Cercetarea arheologică şi istoria RomânieiCUPRINS

CAPITOLUL I. Scurt istoric al cercetării arheologice româneşti CAPITOLUL II. Paleoliticul (2.000.000-7.500 î.Chr.)CAPITOLUL III. Neoliticul şi eneoliticul (7.500-2.000 î.Chr.)CAPITOLUL IV. Epoca bronzuluiCAPITOLUL V. Civilizaţia şi istoria traco-geto-dacilor în prima perioadă a epocii fierului (Hallstatt) CAPITOLUL VI. Perioada Hallstattului Târziu (650-450 / 400 î.Chr.)CAPITOLUL VII. Procesul de individualizare a geto-dacilor în cadrul lumii traciceCAPITOLUL VIII. Evoluţia geto-dacilor din a doua epocă a fierului (La Tène) până în secolul I î.ChrCAPITOLUL IX. Procesul de organizare a statului geto-dacBibliografia selectivă

CAPITOLUL IScurt istoric al cercetării arheologice în România

Cercetarea arheologică din România se integrează în cea universală încă din secolul al XVIII-lea.Preocupările arheologice sunt mai vechi în Transilvania, unde interesul pentru monumente şi inscripţii datează din

sec. XVI. În Moldova şi Valahia asemenea preocupări se întâlnesc încă din secolul XVII şi XVIII în operele cronicarilor Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino.

În Transilvania interesul pentru antichitate este cultivat de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu), care doreau să arate originea romană a românilor. La jumătatea secolului XVIII apar şi colecţiile de antichităţi.

În anii 1836-1837 Vladimir de Blarenberg iniţiază cercetările arheologice de pe teritoriul Moldovei. Tot în anul 1837 G. Săulescu tipăreşte la Iaşi o lucrare arheologică despre fortificaţia de la Caput Bovis (Ghertina) din apropierea Galaţilor. În acţiunea de formare a colecţiilor se remarcă eforturile lui Mihalache Ghica, în anul 1842, când creează propria colecţie. Aceste eforturi sunt continuate de N. Mavros, P. Polonic, D. Papazoglu şi C. Bolliac. Acesta din urmă tipăreşte un itinerar arheologic cu diferite informaţii. În anul 1837 este descoperit tezaurul de la Pietroasa.

Nicolae Mavros (sau Mavru, cum apare în unele scrieri de epocă) a sosit pe la începutul secolului al XIX-lea în Ţara Românească, unde a îndeplinit iniţial funcţia de secretar al domnului fanariot Alexandru Şuţu (1818-1821), ca apoi să intre în suita generalului Pavel Kisseleff în 1828. Decisivă a fost numirea sa ca inspector al carantinelor instituite pe Dunăre, funcţie deţinută până în 1859. Desfăşurându-şi activitatea în imediata apropiere a cetăţilor romane de pe fostul limes dunărean, Mavros a efectuat săpături masive fără nici un fel de scrupul ştiinţific. Astfel a început surprinzătoarea competiţie cu urmări nefaste pentru arheologia Olteniei romane.

Rivalul lui Mavros în competiţia pentru cea mai bogată colecţie de antichităţi nu era altul decât fostul său cumnat, Mihalache Ghica, fratele mai mare al domnului Alexandru Ghica. Funcţia pe care o deţinea Mihalache Ghica, aceea de vornic al Treburilor din Lăuntru (ministru de interne), îi permitea ample investigaţii anticare. Tot aparatul administrativ şi poliţienesc era obligat să răscolească pământul Olteniei, pentru a-i furniza marelui ban antichităţi de toate categoriile şi, în special, monede. În afară de aceste descoperiri întâmplătoare care au luat calea colecţiei lui Ghica, vornicul a practicat prin intermediul cumnatului său, colonelul Vladimir de Blaremberg, primele săpături în aşezările romane din Oltenia.

Regulamentul Muzeului de Antichităţi, confirmat prin decretul domnesc de la 25 noiembrie 1864 al lui Alexandru Ioan Cuza, prevede că preşedinţia Comitetului de Arheologie se încredinţează pe viaţă primului şi celui mai înainte donator şi fundator al Muzeului. În cazul nostru, donatorul avut în vedere era generalul Nicolae Mavros. Cu doi ani înainte el dăruise noului stat român, Principatele Unite, cabinetul său de antichităţi, compus din peste 4 000 de monede greceşti, romane şi dacice, un număr neprecizat de medalii din secolul al XV-lea şi mai recente, ceramică neolitică, greacă şi etruscă, statui, statuete, busturi, reliefuri, stele şi miliarii din secolele V î.Chr.-III d.Chr., precum şi „o mică colecţie de antichităţi egiptene”.

Exemplul său nu întârzie să inspire gesturi asemănătoare, menite să îmbogăţească repede patrimoniul unui mare muzeu care a fost provizoriu instalat la Universitate, situaţie ce se va prelungi până în anul 1931. Colecţiei i se adaugă 1 300 de monede greceşti, romane şi bizantine, însoţite de o mică dar preţioasă bibliotecă numismatică, prin donaţia lui D. A. Sturdza. Sturdza a devenit numismat, deşi studiase în Germania dreptul, filozofia şi teologia. Nici Mavros nu era special pregătit pentru preocupările de arheologie clasică. Vocaţia imperioasă a colecţionarului s-a trezit în el întâmplător şi târziu, după vârsta de 40 de ani. Din opera sa nu s-a păstrat nimic. Arhiva personală a fost distrusă chiar de familie în 1854 sub ocupaţia austriacă. Restul a fost probabil mistuit în incendiile din 1856 când au dispărut atât casa din Constantinopol, cât şi cea din Bucureşti. Din însărcinarea lui Kisseleff a făcut „o descriere detaliată a cercetărilor arheologice întreprinse”, nepăstrată însă. Nu i se poate atribui lui Mavros „Descrierea diferitelor locuri remarcabile, făcută în timpul călătoriei domnului Preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor prin judeţele Valahiei Mari şi Mici, în luna iunie a anului 1832”, deoarece acest document vădeşte ignoranţa autorului faţă de limba greacă. Raportul lui Mavros, încheiat în ianuarie 1834, l-a determinat pe Kisseleff să-i ceară să-şi continue ancheta în colaborare cu Gh.

1

Asachi. Până în prezent, materialele culese şi cu acest prilej n-au fost redescoperite. Singurul manuscris al lui Mavros pe care-l cunoaştem se reduce la câteva note de lectură, primite de Academie pentru valoarea lor de autograf.

Data naşterii lui Mavros a fost inexact stabilită, poate pe baza unor amintiri ale descendenţilor săi, în 1781 sau 1782. În realitate, inscripţia de pe piatra sa de mormânt precizează că se născuse la 9 martie 1786. Părinţii erau Iordache Mavros, hatman în Moldova, şi Mărioara, fiica lui Nicolae Ventura, mare postelnic în Ţara Românească. Avea o soră, Ruxandra, şi un frate mai tânăr, Mihalachi. Pentru originea lui fanariotă a fost acuzat zeci de ani, cu atât mai mult cu cât caracterul şi cultura lui corespundeau perfect tipului tradiţional în acest mediu, de care nu s-a despărţit niciodată.

N. Iorga va culege la Paris mărturia plină de admiraţie a lui Emile Picot, după care Mavros, pe care eruditul filolog îl cunoscuse în 1867, „era singurul om de stare a vorbi franţuzeşte ca în secolul al XVIII-lea”. Ca dovadă a lecturilor clasice greceşti e de ajuns o scrisoare a lui în care citează din Hesiod. Cât despre cunoaşterea limbilor orientale, un indiciu ar fi acele „manuscripte preţioase şi cărţi tipărite, producţiune a literaturii arabo-persane” pe care, în 1862, le-a donat Bibliotecii Naţionale din Bucureşti. Se pare că fusese tălmaci pentru limba turcă al generalilor Prozorovski, Kamenski şi Kutuzov, deci în cursul ocupaţiei ruse din anii 1801-1812, poziţie pe care o ocupa atunci, pe lângă Bagration, şi poetul Costache Conachi. A câştigat astfel reputaţia unui funcţionar destoinic, „distins prin talente mari şi o cinste deosebită”.

Ascensiunea lui Mavros nu a trecut de rangul de hatman. Căsătoria cu Pulheria Ghica (1800-1879) n-a durat decât din 1813 până în 1817, după care ea s-a măritat din nou, în 1820, cu un alt arheolog, colonelul Vladimir de Blaremberg. Din această căsătorie a avut o fiică, soţia scriitorului moldovean Alecu Cantacuzino, şi un fiu, Dimitrie, general rus. A doua soţie a lui Nicolae Mavros a fost Sevastia (1800–1886), fiica lui Alexandru M. Şuţu, mare dragoman al Porţii (decapitat în 1807) şi soră cu Constantin Şuţu, de mai multe ori ministru în Ţara Românească, al cărui fiu va fi numismatul M. C. Şuţu (1804-1882). Cu Sevastia Şuţu, Mavros a avut încă trei fiice.

Înrudirile lui Mavros echivalau cu o poziţie socială foarte importantă. Totuşi, Mavros a preferat să participe doar de la distanţă, cu o nedezminţită prudenţă, la luptele politice. A făcut o carieră de funcţionar rus, la recomandarea lui Kisseleff, al cărui colaborator fusese. Având rangul de consilier de stat, egal în ierarhia birocratică ţaristă cu gradul de general, a rămas pentru toată viaţa „generalul Mavros”.

Salariul i-a permis să facă repede avere. Instituţia carantinei fusese creată nu numai din raţiuni de sănătate publică, ci şi cu un scop politic, acela de a izola Principatele de malul turcesc al Dunării. O întreagă arhivă, aproape necercetată, aduce, pe lângă bogate informaţii despre navigaţia fluvială, comerţ şi istoria igienei, dovada capacităţii „generalului” ca administrator şi organizator.

Atitudinea politică a lui Mavros a fost adesea înregistrată de contemporani şi totdeauna cu o extremă suspiciune faţă de relaţiile pe care le întreţinea cu Rusia. Nu e suficient a afirma că „generalul” a fost filo-rus. De pildă, a rămas neobservat faptul că, la întoarcerea din singura sa călătorie la Paris, Mavros îşi propune să editeze un ziar la Bucureşti, în 1820, cu nouă ani înainte de „Curierul românesc” al lui Eliade. În 1821, refugiindu-se la Braşov, este coautorul unui memoriu adresat ţarului prin care se cerea eliberarea Ţării Româneşti de jugul tiranic turcesc, invocându-se argumente istorice. Ca membru al cancelariei preşedintelui rus al Divanurilor Mavros a participat la redactarea Regulamentului Organic. În 1834 el propune unirea Principatelor sub numele comun de „ducatul Daciei”.

Bazele colecţiei sale au fost puse din timpului războiului ruso-turc din 1828-1829, când au fost aduse la Moara Domnească numeroase inscripţii latine din Oltenia şi Bulgaria.

Cu excepţia antichităţilor egiptene a căror prezenţă se explică printr-o călătorie în Egipt, la o dată necunoscută, restul colecţiei este de provenienţă locală, danubiană. Dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica, în aprilie 1857, către soţia sa, ştim însă că beiul de Samos cumpărase două basoreliefuri, un cap colosal de marmură şi, între alte piese, o inscripţie pe care i-a trimis-o lui N. Mavros. Tocilescu afirmă că unele obiecte şi monumente au fost „adunate din Grecia continentală şi insulară”. Prin urmare, se pune întrebarea de unde provin şi alte piese pentru care ar exista indicii ale originii lor din Grecia, ca în cazul a două reliefuri cu banchet funerar.

Ezitările cele mai justificate apar în localizarea pieselor din colecţia de ceramică al lui N. Mavros, circa 50 la număr, în măsura în care au fost reţinute în fişierul fotografic al Institutului. Datările se încadrează între secolele VI-III î.Chr. Categoriile cele mai bine reprezentate sunt: ceramica arhaică, ceramica de stil geometric oinochoe, ceramica atică cu figuri roşii, ceramica atică cu firnis negru. Condiţiile în care s-a format majoritatea colecţiei ar sugera o origine din importurile primite de coloniile pontice, dar nu se poate exclude nici posibilitatea ca, în călătoriile sale în Marea Egee sau la Atena, Mavros să fi făcut unele achiziţii.

Colecţia numismatică are un conţinut care nu e decât parţial cunoscut, deoarece a fost expediată la Moscova împreună cu tezaurul statului înainte de a fi fost complet catalogată. Cercetarea monumentelor sculpturale şi epigrafice din colecţia Mavros a început încă din iunie 1867, în curtea casei „generalului” din Bucureşti şi în jurul conacului de la Moara Domnească, la 28 km nord-est de capitală. De aici, pietrele au fost transportate la Bucureşti în acelaşi an şi, încă un lot, în 1878. În 1877, fiind la Moscova, şi în 1879, la Paris, Tocilescu începuse să lucreze la catalogul pe care nu-l va publica decât în 1908.

Faţă de numai 23 de piese editate de către Desjardins, lucrarea lui Tocilescu cuprinde 20 de inscripţii latine şi 35 altare, stele, reliefuri şi statuete greceşti, cele mai multe fragmente şi anepigrafe. Adesea e vorba de piese provenite de la Novac (altare din secolele II-III) fragmentul de arhitravă din epoca lui Caracalla stela lui Donatus de la Steklerna, miliariul lui Hadrian adus din cimitirul din Sviştov. În alte cazuri, localitatea de origine este Oescus, chiar dacă, de pildă, un soclu de statuie a fost folosit ca material de construcţie de către turci la cetatea din Turnu Măgurele. Este acea „mare piatră înscrisă care s-a luat acum doi ani de Generalul Mavru”, cum scria Bolliac în 1845.

Murind la 23 martie 1868, Nicolae Mavros dispărea prea devreme pentru a figura printre membri Academiei Române.

2

În aceeaşi epocă îşi desfăşura activitatea în Moldova – unde se înfiinţase la 4 februarie 1834 Muzeul istorico-natural – profesorul Gheorghe Săulescu. Acesta a executat în anul 1836 săpături la Barboşi, în castrul roman constituit în cap de pod al stăpânirii romane în afara limesului danubian. Săulescu a identificat această localitate romană cu Capul Bovis, la fel cum făcuse mai demult şi D. Cantemir. Tot lui Săulescu i se datorează şi o relatare despre descoperirea tezaurului de la Conceşti, în anii războiului ruso-turc din 1806-1812.

În anul 1837 se descoperea întâmplător celebrul tezaur de la Pietroasa, recuperat în condiţii dramatice de vătăşeii vornicului Ghica. Expus la Muzeul Naţional de Antichităţi, tezaurul a făcut mare vâlvă în epocă, atât la noi cât şi în cercurile savante internaţionale.

Toate aceste importante descoperiri, existenţa celor două muzee la Bucureşti şi la Iaşi, activitatea febrilă desfăşurată de colecţionari şi relaţiile personale ale aristocraţiei române cu cercurile nobiliare de amatori de antichităţi din exterior au înlesnit tinerei arheologii româneşti contactul cu Europa.

Dacă în Transilvania, unde relaţiile erau mai strânse cu mediile universitare germane şi austriece, influenţa central-europeană a devenit în scurt timp evidentă în mediile colecţionarilor, în Ţara Românească şi Moldova contactele s-au realizat mai ales cu anticarii ruşi, condiţionarea politică fiind în ambele cazuri decisivă. Rusia fusese cuprinsă de febra arheologiei ceva mai târziu decât Occidentul.

Pe lângă binecunoscutul mimetism al cercurilor aristocratice petersburgheze, gata să preia toate modelele occidentale, la cultivarea interesului pentru arheologie contribuiau şi tot mai desele descoperiri de kurgane scitice şi de vestigii ale civilizaţiei greceşti în zona de sud a Rusiei, spaţiu intens colonizat odinioară de milesieni şi dorieni. O expresie instituţională a acestor preocupări este Societatea de istorie şi antichităţi din Odesa, înfiinţată la 23 aprilie 1839, având printre alţi membri pe S.S. Uvarov, ministrul învăţământului, pe J. de Blaremberg, pe domnul Moldovei, Mihail Sturdza, şi pe banul Mihalache Ghica.

Cu toate meritele sale organizatorice, prima generaţie de anticari s-a menţinut în limitele unui diletantism care, dacă ar fi continuat să-şi pună amprenta şi asupra generaţiei următoare, ar fi orientat cercetările arheologice pe un făgaş greşit. Trecerea pe poziţii ştiinţifice s-a realizat treptat până către sfârşitul veacului XIX, proces ce corespunde, în mare, fenomenului general produs în istoriografia noastră, acela de tranziţie de la romantism la spirit critic.

Noii generaţii de anticari îi revenea o misiune imensă, pentru îndeplinirea căreia ea era înarmată mai mult cu entuziasm decât cu o pregătire solidă. Reprezentanţii noii generaţii trebuiau să descopere în primul rând metodele, mijloacele de lucru şi căile de investigaţie. Deşi trecuţi prin anturajul lui Mavros sau Mihalache Ghica, toţi aceşti tineri – cu Laurian şi Bolliac în frunte – s-au despărţit repede de mentalitatea magiştrilor, ceea ce nu înseamnă că nu le-au purtat în continuare respect. Motivele desprinderii se reduceau la diferenţa fundamentală de atitudine, de scop al demersului: dacă pentru boierii şi coloneii generaţiei anilor ’30 antichităţile constituiau un simplu amuzament, pentru Laurian, Bolliac, Odobescu şi tinerii cu vederi paşoptiste, studiul istoriei vechi prin expresiile sale arheologice era încărcat cu o profundă semnificaţie patriotică.

Cezar Bolliac publică un studiu în care – înaintea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu – abordează probleme legate de istoria şi mitologia dacilor, în revista paşoptistă Steaua Dunării, cu titlul Scrisori în ţară. Într-un studiu ulterior, intitulat Despre daci, Bolliac reia această direcţie de investigaţie, rătăcindu-se în hăţişul de ipoteze şi amănunte filologice. Adevărata activitate pe tărâmul arheologiei o va începe însă Bolliac abia după 1869. Începând din acest moment, munca sa este strâns legată de colaborarea sau disputele cu Alexandru Odobescu.

August Treboniu Laurian, venit după studii universitare făcute la Viena, Hanovra şi Göttingen la Bucureşti, este primul care asociază cercetărilor anticare o remarcabilă erudiţie, precum şi temeinice cunoştinţe epigrafice. De asemenea, este autorul primei „excursii” arheologico-epigrafice din ştiinţa românească, o excursie descrisă pe larg într-un raport, plin de sobrietatea ţinutei ştiinţifice. Rezultatele cercetărilor sale au constituit obiectul unui solid memoriu, Istriana, publicat în revista editată de el însuşi în colaborare cu Nicolae Bălcescu, Magazin istoric pentru Dacia. În această scriere Laurian publică numeroase epigrafe – inserate ulterior de Theodor Mommsen în volumul al III-lea din Corpus Inscriptionum Latinarum. Un demers asemănător se datorează lui Ion Ionescu de la Brad pentru Dobrogea. Contrastul dintre aceste ultime două lucrări şi unele scrieri similare, precum cele ale lui Théodore Margot sau Dimitrie Papazoglu este evident, fie şi numai în ceea ce priveşte ţinuta ştiinţifică.

