Anul III Nr. 45 Anul III Nr. 45 Anul III Nr. 45 Anul III Nr. 45 ---- Noiembrie 2008Noiembrie 2008Noiembrie 2008Noiembrie 2008 INTERNET: www.ianosel.com Coordonator: : : : Mihai Aurel IanoşelMihai Aurel IanoşelMihai Aurel IanoşelMihai Aurel Ianoşel

<< Ziarul „Cetatea Ciacovei” s-a născut din dragoste. O dragoste lăuntrică a celui ce i-a dat viaţă, pentru acest petec de pământ unde-şi dorm somnul de veci părinţii, moşii şi strămoşii lui. Din dragoste pentru fiecare piatră din caldarâm, pentru fiecare clădire care ne face dovada măreţiei existente cândva şi pentru fiecare fir de iarbă sau frunză înverzită.

A fost un ziar îndrăgit de cititori. O dovedeşte tirajul mărit periodic, care a ajuns până la 1.000 de exemplare distribuite gratuit şi epuizate în doar câteva zile. Numeroase au fost şi mesajele cu aprecieri pozitive primite pe internet, îndeosebi de la

ciacovenii aflaţi acum pe alte meleaguri. A fost pentru ei, o modalitate de informare cu privire la evenimentele de „acasă”.

Efortul financiar făcut pentru editarea ziarului, a fost deosebit. Investiţia pentru tipărire a depăşit salariul mediu lunar, motiv pentru care deocamdată, apariţia acestuia va fi suspendată.

Coordonatorul publicaţiei mulţumeşte pe această cale cititorilor care i-au fost mereu alături, cu un gând curat. „Cetatea Ciacovei” nu moare! Rămâne însă în aşteptarea unor vremuri mai bune ... . >>

Mesajul din chenarul de mai sus a fost postat în luna iunie a anului curent, în fişierul rezervat publicaţiei, pe site-ul personal www.ianosel.com În perioada următoare am primit numeroase apeluri pe diverse căi, prin care cititorii noştri îmi cereau să nu mă opresc din drum. Unii îşi ofereau chiar sprijinul financiar pentru editarea ziarului. Emoţionante au fost mesajele de încurajare ale multora pe care nu-i voi menţiona acum din dorinţa de a nu-l omite pe vreunul. Un gând mai vechi al meu era ca într-o bună zi să donez - cu titlu gratuit - „Cetatea Ciacovei”, administraţiei publice locale. Nu am avut însă, sorţi de izbândă.Totul s-a „năruit” în ziua de 30.10.2008, când în Consiliul Local s-a discutat printre alte aspecte trecute pe ordinea de zi şi oferta făcută de mine. Nu a fost acceptată şi s-a hotărât editarea unei noi publicaţii sub patronajul Primăriei Ciacova, căreia încă de pe-acum din spirit de colegialitate îi urăm un „bun venit” în rândul presei ciacovene, recomandându-i să stea departe de viaţa politică. Cândva, într-o anumită împrejurare, am răspuns mai multor întrebări menţionate într-un chestionar. Una dintre acestea, avea următorul conţinut: „Definiţi trei însuşiri care vă caracterizează”. În rubrica rezervată răspunsului, am menţionat: hotărât, ambiţios şi perseverent. Poate şi acestea mă fac acum să nu mă opresc din drum. Aşadar, promisiunea a fost respectată: „Cetatea Ciacovei”... trăieşte!

Coordonatorul publicaţiei,

Mihai Aurel Ianoşel

După un scurt concediu de vară, te-ai întors din nou printre noi. Îţi aşteptam cu nerăbdare fiecare apariţie. Pentru noi, cei aflaţi departe de “casă”, rămâi o punte de legătură sufletească cu prieteni, cunoştinţe şi locuri dragi, rămase adânc crestate în sufletele noastre. Îţi voi fi alături şi pe mai departe, cu materiale care voi aprecia că pot prezenta interes pentru cititorii tăi. Rămâi în continuare pentru Ciacova, unul din izvoarele de informare şi de sănătate spirituală. �i nu ne uita pe noi, cei ce trăim răspândiţi pe tot globul. Un număr impresionant dintre ciacovenii trăitori în Germania s-au arătat dornici să te ajute după puterilor lor - atunci când ţi-a fost greu - prin “transfuzii” financiare. Cu demnitatea care-l caracterizează, “părintele” tău nu a fost de acord. După cum îl cunosc, nu mă miră poziţia lui. Cu toate acestea nu a depus armele. Aşa cum a promis, “Cetatea Ciacovei” eşti din nou în casele nostre. Ce urare aş putea să-ţi fac acum la reluarea drumului, decât ... TE A�TEPTĂM CU DRAG DE

FIECARE DATĂ!

