bălţii putrede de „acolo"'. Călcase astfel mai apăsat. Alexandru Vardaru des- chise uşa de la birou :— A, tu erai, Radule ?... Intră.— Aştept pînă...Radu Comşa se gîndea la persoana necunoscută dinlăuntru, pe care o executa Vardaru cu glas atît de violent.— Nu e nimic. Intră ! Poţi -asista la execuţia acestui ono- rabil ! ,Radu Comşa intră şi rămase surprins, constatînd că acel onorabil era Sofron Vesbianu!> In picioare, lîngă birou, bărbatul Zoei îşi ştergea cu batista sudoarea de pe chelia ovoidă. Se uită duşmănos la martorul ne- poftit. Nu recunoscu în acest ofiţer cu obrazul desfigurat pe prie- tenul Zoei.Numai cînd Radu Comşa se mută în lumină şi fu cu partea neatinsă spre el, Sofron îşi puse batista în buzunar şi ,se grăbi să-i întindă mîna bondoacă, zîmbind milog :385 — Domnule Comşa, judecă şi dumneata !...Alexandru Vardaru îşi dădu drumul între braţele fotoliului.— Vă cunoaşteţi ?... Gu atît mai bine! Să te pun în curent. Acest domn (îl arătă ca pe un animal împăiat), prin nu ştiu ce legături cu comandamentul rus, a obţinut pe numele spitalelor ruseşti autorizaţia să taie lemne din pădurea statului, de lîngă Chioaia. Taie şi le transportă!... Bineînţeles cu oameni şi cai puşi la dispoziţie de comandamentul rus, iar alţii, rechiziţionaţi de la noi. Face două depozite aci, circa cinci sute vagoane. Evi- dent, nimeni nu se atinge de ele, de bună-credinţă că sînt ale aliaţilor noştri, pentru spitalele lor. Şi fiindcă acest domn ştie că a îngheţat populaţia şi bolnavii astă-iarnă, se pregăteşte să le speculeze. Iţi imaginezi cu ce preţuri! Kilogramul de lemne, mai scump decît kilogramul de pîine!... Desigur, se roagă lui dumnezeu să avem o iarnă mai, teribilă ca iarna trecută... In- tîmplarea face să prind de veste — tăia doar-lîngă Chioaia ! — intervin să se facă o anchetă, se dovedeşte potlogăria...— Nu e nici o potlogărie! Pot face dovadă ! protestă Sofron Vesbianu scotocindu-se in buzunarul sting al vestei, pe urmă în cel drept, pe urmă în buzunarele hainei, şi în sfîrşit, în fiecare buzunar al pantalonilor, de unde nu scoase nici o dovadă.— Lasă-mă să termin ! Se dovedeşte potlogăria şi se or- donă rechiziţionarea lemnelor. Şi acest domn,- ştii cu ce propu- neri îmi vine ?... îmi oferă o tranzacţie pe care o socoate cea rnai firească şi onorabilă soluţie. Treizeci de vagoane, mie Var- daru, să mă dezinteresez de chestiune... Şi nu e prima cu care îl surprind! Iţi închipuiesti ce operează de un an !... Acest in- divid şi alţii de aceeaşi speţă : o bandă. Numai de pungăşii, auzi...— Domnule Vardaru, insulţi în casa dumitale un om care... Domnule Comşa, vă fac martor ! îşi agită Sofron Vesbianu mîi- nile scurte.— Nu e pungăşie ? Şi vagoanele de grîu sustrase rechizi- ţiei, astă-iarnă, nu-s pungăşie?... Şi zahărul cu care ai îndrăz- nit să vii la mine să-mi propui, nu e pungăşie ?... Şi vagoa- nele de ulei, de la Botoşani, nu sînt pungăşii ?Vorbind, Alexandru Vardaru se ridicase şi înaintînd în ju- rul biroului se apropie de Sofron Vesbianu, care ridică braţul în dreptul obrazului ciupit şi cu negi păroşi, ca şi cum Vardaru avea să-l lovească.— Acestea nu sînt pungăşii? Dacă te dau pe mîna Curţii Marţiale ? Dacă înfunzi puşcăria ?... Mi-e milă numai de fata nenorocitului ăluia de Racliş, altfel...386Alexandru Vardaru nu era cu mult mai înalt decît celălalt, dar îl stăpînea cu privirea, încît Sofron Vesbianu se condensase în colţul biroului, lepădînd toată apa prin pori. Uitătura pie- zişă, ocolind ochii, nu făgăduia nimic bun.— Ai să iscăleşti aci... Aşteaptă !...Viardaru continuă să poruncească răstit, ca unei slugi, fără să-l îmbie să ia loc pe scaun. Şi Radu Comşa privi cu uimire la Sofron Vesbianu, multimilionar şi un soi de satrap la el în casă, supunîndu-se docil acestor porunci. Vardaru scria atît de apăsat, încît peniţa scîrţîia. Sofron Vesbianu, silindu-se să pară nepă- sător, se apropie de Radu Comşa, cu mîinile la spate: .— Cînd ne faci plăcerea să vii pe la noi... O pot anunţa pe Zoe ? Zc-e Dimitrievna ! făcu aluzie la discuţia de astă-iarnă.Radu Comşa îngăimă o scuză oarecare; dar Vardaru îl scăpă de .această corvoadă.— Iscăleşte!Sofron Vesbianu citi foaia de hîrtie ; cu tocul în mînă în- cercă o împotrivire, în care se vedea că nu-şi pune prea multănădejde.•— Domnule Vardaru, dar înseamnă cu aceasta să renunţ şi la capitalul meu !... Am plătit numai la...— Iscăleşte !Sofron Vesbianu muie puţin peniţa în călimară şi semnă. Pe urmă ,se scarpină amărît în chelie şi cum era cu degetele unse de cerneală, lăsă pe creştet trei parafe.Vardaru puse tamponul, împături coala trecînd cu unghiile pe muchii.— Lăsaţi măcar s-o prezint eu... stărui Vesbianu, întinzînd mîna după hîrtie.Alexandru Viardaru puse coala împăturită în buzunarul hainei, privindu-l cu scîrbă.— Ca s-o dai cînd îţi convine ? Aici e mai sigură ! Şi acum nu mai am nimic cu dumneata...Sofron Vesbianu întinse mîna lui Comşa, o îndreptă spre Vardaru, dar văzînd că celălalt le ţine pe amîndouă în buzunări, isprăvi gestul ducînd degetul ,să-şi pipăie cravata. > La uşă, Alexandru Vardaru îi strigă din urmă :—• Vezi, sînt obiecte de preţ în sală !...Sub insultă, Sofron Vesbianu se opri o clipă, vru să ros- tească ceva din prag ; apoi reţinîndu-se, ieşi îndesîndu-şi pălă- ria pe chelia cu trei amprente digitale.Voise să spună un singur adevăr, la care gîndise şi Radu Comşa în aceeaşi clipă : îi dă mîna lui Alexandru Vardaru să387 facă atîta paradă de cinste, cu moştenirile Vardarilor la spate, cu banii lor depuşi la bănci şi investiţii în societăţi pe acţiuni. Vardarii reprezentau etapa a douia, a celor sătui de două-trei generaţii, pe cînd Vesbianu reprezintă abia prima etapă, hăme- situl căznindu-se cu orice preţ şi cu orice risc să-şi potolească foamea neogoită în care a crescut. Supuşi la un examen mai riguros erau mai înrudiţi între dînşii decît şi-o închipuia intran- sigentul girant responsabil al onorarei şi averii Vardarilor.— Cum de şi-a putut da nenorocitul ăla de Racliş, fata, după o asemenea bestie ? se miră cu o sinceră scîrbire Alexandru Vardaru, făcînd ordine în birou, lăsînd capacul călimării de cristal şi ştergînd peniţa în părul aspru din cup-a de porţelan.Cînd sfîrsi, îşi ridică ochii cu totul îmblînziţi spre Radu.— Să ne mutăm în grădină. Am pus să ne aducă acolo cafeaua şi fructe... Să profităm de cele din urmă zile cu soare.De fapt, Alexandru Vardaru ştia că schimbîndu-se dintr-un loc în altul, îşi schimbă desăvîrşit şi dispoziţia sufletească. Aici, unde-a ţipat şi l-a executat pe Sofron Vesbianu, n-ar putea să păstreze calmul de care avea nevoie.O clipă, se oprise uitîndu-se la obrazul lui Radu Comşa. Arătînd cu mîna, cum indica pe teren cînd hotăra o modificare, tăierea unui şanţ ori alinierea unei grădini, rosti:— Trebuie să reparăm acestea ! Cînd se vor termina toate; la Raris ori la Viena, un chirurg poate ,să pună ordine în cîteva ceasuri...Radu Comşa roşi, gîndind dureros că se afla acum înglobat în obiectele supuse ordinei şi modificărilor pe-ntru care avea o deosebită vocaţie părintele Luminiţei. Omul ordinei şi rapidelor modificări de teren observă că atunci cînd roşeşte, obrazul lui Comşa e şi mai respingător :

Page 156: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

cicatricele rămîn palide, fiindcă dedesubt nu miai circulă sîngele.La masa de sub nuc, îi aştepta un coşuleţ împletit cu mere, piersici şi pere. Farfuriile şi cuţitele gata orînduite, 'alături cutia cu ţigări de foi. Nucul nu-şi .scuturase încă toate frunzele. Se mai desprindeau una cîte una, fără nici o suflare de vînt, descinzînd lin în spirale.Pe scîndura neagră a mesei, se vedeau slove şi naive figuri scrijilate cu vîrful briceagului de Mihai.Radu se aşezase în dreapta lui Vardaru.— Treci, te rog, dincoace ! îi arătă loc pe scaunul de paie, la stînga.388„Aceasta e ca să fiu cu obrazul neatins spre dînsul", gîndi cu amărăciune Radu.Alexandru Vardaru alese un măr. Descoperi lîngă el altul, atins, mutilat, asimetric, pecingenit de cine ştie ce boală as- cunsă. II puse pe masă ; îl privi pe faţa boţită şi verde, îl în- toarse cu cealaltă faţă netedă şi rumenă, care-i ascundea desă- vîrşit meteahna. Privit aşa, părea un măr sănătos ca oricare altul. II lăsă cu partea aceasta în sus. „Nici unui fruct nu-i este îngăduit să strice armonia naturii", îşi spuse Comşa, înţelegînd ce gînduri i-au condus' mîna lui Vardaru cînd .a răsucit mărul, si simţindu-se solidar, într-o nefericire comună, cu fructul infirm.— Uite, de ce te-am chemat, Radule!... începu Vardaru, curăţind mărul minuţios, în spirale, cu metoda pe care o punea în tot ce făcea. A venit la mine, aseară, fostul tău tovarăş de spital... Cum se numeşte ?— Mogrea. Vasile Mogrea.— Da, Vasile Mogrea, N-am înţeles exact ce voia. îmi pare un cap dezorganizat. Ar face bine să-şi mai tundă părul!... Poţi îi brav, cum aud că a îo,st, fără să sperii lumea cu o coafură de sălbatic polinezian. La urmă, aceasta îl priveşte !... Pe noi, pe mine şi pe tine, ne privesc altele, destul de alarmante pentru amîndoi. A venit, cum îţi spun, aseară. Mă căutase de două ori. Nici n-a vrut să ia loc pe scaun. Mi s-a părut agitat mai mult decît trebuia. Războiul a stricat multora nervii. Păcat!... Altfel, destul de inteligent şi cu lectură ; dar totul nedisciplinat, răs- turnat ca o bibliotecă într-un camion — şi totul negativ !... A început prin a spune că pleacă peste două zile la unitate, că ,se desparte de tine; că înainte de a pleca şi fără ştirea ta (a subli- niat-o de vreo două ori, dar n-avea nevoie s-o facă), ţine să-şi împlinească o datorie. Nu înţelegeam unde vrea să ajungă !... „Domnule Vardaru ! — îmi spune — deşi prietenul Comşa n-a simţit niciodată nevoie să mă pună în curent cu chestiunile lui intime, am înţeles că e logodit cu domnişoara Vardaru!..." M-am uitat la el cu mirare; aceasta e o chestiune care ne pri- veşte numai pe noi; tu, Luminiţa şi eu... Aici se opreşte, îmi face o teorie a războiului pe care am suportat-o fără să clintesc. Nu ţi-o repet. Desigur o cunoşti mai bine decît mine, de vreme ce v-aţi aflat două luni în aceeaşi cameră!... După ce a ter- minat-o, trece la un rechizitoriu al claselor conducătoare. Am început să-mi pierd răbdarea. L-am rugat să ajungă la chesti- unea care l-a adus la mine, fiindcă îmi închipuiam că n-a venit să-mi ţină o conferinţă. Avem cu toţii altceva mai bun de389 făcut!... Atunci, mi-a spus că atitudinea noastră, adică a Lumi- niţei, a mea, a Laurei, faţă de tine, e pur şi simplu ingrată. Te-am părăsit!... Ne interesăm prea puţin de tine. A adăugat şi- guranţa că această căsătorie n-are să se mai facă şi că e na- tural să sfîrşeaseă astfel. El ştie că ţara după ce a fost mereu îm- părţită în exploataţi şi exploatatori, acum mai e împărţită şi în alte două categorii : combatanţi şi cei dindărătul frontului. Două mentalităţi, care nu se pot reconcilia, în fine, altă teorie! Am suportat-o şi pe aceea... Toate, bineînţeles, mutînd obiectele de pe birou, întorcînd plicurile să citească adresele, schimbînd scaunele de la locul lor, lepădînd scrumul ţigării pe covor. L-am rugat să termine!.,. Mă chemase slujnica de două ori la masă: nu-mi place să mă fac aşteptat!... Atunci, fără nici un motiv, spune că. regretă că am pierdut amîndoi timpul, că era mai bine să nu fi venit — lucru lia care am căzut de acord — îşi ia chipiul si pleacă lăsînd uşile deschise în urmă.Alexandru Vardaru aşeză cuţitul de'-a curmezişul farfuriei, după ce l-a şters să nu coclească. Adunînd sîmburii mărului, tăcu fiindcă venise servitoarea cu cafele.— Lasă-le aici! Pleacă!... Şi pentru oricine mă caută, nu sînt acasă...Alese o ţigară din cutia de lemn ; aprinse. Se uită la Radu care netezea cu unghia una din figurile lui Mihai săpate în lemnul moale ; o clipă, cum nu i se vedea de fel celălalt obraz, părea Radu Comşa de altădată, sănătos la trup şi la minte, aşa cum îl alesese el pentru Luminiţa, lăsîndu-le iluzia că s-au găsit ei.Alexandru Vardaru continuă :— Aceasta e vizita prietenului tău, Radule! Nu ţi-as fi spus-o, dacă nu m-ias fi gîndit mult după ce-a plecat...' Tu ce găseşti de zis ?Radu ridică ochii, îi părea rău că prietenul săvîrşise o ne- delicateţe, faţă de el şi faţă de familia Vardaru. Dar nu regreta cu totul.— Mă surprinde. N u-l îndreptăţea nimic să încerce a ex- plica el ceea ce .aveam datoria să explic şi să^i explic eu...Vardaru îl privea mirat:— De ce explicaţie e vorba ?Radu întoarse mărul atins, punîndu-l alături de unul intact. Rosti, încet şi rar :— Acesta nu mai e la fel cu acesta !Cele două mere stăteau într-adevăr ca un om rumen şi ro- bust lîngă un infirm.390Alexandru Vardaru le aruncă în coş, amestecîndu-le cu ce- lelalte. Vorbi cu o mîhnire pe care nu găsea nevoie s-o ascundă :— E adevărat, Radule ! Dar sperăm că aceasta are să se repare... Şi aci, singura care decide e Luminiţa. Nici eu, nici tu, nu avem dreptul...' De altfel, cum ai să rămîi la noi ca să-ţi reiei direcţia de la minister, Luminiţa are să se deprindă. Şi repet: toate se vor repara ! Nici n-ai drept să accepţi şi să suporţi o infirmitate .stupidă, care poate să dispară în doi timpi şi trei mişcări.R.adu Comşa puse amîndouă mîinile pe masă şi îşi privea atent degetele.— Nu rămîn să-mi iau direcţia la minister !... Am cerut să fiu chemat la regiment.- De surprindere, Alexandru Vardaru uită tabieturile fumă- torului de havană şi scutură scrumul ţigării.— Acum am eu nevoie de o explicaţie, Radule !... Tocmai vorbisem cu ministrul... Credeam totul aranjat.— Explicaţia e cum nici nu se poate mai simplă! Prefer să mă aflu acolo unde nimeni nu întoarce capul după mine cu sur- prindere ori cu dezgust... şi unde oamenii n-au nevoie să se de- prindă ca să mă suporte ! Sînt deprinşi!Alexandru Vardaru îi puse palma pe mîna întinsă pe masă :— Radule, începi să vorbeşti ca prietenul tău de aseară ! Ştii că mie şi nouă, tuturor, n-ai drept să ne aduci această mîh- nire. Şi ştii pentru ce ! (Gîndi la Mihai, dar nu-i rosti numele). Am observat la voi toţi această mentalitate curioasă... Vorbiţi de spatele frontului, ca şi cum n-ar fi alcătuit din părinţii, soţiile, surorile, fraţii, copiii voştri.— Ca de o pildă Sofron Vesbianu, de adineauri...— Sînt şi de aceştia, dar ai văzut ce pat! Mi se pare ciudat că am ajuns aici... Credeam că ne cunoaştem îndestul ; că sîntem lămuriţi unul asupra altuia. Aveam satisfacţia că îţi cunosc gîndurile cum mi le ştii pe ale mele. Puteam spune dina- inte cum ar proceda Radu Comşa în cutare ori cutare situaţie...Radu Comşa rîse, cu rîsul care-i despica buza în rînjet:— Aceasta, fiindcă adoptasem o anumită mentalitate de xcla,să...— Ce înseamnă „mentalitate de clasă" ? întrebă Alexandru Vardaru, retrăgîndu-şi mîna şi bătînd, în începutul de enervare, cu vîrful degetelor în scîndura mesei. Ce înseamnă mentalitate de clasă şi cine te-a silit s-o adopţi ? Ai venit singur, te-au ri- dicat calităţile tale...— Calităţile mele...391 — Da, calităţile tale, atunci cînd nu-ţi jucai fericirea indi- viduală pe fraze.

Page 157: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Radu voii să-l întrerupă, dar Alexandru Vardaru nu-i îngădui.— Mă surprinde trist, Radule, că te descopăr contaminat de boala aceasta nefastă... E mai gravă pentru mine, decît semnul unei răni. Veniţi de pe front cu teorii, în loc de o ex- perienţă de viaţă. Formulele vă maschează viaţa : în loc să vedeţi realitatea, croiţi un univers de sisteme rigide, la care aţi vrea să se supună natura şi cînd natura nu se supune, vă miraţi, vă lamentaţi şi vă revoltaţi ! Mă surprinde!... Te soco- team imun.— Fiindcă eram o brută !— Fiindcă erai moral şi echilibrat. Cînd ai plecat pe front, acum cîteva luni, mă aşteptam la orice. La aceasta nu !...— Nici eu ! surise în cicatricea buzelor Radu Comşa. Nu mă cunoşteam încă. M-am descoperit acolo ! Acum sîntem mulţi care .am învăţat că am fi dezertori, dacă după război, nu ne-am întoarce să continuăm lupta aci, pe frontul intern.Alexandru Vardaru se răsuci să-l privească mai cu luare- aminte. Nu-l credea atît de contaminat. Dar îşi stăpîni enervarea.— Radule, să te întreb ceva... In tot ce cunoşti tu din viaţa mea, găseşti ceva de condamnat ?— Nu ! răspunse Comşa. Dar nu e vorba de aceasta...— Ba este, Radule ! Este, fiindcă după criteriile tale, ale voastre (nici nu ştiu printre oare să te socotesc), sînt totuşi de condamnat. Ai spus-o singur: am mentalitatea de clasă !... Adică reprezint pe frontul intern, duşmanul împotriva căruia dacă n-ai lupta, te-ai socoti dezertor. Mi-ai declarat-o răspicat!...— Dacă luăm cuvintele în înţelesul strict!— In înţelesul strict, Radule ! Am oroare de exagerări, dar şi de subtilităţi retorice. Realitatea nu se ascunde sub fraze.— Nu rostesc fraze. E vorba de o dorinţă generoasă de sa- crificiu, de un ideal.— Şi aceasta nu e frază, Radule ? Eu m-am socotit întot- deauna nedemn de aşa-zise marile ideal'uri. Viata mi s-a părut mai simplă... Omul nu ,s'e sacrifică idealurilor vagi. Nu iubesc o lume imaginară ; o iubesc pe cea reală ! Ştiu că nu putem face miracole, nici în viaţa de toate zilele, nici în cea politică... Tot ce poţi face, e să corectezi puţin şi treptat realitatea. Chiar patriot, sînt fără imaginaţie ; n-as făgădui o fericire idilică, fiindcă ştiu că nimeni n-ar putea-o realiza. Ideile generoase duc la dezor-392dine, lirismul la catastrofe! Nu înţeleg o societate de nefericiţi egali în mizerie. Automat, societatea creează o diferenţiere şi oierarhie.— Acesta e argumentul invocat de toate feudalităţile...— Ba e argumentul experienţei istorice, Radule! Ai numai datoria să nu accepţi cu braţele încrucişate această situaţie, ca un privilegiu căzut de sus ; ai datoria ,să sacrifici din tine şi de la tine, atît cît îţi îngăduie instinctul propriu de conservare, pen- tru a face semenilor un bine real. Dar nu să-i turburi cu himere.— De cîte ori mulţimea îşi cere un drept la viaţă, i se spune că năzuieşte himere...— Dragă Radule, de pasiunile mulţimii trebuie să te ser- veşti, nu să le serveşti! Să te serveşti, ca să-i faci bine, adesea chiar împotriva voinţei ,sale! Eu nu pot crede că societatea aşa. cum e şi care ne-a dat civilizaţia de care beneficiem toţi, nu pot crede că această societate e un complot al bogaţilor şi al tirani- lor, pentru a specula norodul. E soluţia adoptată de oameni, după ce-au dibuit veacuri. Nu e ideală, fireşte! Dar e perfectibilă ! Se poate retuşa ; nu se poate răsturna.» .,« *. v. „.. j ---- — j. _ __— Ai dreptate s-o aperi... rosti Radu Comşa, cu rîsul care-i " ••'- i buza. Nimeni nu renunţă la un privilegiu, dacă nu e silit.— Tataia, Radule! Aşadar sîntem acum şi pentru revolu- ţie ? In plină adolescenţă... Te ştiam de douăzeci şi opt de ani împliniţi.Radu Comşa roşi. Numai semnul din coada ochiului şi de la buze rămase alb, ca o arsură.— Toată omenirea va fi după război într-o generală adoles- cenţă, dacă dorinţa de bine şi altruismul sînt apanajul numai al adolescenţei.— Cunosc şi această poveste, Radule! Numai că adoles- cenţa e o vîrstă ingrată şi atît... Un om la începutul vieţii gă- seşte că totul merge rău : judecă aspru societatea fiindcă n-are încă loc în ea. Toate înîrîngerile mediocre le explică prin stările din afară,'nu prin confuzia interioară unde încă nu s-a stabilit un echilibru... Dacă omenirea va trece după război printr-o aseme- qea criză de adolescenţă, cu atît mai trist pentru omenire ! Copiii n-au făcut niciodată o revoluţie şi nici n-au putut cîştiga ceva prin ameninţări. După ce bat puţin din picioare, se cuminţesc, acceptă realitatea...— Tocmai aceasta e laşitatea !... Se cuminţesc şi acceptă realitatea. Capitulează ! Sînt pierduţi! Cînd un om s-a cuminţit, înseamnă că e un cimitir- de renunţări...393 Alexandru Vardaru privi consternat la Radu, care-şi rodea unghiile. Îl enervau deopotrivă, atît ideile lui Comşa, cît şi nă- ravul acesta nou, care dovedea că nu se mai supraveghează. Radu Comşa abia sub această privire îşi dădu seama ce face ; că un copil surprins, îşi -ascunse mîinile.— Mi-e penibil, Radule — continuă Vardaru — să desco- păr că ia i această naivitate, bună pentru întrunirile de opoziţie ; speranţa unei fericiri idilice de la căderea unui regim! Ştim doar cu toţii, că o revoluţie nu e utilă, justificată şi durabilă, decît atunci cînd sancţionează o evoluţie împlinită. Şi atunci nici n-are nevoie de violenţe. E numai recunoaşterea formală a unei stări de fapt, existente. Căci nu poţi distruge, decît ceea ce e distrus !...— Noi vom restaura ceea ce .alţii au distrus ! vorbi sec si aproape duşmănos Radu.— Cine: „noi?" întrebă cu un zîmbet de îngăduinţă Ale- xandru Vardaru.— Noi... toţi! roti mîna Radu Comşa, arătînd legiunile in- vizibile, presărate de-a lungul şi de-a curmezişul ţării ; toţi cei din şanţuri, şi cei din spitale şi prezenţa celor morţi, care-au nădăjduit miracolul.Alexandru Vardaru vru să pună din nou mîna pe mîna lui Radu Comşa. Avea cuvintele de pacificare pe buze. îşi spunea că e numai o stare trecătoare, explicabilă la un om care-a stat atîtea luni în spital, atîtea în şanţuri şi a ieşit din toate cu car-, nea strivită.Dar de deasupra, din creanga de nuc, un păianjen păros, cu picioare lungi, se lăsă pe-un fir de aţă, se balansa o clipă şi ru- pîndu-şi firul nevăzut, începu să fugă pe seîndura mesei cu mişcări epileptice.Alexandru Vardaru putea înfrunta orice în viaţă, în afară de vederea unui păianjen. Omul tare în care izbeau fără s ă-l clintească toate pasiunile adversarilor şi toate protivniciile rea- lităţii, îşi pierdea cumpătul ca o femeie înaintea gîngăniei dez- gustătoare.Prinse cuţitul şi cu tăiuşul, dintr-o singură lovitură, îl des- părţi în două.Picioarele păianjenului s-au strîns ; jumătate de trup mia i fugi dezordonat; apoi se ghemui într-un spasm, destinzînd din cînd în vînd cîte o labă, ca un fir de resort mecanic dezarticu- lat. Alexandru Vardaru mătură resturile cu cuţitul, şterse tăiu- şul cu batista şi îl puse la loc.Mîna însă îi tremură ; toată stăpînirea de sine îi pierise.394Se ridică. ' : ' •— Să mergem, Radule ! Continuăm altădată...— Eu n-am ce continua ! Să sîîrşim astăzi... Peste două zile plec...Vardaru se aşeză nemulţumit.Ştia că de acum înainte discuţia nu mai poate decurge cum o voise el şi cum poate iar fi putut s-o încheie.Ţinuse să afle pînă unde a ajuns, ceea te numea „contami- narea lui Radu Comşa". Ii era destul. Mai rămînea nădejdea că tot ce rostise Radu e trecător. Stărui să suspende orice concluzie pentru ziua de astăzi:

Page 158: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Mi-ai mai spus o dată că pleci, Radule ! Nu te opreşte nimeni. Nădăjduiesc că ai să te întorci fără aceşti... fără aceste... In sfîrşit, cuminţit! Ştii că eşti liber.— Liber, poate mai mult decît gîndesc ? Trebuia să o înţe- leg !... Să nu aştept să mi se spună. Nu ? întrebă surd Radu.— Ce sens au cuvintele tale, Comşa ? Nu-mi vei fi făcînd ofensa să crezi că acum, aş încerca eu... sau Luminiţa... fiindcă te-ai întors aşa... că am putea...Se opri.El, cu vorba întotdeauna precisă, nu-şi mai găsea cuvintele. Blestemat paing !Strînse ţigara de foi în dinţi atît de încleştat, încît îi re- teză vîrful.O aruncă.Se ridică în picioare şi puse mîna pe unlărul lui Comşa ; dar fiindcă îi văzu faţa în plin, cu amîndouă cicatricele, întoarse îndată privirea în lături:— Dragă Radule, sîntem amîndoi nervoşi astăzi... Să amînăm...„Ii e dezgust să mă privească în faţă, cum a ascuns adi- neauri mărul infirm printre celelalte. Şi dacă i-aş sta în cale, m-ar suprima, aşa cum a retezat paingul cu tăişul cuţitului!" gîndi Comşa amar. „De la dînsul nu poţi aştepta nici o îndurare. Totul e ordonat, precis, dinainte hotărît. Ideile generoase duc la dezordine, lirismul la catastrofe !... Nu poate bănui ce sete alta, de altceva, există aci..."'In colţul ochiului cu tăietura cicatrizată, înotă o lacrimă.Plecă privirea în pămînt. Umerii se încovoiară ca la bătrînii atraşi de chemarea pămîntului...Se simţea acum înaintea lui Vardaru, împuţinat şi fără pu- tere de împotrivire ; ca domnişoara Betty cînd nu îndrăznea să395 răspundă ; ca Mariţa, slujnica din Bucureşti cu ochii de coloa- rea pelinului veşted ; ca adineauri Sofron Vesbianu.Fiindcă Alexandru Vardaru se afla în picioare, iar el jos, ca să rupă această senzaţie de dominare, se ridică de pe scaun.Era, aşa, cu mult mai înalt decît Alexandru Vardaru.Celălalt fu silit să ridice ochii, cînd Radu îi vorbi:— Ocolim, mi se pare, o discuţie mai precisă. O discuţie aşa cum îţi place dumitale! Şi ca să nu plutim în vagi consi- deraţii generale, rezum !... M-am întors altul de cum m-ai cu- noscut dumneata. Firesc, să-ţi plac mai puţin!...' Dar tn-am întors altul şi pentru Luminiţa. Cu aceasta de aci! (Arătă sem- nele din obraz.) Firesc e ca şi dînsa să-l prefere, ca şi dum- neata, pe Radu Comşa cel de atunci, care nu mai există. In nu- mele lui am venit să-i ofer dezlegarea...Făcu o pauză. Tăie deşertul dinainte cu mîna. Continuă :— Mă doare... Luminiţa a fost viaţa mea. Eram atît de şi- gur că am s-o fac fericită !... Dar cum să-i impun prezenţa unui. om desfigurat fiziceşte ? După dumneata, tot aşa de desfigurat sufleteşte ! Şi cum s-o tîrîi în aventura grea, care presimt că are să fie viaţa mea de-acum înainte ?— Radule !— Pe dumneata nu te pot asculta... N-ai să înţelegi nici- odată ! Dumneata masori totul, tai, rotunjeşti, rectifici; consideri omul un material inert!... Mi-ai adormit de la început tot ce pu- tea fi elan dezinteresat în mine ; ai vrut să mă ţii aproape de pămînt, să mă legi aci...— Radu, niciodată nu m-am aşteptat...— Şi acum, dacă mai stărui încă şi nu mă mături din calea dumitale, cum ai făcut cu păianjenul de adineauri, e fiindcă mai crezi că ai să pui ordine, aci în obraz, şi ordine aci, în inimă.— Radu, n-aş permite altuia să îndrăznească...— Te stimez, dar te urăsc ! M-ai făcut să săvîrsesc laşităţi... M-am depărtat, m-am înstrăinat de lumea mea de obîrşie, de sat, de mama, de pălmaşii mei de-acasă. Am stat într-un birou, cînd alţii mureau în gropi... Am lăsat o dată un copil în ploaie, în drum, ca cea din urmă bestie. Cînd mă gîndesc îndărăt, mi-e dezgust de mine !... Parc-aş privi un vierme, care s-a îmbuibat... Aceasta ai făcut din mine...— Comşa, ai fost ceea ce eşti!— Acum îţi spui că după zece minute, cînd eu voi sîîrsi ca să începi dumneata, am să devin iarăşi supus cum m-ai vrut, marionetă trasă de o sfoară... Nu !... Nu !... Nu!...— Comşa ! îi apucă Vardaru mîna.396— Nu ! se răsuci Radu Comşa, pornind pe alee, fiindcă sim- ţise că îi tremură glasul, că n-ar putea rosti un cuvînt mai de- parte şi că pentru Luminiţa, la o singură chemare, ar renunţa la tot.'Alexandru Vardaru izbi cu piciorul în scaun, înfipse cuţitul într-un măr atît de puternic, încît mărul se spintecă în două ; jumătăţile se legănară o clipă. Vardaru le mătură cu tăiusul cuţitului.Pe urmă, îşi aduse aminte că se calmează numai cînd re- petă acelaşi lucru de treizeci de ori, în gînd. îşi puse mîinile în buzunări, şi privind în sus nucul aproape despuiat, constată :„Frunzele nucului au căzut fiindcă e toamnă. Frunzele nu- cului au căzut, fiindcă..."Sună izbită poarta de fier.*2*Radu Comşa porni pe stradă, cu ochii în pămînt, fără să vadă, cu umerii încovoiaţi, cu gînduri dureros haotice din care se alegea unul singur : „De-acum s-a sîîrsit!... Nu m-a oprit... Atît aştepta !..."— Hep-hep ! Păzeşte !Se dădu în lături. Trăsura cu roţi de cauciuc trecu în trap întins.In fund, pe pernele albastre, picior peste picior, era răs- turnată Zoe Vesbianu şi un căpitan francez care-i povestea de- sigur ceva de toată nostimada căci în ochii amîndorura lucea rîsul. Fără voie, Radu Comşa salută.Zoe Vesbianu privi nedumerită, răsucindu-se peste coşul tră- surii, la acest ofiţer necunoscut, cu obrazul atît de oribil des- figurat.„Nici dînsa nu mă mai recunoaşte. Ce-am ajuns ? Ce sînt ? Cine sînt acum?" se întrebă Radu, cu un gol în suflet, grăbind paşii pe strada cu trecători indiferenţi.Merse mult. Rătăci pe uliţi pe unde nu mai trecuse. Locuri străine-. O cazarmă. Pe urmă o scoală. O curte unde se plimbă convalescenţi cu mîinile în bandaje... De-acum rămîne singur. Numai el, faţă în faţă cu sine. S-a eliberat! Ar fi avut veşnic o şovăială; Ar fi trebuit să aleagă. 'Aşa toate s-au desfăcut, de la sine. Liber — dar ce lipsită de bucurie e această libertate !...397 Se întoarse încotro vedea că se îndreaptă toţi trecătorii, spre străzile cunoscute.Intr-un colţ îl zări pe Sofron Vesbianu oprit din drum, ca să ademenească la el un cîine alb, jigărit, corcitură de toate ra- sele, cu blana murdară şi coada flocăită.Sofron Vesbianu pocnea din degete, înaintînd spre cîine :— Na, sireacu... Na, cuţu ! Na, mă cuţule !Cîinele se apropia cîţiva paşi, se retrăgea, privea îndărăt distanţa pînă la gard, neîncrezător.Scena părea ciudată şi neverosimilă : bărbatul odios al Zoei, cercînd să mîngîie un vagabond al străzilor, mai ales după cele ce îndurase în biroul lui Vardaru. Scenă atît de ciudată şi ne- verosimilă, încît Radu Comşa crezu la început că dintr-o cru- zime monstruoasă, îl chema poate

Page 159: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

ca să experimenteze pe dînsul o tortură de el născocită sau poate să-i arunce o otravă fulgerătoare.Cîinele îndrăzni în sfîrsit să se apropie. Sofron Vesbianu îl dezmierdă pe blană, îi mîngîie botul, îl bătu pe spinare :— Mă, sireacu... Mă, :cuţu, mă ! Al cui eşti, mă cuţu ?... Cum te cheamă, mă sireacu !...Cîinele se tolăni cu labele în sus, îşi frecă spinarea de tro- tuar, arătîndu-şi bucuria acestei dezmierdări neaşteptate; sări în picioare, se gudură şi strănută.— Mă, sireacu, mă !Pe obrazul lui Sofron Vesbianu, vînăt, cu ochii mici, se lumi- nase o nobilă şi omenească bucurie.Radu Comşa îl văzuse întotdeauna altfel. Şi învăţă aşa, cu acest prilej, că de ce străbaţi mai adînc în spăimîntătoarea reali- tate omenească, de ce omul e. mai indescifrabil, binele şi răul e împletit mai indisolubil.Sofron Vesbianu se depărta spre capătul străzii, întorcîn- du-se din cînd "în cînd şi chemînd :— Na, urîtule ! Na, mă cuţule, mă !...Cîinele îl urmă de la distanţă, legănîndu-şi coada flocăită, de bucurie poate că şi-a găsit în sîîrşit un stăpîn.„Ciudat! gîndi Radu Comşa. Nu-i oare în fond mai omenos acest Sofron Vesbianu decît Alexandru Vardaru ? L-am văzut eu vreodată pe părintele Luminiţei dezmierdînd un cîine, ba încă jigărit ? L-am surprins înduioşîndu-se de-o suferinţă străină, săvîrşind vreo faptă bună într-ascuns ? Ordine, cinste, severitate, intransigenţă — lozinci! Lozinci de om public... Şi, adică de ce oare Sofron Vesbianu e mai de osîndit pentru afacerile lui la- come, grosolane, cinice, directe, decît Alexandru Vardaru pentru398contractele lui de cea mai perfectă corectitudine legală, dar de fapt, de cea mai elastică şi convenţională morală a lumii sale ?A accepta să figureze membru în consiliile de administraţie ale societăţilor petrolifere cu capital străin, pe cuvînt că eşti bun gospodar, fără a te pricepe în treburile de petrol nici cît un ucenic de la sonde, nu-i dovada unei intransigenţe foarte rela- tive ? Cîte asemenea contracte n-au trecut prin biroul nostru din Bucureşti ? Cîte asemenea procese n-a pledat şi nu le-a cîşti- gat fiindcă era Vardaru, nu fiindcă aveau dreptate clienţii avoca- tului Vardaru ?..."Pe urmă, aceste întrebări îl scîrbiră la gîndul că îl încer- cau acum şi nu-l munciseră de fel cu doi-trei ani înainte.Radu domoli paşii împleticiţi şi răpuşi de povara unor atît de penibile constatări. Se apropie de casă. Nu-l aştepta acolo nici măcar un cîine cules de pe stradă.II aştepta altcineva.La poartă, maşina lui Alexandru Vardaru.Şoferul salută, ducînd mîna la caschetă.— Ce e, Neculai ? se agăţă, de speranţă, du glas uscat în gîtlej.— Am venit cu duduia Luminiţa, domnu locotenent. E în cameră la dumneavoastră. V-a căutat, şi-acum vă scrie un bilet.Radu urcă scările din două salturi. Luminiţa, cu spatele întors la fereastră, scria la birou. Cînd îl văzu, mototoli foaia şi se repezi să-l prindă cu amîn- două mîinile de gulerul tunicii.— Radule !... Ce-a fost ?... Radu, ce sînt acestea ?Dar Radu Comşa simţi că buzele Luminiţei au ocolit obra- zul cel atins şi buzele au căutat, instinctiv, pielea netedă. Iar toată bucuria îi fu o drojdie acră :— Ce s-a întîmplat, Radule ?... N-am înţeles nimic de la papa. Şi-a luat pălăria şi-a plecat... L-am auzit întîia oară bles- temînd războiul... Adevărat, Radu, că tu ?... Că tu ţi-ai închi- puit ?... (Radu Comşa strivea strîns pieptul Luminiţei la pieptul lui ; îi dezfflierda umărul măntălii de mătase, neîndrăznind să spere că totul nu s-a sfîrsit).x — Luminiţa !... Luminiţa mea...Numai bătăile inimii zvîcneau prin haină. Luminiţa nu ri- dica privirea la el. Păstra ochii închişi. II vedea aşa cum îl ştiuse ; nu cum o strîngea lipită de trupul lui, plecînd obrazul în care cicatricile palide arseseră chipul îndrăgit de ea, ca un acid.399

Page 160: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 161: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Radu vru să-i desfacă nasturii mănuşii, să-şi lipească în- delung, cu recunoştinţă, buzele de încheietura moale a mîinii. Luminiţa se împotrivi.— Nu, Radule... Am venit să te iau. Mergi cu mine.— Unde ?— Mergi cu mine... N-ajunge atît ?Ii atinse obrazul cu buzele, proaspete ca un fulg de nea.— la-ţi o manta, ceva... Haide odată ; bătu nerăbdătoare din picior.Şi se întoarse abia acum să privească biroul lui Radu, în care intrase întîia oară.— Ce bine'e la tine!... Şi cărţi ai... Ce multe încă, şi nu mi-ai spus nimic !Răsfoi cîteva, citi titlurile. Se opri la una şi rîse :— Pauvre Fustei!36 Radu nu înţelegea.. Luminiţa răsuci volumul lui Fustei de Coulanges, aruncă ochii pe începutul unui capitol, pe altul.— Pauvre Coulanges!,.. Există cineva care a murit cu ideea ,că e un imbecil fără pereche... grand-papa ! Mitu Arpăşeanu...Radu Comşa, cu mantaua pe braţ, cu figura împietrită de pustiirea din el, aştepta. Luminiţa se arătase nerăbdătoare să meargă mai repede şi acum uitase... El nu-şi imagina ce vrea să-i spună. Ea urmă, cu privirea sclipind a rîs, furată de amin- tirea prea veselă':— Am o remuscare, Radule, şi pentru Fustei de Coulanges şi pentru grand-papa... Nu ţi-am povestit ? E nostim... Cînd eram mică în clasa a treia de liceu, în vacanţă, grand-papa mă supunea la o tortură de două ori pe zi. Avea vederea slăbită de tot, nu putea citi. Şi căzuse păcatul pe mine, să-i citesc eu... De-ar fi fost măcar romane ! Dar nu! Fustei de Coulanges, Taine, Michelet... Se punea în jilţ, eu alături la măsuţă; „Haide, Luminiţa, treizeci de pagini şi ai scăpat..." începeam : După un sfert de oră, mi se părea că n-au să mai sfîrsească... Aruncam ochii la numărul paginilor : mai sînt douăzeci şi cinci, douăzeci şi două, douăzeci... începeam să sar aliniate... Pauvre grand- pere37 se silea să înţeleagă, dădea din cap : „Şi acesta se nu- meşte un cugetător mare, Luminiţo ? Observi ce gîndire eliptică are şi cum îi lipseşte suita în idei ? Am să revin la Tacit şi la Sueton... Ţie cine-ţi place, Luminiţo, Tacit, sau Fustei de Cou- langes?" — „Nici unul, grand-papa"; — „Ei, drăcoaico, dră- coaico, te-am înţeles. Fugi la porumbeii tăi!..." Scăpăm. Zut,400pentru Fustel de Coulanges, zut pentru Tacit!... Pauvre grand- pere, pauvre Fustel!...Luminiţa izbucni în rîs, aruncînd cartea pe masă.Rîsul pătrunse în inima lui Radu, ca un vîrf de cuţit ră- sucit. Lui i se juca viaţa şi Luminiţa putea gîndi la altceva, pu- tea rîde ? Sînt două lumi, două lumi care nu se pot pătrunde. In ochi se adună atîta mustrare, încît o văzu şi Luminiţa. Se opri mîhnită deodată, readusă la realitatea prezentă şi posomorită.Ii cuprinse gîtul, dar nu-l privi în faţă :— Mă ierţi ? Lîită-te în ochii mei... mă ierţi, Radu ?— De ce să te iert, Luminiţo ? Tu eşti Luminiţa dintotdea- una, numai eu sînt altul acum.— Cum vorbeşti, Radu !... Mergem de-aici. Mă sufoc. II tîrî de braţ.La maşină, porunci lui Neculai să se aşeze în fund, ea trecu la volan, Radu alături. Dădu drumul motorului: un timp merse atentă la trecătorii străzilor şi la viraje, schimbînd vitezele, frî- nînd, sunînd claxonul, pînă ajunseră între teii Copoului.— Unde mergem, Luminiţo? întrebă Radu.— Ce-ţi pasă ?... Nu e destul că mergi cu mine ? Luminiţa acceleră. Vîntul îi flutura şuviţele de păr scăpatede sub urechile bonetei de piele cenuşie ; spre dînşii venea ver- tiginos peisajul de toamnă, cu frunze metalice •• şi cu unduirile noi ale colinelor.Şoseaua era în afară de calea armatelor; întîlneau numai convoaie răzleţe şi drumeţi ferindu-se dincolo de şanţ, din vîr- tejul de praf. Pe linia zării, Ceahlăul ridică din pîclă forturile vinete, apoi se nărui. Luminiţa acceleră încă. De sub guma roţi- lor, pietrele mărunte împroscau din praştii; aerul vîjîia în urmă, spintecat de botul radiatorului.Trecură printr-o dumbravă cu luminişuri în care se prefira blînd soarele toamnei ca într-o privelişte eternă, nepîngărită de toate zvîrcolirile omeneşti.O casă cu acoperiş de şindrilă, cu streaşină lată şi pe alocuri înnegrită de muşchi, se pitise ascunsă la marginea poienei. Era un paltin înainte, o cumpănă de fîntînă, un cîine ridicînd somno- ros capul şi încolăcindu-şi botul la loc; o femeie cu furca în brîu, păşind în urma unei vaci cu viţel, cîteva mioare.Luminiţa încetini.— Aci as vrea să trăiesc... Departe de tot, de toţi. Ah ! cum mă fac toţi să sufăr !... rosti întorcîndu-şi o clipă capul pe ju- mătate şi adunîndu-şi îndată atenţia la curba şoselei.401 Radu tăcu. Luminiţa crezu că n-a auzit şi repetă, cînd şo- seaua fu din nou linie dreaptă :— Acolo să fim... Departe de toţi care... Numai noi doi... Radu Comşa vorbi :— Fiindcă ţi s-a părut de la distanţă, Luminiţo, că acolo ar putea fi o viaţă idilică, fără nimic care să învenineze... Dar dacă ne-am fi oprit şi dacă am cerceta de aproape, ai vedea că şi viaţa acelora, ca a tuturor, e roasă de nemulţumiri mediocre, că îşi blestemă soarta, că rîvnesc altceva... îşi închipuie că toţi, că oriunde, în afară de ei, sînt mai fericiţi... Orice viaţă ome- nească e devorată de un rău ascuns, în această lume putredă si strîmb alcătuită.Luminiţa acceleră din nou. Copacii de pe marginea şoselei galopau ameţitor spre Iaşii rămaşi undeva, în urmă. Acum Radu iu cel care crezu că Luminiţa n-a ascultat, cu luarea-aminte în- cordată numai la mersul puternic şi ritmic al motorului.Dar tîrziu, Luminiţa fără să-şi schimbe privirea fixată îna- inte, vorbi poate numai pentru ea :— Orice viaţă omenească e devorată de un rău ascuns, fiindcă oamenii n-au niciodată curaj să privească în ei şi să se explice!... Să se explice lor şi altora.— Lor şi altora...— Da ! Lor şi altora !... Să renunţe la mîndria care ne închide în noi, ne pecetluieşte pe fiecare într-o crustă, cum îşi închid melcii cutia lor de calcar cînd dă frigul.Mai vru să adauge ceva, dar îşi luă seama. Strînse buzele şi acceleră. La capătul drumului se prăvălea pe un colin, o pă- dure fumurie. Cînd ajunse în margine, Luminiţa frînă şi sări trîntind portiţa :— Neculai, ne aştepţi aci!... Verifică motorul, nu-mi place cum bîzîie...Apoi, cu o satisfacţie pe care nu şi-o putea ascunde, către Radu :— Ţi-a plăcut cum te-am adus ? Dă-mi braţul... Nu mă în- trebi cînd am învăţat să conduc ?Radu privi praful şoselei. Ce se petrecea în el şi ce deşarte întrebări îi punea Luminiţa !... Desigur aceasta făcuse, cînd ei era întins în pat, orb, şi cînd ea nu-şi găsea timp să vină.— Mergem pe-aici... îmi place cum foşnesc frunzele. Şi mi- rosul lor mă ameţeşte, ca un lichior foarte vechi.Marginea pădurii era rară. Potecile ascunse de noianui foi- lor, în adînc, întrecîndu-se cu ecoul, o pasăre ori o sălbăticiune repeta un sunet regulat şi mecanic.402Luminiţa se strînse mai aproape la pieptul lui Radu. îşi smulse mănuşile ca să-şi împletească degetele goale cu dege- tele lui.— Luminiţa... începu Radu.

Page 162: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Nu ! Te rog, nu, Radu !... Lasă aşa... îngînă ea dureros. Merseră tăcuţi sub crengile despuiate. Foşnetul paşilor sunauscat şi mortuar. Pasărea ori sălbăticiunea amuţise.Toată pădurea era deşertată de viaţă. Frunzele cele din urmă coborau în cercuri line. Erau numai ei singuri acolo, în- tr-o mare părăsire, strînsi unul lîngă altul, să ocrotească o fla- cără muribundă, în larga dezolare a toamnei.— Luminiţo ! începu iarăşi Radu.— Sînt obosită... Să stăm aici.Era un trunchi răsturnat. Luminiţa îşi ascunse ochii în palme. Stătu mult aşa ; poate îşi ascundea ochii uzi, poate îl chema înainte, pe celălalt Radu...Nu i se vedea decît ceafa cu pieliţă fină şi brună, cîrlionţii părului .scăpaţi din boneta de piele gri ; mică şi fără putere, ghe- muită, strivită în decorul înalt, vînjos şi aerisit al codrului, care şi în moarte păstra o grandoare solemnă.Cînd desfăcu palmele, nu ridică ochii; ci vorbi privind în cimitirul de frunze de la picioare :— Am spus adineauri, Radule, că oamenii sînt nefericiţi fiindcă n-au niciodată curaj să privească în ei şi să se explice... Lor şi altora !... Ne înăbuşim în noi... Radule, îmi ajuţi tu să mă explic, să lămuresc ce e aci-?— Luminiţa !— Vreau să fiu sinceră şi nu pot!... Ca să fii sinceră, tre- buie să ştii ce e în tine şi eu nu ştiu. Astăzi sînt într-un fel si mîine nu mă recunosc... care sînt eu, cea adevărată ?— Luminiţa...— Lasă, te rog !Scutură capul şi cu palmele împreunate între genunchi, după o pauză, surîsxe privind în gol:— Observi ciudăţenia ?... Cer ajutor de la tine şi nici nu te las să vorbeşti! Mi se pare că mă întrerupi mereu de la ceea ce mă priveşte numai pe mine, parcă tu ai îi aici numai ca să as- culţi... Altceva am vrut să vorbesc şi altceva spun ! Altceva am simţit şi altceva este !... Există cineva străin de noi, care ne dă la o parte, se instalează în locul nostru, vorbeşte pentru noi... Exprimă ceva din noi, dar nu mai sîntem noi.— Luminiţa...— Te-am rugat, lasă !... Era atîta de simplu înainte ! Mi se403 părea că totul are să fie veşnic... Nu mă temeam de tine, nu mă îndoiam de mine. îmi era dragă viaţa !... Credeam că n-are să ne refuze nimic. Şi acum ?... E oribil să te îndoieşti de tine, să ştii că se află pitit aci, un duşman care te pîndeşte... Iţi dictează el!... Radule, numai un an a trecut şi sîntem atît de altfel L. Acum Radu, el stătea cu capul în pumni, cu coatele pe ge- nunchi.Trecu o suflare de vînt şi desprinse o plasă sonoră de frunze. Luminiţa se îndreptă şi îl privi. Ar fi vrut să-i cuprindă fruntea la piept; dar braţul era frînt. Să-i rostească vorbe bune cu care a alergat pînă aci ; dar cuvintele muriseră reci, pe buze. Să-i pună fruntea pe genunchi într-o dureroasă spovedanie; dar omul de alături îi era străin, atît de străin !...Soarele îi scălda într-o lumină obosită, care nu mai putea încălzi nimic din ce se afla în ei obosit.Cum a crezut oare că aceasta mai poate fi iubire ? Era nu- mai milă, remuşcare ; îşi mai spunea poate că-l iubeşte, din or- goliu... Şi un gînd crud îi tresări : „Dacă ar fi murit ca Mihai, ca alţii, l-asi fi iubit pentru totdeauna !" Ii fu spaimă de sim- plitatea cu care acceptase acest gînd. Ii fu ură pe ea !— Mă ierţi, Radule ?... Dacă ai şti cîte gînduri!... Dar aces- tea nu se pot spune... Mor cu noi.Radu Comşa ridică ochii. Luminiţa îi văzu cicatricele în plin, gura cu buzele voluptos desemnate de altădată — buzele de cadînă, ou m spunea Paul Vardaru — strimbate acum de rin- jetul care dezvelea dinţii; colţul ochiului lăcrimos.întoarse capul spre pădurea înaltă şi impasibilă. Radu îşi prinse din nou obrazul în pumni. Ce mai sperase oare ? Ce ne- bunie sperase ?Acum gîndeau amîndoi că mai bine s-ar afla oriunde în altă parte, decît aici, împreună. Ce căutau ? Ce gînd imposibil îi adusese ?Aşteptau amîndoi să plece mai curînd, dar se pîndeau care va da semnalul întîi. Şi aşteptînd, nu se mişca nici unul, ascul- tîndu-şi respiraţia.O veveriţă trecu din creangă în creangă, pe puntea aeriană, sprintenă şi voioasă, lunecînd ca o întrupare a fără-de-grijii. Părea că se joacă de v-aţi-ascunselea după ramuri. Se opri să ronţăie ceva, cu labele rnici duse graţios la bot. Svicni spre vîrf si dispăru, înghiţită parcă de cer, redată aerian aerului.Amîndoi o urmăriseră cu privirea şi cînd nu mai fu, îşi îndreptară ochii goliţi; Luminiţa spre fundul pădurii, el spre pămînt.404Dura încă nesfîrşită şi multiplă viaţa ; era încă plină de măreţie natura şi de mister pînă la răsufletul celei mai infime vietăţi ; numai ei stăteau acolo ca doi captivi, în mijlocul co- drului, legaţi cu un blestem, de-o vrăjitoare rea. Iar ce se afla în ei adînc nu-şi puteau spune ; era îngropat ca apele subterane care n-au să vadă niciodată lumina şi se pierd în nisipuri, fiindcă nu se află mîna îndurată să le elibereze. Nu se mişcau. Cine să rupă tăcerea ? Să se ridice întîi ?Ii dezlegă un pădurar, cu tolba subsuoară şi cu puşca pe umăr, trecînd şi poftindu-le ziua bună, cu mirare, fiindcă îi vedea tîrgoveţi, în pustiul lui. Se ridicară amîndoi uşuraţi din vraja ruptă, îndreptîndu-se spre şosea.Radu Comşa aprinse o ţigară.— Minunată pădurea, toamna...— Da, minunată ! Mai merseră un timp :— Cred că pe aci am venit.— Da, pe aci!...— Se cunosc urmele.— Da, se cunosc urmele !Gîndurile se încrucişau altfel : s-ar îi strîns cu deznădejde să implore amăgirea că nimic nu e adevărat, că nimic nu s-a sfîrsit.Dar vorbele sunau spăimîntător de calme :— E tîrziu ?... Ceasul meu a stat.Luminiţa ridicase ochii spre Comşa : îi venise pe buze nu- mele lui : Radu, şi nu-l rostise.începea să nu-l mai poată rosti.Radu Comşa îşi privi ceasul de la brăţară :—• Şase... Şase şi cinci.Şi urmări, mai departe, fumul albastru al ţigării risipindu-se în aerul străveziu-roz, de amurg tomnatic.Şoferul se uită lung la figurile lor împietrite ; îşi fixa pen- tru el o opinie, pe care avea s-o împărtăşească în aceeaşi seară tuturor servitorilor din casa Vardarilor.— Nu mă lăsaţi pe mine să conduc, duduie ? Sînteţi ostenită...Luminiţa îi făcu numai din cap semn lui Neculai să rămînă îndărăt ; îşi puse mănuşile şi se aşeză tot ea la volan.Mînă maşina ca pe-o fiară care trebuia dresată, căutînd înadins linia cea mai apropiată de marginea şanţului, năpustind maşina la viraje unde derapau roţile în prund. ,,Un pom, un sin-405 gur stîlp, şi se sfîrşeşte cu amîndoi!" gîndi, cu voluptate exa- gerată şi rea, Comşa.Dar maşina spinteca precis aerul, cu apusul în dreapta, în- văpăiat, semn de toamnă vîrtoasă şi lungă.

Page 163: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Ii păru că Luminiţa se plecase prea mult pe volan. Se plecă si el să-i vadă chipul Din ochii Luminiţei curgeau lacrimi, svîntate de aerul vertiginos, fără să le şteargă. Se pleca numai să le ascundă. Şi bărbia îi tremura. Dar cu mîinile încleştate pe volan se arăta încă tare, cu toată îndărătnicia stăpînind fiara cu carapace metalică, aruncată ca un bolid de-a lungul şoselei.In oraş, opri la poarta lui Comşa.Radu îi sărută mîna. Rosti ceva, indiferent ce, numai fiindcă asculta şoferul.Intră fără să privească îndărăt; pe cel dintîi scaun căzu cu mîna rezemată de spătar, cu ochii astupaţi de îndoitura cotului.Dar îi ridică îndată. Luminiţa era lîngă el. Ii puse mîinile pe umeri — ar îi vrut să-i ridice şi să-i strîngă tîmplele, dar evitase atingerea semnului de rană pe care şi-l închipuia luciu şi rece, ca o piele străină, de mort.— Radu... Nu poate să fie aşa. Cum să cred ?... Trase un scaun aproape de el, îi prinse o mîna :— Nu pot să cred, Radu !... înţeleg ce e în tine cînd taci. Dar n-ai drept... Tot ce-am gîndit noi, tot ce-am spus, nu poate sfîrsi aşa... Cum să uităm ?... Nu e nici un an de cînd... Tot tre- cutul acesta...Radu îndreptă pieptul:— Eu nu sînt un trecut, Luminiţe ! Insă ce mai voise să spună, nu rosti.— N-am înţeles aceasta ! îşi apără Luminiţa cel din urmă spasm de chemare. Este ceva rău între noi. Are să treacă !... Vezi cum am alergat ?... Am vrut să plec şi a fost cu neputinţă. M-au întors paşii din drum... Renunţ la toată mîndria mea. Mă arăt cum sînt, cu toate urîţeniile mele... Cum desigur mă con- damni. Dar cum am putea să ne întîlnim aşa mîine ? Să întoar- cem ochii amîndoi ?... De ce nu vrei să înţelegi ce se petrece în mine ? Să mă ajuţi a înţelege...Se opri să respire, cu bărbia ridicată în sus, cum înalţă păsările cînd beau apă. Apoi cu simţul prezent al realităţii, care nu părăseşte niciodată femeia, îşi aşază rochia prea ridicată, pînă la genunchi. Radu Comşa observă gestul. Gîndi: „Vor-406beşte, dar atenţia îi e mai degrabă îndreptată la rochie, la nastu- rii mănuşii".— Viaţa nu e aşa cum am văzut-o ! continuă Luminiţa. E mai crudă... A rupt ceea ce credeam noi veşnic, ca timpul... Iţi aduci aminte ? Atîtea proiecte, Radu !... atît de simple ni se pă- reau toate !... Vezi, pentru ele m-am întors. M-as fi simţit vino- vată faţă de viaţă, dacă n-aş fi făcut aceasta. N-am atîta orgoliu, să mă închid în el, ca tine. învăţ că din viaţă trebuie să ne mul- ţumim cu ce ne poate da. Să ne facem o fericire a noastră din puţin... din... din...—• Zi, Luminiţe ! Spune cuvîntul: din resturi!— Nu aceasta, Radu... Dar cum pot să mă fac înţeleasă ?Luminiţa îşi apăsă ochii. Ii deschise iar, strîngîndu-se ală- turi, într-adevăr, fiindcă seara coborîse şi fiindcă în umbră, obrazul lui Radu nu mai-păstra nimic din muşcătura cruntă a fierului. Părea Radu pe care îl iubise ea, de care se agăţa încă. Cel de aici nu mai putea fi cel de aievea.— Nu, Radu ! se strînse lacomă de umerii lui, frecîndu-si obrajii de haina aspră. Tot ce-a fost rău între noi şi nu ne-am spus în vremea aceasta din urmă avem să uităm... Rămînem nu- mai aşa, cum ne-am ştiut. Radu, numai noi, cei de atunci, am fost cei adevăraţi... Spune că ai să mă ajuţi să fiu aşa... Vezi, vor- besc cum n-am vorbit niciodată. Mă umilesc ! Radu, nu feri obra- zul de mine...In întuneric Luminiţa îi căuta obrazul pe care să pună sărutul pentru celălalt Radu. I s-ar fi dat cu un elan de deznă- dejde, cu o ofrandă a fecioriei, să pună ireparabilul între dînsii, să ştie că niciodată n-ar mai avea drept să şovăie. Dar mîna, prinzînd faţa lui Comşa, cuprinsese amîndouă cicatricele pe care le simţi lucioase şi moarte. Şi-o retrase mai repede decît a gîndit. Se ridică aşezîndu-şi părul sub bonetă, cu toată pornirea răcită. Vorbi ca foarte de departe :— Mă dor tîmplele, Radu... Sînt ameţită ! Trebuie să plec acum... Ce-are să spună Neculai ?... Dar te rog, Radu, să te gîndesti la toate... Eu te aştept. Oriunde ai să fii, eu te aştept... Nu-mi dai mîna ?Radu apropie degetele mănuşii, fără să le atingă de buze. Luminiţa se depărta împleticindu-se. Se rezemă de uşă.— E întuneric... Petrece-mă pînă la poartă... Tu cunoşti scă- rile acestea unde eu nu mai văd nimic...îl prinse încet, cînd se apropie, de după gît, şi înălţîndu-se în vîrful picioarelor îl sărută pe frunte ca pe un defunct.407 *3*Radu o întovărăşi pînă la poartă, cu capul gol. Luminiţa se ghemui într-un colţ al maşinii, subţire şi fără contur, ca o manta aruncată.Mai vru să întindă mîinile într-o chemare ultimă ; dar altă putere i le ţinu cu pumnii înfipţi în perne. Maşina urni.Cînd Radu se întoarse, din întunericul zidului apăru Vasile Mogrea, cu chipiul tras pe ochiul pe jumătate închis, cu ţigara în colţul gurii :- — Zbură porumbiţa, Comşa ! Ai ? Radu îi întinse o mină fără oase.— Am văzut-o cînd a intrat după tine. Am aşteptat aici. Radu îi făcu loc înainte, dar celălalt continuă':— Mă gîndeam întîi, să vin ca din întîmplare. Să-mi iau rol de arbitru... I-aş fi arătat, să ţină minte pentru totdeauna !... Dar cînd am văzut că nu aprinzi lumina, mi-am spus : Haha ! Astea nu-s mofturi !... A găsit singur el, Comşa, explicaţia cea mai di- rectă şi definitivă !... Argumentul la care nu rezistă nici o femeie. N-am avut dreptate ?...Radu încleşta dinţii. Vorbele prietenului pîngăreau brutal, degradau într-o inutilă trivialitate ceea ce era pur şi inalterat în toată suferinţa lui. şi a Luminatei.Intrînd în cameră, după ce Comşa aprinse lumina, celălalt inspecta patul intact, ordinea în toate obiectele, strîmbă dispre- ţuitor din nas şi aruncă ţigara pe podea, călcînd-o cu piciorul. Răspunse tot el:— Constat că n-am avut dreptate, Comşa ! Şi regret... Eşti un boboc mai naiv de cum te credeam... Ascultă-mă ! Pe femeie o cucereşti cum poţi şi cum se întîmplă. Adesea nici nu ştii cu ce mofturi. Dar n-o păstrezi decît stăpînind-o. Acum văd scena. I-ai povestit, ce ?... Moft!... Este un singur sistem, dragă Comşa, patentat de cînd străbunii noştri se aflau în grote. Nu dă greş niciodată ! Toate celelalte sînt prefăcătorii. Abţibildurile secole- lor şi mileniilor de civilizaţie, care au pus în mîna femeilor tot soiul de arme şi de mofturi... Dacă te-ai potrivit tertipurilor, eşti pierdut. Dacă nu, e a ta ! Cît vrei. Vine după tine. Vine, pînă cînd te sileşte pe tine s-o alungi... Dacă te-ai potrivit mofturilor, crezi că are să-ţi mai calce vreodată pe aci ?... Moft!Vorbind, Vasile Mogrea, cu chipiul pe cap, măsura camera dintr-un capăt în altul, agăţînd .cu vîrful bocancilor colţul co- vorului, răscolind cărţile, mutînd obiectele de pe birou.408Se opri înaintea lui Radu Comşa, îl privi cu compătimire, cu jumătatea ochiului drept închisă, fiindcă în colţul gurii fu- mega ţigara.— Comşa, îmi dai voie să-ţi spun prieteneşte ? Eşti un mare imbecil! Un Ceahlău de imbecilitate!... Un Everest, un Gauri- sancar de imbecilitate !... Aceasta e tot! Restul sînt mofturi!Radu îi vorbi, biruindu-se :— Te rog, Mogrea ! Dacă ţii să rămînem prieteni, te rog să nu-mi vorbeşti niciodată despre aceasta. Asculţi ? Niciodată...Celălalt slobozi două conuri de fum pe nări şi căscă ochiul închis.— Niciodată ?Pufni, îmbrăţişîndu-l într-o privire de nemărginită milă :— Bine. Am înţeles. De acord !... Dar ai să vii tu să-mi vor- beşti. Să nu-mi ceri atunci să te ascult... Acum poţi să deschizi fereastra. Să iasă mirosul de ciocoaică. Duhoarea aceasta de Coty!Pentru Vasile Mogrea, toate parfuimurile erau L'Origan de Coty, supremul rafinament, Ceahlăul rafinamentului. Şi ca să-si arate completa indiferenţă, deschise cea dinţii carte cafe-i căzu la îndemînă, volumul lui Fustei de Coulanges, şi începu să citească.

Page 164: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

în cinci minute s-a transfigurat, ca întotdeauna cînd citea. Tot ce era aspru şi vulgar în înfăţişare dispăruse ; uitase şi pe Radu Comşa, uită şi de ce venise şi tot ce vorbise ; era acum cu două mii de ani îndepărtat, printre coloanele albe ale cetăţii an- tice, în togă albă, în sandale şi cu fruntea încinsă de lauri; în- torcea foile cu degetul uşor ; desigur fără să-şi dea seama ce face, scoase chipiul şi îl aşeză somnambulic pe,un teanc de cărţi.Radu Comşa, pe marginea patului, îl privea, rozîndu-şi un- ghiile, încă o dată un seamăn al lui îi părea enigmatic. Indesci- frabil. Adineauri îi răscolise sentimentele duşmane, fiindcă ofen- sase brutal o suferinţă ascunsă, ca un om care ar fi apucat cu mîini păroase şi impure o fragilă şi nepămîntească imagine. Ni- mic din ce se petrecea în el într-adevăr celălalt nu presimţise. Credea că n-are să-i ierte niciodată aceasta. Şi acum, înaintea lui, arăta altul ; strămutat în alt veac.Vasile Mogrea simţi privirea lui Comşa asupră-i. Ridică ochii zîmbind în mustăţile aspre ca peria de dinţi, cu gîndul încă la lumea de două milenii stinsă, de care se desprindeau cu părere de rău. închise cartea, cerîndu-şi scuze : .409

Page 165: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 166: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Manie, Comşa !... Ăsta e opiul meu..- Altfel aş turba toată ziua dărîmînd, răsturnînd, înjurînd. Mergem ?Venise să-l ia la întîlnirea unde fuseseră chemaţi de citeva zile încă, înainte de a pleca din nou pe front. Nu ştiau bine cîţi vor fi. Nici cine. Ştiau doar de ce se caută.*4*Merseră fără să vorbească, urmărind fiecare alt gînd ; cum îşi tîrau în dreptul felinarelor după ei, fiecare, altă umbră.La casa din capătul Păcurarilor, dibuiră prin ograda întu- necoasă, călcînd pe o punte de scînduri îngustă, aruncată peste bălţi negre, care miroseau a grajd. Desigur locuinţa unui birjar. Două trăsuri deshămate. Un cotiugar cu f în, de unde ronţăia mol- com un cal. Un felinar de tablă, cu capătul de luminare' pe sfîr- şite, lumina fumegos şi trist peretele galben, la intrarea cu trepte. Din sură se auzea cineva vorbind cu caii ruseşte ; omul îi văzu si apăru balansînd alt felinar în mînă, strigîndu-le cu glas castrat:— La dom ofiţer, mo roc?... Bateţi, mo roc, la uşa? Nu resturnaţi, mo roc, samovar...Ocoliră samovarul cu lucirea metalică stinsă în ungherul scărilor.Le deschise uşa un ofiţer necunoscut, cu mîna prinsă pe sub tunică în bandaj. Ii conduse printr-o sală cu hamuri noi, atîr- nate în perete, zurgălăi şi zăbăli nichelate, cu mirosul special al magazinelor de pielărie ; de aci, într-o încăpere dreptunghiu- lară, cu tavanul jos, de grinzi.Se aflau adunaţi ofiţeri din toate armele, toţi tineri, fumînd pe scaune sau întinşi într-un cot pe trei paturi: unii nedezbră- caţi de manta. Radu Comşa cu surprindere recunoscu pe Onisfor Sachelarie, care se ridică grăbindu-se să-i strîngă mîna, cu pri- virea stăruitor fixată la semnele din obraz. Cîteva figuri îi erau familiare, din stradă, sau din spital sau din întîlnirile frontului: un copilandru cu pieliţă de domnişoară, dar cu numeroase şi cele mai înalte insigne de decoraţii1; Bogdan Cernegură, prie- tenul lui Ghenea şi enigmaticul camarad de pe frontul Caşinului şi Grozeştilor...Vasile Mogrea cunoştea mai mulţi. II părăsi, apropiindu-se de un domn cu ochelari, cu barbă de lipovean şi cu lavalieră neagră, care-i dădea aer de artist; singurul civil între toţi.Au căzut în plină dezbatere, intrarea lor întrerupse firul, căci după ce se eunoscură toţi, ofiţerul cu mîna bandajată, desi- gur gazda, continuă :410— Eram doisprezece... Acum sîntem paisprezece. Toată comparaţia mea cu cei doisprezece apostoli a căzut, precum ve- deţi, prin prezenţa camarazilor Comşa şi Mogrea... Dar ştim că sîntem mai mulţi ! Poate sute, poate- mii ! Numai nu ne cunoaş- tem... Alexiuc, îă lampa mai mică, fumegă !Alexiuc, sublocotenentul de artilerie cu obraz bălan de fată, -făcu lampa mai mică ; îşi duse la nas degetele să vadă dacă n-a rămas cumva miros de gaz şi se aşeză la loc, pe marginea patu- lui, să asculte cu atenţia binevoitoare a unui elev la o inaugurare de curs.— Nu ne cunoaştem, şi de aceea am fost de idee cu cîţiva camarazi să ne căutăm, să ne descoperim,_ să ne adunăm! N-avem nevoie să fim deocamdată mulţi... înainte de război exista un sistem ingenios să te procopisesti cu -un ceasornic elve- ţian gratis... Trebuia numai să împărţi la doisprezece prieteni douăsprezece bilete de cîte doi lei, care le dădeau drept să obţină la rîndul lor alte douăsprezece bilete... O dată acestea distribuite la alţi doisprezece prieteni, el devenea posesorul unui cronometru elveţian gratis !... Vedeţi dar, că tot sînt buni la ceva prietenii... Aceste prietenii, camarazi, să le folosim acum pentru a împrăştia din om în om, dorinţa noastră de bine ; tot ce-am meditat şi am pornit să nădăjduim în tranşee. Să le dăm un început de înfăp- tuire !... Aproape toţi ne aflăm aci trecători... Locul nostru este pe front. Acolo trăim de-un an. Ştim ce e acolo... Alexiuc, iar filează lampa !...Alexiuc micşoră lumina şi se aşeză docil pe marginea pa- tului.Radu Comşa privea cu pornire de prietenie la camaradul care vorbea, aşezat picior peste picior pe-un scaun în mijlocul camerei, însoţindu-şi cuvintele cu gesturile mîinii stîngi sănă- toase. Avea figura virilă, părul ţepos, tuns scurt şi ridicat în sus perie, ochii cercetînd, în timp ce cuvînta, pe fiecare dintre ascul- tători în parte.Vorbele sunau calde, fără pompă oratorică, povestind numai ceea ce ştiau şi gîndeau toţi: „N-as vrea să dăm acestei întîl- niri de camarazi, înfăţişarea unei conspiraţii. Avem cu toţii o datorie pentru moment. Să ne apărăm bucata de ţară, cîtă ne-a mai rămas !... Dar acolo, printre oamenii noştri, am contractat o obligaţie... Ştiu şi soldaţii la care ne întoarcem, că atunci cînd se vor sfîrsi toate, ceva trebuie îndreptat. Făgăduielile şi jură- mintele se uită după ce a trecut primejdia... Zic, prieteni, să vă găsească ceasul pregătiţi şi adunaţi! Să rezistăm."411 Vorbind, privirea se opri la lampa care fumega ; iar Alexiuc înţelese, nu mai aşteptă şi cobori fitilul în capsula de alamă. Ofiţerul cu mîna în bandaj îi mulţumi din cap, urmînd :— Aici, am văzut cu toţii că există cumplită şi felurită mizerie. Chiar am simţit unii, să mărturisim, un fel de remuş- care, fiindcă de pe front îi înglobam pe toţi laolaltă, parcă toţi ar trăi în huzur... Războiul l-au vrut alţii. De dus, cu tot greul, îl ducem noi, care voiam pace. Acum, cînd am pierdut jumătate de ţară, e laş să dăm îndărăt... Ne apărăm pămîntul cît ne-a mai rămas. Dar am găsit aici şi multă lume pentru care războiul pe care l-au dorit dumnealor a devenit un accident neplăcut, care durează prea mult. Se plimbă şi se plictisesc ! Vor să sfîrşească totul mai repede !... Chiar dacă am mai pierde încă o bucată din ţară cu mii şi mii de vieţi — numai să sfîrşească !... Ca să în- ceapă ei iar... Aceasta să n-o mai îngăduim, camarazi.Să nu mai înceapă tot dînsii! Vă mulţumesc că aţi venit... Acum să vedem părerea fiecăruia, ca să hotărîm un plan de acţiune.Ofiţerul cu dreapta bandajată lăsă scaunul gol. Toţi priviră unul la altul.— Vorbeşte tu...— Ba tu ! Eu mai la urmă.— De ce nu vorbeşti dumneata ?...Domnul cu ochelari şi lavalieră îşi netezi barba de lipovean, zîmbind.— Ei, domnilor ? îndemnă gazda.— Să vorbească Simion ! rostiră mai multe glasuri.Cel care se numea Simion se apără, roşu ca un semnal de gară.— Simion ! Să vorbească Simion !Fiindcă toţi strigau, se trezi şi Radu Comşa cerînd cu în- verşunare să vorbească Simion, deşi nu ştia cine e Simion şi nici de ce e nevoie neapărat să vorbească Simion.Căpitanul Simion, pătrat şi spătos, păşi incomodat parcă de musculatura care-i scurtase braţele şi picioarele, şi îi plesnea uni- forma pe el. Pieptul era acoperit de două rînduri de decoraţii. Abia atunci Radu Comşa îşi aminti numele : Căpitanul Simion fusese citat în comunicatul oficial. De două ori capturase tunuri de la inamic si, cu o singură companie, cîteva sute de prizonieri la cotele cele mai încercate.Căpitanul Simion îşi şterse fruntea brobonată cu batista. Vinele gîtului se umflaseră, sfori groase, se vedea că mai uşor i-ar fi fost să prăvale un tun cu umărul, sau să ridice cîte un412inamic de ceafă în fiecare mînă, decît să dea examen de oratorie în faţa atîtor necunoscuţi.Mototoli batista udă în pumni, ca şcolarii buretele de la tablă, cînd nu ştiau lecţia :—• Domnilor... camarazi... prieteni...Se opri privind desperat lampa care încă o dată fumega.Alexiuc împuţina lumina.Operaţia aceasta îi mai dădu niţel răgaz. Era cu picioarele răşchirate, plantat în duşumea, ca şi cum s-ar fi temut să nu-1 smulgă o putere teribilă din loc. Dar toaleta lămpii sfîrşi, fiindcă toate au un sfîrşit pe lume. Căpitanul Simion îşi trecu iar ghe- mul batistei pe frunte :

Page 167: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Camarazi... prieteni... domnilor... Eu nu ştiu să vorbesc. Eu sînt de felul meu silvicultor... Eu numai cu pădurarii vor- besc... Cu pădurarii şi cu soldaţii vorbesc... Camarazi, hotărîţi şi eu fac !... Domnilor, camarazi... Eu atît am de spus : hotărîţi şi eu fac !Strîngea batista în mînă ca o piatră din care avea printr-o minune să stoarcă apă. Socoti că n-a spus destul, se mai întoarse către toţi:— Camarazi... prieteni... Eu sînt silvicultor... Atît ştiu să vă spun ! Vă jur, hotărîţi şi eu fac !Se aşeză la loc, inundat de sudoare. Pentru toţi fu o deziluzie.Eroii trebuie să tacă.Dominuî cu ochelari şi lavalieira de artist surîdea misterios, netezindu-şi barba rară.—• Mogrea ! Să vorbească sublocotenentul Mogrea.Vasile Mogrea se repezi cu ţigarea în gură şi cu ochiul sting închis pe jumătate. Dădu scaunul la o parte ca un obstacol su- primat. Scuipă ţigara şi deschise ochiul. Privi roată, la toţi, parcă atunci îi descoperea.— Camarazi, toţi sîntem veniţi de pe front şi ne întoarcem pe front!... Cred că o să mă înţelegeţi deci... Aţi constatat acolo că inamicul îşi pierde caracterul individual, se confundă cu tor- ţele vrăjmaşe ale naturii : trăsnetul, focul şi cutremurele. Nu mai sînt oameni, sînt numai inamicul, unităţi, o trupă !... Dar cînd omori, omori oameni ! Eu am omorît oameni !,.. Nu-mi pare nici bine, nici rău. N-am remuşcare... Remuşcarea e un moft! Mă înţelegeţi, cu siguranţă. Toţi cîţi sîntem aici am omorît măcar cîte un om. In afară de dumneata ! se adresă domnului civil şi cu ochelari şi lavalieră, care îl asculta zîmbind.Domnul cu lavalieră plecă ochii intimidat; într-adevăr, el nu ucisese un om.413 Vasile Mogrea îşi trecu mîna prin părul ca sîrmele de frecat parchetul, mută scaunul din dreapta la stingă:— Am constatat, camarazi, că pe duşmanii aceştia pe care i-am omorît nu-i uram individual !... Urăsc conducătorii lor, ambiţiile lor, pretenţiile lor, scopurile lor, armata lor, dar pe nefericiţii soldaţi scoşi din bîrlogurile lor ca şi mine, cum şi de ce să-i urăsc individual ? Nu-s mai mult victime, decît vinovaţi, ca şi mine ? Totuşi, i-am ucis. Am văzut după aceea cîţiva. Ii ştiţi cu toţii. Cu gura căscată, cu ochii holbaţi, sînge şi maţe. Mi-am spus : pe omul acesta eu l-am suprimat! Am săvîrşit o crimă împotriva naturii! Am desfiinţat un exemplar din uma- nitate, care n-are să mai apară niciodată pe planetă. Moft! Eu am tras şi l-am ucis... Ei bine, camarazi, am vrut să mă înduio- şez, să-mi descopăr o remuşcare şi nu m-am înduioşat şi nu mi-am descoperit nici o remuşcare... Toate s-au petrecut în afară de mine. Nu sînt responsabil de nimic, nici de laşitate. In sfirsit, moft! Voiam să ajung aci: se află un duşman mai apropiat decît acel de pe front... Cu neamţul ori cu ungurul, n-am avut nimic de răfuit de la individ la individ. Totuşi, pe acest om necunoscut si cu care n-avea m nimic de împărţit, l-am suprimat ca să-i las văduvă, orfani, surori şi alte mofturi... Vă repet că nu mă în- duioşează. Nu-s umanitarist plîngăreţ. Ce ? Ar fi fost el mai generos cu mine ?... Dar am constatat, camarazi, că duşmani adevăraţi şi veşnici îi ai numai pe aceia de aci. Prin care sufăr eu şi sufăr alţii şi a suferit taică-meu şi bunicu-meu şi neam de neamul meu... Pe duşman trebuie să-l cunoşti ! Eşti duşman cu vecinul din gard, nu cu mandarinul din China, nici cu Fritz Wolf pe care nu l-ai văzut în viaţă. Camaradul nostru a vorbit de pregătire, dar n-a spus ce fel de pregătire ! Şi n-a spus pen- tru ce pregătire !... A ocolit. S-o spun eu !... Camarazi, să ne pre- gătim pentru răfuiala cea mare. Să-i chemăm la răspundere... Să-i înjugăm la plug, dacă trebuie ! Să nu avem nici o milă de muierile şi de copiii lor ! Dacă va îi nevoie, le vom arde casele şi le vom spinteca pruncii. Ne-au trimis să luptăm, nu pentru Ardeal şi Bucovina, fiindcă puţin le păsa lor de aceasta ; ci ca să le apărăm moşiile, banii depuşi la bancă, imobilele de speculă si sondele de petrol, căţeii şi tîrfele lor pe care le-au tîrît după ei şi au umplut lumea pînă la Paris şi la Tochio ! Şi acum tre- mură. Făgăduiesc tot, ca să uite mîine tot!... Să pregătim revo- luţia, camarazi lVasile Mogrea mută scaunul de la stînga la dreapta, trîn- tindu-l de tresăriră toţi, aşteptînd să-i vadă sărind ţăndările.414Pe urmă, se făcu tăcere şi nimeni nu îndrăzni să privească la nimeni.Căpitanul Simion se ridică spătos şi pătrat, îşi şterse sudoa- rea abundentă şi rosti hotărît:— Eu asta n-o fac !Apoi se aşeză la loc şi îşi puse batista udă pe genunchi, să se usuce.Tăcerea dură grea.Domnul cu lavalieră continuă să zîmbească, răsucindu-si vîrful bărbiţei de lipovean.•Din fundul unui pat, cineva glăsui fără să se ridice :— îmi daţi voie şi mie ?Glasul era cald, iar ofiţerul către care se întoarseră toate privirile ar fi avut poate o figură impersonală, ca alte sute si sute de oameni, dacă n-ar îi fost lumina bună şi albastră a ochilor.Se uită peste oameni, cu fixitate de orb care vede dinlăuntru în afară.— îmi daţi voie ?... Eu cred, prieteni, că sîntem toţi cu inimile obosite. Căutăm responsabili acolo unde responsabilă e numai viaţa... Camaradul meu şi-a descoperit o stare ciudată: nu-şi urăşte duşmanul în care totuşi a tras şi va mai trage, dar urăşte oamenii de aci, în care n-a tras, şi sînt sigur că nici nu va trage.— Ba bine că nu ! izbucni Vasile Mogrea, uitîndu-se la ofi- ţerul care vorbea, ca la un duşman.— Eu nu-i urăsc pe aceşti oameni, pe care îi urăşte sublo- cotenentul Mogrea. Acum sîntem mulţi care nu mai putem urî pe nimeni... Am auzit un cuvînt greu: revoluţie !... Aceasta în- seamnă iarăşi măcel şi sălbăticie, pentru o fericire problematică. Avem vreo pregătire pentru revoluţie ? O doctrină ? Oameni, conducători ? Avem vreo experienţă, măcar cum au avut ruşii ? Nimic ! Diletanţi de o parte. Deznădăjduiţi de altă parte. Ştim cum încep revoluţiile, nu ştim unde se sîîrşesc. La o suferinţă prezentă, să adăugăm altele viitoare ?... Eu cred, prieteni, că re- voluţia s-a făcut.— As vrea s-o mai văd şi p-asta ! se ridică Mogrea păşind apăsat prin cameră.Celălalt îl aşteptă să termine de plimbat şi cînd Mogrea se aşeză la loc continuă fără nici o iritare în glas : '*— Revoluţia s-a petrecut în noi, prieteni... Eram altfel de oameni şi sîntem alţii ! Pînă mai ieri eram preocupaţi, abruti- zaţi, împinşi într-un angrenaj din care nu există scăpare...415 Destul să fi privit într-o dimineaţă de lucru lumea de pe stradă: toţi alergînd alungaţi de minutarele ceasului, pe figuri o îngri- jorare de oameni în gară să nu piardă trenul. Şi cînd sfîrşea seara, unde era bucuria muncii împlinite ?... Unde era odihna aceea în care să găseşti reculegere ?... Care era răsplata acestei robii de oameni liberi?... N-am văzut-o-! Nimeni n-avea vreme să rămînă o dată singur, în faţa lui singur ! Undeva, există în noi, infirmă şi părăsită ca o cenuşăreasă, inima din noi pe care nu ne-o cunoaştem... Am descoperit-o atunci cînd ne aflam sin- guri în şanţuri, cu moartea înainte... Acest miracol îl datorim răz- boiului. Are să se creeze o religie nouă !... Iubirea de pace. Religia păcii! Mila de toată omenirea, fiindcă începe cu mila de noi. Eu cred, prieteni, că numai aceasta e revoluţia cea adevă- rată... Să facem puţin bine, acolo unde putem îmbuna o asprime ! Eu am avut un duşman pe care îl uram de moarte. Cînd m-am întors aci, l-am căutat şi i-am întins mîna. S-a mirat! N-a înţeles ! I-am citit în ochi. Un fel de teamă, în prezenţa unui act absurd... E un om care săvîrşise faţă de mine cel mai crud rău pe care un om îl poate face altui om !... M-a privit şi a rămas uitîndu-se în palmă, cu frică parcă să nu-i fi lăsat acolo o otravă ori un praf explozibil... Dar după ce am plecat, sînt sigur că a căutat să priceapă şi că ceva în conştiinţa lui opacă s-a mişcat. Atît îmi e destul! Am pus un grăunte care va germina... iar după aceea m-am simţit fericit şi mă simt şi acuma, parcă am smuls o ultimă rămăşiţă urîtă din mine.;— Moft! rosti Mogrea cu ochiul pe jumătate închis, aprin- zînd de la o ţigară o altă ţigară.Celălalt nu arătă că a auzit. In fundul patului, cu privirea ţintuită în gol, părea acum că se dezinteresează de restuldiscuţiei.