După cum se vede, prin anii ’60 ai veacului trecut, ştiinţa arheologică românească şi disciplinele sale înrudite nu izbutiseră să depăşească nivelul unor încercări timide, necompetitive pe plan european. Ceea ce s-a produs ulterior, constituie o expresie vizibilă şi în acest plan a metamorfozei culturii româneşti, sub impactul modelelor occidentale.

Deşi arheologia nu depăşise la acea dată faza de acumulări haotice şi nu îşi definise metodele de investigaţie, realizările sale se puteau constitui într-un model pentru ţările în care abia acum se făceau primele încercări ştiinţifice.

Astfel, ştiinţa preistorică începe să-şi consolideze pe la mijlocul secolului XIX statutul de disciplină independentă. Infirmând scepticismul manifestat de Cuvier cu vreo două generaţii înainte, descoperirile senzaţionale de la Neanderthal (1856) şi Cro-Magnon (1868) au prezentat dovada materială a existenţei omului „antediluvian”, lucru venit să dea dreptate celor care, precum Lamarck sau Darwin, se arătaseră mai optimişti în această privinţă. Cercetări practicate în Franţa, de genul celor de la Abbeville, unde Boucher de Perthes descoperise unelte de piatră cioplită specifice unei epoci din zorii paleoliticului inferior, pe care astăzi o numim, după numele aşezării eponimă, abbevillian, sau în Belgia, în Ariège, au identificat treptat şi expresia materială a oamenilor din epocile cele mai reculate. În vreme ce ilustrul geolog englez Charles Lyell punea bazele stratigrafiei, metodă fundamentală în cercetarea geologică şi arheologică, J. Lubbock în 1866 şi G. de Mortillet în 1869 şi 1972 se străduiau să definească sisteme cronologice operante pentru aceste perioade. Boucher de Perthes făcuse pentru prima oară distincţia între uneltele de piatră cioplită, pe care le numea „antediluviene”, şi cele de piatră şlefuită, pe care le atribuia în mod eronat celţilor.

Erorile au fost corectate de Lubbock, care a despărţit cronologic inventarul litic paleolitic (piatra cioplită) de cel neolitic (piatra şlefuită), pentru ca mai apoi G. de Mortillet să subîmpartă în mod judicios şi paleoliticul în mai multe

3

trepte, denumite, după localităţile eponime, acheulean, abbevillian, mousterian, solutrean, magdalenian, ceea ce constituie baza unui sistem cronologic care nu a încetat să fie completat şi rafinat până în zilele noastre.

În 1869, la congresul de arheologie de la Copenhaga, unde a participat cu o comunicare şi Odobescu, arheologul danez Worsaac făcea cunoscută lumii ştiinţifice gravura paleolitică de la Chaffaud, confirmându-l astfel pe belgianul Lartet, neobosit cercetător al artei gravate paleolitice din Ariège. Capitolul artei parietale avea să fie deschis după descoperirea întâmplătoare a lui Marcelino de Santoula de la Altamira (1879), dar scepticismul legat de aceasta nu a fost definitiv înlăturat decât în pragul veacului XX.

Franţa, care deţinea primatul cercetărilor paleolitice în Europa, a cunoscut şi prima revistă de specialitate în domeniu, Matériaux pour servir à l’histoire primitive de l’homme, apărută începând din 1864.

Veacul al XIX-lea este şi „epoca de aur” a cercetărilor arheologice în Orient, din Egipt până în Levant şi Persia, iar de aici mai departe, până pe platourile indo-pakistaneze. Prin Jean François Champollion (1790-1832), continuat cu strălucire de Richard Lepsius, se născuse egiptologia ca ştiinţă. A fost apoi rândul lui A. Mariette, dar mai ales al lui G. Maspéro şi W.M. Flinders Petrie să dezvelească marile monumente ale civilizaţiei egiptene. În aceeaşi epocă A.H. Layard executa importantele săpături de la Nimrud, în Mesopotamia, beneficiind de impulsul pe care un G.F. Grotefend, cel care descifrase scrierea cuneiformă în 1802, sau un H.C. Rawlinson, cercetătorul inscripţiei trilingve de la Behistun şi unul dintre întemeietorii iranisticii, îl dăduseră pe tărâm filologic explorărilor antichităţilor mesopotamiene şi persane.

A. Cunningham, la rândul său, dezvăluia lumii ştiinţifice strălucitoarea cultură Harappa prin săpăturile de la Taxila. Câteva piese de arhitectură fuseseră deja expuse la Expoziţia universală de la Paris din 1867.

Din 1871 începea să apară revista de specialitate Annual Reports consacrată antichităţilor Orientului mijlociu.Dacă preistoria şi arheologia orientală constituiau domenii cu totul noi pentru ştiinţă, arheologia clasică se situa

într-o tradiţie veche, deja de câteva secole. Noutatea constă aici în „descoperirea” monumentelor vechii Elade şi ale Anatoliei, care, inaccesibile până atunci din cauza dominaţiei otomane, nu fuseseră cunoscute erudiţilor decât pe cale livrescă.

După proclamarea independenţei Greciei asistăm la un adevărat exod spre Grecia al filo-elenilor de tot soiul. Încă de la începutul veacului Charles Robert Cockerell descoperise în templul zeiţei Afaia de la Egina, în 1811, celebrele sculpturi arhaice târzii, încredinţate spre restaurare lui Thorwaldsen. După independenţă, graţie lui L. Ross, săpăturile arheologice au luat o mare amploare. Pe tot parcursul secolului XIX, inepuizabilul pământ al Greciei nu a contenit să-i surprindă pe învăţaţi prin descoperirile senzaţionale, care aveau să fie încununate prin săpăturile lui Ernst Curtius (1814-1896) de la Olympia şi, mai ales, prin cele efectuate de H. Schliemann (1822-1890) în staţiunile civilizaţiei miceniene.

Secolul al XIX-lea este şi epoca marilor sinteze, culminând cu Griechische Geschichte a lui E. Curtius, apărută în cinci volume între 1856 şi 1866, a monumentalelor corpus-uri de inscripţii şi de monede, precum Corpus Inscriptionum Graecarum, alcătuit de August Boeckh (1785-1867) şi cuprinzând cca. 10 000 de inscripţii greceşti, respectiv Trésor de Numismatique et de Glyptique în cinci volume, 1836-1850, primul corpus de numismatică antică, datorat lui Charles Lenormant.

Aspiraţia către sinteză, caracteristică veacului XIX, a făcut ca un elev al lui Niebuhr şi al lui Boeckh, K.O. Müller, să redacteze primul manual de „arheologie a artei”, Handbuch der Archäologie der Kunst, în 1839. Această operă, care s-a bucurat de un prestigiu absolut vreme de câteva decenii, este dominată de ideea seninătăţii „apolinice” a artei clasice. Întreprinderi similare se datorează spre sfârşitul veacului lui K.B. Stark, dar, mai cu seamă, lui Georges Perrot, care a alcătuit cele 10 volume Histoire de l’art dans l’Antiquité, bogat ilustrată prin desenele lui Charles Chipiez.

Arheologia începea să se organizeze. Pretutindeni în Europa luau naştere muzee, societăţi arheologice, comisii speciale, se instalau institute arheologice şi misiuni în străinătate, iar arheologia figura în programele multor universităţi. În Franţa, activitatea muzeistică este încurajată de Napoleon I şi condusă cu competenţă de italianul Ennio Quirino Visconti (1751-1818). Aceasta cunoştea, la mijlocul veacului, graţie celuilalt Napoleon, al III-lea, o dezvoltare prodigioasă. Organele şi instituţiile a căror piatră de temelie fusese pusă acum, culminând cu Comisia de topografie a Galliilor (1858), stau la baza foarte eficientului cadru instituţional francez de astăzi.

În cadrul Instituto di correspondenza archeologica din Roma s-au pus bazele uneia dintre nemuritoarele întreprinderi ale erudiţiei germane, Corpus Inscriptionum Latinarum.

În Rusia muzeele apăreau pe rând în aproape toate zonele arheologice, la Nikolaev (1806), Theodosia (1811), Odesa (1829), Kerč (1829), iar în 1864, prin strădaniile lui A. Uvarov (1828-1884), lua fiinţă Societatea de Arheologie de la Moscova.

În acest context aflăm şi noi date despre dezvoltarea şi organizarea arheologiei pe teritoriul României de astăzi.De origine dintr-o familie domnitoare, Mihail C. Şuţu se înrudea cu întreaga boierime fanariotă şi pământeană.

Strănepotul, şi purtătorul numelui domnitorului Mihail C. Şuţu, el este fiul lui Constantin Alexandru Şuţu, ministrul de finanţe al lui Grigore Ghica. Mama sa era Sevastia Ghica, sora domnului. Prinţ de sânge, deci, Mihail Şuţu a traversat un secol din istoria României care a transformat ţara dintr-un ţinut încă dominat de structuri feudale, într-unul modern, integrat istoriei europene. Născut la 1841, moare în 1933.

Modernizarea României începe cu adevărat odată cu venirea în ţară a prinţului Carol I de Hohenzolern (1866). Odată cu venirea regelui, trebuie să se fi întors şi Şuţu de la Paris, unde îşi făcuse studiile – întâi la liceul Bonaparte şi apoi la Şcoala Centrală de Arte şi Manufactură, obţinând diploma de inginer.

În 1869 se căsătoreşte cu Maria Cantacuzino şi prin ea se înrudeşte încă o dată cu toate marile familii boiereşti şi îşi întăreşte legăturile cu partidul conservator, fără să intre cu adevărat în politică. Totuşi, mişcarea naţională a studenţilor, conduşi de Nicolae Iorga, îi prilejuieşte unele articole acide în jurnalul „La Roumanie”. Rudă apropiată îi devine Dimitrie Sturza, de care comunitatea de preocupări îl va lega foarte strâns toată viaţa. De asemenea, el se

4

înrudeşte, de două ori, cu generalul Mavros, o dată prin mătuşa sa, cea de-a doua soţie a generalului, şi a doua oară prin soţia sa, care îi era nepoată de fiică. Colecţia acestuia – păstrată în conacul de la Moara Domnească – văzută probabil încă din copilărie, i s-a deschis gustul pentru antichitate.

Activitatea lui Şuţu s-a împărţit în două domenii absolut distincte. Cariera sa de înalt funcţionar, primul domeniu, şi al doilea domeniu de activitate căruia i s-a dăruit cu mare pasiune şi pentru care la un moment dat şi-a încetat activitatea administrativă a fost cel al cercetării numismatice, domeniu în care, chiar fără studii de specialitate, M. Şuţu devine un însemnat specialist numismat şi metrolog. În discursul său de recepţie la Academie, în anul 1909, el dezvoltă ideea folosirii monedelor ca documente iconografice de primă importanţă, absolut necesare în cercetarea arhitecturii şi artei antice, a portretisticii imperiale, mod de abordare care s-a dezvoltat ulterior într-un adevărat domeniu de cercetare. Creează o vastă operă ştiinţifică, importantă contribuţie în discipline noi la acea dată, cum ar fi numismatica şi metrologia ptolemaică. Este ales membru activ al Societăţii Numismatice Engleze, membru de onoare al Societăţii Franceze de Numismatică şi preşedintele Societăţii Numismatice Române, întemeiate în 1903.

Dimitrie Sturza, secretar general al Academiei, formulează proiectul organizării unui Cabinet Numismatic, iar Ion Bianu, directorul Bibliotecii Academiei, propune integrarea acestui cabinet în cadrul instituţiei pe care o conducea. Astfel ia naştere faimosul Cabinet Numismatic. El a fost realizat în 1910 prin fuziunea colecţiei de monede a statului, care era formată din colecţia Mavros (donată în 1862 şi păstrată până atunci la Muzeul Naţional de Antichităţi, unde fusese deja îmbogăţită cu colecţia Bolliac) şi a colecţiei lui Dimitrie Sturza, dăruită Academiei, la care s-a adăugat şi o primă donaţie a lui Mihail Şuţu. Toate acestea pleacă, odată cu tezaurul României, în 1916, în Rusia, unde o parte dintre ele iau căi necunoscute şi nu mai ajung niciodată înapoi. Cabinetul a fost condus, întâi, de Dimitrie Sturdza, până la moartea sa (1914) şi apoi de M. Şuţu, până în 1933.

Pasiunea sa de colecţionar este cea a unui specialist. După alipirea Dobrogei la România, vizitează ruinele antice de la Adamclisi, Mangalia, Tomis, Histria şi Troesmis. El ne dă, cu acest prilej, o descriere coerentă monumentului de la Adamclisi.

Şuţu dă şi o descriere şi asupra antichităţilor de la Troesmis. Dealtfel, el a făcut parte în 1882 din comisia de cumpărare a terenului de la Igliţa. Din arhiva lui Dimitrie Sturdza, păstrată la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei, aflăm că fostul proprietar al terenului, un oarecare D. More, făcuse săpături de amator şi extrăsese 150 de inscripţii pe care le-a trimis la Biblioteca Naţională din Paris.

Cea mai mare parte dintre antichităţile colecţiei lui M. Şuţu provin de la Tomis.O altă categorie o formează piesele achiziţionate din comerţul de antichităţi, în special de la Roma. Aici însă, Şuţu

a căzut pradă negustorilor de falsuri. Două frumoase portrete reprezentându-i pe Hadrian şi pe Marcus Aurelius, ridică serioase îndoieli asupra autenticităţii. Dar la Roma sunt cumpărate şi două bijuterii ale colecţiei: o foarte frumoasă copie de epocă romană şi un portret al împăratului Traian, care, deşi deteriorat, este de bună factură.

Colecţia de vase atice nu ştim unde a fost achiziţionată. Ar fi putut fi cumpărată din comerţul de antichităţi de la Roma, dar şi de pe piaţa internă, provenind, din cetăţile litorale. Mai există posibilitatea ca ele să fi fost cumpărate din Rusia, deci descoperite în oraşele greceşti nord-pontice, ca şi o parte din monedele aflate în colecţia sa.

M. Şuţu nu colecţiona numai pentru sine. El este cel care întemeiază Muzeul regional al Dobrogei, dotându-l cu obiecte adunate de el sau de o comisie înfiinţată şi patronată de el.

Vitregia vremurilor l-a determinat ca la sfârşitul războiului să doneze colecţia sa Academiei Române, instituţie de care era atât de legat şi care i se părea probabil că va putea proteja eficient acest tezaur. Donaţia reluată şi inventariată de C. Moisil număra 3 105 monede, 196 de ponduri, 241 de sigilii de plumb romane şi bizantine, 360 de sculpturi şi reliefuri, teracote, bronzuri, ceramică, carte rară. Monedele, pondurile şi sigiliile au intrat la Cabinetul Numismatic, iar celelalte obiecte au fost organizate după război de către C. Moisil, într-o expoziţie în sala a II-a a Bibliotecii Academiei, care a căpătat numele Mihail Şuţu. Aceeaşi soartă implacabilă a instituţiilor româneşti a făcut ca această expoziţie, împreună cu numele său, să dispară, măturată de valul proletcultist. În 1957 obiectele aveau să fie date Muzeului Naţional de Antichităţi, care avea şi el să fie desfiinţat ulterior, iar obiectele împărţite, parte din ele intrând în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie, parte rămânând în depozitele Institutului de Arheologie. Cabinetul Numismatic, prestigioasă creaţie a cărui ctitor, împreună cu Dimitrie Sturza, a fost smuls Bibliotecii Academiei şi trecut la Muzeul Naţional de Istorie. Astfel, colecţia unitară a fost împrăştiată.

Figura lui subţire de bătrân boier a rămas multă vreme în amintirea contemporanilor şi este pentru noi, astăzi, exemplul omului pentru care patriotismul era conceput în forma sa superioară, a unei reale şi adânci culturi, a unei implicări în progresul ţării, a creării unor instituţii culturale de elită, menite să promoveze cercetarea şi specializarea, al unui adânc şi real europenism.

Nu este oportun să comparam modestele realizări ale arheologiei româneşti din generaţia anticarilor cu asemenea mari întreprinderi europene. Ceea ce este însă cu adevărat important în discuţia de faţă este că, în epoca de mari prefaceri culturale ca au însoţit procesul regenerării naţionale, arheologia românească beneficia de modele, de „forme” pentru a căror grefare pe fond românesc avea nevoie, în primul rând, de oameni capabili să cuprindă, în ansamblul ei, această variată informaţie şi să manifeste, în acelaşi timp, discernământul necesar pentru a selecta elementele cele mai adecvate. Individualitatea lui Odobescu în peisajul arheologiei româneşti din această perioadă constă, poate în primul rând, în faptul că a fost singurul care a găsit cu cale să purceadă la o asemenea uriaşă încercare.

Alexandru Odobescu iniţiază primul curs de arheologie la Universitatea din Bucureşti. Acesta a fost un mare erudit şi arheolog şi creatorul arheologiei ştiinţifice în România.

Activitatea sa a fost precedată de cea a anticarilor şi colecţionarilor pasionaţi de arheologie, obiectele arheologice reprezentând pentru ei doar o valoare materială şi nu un document istoric. Ei au adunat o serie de piese valoroase şi rare, încât rolul lor nu poate fi neglijat. Al. Odobescu se distinge însă prin aceea că are o concepţie identică cu cea a

5

lumii ştiinţifice contemporane lui. Deşi autodidact, el înţelege importanţa activităţii sistematice de teren, ce nu urmărea numai îmbogăţirea colecţiilor, ci şi încadrarea cronologică şi culturală a obiectelor descoperite.

El încearcă introducerea studiului sistematic, deschizând în 1874 primul curs universitar de arheologie la Bucureşti. Deşi educat la Paris, el se apleacă şi asupra epocilor şi domeniilor încă necercetate, asupra preistoriei şi barbariei, numită de el period preistoric şi barbar, nelimitându-se doar la arheologia clasică. Chiar dacă observaţiile sale sunt bazate mai mult pe intuiţie, odată cu activitatea sa arheologică se ajunge la strângerea, ordonarea şi interpretarea rezultatelor descoperirilor. Odobescu a fost obligat să se mulţumească cu sistemul cronologic relativ al celor trei epoci: epoca pietrei, epoca bronzului şi fierului. El a iniţiat statistica arheologică în România, adunând date şi informaţii de ordin numeric şi statistic. Între anii 1870-1871 a întocmit şi difuzat în rândul intelectualilor de la sate un Cestionar arheologic. Rezultatele acestui chestionar (peste 1 600 de informaţii arheologice) au stat la baza primului repertoriu arheologic publicat în România, Antichităţile judeţului Romanaţi. Interesul pentru preistorie şi epoca migraţiilor s-a materializat în studiul asupra tezaurului de la Pietroasa, care este şi azi un model de cercetare ştiinţifică. Prin participarea la conferinţe şi congrese internaţionale, ca şi prin cursul ţinut la Universitate, Al. Odobescu a introdus metoda şi spiritul critic în cercetarea istorico-arheologică.