Alexander �tefi - Germania -

Ziarul „Cetatea Ciacovei” este înregistrat în Catalogul Internaţional al Publicaţiilor Periodice editat de Centrul Internaţional ISSN din Paris Franţa şi la Biblioteca Naţională a României, având codul de identificare internaţională: ISSN 1843 - 7435

Poate că mulţi dintre dumnea-voastră, cei care citiţi publicaţia de faţă, se întreabă: oare cine este acest om care periodic are câte o rubrică în ziarul nostru? Ca să mă «cunoască» şi cei ce îşi pun asemenea întrebări şi cărora numele �tefi nu le spune mai nimic, aş dori să mă prezint pe scurt. Documentele cele mai vechi despre

strămoşii mei le am din anul 1768, dar nu voi face o incursiune prea îndepărtată în timp. În Ciacova trăia un croitor “de bărbaţi” pe nume Biring Nikolaus. Împreună cu soţia Johanna Barbara, aveau patru copii: două fete - Elisabeth şi Ottilie - şi doi baieti - Emil şi Alfons. Croitorul era un meseriaş foarte bun şi i-a mers vestea prin toate comunele şi satele dimprejurul Ciacovei. Venea până şi preotul român ortodox din acea vreme de la Banloc la el, să-i lucreze. În acelaşi timp, în satul Obad locuia �tefi Luca cu soţia Octavia, născută Herţeg. Aveau doi copii: Ioan (tatăl meu) şi sora sa Mărioara. Trei din cei patru copii ai familiei Biring au devenit învăţători iar al patrulea, preot catolic. În timpul războiului, Alfons a fost trimis pe front şi din Rusia nu s-a mai întors acasă. Numele său se află pe “Monumentul eroilor” din Ciacova. Pe acelaşi monument este scris şi numele unchiului său Biring Jakob, căzut deasemeni la datorie. Tatăl meu - Ioan �tefi - a fost şi el pe front. La un bombardament în gara Sânnicolaul Mare, soţia lui Persida a fost răpusă de o schijă de „katiuşa”, pe care o ţin şi acum înrămată pe unul din pereţii casei mele. Fetiţa lor de 9 ani a rămas în grija bunicilor din Obad. Un fel de “jurnal de front” al învăţătorului �tefi l-am predat coordonatorului publicaţiei de faţă şi poate, cândva unele episoade vor vedea lumina tiparului. După război, tatăl meu a ajuns director de şcoală la Banloc (unde a înfiinţat un cor bărbătesc care ani de zile i-a purtat numele: “corul lui �tefi”) iar învăţătoarea Elisabeth Biring, care şi ea a fost deportată în U.R.S.S. doar pentru că era nemţoaică, s-a întors în comuna natală, Ciacova. În acea perioadă l-a cunoscut pe tatăl meu cu care a legat o prietenie, căsătorindu-se în anul 1952. În 6 iunie 1953 am venit eu pe lume, în Ciacova pe str. Al. I. Cuza nr. 5. La grădiniţa germană am avut două educatoare de excepţie, pe “Lonczy Tante” dar şi pe “Medy Tante” de care-mi amin-tesc mereu cu drag. Organizau spectacole cu noi copiii la “Cămin” cu sala arhiplină. Într-o bună zi mi s-a spus că trebuie să “dirijez” corul nostru. În acelaşi timp mi se dă rolul prinţului în “Cenuşăreasa”. Numai că eu nu doream lucrul ăsta. Nici să fiu mare dirijor, nici să fiu mare prinţ. Îmi era pur şi simplu frică. Acesta a fost primul meu rol jucat în viaţă. Iar corul grupei mele a fost primul cor pe care l-am dirijat. Aşa a început pentru mine o viaţă de care pe vremea aceea nici nu-mi dădeam seama ce înseamnă … .

- Dirijor al corului grădiniţei germane din Ciacova -

Bunicul Biring a jucat în tinereţe teatru. Tata a jucat teatru. Mama a jucat teatru. Mătuşa Ottilie a jucat teatru. Tata şi mama au făcut regie, deci au “pus în scenă” piese de teatru. Familia - adică sora şi fratele mamei precum şi sora mea (după tată) Octavia - aveau înclinaţii spre muzică. Intr-o bună zi, părinţii mi-au cumpărat o pianină vieneză “A.Petroff”. Trei ani au tot achitat bieţii mei părinţi la datorii. �i atunci am început să învăţ pian la tanti Lonzy Vuia. Exersam zilnic. A urmat primul meu concert ca mare pianist, dar şi ... ultimul. Am început şcoala având-o învăţătoare pe d-na Geser Anna, căsătorită ulterior cu unul din fraţii