Page 168: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Moft, moft şi moft! păşi Vasile Mogrea în cameră, stră-mutînd scaunul şi izbindu-l la loc.Ofiţerul de gazdă, văzînd că soarta scaunului e primej- duită, i-l feri din cale. Mogrea trecu mîna pe frunte, să pună ordine iluzorie în părul rebel şi vorbi răguşit:— N-am venit aci să ne tînguim ca muierile, nici să ţinem predici de amvon ! Aceasta e treaba muierilor şi a popilor... Am venit să hotărîm fapte, nu vorbe. Restul sînt mofturi!Căpitanul Simion se ridică neaşteptat, înainta un pas, rostind cu^ea mai mare energie :— Hotărîţi, şi eu fac!îşi aduse aminte şi preciza singura rezervă :•— Dar revoluţie, nu,! Camarazi, prieteni, revoluţie nu !416 Sublocotenentul de artilerie, bălan şi copil, Alexiuc, nu-şi putu stăpîni un chicot de rîs, ca o slujnicuţă gîdilată.Căpitanul Simion îl privi cu mirare, ceilalţi cu dezaprobare. Domnul cu lavalieră de artist surîdea discret.Onisîor Sachelarie se alătură de părerea lui Mogrea. Erau amîndoi păroşi, cu figurile aspre, făcuţi să se înţeleagă, deşi unul era numai îneăpăţînare, iar celălalt amestec de subtilitate şi trivialitate în continuă dispută interioară.— Regatul — vorbi Onisfor Sachelarie — are trebuinţă de o revoluţie !... Avem arme, avem oamenii cu noi ! Cînd s-o gata războiul şi se ordonă demobilizare, mergem să tragem la răs- pundere fanarioţii... lancu şi Ion Ursu Horea au făcut revoluţie, fără arme şi numai cu ţărani. Au să se adune mai mulţi decît ne cugetăm. Avem aci unul, pe domnul locotenent Comşa l Era un foarte elegant şi frumos regăţean de Bucureşti, pe care nu-l puteam îndrăgi... Acum războiul l-a trecut la necaz şi dacă 1-a durut, ni l-a adus vremea la noi. Să-mi dea voie să-i cer pen- tru o judecată necugetată, iertare !...Toţi întoarseră ochii la Radu Comşa, cu cicatricele lui teribile.Radu plecă obrazul ascunzîndu-l în umbră, ca şi cum s-ar fi aflat deodată ruşinos de gol înaintea tuturor, în privirea arun- cată o clipă spre Onisfor Sachelarie nu se află nici o prietenie. Domnul cu lavalieră continuă să surîdă răsucindu-şi vîrful băr- bii din care făcuse un cîrlionţ ca o coadă de răţoi.Un locotenent cu semnul de medic -la guler se ridică timid, cu o mîna rezemată pe capătul de metal al patului. Cuvintele aprinse şi sacadate contrastară cu făptura becisnică :— Revoluţia e pretutindeni în aer... In Rusia e numai sem- nalul. Ceea ce nu spun comunicatele, ştim cu toţii... In Franţa, în Germania, în Austria, se dezmeticeşte proletariatul... Temni- ţele, gem şi curţile marţiale condamnă pe capete... Să ne bucure ! Cu cit represiunile vor fi mai crude, cu atît mai repede se apro- pie domnia proletariatului... Popoarele vor pace... Omul e făcut pentru pace. Cine a fost într-un spital a văzut toată mizeria Yăz- boiului, mai odioasă decît e pe front!... Am aci un manifest de la un prizonier german, rănit. Acolo Liebknecht, Roza Luxemburg... Tn Franţa Romain Rolland... Sînt sute... Deschid drumurile. Se apropie revoluţia mondială... Nu putem rămîne în afară de ea...— Moft, revoluţia mondială ! întrerupse' Vasile Mogrea, pri- vindu-l cu singurul ochi deschis. Nu mă interesează ce se în- tîmplă în Franţa, în Germania şi în Rusia... Treaba lor ! Răfu-417 iala noastră e cu aceştia de aci. încolo, moft ! Îi priveşte pe fie- care personal !...— - Revoluţia noastră o cuget numai ca o revoluţie naţio- nală ! întări Onisfor Sachelarie. Revoluţia mondială e o ma'hi- haţiune francmasonică.— E-un moft ! Facă-şi fiecare revoluţia sa ca Rusia, unde răfuiala de-abia a început ! Revoluţia sa, nu a altora !... stărui Mogrea, scuipînd capătul de ţigară fără să-l atingă cu mina si tercînd să-l stingă cu un scuipat, ochit de la distanţă, printre dinţi.Locotenentul medic privi dureros la amîndoi, cu tot sîngeîe fugit din obraz. Mîna rezemată de marginea patului tremura iiiiperceptibil. Peste ceea ce vedea el, cuvintele camarazilor că- zură palme grele. Reluă :— Şi eu sînt bun romîn !... Aceasta nu mă împiedică să mă consider în acelaşi timp cetăţean al umanităţii.— Moft ! Nu e vorba de dumneata ! îi tăie vorba Vasile Mogrea. Dacă porţi uniforma romînească, trebuie să fii bun ro- mîn. Cetăţean al umanităţii, ce e aia ? N-am văzut nici unul... Ai putea să-mi spui cu ce paşaport umblă? Baliverne şi mofturi!...Medicul cercă să urmeze :— Dumneata singur ai recunoscut că nu urăşti individual oamenii pe care i-ai ucis, măcar că erau nemţi, unguri sau aus- trieci. Cine i-a văzut într-un spital fără uniformă, numai cu ră- nile lor, a descoperit că sînt numai oameni într-o suferinţă generală... Glonţul produce tot atîta durere în carnea unui ma- ghiar ca şi într-a unui romîn L. C'înd dumneata spui că ai tras, numai fiindcă aşa ţi-a dictat educaţia militaristă, ai recunoscut, ţară să ştii, că te simţi cetăţean al umanităţii. Eşti mai aproape de idealul meu, decît crezi...=• Nu mă învăţa dumneata, domnule medic, ce sînt. Mă cunosc doar ! Umblu cu mine de cînd eram mic. Moft ! Umani- tatea ?.. De unde o mai scoaserăţi şi p-asta ?Locotenentul medic încovoie umerii sub apăsarea osîndei la ostracizare, de care nu se lovea întîia oară. Avea fruntea ânaltă, ochii neliniştiţi de o suferinţă înăbuşită acolo, fiindcă afară întîmpină batjocuri şi prigoană. Era pipernicit, cu braţe subţiri, fără musculatură, cu obrazul fără sînge şi numai cu pomeţii prea roz, ca stigmatul ftiziei; firav exemplar al poporului care a îndurat toate prigoanele din ţară în ţară, de două mii de ani.Radu Comşa îl compătimi, o clipă, cu simpatie de infirm, pentru alt infirm. Se gîndi că e dintre acei evrei cărturari şi al-418"truişti care ispăşesc aici şi pretutindeni avuţia arogantă a felu- riţilor Rotschilzi...Locotenentul evreu se lăsase să lunece încet pe marginea patului, rezemîndu-şi capul mare în palma cu degetele osoase si privind pe podea restul din ţigara lui Vasile Mogrea, care se sfîrsea de fumat singură.Radu Comşa îşi rodea unghiile. Domnul cu barbă surîdea uitîndu-se la lampa care, printr-un inexplicabil capriciu, încetase să mai fumege.Bogdan Cernegură, prietenul lui Ghenea şi camaradul tă- cut, singuratic, de pe frontul din munţii Bacăului, păstra şi aci aceeaşi absenţă care-l despărţea de oameni, deşi în ochii negri, profunzi lucea o fierbinte văpaie de mistuire lăuntrică.Ofiţerul de gazdă rupse tăcerea, aducînd scaunul la loc, fiindcă socoti că nu mai e ameninţat de mînia lui Mogrea :— Ne-am îndepărtat de la chestie... Trece timpul, camarazi, şi încă n-am notării nimic !Căpitanul Simion se mişcă din loc, se ridică pe jumătate şi se aşeză fără să pronunţe nimic. Dar toţi înţeleseseră ce voise să spună : ,,Hotărîţi, şi eu fac!"Sublocotenentul Alexiue, ca să-şi alunge rîsul, se gîndi la lucruri cumplite.— Ca să ne hotărîm, trebuie să ne înţelegem ! se plimbă Mogrea prin cameră."Precaut, ofiţerul de gazdă îi retrase scaunul din cale.— Trebuie să ne înţelegem, şi văd că fiecare vrem alt- ceva !... Cîte capete, atîtea mofturi ! In acest caz am venit aci să facem un moft şi o mie de mofturi!... Aceasta e !Spunînd, apucase scaunul înainte ca ofiţerul de gazdă să-i fi putut prevedea intenţia, îl ridică la jumătate de metru şi îl trînti pe cele patru picioare atît de puternic, încît lampa se clătină pe masă şi începu iarăşi să fileze.Dar scaunul era solid şi scăpă teafăr.*5*Se ridică un căpitan voluminos, cu încetineală calculată, scuturîndu-şi fire invizibile de pe tunică şi aranjîndu-şi manşetele.De la prima mişcare, toţi înţeleseră că se pregăteşte să ros- tească o prelegere şi toţi stiură, fără să fi putut spune dinainte de ce, că va fi o

Page 169: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

prelegere lungă şi plicticoasă.419 De altfel, căpitanul, care era conferenţiar universitar, aş- tepta de cînd a intrat să-i vină rîndul. Era sigur că numai el va clarifica totul şi definitiv. /îşi privi manşetele, nasturii; privi cu ochii de mulţumire bovină la toţi dimprejur, la masă, la tavan, la pereţi, la lampă, îşi trecu delicat mîna prin părul dat pe spate. Se ştia impună- tor. Tuşi şi îşi şterse mustăţile corect retezate, cu o batistă albă, pe care o despături atunci, apucînd-o delicat de mijloc, scutu- rînd-o şi pe urmă împăturind-o la loc.— Domnilorrr !...Privi din nou Ja toţi împrejur, aşteptînd să se facă linişte.—• Camarazi! Seneea, ilustrul discipol al lui Zenon, într-o scrisoare către Lucilius condamnă războiul cu aceste cuvinte...Radu Comşa pricepu că nu va putea să urmărească nici o perioadă pînă la sîîrşit.Ceilalţi începură să privească în tavan, să-şi cureţe un- ghiile, să se aşeze mai bine, ca pasagerii în vagon, cînd se pre- gătesc de dormit. Ofiţerul de gazdă deschise uşa şi vorbi şoptit cu o ordonanţă, revenind apoi în vîrful degetelor.— Dacă privim în natură, scrie genarul Bernhardi, găsim că războiul e legea fundamentală a evoluţiei... continuă con- ferenţiarul.Comşa inspecta cu de-amănuntul pereţii afumaţi, soba uriaşă după moda rusească, portretele muscalului-proprietar : o fotografie înfăţisînd o trăsură goală, nouă, cu roţi de cauciuc si muscalul în caftan de catifea, atingînd cu vîrîul cravaşei spi- nările cailor cu părul ţesălat lucios. Icoane ruseşti: sfîntul Qheorghe, sîîntul Spiridon, mucenica Pelaghia ; vederi din Mos- cova ; Kremlinul...— Profesorul Grasset afirmă, pe de altă parte, că există o noţiune .biologică a libertăţii, care recunoaşte neuronilor psi- hici umani o activitate proprie...Toţi căpătaseră aerul absent al musafirilor siliţi să asculte cu resemnare cînd cîntă fata gazdei la clavir, aceiaşi vals, în fiecare după-amiază de ceai.Domnul cu lavalieră îşi netezea barba surîzînd cu bună- voinţă egală şi superioară, cum surîsese la tot ce asistase pînă acum.Singur, căpitanul Simion, aplecat să soarbă cuvintele mai de aproape, cu vinele gîtului umflate, stacojiu şi apoplectic, asculta cu religiozitate, admiraţie şi respect un om care putea să vorbească atît de mult, atît de repede şi de savant. Dar pe fi- gura cu toţi porii deschişi să sugă înţelepciunea conferenţiarului,420se vedea lămurit că eroul căpitan Simion nu înţelegea despre ce era vorba ; tot aşa ar fi ascultat Mahabctrata în limba sanscrită.Vorbitorul însă, bucuros că a găsit un om să-l asculte cu atenţia şi religiozitatea cuvenită, se adresa acum îndeosebi că- pitanului, direct, ca şi cum ar îi fost vorba de o chestiune per- sonală între ei doi:—- Asociaţiile îormînd clanuri şi naţiuni sînt bazate pe res- pectul reciproc ale egalelor capacităţi egoiste, cum spune Le Dantec şi e destul pentru.aceasta să accentuăm...Radu Comşa număra grinzile tavanului, pe urmă scîndurile vopsite verde. Vasile Mogrea găsise o carte şi întorcînd foile, mascat de domnul civil cu barbă şi lavalieră, citea ca un elev romanul sub pupitru.O mînă îl atinse pe Radu, pe umăr. Un locotenent, care stă- tuse tot timpul nemişcat la dreapta şi în spatele lui, încît îi simţise respiraţia caldă în ceafă, îi vorbi în şoaptă :— Domnule Comşa, îmi dai voie să-mi spun încă o dată numele ?... Poate vă aminteşte ceva. Teodor Bilbor, frate cu Elena Bilbor, prietena domnişoarei Vardaru... Ştiu de la Elena că o cunoaşteţi... E poate deplasat ce o să vă cer, dar am obser- vat că tot nu ascultaţi... Pe urmă, cine mai ştie dacă ne mai în- tîlnim vreodată ?... Acum, fiecare din noi poate că ne vedem ultima oară...Se opri, fiindcă vorbitorul privi sever în colţul lor. Cînd conferenţiarul universitar se întoarse iarăşi să încheie chestia personală cu căpitanul Simion, fratele Elenei Bilbor continuă :— Ştiu că Elena e cea mai bună prietenă cu domnişoara Vardaru... De aceea, numai, mi-am permis... Iată ce voiam să vă rog: ce fel de individ e Scarlat Măinescu ? Vă întreb, fiindcă e prieten cu dumneata...—• Eu prieten cu Scarlat Măinescu ?— Cel puţin aşa spunea dînsul... . — Cunoscut, da ! Nu prieten L.— Am înţeles atunci, domnule Comşa !... Vă mulţumesc.Radu Comşa întoarse ochii mirat la tînărul care îi amin- tea acum deplin ochii şi ovalul obrazului şi toată înfăţişarea Elenei Bilbor. „Ce voia să spună că a înţeles ?"— Am înţeles — îi preveni întrebarea locotenentul .Bilbor — după graba cu care dumneata te-ai apărat de bănuiala că ai putea fi prieten cu indivizi de speţa acestui domn Măinescu... Atît îmi ajunge ! întăreşte ce ştiam eu...421 Comşa se gîndi la seara de astă-primăvară, cînd îl văzuse pe Scarlat Măinescu în casa Vardarilor, şoptind la urechea Elenei Bilbor. începu să înţeleagă şi îl munci o mustrare. Se hotărîse atunci să atragă Juarea-aminte a Luminiţei şi nu o făcuse. Era poate prea tîrziu ; chiar atunci încă şi poate că ar ii fost tot prea tîrziu.— Şi de ce te interesează, domnule Bilbor, prietenia ori ne- prietenia mea cu Scarlat Măinescu ?Fratele Elenei Bilbor întîrzie să răspundă, răsucind capătul unei curele.Numai tîrziu spuse, privind atent la Comşa :— Elena e de două luni logodnica acestui domn Măinescu. Citi în ochii lui Comşa surprinderea neplăcută şi ştiu de cee surprins.— Nu e aşa, domnule Comşa ?... Nu e aşa că dumneata, dacă ai avea o soră, n-ai dori să devină nevasta unui individ ca acest domn Măinescu ?...Radu Comşa scutură din cap. El avea o soră : era nevasta unui soldat, a unui ţăran pe care nu-l văzuse niciodată. Dar în- tr-adevăr, oricine altul nu înseamnă Chiar un exemplar atît de degradant de la periferia umanităţii ca Scarlat Măinescu.— Biata Elena... Merita altceva ! murmură Teodor Bilbor, retrăgîndu-se în ungherul lui şi lăsîndu-l pe Radu Comşa să-şi roa.dă pînă la carne unghiile.— Două secole mai tîrziu, Diderot scria : Războiul este un fruct al depravaţiei omeneşti, e o maladie convulsivă şi violentă a corpului politic ! se auzi ca prin vis glasul conferenţiarului şi toţi se mişcau din loc, se răsuceau, îşi astupau căscatul cu palma si aveau lacrimi în ochi de cît li se desfăcuseră fălcile.Au venit aduşi de dorinţa să precizeze ceea ce era confuz în ei, să hotărască, să înfăptuiască ceva. Cînd o înşiraseră pe străzi pînă aci, erau plini de nerăbdare, călcau cu emoţie, spu- nîndu-şi că vor asista poate la un episod din viaţa lor, care va deveni un eveniment hotărîtor pentru toate vremurile de mai tîrziu. Acum doreau toţi să plece mai repede, se simţeau străini, erau sătui de glasul monoton, de prezenţa lămpii fumegoase, de aerul mirosind a tutun, a gaz şi a pielărie.— La arienii din India, ca şi la semiţii, din Palestina, ani văzut că societăţile monastice născînd din...Toţi priveau lampa cu fitilul ars şi sticla afumată, dorind să se întîmple ceva neaşteptat, să explodeze, să ia foc ; orice ca- tastrofă, care să-i scoată prin miracol din cleiul acestei plictiseli.422Unii se gîndeau că au renunţat la o întîlnire cu o femeie pe care poate n-au s-o mai vadă niciodată ; alţii că-i aşteaptă fa- milia, un prieten sau

Page 170: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

două ceasuri de somn într-un pat cu aşter- nut omenesc — un bun pe care au să-l regrete peste cîteva zile, cînd vor fi din nou în bordeiele subpămîntene. Toţi priveau po- somoriţi, numai conferenţiarul vorbea senin, ştergîndu-şi din cînd în cînd graţios mustăţile cu o atingere a batistei albe, pi- păindu-şi manşetele, destăinuindu-i cu un zîrnbet dulce căpita- nului Simion ce fac arienii din India şi semiţii din Palestina, şi ce-a scris Seneca, ilustrul discipol al lui Zenon, către Lucilius.Destinul voia ca sublocotenentul Vasile Mogrea să sfîrsească de citit capitolul din cartea începută şi să privească la ceas.Aruncă volumul peste capul domnului cu barbă de lipovean şi lavalieră, şi ridicîndu-se se apropie cu paşi apăsaţi de scau- nul de unde grăia căpitanul conferenţiar.Toţi răsuîlară, înţelegînd că supliciul sîîrseşte, dacă se amestecă Mogrea.— ...chiar dacă se intîrnp'lă la unele moluşte şi la unii viermi ca elementul bărbat al unui individ să-şi fecundeze ouăle, acest hermafrodism e o excepţie ; e necesar în general să fie o împreu- nare, între -doi indivizi distincţi, de sexe distincte...Vasile Mogrea îl privi cu mîinile în buzunările tunicii, cu ochiul stîng închis, cu ţigara în colţul gurii, împroşcînd două spirale de fum pe nări.— Moft!Conferenţiarul ridică ochii bovini, mai mult mirat decît ofen- sat de întrerupere.— Da, moft !... Crezi dumneata, domnule căpitan, că ne-am adunat aci ca să ne înveţi cum fac viermii copii şi cum să-i fa- cem noi ? Meşteşugul acesta l-arn învăţat cam de multişor...— Domnule sublocotenent...— Nu sînt nici sublocotenent, nici nesublocotenent! Ne-am adunat mai mulţi camarazi să ne spovedim păsurile şi să ho- tărîm ceva... Dumneata ne vorbeşti de Şeneca, amaleciţi, Dide- rot, Zenon, mofturi şi alte moluşte...— Vreau să expun idealul moral al omenirii în faţa războ- iului...— Moft, domnule căpitan ! E miezul nopţii şi n-avem timp să ascultăm ce-a fost cu amaleciţii. Concluzia ! Aceasta ne in- teresează... Care e concluzia dumitale ?Căpitanul n-avea nici o concluzie.Se ridică demn, îşi împături batista şi începu să se plimbe cu un surîs de milă, pentru asemenea societate în care regretă423 că s-a amestecat. Toţi se sculară în picioare, tuşind, întinzîn- du-şi braţele amorţite, scuturînd scrumul ţigărilor, tropăind să-şi aşeze hainele, începură să-şi caute chipiurile, să se încheie la nasturi. Căpitanul Simion privea cu admiraţie amestecată de te- roare, la sublocotenentul Mogrea, care se încumetase să reteze atît de scurt un orator care vorbea atît de mult, de repede şi de savant.Se ridică şi el, pătrat, mişcîndu-se ca un tanc printre cei- lalţi, cu regretul vag că nu va afla niciodată ce legătură miste- rioasă e între idealul moral, războiul şi fecundarea ouălor de moluscă.— Aşadar n-am hotărît nimic !... rosti cu părere de rău si cu o scuză în glas, ofiţerul de gazdă, văzînd cum i se risipesc oaspeţii.— Ce să hotărîm ?... Unul vrea revoluţia mondială ; altul crede că din război am învăţat mila şi trebuie să împărţim po- meni în dreapta şi în stînga de sufletul morţilor; domnul căpitan ne trimite la Zenon... Moft! Vom pleca fiecare să facem ce ne taie capul. Restul, moft şi o mie de mofturi!— Să ne mai întîlnim mîine sau poimîine !... stărui gazda.— Să facem un comitet! îşi dădu părerea Onisfor Sache- larie, venit din patria preşedinţilor şi comitetelor...— Moft! îşi tufli chipiul pe ochi, Vasile Mogrea. Acum de asta avem nevoie ? De comitete şi comiţii ?Căpitanul Simion cu chipiul care-i strîngea tîmplele ca un cerc prea îngust, calcă ţapăn, făcîndu-şi loc şi declarînd cu fermitate :— Camarazi... prieteni... Eu nu mai fac ! Eu înţeleg fapte !... Eu m-am hotărît!... Cînd sună demobilizarea, Romînie mare, Romînie mică, eu nu vreau să mai ştiu... Eu mă întorc la pădurile mele ! Eu sînt silvicultor !... Eu nu ştiu să vorbesc. Mă scuzaţi, camarazi... prieteni... eu nu pot...îşi scoase chipiul şi îşi şterse sudoarea, trecînd apoi batista şi pe pielea dinlăuntrul chipiului.— Camarazi... prieteni... Nu vă supăraţi!... Eu dacă nu mor, mă întorc la pădurile mele ! Eu nu pot să mă mai amestec... Eu sînt silvicultor...Domnul cu barbă şi lavalieră, care nu rostise toată vremea nici un cuvînt, continuînd să surîdă, îşi luă pălăria cu boruri imense şi se strecură pe uşă. Nimeni n-ar fi putut să spună de ce venise, de ce surîsese tot timpul, de ce tăcuse şi de ce pleca...424*6*Afară coborîse ceaţă opacă.Felinarul lumina bolnav, într-un manşon alburiu, fără să arate drumul. Călcară în echilibru pe scîndurile înguste, pînă la poartă, în ograda cu bălţi duhnind fermentat a grajd. Calul ron- ţăia legat de căruţa lui. Alţi cai strănutau în-grajd. In şură, lu- mina era stinsă.Nu se vedea la doi paşi înainte.Se risipiră în beznă, pornind fiecare în altă direcţie. Ofiţerul cu ochi albaştri şi buni, care nu voia revoluţia, ci o religie a mi- lei, vorbi încet cu glas mîhnit, luîndu-şi noapte bună de la Comşa :— încă mai avem nevoie de război... Nu ne-a învăţat tot... Mai trebuie suferinţă, pentru ca oamenii să afle că răul nu e afară... că pentru mulţi, cei mai mulţi, e în noi... şi că vindecare se află tot în noi.îşi rosti numele, de astădată distinct.Atunci Radu Comşa ştiu că e acelaşi nume de pe coperta uneia din cele trei cărţi, pe care le purtase cu el în bordei.Dar celălalt plecase înainte de a aştepta un cuvînt.Ii prinse braţul, Vasile Mogrea.Merseră pipăind cu piciorul bordura de granit, în ceaţa densă care asfixia felinarele în agonie.Tăceau, cum tac întotdeauna oamenii după ce au vorbit prea mult, au auzit vorbind prea mult, au fost prea mulţi.Oraşul tot era orb. Cu ferestrele stinse. Cu negura înfăşu- rîndu-l ca o scamă, agăţîndu-se lipicioasă pe haine, înăbu- şind respiraţia.Orbecăiau pe lîngă ziduri, împiedicîndu-se, întinzînd mîi- nile să nu izbească într-un perete, în stîlpi. S-ar fi spus că planeta s-a împotmolit în altă atmosferă irespirabilă, pentru alt- fel de vietăţi, de peşteră, unde n-are să mai străbată un soare niciodată.Prin mijlocul străzii scîrţîiau însă roţi.Oraşul dormea molcom ; dar poverile continuau să se tîrîie spre gări, spre bariere, spre cîmpurile în care războiul continua undeva. Crescu în amîndoi dorinţa să se afle mai repede acolo. Aici nu aveau încă ce căuta !Vasile Mogrea vru să-l întovărăşească pînă acasă.— Nu... Noapte bună ! <•- Îi strînse mîna. Se despărţiră.425 Lui Radu Comşa îi păru că prietenul a plecat prea repede. Desigur atît aştepta, ca să-l abandoneze în întuneric, singur. Adineauri, Radu Comşa voise să rămînă singur şi acum n-avea ce face cu singurătatea. Auzi paşii prietenului depărtîndu-se, repezi şi siguri.Pe urmă, nu se mai auzi nimic, îşi tîrî singur, in marea singurătate, picioarele pe asfaltul mat.Nu mai era cer deasupra.Apoi şi luminile oîticoase se stinseră brusc de la uzina. Bîj- bîi într-o cavernă cu hrube întortocheate, într-un fără sîîrsit în- tuneric. Ca întunericul lui cînd era cu ochii legaţi. Dar atunci lumina lui era înăuntru. Atunci se temea ca de o bucurie prea mare de ceastălaltă, de afară !... Iar cînd venise această lumină, ce trist miracol !... îşi muscă unghiile şi îşi dădu seama că le roade. Vîrî mîinile în buzunarele maritalii, îşi roade unghiile... Alexandru Vardaru decide soarta feţei lui, ca parcelarea unui teren. Lui Onisfor Sachelarie îi slujeşte argument... Ce-a ajuns ?

Page 171: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Şi Luminiţa ?... Doarme ? Gîndeşte la el, la ei ?.....Radule, aju-tă-mă să-mi explic... Să ne facem fericirea noastră din puţin..." Din resturi. O fericire nu se cîrpeste din resturi ! Acum nu tre- buie să mai gîndească la aceasta... La nimic din ceea ce nu va mai fi în curînd decît un trecut... Acum viaţa lui nu-i mai apar- ţine : o datoreşte altcuiva... Cum şi-au pierdut timpul! Vorbe ; fiecare urmăreşte egoist o nălucire a lui, la care nu renunţă. Au venit acolo, şi fiecare a venit cu altă realitate, din el; cea din- afară nu există : în absolut, fiindcă o transformăm, o transfigurăm şi o modificăm după temperamentele, după toanele, după inte- resul şi suferinţele noastre ; deci cheia realităţii dinafară e numai în noi. Şi e inexprimabilă !... A spus-o Gheriea : „Cuvintele sînt prea tocite. Trădează gîndul..." A spus-o astăzi Luminiţa : „Alt- ceva am voit să .vorbesc şi altceva spun". E o suferinţă'generală a omenirii. Poate pricina tuturor celorlalte suferinţi. Incomunica- bilul care te izolează pentru totdeauna de ceilalţi semeni... înco- tro merge ? Unde a ajuns ? S-a rătăcit... Trebuia' să apuce pe cea dintîi stradă... Ce noapte mucedă !... Şi iar îşi roade unghiile. Cînd nu-ţi mai poţi supraveghea nervii — semn rău !... Era stăpîn altădată ,pe fiecare gest. Prea stăpîn... Aproape ca Bogdan Cernegură, camaradul ceva mai tînăr, care nu-şi destăinuia ni- mănui nimic din lumea s'a interioară. Totuşi, în astă seară a schiţat un gest, parcă ar fi voit să se apropie şi să-i vorbească. Ar fi făcut-o, desigur, dacă nu începea căpitanul tocmai atunci... Ce imbecil căpitanul, cu toată conferinţa lui ! Ce voia ?... „Aştept concluzia !" Cu ce privire idioată s-a mirat! N-avea nici o conclu-426zie!... Pentru concluzie nu compilezi din cărţi: ţi le dă viaţa! Le cauţi ori le aştepţi. Iar cărţile numai te ajută să interpretezi viaţa şi experienţele vieţii, poate să le conduci. Pentru el e lim- pede. De-acum e'singur. Numai omul singur e tare.Cînd a dispărut ceaţa ? S-a retras miraculos, ca un văl ridi- cat. Acum sînt stelele sus; cerul e înalt şi pur.Ridică ochii spre tremurul stelelor clare şi eterne, diamantin prinse în catifeaua albastră a nopţii. Merse înviorat. Sprinten ca în ritmul unei melodii de Liiîli.Oraşul era scăldat în lumirîă ireală ; lumină stelară. Şi aerul era uşor, purificat; ca o fereastră care a fost deschisă într-o ca- meră de convalescent şi a lăsat să explodeze hohotitoare sănă- tatea.Trase zăvorul portiţei nerăbdător, ca la o întîlnire la care a întîrziat.Urcă scările într-o suflare. Aprinse lumina şi fără să-şi dez- brace mantaua, scrise în picioare, pe un plic, adresa Luminiţei, cu litere apăsate, îşi scoase verigheta din deget şi o puse pe birou.Inelul fiigi pînă la cadra de lemn a mesei, se ciocni de mar- gine, se cumpăni o clipă şi se întoarse îndărăt, împins de un de- get nevăzut, îl înfăşură într-o foaie albă şi închise plicul.Zvîrli mantaua şi chipiul, întinse braţele ca un om liberat de cătuşe.Se culcă îmbrăcat, acopenndu-şi ochii, să facă din nou în- tunericul în care de două luni învăţase să găsească lumină şi în care se simţea el mai bine. Fără să-şi dea seama, pipăia din cind în cînd inelarul gol, de pe care lipsea veriga de aur.îşi puse atunci amîndouă mîinile sub cap.Cînd deschise ochii tîrziu, privirea s-a oprit în colţul de îîngă uşă.Cele două scaune erau apropiate, aşa cum rămăseseră de astă-seară, cînd stătuse el şi Luminiţa, acolo. Păreau că, sin- gure, continuă numai pentru ele, ceea ce începuseră ei.Radu Comşa se ridică şi le despărţi. 427CARTEA A TREIA Capitolul I TRĂIASCĂ ROMÎNIA MARE !*1*La colţul bulevardului, o caterincă tînguia valsul din Prin- ţesa dolarilor.Omul cu pălăria fără nici o forma şi fără rilfei o culoare, răsucea fără nici un entuziasm manivela, măcinîrtd sacadat notele ca grăunţele de cafea în rîşniţa cu melodii.Papagalul moţăia cu penele prăfuite. Tresărea scîncind cu G privire bolnavă, de cîte ori lădiţa smucea prea tare, trezindu-1 ,din visul pădurilor natale cu zbor de colibri, cu şerpi balansîn- .du-şi otgoanele din vîrful copacilor giganţi şi cu roiul de insecte ^multicolore, ca să-l întoarcă la realitatea mediocră şi monocromă ,a urbei eu zidurile fumurii.O .ordonanţă cu o pereche de cizme atîrnate de urechi într-un ,-singur ţdeget, încetini paşii, acompaniind cu fluier de virtuoz, \valsul.Se opri să scoată un planet.Cînd ,căpătă hîrtia verde, îşi continuă drumul, renunţînd la rfluieţaţ, Centru ca să silabisească din mers, profeţiile viitorului.Apoi, dintr-o curte ieşi o doamnă bătrînă, cu o pelerină nea- gră şi capelă cu mărgele de sticlă, purtîndu-şi de mînă nepotul. Plăti şi ea un ;bilei pentru copil şi altul pentru dînsa,— Observă, (Cpmşa, cît de stupidă nevoie are omul să spere iOiereu ceva ! vqrbj Vasile Mogrea, fluturînd ziarul în mînă. Ce dracu o mai fi asteptînd de la viitor, o zgripţuroaică antediluviană ca aceasta?Vasile Mogrea tăcu îndată, devorînd cu lăcomia dintot- deauna ediţia ziarului cu cerneală udă. Se rezemă de grilaj, cău-431 tînd umbră, fiindcă soarele începea să dogorească întîia oară în primăvara aceasta.Cucoana bătrînă îşi puse ochelarii să citească destinul. II descifra cu nerăbdare întîi pe al ei, şi numai după aceea, biletul copilului.Omul opri manivela, îşi şterse sudoarea cu o cîrpă mur- dară, începu să vorbească încet cu papagalul, cum vorbesc oa- menii simpli şi copiii cu dobitoacele, cînd rămîn singuri.Papagalul exclamă dispreţuitor şi gutural:— Moşneag ţicnit!Pe urmă schimbă piciorul şi piroti iar.Radu Comşa uită o clipă discuţia cu Vasile Mogrea, între- ruptă, căutînd să-şi reconstituie din această exclamaţie, viaţa de-acasă a omului cu papagalul şi caterinca :...Desigur o baracă de mahala, unde îi aşteaptă pe amîndoi o cumătră cu nasul roş şi cu mătură. Omul cu planetele soseşte tîrziu, legănîndu-se. S-a oprit la cîrciumă. E vesel, dondăne ceva fără şir.— Moşneag ţîcnit ! îl întîmpină baba cu mătură, cerîn- du-i punga să vadă cît i-a adus.— Moşneag ţîcnit! repetă confirmînd, pasărea cu profil semit.Dar papagalul tresări încă o dată din somn, rostind de a?tă dată :— Ee, dis, vieux!... Vieux toque 7...38„în acest caz — îşi spuse Radu Comşa — am dat greş. Bă- trînul ţîcnit nu poate fi împărţitorul de zodii. Cumătră de-acasă n-are cum să-l întîmpine în graiul în care se exprimă cumetrele lui. Courteline. Trebuie să fie un altul, un vieux toque din vreo familie ruinată, de unde, la desfacerea totală a moştenitorilor, pasărea albă cu guşa de culoarea trandafirie a asfinţiturilor, s-a declasat, ajungînd pe cutia ambulantă cu valsuri."„Vieux toque/ — Moşneag ţîcnit!" e, de bună seamă, re- vanşa păsării flecare, aruncată stăpînului de azi, în amintirea celuilalt, vreun bătrîn chefliu, cartofor şi muieratic ; desperare a soţiei care cu masa întinsă în sufragerie îşi amăgea aştepta- rea citind un roman de Dumas-pere... Pînă ce bătrînul- ţicnit a murit, sau a murit cucoana bătrînă sau din alte pricini obscure, lucrurile au fost scoase la mezat şi pasărea a devenit, prin capri- ţiile hazardului, Pythie cu tarif moderat, pentru toate pungile plebee.

Page 172: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Radu Comşa părăsi însă şi aceste ipoteze, prin care con- struia întotdeauna din aspectele străzii, drame fictive ale vieţii;432căci dintre toate, se alese vie şi imediată, amintirea lui Pol Vardaru... Şi îndată se întrebă,, dacă numele i-a răsărit fiindcă papagalul alb şi roşu de pe lădiţa caterincei i-a amintit papa- galul verde al Laurei Vardaru, Jack, intonînd cu neostenită fre- nezie „Cest un har-tilleuur, matnan..." ; sau fiindcă într-iadevăr a presimţit cu o clipă înainte, apariţia lui Pol Vardaru, venind acum în carne şi oase din capătul bulevardului. Se strădui fără succes să-şi rememoreze cum se numeşte în psihologie fenomenul acesta al previziunii: gîndul la o persoană cu cîteva minute înainte de a o întîlni. Un fel de' comunicare anticipată, prin antene extrem de fine.Generalul Pol Vardaru, în haine civile, cenuşii, cu ghetre albe şi cu pălărie de pai pe-o sprinceană, se apropia răsucind între degete moristi triumfale de baston. Cînd îl recunoscu pe Comşa, traversă trotuarul:— Ce devii ?... (Ezită, fiindcă era deprins să-i spună : Ra- dule !) Ce devii, Comşa ? Am auzit că te-ai făcut bolşevic...îşi scutură pantalonul cu mănuşile gri, îşi potrivi dunga pe picior, îşi pipăi batista în buzunarul de la piept.Radu Comşa îi prezentă prietenul. Vasile Mogrea întinse mîna morocănos, continuînd să citească ziarul, rezemat de gri- lajul de fier.— Şi cînd,ne răstorni ? Cînd proclami revoluţia?... Cînd ne împărţi casele şi cînd ne trimiţi în surghiun ?... îl tachina surîzător generalul Pol Vardaru, cu o bunăvoie care dovedea că numai de aceste îndepărtate ameninţări nu-i păsa lui acum..— Cît de curînd !... Puţină răbdare ! răspunse pe acelaşi ton, Radu Comşa, admirînd cît de tînăr se păstrează unchiul Luminiţei cu tot părul alb, pe care îl purta surîzător, ea o co- chetărie mai mult.— In orice caz, sper că o să mă ai în vedere... In amintirea trecutului, Comşa !...Se feri în lături, salutînd pînă la pămînt o doamnă foarte elegantă, învesmîntată în olandă albă şi mată, de la pălărie pînă la pantofi. O privi din urmă, cu sprîncenele ridicate în semn de nemărginită admiraţie :— Dragă Comşa, cît timp ţara romîneasca produce încă asemenea exemplare de rasă, nu înţeleg de ce s-ar plînge lu- mea !... Totul merge de minune şi viitorul ne surîde... Ai pu- ne-o p-asta la tors şi la spălat rufe ?— Ba bine că'nu! mormăi Vasile Mogrea de după ziar. La perforat bilete, în tramvai!... hotărî, fiindcă citea tocmai că433 personalul tramvaielor cere mărirea salariilor şi ameninţă cu greva.— Asta e nostimă ! se bucură în culmea fericirii, genera- lul Vardaru. La cea dintîi ocazie am să i-o spun... Şi am să adaug, bineînţeles, că în acest caz sînt gata să devin cel mai pasionat pasager al Se-Te-Be-ului! Mă rechiziţionaţi şi pe mine... Conductor! Nu-ţi spuneam, Comşa, că o să am nevoie de protecţie ?...Generalul Pol Vardaru îşi scoase monoclul să-l şteargă cu batista, zîmbind cu beatitudine acestor perspective încîntă- toare, fără să ia seama la privirile asasine cu care îl onora prietenul lui Comşa.— De ce nu treci odată la Laura ? întrebă, aşezîndu-şi sticla rotundă în arcada sprîncenei. Nu e un motiv, fiindcă s-a întîm- plat aşa, să ne. ocoleşti acum şi pe noi. Ştii cît te simpati- zează Laura !... De altfel ei sînt la Paris !... Nu rişti o întîl- nire, oricum, neplăcută..;Generalul se încruntă unei amintiri, potrivindu-şi floarea albă de la butonieră.— Acum să-ţi spun, între noi, Comşa... Mai bine poate că a fost aşa. Cine te obligă adică să renunţi de bunăvoie la li- bertate ?. Toate femeile din lume, s-o ştii de la mine, Comşa, sînt încîntătoare, cîtă vreme sînt nevestele altora... Cînd de- vine a ta, nu mai are nici un- haz !... Uite, cu Laura chiar... Cu- riosteai menajul nostru : ideal! Nu mă întreba cînd plec, cînd mă întorc, de unde viu, ce-am făcut... Acum, de două săptă- mîni, numai scene. Şi ştii pentru ce ? Să ţi-o spun, că e nos- timă...Pol Vardaru se opri. Caterinca începuse aria : La donna e mobile.39Generalul o acompanie : „qual piu/na al vento..." 40Suspină cu un gest larg de regret, pentru trecutul definitiv pierdut :— Ah! Comşa, Comşa ! Cînd au să se mai întoarcă vre- murile acelea ? Carusso, Maria Galvani, Tita Rufo, Şaliapin, Grand'Opera !... Cu mizeria aceasta a valutei, nici nu te mai poţi mişca din ţară. Prizonier, mă simt prizonier aci !... De o parte valuta, •• de alta exproprierea... Şi ce dobînzi, dragă Comşa, ce dobînzi nemaipomenite !Suspina şi se căina fără prea deplină convingere. Chiar dacă îşi mai redusese bugetul huzururilor fiindcă ajungea la fundul sacului şi fiindcă se ridica o şleahtă de îmbogăţiţi de război, mult mai activi şi mai nesăţioşi decît neamul Vardari- •434lor, încă nu ,era un muritor de foame şi de sete. De fapt, sus- pina după război. Atunci se simţise mai bine şi mai puţin inutil, îşi justificase întrucîtva existenţa, măcar dintr-o pa- siune de risc a cartoforului şi chefliului înveterat.Acum era inutil, de prisos, se supravieţuia.Potrivindu-şi monoclul în arcada sprîncenii cu două de- gete, îşi aduse aminte că începuse să povestească altceva :— Ce spuneam ? Da... Să vezi ce mi se întîmplă de două săptămîni... Intr-o zi, îmi aduce un imbecil, fost sub comanda mea, două sticle de lichior. Bols olandez, autentic, dinainte de război. „De unde le găsişi, mă urîtule ? întreb. Astea nu sînt de nasul tău!" îmi răspunde că de la el, din garnizoană, la Caracal... La o cofetărie, unde nu le întreba nimeni, de zece ani. Adevărat! Cine să bea Bols la Caracal, şi încă la o cofe- tărie ? Şi atunci îmi dă în cap : „Stai, nenişorule ! Am dat peste o sursă pe care n-o cunoaşte nimeni. Mă urc în tren. Cobor la Caracal. Ai fost la Caracal ? Nu mai călcasem pe-acolo de cînd eram locotenent... îmi mîncase acest Caracal o jumătate de an din tinereţe, pînă ce-am pus toţi sfinţii la contribuţie să obţin mutarea. Oraş tipic de provincie. O viaţă mocnită, să te sinucizi !... Caracalenii nu cunoşteau pe atunci altă pasiune decît plăcintele. Se întorceau cu buzele grase, îşi făceau semn de pe celălalt trotuar, ridicînd două degete unsuroase şi stri- gîndu-şi : C ! ; alte două degete strigîndu-şi B ! Adică înţelegi ? Au mîncat două plăcinte cu brînză şi două cu carne... Aceasta era viaţa la Caracal, pe vremea juneţii mele!... Acum îţi ima- ginezi că nu rn-a 'cuprins nici o înduioşare, aminti-ri eţetera, eţetera, cînd am descins din tren. M-am urcat în birjă, şi mină direct la cofetar !... Mă ţinea minte. Cumpăr tot lichiorul. Nici nu ştiu ce aur au, idioţii! De acolo mă duc la Vilcea, la Sla- tina, la Tîrgu-Jiu. Cum ajungeam în oraş, spuneam birjarului să dea raită la toate cofetăriile. Vin acasă cu şase lădiţe. După o săptămînă iau altă linie... Mi-am făcut rezerve pe zece ani, cu preţuri ridicole. Şi ce lichior, Comşa, ce coniacuri ! Unde mai găseşti la Bucureşti o singură sticlă dinainte de război ? Nici fabricile nu cred să mai aibă, decît pentru muzee şi ex- poziţii !... Dar ca să nu-mi fie mulţumirea întreagă, acasă mă aşteptau scenele Laurei. Că bat drumurile cine ştie pentru ce ! Că am născocit chestiunea cu lichiorurile, numai să-mi creez un alibi... Că poate nici nu plec din Bucureşti şi mă ascund să comit cine ştie ce grozăvenii cu cine ştie ce balerină şi coru- pătoare de sexagenari !... In sfîrşit, cunoşti pînă unde ajunge imaginaţia femeii cînd o ia razna !... De aceea îţi spun, Comşa :435 Mai bine aşa ! Liber ca pasărea cerului !... Aci înţeleg pro- gramul bolşevic şi ader din toată inima la el. Jos căsătoria religioasă, cu predici şi restricţii de la divorţ... Un contract : mă placi, îţi plac? Poftim!... Cînd descoperi că te-ai înşelat: Adio, şi n-am cuvinte !...Generalul Pol Vardaru văzu că doamna în haină de olandă se întoarce, îşi luă repede ziua bună :— Ne-am înţeles, Comşa ?... Mă ai în vedere ! Dînsa per- foratoare de bilete şi eu conductor... Mă duc să-i spun... Şi mă ofer să-i dau lecţii de perforat, din vreme, dacă n-o fi .ştiind mai bine decît mine. Nici nu^ţi imaginezi ce generaţie precoce s-a ridicat după război în materia asta, să ne lase de căruţă !...Ieşi în calea doamnei, scoţîndu-şi pălăria de pai cu un su- perb gest de muşchetar.— Vieux toque ! Vieux toque! ţipă pasărea albă-roşie, sbîr- lindu-şi creasta.. — Lichea bătrînă ! pufni Vasile Mogrea, boţind ziarul în mînă.— De ce, Mogrea ? îl apără Radu Comşa. Toate acestea nu 1-au împiedicat să fie un comandant îndrăzneţ, energic, iscusit, cum n-au existat

Page 173: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

mulţi în tot războiul !...— Moft ! Dar soldaţii, i-ai uitat ? Soldaţii cei fără nume, care mureau eroic fără să ştie pentru ce !... Nu mureau eroic ca să apere ţara şi averile Vardarilor ?... Citesc aci că s-au nu- mărat zilele acestea altceva, nu asemenea comandanţi de vo- devil. S-au numărat pînă acum cincizeci şi unu de mii de orfani de război... înţelegi ? Copiii de care are să-şi bată joc filantropia oficială şi au să poarte grijă coconeturile cu baluri, tombole şi toate mofturile... Iar individul acesta face razie de lichioruri ! Poate mîine o să alergaţi după el, să-i oferiţi un loc de frunte în partid... Numai o lichea ca el mai lipsea între aţîţia moftangii !...Caterinca explodă neaşteptat, primele dezacorduri din Sumbre et Metise.Radu Comşa fu silit să vorbească mai tare, pentru a aco- peri împroşcarea notelor.Era o guerilă care dura de o lună între dînşii, cu scurte armistiţii... Radu Comşa credea în partidul nou întemeiat, cu deviza : „Vrem ca Romînia Mare să devină Romînia nouă !" Vasile Mogrea nu admitea nici o disciplină, era în război cu toată lumea, nu descoperea pretutindeni decît mofturi şi iar mofturi.436— Mogrea — vorbi Radu Comşa, împăciuitor — să nu în- cepem iar ! Ştii bine că o discuţie nu e conflictul între două idei, ci între două temperamente... Tu ai vrea să distrugi tot, fiindcă ai voluptatea să loveşti brutal, să ofensezi... Nihilism curat ! Eu cred că întîi trebuie să ţinem seamă că există o rea- litate, pe -care n-o poţi suprima decît treptat, modiîicînd-o...— Adică, iar compromisuri ?... Mai lasă tu, mai las eu, pînă ce din tocmeală în tocmeală, ne întoarcem de unde-am plecat!... îmi pare rău, Comşa, dar trebuie să constat că începi şi tu să devii un moftangiu !Vasile Mogrea îşi îmblînzi constatarea severă, bătînd prie- tenul pe umăr :•—• Glumesc, Comşa ! Dar mă tem că experienţa ta are să-ţi aducă numai deziluzii... Oamenii cînd se adună mai mulţi încap pe mîna unui Alexandru Vardaru, să-i administreze el. Perso- nalitatea îţi dispare, se nivelează sau şi mai rău dacă se poate ; încap pe mîna unor demagogi ca pehlivanii reformatori care conduc partidul tău. Tu speri că miracolul are să-l săvîrşească un asemenea partid ?... Dar partidul tău e o adunătură de ambiţii, de vanităţi, de interese şi de o sumă de mofturi !... Are să conducă nu cel mai tare, ci cel mai viclean şi mai tenace !... Un partid vrea să guverneze. Şi. cînd guvernezi, începi printr-un compromis. O capitulare azi, mîine alta... De altfel, ce să mai vorbim degeaba ? Mîine o să-ţi vedem menajeria !...Ii prinse braţul.Partidul Romîniei Mari care vrea să devină Romînia nouă, vestise pentru a doua zi o mare întrunire publică. Afişe albe, tăiate în diagonală de o bandă tricoloră, chemau pe'toate zidu- rile Capitalei, cetăţenii la cea dintîi manifestaţie care pregătea alegerile.Se anunţau vorbitori din pămînturile eliberate. Trenurile descărcau de două zile, în Gara de Nord, delegaţi din provin- cie. Ţărani în porturi simple şi albe ; foşti ofiţeri demobilizaţi, invalizi sprijiniţi în cîrje şi cu mînecile goale ; mult tineret cărturăresc; popi şi învăţători, strecurîndu-se intimidaţi, cu legăturile pestriţe şi geamantane jerpelite, printre automobilele dezlănţuite pe calea Griviţei spre miezul Bucureştilor.Era una din acele năvalnice speranţe spontane care-şi făcea vad în popor după război şi care de la început s-a aflat prada demagogilor, celor mai sfruntaţi, marilor briganzi elec- torali ! N-aveau o idee, un program, o doctrină, o pregătire, o cît de vagă sumă de cunoştinţi. Aveau curaj. Şi aveau cinismul de a răscoli mereu cu vorbe goale şi cu promisiuni făţarnice,437 " . sărmanele nădejdi ale foştilor ostaşi, născute acolo, departe, în noroaiele tranşeelor.Guvernul nu putuse împiedica revărsarea aceasta a mulţi- milor. Era unul din guvernele de scurtă durată, perindate de doi ani, de la întoarcerea trupelor în Bucureşti.— Priveşte, dragă Mogrea, mulţimea aceasta proaspătă, cu care n-am fost deprinşi încă !... vorbi Radu Comşa, nepu- tîndu-şi stăpîni agitarea lăuntrică şi uitînd că el fusese acela care-şi rugase prietenul să schimbe discuţia. Cum o poţi com- para cu bandele de canalii, cu care ne-a'U obişnuit întrunirile politice, de cîte ori opoziţia vrea să răstoarne guvernul ? Este ceva nou ! Există în aer...— Moft ! Să lăsăm !... De doi ani ne pierdem vremea să ne convingem unul pe altul...Intr-adevăr, de doi ani, discuţia se încingea între dînşii, pînă la cuvinte grele. Se despărţeau furioşi, ca a doua zi să se caute cu nerăbdare, ca s-o înceapă din nou.Lui Radu Comşa nu-i mai rămăsese decît acest tovarăş. In- tîmplarea, în care văzuse un semn ascuns al destinului, făcuse ca în iarna cînd s-a întors din Moldova să-şi găsească aproape toate amintirile fostei lui existenţe dinaintea războiului, risipite.Proprietarul casei murise, moştenitorii împărţiseră şi vîn- duseră ; mobila şi cărţile din cele două camere ale lui fuseseră înfundate într-o şură, de unde fiecare furase ce-i căzuse la în- demînă. N-avea pe cine chema la răspundere. Astfel, se pără- duise tot ce putea să-i amintească cealaltă viaţă ; era mai liber, totul fusese şters, ca să-şi poată reconstitui viaţa cea nouă, pe teren cură4at. Şi locuia acum într-o casă mărginaşă, cu odăile întunecoase şi respingătoare, cum se cuvenea unei existenţe de abnegaţie şi de renunţare.Totul era şters, tot.Şi-a dat seama în ziua cînd s-a întîlnit faţă în faţă cu Lu- miniţa, ia braţ cu bărbatul ei, la ieşirea unui restaurant.Nici o tresărire.Se afla, ca şi acum împreună cu Vasile Mogrea. El n-a în- tors capul, dar Vasile Mogrea nu l-a cruţat în ziua aceea. II cunoştea, pe celălalt. Din şcoală îl cunoştea, şi apoi din facul- fate. Şi ca să-i răscolească bine sufletul, pînă la sînge, aşa ca vindecarea să-i fie mai întreagă, n-a contenit să-l zugrăvească pe celălalt, ca să înţeleagă deplin Radu Comşa, cu cine a fost schimbat.— Ce satisfacţie, dragă Radule ; îşi frecase mîinile pă- roase cu o bucurie barbară. Să fi căutat Alexandru Vardaru în438toată ţara -romînească, aşa Romînie mare şi lată cum e acum, n-ar fi putut găsi altă mediocritate mai perfectă ! Premiantul întîi la toate — zece la teză, zece la oral !... Destul să-ţi spun atît, ca să înţelegi calitatea omului. Dobă de carte, fără un dram de personalitate. Corect, pantaloni pe dungă, dicţiune, bună creştere, toate mofturile: un tenor în viaţă. N-are să supere niciodată pe nimeni. Sînt sigur că nici nu ştie să în- jure !... N-are nici o părere personală — e de părerea ultimei cărţi citite. Admirabilă plămadă între degetele lui Alexandru Vardaru ! Are să-l mozolească aşa cum vrea el... Ii întrevăd un viitor strălucit; carieră politică, universitate, mai ştiu eu ce... Şi uitam să-ţi spun că, pe deasupra tuturor, se mai nu- meşte şi Radu. Radu Şerban !... Aşa încît domnişoarei Vardaru i-a fost desigur uşor să se deprindă cu această substituire de persoană de vreme ce i-a rămas măcar jumătate din numele tău. Nişte putori, femeile!... Toate, totuna! Fă-ţi cruce! Ai scăpat de mare primejdie...Radu Comşa s-a deprins acum şi cu acest gînd. S-a deprins cu atîtea cîte-i păreau altădată ciudate şi condamnabile.Curios ! Cum păşeşte pe aceleaşi străzi şi nu se mai re- găseşte ; întîlneşte aceiaşi.oameni şi parcă nu i-a cunoscut niciodată !Găseşte o plăcere să petreacă ceasuri întregi în casa lui Vasile Mogrea, într-o încăpere scundă, întotdeauna cu miros de mîncare, în murdărie şi dezordine, care i s-ar fi părut altădată de cea mai dezgustătoare trivialitate. Fetiţa lui Mogrea îşi şterge pe pantalonii lui degetele pline de dulceaţă. Amalia, ne- vasta lui Mogrea, duruie la maşina de cusut, încît trebuie să răcnească din răsputeri cuvintele, cînd vorbesc. Păşeşte peste ziare aruncate, cărţi deschise şi plme de 'sosuri, pe colţurile mesei sînt farfurii cu resturi de mîncare sleite ; totul arată sărăcie lipsită de decenţă şi el se simte bine acolo, se întoarce irezistibil atras.*2*În faţa Teatrului Naţional, Radu Comşa se despărţi, luînd seama că e în întîrziere.Fixase întîlnire cu delegaţia organizaţiei din Iaşi, unde centrul îi hotărîse o candidatură, deocamdată de încercare, şi cum spunea Mogrea, rînjind : „de-un moft !"439

Page 174: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

De la hotel însă, delegaţia se risipise.Toţi porniseră nerăbdători să hoinărească prin Capitală, să caşte gura la vitrine, să facă tîrguieli pentru neveste şi să se întîlnească în localurile de aperitive, cu alţi factori politici, din alte judeţe.Ti întîmpină numai un domn roşcat, cu mutră vicleană de vulpe, familiar şi vulgar, exprimînd'u-se în dia'iect arhimoldo- venesc :— Ti-am recunoscut după sămnul din obraz. Ţi-o spun fără intenţie de supărare, puiule !... Aista-i un capital electoral care nu trebuie neglijat... Ai fost un viteaz pe front ! Alegătoru-i bine să o ştie şi cu atîta mai bine, dacă ari dovada scrisă pi faţî!... Aiasta rămîne lucru di preţ, măcar pentru o bucată di vreme. Nu uita că, îndată după întrunire, mîni, plecăm ! Să nu scapi din videre, puiule, echipamentu di campanie !... Manta di ploaie, galoşi şi cortel. Avem să umblăm pi undi ş-o înţărcat dracu copchiii... Acolo, să ştii di la mini, drăguţă, că n-avem trotuar ca pi Calea Victoriei...Domnul Lică Cartojan îşi ceru iertare după aceste bine- voitoare sfaturi, că trebuie să plece după prieteni, în explorarea magazinelor de noutăţi, după cum cerea lungul pomelnic, îm- păturit în buzunarul vestei. „Dacă m-aş potrivi nevestii, ar trebui sî cumpăr tăt tîrgu, puiule, tăi tîrgu!"Se depărta, înarmat subsuoară cu umbrela uriaşă, de care era inseparabil, chiar cînd umbla pe unde nu şi-a înţărcat dra- cul copiii.Radu Comşa îi privi din urmă, cu acreală. Ciudate tovă- răşii îi impunea partidul grandioaselor reforme.Cu individul acesta, nu îşi simţea prin nimic, nici o apro- piere. Iar familiaritatea lipicioasă : „Puiule !" îl indispunea ca tonul prietenos al chelnerilor de la birturile de periferie.Totuşi, se îndreptă spre casă, să-şi pregătească bagajele pentru a doua zi, şi bineînţeles, manta, galoşi şi cortel.După un ceas, cînd fu îndărăt în Calea Victoriei, se văzu silit să recunoască umil, că toată dreptatea fusese de partea domnului Lică Cartojan.Nori păcurii se ridicaseră deasupra Capitalei.Ploaia repede şi neprevăzută, de primăvară, se dezlănţuia în cataracte, cu cele dintîi bubuituri de tunete şi cele dintîi ful- gere ale echinocţiului. Iar el îşi lăsase umbrela, galoşii şi pardesiul de ploaie, gata de drum, pe divanul de la uşă, ca să se prelingă acum pe lîngă pereţi, ferindu-se de şuroiala de pe acoperişuri...440La „Cafe de la Paix", prin geamul aburit, i se păru că zărise la o masă pe căpitanul Pleşea, rezemat într-un colţ, privind potopul de afară.Se întoarse din drum.Nu fusese o părere. Era el cu adevărat, în carne şi în oase. Nu-l mai întîlnise de pe front şi se îndreptă spre fostul camarad, cu un elan aproape frăţesc.Tata Pleşea îi întinse mîna fără să arate nici surprindere, nici bucurie. Radu Comşa observă pe umeri trese proaspete, de maior.— In sfîrşit, iată împlinit visul dumitale ! rosti, trăgînd .an scaun alături. Exact cum îl imaginai : o masă la fereastrăde cafenea, afară plouă; nu lipseşte nici pachetul de ţigări şi nici cafeaua... Ce spuneai dumneata, că nu o să ne mai vedem niciodată ?...— Aceasta e cafea şi acestea sînt ţigări ? se tîngui tata Pleşea, cu amară scîrbă pentru astfel de vremuri. Te-aş ruga să guşti din amîndouă, ca să-mi dai dreptate. Ce-a fost nu se mai întoarce !...Maiorul Pleşea se plecă peste masă, ştergînd cu dosul mîinii ceaţa de pe sticlă, ca să-i rămînă privirea liberă, în strada unde nu se aprinseseră încă becurile şi luminau numai vitrinele şi farurile automobilelor.Trecătorii se încrucişau zgribuliţi, surprinşi de ploaie în haine subţiri. Un băiat cu ziare, cu şapca pe ochi, traversa printre trăsuri şi maşini, gheboşat, cu teancul de foi. subsuoară, cu mîinile înfundate în buzunările pantalonilor. Maiorul Pleşea, cu uniforma ponosită, pe care străluceau noi numai tresele, avea înfăţişarea tristă "şi timidă a săracilor intraţi într-un local prea luminos.— Decît atîta lumină (arătă şiragul de becuri şi candela- bre), s-ar îngriji mai bine să servească o cafea mai ome- nească... Ştii a ce mirosea cafeaua aceasta, Comşa ?... A ghindă prăjită ! E întîia oară cînd beau ghindă prăjită... Mai rău ca pe vremea războiului !Pe masă, ceaşca era' numai începută şi lăsată la o parte, rece.— Ci mai spune şi altceva, domnule maior ! îl îndemnă privindu-i cu prietenie mustăţile cărunte şi ochii de om igno- rant şi bun, cuprins de înduioşare pentru amintirile vechi dintre dînşii. Unde eşti acum ?... Ce faci ?...— Fac ce facem toţi, Comşa !... Fiindcă n-am avut norocul să murim ca Ionescu sau Ghenea, colo, sus, la cotele pe care441 le ştii, ne chinuim să trăim. Ne întoarcem tunicile pe dos. Bem cafea de năut şi alte produse pe care se vede că a pus Romînia Mare monopol... Iţi aminteşti colecţia mea de ţigări ?— Cum nu, domnule maior ? Era doar celebră în tot sec- torul ! zîmbi Radu Comşa la amintirea cutiei în care tata Pleşea colecţionase cîte un .exemplar din cele mai rare produse ale manufacturilor de tutun, aliate şi inamice.— Mi-a furat-o, Comşa !... Inchipuieşte-ţi că mi-a furat-o ! anunţă cu dezolare maiorul. Soldatul, servitoarele din casele pe unde am fost încartiruiţi, ştiu eu?... Pe cine să bănuiesc?... Nu mai auzi decît de fraude şi de depozite arse. S-a ticăloşit lumea ! Nu ştii în cine să mai ai încredere !... Intr-o zi, desfac cutia, o păstram în fundul lăzii, într-un antreu. Zic : „Ia să vedem ce mai fac ţigările mele, sireacele, să nu dea umezeala peste ele." Cînd colo, în cutie nici urmă de ţigări. Să-mi vie ameţeală !... Un pachet de ziare, mototolit. Şi eu, care nu mă înduram să mă ating de una ! Mă mulţumeam doar să le miros. Mai bine pierdeam leafa pe trei luni...Radu Comşa îşi dădu toate silinţele să pară foarte mîhnit de această neconsolabilă pierdere, deşi făcea în vremea aceasta o neplăcută comparaţie între maiorul acesta cu manii ridicole, cu uniformă sărăcăcioasă şi cu înfăţişare abrutizată, şi între tata Pleşea cel de pe front, brav cu simplitate, sub aripa căruia se adunau cu toţii ca să capete îndată siguranţa şi sănătatea sufletească.— întrebam, domnule maior, unde se mai află regimen- tul ? Ce face colonelul nostru, „Una la mînă" ?— Colonelul ne-a lăsat... L-au înaintat şi ne-au trimis un muţunachi de şcoală nouă, un reformator oploşit pe la cartierul genera], la adăpost, cît a ţinut războiul cu primejdiile. ,,Una la mînă" al nostru, înainte de a ipleca, în ultima luptă, a mai căpătat o rană... Acolo s-a pierdut şi Cernegură. Bogdan Cer- negură, de la întîia, prietenul lui Ghenea... Mort? Prizonier? Mort în prizonierat ?... Cine să ştie ? Cine le mai ţine acum răbojul ?... Mai bine de, dînşii. Au crezut într-o Romînie Mare, care era frumoasă şi scumpă fiindcă aşa o vedeam din Romînia mică de atunci... Iar eu cu regimentul am ajuns la dracu în. praznic. Nu mă întreba unde, că degeaba ţi-oi spune... A ajuns ţara aşa de mare că nu ne-o mai cunoaştem... Te-aş invita însă să pofteşti pe la noi ca să vezi şi tu cu ochii tăi, unde mor şi putrezesc cu încetul !... Cînd plouă, trebuie să opreşti o birjă, că să te treacă de pe un trotuar pe altul. Altfel, înoţi pînă la442glezne ! Şi imaginează-ţi, Comşa, dacă ai mai auzit vreodată aceasta !... Capitală de judeţ fără o cafenea ! Scîrbos ! •încercă să aprindă o ţigară. Ţigara era umedă şi tare, nu scotea fum.O aruncă, scuipînd cu dispreţ:— Scîrbos !Epitetul se adresa în aceeaşi măsură, capitalei de judeţ fără cafenea ca şi ţigărilor incombustibile, pe care le punea în comerţ Regia Monopolurilor din Romînia Mare.Pe urmă, tata Pleşea întrebă, cu mare interes :— Cunoşti Ardealul ?— Puţin !... făcu Radu Comşa un semn vag cu mînă.— Te întreb, fiindcă am auzit că în Ardeal sînt nişte cafe- nele, Comşa, nişte cafenele cum n-am avut noi, nici în .Bucu- reşti, în vremurile bune... Dacă nu ne trimite în Ardeal, pînă la anul cînd ies la pensie, n-am să mai am parte să le văd. Toată lumea spune că ai ce vedea în Ardeal !... Am vrut să-mi cer şi eu un concediu să aflu ce e cu acest Ardeal pentru care am stat doi ani în bordei şi şanţuri. Pe urmă m-au

Page 175: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

speriat băieţii, că e restaurantul scump şi nu găseşti camere la hote- luri... Am renunţat.Maiorul Pleşea se opri, fiindcă nu mai avea ce spune. Aici se opreau toate preocupările şi tot orizontul conversaţiei sale.Nu mai avea ce spune nici Comşa. Simţi o părere de rău că şi-a întîlnit fostul comandant. Că a intrat, cînd l-a văzut pe fereastră.Ar fi păstrat pentru totdeauna altfel de amintire; numai acela de „acolo".Atinse distrat cu mînă un pachet de pe masa de marmură.Obrazul maiorului Pleşea se lumină :— A ! Să-ţi arăt ce-arn cumpărat, dragă Comşa ! îmi pare bine că poţi să-ţi dai şi tu o părere... Eşti poate mai pricepător în muzică decît mine.,. Douăsprezece plăci ! Am un patefon, am uitat să-ţi spun... O ocazie ! Şi mi-am zis : ia să nu trec eu pe la Bucureşti, fără să nu mă aprovizionez. M-am privat de altele, dar am ales în schimb nişte plăci !...Cu nerăbdare de copil care arată celorlalţi darurile, desfăcu plicurile cu discuri şi le trecu pe rînd lui Comşa, citindu-i cu ortografie proprie :— Ignace jan Paderewschi, Nocturne en şi bemol, Op. 16, No. 4. Grozav, Paderewschi, Comşa ! In the Heart Hawai... Citeşte tu !... My Honolulu Dream Girl. Şi Trovatorul, Comşa, Trovatorele !...443 împacheta minuţios plăcile. Legă sfoara.Radu Comşa se simţea jenat de privirile vecinilor, amuzaţi de acest ofiţer, care-şi arată marfa ca un voiajor al unei fabrici de gramofbane.Dar maiorul nu luă seama la acestea ; puţin îi păsa de ce pot gîndi şi spune necunoscuţii din jurul lui — nişte civili.Era stăpînit acum de singura bucurie adevărată, pe care i-o îngăduiau aceste vremuri generoase numai în decepţii :— Aceasta, pot spune, dragă Comşa, că mi-a rămas sin- gura mulţumire ! Mă întorc la păcătoşii mei din garnizoana unde cînd nu-i noroi, <e-un praf de nu se vede om pe om... După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, aşez ibricul de cafea la spirt şi dau drumul... Atunci doar mai uit, şi spun că tot mai e bună la ceva Romînia Mare !...Privi din nou, pe geam, curgerea ploii. Necurmata goană a trecătorilor. Jocul luminilor în oglinzile lichide.'întrebă cu indiferenţă, fără să întoarcă ochii, aşa, de mîntuială :— Şi tu ce faci pe aici ? Ai vreo slujbă,- ceva ?— Avocatură...— Aşa, că bine zici ! Uitasem... Atunci trebuie s-o duci bine ! Aud că avocatura rentează. Toţi fac afaceri, toţi au pro- cese, toţi cumpără, vînd, învîrt felurite chestii... Te-ai însurat ?Radu Comşa îşi aminti deodată că e grăbit şi se ridică.— Mi-a făcut mare plăcere că te-am văzut, tată Pleşea !...— Şi mie... La revedere ! Minţeau amîndoi.Unul plecă dezamăgit. Celălalt rămase să privească, lîngă pachetul cu discuri şi cafea ,de ghindă prăjită, ploaia din stradă — care nici aceea nu merita să fie comparată cu ploile dinainte de război.*3*A doua zi, seara, după întrunire, Radu Comşa de-abia îşi găsi loc în trenul de Moldova, ticsit de prietenii domnului Lică Cartojan.Toţi îşi schimbară peste capete ediţiile gazetelor cu fulmi- nantele patriotice discursuri. Pe toate mutrele se lăbărţa o bucurie zgomotoasă şi nestăpînită. Manifestaţia întrecuse toate aşteptările. Acum erau siguri că „ceva" trebuie să se schimbe în ţară.444Fiecare cuvîntare se încheiase în urale. Tulburătorii, an- gajaţi de poliţie, fuseseră îndată reduşi la tăcere. Guvernul primise o lovitură de moarte.Iar domnul Lică Cartojan, înconjurat de o gardă sigură şi credincioasă, desfăşura un aprig plan de campanie.— Pot zîce, dragii mei, că i-am răpus !... Alegirea de-acu, îi numa de formî... Ai noştri, pe toată linia ! Chestia ce gre-i doară să nu s-amestici centru. Aiasta li-am spus-o! Acum să văd dac-au înţăles-o... Dumnealor să ţină cuvîntări, cît mai tăioase şi focoase, ca s-ajungă şi la urechia lui vodă, o dată pentru totdeauna, ca să afle că nu-i de gioacă cu partidul nostru ! Dar atîta !... Despre rest, să ne lase pe noi, că ne cu- noaştem meşteşugu şi oamenii mai bine !... Fiindcă drept să vă spun,.teoriile cîtorva guguştiuci mai tineri de-acolo, în ma- terie de alegeri, nu mi-or pre plăcut... Că să nu întărîtăm lumea ! Că să -nu făgăduieşti dicît ceie ce ştim că se poate face şi aşa mai diparti!... Ci sînt fleacurile aieşti, mînjilor ?... Apoi, dacă nu zgîndări oleacă rana alegătorului, unde-l doare, digeaba ne mai prezintăm la alegeri !... Luptî nu să poate da cu mînile în buzunar şi nici poţi faci scrob fără sî spargi ouî!... Noi om lupta cum ştim şi noi şi cum am învăţat di douăzeci di ani, di cînd facim politici... Pi urmă, cînd om cîstiga victoria, să pof- tească dumnealor şi să spunî că nu li-o plăcut că am cîştigat-o... Cred că eşti di aceeaşi părere cu mine, domnule Comşa !...Radu Comşa nu se încumetă să fie de altă părere, cel puţin deocamdată. Dar ghemuindu-se printre pachetele .care um- pleau compartimentul, îşi făgădui ca în campania alegerilor să lupte cu alte arme decît cele vedhi, ruginite şi înveninate, ale domnului Cartojan. Alegătorul va înţelege îndată că binele îi poate veni şi cu alt preţ ; nu al minciunilor şi silniciilor.Pînă la Iaşi, aţipi şi se trezi cu intermitenţe.In fiecare staţie capitală de judeţ, trenul se deşerta de grupuri care se despărţeau schimbîndu-şi urări de izbîndă şi dîndu-şi întîlnire, peste o lună, în Dealul Mitropoliei.Se aflau printre dînşii şi mulţi oameni tăcuţi, cu hotărîri neclintite în ochi.Lui Radu Comşa îi plăcea să şi-i închipuie risipindu-se în cîmpurile acestui început de primăvară, mergînd să arunce să- mînţa cea nouă a vremii. Şi îi iubi, regretînd că a lăsat tot timpul să domine în vagon numai glasul piţigăiat al domnului Lică Cartojan, cel cu mutră ascuţită şi vicleană de vulpe, fără ca el să arate cu tărie, cum lucrurile ar putea decurge altfel.445 Domnul Cartojan părea a nu bănui nimic din aceste dezapro- bări mute.Dimpotrivă, îi arătă toată bunăvoinţa. La Iaşi, îl conduse de la gară la hotel, poruncind portarului să dea camera cea mai bună pentru viitorul domn deputat. Por- tarul se execută, nu de hatîrul viitorului domn deputat, dar fiindcă domnul Lică Cartojan era un personaj bine cunoscut, a cărui bunăvoie preţuia mai mult decît cel mai generos bacşiş. — Va să zică ni-am înţăles, puiule ! Mîni dimineaţă sî fii gata. Trecim şi te luăm. Zîua de azi tot îi pierdută ! Ti hodi- neşti oleacî. Te speli şi te ferchezuieşti, iară dacă ai poftă sî dai ochi cu băieţii la club, treci pi acolo... Tot să fixeazî lista definitivă. La revidere !Radu Comşa încercă să doarmă. Nu izbuti.Urmă sfatul domnului Lică Cartojan, coborî, colindă stră- zile cunoscute din anii de liceu, cînd bursier, scăpa duminecile de la Internat; cunoscute încă mai viu şi dureros din timpul refugiului.Trecu prin faţa casei unde a stat. Nici o schimbare. Liliecii negri şi uzi de ploaie.Trecu prin faţa casei unde Ralu şi Cora Vardaru prive- gheau credincioase amintirea lui Mihai. Vasta livadă părea pustie. Ferestrele casei, cu storuri groase, care astupau lumina. Poarta de fier ruginită, legată cu lanţ şi încuiată cu lacătul.Oraşul era trist, încruntat. S-ar ii spus că nu-l atinge dez- ' morţirea primăverii.Ii păru mai sărac acum, golit de frămîntarea fără de care nu şi-l putuse închipui. Oamenii păşeau somnolent şi indife- renţi, în ploaie. .Pretutindeni străzi desfundate, casele cu împrejmuiri strîmbe, grădini inundate de ploaie, cu pomi bătrîni şi părăsiţi.Nu descoperi nici un cunoscut. La club, mîinile se întin- seră cu răceală.Era un oaspe nepoftit, trimis de la centru.Nimeni nu-i cunoştea numele, nu auzise de nici o ispravă care să'îndreptăţească pretenţia de a răpi dreptul unui localnic. Semnul din obraz