Odobescu s-a născut în 1834, anul în care la Bucureşti lua fiinţă Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi care a devenit, la 1864, Muzeul Naţional de Antichităţi. Anul 1866 marchează momentul angajării decisive a lui Odobescu în cercetarea arheologică, al începutului studiilor sale legate de tezaurul de la Pietroasa, şi al săpăturilor pe care le-a efectuat în această localitate de celebritate universală, dar totodată este anul înfiinţării Societăţii Literare Române, transformate în 1867 în Societatea Academică Română şi devenită, la 30 martie 1879, Academia Română. În acest for suprem de consacrare a valorilor Odobescu avea să-şi ocupe locul binemeritat în 1870, la vârsta de 36 de ani, în Secţia istorică.

Activitatea sa a fost precedată în Principate de perioada anticarilor. Distanţarea de moda arheologică a acestei perioade de început nu va fi fost uşoară pentru Odobescu. Deşi autotidact, ca şi Bolliac, în câmpul strict al arheologiei, Odobescu a atins erudiţia şi şi-a format o concepţie care este identică cu aceea a lumii ştiinţifice a vremii sale; deşi prin înclinaţiile sale livreşti era destinat să rămână un arheolog de cabinet, a înţeles importanţa activităţii sistematice de teren; conferenţiar talentat, a depăşit stadiul popularizării pentru a fi primul profesor de arheologie al Universităţii din Bucureşti.

Admirându-l pe Bolliac pentru entuziasmul şi spiritul său întreprinzător, Odobescu nu ezita, totodată, să pună în gardă faţă de pericolul unei activităţi lipsite de metodă şi disciplină. Această critică nu viza atât persoana, cât mentalitatea, felul de a concepe arheologia şi mai ales modul de lucru al lui Bolliac şi al altor pasionaţi, precum Papazoglu, Butculescu, Beldiceanu şi Buţureanu sau chiar colegii de Academie ai lui Odobescu: V.A. Urechia şi D.A. Sturdza. Spre deosebire de „anticarii” Ghica şi Mavros, care îi puneau pe alţii să răscolească în ruinele de la Reşca şi Celei, Bolliac, Butculescu şi ceilalţi s-au făcut remarcaţi prin activitatea intensă în teren, prin interesul sporit pentru situl explorat, ca şi prin încercări timide de clasare, datare şi interpretare a antichităţilor descoperite.

Atingând erudiţia, Odobescu a înţeles care sunt rosturile esenţiale, ţelurile şi modelele arheologiei şi le-a introdus în ştiinţa românească. Definitoriu este faptul că prin Odobescu arheologia încetează a mai fi redusă la adunarea şi clasificarea formală, diletantistă a antichităţilor; ea devine o cercetare care strânge, ordonează şi interpretează aceste documente ale pământului. Pentru a atinge acest ţel, arheologul avea a aborda şi rezolva cele două probleme fundamentale pe care le ridică antichităţile preistorice şi „barbare”: cronologia şi atribuirea etnică. Pornind de la două repere cronologice sigure, care sunt cucerirea romană şi descălecatul, Odobescu plasează între ele „periodul barbar”, iar înainte de cucerirea traiană periodul „pe care-l putem cu adevărat chema preistoric şi nu numai dacic şi care, în nemărginita sa întindere, a trebuit să prezinte faze multe şi felurite”. În cuprinsul epocii preistorice, Odobescu era obligat să se mulţumească a aplica la sporadicele descoperiri româneşti cunoscute, sistemul celor trei perioade, elaborat de danezul Christian Thomsen, piatra, bronzul, fierul.

Odobescu ştia că „în timpul miilor de secoli care au precedat în omenire arta de a păstra prin grai sau prin scris memoria faptelor, multe popoare, deosebite prin origine, deosebite prin limbă, deosebite prin uzuri, şi-au succedat unul altuia pe faţa pământului. Ele au lăsat mai mult sau mai puţin, în straturile de pământ pe care le călcau, dovezi pipăite de ingeniozitatea lor şi de dibăcia lor manuală”. Astfel exprimat, în aceeaşi remarcabilă conferinţă dedicată Artelor din România în periodul preistoric (1872): „Fiecare popor din câte au venit pe rând aici, şi-au adus cu sine mult-puţina sa cultură”. Întâlnim în textul conferinţei citate, ca şi în atâtea locuri din opera lui Odobescu, astfel de indicaţii metodologice, pe care practica le-a confirmat. Odobescu cunoştea, de pildă, importanţa adunării sistematice a informaţiei, a elementelor de statistică arheologică şi pentru aceasta a şi întocmit cunoscutul său Cestionar arheologic, difuzat în 1870-1871 în rândurile autorităţilor şi intelectualităţii săteşti. Rezultatele au fost dintre cele mai bune. În scurt timp, la Ministerul Instrucţiunii Publice s-a strâns un însemnat număr de răspunsuri (peste 1 600) şi chiar în anul 1871 proaspătul membru al Societăţii Academice reuşea să valorifice primele rezultate, publicând o Notiţie despre localităţile însemnate prin rămăşiţe antice din judeţul Dorohoi. Pe temeiul răspunsurilor la Cestionar Odobescu a mai reuşit să publice şi amplul raport privind Antichităţile judeţului Romanaţi, a cărui valoare ca instrument de lucru este încă mult apreciată, până în zilele noastre. Însuşi fondul de informaţii privind celelalte judeţe, nevalorificate de Odobescu, dar conservate cu grijă la Biblioteca Academiei Române, îşi păstrează pe deplin valoarea documentară şi actualitatea, ca punct de plecare al unor noi investigaţii de teren.

Odobescu însuşi nu a fost un arheolog de teren. În anii de început ai preocupărilor sale arheologice el pare totuşi să fi fost atras de ideea unor explorări şi săpături arheologice şi îşi va fi făcut planuri în această direcţie. În atmosfera de emulaţie prilejuită de întemeierea Muzeului de Antichităţi şi de numirea sa ca membru al Comitetului arheologic Odobescu solicita la 15 iulie 1866 ministrului Instrucţiunii, C.A. Rosetti, subvenţionarea unor investigaţii arheologice în judeţele Buzău, Râmnic, Brăila şi Covurlui. Aprobate de minister aceste cercetări s-au limitat, în cele din urmă, la

6

Pietroasa, localitate care concentra în cel mai înalt grad interesul savantului. În acest ultim volum al lucrării dedicată tezaurului de aici Odobescu a inserat informaţii despre forma şi dimensiunile fortificaţiei de aici, despre tehnica zidurilor, precum şi o enumerare succintă a materialelor descoperite: pietre de construcţie şi cărămizi, ceramică grosieră, fragmente de vase de sticlă, vase, arme şi zăbale de metal, doi piepteni mici şi o sulă de os, mai multe râşniţe de piatră, multe oase de animale, resturi de lemn putrezit şi, în sfârşit, o mică monedă de bronz, „care prezintă indubitabil aspectul monedelor romane din epoca post-constantiniană”. Scopul săpăturilor va fi fost, în parte, unul ştiinţific: acela de a lămuri relaţia dintre acest castellum şi celebrul tezaur descoperit la o distanţă relativ mică de el, pe coastele dealului Istriţa. Pe de altă parte, s-ar putea ca ideea de a duce la Expoziţia universală de la Paris (1867), alături de tezaur, şi alte materiale arheologice din localitatea de descoperire să fi constituit prilejul imediat al acestor săpături.

În 1872, Odobescu adresa viitoarei generaţii de arheologi români îndemnul de a dezlega tainele movilelor, ale acestor „arhive tăcute care păstrează în negrul pământ documente istorice ale ţării noastre din timpul pe când istoria nu se scria cu condeiul”. Mărturisire sinceră care îl pune pe cercetătorul zilelor noastre în situaţia mai mult de a ghici motivele concrete ale limitelor pe care Odobescu însuşi le-a pus investigaţiilor sale. Lucrarea dedicată tezaurului de la Pietroasa, monumentala operă Le trésor de Pétrossa, era îndreptăţită de a fi calificată drept cea mai temeinică operă ştiinţifică a lui Odobescu. „Părtaş printre cei mai tineri din acea generaţiune de la 1848 care-şi hrănea inima cu cele mai vii şi mai înalte aspiraţiuni, iar, de altminterelea, înclinat mai mult din fire către ocupaţiunile literare şi istorice, – aşa avea să se confeseze Alexandru Odobescu într-un moment în care se afla deja în după-amiaza vieţii – am trăit cătând când la deal, când la vale, un colţişor unde să-mi durez sau un palat sau o colibă pe locul cam viran al literaturii şi istoriei româneşti”. Poate că excesiva modestie a cărturarului artist – aceeaşi „zgârcenie neobişnuită” de care vorbea Nicolae Iorga şi care l-a îndemnat să jertfească până şi din singura ediţie antumă de Opere o imensă parte din ceea ce scrisese –, poate că un gust amar pe care i-l lăsaseră manevrele unor contemporani care nu l-au înţeles sau n-au dorit să-l înţeleagă şi faţă de care s-a crezut silit să-şi afirme idealurile ştiinţifice şi literare, poate însă numai nevoia unei metafore antitetice să-l fi făcut pe Odobescu să-şi asemuiască opera cu „un palat sau o colibă”, lăsând parcă posterităţii dreptul de a alege. În vremea lungă de aproape un veac ce s-a scurs de la petrecerea sa din viaţă autorul lui Pseudokynegetikos şi al Tezaurului de la Pietroasa a ajuns să fie receptat ca un clasic al culturii noastre, iar dintre exegeţii operei sale nimeni n-ar fi cutezat să comită sacrilegiul de a păşi în universul odobescian altfel decât cu sfiala cu care intri într-un palat.

Pe de altă parte, însă, nu este Istoria arheologiei „o piatră de hotar între libertatea fantazării livreşti şi specializarea erudită” sau chiar şi opera arheologică de căpătâi a lui Odobescu, Tezaurul de la Pietroasa, în mare măsură – deşi nu putem fi cu totul de acord cu Nicolae Iorga –, „nu o carte de ştiinţă obiectivă, ci o lucrare cu totul personală, cu mult mai mult a autorului decât a subiectului” ?

Parcurgând el însuşi calea de la diletantismul superior la specializare într-o epocă în care arheologia însăşi era în căutarea propriilor sale metode de exprimare ştiinţifică şi în care pozitivismul îşi savura hegemonia criticistă instaurată asupra tuturor ştiinţelor istorice, Odobescu a practicat o arheologie globală, care, pornind de la „antichităţile estetice” se extindea, pe o treaptă superioară a demersului, şi asupra „antichităţilor etice” în care erau cuprinse toate instituţiile antichităţii. Chiar dacă nu ar fi fost expus ca atare încă din primele rânduri ale prelegerii inaugurale din Istoria arheologiei, acest program al lui Odobescu ar fi transpărut din toate celelalte opere ale lui. Odobescu studiază monumentul, dar scopul său de ultimă instanţă este acela de a reconstitui, pornind de la datul material, universul istoric în care monumentul respectiv a luat naştere; şi cum demersul estetic încetează la un moment dat de a-i mai oferi deschideri, el apelează la tradiţia literară antică. Spre deosebire de marele său predecesor, Winckelmann, Odobescu – receptiv, în aceeaşi măsură, şi la sănătoasa tradiţie filologică a amfiteatrelor Sorbonei şi năzuind nu să fundamenteze o nouă estetică, ci să desluşească determinări istorice, apelează fără reţinere la orice fel de date care i-ar putea lumina calea. Binecunoscuta erudiţie odobesciană este deopotrivă atributul personalităţii autorului şi o necesitate de exprimare.

Prin formaţia sa şi prin clişeele de epocă, Odobescu s-a aplecat asupra arheologiei ca un cunoscător deopotrivă sensibil la frumuseţea unui monument şi atras de curiozitatea de a-i desluşi acestuia sensurile istorice. Arheologia practicată de el se situează la graniţa dintre istorie şi artă, fiind o sinteză winckelmanniană şi de filologie clasică.

Fapt deosebit de semnificativ însă, seninul clasicist a înţeles cu surprinzătoare sensibilitate ceea ce lumea arheologică abia începuse să redescopere în epocă: arta „barbară” a epocii migraţiilor şi arta medievală – atât cea occidentală, cât şi cea răsăriteană. Contribuţiile cele mai de seamă ale lui Odobescu se înscriu în aceste din urmă domenii, dacă ne gândim la Tezaurul de la Pietroasa şi la întreg mănunchiul de studii preliminare aferente. Arta scito-sarmatică, stilul policrom, monumentele romanice, gotice şi bizantine îi erau cărturarului mai mult decât familiare.

După cum se ştie, Odobescu a fost, prin excelenţă, un arheolog de cabinet. I-au reproşat-o, în primul rând, contemporanii, în frunte cu Cezar Bolliac. Cu o singură şi, mai degrabă, accidentală excepţie, Odobescu nu a executat săpături arheologice. Care vor fi fost cauzele adevărate nu se va şti, poate, niciodată. Lipsa de interes n-ar putea intra în discuţie, nu atât prin faptul că prin tinereţe nutrise intenţia entuziastă de a efectua săpături, făcând şi demersuri în acest sens, ci, în primul rând, dacă ne gândim că Odobescu a fost unul dintre cei mai activi membri ai Comitetului Arheologic (instituit la 25 noiembrie 1864 prin decretul lui Alexandru Ioan Cuza, comitet care avea mai cu seamă menirea de a coordona activitatea arheologică de teren), că a pus, prin Cestionarul arheologic, piatra de temelie pentru un vast repertoriu arheologic al României şi că a valorificat el însuşi o bună parte din cercetările de teren efectuate până atunci. Mai mult decât atât, de la catedra universitară, din aula Academiei sau de la tribuna conferinţelor pe care le-a susţinut, el nu a încetat să proclame cu convingere necesitatea lărgirii săpăturilor arheologice. Nu pare plauzibil însă nici că Odobescu s-ar fi simţit oarecum descoperit pentru o asemenea întreprindere; era prea conştient de clasa lui pentru a încerca eventuale complexe faţă de contemporanii săi. Poate că,

7

mai degrabă, stilul său de viaţă – când la Bucureşti, când la Paris, când la universitate, când la Academie sau în diferite comisii – şi modul său specific de atingere cu arheologia, prin excelenţă livresc, nu i-au dat nici răgazul, nici impulsul necesar pentru o întreprindere atât de migăloasă şi de circumscrisă în spaţiu şi în timp. Ca spirit, Odobescu a avut mereu vocaţia marilor sinteze, nu era, nici pe departe, genul de meseriaş răbdător şi conştiincios. El însuşi n-a găsit cu cale decât cu o singură ocazie să se justifice, iar atunci a făcut-o en passant, în tonul colocvial al unei conferinţe, de parcă ar fi intenţionat ca spusele sale să rămână ca enigma sfincşilor pe care tocmai îi evocase în contextul respectiv.

Spre deosebire de Transilvania, unde o veche şi bogată tradiţie umanistă înlesnise încă din veacul al XVIII-lea accesul către marile sinteze de istorie veche, epigrafie şi arheologie şi unde contactele foarte strânse între erudiţii de la mijlocul secolului trecut – cu Johann Michael Ackner în frunte – şi marii istorici ai antichităţii din Europa centrală şi apuseană aveau să creeze un climat de excepţie pentru cercetarea în acest domeniu – este de ajuns să amintim călătoria epigrafică a lui Theodor Mommsen, patriarhul istoriei romane, în Transilvania şi, în special în zona auriferă, unde tocmai ieşiseră la iveală celebrele tăbliţe cerate ale lui Alburnus Maior (Roşia Montană) –, în Principatele Române interesul pentru arheologie nu a apărut decât relativ târziu, prin anii ’30 ai secolului. Desigur, referiri la antichităţile Ţării Româneşti şi ale Moldovei s-au făcut încă de către cronicarei, şi, mai cu seamă, în opera lui Dimitrie Cantemir, însă de o preocupare constantă nu poate fi vorba decât mult mai târziu.

Orele arheologice ale lui Odobescu, marcate mai mult de pasiunea pentru antichităţi dovedită de un grup entuziast de „anticari” pe cât de sinceri în demersul lor pe atât de tributari unei fermecătoare naivităţi în faţa obiectelor „antice” înglobate în larga categorie a „curiozităţilor” de tot felul, care le reţineau atenţia, au bătut în acelaşi ritm cu clipele regenerării României. În contextul marilor transformări social-politice care au urmat păcii de la Adrianolpol şi, mai ales, după reinstaurarea domnilor pământene, paralel cu eforturile îndreptate spre propăşirea economică şi emancipare socială, s-a desfăşurat şi ample acţiuni pentru închegarea unei culturi naţionale. Este epoca în care apar importante aşezăminte culturale, ziare, reviste cu caracter ştiinţific, manuale şcolare, gramatici, lucrări literare. Spiritul epocii este fidel reflectat de binecunoscuta formulă a lui Heliade, „scrieţi băieţi, scrieţi, numai scrieţi”, expresie a unei atitudini generale, năzuind spre evoluţie culturală extensivă, dictată, desigur, de condiţiile epocii şi mai puţin afectată de discernământul critic; suntem încă departe de „spiritul critic” şi de reacţiile la „formele fără fond”. Acelaşi spirit este prezent şi în lumea anticarilor; dovadă, între altele, anii de început ai unei instituţii ce avea să devină peste câteva decenii – poate că fondatorii ei nici nu o bănuiau – un aşezământ de referinţă al culturii româneşti: Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi, devenit ulterior Muzeul Naţional de Antichităţi (1864).

Înfiinţarea muzeului şi primii săi ani de existenţă se leagă strâns de câteva personalităţi, care, prin activitatea lor, se constituie, în adevăratul sens al cuvântului, într-o primă generaţie a arheologiei româneşti din etapa anticarilor.

Ocazia favorabilă de a purcede la o sistematizare a întregii activităţi arheologice din ţara noastră şi de a ataca pe un front larg vasta problematică ştiinţifică a domeniului s-a ivit în anul 1867, când Odobescu a participat în calitate de comisar pentru organizarea pavilionului românesc al Expoziţiei universale de la Paris. După obiceiul epocii, un asemenea gen de expoziţie cuprindea atât realizări industriale, cât şi artizanale, alături de „curiozităţi” şi alte obiecte specifice fiecărei naţiuni.

Pentru a iniţia pe occidentalul neavizat în realităţile româneşti, eminentul economist P.S. Aurelian şi Al. Odobescu au publicat o broşură-prospect intitulată Notice sur la Roumanie. Prima parte, redactată de Aurelian, cuprindea o scurtă trecere în revistă a realizărilor pe tărâm economic obţinute de tânărul stat naţional – care, la acea dată, nu-şi proclamase încă independenţa, iar unitatea statală nu era nici ea desăvârşită –, în vreme ce, în partea a doua, Notice sur les antiquités de la Roumanie, Odobescu făcea prima încercare de sistematizare din istoriografia noastră a marilor probleme ale arheologiei româneşti. Anul 1868, în care a apărut această notiţă, poate fi considerat un reper cronologic pentru începutul implicării lui Odobescu în domeniul arheologiei, domeniu pe care nu-l va mai părăsi până la sfârşitul vieţii.

Încă din această scriere sunt vizibile coordonatele viitoarelor exegeze odobesciene în sfera arheologiei. Sunt menţionate aici valurile, tumulii (măgurile), care vor fi ulterior tratate mai pe larg în scrierile consacrate de Odobescu preistoriei, apoi antichităţile romane din Oltenia (Celei, Reşca etc.), care prefigurează viitoarea sinteză despre Antichităţile judeţului Romanaţi şi, mai cu seamă, tezaurele de la Conceşti şi Pietroasa, prezente de acum înainte în mai toată opera arheologică a autorului.