Nemetz. O învăţătoare exigentă şi foarte corectă. Stilul dânsei de a ne învăţa matematica de exemplu (aritmetica), nu o să-l uit cât trăiesc. �i îl consider de-a dreptul genial, greu de înţeles pentru cititorii de azi, deoarece azi există calcula-toare de buzunar la mai fiecare copil. Dar oare ce-ar fi dacă de-odată nu ar mai exista baterii?! Tata a ajuns între timp învăţător la şcoala din Petroman, unde făcea

naveta cu bicicleta indiferent de anotimp. Uitasem să spun că între timp, comunitatea evreiască a vândut Primăriei templul lor, deoarece au rămas puţini evrei în Ciacova. Cu aceste cărămizi s-a construit “sala festivă” a Liceului, de care eram foarte mândri. La construcţie au participat toţi părinţii elevilor, dar şi adevăraţi «voluntari» din Ciacova şi satele aparţinătoare. Coordonatorul publicaţiei noastre, s-a mândrit întotdeauna cu faptul că el a pus cea de-a doua piatră la fundaţia clădirii. Aici veneau diferite trupe de teatru de la Timişoara şi se organizau spectacole. Liceul era condus de un om de excepţie: prof. Trifu Petcu, care avea un curaj neam cu nebunia, pentru acele timpuri. Ca el, altul Ciacova nu va mai avea cât lumea. În anul 1967, mama, care suferea de cancer şi a fost operată de 7 ori, moare. A chinuit mult, şi mai ales de grija copilului ei. Ce se va alege de el dacă ea nu va mai fi? Tata s-a mutat cu serviciul la Ciacova, apoi la Urseni. Eu am rămas în grija bunicii mele din Obad. Ulterior m-am transferat la Liceul “C.D.Loga” din Timişoara. Bineînţeles că pe mine nimeni nu m-a întrebat dacă vreau “la oraş” sau nu. La “Loga” am fost cooptat în formaţia de dansuri populare a cărei

instructor a fost domnul Galetin Gheorghe (Giuriţa), tatăl cunoscutului şi vestitului Dean Galetin de azi, care pe vremea aceea era de-o schioapă. Am cântat ca solist de muzică populară bănăţeană, acompaniat fiind de taraful Liceului aflat tot sub conducerea domnului Galetin. Am luat premii la multiple concursuri, lucru de care sunt foarte mîndru şi azi. Am jucat în trupa de teatru a liceului, sub regia actorului Anatolie Cobeţ de la “Teatrul Naţional Timişoara”. �i aşa, anii trecînd, a venit bacalaureatul, pe care l-am luat cu o medie mare. Doream să devin actor. Am început “actoria” cu domnul Rudolph Chati, actor veteran al “Teatrului German de Stat” din Timişoara. În acelaşi timp, cu doamna Cornelia Iuraşoc Gheorghiu am facut regie, iar cu domnii Iacob Ochsenfeld şi Adalbert Büchl am făcut muzică.

Anii treceau, şi începând din martie 1975, eram deja actor al “Teatrului German de Stat” din Timişoara. În paralel mă ocupam şi de muzică. Am format un cor (pe patru voci) într-un spectacol de varietăţi, iar mai pe urmă am orchestrat spectacole distractive umo-ristico-muzicale. M-am căsătorit şi mi-au venit pe lume doi feciori. Soţia, Gertrud, e originară

din Biled, iar feciorii, Thomas şi Andreas, s-au născut în ´78 respectiv ´81 în Timişoara. În 1990, deci după ce am trăit - şi asta în adevăratul înţeles al cuvîntului - cele petrecute în decembrie ´89, am părăsit definitiv România cu familia şi m-am stabilit în Germania. Nu ştiam ce mă aşteaptă, dar ştiam că dacă un om vrea şi luptă, poate realiza multe. �i Dumnezeu şi-a ţinut pare-se un ochi aţintit asupra noastră. De atunci îmi practic meseria, tot teatru - şi anume actorie, regie - aici în Germania. Joc teatru, fac regie, dar dirijez şi un cor bărbătesc pe care eu l-am înfiinţat, orchestrez, aranjez şi armonizez pentru diferite orchestre (populare, fanfare, jaz) sau coruri.

Datorită faptului că am mai multe meserii, mă pot mândri cu unele spectacole la care am făcut regia şi care nu numai că au avut priză imensă la public şi la critici, dar cu care am luat şi numeroase premii. In perioada scursă între timp a murit tatăl meu care avea o frumoasă şi valoroasă bibliotecă. Am donat în

luna mai 2007, din toată inima, Liceului din Ciacova un număr de 469 volume de cărţi adunate în timp, de el. Dintre „ai mei” la Obad mai trăieşte doar verişoara primară a tatălui, Iustina (Tinuţa). În rest … . Aceasta este pe scurt, istoria vieţii unui om cu mare dragoste de pământul care l-a hrănit cândva şi de locurile în care s-a format. Acesta este şi motivul pentru care cu toată dragostea am răspuns invitaţiei bunului meu prieten Aurică Ianoşel, să-i fiu alături în colectivul redacţional al „Cetăţii” noastre. �i aceasta mă onorează.