Page 176: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

indispunea privirile. Cînd se alcătui lista, cu înţelegere tacită, îl înscriseră undeva, pe la coadă, şi toţi s-au strecurat din jurul său.Radu Comşa înţelese astfel eîtă nevoie avea de .buna prie- tenie a domnului Lică Cartojan şi cît de folositoare îi era încă experienţa sa încercată : „Eu sînt vulpe bătrînî, puiule !"446De aceea, a doua zi dimineaţă, cînd domnul Lică Cartojan bătu la uşă, îi ieşi în cale cu un început de simpatie, de care îi fu silă şi pe care, totuşi, nu o putea birui.— Haide, puiule! Armele şi muniţiunile, că plecăm la luptî pi viaţă şi pi moarte !Armele şi muniţiunile, adică : umbrela şi galoşii.Domnul Lică Cartojan, cu pălăria în cap, păşi prin ca- meră, inspectînd din vechiul obicei de fost poliţai, tariful bătut în uşă. Dădu din cap cu dezaprobare la diferitele adausuri pentru lumină, încălzit, serviciu, taxă comunală şi taxă de lux.Pe urmă, ca şi cum şi-ar fi amintit o chestie de mică în- semnătate, se opri înaintea lui Comşa şi îi puse amîndouă mîinile pe umeri :— Iţi spun drept cî-mi pare tare rău, drăguţă, di cele ci s-o întîmplat!— Ce anume ? întrebă Radu Comşa, cu o nedumerire mă- car pe jumătate prefăcută,— Ei,'ci? înţelegi bini ci vreau sî spun, şi aprenţuiesc delicateţa... Chestia de ieri, mă rog, la fixarea candidaturilor ! Te-au lucrat... Aista-i cuvîntul cel adivarat! Te-au lucrat şi-mi pare rău L. Nu m-aşteptam ! Şi îţi spun drept, am şi eu partea me de vină... Fiindcă am lipsit! Dacă eram eu, altfel mergeau lucrurile... Numa dracu m-o pus să mă duc la vie !... Acu, chestia-i să reparăm !... Să lucrăm din răsputeri şi ai să vezi că mergi lista întreagî... N-ai ideie, ci rău îmi pare !...Radu Comşa se văzu silit să-l consoleze el. De altfel nu lupta oare pentru principii, pentru partid ? Scaunul de deputat îi era, aşadar, indiferent.Nici nu-l ceruse, nici nu-l aştepta.— Tocmai, puiule! Ceie ce spun şi eu... Aista-i partid nou. Nu-i partid di pricopsală !.... îmi pare bine că ne înţălegim, şi-ţi spun drept că eram sigur că avem să ne înţălegim.Adevărul era că domnul Lică Cartojan nu se aflase străin de „lucrătura" de la club.Lipsise, tocmai fiindcă această lipsă îi uşura orice even- tuală explicaţie cu centrul, de unde primise cadou acest can- didat fără noroc. II cîntărise pe Radu Comşa de la primele cuvinte şi înţelesese că era inofensiv : „II cumpăr, măi mîn- jilor cu două parali" ! după cum declarase în timpul serii la club, cînd venise după plecarea lui Comşa, să sărbătorească fixarea candidaturilor, cu a sa, printre numele de frunte.Acum îi rămînea doar grija să salveze aparenţele şi să-l447 utilizeze la alergătura prin sate, muncă obositoare şi cu pier- dere de vreme, de unde cei mulţi dădeau bir cu fugiţii.— Drăguţă, să ni cam grăbim ! Aşteaptă băieţii aîarL.. Sîntem numai băieţi buni, aleşi pi sprinceană. Mergem cu tră- sura ! Prin sate pi unde avem noi di umblat, automobilul nu-1 scoţi nici cu patru părechi de boi...Radu Comşa descinsese, prevăzut cu arme şi muniţiuni : adică manta de ploaie, galoşi şi umbrelă.In două trăsuri antediluviene, se afla încărcată toată garda din sectorul domnului Lică Cartojan. îşi strînseră mîinile, foarte încîntati die cunoştinţă, şi doi se înghesuiră să-i^ iacă loc între dînşii.— Eu zic să oprim puţin la barieră, la Avram Bucluc, să luăm o gustare !... propuse cel mai voluminos dintre cei şase electori, un uriaş care abia încăpea în trăsură şi fusese nevoit să se lungească într-o rîlă, sub coşul de piele.— Ci dracu, bre, aşa de dimineaţă ? se împotrivi moale, domnul Cartojan. Nici nu ni-am urnit încă din tîrg !...Discuţia se încinse aprinsă, părerile fiind controversate dacă e oportun ori nu un mic popas la Avram Bucluc. ^Birui majoritatea ; deci trăsurile se opriră la barieră.Avram Bucluc, care-şi cunoştea oamenii, scoase din pivniţă un clondir respectabil de tămîios ; servi mai întîi două rînduri de rachiuri cumplite, tăie felii subţiri de pastrama usturoiată, puse la fript o serie dublă de fleici.Toată trupa se însufleţi de porniri eroice. Radu Comşa avu prilej să-şi cunoască mai de aproape tovarăşii.După cele două rachiuri înghiţite în silă, numai ca să nu le pară năzuros şi cu opinii separate, simţi oarecare căldură în vine şi îşi spuse că începe să coboare la nivelul celorlalţi.Domnul Avram Bucluc, o dată cu bateria primenită, stre- cură şi vestea că înainte au mai trecut două trăsuri, cu oamenii lui cuconu Costică, şeful de sector al celui mai primejdios din- tre partidele adverse.— Ii călcăm pi urmă ! se bucură Lică Cartojan. Cu atîta mai bini ! Găsim oameni înfierbîntaţi şi avem ocazia sî ştirr ci procopsală le-o făgăduit el, ca să ştim cît să făgăduim noi mai mult, la licitaţie !...Fleicile au fost, după părerea unanimă, la înălţimea mari- lor principii ale partidului, pe care mergeau să le popularizeze. Toţi urcară deci "în preistoricile vehicule cu puteri însutite şi caii se opintiră în ştreanguri, pe drumul desfundat de ploileprimăverii.448Tovarăşii lui Radu Comşa, cu pofta de vorbă deschisă de băutură, începură să istorisească întîmplări pline de interes, în legătură cu tactica şi strategia electorală.— Eu unul — povesti cel gros şi mîncău — n-am văzut una mai cu şchepsis decît cea de acum doi ani !... O născocise farfaraua de Naie Băluşanu şi n-a dat greş, în tot judeţul ! Pot spune că numai Naie Băluşanu a salvat atunci situaţia parti- dului din judeţ. Lică Cartojan, din cealaltă trăsură, ar putea să ne mărturisească el singur, cîtă fiere i-au adus alegerile acelea, acum doi ani, că era atunci împotriva noastră şi se arăta sigur de reuşită, cum era sigur de ce are în buzunar... Ştiţi care a fost atunci toată giugărica ? Semplu, ca oul lui Columb ! Dă el dinadins, sfoară în ţară : „Măi, aflaţi că ban- diţii lui Naie Băluşanu au născocit o drăcovenie nouă şi par- şivă ! Cică au făcut cîte-u*n ochi cu sfredelul în bagdadie, deasupra fiecărei cabine de vot, unde are să stea unul la pîndă din pod şi să presare cenuşă în capul celor care nu votează cu el, ca să-i cunoască dălcăuşii şi să-i înhaţe la ciomăgeală, ca să pomenească şi ţîţa pe care-au supt-o de la mamele lor !" Apoi, aduceţi-vă voi aminte cum a mers treaba strună... De ochi făcut cu sfredelul în bagdadie, nici pomeneală. De oameni la pîndă, nici atîta... Dar care votase împotriva: lui Naie Bălu- şanu şi se ştia cu musca pe căciulă, cum păşea pragul încep-ea să se scuture pe cap şi se dădea singur de gol. Şi gata ! Ajunge, dovada ! Inşfacă-1, măi tată, şi moaie-i ciolanele, că de asta e votul secret şi garantat de Constituţie L. N-o mers treaba strună ? Spuneţi şi voi... Numai că patenta s-a răsuflat. Au aflat oamenii !.... Nu mai merge a doua oară ! Trebuie născocit ceva nou. Şi din păcate n-avem în partid capul lui Naie Bălu- şanu. A rămas la liberali şi mă tem că a pregătit altă lovitură ! Să luăm aminte, fraţilor !•— Aţi auzit că era vorba să treacă la noi ? vorbi omul pi- pernicit şi zgribulit, cu gulerul paltonului ridicat, care tot timpul istorisirii se muncise să-şi facă loc, de picioarele uria- şului, pe scăunaşul trăsurii. A vrut să treacă la noi şi s-a opus cuconu Jănică. Cică e om compromis. Parcă e vorba de asta ! Vorba' e dacă ai ori n-ai cap de politică. Vă spun drept, cu asemenea oameni aş merge pînă în pînzele albe. Ţi-e mai mare dragul să porneşti cu el la drum. Ai nădejde ! Găseşte el în- totdeauna ceva, să te scoată din nevoie...Cel gros mormăi aprobativ, răsucindu-şi butucii picioarelor.Radu Comşa se simţi dator să amintească tovarăşilor că se aflau împreună tocmai pentru a pune capăt acestor triste nă-449 ravuri vechi şi că partidul luase fiinţă din necesitatea acestei primeniri.— Cinste faţă de alegători ! Aceasta să urmărim. Nu e nevoie de supralicitaţie şi de pehlivanii ! Să nu minţim şi să nu întărîtăm imaginaţiile... Toţi simt că este nevoie de o schimbare. Şi noi înfăţişăm singurul partid care va să aducă această schimbare... De aceea vin atîţia la noi, fără să-i căutăm. Vin, fiindcă au credinţa că noi am rupt-o cu trecutul. Să nu-i înşe- lăm... Se pot face fapte mari. Ţara e bună, numai cei care au

Page 177: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

con- dus-o pînă acum au fost unii ticăloşi cu premeditare, alţii numai incapabili, ceilalţi lipsiţi de intuiţia istorică a momentului...— Dumrteata ai vorbit alaltăieri la Dacia? întrebă, cu vădită intenţie de ironie, pipernicitul din faţa lui Comşa.— Nu ! fu nevoit să recunoască Radu Comşa.Omul pipernicit rîse cu satisfacţie, arătînd un dinte lipsă printre ceilalţi, negri de tutun, şi trimiţînd în obrazul lui Comşa o duhoare violentă de pastrama cu usturoi.Pe urmă, după ce-şi privi ceilalţi doi tovarăşi din trăsură, cu o clipire din ochi : „Lăsaţi fraţilor, să-l operez eu !" îşi lă- muri rostul întrebării.— Rău ai făcut că n-ai vorbit la Dacia ! cele ce spui dum- neata, numai la Dacia se potrivesc. Discursuri, aşa ca să vor- bim şi să aplaude lumea, să te ridice dălcăuşii în trate şi să strige ura ! La faţa locului, unde mergem noi, se mai schimbă lucrurile... Ţăranul n-are nevoie de istorii de acestea. Trebuie să ştii că războiul l-a făcut mai colţos... A învăţat să ceară şi să ştie ce să ceară ! Pe el nu-l mai interesează chestii măreţe, de prin discursuri, cîte-n lună şi-n soare !... Lui să-i vorbeşti despre lucruri pipăibile. Ce-l doare pe el ! Adică jandarmul, no- tarul, pămîntul, birurile, prestaţia, o cooperativă, o bancă unde să găsească două-trei mii de lei cu camătă mai puţin deocheată. Aceasta îţi cere el !... Să-i spui că ai de gînd să rezolvi aceasta. S-a învăţat să ceară şi ştie să se tocmească !... Dacă îi vorba să spui palavre, măcar să-i spui palavrele care-l interesează pe el... Sau dacă nu te lasă programul, sau dacă nu vrei să-ţi iei an-ga- jamente şi dacă îţi dă mîna, atunci strînge-i şurubul ! închide.-!, sechestrează-l acasă, poartă-l pe drumuri, să te voteze de frică, dacă n-o face din dragoste. La noi, slavă domnului, nu e cazul... Aici ai dumneata singura dreptate... Vin ei la noi, măcar. ca.îi ţin ceilalţi, prinşi cu minciuna sau cu frica... Dar nu-i nevoie să ne înveţi dumneata ce trebuie să facem şi ce să vorbim alegă- torului. Cunoaştem meşteşugul acesta de cînd am făcut ochi...450Radu Comşa simţi un tiranic îndemn să oprească trăsura şi să coboare în ploaie.Ce căuta între oamenii aceştia ? Unde erau toţi cei ce-şi luaseră hotărîrile brave, de altădată ? Cei din tranşee ? Cei din bordeie? Cei din încăperea fumegîndă, din Păcurarii laşilor?.Toţi lipseau, şi el se afla în asemenea tovărăşie. Atît de repede se împlineau profeţiile lui Vasile Mogrea !... Atît de repede se împotmoleau toate, tăvălite în smîrcuri, ca în noroiul drumului !... Aşa gîndea cu durere, cu violenţă, şi totuşi n-avea tărie să oprească şi să coboare.Rămase mai departe, acolo unde se afla, sub burduful de piele unde bombănea ploaia, toropit de căldura animală şi dez- gustătoare a celor doi vecini, între care era captiv : uriaşul pirotind de somn, şi un individ smîrcîind tot timpul pe nas şi scuipînd printre dinţi, la fiecare trei minute, în noroiul dru- mului. De pe scăunaşul din faţă, pipernicitul îi arunca în nări duhoarea pastramei cu usturoi.Pentru a scăpa de obsesia acestor tovărăşii, apăsătoare ca visurile rele de altădată, îşi înfipse cu îndărătnicie privirea în depărtările tăcute, împînzite de ploaie.Cîmpurile erau posomorite şi negre, cu petice rare de grîu înverzit.Intr-un vîrf de deal, trăsurile poposiră. Uriaşul scoase din buzunarul paltonului o sticlă'plată de coniac.— Trage un gît şi hai să-'ne împăcăm ! Asta înfierbîntă ! îl îndemnă şi pe Comşa, oferindu-i sticla, după ce-a şters^gîtul cu podul palmei.Radu Comşa mulţumi şi refuză.Coborî în ploaie să se dezmorţească.De după un dîmb, se apropia, cu cojocul întors, un moşneag care nu-şi lepădase căciula de iarnă. Cum venea, în pîcla fumu- rie a ploii, cu paşii măsuraţi şi rari, îi păru lui Radu Comşa că se apropie de undeva, de departe, din peştera veacurilor. Acela era omul dintotdeauna al acestor locuri, crescut cu rădăcini ve- getative, pe care nu le-a smuls nici una din urgiile vremelnice. Ceştialalţi, el, tovarăşii lui de drum, erau numai trecătorii de-o zi, rriosafirii nepoftiţi. Vin şi se duc ! Pulberea. Gunoaiele...Moşneagul scoase căciula şi le ură ziua bună. Se opri să privească şi să cerceteze cine sînt şi unde merg, cu acea curio- zitate liniştită a oamenilor simpli. II recunoscu pe domnul Lică Cartojan. Primi chiar o ţigară de la dînsul — şi oroare ! o hîrtie de cinci lei, pentru un rachiu.451 Radu Comşa îl găsi lipsit de demnitate omenească, deşi cu o clipă înainte regretase că n-are la el o ţigară să-i dea şi nu pusese mîna în pungă, numai fiindcă îi fusese jenă de tovarăşi să nu mărească impresia de atît de stupid debutant în materie de propagandă electorală, după cum se dovedise.Moşneagul strînse ţigara cu îngrijire,-s-o fumeze acasă, pe îndelete. Le pofti spor la „claca minciunii" şi porni înainte, spre iazul de sub deal, unde i s-au rătăcit nişte „boale de gite".— Recunoaşte, te rog, dumneata, domnule candidat, dacă la asemenea oameni trebuie să te prezinţi cu programe de reforme şi alte baliverne ? întrebă cu răutăcioasă curiozitate pipernici- tul cu răsuflarea usturoiată. Ii arde lui de libertăţile constituţio- nale, cum îi ;arde lui Ştiubei, acuma, de îngheţată de vanilie!...Ştiubei, uriaşul cu sticla de coniac în sfîrşit golită, pro- testă că este amestecat într-o chestiune de care se dezintere- sează complet.— De ceea ce-mi arde acum, vă spun drept, ar fi o jumătate de metru de cîrnat fript !... Mi-a deschis coniacul acesta o poftă teribilă ! Bine că nu mai avem decît trei sferturi de ceas pînă la crîşma lui Hascăl.Intr-adevăr, distanţa era apreciată exact.Tovarăşul Ştiubei cunoştea toate cîrciumile din judeţ cu specialităţile respective şi se bucura din partea tuturor patroni- lor de o mare'şi legitimă consideraţiune, cuvenită unui atît de excepţional .şi activ consumator.La Hascăl, în marginea comunei, încăperea era plină de oameni strînşi de la treburile cîmpului din pricina ploii. Toţi îl întîmpinară pe domnul Lkă Cartojan ca pe o cunoştinţă veche ; iar domnul Lică Cartojan dovedi o memorie fenomenală a nu- melor, a necazurilor tuturor şi a unor imemorabile procese de loialitate sau de ingratiudine, de !a alegerile precedente.Cunoştea nujnele fiecăruia, numărul copiilor, termenele de judecată, dorinţele şi durerile tăinuite. Ştia al cui cuvînt merită încredere şi care e vîndut cu trup şi suflet partidelor adverse.Intr-un sfert de oră, în odaia lipită cu lut pe jos, duhnind a fum de tutun prost şi a miros de suman plouat, vorbi cu fie- care în parte, tras într-un ungher, despre ceea ce ştia că îl doare, expeditiv şi misterios. Pe urmă, pecetlui pacturile cu cîteva kilograme de vin, revenind la masa cu scîndurile nevop- site şi cu un şervet întins pe colţ, unde Ştiubei şi tovarăşii săi îşi puneau provizoriu stomacurile' la cale.La fiecare nou pas şi cu fiecare nouă împrejurare, Radu Comşa se simţea tot mai de prisos şi mai deplasat în această452bucătărie şi ospătărie electorală, întru totul străine de gîndul cu care plecase din Bucureşti.Domnul Lică Cartojan îmbuca halci mari din cîrnatul fript, vorbea cu gura plină, adresîndu-se după cum îi venea în amin- tire, unuia ori altuia dintre ţăranii de la masa din faţă. Apoi dădu cîteva lămuriri, cu glas mai încet, lui Radu Comşa :— Aice, puiule, lucrurile merg pe roati!... Ii am pe taţi în mînă... Comuna-i lucrată de oamenii mii. Nu se mişcă nimica, fără ştirea me ! Dincolo are sî fii mai greu....Numa de nu m-a da de smintealî beţivu cela di Bîzdîgî.îşi aminti de o îngrijorare care-l preocupa de astăzi dimi- neaţă şi se adresă ţăranilor de la masă :— Măi băieţi, da pi Bîzdîgî din Ciolăneşti l-aţi văzut azi cariva ? O fi trecut cumva di la tîrg, acasă ?— Trecut, coane Lică ! Amu două ceasuri o trecut... Dac-o ajuns, aiasta-i altă.vorbă. Că mulţi crîşmi-s în drum ! Era cam cu chef şi cînta în căruţă, di huia valea...— Iar s-o îmbătat, ticălosul! se văietă domnul Lică Carto- jan. Să ştiţi că n-a aranjat nimic! Batim drumu digiaba...Ceilalţi tovarăşi erau de altă părere.Beat sau treaz, Bîzdîgă e om pe care se poate conta. După el, trage jumătate de comună. In orice caz, au să-l întîlneascâ pe drum şi au să-l culeagă din cîrciuma unde se va fi oprit.

Page 178: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Şi într-adevăr, l-au întîlnit.Mai avea o sulă de metri de la cîrciumă pînă acasă şi nu se încumetase să parcurgă această incomensurabilă distanţă. Calul o luase singur, cu căruţa înainte, se oprise la poarta casei, nechezase să-i dea drumul în şură ; dar Ion Bîzdîgă nu se în- dura să se_despartă de oamenii lui, cu care avea el o socoteală.*4*Cînd îl văzu pe domnul Lică Cartojan intrînd în cîrciumă urmat de suită, zvîcni de pe scaun şi se repezi să-l sărute :— Coane Lică, eşti omul nostru !Domnul Lică Cartojan, puţin entuziasmat de această sin- ceră declaraţie, îl respinse cu mare asprime. *— Aşa ni-a fost vorba, Bîzdîgî ? îmi pare bine că te gă- sesc aici, să-ţi spun că nu mai am nevoie de serviciile tale...Ion Bîzdîgă se clătină la lovitura acestei dizgraţii. Era un om înalt, voinic, să ducă în fiecare mînă cîte un Lică Cartojan ; hainele curate, jumătate de tîrgoveţ, jumătate453 de ţăran, dovedeau bunăstarea prosperă. Fusese zece ani factor poştal, pe urmă, în vremea cînd se dizloca armata ţaristă, în- vîrtise nişte afaceri nelămurite, după care îşi cumpărase două- zeci de hectare de pămînt, vie, îşi durase casa cea mai arătoasă din comună şi se împăcase cu conştiinţa, dăruind o sumă ne- obişnuită — o sută de mii de lei — pentru zidirea bisericii din sat, rămasă de multă vreme cu zidurile la jumătate. Acum îşi clădise şi o moară cu motor de benzină. De-o săptămînă bea inaugurarea.Ameninţarea domnului-Lică Cartojan rămînea astfel lipsită de seriozitate. Un partid, mai cu seamă în preziua alegerilor nu se lipseşte atît de uşor de serviciile unui om cu atîtea puteri" şi mijloace de constrîngere faţă de consătenii mai prăpădiţi şi ca- lici, chiar dacă buna lui stare n-a fost cîştigată la curata lumină a zilei. Era un adevăr de care şi-ar fi dat seama îndată şi Ion Bîzdîgă dacă spirtul şi vinul pritocit pe drum, la toate cîrciu- mile de la oraş pînă aci, nu i-ar fi întunecat limpedea judecată şi nu l-ar fi pregătit la cel mai amar pesimism.— Asta-i ce vream să-ţi spun, Bîzdîgă ! Cu dumneata am terminat-o!:..Domnul Lică Cartojan se îndreptă cu umbrela subsuoară spre uşă, implacabil ca destinul, deşi ştia că n-are să treacă pragul, ci are să se întoarcă după ce vinovatul îşi va cere iertare, recunoscîndu-şi cu umilinţă în faţa publicului, păcă- toşenia.Ion Bîzdîgă îl chemă cu deznădejde :— Cucoane Lică, să nu faci treaba asta! Stai şi mă ascultă...— N-ascult nimica !... îmi pare rău că la nevoie am pus obrazu pentru tine şi te-am scăpat de la primejdie... Dară să ştii de la mine că păstrez asta la inimă şi1 că am să ţi-o plătesc. Ne mai întîlnim noi !...— Ce să ne mai întîlnim, coane Lică ! Că doar sîntem gata întîlniţi !... încercă să o aducă, pe calea glumei, Ion Bîzdîgă.Adevărul era că ameninţarea domnului Lică Cartojan cu- prindea destule motive de îngrijorare, dacă n-ar fi fost să rămînă numai la vorbe. Tn afacerile tulburi ale fostului factor poştal, atunci cînd lucrurile luaseră întorsătură urîtă şi dădu- seră material pentru un dosar la Curtea Marţială, domnul Lică Cartojan fusese acela care l-a scos la liman, cu faţă curată. Şi omul cu mutră ascuţită şi roşcată de vulpe ştia lucruri pe care nu le mai ştia nimeni.454Ceilalţi tovarăşi ai domnului Lică Cartojan interveniră să aducă pace:— Hai, Lică, lasă-l să vedem ce spune !...— Ce să spună, puilor? Că doar îmi cunosc eu omu... Nu vedeţi că nu poate lega două vorbe ?— Eu să nu pot lega două vorbe, coane Lică ? îmi pare rău... Leg şi-o sută... Leg şi-o mie... Iaca, vezi şi dumneata dacă pot spune ori nu: doisprezece cocostîrci pe casa lui Kogălniceanu.Ion Bîzdîgă rostise impecabil formula cu care, în partea locului, se pune la încercare încurcătura de limbă a beţivilor.Toţi rîseră cu ^bunăvoinţă şi încurajare.Gheaţa era ruptă...Domnul Lică Cartojan se întoarse cu umbrela de la uşă ; "acum avea siguranţă că vinovatul are să se facă luntre şi punte să-şi răscumpere iertarea.Comuna cu pricina era piatră grea de încercare. Amîndoi învăţătorii şi preotul, de douăzeci de ani, făceau politica parti- dului de la guvern.Aveau legături vechi cu oamenii; o strămutare de voturi cerea muncă anevoioasă .şi tenace. Toată puterea unei aseme- nea strămutări stătea în mîna fostului factor poştal, chiaburul care-şi vedea trecerea crescînd, pe măsură ce-i creşteau hota- rele şi i se întindeau afacerile, conduse lucid, cu mare isteţime şi cruntă lăcomie de ban, cînd nu se afla sub stăpînirea vinului.Ion Bîzdîgă pofti mosafirii la el acasă, o luă înainte pe jos, păşind din casă în casă, să adune gospodarii.Deschise poarta larg, să treacă trăsurile, printre purceii şi raţele bălăcindu-se în noroiul ogrăzii. Dar casa se arăta mai încăpătoare şi mai curată decît ar fi bănuit Radu Comşa — şi gazda aştepta cu mîndrie mirarea oaspeţilor. Ii întîmpină în cerdac o femeie desculţă, fără vîrstă, cu ochii gălbui.Domnul Lică Cartojan o luă înainte, făcînd el prezentările :— Madam Bîzdîgă — domnu viitor' deputat Comşa. Ma- dam Bîzdîgă — domnu Ştiubei!„Madam Bîzdîgă", emoţionată şi flatată de rangul . de mare doamnă la care fusese ridicată, îşi ceru iertare că a prins-o aşa desculţă şi nepieptănată.— înţelegem ! Lasă, nu ne mai spune nouă aieste, că-nţe- legem ! îi veni într-ajutor domnu Lică Cartojan. Gospodăria !... Aiasta-i partida dumitale, după cum partida lui Ion îi drojdia şi Nicoreştiul !455 Madam Bîzdîgă luă apărarea soţului, din simţ de solida- ritate conjugală :— Că nu-i chiar aşa cum spune lumea !... Se mai ia şi el cu o garafă de vinişor -cînd îl grămădesc necazurile... Că, doamne iartă-mă, nu din drojdie şi din Nicoreşti s-o învrednicit să ago- nisească ce-a agonisit...Domnul Lică Cartojan nu crezu oportun să mai aprofun- deze această gingaşă chestiune a agonisirilor şi dădu să înţe- leagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borş de găină, dres cu smîntînă, fierbinte şi cu mămăligă.— Apoi asta nu era nevoie să ni-o spui ! N-aţi intrat doar în casă pustie ! se simţi ofensată în demnitatea sa ospitalieră, madam Bîzdîgă.Pînă una alta, dădu fuga să-şi schimbe îmbrăcămintea şi să se încalţe pentru a salva demnitatea de bogătană a satului, ridicată la rangul de doamnă. In vremea aceasta toţi începură să scotocească prin cele două odăi cu uşile deschise în lături, unde fantezia soţilor Bîzdîgă adunase cel mai bizar muzeu de obiecte eteroclite. Scoarţe de lînă şi macaturi de bilei, cărţi poştale bătute în perete şi şifonieră cu oglindă, ulcioare smăl- ţuite şi tablale de carton presat, căni de sticlă colorată şi bro- boade de borangic : cel mai lipsit de gust amestec de mahala şi de lucruri curat ţărăneşti, cu frumuseţea pierdută în vecină- tatea tinichelelor de tarabă de la iarmaroacele de a treia mînă.încolo, curăţenie şi miros de busuioc, mai tare decît al parfumului din sticla pusă la vedere, sub oglindă.Ion Bîzdîgă se înfăţişă cu amîndouă mîinile ocupate ; în fiecare ţinea cîte două clondire şi subsuoară alte două. După ce le orîndui, prezentă raportul.El se simţea în stare să tragă după dînsul măcar două tre- imi din voturi, dacă...Dacă îndată ce s-ar schimba guvernul, domnul Lică Carto- jan îşi ia angajamentul să mute jandarmul şef de post. Dacă au să-l pună pe Ciubotarii preşedintele comisiei interimare, măcar că Ciubotaru a scăpat de puşcărie numai datorită amnistiei. Dacă domnul Lică Cartojan va obţine, pe lîngă toate eîrciumile din comună, drept să se deschidă alte două, lui Timofti şi lui Petrachi Surdu. Dacă ridică opreliştea de păşune în

Page 179: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

pădurea statului. Dacă îşi dau cuvîntul că are să exproprieze şi cele două sute de hectare ale lui Ionică Pastia. Dacă stăruie să se facă o anchetă severă la cooperativă şi vinovaţi, nevinovaţi, să-i scoată de acolo pe Strîmbeanu şi pe Ilincă, ca să pună „oamenii noştri" — în sfîrşit o sută şi unu de „dacă"...456De altfel, oamenii au să se adune, pleacă el să-i cheme, şi domnu Lică Cartojan are să audă cu propriile sale urechi şi să vadă cu propriii săi ochi.Pînă atunci, lăsă musafirilor clondirele de vin să se încăl- zească şi pe madam Bîzdîgă să pregătească masa.Aprinse lampa şi porni să bată cu un baltag în porţile gos- podarilor ca să-i adune la sfat.Madam Bîzdîgă, cu cioboţele cu scîrţ şi cu toc înalt, îm- brăcată în haine tîrgoyeţe şi mirosind ca o drogherie de la Piaţa Halelor, a colonie şi a pudră, întinse pe masa din mijloc faţa albă, farfurii şi tacîmuri noi. Ştiubei se interesă foarte de alcă- tuirea meniului şi consilie oarecare modificări.Peste un ceas, mămăliga şi oala cu borş abureau în mijlocul mesei, limbile se dezlegaseră, Ion Bîzdîgă se întorsese şi se pusese la curent cu întreaga companie, înghiţind de duşcă o jumătate de duzină de rachiuri şi toţi se simţiră în cele mai optimiste dispoziţiuni.Gospodarii au prins într-adevăr să se adune.Intrau în odaie, după ce-şi ştergeau cu îngrijire opincile de prag ; se înşirau lîngă pereţi în picioare, privind cum mănîncă tîrgoveţii şi aşteptîndu-i să termine. Inghiţeau în sec, ştergîn- du-şi mustăţile cu dosul mîinii şi arătau mare admiraţie şi res- pect pentru capacitatea de ingurgitare a lui, Ştiubei, şi pentru belşugul din casa lui Ion Bîzdîgă, care rîdea zgomotos, se în- trecuse cu numărul paharelor, privea cu ochii păienjeniţi şi lucitori, nu scăpă prilej s-o apuce de guşă pe madam Bîzdîgă şi s-o ciupească de sînii moi şi osteniţi, de cîte ori trecea să schimbe farfuriile.Madam Bîzdîgă îl lovea ruşinată peste mînă, pe urmă se întorcea să dea aminte ţăranilor din picioare că nu-i locul să se reazime de perete, cu sumanul ud.Oamenii se fereau, supuşi, fără să pară a se simţi jigniţi de glasul oţărît şi poruncitor al gazdei, îşi socoteau consăteanul trecut într-un rang deasupra lor şi acceptau această nouă orînduială, găsind-o verificată şi ratificată de obiceiul pămîn- tului. După atîtea răzmeriţe cu vărsări de sînge care n-au dus la nimic bun pentru ei şi după atîtea măreţe făgăduieli ale războiului, care au dus la închiaburirea unui factor poştal cu dosar la Curtea Marţială, cine şr de ce ar mai cîrti ?De vreme ce dreptatea o mîncase lupul în Romînia Mare, halal, de cei care ştiu să se dea de partea lupilor şi să urle cu dînşii ! » - .457 Astfel, toate hoţomăniile mai mari ori mai mici ale lui Ion Bîzdîgă se adăugau la faima sa în şapte sate, în loc să-i ştir- bească prestigiul. Pe acest element nou al războiului se reze- mau acum toate partidele vechi cu programele renovate de urgenţă şi toate partidele nouă cu programele schimbătoare de la lună ia săptămînă, după cum bătea vîntul.Radu Comisa a fost de părere că imjasa se prelungeşte peste măsură. Neomenos spectacol sub ochii celor ţinuţi să postească, în picioare !— De asta te îngrijeşti dumneata ? se miră Ion Bîzdîgă, aruncînd o privire ceţoasă, de milă şi de dispreţ, la oamenii mobilizaţi de el, de pe la gospodăriile lor. De asta îţi pasă dumitale ? Nu-i vezi cum stau ?... Stau ca nişte boi!Boii, ofensaţi de astă dată, după un schimb de semne şi de şoapte, se strecurară, unul după altul, pe uşă "afară. Domnul Lică Cartojan fu cuprins de mare îngrijorare :— Ce dracu ! Eşti nebun, bre ? Te-apuci s-alungi oamenii cu ticăloşiile tale?... Numa de prostii te ţii!...Ion Bîzdîgă nu acordă însă atîta gravitate faptului.Făcu un semn spre uşă de superior dispreţ:-— Lăsaţi, că eu îi supăr şi ytot eu îi împac ! Ti am aici...Arătă palma unde îi avea.Astfel, lanţul era înverigat solid : pe el îl avea în mînă domnul Lică Cartojan ; el îi avea pe cei de afară; iar pe domnul Lică Cartojan îl ţinea strîns, desigur, altă putere de mai sus.Radu Comşa simţi înecîndu-se într-o ceaţă foarte îndepăr- tată hotărîrile brave, naive şi inoperante din serile de demult. Cuvintele locotenentului Ghenea în drum de la „Casa neamţu- lui" ; altele, ale soldatului Breazu, ale soldaţilor Bocăneţ, Mu- cenicu şi Stîngaciu ; adunările din casa birjarului din strada Păcurari, în Iaşi ; noaptea fără de sfîrşit din patul spitalului, cînd, cu ochii legaţi, crezuse că descoperă în el lumina... Toate se împotmoleau trivial, strivite, apăsate afund, spurcate, exploa- tate şi cinic răstălmăcite de o lege de fier a profitorilor, împo- triva căreia părea că nici o putere omenească nu există.Ieşi în cerdac să se răcorească.In ploaie, gospodarii aşteptau, umbre întunecate.Radu Comşa încercă să-şi pună toată blîndeţea în glas, cînd îi întrebă ::— Ce ? N-aţi plecat, oameni buni ?...458— Facem şi noi adunarea boilor ! răspunse un glas gros în întuneric şi ceilalţi începură să rîdă, gata să se întoarcă la cea dintîi chemare.Lui Radu Comşa îi fu ciudă de atîta lipsă de demnitate. I-ar fi plăcut mai degrabă să-i ştie plecaţi şi pentru totdeauna duşmani. Uita că eroismul şi demnitatea nu puteau astîmpăra foamea atîtor ploduri ale săracilor pe care îi ţinea Ion Bîzdîgă, aici, în palmă.Dar domnul Lică Cartojan, după ce-şi încălţă galoşii, pro- cedă la aplanarea conflictului, cu mijloace mai practice şi ime- diate. El n-avea de apărat principii. Coborî cu Ion Bîzdîgă în mijlocul oamenilor şi, după un sfert de oră, îi aduse pe toţi sus, boi domesticiţi şi gata să se supună mai departe jugului.'Pînă tîrziu după miezul nopţii, Radu Comşa se răsuci pe patul tare, fără somn. Un sforăit inuman, formidabil şi întrerupt de gemete, umplea odaia. Ştiutei lupta cu visuri cumplite, după atîtea mese cîte înghiţise de astăzi dimineaţă. Uşa la tindă era deschisă. Acolo se aflau culcaţi jos, pe un mindir, ca să facă loc musafirilor, Ion Bîzdîgă şi nevastă-sa. Fostul factor rural, în- ' fierbîntat de vin, nu-şi găsea nici el, se vede, somnul. Radu Comşa a înţeles aceasta, după dialogul ascultat fără voie.— Da şăzi ghînişor, măi omule ! se apără şoptit glasul lui madam Bîzdîgă. Ce naiba de nu te mai aciuezi ? Ne-aud oa- menii ăştia...Pauză. După un timp •:— Tţţîţî!... Să ştii că-mi iau ţolul şi mă duc afară, în cer- dac...• Mai tîrziu, îmblînzită :— Vorba-i că ai făcut ce-ai făcut şi ai dres busuiocul cu jupîn Lică Cartojan! Mă'luasem de gînduri...Şi glasul lui Ion Bîzdîgă, sigur de sine :— Ehei, măi muiere ! Ce ştii tu de politică...*5*După trei zile, Radu Comşa se întorcea pe acelaşi drum în trăsurile cu caii vlăguiţi şi cu tovarăşii răguşiţi de trăncăneală şi de băutură.Tăcea duşmănos, între Ştiubei, uriaşul care făcuse ravagii la toate "mesele, şi între pipernicitul zgribulit în palton.459 O hotărîre neclintită crescuse în el.Cum ajunge la laşi, se urcă în tren să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. Pentru ceilalţi, izbînda alegerilor era neîn- doioasă. Dar cu ce preţ!Pe dealul popasului, în negura ploii, acelaşi plugar în su- man, sau poate altul, se depărta cu mers sigur, măsurat, fără grabă, venind din ceaţă şi întorcîndu-se în ceaţă.

Page 180: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Din nou îi păru că e singurul om al acestor locuri, pe care nu-l atinge vremelnicia. Dintr-un veac trece în alt veac, abia mai schimbat de cum va fi fost în vîrsta necunoscută a nea- mului getic.Zadarnic voi să şi-l reconstituie, cu chipul cel real, al moş- neagului care-a primit fără demnitate ţigara şi cinci lei de ra- chiu de la domnul Lică Cartojan.Cealaltă imagine, a închipuirii, biruia mai puternică; fiindcă era poate singura, într-adevăr, cea îndeaievea şi eternă.460Capitolul 11 FIERUL, FONTA ŞI OŢELUL*1*„Nu există animal mai feroce ca o femeie în dosul unui ghişeu", gîndi Radu Comşa şi rosti gîndul tare, către un domn cu .blană, tovarăş de aşteptare.Domnul se întoarse cu un surîs de aprobare. Dar deveni deodată indiferent şi distant, cînd văzu că cel care vorbise are obrazul crestat de tăieturi : poate un individ scandalagiu cu cicatricele unei lovituri de sifon.Domnişoara din dosul ghişeului părea că ignoră cu desă- vîrşire existenţa celor zece oameni rezemaţi de gratii, făcînd coadă şi schimbînd picioarele pe cimentul ud de zăpada topită a încălţărilor. Discuta foarte aprins cu cineva dinlăuntru, care nu se vedea, căci în afară de gura ghişeului zăbrelele despărţirii erau înfundate :— Am găsit o ocazie... Stofă foarte drăguţă, englezească... verde cu raieuri. Eu îmi lucrez rochiile singură, după tiparele din La femme de France.Persoana invizibilă rostise ceva foarte cu haz, căci domni- şoara hohoti, arătînd dinţii mărunţi de rozătoare.— Se poartă iar garnitură de blană !... Ai văzut rochia lui madam Olmazu ?Domnişoara nu mai rîdea.Privi încruntată în vid, cu invidie, la gîndul rochiei cu blană a doamnei Olmazu.Cînd vorbi, iarăşi, dinţii mărunţi arătară acum ca dinţii rozătoarelor care trebuie să lucreze într-una ca să nu crească peste măsură... Spuse în şoaptă ceva pe socoteala lui madam.461 Olmazu. Persoanei invizibile se pare că nu-i venea să creadă, căci domnişoara exclamă ofensată :— Parol ! Cum aş putea altfel să colportez asemenea lucruri, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei ? Am văzut-o marţi seara, ieşind... După cinci minute a apărut şi tipul, răsucind bastonul şi apucînd în cealaltă direcţie. Fără nici o ruşine, dragă, îţi spun : fără nici o ruşine !... A ajuns ca una d-aiea..:Domnişoara îşi aşeză părul gălbui la tîmple, strîmbînd buzele cu dezgust la constatarea că madam Olmazu a ajuns „una d-alea".Făcu ordine minuţioasă pe masă.Deschise un sertar şi căută într-o cutie, pe urmă în alta şi încă în una. îşi puse mîneci de lustrin peste mînecile hainei. Căscă cu repetiţie, ducînd delicat la gură vîrful degetelor cu unghiile lăcuite. Scrise ceva pe-o hîrtie. După toate aparenţele un şirag de cifre, trase o linie orizontală şi dedesubt adună un total.Domnul cu blană îşi pierdu răbdarea. Bătu în geam :— Domnişoară !...Atinsă de b surzenie alarmantă pentru o persoană încă aşa de jună, îşi curaţi unghiile cu un colţ al hîrtiei îndoită triunghiular.— Domnişoară !In sfîrşit, domnişoara aruncă o privire încruntată la fe- reastră. Ridică geamul pe jumătate :— Te-aş ruga, domnule, să citeşti întîi avizul şi pe urmă să-ţi manifestezi impacienţa... Nu sîntem la prăvălie !Lăsă scurt geamul la loc şi continuă să-şi cureţe unghiile celeilalte mîini.Avizul prevenea: Recomandatele se primesc de la orele 8-12 a.m. şi 2-7 p.m. .Ceasul arăta două fără două minute. Deci domnişoara se afla în dreptul său să-şi urmeze toaleta un- ghiilor.La două fix deschise, vorbind cu duşmănie, încît s-ar fi spus că are de mult ceva de împărţit cu domnul cu blană, care poate e rudă ori măcar prieten cu madam Olmazu :— Poftim şi deprindeţi-vă să fiţi ceva mai politicoşL! Aruncă scrisoarea' pe cîntar. începu să caute timbre.Schimbă peniţa. Puse întîi numere de ordine pe cotoarele unei pagini întregi din condica de recipise.. Pe urmă nu găsi suga- tivă. Mai descoperi că cerneala violetă-e pe sfîrşite şi începu o laborioasă operaţie, pitrocind un rest dintr-o sticlă în căli- mară. '462Domnul cu blană, după ce aşteptă docil recipisa, îşi făcu loc cu coatele să treacă, răsuflînd eliberat, încă trei experienţe la fel şi nu mai scăpa de accesul fatal de apoplexie pe care i-1 vestise medicul.Cînd îi veni rîndul lui Radu Comşa, înaintea sa se înfipse un funcţionar comercial cu un teanc de plicuri albastre. Radu Comşa le dădu la o parte cu latul palmei.— Pardon!— Lasă-mă, domnule, se răsti piţigăiat funcţionarul co- mercial. Ce ?... Nu ştiu eu cînd ai venit ?Radu Comşa îl privi în creştet. Cu o mînă l-ar fi smuls de guler, să-l treacă pachet peste gratii; cu cealaltă ar fi împroşcat plicurile pînă în capătul opus al sălii. Abia îşi «s(tăpîni clocotul sîngelui. Funcţionarul pipernicit îi dădea însă înainte din coate. ,Radu Comşa îi puse mîna grea pe teancul de scrisori.— Umplu sala cu ele !...— Ce e, domnule, ce ? piţigăi glasul. Ce eşti dumneata aci de te bagi peste oameni? Fii civilizat ! Respectă rîndul ! Se cu- noaşte după mutră că trebuie să fii un scandalagiu...Cei care aşteptau se despărţiră spontan în două tabere, după legile misterioase care conduc psihologia colectivităţilor. Unii văzuseră cu ochii lor că domnul cu semnul la buze a sosit întîi; alţii, tot cu ochii lor, văzuseră că aştepta cu mult înainte funcţionarul comercial.Domnişoara dădu sec drumul ghilotinei.— Cînd sîîrşiţi, să mă anunţaţi, vă rog, şi pe mine !Ca să nu,piardă timpul, începu să completeze coloanele unui tablou, aşteptînd pmă se va aplana controversa de-afară.Mulţimea de la spatele lui Comşa mormăi : „Crescuţi în pădure, domnule !..: Ce sîntem noi de vină dacă ?... Tot soiul de ţipi... Haide, domnule ! N-o să stăm aci o mie de ani !"Radu Comşa clocotea şi mai amarnic de mînie' şi de umi- linţă. Ii tremurau mîinile. Simţeau în el un tumult de instincte criminale, îşi birui prima pornire, să-l scoată pe celălalt la loc liber, în palme şi în lovituri de picioare. Pe urmă, se gîndi că a devenit într-adevăr o brută. Rosti calm :— Treci, domnule ! Poftim, sfîrşeşte!...— Puteai să faci aşa de la început ! triumfă funcţionarul comercial, răsfirîndu-şi plicurile pe pupitrul ghişeului, convins acurn că într-adevăr el avusese dreptate, de vreme ce celălalt ceda. Domnişoară*!... <*Domnişoara nu ridică ochii pînă nu sfîrşi coloana ta- bloului...463

Page 181: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Coborînd scările largi ale poştei, Radu Comşa aspiră aerul iernii cu o sete bolnavă, să-şi răcorească veninurile rele din el. Incidentul de sus venise numai să umple paharul. De la în- ceputul iernii, una după alta îl potopiseră numai nesfîrşite pricini de amărăciune şi de dezgust.Un cîine-lup cu zgardă nichelată zburda voios pe strada uscată de ger, în jurul unei doamne înfăşurată în blănuri. FI mirosi dînd din coadă. Radu Comşa îl izbi cu ciudă şi în aceeaşi clipă toată furia se potoli. Cîinele fugi lîngă doamna cu blănuri şi se întoarse de la adăpost să-l privească mustrător, cu o ome- v nească întrebare nedumerită în ochi. „Devin o brută... devin o brută !" Jşi repetă Comşa, oprindu-se înaintea unei vitrine pentru a lăsa. cîinele doamnei să se depărteze.Adineauri, cînd intrase cu scrisoarea la poştă, simţea bucurie că poate săvîrşi o faptă bună : ajutora un prieten. Acum era dezgustat de tot : nu se gîndise oare un moment, acolo în faţa ghişeului, să rupă scrisoarea ?Pe urmă, se întrebă de ce nu-i va fi răspuns Virgil Pro- botă, de-a fost nevoie să-i repete rugămintea ? Virgil Probotă era la Cluj de un an, la universitate, unde îşi împlinea în sfîrşit visul lui — un laborator să lucreze în voie. Iar Radu Comşa îi ceruse un serviciu. Să stăruie, fără să spună din partea cui, pe lîngă Alexandru Vardaru, acum. ministru, ca să se revină asupra nedreptăţii săvîrşite cu Vasile Mogrea, suspendat pe trei luni şi apoi mutat la o catedră din Bucovina, pentru ideile politice rebele. Răspunsul nu mai venea. Şi nu înţelegea de ce. Ştia că Virgil Probotă, care nu făcea nici un fel de politică, putea cere cu uşurinţă un serviciu lui Alexandru Vardaru, ca fost dascăl al Luminiţei şi al lui Mihai. Apelase la acest lanţ al slăbiciunilor : el cerea lui Virgil, Virgil lui Vardaru, Vardaru colegului de la Instrucţie, numai ca să scutească pe prietenul Mogrea de mizeria surghiunului într-un orăşel depărtat de gospodăria lui săracă şi de al doilea copil încă în leagăn.Radu Comşa cumpără gazetele de după-amiază. îşi aruncă ochii la ultima oră politică. Citi titlul cu litere late :Declaraţiile domnului ministru Alexandru Vardaru. Opera de refacere administrativă. Mai puţine legi şi mai multă gospodărie.împături ziarele. Se îndreptă în silă spre casă, unde nu-1 atrăgea nimic.„Aşadar, guvernul se pregătea să-şi îndeplinească legisla- tura întreagă ! Sînt siguri de rezultatul alegerilor. De altfel au şi dreptate. Aceştia ştiu ce vor. Nu anunţă miracole. Tac şi-şi văd de treburi, lăsînd altora îndeletnicirea reformelor miracu-•464loase executate cu toate ciurucurile vechilor partide, cîte s-au pus în fruntea bucatelor."Radu Comşa gîndi că în fiecare zi cei mai înverşunaţi apăj rători ai reformelor care năzuiseră să facă „Romînia Mare să devină şi Romînia nouă" au slăbit glasul ; unii au plecat din partid ; alţii se pregătesc să plece. Iar ej nu s-a despărţit de toţi, ca să-şi vadă de necazurile lui, numai din laşitate. Numai de teama să nu fie bănuit cumva că nu pleacă într-adevăr din dezgustul şi din oboseala care atinseseră ultima limită, ci din cine ştie ce meschine socoteli, acum, cînd partidul se află în lichidare. Căci guvernul „Romîniei Mad care <avea să devină şi Romînia nouă", durase atît cît fusese nevoie pentru a dez- amăgi toată lumea.In cîteva luni, izbucniseră afaceri scandaloase, unii făcu- seră dovadă numai de cea mai inocentă nepricepere, alţii se repeziseră lacom să-şi potolească stomacurile flămînde. Gîl- ceava între diferitele grupări alimentase caricaturile gazetelor. Totul sfîrşise grotesc şi cînd demisia silită pusese capăt acestei scurte aventuri, mulţi nu îndrăzniră un timp să mai scoată capul în stradă. Guvernul Romîniei noi întrecuse tot ce văzuse vreodată Romînia veche !Acum, pregătind iarăşi lupta alegerilor, în opoziţie se vorbea de purificarea partidului. Insă legendele banale şj tîmpe, dar juste, ale caricaturilor rezumau întreaga tristă poveste : „Atît de tînăr şi impur ? — Partidul purificării naţio- nale îşi spală rufele murdare înaintea naţiunii ! — Năravuri vechi, cu firmă nouă !" etc., etc.Radu Comşa ştia în sfîrşit, limpede şi irevocabil, că tot ce năzuiseră ajunsese imposibil şi absurd. Exaltarea lor fusese captată de cîţiva oameni care mînuiau voturile ca un capital al subscriitorilor, într-o aventuroasă întreprindere. Iar rămăşiţele entuziasmului slujeau în manifestele partidului, ca frazele bom- bastice ale unui prospect de emisiune, din cele care invadau acum Romînia Mare : societăţi petrolifere, societăţi de exploa- tări miniere, uzine de industrie, societăţi de jefuiri forestiere ca în codru.Totul fusese pîngărit. Totul desfigurat. Astfel, în potirul catifelat al trandafirilor, se aciuiază, încolăciţi, viermii trîndavi şi graşi.Nu le rămînea decît umilinţa celor cîţiva, îndîrjindu-se să nu se risipească încă. Cînd se întîlneau, ocoleau să vorbească despre aceasta, cum nu pomeneşti despre un mort scump.465 De aceea, Radu Comşa călca, în gerul aspru al iernii, fără nici o vigoare, cu mersul unui om în care s-a cuibărit o boală mistuind deocamdată ascuns. Afişele colorate vesteau reprezen- taţiile teatrale, îşi aduse aminte că de mult n-a mai călcat într-o sală de spectacol. N-a mai ascultat un concert. Nici de avocatura lui n-a mai purtat grijă.E acum un om sărac şi fără căpătîi. Trecu prin faţa Ateneului. Prin locul unde, într-o noapte cu viscol, în cea dintîi iarnă cînd s-a întors în Bucureşti, Vasile Mogrea spusese că după frămîntările care au să vină, cînd vor lua sfîrşit, fiecare dintre dînşii vor rămîne încremeniţi sus ori jos ca mineralele prinse in scoarţa planetei, după convulsiile geologice, cînd s-au răcit.El rămînea undeva, afund.Acasă, găsi răspunsul lui Virgil Probotă. Ii recunoscuscrisul înainte de a desface plicul. Aşadar, nici nu mai fusesenevoie de scrisoarea de astăzi ! Toate s-au legat de la sine.dinadins numai ca să aibă o umilinţă mai mult, la ghişeul unde.a suportat obrăznicia unui spîrci, să-l scoată cît colo cu unîbobîrnac.Cînd citi primele rînduri, dispăru amintirea neplăcută şi "mutra obraznică a funcţionarului comercial. Virgil Probotă scria că dorinţa i-a fost împlinită. Alexandru Vardaru i-a răs- puns că a rezolvat-o, deşi „acel Vasile Mogrea, după cît îşi aminteşte, e un tip de incorigibil rebel şi, după opinia sa, repre- zintă un pericol didactic".Radu Comşa, care era departe de a cînta ca un tenor de operă, îşi manifestă bucuria intonînd cu voce falsă primele note din Pescuitorii de perle.îmbrăcă paltonul, acompaniat de această muzică şi grăbi să ducă vestea prietenului.Nerăbdător, opri o birjă, coborî în drum să ia o sticlă de vin negru, fructe şi bomboane pentru copii. Era o bucurie care se cuvenea sărbătorită.Privi mulţimea străzii îmbujorată de ger, cu o simpatie necunoscută adineauri. Salută oamenii cărora de multă vreme nu le mai dăduse ziua bună. Atît de mult îţi dăruieşti ţie în- suţi, făcînd un bine unui seamăn !Din seninul sticlos pluteau abia vizibile steluţe de zăpadă, sclipind imaterial, îşi aminti că n-a patinat de mulţi ani. Era un sport care-l pasiona altădată. Şi i-ar face bine, acum, cînd atîtea ceasuri rămîne ghemuit ca o sălbăticiune alungată, în chinoviile lui veşnic neaerisite.466*2*A sărit din birjă cu pachetele în braţe.In antreul scund şi întunecos, îl întîmpină duruitul ma- şinii de cusut şi un miros sfîrîit de varză prăjită. Acestea au coborît puţin pe pămînt, la realitatea trivială de toate zilele, elanul cu care deschisese uşa.Vasile Mogrea în papuci, într-un surtuc vechi peste cămaşa de noapte, citea la gura sobei. Amalia trăgea la maşină un pantalon de pînză albă, pe care îl ascunse cînd îl văzu intrînd ; .fetiţa tîra prin casă, cu sfoară, un automobil de tablă defect. Celălalt prunc dormea în leagăn, cu pumnii mici strînşi deasu- pra capului. 'Priviră toţi, plini de nedumerire, la pachetele lui Radu Comşa.— Iţi aduc veste bună, Mogrea !N-avea tărie să i-o împărtăşească mai tîrziu, după o pre- gătire, cum plănuise.

Page 182: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Moft! Eu şi veste bună ! închise cartea Vasile Mogrea, punînd-o între el şi spătarul scaunului. Ia loc pe-un scaun, Comşa ! Vezi bine că nu prea se află spaţiu de promenadă în vastele mele apartamente...Radu Comşa n-avea astîmpăr să se poată fixa pe un scaun.— Cînd era vorba să pleci ?— Peste cinci zile. Am şi făcut un drum la faţa locului, în recunoaştere ! Am găsit casă ! Pare că am dat peste oameni de înţelegere... De mîine împachetăm.— Uff! cînd mă gîndesc ce-o să fie ! se tîngui Amalia, împăturind rufa de pînză şi aşezînd deasupra foarfecele.— Dragă Mogrea, nu mai împachetaţi nimic, nu mai e nevoie... Daţi, telegramă că e liberă casa. Şi de la întîi prezin- tă-te la liceu !... S-a revenit asupra deciziei.— Moft! vorbi Vasile Mogrea, aprinzînd o ţigară la căr- bune şi privind imediat la Comşa, cu ochiul stîng întredeschis. Moft!...Radu Comşa se opri din plimbare în camera strîmtă, surprins că vestea lui n-a provocat senzaţia la care se aştepta. Crezu că n-a fost înţeles bine :— Am aici o scrisoare... De la prietenul Probotă. A inter- venit el la... la... In sfîrşit...Era să rostească numele lui Vardaru, dar îl ocoli.467 — A intervenit el. Nu ştiu la cine. Nici nu importă aceasta, de altfel ! Faptul este că îmi scrie că s-a revenit... Uite şi nu- mărul deciziei. Nici nu-ţi imaginezi ce bucurie am că...Vasile Mogrea lăsă jilţul şi veni la Comşa, prinzîndu-l de umeri şi privindu-l în ochi :— Dragă Comşa, vestea ta nu e nouă ! Am primit încă de alaltăieri avizul... Se vede că scrisorile de la Cluj ajung a treia zi după înmormîntare !... M-am dus la minister şi le-am turnat una, să mă ţină minte. N-am nevoie de pomana nimă- nui ! Cu atît mai mult, de mila acestui domn Vardaru !... Văd că evitai să-mi spui cine a 'intervenit. Lăudabilă pudoare !... Mi-au spus însă cei de la minister, o dată cu alte graţiozităţi, printre care cea mai însemnată era ştirea că am avut noroc de astă dată fiindcă s-a amestecat Vardaru, temutul şi totuşi mărinimosul Vardaru, altfel... Altfel, ce ? înţelegi ? Altfel, puteam adică să o păţesc mai rău ?... Apoi, dragă Comşa, mie să nu-mi umble dumnealor cu mofturi ! Nu cer nimic, nu vreau graţia nimănui .'...Aceasta e tot! De mîine împachetăm şi peste cinci zile încetez măcar pentru un timp a mai fi bucureştean... O să le arăt eu că, de aci ori de la distanţă, tot eu rămîn, aşa cum m-a făcut mama, zevzec, mitocan, calic, cum vrei; dar cu ciolanele spinării ţapene, nu tîrîtoare. Asta e tot!... Restul sînt mofturi !Comşa privi fără să înţeleagă, cînd la Vasile Mogrea, cînd la nevastă-sa.Amalia ridică braţele, deznădăjduită :— Acum vezi şi dumneata, domnule Comşa ! De ieri îi tot spun şi nu înţelege. Avem norocul să putem rămîne aici. Se simplifică totul. El nu şi nu !... Ca să ajungem în cine ştie ce cocioabă şi să purtăm copiii pe-drumuri...• Vasile Mogrea deschise ochiul stîng şi privi asasin la nevastă-sa :— Iar începi ?— Cum să nu încep, Vasile ? Tu îţi răstorn! cărţile într-o ladă şi ai terminat... Ce facem însă cu gospodăria noastră ?...— Iar începi ? repetă Mogrea, crescendo.— Judecă, domnule Comşa, dacă e un om cu care să te înţelegi...— Iar începi ?— Virginica abia a scăpat de răceală... Cel mic... ştii bine ce ne-a spus doctorul !...— Iar începi ? Iar începi cu mofturi, cu mofturi, cu mof- turile tale ? M-ai turbat, m-ai înnebunit de ieri!...468Vociferînd şi gesticulînd, Vasile Mogrea făcu şase paşi laţi în cameră, cîţi îi trebuiau ca să ajungă la perete şi îndărăt. In drum izbi cu piciorul în automobilul defect al fetiţei.In maşinăria de tablă se deşteptă subit o reminiscenţă a resorturilor din vremea cînd umbla fără sfoară ; iar vehiculul înviat, descriind o curbă, începu să circule cu mijloace proprii.Fetiţa bătu din palme:— Merge, tăticule ! Merge singur...Toată furia lui Vasile Mogrea căzu. îşi ridică fetiţa în braţe şi o sărută sonor pe amîndoi obrajii, din a căror tămînjală, sumar ştearsă, se putea deduce de la prima vedere că a mîncat dulceaţă de vişine.Virginica se ceru jos, ca să scoată automobilul de sub pat unde se retrăsese pentru a se repauza după neaşteptatul acces de vitalitate. II scoase la lumină. Automobilul într-adevăr mergea.— Să mai spui că enervarea nu e bună la ceva!... glumi fără convingere Radu Comşa, pentru a rupe tăcerea penibilă.Amalia Mogrea se aşeză la maşina de cusut şi începu a durui frenetic, ca să-şi potolească şi dînsa enervarea cu mijloacele pe care le avea la îndemînă.Copilul din leagăn dormea senin, zîmbind prin somn, în mijlocul celor mai teribile zgomote, ca un copil născut pe ţărmul Niagarei. Mirosul plebeu de varză pătrundea cu stăru- inţa suvenirilor de internat, de cantină, de cazarmă.— Atunci ce faci? întrebă Comşa, mai păstrînd nădejdea că prietenul va reveni.— Cum ce fac ? Ce sînt eu, un moftangiu cînd vorbesc ?... Am spus că plec, plec !Radu Comşa se aşeză pe jilţul din faţa sobei, unde stătuse Mogrea, ca un prieten deprins să se simtă la el acasă, începu să sfarme cu cleştele cărbunii din foc.Vorbi, uitîndu-se în flăcările jucăuşe :— Eu cred, dragă Mogrea, că e bine să te mai gîndeşti... Ştii bine că pe urmă regretele nu folosesc la nimic...— Adică tu o ştii aceasta ! Din experienţă, fireşte! stărui Mogrea cu intenţie.— Nu înţeleg. Explică-mi!... lăsă Radu cleştele jos, ridi- cînd ochii.— Ce să-ţi explic ? Vorbesc romîneşte doar! Regretele tale ! Acele pe care nu le spui nimănui, dar se citesc în ochi.469 — Şi tu nu ai tot atîtea regrete ? Nu le cunoşti şi tu ?...— Nu m-ai înţeles! Altceva ara vrut să-ţi spun. De alte regrete e vorba... In sfîrşit, mofturi ! Să vorbim de altceva.Radu Comşa cercă să ademenească la el fetiţa, cu care nu se putuse împrieteni niciodată. Ii întinse un măr. Fetiţa se feri de fructul oprit, cu o repulsie pe oare dacă ar fi cunoscut-o Eva odinioară, tot neamul omenesc ar hălădui pînă astăzi în paradis.— Acum înţeleg rostul sticlei şi mofturilor acestora ! vorbi Vasile Mogrea, cu rîsul crud care-i dezvelea dinţii sub mustă- ţile ţepoase. Ai fi vrut să ne veselim că r amin !... Să ne vese- lim că am început să capitulez şi eu cu ceva în viaţă. Că am ajuns în fine la marea înţelepciune să primesc o pomană de la indivizi pe care îi urăsc şi îi dispreţuiesc... Haha ! Ce puţin mă . cunoşti încă, dragă Comşa !... Haide, nu face mutra aceasta fu- nebră ! Ne putem veseli şi fiindcă plec !... Să ştii de la mine că mi-au făcut un serviciu zvîrlindu-mă la marginea ţării. Scap de atmosfera de aci... Capăt puţină perspectivă !... De la dis- tanţă, se văd mai bine jucînd paiaţele şi manevrînd trăgătorii de sfori !Vasile Mogrea desfundă sticla, turnă în pahare despere- cheate, cum arătau toate lucrurile în casa lor, de la paturile care nu erau amîndouă la fel, pînă la copiii care nu semănau, cum nu seamănă un ied cu un pui păros de urs.Radu Comşa sorbi numai puţin şi aşeză paharul plin pe marginea sobei. Rolul lui aci se isprăvise. In loc să aducă o bucurie, cum aştepta,

Page 183: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

pricinuise discordie între bărbatul care voia să plece, mînat de veşnicul lui neastîmpăr, şi femeia care voia să rămînă în culcuşul, cel puţin sigur, al mizeriei lor.— Ai văzut declaraţiile lui Vardaru ? întrebă Mogrea, bă- tînd cu dosul mîinii gazeta. Mai multă gospodărie... Avem ne- voie de continuitate. Ii e teamă că patru ani n-au să-i ajungă pentru potlogării !...— Dragă Mogrea, tu ştii bine că lui Vardaru i se pot aduce orice învinuiri, de care nu scapă un om politic... Dar cinstea lui nu poate fi pusă la îndoială.— II aperi ? Qomşa, Comşa ! Ţi-atn spus că oricît iai căuta să nu-ţi trădezi regretele, ţi le citeşte în ochi şi cine nu vrea !...Radu Comşa roşi, încît îi rămaseră numai cicatricele albe. Ce citea în el care să-l facă să roşească ?470__ Mogrea, dacă într-adevăr găseşti ceva care să-ţi deadreptul...Vasile Mogrea, cu picioarele în papuci întinse pe pervazul sobei, cu capul rezemat pe spătarul scaunului, vorbi privind în tavan, cu ţigara lipită de buză, în colţul gurii:— Să-mi dea dreptul!... Să-mi dea dreptul!... N-am cerut si n-am nevoie de nici un drept!... Iţi sînt numai un prieten care văd şi-mi fac o părere... Restul e moft! Pricep, Radu Comşa, ceea ce tu poate încă nu-ţi dai seama... Te-am văzut muşcînd adineauri din felia de portocală. Ca o femeie... Gustai cîte puţin şi-i sorbeai mustul ca s-o savurezi mai deplin... Şi mi-am dat seama deodată, mai lucid ca oricînd, că nu e vina ta în tot ce se întîmplă.Radu Comşa se răsuci alarmat:— Dar ce se întîmplă, Mogrea ?— Se întîmplă că eşti ostenit de toate. Se întîmplă că te-ai descurajat! Şi în consecinţă se întîmplă că iai mutra aceasta de înmormîntare... Şi revin la moftul meu, cu felia de portocală. Am văzut cum muşti dintr-un fruct, cu senzualitate. Tu erai făcut să ceri vieţii plăcere. Tot felul de plăceri!... Să ai o femeie frumoasă, o mîncare fină, casă confortabilă, o victorie care să-ţi dea toate satisfacţiile ; nu să te baţi cu morile de vînt, ca un zevzec ca mine. îmi pare rău că nu te-am cunoscut înainte de război... Să-ţi ii văzut gura intactă, buzele... Sînt sigur că era gură tipică de senzual. Şi suferi astăzi, Comşa, nu fiindcă răz- boiul te-a atins înx viaţa ta sufletească, ci fiindcă te-a lovit pe unde păcătuiai L.Vasile Mogrea nu cobora înadins ochii din tavan, ca să poată vorbi mai pe şleau, fără să întîlnească privirea lui Comşa.— Şi ca bun prieten, Comşa, înainte de a pleca, îţi dau un, sfat... Lasă toate aceste mofturi pentru care ţi-ai pierdut timpul pînă acum ; lasă-le pe socoteala mea şi a altora ca mine. Tu, întoarce-te la viaţa de mai înainte... Dacă mai poţi ! Dacă te mai primeşte!...— Mogrea ! se ridică Comşa în picioare. N-ai drept să-mi spui lucrurile acestea!... Nici să le bănuieşti măcar.— Drept ? Iar începi cu drept şi nedrept şi cu toate mof- turile ?— Cînd ştii, Mogrea, că tot ce iac de atîta timp... Acum se împlinesc trei ani...Vasile Mogrea rîse surd, ca pentru el numai:471 — De-atîta timp ! Acuşi se împlinesc trei ani! Vezi, ai numărat anii, Comşa... La precizie de cronometru: ani, luni, zile, ceasuri, minute... Trei ani... Eu nu-i număr ! La mine sînt de cînd m-am născut.— Mogrea, te-aş ruga să laşi ochii din tavan şi să pri- veşti în ochii mei. Să spui neted ce înseamnă toate acestea ?Mogrea întoarse ochii din tavan, se ridică în capul oaselor pe scaun şi îl privi drept:—• înseamnă că dai tîrcoale în jurul scîrbei de unde ai plecat!... Aceasta înseamnă !... II aperi pe Vardaru. Ceri servi- cii, prin alţii să zic, şi pentru alţii; dar tot de la acest Vardaru. Cîinele se întoarce la vărsătura sa ! Scrie în Biblie aceasta...Vasile Mogrea păru că se interesează grozav de vîrful ţi- gării, urmărind cu atenţie de expert al regiei combustia tutunu- lui. Ii părea rău de cele ce rostise, dar nu le mai putea retrage. Era un gînd crescut cu încetul, şi firea lui vehementă, fără întortocheri, nu-i îngăduia să-l ascundă.Se ridică şi făcu iarăşi trei paşi pînă la perete ; trei paşi îndărăt.Tăcerea se căscă grea.Nu-şi puteau privi in ochi.Fetiţa .adormise lîngă automobilul de tablă. Amalia Mo- grea duruia frenetic la maşina de cusut. Radu Comşa găsi mi- rosul de varză insuportabil, în toată casa aceasta cu gospodărie trivială.Pierdea şi această prietenie. Gîndi că aci îi era ultimul . adăpost de refugiu : în tot menajul acesta eteroclit şi haotic iaflase două suflete neîntortocheate, directe, care mîine îi vor lipsi.Din nou nu descoperi cuvintele bune şi calde, să spună toată mîhnirea din el. Din nou îl izbi singurătatea la care era osîndit şi de care se înspăimînta.Se uită de două ori la ceas, cu înfăţişarea celui ce-şi amin- teşte deodată că a întîrziat de la o întîlnire. îşi întinseră mîinile privind în altă parte.Strîngerea fu moale şi indiferentă.Cînd păşi afară, Mogrea vru să facă un pas după el, cu amîndouă mîinile deschise. Dar se opri. Se trînti în jîlţ, desfă- cînd foile cărţii, la semn.Radu Comşa îşi tîrî picioarele în strada îngheţată, mer- gînd fără să ştie încotro, cu un nod amar în gîtlej.472*3*Nămeţii se topiră în bălţi murdare, pe urmă iar fulgui şi o săptămînă .a durat amăgirea că iarna se întoarce.Sub pojghiţa de gheaţă, străzile conservară gunoaiele, ca să aibă cu ce înmiesma aerul primăverii la cel dintîi soare călduţ.Radu Comşa cunoscu in această vreme cartiere pe care nu le-a văzut niciodată.Cele două camere îl înăbuşeau.Cînd nu suna nimeni la uşă şi agenda arăta o zi goală, îmbrăca paltonul, răsucea cheia şi pornea să alunge pe uliţi mărginaşe un duşman care-i fugea înainte. Se poticnea în fun- dacuri, se pomenea după un ceas rătăcit prin aceleaşi maidane pe unde a trecut. Speria cîinii ţîşnind cu botul în cutii de con- serve ori dezgropînd, din movili, mortăciuni. Află întîia dată, de aproape, mizeria urbană : casele căzute într-o rîlă, cîrpite din dărîmăturile altora ; femei ieşite din umanitate, cu nasurile vinete şi ochii opaci, pachete de zdrenţe slinoase, apostrofîn- du-se dintr-un prag în altul ; copii cu genunchii zgîriaţi zvîr- lindu-şi bulgări de gheaţă şi bolovani; marginile Capitalei hi- doase ca o pecingine, unde oamenii orbecăiesc, larve în beznă, cînd se aprind luminile centrului.Mîncă în birturi de mahala, în farfurii de culoarea săpu- nului de rufe, cu furculiţe de aluminiu, pe colţuri de masă fără şervet, unde se cunoşteau zoioase urmele rotunde ale paharelor.Se trezea ascultînd de un ceas dialogul vecinilor de .masă : căruţaşii şi hamalii în măntăli aspre, îmbumbate strîmb, ho- hotind răguşit, ştergîndu-şi mustăţile pleoştite cu podul palmei, deşertînd cu schime de oţărală un vin tulbure ca mostrele la- boratoriilor de analiză, înnoind comanda cu fundul sticlei izbit în masă. „Şefule !"... Restul se înţelegea din semnul mut al ară- tătorului, spre litra deşartă.Porniră apoi ploile lui martie. II prindea noaptea cu ume- zeala pătrunsă în ciolane. Tramvaiele înaintau spectrale, cu lumini împîclite în şuruiala apei.Trecătorii se prelingeau pe lîngă ziduri, cu plictiseală de moarte pe figuri, cînd apăreau şi dispăreau în dreptul lumi- nilor aprinse. Picurii bombăneau în coşurile trăsurilor. Se ve- deau înlăuntru umbre ghemuite; birjarul era o momîie de ţoale şi muşămăli.473

Page 184: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Farurile maşinilor scormoneau din întunericul ud alte un- ghere hîde, lăzi de gunoaie, cîini încălzindu-se la gura cana- lurilor, oameni beţi, rezemaţi cu fruntea de garduri.Ajungea lîngă uriaşe construcţii neisprăvite, inălţînd pe- reţi de cărămizi roşii ca rănile, cu orbitele ferestrelor goale la cinci şi şase etaje.Radu Comşa observă că aproape în fiecare stradă se ridică acum o clădire .nouă. De ce se îmbulzesc toţi ? Ce miracol aş- teaptă ?... Ce ambiţii, laşităţi şi mizerii se vor aciuia cu la- comă nerăbdare în încăperile acestea noi, îndată ce tencuiala va ,fi zbicită şi tapetul întins pe pereţi ?... Ii fu milă de soarta tuturor. Şi de soarta copiilor care se vor naşte acolo, oa să în- ceapă iarăşi şi iarăşi zbaterea stearpă a sterpelor vieţi, din această lume unde toate degenerează, sînt mîine şi mai odi- oase decît ieri.Trecea la colţuri cu lămpile violente de cinematograf, unde o sonerie chema strident, metalic şi continuu, deasupra imense- lor afişe multicolore, înfăţişînd un automobil prăbuşit într-un abis, ori o prinţesă himerică dîndu-şi suflarea în spasmul unui sărut. Viermuiau grupuri zgribulite în jurul intrărilor, cerşind dreptunghiului de pînză luminată evadarea din mediocritatea de toată ziua, splendori magnifice din savanele celor două Americi, siropoase idile pe plajele Mediteranei. Şcolari în uni- formă, cu gulerele măntălilor ridicate, citeau un program boţit. Pe trotuar, apa spăla coji de portocală. Un vînzător de ziare, leoarcă, îmbuca lacom un capăt de corn, strigînd cu gura plină. II zgîriau sîrmele umbrelelor deschise. II izbeau oamenii gră- biţi, fără să-şi ceară iertare, ca şi cum mizeria vremii cîinoşise sufletele şi iar fi spart toată pojghiţa,de civilizare.Radu Comşa trecea necunoscut, .între alţi necunoscuţi, tîrîndu-şi deşertul în indiferenţa străzilor vîscoase.Ajungea acasă cu ultimul tramvai gol. încasatorul numă- rîndu-şi mărunţişul pe platforma din dos, un moşneag moţăind cu pîinea într-un ziar vechi, o femeie îmbrobodită în şal, privin- du-şi cu ochi morţi încălţările sparte şi ude : vagonul slobozit zănatic pe şine.Se strîngea în camera friguroasă ca într-o cavernă, mun- cit de insomnie. II prindeau zorile.Altă zi fără început şi fără sfîrşit.Pe urmă, într-o dimineaţă, vîntul aduse din cîmpuri de- părtate presimţirea primăverii.474Pasul trecătorilor bătu, deodată, elastic şi înviorat, trotua- rul zbicit. Femeile avură .altă lumină în ochi. Ţigănci cu flori albastre şi albe îi aţineau calea.Nici murdăria dospită în soare, nici duhoarea benzinei nu izbutiră să înăbuşe şuvoirea proaspătă, străvezie, sonoră a aerului.— Respiră ! vorbi la spatele lui un glas plăcut. E ca în so- netul lui Heredia, cînd pe granitul Bretaniei, de peste oceanul brumos, vîntul îi aducea aroma Antilelor natale...Radu Comşa se întoarse să vadă cine a glăsuit. Era un tînăr cu figura de broască, urît şi cu faţa buboasă.Dar omul uitase urîţenia lui şi uitase hainele jerpelite.Privea transfigurat cerul, ţinînd o carte veche subsuoară şi, cu celălalt braţ, braţul unui prieten. Amîndoi se depărtară călcînd uşor, ca spre o mare fericire. Radu Comşa îşi urmă drumul posomorit. Se dovedi pentru el şi mai grea chinuire să-şi poarte inima uscată printre învoioşiriîe dezmorţite cu atît de puţin : o fîşie mai limpede de cer întrevăzută peste ziduri şi o rază de soare, jucînd mai caldă pe obraz.Căuta locurile unde lumina n-ajunge. Uliţi cu gloduri cle- ioase, pieţi unde rămăşiţe de legume zvîrlite spurcau primă- vara cu miasme de putreziciune! Se întorcea pe< cheiul Dîmbo- viţei, oprindu-se să privească de pe parapetul podurilor apa uleioasă şi lîncedă, în care şi peştii trebuie să se fi prefăcut în viermi.Rîul bălos împotmolea cîrpe şi stîrvuri.Pe pantele malului, unde îndrăznea să dea colţul ierbii, cioburi de vase, tinichele mîncate de rugină, bucăţi de vată şi vertebre albe cu gratii de coaste, toate .aduceau îndată aminte că dacă- primăvara va fi purces poate undeva să plesnească mugurii şi să înverzească pajişti, .aci e numai o rană purulentă care se deschide la soare.Deasupra tărăbilor de scînduri, spînzurau atîrnaţi de pi- cioare miei jupuiţi, cu tidvele rînjind. Cîini jigăriţi lingeau picăturile de sînge.Niciodată nu-şi imaginase că o primăvară poate fi atît de nidoasă şi crudă ! Că într-o primăvară a păcii şi a Romîniei Mari va tînji după primăverile lor de „acolo", din tranşee şi1' bordeie, unde n-a fost niciodată aşa de singur.Unde sînt toţi ? Ce s-a ales de dînşii ? De ce nu se mai caută să se sprijine, aşa cum ştiau să-şi aline păsurile în nopţile ae la tata Pleşea, în şanţurile de pămînt între două atacuri, pe Paturile de spital ?475 Ceva se stinsese... Murise... Pierise între ei. Îi înstrăinase să-şi piardă şi urma. Existau numai asociaţii de foşti comba- tanţi, cu statute, preşedinţi şi felurite comitete şi comisii, de ma- nevre politice şi electorale. Tot ce ia fost curat şi bun acolo, călcat în picioare. Tot ce-ar fi putut să fie .altfel, neguţat şi vîn- dut la mezatul politic al Romîniei Mari!Intr-o seară, Radu Comşa, după ce-şi gonise toată după- amiaza duşmanul nevăzut, se întoarse ca întotdeauna cu sîn- gele ostenit în vine, cu măduva vlăguită în oase. Şi, oa întot- deauna, nu-şi găsi loc, strămutîndu-se cînd pe scaunul biroului, cînd pe divanul cu arcurile scîrţîind la fiecare răsucitură.încrucişase mîinile sub cap, privind ornamentele tavanu- lui cunoscute cu de-amănuntul, pînă la ultima floare strîmbă, unde zugravul a pus hîrtia greşit.Tictacul ceasornicului de mînă îi sună deodată fin şi cald în ureche, ca o prezenţă vie, nu ca un mecanism cu inima de rotiţe. Răsuci brăţara să-i asculte îndelung bătaia măruntă, îşi spuse că e atît de singur acum, încît se îndestulează cu această tovărăşie a insectei metalice. Şi un gînd tresări!... Ceva a ui- tat... Da, ceva a uitat... De aici pornea înşelarea lui. Zădărnicia tuturor zvîrcolirilor... Voise să-şi rupă, să-şi dea, să-şi sacrifice i ceva din viaţă pentru un bine vag, general şi abstract. Tot ce? încercase se împotmolea în urîţenii fără folos. Fumul se întorcea îndărăt, respins ; fiindcă uitase că datoria cea mare şi simplă ;i începea mai de aproape...Se ridică şi răscoli hîrtiile din sertar, de pe birou, scutură f cărţile. Căuta o scrisoare veche de două săptămîni.Sora lui de la Hîrtoape, Anica, îi cerea un sfat. In Viarăj sfîrşea şcoala cel mai mare dintre copii. Văduva se gîndea dini vreme să-l pregătească pentru învăţătură mai înaltă, la oraş, j ca să se bucure de aceleaşi îndestulări de care se bucură el. îNu mai găsi scrisoarea.O săptămînă o ştiuse acolo, sub ochi, înfiptă în călimară, i Pe urmă dispăruse, cum dispar scrisorile pe care le strîngi indemînă, ca să le găseşti după iani în textul unei legi ori în-j tr-un buzunar de vestă uzată.începu un răspuns. Nu-şi amintea însă nici măcar cum se j numeşte copilul. Rupse hîrtia. Se răzgîndi.A doua zi dimineaţa, se urcă în tren. Seara era în satul! Hîrtoape.476*4*Căruţa îl lăsase la cotul drumului.Mergea mai departe, în celălalt sat.Radu Comşa, cu valiza în mînă, se pomeni întîmpinat în uliţă, cu acerbă şi nemotivată vrăjmăşie, de un cîrd de gîşte. Gînsacul se năpusti astmatic, umflîndu-şi aripile. II urmări'cu îndîrjire pînă la gard, peste şanţ, la poartă.Poarta era pe jumătate în lături. Anica mulgea vaca. Nu-i auzi paşii. Radu se apropie în vîrful picioarelor şi se opri să aştepte.