Dacă mai adăugăm faptul că la 25 noiembrie 1864, prin decretul nr. 1649 semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Odobescu fusese numit, alături de V.A. Urechia, Laurian şi Mavros (acesta din urmă preşedinte pe viaţă), membru al Comitetului Arheologic din România şi că în această calitate efectuase pentru singura dată în viaţa sa săpături arheologice (la Pietroasa, în 1866), suntem, credem, îndreptăţiţi să afirmăm că pe la mijlocul anilor ’60 arheologia devine una dintre cele mai importante, dacă nu principala preocupare a lui Odobescu.

Ca membru al Comitetului Arheologic, Odobescu a întreţinut strânse legături cu mişcarea arheologică din tânărul stat român. Perioada anilor 1860-1880 este una dintre cele mai frumoase în istoria areologiei româneşti, epoca în care noua generaţie de istorici a purces cu entuziasm la cercetări de teren pe tot cuprinsul ţării. După excursiile epigrafice ale lui Laurian, este rândul lui Bolliac să atace aşezări din diferite epoci şi diferite colţuri ale ţării: Slon, Reşca, Slăveni, Turnu Severin, Tinosul, Zimnicea, Vădastra, Celei. Mai ales după 1869, când a fost numit preşedinte al Comitetului Arheologic, „în locul repausatului general Mavros”, Bolliac şi-a intensificat truda în sfera arheologiei, acest domeniu ajungând să-l acapareze de-acum înainte până la sfârşitul vieţii. D.A. Sturdza, la rândul său, era şi el prezent între ruinele romane din Oltenia, executând săpături la Slăveni şi Reşca. Tot la Reşca participa prin anii 1870 la săpături unul din prietenii lui Odobescu, V.A. Urechia.

D.C. Butculescu, cel care îşi va câştiga ulterior merite destul de însemnate prin cercetările din dava dacică de la Piscu Crăsani, practica încă din 1876 săpături în castrul roman de la Jidava. Nu trebuie apoi uitat nici bătrânul maior

8

Pappasoglu, neobosit colecţionar de antichităţi culese „din excursiunile ce am făcut în toată România mică pe unde se găsesc”, dar şi conducătorul unor săpături la Slon sau la Cernica. Odobescu însuşi, după cum am arătat, a practicat săpături în castrul de la Pietroasa în 1866.

Avântul cercetării arheologice în această perioadă, pe care am numit-o „extensivă”, a avut drept urmare însăşi ridicarea arheologiei la rang de ocupaţie ştiinţifică într-un cadru instituţional. Nu trebuie trecut apoi cu vederea faptul că pe această cale au fost considerabil sporite colecţiile Muzeului Naţional de Antichităţi. Pe de altă parte însă, cu toate eforturile cercetătorilor din această generaţie, nu au putut fi puse la dispoziţia posterităţii decât foarte puţine date concludente. Privit în urmă, contrastul dintre amploarea cercetărilor din teren din anii ’60-’70 ai veacului trecut şi rezultatele concrete ale acestora apare astăzi frapant. Explicaţia constă în faptul că, în mentalitatea epocii săpătura arheologică nu era decât o goană după obiecte. O inscripţie, un tezaur monetar, un vas de preţ erau de ajuns pentru a considera sarcina îndeplinită. Contextul în care se situau obiectele în momentul scoaterii lor la lumină preocupa prea puţin pe arheologi, mai mult decât atât, nu de puţine ori, simpla încercare de reconstituire a contextului unei descoperiri se solda, din cauza stadiului redus al cunoştinţelor, cu teorii fanteziste, a căror netemeinicie era evidentă pentru cei mai luminaţi dintre contemporani. De asemenea, erau neglijate „obiectele minore”, nespectaculoase din punct de vedere muzeistic, dar care ar fi putut înlesni multe precizări cronologice. În sfârşit, chiar şi obiectele recoltate cu grijă şi expuse cu râvnă de colecţionar în muzeu nu erau decât rareori comunicate pe calea tiparului şi în majoritatea cazurilor, cu un comentariu inadecvat.

Puţini oameni şi-au dat seama în epocă de neajunsurile unor astfel de practici. Uneori însă bunele intenţii nu au fost pe măsura capacităţii ştiinţifice, Cezar Bolliac însuşi constituind în acest sens cel mai tragic exemplu: neobosit cercetător al pământului, colecţionar pătimaş şi publicist plin de vervă, înzestrat, în acelaşi timp, şi cu o imaginaţie mult prea bogată, el a căutat permanent să-şi valorifice cercetările, însă cunoştinţele sale de autodidact descins din anturajul lui Mavros nu la-u putut feri de o serie de eşecuri – dureroase pentru el, însă din punct de vedere obiectiv inerente. Reacţia cea mai echilibrată a venit însă nu din partea arheologilor de teren, ci din partea lui Odobescu; am putea spune că odată cu el pătrunde şi în arheologia românească spiritul critic.

Cea mai grăitoare dovadă că Odobescu şi-a depăşit contemporanii anticari chiar şi pe terenul mai familiar acestora din urmă o constituie ”relaţiunile” sale despre antichităţile judeţelor Dorohoi şi Romanaţi, care sunt consultate cu real folos şi astăzi. Dacă peste relatările lui Blaremberg, Săulescu, Bolliac sau Pappasoglu s-a aşternut de multă vreme colbul uitării, în schimb, aceste opere ale lui Odobescu, prin înregistrarea răbdătoare a tuturor informaţiilor şi datelor de teren care îi fuseseră accesibile şi, mai cu seamă, prin atitudinea critică dovedită de autor, pot fi considerate primele repertorii arheologice din literatura noastră ştiinţifică.

Odobescu a intuit încă din anii de debut ai atingerilor sale cu arheologia că pentru o adevărată exegeză ştiinţifică este necesară înainte de toate ordinea în înregistrarea şi clasarea informaţiei. Prea mult rău făcuseră întreprinderile diletante de până atunci! Având la dispoziţie şi câteva modele străine ale genului, Odobescu a lansat iniţiativa întocmirii unui repertoriu arheologic al României, defalcat pe judeţe. Pentru a strânge informaţia necesară, a redactat un Cestionar cuprinzând întrebări amănunţite adresate organelor administrative şi învăţătorilor rurali din toate comunele judeţelor ţării. Pe baza răspunsurilor primite, la care se adăugau, evident, informaţiile provenite din lucrările publicate, Odobescu a reuşit să prezinte coerent două repertorii arheologice din proiectul său mai amplu. Nu a fost, ca şi în alte întreprinderi ale sale, îndeajuns de mult sprijinit în epocă, iar proiectul său a fost ulterior mult prea repede abandonat.

În aceeaşi sferă de preocupări se înscrie şi efortul lui Odobescu, alături de ceilalţi membri ai Comitetului Arheologic, de a reglementa săpăturile arheologice şi de a preciza statutul obiectelor antice din colecţii – o realizare în acest sens fiind Regulamentul asupra explorărilor şi cumpărărilor de obiecte antice, promulgat sub forma unui decret (nr. 736) la 10 aprilie 1874 –, la fel ca şi participarea activă a lui Odobescu la înfiinţarea Comisiei Monumentelor Publice în august 1874, care urma să ia în grijă întreg patrimoniul monumental-istoric al României. De asemenea, Odobescu a întrevăzut necesitatea alcătuirii unui corpus al inscripţiilor greceşti, latine şi slave de pe teritoriul României.

Neobositul membru al Comitetului Arheologic nu a fost mai puţin activ nici în forul academic. Prezenţei celui de-al 32-lea membru titular, în ordine cronologică, al Societăţii Academice Române – în 1870 avea doar 36 de ani ! – în secţiunea istorico-arheologică i se datorează, între multe altele, instituirea premiului „Alexandru Odobescu”, care a generat o serie de concursuri de lucrări pe teme istorico-arheologice, din care s-au născut apoi opere fundamentale ale istoriografiei româneşti. Temele propuse de Odobescu erau dintre cele mai importante pentru istoria noastră; experienţa cărturarului făcea ca tematica să răspundă dezideratului ca, prin lucrările de concurs, să se umple efectiv un gol în istoriografie. Cel mai concludent exemplu este tema propusă de Odobescu şi acceptată „cu mulţumire, în unanimitate, în toate condiţiunile coprinse întrânsa” la 24 august 1871: Asupra popoarelor care au locuit ţările române de a stânga Dunării mai înainte de concuista acestor ţări de către imperatorele Traian. O lucrare pe acest subiect urma să fie prima contribuţie ştiinţifică la, pe atunci, practic necunoscutul domeniu al Daciei preromane.

În cercurile arheologilor şi colecţionarilor din preajma Comitetului Arheologic sau în forurile academice Odobescu se adresa unui grup restrâns. Era necesară, pe de o parte, formarea unei şcoli temeinice de arheologie, pe de altă parte, cultivarea cunoştinţelor de arheologie şi de istora artelor în rândurile unui public mai larg. În această privinţă, Odobescu se deosebeşte radical de toţi predecesorii şi contemporanii săi, el rămânând în epocă singurul adevărat profesor în acest domeniu. Dacă până prin anii ’70 educaţia „anticară” se făcea în preajma unui colecţionar mai mult sau mai puţin competent, iar viitorii istorici erau formaţi în universităţile străine, Odobescu este cel care iniţiază învăţământul arheologic în ţara noastră.

Ocazia s-a ivit atunci când ministrul instrucţiunii, Titu Maiorescu, a introdus în 1874, pe lângă programa oficială, „cursuri libere şi gratuite”. Unul din aceste cursuri, cel de arheologie, este încredinţat la universitatea bucureşteană lui

9

Odobescu. În anul universitar 1874/1875 a ţinut cursul de istorie a arheologiei, care va vedea lumina tiparului în 1877 şi va fi încununat de un binemeritat premiu academic. Acest curs va rămâne, din păcate, singurul publicat, este, însă, totodată, şi cel mai bun dintre toate cursurile pe care Odobescu le va ţine ulterior, „una dintre primele opere ale erudiţiei româneşti în spirit modern”, „muzeul imaginar cel mai atrăgător din literatura noastră”. Dacă nu dispunem de nici o ştire referitoare la cursurile ţinute de Odobescu în perioada 1875-1877, în schimb, s-au păstrat programele celor două cursuri ţinute în anii următori. Între 17 octombrie 1877 şi 22 iunie 1878 Odobescu a ţinut 60 de prelegeri dintr-un curs de preistorie, iar în 1878/1879 tot 60 de prelegeri dintr-un curs de antichităţi orientale. După o întrerupere de opt ani, cât a lipsit din ţară, fiind secretar al Legaţiei române de la Paris, a ţinut începând din 1888 în paralel două cursuri de câte 60 de prelegeri pe an: unul consacrat „instituţiunilor şi monumentelor religioase ale Greciei vechi”, iar altul despre Traian şi despre toate acele monumente care se rapoartă la istoria persoanei şi epocei.

Înrudite îndeaproape cu prelegerile ex cathedra ale lui Odobescu sunt conferinţele ţinute de acesta în aula Academiei sau la Ateneul Român. Ne gândim, bunăoară, la ciclul de conferinţe din 1872 dedicat artelor în România, subsumat scopului de a defini „instinctul estetic” al poporului român, dar, în acelaşi timp, prima încercare de periodizare şi clasificare sistematică a antichităţilor preistorice de pe teritoriul ţării noastre – suntem în ajunul Daciei înainte de romani a lui Tocilescu (1880) ! –, la lucrarea despre diadema de la Novočerkask, care a avut la bază o conferinţă susţinută în 1878, la conferinţa din 1888, cu ocazia inaugurării noului local al Ateneului Român, despre monumentele circulare antice, la conferinţa din 1889 despre unele probleme de heraldică. Simpla enumerare a acestor conferinţe este semnificativă; din Scitia până în Roma imperială, de la uneltele de piatră şi os din „periodul preistoric” şi până la emblemele heraldice ale domnitorilor moldavi, Odobescu şi-a revărsat cu dărnicie asupra auditoriului imensa sa informaţie, care era, la rândul ei, rosul unor lecturi susţinute şi al unor studii pe obiecte şi monumente realizate nemijlocit, la faţa locului.

Clasicist prin formaţie, cunoscător al literaturii greceşti şi latine, Odobescu nu s-a consacrat, oricât ar părea de paradoxală această afirmaţie, niciodată antichităţilor romane de pe teritoriul ţării noastre decât în mod tangenţial. Deşi mănunchiul de scrieri în acest domeniu acoperă o bună parte din opera sa arheologică, atingerile sale cu monumentele romane au fost mai degrabă întâmplătoare: exemplificări în cursuri universitare sau conferinţe, prelucrări de informaţii venite pe calea Cestionarului arheologic. Pe de altă parte, raportarea la antichitatea greco-romană se face permanent în toate celelalte scrieri, fie că este vorba de lucrările de preistorie sau de cele referitoare la toreutica „barbară”.

Nefamiliarizat cu cercetările de teren, Odobescu a preferat să-şi caute armele în arsenalul istorico-filologic. Obiectul arheologic nu avea, în concepţia sa, statutul de document în sine, nu constituia un fapt, ci doar o reflectare, o confirmare a tradiţiei literare antice. Odobescu nu operează cu conceptul de tip, lucru care e departe de a i se putea imputa, atâta vreme cât tipologia era pe cale să fie introdusă ca metodă fundamentală în arheologie abia în anii în care scria Odobescu. În schimb, se foloseşte analogia, aceasta însă nu în sensul strict arheologic al cuvântului, ci, mai degrabă, ca procedeu literar-erudit.

Studiile de arheologie romană constituie în această privinţă un bun exemplu. Tematic, sfera de interes a lui Odobescu se împarte în câteva compartimente: antichităţile romane de pe teritoriul României – în special cele din Oltenia şi, tangenţial, monumentul triumfal de la Adamclisi, dar şi, după cum vom vedea, plastica culturală din Dacia romană –, arta romană din epoca lui Traian, în general.

Cele mai însemnate contribuţii sunt, după cum era de aşteptat, cele care se înscriu în prima dintre seriile de preocupări pe care le-am enunţat. Interesul lui Odobescu faţă de monumentele Olteniei romane este o consecinţă firească a lucrului la proiectatul repertoriu arheologic al României. Cestionarul publicat in extenso în introducerea la lucrarea consacrată antichităţilor din Romanaţi dovedeşte intenţia de sistematizare a cunoştinţelor referitoare la această zonă arheologică. Nu mai puţin semnificative sunt anexele compilate după articolele din literatura epocii care se referă la această chestiune: anexele ajung să constituie un corpus pentru toate întreprinderile arheologice din sudul Olteniei, de la începuturi până în 1878.

Un loc central îl ocupă în opera lui Odobescu arta romană în epoca lui Traian. În acest caz, pe lângă motivaţia ştiinţifică, un rol de seamă l-a jucat climatul epocii în care scria autorul.

Romanitatea poporului român – idee fundamentală în literatura noastră umanistă şi, mai ales, în scrierile Şcolii Ardelene – a fost mereu legată până către sfârşitul secolului al XIX-lea de un fel de mit al eroului eponim: împăratul Traian. În a doua jumătate a secolului acest mit a fost considerabil reînviorat, atât prin confluenţa culturală cu cel de-al doilea val latinizant, cât mai cu seamă prin conotaţiile politice iscate în efervescentul climat de emulaţie naţională. Traian era simbolul unităţii încă neîmplinite în epocă şi, mai mult decât atât, reprezenta civilizaţia însăşi. Antiteza între Traian şi Decebal era cea între civilizaţie şi barbarie; „bunul Traian” este opus de Odobescu „sălbaticului Decebal”, iar cucerirea romană a Daciei reprezintă faptul providenţial prin care s-a pus capăt unei „întunecate asupriri” venite din partea unui „rege-erou”. Traian este „fondatorul neamului românesc” pentru Dimitrie Bolintineanu, „fondatorul coloniei latine la Dunăre”, pentru Odobescu, provincia Dacia este numită „Dacia traiană” de către A.D. Xenopol. De la Traian începe istoria românilor, toată succesiunea de civilizaţii anterioare la Dunărea de jos fiind de domeniul preistoriei. Traian întrupează toate virtuţile antice – valori spre care spiritele ilustre ale tuturor epocilor corupte au tânjit cu melancolie.

La toate aceste determinante naţionale se mai adaugă însă faptul de loc neglijabil că istoriografia europeană însăşi continua să fie bântuită de mitul antic al optimului principe. Orice exeget al epocii lui Traian se afla mai mult sau mai puţin în pericol să cadă în apologetică.

Când scrie despre Traian, Odobescu face, aşadar, să vibreze într-o tonalitate patriotică avântată coarda auditoriului sau a cititorilor săi prin efortul de a evoca imaginea unui mare om într-o epocă de propăşire politică şi artistică.

10

O primă ocazie i s-a oferit în 1872, când publică scurta notiţă despre descoperirea de la Blain, din Bretagne. Cu această ocazie, Odobescu face şi o mică incursiune epigrafică în urmărirea inscripţiilor care pomenesc numele lui Decebal. Mai discret decât în scrierile ulterioare, încă din această notiţă răzbate simpatia lui Odobescu pentru Traian, învingătorul lui Decebal.

În anul universitar 1874/1875, în cursul său de Istoria arheologiei (publicat în 1877), Odobescu face referire constantă la arta din epoca lui Traian. Această artă reprezintă pentru Odobescu un punct culminant al exprimării plastice romane, opoziţia netă fiind – în conformitate cu punctul de vedere dominant din veacul al XIX-lea, înainte de „redescoperirea” artei romane târzii, cu producţiile artistice ale epocii constantiniene („o artă cu totul decăzută”). Antiteza este construită pornindu-se de la „însuşirea” de către Constantin cel Mare a frizelor de pe arcul triumfal al lui Traian. S-ar putea obiecta că atitudinea lui Odobescu ar decurge mai puţin din iubirea pătimaşă pentru Traian, ci mai degrabă din crezul său estetic, deci opoziţia nu ar fi între Traian şi Constantin, ci doar între arta „clasică” şi cea târzie, ne vine însă greu să credem că la catedra universitară Odobescu ar fi adoptat o altă poziţie decât aceea pe care şi-o definise limpede în Pseudokynegetikos cu doar un an înainte (1873): „Deşi-mi vine foarte cu greu să aduc o aşa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat şi patron al Bucureştiului, dar – am mai spus-o şi într-alt loc – eu ţin întotdeauna cu Traian şi nu pot să las ca să i se ia ce este al lui”.