Pentru cei interesaţi să mă cunoască mai bine, le recomand şi website-ul: www.alexanderstefi.de Cu toată dragostea, Alexander �tefi Germania

Fotografie din anul 1938 aflată în arhiva Bisericii Ortodoxe din satul Obad, publicată prin bunăvoinţa preo- tului paroh Doţ Ioan. Pe rândul din faţă: Preotul satului, înv. Ioan �tefi (dirijorul corului) cu soţia şi directorul �colii. Pe spatele fotogra- fiei este făcută men- ţiunea: „Acest tablou al co- rului din com. Obad a fost dăruit Casei Naţionale din localit. de D-nul înv. I. �tefi,

învăţător în Banloc, fiu al comunei Obad.

8 septembrie 1949”

LLLLegenda spune că trei surori, fetele unui ţăran sărac, nu se puteau mărita datorită situaţiei financiare precare. Se spune că atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritişului, Sfântul Nicolae a lăsat noaptea la uşa casei ţăranului, un săculeţ cu aur. Povestea s-a repetat întocmai şi când a venit vremea de maritiş pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea şi celei de a treia fete, ţăranul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale. Într-o noapte l-a văzut pe Sfântul Nicolae care s-a urcat pe acoperiş şi a dat drumul săculeţului prin hornul casei, într-o şoseta pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul

agăţării şosetelor de şemineu. După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Sfântul Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu a rezistat tentaţiei de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neaşteptat îi mulţumea pentru el, Sfântului Nicolae. Moş Nicolae nu se arată niciodată spre deosebire de Moş Crăciun care vine personal să aducă daruri celor cuminţi. În dimineaţa de Sf. Nicolae, copiii cuminţi găsesc darurile în ghetuţe, iar cei răi găsesc nuieluşe. E un obicei vechi nu numai la români, de a face cadouri în această zi, ci şi la alte popoare. Sărbătorirea zilei însă, este diferită.

Copil fiind, îl urmăream de fiecare dată cu multă curiozitate pe “uica Pătru”, când trecea prin faţa casei mele cu un fel de maşinărie autopropulsată care mi se părea tare interesantă. Era de fapt un motor diesel cu un singur piston, adaptat şi pentru tăiatul lemnelor. În acele vremuri, nici vorbă de actualele “drujbe” existente în multe gospodării şi incompa-rabil mai uşor de mânuit. Cum am fost întotdeauna un împătimit în a sta la “givan” cu oamenii în vârstă (de la care ai întotdeauna ceva de învăţat), am trecut recent prin faţa casei sale. Nu puteam să nu-i deschid uşa, să-l întreb ce mai face. Se bucură de fiecare dată când mă vede. Îmi vorbeşte de părinţii mei şi de oameni din vremuri … apuse. Are o memorie de invidiat. De multe ori îl găsesc confecţionând diferite piese sofisticate la strungul care nu i-a adus mare câştig, dar uneori i-a asigurat “dărabul dă pită păntru zâua dă mânie”. Are mâini de aur. �i-a confecţionat singur două tractoraşe artizanale şi o remorcă. Se foloseşte de ele la munca câmpului. Este necăjit că nu îndeplinesc “normele europene” pentru a le înmatricula ca să circule cu ele în voie. A suferit mult în viaţă, dar a înfruntat de fiecare dată greutăţiile şi nu s-a dat bătut. Este o fire optimistă. La cei 75 de ani, dl. Petru Spăriosu spune că mai are încă multe de făcut, dacă D-zeu îl ajută.

Mihai Aurel Ianoşel

Colectivul redacţional al ziarului nostru, urează tuturor concetăţenilor care îşi serbează ziua onomastică, purtând numele Nicolae cât şi derivatele masculine şi feminine ale acestora, un călduros, Celor mici, le urăm ca Moş Nicolae să le pună în cizmuliţe numai bucurii, zile senine şi cadouri la fel de minunate ca anişorii lor.

Ziarul “Cetatea Ciacovei” se distri-buie în continuare gratuit, prin difuzorii noştri cunoscuţi din Ciacova şi din satele aparţinătoare.

Persoanele interesate pot face anunţuri publicitare gratuite prin intermediul ziarului nostru. Conţinutul acestora va fi menţionat pe un formular aflat la punctele de distribuţie.