Page 185: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

O găsea la îndeletnicirea ei firească de gospodină, în satul unde s-a născut şi de unde nu se clintise vreodată.Un val de înduioşare îi podidi ochii.Aici, totul era numai simplitate şi acceptare cuminte a vieţii. Cum a putut oare să-i uite atît de îndelungă vreme ? Lap- tele ţîşnea aburind cald în şiştar. Femeia vorbea singură cu vita.Cînd ridică ochii şi cînd îl zări, răsturnă scaunul cu trei picioare. Sări şi, ştergîndu-şi mîinile de poale, îngăirnă, fîstî- cită, cuvinte fără noimă şi şir.'Radu îi sărută fruntea : părul mirosea a gaz.Vaca întoarse ochii umezi la cei doi fraţi, privindu-i cu impasibilă seninătate animală.Ugerul era încă plin : vaca ştia că datoria ei incă nu era împlinită. Cuminte, aştepta să-i revină stăpîna. Dar stăpîna, frecîndu-şi mereu degetele de poale, nu-şi putea desprinde ochii de la obrazul fratelui, întrebîndu-se ce cruntă întîmplare l-a sluţit aşa, că aproape să nu-l mai cunoască.Radu -Comşa observă că zarzării sini în floare. Doi, la fereastră, se plecau spre casă, încununînd-o cu o fragedă voioşie.Cercă să li e şi el bucuros, îşi prinse peste umăr sora Oare să-i spună la vreme să nu-şi mai ungă niciodată părul cu gaz).— Ana... Anicuţo!... Am venit...Anica se plecă să ferească şiştarul din picioarele Sîmboti- nei, îşi suflă pe urmă nasul, cu degetele. Se repezi în pridvor să caute ceva. Se întoarse cu mînă goală.^Pe urmă, îşi luă seama şi îl pofti în casă, începînd să-şi ceară iertare, ca unui străin, că o găseşte aşa. întinse lăicer nou Pe laviţă. Trase de două ori cu mătura pe lutul de jos. Fiindcă amurgirea cuprinsese încăperea, aduse o lampă cu flacăra ofti- coasă.477 — Lasă, Anicuţo, acestea !... Vino lîngă mine şi spune-mi.Radu întinse mîinile către singura vietate lîngă care mai putea să afle căldură.Anica nu se aşeză pe scaun. Vorbi cu pieptul rezemat de masă, într-un cot. .Povestea era simplă şi scurtă.Gheorghe, „omul ei", nu s-a mai întors. Nu s-au mai întors mulţi din sat. Pensia vine la două-trei luni ; nu-i mare lucru, dar tot îşi prinde o nevoie cu'dînsa. Copiii sînt, slavă domnu- lui, sănătoşi. Ghiţă sfîrşeşte şcoala în vară. Vine rîndul celui mai mic. Fetei îi ajunge cită carte a învăţat. N-o mai lasă să ş isprăvească!... Are să-i fie de-un .ajutor pe lîngă casă. Irnpli-; neşte în iarnă zece ani. A mai căpătat o ţîră de pămînt. Se, mai găseşte cîte cineva• să îngrijească de necazurile ei. Acum^ copiii sînt pe uliţă. Se duce ,să-i strige.O piele de oaie, întinsă sub grindă, răspîndea miros greu| de hambar şi de stînă.Radu Comşa deschise fereastra.Măsură cu paşi nehotărîţi încăperea dintr-un capăt într-al- tul, să-şi dezmorţească picioarele-înţepenite în căruţă. Intr-un cui atîrna o carabină şi deasupra un chipiu de jandarm. Dar nu luă aminte la ele. Se gîndi că nu l-a cunoscut niciodată pe acest Gheorghe, care nu s-a mai întors. Se agăţă de o pîlpîire. Are să poarte el grijă şi de copiii aceştia. O datorie îndoită : sînt ai surorii lui şi sînt ai unui soldat !... Pliveşte din buruiană cî- teva fragede vlăstare ameninţate şi abia astfel începe a împlini cuvîntul dat ostaşilor Bocăneţ, Mucenicu, cuvîntul altora, în noaptea cu lună, în poiana din dosul şanţurilor germane. De astă dată cu fapta cum s-ar fi cuvenit să purceadă toţi, de la început, înainte de a-şi slei curajul şi suflul în complicitatea atîtc'ra, înrăiţi şi vechi. O faptă bună .aci, una dincolo, minunea s-ar fi săvîrşit poate din totalizarea lor... Dacă fiecare fost co- mandant ar fi .adoptat necazurile foştilor soldaţi pe cîţi i-au ştiut mergînd cu simplitate la moarte sub ordinul lor, consiacrîndu-le numai zece zile pe an ca să le asculte păsurile şi să-i ajutore în ceasurile de cumpănă, dreptatea s-ar fi înfăptuit atunci, de la sine, nesimţit, cucerită pas cu pas, cum se netezeau adînciturile fronturilor din mărunte lupte obscure, cu eroisme nepomenite în nici un comunicat glorios. Va sfîrşi aci ! Va căuta apoi să dea de urmele altora ; Omir, Bocăneţ, Mucenicu, să-i caute, dacă dînşii nu-l caută... Păşi mai vioi; îşi frecă mîinile ca un om care se pregăteşte de lucru cu nădejde.478Aci era masa unde-şi scria lecţiile într-un caiet cu scoar- ţele albastre. Masa era atunci prea înaltă. II durea întotdeauna pieptul. Este acum altă masă, tot atît de înaltă, şi alt caiet, tot cu scoarţe albastre.II răsfoi.Probleme de aritmetică aşternute cu o cerneală apoasă pe paginile cu liniatură de pătrăţele violete. Scris stîrigaci, multe picături oare au fost şterse cu limba, cuvinte greşite şi tăiate. Corecturi cu creion roşu din plin. Jumătate şi jumătate. Caietul nu pare să fie al unui şcolar excepţional.In sfîrşit, are să vadă !Vaca rîcîi cu cornul în peretele de afară. Grajdul se afla tot în dosul casei. Noaptea se auzea atunci răsuflarea caldă a vitelor în paie. Tot aşa are să le audă şi acum.Tresări. Năvăli o fetiţă izbind uşa ; se opri în prag, speriată. In părul bălan, un pieptene de celuloid roz. Picioarele goale. Rochiţă- de stambă pestriţă, cu pete grase în faţă.. Rezemată de uşor, nu ştiu ce să facă.Radu Comşa îşi îmbuna glasul, cît mai prietenos.— Haide, urîto! Apropie-te, drace... Haide, că nu mănînc oameni... Natalia parcă te cheamă ?...Fata îşi înfipse mai-adine pieptenele de celuloid în părul decolorat. Nu ridică sfîrcul de nas din pămînt. Pufni :— Nataliţa o cheamă pe fata Păvălăghioaiei... Mie-mi zice Nuţa...— Nuţa ! îşi aminti Comşa. Ştii tu cine sînt eu, Nuţa ? Radu se apropiase şi îşi netezea bărbia.1 — Ii fi domnu percept... ridică Nuţa ochii, prinzînd curaj.— Nu ! făcu Radu din cap.— Atunci domnu învăţător cel nou ?...— Nu.— Domnu agent ?...Radu Comşa n-apucă să afle care domnu agent anume, fiindcă intră Anica, mînînd de la spate pledurile celelalte, culese de pe drum.Cel mai mic se sclifosea, smîrcîindu-şi nasul; se cunoşteau înfocate urmele palmelor pe obraji. Cînd văzu un domn necu- noscut în casă, tăcu brusc, ştergîndu-şi ochii cu pumnul, ceea ce din amestecul lacrimilor cu praful îi făcu un obraz de homar.— îmi scot sufletul, împieliţaţii ! se văietă Anica, înşfăcînd împricinatul de-un umăr şi mutîndu-l din cale.479 Copilul păru indiferent la acest tratament lipsit de dulceaţă, neslăbind o clipă din ochi pe domnul străin. Cel mai mare, Ghiţă, scoase o cărţulie din sîn şi o dosi sub căpătîiul patului.— Şi tu ce stai ca o mironosiţă ? se răsti Anica la fetiţa cu pieptenele roz.Nuţa se scarpină subsuoară, pe urmă în cap, pe urmă în spinare, atît cît o ajungea mîna. Anica porunci:— Ţine ştergarul de ici şi fugi la dugheană ! Cere o jumă- tate de pîine.Se întoarse de la blidar cu ştergarul în mînă, să-şi întrebe:fratele :— Dumneata 'nu obişnuieşti rachiu ?— Numai bădia Mit r iţă bea rachiu ! declară nepotul cel mai mic al lui Radu Comşa, cu obrazul de homar.Anica trecu peste această constatare. Deznodă banii cu dinţii, dintr-un colţ de batistă cu tiv de mărgele şi numără, însirîndu-i pe marginea mesei.— Ankuţo, lasă-mă pe mine... îi dădu Radu la d parte, scoţînd portbiletul din buzunar şi întînzînd fetiţei o hîrtie...

Page 186: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Ia una întreagă şi vezi... albă !— Albă are numai Jmil !— Te-i duce şi la Jmil, că nu ţi s-or rupe papucii pînă acolo! vorbi Anica înnodîndu-şi banii săi la loc, în batistă.Nuţa porni La Jmil. Nu-şi rodea papucii pînă acolo ; era desculţă.— Dumneata mi-i ierta...— Spune-mi „tu", Anicuţo...— Mi-i ierta dacă am să te las singur, cu pledurile, să pregătesc ceva de îmbucat.Radu Comşa rămase cu pledurile. Cercă să şi-i apropie. II întrebă pe cel mai mare despre carte, despre şcoală, despre învăţător. Copilul înainta cîte un pas, cîte un pas, pînă ceajunse alături.Era slab, cu fruntea chinuită de creţuri, cu obraji prea gălbejiţi, cu buzele arse şi cu o privire concentrată, cum e pri- virea surzilor. Se rezemă de laviţă. Ciugulindu-şi o destrămă- tură a cămăşii, se destăinui: pricepe greu şi îl doare capul cîteodată. Nu ţine minte. In sat sînt mulţi pe care îi doare capul; au friguri. Le dă sanitaru prafuri. Atunci îi mai lasă cîte o săptă- mînă-două... Mulţi sînt bucuroşi că scapă de la şcoală ; se duc cu vitele la păscut ori în luncă la scăldat. Dar el nu vrea să lipsească nici o zi; vrea să înveţe !... Nu poate să iasă premiant480ca băiatul părintelui şi ca Petruţă Timofti, fiindcă ei pricep uşor şi ţin minte. Dar nici el n-are să rămînă un prost; are să înveţe, măcar de-ar fi nevoie să nu doarmă decît două ceasuri pe noapte! stărui, plin de încăpăţînare, copilul cu fruntea încreţită şi cu buzele arse.îşi arătă caietele, cărţile, păstrate curate, învelite în hîrtie albastră. Radu Comşa îl întrebă cîte ceva. Copilul într-adevăr pricepea anevoie, răspundea alături, îşi lua seama şi, Incruntîn- du-şi fruntea, începea să gîngăvească. Radu îşi spuse că poate 1-a intimidat. Abia îl cunoaşte, pentru el e un străin — numai a doua zi îşi va putea face o părere.Cel mai mic, care arăta să fie mult mai sprinten la minte şi era îndesat ca un săculeţ, se amestecă de cîteva ori în vorbă, pînă ce ajunse să-şi spovedească şi el în sfîrşit un păs :— Pe Ghiţă nu-l bate bădiâ Mitriţă ! Da pe mine mă bate... Cu cureaua cea lată, mă bate...Radu Comşa gîndi că acest bădia Mitriţă va fi fiind vreo rudă despre .care nu-şi mai aminteşte. In sat se aflau desigur multe rude pe care nu şi le mai aminteşte.Veni fata cu pîinea, mestecînd o bucată de coajă. Intră şi Anica, aprinsă în obraji de dogoarea focului, cu o mămăliguţă aburind pe fund de lemn. Radu Comşa o privi lung, cum întin- dea îndemînatic masa lor săracă.Era voinică şi în toată tinereţea încă. Cu ochii umezi şi domoli ca ai Sîmbotinei; gîtul rotund şi alb.O admiră cu înduioşare pentru resignarea vrednică în care îşi ducea gospodăria cu trei copii. Mîncă din borş, într-o stra- chină mare, laolaltă cu toţi; pe urmă din altă strachină, brînză răsuflată. Erau numai două furculiţe, cu dinţii strîmbi, pentru Anica- şi pentru el; copiii făceau în pumn un boţ lunguieţ de mămăligă, îl atingeau numai puţin în brînză roşcată şi iute. Nu era un ospăţ cu trufandale şi delicatesuri, după chipul şi asemănarea celor prezidate de generalul Pol Vardaru. Nici tu farfurii, nici tu pahare, nici tacîmuri.Radu Comşa hotărî ca a doua oară cînd va veni, să cumpere pentru toţi cuţite, furculiţe, linguri şi farfurii. Să-i educe după un mic manual de civilizare... Tăceau ! Se auzea nurnai meste- carea fălcilor şi sîîrîitul lămpii.Pîinea rămase întreagă. Copiii cerură cîte-o felie goală, la sfîrşit — desert.După-masă, Nuţa ajută la strîns blidele. Anica îi împinse pe toţi la culcare, în cealaltă încăpere.481 Cum aveau o singură lampă, copiii se dezbrăcară prin în- tuneric.Se mai auziră hîrjonindu-se un timp, pe urmă se făcu tăcere.Cînd Anica sîîrşi de trebăluit afară, veni să se aşeze lîngă Radu cu mîinile în poală.Radu Comşa vorbi mult.Vorbi mai mult pentru el decît pentru sora care nu pricepea de ce atîtea întortocheri pentru .a spune lucruri atît de simple. Cînd Radu îşi ceru iertare că prea tîrziu s-a gîndit la dînşii, fiindcă multe mîhniri l-au silit să se oprească mai întîi la neca- zurile lui, Anica socoti că poate şi-a pierdut slujba. Nu îndrăzni să-şi arate această teamă şi să rostească părerea ei de rău, simplă şi din toată inima. Tipărindu-şi poalele, stărui să-l con- vingă că nu dorea nimic deocamdată, decît să-şi dea băiatul la şcoală. Celelalte le duce ea singură la capăt, cum le-a mai dus. Pentru atît, nici nu ena nevoie să vină acum. Ar fi adus ea co- pilul la toamnă... Pe urmă, căscă, începu să-i întindă aşternutul. Au să mai vorbească mîine, tot e duminică. Dar să ştie de pe acum că nu-i cere nimic. Dacă are atîtea griji, ea nu-vrea să-i mai adauge altele. Ii pofti noapte bună.După ce-a plecat, Radu Comşa stinse lampa : făcea mai mult miros de gaz decît lumină. Se răsuci apoi îndelung să adoarmă. I se părea că a auzit într-o vreme paşi pe lîngă fereas- tră. Un glas de bărbat vorbind în şoaptă.O uşă se deschise, apoi dură numai tăcerea nopţilor de sat, cu orăcăitul monoton al broaştelor şi lătrături somnoroase de cîini.Răsufletul Sîmbotinei străbătea prin perete, cum auzea, copil, răsufletul altei viaci. Radu aţipi un timp. Tresări, ridi- cîndu-se într-un cot, fiindcă a auzit iar paşi. Dar a fost numai o părere. I-a alungat somnul şi acum mirosul de oaie spînzu- rată în grindă a invadat toată încăperea.Noaptea se adîncise atît de întunecată şi fără de stele, încît pătratul ferestrei era abia mai puţin opac decît negrul peretelui.Cu ochii lărgiţi la .acest întuneric, fostul orfan al văduvei lui Mihai Comşa, în acelaşi pat de odinioară, înăbuşit de mirosul cald al îînei, se frămîntă schimbînd planuri. Se simţea din nou "mai bun, dornic de hotărîri mari. Era înduioşat de soarta atîtor victime omeneşti, orbecăind în beznă, fără îndu- rarea nici unei lumini care să le deschidă drumuri. Năvăleau cuvintele bune şi calde pe buze, pe care nu le-a mai rostit de mult nimănui, sufocate în singurătatea dureroasă în care de atîta vreme trăia. Dacă şi-ar fi ascultat gîndul, ar fi trezit atunci,482îndată, din cealaltă încăpere, sora rămasă ţărancă săracă şi sim- plă, să-i spovedească toate chinurile cărora adineauri nu le pu- tuse da cuvînt şi acum se desfăceau în el, ca o eliberare.Alături se porni un sforăit greu şi cineva vorbi prin somn.II deşteptă a doua. zi Nuta, cu o ceaşcă de lapte fierbinte plină ras. Păşea în vîrful picioarelor, cu ochii ţintă la clătina- turile laptelui, ca să nu-l verse.Era îmbrăcată în straie curate, de duminică; veşminte reduse la miniatură după portul unei femei în toată puterea. Spălată, cu părul netezit, îi aduse aminte lui Radu Comşa de acele infante ale lui Velasquez şi Goya, care, la opt ani, erau zugrăvite în costumele complicate şi greoaie ale epocii.Fetita aşeză ceaşca pe-un scaun, la capătul patului.— Bădie, avem şi zahăr, dacă pofteşti mata !Pentru acest „bădie", Riadu îi netezi cu recunoştinţă obra- zul, părul bălan, ridicat în pieptenele roz.Nuta scotoci într-un sertar ; dintr-o cutie de tablă aduse în pumn două bucăţi de zahăr, atît de vechi, ,atît de rotunjit la muchii şi de cenuşiu, încît părea un mineral dezgropat din pămînt.— Mămuca-i la biserică... M-o lăsat pe mine să fac ce-i porunci mata ! lămuri fata, cu toată gravitatea întregii gospo- dării rămase pe mînă.— Nuţo, mai întîi eu nu-ţi poruncesc nimic... Te rog numai să-mi dai o cană cu apă pentru spălat şi puţină sare în loc de zahărul acesta pe care mai degrabă te înţeleg că ai vrea să-1' ronţăi tu !...Sarea era tot atît de' vînătă ca şi zahărul; pisată mare, umedă şi pusă într-o ceaşcă de cafea, ştirbă.Dar Nuta, cu demnitate, nu ronţăi zahărul-mineral, ci îl depozită mai departe în cutia de tablă pentru cine ştie ce alt' eveniment memorabil.

Page 187: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

După ce-şi răcori ochii, Radu Comşa ieşi în ogradă şi păşi pîrleazul grădinii. Pămîntul era săpat. Aci au fost întotdeauna cartofi, dincoace fasole ; cîteva straturi aliniate, cu gunoi negru presărat deasupra.Zarzării îmbrăcaseră flori de hîrtie, în primăvara cu pă- mîntul încă negru-vioriu şi gol sub care musteau seminţele. O claie de strujeni; un stog de fîn pe jumătate tăiat, regulat, mărunt şi neted, ca firele de tutun fin. Pretutindeni se .cunoş- tea prezenţa unei mîini de vrednică gospodină.O şură pe care n-a cunoscut-o. E veche acum : plugul cu fierul lucios ca argintul, întors în sus, prăjini şi lemne rezemate483 într-un ungher ; deasupra, din grinzi, pînze de păianjen atîrnînd cu- atîta praf, încît păreau zdrenţe grele abia fîlfîind.Radu Comşa se întoarse să se aşeze in soare, unde era locul său de copil, pe prispă. Dar locul lui era ocupat de altul. Băiatul cu obrajii gălbejiţi şi cu privirea încordată de surd.îşi spunea pe de rost lecţia, cu degetul între foile cărţii în- chise : „Fierul, fonta şi oţelul. Fierul... Fierul este un metal. Fierul... Fierul se scoate din pămînt. Fierul este un mineral... • Fierul... Fierul nu se scoate-din pămînt aşa cum îl vedem noi... Fierul se găseşte amestecat cu alte corpuri străine... Fierul... Ca să alegem fierul de corpuri străine... Fierul..."Radu Co-mşa se .aşeză lingă el, desprinzîndu-i binişor car- . tea din mînă. II cercetă cu răbdare despre alte lecţii învăţate mai demult; căută să descopere ce se afla în mintea lui chinuită.Copilul încrunta ochii să priceapă ; între sprîncene se săpa o cută adîncă ; fruntea se strimta de două degete, gîngăvea şi gîfîia parcă ar fi cărat un sac greu în cîrcă. Riadu Comşa puse cartea alături, închisă. Ii fu milă de toată încăpăţînarea nepu- tincioasă a copilului. Dar nu era decît o minte slabă.Nimeni n-avea să facă niciodată nimic din el.Ca să-şi împace conştiinţa, va merge la învăţător să afle.Copilul luă cartea şi începu monoton, ca o^melopee a plic- tiselii : „Fierul, fonta şi oţelul... Fierul..." Radu Comşa intră să-şi caute pălăria.— Spui Anicăi că m-am dus pînă la şcoală. Intr-un ceas sînt înapoi... •— Ii spun... Fierul, fonta şi oţelul... Fierul. Dacă luăm fierul... Ce este fierul ?... Fierul... Fierul... " este un mineral...'Nu !... El, dînsul, fierul este un metal...*5*La şcoală, dirigintele îl primi scuturîndu-şi târna de pe mîini, între straturile grădinii.Se bucură cînd îi auzi numele.— Aşadar, dumneata eşti Comşa ? Radu Comşa ! Phii, domnule, nu-ţi imaginezi dumneata cită plăcere îmi faci... Am auzit de la alţii despre dumneata. Eu sînt de cincisprezece ani în sat, de cînd a ieşit la pensie dirigintele cel vechi. Nu mai484contenea vorbind despre Radu Comşa. Îţi spun drept, într-o vreme credeam că e un maniac... Radu Comşa încoace, Radu Comşa încolo !... Era mîndru de dumneata ca de un copil al lui. Spunea că te .aşteaptă un viitor strălucit. Şi după cîte am auzit mai tîrziu, am înţeles că nu s-ia înşelat... îmi 'dai voie să te poftesc oleacă în casă şi să te invit la un pahar cu apă şi la o dulceaţă ? Tocmai mi-a venit băiatul...— Mulţumesc... Nu vreau din pricina mea să sufere astea... arătă Comşa spre straturile neisprăvite.învăţătorul se ruşina, plecîndu-se să ridice o greblă căzută între dînşii.— M-ai găsit la grădinăria mea... Eu sînt, domnule Comşa, un învăţător de modă veche, ca şi răposatul dascălul dumitale. Cînd scap de celelalte îndatoriri, mă întorc la apucăturile mele ţărăneşti. Feciorul meu e altfel. Ai să-l cunoşti... De abia ieri mi-a venit... A izbîndit să -fie mutat aci. El face politică. Vorbeşte tare frumos, .are darul convingerii !... Zice că-i păcat să piardă un iasemenea capital. Acuma oamenii sînt mai întreprinzători. Au vreme să facă de toate... Cîteodată parcă mă tem. Politica-i mare ispită, şi după război mai mult tulburare ne-a adus decît fo- loase. Fiindcă mai toţi care iau dat buzna în partide zoreau să învîrtă politică pentru procopseala lor, nu pentru binele mulţimii şi al ţării. Licitaţie de minciuni... Atuncea Coste — Coste îl cheamă — prinde-a rîde şi-mi spune să mă întorc la straturile mele, că nu-s făcut să pricep vremurile aieste, nouă... Dar eu te ţin de vorbă, domnule Comşa, şi poate dumneata ai venit cu alte gînduri. Ai să-mi faci plăcerea s ă-in i spui cu ce te poate servi un învăţător bătrîn şi nevoiaş ca mine ?— Cîteva lămuriri numai... Un sfat de la dumneata... Am un nepot;: Gheorghe Cîmpeanu...— Văduva lui Cîmpeanu e sora dumitale ? Hm !... : Dirigintele duse degetele cu ţarina uscată la gură şl tăcu oclipă.Pe urmă'adăugă :— Nu mă gîndearn... Radu Comşa continuă :— De acest nepot m-am hotărît să mă interesez mai de aproape... Avem o datorie, noi cei plecaţi de la sate, să întindem mîna şi altora, pentru a-i ajuta să-şi facă un drum. Pînă la binele general şi obştesc să contribuim măcar cu atîta. Aş vrea deci să-1 dau la o şcoală mai înaltă, după ce termină .aici. şi cum e elevul dumitale, eşti cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme... Poate la vară să-l pregătim pentru un concurs.485 — Gheorghe Cîmpeanu... Gheorghe- Cîmpeanu... repetă di- rigintele, păşind peste strat mai aproape de Gomşa. Ca să fiu sincer, domnule Comşa, trebuie să-ţi spun cu părere de rău, că nepotul dumitale n-are să reuşească niciodată la un concurs.— Mi s-.a părut într-adevăr că...— Eu îl dau la ceilalţi din clasă exemplu de cuminţenie şi de muncă. Dar îmi pare rău, că atît nu-i destul la un şcolar. N-are destul fosfor, domnule Comşa !...Radu Comşa făcu un semn de neputinţă, lărgind amîndouă palmele în lături. Era ceea ce constatase şi el.— N-are destul fosfor ! repetă dirigintele bucuros de această formulă, acum descoperită şi pe care îşi spunea că va în- trebuinţa-o întotdeauna, cînd va vorbi de elevi ca Gheorghe Cîm- peanu. Şi dacă n-are fosfor, nu putem face nimic ! Ca să rămînă la plug, nu-i trebuie mai multă ştiinţă de carte... Dar să mergem mai departe, domnule Comşa ! Să admitem că printr-o minune reuşeşte la un concurs. Cu aceasta n-a făcut nimic. Rămîne tot pe drum, peste un an sau peste mai mulţi. Aşa că de ce l-am îm- pinge unde nu-l aşteaptă nici un bine, ca să regretăm şi noi ; ca să ne blesteme şi el?... Fosforul nu-l puterrr da 'noi, cu linguriţa.Radu Comşa nu mai avea ce .afla. Se pregăti de plecare. Dirigintele îl reţinu.— Aşadar, văduva lui Cîmpeanu e sora dumitale ? Intr-a- devăr nu mă gîndeam. Vrednică femeie şi isteaţă, păcat numai că... In sfîrşit, nu mă priveşte pe mine...— Nu înţeleg, domnule d-iriginte...— N-am nici o cădere să mă amestec, domnule Comşa... Lumea e lume ! Am .scăpat şi eu o vorbă... Iacă vine şi fecio- ru-meu, Coste! se bucură, cu toată lumina năvălită în ochii bătrîni.Feciorul dirigintelui se cunoştea de k prima vedere că e de altă modă. Salută cu pălăriuţa mică şi se prezintă dezgheţat.— Veniţi din Bucureşti, domnule Comşa? Atunci ne puteţi spune ultimele ştiri politice de la centru...Vorbind, îşi trăgea manşetele care cădeau prea lungi peste degete, îşi pipăi funda albastră.Radu Comşa rezumă ultimele ştiri politice de la centru :— Guvernul n-are de gînd să plece şi opoziţia nu se resem- nează să aştepte.— Aţi găsit formula justă ! declară domnul Coste, deplin încîntat. Aceasta e toată definiţia situaţiei politice. Numai că opoziţia, aşteptînd, nu se gândeşte să se organizeze. Aşteaptă486

Page 188: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

pară mălăiaţă. Nu lucrăm, domnule, nu ne organizăm!... Aci stă toată buba...îşi ridică mînecile cămăşii, pe sub haină, de subsuoară.— Vedeţi, eu m-am zbătut să obţin mutarea aci, pentru a începe o organizaţie serioasă. Eu dau mare importanţă organi- zaţiilor de la periferia partidului... Victoriile se cîştigă întîi cu soldaţi educaţi şi disciplinaţi, nu numai cu generali!.... Cel mai ideal stat-major nu face două parale cu o trupă dezorganizată...Făcu o pauză. Dirigintele îl privea cu părintească admiraţie. Domnul Coste se întoarse spre Radu Comşa, întrebîndu-î cu o subită îngrijorare :— Cred că nu sînteţi guvernamental ?...— Nu! se împotrivi Radu Comşa. Sînt dintre cei condam- naţi să rămînă întotdeauna în neagra opoziţie...— Tocmai ! surise cu înţeles domnul Coste, bucuros că are de-a face cu un om care pricepe situaţia, „întotdeauna", e un fel de a vorbi !... Depinde numai de noi, dacă ştim să ne mişcăm. Eu mi-am făcut socoteală că rămîne aci un capital politic neutili- zat. Tata dăscăleşte aci de cincisprezece ani, a dăscălit zece ani în comuna vecină, la Cohalmi ; are legături cu oamenii. E ascul- tat şi iubit. Dar nu face nici un fel de politică. S-a dezinteresat întotdeauna, fiindcă politica se făcea pînă la război cu vechilii boiereşti. El a preferat să rămînă la grădinăria lui... Mai crede şi acuma că fiecare individ are să fie fericit cînd va avea în poartă doi perji. Iar toţi oamenii, la zece kilometri rază, au cîte doi pruni în poartă şi alţi cîte patru şi opt, şi eu tot nu-i văd fericiţi! Se vede că reţeta a dat greş... Incît e cazul să căutăm alta...Dirigintele ruşinat îşi ascunse mîinile, cu pămîntul straturi- lor uscat pe degete.— Ei, şi tu, Coste !...Domnul Coste îl privi cu îngăduinţa cuvenită unui bătrîn plin de nevinovate manii.— Glumesc, tată...Apoi întorcîndu-se către Radu Comşa:— Şi, cum vă spuneam, m-am întrebat de ce-ar rămîne adică acest capital neîolosit ?... Zestre a guvernelor, transmisă de la unii la alţii!... Am cerut mutarea aci. Mă pun pe lucru! Ori- cînd pot aduce un număr de voturi sigure. Aceasta contează. Dacă ne organizăm, viitorul e al nostru...Fiul dirigintelui arătă circular viitorul, cu mîna peste care cădea manşeta prea lungă.Radu Comşa îşi luă ziua bună de la cei doi învăţători, unul cu grădina şi altul cu viitorul. Se abătu din drum să cum-487 . pere de la dugheana domnului Jrnil provizii la care pînă atunci nu se gîndise. Intră pe poartă, întovărăşit de un băiat încărcat cu pachete.Qhită, cu fruntea încreţită şi cu ochii ficşi, repeta în acelaşi loc, somnambulic : „...ţelul... oţelul... Din fier căpătăm oţel. Cum este oţelul ?... Oţelul este flexibil. Oţelul... Oţelul este mai tare ca fierul. Oţelul..."Deasupra, în grinda streşinii, o rîndunea îşi zidea cuibul. Venea cu huma în plisc, pkiia după fiecare bob lipit, zbura tăind aerul străveziu al primăverii ca o harnică suveică.Ghiţă nu vedea nimâc. Nu simţea nici dezmierdarea caldă şi bună a razelor de soare ţremurînd pe obrazu-i chinuit. El stăruia cu toată convingerea : „Oţelul... Din oţel se fabrică fel de fel de obiecte... Anume... Oţelul... Ce se fabrică din oţel ? Din oţel se fabrică... Nu... Oţelul...". Anica îi ieşi înainte în haine de sărbătoare, rumenă şi cu piepţii strînsi în cămaşa cu fluturi. Cînd văzu toate pacheţelele şi pricepu, se simţi umilită :— De ce trebuia, dumneata ?...— Anicuţo, te-am rugat odată să nu mai aud acest dum- neata...— Ce trebuia, dam... ? Ce trebuia să aduci aici toată du- gheana lui Jmil ? Avem şi noi, slavă domnului, cu ce primi un om în casă... In afară de nu ţi-o fi făcînd silă cumva bucatele noastre proaste...Radu o ascultă cu un surîs împăciuitor, cum îşi apără mîn- dria ei de gospodină. Ii netezi'obrazul învăpăiat:— Zi înainte, Anieuţo! Aşa te cunosc... Ai rămas tot fe- tişcana iute foc, de gura căreia ştia şi mama...Intr-adevăr, într-o depărtare înceţoşată, Radu Comşa vedea codana sprintenă şi aprigă, ducînd toată gospodăria la pai- sprezece ani.Anica plecă ochii în pămînt, roşie mac. Avea ciuboţele cu toc înalt şi ciorapi de lină albă, bariz untdelemniu cu flori verzi.Deşertă, unul cîte unul, pe'prispă, pachetele din braţul bă- iatului •; dar părea hotărîtă să mi se atingă de ele.— Dă mîncarea în foc, mămucă ! se auzi glasul Nuţei.Anica intră în bucătăria de scînduri. Radu în casă.Se opri în prag, parcă l-ar fi înşfăcat un pumn de guler. Pe laviţa unde dormise el, cineva se afla cu faţa în sus.Un jandarm.488Jandarmul se ridică în capul oaselor, pe urmă în picioare, încheindu-şi încet nasturii tunicii, întinse mîna şi o zgudui din umăr pe a lui Radu Comşa :— Am onoare să mă prezint! Sergent şef de post, Iftodiu Dumitru!Se aşeză pe laviţă, poftindu-l să ia loc, ca o gazdă a casei. Radu Comşa a luat loc, privind la sergentul şef de post Iftodki Dumitru cu cea mai mare nedumerire.— Fumaţi ? întrebă jandarmul.Oferi tabachera cu ţigări Funcţionare. Comşa refuză. Ser- gentul Iftodiu Dumitru se căută în buzunar, căută pe masă, strigă :— Qhiţă!— îndată ! răspunse glasul lui Ghiţă, curmînd citania cu fierul, fonta şi'oţelul.— Chibrit! ordonă laconic sergentul şei de post. Haide, trap, Castravete!— îndată, bădie Matriţă !Radu Comşa simţi că devine imbecil.Sergentul Iftodiu Dumitru luă cutia cu chibrituri din mina băiatului, aprinse, o zvîrli pe masă şi aruncă fum gros pe nările păroase.Era bărbierit de curînd, cu un brici care-l zgîriase ; dintr-o crestătură în bărbia lată cursese sîngele, şi peste rană lipise o foiţă de ţigară străbătută de o picătură de sînge.— Aţi venit să vedeţi ce mai face Anica şi ce-i fac plodu- rile ? întrebă cu bunăvoinţă sergentul Iftodiu Dumitru.— Mda ! a recunoscut Comşa.— Foarte frumos! aprobă jandarmul, pipă'indu-şi delicat foiţa de ţigară, să se convingă dacă o mai are.„lîtodiu Dumitru... Iftodiu Dumitru! gîndi Radu Comşa. Cine poate să fie ?"Se trudi să-şi aducă aminte toate numele vagi de rubedenii, cumetri şi cumetre din sat, de altădată.— Locuiţi în Bucureşti ? întrebă jandarmul.— Mda...— Foarte frumos ! Am fost şi eu o dată în Bucureşti. Foarte irumos Bucureştii!... Am fost la comandamentul nostru. Ştiţi unde se află comandamentul corpului de jandarmi ?— Mnu ! îşi mărturisi ignoranţa Radu Comşa,, cu vădită Părere de rău. .489 — Păcat ! Foarte frumoasă clădire... Pe strada... Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene ? Guin îi spune străzii, că mereu o uit ?... Dar frumoasă stradă...Sergentul şei de post privi gînditor în fumul unde vedea splendorile Capitalei. Pe urină îşi răsuci mustăţile, arcuiindu-le în sfîrc răsucit şi

Page 189: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

ţuguind buzele, ca să le poată privi cu ochii încrucişaţi, în jos, de-a lungul nasului.— Cred că v-a spus Anica... - Ce ? *— Chestia noastră !— Nu mi-a spus nimic şi nu înţeleg despre ce chestie e vorba.Jandarmul părăsi mustăţile, trase un fum, apoi. sprijinin- : du-se cu mîinile în marginea patului, îşi întinse cizmele înainte, orizontal, ca să le admire lustrul.— Vorbesc de chestia noastră! Eu şi cu dînsa... Poate dumitale nu-ţi convine şi e bine să cunoşti întîi...Sergentul Iftodiu Dumitru se ridică în picioare şi privi pe < fereastră cu mîinile la spate.Se întoarse la Radu Comşa, crăcănat, uitîndu-se în creşte- tul lui, de sus, aşa cum îl mai privise odinioară, în altă viaţă, j Alexandru Vardaru, la un sfîrsit de destine. . ' 1— Eu din partea mea aş fi ajuns şi la cununie ! N-am ce ? spune,, muiere vrednică din toate punctele de vedere. Vrednică la gospodărie, vrednică la pat !... Dar n-a vrut dînsa în ruptul capului... Pe urmă, m-am cugetat şi eu, şi-am spus că are drep- tate. Intîi, de ce-ar pierde .pensia ? Şi după aceea, ce iac cu dînsa, : dacă mă mută undeva unde şi-a înţărcat dracu copiii ? Este ? ' Este L.Radu Comşa înălţă ochii înneguraţi de dureroasă umilinţă. J— Domnule sergent, abia acum 'aflu...Se gîndi la ceea ce şovăise să-i spună învăţătorul ; deci la ceea ce toată lumea ştia şi vorbea.— De la dumneata aud întîia dată... Nu mi-am închipuit... Am nevoie să mă gîndesc, înainte de a decide...— Ce decizie ? vorbi sergentul şef de post, ducîndu-se să privească iar la fereastră. Nu e vorba de nici o decizie!... Ni se pare că dînsa-i majoră ! Eu cunosc legea, domnule ! Sînt ofiţer de poliţie judiciară. Aşa ne-am înţeles, aşa rămîne ! Ea n-a're decît foloase de tras. De gospodină, e gospodină, cum am mai sp-us. De zdravănă, e zdravănă ! Pensie are ! Am purtat de grijă să nu rămînă pe dinafară la. pămînt. Că mai spune unul ori altul o vorbă, ici-colo ? Mă întorc şi zic: cine-i stăpîn pe voinţa ei şi490pe trupul ei ? Şi cine-i stăpîn pe gura lumii ?... Femeie tînără, în toată puterea; ochii văd, inima cere... N-oi îi vrînd să se călugă- rească ! Este ? Este !Radu Comşa înghiţi un nod, ca o coajă uscată de pîine.Bizar, ca pe-o curbă seismografică, înregistra cum i-au vor- bit în acelaşi fel, pe rînd, Alexandru Vardaru, Vasile Mogrea, acum un sergent-major de jandarmi, după domnul Lică Carto- jan. Nu însemna această succesiune măsura exactă a scufundăriilui ?...— Cred că asta-i iară nici o supărare! se întoarse jandar- mul pe călcîie, răsucindu-şi sfîrcul mustăţilor şi privindu-le în- crucişat. Vorbim între bărbaţi. Ca dînsa, găseam zeci şi zeci!' Acuma umblă femeile după noi, că s-au împuţinat bărbaţii la nu- măr. Pot spune, aşadar, că a avut noroc. Cine-ar fi purtat grija ei, cum i-am purtat-o şi i-o port eu ? Poate dumneata crezi că ai vreun drept să te amesteci, să te dai cu părerea ? Am să mă întorc atunci şi să zic: au unde erai dumneata atunci cînd avea nevoie s-o scoată cineva din necaz ?... Hai ? De aceea să ramînem buni înţeleşi şi prieteni... Fără supărare!Radu Comşa îşi lăsase fruntea în palmă.Sergentul Iftodiu Dumitru se plimbă prin cameră cu mîinile la spate. Scuipă ţîşnit printre dinţi şi şterse moneda lichidă cu talpa.Pe urmă, îşi frecă mîinile, mulţumit că a dat gata chesti- unea care îi stătea pe suflet.— Ghiţă ! Ian vezi de rachiu şi de o coajă de pîine... Trap ! Ghiţă părăsi „fierul, fonta şi oţelul", aduse şipul cu rachiu,o ceaşcă şi o felie de pîine.— Dumneata nu serveşti? îl îmbie şi pe Comşa. Nu? îmi pare rău... Atunci ne servim numai noi.Turnă o ceaşcă, o dădu de duşcă, rupse o înghiţitură de pîine, mai turnă una ; tot aşa pînă la trei.— Aceasta-i porţia mea ! declară satisfăcut, ştergîndu-şi mustăţile.Anica intră ocolindu-le privirea, cătînd numai cu coada ochiului, pe furiş, să înţeleagă cum s-a încheiat întîlnirea în- tre cei doi. Trase masa ia mijloc şi întinse un şervet curat, cu dungd roşii. Sergentul Iftodie Dumitru, încălzit de spirt, o bătu Pe şold, cu o palmă lată şi sonoră, ca pe-o juncană, scoasă la vedere în tîrgul de vite.— îmi placi astăzi, Anico !... Văd că te-ai pus în mare ţinută.... Anica, roşie, îi feri mîna. . • ......;491 Dar sergentul Iftodie Dumitru o pişcă de sîn.Radu Comşa îşi luă pălăria. Scena aceasta parcă o mai văzuse aidoma. Da ! In casa lui Ion Bîzdîgă, electorul domnu- lui Lică Cartojan. îşi birui glasul, să nu tremure :— Eu nu mănînc, Anico... Mă doare capul.Şi ieşi repede din odaie, împiedicînd'u-se în prag.— Am onoare să vă salut! grăi in batjocură jandarmul, trintindu-se pe ilaviţă, cu faţa în sus. Nu-i place! Parcă îl în- treabă cineva dacă îi place ori nu-i place ?... De ce n-a venit atunci, cînd ai rămas vădană, să întrebe: „Fa ! soru-mea, ai rămas singură, ian să văd şi eu ce nevoi ai şi tu ? Ce facem'cu pledurile?..." A făcut-o?... Nu !... Vine după trei ani în ins- pecţie !... Poate vrea să dreseze şi un proces-verbal ?Sergentul litodiu Dumitru se veseli cumplit la ideea că Radu Comşa poate vrea să dreseze un proces-verbal cu re- zultatul inspecţiei şi să semneze în condică.— Ghiţă ! Mai trece garafa, cu rachiu, să ne veselim, că am scăpat ieftin la control!Ghiţă, victima fierului, fontei şi oţelului, aduse şipul cu rachiu.— Şi ceaşca, logofete ? Ceaşca nu-ţi dă în cap s-o aduci ?— îndată, bădie Mitriţă !Bădia Mitriţă îşi turnă, dădu de duşcă, pe urmă îl privi pe Ghiţă cu înveselire, răsucindu-şi sfîrcurile mustăţilor.— Te-ai îmbrăcat şi tu, precum văd, în mare ţinută... A venit domnu comandant de la Bucureşti !... Ei, cum ai ieşit la inspecţie, Castravete ?Sergentul Iftodiu Dumitru se aşeză cu un geamăt uşor în capul mesei. Cînd auzi că se află nişte pachete aduse de Radu, de la Jmil, se ridică singur, ile desfăcu, întinse pe masă şi împărţi.-- Ce-i drept, are gusturi boiereşti, domnu inspector ! Aceasta-mi place!...Copiii înfulecară cu lăcomie sardele, zacusca, felii de salam. Anica privea, cu un nod în gîtlej. Tăiase o găină. Spăr- sese ouă. Pregătise masă pentru oaspe şi sărbătoare ; iar el ple- case ! II găsi, fireşte, tot pe Radu vinovat. Ochii îi înotară în lacrimi. Mai mult de necaz decît de durere.Sergentul Iftodi'ii Dumitru o consolă, bătînd-o pe crupă.— Ei, ce-mi stai acum parcă ţi s-au înecat corăbiile? El se duce şi eu rămîn !... Asta-i chestia, puico !...Se descheie la tunică şi se întinse pe laiţă. După zece mi- nute sforăia cu gura deschisă. Ghiţă, întors la locul lui, pe492 . .prispă, luase cartea şi începu: „Fierul... Fonta... Din fier se mai lace şi fontă. Gum este fonta ?... Fonta este... Se sfarmă dacă '0 lovim... Nu !... Dacă luăm fonta..."Rîndunica sfîrşise de mistriit cuibul. Acum îl capitona pe dinlăuntru, 'cu fulgi smulşi din piept, culcuş cald pentru ouăle de mîine.

Page 190: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

*6*Radu Comşa a ajuns în vremea aceasta departe, pe cîmp.Trecuse peste arături. Pămîntul negru şi greu îi reţinea tălpile, îrnpîeticindu-i mersul.Cîmpul era gol, cum rămîne în zile de sărbătoare. Ogoa- rele îşi întindeau fîşiile proaspăt întoarse de plug. In soare lu- ceau grase, ca antracitul. Pe alocuri ridicase colţ verdeaţa crudă a griului de toamnă, în toată întinderea plutea tăcerea tainică a seminţelor care germinează, a sevei care se pregăteşte în adîncuri abia dezmorţită, a pămîntului mustind să erupă o nouă viaţă vegetală, pentru încă un an.Văzduhul era dureros de limpede. Străveziu şi ameţitor.N'umai sălciile dăduseră canafuri cenuşii şi moi la atingere, ca blana de pisic.Apa zăporea în clocote şi vîrtejuri. In munte se topeau încă nămeţii.Se aşeză pe o cioată neagră, privind fără gînd rostogoli- rea mută a rîului. Pluteau rădăcini, bucăţi de garduri împletite, struierri smulşi de undeva, unde puhoiul a inundat. Aici apa era strînsă în maluri, lutoasă şi repede, ca o putere stăpînită şi rea încordîndu-şi tăriile să se dezlănţuie aiurea.Curgerea fără vuiet avea ceva de misterioasă ameninţare.Radu Comşa urmări cu ochii un copac tîrît, cu firele ră- dăcinilor afară, dispărînd cîteodată, încolăcindu-se ca şerpii, întorcîndu-se, oprindu.-se, într-o piedică nevăzută de dedesubt. Pe dinaintea lui copacul trecu repede, ca o plută. Pe urmă se propti, într-un cot. Păru că s-a înfipt acolo. Nu !... Se ridică pe iumătate, îndreptînd rădăcinile ca deznădăjduite braţe de înecat, viitoarea îl răsuci încet, cu vîrful spre curgerea pu- hoiului şi îl smulse împingîndu-l spre mijloc, unde lunecă uşor, după lupta din care s-a eliberat victorios. Radu Comşa zvîrlea bucăţi de pămînt în apă. Se ridică să caute altele, şi pietre, Ca Şi cum pentru aceasta ar fi venit. Pe urmă iar rămase fără493 gînd, urmărind curgerea cu ochiuri mîloase, răscolite din adînc. Şi în sufletul lui dăinuia acelaşi clocot milos şi înăbuşit.Se întoarse spre seară.II salută cu pălăriuţa neagră, dintr-un grup de ţărani, feciorul dirigintelui, care nerăbdător începuse să pregătească viitorul organizînd prezentul.Cîţiva ţărani se întoarseră să-l privească din urmă. Erau de o vîrstă cu dînsul. Desigur, hoinăriseră împreună, îşi rose- seră coatele pe aceleaşi bănci ale şcolii. Nu se mai cunoşteau. Străini, priveau la un străin.Intră în ogradă în vîrful paşilor, ca un vinovat. Nu se uită în ochii Anicăi. Ea îi vorbi, ocolindu-i privirea :— Ţi-am oprit de mîncare! Dacă te-o lăsat durerea de cap, poate pofteşti şi dumneata să îmbuci oleacă de udătură...— Anico, vino aci, să-ţi vorbesc...Anica se aşeză resemnată, ca înaintea unei judecăţi. As- cultă, răsucind între degete colţul broboadei.Radu Comşa puse toată blîndeţea în glas. Cînd sfîrsi, iemeia îşi şterse lacrimile cu poalele ipestelcei.— Ai să faci aşa, Anicuţo ? Ai să mă asculţi ? îi apucă mîinile groase şi tari, să le dezmierde toată asprimea.Anica întoarse fata ou urme roşii de plîns, privind la fereastra unde zarzării îşi plecau crengile cu flori albe. Ii desfăcu încet mîinile şi nu vru să răspundă.— Mă duc... Mugeşte Sîrnbotina în poartă.Radu Comşa se întinse cu faţa în sus, în locul unde stătuse tot aşa sergentul Iftodiu Dumitru.Văzu în perete carabina şi capela de jandarm: prezenţă pe care toate cuvintele sale nu o putuseră înlătura, închise ochii. Era istovit de aerul primăverii, de drumul lui peste cîmpuri, de nemîncare, '•' Viaţa îi păru mai cruntă decît totdeauna. Şi aci a împotmolit, a înecat, a surpat. El a lipsit. S-a refăcut singur aşa cum se refac toate vieţile, din rămăşiţi şi din umilire. Va -trebui mult, acum, să se întoarcă şi să desfunde un ogor mîlit, cum se îndărătnicea taică-său cu pămîntul înecat în fiecare an.Deschise ochii.Era întuneric. A auzit prin somn un glas şi ca un plîns surd.Gla.sul se mai aude încă. Afară, pe prispă.Şi e glasul Anicăi :— Ce vină poate să-mi aducă mie, cumătră Ioană ?... Nu îngrijesc eu de copii ?... Nu-i dau la învăţătură ? Nu-i gospo- dăria mea, cum o ştie tot satul? Care ogor altul, decît al meu,494e cel dintîi arat, semănat şi prăşit ?... Nimeni nu m-a văzut cerînd, nici n-am de împărţit nimic cu nimeni...— Asta-i drept! întări glasul străin, care, desigur, era. alcumetrei Ioana.— Adică la ce-mi cere să mă stric cu Mitriţă ? Nu-s carne omenească şi eu? Nu zic că n-arn greşit!... Dar dacă ţara ne-a luat bărbaţii la război să ni-i piardă, îmi pare mie,'cumătră Ioană, că ţara n-are ea grijă să ne dea alţii la loc... C-am păcă- tuit? Nu-s nici cea dintîi şi nici cea de pe urmă!... Cît a trăit Gheorghe, m-am păstrat curată cumu-i paharul. Dac-am păcătuit acuma, cine n-o săvîrşit păcat să ridice piatra şi să arunce, cum scrie şi la evanghelie.— Ba că chiar !... sună acelaşi glas al cumetrei. Da de popa Gligore, că are ţiitoare de' cînd i-o murit preuteasa şi i-o făcut încă patru ploduri, nu mai zice nimeni nimica!... Toate îi săru- tăm cu smerenie mîna şi îi cerem blagoslovire...— Acuma stă şi doarme, după ce mi-a oţărît inima... Lui, ce-i pasă ! Mă mir de ce nu mă lasă în pace să trăiesc cum ştiu eu şi cum iam mai trăit... Nici nu-i cer să-mi deie nimic şi nici nu-mi trebuie de la el nimic!... Să mă lase în prostia mea !... I-am cerut un ajutor şi eu... Cu Ghiţă!... Şi văd că rău am făcut!... Ziceam să-l dau la şcoală mai mare, să ajungă doftor, ori avocat, ori ofiţer, că-i băiat cuminte şi muncitor, cum îl ştii şi dumneata. Ştii ce-mi răspunde, cumătră Ioană ?— Zi, Anico ! Eu de unde să ştiu ?— îmi spune să rămînă aicea la plug, ori să-şi caute vreun meşteşug, că nu-i de el cartea! Ghiţă, săracu, care stă toată ziua şi buchireste k învăţătura lui, de nu-i am grija, ca de-o fată... Şi ştii de ce îmi spune astea, cumătră Ioană ?...— De unde să ştiu, femeie dragă ?— Iaca, să-ţi spun eu ! Asta, ea nu cumva să nu se mai ridice şi altu din neamul lui şi să se mai bucure şi alţii de-o viaţă mai omenească...— Ţîţîţî! se auzi cumătră Ioana minunîndu-se de atîtacîinoşenie.—• Asta-i bucuria şi ajutorul pe care să-l aştepţi de la un frate, cumătră, dacă s-a ridicat şi i-axajutat domnul să nu mă- nînce mămăliga pe care o mîncăm noi! Şi ştii de cînd am înţeles eu ce fel de om îi frate-meu aista, cumătră Ioană ?— Ei, spune, s-aud, Anica ! glăsui cu nerăbdare cumătră. . — De cînd cu moartea rnămucăi, dumnezeu s-o ierte ! Deatunci am înţeles şi l-am desprins de la inima mea... Era mama întinsă pe masă şi n-a scos o lacrimă, cum nu scoate piatra o495 lacrimă. Pe urmă, seara, după ce-am îngropat-o, era ici pe prispă, unde stăm acum şi numai ce-l văd că prinde a ride... Mi-am făcut cruce, doamne iartă-mă...— Aracan de mine! se îngrozi glasul curnetrei Ioana. Atunci să ştii că-i mare cîine ! L-o ticăloşit tîrgul într-un hal care nu se mai află...Glasurile tăcură. Anica îşi suflă nasul... Cumătră Ioana întrebă :— Şi acuma ce faci ?

Page 191: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Ce să fac ? II aştept să plece, să-mi văd de necazurile mele. Ducă-se el la Bucureştii lui şi lese-me pe mine în prostia si păcatele mele!... Nu-i cer nimic şi nu-mi trebuie nimic.— Drept ai, Anică ! Te aud şi te plîng !... Şi Mitriţă ce spune la toate aieste ?...— Mitriţă ! El îi -mai cuminte... Ca un om înţelept ce este, mi-a spus să tac, să ascult şi să fac pe urmă cum m-o tăia capul meu. Zice, cînd am început să plîng : „Bagă de seamă, Anico ! El se duce şi eu rămîn!"— Aiasta-i vorbă mare! încuviinţă cumătră Ioana. Acum, Anico dragă, te-aş ruga de olecuţă de făină, că m-a apucai, noaptea şi-am uitat la ce venisem.Se ridicară amîndouă.Radu Comşa îşi isprăvise de ros toate unghiile. Anica aduse lampa şi se ridică în genunchi, pe laviţă, să ia carabina şi capela sergentului Iftodiu Dumitru.— Poţi să le laşi acolo unde sînt, Anico !... Plec eu!— Cînd? întrebă Anica repede, cu o uşurare pe care nu şi-o putuse ascunde.— Acum... Dacă-mi găseşti o căruţă, acuma chiar. Este un tren la miezul nopţii.— Dacă zici dumneata...Anica lăsă'chipiul şi carabina la locul lor. Alergă, să gă- sească o căruţă.Cînd se întoarse, Radu îşi spuse că a aflat-o mai repede decît se aştepta.Ghiţă îşi aşeză cartea peste caietele învelite cu hîrtie albastră, mai aruncînd ochii să-şi lămurească -ceva nelămurit din chestia fierului, fontei şi oţelului. Anica i-o smuci din rnînă, trîntind-o :— Ci las-o încoilo de carte, că tot un prost la vaci ai să rămîi !— De ce, mămucă ? întrebă copilul nedumerit, neştiindu-se vinovat cu nimic.496— Să rămî'i aici, să rîneşti baligă, fiindcă aşa vrea dum- nealui !Copilul se uită la Radu, cu ochii plini de tristă mirare si cu mustrare de animal bătut.— Dar ce i-am făcut ?— Nu i-ai făcut nimic! răspunse tot Anica. Eşti prost, prost, un prost din care n-are să scoată nimeni nimic! Prost ca tată-tău !... Dumnezeu să-l ierte!Băiatul se vîrî într-un ungher şi începu să plîngă. Cu dosul mîinii îşi ştergea lacrimile şi Anica. Radu îi privi din prag, cu valiza în nnînă : acesta era fructul viermănos al hotărîrii pentru care venise !La căruţă, îl petrecu Nuţa, în hainele ei de sărbătoare; mi- niatura de port femeiesc în toată puterea, ca infantele lui Ve- lasquez şi Goya.Radu Comşa puse un picior pe butucul roţii să urce. Se întoarse şi o ridică în braţe, o sărută pe ochi, pe obraz, pe piepr- tenele roz, pe părul mirosind a gaz.Ii dădu drumul.Spuse omului să mîne. Se mai răsuci în urmă.Copila, în noapte, îi făcea semn de drum bun, cu mîna. O văzu, umbră mică şi neagră, părăsită în noaptea adîncă si neagră.Pe urmă îl întovărăşi numai lătratul cîinilor.497 Capitolul III STRIGOII*1*În două zile, Capitala se transfigurase ca după o băutură vrăjită. II întîmpină pe Radu Comşa într-un veşmînt festiv. Ou flori de liliac şi cu ferestre deschise în lumina de cleştar a dimi- neţii.Trecătorii nu mai goneau alungaţi de grijile lor mizere.Păreau că au ieşit în soare numai pentru plăcerea soarelui.Mersul şi gesturile nu mai aveau nimic din osteneala sîn- gellui sleit şi acru. Pluteau imponderabile. Privirile se întîlneau fără indiferenţa dintotdeauna. Se recunoşteau oameni care nu s-au văzut niciodată. Se înţelegeau din ochî cu o fericire com- plice: „Prietene, nu e aşa? O minune soarele acesta!..."Iar femeile se prelingeau pe lingă vitrine, cu mlădieri de feline dezmierdate.Radu Comşa îşi tîrî iarăşi mocnit paşii prin sălile Palatului de Justiţie, vînturate de curente; pleda cîteva procese fără în- semnătate ; reluă colinda prin cartierele mărginaşe.Dar primăvara biruia şi aci.Din gunoaie şi din sfnîreuri dispăruse urîţenia trivială. Un cireş alb, plecat peste marginea unui gard, era destul să pavoa- zeze o înfundătură pînă ieri cangrenată. Se căscau în lături ferestre care-au fost ferecate luni de zile, alungind cocleala unde a hibernat mizeria.Cerşetorii arboraseră cîrpe noi şi mai puţin zdrenţuite. Nechezau gloabele cotiugarelor scuturîndu-şi pielea pustuloasă întinsă pe ciolane, adulmecînd cu nările în vînt cine ştie ce498îndepărtată înviere a pajiştilor. Îi treceau printre picioare haite de cîini fugărindu-se după o căţeluşă periată, spălată şi mătă- soasă, scăpată dintr-o curte aristocrată, cu panglică şi zurgălău la gît, ademenită de amoruri primăvăratice, ca fiica împăratului îndrăgostită de ciobanul neîmbăiat.Radu Comşa citi pe tăblia albastră a unei străzi un nume care îi spunea ceva. Se trudi să-şi amintească, lăsîndu-şi paşii agale printre zăplazuri cu grădini scufundate într-o tăcere pro- vincială. I se alătură deodată numele de alt nume şi de o întîlnire.într-o seară, cu un an în urmă, cunoscuse un om dintre acei despre care ceilalţi oameni vorbesc întotdeauna cu o supersti- ţioasă rezervă de respect amestecat ou teamă. Un om care dez- îănţuise furtuni, luptase cu legile ţării, ispăşise răzvrătiri în temniţă.Acum se ţinea departe de foştii tovarăşi. Se spunea că lucrează la o operă ce va însemna epocă, închis într-o biblio- tecă, unde multe tomuri poartă omagii frăţeşti ale celebrităţilor revoluţionare din toată Europa.Radu Comşa pornise întovărăşindu-l pe stradă ; ca să-i vorbească îniierbîntat despre prefacerile ţării, despre chinul su- fletesc al celor scăpaţi din război, despre „generaţia de sacri- ficiu", cum se spunea atunci, şi alte cuvinte mari care pluteau în aer şi îi erau în vremea aceea cu deosebire scumpe. Ieronim Pacu ascultase, fără ca Radu Comşa să-i poată descifra ceva în figură, fiindcă în sîîrşitul acela ceţos de februarie, seara era umedă şi „veteranul revoluţiilor" de odinioară îşi înfăşurase partea de jos- a obrazului într-un şal de lînă ; iar partea de sus, cu ochii şi fruntea, o pă.stfa ascunsă de o pălărie neagră cu boruri uriaşe, adevărată pălărie de conspirator, cum mai fabrică numai Italia pentru briganzii filmelor.In mijlocul unei fraze, Ieronim Pacu îl oprise flegmatic: „Mă ierţi, tinere! Foarte interesant ceea ce spui J Dar pierd tramvaiul... Cînd vrei să continui, treci pe la mine. îmi face plă- cere, oricînd..."Se căţărase pe scara tramvaiului, făcîndu-şi loc cu coatele în mantaua păroasă, prin plebea remorcii.De acolo, îşi adusese aminte şi îi strigase, plecat peste bara platformei, strada şi numărul unde să-l caute. Radu rămăsese la piciorul felinarului, dezamăgit. Faimosul „veteran al revolu- ţiilor" se arătase prea puţin pasionat de gîndurile care îl mun- ceau pe el şi încă pe atîţia alţii, atunci...Acum, poate îl va ajuta să se regăsească.499

Page 192: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

îşi amintea strada, nu-şi amintea numărul, întrebă la o tutungerie. Vînzătoarea îl informă, serviabilă :— Numărul 36. Pe dreapta... O casă cu vitraj. Domnu lero- nim cumpără întotdeauna tutun de la noi. Tutun de pipă !... Luaţi seama la cîini...Intr-adevăr, în portiţă, printre zăbrele, îşi arătară colţii doi cîini de stînă, apărînd cu vrăjmăşie patetică domeniul „vete- ranului revoluţionar". Descoperi un buton de sonerie. Apăsă cu timiditate. O slujnică vioaie, în strai ardelenesc, deschise, porun- cind cîinilor să tacă.Dulăii se liniştiră brusc şi începură să miroase oaspele prie- tenos, dînd din coadă. Slujnica îl privea drept în ochi, cu o urmă de rîs. Venise cu rîsul acesta din casă, unde probabil se întîm- plase, ori povestea cineva, ceva foarte hazliu.Radu Cpmşa scoase cartea de vizită, rec'imoseînd că deocam- dată nici cîinii, nici slujnica n-au sumibră înfăţişare de conspi- ratori.Fata şovăi în capul scărilor, dacă să-l poftească înlăuntru ori nu.— Adăstaţi să vîăd cie dziece duomnul! N-aveţi tiamă... Nu muşcă, numa gura ie ghie dînşii, tune-i drac, că mîncă die pomană !...Sluinka nu intră în casă.Merse în grădină unde, în picioare, la o masă, un bărbat în vestă de lînă cu mîneci geluia o scîndură. Radu Comşa crezuse că e un dulgher. Omul lăsă gealăul jos, se uită la cartea de vizită, se uită la Radu Comşa, care aştepta în capul scărilor. Se vede că nici numele, nici figura vizitatorului nu-i spuneau nimic.Făcu un semn, resemnat:— In sfîrşit!... Pofteste-1, să vedem ce vrea...Slujnica îi'deschise portiţa grădinii şi o tuli în aasă, unde avea de sfîrşit rîsul.îndată se auziră alte glasuri de femeie şi un chicot de copil, în antreul cu geamlîc...*2*Ieronim Pacu nu mai păstra nimic din gravura bărboasă de pe vremuri, aşa cum îl înfăţişau foile muncitoreşti; într-o temniţă, sub o fereastră cu gratii şi cu un ulcior de lut alături, sau repezindu-se, cu pieptul desfăcut, într-o barieră de baionete.500Radu Comşa văzu un moşneag robust, cu fruntea osoasă şi lată, cu barba potrivită scurt şi sură, ca un autentic dulgher.II invită să se aşeze pe banca de lemn, cu spătar. Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură, ferind din cale un metru galben, articulat, de meseriaş.îşi aminti acum capul lui Comşa ; semnele lui din obraz nu se uitau uşor.— Aşadar, ai venit ? vorbi, potrivind două scîndurele cap la cap şi trăgînd o linie. Te-am aşteptat... Unii îmi bat la uşă a doua zi... Cei mai nerăbdători! Alţii după doi ani... Cei care ştiu să aştepte... Dar tot pe aci trec... Hehe !... La tătucu...Se opri să reteze cu un ferăstrău îngust capătul scîndurii. Radu Comşa gîndi că, după vorbă, după privire şi toată înfăţi- şarea, e din neamul oamenilor cu bunătatea posacă ; oamenii care intimidează copiii şi plictisesc femeile.—• Aşaaa... Bun ! se adresă scîndurii retezate.Pe urmă întoarse ochii verzi-cenuşii, spre musafirul de pe bancă.— Dragă tinere, te rog spune-mi ce te aduce la mine ! Nu lua seamă la ce meşteruiesc eu aici... Cînd lucrez, ascult mai bine. Munca e neplăcută numai cînd e obligatorie.îşi ridică mînecile vestei de lînă, dezvelind braţe muscu- loase şi albe. Rotunji muchiile scîndurii.Radu Comşa pomeni seara în care l-a cunoscut, cu doi ani în urmă. Descoperi cuvinte de ironie amară, pentru a zugrăvi crud deosebirea între naivitatea avîntată cu care îi vorbise atunci şi tristeţea cu care a venit să-i vorbească astăzi.Ca să fie'mai bine înţeles povesti de la început. Satul, anii de şcoală, războiul, pînă la mizeria morală din care se ridica şi cădea atras îndărăt...•— Ştiu ! grăi Ieronim Pacu, strîngînd linioarele metrului după ce măsurase şi punîndu-l alături. E fenomenul fatal, de cîte ori transferul de clasă s-a făcut brutal. Rămîi izolat! Ai părăsit pe unii şi încă nu te primesc ceilalţi...începu să bată două scîndurele într-o stinghie îngustă, ale- gînd ţintele dintr-o hîrtie vînătă de băcănie şi ţinîndu-le între buze, pe cele potrivite.Radu Comşa istorisi cum tot ce-a încercat n-a izbutit. Cele mai generoase hotărîri stau sub prăbuşiri.Ieronim Pacu potrivi atent alte două scîndurele. Acum se vedea că înjghebează pereţii laterali ai unei cutii. Rosti, după ce scoase ultimul cui dintre buze :501 — Ştiu ! Dar cel mai bun mijloc pentru a contribui la fe- ricirea universală e ca fiecare să înceapă a şi-o face pe-a lui proprie. Goethe a spus-o !...Radu Comşa evocă amintirea epocii de îndată după război, cînd mulţi ca dînsul, întorşi din şanţuri, se arătaseră cu atîta însufleţire gata să-şi ofere tinereţea, pentru a realiza o prime- nire a lumii. Suflu ce a cutreierat toate ţările după vărsarea de sînge şi acum pretutindeni pare că s-a înfundat în smîrcuri.Ferăstrăul reteză alt cap de scîndură. Ieronim Pacu îl ridică de jos. Scutură făina de lemn de pe mîini.— Ştiu ! vorbi. Sînt împrejurări cînd egoismul tău coincide cu o emoţie generală. Atunci crezi că devii martir pentru un bine general !... De fapt, nu săvîrşeşti decît ceea ce îţi dictează acest egoism. O emoţie generală nu ajunge pentru a face o re- voluţie. Unele ţări sînt coapte pentru o revoluţie, altele nu. Tot aşa şi unii oameni pentru eroism — şi alţii nu.— Unul cîte unul — continuă Radu Comşa — au renun- ţat. Mulţi nici n-ar vrea să-şi amintească ce-au hotărît odată. Li se par copilării fără urmare. Exaltările unei nopţi, sub im- presia alcoolului, de care a "doua zi roşeşti.Ieronim Pacu tăie două stinghii subţiri, le netezi, bătu un fund la cutie.— Ştiu !... E o regulă generală ca existenţa agitată a mar- tirilor să sfîrşească în pacea confortabilă a sinecurelor.Şi acum Radu Comşa se găseşte într-o izolare desăvîrşită. De unde a plecat, nu se mai poate întoarce. Toate drumurile i s-au închis înainte şi înapoi. Spovădui ce i s-a întîmplat în satul Hîrtoape.—• Ştiu ! dovedi că ştie şi de astă dată, monoton şi nesur- prins de nimic, Ieronim Pacu, alegînd un lemn rotund şi trăgînd cu creionul semnul unei rotiţe. Am spus adineauri că acesta e riscul transferului de clasă, prea brutal !... Cînd un individ evadează dintr-o clasă şi nu s-a situat încă temeinic în alta, are motive să se dezoleze... Constată în jurul lui o desăvîrşită indiferenţă L. O natură mută, tovarăşi cu care legăturile sînt numai exterioare; aceasta este marea solitudine socială ! Aceasta cred că e suferinţa dumitale...Radu Comşa mărturisi că la această suferinţă caută astăzi l un leac... Un sfat. Sînt alţii care vor fi trecut şi dînşii pe aci. |Scepticul şi preaîmpăcatul veteran al revoluţiilor tăcu un timp, pfnă ce isprăvi patru rotiţe, începu să le dea găuri cu un burghiu.502— Inteligenţa n-are nevoie de complici ! declară laconic şi continuă să sfredelească găurile, suflînd ca să împrăştie tărî- ţele de lemn.Cînd sfîrşi, ridică ochii la o cuşcă atîrnată deasupra, în creanga mărului înflorit, îndreptă o cupă de porţelan şi mustră sticletele dinlăuntru.— Iarăşi ţi-ai vărsat apa ?... Acum rabdă, fiule, pînă şi-o aduce aminte de tine Veronica !...Radu Comşa crezu că Ieronim Pacu l-a uitat, cum uitase Veronica sticletele.Unchiaşul răsucea între degete o spirală de geluitură, cu miros plăcut şi umed de brad.Dar Ieronim Pacu nu-l uitase, îşi dădu uneltele la o parte :— O clipă numai şi am terminat!...Aşeză osii de lemn în rotiţe, prinse cutia deasupra : pe masă apăru un cărucior de copil.— Pentru nepotu-meu ! lămuri. Cam rudimentar, dar în definitiv plăcerea a fost pentru mine să i-l lucrez !... Pentru plăcerea lui se poate cumpăra altul de fabrică, perfecţionat şi mai arătos.