Că Odobescu „ţine” cu Traian o dovedeşte pe deplin faptul că, după revenirea la catedră, în anul universitar 1887/1888 prezintă un curs intitulat semnificativ: Traian şi despre toate acele monumente care se rapoartă la istoria persoanei şi a epocei. Doar două prelegeri ale acestui curs au fost publicate. Prima prelegere – un fel de argument pentru viitoarea întreprindere – defineşte în termenii cei mai limpezi hieratismul demersului odobescian, dar şi înflăcărătorul său avânt patriotic. Profesorul trece în revistă toate datele literare despre Traian – puţinele pe care vitregia sorţii le-a transmis în tradiţie manuscrisă – şi expune sintetic aspecte ale importantei domnii a învingătorului dacilor. Dacă această prelegere inaugurală are un caracter, mai degrabă, programatic, Odobescu neinsistând asupra amănuntelor, în schimb, cealaltă prelegere publicată, cea dedicată statuilor antice reprezentându-l pe Traian, constituie o dovadă foarte concludentă pentru profunzimea cursurilor universitare ale lui Odobescu. Cărturarul alcătuieşte un mic corpus de reprezentări plastice ale marelui împărat, dând pentru fiecare caz descrieri exacte şi indicaţii ale locului de conservare. Este adevărat că astăzi lucrarea nu mai prezintă valoare, întrucât multe din statuile aduse în discuţie de Odobescu au fost dovedite de exegezele moderne fie drept falsuri, fie drept statui autentice, atribuibile însă altor împăraţi decât Traian. Prin demersul său, Odobescu de situează la confluenţa erudiţiei anticare cu rigoarea universitară a discursului critic.

Arta romană în epoca lui Traian este, aşadar, privită cu sensibilitatea unui iubitor de frumos convins că monumentele din vremea optimului principe reprezintă arta clasică în sine, însă şi din perspectiva unui admirator pătimaş al împăratului sub domnia căruia această artă a înflorit. Nu putem decât să regretăm faptul că Odobescu şi-a întrerupt firul vieţii doar cu câţiva ani înainte de a fi martorul atribuirii de către Tocilescu a ansamblului comemorativ de la Adamclisi marelui împărat.

Monumentul de la Adamclisi figurează şi în opera lui Odobescu. Cel care era la curent cu toate noutăţile arheologiei europene – de la cercetările lui G. Perrot în Orient până la săpăturile lui H. Schliemann de la Micene – nu putea rămâne insensibil la o descoperire atât de importantă făcută chiar pe teritoriul ţării noastre. Monumentul este tratat în conferinţa ţinută la Ateneu despre clădirile autentice „cu dom circular”, unde monumentul este datat, aşa cum procedase iniţial şi Tocilescu, în sec. al IV-lea d.Chr.

Domeniului pe cât de fascinant, pe atât de dificil de abordat, al preistoriei cărturarul i-a consacrat doar câteva scrieri de mai mică întindere. Exceptând cele câteva referiri generale din Notice sur les antiquités de la Roumanie, Odobescu nu a scris despre preistorie decât în 1869, când a ţinut o comunicare la Copenhaga, cu ocazia celui de-al IV-lea congres internaţional de antropologie şi arheologie preistorică, urmată la trei ani de un articol despre Arme şi unelte de piatră şi de os din epocele preistorice aflate în România, în pamfletul despre Fumurile arheologice îndreptat împotriva lui Bolliac şi în conferinţa despre Artele din România în periodul preistoric. Observăm că toate aceste scrieri se plasează cronologic în anii de debut ai arheologului, fiind cuprinse în intervalul 1868-1874. Mai târziu Odobescu va abandona acest domeniu, fiind reţinut de lucrul la Tezaurul de la Pietroasa şi de cursurile sale universitare, ceea ce nu înseamnă însă, în nici un caz, că i-ar fi scăzut interesul pentru preistorie. Un argument important ar fi însuşi faptul că în cursul universitar din 1877/1878 a prezentat 60 de prelegeri consacrate preistoriei, apoi numeroasele referiri prezentate într-o operă atât de stufoasă precum Tezaurul de la Pietroasa. Credem, mai degrabă, că Odobescu şi-a dat seama la timp că acest domeniu necesită, în primul rând, cercetări de teren, săpături de amploare, neputând fi acoperit doar de erudiţia livrescă. Odobescu nu a fost un „preistorician” în adevăratul sens al cuvântului, ci un comentator scrupulos al realizărilor în acest domeniu, un fel de autor de „cronici arheologice” critice consacrate săpăturilor de epocă preistorică pe teritoriul ţării noastre. Chiar şi numai prin aceste contribuţii, el deţine cu autoritate, aşa cum s-a arătat în repetate rânduri, locul unui adevărat deschizător de drumuri.

Pentru Odobescu preistoria reprezenta, Vorgeschichte (preistorie), adică ceea ce Hegel, cel care introdusese termenul, înţelegea prin perioada dinainte de istorie (Geschichte), aceasta din urmă începând în momentul apariţiei tradiţiei istorice scrise. În domeniul preistoriei intra, deci, întreaga perioadă cuprinsă între apariţia omului şi epoca greco-romană, respectiv, pentru unele regiuni, epoca marilor imperii orientale. Pe teritoriul ţării noastre momentul final îl reprezenta, în această concepţie, cucerirea Daciei de către romani.

În privinţa etapelor ”periodului preistoric”, Odobescu adoptă schema general recunoscută de ştiinţa arheologică încă de pe la mijlocul secolului trecut, în funcţie de criteriul tehnic al materialului din care se confecţionau uneltele şi armele şi de gradul de desăvârşire al acestora. Sunt astfel deosebite epoca pietrei cioplite, a pietrei „lustruite”, a aramei, epoca de bronz şi epoca de fier, ceea ce, evident, corespunde periodizării clasice paleolitic – neolitic – chalcolitic – epoca bronzului – epoca fierului. Necunoscut era în epocă mezoliticul; abia prin anii ’60 J.J. Worsaae

11

abordase studiul sistematic al culturilor costiere din Iutlanda, pe baza cărora se va defini ulterior această importantă etapă între paleolitic şi neolitic. De asemenea, nu era bine precizată poziţia cronologică şi aria de difuziune a chalcoliticului (eneoliticului), care, aşa cum a reieşit din cercetările ulterioare, nu a acoperit decât anumite zone ale lumii. În sfârşit, epoca fierului, slab cunoscută, nu fusese încă împărţită în cele două vârste structural deosebite, Hallstatt şi La Tène.

Istoria arheologiei preistorice pare să fi cunoscut de-a lungul ei o alternanţă ciclică între demersul tipologic şi studiul structurilor. În anii în care scria Odobescu cercetarea era dominată de două mari curente, ambele de o importanţă culturală mult mai largă decât reflexele pe tărâm arheologic: pozitivismul şi evoluţionismul. Tipologia însăşi era o expresie a schemei evoluţioniste aplicate în arheologie. Eforturile spre clasificare minuţioasă şi periodizare cât mai precisă, absolutizarea datelor tehnice au făcut însă ca în scurtă vreme să se nască în minţile unei întregi generaţii – reprezentate, de altfel, de spirite dintre cele mai ilustre cum ar fi cele ale corifeilor istoriografiei critice germane din tradiţia unui Niebuhr sau a unui Ranke. Abia către sfârşitul secolului trecut, în contextul foarte amplu al unei crize generale a pozitivismului şi a evoluţionismului plat, asistăm, pe tărâm arheologic, la o adevărată „ofensivă” împotriva vechii şcoli, o ofensivă izvorâtă din impasul în care a ajuns în scurtă vreme cercetarea, din ce în ce mai puţin satisfăcută de menghinele demersurilor tipologizante. Revendicându-se programatic de la tradiţia istoriografiei romantice, arheologia preistorică, puternic influenţată şi de cercetările etno-filologice, a căutat să parcurgă drumul de la obiecte la structuri, deplasându-şi atenţia de la vestigiile materiale în sine la comunităţile umane cărora le-au aparţinut respectivele culturi materiale. Aşa s-au născut, pornindu-se, desigur, de la complexele închise, conceptele de cercuri culturale sau de provincii culturale. Aşa s-a făcut că explicaţia tradiţională a creşterilor cantitative şi calitative a fost părăsită în favoarea captivantei soluţii a migraţiilor. Dacă toată această schimbare de atitudine era, la cumpăna dintre veacuri, obiectiv necesară, nu este mai puţin adevărat că, într-o etapă imediat următoare, au fost înlăturate sau nuanţate, de pe poziţii critice, dar folosindu-se, desigur, acumulările anterioare, multe din punctele de vedere ale „noii şcoli”.

Este adevărat că Odobescu nu a putut fi, prin specificul preocupărilor sale, direct implicat în tumultul acestor discuţii. Tânărul dăruit de muze cu toate însuşirile pentru a ajunge un distins clasicist s-a simţit pentru întâia oară atras de domeniul preistoriei, care pe atunci încă nu îşi definise pe deplin statutul ştiinţific, probabil tot cu ocazia sejurului său parizian din 1867, atât de bogat în experienţe pozitive, când, în acelaşi timp cu Expoziţia universală, a avut loc în capitala Franţei, din iniţiativa lui Gabriel de Mortillet, cel de-al doilea congres internaţional de „paleontologie”. Din acest moment Odobescu se informează asiduu asupra cercetărilor arheologice preistorice întreprinse în statele cu ceva mai vechi tradiţii în domeniu. Faptul că după 1874 nu a mai publicat nimic pe acest tărâm nu trebuie să înşele; o dovadă elocventă că Odobescu nu s-a îndepărtat de acest domeniu o furnizează cursul deja amintit de preistorie – al cărui text s-a pierdut, din păcate –, iar mărturii indirecte depun numeroasele excursuri cu referiri la antichităţile preistorice din scrierile sale consacrate tezaurului de la Pietroasa şi altor monumente. În Antichităţile judeţului Romanaţi se acordă un spaţiu destul de larg descoperirilor din staţiunea preistorică de la Vădastra.

Odobescu nu s-a limitat la îndemnuri, ci a purces el însuşi la defrişarea acestui teren neumblat. El tratează atât piese de piatră şi os, cât şi monumentele în sine, pe care le grupează, încă din 1868, în trei categorii: valuri, tumuli (măguri) şi cetăţi (întărituri) de pământ. Nu interesează aici atât de mult faptul că în decursul timpului, prin cercetări sistematice, multe din valurile (cele două „brazde ale lui Novac”, bunăoară) sau cetăţile de pământ menţionate s-au dovedit a fi post-romane, din epoca migraţiilor sau medievale timpurii; mult mai vrednică de interes este semnificaţia pe care încă din anii ’60 ai secolului trecut, o atribuie unor monumente, care, cu câteva notabile excepţii, au început, pe plan mondial chiar, abia în perioada interbelică să constituie obiectul unor cercetări arheologice sistematice. Tumulii, cărora arheologul român le consacră, de fiecare dată, pagini ample, au fost multă vreme ignoraţi, înainte de a-şi dezvălui secretele, pe baza cărora s-a ajuns treptat la precizări cronologice şi la definiri de culturi preistorice dintre cele mai însemnate.

Se obişnuieşte, în general, atunci când se analizează activitatea unui arheolog din trecut, să i se trateze critic metoda investigaţiei. Evident nu este cazul aici, când avem de a face cu un preistorician care nu a efectuat pe cont propriu cercetări de teren. Nu putem aprecia în ce măsură Odobescu a asimilat marile cuceriri metodologice ale timpului. Este posibil să fi luat cunoştinţă de scrierile fundamentale ale lui Oskar Montellius, cel ce a definit pentru prima oară metoda arheologică în sine, în orice caz însă nu a aplicat-o. După cum am arătat, Odobescu operează nu cu tipuri, ci cu analogii, alese uneori pe baza unor criterii nesemnificative şi neconcludente arheologic. Că a urmărit însă cu tenacitate progresele realizate de ştiinţă şi în acest domeniu este în afară de orice îndoială. Un exemplu îl constituie interesul pentru tehnicile de săpare a tumulilor, o temă care abia în ultimele decenii ale secolului trecut a fost abordată de pe poziţii cu adevărat ştiinţifice. Odobescu mărturiseşte cu modestie că nu ştie dacă movilele „trebuie despicate de-a dreptul ori pieziş, în perghel sau în răscruce”, dar tocmai din această afirmaţie rezultă că era informat de existenţa tuturor acestor metode. În continuarea aceluiaşi pasaj, autorul citează câteva opinii ale arheologilor ruşi, cu ale căror rezultate în săpăturile din kurganele scitice era mai mult decât familiarizat. Din păcate, asemenea păreri nu erau cele mai avizate în epocă, ştiut fiind faptul că în Rusia săpăturile nu au depăşit din punct de vedere metodologic multă vreme nivelul diletantismului. Marile realizări în problema stratigrafiei mormintelor tumulare, datorate tot savanţilor nordici, suedezul Montellius şi danezul Sophus Müller, fie că i-au rămas lui Odobescu necunoscute, ele plasându-se, de altfel, în ultimii ani ai vieţii sale, fie autorul nu le-a acordat importanţa cuvenită.

Preocupările de preistorician ale lui Odobescu nu pot fi despărţite de lupta susţinută pe care acesta a dus-o cu diletantismul. Dacă întreaga generaţie anterioară a romanticilor „anticari” păcătuise prin prea multă fantezie în tratarea monumentelor, sculpturilor, epigrafelor sau monedelor romane, în schimb, în sectorul atât de nebulos al preistoriei, ignoranţa putea naşte monştri. Episoade precum cel al „lulelelor preistorice” sau al „alfabetelor dacice” erau, din păcate, frecvente. Odobescu şi-a asumat cu mult curaj sarcina cenzurii ştiinţifice. I s-a reproşat uneori că a făcut-o cu

12

prea multă duritate, mai ales, în cazul Bolliac, care, în ciuda tuturor limitelor sale, a rămas cel mai întreprinzător arheolog de teren al timpului. Nu s-a acordat însă prea multă atenţie faptului că tocmai pamfletul necruţător al lui Odobescu a fost acela care l-a temperat pe gazetarul-arheolog. Deşi Odobescu i-a oferit lui Bolliac o bună bucată de vreme asistenţa ştiinţifică, încercând, după câte se pare, să-l reţină de la exagerări, redactorul Trompetei Carpaţilor s-a desfăşurat nestingherit; a fost efectiv nevoie de o critică virulentă pentru a-i potoli zelul.

Dacă în alte sectoare ale arheologiei Odobescu a fost cel mai învăţat sau unul dintre cei mai învăţaţi cercetători români ai epocii, în preistorie el era singurul la noi în ţară capabil să se apropie de acest domeniu. Va fi ulterior secondat de tânărul Tocilescu, care însă, după un frumos debut, se va îndepărta de preistorie pentru a se acoperi de incontestabile merite în sfera arheologiei şi epigrafiei greco-romane. Se poate afirma, pe bună dreptate, că de la Odobescu încoace porneşte în ştiinţa românească o tradiţie sănătoasă de cercetare, care va fi ulterior continuată cu strălucire de Vasile Pârvan. În domeniul preistoriei Odobescu nu a făcut „şcoală” în adevăratul înţeles al cuvântului; au rămas însă ideile, iar prin acestea Odobescu se întâlneşte peste generaţii cu Vasile Pârvan, ba chiar şi cu urmaşii acestuia.

Prin Tezaurul de la Pietroasa Odobescu şi-a cucerit un loc de frunte în istoria arheologiei europene. Grandioasa monografie reprezintă încununarea trudei cărturarului pe terenul arheologiei.

Urmărind obiectele componente ale tezaurului până în determinantele de ultimă instanţă, depăşind cadrul strict arheologic, Odobescu şi-a diversificat permanent paleta preocupărilor, ajungând cu demersurile sale până în Persia sasanidă şi în India lui Kaniška. Găsind analogii în piesele tezaurului de la Novočerkask, bunăoară, s-a apucat vârtos de lucru până a închinat o adevărată monografie, nu întregului tezaur, ci unei singure piese, diadema, „cununa” de aur. Reţinându-i atenţia, cu altă ocazie, o cupă de argint sasanidă din Cabinetul de Medalii de la Paris, i-a dedicat un amplu studiu. Motivul taurului în arta policromă a fost iarăşi un nou prilej de excurs, din preistorie până în Evul Mediu, din Egipt până în Moldova. Nicicând erudiţia lui Odobescu nu şi-a găsit exprimări mai caracteristice decât în acest domeniu al artei „barbare”.

O asemenea tematică, în mare vogă pe plan european, i se potrivea ca o mănuşă lui Odobescu. Studiile se aflau pe atunci într-o stare incipientă, care făcea necesare noi şi noi acumulări. Nu se controla încă informaţia: pe de o parte, muzeele erau pline de materiale inedite de maximă importanţă, pe de altă parte, coordonatele istorice ale „epocii migraţiilor” pluteau într-o nebuloasă aproape dezarmantă. Cu toate acestea, îşi făcuseră loc în epocă, încetul cu încetul, principalele idei directoare, pe care, ulterior, se va întemeia cercetarea sistematică până în zilele noastre. Că arta metalelor proprie migratorilor germanici se întinde pe o zonă, dacă nu „eurasiatică”, oricum paneuropeană, că rădăcinile ei trebuie căutate în arta scito-sarmatică şi în stilul animalier al acesteia, că acest stil, la rândul său, valorifică deopotrivă vechi tradiţii artistice asiro-persane, dar şi uralo-altaice şi siberiene, că importante influenţe se datorează, de asemenea, răspândirii modelelor şi motivelor sasanide – toate acestea erau deja încă de prin ultimele decenii ale secolului trecut adevărate locuri comune în literatura de specialitate. Pentru Odobescu, mereu dispus să desluşească influenţe, înrudiri, determinări religioase, nimic nu putea fi mai fascinant decât un asemenea câmp de investigaţie. El, care respingea arta romană târzie de pe poziţii clasiciste, extreme, a manifestat, în schimb, o profundă înţelegere pentru arta policromă.

Însăşi realitatea despre descoperirea de la Pietroasa şi destinul tezaurului după achiziţionarea şi dosirea lui în scopul comercializării de către afaceristul Verussi este o adevărată nuvelă poliţistă. Odobescu nu vrea să omită nimic. Fiecare nouă piesă îl determină să refacă, să reconceapă, să adauge. Înţelegem acum modul în care s-a ajuns la acest proces de „hipertrofie”, de la primele „relaţiuni” şi „notiţe” din anii ’60 la stufoasa operă (aproape) finală.

Cât despre valoarea pur ştiinţifică a lucrării, este general admis că Le trésor a rămas o operă de referinţă până în zilele noastre. Nici o exegeză modernă consacrată acestui tezaur nu poate porni decât de la lucrarea lui Odobescu. Spre deosebire de alte studii din aceeaşi epocă – referitoare mai ales la inscripţia runică de pe colan – amintite mai mult sau mai puţin în treacăt şi pe un ton uşor concesiv în capitolul consacrat „istoricului cercetărilor”, opera lui Odobescu este mereu adusă în discuţie pe parcurs, pentru că aproape că nu există problemă pe care s-o ridice tezaurul şi pe care să n-o fi abordat, într-un fel sau altul, şi Odobescu.

Dintre toate aceste concluzii şi interpretări, doar ideea unui „templu păgân” la Pietroasa trebuie respinsă din capul locului, atâta vreme cât cercetările arheologice întreprinse până în zilele noastre în castellum şi în zona limitrofă nu au mai surprins nici un fel de urme de locaş sacru. Cea de-a doua concluzie a fost nuanţată pe parcurs chiar de Odobescu însuşi şi expusă în termeni modificaţi încă din 1879, în lucrarea consacrată diademei din tezaurul de la Novočerkask.