Page 193: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

îşi scutură praful de lemn şi aşchiile de pe vesta de lînă. Se rezemă de masă, cu spatele spre căruciorul alb şi cu faţa la Comşa. Ca un lucrător care şi-a sfîrşit treaba şi are acum vreme de palavre, aprinse o pipă scurtă.— Şi ai venit, aşadar, la mine, cum iac toţi! Ia să mai trec pe la moşneag !... El trebuie să aibă pregătită vreo solu- ţie... In tinereţe a fost şi el frămîntat de cele ce mă ifrămîniă pe mine. Trebuie să aibă vreun leac pentru a-mi ogoi amarul cu dulceaţa coieturilor sale serafice... Mărturiseşte dacă de fapt nu te-a îndemnat să vii la mine, aceasta ?Ieronim Pacu zîmbi cu ironică indulgenţă pentru această faimă de rebel şi pentru rolul lui de duhovnic.— Cunoşti un cuvînt al lui Rouget de l'Isle, tinere Comşa ? ,£a va mal, on chante Marseillaise!" 4i spunea la bătrîneţe în zilele revoluţiei din iulie. Nu sînt ca moşneagul Rouget de l'Isle !... De cîte ori aud cîntînd Marsilieza, nu ciulesc urechile cum fac caii de circ cînd au ajuns la saca şi trec pe lîngă o fanfară... Dar nici nu spun că fa va mal!... Spun numai că ti- nereţea trebuie să cunoască şi aceasta. Să treci şi pe aci. Să te muşte puţin viaţa !... Unele fructe sînt mai gustoase, cînd au fost ciugulite de păsări. Tinereţea nu cunoaşte fericirea îndoie- lii... Crede că lumea a fost creată ca să fie dărîmată şi recon- stituită după o nouă sinteză. Crezi în idei ! Te oferi să mori503 pentru ele !.. Dar ideile nu sînt nici bune, nici rele, prin ele însele. Depind numai de emoţia care le animează. Şi tempera- mentul tău decide soarta lor !... Mai tîrziu abia descoperi tra- gicul dintre ideea pe care ţi-ai făcut-o despre tine şi realitate... ai ancorat la liman după toate naufragiile... îmi vorbeşti de fericirea generală ? Dar, tinere, fericirea n-o putem da nimănui cu de-a sila ! Dacă n-o vrea, nu-i trebuie !Ieronim Pacu pîcîi din luleaua scurtă. Privi în gol. Pe urmă, se mişcă să aşeze bucata de zahăr între gratiile cuştii, de unde sticletele o rostogolise ciugulind.Se întoarse spre Comşa, privindu-l cu ochii buni :— Uite, cu acest sticlete sînt foarte bun prieten. Nu e aşa, Stik, că si'ntem foarte buni prieteni ?Pasărea pestriţă piui, scuturîndu-şi aripile şi rostogolind cu o lovitură de plisc, din nou, cubul de zahăr. Ieronim Pacu îl dojeni, iar drept pedeapsă îi lăsă zahărul în cojile de se- minţe şi în murdărie. Continuă :— Pe acest amic îl văd într-o zi zburlit şi supărat, nevoie mare !... Nu se atinsese de cînepa lui, nici de zahăr, nici de apă... Gogea ca o victimă a infamei reacţiuni încarcerată într-o fortăreaţă politică : Bastilia, Vaţ sau Petropavlovsk... Şi îmi vine deodată un gînd : „Bine, moşneag caraghios şi incorigibil revoluţionar ! Tu, care ai făcut atîta scandal pentru libertate, cum poţi ţine captivă o nevinovată pasăre care a fost creată să se zbenguie în tufişul grădinilor şi să ţiuie în libertate, cît o ţine gura ?" Aceasta mi-arn spus şi m-a cuprins o mare ruşine pen- tru asemenea inconsecvenţă, pe care n-o observasem pînă atunci... Deschid cuşcă, să-i dau libertatea, adică fericirea... Ca un imbecil, la început nici nu voia să iasă î L-am scos cu de-a sila. A trebuit să-l alung !... Zboară pe-o creangă, de aci pe acoperiş, pe coş. Nu-i venea să creadă. In sfîrşit dispare. II salut: „Adio, fiule! Şi poartă-ţi libertatea sănătos!" Pe urmă îmi văd de lucru, frecîndu-mi manile, cu conştiinţa împăcată că am săvîrşit o faptă bună !... La masă, povestesc noră-mi fapta mea caritabilă — eu cu dînsa stau : fiu-meu a murit în război ! Cu dînsa şi cu nepotu-meu. Ii auzi ?...Ieronim Pacu se opri să asculte glasul copilului şi al nu- rorii, în antreul cu geamlîc.Zîmbi, ca un adevărat şi simplu bunic.— Noră-mea, mai realistă — ca toate femeile — se arată l mai puţin entuziasmată de bravura mea, decît mă aşteptam, i Zice : „Ai făcut rău, tată... Are să dea peste el vreo pisică." * Mi-a stricat toată bucuria... Cînd citeam, îmi fugeau ochii de pe504rînduri... Mă frămînta mereu remuşcarea : „Moşneag nebun ce eşti, aşa ai înţeles tu să faci fericirea unei vietăţi care venea atît de delicat să-ţi ciupească în palmă seminţele ? La aceasta ţi-a folosit toată înţelepciunea, învăţată din cărţi şi din expe- rienţă ?..." Toată ziua am fost indispus... Nu se prindea lucrul de mine. Am pornit-o în oraş. M-am întors posac. In prag, seara, mă întîmpină nepotu-meu cu glasul tăiat de emoţie : „Bunicule, s-a întors sticletele înapoi !" Am alergat să văd minunea... Sticletele ciugulea Jiniştit din seminţe... Şi văd pisica vecinului, pe -acoperişul bucătăriei, cu ochii sticlind. II pîndea încă... Mai cuminte sticletele ca mine !... Şi te gîndeşti cu cîtă nedreptate se spune că nu există cap mai sec ca al sticlete- lui !... Dragă tinere, nici.fericirea individuală a aproapelui, nici cea general-socială, nu stă în puterea noastră să o procurăm. Fiecare viaţă e delimitată de un cerc invizibil, ca cel tras de vrăjitori la sălbatici, peste care omul nu poate păşi... N-ai drept să-l împingi spre necunoscutul unde nici tu nu ştii ce-l aş- teaptă !...Ieronim Pacu.scutură pipa şi îşi netezi, cu latul palmei, fruntea osoasă şi pleaşă, cu un gest rămas de bună seamă din vremurile cînd avea chică de conspirator.— Aud că circulă pe socoteala mea tot soiul de basme... Că stau închis şi lucrez la o „operă capitală". In fine, tot soiul de asemenea fantasmagorii. Tinere Comşa, toate acestea sînt născociri. Aş spune : calomnii! Am un nepot. Am datoria să-1 cresc şi să-l fac om întreg, să-i pregătesc fericirea lui indivi- duală. Aceasta încerc!... Nici nu rîvnesc la altceva. Am început să urăsc şi sfinţii, martirii, eroii... Sînt pacostea omenirii !... Aceştia nu cunosc ce înseamnă îndoiala. De aceea sînt rigizi, inumani şi nu surîd niciodată. Certitudinea e severă şi intole- rantă ! Viaţa sfinţilor şi a eroilor e foarte frumoasă în cărţi. Dar nu se aminteşte oare, chiar în acele cărţi, că bunăoară după moartea unui om de sfinţenia sfîntului Francisc din Assisi, oamenii s-au ucis deasupra sicriului, ca să-şi smulgă unul al- tuia cadavrul ? Gîndeşte puţin la tîlcul unui asemenea dezno- dâmînt... Le aminteşte toate acestea mai deunăzi, nu mai ţin minte ce scriitor tînăr, într-o carte!... Şi, ca să mă întorc la mine... Ce-am făcut, ce-am trăit, ce nădejdi ale altora am deza- măgit, nu importă !... Nici nu-mi pasă şi nici nu vreau să mă socot renegat!... Animalul nu poate evada din real în ficţiune, fiindcă n-are imaginaţie. Omul însă cunoaşte această evadare, în ideal, în dorinţă, în artă, în socialism, în revoluţie, în iubire, în nemurire... Imaginaţia îi creează alte realităţi. Mi-a creat şi505 mie ! Am crezut în ele ! Mă dezinteresează acum ! Dacă mi-ar mai fi îngăduit să folosesc limbajul de altădată, aş spune că la sfîrşitul vieţii priveşti la închipuirile tale de odinioară, ca la fluturii prizonieri într-un bloc de gheaţă... Sînt morţi, conge- laţi, şi totuşi numai moartea şi gheaţa îi mai conservă... Dacă sufli deasupra, să topeşti peretele de gheaţă, nu mai rămîne decît un mototol, o vîscozitate... Revoluţie ! Am crezut şi eu că aveam vocaţia revoluţiilor. Dar ce-a rămas din anii de-atunci ? O legendă şi un pensionar al legendei... îmi pare că vorbesc prostii... Mă ispiteşte din nou limbajul foiletoanelor... Acum, te rog, să mă ierţi ! Mă aşteaptă nepotu-meu să-i duc acest vehicul primitiv...Ieronim Pacu scutură pipa pe marginea mesei, o puse în buzunarul vestei de J în ă şi îl întovărăşi pe Radu Comşa pînă la portiţă, ducînd în mînă căruciorul de seînduri.Tn uşa verandei apăru un copil cu şorţ alb. Cînd văzu ju- căria, ridică mîinile în sus de bucurie :— Bunicule !... Dă-l mai repede, bunicule...O doamnă cu părul spic lăsă lucrul alături, fericită de fe- ricirea copilului. Radu Comşa trecu pe lîngă fereastra deschisă, unde se vedea un perete întreg, îmbrăcat cu rafturi de cărţi : poate tomurile cu omagiul faimoşilor revoluţionari din Europa, care au ajuns şi ei pensionarii legendelor, dacă nu cumva mai rău.*3*„E un moşneag nerod. S-a zaharisit!" îşi repeta Radu Comşa, întorcîndu-se pe strada cu grădini provinciale, unde nu străbătea larma Capitalei şi unde o pisică traversa în vîrful la- belor fără nici o grabă, fiindcă: vehiculele se rătăceau arar pe aci.„Moşneag zaharisit, dar nu inofensiv ! gîndi Comşa mai departe, traversînd şi el fără nici o grabă strada tihnită. Moş- neag zaharisit, dar primejdios, ca un medic la care te duci să-ţi dea un elixir întăritor şi el îţi picură cu linguriţa otrava scepti- cismului şi renunţărilor şi capitulărilor sale. La urmă, întrucît se deosebeşte oare de Alexandru Vardaru ? Amîndoi îţi aruncă aproape aceleaşi concluzii, să te strivească sub ele ca sub les- pezile de mormînt. Cu deosebirea doar că în Vardaru vorbeşte spiritul, egoismul şi interesul de clasă — e consecvent cu el în-

Page 194: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

506suşi — aşa va fi gîndit şi cînd era de douăzeci de ani !... Pe cînd acest sfătos pensionar al legendelor şi revoluţiilor îşi re- neagă tot ce-a însemnat raţiunea de existenţă a tinereţii lui, cu aforisme de cel mai flegmatic cinism... Ştiu !... ştiu !... ştiu !... Toate pretinde că le ştie şi te lasă să pleci de la el cu o co- cleală în gură ! Cum să-ţi găseşti reazăm, călăuză, îndreptar, într-o ţară unde şi faimoşii veterani ai legendelor şi revoluţiilor capitulează? Unde poartă ei grija să sune a doua demobili- zare ! Intoarceţi-vă la vatră ! N-a fost să fie nimic !... Ah, cum aş fi vrut să-l văd faţă cu Vasile Mogrea, să-l scuture el !... Spectacolul mi-ar fi răzbunat toată cocleala aceasta din gură..."Radu Comşa păşi agale de pe o stradă pe altă stradă de-o ti'h'nă tot aşa de moleşită. Inserarea cobora albastră. Becurile nu se aprinseseră.Era ceasul cînd aerul primăverii e dureros şi oamenii pă- şesc extenuaţi, după o risipă de desfătare prea mare.Perechile treceau la braţ, în haine de culori deschise, cu mersul languros, cătîndu-şi în ochi. Glasurile şoptite aveau mlă- dieri de suspin. Buzele multora erau atît de aproape, încît ştiai că acuşi, în casă ori într-un colţ mai umbrit, vor sfîrşi în sărut.O femeie îl privi venind, cu un surîs de îmbiere, căci Radu Comşa era înalt şi zvelt încă. Dar cînd îi văzu cicatricele din obraz, întoarse capul şi traversă pe celălalt trotuar.Ajunse la capul Podului. Trăsurile şi automobilele se întor- ceau de la Şosea, alene. Unii îşi uitaseră braţul după mijlocul femeilor. Ochii nu vedeau strada ; privirea trecea peste oameni, peste arbori şi ziduri, cu nălucirea altor privelişti rămasă în pupilă. Liceeni în culorile vărgate ale echipelor, cu genunchii goi, veneau în cete gălăgioase de la cîmpurile de sport.Intr-o trăsură trecu Zoe Vesbianu, cu un tînăr în pardesiu cenuşiu şi pălărie moale, îşi uitase degetele în mîna lui. Nu în- toarse capul cînd Radu Comşa salută. Nu-l recunoscuse.Pe urmă, chiar pe lîngă bordura trotuarului, filă alt auto- mobil, de roşul sîngelui închegat, condus de Luminiţa, plecată pe volan. Alături, o nursă, cu bonetă de dantelă albă, ţinea un copil pe braţe. Radu Comşa strînse pumnii în fundul buzunare- lor, pînă cînd unghiile se înfipseră dureros în carne.Străbătu Calea Victoriei printre mulţimea înaintînd în pas de menuet, în începutul vioriu de înnoptare, cînd becurile şi vi- trinele răsfiră lumini încă prea timpurii.Observă că aproape nici un trecător nu e singur : un bărbat, o femeie ; o femeie, un copil ; doi prieteni, două femei...507 Primăvara nu-i lasă să se închidă în singurătatea lor ostilă dintotdeauna. Bucuria fără pricină se cere împărtăşită ; fiecare caută un prieten, un necunoscut, să devină confident, un braţ în care să se reazăme cald. Mulţi desigur vor trecte peste o săptă- mînă cu indiferenţă şi plictiseală, unii pe lîngă alţii. Acum se simţeau atraşi de puteri tainice, se descopereau mai buni, îşi gă- seau unul altuia farmec pe care nu l-au cunoscut şi de care se vor mira mîine, cu pudică ruşinare că şi l-au putut atribui reci- proc într-o inexplicabilă amăgire.Radu Comşa grăbea pe marginea trotuarului, atins de roţi, împroşcat de strigătul birjarilor şi insultat de interjecţiile agre- sive ale claxoanelor.Pe bulevard se opri din mers. I s-a părut că l-au privit, sleiţi şi indiferenţi, ochii cuiva, cunoscuţi. Da ! Ochii lui Titel Iliescu. Era rezemat de bara unei vitrine şi poate că îl privise fără să-1 vadă.Cu barba de trei zile, cu gulerul neschimbat, cu pleoapele grele, se cunoştea că s-a oprit acolo fără să ştie de ce, aşteptînd nu ştia pe cine. Radu Comşa se rezemă şi dînsul, alături, pe bara de alamă. Celălalt îi făcu loc fără să-l observe, cu gîndul absorbit aiurea.Acum se poate lămuri la ce priveşte. Radu se înşelase cînd crezuse că ochii aceia s-au oprit asupra lui, că l-.au văzut.Titel Iliescu se oprise pentru altceva.Privea un cîine, întins la intrarea unui gang, lingîndu-şi pielea roşie, mîncată de rîie.Din cînd în cînd, cîinele se odihnea, clănţănind din dinţi şi tremr.rînd. Pe urmă începea altă porţiune de piele, strîns nu- mai in mizeria lui, fără să ridice privirea la trecători. Un rîndiaş, cu sorţ albastru, îl izbi cu piciorul intrînd în gang. Cîinele fugi grebănos şi şchiop, sub o vitrină. Se întoarse, cînd socoti că pri- mejdia a trecut. Se simţea în gura gangului, la un adăpost al său, cucerit, unde revenea cu încăpăţînare, cerşind cu ochii lă- crimoşi să fie lăsat în pace.Era atîta mizerie tragică în înfăţişarea animalului lingîn- du-şi rănile dezgolite de păr, pînă la carnea vie şi dezgustătoare, încît lui Radu Comşa îi fu mai multă milă de cîine, decît de fostul prieten care, în această înserare voluptuoasă de primă- vară, nu găsea altceva pe ce să-şi odihnească privirea.Ii prinse braţul. Titel Iliescu ridică ochii opaci. Tresări în el numai un început de surpriză, îndată împotmolit.— Priveşti şi tu ? întrebă lînced, fără mirare, ca şi cum s-ar fi despărţit de ieri, nu de atîţia ani.508Şi îndată se hotărî cu energie :— Hai să bem un şpriţ!Alături se afla o bodegă. Titel Iliescu intră înainte. Arătă energie doar cît comandă o sticlă de vin ; nerăbdare doar pînă băiatul o desfundă. Dădu pe gît două pahare, unul după altul, întinse o hîrtie băiatului.— Ia de la prăvălia de-alături un guler moale 37 ! Repede, pînă nu se închide...Pe urmă turnă alt pahar. II goli. Să răsuci pe scaun, reze- mîndu-se cu creştetul în perete şi privind ţintă rafturile cu sticle.Băiatul aduse gulerul învelit în hîrtie subţire. Titel Iliescu îl vîrî în buzunar, ifără să-l desfacă şi să se uite la el. Sorbi^alt pahar. Nu-şi şterse buzele ude. Făcu semn mut cu degetul băia- tului să schimbe altă sticlă.Radu Comşa nu-şi putea desprinde ochii de la prieten, cu senzaţia de groază a unui om care asistă de pe mal la înecul altui om.Nu mai rămăsese nimic din chipul cu trăsături .fine, din ochii cu lumina glumeaţă, bună, iertătoare. Un obraz puhăvit, cu pungi tumefiate sub pleoape, cu vinişoare vinete străbătînd pielea. Şi muţenia aceasta, indiferentă şi absentă !— Tu nu bei ? tărăgăni cleios prietenul. Bea ! Eu abia după două sticle încep să simt că trăiesc... Numai după două...Aprinse o ţigară. O zvîrli. Era umedă. Ceru alt pachet.Cînd aprinse, uită chibritul în mînă pînă ce-şi arse degetele.II aruncă, fără să tresară, ca şi cum pielea fusese insensibilă flăcării. Fuma cu ţigara spînzurată în colţul buzelor şi cartonul lipit pe buza de jos.— Titel!... începu Comşa.— Hm ? mormăi prietenul cu gura închisă, umplînd amîn- două paharele deşarte şi întorcîndu-se să privească rafturile cu sticle.— Ascultă, Titel !... -Titel Iliescu ascultă cu ochii la dulapul cu butelii, unde se afla lipită o foaie albă, scrisă cu coada condeiului: A sosit vin de Drâgăşani. Numără literele. A, una ; s, două ; o, trei; s, patru. Total nouăsprezece... Nu, douăzeci şi unu... Nu, douăzeci! Două- zeci ; cu soţ! Atunci mîine are să cîştige... „Trebuie să se sfîr- şească ghina !" Titel Iliescu juca la club, cînd nu bea. Şi nu- ţnăra literele firmelor, titlurile gazetelor, totaliza numărul bir- . jelor şi taximetrelor, să verifice dacă sînt -divizibile prin doi. Atunci era semn bun : avea să intre în venă. Numerele cu soţ îi purtau noroc; cele neperechi prevesteau pasele negre.509 Comşa vorbea înainte...— Eşti nostim, Radu Comşa ! Ştii că eşti nostim ?... Eu cînd beau, tac !începu să numere îndată literele din numele lui Radu Comşa : R, una ; a, două ; d, trei... total nouă litere. Nume cu ghinion. Turnă din nou în pahare.— Bea, Radu Comşa !... Aceasta nu înşală niciodată !... Radu Comşa era nemîncat, nu era deprins cu vinul; simţiun adaos de viaţă în vine şi o înduioşare generală, pentru prie- ten, pentru băiatul care servea, pentru patronul care tăia felii de şuncă, pentru el,

Page 195: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

pentru toată viaţa.Uitase de veteranul legendelor şi revoluţiilor. Dispăruse din gură cocleala aforismelor sale.Titel Iliescu deşerta paharul. Turna altul. Se întorcea să termine un calcul complicat: întîi numărul rafturilor, pe urmă numărul sticlelor din fiecare raft, pe urmă totalul general împăr- ţit prin doi.Radu Comşa văzu că unghiile prietenului sînt netăiate, cu negru dedesubt; avea un buton lia manşetă de-un fel şi la cealaltă unul altfel; cămaşa fină, dar murdară ; hainele arse de ţigară...— Ascultă, Titel !... continuă Comşa să povestească în sfîr- şit unui suflet ceea ce purta în el de zile şi zile... Ascultă...— Radu Comşa, Radule !.., Războiul a făcut şi altfel de in- firmi. Invalizi care nu se văd. N-au rănile afară... Apropie paha- rul ! Ciocneşte şi taci ! Eu cînd beau, tac!... Beau mult şi tac întotdeauna !...Bău, turnă şi iar tăcu.La mijlocul nopţii, obloanele se lăsară cu vuiet; patronul îşi ceru iertare că închide. Ieşiră, plecîndu-se, pe uşa cu jumătate din tăblia de fier coborîtă.Radu Comşa vedea oamenii clătinîndu-se straniu, apropi- indu-se şi dispărînd. Dar simţea o fericire necunoscută. Titel Iliescu îi prinse braţul.— Acum nu te las, Radu Comşa ! Mergi cu mine...Radu Comşa nu întrebă unde. Mergea oriunde. Se rezemă cu J mîna de un perete, cit prietenul îi dăduse drumul să oprească un $ birjar.Zidul cu patru etaje îi păru că se clatină sub mîna şi se surpă, ca un decor de carton.Rîse singur de această senzaţie. Pe urmă se uită împrejur ruşinat, să descopere dacă nu l-a auzit cineva rîzînd singur. — Mergi cu mine! îl împinse Titel Iliescu în trăsură.510— Unde?...— Ce-ţi pasă!— Ştii că eşti nostim !— faci !,.. Mergem să continuăm şi sa tac !...Aşadar, la cabaret voia să-l ducă ? Abia acum a înţeles. N-a mai fost la cabaret de ani. De altfel, de cîte ori a călcat el în- tr-un cabaret ?... Trăsura rătăceşte pe străzi, se încrucişează cu altele, îi inundă o clipă farurile automobilelor. Nu mai ajung ? N-a crezut niciodată că Bucureştiul e atît de nesfîrşit... Au ajuns !... Portarul îl .salută pe Titel Iliescu familiar, ca pe-un client cunoscut... Şi garderobiera la fel... Nu, şampanie nu bea ! Tot vin... Titel Iliescu face semne mute chelnerilor. II servesc toţi, fără să-i mai aştepte comanda. Ştiu ce înseamnă fiecare gest.Dansează o femeie goală, numai cu două cupe de metal la sîni şi o cingătoare tot de metal, la mijloc.Are părul negru-albăstriu, retezat liniar pe ochi ; ochii lun- giţi ca basoreliefurile egiptene. Face, din cînd în cînd, semn cu privirea lui Titel, să-i arate că l-ia văzut. Toate îl cunosc... Chel- nerul întrebă la ureche dacă să servească o sticlă la masa unde e domnişoara Yvonne şi alta la masa unde e domnişoara KatiisRa/"Titel Iliescu dă din cap : „Bine!... Să servească şi să-l lase în pace!" Apoi dispare. Unde stă atît? Radu Comşa îşi toarnă singur acum. Priveşte cu un surîs de beatitudine, alt număr din program. O pereche. Se învîrt fiindcă într-adevăr dansează ori fiindcă toate îi joacă acum înaintea ochilor ? Radu fixează un punct din cortina ridicată. Punctul nu se mişcă. iDar mesele de jos ondulează. S-a întors Titel... E bărbierit şi cu guler curat. Acum, abia acum Radu Comşa a înţeles ce destinaţie avea gule- rul cumpărat la bodegă. Desigur se afla aci şi un coafor. Ii e milă de fostul prieten. Ar vrea să-i spună cuvinte bune, care să-i îmblînzească durerea ascunsă, cine ştie ce durere... Dar celălalt toarnă, bea şi tace ! E cu spatele întors la sală. A venit dansa- toarea cea goală. E acum într-o toaletă argintie, cu flori verzi ca algele de mare împletite pe trupul unei înecate. II dezmiiardă pe Titel sub bărbie ; îşi face loc pe genunchii lui.El îşi întoarce capul plictisit, îi trece mîna peste umăr, ca să apuce paharul.— Beţiv ! Eşti un beţiv scîrbos ! îl dojeneşte dansatoarea înfăşurată în alge.— Sînt un beţiv scîrbos !... recunoaşte Titel Iliescu, fără să i se clintească un muşchi din obrazul buhăit, cu pleoapele pe ju- mătate închise. Da ! Sînt un beţiv scîrbos. Ei, şi ?...Femeia se uită pe urmă la Radu : 511— Şi prietenul tău ?.,. Desigur tot un beţiv ! Păcat de el... Ce are la obraz ? Numai cu oameni de aceştia umbli...Titel ISiescu întinde mîna după sticlă, îşi toarnă.— Ei, şi ? Păcat de prietenul meu... Păcat de mine. Ce-ţi pasă ? Nu mai vorbi atît. Lasă-mă în toanele mele. Eu cînd beau, tac !...— Beţiv seîrbos ! îl mustră încă o dată femeia cu o ultimă mîngîiere pe bărbie, trecînd la altă masă, unde a invitat-o dis- cret un chelner.Radu Comşa a recunoscut acolo pe generalul Pol Viardaru.Unchiul Luminiţei e în haine civile. Şi e cu un comandor de marină. Poartă monoclu în arcada sprîncenei, părul e alb cu desăvîrşire, dar pare cel mai jovial şi satisfăcut om, aşa cum se află acum, înconjurat de femei.Erau trei ; cu dansatoarea s-au făcut patru.L-a recunoscut şi generalul Vardaru. II cheamă.— Titel, numai o clipă, mă ierţi ? Mă cheamă. Titel Iliescu face un semn indiferent cu mîna :— Ei şi, ce mare problemă ? Poţi să pleci, poţi să rămîi. Mi-e perfect egal. Eu beau singur şi tac...Radu Comşa îşi adună toată voinţa să meargă drept. A răs- turnat un scaun. Se întoarce să-l aşeze, dar i-a luat un picolo înainte. Se învîrte toată sala. Mesele se depărtează, îi fug îna- inte : cînd merge, piciorul depăşeşte distanţa pe care o calculase. Jazbandul urlă. Perechile se răsucesc cu viteza sfîrlezelor. Toate acestea îl ameţesc mai anapoda decît vinul... A ajuns. Cade pe-un scaun. Pavel Vardaru îi întinde un pahar de şampanie. Apoi îi prezintă tovarăşii de masă. Toţi sînt oameni simpatici. Radu Comşa ar putea să jure pentru toţi că sînt oameni fără pereche_! Şi generalul Vardaru şi comandorul de vas care vorbeşte femei- lor ca într-o tavernă de port, cu vorbe pe şleau şi cu înjurături teribile. Femeile fac haz, privindu-l cu o -poftă rea, laţîţată, în ochi.— Bătrîn pirat ! i se adresează generalul la fiecare început de frază.Piratul s-a ridicat să prindă o femeie şi să încheie o socoteală veche, se vede. Dar nu ajunge pînă la ea. Se leagănă dublu, ca pe-un vas bîntuit de îndoîtă furtună : ruliu şi tangaj.A renunţat şi revine turnînd o înjurătură de niatrod care des- pică în două catapeteasma cabaretului.— De la Barcelona o cunosc, prora şi catargul ei de căţea !...— Bătrîn pirat! îl bate generalul Vardaru cu palma pe umăr, plin de admiraţie protectoare.512Femeile chicotesc artificial, din obligaţiile contractului, ca figurantele pe scenă. Una a pus în capul lui Pol Vardaru o pălă- rie cu pene. Generalul schiţează, cu pă'lăria de indian, un început din dansul scalpului. Ce societate veselă ! Radu Comşa n-a văzut niciodată atîta veselie... Pol Vardaru îşi aminteşte de el, îşi scoate monoclul, privindu-i cu dezaprobare cicatricea gurii. Â gîndit ceva ?... Şi-a adus poate aminte de buzele lui Radu Comşa, de odaliscă. Dar n-a" rostit nici un cuvînt. îşi aşază monoclul la ochi şi luptă cu o femeie care-l scotoceşte în bu- zunar. E prins într-o plasă de serpentine. Cînd mişcă mîna foşnesc benzile de hîrtie, tîrîie scrumiere, răstoarnă ceştile de cafea.Toată sala e numai panglici de serpentine, verzi, galbene, roşii, agăţate în candelabre, legănînd o plasă mişcătoare intre mese.— Bătrîn pirat!Bătrînul pirat hohoteşte cu glas detunat, care acolo, pe mare, va fi acoperind desigur vuietul elicei. Povesteşte o anec- dotă, fireşte din Marsilia.

Page 196: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Ţine pe fiecare genunchi, cît'e-o femeie. Una îi zbîrleşte părul. Cealaltă se chinuie să prindă în ochi mo- noclul lui Vardaru. Toţi rid. Toate rîd. Toţi şi toate vorbesc de- odată. Pe el l-au uitat.Radu Comşa se ridică iSprijinindu-se de spătarul scaunului. îşi ia noapte bună !... Păşeşte în zig-zag şi rîde. A nimerit la altă masă, tîrînd după el o trenă de serpentine... îşi cere iertare şi rîde. Domnii de la masă şi femeia întorc capiii. Rîsul lui Comşa îi strîmbă prea dezgustător obrazul. Dar el rîde. Acum de nimic şi de nimeni nu-i pasă ! Toţi sînt nişte oameni admirabili!... Intre dînşii uiţi tot, uiţi toate! Şi viii şi morţii... Titel Iliescu e tot acolo. El singur nu rîde. Toarnă, tace şi bea... Ii toarnă şi lui.Ochii lui Titel Iliescu sînt cenuşii acum. A alungat altă fe- meie oare-a venit să se aşeze la masa lui. Să-l lase singur ! El cînd bea, tace ! A început numai de două ori să spună ceva şi s-a oprit.O dată :— Radu Comşa, socotelile mele sînt făcute. Mai am bani pentru un an... Faites vos jeux!42 Pe urmă?... Pe urmă... Rien ne va plus ! *»Sfîrşeşte cu un gest de retezare, privind o bandă de serpen- tină legănîndu-se în candelabrul din mijloc, pînă ce s-a înfăşu- rat în jurul unei perechi de dansatori şi s-a rupt. Poate se gîndea513 la cîrciumile unde se va tîrî ; poate la alt sfîrşit, vorbi fără să se uite în ochii celuilalt :— Radu Comşa... Tu ştii ?... Am vrut de multe ori să te caut. Pe urmă m-am gîndit că e mai bine <aşa... Radu Comşa, îţi mai aminteşti de prietena ta, Zoe ? Zoe Vesbianu ?... Pe Zoe Racliş am iubit-o !... E foarte de mult... Acum nu-mi mai pasă. A fost -a mea, după ce-a fost şi a ta şi a altora. După ce a fost a tuturor ! Acum nu-mi mai pasă...Sorbi paharul încet, ca o otravă ucigaşă, dar fără de preţ. Tîrziu, adăugă ca pentru el :— Cînd se încovoaie sub dezmierdarea mîinii, e acum ca o panteră care se ghemuieşte să sfîşie... Eu am iubit altă Zoe !... Pe aceea n-are s-o cunoască nimeni. Am omorît-o pe una în cea- laltă... Radu Comşa, întinde paharul ! Eu cînd beau, tac !... Acesta nu înşală niciodată, Radu Comşa, s-o ştii de la mine.A rezemat tîmpla în palmă. A închis ochii să se sustragă de la spectacolul sălii.Pleoapele au coborît încet cortina peste ultimul act unde eroina a murit,Apoi s-a scuturat cu o tresărire, ridicînd paharul :— De aceea, cînd beau, tac ! Tăcerea e singurul mijloc de a nu spune prostii...De aci înainte, Radu Comşa nu-şi mai aminteşte cum au trecut ceasurile. Jazbandul şi orchestra viorilor se alternau, ca- denţînd turmentarea în spasmuri epileptice. Oamenii aveau ochii păienjeniţi, femeile părul lipit, cu ondulaţiile desfăcute. Numai chelnerii circulau corecţi, ca dresorii intr-un circ de fiare dezlăn- ţuite, veghind la dorinţa tuturor, în fracurile negre, cu piepţii cămăşilor coşcoviţi.Un alcoolic precoce, la spatele lor, repeta aceeaşi obsesie de examen, în urechile chelnerilor cînd strigau comanda, în faţa muzicanţilor, parodiind tactul :— Est vulgus cupidus voluptatum et şi eodem princepsUmbla prin sală, cu paharul în mînă, împleticindu-se : * — Quidquid oritur quolecumque est, causam habeat n tura...*5Titel Iliescu răsucea gîtul sticlei în răcitoare, cu fălcile în- cleştate, cu ţigara lipită de buza de jos.— • Bea, Radu Gomşa !... Acuşi se face ziuă şi n-avem timp !Gîndurile lui Radu Comşa se împleticeau în convulsii ne-isprăvite. Un gînd se amesteca neaşteptat cu altul, îşi pierdea514urma. Totul apărea acum în afară de orice logică, absu-rd şi to- tuşi plăcut.•Dispăruse noţiunea zilei de mîine, se simplifica tot, se ur- zeau din ceaţă hotărîri brusce şi eroice, a căror împlinire îi pare acum cel mai uşor lucru din lume. Pe urmă, îl cuprinse din nou mila pentru prietenul care tăcea şi bea. Titel cel cu ochii buni şi atoateiertător de altădată ; cel care povestea atît de încîntă- t'or !... Şi Zoe... Cine-ar fi crezut ?... Toată viaţa e plină de taine. A văzut-o astăzi... Cu un Jînăr cu mutra pudrată ; o puşlama de dancing, desigur. Şi cu alţii 'a văzut-o, altă dată. întotdeauna cu altul ! Iar acesta de aci stă, tace şi bea.S-a ridica,t să-l sărute îmbăiat, pe frunte.Titel Iliescu îl privi sever :— Stai liniştit şi bea-!Alcoolicul, ajuns la masa lui Vardaru, închina comandorului de vas :— Sic navis venerunt...46 Nu ! Pardon ! Barbari nostros na- vibus egredi prohibebant...47Rîsul bătrînului pirat acoperi explozia tobei de jazband. Acum toate se învîrt. Se scufundă într-o ceaţă. Dacă mai stă încă o clipă, are să cadă jos.Cu o ultimă încordare a voinţei, Radu Comşa se roagă :— Titel, mă înăbuş... Să ieşim... d-a... d-aici...Titel Iliescu priveşte fix numărul de la garderobă pe care 1-a pus pe masă : 17, l + 7 = 8, soţ, soţ înseamnă că se schimbă ghina.La uşă, îi petrece alcoolicul sughiţînd :— Hîc !... Pardon ! Magis mirari se aiebat quod non iam in Asia essent...48*4*Afară şoferii deschid portierele maşinilor, licitîndu-se :— Aci ! Liber, conaşule!... Liber...— Mergi cu mine ! hotărî cu autoritate Titel Iliescu. Miş- carea îţi face bine!...Şi sever, cu mustrare şi compătimire :— Nu ştii să bei !...Radu Comşa îşi dă toate silinţele să calce drept. Strada şa- lupează. E acum o stradă dintr-un tablou dinamist: etajele cresc, scad, faţadele se apropie, felinarele au urcat la al treilea rînd, coboară şi s-au topit. Strada înaintează cu el.515 —'• Nu pot... Lasă-mă ! se rugă, aşezîndu-se pe o treaptă, cu pălăria în mînă.Titel Iliescu îl priveşte cu milă şi cu dispreţ.— Bine ! Am spus că nu ştii să bei ! Te duc la o trăsură. II trage de umărul hainei să-l ridice. A găsit ceva mai bundecît o trăsură. O femeie.— Ia-l la tine... Sau la el... Cum vrei !Femeia îl ia în posesiune cu autoritate. Titel Iliescu întoarce spatele şi se depărtează spre capătul străzii încet, ca un om care n-are ce face cu restul nopţii.S-ia mai întors să-i privească din urmă. Apoi dispare la colţ, cu ţigara stinsă, lipită de buze, bătînd cu bastonul în marginea de granit a trotuarului. Femeia luptă să-l tîrîie pe Radu Comşa. E beată şi dînsa, dar mai puţin. Şi ea în orice caz e deprinsă. Are sprîncenele îmbinate, sînii enormi, disproporţionaţi cu res- tul trupului slab. Strînge bărbatul aproape, încălzindu-i mîna subsuoară, unde haina e umedă de sudoare.Riadu Comşa s-a dezmeticit puţin. Se uită din cînd în cînd la obrazul femeii; îi pare cunoscută figura de undeva, sub pudra groasă, cu buzele roşii, văpsite fără măsură, peste conturul lor normal.Se bălăbănesc amîndoi în norii măturătorilor. El vrea să meargă într-o parte, dînsa îl tîrîie în alta. Vorbeşte răguşit; îl face beţiv, înaintea

Page 197: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

sergenţilor trec cît pot mai ţepeni, să nu pară prea ameţiţi. Pe urmă cînd s-au depărtat, femeia începe iar să-i facă morală :— De ce bei, dacă nu ştii să bei ? Uite în ce hal eşti... Au ajuns pe uliţi necunoscute, cu casele joase.Se apropie sfîrşitul nopţii. E în aer pregătirea unei trium- fale dimineţi de primăvară. Cu piuit de păsări şi cu geană stîn- jenie de cer, peste case.Radu Comşa declamă, cu mîna lărgită spre cer:...et de divines matineesDe cristal, de soie et d'argent!^— Ssst! taci că se trezesc vecinii ! îi astupă gura femeia cu sînii enormi. Am ajuns ! Aşteaptă...Radu Comşa se reazemă de perete, cît femeia caută cheia în pungă şi deschide.Păşeşte după ea, împleticindu-se, într-o tindă întunecoasă. A izbit cu piciorul o găleată de tablă. Femeia îl tîrîie de mînă înlăuntru. II loveşte din prag un miros dospit şi închis, de parfum prost, de săpun, de apă zăcută.516— Nu te mişca !... Aşteaptă s-aprind !...Lumina s-a risipit roză, în capsula de hîrtie colorată care îmbracă globul. Femeia îşi aruncă pălăria. Dă foc maşinii despirt.— Haide ! Acurn te poţi mişca...Radu Comşa păşeşte prin cameră, împiedicîndu-se de scaune. Procedează la recunoaşterea locului, inspectînd cadrele de pepereţi-— Ai să-mi răstorni lucrurile ! se supără încă o dată, ră- guşit, femeia. Uff! Toţi beţivii sînteţi la fel !...Femeia şi-a aruncat bluza. E numai în fustă şi în cămaşa umflată peste sînii enormi. Se apropie şi desluşeşte acum mai bine semnul din obrazul bărbatului; strîmbă dezgustată din bu- zele roşii ca o rană.întreabă stupid, arătînd cicatricea :— Ce e asta ? Cum poţi umbla cu asta ?... Şi îţi mai vine încă să bei, cu porcăria asta în obraz !...Radu Comşa se reazemă de perete rîzînd idiot, îşi cere ier- tare că poate umbla şi că bea cu porcăria aceea în obraz.A pus mîna pe o fotografie înfiptă în nama oglinzii: un băr- bat cu şapcă de apaş şi cu pantofi de tenis. Altă fotografie : un plutonier.Umblînd, răstoarnă un borcan. II aşază prompt la loc, rî- zînd şi vorbind singur :— Nu e nimic, pardon !Fotografiile îl interesează din cale afară. A mai descoperit una... şi încă una !Radu Comşa cade pe scaun dezmeticit deodată. De pe carto- nul palid, îl priveşte Dan Şcheianu.— Lasă aceasta ! Nu-ţi permit! îi smulge femeia fotografia din mînă. Nu-i pentru mutra ta de beţiv-!...A dus cartonul la piept, cu gestul familiar al femeilor cînd se apără. Radu Comşa luptă să i-o smulgă îndărăt. Mîna se întinde moale şi cade... Nu ! Nu-i mai trebuie...— Te-ai supărat ? întreabă femeia îngrijorată acum că omul poate să plece.— Nu ! face semn din cap Radu Comşa.Şi se uită cu alţi ochi la stăpîna cartonului decolorat. Aşa- dar, într-o amintire, Dan Şcheianu mai trăieşte încă ! Toţi l-au uitat. Prietenii, revistele nu-i mai pomenesc numele; e şters definitiv din orice amintire, şi iată că cineva îl apără. Cineva ? Vietatea aceasta poate fi cineva ? Mai are oare ceva omenesc ?517 Radu Comşa se uită prosteşte la femeia care îşi scoate acum ciorapii, trăgîndu-i pe dos ca. o piele jupuită,O recunoaşte.Tovarăşa lui Dan Şcheianu, pe cheiul mării, la Constanţa: „Lenuşca, dă-mi !" întindea mina după cutiia cu praf alb şi Le- nuşca se apăra...Femeia e acum dezbrăcată şi de cămaşă. Umblă goală prin casă, aşa cum e deprinsă să umble cu animalică impudoare în faţa celui dinţii necunoscut. Singura îmbrăcăminte e perechea de pantofi cu tocuri înalte. Stinge flacăra, spirtului.— Culcă-te ! Nu vezi că abia te mai ţii pe picioiare ?Radu Comşa suflă in lampă. Pipăie pînă la pat, şi cînd îi întîlneşte trupul gol, se prăvale cu un muget de animal, încleş- tînd în braţe, în carnea lîncedă, toate femeile pe care le-a iubit şi care în această primăvară sînt ale altora.518Capitolul IV ÎNTOARCEREA UNDE AU FOST JURĂMINTELE*1*Domnul Lică Cartojan atinse birjiarul pe spate să oprească.Zărise la staţia de tramvai pe Radu Comşa aşteptînd la bor- dura trotuarului, cu ochii într-un ziar. îşi făcuse. socoteala re- pede : acesta e omul care îi trebuia !Sări din trăsură şi, cînd fu lîngă Comşa, îşi anunţă pre- zenţa cu un bobîrnac în ziar.— Traditore, traditore!50 Ni-am lihămiţit di atîta opoziţîie, ş-acuma cetim să videm: cădi ori nu cădi infama reacţiuni ?Domnul Lică Cartojan era ca întotdeauna cu mutra de vulpe vicleană şi ca întotdeauna nedespărţit de umbrela provincială, deşi ploaia nu stropise de două săptămîni.Prinse mijlocul lui Comşa, familiar, şi intră — cum spunea — „direct în chestiune".— Puiule, am să ti rog ciava !... Măcar că mi să pari că ti-ai cam dipartat di partid... Mi să întîmplă una niplăcută L. îmi vine mini un proces la Casaţie. Avocatu cari-o pledat la Ieşi în apel îmi telegrafiază în ultimu moment că nu poati vini. O dat o boală pişti iei!... Tocma mă duceam la unu di-aici, cum mi-o dat el adresia-n depeşă. Dar ştii că nu-mi place să mă adre-~ sez la fel di fel di nicunoscuţi... îmi faci mare sărviciu, puiule : chestie di un sfert di cias !... Ai să vezi cînd studiezi dosaru; un H i ac ! Am cîştigat la taţi instanţăle. Eu în Bucureşti nu pre cu- nosc lumea ; numai di-ai noştri, din partid... Dară partidu-i una şi afacerile sînt alta...După o pauză, făcînd cu ochiul, ca între oameni care ştiu despre ce e vorba •: .519 — Bineînţeles, cînd e vorba di amara opoziţîie! La putere îi altceva; cari om nu s-a-nfrupta cîti-oliacă dac-o luptat pentru partid ?Ii dădu drumul de mijloc şi îl privi în ochi:— Am înţeles că primeşti L.Radu Comşa nu spusese că primeşte, dar gîndul îi surîdea. Avocatura lui mergea slab. O lăsase, o reluase ; clienţii nime- reau numai din întîmplare şi pentru treburi mărunte. Domnul Lică Cartojan se ivise la timp.— Să vedem... Pînă nu studiez dosarul, ce-aş putea spune ?— Atunci îi ca şi făcut, puiule ! se bucură domnul Car- tojan. Intimpinările la motivele recursului invocate di ad- versar îs puse la punct di avocatu meu !... Numai li disvolţi. Văd că aşteptai un tramvai... Dă-l naibii di tramvai şi hai să luăm masa împreună !... Iţi explic cum stă toată daravera, cît gustăm din nişte mititei cu gogoşari, cari-s singuru lucru bun cari-mi place la bucureştenii îştia.Radu Comşa luă masa la restaurant împreună cu domnul Lică Cartojan şi se lămuri.Rămase surprins numai că domnul Cartojan se judeca pen- tru o întreprindere din judeţul Bacău. II credea operînd numai la Iaşi, unde îşi avea sediul electoral. Domnul Lică Cartojan îl compătimi :

Page 198: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

— Ţi-am spus eu, puiule, că nu eşti di politică ! In politică, drăguţă, să-ti faci afacirile cît mai diparti di alegători. Altfel ti scormoneşte ba unu ba ialtu, te rnai bagicureşti-o gazetă, mai intri în conflict cu oameni chiar di la tini din partid, că di unde mînci tu, vra să să-nfrupti şi altu... Eu am, puiule, două cîm- puri di operaţîie! La Ieşi fac politică şi oamenii mă ştiu ca atari; la Bacău, şi mai am încă o făbricută în tovărăşie cu un J ovrei în Ardeal ; acolo îs negustor... Eu la Ieşi fac sîrvicii la alţii, la Bacău şi la făbricută mea din Ardeal cer să-mi facă alţii1 sîrvicii, măcar di-ar fi acia alţii, nişte bandiţi din infama reacţiune !...Radu Comşa studie dosarul, pleda şi cîştigă procesul. Nu-i păruse afacerea prea curată. Procesul îl cîştigă dom- nul Lică Cartojan şi îl pierdea o obştie de ţărani. Dar avocatul obştei se prezentase numai de formă ; dreptatea după lege tre- cuse încă din prima instanţă de partea domnului Cartojan. Nu era exclus ca avocatul obştei să fi lucrat de la început în înţe- legere cu pehlivanul elector din Iaşi. Sentinţa rămase definitivă. — Brava, puiule ! Ştiem că n-am dat greş ! clipi domnul Lică Cartojan din ochii de vulpe, cu deplină mulţumire. Cum520agiung acasă, îţi expediez onorariu... Nu prea am parale la mine, că Bucureştiu ista m-o uscat. Da cum agiung... Fii fără griji ! Sau mai bine altceva... Ai proces cumva aieste vo două zili, ori poati ieşti mai liber ?Radu Comşa răspunse că n-are procese aceste vro două zile. Domnul Cartojan se veseli:— Atunci am nimerit-o ! Eu plec disară... Nu mă duc la Ieşi pînă săptămîna viitoare. Mă opresc întîi la Bacău... Am şi depeşat să mă aştiepti otomobilul fabricii la gară... Am înţeles după cît mi-ai spus, că locurile undi tăiem noi, li cunoşti di pi vremea războiului ş-am mai înţeles că ţi-ar face plăcere să li mai vezi... Ai o ocazîie cum nu să poate mai bună. Ti duc şi ti aduc pînă la gară, lia Bacău, cu otomobilu. Stai o zî, faci plim- bare cît îmi văd ieu di daravelurile meii, ti-ntorci şi cu banii... Zău, că-mi faci mai întîi o mare plăcere!... Să vezi ce frumos am curăţat noi pi unde a fost ticăloşîia ceea di război L. Dacă ti-ai hotărît, ni vedem la gară. La revederi !...Radu Comşa nu ieşise din Bucureşti de cîteva luni, din iarnă. Şi la cîmp nu fusese din anul trecut, de la cel din urmă drum al lui, în satul părintesc.îşi spunea că undeva există verdeaţă şi cîmp liber, iar el le uitase. De multă vreme se hotărîse să se întoarcă şi acolo o dată, în locurile pe care le-a cunoscut numai sub bătaia tunu- rilor. Amînase,. îl ţinea legat aci viaţa ca pe o muscă prinsă în hlrtia cu clei.Seara fu la Gara de Nord. Luase un bilet de clasa a doua ; domnul Lică Cartojan avea unul de clasa întîia.— Ei, ce ni facim acu, puiule ? întrebă dezolat.— Nu ne facern nimic ! E foarte simplu... Dumneata mergi în vagonul dumitale, eu într-al meu. Ne dăm amîndoi jos în gara Bacău... Tot odată ajungem !— Ei, nu aşa, frate! Să-l schimbăm... Plătim diferenţa pînă nu să închide casa... Ia dă-l oliacă la mini, că văd că-s tot mai discurcăreţ ieu, măcar că-s provincial !Radu Comşa, care n-avea cherestea în ţinutul Buzăului, nici o făbricută în Ardeal, şi trăia cu strînsă economie, schimbă biletul ca să ţină companie domnului Cartojan. Pînă la Buzău, află astfel preţul'diferitelor calităţi de scînduri, la Galaţi şi loco gară ; ticăloşia căilor ferate care urcă la fiecare trimestru ta- riful, dar nu pune la dispoziţie vagoane decît ca „şpagă" la personalul din staţii ; află catastrofele schimbului; incapaci- tatea guvernului în politica economică şi alte multe chestiuni521

Page 199: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 200: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

care îl dureau şi nu-l lăsau să doarmă pe domnul Lică 'Cartojan,,. după mărturisirile sale.Pe urmă, dincolo de Buzău, cînd se goli vagonul, Lică Car- tojan întinse sub picioare un ziar şi peste obraz desfăcu altul, adormind subit în pofida acestor mărturisiri cu o miraculoasă trecere de la agitarea cea mai cumplită la un somn vecin cu moartea. Radu Comşa ieşi jpe culoar ; deschise fereastra să res- pire noaptea răcorită.Luna ţinea fidelă tovărăşie trenului, în întunericul de din- colo de scînteiele locomotivei. Haltele cu lumini somnoroase ră- mîneau năluci în cîmpuri mute.Radu Comşa îşi aminti dintr-o pîclă unde dormiseră, întu- necate, cuvintele locotenentului Ghenea despre expresurile aro- • gante, rostite odată în altfel de tren şi în altfel de noapte, cama- ' radului sublocotenent Bogdan Cernegură, cînd încă nu-i cunoş- tea. Are să-i vadă mîine movila de pămînt, unde tot neastîm- părul acela, care părea etern, a muţit. Gîndi la taina lui grea, de moarte, neisprăvită atunci pe brancardă, luînd-o cu el în lumea de unde n-avea s-o mai ştie nimeni, niciodată. Se alese din pîclă şi chipul lui Mihai Vardaru ; dar nu chipul lui tînăr şi voios, ci numai hîda arătare cu obrazul înălţat din balta cu aţe verzi, cu lipitoarea cuibărită în orbită. Gîndi la Bogdan Cerne- gură, rezervistul enigmatic şi tăcut, poate prizonier, poate mort, poate mort în /prizonierat; dispărut fără urme, cum îi spusese tata Pleşea, în cafeneaua din Bucureşti. Pe urmă Radu Comşa se gîndi la el, iar vîntul rece al nopţii fu şi mai amar.In gara Bacău îi aştepta fratele mai june al domnului Gar- tojan, director general al întreprinderii. Exemplar aidoma cu domnul Lică Cartojan, cum seamănă un pui de vulpe cu vulpea mai 'bătrînă.Cînd află că procesul s-a isprăvit şi că a fost cîştigat, îşi manifestă bucuria, scoţînd pălăria de doc, trîntind-o în palmă şi aşezînd-o apoi pe cap, cu funta la frunte.— B ini c-am văzut-o şi pi asta !... Di-acuma ni punem pi lucru serios !...Se plimbă în hainele de sport, cu jambierele galbene şi cu . pardesiul de pînză, măsurînd peronul şi frecîndu-şi mîinile exact -i cum şi le freca domnul Lică Cartojan.Era în culmea agitării.— Di-acum, bădie Lică, ai să vezi cum ţi-i frec eu pe mîr- lani! Au să să-nveţe dumnialor, să mă cunoască şi să mă pomi- nească !...522Radu Comşa intră în restaurant să-şi încălzească stomacul cu un ceai fierbinte. Ii părea bine că a venit, dar începea să re- grete că se întoarce acolo, în tovărăşia acestor oameni, cu gîn- dul numai la afacerile lor, la cine ştie ce fel de afaceri.Domnul Lică Cartojan îşi repară puterile cu o gustare mai solidă : sardele, brînză, pastrama şi cîteva ţuici. Plăti galanton şi consumaţia lui 'Radu 'Comşa, cu toată împotrivirea.Afară îi aştepta un Ford hîrbuit şi ruginit ca un ibric.— Poati vrei să stai Ungă şofer, puiule ? întrebă ospitalier domnul Cartojan. îmi convini şi miî! Pe drum numai bini mă puni Ticu în curent, cum mai stau lucrurile pi-aici... Eu aşa lucrez, puiule ! Un fraţi aici, unu la făbricuţa din Ardeal. Au şi dînşfi de lucru să cîştige oliacă di parale, iar eu n-am tiamă că fură şi părăduieşte unu strîin...Maşina ţîşni într-un huruit de fier vechi, cu o sprinteneală şi cu un avînt-neaşteptat de la înfăţişarea-i preistorică.Şoferul slobozi cu o bucurie de sălbatic samovarul fosăind, zbîrnîind, strănutînd şi jucînd în arcuri, ipe drumuri colboase, pe creste de dealuri şi peste podeţe. Radu Comşa îşi făcea degetele picioarelor cîrcei în ghete, de cîte ori maşina aruncată la cotituri pîrîia pe roţile de dindărăt, părea că se răstoarnă peste cap sau că se va desface brusc din toate încheieturile, să umple drumul de şuruburi şi hîrburi.Dar maşina nu se desfăcu şi nu se rostogoli peste cap.*2*În două ceasuri erau la Oneşti. De acolo înainte Radu Comşa recunoscu locurile.Ii păreau deşarte şi mai largi, fără forfota în care le vă- zuse întîi.De după culmi ar fi aşteptat poate să se înalţe o pasăre de metal, încercuită de noruleţi albi ca cei din jurul serafimilor pe icoane ; să bubuie salvele unei baterii care-a fost uitată acolo şi s-a deşteptat.Drumul era umblat numai de care cu toi, ferindu-se în mers domol spre şanţuri, cu oameni mergînd pe lingă încărcături. Iar după culmi, se ridică şi se lăsă numai un nor alb, de vară.— Eu am să rămîn oliacă la fabrică, puiule ! îl bătu domnul Lică Cartojan pe umăr, de la spate. Dacă vrei, te dai oliacă gios să ti dismorţăşti şi să vezi locurile !... Sîntem chiar pe o linie undi o fost tranşeili... Pi urmă, ti duce maşina în sat, vezi şi523 acolo ci ai di văzut şi vin ieu să te aduc înapoi... Tot am oliacă di răfuială cu dumnialor, de la obştie. Am să li aduc veşti bune !...Fordul îşi zdruncină fiarele pe ponoarele unui drum de care.Radu Comşa se răsuci să vadă : pe acolo, mai departe, era poteca pe unde urcau. Se auziră fierăstraiele ţipînd în tăcerea pădurii. Maşina încetini pe lîngă un convoi de scînduri. Domnul Lică Cartojan strigă ceva către oameni, făcînd cu degetul ame- ninţător.Cărăuşii rămaseră cu pălăriile în mînă.Pe urmă, şoferul slobozi iar, hurducîndu-i peste hopuri. înconjură o împrejmuire de leaturi; roţile calcar ă pe pămînt moale cu rumegătură de lemn şi aşchii ; săltară pe linia îngustă şi ruginită ; intrară pe poarta fabricii şi se opriră, poticnindu-se, în faţa unei case albe, cu o inscripţie pe placa de lemn :BIROUIn hangarele de scînduri, .fierăstraiele spintecau văzduhul cu vaiete întrerupte.Tăceau o clipă, începea altul, ,se întreceau într-un fel de chiote triumfătoare.Domnul Lică Cartojan îşi frecă mîinile şi vorbi :— Aiasta-i muzica ci-mi place ! Puiule, dacă vrei să te' speli şi să te scuturi oliacă di colb, te duce Ticu în odaia lui, îţi pregăteşti Lenta taţi oeli. Pe urmă, te plimbi undi-ţi spune inima ! Eu am de lucru o ţîră în oanciiarie...Radu Comşa îşi răcori ochii. Inima nu-l îndemna să intre în fabrica unde fierăstraiele despicau brazii cu miros iute şi ud. Se depărta ipe după împrejmuirea de scînduri, în pădure.De la o -potecă înainte, începu să-i fie cunoscut drumul. Pe urmă, iar nu-l mai cunoscu.Aici fusese pădure ; e acum pămînt pleş, cu smeuriş. Se împiedică într-un capăt de sîrmă ghimpată, ca o capcană răsu- cită în vîrful unui par putred. Parcă mai la dreapta... Da, mai la dreapta... Acolo a fost bordeiul lor ; e o groapă scufundată în care au crescut bălării. Se ascunde un animal într-o gaură. Pe urmă iată şi şanţul surpat! Abia o adîncitură cu buzele rotun- jite de ploi. O băltoacă. Tresări... Sunase „ştioc", ceva, ca un glonţ în pămînt. A fost numai o broască, ţîşnind în apa clocită !... Dar pe jos a găsit un cartuş de alamă verde-neagră. Tot pă- mîntul e presărat de sfărîmături de metal; însă nu se mai văd sfărîmăturile, le-au acoperit muşchiul şi iarba.524Au murit aci oameni şi se aşteptau să se omoare ?Tăcerea e ireală. Cerul înalt. Numai în vale gem fierăs- traiele.Aici a fost locul cel mai apropiat între tranşee. De aici pri- vea el la şanţurile nemţeşti cu lăcomie şi cu zvîcniri scurte în inimă... Din movila de pămînt atîrna zdreanţă unui sac negru şi putred. Le părea atît de misterioasă transeea aceasta din faţă !... Acum poate vedea în sfîrşit ce e acolo.A mers. Un şanţ dărîmat ca şi celălalt, cu vrejuri şi spini.N-ar fi crezut niciodată că erau atît de aproape ! 6 piatră zvîrlită mai tare ar fi ajuns de la unul la altul.Şi încă o sîrmă peste care a călcat, în alt par putred : numai că e o sîrmă de a „lor". Un bordei de ofiţeri. Â fost mai temeinic construit: a rămas

Page 201: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

gura întreagă.In vizuinile acestea se pîndeau unii pe alţii! Pe fîşia aceasta îngustă de pămînt, credeau ei că se dezlănţuie un cata- clism cosmic ? N-a fost nimic! Abia cîteva scurmături în târnă, pe care le-a cicatrizat vremea, le-au netezit ploile şi le-au înţe- lenit buruienile.Numai morţii nu mai au nici o întoarcere.Iar dacă s-ar întoarce, nu le-ar suna oare straniu ţipătul fierăstraielor retezînd lemnul, în vale ?Radu Comşa se întoarse unde altădată ,a mai stat. La butu- cul de lîngă bordeiul lui, cînd citea scrisorile ; scrisorile de la Luminiţa.In capătul acela, întotdeauna îşi găsea de lucru Stelian Minea, descifrînd ziarul, cînd el desfăcea plicul; dincolo Bogdan Cernegură, cu fruntea în palmă...Prin ce minune trunchiul a rămas ? E acum putred. Mi- roase a mucegai; au crescut ciuperci din miezul umed. Cînd atinse una, se sfărîmă .fragilă şi fugiră gîngănii.Cum au încăput oare în scorbura aceasta şi cum au putut oare trăi ? Aveau două paturi; acolo Ghenea a vrut o dată să-i spună ceva şi a tăcut. Poate era aproape să-şi spovedească taina pe care a dus-o cu el. Erau aproape şi aproape de moarte, dar nu se simţeau încă destul de aproape să-şi spună într-adevăr ceea ce înlăuntru îi rodea.Nici o ţipenie în tainica tăcere a sihlei, suspină muribund numai un ecou refugiat acolo din cine ştie ce adîncuri. Răşina topită de căldură biruie mirosul răcoros al tufelor de mintă. Bîzîie ţînţari în fîşiile de raze.Pe aici cobora la „Casa Neamţului". A regăsit drumul.Dar şi zidul cel din urmă a căzut.525 Cărămizile şi treptele au fost cărate undeva să slujească la vreun adăpost nou. Ciudat: mai durează totuşi flori sălbatice printre ierburi şi recunoaşte fire de legume. Pete rotunde şi goale în pămînt arată pecingini în care n-a mai putut prinde viaţă nici o iarbă. Urmele focurilor vechi. De aici a plecat Mihai în cea din urmă zi. Şi dincoace, într-o noapte, au hotărît aproape cu jurărnînt, cînd se vor întoarce în cealaltă viaţă, să cheme la dînşii oamenii care-şi împărtăşeau necazurile în jurul tăciunilor. Soldatul Bocăneţ, arătarea lui Mucenicu ; alţii despre care nu-şi mai aminteşte nici cum se numeau... Nu i-ar mai cunoaşte şi nu 1-ar mai cunoaşte !Bate lin o talangă de turmă ; printre brazii de sus se iţesc pete alte pe celălalt munte. De .acolo îşi purta săbiile de lumină proiectorul.A pornit înapoi. Pe măsură ce se apropie, răcnetul fierăs- traielor creşte. Iar metalicul sfîşiat al pînzelor dinţate de oţel, chiotul de biruinţă, ameninţă toată pădurea. Ele singure au pus stăpînire aci. Pădurea va să fie pe încetul înghiţită de baraca de jos.Se aud acum şi lovituri, de secure, glasuri omeneşti, tros- netul copacilor prăbuşiţi. Pe urmă, strigătul laolaltă al oame- nilor, cînd răsucesc om trunchi greu cu ţapinele. Ecoul se în- toarce ostenit după ce-a colindat toate văgăunile.— Ei, puiule, cred că ţi-o plăcut! îl întîmpină frecîndu-şi mîinile domnul Lică Cartojan. Păcat că pădurea-i cam stricată di ticăloşia ceia di război... Altfel ar fi fost o afacere şi mai faină !Domnul Lică Cartojan păşeşte peste butucii răsturnaţi, ur- mat de fratele mai mic, după cum puiul învaţă să iasă la vînat după vulpea bătrînă.— Eu am avut o idee bună, puiule ! Am adus lucrători din Bucovina şi din Maramureş. Ieşti aşa sigur !... Pi-acolo-i lipsă şi foamite, îs bucuroşi că li dă cineva di lucru să cîştige .. o bucată di pine. Am făcut ş-o cantină... Banu iese de la mini şi-să-ntoarce.tot la mini !.,.Domnul Lică Cartojan mai împărţi cîtevâ ordine, mai ceru cîteva lămuriri. E vorba să se înceapă un parchet nou. Din- tr-acela are să curgă mană.— Aiştea-s nişte brazi drepţi ca luminarea... Lemn fain ! Cît zîci, Ticule, să ne iasă dintr-o bucată ?...Amîndoi fraţii fac socotelile. Brazii aşteaptă resemnaţi, cu vîrfurile neclintite în cer.— Acuma, drăguţă, să ne întoarcem la fabrică ! Eu n-am isprăvit cu condicile mele. Dacă ţîi-i voia să pleci îndată, dau526ordin şoferului... Eu îs di părere, însă, să iei întîi masa cu noi... O pus Lenta, cumnată-mea, nişte pui la fript, oliacă di brînză cu smîntînă, mai un vinişor... Nu vrei ? Eu nu te silesc ! Gă- seşti ceva de-mbucat şi la crîşmă, în sat...Porunci şoferului să tragă Fordul.— Numa'i, te rog, drăguţă, să m t-l trimeţi îndată înapoi!... Cum sfîrşesc aici, viu şi ieu să mă răfuiesc cu dumnealor... Şi pe disară, ieşti la noi!... Pregăteşte Lenta nişte curechi cu rată... Dormi într-un pat mai acătări, pe urmă, mini dimineaţă, ieşti la gara...Samovarul ţîşni iar peste hopuri şi şanţuri, coborîndu-l pedrum ocolit, în sat.Cînd ajunse, Radu Comşa nu ştia unde să oprească. Abia :.acum îşi dădu seamă că din satul cel adevărat nu cunoştea pe nimeni afară de mătuşa Ilinca şi — dece-a scuturat aşa din cap ? — şi pe fata mătuşii Ilinca.Cei care însemnau într-adevăr satul erau atunci înghiţiţi de numărul armatei: casele deveniseră cartierul cutărui ori -outărui ofiţer. Mai ştia că o parte din sat căzuse sub bătaia lunului, după ce-a fost rănit, cînd trupele s-au retras şi cînd numai după cîteva zile de luptă frontul a fost împins la loc.Străbătu pe jos drumul de la un capăt la altul. Multe gos- podării nouă, altele lărgite. Nici un semn nu mai rămăsese că .au .spart pe aici obuzele. Viaţa se reîăcuse îndată.Copiii hăuleau pe uliţi. îl lătrară cîinii o bucată de timp ; apoi se potoliră. Aici a fost cartierul şi popota ; şcoala e vă- tuită proaspăt, poartă o inscripţie nouă. Cartierul căpitanului Pleşea. Şi dincoace, casa mătuşii Ilinca...Radu Comşa avu o şovăire înainte de ia deschide poarta. 'Fîntîna înalţă cumpănă nouă, acoperiş nou de şindrilă îmbracă •si casa ; dar florile de nalbă ca şi atunci, se ridică pînă în streaşină. Un copil tăbîrceşte un pisic pe lîngă poartă ; o fetiţă •cu ochi verzi. .Acolo e fereastra de la odaia „lui", unde pe masă veghea muza Elegiei şi a lui Omir, Erate, atingînd cu degetul coardanevăzută ia lirei.II întîmpină un bărbat spătos, în cămeşoi neîncins, careclădea un stog. Rezemă ţăpoiul de fîn.— Aş vrea să vorbesc cu mătuşa Ilinca... rosti Comşa, ui- tîndu-se la fetita cu ochii verzi, ca să nu întîlnească ochii băr- batului.527 — Hăhă ! Să fii dumneata sănătos, de cînd îi oală şi ulcele baba Ilinca !...Radu Comşa rămase cu mîinile spînzurînd de-a lungul tru- pului.Omul se dădu mai aproape, scuturîndu-şi fînul din păr.— Poţi să-mi spui mie, domnule, dac-ai avut ceva cir, răposata...— Nu... N-am nimic de spus... Credeam... O ştiam de pe vremea războiului. Am trecut pe aici... Zic, să mă abat, să văd ce mai face...— Atunci îi fi cunoscînd şi pe Catrina ?... S-o chem pe dînsa... Catrinăă-i !O femeie cu pruncul la sîn se uită pe fereastra deschisă • pe fereastra de atunci.încruntă privirea la străinul care vorbea cu bărbatu-său., dar nu-l cunoscu. Un tîrgoveţ cu un semn urit la gură.— Catrina ! chemă încă o dată omul. Ce dracu rnoşmo- leşti acolo, bre femeie ?...— îndată, Culai ! sună dinăuntru glasul, acelaşi.— Rămîi sănătos, bade ! se întoarse deodată străinul. Eu numai pe răposata voiam s-o văd...Omul închise poarta după el, şi fiindcă era gospodare» gîndi că trebuie să-i întărească leaturile care s-au uscat şi joacă.— întreba de mă-ta, ierte-o dumnezeu, acolo unde se află ! lămuri femeii care ieşise cu pruncul în braţe, netezin- du-şi părul sub

Page 202: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

broboadă. Zice c-a cunoscut-o pe timpul răz- boiului... Era chiar belit la obraz ; acela îi sămn de schijă...— Şi oe-o plecat, parcă-l alunga cineva ? se miră femeia, 'desfăcînd din nou sînul şi potrivindu-l în gura copilului.— Cine să-l ştie ? A fi avînd vo negustorie pe-aici şi-i grăbit -omul.— Avea un semn urit, săracu ! încheie fără nici o bă- nuială, cea care se numise odată Catrinel.Apoi omul apucă ţăpoiul şi se întoarse -la stog; femeia intră în casă.Radu Comşa merse repede ; numai cînd fu departe domoli pasul. Razele cădeau vertical, se încingea arşiţa. Trecură scîr- ţîind trei care cu fin, în colb.Cînd văzu firma „La infanteristul vesel", înţelese că aceea e cîrciuma despre care pomenise domnul Lică Cartojan.528Pe zugrăveala tinichelei, infanteristul vesel şi expresionist cinstea la o masă cu fata prăvălată să i se vadă toate cele patru laturi, un pahar de vin ,din care zugravul înfăţişase în .acelaşi timp fundul, gura şi o secţie transversală.înăuntru era răcoare, podelele fuseseră stropite cu apă. Două portrete de generali arhidecoraţi, care nu erau nici infan- terişti, nici veseli în pozele lor solemne, priveau sever spre tej- gheaua unde 'bonzăiau muşte pe o farfurie cu slănina uscată.. Domnul Gheorghiu îl primi, intinzînd pe masă un şervet curat din casă. Dar Radu Comşa abia atinse mîncarea ; i se oprea în gîtlej. Desfăcu ziarul rămas de dimineaţă în buzunar, după ce termină cafeaua cu miros de orz prăjit.— N-ai tăiat nici .astăzi, Gheorghiule ?— Nu, părinte !... Mini dimineaţă am să tai. Am eu grijă... Părintele înainta din prag, uitîndu-se cercetător la străin.— Şi de cafea, m-ai uitat, Gheorghiule ! Poate avem drept să bem şi o cafea, dacă dă dumnezeu şi ne vine veste bună de la Bucureşti...— Nu v-am uitat, părinte ! Tot mine... S-o dus nevasta la tîrg.Părintele iar privi lung la străinul care citea un ziar. îşi luă inima în dinţi :— Ce mai scrie liâ gazetă, domnule, dacă nu te supără în- drăzneala mea ?Radu Comşa împături ziarul, îl puse pe masă, la margine.— Eu l-am citit, părinte ! Dacă vă face plăcere... Părintele se apropie.— îmi dai voie : preotul Atanasie Livezeanu. întrebam ca un sălbatic, aşa cum sîntem noi de pe la tară, flămînzi să aflăm cîte-o ştire mai nouă... Ne vine poşta la două zile o dată şi cînd prindem cîte-o gazetă o cetim de-a fir-a-n-păr...Părintele Atanasie trecu degetele prin caietul coliliu al bărbii.— Sînteţi pe-aici cu vreo afacere ?— Nu, părinte... Am făcut războiul prin locurile aceste şi am venit să văd cum arată acum.Părintele Atanasie privi la semnele lui Comşa din obraz şi luă loc pe banca .de lîngă perete, rezemîndu-şi o mînă în cîrja lustruită.— Am înţeles eu dintr-o dată că acela-i semn de război, domnule !... Va să zică aţi venit să vedeţi satul nostru ? Dacăi aţi făcut războiul prin pădurile noastre, atunci înţeleg... Poate529 aveţi chiar camarazi şi prieteni îngropaţi pe aci ? Multă tine- reţe şi-a lăsat oasele în pămîntul nostru...Radu Comşa recunoscu fără poftă de vorbă, că a venit să vadă şi morminte de prieteni.Părintele Atanasie privi departe, cu ochii care vedeau în ceaţă.— Acuma, domnule, vin rar oameni oare să-şi mai aducă aminte... înainte, la început, îndată după pace, îşi mai căuta unul un frate; văduva locul unde a fost îngropat'bărbatul. Pe urmă s-au liniştit cu toţii ! Pe om îl prinde viaţa îndată... Chiar mă gîndeam, domnule, că omul nu numai că uită morţii lui; dar poate n-ar fi bucuros să ştie că s-iar putea întîmpla mi- nune să se întoarcă vreunul !... Gîndeşte-te dumneata, ce-ar fi să se scoale o dată atîta amar de morţi din război, într-o înviere numai a lor, şi să se întoarcă pe la case ?... Crezi dumneata că ar găsi1 o mulţumire pentru dînşii ? Iar pentru cei vii ar fi o mare bucurie să se pomenească cu aşa oaspeţi ? Unii şi-au împărţit moştenirea ; alţii au călcat cuvîn'tul lăsat cu limbă de moarte ! Văduvele s-au măritat; copiii şi-au rînduit treburile după capul lor... Sculatul din morţi ar fi un nepoftit care să strice viaţa celor vii şi toţi n-ar şti cum să se scape mai grabnic de dînsul ! Mă uit numai la cele ce văd aici în .sat, la noi. S-a ridicat o lume de chiaburi, lihnită de ban şi iar ban, de pă- mînturi, de puţinul săracului. Cei puţini şi tari îi strîng de gît pe cei mulţi şi slabi, fiindcă aceia sînt împrăştieţi... Ii strîng de gît şi le smulg pîinea de la gură... Şi mă gîndesc amar pe urmă, că tot aşa se petrece în toată ţara, şi pe iurmă la toate neamurile care s-au avut în duşmănie... Iţi vine să crezi cîte- odată că dac-ar învia aceia de le scrie pe cruce „eroi", de teama socotelilor, ar cere cei vii să scoată armatele şi să-i mai omoare o dată... Şi-ar striga mai grozav întru aceasta cei care i-au jălit atunci mai din toată inima ! Ar cere-o mai vîrtos, ca să nu mai vadă cumva înviaţii din morţi ce-a rămas ou vremea din jalea lor pe care-o credeau veşnică şi au uitat-o de parcă nici n-a fost!...Părintele Atanasie îşi aşeză ochelarii şi se uită peste titlurile mari ale gazetei.O împături la loc :— Aşadar, domnule, zici că mi-o Ieşi mie? Iţi mulţumesc tare mult... Să crezi dumneata, îl duc acasă şi-l citesc dintr-un capăt în altul, literă de evanghelie. Şi pe urmă după ce-am sfîr- sit, îmi pare rău că l-am citit... Iţi spun drept, domnule, că eu nu pot să pricep unde merge omenirea noastră !... Toţi spuneam530că după ce s-o face pace, are să fie odihnă pentru toţi şi tihnă să se bucure de bunurile pămînteşti şi să caute şi de cele ale sufletului. Cînd deschizi gazeta, vezi numai că iar se adună fel de fel de conferinţe şi fac planuri şi se tocmesc, iară nici o nădejde de înţelegere nu se arată... Se pun alte biruri şi lumea se teme de alte urgii ; poate să fie iar măcel; se vorbeşte de pe acuma despre alt război... Noroadele nu-şi rnai găsesc astîmpăr şi o.amenii îmi par că mai rău s-o înrăit! Ziceam că după întîmplările cumplite prin care a trecut, omul are să se întoarcă să-şi caute alinare în el. De unde această minune ?... Miai lacom s-arată încă de cele pămînteşti şi parcă-i grăbit a nu lăsa cumva să mai trăiască şi alţii!...Părintele Atanasie se uită mîhnit la un şirag de covrigi în- tinşi pe un băţ deasupra tejghelei, parcă de acolo avea să vină dezlegarea.— Chiar la noi în sat, avem astăzi oleacă de frămîntare, într-un necaz cu cei care nu se mai satură... Este aici un domn, unu Lică Cartojan...Radu Comşa ridică ochii.— Iată, cu acest domn Lică Cartojan, ne judecăm noi de doi ani!... Au înjghebat oamenii mai nevoiaşi, dar cu o osîrdie la muncă, au înjghebat o obştie aici, să taie dînşii pădurea... Zi- ceau că îi se cuvine alta, după ce le-au fost gospodăriile sfărmate şi pămînturile doi ani călcate de armată... Pe urmă, oamenii au văzut că s-au cam pripit şi n-au putut strînge banii la vreme. Atunci a răsărit, nu ştiu de unde, domnu Lică Cartojan, să pună el banii cîţi lipseau, în dreaptă tovărăşie. Face contract cu obştea, începe lucrul ; cînd au răsuflat oamenii să închege oleacă de bani, domnu Cartojan al nostru tot amîna: „Lăsaţi, oameni buni, că nu-i grabă şi nu vă pune nimeni cuţitu în gît!" Oamenii se minunau ce noroc a dat peste dînşii să aibă de a face cu un suflet, să-l pui la rană, ca al domnului Carto- jan... îşi prind ei cu banii alte nevoi: unu să-şi dreagă casa, altul să-şi roadă pămîntul care a fost bătătorit de cai, mai cumpără o vită... Pînă cînd într-o bună dimineaţă se trezeşte obştia cu citaţie, dată în judecată de domnu Cartojan cel bun să-l pui la rană, sub cuvînt că nu şi-a respectat la vreme con- tractul şi cere stricarea actului ca să rămînă singur stăpîn pe pădure...Radu Comşa nu mai privea acum în ochii preotului, albaştri şi cu lumina slăbită.Se uita ţintă în farfuria murdară, unde bîzîiau două muşte. Iar în sosul sleit şi dezgustător se vedea şi el hrănindu-se531 din dezgustătoarele rămăşiţe. Ştia amănunţit, din dosar, poves- tea părintelui Atanasie. Şi îşi spunea că la aceasta.a fost, ori- cît, măcar la

Page 203: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

ultimul .act care a pecetluit despoierea, complice. Cînd pledase, obştea aceasta nu fiinţa pentru el decît o abstracţie, un adversar invizibil, într-un proces după toate for- mele legii terminat şi cîştigat. Acum îi apărea realitatea altfel; în carne şi oase; oameni cu necazurile lor şi oameni oare au fost jefuiţi de iun drept.Părintele Atanasie îşi strînse gazeta : — De asta, îţi spuneam eu, domnule, că sîntem într-oleacă de frămîntare !... Aşteptăm să ne vie din ceas în ceas telegrama ori omul nostru de la Bucureşti. Ieri s-a judecat procesul la Casaţie, poate s-o milostivi dumnezeu să treacă dreptatea de partea noastră. Altfel ne lasă sărmani pe toţi, domnul acesta Cartojan ! Telegrama văd că nu vine... Cu poşta noastră de la ţară, n-ai parte să afli nici dacă s-a îndurat dumnezeu să-ţi mai lese zile bune ori dacă ţi-a luat răsuflarea...Radu 'Comşa împinse de dinainte farfuria dezgustătoare. Muştele zburară în cercuri scurte şi se întoarseră iarăşi la rămăşiţele sleite.Părintele Atanasie îi strînse mîna, ca un om care s-a uşu- rat povestind un necaz celui dintîi întîlniţ şi îi e recunoscător că a avut răbdarea să-l asculte.— Şi îţi mulţumesc, domnule ! arătă ziarul.Radu Comşa roşi de-i rămaseră numai cicatricele albe ; nu ştia încă părintele Â!anasie ce fel de mulţumire i se cuvenea ! Din prag, preotul se întoarse către domnul Gheorghiu :— Nu mă uiţi, fiule, mîne ?... Poate dă dumnezeu şi avem disară bucurie..-. De două zile eu nici n-am atins gura de mîn- care. Dar ştii că nu-i vorba de mine. E pentru nepotu-meu, cel bolnav de piept...Negustorul îşi aşeză covrigii, farfuria cu slănină uscată şi cuţitele de pe tejghea. Vorbi către străin :— Bietu părintele nostru, de cînd cu procesu ista, pot zice că nu mai ştie ce e aceea somn şi mîncare... La el au venit oamenii să-i ceară sfat cînd au pornit obştea şi acuma se ştie cu răspundere pentru toţi nevoiaşii din sat... Dară lui domnu Car- tojan nici nu-i pasă ! El se are bine cu suprefectu, cu prefectu şi se are bine cu toţi cîţi împart legea. Mi-am vîrît şi eu econo- miile la obştie!... Acum, să vedem ce răspuns vine. Dac-am pierdut, putem spune că ni s-a1 dus munculiţă noastră pe gîrlă si că trebuie s-o începem din capăt...532Domnu Gheorghiu scoase un carnet cu scoarţe de muşama vărgată din saltarul tejghelei şi se scufundă în socoteli miste- rioase, cu plumbul violet, pe care îl tot muia în gură.In jurul lui Radu Comşa se adunau muştele ca în jurul unei putreziciuni.Cele două portrete ale generalilor priveau cu plictisită indi- ferenţă la socotelile din carnetul vărgat. „Acuşi vor afla toţi", gîndi Radu Comşa şi îi fu ruşine că tot satul, şi părintele Ata- nasie, şi domnu Gheorghiu cu economiile lui, îl vor vedea plecînd alături cu domnul Lică Cartojan, în maşina lui care trăncăneşte de trezeşte toţi cîinii, şi vor şti po.ate că el l-a ajutat la judecata din urmă.Plăti — schimbînd o hîrtie nouă, din cele de la domnul Lică Cartojan.Iar drumul la cimitirul de sus, în soare şi sub ochii ţăra- nilor din ogrăzi, fu lung, cum nu l-a ştiut.Trecu puntea pîrăului unde era scăldătoarea lor. Albia se schimbase ; unde fusese ză-gazul erau numai pietre uscate si albe. Mlada era roasă de o turmă. Apa se risipise pe prunduri, în aţe subţiate de secetă.Poteca ducea numai pînă la cimitirul satului cu cireşi bă- trîni şi tei, şi cu bisericuţa de scîndură acoperită cu şindrilă neagră. De acolo înainte, spre celălalt cimitir militar, cărarea se astupase : nu mai călca picior omenesc. Morţii erau cuprinşi de ierburi şi de uitare, în marginea fîneţei.Gardul de sîrmă era spart, un viţel ridică botul şi-l privi cu ochi umezi, miraţi.Din podeţul de scînduri se desfundaseră bîrnele ; o reze- mătoare căzuse atîrnînd într-un singur cui. Crucile erau astupate de iarba înaltă şi grasă. Ploaia mîncase din ele. Vînturile le culcaseră. Pămîntul era pe alocuri scufundat, răs- colit de muşuroaiele cîrtiţelor. Făpturile oarbe, ale întunericului, şi-au săpat hrubele lor printre oase de morţi.Radu Comşa căuta numele! Nu se mai citeau decît cîteva. Soldaţi necunoscuţi erau acum aproape cu toţii. Găsi crucea căpitanului Ionescu : „Ce e aia moarte ? Ce e aia veşnicie ?" Crucea se prăvălise strîmbă. O apăsă cu pieptul în pămînt, să-i mai dea viaţă de un an. Nu descoperi mormîntul lui Ghenea ; putea fi oricare dintre cele fără nume : „Dacă ne vom întoarce vreodată de aici, Comşa, avem o mare datorie..."Radu Comşa se văzu între aceşti morţi ai vieţii lui "moarte, avocatul domnului Lică Cartojan.533 Şi mai căută încă, de la cruce la cruce... „Vreau să rămîn acolo, între soldaţi." Oasele lui Mihai Vardaru erau aici, între soldaţi. Crucea lui ca toate, iarba înaltă ca peste toate.Viaţa Vardarilor continua departe de oasele putrede ale acelui copilandru îngropat aici. Inspecţiile domnului ministru Alexandru Vardaru; proiectele de organizare ale domnului ministru Vardaru ; tratativele domnului ministru Vardaru pentru un mare împrumut de refacere în străinătate, domnul ministru Vardaru prezidează adunarea marilor petrolişti... Mihai, care se simţea despărţit de dînşii fiindcă aici învăţase să gîndească şi să simtă altfel decît dînşii, fiindcă îl dureau atunci cele ce nu-i dureau pe dînşii — ce-iar face oare acum dacă ar trăi ? Ce-ar îi ajuns ? Nu s-ar fi întors oare de* mult la dînşii, la matca Vardarilor ?Oare moartea, judecind .acum lucid, oare moartea n-a fost mai generoasă cu el fiindcă l-a păstrat aşa tînăr, cu elanurile de-atunci ? Nu-i mai bine pentru el aşa şi aici ?Radu Comşa se gîndi întîi să smulgă spinii cu canafuri violete de pe mormînt. Dar nu-i smulse. Mihai l-ar fi mustrat: Să-i rămînă groapa în uitare, cum în uitare sînt şi celelalte gropi ale tuturor. Nu, nu merita acel copilandru cu plăpîndele-i pîlpîiri atît de străine Vardarilor; nu merita să cadă iarăşi pradă lor, oa să-l modeleze şi să introducă ordine în el epi- tropul şi veşnicul administrator delegat al familiei, Alexandru Vardaru !Mai bine aşa ! Mai bine aici.Morţii rămîn cum au fost. Nu putrezesc pe picioare. •Singuraticul pelerin la mormintele uitate rămase neclintit cu ochii în pămînt.O pasăre argintie, înşelată de nemişcarea lui, pogorî pe un vîrf de sîmzîiană, se legănă şi cu un piuit, zbură în alt vîrf de iarbă înspicată.Zburau albine cu pungile încărcate de polen în iarba coaptă. Fîneaţa cînta de zumzetul gîzelor. Soarele se înclina spre culmi.Nici o suflare; numai viţelul fumuriu păşteia mai departe, oii botul în iarbă.Acum morţii erau încorporaţi cîmpului, făceau parte din fîneaţa grasă. Nici o abatere; tăcerea numai, nemărginită, şi cerul boltit... Dacă s-ar ridica toţi de aici, să se întoarcă spre cei la care li s-ia oprit ghidul ultim în spaima morţii, nimeni nu i-ar mai primi !S-ar umplea lumea de prea mulţi strigoi!534Radu Comşa chemă din pămîntul cu flori şi cu scaieţi chipul tînăr şi luminos al lui Mihai. Şi întîia oară după mulţi ani, nu-i mai veni amintirea hidoasă cu viermele vîscos în ochi; ci Mihai acel de pe treapta de piatră, în poiana cu dungi lucii pe iarba lucioasă, ca semne trase cu unghia pe-o catifea verde. A ridicat atunci ochii de copil care-a plîns : „Am să-ţi spun altă dată!... Acum nu mai are nici o însemnătate."Ce ştie oare acum numai pentru el ?De acolo nimic mu mai străbate la nimeni — iar aici e numai pămînt peste oase părăsite.*3*Stelian Minea împături biletele. Numără restul, îl numără îndelung, ticăit, ca orice provincial venit în Capitală cu buget limitat, din care trebuie să stoarcă maximum de desfătări cu minimum de speze.Margareta avea de ce să fie încîntată. Programul ei se rea- liza întocmai; o seară la Operă, una la Naţional, una la Teatrul Mic. Numai de s-ar ţine croitoreasa de cuvînt, să-i fie rochia gata în termen; iar pălăria, numai de n-ar trece peste o mieopt sute.Altfel, Stelian Minea ştia că n-»re să-i mai tihnească aceste

Page 204: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

trei zile.Căci grijile lui erau acum de această natură, de doi ani, de cînd se însurase. Adică mai exact, de cînd fusese însurat prin- tr-un complot, vast, tenace şi subtil, al coconetului de toate vîrstele şi toate categoriile din orăşelul unde căpătase catedra definitivă.La Bulevard, ceasul arătă trei.Ii mai rămîneau, aşadar, patru ore de libertate.Margareta se dusese la o prietenă ; iar Stelian Minea re- greta din tot sufletul că nevastă-sa nu are mai multe asemenea prietene aci. Tovărăşia ei pe stradă devenea un supliciu. Mai întîi, era cu un lat de palmă mai înaltă decît dînsul ; scandalos de voinică şi de rumenă. De cîte ori becisnicul ucenic al lui Bergson arunca ochii, fără voie, în geamul vitrinelor, se vedea pereche reflectată grotesc; el mărunt şi firav, ea înaltă şi zdra- vănă ; ca o mamă cu odrasla convalescentă, ieşită la plimbare. Pe urmă, îi zgîria dureros nervii felul ei de a vorbi tare şi vul- gar ; staţionarea îndelungată la vitrinele parfumeriilor, modiste- 535lor şi pantofăriilor ; aerul de agasată plictiseală cînd îndrăznea şi el să se oprească la fereastra unei librării; luxul vestimentar de gust îndoielnic ; tot ce-i ofensa discreţia cu care fusese învă- ţat să se strecoare prin viaţă, atrăgînd cît mai puţin luarea- aminte a semenilor.Intră la Alcalay. Alese cîteva cărţi, numai după îndelungă chibzuială, cu aceeaşi preocupare să nu depăşească suma pre- văzută în acest redus capitol bugetar.La ieşire, se izbi, piept în piept, cu Onisfor Sachelarie.— Onisfor!— Steliane !Se îmbrăţişară ca şi altădată şi se depărtară cu un pas în- dărăt, unul de altul, să se contemple, după atîţia ani. Exact ca odinioară într-o noapte cu viscol, în Iaşii refugiului... Amîn- doi se arătară satisfăcuţi de examen. Toată înfăţişarea indica o prosperitate mediocră : stabilizarea definitivă în marele anonimat.Onisfor Sachelarie purta guler tare, haină neagră şi corectă ; Stelian Minea îşi spuse că reprezintă acuma tipul desăvîrşit al ardeleanului rigid şi solemn, cum îl zeîlemiseau caricaturile si anecdotele timpului. II întrebă, dacă nu e cumva deputat sau director de bancă.— O, nu! se apără Onisfor Sachelarie. Noi rămînem încă osîndiţi la -opoziţie îndelungă !... Din pită unsă, mîncă numai netrebnicii care vi s-au vîndut vouă, pentru blidul cu linte.El, deocamdată are numai un birou avocaţial într-un oraş din nordul Ardealului, unde se bucură de o clientelă serioasă si sigură. A venit la Bucureşti, în interesul unui asemenea client, şi de trei zile colindă ministerele.— Ci, tune-i mama dracului de excelenţe, că nu poţi ajunge pînă la ele, parcă pe toţi i-a făcut mă-sa grofi!... Mă cuget, du- rere, că şi ardelenii noştri s-au ciocoit drăguţii de ei, încă mai năstruşnic, de îndată ce ajung domni... Adăşti trei audienţe, pînă se milostiveste să-ţi primească chipul şi să-ţi asculte nă- cazul, ca să te amîne la ziua mai de apoi!...Stelian Minea îşi şterse ochelarii bombaţi, ca să-l admire mai din plin.Glumi, cu eterna şi binevoitoarea lui dorinţă de împăciuire :— Va să zică, ne regăsim pe aceleaşi poziţii, dragă Onis- foare ? Regăţeni şi ardeleni! Nu mai încăpeau unii de alţii... Să ne scoatem ochii mai adînc, că nu degeaba sîntem fraţi!Celălalt încruntă sprîncenele stufoase şi făcu un semn de lehamite : Mai bine să nu mai vorbim despre chestiunea aceasta !536Îi propuse altceva. Mergea tocmai la madam Czvimbrovskich, madam Cimbru, unde îşi are un nepot în gazdă. Madam Cimbru a murit. Nava cu pasagerii altei generaţii, o conduce acum Lis- bet, care şi-a găsit un bărbat în sfîrşit; un om de poliţie, care se îmbată şi o bate. Dacă Stelian Minea e curios să revadă ve- randa mesei lor de altădată şi să cunoască succesorii la discu- ţiile lor aprinse de odinioară, Onisîor Sachelarie îl invită să-1 întovărăşească în trăsură, pînă acolo. „Te avizez că ai să pe- treci o jumătate de oră interesantă poate, dar neplăcută !... Junii din generaţia nouă n-au nimic sacru... Respectiv, distrug tot şi arată faţă de înaintaşi necuviinţă şi dispreţ!"Stelian Minea primi. Nu-l speria pînă într-atît furia icono- clastă a acestei generaţii încriminate. II ispitea deopotrivă, per- spectiva de a revedea veranda proiectelor grandioase, cît şi do- rinţa de a mai gusta din fructul acum interzis, al controverselor acerbe pe altă temă decît a chiriei, a preţurilor, a coşniţei de la piaţă.In urbea lui, toţi cunoscuţii erau toropiţi într-un neant de abrutizare. Jucau cărţi, nu discutau despre altceva în afară de po- litică — ce flămînzi vin la putere şi ce sătui pleacă — se în- fundau la chefuri imbecile, în vesel in du-se foarte, la aceleaşi glume repetate cu o monotonie care ar îi desperat şi pe eroii lui Caragiale ori ai lui Cehov.Toată viaţa lui era ternă şi leşietică. Acasă îl aştepta o fe- meie gureşă şi hărţăgoasă, plîngîndu-se etern de obrăznicia slugilor şi de scumpete, zeîlemisindu-şi cu neîndurata superio- ritate a mediocrităţii practice bărbatul prea jigărit şi timid — un om de nimic, un filozof! „Filozof" — era şi epitetul de de- rîdere, cu care îl întîmpmau colegii în cancelariia: liceului;; pre- cum şi circumstanţa atenuantă, pe care concetăţenii crunt înar- maţi pentru viaţa lor de larve, o acordau acestei fiinţe şubrede, cu capul mare susţinut pe un gît ca un vrej, trăind în lună şi preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu ţin de foame. „Lăsaţi-l pe bietul Minea, că e un d-ăla... în sfîrşit, mă-nţe- legi... un filozof!"Diagnoza era în acelaşi timp protectoare şi compătimi- toare, cum se cuvenea unui exemplar de umanitate dezarmat si cu responsabilitatea redusă.O discuţie în veranda lui madam Cimbru îl ademenea deci cu atît mai vîrtos, ca o temerară incursiune în trecut, o chemare a păcatului vechi; întoarcerea măcar pentru o clipă într-o lume care-a fost cîndva şi a lui, iar acum e scufundată pentru tot- deauna într-un paradis irevocabil pierdut.537 Trăsura îi purta pe străzile întortocheate, cu acoperişuri din ce în ce mai joase şi cu grădini din ce în ce mai largi.Amîndoi se răsuceau să descopere vechile staţii de tramvai,. haltele de încrucişare, casa unde stătea un fost coleg.Din nou, centrul Capitalei se îndepărta cu larma asurzită^ şi totul relua o înfăţişare calmă şi somnolentă de oraş provin- cial. Ici-colo, se înălţaseră clădiri uriaşe cu cîte cinci şi sase- etaje. O asemenea construcţie, cu zidurile roşii neisprăvite şi cu punţile schelelor prăfuite de var, li se păru o prezenţă deplasată şi insolentă peste drum de casa lui madam Czvimbrovskich.„Asta strică tot farmecul străzii! gîndi Stelian Minea. Mi- roase a parvenitism."Şi intră în verandă nu fără oarecare emoţie.Cu toată miopia, recunoscu îndată, în perete, tabloul: Li- niştea domneşte în Varşovia şi portretul domnului Anton Czvim- brovskich, ciocnind sticla de rom cu doi prieteni necunoscuţi la bîlciul din Nămăeşti.Nepotul lui Onisfor Saohelarie bătu călcîiele, se îndoi de- mijloc şi salutînd ceremonios, după moda chezaro-crăiască încă în vigoare în Ardeal, se prezintă lui Stelian Minea :— Liviu Moldovan !Apoi, prezintă ceilalţi patru camarazi : Petruş Dumba, cu părul zbîrlit a harţă şi ochi albaştri; Matei Sărăţeanu, în costu- mul unei echipe celebre de fotbal, cu genunchii goi şi tricoul vărgat, alb şi portocaliu, proaspăt întors de la o întîlnire de an- trenament ; Leon Constantinescu, pierdut într-o imensă pereche de pantaloni charleston şi Nadia Ciobanu, persoană asexuată si plină de siguranţă în mişcări, întinzînd mîna fără să scoată ţigara din gură.Stelian Minea păstra pentru el remarca involuntară, că pe „vremea lui" nici o studentă nu se încumeta atît de liber, să par- ticipe singură la o adunare între colegi, cu ţigara în colţul buzelor.

Page 205: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Toţi tăcură, stingheriţi de aceşti intruşi.Nadia Ciobanu aprinse o nouă ţigară de la cealaltă sfîrsită; îşi făcu de lucru răsfoind o carte de anatomie.— V-am întrerupt, desigur? căută să încălzească atmosfera Stelian Minea. Vă rog să continuaţi!... Masa aceasta şi pereţii aceştia ne cunosc bine, pe prietenul Onisfor Sachelarie şi pe mine... Ne-am pierdut multe nopţi, aici, împărţind firul de păr în patru. Am cedat mîna !... E rîndul dumneavoastră acum !... Ca în goana torţelor, daca vă amintiţi, la vechii elini, unde făclia trecea din mînă în mînă...538Toţi surîseră de politeţe şi tăcură.Studenta cu părul tuns schimbă cartea de anatomie pe un roman, şi pe sub gene, o clipă, măsură cu o înveseliră interi- oară chircitura aceasta cu fruntea de hidrocefal şi cu ochelari de miop, vorbind cu atît de imprudentă dezinvoltură despre un exerciţiu sportiv, unde se cere agerime, vigoare şi altfel de trup. Şi-l închipui gol ca alergătorii greci, gîfîind cu torţa în mîna, ridicol şi pipernicit, cu membrele lui de păianjen printre ceilalţi concurenţi, care toţi vor îi fiind, desigur, cu pieptul lat, cu muş- chii în fus şi cu tendoanele elastice, ca Matei Sărăţeanu, de faţă.Comparaţia fu zdrobitoare pentru Stelian Minea. Noroc că anacronicul dascăl de provincie nici n-o bănuia !îşi potrivise ochelarii mai bine să revadă ca un vechi prie- ten, amănunţit, tabloul episodului din Varşovia, la al cărui spec- tacol lăcrima domnul Anton Czvimbrovskich, leahul pribeag, în ceasurile cînd romul şi mastica, secărica şi drojdia, îl predispu- neau la elegie...Se întoarse către Onisîor Sachelarie :— De cîte ori nu mi-am amintit eu tabloul acesta pe front! Era destul să-mi răsară în minte, ca să-mi evoce îndată una din fericirile calde şi nostalgice după care suspinam toţi atunci; confort, casă, calm, cum credeam că n-o să le mai revedem nici- odată, după război!...Pe urmă, către ceilalţi novici:— Trebuie să ştiţi, domnilor, că aici ne-a găsit mobilizarea în august 1916... Pentru noi, casa lui madam Cimbru e un mo~- nument istoric...Tinerii luară act, cu indiferenţă, de acest fapt important.Pentru dînşii războiul însemna un eveniment prea înde- părtat, mai mult abstract. Sîîrşitul unei epoci şi începutul unui alt ev, cum sînt delimitate capitolele în manualele de istorie.De politeţe, şi cu o abia bănuită intenţie de persiflare, tînă- rul cu genunchii goi şi cu piept de luptător întrebă :— Aţi participat la război ?— Evident! răspunse Stelian Minea. Din şase cîţi ne aflam aici în 1916, nici unul n-a lipsit!... Şi doi au căzut: Boroş în Ardeal, Lăscărus Codreanu la Argeş...Studenta alungă de sub ochi pagina din romanul supra- realist împrumutat de colegul cu pantaloni charleston, ca să şi-1 imagineze pe domnul acesta, ugilit ca un pui de curcă, sărind peste meterezele tranşeelor, răcnind şi zvîrlind cu grenade în atacuri, repezindu-se printre baionete şi tăind drum cu arma în piepturi omeneşti.539

Page 206: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 207: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Imaginea fu imposibilă şi absurdă, închipuirea refuza s-o accepte.Stelian Minea tnase un scaun, fără să fi fost invitat. Şi fără să gîndească, se aşeză la locul care era al lui.îndată se simţi cum a fost.Contactul material al mesei, cu muşamaua vărgată sub cot, îi dădu senzaţia că ieri s-a ridicat de acolo şi că nu face decît să continue ceea ce au lăsat întrerupt. Prezentul mediocru şi ire- parabil, nevasta rea de gură şi autoritară, sura existenţă de pro- vincie, cu orice perspectivă închisă ca de un zid opac, colegii de cancelarie cu intrigile, cu aerul lor superior şi protector, glumele crude ale elevilor; toată realitatea aceasta fu suspendată printr-o magie.El, cel adevărat, era numai acesta de aici.Privi la fiecare dintre cei de pe pat şi de la masă, ca să le reconstituie după fizionomie, firea şi preferinţele. Era într-adevăr o lume nouă şi necunoscută ! Dar nu-l intimida...— Prietenul Sachelarie m-a prevenit că vom găsi aci un cap de pod ocupat de inamic... O atmosferă ostilă !... Dînsul crede că deşi ne despart numai zece ani, alcătuim două generaţii atît de străine şi de duşmane, încît nu există nici o punte de reconciliere... Sînt sigur însă că prietenul Sachelarie se însală ! Oamenii se schimbă, dar ideile 'rămîn aceleaşi!... Oamenii şi sis- temele. Nimeni n-a gîndit ceva nou de la Platon încoace...Cel care opuse îndată altă părere fu Petrus Dumba, stu- dentul cu creasta părului zbîrlită a harţă :— Am înţeles îndată că dumneata ai fost cel care te-ai în- şelat, nu domnul Sachelarie!... Noi ne-am mai întâlnit o dată cu domnul Sachelarie şi am discutat atît de înfocat, încît a plecat supărat! Atunci am aflat de la dînsul cîteva din părerile dumi- tale, căci, pentru dumneata, domnul Sachelarie are mare admi- raţie şi iubire... Am înţeles că eşti un occidental, unul din învă- ţaţii aceia sceptici şi idealişti, care, pînă acum cîţiva ani, juraţi" pe cărţile lui Bergson. Şi e destul atît, ca să înţelegem că ne despart nu zece ani, ci o jumătate de secol, un secol, nu un se- col, mai mult încă !... Intre noi este Voltaire...Stelian Minea îşi aruncă în treacăt, sub sticla bombată a ochelarilor, privirea la studentul cu pantalonul charleston, între el şi care se afla Voltaire.Petrus Dumba îi surprinse privirea şi îi ghici gîndul.Vorbi îndată, în numele tuturor :— Desigur, dumneata ne găseşti adunaţi prea din toate colţurile lumii, ca să apărem ca o unitate constituită. Şi nici nu540sîntem... Eu n-am jucat niciodată charleston ca scumpul meu camarad Leontin de o pildă, în schimb am fişă la siguranţă, ceea ce el n-are şi nici nu-l doare... Dar ne strîngem cot la cot cînd ne aflăm în faţa dumneavoastră! Fiindcă dumneavoastră, pe noi, nici nu încercaţi să ne înţelegeţi şi ne condamnaţi din oficiu ; iar noi, pe dumneavoastră, vă înţelegem şi tocmai de aceea vă dezaprobăm... Sînteţi laşi.— Fiindcă nu sîntem bolşevici în stare de rebeliune faţă de ordinea acceptată a statului ? întrerupse Onisfor Sachelarie. Ce ştii dumneata despre laşitate şi bravură, cînd n-ai cunoscut ris- cul permanent al morţii ?— Lasă asta ! interveni Stelian Minea, fiindcă nu-i plăcea niciodată să se pomenească despre „faptele lor din război. Sîntem laşi ?... Să vedem de ce ? Iţi spun drept că e o acuzaţie nouă şi sînt foarte curios să ne auzim rechizitoriul...Tînărul cu bluza neagră înţelese că a mers prea departe. Se simţi dator să atenueze acuzaţia.— Vorbim, în afară de persoane, nu e aşa ? Vorbesc des- pre dumneavoastră, despre cei de aci... şi despre cei din toată Europa ! Camarazii dumneavoastră de arme, aliaţi sau inamici... Aţi capitulat singuri! Aţi cîştigat victoria şi pe urmă n-aţi ştiut să o duceţi pînă la sfîrsit. Cînd v-aţi întors din război n-aţi ştiut să smulgeţi frînele omenirii din ghearele profitorilor şi să vă luaţi o răspundere. V-aţi temut de viitor ca femeile de şoareci... Acum toată viaţa vă e o succesiune de regrete ! Viaţa vă stătea înainte şi aţi căutat-o în urmă... Te întreb, domnule Minea, dacă nu e un spectacol ruşinos, cel de la Liga Naţiunilor şi de la toate congresele care mai durează şi acuma ?... Cîrpesc şi ciopîrţesc tratatele iniţiate de ani de zile, se tocmesc şi mai lasă de ici unul şi de colo altul; ca şi cum binele omenirii poate să vină numai de la aceste chestiuni de cărbune şi despăgubiri.— Ştii că eşti curios, dragă domnule! se miră Stelian Minea. Ce vină am eu, de la catedra mea obscură dintr-un orăşel ticălos, că premierul Franţei şi cancelarul Germaniei se tocmesc la Liga Naţiunilor ? Pot eu să fac ceva ?... ,— Acum nu ! reluă înverşunat, studentul din Deltă. Acum e prea tîrziu ! Dar aţi fi putut... Căci vina de aici porneşte. Aţi ca- pitulat şi aţi lăsat să vă conducă acei care refuzau să înţeleagă că omenirea cere o schimbare... I-aţi lăsat pe dînsii, şi ei se încă- păţînează să creadă că un cataclism ca războiul n-a dezlănţuit alte crize decît deprecierea monetară şi problema refacerilor! Ei nu pot vedea nici că există o revoluţie a conştiinţelor ; nici cau- zele care au dus la schimbările formelor de guvernămînt, la crize541 economice şi la îndîrjirea luptei de clasă... O republică nu-şi face cetăţenii mai fericiţi decît un imperiu şi fericirea aceasta nu poate să o dea o reformă fiscală atîta vreme cît aceiaşi profitori se îm- buibă din truda mulţimilor muncitoare, ţinute în beznă ca sclavii care vîsleau la auritele galere -ale proconsulilor din antichitate... Aceasta o spuneaţi singuri înainte de război şi aţi uitat-o ! O regăsim în toate cărţile care în timpul războiului justificau răz- boiul. Atunci făgăduiaţi altă lume, spuneaţi şi eraţi siguri că luptaţi pentru altă lume, şi acum vi s-ar părea cea mai mare fe- ricire să reconstituiţi lumea cea veche, aşa cum a fost ea înainte... Sînteţi nemulţumiţi şi nu ştiţi de ce ! Doriţi ceva, şi nu ştiţi ce !... Iar situaţia vă este agravată, fiindcă nici o generaţie n-a mai avut ca dumneavoastră, posibilitatea de a da vieţii pecetea pe care aţi fi vort-o... Toţi, cînd v-aţi întors de pe front: romîn, francez, neamţ, toţi aveaţi dreptul să realizaţi omenirea pentru care aţi combătut, aşa cum au cutezat ruşii şi sînt pe cale s-o facă, bineînţeles, cu toate durerile facerii... Nimeni n-ar îi în- drăznit să vă conteste acest drept! Nici n-ar fi avut puterea materială să o facă... Şi aţi dezertat unul cîte unul!... Acum, alungaţi şi lăsaţi pe din afară, atribuiţi vieţii în sine, ca unei fatalităţi, deprimarea dumneavoastră interioară ; trăiţi meschin, vă văietaţi; aveţi frică şi ură de viaţă ! Şi vă scandalizează că noi vrem să ne trăim viaţa, aşa cum o înţelegem...— Da ! Dans, sport! întrerupse cu dispreţ Onisfor Sa- chelarie.— De ce nu ?... Dans, sport pentru unii. Şi celelalte pentru alţii... Nu se exclud!... Fac parte din viaţă. Lumea dumnea- voastră era livrescă. Nu-şi scotea nasul din cărţi, şi din pricina cărţilor, nu vedea şi nu trăia viaţa... Ori oameni rebegiţi să-i culci cu o suflare ; ori oameni invadaţi de grăsime... Pe cînd noi, sîntem tineri şi însetaţi de o altă lume pe care o vom clădi. O lume pe care, bineînţeles, nu o puteţi admite şi n-aveţi s-o puteţi suporta, căci nimic nu este mai greu decît să faci pe oameni să accepte o fericire nouă... Le trebuie cea morfolită de veacuri !... Tînjesc după ea...— Vă invidiez dacă puteţi crede că din anarhia aceasta poate să iasă o omenire nouă ! rosti fără convingere Stelian Minea.— Anarhie ! Nimic nu seamănă mai mult cu o casă în ruină decît una care se construieşte. Ni se pare că o spune nu ştiu ce poet, din favoriţii amicului Leontin. Şi o verific aceasta în fiecare zi, privind cum se înalţă casa din faţă... Nici o obiecţie542nu putem face, nici arhitectului, nici lucrătorilor, pînă cînd nu vom vedea-o gata... 'Petruş Dumba întinse picioarele, privindu-şi vîrful ghetelor şi aşteptînd de la Stelian Minea o apărare a lumii sale.Dar Stelian Minea tăcea, turtind vîrful unei ţigări stinse.Tot ce ar fi avut de spus îi părea inutil.Se simţea într-adevăr ostenit, ca un om care a trăit un veac şi nu mai are nimic, nici de spus, nici de îăcut, nici de dorit.Ceilalţi începură să vorbească în şoaptă despre lucruri care îi priveau numai pe ei.Nadia, după ce ascultase tot timpul cu ochii numai la Pe- truş, se întreba de ce nu-l poate iubi pe el, care înţelege atîtea, care ştie atîtea şi pune

Page 208: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

atîta pasiune în toate ; pe el care o iubeşte cu atît de tăcută deznădejde; şi de ce se simte irezistibil atrasă de Matei Sărăţeanu, care, deşi e mai frumos şi puternic, e atît de plat în gîndire ? Parcă nici nu gîndeste. Poate că nici nu gîndeste într-adevăr. Matei Sărăţeanu o învălui cu privirea şi ea rămase cu zîmbetul îngheţat pe buze, ca porumbiţa magne- tizată de şarpe.Onisfor Sachelarie intră cu nepotul într-o cameră cu fe- reastra la stradă, să-i dea sfaturi şi ceea ce aştepta nepotul mai mult: bani de buzunar.Stelian Minea se simţea cu desăvîrşire străin ; se ridică de pe scaunul şi de la locul „fost al lui", întrebă, dacă n-ar putea-o vedea pe Lisbet, vechea sa gazdă.— Nu cred că e „vizibilă" ! lămuri cu o înveselire Leontin, cel cu pantalonii charleston. I-a venit jupînul cu chef şi l-am auzit muştruluind-o ca la poliţie... Acum el sforăie şi ea plînge ! Pe urmă el are să se trezească, şi ea are să-i fiarbă o ciorbă de potroace... E un tip sic, jupînul, costând51 şi ştie cum trebuie să se poarte cu femeile. Nu le caută în coarne. Le pune coarne! Şi din cînd în cînd le mai adaugă şi oarecare cucuie, vînătăi, ghion- turi în coastă.Stelian se gîndi că Lisbet ispăşeşte crunt rătăcirea tinereţii.îşi aminti:— Şi Toni ? Mai există Toni ?— Oho ! Şi încă cum există !... Cel mai teribil brigand al cartierului. Cînd e jupînul aci, nici el nu-i „vizibil". Nu vor să se vadă, ca luna cu soarele.Onisîor Sachelarie apăru întovărăşit de nepotul pe a cărui figură se vedea strălucind toată satisfacţia că suma de buzunar n-a dezminţit aşteptările. La spatele lui Onisfor, făcu un semn camarazilor, cu latul palmei pe obraz, că „l-a ras". Căci pentru543

Page 209: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 210: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

el, Onisfor Sachelarie nu era decît un unchi cam caraghios şi pedant, strîmt la minte, dar în definitiv generos la pungă. Ne- potul se dovedea din altă stofă, mai elastică ; se „regăţeniza" mai uşor.îşi luară rămas bun.— Mai veniţi pe la noi, cînd treceţi prin Bucureşti! se simţi dator să-i invite fără vreo intenţie maliţioasă, studentul cu părul răzvrătit. Madam Lisbet are să regrete că nu v-a văzut!... Ne vorbeşte întotdeauna cu mare stimă, despre dumneata, domnule Minea.Stelian Minea încercă să glumească :— Sper că ea nu-i atît de vrăjmaşă ca dumneata, genera- ţiei noastre.— De ce ? Discuţia n-are supărare !... N-am vrut să vă ofen- sez cu nimfe...La spatele lor, cînd coborau scările, Leontin, cel cu pan* talonii charleston şi cu părul lins, repetă gestul lui Liviu Mol- dovan la spatele unchiului.— Bravo ! L-ai ras !...In trăsură, Onisfor se întoarse către prieten :— Ce dracu tăcuşi şi tu, toata vremea ? N-ai găsit nimic să-i pui la respect ?...Stelian Minea privi şiragul caselor fără să răspundă. In- tr-adevăr, făcuse figură de idiot.Acum abia îi apăreau, numeroase şi nedezminţite, toate ar- gumentele pe care le tăcuse adineauri. Onisfor Sachelarie îşi spuse că prietenul s-a abrutizat în provincie, dacă a putut su- porta atîta' insolenţă, fără să găsească o replică ; el care le răs- pundea altădată, tuturor, cu o sută de argumente.— Ce-o rnai fi făcînd .oare domnişoara Betty ? îşi aminti Stelian.Onisfor Sachelarie dădu din umeri cu indiferenţă.Nu ştia ce-o fi făcînd domnişoara Betty, nici nu se mai gîndise vreodată şi nici nu-l interesa.Pe lîngă dînsii, ţîsni zgomotos, lăsîndu-i în urmă, o mo- tocicletă cu ataş; conducea Matei Sărăţeanu în tricoul lui vărgat alb şi portocaliu, cu o beretă bască pe sprinceană ; la spate, Leontin cu pantalonii charleston, ţinîndu-l de subsuori şi în ataş, ghemuită în leagănul lăcuit, Nadia, cu o ţigară între buze... Toţi întoarseră capul şi îi salutară amical.Maşina ,săltă vertiginos peste gropi şi pietroaie, filînd tre- cătorii şi bordura trotuarelor, viră nebuneşte şi dispăru.544— Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-şi rupă gîtul!...— In orice caz, ei au trecut şi noi le înghiţim praful L. constată Stelian Minea, risipind cu mîna norul de praf în care respira.Onisfor încruntă sprîncenele, neconvins, fiindcă după el, asemenea apucături şi asemenea idei nu făgăduiau nimic bun. Opri birja. El se ducea la un sanatoriu, unde se afla în con- valescenţă un bătrîn pentru care purta mare evlavie. Ii rosti numele. Era al unui fost conducător ardelean, în procesele vestite de acum douăzeci şi treizeci de ani, client al temniţelor politice, din Vaţ şi din Seghedin.Stelian Minea se miră aflînd că venerabilul luptător mai trăieşte.Nimeni nu-i mai pomenea numele, nu mai apărea nică- ieri ; de aceea îl credea mort şi de mult îngropat, ca atîţia care visaseră o Romînie Mare şi de care Romînia Mare se lepădase acum.Rămase singur. Nu ştia ce să facă pînă la şapte seara, cu toată libertatea pe care o dorise. Rătăci pe străzi. Nu mai cunoştea pe nimeni. Larma trecătorilor şi îmbulzeala vehicule- lor îi păreau insuportabile, acum, cînd se dezvăţase de ele. Isi spuse că n-ar mai putea trăi aci.Descoperi că i-a intrat în sînge existenţa lui mucedă sf fumurie de provincie, că doreşte să se întoarcă îndărăt, mai repede,, ca viermele în culcuşul lui.La hotel, îl primi Margareta, furioasă. Rochia nu era gata.— Aşa e dacă mă potrivesc eu ţie !... Ce eşti ? Bărbat ?... O cîrpă !Stelian Minea nu ştia de ce e vinovat şi la ce i s-a „potrivit" Margareta, lui. Nici ce legătură este între bărbăţia sa, de cîrpă, şi între neexactitatea croitoresei. Dar nu încercă să pătrundă aceste misterioase corespondenţe, al căror secret îl cunoaşte numai logica femeiască.Se aşeză pe marginea canapelei şi desîăcînd pachetul de cărţi, începu să taie foile unui volum, cu o elocventă şi dispre- ţuitoare impasibilitate.Femeia nu lăsă să treacă nesancţionată această mută pro- vocare. Ii smulse cartea şi o zvîrli cît colo :— Ce, crezi că am venit aci să te contemplu citindu-ţi terfeloagele tale !... la-ţi pălăria şi hai la croitoreasă !Îl prinse de braţ; iar Stelian Minea se supuse docil, căci545 pe mîna lui descărnată şi pipernicită, strîngerea fu puternică şi implacabilă, ca o luare în posesiune.Şi astfel, resignat, merse să se piardă în anonimatul cel de toate zilele.*4*Camerista desfăcu cu o suavă gingăşie, una cîte una, ro- chiile din geamantanul deschis în mijlocul dormitorului, printre alte valize mai mărunte şi cutiile de pălării, lăcuite.Exclamaţiile de admiraţie întovărăşeau crescendo fiecare exemplar rar, purtînd marca faimoaselor case din rue de la Paix si faubourg Saint Honore. Zoe Vesbianu le zvîrlea cu indife- renţă pe spătarul scaunelor.'Totuşi mătăsurile moi, blănurile şi ţesăturile elastice, îi dex- mierdau plăcut vîrful degetelor.Şi fiecare toaletă, cu amestecul său de parfum, însemna o amintire arzătoare şi atroce, ca trecerea printr-o. văpaie, cum fusese toată viaţa de două luni, din care se întorcea.— N-au să mai încapă în şifonieră ! se sperie servitoarea. Avem acuma mai multe decît un magazin de mode...Zoe nu observă impertinenţa acestei familiarităţi şi nici acel „avem", care punea laolaltă, în fond comun, garderoba stăpînei si a servitoarei.Altădată, ar îi restabilit distanţele cu un singur cuvînt tăios.Acum lunecarea în jos se făcuse pe nesimţite, pe măsură ce sluga devenise confidenta si, oarecum, complicea stăpînei. Zoe nici nu se mai gîndea la aceasta. Mototolind o eşarfă moale de mătase, în pumn, privi o clipă pe geam colţul ştiut din faţă.O cîrciumă de şoferi şi birjari, unde privirea era deprinsă să regăsească întotdeauna, o prezenţă tenace, plină de miste- rioasă ameninţare şi cu toate acestea devenită indispensabilă, ca oxigenul văzduhului aspirat.Sluga surprinse privirea. Vorbi fără să-şi întrerupă lucrul mîinilor :— De trei săptămîni nu mai vine !... Am dat bacşiş sergen- tului să-l alunge. L-a luat din scurt şi Milos, rîndaşuL Cîrciu- marul zice că nu pare să fie un pungaş... Un beţiv, un păcătos ! Dar nu un pungaş...Zoe închise ochii, ca la o durere lăuntrică, ce-a fost amor- ţită şi se deşteaptă. Âtît de deprinsă era să ştie veghind acolo omul acela, spectrul acela, descărnat şi statornic!546Cînd era-acolo, se temea, fiindcă nu ştia ce vrea, ce pîn- deşte şi ce aşteaptă. Acum, cînd nu mai e, se teme fiindcă a ple- cat şi nu poate şti ce pregăteşte.A crezut că scăpase. Plecase două luni, să se elibereze de încleştarea acestor două priviri mute, care o urmăreau şi prin somn, cu visuri de spaimă.Afară, cel de pe trotuarul din faţă, neclintită strajă la uşa cîrciumii. Intra, deşerta un pahar de otravă şi se întorcea îndărăt, la post, cu ochii fixaţi la fereastra ei şi cu rînjetul acela! Ochi halucinaţi, în care tremura nebunia.Şi aici, înăuntru, ceştelalţi ochi mocniţi, de huhure'z.

Page 211: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Se întoarse către fotoliul de paralizat, pe rotile, unde Sofron îi urmărea fiecare mişcare, cu o privire miloagă, coagulată si lăcrimoasă, în care tresărea cîteodată o scurtă fulgerare de ură neputincioasă, îndată pirotită.Sofron Vesbianu crezu că în sfîrsit Zoe şi-a amintit de existenţa lui. Se sili să surîdă recunoscător. Faţa puhavă şi dez- gustătoare rămase însă neclintită. Muşchii nu se supuneau. Nu- mai în gîtlej scînci o schelălăială animală.De două luni o aşteptase, lăsat pe seama slugilor, care uitau să-i dea de mîncare şi scotoceau prin sertare, fără ruşine, sub privirea lui furioasă şi fără putere. Şi acum le-ar îi uitat toate, pentru o singură vorbă de bun găsit şi o privire de milostivire. De dimineaţă, cînd Simplonul era la trei ore distanţă de Bucu- reşti, cu semne din mîna stîngă, care i se mai supunea voinţei, ceruse să-i aducă bărbierul şi să-l primenească.Se lăsase îmbăiat şi pieptănat, ras şi îmbrăcat în halat nou. Două luni zăcuse în murdărie, bărbos, cu piepţii plini de sosuri, nespălat şi duhnind. Acum ceruse oglinda ; în halatul vărgat de lînă, cu obrazul bărbierit şi pudrat, se socotise îndestul de arătos si de vrednic ca s-o primească pe Zoe, sărbătoreşte.Slugile nu-i mai scoteau limba şi nu-l mai zădărau ca pe-un cîine printre gratii.Dar Zoe intrase în casă, ignorîndu-i cu desăvîrşire existenţa. Şi de astăzi dimineaţă tot aşteaptă.A fost, aşadar, numai o părere că şi-a amintit de el.S-a întors nepăsătoare la pălăriile aruncate pe mese, la flacoanele nedestupate, la maldărele de ciorapi şi la cutiile cu o sută de nimicuri.De departe, în dimineţi teribile, după nopţile care îi frigeau trupul şi sufletul, la Paris, la Nisa, la Cannes, Zoe Vesbianu se gîndise uneori cu îmblînzită milă la dînsul.547 Atunci, ca să se achite faţă de conştiinţă, se hotărîse să-i aducă aceste obişnuite dovezi materiale că şi-a amintit şi de el: cutia cu butoni de perle şi portţigaretul de email cu desen cubist.Dar acum, îndată ce-l regăsise aşa cum l-a lăsat, hîd şi ne- clintit între pernele jilţului, toată scîrba şi una se redeşteptaseră mai crude. „Am să iac cadou butonii lui Emil — hotărîse — si portţigaretul îl trimit lui Serge !"Momîiei din fotoliu îi aruncă în batjocură o păpuşă de pîslă roşie, un Mefisto cu picioarele prelungi, amintirea unei nopţi furtunoase la cel mai vestit cabaret din Place Pigalle.— Na ! Joacă-te !... Tot eşti în mintea copiilor... Servitoarea rîse dovedind că este exact de aceeaşi părere.Simţi momentul potrivit să adauge o informaţie suplimentară :— Se scapă acuma pe el! Nesimţitul!...;Răspunsul, mojic şi murdar, făcu erupţie numai în creierul • gelatinat al paraliticului, fără să se poată materializa în vorbe. Limba neînsufleţită nu îngădui decît un mormăit bestial, între grohăitul de porc şi mugetul de bivol. Un an se împlinea de cînd accesul neaşteptat de paralizie îl prăbuşise pe covorul unui cabi- net ministerial, în toiul celor mai cordiale şi fructuoase tratative cu o excelenţă destul de inteligentă şi de practică pentru a pleca urechea cu atenţie la imperativele vremii. Ca atare, amîndoi n-au pregetat să pună la cale o operă patriotică, pe cît de vastă, pe atît de urgentă. Anume o uriaşă întreprindere, care să contro- leze şi să gireze toate autorizaţiile de Import-Export monopoli- zate de ministerul respectiv şi de excelenţa în cauză.Sfănţuiala obligatorie, legalizată, de la sutele de mii de va- goane de grîu şi petrol, pînă la minusculul tubuleţ cu roşu. de buze din vitrina parfumeriilor.Mai rămăseseră de pus la punct doar cîteva formalităţi. Ga- ranţii, detalii de procedură, fixarea oamenilor de paie în locul ministrului, întocmirea unui consiliu de administraţie pe sprin- ceană, să cointereseze şi clănţăii parlamentari ai opoziţiei. Toate după tipicul cel nou al Romîniei Mari.Voios şi ferice săltase de pe scaun şi se repezise la biroul excelenţei-sale să primească din mîna lui proiectul adnotat, defi- nitivat, aprobat, întinsese şi el mîna. Deodată i-a fugit pămîntul de sub picioare, s-a prăbuşit tavanul peste el — l-au cules gră- madă de jos.Excelenţa-sa a făcut societatea proiectată, dar cu altul. Un paralitic nu mai prezintă nici un interes.548Astfel, la început, în primele luni, Sofron Vesbianu era tor- turat numai de macabra ironie a soartei. Venise ceasul lui. Romî- nia Mare se oferea ca un nesecătuit şi fabulos Eldorado pentru toţi aventurierii. Iar el lipsea de la asalt, imobilizat, captiv, în- tr-un jîlţ de paralitic.Pe urmă, orizontul se strîmtase. Universul lui se mărginea la cei patru pereţi.Avere, afaceri, planuri, moşii, depozite la bancă, acţiuni în creşteri vertiginoase la bursă, toate se îndepărtau de el, învăluite într-o ceaţă fără contur, iară să-i mai stăruiască în cugetul fumegos, după tresăririle fugitive de-o clipă. Chiar aşa, fără să mişte din deget şi fără să mai pună la contribuţie cu nimic cre- ierul gelatinos, banii tot îi produceau alţi bani, după legea banului.Captiv între cei patru pereţi, suferea numai din, pricini pen- tru care n-ar îi suferit altădată şi le-ar fi crezut absurde. Zi de zi află că o iubeşte pe Zoe mai mult decît îşi închipuise vreodată si o ura cu o gelozie mai răzbunătoare decît îl ajutau puterile.Şi astfel de-un an, de cînd zăcea condamnat fără nădejde, în jîlţul .acela, viaţa lor ajunse treptat-treptat aci.Zoe îi hohotea în nas. Cînd trecea pe dinaintea lui îi arunca o sfîrlă în batjocură. Nu se sîia să-şi aducă iubiţii în casă, să se lase sărutată sub ochii lui ; pleca pentru o săptămînă ori pentru o lună şi revenea irezistibil atrasă îndărăt. De fiecare dată, cu o treaptă mai adînc coborîtă în iadul său ; mistuită de aceeaşi ar- şiţă de distrugere şi de răzbunare împotriva tuturor : a ei, a vieţii, a hîdului paralitic încleştat pe scaun, cu ochii holbaţi.Camerista răsturnă pe biroul mic de trandafir, un braţ de cataloage, de programe şi anunţuri — recolta nopţilor şi zilelor din două luni. Zoe alese un carton şi rămase îndelung cu ochii pierduţi în inscripţia neagră şi roşie : Grand Ermitage-Mosco- vite. Dîners et soupers, Concerts russes. Chants bohemiens et cosaques. Le prince Goury Vorchaguin, danseur caucasien.52Prinţul Gurii... Ermitage! Ce noapte spasmodică şi ce lume stranie,-cu nebunia distrucţiei atît de aproape de-a ei! Şi cît de mică e această planetă : cum se regăsesc toţi, fără să se caute !Orice a trăit pînă în noaptea aceea nu se poate asemui cu ceea ce i-a fost dat să vadă şi să trăiască atunci! Intrase .ame- ţită, tîrziu după miezul nopţii, cu Eduard ; nici nu-şi mai amin- teşte cum se numea mai departe... Şi îndată îi păru rău ; se anunţa o noapte plicticoasă. A cîtea oară vedea oare un cabaret de emigranţi ruşi, cu aceleaşi figuri monotone, cu pereţii .tapisaţi roşu, cu acelaşi cor de ţigance, aceiaşi foşti ofiţeri de gardă549 imperială deveniţi chelneri şi aceleaşi fete de generali, pianiste ? Ceruse să plece în altă parte ; se pregăteau să se ridice, lăsînd sticla de şampanie pe jumătate... Şi deodată din fum şi din ame- ţeala irizantă a băuturii, a ţîsnit ca un demon în mijlocul sălii, pe vîrîul degetelor în cizmele moi, în costum de cazac de carna- val, prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin. Ce dians sălbatic, cu chiot şi cu salturi printre vîrfuri de cuţite !... A recunoseut-o şi el de la cel dintîi strigăt de surpriză... După ce-a terminat, a venit să se aşeze la masa lor fără să se aştepte poftit. Pe urmă, noap- tea aceea şi cealaltă noapte!... Oamenii aceia ciudaţi, inerţia cu care acceptaseră cele mai stranii răsturnări ale orînduielilor, prinţul devenit sluga fostei sale slugi, amestecul de cruzime si de sentimentalism, nesaţiul de abrutizare în băutură... Banda întreagă tîrîtă în toate cabaretele şi tavernele din Place Pigalle si Clichy ; femei bînd fără să fi mîncat ceva de douăzeci şi patru de ore, bărbaţi sărutîndu-le ceremonios mîna pentru ca după un ceas să le sfarme degetele în încleştare sălbatică. Nici nu-si aminteşte cînd s-a despărţit de Eduard şi de prietenul lui, să rămînă numai cu aceştia. Ii tresar în minte numai crîmpeie. Nume nehotărîte : Liuba, Ştefan, Duniaşa, Grigori... Şi cupidi- tatea din ochi, de cîte ori deschidea poşeta să plătească. Pe urmă un vînzător de păpuşi, bărbos, beat, plîngînd cu fruntea lată pe colţul mesei şi tînguindu-se ca un prunc orfan, prăpădit în vasta lume: „Vreau acasă! Vreau să mă întorc acasă..." Profesorul Artemie Barnef, de la Universitatea din Petrograd... I-a rămas numele printr-un ciudat capriciu al memoriei. Şi alte nume, şi alte titluri... Avocaţi şoferi şi prinţi

Page 212: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

bucătari. In fascinatoarea lumină roşie a firmelor luminoase treceau de la un local la altul, clătinîndu-se în piaţa cu miros de benzină şi de fard ; ceaţa se mărea, se chemau unii pe alţii, se strigau pe nume ; erau toţi dintr-o singură şi numeroasă familie în descompunere, cu gelo- ziile şi urile lor, cu lăcomiile şi exploziile lor de orgoliu... Şi deşteptarea într-o cameră necunoscută cu oasele dureroase si gura amară... Trei zile prinţul Gurii nu s-a dezlipit după aceea de ea, fortificînd-o cu pilda seninătăţii netulburate, cu care tre- cuse prin cele mai întunecoase peripeţii şi pînă la cele din urmă căderi... Dansator, călăreţ de circ, corist, chelner, şofer — nu se mira de nimic ! nu se plîngea de nimic ! nu se împotrivea la ni- mic ! Arată acelaşi obraz oval şi calm, cu aceiaşi ochi limpezi si cu aceleaşi mişcări indolente, de felin. Numai în rîs suna ceva fals şi crud, poate deznădăjduit, ca un scrîşnet de sticlă pisată... Trei zile a crezut că-l iubeşte, că în sfîrşit a descoperit pasiunea cea mare şi purificatoare. Pe urmă s-a topit brusc, în ceaţa unde550s-au depărtat toţi. S-a deşteptat în a patra dimineaţă fără el — şi cu o brăţară şi două inele mai puţin. N-a simţit nici dezgust, nici indignare. N-a fost oare, prinţul Gurii, cu atîta umor delicat, încît i-a trimis rntr-un plic, cu toate mulţumirile, buletinul de gaj de la muntele de pietate !Zoe Vesbianu aşeză în cutia de scrisori, la păstrare, car- tonul prospect al cabaretului rus, de unde prinţul Gurii Serghie- vici Vorsaghin, dansator caucazian, zîmbea serafic, în costum războinic şi fotogenic, cu două cartuşiere încrucişate pe piept si cu teribile cuţite inofensive, înfipte în cingătoare.*5*„Mai comod acesta — gîndi — decît cel de afară. Cel puţinştii ce vrea !"Şi îndată păşi la fereastră, să vadă dacă pe trotuarul din faţă n-a apărut cumva arătarea fidelă, enigmatică şi plină de necunoscută ameninţare.Trotuarul era gol.Numai băiatul de prăvălie, cu sorţul verde, stropea cu o tinichea asfaltul. „Desigur a aflat că .am fost plecată şi încă nu ştie că am revenit." Cînd va şti, se va posta iarăşi fără îndoială, şi iarăşi Zoe Vesbianu va trăi zilele şi nopţile sub teroarea acestui spectru, întors din depărtările moarte ale unui altfel de trecut. II ştie cine e, ştie cine a fost.Dar ce închipuire omenească .ar putea înţelege ce vrea ? Ceaşteaptă ?De ce a apărut dintr-o dată ca acel creditor demonic, la scadenţa uitată, din legenda omului care şi-a vîndut umbra ?„Socotelile mele sînt făcute... Eu am iubit altă Zoe. Pe aceea n-are s-o cunoască nimeni. Am omorît-o pe una în cealaltă. Pe urmă ?..."Socotelile lui Titel Iliescu au fo'st făcute şi au fost de o în-spăimîntătoare exactitate.Totul s-a împlinit cum a preştiut.Anul s-a încheiat. Ultimul ban s-a topit. Uşile cluburilor s-au închis acestui beţiv fără guler şi cu haine zdrenţoase.I-au rămas cîrciumile cele mai infam© şi tovărăşiile cele mai crunte.A învăţat să ceară, ca să aibă ce bea.551 Numai o singură eroare a existat în această înfricoşător de precisă socoteală. „Eu am iubit altă Zoe. Am omorît-o pe una în cealaltă." N-o omorîse pe una în cealaltă. N-o putuse omoriPaşii clătinaţi de beţiv l-au tîrît aici. La fereastra Zoei de- acum, unde se înverşunează s-o caute pe cealaltă.Zi şi noapte se înverşunează să pîndească, să aştepte, s-o ştie aproape, numai cu nădejdea s-o întrezărească o clipă, una singură. Ceilalţi, cei de pe stradă şi din cîrciumă, n-au decît să se ferească de el cu oroare, ca de-un vagabond zdrenţăros şi murdar cum a ajuns. Ei n-are decît să-i fie frică, fiindcă nu ştie ce-aşteaptă, ce vrea, de ce pîndeşte. Sergenţii de stradă n-au decît să-i ordone stropşit să circule. Şi argaţii să-l îmbrîncească în pumni. Ce-i pasă ? Ce-ar mai putea toţi împotriva lui ?El capătă un ban, se întoarce aci, plăteşte cel mai ieftin si mai ucigaş rachiu şi aşteaptă.E mulţumit că o ştie dincolo de zid, înfricoşată de pre- zenţa lui.El este aici, remusearea şi viaţa ; spectrul unui trecut ire- parabil nimicit.Cînd o vede, rînjeşte, şi e satisfăcut de rînjetul acesta, care, desigur, ei trebuie să-i gîtuie somnul cu vedenii de spaimă. Stă şi rînjeşte. Cu încăpăţînare de beţiv şi de nebun, nu-i pasă de vînturi şi ploaie, de ochii oamenilor. Viaţa curge pe lîngă el îără să-l atingă : trecători, femei, copii care se sperie de acest vaga- bond peticit şi se ascund în poalele mamelor. El este aici, şi atît! Restul nu mai are nici un interes.„Desigur, mîine, cînd va şti că m-am întors, din nou va rînji spectrul lui fidel cum n-a fost nimeni, neîndurat cum n-a mai fost nimeni!" gîndi Zoe Vesbianu şi se cutremură. Firul de acum două luni se leagă de unde a fost întrerupt. Cel de aci — şi cel de la spate. Două perechi de ochi, muţi şi nebuni ; spio- nîndu-i fiecare pas, martorii fiecărui pas, ştiindu-i de strajă cu o înfiorătoare statornicie.Zoe porunci cameristei să împingă scaunul cu rotile în ca- mera de alături, ca să-i piară din ochi măcar momîia cu privire de huhurez. N-avea de unde să presimtă, că de cealaltă privire, cea mai teribilă, a fost eliberată de o putere mai mare decît puterile omeneşti.Sofron Vesbianu cerca să se agate de feţele meselor şi de mobile, cu mîna sănătoasă. Ca un copil rău împotrivindu-se să se lase dus la culcare, gîrîie din gîtlej o bolboroseală furioasă. Dar glasul n-are nici o putere. Şi servitoarea i-a făcut vînt scau- nului cu piciorul, pînă în perete, cu spatele la restul camerei,552ca să aibă în faţă numai zugrăveala roşie, unde cunoaşte cu de-amănuntul fiecare ornament al desenului.Acolo se află colţul unde e „pedepsit", ceasuri întregi si uitat cîte o zi, de cîte ori arată nesupunere, cînd încearcă să . zbiere sau cînd din treacăt, după vechiul nărav, vrea să pişte cu cele cinci degete valide sînii fetei din casă.Acolo stă şi acum cu nasul în perete, clocind gînduri crîn- cene care nu se pot preface în fapte.Ochii lui au surprins privirea Zoei, pe fereastră. Si ia înţeles ce căuta.De omul acela are şi el frică. Pe acela, aşa zdrenţăros şi lih- nit cum e acum, îl urăşte mai mult decît pe toţi sclivisiţii obraz- nici şi neruşinaţi, pe care îi tîrîie Zoe după dînsa, îi axluce în casa şi la masa lui, ca să-i rîdă în faţă şi să-i îmbrăţişeze sub ochii săi nevasta. Acela a fost înaintea tuturor şi a lui Radu Comşa şi a prinţului Vorşaghin, şi a celor ce-au venit după dînşii.Cînd Zoe Raclis se afla pe băncile pensionului, pentru omul acela ea fusese o altfel de apariţie eterică, aşa cum n-a mai pă- rut nimănui; aşa cum nici nu îndrăznise să-i spună vreodată şi nici nu cutezase să-i atingă obrazul cu vîrful buzelor. Poate că atunci Zoe nici nu bănuia. A aflat numai după ce Sofron Ves- bianu, chiar în dimineaţa nunţii, a venit bîlbîindu-se de indig- nare, ridicol şi borţos în haina de ceremonie, să întrebe cine e tînărul acela şi cu ce drept a îndrăznit să-l oprească în drum, cu vorbe necuviincioase şi să-i atingă, în derîdere, obrazul cu do- sul palmei. Alţii i-au arătat că la asemenea îndrăzneală nu se răspunde decît cavalereşte, cu o acceptare de luptă : un duel. A strîns din umeri. El şi duel! Ca şi cum, dacă e vorba de luptă, nu fusese el cel care cîştigase lupta, de vreme ce câştigase fe- meia ? Ca şi cum, nu tot el cîştigase şi celelalte lupte de mai tîrziu, oricare ? Chiar şi aceea dintre el şi Alexandru Vardaru, cînd îi plătise scump umilinţa îndurată, prinzîndu-l pe gene- ralul Pol Vardaru într-o complicată urzeală de poliţe şi ipo- teci, pentru ca pe urmă să-i scoată averea la mezat şi tot el să i-o cumpere !... A fost ultima dovadă de drăcească agerime a minţii, de calcul feroce şi răbdător, înainte de a cădea doborît în plin norocos asalt al nesăcătuitelor filoane de aur stropite cu sînge din Romînia Mare, pentru a ajunge de rîsul şi ocara slu- gilor, de cinica batjocură a femeii care, cu avuţia agonisită de el şi inutilă pentru dînsul de acum, îşi satisface toate capriciile si îşi hrăneşte iubiţii. Ciudat!... Pe toţi aceştia îi urăşte. Dar pe nici unul nu-l urăşte atît cît pe acel care aştepta pînă acum553

Page 213: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

trei săptămîni afară, în cîrpele lui de vagabond. Acela numai, numai acela a deţinut o Zoe care nu mai există în nici o amin- tire, nici într-a ei, desigur ; alta, pe care nici el n-a putut-o cumpăra şi nici alţii n-au mai putut-o cuceri. Şi de aceea îl urăşte, cu toată drojdia puterilor.Se gîndeşte Zoe la el ? Cînd îl vede aşteptînd afară, în zdrenţele lui, cu rin jetul lui, ce simte oare ? Ce-şi aminteşte ? De ce o surprinde întotdeauna palidă cînd se întoarce de la fe- reastră cu buza de jos tremurînd, şi alungîndu-şi cu mîna dina- intea ochilor ca o părere ?... Acum, desigur, e tot la fereastră, îl pîndeşte. Nu ! A sun-at telefonul. O aude... Nu se jenează nici- odată în faţa lui. Dia ! Serge. Ii trimite maşina... Intr-un sfert de oră are să fie aci!...Sofron Vesbianu, cu nasul înfipt în perete, auzi ordinul tri- mis şoferului ; maşina ieşind pe poartă. O auzi revenind şi auzi glasul lui Serge, şi sărutările lor, şi întrebările lor.Pe toate acestea le suportă de un an şi ştie că nu mai există nici o scăpare. Zoe îi aduce sub ochii lui, descoperind poate o acră voluptate să-şi răzbune aşa, tot ce-a îndurat şi a ucis în ea. • Se aud paşii. Vin. Glasul lui Serge :— Unde e Budulache ? Să-l vedem pe Budulache ! Budulache e el.Aşa l-au botezat de un an de cînd se află aci, prizonier în pernele jilţului. Unul — cel dintîi, a găsit că e leit un Buda gro- tesc, cu burta lui sferică şi cu faţa lăbărţată.Pe urmă i-au găsit şi un diminutiv : Budulache !Iar porecla dezmierdătoare a fost trecută din unul în altul într-o fidelă succesiune, la toţi amanţii Zoei.— Pa ! Budulache !Serge a răsucit scaunul de spătar, ca să-l întoarcă spre el cu faţa şi să-l admire mai deplin:S-a dat un pas îndărăt; cu amîndouă mîinile în fundul bu- zunărilor îşi strîmbă gura vicioasă întf-un rîs înveselit şi îşi dă pe spate capul, copilăresc încă, clătinînd părul negru şi luciu.Niciodată n-a văzut ceva mai .nostim ca privirea furioasă a acestei movili de grăsime învelită în halatul vărgat.Regarde-le! Est-il beau ?...53Ii aruncă pe cap o pălărie de-a Zoei, cu pene, cu dexteri- tatea unui aruncător de discuri, ca astfel parodia lui Buda-Budu- lache să arate încă mai amuzant. Sofron Vesbianu nu poate ajunge cu mîna sănătoasă pînă la cap ; n-o poate ridica decît pînă la jumătate. Şi nici nu poate clătina capul să o scuture. A rămas cu pălăria pe-o ureche, cum'sînt unele gravuri de buldogi,554în revistele umoristice. Ce poate face altceva decît să spumege.şi să grohăie.Cei doi îi întorc spatele. Serge a încolăcit mîna după mij- locul Zoei, după ce, filotim, îi zvîrle un ziar lui Sofron... Aşa, are să-i treacă timpul mai uşor, ca unui client în sala de aştep- tare a dentiştilor.— Uitam, Serge... Dă-mi portţigaretul tău !... Serge în- tinde docil un portţigaret de piele, încăpător şi simplu cum se cuvine generaţiei sale sportive.— Pfui! ce oroare ! Banalitatea banalităţilor!... Noroc că există o Zoe pe lume să se gîndească la tine şi să-ţi aducă alt- ceva.Zoe a trecut în cealaltă cameră şi revine cu portţigaretulde aur şi de email, cu desen cubist.— Voilă! Dăm mîine să-ţi graveze în interior monograma... Recunoscător, Serge îi sărută galant vîrîul degetelor.— Hî! Hîhî!Spumegarea lui Sofron Vesbianu nu l-ar tulbura cu nimic*. Sînt deprinşi cu prezenţa aceasta pe care o ignoră îndeobşte.— Ce-i, Budulache ? întrebă Serge, fără să întoarcă ochii.— Hî! Hîhî!Glasul are alt sunet, ca niciodată.— Ce dracu o îi avînd broscoiul ? se minunează, în sfîrşit,Serge.Şi cînd se întoarce, vede într-adevăr un Sofron Vesbianu cu o înfăţişare stranie şi necunoscută. Un triumf în privire, o bucu- rie, lucind monstruos numai în ochi, cu restul figurii neclintit.Dar privirea strigă această bucurie inumană şi nelinişti- toare, cum ar începe să rîdă orbitele unui craniu. Şi mîna sănă- toasă bate pe genunchi ziarul.— A înnebunit Budulache ! spune cu simplitate şi din nou cu indiferenţă Serge. Să vedem ce-o îi descoperit atît de amu- zant în gazetă ?...Ii smulge gazeta şi citeşte acolo unde Sofron Vesbianu bă- tea cu degetul. Nu e nimic !... O simplă ştire, la rubrica faptelor diverse :O DESCOPERIRE LUGUBRA„în fundătura Tăchiţa Mărculescu numărul 3 bis, poliţia a făcut aseară o descoperire lugubră. Proprietara casei, ob- servînd că unul din locatari nu a mai dat de două săptămîni nici un semn de viaţă şi văzînd uşa închisă, a anunţat co- misariatul circumscripţiei, întrucît din cameră venea un mi-555 ros greu şi suspect. Subcomisarul N. Alexandrescu a proce- dat la deschiderea casei prin forţarea broaştei. Intrînd apoi în cameră a dat peste un spectacol oribil. Pe pat se afla ca- davrul locatarului, îmbrăcat şi intrat în descompunere, cu părţi din figură şi din membrele superioare, mîncate de şobo- lani. Procedîndu-se la identificarea cadavrului, s-a stabilit că mortul se numeşte Constantin Iliescu, fost rentier şi fost ofiţer în rezervă, căzut în ultima vreme în cel mai abject alcoolism. După toate probabilităţile a sucombat în urma unui acces de delirium tremens. Neexistînd nici o bănuială, parchetul a autorizat înmormîntarea."Serge ia strîns din umeri şi a zvîrlit ziarul. Ce o ii găsit im- becilul amuzant în această istorie ?— Ce e ? întrebă Zoe cu indiferenţă, după ce încă o dată s-a dus pînă la fereastră, pentru a vedea dacă cel de acolo n-a re- venit şi neştiind că n-are să mai revină niciodată.— Nimic ! O prostie !... Se vede că Budulache s-a ramolit completamente...Apoi trecînd în cealaltă cameră, cu braţul elastic şi puternic Serge o cuprinse de mijloc şi o răsuci, astupîndu-i gura ostenită si rece, cu buzele.*6*Luminiţă,Oare cum s-ar putea să răspund sincer invitaţiei tale, fără să fiu cumva rău înţeleasă ? Mă îmbii să vin Ia tine şi să rămîn pînă la com- pleta însănătoşire, îmi descrii chiar camera rezervată, uzînd de toată şire- tepia t|a, pentru a mă ispiti* cu slăbiciunile la care ştii că nu pot rezista prea mult. Mă asiguri că voi fi ca la mine .acasă...Dragă Luminiţă, de cînd eu nu mai am casă, nu este prima dată cînd mi se spune că în casa altuia rn-aş putea simţi ca sub acoperişul meu. Am încercat o dată, la sora mea, Emilia, unde era deja biata maman. N-aş repeta experienţa. Şi era doară o soră pe care o iubesc şi mă iubeşte, am crescut împreună, iar tu ştii că Emilia e cea mai blîndă şi răbdătoare fiinţă de pe lume. Dar ea are copii, alte griji, satisfacţiile ei sînt de altă natură, îmi era penibil la masă, să fiu tratată cînd ca invitată, cînd aşa, ca un fel de supraveghetoare a copiilor, îmi dau seama că sînt rea acum, interpretînd dragostea şi ospitalitatea lor meschin. Dar imaginează-ţi ce figură făceam cînd bărbatul Emiliei îşi aducea aminte între două feluri de mîncare să întrebe : „Ei, Eleno, ce mai ştii de la Scarlat ?" De la Scarlat556nu ştiam nimic, fiindcă el scrie o dată la lună, şi atunci cîteva rînduri în fugă şi indiferente, ca o datorie achitată în silă.

Page 214: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Plecam ochii în farfuri'e. Mîncarea îmi rămînea în gît. îmi era teamă să nu observe copiii că am ochii uzi. Le simţeam privirile iscodindu-mă pe furiş, cu toată curiozitatea nemiloasă a copiilor. Emilia încerca să schimbe vorba. Maman ofta. Şi atunci era un noroc pentru mine dacă unul din copii săvîrşea o necuviinţă, să merite o admonestare şi toată atenţia să se deplaseze de la mine. După aceea, seara, cînd copiii pregă- teau lecţia, eternul refren : „Du-te să-ţi explice Elena !... Ea are vreme... Eleno, te rog, ascultă-l tu !"Era lucrul cel mai firesc, fiindcă bărbatul Emiliei venea obosit de la procesele lui. Emilia nu-şi vedea capul de grijile gospodăriei, pe cînd eu n-aveam altceva de făcut decît să mă mut de pe un pat pe altul, să citesc ori să cîrpesc ciorapii copiilor. Vezi dar, dragă Luminiţa, că este destul să te simţi obligată faţă de cineva, chiar faţă de cea rnai dragă şi apropiată fiinţă, ca îndată să devii bănuitoare şi să ţi se pară că în cel mai inofensiv gest se ascunde o intenţie care să te bleseze.Ţi-am povestit atîtea, ca să înţelegi de ce nu pot răspunde la in- vitaţia ta.Prietenia noastră, Luminiţe, să rămînă aşa cum a fost, fără umbra nici unei urîţenii din acestea la care ne sileşte viaţa. Doreşti tu, oare, ca aîlîndu-mă lîngă tine, în casa ta, la masa ta, să fac fără să vreau, în fiecare moment, comparaţie între nefericirea mea şi poate să te invidiez ? In noi stau ascunse atîtea sentimente de care ne-ar fi ruşine, dacă le-amscoate la iveală !Am primit fotografiile. Sînt delicioase. Acum, cînd îţi scriu, le am pe masă, sub ochi, şi mă uit din cînd în cînd la dînşii. Mihai îţi seamănă leit, deşi cînd privesc de. aproape, văd că ochii nu sînt ai tăi. Sînt mai mari şi seamănă cu ochii bietului Mihai Vardaru. Iar Mimi e pur şi simplu încîntătoare. Mă întreb cu cine seamănă ? Cu tine nu, căci e blondă, şi nici cu bărbatul tău, pe care mi-l descria nu ştiu cine că e tot brun. Ce fericită eşti tu ! Vezi, chiar, de departe tot te invidiez ! Ai un tovarăş de viaţă excelent, care te înţelege şi îţi dă toate mulţumirile, aşa că nu re- greţi nimic din ce-ar fi putut îi şi n-a mai fost. -Să uiţi şi poate să-ţi spui că e mai bine aşa. Ai doi copii, două minuni. Averea voastră n-a fost rnult zdruncinată de expropriere. Domnul Alexandru Vardaru, ca întotdeauna prevăzător şi lucid, a ştiut s-o cruţe cu., cel mai strict respect al legilor. A nu te lăsa despoiat nu e un egoism. E o datorie. Ţi-o spune o victimă a tuturor despoierilor cum am ajuns eu. Voi ? Voi ce-aţi mai putea dori şisă nu se realizeze ?La începutul mariajului doream şi eu să am un copil. Poate mai des- perat l-aş dori acum. Aş avea lîngă cine mă strînge, cu toată setea mea de afecţie şi de sacrificiu care nu-i mai trebuie nimănui. Dar un copil ar fi o557 nenorocire cu viaţa mea actuală, să-l tîrîi de colo-colo, sub acoperişuri străine şi provizorii. Şi pe urmă, ce-ar fi să moştenească ceva din apucă- turile lui Scarlat ? Mai bine aşa !...Am întrerupt scrisoarea fiindcă a venit medicul şi mi-a schimbat ban- dajul la picior. Peste o săptămînă mi-l prinde în ghips şi pe urmă voi fi obligată să stau aşa, nemişcată cu faţa în sus, cîteva luni, poate un an. Am înţeles ce mă aşteaptă, deşi nu vor să-mi spună, ca să nu mă demoralizeze — zic ei — dar după cîte am suferit, ce-ar mai putea oare să mă mai de- moralizeze, Luminiţe ?Sanatoriul e curat şi liniştit. Toţi par a fi omenoşi. Am avut noroc că medicul l-a cunoscut pe papa', care i-a făcut odată servicii, cînd era tînăr şi îşi urma studiile. E un fecior de învăţător dintr-un sat de lîngă moşia care a fost a noastră. Papa l-a ajutat să plece în străinătate şi acum medicul, care ştie de unde a ajuns aşa cum a ajuns, îşi plăteşte în felul lui şi prin mine, o datorie de recunoştinţă. Cum vezi, nici o faptă bună nu rămîne pierdută. Dar, ce-am ajuns eu oare, dragă Luminiţe, să dau prilej aproapelui să-şi plătească prin mine datoriile de recunoştinţă ?Mi-a făcut condiţii de plată excepţionale, şi cînd se părea că pen- tru mine sînt totuşi şi acelea prea grele, m-am pomenit cu o scrisoare de la frate-meu Toderiţă, care e inginer la o societate petroliferă din Cîm- pina(, rugîndu-mă să-i fac neapărat plăcerea şi să-l las să aranjeze el toate chestiunile materiale. Se pare că inginerii de la societăţile petroli- tere cîştigă acum îndestul de bine, chiar cînd sînt atît de tineri şi începă- tori, cum e dînsul. Insă ce dovadă de dragoste şi de suflet, din partea lui Toderiţă, pe care-I judeca'sem atît de sever ! Iţi aminteşti că el a fost singurul care s-a opus cu toată energia mariajului meu şi multă vreme nici nu ne-am vorbit. Ce deosebire între el şi Gamil! Căci n-aş putea spune acum, care dintre amîndoi : Camil sau Scarlat, a provocat ruina noastră şi moartea lui papa, cînd s-a stins în cîteva zile după ce-au fost scoase casele în vînzare... Camil făcea' datorii pe de o parte, Scarlat vin- dea pe de alta, şi se pare că se înţelegeau foarte bine. De altfel, şi acum, la Bucureşti, sînt nedespărţiţi în viaţa lor, pe care n-o pricep.Mă gîndeam, cînd au scos lucrurile din casă şi a venit rîndul cana- pelei despre care îmi spunea Toderiţă să fiu bucuroasă dacă îmi va râmîne — ca să am pe ce plînge — mă gîndeam cîtă dreptate a avut şi cum numai el singur, un copil, a văzut ceea ce n-am presimţit nici eu, nici papa şi maman, care oricum aveau mai multă experienţă. Iar cînd ne-am mutat după moartea lui papa, într-adevăr pe canapeaua aceea, Luminiţa, mă ghermliam, după ce adormea maman, să plîng, în fiecare seară. Scarlat la' Bucureşti se amuza în vremea aceasta... Şti; cum s-a terminat aventura cu mutarea noastră la Bucureşti ! Tu erai în străinătate, chiar în anul după încheierea păcii şi poate, dacă te-ai fi aflat în Bucureşti, mi-ai fi fost de multe ori o consolare, încă nu-I cunoşteam bine. Credeam în el. Îi era558aşa de uşor să se joace cu naivitatea mea de fată, care nu bănuia nimic din toate urîţeniile vieţii şi din netrebniciile oamenilor !Cînd am sosit, am luat două camere la hotel. Spunea că e greu să găsim imediat un apartament confortabil, să-l mobilăm, să găsim servi- tori etc. Am întrebat de casa lui, care spunea că e modestă, ca şi sfoara de moşie, de nu ştiu cîte pogoane, cum povesteau de-altfel că au toţi re- ' fugiaţii. Mi-a răspuns echivoc. Credeam că o face din modestie. Numai cînd era prea tîrziu, am înţeles că n-are nici o casă şi nici o moşie, cel mult datorii meschine în dreapta şi-n stînga. După o lună a sosit şi Camil. M-au tîrît amîndoi la restaurante, la teatre, la plimbări. Aceasta la început. Pe urmă mă lăsau singură la hotel, de cele mai multe ori mi se aducea masa sus. Ei spuneau că au afaceri, că nu le ajunge timpul etc. Cu rîndul plecau cînd unul, cînd altul, la Roman. Eu, naivă, credeam în ocupaţiile lor serioase şi mă bucuram că i-a venit şi lui Camil mintea la loc, să se ocupe de ceva mai grav decît timpul şi banii pierduţi la club. Intr-o jumătate de an amîndoi îl făcuseră pe papa să iscălească atîtea poliţe, sub cuvînt că au găsit plasament în nişte întreprinderi imaginare cu beneficii fabuloase, încît nu mai voia nimeni să-i dea un ban pe sem- nătură.Pe urmă, au început notele la hotel în întîrziere, portarul purtîn-«iu-se obraznic. Ne-am redus la o cameră. Ne-am mutat la un etaj mai sus, pe urmă la altul, Scarlat uita de mine. De multe ori sunam să-mi aducă un ceai cu corn — acesta era dejunul meu. M-am trezit cu bilete de la femei, îl căutau, îi făceau reproşuri. In sfîrşit, n-am să-ţi povestesc aci toată mizeria şi umilinţa pe care mi le-a rezervat cu atîta cruzime viaţa şi mă rnir cum le-am suportat!După o scenă, m-am urcat în tren, să văd la Roman ce se întîmpla. Aici altă. dezolare i Papa începuse să înţeleagă în ce fel de afaceri sînt plasamentele lui Scarlat şi Camil. N-am vrut să mă mai întorc.Scarlat mi se pare că atît aştepta. Fiindcă nu mai avea ce stoarce nici el, nici Camil, ne-au lăsat să ne descurcăm noi. Pînă ce exproprierea' ne-a dat ultima lovitură. Papa n-a1 vrut să-şi salveze nimic, deşi ar fi putut să găsească o formă să-şi pună moşia pe numele tuturor — în fine nu mă pricep ce chiţibuşuri avocăţeşti propunea bărbatul Emiliei, magistratul. Cînd a fost silit să lichideze, pierdea şi casa bătrînească. Bietul papa n-a asistat la această vînzare. Dumnezeu l-a cruţat şi l-am găsit într-o seară, rece, în birou, cu un volum de Montaigne deschis înainte.Iţi imaginezi, pe urmă, dragă Luminiţo, viaţa mea într-un oraş de provincie, după ce eşti ruinată şi te privesc toţi curios ori indiferent, sau mai rău, te compătimesc.559 Mă simţeam vinovată faţă de toţi ai mei, fiindcă eu fusesem cauza acestei catastrofe şi dădusem un atît de bun tovarăş lui Camil.Cînd treceam pe lîngă casa noastră, mi se strîngea inima. A luat-o proprietarul unei fabrici de piele. Vedeam copiii străini jucîndu-se în gră- dina1 noastră. Lumina aprinsă în camera lui maman, la biroul lui papa. Mă întrebam ce e acum în camera mea. Nu ne-a cruţat de nici o amără- ciune viaţa, dragă Luminiţo. Mă întorceam cu maman de la cimitir." Se ducea să pună flori pe mormîntul lui papa. Şi cum se rezema în braţul

Page 215: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

meu, o simţeam slabă şi împuţinată, iar eu abia îmi stăpîneam lacrimile şi întorceam ochii să nu mi-i surprindă. „Nu pe aci, Eleno !" înţelegeam. Voia să ocolim pe altă stradă, ca să nu dea pe la casa care a fost a noastră, unde se jucau alţi copii, străini şi gălăgioşi.A luat-o Emilia la dînsa. O cheamă acum Toderiţă la el. Spune că e singur şi că are o locuinţă admirabilă şi prea largă, cu care n-are ce face. Dar oe soartă, Luminiţo, cînd ţi-e tot părul alb, .după ce-ai fost de- prinsă să trăieşti la gospodăria ta şi în linişte, să te ţină copiii! Oricît te-ar iubi, ei îşi fac viaţa lor şi tu eşti acolo, străină, musafir. Mă uitam în ochii lui maman. Se sfia să facă observaţie unui copil ori să dorească ceva. Cînd sfîrşeau toţi, se închidea în camera ei, cea mai retrasă, un fel de chilioară lîngă cămară, şi vedeam pe sub prag, pînă tîrziu, lumina" aprinsă.Ce făcea ? De ce nu dormea ? Ce gîndea acolo singură ?Şi mai găsea încă, Luminiţo, putere şi nu ştiu de unde, bunătate, să mă consoleze pe mine. Biete degetele ei slabe netezindu-mi bărbia şi glasul acela înecat, cu care îmi spunea numai atît: „Ce e, fetiţo ? Ce e, fetiţe ?..." Plîngeam amîndouă. Ne ascundeam şi dacă ne surprindea cineva, ne simţeam umilite, parcă am fi săvîrşit un lucru urît.Ce lungă scrisoare! Mă tem că are să se plimbe pe masa ta multă vreme, pînă vei avea curajul să o citeşti. Dar pentru mine e o uşurare să-mi povestesc în sfîrşit cuiva tristeţele. Şi cine alt decît tine, cine le-ar putea înţelege şi simţi ?Acum mă văd aci singură, în celula aceasta cu miros de farmacie, cu patul alb de fier, cu măsuţa pătrată, plecată pe hîrtie şi scriindu-ţi. Parcă e undeva îndepărtată şi ştearsă, numai o umbră din mine.Alţii şi-au refăcut viaţa. Dar eu ce mai aştept de la ziua1 de mîine sau de la cea de peste un an ? îmi scrii că eşti mulţumită, copiii voinici şi cuminţi, încă o dată spun, că pentru tine poate a" fost mai bine aşa, cum a fost, Luminiţo. Scrie-mi. Dar nu zgîrcită. Are să mi se pară că îţi aud glasul, cum îl ascultam altădată, cînd ne prindea ceasul tîrziu în dormi- torul pensionului, după miezul nopţii.Te îmbrăţişez, ElenaP.S. — Au trecut pe la mine Cora şi Ralu Vardaru, îndată ce au aflat, nu ştiu de unde, că sînt aci. Altele pe care nu le-a cruţat viaţa. Par acum560două bătrînele, în hainele negre. Nu se despart şi vorbesc de Mihai, ca şi cum ar fi încă undeva plecat, copil cum îl ştiau şi de unde are să se întoarcă. A trecut şi Măgduţa Dobreanu, acum Magda maior Ionaşcu. E foarte drăguţă, abia s-a schimbat, n-ai crede ca are o fetiţă exact ca ea aceeaşi gură cît un nasture, aceiaşi ochi cu genele frizate. A făcut un mariaj potrivit. Maiorul Ionaşcu e nepotul lui Vlahide, ministru, nostru la Praga cu legături în toate familiile bune de aci. Se pare că va fi trimis la Praga ori la Roma ataşat militar. Se iubesc. Despre Mihai nici o urmă de amin- tire. Bietul Mihai !561 Epilog LÎNGĂ LACUL NEGRU ASFALTIT*1*În iarna anului 1925, Radu Comşa simţi un junghi în gra- tiile coastelor, în semnul rănii de multă vreme uitat.Durerea stărui o săptămînă, răscolită fără pricină, pe urrnă tot fără pricină se potoli. Nu mai gîndea la ea, cînd umezeala primăverii o stîrni din nou, înclestîndu-i dureros şi încheieturile genunchilor.— Nu e nimic prea grav ! vorbi medicul zgîriind cu tocul automat o reţetă cu ierogliîe indescifrabile. Urmezi aceasta şi în două veri de Techirghiol, cu băi de soare, eşti voios ca un fante...Ridică ochii la cicatricele din obrazul pacientului şi îşi dădu seama că intenţia de hazliu optimism cu „fantele" n-a prea fost la locul său.Rectifică, trecînd de la familiaritatea glumeaţă cu care-şi trata întotdeauna clienţii la tonul profesional:— O cură de doi-trei ani la Techirghiol... Deocamdată trei linguri de poţiune pe zi!... Evită în special umezeala. Altfel te aşteaptă o endocardită...Arătînd spre cicatrice :— De ce nu încerci o grefă ?... Treci într-o zi pe la Juvara ! El, cu plastica lui, te mulează din nou !... S-a ajuns la o teh- nică în specialitatea asta, să concureze sculptura...Medicul îl împinse politicos, dar grăbit spre uşă, fiindcă în anticameră aşteptau mulţi.Radu Comşa predă reţeta la cea dintîi farmacie care des- cifra ierogliîele cu o uşurinţă miraculoasă, sorbi conştiincios trei linguri de poţiune pe zi, se feri de umezeală ; durerea dispăru.563

La începutul lui iulie îşi făcu socoteala economiilor. Erau puţine. Gazetele anunţau că în staţiile balneare e o scumpete de jaf ; se hotărî să se ducă în Moldova la odihnă, la una din mă- năstirile Neamţului, unde auzise că locurile sînt pitoreşti, viaţa ieftină şi unde i se garantase că va găsi cea mai desăvîrşită linişte.Alese mănăstirea Agapia. Nu mai fusese niciodată.Mănăstirea îi plăcu în valea îngustă, împresurată de păduri cu bradul coborînd pînă în zaplazul ogrăzilor. Casele erau albe, cu cerdac bătrînesc. Florile de bună-dimineaţă îşi deschideau pîlniile în zori, întinse pe sfori pînă în streasinile de şindrilă.Aduse un geamantan de cărţi.Maica de gazdă păşea în vîrful picioarelor.Clopotele şi bătaia măruntă a toacei adînceau tăcerea.Radu Comşa respiră într-un început de împăcare cu viaţa.In sfîrsit găsea astîmpăr ; pustiul de aci îl lăsa numai cu el.După cîteva. zile, nimeni din tineretul voios de pe valea pî- răului nu mai purtă decît o relativă grijă domnului cu semnul urît din obraz, care pornea de dimineaţă în pădure, dincolo de stînci, pe potecile cele mai neumblate, cu o carte subsuoară.O fată, zbîrlită, cu ochii drăcoşi şi cu veselia celebră pe pa- jiştea unde se juca crochet, îl boteză domnul Morocănilă. Alta, care-şi pregătea examenele de istorie, nu se lăsă mai prejos si aflînd că-l cheamă Radu, îl porecli Radu de la Afumaţi, departe de a bănui că vreodată, cu zece ani în urmă, alte fetişcane de vîrsta lor îi spuneau Radu cel Frumos. Cine ar fi putut-o crede ? Amîndouă poreclele, Morocănilă şi Radu de la Afumaţi, nu se excludeau. Fură adoptate cu p egală imparţialitate.„A trecut domnul Morocănilă la cruce !... Se întoarce dom- nul Morocănilă de la stînci ! Să ne pregătim, fetelor, de masă... înseamnă că e ora douăsprezece şi jumătate !..."Radu Comşa trecea şi se întorcea cu plămînii purificaţi de balsamul răşinii, cu o odihnă împrospătată în trup şi în suflet, fără să ştie că e domnul Morocănilă sau Radu de la Afumaţi şi cronometru! vilegiaturiştilor.Dar după o săptămînă purceseră ploile. Mărunte şi mucede de cincisprezece ori pe zi.Scama norilor atîrna de vîrful brazilor. Soarele încerca să străbată o jumătate de ceas. Se întrezărea palid şi ofilit, fără putere, bolnav. Se îneca în neguri, ostenit.Pajiştea de crochet rămase pustie. Maicile treceau ghebo- şate sub umbrele la vecernie. Cîinii treceau pe îîngă garduri cu blana leoarcă, privind cerşitor la oameni.564Se lăsă frig, un frig ud, care pătrundea în oase.El îşi adusese numai haine de vară. Se muta de pe un pat pe altul, zgribulit, cu pardesiul între umeri, ca un moşneag în care a intrat îngheţul

Page 216: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

morţii.— Asa-i Agapia noastră ! tîngui cuvioasa Velasia cu mîna osoasă ca moaştele la gura cu buze subţiri, aducîndu-i mereu alte porţii de lapte fierbinte.Aşeză tablaua verde cu doi trandafiri bizari pictaţi pe fund, unul albastru şi altul violet. Aşeză ceaşca bătrînească, încăpă- toare, pe şerveţelul alb ca neaua.— • Aşa-i Agapia... Cînd începe să ploaie, putrezesc şi pie- trele !... Pînă acum trăgeam clopotele şi făceam rugăciuni să ne milostîvească domnul cu oleac-ă de ploaie ; acum ne rugăm să o oprească... Musafirii de la maica Epraxia măcar mai bat căr- ţile. Mata stai numai singur, eşti mai schimnic decît noi...Intr-o dimineaţă Radu Comşa nu se mai putu ridica din pat. Junghiul îşi înfipse cîrligul în coaste ; genunchii trosneau cînd încerca să-i mişte. Rămase două zile cu plapuma roşie pînă la bărbie, cu faţa în sus, privind ţintă la icoanele afumate din pe- rete, încununate cu şiraguri de mărgele şi flori de celuloid.Pe fereastra strimtă lumina pătrundea vînătă şi tristă.Noaptea vîntul îîlfîia pe lîngă pereţi ca o pasăre cu aripi prea grele.Maica Velasia scoase borcanele cu dulceţuri din sobă şi de deasupra caierele de lînă : aprinse focul.In mijlocul verii avu senzaţia de iarnă, c,u trosnetul lemnelor şi vreascurilor răşinoase de brad şi cu flacără jucînd dilatată pe pereţi.A treia zi chemă un medic.Doctorul Mazîlu de douăzeci şi cinci de ani debarca aici la fiecare început de iunie dintr-un landou vast şi prăfuit, cu o familie numeroasă de copii, nepoţi, nepoate, slugi, căţei si pisici, ca să îmbarce în acelaşi landou prăfuit şi vast copiii, nepoatele, slugile, căţeii şi pisicile, abia la sfîrsitul lui august. Cunoştea toate maicile cu specialităţile lor, după cum le cunoş- tea metehnele ; de aceea păru că a venit să se intereseze mai mult de un anume şerbet al cuvioasei Velasia, decît de bolnavul din pat.După ce înfipse o linguriţă zdravănă în şerbetul de topo- rasi şi bău două pahare brumate de apă — • „unde se mai gă- seşte apa de Ia 'Agapia ?" — plescăi din limbă, ştergîndu-şi mus- tăţile stufoase, îl pipăi pe Radu Comşa, îl ciocăni, îl ascultă, îi puse termometrul, subţire şi rece, sub braţ.565 Se ridică cu un suspin, fiindcă era gras şi se pleca anevoie, îşi strînse termometrul în tocul de nichel.— Dumneata ai nevoie de Techirghiol şi de soare... Agapia nu-i o afacere !...Pe urmă, cerînd parcă scuze în numele Agapiei:— Foarte bun aerul aici! Eu de douăzeci şi cinci de ani vin... Linişte, pădurea colea !... Loc ideal pentru odihnă. Dar nu face pentru dumneata ! Doctoria dumitale e salicilatul, soarele si nămolul, nu ploaia... De acum, dacă a început să ploaie, o ţine o lună. Ai văzut pe Ciungi ?... Este un munte aici, care se cheamă Ciungi. Acela-i barometrul local ! Sigur şi nedezmin- ţit... Cînd e negură pe Ciungi, slabă nădejde să vedem soa- rele îndată...Se opri, • ca să cerceteze pentru a cine ştie cîta oară, cu mîinile la spate, o icoană din perete, îşi puse ochelarii şi după ce-o examina amănunţit, declară cu o vădită satisfacţie de cu- noscător :— Aista-i lucru vechi... O are maica de la Raluca Stur- zoaia !... Icoană rară şi scumpă, de la Sfîntu Munte.îşi aduse iar aminte de bolnav :—• Trimitem să ne facă o reţetă la Tîrgu Neamţ. In cîteva zile ai scăpat de criză... Cum te poţi mişca din pat, nu mai sta o zi ! Puşcă la Paşcani şi de acolo ia trenul direct la Techir- ghiol... Acela-i locul tămăduirii pentru dumneata !...Se aşeză la masă şi scrise reţeta pe o foaie de carnet:— Sînt sigur că nu cunoşti pe nimeni aici... Ştiu că acum vii întîia dată. Noi de aici cunoaştem pe fiecare cînd vine şi cînd pleacă... Laşi, aşadar, s-o trimit tot eu la tîrg ; eu aici sînt ca la mine acasă !... Mă cunoaşte toată mănăstirea, de la cuvioasa stareţă pînă la cel din urmă ţînc care paşte oiţele...Mai cercetă o scoarţă bătută în perete :— Aista-i un lucru nou ! constată, fiindcă ştia cu de-amă- nuntul zestrea fiecărei maici. Un lucru teribil! N-am văzut nici la maica Filofteia material aşa de fain, motive romînesti alese cu atîta gust, lucrătură de aşa calitate. He-hei! Nu se lasă bă- tută Agapia noastră...La plecare, nu vru să primească onorariul : — Mă ofensezi, domnule Comşa !... Aici sîntem toţi ca în- tr-o familie... îmi pare rău că trebuie să pleci. Altfel ai fi văzut ce fel de oameni sîntem noi, ceştia care venim- la Agapia... O familie care se împărţeşte tot anul în ţară şi vara se adună să-si refacă puterile... Mai o excursie, mai un pocheraş ori un maus ;566tineretul mai flirtează, se mai pune la cale un mariaj — aici mi-am măritat două fete — mai sînt oleacă de nopţi cu lună... Doctorul Mazîlu îşi puse la uşă galoşii şi pregătindu-se să deschidă umbrela se întoarse din prag:— Ne-am înţeles, va să zică ? Techirghiol, nămol şi soare L. Apoi se întoarse către maica Velasia, cea cu nasul încovrigatsi buzele tăiate subţire cu briciul în pielea de pergament:— Te ruga nevastă-mea, măicuţă, pentru nişte şerbet, să fac o surpriză nevestei... Trei oca de trandafiri !...*2*După o săptămînă, Radu Comşa era la Movilă. Ii părea rău după liniştea de la Agapia, care făgăduia să fie atît de deplină, cu toate ameninţările indiscreţilor despre care vorbise doctorul Mazîlu.Făcuse popas la Bucureşti o zi, pentru a căuta bani: econo- miile lui n-ajungeau. Se împrumută. Dintr-o parte două mii; din- tr-o parte patru mii, din altă parte cinci mii: era deprins acum. Ajuns aici, se bucură că a găsit o cameră la o vilă nouă de la periferia terenurilor. Era într-adevăr cu pereţii subţiri de se au- zea tuşind vecinul, dar era ieftină. Descoperi şi un restaurant modest.Bucuriile lui erau acum mediocre şi meschine, avare. Isi în- găduise încă un lux : cumpărase un şezlong pe care îl lăsase pe plajă, jos, la „turci".După anii cîţi trecuseră, locurile nu mai erau de recunoscut.In peisajul aproape pustiu de atunci, se prăsiseră cu spon- taneitatea ciupercilor veninoase nenumărate vile cu acoperişul de ţiglă roşie. Era o forfotă de iarmaroc în barăcile de la şosea, cu miros de carne de oaie, cu murdărie şi duhori ţărigrădene.Automobilele şi autobusele se vînturau în vîrtejuri din care oamenii ieşeau ninşi pe umeri şi pe gene ca dintr-o moară. Frun- zele salcîmilor atîrnau moarte sub stratul de colb. Copacii pă- reau mineralizaţi. Arşiţa juca apa morţilor peste cîmpuri cu ve- getaţia aridă, spinoasă, sfîrlogită, de stepă.La marginea terenurilor parcelate, sub scheletul schelelor se ridicau alte clădiri, cu o înfrigurare de colonişti tăbărîţi într-o singură noapte, într-o Californie unde s-a descoperit o mină plină de fabuloase făgăduinţi.567 Dar marea, îndată ce te apropiai de ţărm, făcea toate aces- tea uitate şi iertate, consolînd de sluţenia construcţiilor şi lăco- mia de speculă pe care o aduseseră oamenii. Acolo se soreau copii cu pieliţa arămie. Hohotea o lume voioasă, îndestulată şi gureşă.Radu Comşa află ceea ce nu mai observase de multă vreme. Că hainele lui sînt demodate, sărace, scurte şi strîmte ; cu pete scoase la iveală de praful neogoit din aer ; cu marginea cusă- turilor roasă.Cumpără benzină şi le curaţi singur, o după-amiază întreagă. Cînd ieşi, hainele erau curate, dar el mirosea ca un şofer în permisie.Pe terasa cazinoului, la şapte, cînd de pe faleză marea se vede schimbîndu-şi culorile de sidef albastru şi vioriu, el îşi căută un loc la o masă de la margine.