Cât despre datarea tezaurului în timpul lui Athanaric, dacă noile cercetări înclină spre o datare în prima jumătate a secolului al V-lea d. Chr. Şi, implicit, spre atribuirea acestui tezaur uniunii de triburi ostrogotice, nu este mai puţin adevărat că „ipoteza Athanaric” a avut de-a lungul timpului adepţi dintre cei mai de seamă, atât la noi, cât şi pe plan european. Nu interesează aici atât de mult în ce măsură noile cercetări pot fi considerate ca ultima filă a acestui voluminos dosar; reţinem însă faptul că lucrarea lui Odobescu mai poate concura, prin unele din ipoteze cuprinse în ea, la pasionantele dezbateri suscitate până în zilele noastre de tezaurul de la Pietroasa.

După felul în care a fost concepută şi realizată, scrierea lui Odobescu este mai mult decât o monografie, este o încercare de sinteză dedicată artei policrome. Odobescu este unul din cei mai de seamă exegeţi ai artei metalului din epoca migraţiilor germanice, iar dacă operele cărturarului român au fost receptate ca atare în epocă, aceasta se datorează nu numai lucrărilor consacrate tezaurului de la Pietroasa, ci şi celor care tratează teme înrudite.

El a fost urmat la Universitate şi la conducerea Muzeului Naţional de Antichităţi de către Grigore Tocilescu. Acesta şi-a întregit studiile la Viena şi Praga. În anul 1880 Tocilescu a publicat lucrarea Dacia înainte de romani, lucrare influenţată ca stil şi metodă de Al. Odobescu. În anul 1881, G. Tocilescu devine director al Muzeului Naţional de Antichităţi. El este pasionat şi de epigrafie şi studiază şi monumentul de la Adamclisi, publicând prima lucrare ştiinţifică

13

închinată acestuia. Începând cu anul 1891 a făcut săpături arheologice în cetatea Tropaeum Traiani. În decursul activităţii sale ştiinţifice Tocilescu a identificat 60 de staţiuni romane şi peste 600 de inscripţii. El a început şi cercetarea fortificaţiilor de pe limesul alutan şi transalutan, publicând Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie.

„După ce editorul a lucrat cu stăruinţă şi abnegaţie, nu trebuie să aştepte nici glorie, nici câştig material […]. După munca spinoasă a pregătirii lucrării vine martiriul recesiunilor: pentru mana ce a dat, editorul e adăpat cu oţet şi cu fiere, fiecare specialist cu condeiul în mână relevă greşelile, inadvertenţele, omisiunile etc. ale ediţiei, unii cu pasiune, alţii cu nepărtinire, dar toţi fără cruţare. Fiecare coleg aduce contribuţia lui, care e preţioasă pentru ştiinţă, fiecare ca o albină aduce mierea sa, dar nu omite a înţepa cu acul pe bietul editor”.

Aceste lucide rânduri aparţin lui D. Russo.Tocilescu a fost, înainte de toate, un editor. Nu numai un editor de documente medievale, ci şi editor de inscripţii

greceşti şi latineşti (peste 600) şi, dacă se poate spune, editor de documente arheologice. Şi tocmai ca editor nu putea avea decât soarta pe care, cu destul timp mai târziu, D. Russo avea să o postuleze pentru toţi confraţii.

Este astăzi de la sine înţeles că istoricul cercetărilor, fie el cât de sumar, consacrat vreunuia din siturile antice din Dacia Inferioară sau Dobrogea, începe cu Tocilescu. Cele mai multe din inscripţiile greceşti şi latineşti de mare relevanţă istorică din aceleaşi zone au fost editate pentru întâia dată de Tocilescu. Într-un ipotetic index al citărilor puţini sunt corifeii istoriei antice, ai epigrafiei şi arheologiei româneşti care l-ar putea concura pe Tocilescu. Cu toate acestea, abia dacă numărăm pe degete medalioane consacrate neobositului cercetător al antichităţilor greco-romane de la Dunărea de Jos; fapt încă mai întristător, nu există până în momentul de faţă nici o exegeză aprofundată a operei acestui cărturar în ansamblul ei.

Dealtfel, ar fi şi greu de conceput un studiu asupra operei arheologice şi epigrafice a lui Tocilescu. Demersul istoriografic urmăreşte mişcarea ideilor, nu inventarierea instrumentelor de lucru; iar opera lui Tocilescu este, cu excepţia sintezei de tinereţe Dacia înainte de romani şi a monografiei consacrate în colaborare cu O. Benndorf şi G. Niemann monumentului triumfal de la Adamclisi, prin excelenţă, un colaj.

„Cazul Tocilescu” nu se reduce însă doar la modalitatea de receptare postumă, ci este în primul rând o problemă a contemporanilor săi. El s-a format la Praga şi Viena sub privegherea unor slavişti.

Prima sa lucrare de mari dimensiuni (dacă exceptăm teza de licenţă din 1874, consacrată unei teme de drept roman) marchează şi un mare scandal.

Încă din şedinţa secţiunii istorico-arheologice a Societăţii Academice Române de la 24 august 1871, Al. Odobescu propusese instituirea unui premiu de 1 000 de lei pentru cea mai bună lucrare cu titlul: Cercetări asupra popoarelor carii au locuit ţările române de a stânga Dunării, mai înainte de conchista acestor ţări de către imperatoriul Traian. Deşi acest concurs a fost popularizat într-un mod susţinut, Odobescu publicând în 1872 chiar o stufoasă bibliografie orientativă pentru a veni în sprijinul candidaţilor, s-au scurs câţiva ani buni până când în 1876 tânărul Tocilescu să-şi treacă doctoratul la Praga cu o lucrare pe această temă şi să o publice. Strălucit început de carieră, „piedestal către faimă şi leafă”, cum avea să scrie N. Iorga (dealtfel, cariera lui Tocilescu avea să fie constant presărată cu flori: profesor la Universitatea din Bucureşti la 31 de ani, membru corespondent al Societăţii Academice la 27 de ani, membru plin la 40 de ani, director al Muzeului Naţional de Antichităţi la 31 de ani, medaliat al Academiilor din Berlin şi Paris, membru al mai tuturor institutelor şi societăţilor ştiinţifice din Europa, secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice – 1881-1885 – şi Inspector general al învăţământului – 1885-1890). Succesul obţinut prea de timpuriu deranjează însă pe mulţi mai ales că în lucrare sunt criticate opinii ale unor personalităţi de mare influenţă, de exemplu B.P. Haşdeu. Nu este de mirare atunci că riposta este imediată şi violentă; tânărului Tocilescu i se impută notele stufoase, citatele de a doua mână, într-un cuvânt, falsa erudiţie sau – cum scrie Anghel Demetrescu în solda lui Haşdeu – nici mai mult nici mai puţin „ştiinţa de contrabandă”.

Asemenea critici erau înainte de toate neprincipiale, în al doilea rând exagerate. Neprincipiale în măsura în care atacul se desfăşura la persoană, şi nu la operă; Haşdeu era, în fond, deranjat mai ales de un apendice al lucrării în care îşi vedea ruinată elucubranta teorie cu privire la alfabetul dacic al lui Deceneu. Tocilescu îşi încheiase critica într-un mod chiar elegant: „Critica nu poate decât să protesteze, oricât de mare stimă s-ar datora erudiţiunii şi talentului. În riposta lui Haşdeu eleganţa ar fi ultima virtute. Obiecţiile erau, pe de altă parte, exagerate, întrucât lucrarea nu numai că reprezenta o noutate absolută în istoriografia românească – iar dificultatea întocmirii ei ar rezulta fie şi numai din realitatea că timp de câţiva ani nimeni nu cutezase să răspundă la concursul organizat de Academie –, dar avea şi marele merit de a fi izgonit o seamă de erezii romantice (de tipul alfabetelor dacice ale lui Bolliac şi Haşdeu). Iar dacă un doctorat de tip austriac trecut cu o asemenea lucrare reprezenta, formal vorbind, el însuşi o cauţiune ştiinţifică, nu mai puţin semnificative sunt părerile contemporane absolut autorizate şi, mai mult, din câte cunoaştem deloc susceptibile de vreo simpatie preconcepută pentru autor.

În 1887 Al. Odobescu vede la Tocilescu „o deplină erudiţiune” şi „o metodă negreşită mai analitică decât aceea către care eu sunt înclinat”. Mai târziu acelaşi Iorga va afirma că această lucrare este „cea mai voluminoasă operă de erudiţie alcătuită vreodată de un român”.

De prisos să mai spunem că astăzi lucrarea nu mai prezintă decât o valoare cel mult anticară. Nu este o moştenire ce re a fi sporită de urmaşi, ci o piesă încremenită în epocă. Rangul ei nu poate fi apreciat decât prin raportare la starea cercetării preistorice româneşti din anii ’70 ai veacului trecut, deci la Bolliac şi Odobescu. Se pare că acest lucru îi scapă, din păcate, uneori şi lui V. Pârvan în Getica.

Dacia înainte de romani a influenţat decisiv poziţia lui Tocilescu în judecata unora dintre contemporani. Invidie, antipatie faţă de persoană sau opacitate faţă de rigorile şcolii pozitiviste ? În orice caz, la adăpostul onorurilor succesive Tocilescu nu pare să fi fost prea afectat de contestaţiile ce aveau să se acumuleze, din diferite motive, într-

14

un mod îngrijorător. Iar dacă în epocă patimile întunecau adesea dreapta judecată, astăzi avem avantajul că putem privi în urmă cu detaşare.

În primul rând, Tocilescu a fost unul dintre cei mai iscusiţi organizatori ai cercetării de teren din întreaga istorie a arheologiei româneşti. Directoratul său la Muzeul Naţional de Antichităţi (1881-1909) coincide cu o perioadă fastă pentru venerabila instituţie. Acum se identifică monumente şi aşezări în teren, se aplică multora dintre acestea regim efectiv de rezervaţie, se execută cercetări de topografie arheologică. Cercetătorii de astăzi a Dobrogei şi ai Olteniei romane ştiu prea bine cât datorează planurilor şi hărţilor executate de neasemuitul inginer P. Polonic, colaboratorul apropiat al lui Tocilescu.

În al doilea rând, se poate spune că Tocilescu a săpat nu mult, ci enorm. Chiar dacă multe cercetări au avut mai degrabă caracter de „excursiuni arheologice” cu scopul de a recolta în special monumente epigrafice şi sculpturale, chiar dacă ţinem cont de absenteismul parţial al lui Tocilescu, citarea, fie şi incompletă, a siturilor cercetate este de natură să uluiască: Insula Şerpilor şi Troesmis (1881, 1882, 1890), Adamclisi (1882), Petreşti (jud. Vlaşca – aşezare preistorică, 1888), Drajna de Sus (1888), Racoviţa-Copăceni /1894), Răcari (1897-1898), Bivolari şi Bumbeşti (1877), Romula (1901), Drobeta (1896-1897), Constanţa (1897-1898), Hinog (1898), Mangalia (1901) etc.

În al doilea rând este evident că, metodologic, Tocilescu a săpat incorect. Dar unde se săpa corect în Europa în arheologie clasică înainte de 1909 (anul prematurei petreceri din viaţă a cărturarului) ?

Exceptând săpăturile de la Adamclisi, Tocilescu nu şi-a publicat cercetările de teren sub formă monografică, ci, influenţat de nefericita tradiţie, mai degrabă ca o listă de obiecte scoase din context. În multe cazuri planurile de situaţie datorate lui Polonic rămân mărturie în privinţa contextului. Din păcate, Tocilescu este aici mult mai aproape de precursori decât de Pârvan. El rămâne, cum am mai spus, un „editor” de piese. Nu vădeşte nici familiaritatea erudită, dragostea anticară faţă de obiect a lui Odobescu, nici înţelegerea pentru complex a arheologului modern. Am impresia uneori că Tocilescu înţelegea prin „arheologie de teren” pur şi simplu doar „a merge pe teren”. Nu cred deci că Tocilescu poate fi numit un înainte-mergător al arheologiei moderne, ci mai degrabă ultimul mare „explorator” dintr-o epocă crepusculară. Drumul merge mai repede de la Odobescu direct la Pârvan decât prin deviaţia Tocilescu.

Ca epigrafist, pe de altă parte, Tocilescu este încă şi mai greu de apreciat. A editat o cantitate uriaşă de inscripţii. Pentru o judecată de valoare este însă insuficient. Pe de o parte, după cum se ştie, epigrafele editate trecuseră prin filtrul lui O. Hirschfeld (inscripţiile latineşti) sau Th. Gomperz (cele greceşti) pe de altă parte, în majoritatea cazurilor ediţiile nu sunt însoţite, după cum se va proceda cu mult mai târziu, mai ales datorită impulsurilor date de M. Holleaux şi L. Robert, de comentarii istorice. Ori, pentru un epigrafist, alături de măiestria tehnică, relevantă este capacitatea de a extrage informaţia istorică din textul de pe lespede.

Din păcate pentru Tocilescu, scăderile dovedite în activitatea arheologică sunt uneori vizibile şi în domeniul epigrafiei. Indicaţiile imprecise şi inexacte ale locurilor de provenienţă sunt regretabile abateri de la sacra acribie vieneză. Bunăoară, inscripţiile din colecţia Kogălniceanu sunt până astăzi în multe cazuri anevoie de distribuit între Callatis şi Tomis.

Aceste imperfecţiuni sunt însă efectiv copleşite de o imensă calitate: promptitudinea cu care Tocilescu a oferit lumii ştiinţifice rodul numeroaselor anchete de teren. Gândul îl duce spre sfârşitul vieţii chiar spre un corpus al inscripţiilor greceşti şi latineşti descoperite pe teritoriul României – un proiect care a eşuat în primul rând datorită imposibilităţilor tehnice de tipărire.

Aşa a fost Tocilescu: un editor cu patimă de colecţionar. Deşi de solidă formaţie şi de aprigă erudiţie, a rămas pentru posteritate mai ales ca un prolific editor. A strâns cu abnegaţie cât a putut de peste tot. A strâns pentru muzeu a strâns pentru noi toţi.

Încercări similare au avut loc şi la Iaşi, unde catedra de arheologie a fost înfiinţată în anul 1895. Aici s-a remarcat Teohari Antonescu, autorul unei lucrări despre Columna lui Traian şi despre monumentul de la Adamclisi. Între anii 1885-1895 se fac sondaje arheologice la Cucuteni, staţiune cunoscută prin activitatea lui Beldiceanu şi Buţureanu. Săpăturile de la Cucuteni au fost reluate de Hubert Schmidt în urma unei convenţii încheiate cu Muzeul din Berlin unde se află o parte din materialele descoperite. Acesta a întreprins săpături sistematice şi a reuşit să creeze o cronologie internă a culturii Cucuteni valabilă şi astăzi: Cucuteni A, AB şi B, definind chiar şi specia ceramică C a acestei culturi.

În Transilvania, unde erau favorizate naţiunile privilegiate, au apărut colecţii muzeale la Sibiu, Cluj şi Sf. Gheorghe (1859). Au apărut şi reviste locale, care au publicat studii de preistorie şi arheologie clasică: Archiv des Vereines für Siebenbürgische Landeskunde la Sibiu şi Érdély Múzeum la Cluj. Se remarcă activitatea lui Johann Michael Ackner, arheolog, numismat şi epigrafist.

Un alt pasionat al vremii este Karl Goos care a publicat primul repertoriu al descoperirilor din Transilvania. Tot aici se înfiinţează în anul 1817 Muzeul Brukenthal, fondat pe seama colecţiilor adunate încă din anul 1763 de baronul Samuel von Brukenthal, ca cel mai vechi muzeu public din centrul şi sud-estul Europei.

În domeniul preistoriei se remarcă cercetările de la Turdaş ale baronesei Zsófia von Torma efectuate în anul 1875. La 1900, cercetările arheologice din Transilvania aveau deja un caracter sistematic. Carl Seraphin a iniţiat săpăturile de la Sighişoara, ale căror rezultate au fost publicate de nepotul acestuia, Kurt Horedt.

László Ferenc de la Muzeul Secuiesc din Sf. Gheorghe a început săpăturile arheologice de la Ariuşd în anul 1910, acestea fiind primele săpături sistematice într-o aşezare preistorică din Transilvania. El a aplicat metoda şanţurilor şi a suprafeţelor. Cercetarea şi publicarea parţială a rezultatelor a trezit un interes internaţional în rândul arheologilor, aşa cum o dovedeşte corespondenţa sa cu G. V. Childe. După anul 1918 aceste cercetări au fost sprijinite financiar de V. Pârvan.

Cel care va duce mai departe muzeul din Sfântu Gheorghe este Székely Zoltán. Acesta va fi angajat aici în anul 1937 şi va fi director între anii 1947-1990. În această vreme el a urmărit lămurirea unor probleme legate de epoca

15

neolitică (cultura Ariuşd), dar şi de alte aspecte ale preistoriei, căutând să conducă cercetarea spre observarea sistematică a obiectivelor de epocă dacică, romană şi medievală timpurie sau de numismatică.

István Kovács a întreprins săpături arheologice la Decea Mureşului, Târgu Mureş şi Apahida, iar Márton Roska s-a ocupat cu cercetarea paleoliticului, epocii bronzului şi a fierului din Transilvania (Repertoriul Ardealului redactat de acest autor a apărut în anul 1942, iar publicarea monografică a cercetărilor de la Turdaş aflate în colecţia Z. Torma în anul 1941). În anul 1910 M. Róska a făcut săpături arheologice la Turdaş, prin mai multe sondaje de verificare şi secţiuni, consemnând observaţiile făcute în studiul introductiv la lucrarea sa Die Sammlung Zsófia von Torma, importantă pentru cunoaşterea conţinutului acestei colecţii.

Un repertoriu arheologic al Transilvaniei a fost publicat la Viena în anul 1909 de către Iuliu Marţian. Varianta în limba română a acestuia s-a tipărit la Bistriţa în anul 1920. Între cercetătorii români din prima jumătate a sec. XIX din Transilvania se numără şi Damaschin Bojincă, interesat de cercetarea vestigiilor romane.

În Bucovina o societate de arheologie a fost întemeiată în anul 1886, dintre arheologii de acolo remarcându-se D. Olinescu, C. Mateescu şi M. Moroşanu, ultimul ocupându-se de studiul preistoriei din părţile de nord ale României.

În primele două decenii ale secolului XX cercetarea arheologică din România a depăşit etapa pionieratului, transformându-se după anul 1918 dintr-o mişcare ştiinţifică într-o şcoală naţională de arheologie prin activitatea lui Vasile Pârvan (1882-1927).