Page 217: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Chelnerul abia răspunse la chemare : îi trînti dinainte ceaşca de cafea şi paharul de sirop, ca o datorie împlinită în silă. Ca- feaua era slabă, prea dulce şi rece; siropul cald.Terasa însă lărmuia de lume ; în sala cazinoului urla jaz- bandul.In faţa lui Radu Comşa, se afla la o masă o doamnă cu părul oxigenat şi doi domni. Unul cu părul lins, cu înfăţişare sportivă, tînăr de tot, în pantaloni de flanelă şi cămaşă de mătase gălbuie. Celălalt mai în vîrstă, tot corect, cu figura osoasă, cu nările subţiri, mustăţile rase, fruntea înaltă ; frumuseţe bărbătească după care întorc femeile ochii pe stradă — dar cu mîneca dreaptă goală, de la umăr.Fără să vrea, Comşa fu silit să-i vadă şi să-i asculte. Doamna deschise poşeta, îşi pudră nasul, îşi roşi buzele. Făcu un semn din sprîncenele subţiri, arcuite, către cel mai tînăr :— Domnule Pastion, ultimul!... Emil, te rog păzeste-l tu pe Piki şi dacă-i aduce laptele, ai grijă... Vezi să nu fie fierbinte, suflă-i tu... Piki, stai mumos la tăticu !...Domnul fără mîneca luă resemnat pe genunchi, cu mîna sănătoasă, căţelul alb, creţ, mătăsos şi mic cît un pumn, cu zur- gălău de metal galben la gît.— Mumos Piki! îl strînse doamna de bot înduioşată de despărţire. Are să-i dea tăticu păpică, pe urmă tutu are să facă dodo cu nunu...Se întoarse, răsucindu-se pe tălpile moi ale pantofilor fără locuri.— Haidem, domnule Pastion !568Piki îşi linse cu limba roşie botul şi privi lăcrimos la nunu, care plecă să danseze cu domnul Pastion.Domnul lăsat singur, desigur soţul, rămase cu mîna sănă- toasă pe spinarea căţelului, privi cu ochi gînditori în nemărgi- nirea albastră şi calmă. Fu o părere sau adevărat ? Dar Comşa văzu pe figura omului, coborînd o umbră ca o mîhnire ascunsă, o tresărire îndată biruită.Avea la butonieră semnul roşu, ca o picătură de sînge în- chegat: ,,Mihai Viteazul". Dar cine mai lua seama acum la aceasta ; ce însemnătate avea o bucăţică de cîrpă ?Ochii lor se întîlniră o clipă, se încrucişară cîntărind stărui- tor infirmitatea celuilalt. Apoi cu pudoare priviră în altă parte, fiecare amintindu-şi ceva uitat, neştiut de nimeni din toţi de • aici; ceasul cînd unul şi-a lăsat acolo mîna ; celuilalt, schijele i-au sfîsiat obrazul şi coastele. Ochii reveniră căutîndu-se, grei, cu un imperceptibil semn de înţelegere, ca între doi complici care nu trebuie să pară că se ştiu.Pe urmă priviră amîndoi la tremurul luminos al mării, uşorca o albastră eşarfă.Chelnerul aduse serviciul de cafea cu lapte, feliile de cozonac. Piki se mişcă plin de nea,stîmpăr ; sări pe masă, îşi scutură zurgălăul, dînd nerăbdător din coadă. Domnul fără mîna turnă laptele, suflă să se răcească, prepară pateul pentru căţel.Cu mîna liberă îl hrăni din linguriţă, îl şterse pe urmă la bot cu batista lui de la piept.Apoi Piki mai voi altceva.Domnul îi prinse cureluşa în cîrligul zgardei, se depărta cu el dincolo de marginea terasei, lîngă un copac, aşteptînd... Piki mirosi întîi, mirosi după ; scurmă ou precauţie de igienă atavică ţarina, cu .labele dindărăt şi pe urmă cu cele dinainte.Domnul cu insigna lui „Mihai Viteazul" şi cu mîneca dreaptă spînzurînd se întoarse la loc după această îndeletnicire a timpurilor de pace; îl urcă pe genunchi. Cînd întîlni iarăşi privirea lui Radu Comşa, ochii îşi cereau iertare : „'înţelege !... Viaţa e altceva !... E aceasta !... Crezi că eu n-am nevoie să mă stăpînesc ca să nu-l înşfac de ceafă şi să-l arunc peste rîpă, în mare ?..."Aprinse o ţigară, cu o brichetă special patentată după război pentru infirmii cu o singură mîna. Fuma cu gîndul în altă parte.Piki, supărat de fum, strîmbă din nas, îşi mută în altă parte capul. Domnul făcu vînt cu mîna să risipească mirosul, ca unei persoane foarte delicate ce era.569 „Peste ce necunoscută şi resemnată suferinţă am dat oare ?". se întrebă Radu Comşa, urmărindu-i cu simpatie pri- virea care căuta goală pe linia curbă a zării. Dar un presen- timent îl făcu îndată să întoarcă ochii : i se păru că pe alee, spre hotel, a trecut Luminiţa ; s-a întors o clipă şi a trecut... Numai o părere... Ceafa eu pieliţa brună, mersul acelaşi, doar trupul mai plin, de femeie. Dar a fost desigur numai o părere L. Cînd se răsuci în loc, surprinse privirea domnului invalid asu- pra lui... Amîndoi se simţiră stînjeniţi... Parcă se spionau ca să vadă oare mai poate descoperi ceva de invidiat la celălalt. Doamna cu părul oxigenat şi cu trupul şerpuind liber în haina străvezie se ivi urmată de tînărul cu părul lins, care călca elastic în pantofii cu talpă de azbest, tamponîndu-şi frun- tea cu batista. Imediat doamna apucă genîuliţa, scoase oglinda şi puful, repară ravagiile năduşelii şi ale dansului.Numai după ce sfîrşi, îşi aduse aminte de Piki care scîncea nerăbdător.Ridică obrazul renovat, frumos dar vulgar : — Ce e, Piki, Pikiki ? Vrea Pikiki să vină la nunu ?... A mîncat mumos tutu şi n-a 'fost lacom să capete bobo ?... Aide, Pikişor, acum, la nunu !...Pikişor, care mîncase mumos, nu fusese lacom să capete bobo şi făcuse chiar caca, se caţără alintat în braţele lui nunu. Domnul îşi şterse cu unica rnînă perii de pe genunchi. Celă- lalt, tînăr, respira cald în sînii doamnei oxigenate, sub cuvînt că îl dezmiardă pe Piki.Căţel'Lil îl linse pe mină, recunoscător. Soţul îi învălui pe tustrei într-o privire rea, numai de-o clipă, dar care, învestită cu o ucigaşă putere, ar fi fost de ajuns ca să-i pietrifice laolaltă ; grup al celei din urmă mizerii con- jugale.— Uite cum te iubeşte pe dumneata, domnule Pastion ! se bucură doamna oxigenată, ferindu-şi capul cînd vorbea, fiindcă Pikiki. se înălţase pe pieptul ei, cu o labă între sîni şi voia să o lingă pe buze. Simte îndată cine îl adoră !... Pe Emil nu-l poate suferi. Sînt sigură că Emil îl maltratează cînd lipsesc eu... S-a făcut un sălbatic Emil : un ipohondru !... Cînd ne-am luat, nu- mai un an înainte de război, cine mai dansa ca el ?... Cine mai conducea maşina ca el ?... Cine mai juca tenis ca el ?... Acum abia l-am scos din bîrlog, să mai vedem şi noi lumea... — Nu dansaţi ? Nu înţeleg de ce, dacă v-a plăcut!... se miră domnul Pastion, aşezîndu-şi cu un zîmbet amabil, cravata de mătase, deranjată.570Coborî ochii la mîna absentă a celuilalt, şi după o ezitare :— Se dansează foarte bine şi numai cu o...— Se dansează foarte bine şi numai cu o mînă, domnule Pastion ! vorbi soţul. Ştiu !... Se dansează şi fără cap. Numai cu picioare... Dar pe vremea mea, iubite domnule Pastion, dansul era altceva decît mizeria de acum şi de aceea îmi plăcea săl- batic, ca toată viaţa. Era dansul atunci un ritm, o exaltare, o armonie a gesturilor, o plăcere. Se vedea pe figuri graţia... Acum, ce se poate vedea într-un dancing ? Ce te pasionează pe dumneata şi pe Mary ?... Pe o pistă, cîteva perechi automate, cu figuri ţepene de lemn, învîrtindu-se, agitîndu-se, lunecînd şi desfăcîndu-şi picioarele cu o indiferenţă invers proporţio- nală cu urletele desperate ale muzicii acesteia de gangsteri beţi... Nici nu se uită. unul la altul !... Parcă sînt condamnaţi să danseze, nu dansează de plăcere... îndeplinesc un rit mo- noton. C'est une danse morne54, ca toate plăcerile de dupărăzboi...— Acum vezi şi dumneata, domnule Pastion, ce idei preistorice are! Nu-i mai place nimic!... Are dreptate Pikişor să nu-l mai poată suferi.Piki, auzindu-şi numele, dădu vesel din coada bîrligată şi i profitînd de neatenţia lui nunu, îi şterse o limbă pe buze. j- Domnul fără mînă privi peste ape, cu tot dezgustul rămas f din drojdia tainei a şasea.Tînărul sportiv, vrînd să cîştige bunăvoinţa soţului, în- trebă cu politicoasă solicitudine, schimbînd vorba :— Vă fac bine băile ? Vă simţiţi, altfel, după...— Dumneata crezi că aştept acum să-mi crească mîna ? întrebă retezat domnul cu semnul lui „Mihai Viteazul".

Page 218: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Tînărul cu părul lins, convingîndu-se definitiv că soţul n-are conversaţie, renunţă la orice obligaţie de politeţe şi se aplecă să respire căldura din sînii doamnei oxigenate, sub cuvînt că-l mîngîie pe Piki.Jazul încetase; orchestra începuse. Glasurile se domoliră, fiindcă şi cei mai deşerţi îşi simţeau privirea chemată de odih- nitoarea măreţie a apelor. Marea albastră prindea în culorile asfinţitului irizaţii viorii.Departe, un vapor alb se întorcea dinspre Constanţinopol,Asia Mică, Egipt.Mulţimea în subţiri veşminte multicolore, după o zi de arşiţă, aspira briza amăruie, îndopîndu-se cu lichide răcoritoare, cu mulţumirea că se află acolo, privilegiaţi cu toate grijile571 uitate, să asculte viorile unei orchestre, cu marea, sclavă în- tinsă la picioare.Din capătul potecii de sub faleză, urcă inoportun în mijlo- cul acestei desfătări balneare, un posomorit convoi.O colonie de orfane de război, în hainele lor cenuşii.înşirate, patru cîte patru, copilele cu obrajii pămîntii, păşeau ruşinate printre atît de voioşi şi superbi spectatori.Aveau uniforme vărgate, gri cu alb şi cu negru, dînd J a un loc vînătul dureros al hainelor de temniţă. Gîturile diforme în bandajele murdare, cicatricele care boţiseră carnea, sluţeau o biată umanitate stîlcită în mugur, de suferinţă şi de urîţenie.Toţi întoarseră ochii de la copilele desfigurate de boală, pri- vind peste capete sau căutîndu-şi de lucru în pahare şi farfurii.Cele din urmă se tîrau în cîrji rezemate de altele ; făceau salturi de animale care şi-au pierdut un picior în căpcăni.O supraveghetoare păstra ordinea.Nu era nevoie. Mohorîtele orfeline erau strînse în mizeria lor şi mute.Orchestra se oprise fără să ştie nimeni de ce.Cînd fură departe, în norul de colb stîrnit de picioarele slabe şi şchioape, asfinţitul vărsa o lumină sanghinolentă de abces.Apoi viorile co-ntinuară, iar oamenii vorbiră mai tare, eli- beraţi.— Ar trebui să le interzică trecerea pe aici... Iţi strică pofta de mîncare ! declară dezgustat tînărul în cămaşă de mătase.— Aţi văzut cum se agita Piki ? Abia l-am putut ţine ! Aşa e tutu, 'nu poate suferi mizeria aceasta inestetică... E în război cu democraţia, Pikiki L.Piki linse pudra de pe nasul stăpînei, privind-o în extaz, cu ochii lăcrimoşi.Domnul fără mînă mătură cu unica palmă, apăsat, de pe masă, fărîmituri nevăzute,Radu Comşa plăti şi se ridică.Merse să mănînce la birtul cu grătar şi ţambalagii, pe malul lacului unde se amestecă mirosul grăsimii de berbec sfîrîită cu duhoarea clocită a nămolului.A doua zi, vlăguit de baia fierbinte, rătăcea pe ţărmul mării, călcînd pe linia îngustă unde nisipul ud de valuri e tare şi elastic ca guma sub paşi.Culese cîteva scoici, cu plăcerea simplă de om sărac, care se mulţumeşte numai cu ce-i aruncă valurile.572Hainele lui albastre făceau urît aici şi mai urît, ghetele negre, cu tocuri scufundîndu-se în nisip. Căută un loc mai în- depărtat, dincolo de cel din urmă grup întins să se sorească. Nu ridicase ochii cînd trecu pe lîngă acest grup, cu privirea în pămînt. Ii înălţă numai fiindcă un copil fugind, se izbi peste el, se împiedică şi căzu...II ajută să se ridice : un băieţel de patru ani, aproape gol, cu o cingătoare de mătase neagră la mijloc, cu părul negru în cîrlionţi. .Copilul rîse scuturîndu-şi palmele de nisip, şi cuviin- cios, ceru . pardon. Văzu că domnul care-l ridicase avea un pumn de scoici culese; se uită lung la ele, cu lăcomie în ochi.Radu i le dărui, aşa cum dăruieşte un om sărac o plăcere care nu l-a costat nimic.Copilul întinse mîna. O opri la mijlocul drumului.— la-le, micuţule !...— Nu pot... N-am voie să primesc nimic... de la nimeni !... ridică băieţelul ochii frumoşi şi mari.— Mihai! chemă un glas care-i opri lui Radu Comşa bă- tăile inimii în piept.Copilul fugi la chemare :—• Aici sînt, maman !Atît văzu Radu Comşa : pe Luminiţa goală în tricoul de baie, cu obrazul ei arămiu luminat de albul dinţilor într-un rîs ; o fetiţă alături, vînturînd nisipul cu o găleată, şi celălalt copil, care se numea Mihai (desigur în amintirea lui Mihai Vardaru), alergînd spre ea cu pasul îndesat de căluţ la galop, cum zburdăbăieţaşii.Luminiţa se opri din rîs. II recunoscu. Ii fu ruşine că o vede aşa, aproape goală ; acesta fu cel dintîi gînd.Pe urmă...Cînd Luminiţa fu învelită în mantaua spongioasă, Radu Comşa era departe, cu capul în pămînt, călcînd pe marginea ţărmului unde nisipul ud e elastic şi neted, şi nu se deschidesă înghită.— M-a ridicat de jos şi mi-a dat scoici, lămuriJVUhai. E undomn bun...—' Mie nu mi-a dat, e un domn Iau ! protestă fetiţa cu în- doita ei logică, de femeie şi de copil.— Ţi le dau pe toate, Mimi! Uite... la-le, Mimi! îndemnă cu generozitate Mihai, ajutînd-o să le culeagă de jos.Aşa fură încă o dată dăruite scoicile culese de RaduComşa.Luminiţa rămase în genunchi, cu mîinile înfipte în nisip.573 În privirea ei neclintită, copilul crezu că citeşte încruntarea unei mustrări. Se apropie, agăţîndu-i-se de gît, frecîndu-şi lin- guşit obrazul cu pieliţa fină de obrazul Luminiţei.— Maman, zău că nu sînt vinovat !... N-am cerut...— Ce ? nu înţelegea Luminiţa,— N-am cerut scoicile !... Mi le-a dat singur, domnul ăla cu bubă în obraz... Mata ştii că eu nu cer niciodată... Poate să spună şi miss !...„Dar de ce ne strînge aşa maman ?" De ce-i strînge Lumi- niţa alături, acolo în genunchi, unul de o parte şi altul de alta ; îi strînge cu capetele lor la piept, unde se amestecă buclele bă- lane ale lui Mimi cu cîrlionţii negri ai lui Mihai ? Ca şi cum i-ar apăra de ameninţarea unei priviri rele, aşa îi strînge... Şi de ce, pe urmă, îi răstoarnă pe nisip şi îi rostogoleşte cu o nevoie nervoasă de a face ceva, de a muşca din mîinile lor moi, numai să alunge orice gînd, oricare ?— Maman, ce veselă eşti mata astăzi L.— Maman, ce veselă eşti mata astăzi !... repetă şi Mimi, ridicînd lopata şi aruncînd în suprem entuziasm, o jerbă de nisip.Radu Comşa e departe de tot. Abia se vede pe o stîncă înaintată, în apă, gheboşat pe piatră, confundat cu piatra.*3*

Page 219: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

După-amiază cerul s-a acoperit. Marea e gri-verzuie şi rece privirii, ca o placă de zinc, iarna, în ger.Radu Comşa, întins pe scaunul de pînză, de două ceasuri citeşte, întoarce foile şi gîndul îl fură.Marea îi cheamă ochii la posomorala ei opacă şi moartă, ca o altă mare decît cea de dimineaţă, devastată.Din cînd în cînd, ia de la capăt pagina din urmă ; numai a văzut cuyintele, nu le-a citit.La dreapta, iîngă baraca turcilor, cîteva bărci şi-au înfipt în ţărm boturile negre : cadavre de gigante cetacee. Mirosul de alge stagnează; nu-i măturat de nici o suflare. Pescă- ruşii zboară deasupra capului ca mecanice păsări de lemn vop- site cu lac alb.In văzduh pluteşte greu presimţirea unei furtuni, dar care are să se descarce tîrziu, peste două sau trei zile. Vîntul a căzut. Norii pe cer imobili ; valurile abia se clatină uleioase.574„Toutes les douleurs ne nous grandissent pas, ne nous augmentent pas. Il y en a de steriles, de dessechantes, d'ina- vouables. Celles-la ne sont que misere et qu'appauvrisse- ment..." 55Radu Comşa întoarce foaia ; ochii fug peste rîndurile negre.Acolo fîlfîie spre linia sură a zării, două păsări albe de- părtîndu-se avîntat de ţărm, ca doi porumbei mesageri cu o veste buna spre necunoscuta insulă cu naufragiaţi.„En verite, qui Ies voudrait partager avec nous, alors que nous n'osons pas tneme Ies laisser pamître ?...56Copi'lul Luminiţei se numeşte Mihai. Are într-adevăr ochii lui Mihai Vardaru copil, aşa cum îi mai păstrează fotografia Cora şi Ralu, în capela lor funerară. Şi glasul are mlădierea din glasul lui Mihai,Cartea a căzut pe genunchi.Din larg, păsările mesagere se întorc. Fîlfîie acum din aripi zvîcnit şi tragic, ca anunţătorii furtunilor. Naufragiaţii din insula uitată au pierit — şi acolo bîntuie furtună pustie.O doamnă sprijinită în baston se apropie călcînd cu pre- cauţie, urmată de Un pui de tătar cu fes care poartă subsuoarăun scaun.Are părul şi obrazul acoperit de un văl albastru, ridicat pînă la gură : se vede numai bărbia ovală de culoarea caisei şi bu- zele fin desenate, dar fără nici un strop de sînge. S-a oprit rezemată în baston pentru a alege un loc.— Aici, dragă Selim! se hotărăşte, arătînd cu vîrful toia- gului.Selim întinde scaunul. Gînd .a sfîrsit, ridică faţa neagră de pui al stepelor, cu fesul decolorat pe ceafă, asteptînd bacşiş cu mîna gata întinsă, scorojită şi numai cu palmele roze ca laba de maimuţă.Bolnava se asază cu precauţie, ridicînd piciorul anchilozat, potriveşte o pernă dedesubt, să-l păstreze orizontal. Pregăteşte o carte în care latîrnă un semn de mătase; înainte de a o des- chide ridică voalul să ştie cine-i vecinul. Radu Comşa a recunos- cut ochii bizantini, părul greu, blond-cenuşiu, pieptănat strîns şi despărţit de dunga albă la mijloc: Elena Bilbor — Elena Măi- nescu.Şi Elena Măinescu l-a recunoscut, după o ezitare.Ii face ea semn, chemîndu-l obosită dintr-o îndepărtare unde nu mai mişcă acum decît umbrele unor alte, cu totul alte fiinţe, fiinţe care au fost cîndva, amândoi.575 — Domnule Comşa !... Aproape că nu ne mai recunoaştem, nu ?Radu Comşa a dus la buze degetele subţiri şi inerte. Elena are 'un început de zîmbet trist, de la care e absentă — un surîs clişeu, politicos, de conversaţie.— Fugi, cum văd, şi dumneata de lume, domnule Comşa L.— E mai linişte aici... Citeam...— Şi eu tet pentru...Apoi, fiindcă nu există femei care să vadă o carte şi să nu simtă irezistibil nevoia de a o cere împrumut, nu se abătu de la această orînduială.— Dacă se întîmplă să ai cumva cărţi mai multe aci, dom- nule Comşa, am să apelez la dumneata... Pe mine marea mă enervează... Sufeream eu de mult de insomnie, dar ca aici !...— Oricînd cu plăcere!... se oferi Comşa. Scarlat Măinescu nu e aici ? întrebă, deşi îi era perfect indiferent dacă Scarlat Măinescu se află ori nu aici.— O! cît despre Scarlat, domnule Comşa!... Ne vedem atît de rar!... El nu se poate despărţi de Bucureşti... Iar eu cu boala mea, nu sînt o femeie să poată reţine un om ca Scarlat...Pregăti cartea...— Urîtă vreme astăzi!...— Da, foarte urîtă L. Mare în oare să nu te îneci... Conversaţia se împotmoli.Elena deschise cartea, Radu se aşeză la loc, deschise şi el la pagină, dar nu citi.Nu citea nici Elena Măinescu, numai că nu ridica ochii de teamă să nu-i oprească atraşi de obrazul lui Radu Comşa.Dacă ar fi fost de la început cu partea aceasta de figură spre dînsa, arătînd numai cicatricele respingătoare, nu l-ar fi recunoscut. Nu l-a mai văzut niciodată, din iarna războiu- lui de la Iaşi... Sînt cîţi ani ? Şapte... Nu! Opt! Opt ani !... S-au petrecut toate parcă în alt veac, în altă planetă, în altă viaţă. O înţelege abia acum pe Luminiţa.îşi aminti deodată : „Numai de n-ar veni Luminiţa aici!..." A spus că poate să treacă după-amiază cu copiii. Ar fi o intîlnire... Şi el nu bănuieşte nimic: citeşte! Nu citeşte! N-a auzit foaia întorcîndu-se. Desigur, ca şi dînsa, priveşte lite- rele fără să le vadă.Are haine sărace, e îmbătrînit pretimpuriu; din ce o fi trăind ? Toată înfăţişarea e de declasat... Ca şi dînsa, a întins576mîinile după o înşelare,-o ispăşeşte. S-a mişcat... Citeşte într- adevăr ? Nu! îşi roade unghiile...Poate gîndeşte la ea, poate că îi recapitulează viaţa cu aceeaşi milă cu care i-o vede şi dînsa pe-a lui.Sînt amîndoi acum, în ungherul 'acesta ascuns, fugind de lume, zvîrliţi ca obiectele scoase din uz.Furişă spre el o privire, aşezîndu-şi piciorul dureros. Radu Comşa astupase pagina cărţii cu mîna şi se uita în nisip, cu bărbia în piept, cu cealaltă mină spînzurînd.Dar el nu gîndea la prietena Luminiţei cu milă. îşi spunea numai că dînsa îndură ceea ce trebuie să plătească oric,e fe- meie cînd îşi întovărăşeşte viaţa cu indivizi de speţa lui Scarlat Măinescu. Desigur se simte nedreptăţită, învinuie soarta. Uită că şi-a decis-o singură... Pe urmă, se gîndi că dacă n-ar fi tăcut el, poate că soarta Elenei Bilbor ar îi fost acum alta.N-avu vreme să-şi isprăvească gîndul.Tăbărî o ceată veselă, coborînd poteca falezei cu rîsete sonore de copii. Nici aici nu poate avea linişte!... De mîine are să se mute la un kilometru, acolo unde nu se mai aven- turează nimeni.*4*Copiii năvăliră trîntind găleţile şi lopeţile pe nisip.— Mih'ai! Mimi! nu daţi întîi bonjur tantei Elena ? mus- tră cu blîndeţe un glas de bărbat, la spatele lui Radti Comşa.Copiii se întoarseră supuşi la scaunul Elenei Măinescu şi întinseră mînuşiţele atît de pîrlite de soare, încît păreau înnegrite cu tinctură de iod.Elena îi dezmierdă' pe creştet, îerindu-le părul din ochi ca să le dezvelească fruntea.— Şi tu, Mioara ? întrebă un glas feminin.

Page 220: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

O fetiţă cu trup, cu mîini, cap şi gură de miniatură, înainta cu sandalele mici de păpuşă, deschizînd braţele grăsulii, curmate:— Bonzu', tantelen!Elena o ridică în braţe, îi sărută obrajii, ochii cu genele frizate, în nesaţiul maternităţii sale, osîndită să rămînă pentru totdeauna sterilă.577 — Luminiţa nu vine! Are migrenă... anunţă acelaşi glas bărbătesc ce mustrase adineauri copiii.Erau doi acolo, care-au respirat eliberaţi de-o povară.Radu Comşa se jgîndise să plece îndată ce a recunoscut copilul de astăzi dimineaţă; dar n-ar ii voit să se pară că fuge. El n-are de ce fugi!... Deschise cartea hotărît să citească. Va rămîne zece minute, .pe urmă are să plece în chipul cel mai firesc, fără să întoarcă ochii la dînşii...— Ce mai găseşti tu să citeşti atît, Eleno? întrebă un glas moale, pe care Comşa îl recunoscu al Laurei Vardaru.fi lena arătă coperta albastră a cărţii: autorul -cu teoriile la "modă de trei ani.— Freud ? se zbîrli glasul Laurei Vardaru. Dar e o oroare, Eleno ! Cum pot admite că Mimi îl iubeşte mai mult pe Radu, iar Mihai mai mult pe Luminiţa, numai fiindcă aşa vrea doc- torul Freud prin complexul lui Oedip şi alte asemenea monstruo- zităţi ?... Ajungi să te dezguşti de cele mai nevinovate senti- mente ale copiilor... Şi pe urmă, cum să cred că toate visurile absurde sînt realizarea unor dorinţe ale noastre, secrete ?... Toate interpretările acelea scabroase, de care roşeşti!... Ne-.ar fi ruşine să mai gîndim la ceea ce visăm!... Altceva, Eleno, dacă găseşti, cu plăcere... Dar Freud, mersi!— Altceva are să ne dea domnul Comşa... Domnule Comşa ! Elena nu-i pregătea lui Radu Comşa un supliciu dindelicateţe ori fără să ii premeditat deplin, îşi spunea numai că de vreme ce Radu Comşa se află aici, mîine ori poimîine tot se va pomeni neaşteptat iată în faţă cu Laura Vardaru, cu bărbatul şi copiii Luminiţei, eu Luminiţa chiar...Ii uşura acest ceas penibil, alegîndu-l ea, dirijînd ea în- tîlnirea:— Domnule Comşa !Radu Comşa se ridică, lepădînd cartea pe pînza scaunului şi blestemînd clipa cînd a ales acest ungher „retras" unde soseau ca la o convocare toate spectrele trecutului pe care le evita el.— Pe Magda o cunoşti, mi se pare, domnule Comşa ?... Cînd era numai Măgduţa Dobreanu. Acum: doamna maior Ionaşcu! Domnul maior Ionaşcu... Domnul Radu Şerban... Şi acestea mărunte, generaţiile viitoare! Exuberantele generaţii viitoare !...Radu sărută mîna Laurei Vardaru, grasă şi albă ; mina Măgduţei mirosind a lavandă ; strînse mîinile celor doi bărbaţi.578Toţi trecură cu indiferenţă peste cicatricele din obraz, ignorîndu-le, cum au părut că nu iau seamă nici la hainele cu petele mai mult sau mai puţin scoase cu benzină, dar mirosind -a garaj de automobil.Tanti Laura era cu părul albit, făcuse guşă, respira greu, îluturîndu-şi vînt cu o batistă cît un lat de palmă. Magda abia era ceva mai femeie decît fetiţa de pension pe care o îndrăgise cîndva Mihai Vardaru; părea mamă în glumă a unui copil con- fecţionat numai ca să aibă o păpuşă vie. Maiorul de cavalerie Ionaşcu îşi scutură cu bobîrnace de pe tunica de vară un fulg invizibil, pe urmă contemplă marea în poziţie de ostaş în repaus, cu un picior înainte şi cu arătătorul mîinii drepte înfipt între al treilea şi al patrulea nasture al uniformei...Bărbatul Luminiţei se aşezase familiar pe un braţ al scau- nului unde sta Elena, balansînd un picior, cu pantalonul de şeviot alb, ridicat sus, lăsînd să se vadă ciorapul fin, tot alb.Acestea le văzu toate dintr-o singură privire Radu Comşaiar tăcerea dură.— N-am spus mersi pentru scoici! recunoscu Mihai pe domnul de dimineaţă, cînd fugise fără să mulţumească. Mersipentru scoici!...— Ce scoici ? întrebă tanti Laura, dezvelindu-i, fruntea din păr şi privind nedumerită, pe rînd, la copil şi la RaduComşa.— Mi-a dat domnul un pumn de scoici frumoase, azi- dimineaţă ! explică Mihai cu exces de gesturi, în care se recu- noştea neastîmpărul Luminiţei de odinioară.Si arătînd spre sora mai mică :— Eu le-am dat pe urmă lui Mimi, tanti!... Dar Mimi le-a uitat pe-plajă... Aşa e ea întotdeauna. Nu ,s'e ţine nimic de dînsa ! ...Vrea tot ce vede, plînge şi după ce a căpătat, uită...„E doar copilul Luminiţei", se gîndi Comşa.— Ba nu le-am uitat, să ştii tu!... Le-am lăsat că aşa am vlut. Elau nişte scoici ulîte! se apără Mimi, uitîndu-se cu indignare la Mihai fiindcă scornea asemenea calomnii, şi cu dispreţ la Radu Comşa, fiindcă îndrăznise, să se arate generos cu nişte scoici atît de urîte.— Acum, la joacă!... Haideţi, copii! bătu din palme cu voioşie silită Laura Vardaru, îndemnîndu-i să se depărteze, nu- mai fiindcă surprinsese privirea lui Comşa asupra copiilor şi îi bănui gîndurile neprietenoase, iesmd la lumină din negre si răscolite adîncuri.579 Radu Comşa constată că guşa Laurei Vardaru, cînd respiră, se umflă şi se dezumflă ca pieliţa de sub bărbia şopîrlelor.Copiii mutară lîngă apă lopeţile, găleţile şi corăbiile de lemn.Mihai tăie autoritar cu lopata planul unei fortăreţe in stil mare.— E ora cînd toţi copiii de pe plajele Europei fac castele de nisip !... Ca să aibă marea ce spăla ,pînă dimineaţa! rîse uşor Măgduţa, aşezîndu-se 4a picioarele Elenei pe nisip şi ridicînd obrazul despre care Luminiţa spusese odată că încape într-o oglindă de buzunar.• Dar rîsul era numai pe buze: gîndul învălui o clipă fugi- tivă amintirea lui Mihai Vardaru, o dimineaţă de iarnă cu mult soare sclipind în nămeţi, o grădină cu arbori albi în neclintirea lor ireală, scrisoarea de mai tîrziu care-i ajunsese prin Luminiţa, 'de la Radu Comşa, într-o carte unde-a găsit-o ca din întîmplare. Umpluse un pumn de nisip şi îl lăsă să se prefire în fire subţiri, ca într-un ceasornic de nisip care măsura în secunde anii cîţi au trecut.Cînd mina fu goală, mătură movilita ca un mic mormînt pentru o pasăre, scutură părul, şi redată vieţii, chemă alături:— Jack, vino aici!...Maiorul lonascu se aşeză docil pe nisip, îerindu-şi cizmele să nu le zgîrie de scoici.Laura Vardaru rupse tăcerea stînjenită:— Vorbeam de Freud, domnule Comşa !... Şi spuneam că prefer teoriilor acestora nemţeşti şi fără nici un haz, cheia visu- lor! Cheia visurilor din care, cînd eram copilă, dădaca îmi arăta că dacă am visat struguri, înseamnă că am să plîng si dacă am visat icoana sfîntului Gheorghe, înseamnă că am să mă mărit cu un cavaler mai mult isau mai puţin cruciat, cum de-altfel s-a întîmplat, spre neşansa lui Pol... Erau mai naive aceste tălmăciri, dar ou simboluri mai poetice! On ne peut pas vivre dans l'absolu.57 înţeleg prea bine, dar nu înţeleg să co- bori visul, -adică ceea ce e mai imaterial, la o realitate atît de respingătoare... N-am dreptate, domnule Comşa ? încheie, făeîn- du-şi vînt cu batista de mătase mov.—.Mărturisesc, doamnă, că n-am urmărit nimic din toate aceste teorii foarte la modă...— Observi ce vremuri am ajuns, domnule Comşa ? nu putu rezista Laura Vardaru. Căutăm moda la nemţi!... Ciudat rezul- tat al războiului!... Mîine te pomeneşti că vom împrumuta de la ei şi idei. Alexandru e în admiraţia lor, pentru perseverenţa580organizată cu care îşi pregătesc de pe acum revanşa. Mă ierţi că te-am întrerupt.— Spuneam că nu m-au interesat — urmă Comşa — fiindcă acum nu mai visez niciodată... Cu şapte-opt ani înainte, aveam, e

Page 221: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

adevărat, o viaţă dedublată. Visam mai mult decît era permis să viseze un om serios... Dar atunci nu ştia nimeni că există un doctor Freud, încît îmi explicam şi eu visurile cum mă ajuta mintea... Adică în afară de realitate...Radu Comşa surîdea ; buza cicatrizată dezveli caninul în rînjet.Vorbise, gîndindu-se într-adevăr numai la visurile lui, care de şapte ani nu miai veneau, ca şi cum ceva înăuntru fusese stins.Dar tanti Laura, Elena şi Magda înţeleseră răspunsul altfel. Radu Comşa făcea aluzie obscură la altceva din existenţa sa — de acum şapte ori opt ani — cînd „visase mai mult decît era îngăduit unui om «serios»".Găsiră nedelicată această aluzie şi-îl condamnară, arun- cîhd tustrele o privire de dezaprobare strigoiului apărut între ele, dintr-o viaţă despre care nimeni nu pomenea nimic, de mult, printr-o tacită înţelegere. Devenise, aşadar, acest Radu Comşa un om înveninat, aşa cum îl arătau cicatricele: om stigmatizat ?— Eu nu cred că dumneata ai dreptate! vorbi bărbatul Luminiţei, privindu-l o singură dată, la început, indiferent, şi adresîndu-se pe urmă numai celorlalţi, fiindcă Radu Comşa îi păru un tip fără nici un interes. Nu se poate să nu visezi!... E cert că omul visează de cum închide ochii pînă se deşteaptă. Numai că nu-şi aminteşte ceea ce a visat! Ce&s ce ar îi intere- sant în concepţia doctorului Freud şi ceea ce observ că n-a ştiut să exploateze ar fi o teorie nouă care ar rezulta asupra timpului... •— Iar ne vîri la alt neamţ acum ! La Einstein! se sperie tanti Laura, în curent totdeauna cu toate teoriile la modă, ca să aibă ce combate etern indignată.Superficial le frunzărea. Superficial le combătea.— Nu, tanti Laura ! continuă bărbatul Luminiţei. Dacă ai răbdare, rămînem numai la Freud... Freud spune că visurile dinainte de a ne trezi sub impresia unui zgomot nu sînt decît sforţările noastre inconştiente, prin somn, să dăm altă in- terpretare zgomotului inoportun pentru a mai cîstiga încă puţin timp de odihnă...Bărbatul Luminiţei se aşeză pe nisip, potrivindu-şi dunga pantalonilor şi încrucişînd picioarele ca orientalii.581 Radu Comşa simţea nevoia să plece. Să plece imediat şi nu îndrăznea de teamă să nu pară că a fugit.— Cred că nu vă plictisesc ? se pregăti pentru o poveste lungiă Radu Şerban. Toată lumea vorbeşte de Freud... Să vorbim de Freud ! Mă gîndeam chiar azi-dimineaţă, după un vis al Luminiţei... Ştiţi că am găsit aici o vilă comodă, dar prea strimtă... Numai trei camere! am aranjat odaia copiilor, cu miss dincolo în sufragerie, să nu ajungă la noi zgomotele... Luminiţa are un somn foarte dificil, agitat, întrerupt... Destul să audă paşi şi se deşteaptă. In camera noastră avem un singur pat dublu, nu se poate mişca unul fără să simtă celălalt. Azi- dimineaţă cînd mă trezesc — (Luminiţa e întotdeauna mai leneşă, ca toate femeile care nu profită deplin de somnul nopţii) •— mîna mea dreaptă era prinsă sub ea...Bărbatul Luminiţei îşi privi cu un surîs echivoc pantofii de olandă.— Era sub dînsa, şi de aceasta chiar, visam mi se pare că eram Mucius Scaevola şi că îmi ardeam mîna în jeratic, ,să dovedesc nu ştiu ce bravură... Dar visul meu n-are importanţă ! Mişc mîna încet s-o scot... Luminiţa se întoarce cu faţa în sus şi surîde continuînd să doarmă — ea e veselă şi prin somn!... Atunci izbucneşte un zgomot în sufragerie ; servitoarea răstur- nase ceştile de cafea... Luminiţa sare speriată, se freacă la ochi. Somnoroasă încă, îmi spune: „Ce vis stupid, Radule ! Bine că m-am trezit!" Fiindcă eram-tocmai sub impresia cărţii lui Freud şi a unui comentator al lui Freud, mă cuprinde curio- zitatea să văd cît de stupid a fost visul Luminiţei... Şi îmi po- vesteşte un adevărat roman, un film de călătorie, peripeţii foile- ton. Toate declanşate instantaneu, de zgomotul care a durat o secundă. Intr-o secundă, timpul suprimat şi lăsînd să se dez- lănţuie episoade care în viaţa reală, cronologic, ar fi cerut zile, săptămîni şi ani poate... Vă plictisesc ?— Nu, nu, protestă maiorul lonascu. Un vis al Luminiţei nu poate îi decît un vis .plin de toate nostimadele...Dar cele trei femei îşi căutară ochii.întreaga poveste cu toate amănuntele intime, în auzul lui Radu Comşa, deveneau de-un tragicomic sadism. Tanti Laura încercă să o înlăture :— Ajungi la teoria timpului! Lasă visul...— Nu se poate! declară bărbatul Luminiţei, încăpăţînat si metodic. Ca să explic, conform lui Freud, trebuie să o iau de la început. Aşadar, dormeam cu mîna sub Luminiţa cînd...— V-au scos din minţi nemţii ăştia !... suspină deznădăj-582duită tanti Laura. Freud, Einstein — nu ştiu de unde" au apărut!... E răzbunarea învinşilor !...— Nu m-au scos din minţi de fel, tanti Laura ! se apără bărbatul Luminiţei, săpînd groapă în nisip cu călcîiele pantofilor. Există o idee în aer, mă interesează şi atît... Nu mă împiedică - să-mi văd de treburi şi să trăiesc viaţa cum se cuvine trăită ; chiar să revin la mintea copiilor, cînd în aceasta găsesc plă- cere !... sîîrsi renunţînd la povestea visului şi la toate teoriile, sărind în picioare sprinten şi scuturîndu-şi nisipul de pe haine. Aruncă pălăria de paie, ca un disc, pe nisip. Iar după două minute se află lîngă copii, nivelînd cu lopata minusculă, tot ce-au ridicat Mihai, Mimi şi Mioara, din fortăreaţa lor, şi în- chipuind o construcţie nouă, pe un plan mult mai vast.Radu Comşa se temea să plece, la gîndul privirilor care aveau să-l urmărească depărtîndu-se. Se temea de reflecţiile -i lor cînd el nu va mai fi acolo, sau numai de ceea ce vor gîndi, chiar fără să rostească nimic.Ascultase trăgîndu-şi mînecile scurte peste manşete, sugînd cu aer nepăsător dintr-o ţigară, ca dintr-un creion. Dar se feli- cită, că el, care nu fumează decît rar, şi-a luat de astă dată portţigaretul. Altfel, fără această ţigară salvatoare, şi-ar fi ros unghiile.Ochii lui îi drămăluiau pe toţi fără iubire. Nici pentru unul nu găsea îndurare. Laura Vardaru, cihcantenară puhavă, cu guşă de guşter, cu aceleaşi simboluri ale ei poetice şi cu aceleaşi mofturi: „on ne peut pas viure dans l'absolu"... Generalul Pol Vardaru cel p'uţin trăia în acel absolut, cu lichiorurile şi cîntecele lui de cabaret! Magda, lîngă maiorul acesta insuportabil, cu gîtul strîns în gulerul tunicii: Jack — nume ridicol de papagal... In capul ei fără creier, ca o capsulă, nimic n-a rămas din amintirea lui Mihai. Mihai Vardaru nu mai există aici pentru nimeni. E un nume; l-au trecut altui copil şi atît! S-au achitat! Toţi l-au uitat. Instinctiv se îndepăr- tează cu amintirea de el. Prea introducea o notă străină si discordantă în liimea lor. II invocau doar pentru a afirma prin moartea lui statele de serviciu şi blazonul de eroism al familiei Vardaru. încolo ?... încolo, poate îşi dădeau seama că moartea lui a însemnat un act mai curajos chiar decît bravura cu care va îi înfruntat gloanţele acolo, în pădurea unde a căzut la atac, cu fruntea în băltoaca putredă a lipitorilor şi a respingătoarelor larve. A însemnat un act tineresc şi temerar de desolidarizare, de condamnare a lumii lor... De aceea toţi de îaţă, trăind mai departe în această lume a lor, ca să nu le tulbure cumva somnul583 cu cine ştie ce visuri mai puţin „nostime" au lăsat timpul să-l îngroape. Iar timpul e fără milă... Cine spunea că vindecă toate ? Nu! Ucide toate... Pe copilandrul acela din altă plă- madă, l-a ucis a doua oară, să-l uite toţi şi cînd nu-l uită să-1 confişte de dincolo de mormînt, pentru inventarul familiei!... Şi imbecilul acesta, bucherul acesta, cu teoria lui Freud ciugulită desigur din cea mai recentă carte !... Aduce în ima- ginaţia tuturor, fără discreţie, amănunte din intimitatea lor conjugală ; cum doarme cu mîna sub nevastă-sa, ca să viseze că e Mucius Scaevola şi dînsa să viseze alte idioţii... Un arivist sî nimic mai mult; marionetă în mîinile lui Alexandru Vardaru ! El l-a ales deputat, el i-a dat catedră universitară — că a rostit două cuvîntări mai curăţele în Cameră, ce mare lucru ? Cine nu poate flecari două ceasuri în Cameră ? Şi odraslele lor nesu- ferite, alintate, copii de pîslă, în care ca iasca se va usca mîine locul unde altora le rămîne o inimă.Privi la grupul de la marginea mării, cu duşmănie.Radu Şerban/în genunchi pe nisip, tipărea cu lopata mete- rezele unui fort.Uitase teoriile lui Freud. Era numai cu copiii lui, coborît la bucuriile lor. Mihai îl ajuta cărînd apa cu găleata. Mimi supraveghea lucrările cu o mînă la spate : „Ai uitat glădina ! S-aducem floli pentlu glădina plinţesei..." Mioara, copila în mi- niatură a Măgduţei, aduna scoici ovale pentru

Page 222: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

ferestre.— Un crab... papa, am prins un rac mare !...Mihai alergă de la marginea apei ţinînd un crab de labă si aruncîndu-l jos. Se chinei să-l vadă de aproape. Crabul strînse întîi labele, pe urmă începu să se tragă îndărăt şi într-o parte cu mişcări dezordonate de păianjen.— îl duc înapoi... la copiii lui! se hotărî Mihai, apucîndu-1 cu precauţie de labă şi fugind să-l zvîrle în mare.Astfel, la marginea aceleiaşi ape, alţi şi alţi copii găseau aceleaşi bucurii, repetau aceleaşi gesturi şi aproape aceleaşi cuvinte.Radu Comşa se uită la omul din mijlocul lor cu scîrbă. Se preface desigur că află bucurie jueîndu-se cu dînsii numai din făţarnice principii, pentru a se dovedi un tată simplu şi ideal. Cum s-a prefăcut adineauri că-i este indiferent cînd l-a întîlnit aici. Fără îndoială ştie că între el şi Luminiţa... Nu se poate să nu ştie ! Asemenea lucruri se află întotdeauna... A crezut adică imbecilul, că el nu va înţelegere se ascunde sub această nepăsare? Se preface că îl ignoră; dar e gelos pe trecutul Luminiţei! Orice bărbat e gelos pe trecutul femeii, mai mult decît pe prezent.584Cu o uitătură de spion, pe sub gene, cercă să vadă dacă celălalt nu-i aruncă vreo privire furişă.Dar Radu Şerban hohotea fără nici o grijă şi fără nici o bă- nuială, fiindcă Mimi i se urcase călare pe gît şi îl mîna cu olopată:— Hi, cal!— Mimi, lasă-mă să termin! Fii cuminte, Mimi!...— Domnule Comşa, întrebă Laura Vardaru, cînd să trimit după cărţile pe care i le-ai promis Elenei ?— Oricînd ! rosti Radu Comşa — sugînd din ţigara-creion. Pe urmă îşi dădu seama că vorbise cu ţigara în gură şi oaruncă în nisip.— Şi uitam să te întreb: unde ?... Unde locuieşti aici, dom- nule Comşa ?Lui Radu Comşa îi fu ruşine în primul moment să numeascăvila săracă unde stătea.Dar aruncă imediat numele, ca o provocare:— Vila Mavrichi!Laura Vardaru ridică sprîncenele şi umerii nedumeriţi: nu- mele nu-i spunea nimic.— N-am auzit încă de vila aceasta... In ce parte?— O chichineaţă la marginea din sţînga băilor! se grăbi să lămurească maiorul Ionaşcu, de obicei monosilabic, îmi amintesc, fiindcă tocmai rîdeam alaltăieri cu Magda şi cu Lumi- niţa ! Are o firmă mai mare decît casa !într-adevăr Vila Mavrichi, cu pereţii subţiri şi scundă ca o provizorie construcţie de carton la marginea cîmpului, înălţa, printr-o orgolioasă fantezie â domnului Mavrichi, o firmă uriaşă şi inutilă, bătută în doi pari ca firmele de seminţării şi de pepi- niere, care se pot citi din goana trenului la intrările oraşelor.Radu Comşa privi înveninat la maior. Vru să ducă mîna la gură ca să-şi roadă 'unghiile şi numai cu greu se stăpîni. însă tanti Laura interpretă altfel lucrurile, zîmbind şi ameninţînd cu degetul grăsuliu :— înţeleg, domnule Comşa, domnule Comşa ! Te-ai exilat tocmai acolo, ca o protestare împotriva celor care... In sîîrsit, ideile dumitale de bolşevic.Pentru Laura Vardaru, orice om care nu era înscris în par- tidul lui Alexandru Vardaru era bolşevic.Radu Comşa aruncă o uitătură duşmană şi tanti Laurei.— Ba nu aşa, tanti Laura!... vorbi încet Elena Măinescu, sprijinindu-se în braţele scaunului să-şi îndrepte piciorul amorţit. Dau perfectă dreptate oricui, să fugă de bîlciul unde stăm noi...585

Page 223: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 224: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Să caute linişte deplină... Aici urlă orchestrele şi tarafurile pînă la miezul nopţii. Eu, cel puţin, am uitat ce e somnul...Radu Comşa gîndi că într-adevăr, acolo, la Vila Mavrichi', în cîmp, n-ajung urletele tarafurilor şi jazului ; dar nu poate închide ochii toată noaptea, fiindcă aude prin perete tuşea uscată a vecinului.La amintirea acestei mizerii, privi fără prietenie şi la Elena crucificată pe scaunul ei de infirmă, cu ochii scobiţi din orbite şi cu cearcăne viorii sub pleoape.— Mi-ar plăcea să stăm odată la masă, la birturile acelea de la drum! îşi rosti Magda o dorinţă veche. De cînd îl rog pe Jack! Mi se pare atît de pitoresc!... Să facem într-o seară o- escapadă...„Da ! — se uită acru Comşa la dînsa — as vrea şi eu să te văd cu penele de sticlete, în sosurile de acolo şi în sfîrîiala de său. Ce repede te-ai mai vindeca de pitoresc !..."Astfel, Radu Comşa isprăvi cu toţi.—• E timpul să trecem pe la Luminiţa ! hotărî tanti Laura,. privindu-şi ceasul de la brăţară. Copii!... Radu... Radule!Radu Comşa se scutură la chemarea numelui care nu era numai al lui — care pentru aceştia nu mai era acum numele lui.Radu Şerban părăsi cetatea, scuturînd hainele copiilor, adu- cînd uneltele. Veni cu ele In mină. Era cu fire de nisip în păr. Culese pălăria de jos. Copiii întinseră miinile, luîndu-şi ziua bună cuminţi. Radu Comşa gîndi, cu acreală : „dresaţi!" Laura Vardaru o sprijini de braţ pe Elena. Maiorul se oferi să ducă scaunul.— La revedere, domnule Comşa... Cred că ne mai întîlnim pe aici! îi strînse mîna bărbatul Luminiţei, aruncînd fără nici o intenţie formula banală a oamenilor care s-au cunoscut într-o staţiune balneară, unde ştiu că vor da ochi şi a doua zi, fără să se caute.Apoi, a pornit cu un copil atîrnat de fiecare braţ.*5*„Cînd te voi mai întîlni, am să întorc capul!" decise Radu Comşa, întinzîndu-se pe pînza scaunului şi desohizînd cartea.Respiră.Crezuse că n-au să mai plece. Mîine are să se mute la un kilometru. In celălalt capăt, spre Tuzla, unde nu mai ajunge nimeni.586Căută pagina la semn :„Je te reparlerai de toutes ces choses; il faudra bien parler encore de l'avenir şi nous voulons l'aborder sans aveuglement, sans honte et sans horreur." 58Pe marea vînătă, sub lamele de nori neclintiţi, amurgirea selasă mucedă.Două păsări albe — aceleaşi ori altele ? — înaintează spre zarea unde ceaţa a pus o bară de funingine. Şi nici .un val. Apa sleită trebuie să fie acum grea ca plumbul.„La majorite des hommes souffrent d'une espece d'aban- don; ils souffrent de s'ofţrir toujours e n vain..."59Mesagerii albi se întorc din zarea deşartă.Bat extenuaţi din aripi. Acolo de unde vin n-au găsit nimic; chiar insula s-a scufundat; un gol vînăt şi alt nimic.Cartea lui Radu Comşa a lunecat de pe genunchi. In faţă, pe plajă, între linia apei şi el, e cetatea de. nisip. Intactă, şi cu ferestrele de sidef lucind, aşteaptă bucuria de mîinea copiilor.întoarce ochii şi ochii revin.Cetatea are metereze rotunde, un şanţ de jur împrejur şi o punte. E si. turnul de pază, aşa cum l-a închipuit micul Mi- hai. Şi spînzurătoarea de trestie, pentru spioni. Şi, ferestrele de sidef, cum le-a voit Mioara, de unde prinţesa să privească lupta cavalerilor cruciaţi; şi în grădina cu fire de alge a lui Mimi, unde să se plimbe prinţesa, cînd bătălia s-a sîîrşit. ,,Am uitat glădina pentlu plinţesă !"...— Mîine dis-de-dimineaţă venim cu maman ! Venim s-o isprăvim ! spusese Mihai, admirîndu-şi încă o dată cetatea cu mîndrie, înainte de a pleca şi înconjurînd-o cu lopata în mînă ca să-i netezească încă vreun colţ nemistriit.Iar din mers, se mai întorsese s-o privească, neîndurîn- du-se s-o lase vîntului care poate va împinge peste noapte ' .• valurile pînă acolo, să lingă nisipul şi să înghită tot.Nici un val nu se clinteşte. Vîntul a murit undeva... „Fii fără teamă, Mihai, tu, celălalt Mi'h'ai! Bucuria ta fragilă va supravieţui pînă mîine!"Ce putere rea îl împinge pe Comşa ? A aruncat cartea pe scaun.Merge pînă acolo şi, cu o aruncătură duşmană de picior, dărîmă turnul, răstoarnă meterezele, apoi cu talpa, metodic, netezeşte pămîntul amestecînd scoicile cu firele de alge, apă- sat, da! să nu mai rămînă decît o jalnică movilă de nisip strivită sub tălpi.587

Page 225: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 226: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Cînd a sfîrşit, îşi şterge fruntea şi priveşte ca un rău- făcător împrejur, abia atunci temîndu-se să nu-l surprindă cineva.Şi într-adevăr, vine cineva!îşi ia înfăţişarea nepăsătoare a unui om care se plimbă cu mîinile la spate respirînd în singurătate binefăcătoarea odihnă a mării...— Ştiam că eşti aici!... Mi-a spus doamna Laura Var- daru...Virgil Probotă îi căută amîndouă mîinile, ca să le scuture cu toată dragostea prieteniei lor vechi.Dar mîinile lui Radu Comşa rămaseră moi şi neînsufle- ţite. Da de unde a mai venit şi acesta ? Toţi se adună astăzi aici? Cînd au să-l lase odată în lumea lui, unde nu mai este loc pentru nimeni ?— II cunoşti pe Dinu ?Copilul îi pare urît, cu gîtul subţire în gulerul uniformei de liceu cu vipuşcă galbenă. Are ochii cu fire de aur şi fruntea bombată ca a Măriei ; totuşi îi pare urît.E cu tigva goală, tunsă scurt. N-a rnai rămas nimic din co- pilul cu părul cîrlionţat.Timid, băiatul întinde mîna domnului acestuia străin ; astăzi Radu Comşa a întîlnit toţi copiii altora.Dinu se uită pe furiş la cicatricele din obrazul lui Comşa, pe urmă a plecat ochii, fiindcă totdeauna copiii fug instinctiv de urîţenie şi de suferinţă.— Să stăm jos, Radule!Virgil Probotă pipăi nisipul cu-mîna.— E cald încă... Putem sta! Şi să vorbim, Radule... atîtea veacuri sin t de cînd nu ne-am văzut!...Prietenul de şcoală şi de tinereţe începu într-adevăr a vorbi. Radu fu silit să asculte.Unul vorbi mai întîi numai despre el ; cum vorbesc întot- deauna oamenii numai despre ei. Celălalt asculta gîndindu-se numai la el; cum gîndesc întotdeauna oamenii numai la ei. Stăruitoarea bunăvoinţă a lui Virgil Probotă rănea ca o ofensă dezolarea lui Comşa, încă mai ermetic ghemuit în sine.Dinu merse chiar la marginea mării şi întins cu faţa în jos, cu obrajii în purnni, privea şesul apei cu nesaţiul romantic al celor dinţii lecturi.In acelaşi loc, Maria Probotă, acum nouă ani, stătuse tot aşa, odihnindu-şi ochii osteniţi pe calmul plat al aceleiaşi588mări. Dinu îi adusese un crab atîrnat de picior, exact ca adi- neauri, Mihai, copilul Luminiţei.Dar liceanul cu părul tuns şi cu vipusca galbenă la uni- formă nu le putea şti acestea, nu şi le mai amintea.Copiii uită — viaţa lor e înainte, nu îndărăt.Amintirea era ştearsă, cum au fost şterse pentru totdeauna urmele lor în nisip şi cum marea, aceeaşi de astăzi, nu mai păstrează, indiferentă şi veşnic primenită, amintirea mării de atunci.Dacă ochii lui Dinu, castanii cu fire de aur, ca ochii Măriei, se învăluiră de o tristeţe copilărească o clipă, tristeţea a fost numai fiindcă aşa, privind întinderea sură a apei, îşi imagina că e indianul Thalcave, la capătul ultim al Patagoniei, privind cu mîna streaşină la ochii păienjeniţi, orizontul unde a dispărut pentru totdeauna barca în care se află prietenii lui, copiii Că- pitanului Grant.Astfel, tristeţile nefericirilor imaginare se suprapun peste tristeţile fără- vindecare, ale vieţii celei adevărate. Se suprapun şi le înlocuiesc.— Pot spune că acum sînt mulţumit!... declară Virgil Pro- botă, lungindu-se pe nisip într-un cot, şi trăgîndu-şi haina sub el.„Maria nu,mai este pe lume şi el poate îi mulţumit!" gîndi scîrbit Comşa.^rŞi îndată după aceea: „Am devenit avocatul din oficiu al morţilor. Adineauri pentru Mihai Vardaru ! Acum pentru Maria."— Clujul era ideal pentru un om ca mine ! continuă Virgil Probotă. Am un laborator admirabil înzestrat. Mi-e destul... Restul nu mă interesează! Cînd ies dintre microscoapele şi fiolele mele, mă surprinde că atîta lume se frămîntă pentru ni- micuri fără nici un interes şi îi compătimesc. Dinu învaţă bine. Poate a început să citească prea mult, dar îi supraveghez lec- tura... Curiozitatea e un indiciu... Nu trebuie contrariată, ci nu- mai captată ! Canalizată ! Nu-i tolerez excese : nici prea mult sport, cum a degenerat obiceiul acum, nici numai carte, falsi- ficarea livrescă a vieţii, cum era obiceiul pe vremea noastră... Acum e vorba să ne mărească salariile !... Gu puţină chibzuială se poate trăi, măcar că se vaicără toţi...Radu Comşa îşi cîntări prietenul, cu înfăţişarea lui de om satisfăcut, în hainele noi, în care se1 mişca stîngaci.Observă că a început să prindă burtă şi că a chelit complet. Această constatare nu-l nemulţumi.589 — Am venit pentru o săptămînă numai, şi mai mult pentru Dinu. Imaginează-ţi că -uitase cum e marea!... E adevărat că la patru ani, cînd a fost el, ce putea înţelege ?... Pe urmă, mă în- torc iar la laboratorul meu; eu lucrez şi vara! Pot spune chiar că lucrez mai bine ! E linişte, nu mă deranjează nimeni. Cînd obosesc, deschid fereastra... Pomii sînt la doi paşi... După un sfert de oră, mă întorc recules... Prepar o lucrare serioasă. Am cîteva comunicări la revistele de specialitate, despre care s-a făout oarecare caz... La sfîrşit, tot străbaţi! Viaţa nu e atît de ingrată... Păcat numai că...Virgil Probotă se opri, -uitîndu-se cu ochii lui roşcaţi, la locul unde Dinu căuta neclintit în zarea după care au dispărut copiii Căpitanului Grant.Era marginea de plajă pe care o alegea altădată Maria cu Dinu. Unde i-a găsit în dimineaţa ultimă a lor, aici, în au- gust 1916.Poate la aceasta se gîndea. Poate la altceva.Acum, acolo era numai nisipul, marea şi alt Dinu.Reluă :— Toţi sfîrsim prin a accepta viaţa!..'. Adaptarea e un principiu de existenţă ! O condiţie...„Acum începe cu mania lui! gîndi Comşa. O teorie biolo- gică !... Am auzit adineauri o disertaţie asupra lui Freud; s-o suport şi pe aceasta !" Şi îşi surise singur eu rînjetul dezvelind caninul.Dar Virgil Probotă nu începu de fel cu mania lui. Se în- toarse lia Radu, punîndu-i mîna pe genunchi şi întrebîndu-l :— Şi tu?... •— Eu, cum mă vezi ! rosti amar Comşa, observînd că prie- 1enul abia acum şi-a amintit de el.— Eşti cam laconic, Radule !... •— Precum vezi...„Vorbeşte exact, .acum, ca Dan Şcheianu, gîndi cu sinceră mîhnire Virgil Probotă. Cine ştie ce secrete umilinţi înăbuşă în el! E un nefericit. Trebuie scăpat din această pierzare."— Radule ! rosti cu frăţească pornire Virgil Probotă. De ce nu-mi spui ?...— Ce să spun ? rîse fals Radu Comşa, dezvelind colţul ca- linului în rin jet. Aştepţi o spovedanie? Să-ţi înşir — ce? Po- vestea mea e aici, aici şi aici! arătă pe rînd obrazul însemnat, ihaina cu ţesutul mînecii destrămat şi fruntea. Oricine poate citi, iar unii, de aceea fug !...590— Suferinţa ta, Radule, e aici... spuse încet Virgil Probotă, atingîndu-i pieptul. Inima ta e bolnavă !— în orice caz, n-ai să mi-o tămăduieşti tu în laborator... Nici n-ai ,să mi-o întinzi la pila electrică, ca mezenterul broaş- telor ! adăugă mai tîrziu ca să-l jignească.Şi îndată începu să-şi roadă unghia pînă în carne. Virgil Probotă desenă cu apărătoarea de nichel a creionului figuri geometrice în nisip, ştergînd şi construind altele.Vorbi fără să ridice ochii, cum s-ar fi destăinuit pămîn-tului :— înţeleg ceva din dezolarea ta, Radule!... E înrudită cu a multora dintre noi... Atît doar, că fiecare se mărgineşte la el, ori la profesia lui, nu

Page 227: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

observă că sîntem atinşi de o boală ge- nerală : o temere, o îndoială... piarcă, uneori, o mustrare... Cîte- odată, în laboratorul meu, de acolo din Cluj, cînd obosesc, des- chid fereastra şi întorc spatele mesei de lucru... Atunci mă cuprinde şi pe mine îndoiala ! Tot ce există, pe pămînt, ori sub pămînt, a fost scormonit la iveală de tovarăşii mei necunoscuţi din toate laboratoarele lumii, şi a fost pus la dispoziţia celor- lalţi... Ieri erau puteri nefolosite şi bogăţii nebănuite de nimeni !... Acum stau la picioarele tuturor. Omeneşte, ai cîteodată drept să te simţi mîndru de veacul tău... Şi lumea e totuşi nefericită ! Din ce în ce, nu ştie ce vrea şi nu se mulţumeşte cu ce are...— Mi se părea adineauri că arăţi a fi foarte mulţumit! îl întrerupse cu acreală Comşa.Virgil Probotă nu auzi. -Continuă :— Citeam o anchetă... Chiar ieri. Au răspuns savanţi si militari, din Europa şi din America şi japonezi de care se tem deopotrivă europenii şi americanii... Toţi vorbesc despre un răz- boi viitor ca despre o fatalitate inevitabilă... Cel mult, îndrăznesc să spere că va fi, deocamdată, amînat! Şi toţi ştiu că un război viitor are să însemne o exterminare în masă a oamenilor, pe lîngă care războiul ce a fost rămîne numai o joacă de copii... Se Vorbeşte despre crepusculul rasei albe. Despre celelalte conti- nente, care se vor ridica să ne extermineze cu armele create de noi... Şi cîte şi mai cîte alte ameninţări, unele reale, altele ab- surde, care ne mai pîndesc !... Atunci mă cuprinde o îndoială... Nu slujim oare o minciună ? Nu sîntem cumva complicii unei înşelări care pregăteşte omenirii alte suferinţe, mai teribile ?Virgil Probotă se îndreptă în capul oaselor pe nisip, vîrî creionul în buzunarul de la piept şi privi acum zarea opacă a apei, dinspre care înainta noaptea.591 — Mă uit la copacii care înfăţişează natura şi gîndesc prin ei !... Mi se pare atunci că miracolul nostru, de care sîntem mîn- dri, e un miracol trist! Am denaturat natura, am făcut-o ignobilă şi criminală !... Oamenii cunoşteau plăceri simple şi dezintere- sate... Acum fericirea e plătită şi artificială. Bucuriile noastre sînt tarifate... O pădure e a cuiva, nu a pămîntului. Şi peştii rîurilor au acum un stăpin... Civilizaţia lumii noastre e exclu- sivistă ! Plătesc oa să pot spune de ceva că e al meu şi nu-mi face plăcere decît pentru că e plătit. Şi fiindcă plătesc şi fiindcă plătind pot obţine orice, devin insaţiabil, vreau mereu şi mereu altceva, iar satisfacţiile noastre sînt triste şi incomplete !... E meteahna, e tara civilizaţiei noastre, cum de altfel au repetat-o destui. Va veni o lume nouă mai bună şi mai dreaptă pe care noi n-am fost capabili s-o facem ?Virgil Probotă se ridică în picioare.Radu Comşa îl găsi grotesc, în hainele lui noi de parvenit al progresului, perorînd în faţa mării care-a văzut atîtea mile- nii, atîtea şi atîtea.Dar Virgil Probotă nu bănui aceste gînduri ale prietenului, vorbind mai departe :— Şi tot copacii aceia îmi dau atunci răspunsul... Mi se pare că ţi-am spus. Sînt cîţiva tei bătrîni. Cînd au fost sădiţi acolo, omul nu putea zbura şi nici nu putea culege din văzduh, cu o antenă, concertul de la Paris... Toate s-au înfăptuit deci în mai scurtă vreme decît ciclul unei vieţi. Şi vîrsta planetei se nu- mără doar cu milioanele de ani !... Atunci, mi se lămureşte sin- gura explicaţie a acestei nemulţumiri de care suferă omenirea... Omul e nemulţumit şi suferă, fiindcă n-a avut vreme să-şi for- muleze şi soluţiile cele mai potrivite de viaţă, pentru condiţiile create tot de el. A rămas adeseori încă un barbar, în urma teh- nicii veacului, folosind numai tehnica. Se urcă în .avion să par- curgă cinci sute de kilometri în două ore, mîine, poate într-o oră, dar mentalitatea lui e încă veche, ca atunci cînd străbătea distanţa aceasta în căruţă de poştă, în opt zile... Şi mă întorc iar de la fereastra cu tei, la masă şi la microscoapele mele. Mă întorc împăcat!... Nu vreau să-mi trădez, trîndăvind, miile de tovarăşi pe oare nu-i cunosc, din toată- lumea, care nu se îndoiesc şi nu se opresc din munca lor de furnici... Criza de acum e trecătoare î Tot ce-a cîştigat vreodată omenirea, a fost ca un sacrificiu şi a a început printr-o catastrofă. Creştinismul a dărîmat imperiul roman. Şi religia noastră, a ştiinţei, dărîmă pentru moment, ca să reconstruiască. Cele ce se petrec în Rusia Sovietelor sînt poate592un început. Cine ştie ce se petrece acolo ? Citeam un studiu al lui Pavlov...Radu Comşa gîndi: „Acesta, în imbecilitatea lui, crede că fericirea omenească are să iasă dintr-o eprubetă". Şi îl com- pătimi.Dinu veni de la ţărmul apei. Pierduse nădejdea că se va mai întoarce barca în care iau plecat fiii Căpitanului Grant.Sub fruntea rotundă ca fruntea Măriei, tacum ochii castanii cu fire de aur aduceau mai deplin aminte ochii Măriei.Dar Radu Comşa nu-i văzu decît mîinile lungi şi mişcă- rile dizgraţioase, de'copil în vîrsta cînd creşte. Şi copilul pre- simţi că omul acesta cu semn urît în obraz nu-l priveşte cu simpatie. Pentru aceasta se întrista, fiindcă întotdeauna copiii sufăr cînd nu se simt iubiţi.Virgil Probotă îşi încheie logosul cu mîna pe umărul lui Dinu :— Să nădăjduim că aceştia au să fie mai fericiţi !... Noi stăm cu jumătate de viaţă într-o epocă şi cu jumătate în cea- laltă. Ne întoarcem cu gîndul numai îndărăt! Ei au viaţa nu- mai înainte... N-au ce regreta, fiindcă n-au cunoscut ce-am ştiut n9t. N-au ce să-şi amintească. Poate au să ne dispreţuiască puţin pentru sentimentalismul nostru, care mînîndu-ne mereu în tre- cut, nu ne îngăduie să trăim prezentul... Pentru ei totul va fi firesc!... Se vor simţi bine în veac, cum noi nu mai sîntem ca- pabili să ne simţim.Copilul ridică ochii castanii la amîndoi, neînţelegînd :— Dar mă simt foarte bine !... Păcat numai că marea e atît de urîtă în astă-seară...„Are acelaşi glas. Glasul Măriei, ca sunetul mat al bilelor de fildeş ciocnite", gîndi Radu, iar amintirea moartei îi fu amară.Apoi îl cuprinse o frică absurdă, o remuşcare de mult aţipită undeva în el. Teama ca nu cumva Dinu să-şi amintească de .acea noapte de noiembrie, cînd i-a părăsit în ploaie, pe legătura lor săracă, în drumul retragerii.— Cred că mergi cu noi la masă, Radule ? îl îndemnă Virgil nădăjduind să-l dezmorţească aşa din mocnita-i singurătate. Sîntem numai noi...— Nu pot... Mai rămîn !... se împotrivi Radu Comşa, năs- cocind îndată o prietenie imaginară :— Aştept pe cineva.Dinu'se bucură că nu vor sta la masă cu un om atît deposac.593 Cînd se depărtară, Radu îi privi din urmă, rozîndu-şi un- ghiile. Virgil ţinea copilul cuprins cu mîna stîngă după gît. Dinu întrebă :— Tăticule, acesta e domnul Comşa, despre care tot îmi spuneai mata ?...Dar gîndul pentru care întrebase rămase închis în sfiiciu- nea lui de copil: se mira că cinevia va fi putut fi vreodată prie- ten cu asemenea om.*6*Radu Comşa rămase iarăşi singur. Îl împresură amurgirea fumurie.Cerul noros se lăsase pe mare, de unde nu se mai întorcea nici o pasăre .albă.S-ar fi spus că în apa vînătă murise acum, lăsîndu-se la fund, tot ce a fost însufleţit cîndva.Cetatea de nisip era numai o ţtfovilă de nisip, boţind o ci- catrice slută pe plaja netedă, nivelată de adierea vîntului de seară.II scutură frigul.Strînse scaunul. II tîrî la baraca de scînduri.Se îndreptă spre birtul lui cu miros de untură sfîrîită, oco- lind lumina.Se încrucişa în drum cu o pereche rezemată în braţ, cu frunţile apropiate: doamna cu părul oxigenat, stăpîna lui Pikiki şi domnul Pastion. Pe urmă, după zece paşi, întîlni soţul fără mînă, cu Pikiki,' legat cu cureluşă, păşind cu ochii în p'ă- mînt, în înnoptare, pe poteca prăfoasă...N-avu nici simpatie, nici înduioşare pentru el. Ba îşi spuse că un om care acceptă aceasta nu merita să fi pierdut cîndva o mînă „acolo".Se izbi cu pieptul într-o împrejmuire de sîrmă. Ocoli pe-o alee. O fereastră luminoasă îi atrase ochii. Vru să privească în altă parte, dar ochii erau chemaţi de căldura bună şi intimă, a luminii aprinse. Fereastra era deschisă. Lampa atîrn'a deasupra mesei. Doi copii, doi părinţi, o familie: ceea ce se află în ceasul acela în dosul tuturor ferestrelor, de la un capăt al Romîniei Mari la altul, unde pentru el nu se afla loc.