Născut la 28 septembrie 1882, în satul Perchiu (comuna Hurueşti, jud. Bacău), ca fiu al învăţătorului Andrei Pârvan şi al Aristiţei (născută Chiriac, vară dreaptă a lui Vasile Conta), cel ce avea să fie creatorul şcolii noastre arheologice şi unul dintre marii cărturari, în sens umanist, de la începutul acestui veac, şi-a trăit copilăria şi primii ani de studii într-o atmosferă marcată de tensiunea încordării dintre părinţi, de sărăcie şi lipsuri care nu puteau să nu se răsfrângă, desigur, asupra sănătăţii sale mereu şovăielnice şi nu mai puţin asupra atitudinii sale critice faţă de realităţile sociale din epocă. La propria lui copilărie se va fi gândit istoricul atunci când observa, adresându-se studenţilor de la Universitatea Daciei Superioare (1919): „Copilul ţăranului e aruncat în lupta vieţii încă de când e mai mic decât căciula de pe capul lui taică-său. El trebuie să înveţe singur a ieşi din încurcătură. Iar şcoala de agerime practică a trupului şi sufletului îi e completată de lupta – nu căutată de cine vrea, ci impusă tuturora – pentru întâietatea ori distincţia spirituală, extraordinar de preţuită în societatea ţărănească. Agerimea minţii îi e pusă la încercare fiecăruia, în orice clipă, nu numai de un interes imediat şi utilitar, dar mai mult încă de plăcerea, pur estetică, pe care ţăranul o are de a vedea scânteind un cap superior”.

În această luptă a vieţii Pârvan însuşi a fost aruncat de timpuriu, căci asupra lui a căzut fără vreme grija unei familii cu patru copii, el fiind cel mai mare şi singurul băiat. Încă din primele clase de gimnaziu, a trebuit să mediteze odraslele din familii mai înstărite, spre a-şi ajuta mama, o femeie de rară distincţie şi de mare vrednicie, ea însăşi provenind dintr-o familie extrem de numeroasă din Dobrenii Neamţului şi silită prea curând să lupte pentru a-şi vedea copiii aşezaţi cum se cuvine în viaţă. Din fericire pentru ea, primul copil s-a dovedit a fi de o nu mai mică destoinicie, astfel că, înainte chiar de a isprăvi cursul liceului „Gh. Roşca-Codreanu” din Bârlad (1900), a putut conta pe sprijinul permanent al acestuia. Ca student, apoi, la Universitatea din Bucureşti, el a îndeplinit şi diverse funcţii care i-au permis nu numai să-şi câştige propria existenţă, dar şi să trimită bani pentru creşterea surorilor sale.

În 1899 era distins cu premiul pentru istorie al societăţii Tinerimea română, iar la 19 decembrie acelaşi an rostea, în cadrul cursului superior, o conferinţă despre N. Bălcescu şi Cântarea României, cu un larg expozeu asupra operei istorice şi o analiză a poemei. Textul conferinţei, recuperat abia de curând, atestă predilecţia tânărului pentru problematica istorico-literară şi-i dezvăluie afinităţi cu marele cărturar. Paşoptismul românesc, afirma Pârvan, a dat mulţi oameni mari, dar nici unul atât de fascinant ca prezumtivul autor al poemei, căci „n-au lucrat ca Bălcescu, n-au simţit ca Bălcescu, n-au suferit ca Bălcescu, n-au murit ca el”. Cât priveşte Cântarea României, aceasta îi apare ca un mod poetic de a înfăţişa, cu maximă economie, istoria ţării şi de a pune în lumină idei ce preocupau tinerimea de la 1848: „redeşteptarea patriotismului, a ideii de naţionalitate, de origine strălucită, de vitejie naţională, de nădejde şi încredere în propriile forţe”.

În anul următor, 1900, V. Pârvan e din nou premiat de Tinerimea română la concursul de istorie, îşi trece bacalaureatul şi participă la ancheta iniţiată de Noua revistă română pe tema însuşirilor noastre etno-psihologice, iar răspunsurile denotă o gândire matură, spirit critic, preocupat de o severă pedagogie naţională. Punând în lumină trăsăturile pozitive, care au asigurat, de-a lungul unei istorii atât de zbuciumate, dăinuirea poporului român, precum şi înaltul său spirit creator, el nu uită să-i amintească şi unele slăbiciuni care se cuveneau a fi remediate printr-o educaţie sistematică.

Primele manifestări publice îl arată astfel deplin integrat în problematica majoră a culturii noastre. Înscriindu-se la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti şi concomitent la Facultatea de drept (de la aceasta din urmă se va retrage curând), Pârvan beneficiază, începând din toamna lui 1900, de îndrumările unor profesori de elită: N. Iorga, D. Onciul, I. Bogdan, Gr. Tocilescu, S. Mehedinţi, T. Maiorescu, C. Dimitrescu-Iaşi, Pompiliu Eliade, C. Rădulescu-Motru ş.a., sub influenţa cărora îşi lărgeşte orizontul ştiinţific şi cultural. Urmărit şi aici de lipsuri materiale, e constrâns să lucreze ca pedagog la pensionul „Brândză” şi la liceul particular „Ene Bălteanu”, ceea ce îi oferă posibilitatea de a cunoaşte mediul, viciat de prejudecăţi de clasă, al copiilor de bani gata. În această calitate adresa, la 6 aprilie 1902, un memoriu ministrului de resort, atrăgând luarea-aminte asupra consecinţelor şi cerând instituirea unei anchete. Raportul a fost trecut însă „la dosar”, iar pedagogul demis ca „inutil şi chiar vătămător disciplinei”, cum pretinsese, într-un raport, directorul amintitului liceu.

Curând, însă, recomandat de unii profesori, el intră (1 iulie 1903) „scriitor” la Biblioteca Academiei, unde lucrează la Catalogul manuscriptelor româneşti, întocmind indicele primului tom, care avea să apară peste câţiva ani. Prietenii temeinice a contractat aici cu I. Bianu, directorul Bibliotecii, cu Al. Lapedatu, Nerva Hodoş ş.a. În Revista bibliografică, editată de ultimul, a şi publicat (1903) câteva dări de seamă, care atestă nu numai largul evantai al lecturilor sale, dar

16

şi un ascuţit spirit critic. Acelaşi spirit se recunoaşte în articolele publicate, începând din 1902, în Convorbiri literare, iar apoi în cele din Voinţa naţională, Luceafărul, Tribuna poporului, Epoca, Sămănătorul, la care a colaborat în anii de studiu. Mai ales publicaţia din urmă a exercitat, prim marea personalitate a îndrumătorului, o influenţă decisivă asupra lui Pârvan. „E epoca Sămănătorului”, îşi va aminti N. Iorga, întâmpinându-l, peste un deceniu, la Academia Română. „Păstrez încă fotografia veche, în care, lângă blânda figură de visător a lui Iosif, lângă ascuţitele linii de critică ale lui Chendi, lângă liniştea sigură de sine a lui Sadoveanu, se vede chipul d-tale tânăr, d-le Pârvan, care uitai că eşti încă numai un student, pentru ca, în odăiţa profesorului d-tale, să te apropii de aceia cari, prin operele cele mai bune ale vieţii lor îşi înscriau numele între scriitorii de frunte ai naţiunii lor. Nobilă ambiţie aceia de a voi să fii cât mai aproape de oamenii la nivelul cărora eşti sigur să ajungi prin încordarea voinţei tale întregi !”.

În adevăr, V. Pârvan a avut această ambiţie, şi rezultatele se cunosc. Dar trebuie să admitem că în afirmarea sa a jucat un anume rol şi norocul. Norocul de a-şi fi făcut studiile într-o epocă în care Universitatea din Bucureşti era servită de mari profesori, ca aceia citaţi mai sus. Norocul ca unii dintre aceştia, oameni de mare influenţă, să-l remarce şi să-i îndrume paşii pe un teren atât de fertil. O spune el însuşi, mai târziu, chiar dacă nu se referă la sine: „Diamantul rămâne vecinic închis în zgura care-l acoperă, dacă întâmplarea nu îl descoperă şi nu îl trezeşte la noua lui viaţă; tot întâmplarea îl descoperă şi pe om”. Întâmplarea, în cazul său, era personificată de D. Onciul, N. Iorga şi I. Bogdan, „triada critică” a istoriografiei noastre.

Sub îndrumarea celui dintâi şi-a făcut ucenicia în medievistică, întocmind primele lucrări de mai mare întindere, precum aceea despre Românii în cronica Notarului Anonim al regelui Bela (1902), publicată abia de curând, o lata despre Alexăndrel Vodă şi Bogdan Vodă (1904) ori studiul despre Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ungaria (1905). Toate mărturisesc rigoare metodologică, afirmând adeziunea autorului la înţelegerea istoriei ca „un tot organic”, ceea ce nu exclude sondajele monografice, studiile parţiale, menite să elucideze o latură sau alta a fenomenului. Autorul ştie că „fragmentarea întregului organic ce e istoria generală a unei ţări are de multe ori urmări supărătoare pentru înţelegerea şi tratarea armonică – evolutivă a dezvoltării sale”, dar şi că multe detalii ori puncte de vedere trebuie studiate mai întâi exhaustiv, pentru ca pe temeiul lor să se înalţe sinteza. În privinţa aceasta, studiile lui D. Onciul erau exemplare, iar seminariile pe care le conducea o adevărată şcoală. Profesorul împlinise 45 de ani, se afla deci în plină maturitate creatoare şi vădea mai mult interes pentru iniţierea noilor serii de elevi decât pentru propriile construcţii, înduioşându-se la întâlnirea cu fiece nou talent consacrat istoriei. „Cine ar fi putut crede văzând pe uriaşul acela încruntat, dur, violent, hirsut, tunând în explozii de indignare tragică pentru câte o virgulă uitată de speriaţii învăţăcei cari-şi făceau la el, tremurând, dovada de vrednicie, spre a se chema şi ei calfe ori meşteri în cercetarea tainelor trecutului, cine ar fi crezut că furibundul centaur era mai bun ca Cheiron pentru Achilleus, chiar cu cei mai slabi dintre ucenici, atunci când i se părea lui că descoperă în îngăimările lor întâia lucire a aurului noutăţii”.

În 1902, când comenta Cronica Anonimului, cu bună informaţie şi cu o metodă în care se recunoaşte rigoarea maestrului, Pârvan promitea să devină un excelent medievist. Şi ar fi devenit, fără îndoială, dacă aproape în acelaşi timp el n-ar fi fost atras de o lumină mai intensă, care i-a făcut accesibile zări mai largi, înlesnindu-i o înţelegere mai nuanţată a fenomenului istoric. Spiritul lui N. Iorga îl fascina cu o forţă căreia anevoie i se va putea opune. Sub influenţa lui şi-a lărgit sensibil orizontul preocupărilor, abordând concomitent teme de istorie politică şi de istorie culturală, observând şi comentând evenimentele în curs, sistematizând pentru marele public probleme de metodologie istorică.

Suflul Sămănătorului se simte în paginile de evocare istorică ori în cele de critică socială apărute în ultimii ani de studii. Erau pagini menite să reactualizeze, pentru publicul extracarpatic, problema românilor din Transilvania, în ideea desăvârşirii unităţii politice de stat, pagini în care Pârvan profesa o severă critică la adresa persecutorilor de peste munţi, evocând epilogul revoluţiei paşoptiste, combătând opiniile eronate ale unor publicişti străini cu privire la situaţia românilor transilvăneni sau relevând contradicţia profundă dintre aspiraţiile poporului şi politica şovină a păturilor conducătoare. Propagandă generoasă, care se afla într-un flagrant dezacord cu intoleranţa şovină a politicii guvernamentale. Să nu se uite, avertiza comentatorul, că în numele crezului socialist „naţionalităţile vor dărâma însuşi edificiul statal întemeiat pe oprimarea lor”. Ideea merită a fi reţinută, fiindcă marchează începutul unei preocupări ce va rămâne o constantă a gândirii sale, luând forme asupra cărora vom reveni. Numai că spre deosebire de Iorga, încă adept al politicii pasiviste în Transilvania, Pârvan milita de pe acum pentru o politică activă. Acesta e sensul colaborării sale la Luceafărul şi alte publicaţii, sens descifrabil şi din corespondenţa cu fostul său profesor, căruia îi scria că faţă de precipitarea evenimentelor pe continent, pasivismul său nu mai era o politică înţeleaptă. Evenimentele puteau aduce de la o zi la alta modificări importante pe harta geopolitică a Europei şi ele trebuiau să afle naţiunea română pregătită. Făcând această demonstraţie, în spiritul literaturii paşoptiste, pe care o străbătuse mai ales cu ocazia prelucrării, la Academie, a manuscriselor lui Al. Papiu-Ilarian, studiosul tânăr se lăsa antrenat nu numai în problematica naţională şi socială de la jumătatea secolului al XIX-lea, încă fără soluţie, dar şi de patosul romantic al corifeilor. Tonul pledoariei sale e justiţiar şi mesianic, accentele îngroşate, demonstraţia plină de vigoare polemică. Nici un menajament, nici o precauţie tactică. Nimeni, de la Bălcescu, nu formulase atât de clar această problematică şi nimeni, după Eminescu, nu dăduse revoltei o expresie atât de pregnantă. Cu aceste spirite se înrudea Pârvan de aproape, iar un studiu comparativ ar releva, cu siguranţă, nu numai identitatea de idei şi obsesii, ci şi o certă înrudire temperamentală, evidentă în tensiunea ideatică şi afectivă a textului, în vehemenţa cu care polemizează.

Lupta dintre vechea şcoală istoriografică şi cea reprezentată de Iorga – Onciul – Bogdan se reflectă în scrierile de început ale cărturarului. Între aprecierile din aceste foiletoane şi cele risipite în corespondenţa cu surorile sale e o deplină consonanţă. Cărturarul îşi caută calea, iar modelul pe care îl urmează, în linii mari, este N. Iorga, cel puţin în privinţa tratării istoriei ca o disciplină complexă, chemată să reconstituie, cu mijloace specifice, dar şi prin apel la datele altor discipline, drumul parcurs de diverse comunităţi etnice şi de umanitatea întreagă. Îl urmează şi în efortul de a schiţa tablouri cât mai vii, portrete cât mai veridice în plasticitatea lor, astfel ca lectura unei pagini de istorie nu

17

numai să informeze, dar şi să convingă, să determine atitudini. Fiindcă, pentru Pârvan, ca şi pentru maestrul său, ca şi pentru Xenopol, istoria nu e o disciplină ca oricare alta, ci un mod de existenţă, unul care implică o concepţie filosofică şi invită la atitudine. Cazul lui N. Iorga, ale cărui convingeri extrase din istorie l-au făcut să-şi creeze în contemporaneitate conflicte ireductibile, fatale, se cunoaşte. Încă mai tranşant în credinţa sa politică, Pârvan a determinat, la rândul său, se va vedea, conflicte dramatice.

Profitul cel mai de seamă, la contactul cu cei trei istorici mai însemnaţi ai epocii (Xenopol dăduse lucrări fundamentale, dar reprezenta deja, o etapă pe care noua şcoală o socotea desuetă) rămâne cel metodologic. În această direcţie, Pârvan s-a manifestat de timpuriu şi cu o insistenţă sub care nu e greu de ghicit ambiţia creatorului de şcoală. E drept că nu în istorie medie şi nu în studiul epocii moderne vor rodi îndrumările sale, dar deocamdată în aceste domenii activează spiritul său, făcându-se remarcat ca un tânăr excepţional. Istoriografia necesită cărturari profesionişti, iniţiaţi în seminarii speciale, deprinşi cu critica istorică şi capabili să reconstituie din mărturii disparat adevărata înfăţişare a evenimentelor de odinioară, al căror ecou, mai mult sau mai puţin perceptibil, continuă să rodească la nesfârşit. Dar abia constituită ca ştiinţă, istoria manifestă slăbiciunile oricărui început: confuzii la tot pasul, lipsă de fermitate, inexactităţi, când nu chiar puerile tentative de a contura profilul evenimentelor. Numai un riguros exerciţiu critic, aşa cum se putea face sub îndrumarea lui D. Onciul, era în măsură să asigure profesionalizarea cercetărilor în domeniul istoriei, iar aceasta însemna a supraveghea cu maximă exigenţă informaţia, metoda, adunare, selecţia şi valorificarea materialului, fiindcă numai astfel istoria se poate ridica la rangul de „ştiinţă a faptelor şi gândurilor omenirii în evoluţia ei fără început fixat şi fără sfârşit cu putinţă de prevăzut”.

Într-adevăr, mai mult decât oricare altul, Pârvan aparţine acelui curent de „renovaţie” de care vorbea N. Iorga, atunci când îl întâmpina la Academie, numai că în vremea studiilor sale rezultatele acestei mişcări nu erau deloc clare şi tribunul însuşi se întreba, cutreierat de nelinişti, dacă „se va mişca oare ceva în Sybaris care doarme”. Detractorii lui Pârvan au voit să vadă în strânsele lui raporturi cu N. Iorga ambiţie, veleitarism şi nimic altceva. În realitate, rezultă din corespondenţă, aceste raporturi s-au menţinut în limite absolut corecte, tânărul istoric considerându-se un ucenic care mai are încă de învăţat, fără să abdice de la demnitatea sa. Dimpotrivă, el se vrea liber în gândirea şi acţiunile sale, împingând această dorinţă până la punctul unde susceptibilul mentor îl putea suspecta de altă orientare politică.

Aşa se face că plecând în Germania, cu o bursă acordată de Universitatea din Bucureşti, în toamna lui 1904, Pârvan îi scria fostului său profesor, peste un an, că a socotit necesar să înlăture eventualele îndoieli relative la sine, asigurându-l că „încă un soldat al cauzei celei drepte” îi sta la dispoziţie.

Deocamdată avea de învăţat, pentru a putea fi cât mai de folos patriei sale. Iar învăţătura nu şi-o limita la disciplinele ştiinţifice, cu examene şi lucrări de seminarii, ci o extindea asupra realităţilor din jur. Ajuns la Jena, se prezentă, cu recomandarea lui I. Bogdan, profesorului Otto Schrader, specialist în istorie culturală, dedicându-se apoi, fără zăbavă, studiilor pentru care fusese trimis (antichităţi clasice, cu discipline conexe) şi silindu-se să înlăture prejudecăţile pe care le întâlnea cu privire la trecutul şi prezentul românesc. În scurtă vreme, el reuşi să se impună, atrăgând asupră-i atenţia profesorilor şi făcând însemnate progrese în direcţia „clasicizării”.

Mutându-se de la Jena la Universitatea din Berlin, în primăvara lui 1905, Pârvan îşi concentră atenţia spre studiul antichităţii, ceea ce nu era uşor, în metropola clasicismului, unde până în 1903 profesase marele Theodor Mommsen. Printr-o muncă tenace, el izbuti să se facă şi aici respectat, iar colegii îi spun, pe jumătate glumind „micul Mommsen”. Pârvan reuşi, în adevăr, nu numai să-i ajungă din urmă pe reputaţii latinişti şi elenişti care beneficiaseră de un îndelung exerciţiu, ci să-i şi întreacă, avântându-se chiar şi în studii de sinteză. Unul dintre acestea, apreciat în seminarul respectiv, se referea la împăratul-filosof din secolul II, Marcus Aurelius, personaj asupra căruia va reveni. Nu ignora nici teatrul, nici opera, nici lecturile literare şi filosofice, comentându-le cu pasiune într-un cerc de prieteni. Pe D. Onciul îl asigura că „sunt aici aşa de multe lucruri de văzut, încât niciodată nu te-ai putea plânge că nu mai ai ce vedea, respectiv învăţa pentru viaţă”.

În acelaşi timp, cu o fervoare ce-i era caracteristică, el urmărea evenimentele din ţară şi de pe continent, îngrijorat de apetitul imperialist al Germaniei şi de consecinţele pe care acesta ar fi putut să le genereze.