Page 228: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

594înaintă încă şi se opri cu ochii lărgiţi, cu mîna sprijinită în trunchiul unui salcîm.Era fereastra lor.Luminiţa, cu un copil la dreapta şi altul la stîngă, le îm- părţeia în farfurie. Celălalt, întors cu spatele spre întunericul de afară... Mihai, copilul cu scoicile şi cetatea, înălţă ochii, clăti- nîndu-şi cîrlionţii părului: fără să se audă vorbele, se înţelegea că Luminiţa îl mustră pentru ceva şi că el se apără. Mimi, cu şervetul după gît, se uita la lampă prin scăunasul de cristal...Omul întors cu spatele vorbi ceva, Luminiţa a rîs uşor... Pe urmă, rămase cu ochii uitaţi în înnoptarea de afară ; a mutat vasul de cristal cu flori, din calea privirii.Gîndeşte ceva străin ; o clipă e absentă dintre ceilalţi. Băr- batul i-a pus mîna pe mîna ei. A tresărit şi rîde: „Nimic ! Nu ştiu la ce mă gîndeam !... Mimi, lasă scăunasul şi mănîncă..."Mimi numai frunzăreşte. Mihai" a terminat şi ia pus furcu- liţa alături. Explică ceva gesticulînd aprins, tu mîinile deasu- pra mesei. Degetele Luminiţei îi mîngîie părul, s-au întîlnit cu degetele bărbatului pe creştetul copilului, care e al lor.Mîna lui Radu Comşa s-a înfipt într-un ghimpe din trun- chiul saleîmului, dar nu o mişcă. Durerea îi face bine.Priveşte la o viaţă, a lui, care i-a fost furată.Luminiţa a vorbit. I-a auzit cuvîntul rostit, numai după mişcarea buzelor:— Radule !...A răspuns celălalt.Ce uşor i-a fost! „Radule!" — numai ia schimbat ceva şi viaţa durează !.., Cît o urăşte! Cum a putut să creadă vreodată în ea ?... Luminiţa iar rîde. E abia mai femeie decît atunci... Peste ea n-au trecut anii. N-au lăsat nici un semn... îşi dez- miardă copilul: cum poate dezmierda copilul altuia ?... Dar ce gînduri stupide... E numai copilul ei, al lor, al acelora... El e cel străin, care stă aici şi nu se poate.desprinde, ca un cerşetor privind la fereastra unde e cald şi lumină înăuntru şi unde n-a fost primit, fiindcă pentru dînsul nu era vreun loc.Lampa a clipit, s-a clătinat. Sînt nenorociri care pot veni neaşteptat, să curme cea mai calmă şi durabilă fericire; explo- dează o lampă, cade de sus şi se aprind toţi, se sfarmă automo- bilul într-un zid... Mişună gazetele în fiecare zi de asemenea fapte diverse... Dacă s-ar aprinde toţi, ar sări el oare în flăcări să salveze unul ? Dacă i-ar găsi sub maşina sîărîmată, s-ar pleca oare să ridice unul ?595 Dar lampa revarsă înainte lumina ei caldă şi bună. Cei dinăuntru n-au cum presimţi că s-ar putea întîmpla vreodată ceva să rupă tihna lor fericită.Totul pentru dînşii e sigur şi simplu. Se zbate un fluture împrejurul luminii şi a căzut cu aripile dogorite pe faţa de ma,să. Mihai a întins mîna după zvîrcolirea lui, iar Mimi îl vrea ea. Luminiţa l-a luat ca să facă pace. L-a ridicat în vîrîul degetelor şi s-a dus la fereastra deschisă, să-1 arunce afară.L-a pus în palmă şi a suflat asupra lui. Fluturele şi-a pal- pitat aripile să zboare în noapte cu toată rămăşiţa puterilor de viaţă. A izbutit. Se depărtează de viaţă. Şi Luminiţa s-a oprit, cu mîinile rezemate în pervaz, să privească pe întuneric după el. E înrămată de lumina molcomă dinăuntru ; în fund se văd buclele copiilor ; un cap bălian, unul negru...Luminiţa s-a aplecat încruntîndu-şi ,sprîneenele ca să stră- bată mai adînc întunericul. Parcă e cineva : o umbră... Un ne- cunoscut rezemat de un copac... Un cerşetor, un vagabond... A fost numai o părere... Nu se mişcă.. S-a clătinat o creangă şi a crezut că e un om. O părere şi alt nimic.Se întoarse aşezîndu-şi din mers firele de păr în care lu- ceşte lumina.Cînd înoată cineva prea departe, în larg, cum înoată imprudent Luminiţa, nimic mai uşor decît să-şi piardă într-o bună zi respiraţia şi să nu se mai întoarcă niciodată ! Nu li se întîmpla atîtora ?...Qîndul s-a ales din ultima drojdie de acră umilire, de ru- şine si. pizmă.Radu Comşa a dus mîna plină de sîngele rănii la ochi, la obraz... Ce i-a mai putut trece oare prin gînd ? Pînă unde a ajuns ? Ce fiară odioas'ă piroteşte în el ?... Tot ce-a făcut astăzi a fost numai să urască. In bucuria tuturor, ia adus sufletul lui învenihat. Pe nimeni nu l-a cruţat. Pe nimeni nu l-a iertat! Nici pe copii... Bucuria lui a fost să le strivească bucuria lor. Şi acum a sîîrşit prin a dori şi aceasta !...Mîna îi astupă ochii. Intîlneşte semnele tăiate în carne, ca un stigmat în afară, a hîzeniei dinăuntru, adunată an de an. Si mîna s-a retras de atingere cu oroare. Acesta e tot. adevărul pe care îl înţelege acum : rama a venit numai ca să pună în afară semnul hîzeniei care dormita în el, dinainte. Să-l deosebească între toţi... — A gemut cineva afară ?596Copilul Luminiţei, ridicat în vîrful picioarelor ca să ajungă pînă la pragul ferestrei, priveşte cu ochii, lui mari şi nevinovaţi, în întunericul unde cutreieră duhurile urîte şi rele.— Un om fuge!...Da, un om fuge cu obrazul ascuns în palma încleştată prin- tre spinii ciare-l plesnesc, să-l mai sîngere încă.Fuge spre margine, dincolo de tot, de ziduri, de oameni şi de lumină, unde întunecarea a pus stăpînire. Fuge gonit de el însuşi, cu inima zvîcnind în gratiile coastelor unde s-a deş- teptat o durere şi mai atroce, şi mai intolerabilă încă decît cea a rănilor vechi, de „acolo", de departe, din locuri şi ceasuri cu deşarte sărmane jurăminte uitate de toţi. Iar cînd a ajuns în cîmp, lucirea lacului cu apă sleită şi neagră îl cheamă, ca lacul pustiu şi blestemat, Asîaltit... Se împleticeşte, se ridică şi fuge peste mărăcini şi buruieni veninoase, printre spini, pînă ce cade undeva cu sîngele obrazului în nămolul chiftind de duhoare.Iar apa de acolo e atît de grea şi blestemată, încît nu pri- meşte trupul nici unui înecat.

Page 229: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 230: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

597 NOTE1. Familiar : „amice", „dragul meu".2. Destinul dragostei.3. Dragostea e un vis care ucide. Un surîs care distruge ; Dragostea e un ghiocel de cîmp...4. Nu mă uita.5. Strajă La Rin (cântec militarist german}.6. Demangeat. Istoria dreptului roman. Dreptul pur.7. Şi acum repede !8. In amintirile noastre stăruie fumul ţigărilor şi moliciunea divanelor !...9. Inima-mi, ca o pasăre, zbura' plină de veselie. Şi plutea liberă împrejurul catargurilor; Nava înainta sub un cer fără nori,Ca un înger îmbătat de soarele strălucitor...10. Cămilă (cu sens peiorativ).11. Mulţumesc... Ce murdărie şi banii ăştia!...12. Ăsta e Verdunul nostru, dragul meu ! Cine o caută, o găseşte !13. Dar e îngrozitor !14. Canaliile !15. Am înnebunit de tot, copiii mei!...16. Cine a fost, spune, fetiţe ? Un artilerist, mămico... Un artilerist, mămico...17. Numai o dragoste primejduită trăieşte.599 La prima dragoste, iubeşti înainte de a fi îndrăgostit. Firile delicate sînt pretutindeni în ţară duşmană. 18. Şi cerului fără de vîrstă. Oglinda' limpede a apei. Bazinul i-o întinde, să privească Zborul ceresc al norilor. Şi aripa întinsă a pasării. 19. . Prinţişorul meu ! 20. Adevărat om de lume. 21. Aşa, aşa. 22. Bravo ! 23. Bun om ! 24. Distracţie populară.25. E un drum lung pînă la Tipperary!... (Cîntec englezesc care începe cu aceste cuvinte.) 26. Fără rival !... 27. Plăcerea de a trăi. 28. Spune-o altora ! 29. Da, domnule căpitan. 30. În sfîrşit, flecăriţi cu condeiul în mînă ! 31. Arta de a' mînca. 32. Semn de carte. 33. Cum... ţi-o spun eu !... Iată !... ...Şi apoi!... Ei daj^fnţeleg... Să mergem... Mulţumită cerului... Cum... Ah ! nu trebuie... Hai !... Ah, doamne, nu !... Asta spun şi eu l 34. . Prietene... Drace !35. . Cum ?... Grozav ! dar ce !... asta nu e rău de loc !... 36. . Bietul Fustel! 37. , Bietul bunic.38. Hei, spune bătrînule !... moşneag ţîgnit !... 39. Femeia e schimbătoare. 40. Ca fulgul în vînt. 41. Merge prost, se cîntă Marsilieza. 42. Faceţi jocurile! 43. Nimic nu mai cade !44. Mulţimea e lacomă de plăceri, chiar cînd îşi primejduieşte conducătorul.45. Tot ce se naşte şi tot ce există are cauze naturale... 46. Astfel sosiră corăbiile...47. Barbarii îi împiedicau pe ai noştri să coboare de pe corăbii. 48. Spunea că se miră îndeosebi de faptul că în momentul acela ei nu se află în Asia...60049. ...şi dimineţi dumnezeieşti.De crista'l, de mătase şi de argint!50. Trădătorule, trădătorule !51. Solid, robust.52. Marele Ermitage Moscovit. Dineuri şi supeuri, Concerte ruseşti. Cîntece ţigăneşti şi căzăceşti. Prinţul Gurii Vorşa- ghin, dansator caucazian.53. Priveşte-l ! E frumos ?...54. E un dans mohorît.55. Nu toate durerile ne înalţă şi ne fac mai buni. Sînt unele sterile, nimicitoare, de nemărturisit. Acelea nu sînt decît mizerie şi sărăcie...56. într-adevăr, cine ar vrea să le împartă cu noi, atunci cînd noi înşine nu avem curajul să le lăsăm să apară ?...57. Nu se poate trăi în absolut.58. Îţi voi vorbi din nou de toate aceste lucruri ; va1 trebui să-ţi mai vorbesc încă despre viitor dacă vrem să-l întîmpinăm fără orbire, fără ruşine şi fără oroare.59. Cea mai mare parte a oamenilor suferă de un fel de pără- sire ; suferă din cauză că se oferă întotdeauna1 în zadar. 601POSTFAŢĂLa apariţia romanului întunecare, acum peste trei decenii, în 1927, Cezar Petrescu abia împlinea treizeci şi cinci de ani. Scriitorul a arătat, nu o dată, că întunecare aşteptase trei ani' în cartoane, pînă să afle un editor curajos, care să înfrunte grosimea manuscrisului. Romanul fusese scris după Scrisorile unui răzeş şi Drumul cu plopi, culegeri de nuvele publicate în 1922 şi 1924 ; apăruse după ele, dar crescuse o dată cu ele, am spune chiar că din carnea lor, din amărăciunea care stătuse la temelia povestirilor de acolo. Scriitorul mărturisea că a lucrat la roman „trei vacanţe de vară, dte două luni", după ce-l avusese între preocupări şi proiecte vreme de mai mulţi ani, după încheierea primului război mondial. Am putea să-i socotim aceşti ani •—• la număr nu mai mulţi de şapte. „TI purtam cu mine, cu amănunte şi atmosferă, tipuri şi episoade, lasteptînd doar să mi se lămurească linia cen- trală. Mi-a precizat-o destinul generaţiei mele..." Abia după scrierea roma- nului, a putut trece k alte cărţi — volumele de nuvele Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, romanul Simfonia fantastică. Cum primul din cele trei volume de mai sus a apărut în 1926, iar următoarele în 1928, trebuie să situăm scrierea romanului întunecare în verile 1923, 1924 şi 1925. Calculul este confirmat şi de cei trei ani de peregrinări pe la editorii speriaţi despre care povesteşte scriitorul în prefaţa deschizătoare a ediţiei din 1953, prezentă şi în ediţia de faţă. La începutul acestor trei ani de peregrinări, trebuie să situăm încurajarea pe care i-o dădea revista Viaţa Romînească prin publi- carea capitolului Acolo şezum şi plinsem (august 1925) ; încurajarea rămase însă fără ecou pentru patroni, în faţa cărora tînărul ziarist bătăios şi autorul nuvelelor de sumbră atmosferă nu afla încă trecere şi nu prezenta încă garanţii. Tipărirea unui roman era încă, oricum, un risc ! Şi încă a unui roman care pretindea trei volume — peste 750 de pagini.Aceste amănunte de istorie literară îşi au însemnătatea lor pentru înţelegerea romanului. Scriitorul însuşi ne călăuzeşte către anumite pro- bleme pe care le ridică romanul şi a căror limpezire va ajuta la situarea603 justă a acestei cărţi în cadrul operei lui Cezar Petrescu, în cadrul epocii şi fenomenelor care au generat-o. Şi va mai ajuta, fireşte, la o dreaptă preţuire. Pentru că romanul întunecare inaugurează in opera scriitorului o adevărată serie de preocupări, este prima piesă a întinsului ciclu pe care avea să-l întreprindă, începînd de prin 1929, şi pe care şi l-a intitulat Cronica romînească a veacului XX. în amintita prefaţă a ediţiei din 1953, scriitorul aşază la temelia romanului întunecare trei nuvele din primele sale volume: Prietenul meu Ian, întoar- cerea eroului şi Lingă o piatră veche de hotar. Legătura aceasta o mai făcuse în unele anchete literare, mărturisiri în presă. Intr-un interviu din 1929, unde-şi anunţa Calea Victoriei, Comoara regelui Dromichet şi alte romane — indicate fără titlu, dar putînd recunoaşte în ele viitoarele Aurul negru, Oraş patriarhal — Cezar Petrescu afirma : „Pentru toate acestea, întunecare a slujit de prefaţă, atît pentru mine, cit şi pentru cititori, lichi- dînd moştenirea războiului". Trei ani mai tîrziu, într-un

Page 231: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

amplu şi foarte elocvent cuvînt introductiv la Plecat fără adresă, romanului întunecare i se acorda un sens încă mai cuprinzător decît acela de „simplă prefaţă" a unui şir ide alte romane, în acest cuvînt introductiv, Cezar Petrescu îşi expune, de data aceasta organizat, precis, planul operei sale, întemeiată în princi- pal pe romane. Toate volumele sale, apărute pînă atunci, erau socotite ca alcătuind „continuarea unui plan dinainte statornicit şi anunţat în Unii generale, pentru cine a voit să vadă printre rtnduri, în romanul întunecare". „Romanul generaţiei semănătoriste", „roman sumbru ca înseşi reali- tăţile din timpul războiului şi de după război", romanul „generaţiei care s-a trădat" — cu astfel de cuvinte vorbeşte scriitorul despre acest prim roman al său, care, împreună cu Plecat fără adresă, Ochii strigoiului şi Katoblepas (acesta din urmă rămas încă în stare ide proiect): — au alcă- tuit ciclul Război şi pace în Cronica realizată societăţii romîneşti din vea- cul al XX-lea.Găsim, într-o măsură, firesc faptul ca autorului însuşi să i se fi dez- văluit tot mai clar, cu trecerea timpului, locul romanului în cadrul amplei sale construcţii, căreia îi tot adăuga noi cărţi, destule din ele ivite în proiecte tîrziu de tot. Găsim aceasta tot atît de firesc ca şi faptul că unele din cărţile anunţate .şi-au schimbat configuraţia şi titlul atunci cînd au fost scrise, iar altele n-au depăşit stadiul proiectului. Ciclul Război şi pace l-a.m completa, astfel, cu Adăpostul Sobolia, cu Războiul -lui Ion Săracu, cu nu- vela Vino şi vezi!, aproape un roman prin amploarea perioadei de timp cuprinse, şi cu Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine. Am putea face acest lucru, cunoscînd criteriile care-l călăuzeau pe autor ciînd a căutat să aşeze o ordine, să ofere cititorului o orientare într-o operă de cincizeci de cărţi.Problematica războiului', ca fenomen social, l-a urmărit însă pe autor nu numai în ciclul amintit, chiar şi lărgindu-l cu romanele pe care le-am604adăugit noi. În Apostol, în Comoara regelui Dromichet, primă parte a Auru- lui negru, în nuvela întoarcerea dan volumul Flori de gheaţă, în La paradis: general, chiar în scenariul filmului Nepoţii gornistului, 'am îndrăzni să numărăm chiar romanul Carlton, în toate acestea şi în numeroase articole din mulţimea pe care le-a publicat în cursul anilor, începînd de prin 1914 şi pînă azi, Cezar Petrescu a avut în permanenţă în centrul preocupărilor sale problema războiului. A primului război mondial, a celui de-al doilea război mondial — problema războiului în genere.Nu va îi de mirare, deci, dacă în diferite momente şi interpretările au fost diferite, soluţiile contradictorii, pe măsura punerii problemei înseşi. Luînd parte la dezbaterile cele mai aprinse ale secolului său, prin publi- cistica şi prin literatura sa, scriitorul a fost nu o dată ispitit de false argu- mente, soluţii şi definiţii. Neputinţa sa de a afla soluţii definitive, radicale întrebărilor pe care şi le punea şi-ia găsit de multe ori ecou într-un pesi- mism şi o tristeţe fără margini, cu privire la destinul societăţii întregi. Un erou al lui Cezar Petrescu, scriitorul Ion Lenş din Ochii strigoiului, inten- ţiona şi el să scrie un roman care să-şi ia drept simbol fabuloasa dihanie „Katoblepas", insecta stupidă care, din neglijenţă ori din sadism, ori numai dintr-o atavică foame, se autodevorează ; această carte trebuia să fie „roma- nul autodevorării epocii dintre cele două războaie". Lenş apunea că într-a- dins l-a lăsat pe mai tîrziu, pentru la sfîrşit, drept concluzie a scrisului său.Cezar Petrescu a renunţat să mai scrie acest roman, ca şi eroul său,. de altfel. Dar întreaga sa operă acuză societatea dintre 1900 şi 1944, punînd-o sub semnul acestei cinice, simbolice vieţuitoare, mai degrabă de temut decît de dispreţuit. Ion Lenş o caracterizează, citîndu-l pe Rabelais, care-o şi pomeneşte în Pantagruel: „J'y vis des catoblepes, betes sauvages, petites de corps: mais elles ont Ies tetes grandes sans proportion, ă peine Ies peuvent lever de la terre; elles ont Ies yeux tout veneneux, que quicon- que Ies voit, meurt soudainement...' Despre literatura lui Ion Lenş, despre una din cărţile lui mai de început, Cezar Petrescu spune în Ochii strigoiu- lui : „Un roman fumegos şi amar, In care eroii se zvîrcoleau să lupte încleş- taţi într-o fatalitate măruntă, de toată ziua, copleşiţi de înfringeri şi capitu- lări, fără patetismul marilor bătălii". Şi mai departe : „Personajele se îm- potmoleau într-o existenţă larvară, nu ridicau ochii la cer, n-aveau o istea cardinală, iar cînd unul se nimerea -,a năzui spre altceva, nobil ,şi pur, acela într-ales ispăşea mai crunt abaterea de la mediocra rînduială".Vom recunoaşte aici aprecieri care se potrivesc chiar lumii şi eroilor din cărţile lui Cezar Petrescu. Destinul lor e acelaşi ; condamnarea e aceeaşi, întunecare este primul mare tablou al acestei lumi, pe care, în fărîme, şi cu altă perspectivă, mult mai restrînsă, o adunaseră nuvelele<notă>1 „Văzui acolo catoblepaşi, dihănii sălbatice, mici la trupuri : dar au capetele mari peste măsură, abia le pot ridica de la pămînt ; ochii le sînt atît de otrăvitori,, că oricine îi vede moare pe loc..."</notă>605 anterioare. Ce s-a petrecut, ce se petrecea în societatea românească a acelei epoci, ce-a văzut scriitorul pentru atît de amare concluzii ? Să răspundem, deocamdată, tot cu afirmaţiile şi 'Constatările scriitorului însuşi, care n-a fost cîtuşi de puţin zgîrcit în a-'şi explica mereu opera, adăugându-i sensuri şi interpretări, pe măsură ce noi cărţi se adăugeau. De la caracterizarea sen- sului spre care-i rnerg personajele, scriitorul ajunge repede, în mod necesar, la caracterizarea lumii din care şi-i extrăgea. Eroii săi şi-i aprecia singur, în prefaţa Ia Plecat fără adresă, prin „acea identitate în deznădejde, acea unitate crepusculară, acel pesimism de atîtea ori imputat, de către unii ca un semn de întrebare, de către alţii cu precisa învinuire a unei predilecţii pentru dezarmaţii vieţii, pentru obsedaţi, pentru cei osîndiţi capitulărilor. Ţărani sau latifundiari, intelectuali sau obscure personaje statistice, recru- tate din marele anonimat — toţi apar predestinaţi unei monotone scufun- dări. O psihologie de învinşi, f) apologie ,a învinşilor.Dar care alta e oare pecetea timpului ? Ce altceva ne leagă într-un comun destin, în anul 1932, indiferent de categorie socială, de patrie etni- ceşte şi geograficeste delimitată, de armele cu care am sosit în viaţă ?Destinul nostru individual e depăşit, absorbit, ţîrît într-un destin pla- netar, cum istoria n-a cunoscut precedent... Omul social, 'omul economic, omul politic, omul pur şi simplu n-au cunoscut niciodată o atît de alar- mantă identitate lîn rfiizerie... Că această mizerie ia diferite aspecte, că por- neşte aparent^de la cauze şi împrejurări particulare, că se încheie într-o convulsiune, ori într-o apatică resignare — are prea puţină importanţă.Realitatea rămîne neclătinată: Niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi, fiindcă niciodată nu }s-a găsit mai înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată ,nu s-a aflat \ca 'astăzi, fără reazem interior, într-o socie- tate în lichidare, care se autodevoră."Citatul lung de mai sus are nevoie de cîteva precizări, de cîteva mă- runte adăugiri şi precizări, pentru ,a ne arăta o trăsătură valoroasă a litera- turii lui Cezar Petrescu. Crepusculul era real •— dar nu era al întregii ome- niri, ci nuimai al unei orânduiri, al capitalismului, al burgheziei ; suspendată era nu întreaga societate, ci numai o parte a ei, clasele dominante, înfun- date acum în contradicţii fără ieşire, chiar dacă masele largi nu vedeau ele înseşi ieşirea, chiar dacă ele erau deprimate, apăsate. In ele, în cele mai bune forţe ale lor exista totuşi o salvare. Generalizarea pe care o extinde scriitorul asupra întregii planete e, deci, nedreaptă şi pripită ; ea izvorăşte dintr-o confuzie, dintr-o considerare unilaterală a societăţii umane, din identificarea umanităţii cu o singură parte a ei. E nedreaptă, extinsă chiar numai asupra societăţii româneşti, a epocii pe care o trăia atunci autorul. Această epocă este fixată în ,mod precis de scriitor începând cu anul 1900, în secolul al XX4ea.Atunci, în adevăr, s-au petrecut procese care au diferenţiat structural noua perioadă a dezvoltării capitalismului de perioada anterioară, aceea a606ascensiunii lui relativ paşnice. În noua fază, capitalismul intra în putre- facţie ; era faza imperialismului •— agonia unui sistem de relaţii. Dar forţele pozitive, capabile să realizeze tocmai prefacerea rîvnită, înnoirea sperată, acestea au existat. Scriitorul nu le-a văzut, nu s-a priceput să le descopere, sau, eînd întâmplarea le-a scos în faţa lui, nu le-a înţeles, le-a apreciat fals. Cezar Petrescu a intuit, ansă, cu mijloacele realismului său, tocmai deosebirea de ritm între cele două epoci, de mod specific a punerii şi rezol- vării problemelor. Imperialismul a făcut din război un fetiş, un instrument de fiecare zi, un mad al său de viaţă. Orice echilibru s-a rupt. Primejdia cataclismului .ameninţa la fiece pas, şi nu era o vorbă goală constatarea care se făcea că, de la începutul secolului, aproape nu a fost un an care să nu fi cunoscut un război într-un >punct al pământului. Chiar Cezar Petrescu utiliza în mai multe din articolele sale trista butadă a mizantro- pului, după care pacea nu e deciît intervalul dintre un război şi alt război, drumul de la un război la altul, perioada de pregătire a unui nou război după încheierea altuia.E de mirare atunci că această acută problemă a vieţii sociale a preocupat într-atîta pe un scriitor realist ? E de mirare că în opera sa ocupă atîta

Page 232: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

loc şi aduce atîta tragism marea dramă a războiului, cu toată atmos- fera, conflictele şi procesele care-l preced, îl însoţesc şi-l urmează ? Ba încă trebuie să socotim şi faptul că în epoca în care s-a desfăşurat cea mai importanta iparte a activităţii literare a lui Cezar Petrescu, România însăşi era transformată într-un centru puternic de propagandă războinică, dat fiind rolul care i se rezervase, de cap de pod, în viitoarea agresiune anti- sovietică, pe care o pregătea imperialismul. Scriitorul a înţeles, treptat, cîte ceva din marea şi tragica aventură care se pregătea, şi mai ales din spas- mele acestei agonii. Vocabularul său a exprimat cu claritate această înţe- legere. Ea a venit mai târziu, o dată cu seria celor mai importante din romanele sale, adică de prin 1929 pînă prin 1936. Pentru respectarea ade- vărului, trebuie spus că această înţelegere s-a înceţoşat apoi, o dată cu apropierea celui ide-al doilea război mondial, canid cărţile scriitorului se resimt tot mai mult ide accentuarea contradicţiilor din viaţa social-politică a României burghezo-maşiereşti. Insă, chiar acum, în perioada cînd solu- ţiile propuse ide scriitor unor prableme sociale acute se îndepărtează net de cele întrezărite de el anterior, chiar acum cărţile sale rostesc rechizitorii şi pronunţă sentinţe de condamnare a societăţii burghezo-moşiereşti. Scriito- rul îşi dă seama că nici una din căile încercate, din cele pe care i le punea în faţă viaţa, mai exact, din cele pe care putea să le observe, din cîte i le punea în faţă viaţa, nici una nu avea sorţi de izbândă. Umil din ultimele sale articole înainte de instituirea dictaturii legionare, în septembrie 1940, se intitula tragic: Quo vadis, valache ? — încotro, române ? Romanul Carlton era socotit de scriitor drept „una din principatele sale realizări ale maturităţii", pentru că-i oferea „cheia destinelor omeneşti secţionate salva-607

Page 233: CEZAR PETRESCU INTUNECARE
Page 234: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

tor într-un moment de criză". Această „cheie" e catastrofa, e prăbuşirea şi lichidarea totală, fără drept de apel, fără cruţare.Explicaţia pe care o dă scriitorul acestei rezolvări catastrofice a cri- zei e una .mistică. In alte cărţi, ulterioare, e una şi mai derutată. Dar să înţelegem de aici şi un substrat întrucâtva mai realist, un sens pozitiv: scriitorul intuia că societatea vremii lui, regimul în care trăia nu-şi puteau rezolva adîndle contradicţii decît printr-o răsturnare echivalentă cu prăbu- şirea blocului Carlton, dărîmat de cutremur, în acea noapte de noiembrie 1940. Şi atunci întîmplarea, desti'nul, sau cine ştie ce forţe oculte dezlăn- ţuiau prăbuşirea indivizilor, prevestind o prăbuşire mai largă încă, a unei societăţi întregi. Prăbuşirea unei societăţi înseamnă însă revoluţie. Şi revo- luţia era mai aproape decît o credea scriitorul în acei ani. El se mulţumea să anunţe cascada de catastrofe, în Carlton ca şi în Ochii strigoiului, în Pămînt, — mormint, cel de-al treilea volum al ciclului 1907, ca şi în Adă- postul Sobolia, roman scris pe nerăsuflate în august-octombrie 1944.Nu trebuie să se înţeleagă cumva că între catastrofele, posibile ca „soluţii", scriitorul înscria războiul. Dimpotrivă, opera sa a condamnat războiul. Alarma pe care-a &unat-o mereu Cezar Petrescu înscria măcelul între oameni printre marile primejdii care ameninţă omenirea — chiar atunci cînd nu înţelegea că anumite forme sociale, pe care le credea bune sau nuRaai inofensive, împing direct la război. De aici contradicţii de multe ori fatale în ultimele romane pomenite mai sus ; de aici acea frecvenţă a călu- gărului nebun şi proroc Filaret, replică mai nouă a soldatului Mucenicu din întunecare, care rosteşte profeţii fatidice, vestind vremuri de apocalips. E o teamă atroce de război, izvorîtă dintr-o nemărturisită convingere că el se apropia, totuşi.Acest sens îl au cărţile de mai târziu, ulterioare romanului întunecare, cele apărute pînă în 1941 — şi în numele acestei temeri e pronunţată con- damnarea societăţii contemporane scriitorului, întunecare adusese un mesaj întrucîtva diferit, deosebit chiar de al romanelor care se situează între 1929 şi 1936, perioada de culme a creaţiei antebelice a lui Cezar Petrescu.O condamnare ,a societăţii este rostită, fireşte, în întunecare, ca şi în toate romanele din perioada amintită. Dar e rostită în numele unei datorii călcate faţă de jurămintele făcute în război, în numele unei mari aşteptări, a unor speranţe pe care anumite categorii şi le puseseră în războiul din 1916—18. Oricîţ de ciudat s-ar părea, în întunecare există numeroase perso- naje care doresc războiul1, mai corect: nu-l condamnă, pentru că aşteaptă ca el să aducă o prefacere, o asanare morală şi transformări sociale şi eco- nomice. Intr-o scrisoare, Cezar Petrescu arăta că el, ca scriitor şi ca om, a asistat la „drama generaţiei care a aşteptat de la război o purificare mo- rală şi o justă valorificare a umanităţii şi cu desperare a văzut că nimic nu s-a schimbat în lume". Din această dramă a izvorît romanul întunecare.608A existat deci pentru scriitor o categorie de oameni pentru care primul război mondial, cu toate grozăviile lui, trebuia să însemne ceva pozitiv.Aceasta este şi eroarea lui Radu Comşa, eroul principal al romanului. Aceasta este şi eroarea altor eroi din întunecare, este vina lor tragică. Ei au crezut în război, ba chiar l-au aşteptat, l-au dorit, au căutat să gră- bească intrarea Romîniei în război.Unii au crezut că în acest fel slujesc un „ideal naţional" : Ardealul ! Oprimarea milenară a Ardealului ! Sărmani naivi ! Şi-au semănat oasele în tranşee şi pe cîmpurile de bătaie, -dacă nu prin lazarete, bolnavi de tifos-, istoviţi de foame.Alţii au făcut-o în numele unui ideal moral. Ca pe un purgatoriu, au aşteptat războiul să aducă o însănătoşire a vieţii sociale, o trezire a con- ştiinţelor, în urma căreia lupii să 'nu mai fie lupi, sau să fie mai puţin lupi, iar mieii să nu mai fie victime, sau să fie mai blînd jupuiţi de pielea lor. Au sperat într-o dulce convieţuire a claselor, trecute deopotrivă prin „focul purificator" al războiului ! Sărmanii bezmetici ! Ei au fost încă mai nenoro- ciţi, pentru că au scăpat din vedere esenţialul. Că nu ei au dus războiul, ci puteri mai presus de ei, categorii sociale de deasupra lor ; că ei nici măcar nu-l doreau, dar repetau derutaţi o argumentare străină de ei, pe care le-o strecuraseră în suflet, ca pe-o drojdie ameţitoare, cei care-i diri- jau ca pe marionete, şi înainte de război, şi după război. Că ei, cei pătrunşi de iluzia „focului purificator", erau trimişi în mori calculat la moarte în imensul abator, pentru a apăra privilegii ale unei clase profund imorale, sau pentru a-i dobîndi noi privilegii, .noi cîmpuri de acţiune pentru banditeştile-i aranjamente.Ei nu ştiau că se luptau nu cei de pe fronturi — care numai mor sau sînt schilodiţi fără să ştie de ce, în numele cărui ideal — ci se înfruntau puterile capitalului mondial. Ei găseau justificări intime şi lirice monstruozi- tăţii în care erau docili pioni şi de grozăvia căreia nu au izbutit să-şi dea seama nici după război.Ei nu înţelegeau că au fost împinşi în măcel ca să ucidă şi să fie ucişi, tocmai pentru a li se abate atenţia de la adevărata rezolvare a teribi- lei imoralităţi, ,a gravelor injustiţii pe care ei le constatau, dar cărora le căutau cauzele şi dezlegările aiurea. Se socoteau purtătorii unui ideal pro- priu, apărătorii unei morale supreme, şi în realitate nu erau decît masa de manevră, oastea mercenară ,a capitalismului dintr-o ţară, intrat în concurenţă cu capitalismul din altă ţară.Aceasta e în realitate drama lui Radu Comşa. Mai exact, una dintre laturile dramei Iui. Pentru că la Radu Comşa faptele se complică, prin adăugirea unei alte drame, a încă unui compromis moral, despre care vom vorbi mai jos.Deocamdată să subliniem că eroul, împreună cu categoria lui, por- neşte la drum cu această înapoiată poziţie de intelectual derutat. Şi ca el609 mai sînt şi alte victime ale războiului: agitatul ardelean Onisfor Sachela- rie, filozoful bergsonian Stelian Minea, tînărul fiu de moşier, nepot de moşier şi ministru, Mihai Vardaru, şi cei mai mulţi dintre camarazii lui Comşa : Gabriel Ghenea, Bogdan Cernegură, chiar şi acel insurgent cu aere de revoluţionar intransigent, Vasile Mogrea, colegul de cameră şi de sufe- rinţă din spital. De la lipsa de temei a poziţiei lor, pînă la deziluzie, derută şi dezechilibru moral care poate fi distanţa ?Radu Comşa străbate cu uşurinţă acest drum, o dată cu ceea ce auto- rul numeşte „generaţia războiului". Iată cum perorează această generaţie, rătăciţii acestei generaţii :„Simt că tain isă eăvîrşesc o faptă 'bravă. Numai ,să nu se sftrşească războiul pînă îmi •vine rîndul şi mie... Trăiam ca un imbecil! Mi se părea un act de £uraj să îndrăznesc a fuma înaintea tuturor 'ţigara pe care o fumam pe ^ascuns. Şi mi se părea evenimentul cel mai formidabil examenul care "îmi dădea diploma de opt clase de liceu... Acum, abia, îmi dau seama ce sens -are wiaţa şi ce mare 'fericire mi-a rezervat destinul, să trăiesc o catastrofă care va trece prin văpăi umanitatea l... Cei care ne vom întoarce de acolo avem să fim alţi oameni..." Este Mihai Vardaru, adolescentul care găseşte că „războiul nu e moarte; e viaţa latentă care se eliberează, e paroxismul vieţii! Nu urăsc cină ucid in război, îndeplinesc o funcţie bio- logică, necesară... Pregătesc realităţi noi, un adevăr nou..." Pentru ca nu mult după'^g pleacă voluntar, să sfîrşească împuşcat într-o bătălie, căzut cu faţa în jos; într-o băltoacă, hrană pentru Hpitorile vîscoase.lată un altul din aceeaşi generaţie rătăcită : sublocotenentul de rezervă Stelian Minea, tînăr cărturar, filozof. „A sunat mobilizarea, las tot: cărţi, examene, dragostea, liniştea mea, risc tot ce (im, şi viaţa, adică tot ce <am mai scump, dar nu \pentru triumful ideii de libertate ori de dreptate; ci fiindcă, de astă dată, ideea de libertate şi "de dreptate o văd şi o simt prin sufletul celor cîtorva milioane de oameni cu care \mă ţştiu solidar..."Acestor poziţii, nu fundamental diferite, dar distincte totuşi, Radu Comşa le-o adaugă pe a sa, nuanţată de o idee nouă : aceea a contribuţiei la o pace veşnică. ,,Şi eu cred în forţa morală a războiului, spune el... Aici toţi ştiu fă \au venit la moarte. Că accidentul, excepţia, anormalul e să scapi, nu să mori... -Prin ce mister -oamenii ,au acceptat oare această nimicire în masă ?... -Eu cred... că (toţi iau venit de bunăvoie... fiindcă omul are încrederea nestrămutată ică sacrificiul lui din acest război va răscum- păra pacea pentru copiii, nepoţii ţi 'strănepoţii noştri, împiedidnd orice alte războaie viitoare. — De fapt, luptă fiecare pentru pace..." Iar de la această justificare a războiului, pe care-l ducea el, în care credea el, Comşa ajunge repede la o justificare a războiului în genere; el crede că au drep- tate, o dreptate egală, şi atacatori, şi atacaţi, pentru că „războiul a apărut să scoată din lumea aceasta 'veche, obosită, nesatisfăcută •noţiuni noi, pentru un veac de <acum înainte... Războiul general coincide tu -o revoluţie care610aşteaptă ,să se dezlănţuie în afară, în milioanele mulţimilor, cît şi în fiecare om."Că toţi aceşti apărători fără glorie ai unei cauze care nu e a lor se •contrazic, se supralicitează, nu e de mirare. Şi că, o dată cu terminarea

Page 235: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

războiului, ei vor căuta în van să descopere roadele rîvnite, cu care se amăgiseră, aceasta e de înţeles. După cum e de înţeles dezamăgirea cînd vor constata zădărnicia suferinţelor şi sacrificiilor lor. Pentru Comşa dezamăgirea este cea mai mare, şi dezechilibrul total, pentru că la el drama se complică prin retezarea bruscă de către război a carierei sale profesio- nale şi desigur politice, şi prin smulgerea nu mai puţin brutală a dragostei pentru frumoasa Luminiţa, unica fiică a politicianului, moşier şi afacerist Alexandru Vardaru.Radu Comşa, orice s-ar spune, era un Vardaru în devenire. Cu toate bunele lui intenţii, ou tot fondul lui cinstit, cu toată curăţenia morală care-1 caracterizează încă, Radu Comşa, viitor ginere al lui Vardaru, a fost selec- ţionat de lucidul reprezentant al regimului burghezo-moşieresc cu o grijă şi cu o pricepere care n-ar fi dat greş dacă nu intervenea războiul. Selec- ţionat pentru a-i fi asociat şi succesor sub toate raporturile, Comşa e un exemplar splendid al rasei umane; e cult, sprinten în gîndire, şi reprezintă pentru Vardaru un capital electoral admirabil, prin obîrşia lui ţărănească. El are în Vardaru un model, şi începe prin a-i fi discipol, apoi secretar, apoi asociat în avocatură, după care trebuia să urmeze înrudirea prin căsă- toria cu Luminiţa, apoi deputăţia, apoi, firesc, portofoliul ministerial. Comşa apreciază toate acestea ca stînd în logica lucrurilor ; mica lui împotrivire cînd constată că Vardaru a şi început să dispună de el ca de un pion, ca de un om sau de un obiect al lui, e pricinuită nu de vreo revoltă, de vreo drojdie de conştiinţă, ci de nemulţumirea că nu a fost cît de cît consultat. Personalitatea lui începe să se manifeste nu în căutarea unui drum propriu, opus sau diferit măcar de al lui Vardaru, ci în dorinţa de a avea iluzia' că merge, singur pe un drum, care însă e al lui Vardaru.Comşa e cucerit de spiritul de ordine al modelului său, de capacitatea lui organizatorică şi chiar de „cinstea" lui ! Intr-un moment tîrziu de tre- zire, cînd e rănit şi desfigurat, cînd îşi dă seama că drumul lui se des- parte, s-a despărţit de al lui Vardaru, după îndelungi peroraţii împotriva ciasei acestuia, Comşa nu se poate opri de a afirma o dată în plus „cinstea" politicianului, sacrificiile lui în război1, deşi chiar războiul a fost pentru Vardaru o splendidă afacere şi o admirabilă trambulină politică. Comşa se zbate între contradicţii imposibil de rezolvat pentru că, îndată după c? afirmă că nu are nimic de reproşat, de condamnat în viaţa lui Vardaru, realizează o adevărată revoltă care duce direct la ruperea de -acesta, de clasa lui. Dar aceasta se petrece numai în clipa cînd, de fapt, şi Vardaru, şi clasa lui începuseră ei să nu-l mai accepte pe Comşa.611 Despre Radu Comşa s-a spus mereu că el e cel care se rupe de nea- mul Vardarilor. Socotim că, în felul acesta, simplificăm lucrurile şi-i atri- buim acestui personaj o aureolă pe care n-o are, n-o merită, chiar dacă uneori autorul însuşi a ezitat între a-şi socoti eroul un protestatar, ori o victimă. In realitate, se petrece o excomunicare lentă dar sigură, o ope- raţie dintre acelea în care Vardaru este maestru, încă din spital, cînd Comşa nu-şi dezvăluise nici faţa hidos desfigurată, nici gîndurile învăl- măşite şi insurgente, încă de atunci, familia Vardaru, şi Luminiţa în primul rând, răriseră tot mai' mult vizitele şi îşi stinseseră căldura pentru meza- lianţa pusă la cale înainte de război. Lipsa de convingere cu care pledează încă Vardaru necesitatea continuării acestei legături este evidentă ; ea e probată de fapte, de repulsia cu care e privită deopotrivă schiloada faţă a fostului luptător pe front, ca şi ideile celui ce jurase în tranşee pentru o altfel de iuime. Nu se poate nega, fireşte, trezirea lui Comşa la alte realităţi; el şi-a putut da seamă de pulsul ţării, împinsă într-un război aducător de nenorociri, atunci cînd a stat de vorbă cu soldaţii, cînd şi-a confruntat iluziile cu realităţile războiului ; nu se poate nega începutul de îndîrjire împotriva clasei în care încercase febril şi dorea încă să pătrundă, regretând că nu mai po.ate s-o facă.Dar el este, de la un moment dat, respins de această clasă, accesul spre ea îi este retezat — cu delicateţe, însă fără întoarcere. Mai mult decît revoltei pentru un principiu, Comşa dă glas la început nemulţumirii pentru •eeea^ce i-a devenit interzis. Autorul salvează mult din frământările con- ştiinţeT eroului său, aducînidu-l la o oarecare înţelegere mai adâncă a lucru- rilor, .făcîndu-l să se înalţe către un protest în numele unei cauze, din simpla izbucnire atunci cînd îşi vede ratate unele avantaje şi situaţii personale.Să plângem oare imposibilitatea -lui Coimşa de ,a deveni ginerele Var- darilor, avocat cu faimă, deputat şi ministru ? Era mai bună situaţia lui Comşa dacă era el, ,şi nu celălalt Radu, Radu Şerban, cu care l-a schimbat Vardaru, dacă era el bărbatul Luminiţei, demnitar şi bogătaş ? Se înţelege că Radu Comşa e un nefericit, un desperat, un dezechilibrat, şi îl compă- timim pentru aceasta. Dar, oare, ar fi fost mai fericit, mai stimat sau iubit de noi, cititorii, dacă războiul n-ar îi pus capăt acestei ascensiuni? Adică acestei altfel de prăbuşiri ?Intre o soartă şi cealaltă, autorul face bine că le condamnă pe amân- două. Mai puţin însă pe cea de-a doua, pe aceea care îi e rezervată pînă la urmă eroului său, pentru că el încearcă, totuşi, să ducă prin viaţă, ba chiar să aplice în practică un crîimpei de cinste, de umanitate, de dreptate. Nu ştie cum — şi de aici un alt şir de eşecuri, dezamăgiri. Nu ştie alături de cine, în numele cărui viitor — şi aceasta îi sporeşte zbuciumul, îi creează adevărata dramă. Dar şi într-un fel şi în altul, Comşa este un învins, unul din acei eroi care sifîrşesc trist, din neputinţa ordonării şi canalizării poten- telor lor sufleteşti către un ţel înalt. Qhenea moare în urma rănilor căpă-612tate, Stelian Minea se resemnează la o existenţă măruntă, meschină, de azi• pe mîine ; Vasile Mogrea va mai ţipa — cît oare ? — încă insubordonat, încă încrezător şi va ajunge, poate, sau să se cuiminţească, sau să spo- rească rîndurile unor mişcări extremiste de dreapta, cu aceeaşi dezinvoltură cu care în primii ani după război afişa cele mai teribile porniri anarhiste. E vreunul fericit ? Comşa colindă pe la toţi cei rămaşi în viaţă ca să• constate, cu fiecare caz în parte, cîte o nouă prăbuşire, cîte o nouă vic- timă. Toate acestea se adună într-un protest împotriva orînduirii capita- liste, într-un protest şi o condamnare, pe care le rostesc sporadic şi eroii, dar mai ales autorul, în numele lor.Cezar Petrescu a mers încă mai departe. A dus rechizitoriul încă mai adînc, în alte opere ale sale. O făcuse în nuvelele Prietenul meu. Jan, în- toarcerea eroului, Lingă o piatră veche de hotar. O face şi după întunecare, în alte lucrări, întunecare se încheia cu vara lui 1926 ; scriitorul continuă seria confruntărilor în nuvela întoarcere, unde eroul Florea Moldovan, ţăran, se va întoarce spre ai săi după ani de peregrinări ca prizonier, şi va găsi viaţa scurgînldu-se fără el, altfel de cum şi-o închipuise el, ba chiar tulburîndu-se la întoarcerea lui, nedorindu-1. Va trebui să-l condamnăm, dacă eroul, descumpănit şi ifără ţel, va pleca din nou să se piardă în lume, ca să nu tulbure viaţa cea care se scurgea fără el, eliminîndu-l ? Aceasta e în fond filozofia lui Jan, eroul nuvelei în al cărui titlu figurează. Jan se .confruntă el însuşi, ca într-o oglindă, din cînd în cînd, şi nu-şi poate găsi o vină că şi el s-a scufundat în aceeaşi viaţă meschină de plăceri trecătoare, ca şi toţi ceilalţi, uitând jurămintele războiului. A făout-o cu conştiinţa deplină că este un sperjur, că-şi calcă o datorie, că ar trebui să facă altceva. Dar cum nimeni nu se mai gândea la ce-a fost, sau nu ţinea seamă de ce-a fost, .de ce ar fi fost tocmai el singurul care să ţină la ve- chile iluzii, cînd viaţa îi oferea atîtea prilejuri de uitare. „A fost un cinic ? A fost un filozof ?" — e întrebarea care stăruie mereu în nuvelă. Scriitorul a realizat această lucrare în prima sa perioadă a activităţii, înainte mult de întunecare. Romanul a aprofundat analiza societăţii respective şi a dat eroului, ou biografie asemănătoare, un alt drum — l-a oprit de a se cufunda şi el în viaţa înjosită a păturilor de sus. între Comşa şi Jan diferenţa e de soluţie •— drama e aceeaşi; aceeaşi e lucida condamnare finală a societăţii, pe care-o realizează autorul în ambele deopotrivă şi pe care-o va duce, tot atît de fără soluţii, pînă la Ochii strigoiului. Confruntarea e aici şi mai violentă, pentru că distanţa de la război e mai mare şi poate măsura, mai bine încă prăpastia care separă vechile jurăminte, vechile iluzii, de realită- ţile unei societăţi corupte, putrede, în pragul falimentului.Bogdan Cernegură, eroul din Ochii strigoiului, apăruse încă în întu- necare, dar şters, laolaltă cu alţii, printre alţii. In tranşee, la întâlnirile de pe front cu ostaşii şi cu ofiţerii, sau la cele din spatele frontului, în adu- nările unde combatanţii puneau la cale .o incertă ,şi disputată revoluţie,613 Cernegură e un suflet pur, derutat şi el, ca şi Comşa, dar mai puţin hotărît incă de oarecare fapte. Acestui om, plin şi el de toate confuziile cu care fusese din plin alimentat în perioada neutralităţii, scriitorii] îi rezervă un destin ciudat şi mai dramatic încă decît al tuturor celorlalţi. După o scuriă captivitate din care evadează, el izbuteşte să ajungă în preajma Bucureş- tilor, unde e rănit şi-şi pierde cunoştinţa pentru 20 de ani. In 1937 el e readus la viaţă nu numai cu tinereţea fizică de la cei cîţiva ani peste două- zeci, pe care îi avea în tâmpul războiului, dar mai ales cu mentalitatea din 1917. El e mutat pur şi simplu într-o epocă situată la două decenii de momentele jurămintelor, pentru a face mai deplină confruntarea între socie- tatea „care s-a trădat", şi aceeaşi societate din momentele ei mai generoase. Comparaţia este zdrobitoare. Cernegură devine mai î n t M un miracol, apoi un incomod şi la sfârşit un strigoi, care tulbură ordinea stabilită. Rîn-d pe rînd, autorul M poartă la foştii

Page 236: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

combatanţi, la rudele lor, ca să verifice pră- buşirile. Nicăieri, nici o oază ; nicăieri, nici un cuget pur. Totul e întors, contrar iluziilor de altădată, imoral, corupt, .meschin. Chiar în .sclipirile ochilor, Cernegură pare â nu mai recunoaşte luminile de altădată. Acum sînt pînditoare, ca de fiară, privirile stupidei şi primejdioasei vieţuitoare care ucide pe trecători şi se autodevoră. Un Radu Comşa împins în vreme cu încă 11 ,ani, fa început fără nici unul din compromisurile la care el fusese silit să se coboare în acei ani. Cernegură scrutează, măsoară şi acuză din perspectiva directă a omului din tranşee. Şi el apreciază încă o dată înfrângerea eroilor din întunecare — ca altă dată Radu Comşa — a lui S teii an Minea şi a căpitanului Pleşea, inimosul „tata Pleşea", de pe fross&, a familiei lui Radu Şerban, succesorul lui Comşa la mîna Luminiţei, a ofiţerului Vladimir Alexiuc, ştearsă figură în timpul războiului.Numai că autorul merge mai departe cu confruntările şi, pe lângă Alexandru Vardaru, apare aici şi Iordan Hagi Iordan, marele magnat al petrolului 'din Aurul negru, Oraş patriarhal şi Calea Victoriei. Apar cei care ar trebui să-i fie apropiaţi lui Cernegură : fosta sa soţie, Mioara, devenită o matroană rea şi respingătoare, bărbatul ei, Mac Bratovicescu, beţivan şi flecar, fiica sa, pe care nici n-o ştiuse, Magda, acum vampă modernă, inumană. Toţi cuprinşi de aceeaşi lentă şi precisă cufundare, toţi învinşi, dar hrănind încă himere.Nici o oază ? Nici un cuget pur ? Autorul s-a încumetat, totuşi, să afle oameni izolaţi, cu suflete încă neîntinate, aflate într-o luptă crîncenă să-şi păstreze fărâma de umanitate şi onestitate. Unul e Ion Lenş, scriito- rul a cărui biografie cuprinde multe fapte, pe care le atestă şi biografia lui Cezar Petrescu ; un Ion Lenş încă neajuns la cinica blazare din Adăpostul Sobolia, unde el, la rîndul său, devine un strigoi, ca Bogdan Cernegură în Ochii strigoiului şi Radu Coimşa în întunecare. Un alt asemenea om e copila cu 'aere d« fetişcană, Marie-Anne Jacotă, poreclită Paprica, răsfăţata lui Lenş. Mai semnificativi încă sînt Mara Doicescu şi fiul ei Qabriel, sin-614gurele fiinţe cu adevărat pure din cele pe care le-a lovit războiul. Mara Deicescu este tînăra învăţătoare la care zboară ultimele gânduri ale lui Ghenea, locotenentul Gabriel Ghenea din întunecare. Ea nu se măritase, în amintirea celui pe care-l iubise ; se consacrase cu toată viaţa, cu toată dragostea, fiului ei, fiului lor, Gabriel. Comşa jurase s-o găsească şi să o consoleze; nu izbutise s-o afle, sau nici n-o căutase. Cernegură se întîl- neşte cu ea şi, în capitolul „Gabriel, fiul Iul Gabriel" avem o luminoasă pa- gină închinată unor oameni simpli, credincioşi unui vechi jurămînt. Gabriel Doicescu este un Ghenea mai tînăr, pur ca mama sa, ca necunoscutul său tată, mort la Caşin. Lumina acestui episod a fost sporită încă de autor în noul său roman, Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîlne, unde se arată că Gabriel Doicescu luase calea luptei revoluţionare, pe care Gabriel Ghenea o întrezărise, dar nu mai apucase s-o realizeze. E un semn însă că, în anii din apropierea celui de al doilea război mondial, dacă scriitorul îşi mai afla un oarecare reazem unor nădejdi, acestea se legau numai de oameni simpli, cei mulţi şi buni. Simpatia sa merge la Mara Doicescu şi la Gabriel, fiul lui Gabriel Ghenea, aşa cum în întunecare mergea la sol- daţii de pe front.Răfuiala, o răfuială severă şi pătimaşă chiar, o păstrează scriitorul pentru ministrul Nicolae Vîlcu, fost şi el oiîiţer pe front, o imagine a ceea ce ar fi putut, eventual, deveni şi Comşa dacă mutilarea oribilă a feţei şi recalcitranţa lui mândră şi răzbunătoare nu i-ar îi curmat ascensiunea. Valeu e o movilă de carne şi osînză, el, care fusese un exemplar de o splen- didă zvelteţe, ca a lui Comşa. Osînză afacerilor şi puterii i-a năpădit nu numai trupul, dar şi creierii. El a uitat frontul, sacrificiile, jurămintele, fără nici o remuşcare, ba chiar cu plăcere. El e un potentat, un alt Vardaru, dar cu metode mai direct brutale, mai sadice, spre deosebire de Vardaru, care opera cu o corectitudine legală, constituţională, cu un rafinament de artist. Vîlcu e un brigand al junglei capitaliste, ca Iordan Ha.gi Iordan, sau pe măsuri mai mici, ca afaceristul Sofron Vesbianu din întunecare. Com- parat cu un alt ministru, fost şi el combatant pe front, Demetru Demetrian din Aurul negru, Vîlcu e brută cinică, setos de jaf şi afaceri, capabil de laşitate ca şi de crimă. Demetrian e la rîndul lui un liric, şi de aceea o victimă, aşa cum nu se poate rezista într-o societate întemeiată pe lozinca lui hotno hominl lupus. Căsătorit cu o femeie de stradă, în amintirea unui camarad din tranşee, Demetru Demetrian e unul dintre cei care au slăbi- ciunea vechii amintiri a frontului, nu tăria jurămîntului făcut acolo. In fond. însă, nici el nu e mai puţin trădător în portretul pe care i-l face scriitorul.Cu astfel de mesaje, romanul Ochii strigoiului ar fi putut aduce o firească şi valoroasă întregire a criticii întreprinse în întunecare. Din păcate, în dezbaterea unor mari şi aou'te probleme ale momentului, ale văl- măşagului din perioada cînd Hitler începe să dezlănţuie asaltul lui asupra Europei, o dată cu anul 1938, romanul îşi prăbuşeşte şi el concluziile într-o615 prăpastie neagră. În înfruntarea pe care a încercat-o singur cu societatea, Cernegură nu mai caută, ca altă dată Comşa, rezolvarea în sinucidere, oi se lasă tîrît de societate, se cufundă în ea, cu regretul că nu e altfel, dar şi cu plăcerea că e aşa cum e. „Nu aceasta e lumea în care visam să mă întorc din război, declară el. Şi... recunosc, totuşi, că viaţa îmi pare a merita să fie trăită chiar In această lume." Atît de convins e de aceasta, încît el alunecă spre mişcarea fascistă, fără să-i pară o absurditate sau o incompa- tibilitate, aşa cum i se păruse la primele ciocniri cu legionarul Mitru Novac. Părăsirea vechilor făgăduieli din tranşee, a iluziilor pe care şi le făcuseră în anii premergători războiului şi autorul, şi eroii săi este acum totală. Numai o fundamentală schimbare, o revoluţie neaşteptată mai putea salva de la naufragiu conştiinţele pierdute sub strivitoarea ofensivă a unei orînduiri în agonie.Acea revoluţie a sosit o dată cu Eliberarea, şi, datorită ei, în opera lui Cezar Petreiscu a prins din nou putere seva sănătoasă care pulsase în cele mai tone din cărţile sale, de la 'Scrisorile unui răzeş şi întunecare, la Oraş patriarhal şi Apostol. Prima sa carte după 23 august 1944, Adăpostul Sobolia, a fost încă înceţoşată de prea recentele neguri ; nici Tapirul, roman în două volume, n-a risipit îndeajuns moştenirea anilor de război şi imediat dinaintea lui ; cu Războiul lui Ion Săracu, însă, începe să se petreacă lim- pezirea dorită, pe care aveau s-o confirme şi s-o ducă la trepte ridicate nu- vela Vino şi vezi! şi alte povestiri din volumul care-o cuprinde, scenariul Nepoţii gornistului, piesa Pirjolul şi romanul Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine.Tabloul pe oare-l realizează în întunecare nu se reduce, însă, la pro- ***blematica războiului şi a acelor categorii care s-au lăsat înşelate de pro- paganda mincinoasă a regimului, pentru ca la sfîrşit să rămînă dezilu- zionate, dezorientate oînd au văzut că nimic nu se schimbă în bine. Romanul urmăreşte chiar aspecte esenţiale ale acestui regim, în epoca dintre 1916—1926, de-a lurigul perioadei de zece ani, care aduc îngenuncherea lui Radu Comşa. Scriitorul intentează un adevărat proces regimului trecut din „Romînia mică" şi apoi din „Romînia ma&e", cu afacerile, corupţia, trădă- rile şi jaful, mai mărunte la început, sporite pe urmă, pe măsura hota- relor lărgite.Principalul atac e împotriva claselor de sus, întruchipate mai ales de Alexandru Vardaru, politicianul şi moşierul, şi de Sofron Vesbianu, aface- ristul abject, traficantul şi şantajistul de speţă joasă, din familia viitorului Iordan Hagj Iordan. Psihologia lui Vesbianu şi cazul lui sînt mai simple. El e o brută, fără complicaţii, fără gîndire, fără alt orizont decît banul şi bunul lui trai. In Bucureşti, ca şi în refugiu, la Iaşi, religia lui e afacerea. Dincolo de lăcomia abjectă, nu-i mai putem imputa decît nesimţirea totală acestui caracter, liniar în murdăria lui de parvenit proaspăt. Paralizia care-l616loveşte în finalul cărţii e o răzbunare a autorului, a bunului-simţ în faţa imensei lăcomii fără scrupule de care e capabil Sofron Vesbianu.Dar autorul e preocupat şi aici de o confruntare — între rechinul financiar abrutizat de foamea cîştigului, care e Vesbianu, şi între rechinul politic, plin de rafinament, potentatul cinic şi exploatatorul iscusit, Alexan- dru Vardaru. Acesta, da, are o filozofie a sa, a clasei sale, are o tactică, se bizuie pe un sistem închegat, care e regimul burghezo-moşieresc. „Am pasiunea organizaţiei — spune el însuşi Vardaru — pasiunea organizaţiei, fireşte şi recompensa." El nu foloseşte sistemul capitalist pentru învârteli şi escrocherii ca Vesbianu. Vardaru este creator al sistemului, se confundă cu sistemul, este stăpînul sistemului. El nu ruinează pe ţărani printr-o jăcmă- neală brutală, directă, ci mai rafinat, savant, ereîndu-le o aparenţă de cointeresare, pentru că el socoteşte că ruina satului ar micşora interesul ţăranilor şi, prin aceasta, contribuţia lor la averea sa. El e un „occidental", un civilizat, nu un barbar. (Dar prin aceasta nu e un filantrop, ci un mai sadi'c, mai calculat exploatator — cu profit mai mare.Dacă, peste ani, zugrăvindu-l pe lordache Cumpătă, moşierul vrednic • şi milos ddn ciclul 1907, scriitorul ar fi pătruns mai adînc în baza social- economică a acestui personaj, ar fi descoperit un adevărat Vardaru, numai fără să fie şi politician. Şi atunci toată problematica lui 1907 ar fi

Page 237: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

dobîn- dit un sens cu totul nou. Abia în Vino şi vezi!, prin moşierul Nick Cristo- dorescu, scriitorul va intra mai mult în analiza acestui tip de fals păzitor al corectitudinii, al cinstei, al omeniei. Vardaru îl acuză pe Vesbianu de necinste, de faptul că a făcut afaceri cu alimente destinate frontului sau populaţiei. Ceea ce e adevărat; dar acelaşi Vardaru nu se sfieşte să-şi vândă grîui nemţilor, deşi ştie bine că peste cîteva zile acest grîu va alimenta tru- pele care vor ucide soldaţi romîni, vor distruge sate şi oraşe romîneşti. Aceasta nu i se pare nici sadism, nici trădare. Acceptă deci şi explicaţia cumpărătorului, care-i numără hîrtiile foşnitoare şi-i declară cu ostentaţie : „Preferăm piaţa direct, nu prin bancă... E mai primitiv şi mai puţin elegant, aproape preistoric, dar e mai discret şi mai prudent pentru toată lumea pe asemenea vremuri." Totul e, deci, să nu se ştie ! Totul e să rămînă aparent cinstit, aparent corect!Tîpul lui Vardaru îl va analiza pe larg scriitorul în oîteva personaje ulterioare, din alte volume, ca inginerul Dinu Grinţescu din Aurul negru, loachim Grult din Duminica orbului, LascărSofian din Apostol .şi mai ales Adrian Sîntion din Plecat fără adresă. Personajele aparţinînd acestei fa- rnilH le socotim drept cele mai Caracteristice pentru imaginea junglei capitaliste, din cîte a zugrăvit Cezar Petrescu în opera sa. Mai pe larg ei s-a oprit asupra lui Dinu Grinţescu, pentru perioada maturităţii, şi asupra lui Adrian Sîntion, pentru epoca tinereţii, pentru primii ani ai formaţiei spirituale.617 Radu Comşa îl va acuza fără cruţare pe Vardaru, atunci cînd va constata că nu mai poate ajunge la treapta lui. II va acuza cu atît mai mult, cu cit işi va da seama că încă îl admiră. Emanciparea de tutela Var- dărilor e preţuită de autor ca un semn de mare înzestrare. In această epocă, Alexandru Vardaru, duşman al oricărei revoluţii, e o vrednică icoană a politicianului liberal, după care „tot ce poţi să faci e să corectezi puţin şi treptat realitatea" ; dar nu după mult timp, acelaşi Vardaru se afla plin de admiraţie pentru nemţii revanşarzi, „pentru perseverenţa organizată cu care îşi pregătesc de pe acum revanşa". Adică admira pe viitorii partizani ai lui Hitler şi faimoasa lor „neue Ordnung", în numele căreia s-au dezlăn- ţuit atîtea masacre. Vardaru însuşi e, cum ştim, u'n adept şi un admirator al „ordinii", al „organizării".Procesul reprezentantului tipie al orînduirii trecute va fi dus mai de- parte în Aurul negru, unde inginerul Dinu Grinţescu •— amestec de Comşa la începutul carierei şi de Vardaru în floare — va fi denunţat în postura lui de tragic prizonier al unei clase, al unui mecanism social asupra căruia se socoate stăpîn şi oăruia îi e, în acelaşi timp, şi unealtă, şi slugă. Nu în mod întîmplător războiul aduce şi în Aurul negru o bruscă şi nedorită răsu- cire a lucrurilor, din care profită în special Dinu Grinţescu şi ai lui, ban- cherul Iordan Hagi Iordan şi Emil Sava, politician mai mărunt, mai lipsit de inteligenţă deoît Vardaru, dar nu mai puţin reprezentant al speciei, şi alături de ei, pletora de afacerişti şi oameni politici ai zilei. Dinu Grin- ţescu trece printr-o dramă, ca unul care se află legat nu numai de cei de sus, ci şi de procesul însuşi de muncă. El e inginer, aşa cum Vardaru e moş^gr, cultivator de pămînt. Spiritul practic ajută şi pe unul, şi pe celă- lalt să se salte peste diferrte combinaţii politice, să-şi păstreze şi o altfel de putere în combinaţiile politice. Dar nici ei nu sînt scutiţi de concurenţa altor rechini, şi în Aurul negru chiar, pentru Grinţescu — iar pentru Var- daru în Ochii strigoiului — vom asista la execuţia care li se pregăteşte. Dacă ea întîrzie o vreme, aceasta se întîmplă pentru că personajele mai pot aduce foioase altora mai tari decît ei, mai avizi decît ei, sau încă mai dibaci decît ei. lo-achim Grult şi Adrian Siîmtion vor prezenta imagini toc- mai ale acestei execuţii : primul, milionar, patron, stăpîn, a fost închis în casa de nebuni, atunci oînd alţii l-au simţit prea primejdios pentru com- binaţiile lor, şi aceşti „alţii" n-au fost deoît propriile lui rude; cel de al doilea e împins mai jos încă, pînă la sinucidere, după ce fusese unul dintre stăpînii temuţi ai societăţii. Proceselor care asigură ascensiunea acestei familii de reprezentanţi ai unei orîniduiri, şi apoi însoţesc prăbuşirea lor, şi-a închinat opera sa Cezar Petrescu, în cea mai mare parte a ei. Societatea în care sînt posibile astfel de urcuşuri repezi şi totale răsturnări o acuză scriitorul, chiar fără să realizeze un amplu tablou al claselor exploatate, pe socoteala cărora şi ou jefuirea cărora se petreceau de fapt toate com- binaţiile magnaţilor banului şi ai politicii. Fireşte că, dacă ar fi înfăţişat şi618acest tablou, critica sa socială ar fi' cîştigat în adîncime şi în putere ; ar fi dobîndit, poate, acea atît de necesară perspectivă a unei căi posibile pentru rezolvarea crizei. Scriitorul însă, ca întreaga literatură a realismului critic, s-a mulţumit să pună problemele, lăsînd viitorului sarcina rezol- vării lor.Să mai semnalăm, în întunecare, încă un şir de aspecte dintre cele mai caracteristice unei epoci. Mai întîi, sondarea în diferitele straturi ale socie- tăţii, pe care-o face autorul cîmd îl poartă pe Comşa în lungul şir de con- fruntări şi investigaţii. Colegii lu'i de şcoală, intelectuali care se ratează unul cîte unul, măcinaţi de vicii ori' de boli ; familii mărunte de intelectuali. mărginiţi sau de artişti nerealizaţi, dezamăgiţi, cufundaţi în umile îndelet- ,nici£i şi în existenţe minore • — toate contribuind la acea dezbatere a pro- blemei intelectualului, atît de frecventă la scriitorii dintre cele două războaie.Apoi lumea Vardarilor, încrengăturile apropiate şi mai depărtate ale moşierilor, unii în creştere, alţii în descompunere ; resturile unei aristocraţii decrepite, cu maniere alese, dar cu aripi retezate şi în orice caz cu o imensă poftă de a consuma, de a face iama într-o zi bunuri care ar ajunge pe o- lună sau pe un an unei familii nevoiaşe, cum erau ou sutele de mii. Dumitraşcu Racliş, fiica lui, Zoe Vesbianu, Scarlat Măinescu, Emil Bilbor — aceştia şi alţii încă măsoară, pe diferite trepte ale descompunerii, finalul către care merge fără greş şi Vardaru, cu întreaga lui spiţă. Pe de altă. parte, o expresivă galerie de tineri este arătată, în finalul cărţii, luînd locul generaţiei anterioare de intelectuali, cu aceeaşi dezinvoltă îndrăzneală, dar fără îndoială sortiţi aceluiaşi destin într-o societate în care nimic nu se schimbase.Autorul a insistat mult şi asu'pra lumii satului, mai întîi prin confrun< tarea pe care o realizează în cele două întoarceri -ale lui Comşa, apoi în, drumul lui cu prilejul campaniei electorale, d<ar mai cu seamă pe front, unde ţăranii îmbrăcaţi în haine de soldaţi erau puşi să se bată.Imaginea satului patriarhal, de care fusese ispitit scriitorul în primul" său volum de nuvele, s-a spulberat. Urme ale ei mai sînt, sporadic, în po- vestirea drumului lui Comşa ila moşia lui Vardaru. Dar satul în care vine Comşa de două ori, satul lui, ca şi 'acela în care e purtat de ceata de mardeiaşi şi agenţi electorali ai lui Lică Cartojan, acestea constituie măr- turia marii înapoieri în care era menţinută ţărănimea într-un regim ne- fast. Nu numai contradicţii, nu numai diferenţierea netă între straturile- ţărănimii, dar e sugerată • zbaterea acestei lumi sub apăsarea mizeriei, a aparatului de stat, a politicianismului. Valorile lumii satului scriitorul le-a aflat atunci cînd oamenii, încă neîntinaţi cu totul, încă mai crezînd în idealuri, năzuind, dorind, se aflau pe front, în ajunul marilor bătălii. Po- pasul pe care-l fac Comşa şi Ghenea între soldaţi, într-o noapte solemnă, ascultîndu-le tînguirea şi istorisirile, realizează una din cele mai expresive619 pagini ale romanului. Soldaţii Bocăneţ, Stîngaciu, Mucenicu, un soldat Ion, între mulţimile de Ioni, .schiţează o 'lume în c.are se frămîntă, încă surd, încă amestecate cu temeri şi superstiţii de tot felul, încă timide, revolte şi 'suferinţe adînci, care vor trebui să izbucnească. Hrănită o vreme, după război1, cu iluzia votului universal, oferit ca o compensaţie pentru farsa împroprietăririi, ţărănimea a început curîr.d să se dezmeticească.Deocamdată, scriitorul este el însuşi în căutarea unei soluţii. In întu- necare nu asistăm decît la totala negare a unei soluţii pentru problema ţărănească, în cadrul rînduielilor statornicite după primul război mondial. In Apostol este adoptată, utopic, formula care-l captivase şi pe Slavici în Popa Tanda, a satului care porneşte de unul singur pe calea unei miracu- loase propăşiri, la sfaturile înţelepte ale unui cărturar generos, învăţătorul Neculai Apostol. Este o vădită revenire a unor precepte semănătoriste, după- ce în întunecare le părăsise aproape cu totul. Nu mult înaintea romanului Apostol, în Aurul negru, scriitorul respinsese încă o dată iluzoriile solujii semănătoriste, atunci cînd Zaharia Duhu, aflînd rîvnita comoară, căutată de ani, o îngroapă la loc, abătînd pe deasupra ei cursul unei ape. Să vedem aici mai mult decît o fantastică poveste : să vedem un sens realist. Zaharia Duhu, desperat şi resemnat, renunţă să mai creadă în comoara lui, o as- cunde de privirile satului, încredinţând viitorului sarcina de a descoperi comoara, adevărata comoară, adică îndelung căutata soluţie .a problemei . ţărăneşti.In întreg ciclul Rodul pămîntului din care fac parte cele două romane, Aurul negru şi Apostol, cărora li se adaugă trilogia 1907, consacrată ma- rilor răscoale, scriitorul a oscilat între soluţii. Au dominat, totuşi, remi- niscenţele semănătoriste, mai cu seamă în 1907. Replica definitivă, scriitorul le-a dat-o abia în literatura sa de după eliberare, purtătoare a unor me- saje noi.întunecare .aduce, în tablourile satului din scrisul lui Cezar Petrescu pînă la Eliberare, nota unui aspru realism, în tablouri fără o largă întin- dere, dar juste şi de o violentă critică socială.

Page 238: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

Perioada care s-a deschis în fata scriitorului, după Eliberare, este marcată prin mai multe volume. Intr-o prezentare ca aceasta de fată, înte- meiată în principal pe primul roman al scriitorului, nu şi-ar avea locul in- sistarea asupra acestei ultime perioade. Dacă 'am făcut, totuşi, neîntrerupte trimiteri la ea şi adunăm acum cîteva concluzii, în special din romanele Războiul lui Ion Săracu şi Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de miine, precum şi din nuvela Vino şi vezi!, e pentru că aceste trei lucrări reiau problematica războiului, nu numai a aceluia recent, ci şi a primului război mondial.Scriitorul .a apăsat aici cu atît mai mult asupra derutei morale a oa- menilor, mai cu seamă a acelora împinşi în războiul dezlănţuit de Anto-620 nescu. Dar, dincolo de derută şi deziluzie, el a descoperit sensul revoluţiei, Via{a lui Dumitrache Urcan, eroul principal al nuvelei Vino şi vezi!, care-şi rememorează viat-a într-o lungă somnie, în trenul care-l poartă către ne- potul, muncitor fruntaş în zilele noastre, este o sinteză de amare experienţe şi suferinje. Urcan e un Zaharia Duhu, care n-a ajuns însă căutător de comori şi nici milionar din petrol. Scriitorul M poartă pînă în vremea noas- tră, pentru a-i .arăta — parcă pentru a arăta eroilor întregii sale opere — adevărata soluţie pe care n-au putut s-o afle în anii trecuţi. Soldatul Ion Săracu, fiul altui Ion Săracu şi nepotul altuia, toţi Ioni şi toţi săraci pînă în negura veacurilor, este şi el, în romanul care-i poartă numele chiar în titlu, ca şi în Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de miine, descoperi- torul adevăratului drum. In acest din urmă roman, povestirea eroului pune în centru şi pe un intelectual, judecătorul Zevedei Grigore, un Ghenea mai nou, mai trist, însă mai îndurerat şi mai1 activ.Scriitorul a pornit astfel de la modele cunoscute în opera sa, alegînd însă de astă dată figurile unor oameni îndîrjiti, ale unor luptători-. Sensul militant, pe care şi l-a dorit mereu operei sale, şi-a 'aflat o eficacitate evi- dentă prin alegerea eroilor. Lucrările la care ne referim sînt semnificative în primul rînd prin acest mesaj, de care un scriitor realist de amploarea lui Cezar Petrescu a ţinut să nu lipsească ansamblul operei sale.Problematica războiului apare deci, de data aceasta, într-o altă per- spectivă. Una care profilează, dincolo de suferinţe şi derută, imaginea re- voluţiei, purtată în suflet mai întîi ca o nădejde, apoi ca o dorinţă, ca o necesitate şi, în sfîrşit, ca o realitate.Adăugăm că, în special în romanul Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de miine, scriitorul întreprinde un amplu proces nu numai orîndu- irii trecute, ci şi unora dintre personajele altor romane ale sale : lui Emi! Sava din Aurul negru, Apostol şi Oraş patriarhal, lui Vîlcu din Ochii stri- goiului. După cum face şi o evocare, o rememorare a lui Radu Comşa, a lui Ghenea, a lui Cernegură, a unora dintre soldaţii primului război mondial. Conştiinţa scriitorului se întoarce către trecut, .aducînd martori şi acuzatori pe eroii săi cu o fărîmă de cinste, fie şi trecătoare, la procesul şi condam- narea definitivă a clasei care i-a dat pe Emil Sava, pe Vîlcu, pe Vardaru şi pe Iordan Hagi Iordan. Condamnarea e definitivă — în numele omeniei, dar mai ales a epocii noastre, a faptelor şi oamenilor de azi.De la întunecare şi pînă la romanul cel mai recent al scriitorului, avem deci rotunjirea unui ciclu, începutul şi, oarecum, încheierea lui. Avem, întregită, acea anunţată Cronică romînească a veacului XX.Cezar Petrescu lucrează, însă, în continuare, la amănuntirea tabloului. Este preocupat în special de concluziile şi deznodămintele contemporane ale vechilor procese şi probleme şi, de aceea, în planurile sale, romane ca Vladim, Bună ţară, rea tocmeală urmează să continue procesul intentat încă621 de mult trecutei orînduiri, dar ajungînd pînă în anii noştri şi, în orice caz, Tealizînd acuzarea din perspectiva anilor noştri.Ciclul inaugurat de întunecare să-l socotim, aşadar, departe de a fi încheiat.Scriitorul e mereu preocupat să dea răspunsuri întrebărilor cu care a păşit în literatură acum 51 de >ani,..pe care le-a pus cu intensitate în special începînd din 1919 şi al căror prim- rod de mari proporţii a fost romanul întunecare. . •Martie 1959(MIHAI GAFIŢA)CUPRINSULCuvînt înainte La ediţia a noua....5CARTEA ÎNTÎIAProlog — A zburat o pasăre neagră..... 11I. Mergeau cîntînd vitejeşte......... 41II. Vrem Romînia Mare !.......... 68III. Războiul steguleţelor ........... 104IV. Avuzul cu peşti japonezi......... 123V. Acolo, şezum şi plînsem.......... 157CARTEA A DOUAI. Mîinile albe şi mîinile negre........ 213II. A fost odată un mic copilaş........... 260III. Pe cer s-a arătat un semn mare........ 302IV. În întuneric se află lumină......... 343V. Ca să fii tare, fii singur......... 384CARTEA A TREIAI. Trăiască Romînia Mare !.......... 431II. Fierul, fonta şi oţelul.......... 461III. Strigoii.............. 498IV. întoarcerea unde au fost jurămintele...... 519Epilog. — Lîngă Lacul Negru Asfaltit ..... 563Note.................... 599Postfaţă ........« 603623 Responsabil de carte : M. SimionescuTehnoredactor : A. VîntuCorector : A. DramDat la cules 15.04.59. Bun de tipar 23.05.59. Tiraj 25.150 ex. Hîrtie cărţi şcolare de 65 gr./mi. Format 610x860/16. Coli ed. 40,39. 'Coli de tipar 39. Ediţia III. Comanda 4609. A. nr. 0414. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R-31.Tiparul executat sub comanda nr. 90469 la CombinatulPoligrafic Casa Scînteii „I. V. STAL1N",Bucureşti — R.P.R. <coperta a IV-a>DE ACELAJI AUTORAPOSTOL, roman, 1955.OAMENI DE IERI, OAMENI DE AZI. OAMENI DE MÎINE, roman ed. I, 1955; ed. a II-a, 1956.AURUL NEGRU, roman, 1956.CALEA VICTORIEI, roman, 1957.

Page 239: CEZAR PETRESCU INTUNECARE

1907, roman, 3 vol., 1957.AJUN DE REVOLUŢIE 1848, povestire, 1954.VINO şi VEZI, nuvele, 1954.FRAM, Ursul POLAR, povestire, ed I, 1953 ;ed. a II-a, 1955.AI NOŞTRI CA BRAZII, povestire (Luceafărul], 1955.ÎNSEMNĂRI DE CăLăTOR, REFLECŢII DE SCRIITOR. 1958.</coperta a IV-a>

597 pag.