Pentru triumful acestei idei, în sensul desăvârşirii unităţii de stat, Pârvan nu şi-a precupeţit eforturile, „Unire şi politică, domnule profesor, nu numai culturală”, îndemna el, scriindu-i lui N. Iorga, la puţin timp după ce rostise, la 24 ianuarie 1906, o conferinţă despre Unire în cadrul Societăţii academica a studenţilor români din Berlin.

Îngrijorările lui Pârvan cu privire la situaţia din patrie nu erau lipsite de temei. Dincolo de faţada pe care o recomanda expoziţia jubiliară din 1906, viciile regimului se manifestau în toată amploarea şi ele aveau să genereze manifestări de protest în diferite direcţii. Pe plan cultural, de pildă, N. Iorga iniţia o campanie de apărare a limbii şi culturii naţionale, respingând cu violenţă împrumuturile străine şi orice formă de cosmopolitism, în timp ce Spiru Haret, marele organizator al învăţământului, iniţia măsuri de ridicare socio-culturală a satelor, prin revitalizarea şcolii, înfiinţarea de case de cultură, cooperative etc., şi nu mai puţin prin discursuri şi studii critice despre Chestia ţărănească (1905, 1907). Amândoi aveau să fie acuzaţi alături de V. Kogălniceanu, fiul reformatorului de la 1864, ca instigatori ai răscoalelor ţărăneşti din primăvara lui 1907. Vasile Pârvan se mai afla încă la Berlin, de unde trimitea, pentru Neamul românesc, o „fantazie politică”, titlul Se caută un Bismarck.

Dacă Vasile Pârvan nu s-a înregimentat în nici un partid, este pentru că privea politicianismul cu o mare severitate şi nu credea că vreunul dintre partidele existente putea răspunde exigenţelor sale. Chiar şi atunci când accepta, bucuros, să scrie la Viaţa românească, recent întemeiată de Constantin Stere şi G. Ibrăileanu, el a ţinut să se menţioneze caracterul pur ştiinţific al colaborării sale, ca nu cumva aceasta să apară în ochii lumii ca o opţiune politică. Grupul poporanist aderase la Partidul Liberal, ceea ce Pârvan, colaborator din 1903 la oficiosul acestuia, n-a făcut-o, mulţumindu-se să trimită câteva „cronici istorice”, pe teme de metodologie şi de difuziune a cunoştinţelor asupra trecutului nostru, alături de numeroase recenzii şi note bibliografice.

18

Era o promisiune frumoasă, nu singura, şi tânărul va şti să o respecte, procedând din capul locului cu maximă seriozitate. Într-un ultim trimestru, la Breslau a beneficiat de îndrumările lui Conrad Cichorius, cel care i-a fost „naş” la trecerea doctoratului şi care scrisese despre Columna lui Traian, i-au asigurat o pregătire temeinică şi o ţinută ce au impus de la început.

La reîntoarcerea în ţară, la vârsta de 27 de ani, este deja un autor consacrat în studiul istoriei antice.În toamna lui 1909, Vasile Pârvan se înfăţişa ca o personalitate bine cunoscută, cuvântul său era primit cu

respect. S-a întâmplat ca tocmai atunci să se stingă pe neaşteptate, la 18 septembrie, titularul catedrei de istorie antică şi epigrafie, Gr. G. Tocilescu. Ceilalţi profesori, care îi urmăreau evoluţia cu simpatie, l-au sfătuit să ceară catedra vacantă, pe temeiul titlurilor academice şi al lucrărilor, destul de numeroase, publicate până atunci. Ultima lucrare, un studiu istoric despre Marcus Aurelius Verus Cesar şi L. Aurelius Commodus, scris la Berlin, şi publicat la „Minerva” îndată după sosirea în ţară, i-a adus câştig de cauză, dar nu l-a scutit de o penibilă concurenţă cu fostul său profesor de greacă, D.N. Burileanu. „La reuşita mea – nota la 21 octombrie, într-o scrisoare – au contribuit mai ales istoricii, cu Iorga în frunte, care m-au susţinut cu aşa energie, încât chiar rectorul şi alţi nehotărâţi au trecut de partea mea”. Aceasta nu l-a cruţat de o şi mai penibilă polemică, în 1910, când acelaşi concurent a crezut că-l va îndepărta, acuzându-l că a introdus în cartea despre Marcus Aurelius, fără să citeze, pasaje dintr-o enciclopedie germană. Ridicolul acuzaţiei a fost demonstrat curând de o comisie specială, dar îl rănise profund pe autor. Tânărul profesor a răspuns „colegului mai bătrân” într-o notă din noua sa carte (Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, noiembrie 1910), notă plină de amărăciune, dar şi de superioară înălţare deasupra acestor mizerii.

Importantă e mai ales prefaţa lucrării, în care istoricul afirma, reluând sugestiile din Salsovia, necesitatea studierii temeinice a trecutului daco-roman, pe urmele lui Mommsen şi într-un cadru sensibil extins. „O nouă excerptare a tuturor izvoarelor literare şi documentare cu privire la Europa sud-estică”, pe o lungă perioadă de timp, i se părea de aceea necesară, iar o asemenea operă necesita, evident, sacrificii şi concentrare de forţe. Dar merita să-şi închine viaţa în strângerea de materiale ? „Ştiu că ar fi cineva, destul de sceptic faţă de propria-i glorie postumă şi destul de entuziast pentru anume idealuri antice, care să-şi consacre activitatea operei pomenite”. A făcut-o fără ezitare, sacrificându-şi timpul şi energia pentru formarea unei şcoli, încă de la începutul carierei sale. A reorganizat biblioteca seminarului de istorie antică şi epigrafică, a făcut demersuri pentru înzestrarea acesteia cu instrumente de lucru, iar din 1910, ca director al Muzeului Naţional de Antichităţi, a depus stăruinţe pentru săpături arheologice în Dobrogea şi în alte regiuni ale ţării, stăruinţe repetate şi în cadrul Comisiunii Monumentelor istorice, al cărei membru a fost din 1913.

Totul trebuia reluat de la capăt, cu sentimentul că alţii vor desăvârşi ceea ce el nu putea decât începe. Conştiinţa pionieratului l-a urmărit viager şi nu doar într-un singur plan. Primind dizertaţia de doctor a fostului său student (Die Nationalität der Kaufleute im römischen Kaiserreiche, Breslau, 1909), N. Iorga îl recomanda pe autor, în Neamul românesc, ca pe un învăţat căruia îi revenea „o frumoasă misiune de îndeplinit”. Nu se înşela. Tânărul cărturar venea chiar din „focul luptei”, de acolo de unde, după expresia aceluiaşi mare cărturar, se înnoia însuşi domeniul. Răspunderile cu care a fost investit din capul locului n-au făcut decât să-i sporească dorinţa de a făptui. În 1911, era ales membru corespondent al Academiei, iar la 18 mai 1913 membru activ. „Sper că soarta va fi aşa de îndurătoare cu mine, ca să-mi dea puterea şi răgazul de a lucra de aici înainte destul de mult, pentru a mă face, măcar în anii bătrâneţii mele, vrednic de bunătatea cu care m-aţi judecat şi m-aţi primit aşa de devreme între domniile-voastre”, mărturisea Pârvan, intrând sub cupola Academiei Române. La vremea bătrâneţii n-a ajuns, din nefericire, dar în puţinii ani ce-i erau îngăduiţi de soartă el a lucrat intens, cu o dăruire fără egal, legându-şi definitiv numele de organizarea săpăturilor arheologice în cadrul amintit (Ulmetum, 1911-1914; Poiana, 1913; Histria, 1914-1916, 1921-1926; Tomis, 1915; Callatis, 1920; etc.) şi prospectarea lor pe întreg spaţiul carpato-dunărean; bazele reţelei muzeistice din ţară; crearea unei şcoli arheologice de prestigiu; organizarea Universităţii din Cluj; dinamizarea activităţii patronate de Academia Română, în calitate de vicepreşedinte (1921-1922) şi secretar general al ei (1923-1927); reprezentarea acesteia în cadrul unor organisme de caracter supra-naţional (Uniunea Academică Internaţională, Comitetul Internaţional al Ştiinţelor Istorice etc.); întemeierea şi conducerea Şcolii Române din Roma (1920-1927); crearea şi conducerea Societăţii de editură Cultura naţională; activitatea PAN-Clubului român; iniţierea unor publicaţii periodice de mare prestigiu (Ephemeris Daco-romana, 1923; Dacia: Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, 1924; Diplomatarium Italicum, 1925); ţinerea unor conferinţe, prelegeri şi comunicări la Berlin, Roma, Oxford, Paris, Bruxelles etc.

Toate acestea şi încă multe alte activităţi, asupra cărora nu ne putem opri aici, i-au adus un mare prestigiu în istoriografia universală, prestigiu care s-a răsfrânt în mod fericit asupra ţării sale. A fost ales, de aceea, ca membru al mai multor academii şi institute străine, fiind considerat ca una dintre marile personalităţi ştiinţifice ale epocii. Aşa şi era. Om de mare erudiţie şi de o vastă cultură filosofică, literat şi orator de înaltă clasă, el făcea pretutindeni impresie, convingea şi câştiga devotamente utile pentru ţara sa. Mai vârstnic decât Pârvan, eruditul filolog Jérôme Carcopino, care a avut prilejul să-i cunoască „întinderea erudiţiei, amploarea spiritului şi nobleţea sufletului”, îl socotea ca pe un maestru al său. Competenţa suverană şi entuziasmul cărturarului dinamiza spiritele, risipeau inerţia, împingeau la faptă. „Fortificat de influenţe înnobilatoare, tu ai propovăduit principiile fundamentale de viaţă – şi puternic, animator – ai ajutat la accelerarea pulsului umanităţii”. Sunt cuvintele pe care un confrate american i le adresa, dincolo de mormânt, evocându-i memoria în termeni de superlativă admiraţie.

În materie politică, după experienţa din 1914, el a rămas definitiv sceptic şi n-a primit să facă parte nici măcar din Asociaţia pentru studiul şi reforma socială din momentul în care aceasta a căpătat o anume coloratură partinică, rămânând doar „prieten” şi inspirator al ei. Un prieten activ, căci a întocmit un Plan de organizare şi de lucru propriu secţiei culturale a acelei asociaţii şi s-a ocupat de organizarea secţiei pentru Transilvania. Scopul asociaţiei era de „a

19

construi un sistem de idei, în ce direcţie, cu ce mijloace, cu ce oameni se poate face reforma punerii în picioare a acestei vieţi, ameninţată în viitor de o distrugere de caracter moral”.

La începutul lui 1926, i se oferea un portofoliu ministerial în guvernul prezidat de Al. Averescu, dar nu l-a primit nici pe acesta, convins că formulele invocate (raţiunea de stat, salvare publică etc.) ascundeau doar incapacitatea politică. Politicianismul, cu privire la care se rostise atât de aspru încă prin 1906, continua să-i apară ca manifestare a unui detestabil arivism. A rămas de aceea credincios muncii ştiinţifice, dăruindu-se fără rezerve elevilor săi, pe care i-a îndrumat şi sprijinit cu dragoste, iniţiind cercetări arheologice pe întreg pământul ţării, conducând şantiere de săpături, elaborând studii de largi perspective metodologice şi adâncă erudiţie, evocându-i solemn şi poetic pe cei dispăruţi sau meditând grav asupra rosturilor existenţei, în eseuri care fac notă aparte în cultura românească, participând – cum spunea singur – la „înflorirea unei culturi de caracter nu numai naţional-etnografic, ci şi internaţional-civilizator.

Ca istoric, el şi-a extins simţitor aria preocupărilor cuprinzând în studiile sale şi provinciile aflate până de curând sub stăpâniri străine. Pentru Pârvan „România, aşa cum a fost în sfârşit întregită între hotarele ei etnice şi istorice, se înfăţişează ca un tot indisolubil, ale cărei părţi nu se pot înţelege deplin una faţă de alta. Arheologia şi arta română trebuia să ţină seama de această realitate, pe care până acum au înţeles-o deplin numai istoricii şi filologii români”. Cultura spaţiului carpato-dunărean, privită sub aspect etnografic sau artistic, îi apărea ca având un caracter eclectic, sintetic, date fiind împrejurările speciale de geografie umană de la Dunărea de Jos. „Această cultură, insista el, se înfăţişează din adâncul timpurilor şi până azi ca ceva specific în întregul răsărit european”.

„Istoricul – afirma Pârvan – nu trebuie nici să moralizeze, nici să filozofeze, ci să expună clar şi în înlănţuire logică faptele”. Dar ca să înţeleagă faptele, el trebuie să pornească de la observarea vieţii curente, care îi îngăduie să chestioneze realist materialul documentar, iar apoi să caute a surprinde legităţile istoriei, raţiunile intime, cauzele primare. Asemenea exigenţe formula încă din anii studenţiei, trădând de pe atunci o enormă dorinţă de a onora domeniul, după pilda marilor săi profesori din „triada critică” şi a celor care i-au călăuzit studiile în Germania. Rang de istoric, în sensul adânc al termenului, nu acorda decât cu mare parcimonie, considerând că în toată istoriografia n-ar fi mai mulţi de „o centurie”.

Magistrul a dat directive precise, stabilind o strategie unitară în cercetarea interbelică, reuşind să formeze o şcoală de arheologie printr-o generaţie pe care s-au bazat şi cercetările ulterioare şi care a continuat principiile sale, contribuind prin aceasta la formarea altor generaţii de arheologi. În prima etapă (1911-1914) acesta s-a dedicat cercetării Dobrogei datorită interesului său pentru arheologia clasică.. În anul 1914 a întreprins săpături arheologice având drept scop cunoaşterea epocii cetăţilor de la Histria, Tomis şi Callatis având drept colaboratori pe Dim. Teodorescu, C. Mateescu şi Z. Lambrino. Nu au fost neglijate însă nici alte epoci istorice. După reorganizarea activităţii Muzeului Naţional de Antichităţi în anul 1916, prin Ion Andrieşescu, au început săpăturile sistematice la Sălcuţa şi a fost iniţiată secţiunea preistorică a aceluiaşi muzeu. I. Andrieşescu a scris lucrarea Contribuţie la Dacia înainte de romani şi a obţinut înfiinţarea primei catedre de preistorie din România.

După anul 1918 V. Pârvan a încercat să realizeze o continuare a cercetărilor iniţiate în diferitele provincii ale României Mari, sprijinindu-se pe diferiţi colaboratori, amintind în cursul său universitar toate săpăturile şi aşezările de pe teritoriul României. A continuat cercetarea Dobrogei, reluând săpăturile de la Histria în anul 1921, iniţiind săpăturile de la Capidava cu ajutorul lui Gr. Florescu şi de la Callatis cu ajutorul lui I. Săureanu. V. Pârvan a încercat să acopere prin cercetări sistematice principalele perioade istorice, mai ales preistoria şi protoistoria. Lucrarea sa, Getica, apărută în anul 1926, este o încercare de reconstituire a evoluţiei culturale şi istorice a geto-dacilor, de la sfârşitul epocii bronzului până la cucerirea romană, arătând rolul substratului autohton în procesul etnogenezei.

Prin activitatea sa, Pârvan a sprijinit săpăturile lui I. Andrieşescu la Zimnicea, ale lui Gh. Ştefan, Radu şi Ecaterina-Dunăreanu Vulpe de la Poiana, cele neolitice de la Sultana, Gumelniţa, Traian ale lui Vladimir şi Hortensia Dumitrescu, cele ale lui V. Christescu de la Vădastra, ale lui I. Nestor şi I. Andrieşescu de la Sărata Monteoru şi ale lui D. Popescu de la Lechinţa de Mureş, vizând o largă arie din istoria multimilenară din această zonă a Europei. Pentru valorificarea rezultatelor acestor cercetări au fost înfiinţate două reviste în limbi de circulaţie internaţională Ephemeris daco-romana şi Dacia.

Magistrul a intenţionat să deschidă un institut de arheologie, însă a murit prematur în anul 1927.Activitatea Magistrului nu se reduce numai la publicarea unor dovezi arheologice ce ţin de istoria veche. El a

publicat şi studii de filosofie, etică, sociologie. Astfel că, una dintre lucrările sale de bază este Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane publicată în anul 1918.

Travaliul imens dus de Pârvan este răsplătit cu titlurile de membru corespondent al Institutului Arheologic German, membru fondator al Comitetului congreselor internaţionale de ştiinţe istorice, profesor oaspete al Sorbonei, membru al Academiei Pontificale romane de arheologie şi membru al Academia dei Lincei.

Cele mai semnificative cuvinte pentru a încheia scurta prezentare a vieţii şi activităţii Magistrului sunt, poate, cele ale lui Radu Vulpe: Necruţător cu propria-i fiinţă, el a închinat ştiinţei şi ridicării culturale a patriei întreaga sa forţă de gândire, toată voinţa sa de muncă şi toate deosebitele însuşiri ale minţii şi talentului său. Opera sa de creaţie ştiinţifică, precum şi etica sa sobră şi consecventă, îl înalţă în rândul marilor valori intelectuale şi morale pe care le-a produs poporul român.

Cercetările începute de V. Pârvan au fost continuate de elevii săi. Aceştia au început noi săpături la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Micia (Constantin Daicoviciu), la Celeiu şi Sucidava (D. Tudor), Barboşi, Drobeta şi Băneasa (Gh. Cantacuzino), Bologa şi Râşnov (M. Macrea). Cercetarea arheologică din România atinge în această perioadă un nivel european.

Cercetările arheologice dintre anii 1926-1927 de la Sărata Monteoru au fost executate de Ion Nestor, care a întreprins ample cercetări privitoare la epoca bronzului ale căror rezultate au fost publicate doar parţial. Un moment important în evoluţia arheologiei în România a fost publicarea lucrării de doctorat a acestuia în anul 1933, la Berlin.

20

Aceasta se numeşte: Der Stand der vorgeschichtlischen Forschungen in Rumänien şi pune în ordine culturile şi cronologia preistoriei din România. El analizează cercetarea arheologică din România cu întreaga sa bibliografie, sistematizează cunoştinţele de preistorie, stabileşte stadiul cercetării arheologice, reia analiza cultural-cronologică şi corectează erorile oarecum fireşti acumulate în perioada anterioară introducând în cercetarea arheologică românească spiritul critic şi deschizând astfel calea cercetărilor ulterioare.

Dintre istoricii români, V. Pârvan a dat loc poate la cele mai vii comentarii despre condiţia însăşi a istoricului. Faptul se explică mai ales prin complexitatea demersurilor sale, anevoie de circumscris cu stricteţe la un domeniu şi atingând adesea zona inefabilă a artei. Înainte ca prezenţa la Academie să-l oblige oarecum la transcrierea discursului tradiţional, el a dat semne că nu se poate limita la acel tip de discurs. Îndemnurile în acest sens i-au venit pe mai multe căi.

Primit sub cupola Academiei, el mărturisea, la 20 mai 1913, că ştiinţa, studiul antichităţii, i-a dat „o concepţie gravă, aş putea spune tragică, despre viaţă. Continuul contact cu ruinele prăsite şi uitate, rămase din vechile lăcaşuri de mândrie, încredere, strălucire şi glorie omenească, adăuga el, m-a îndemnat a cugeta cu melancolie la nestatornicia tuturor bucuriilor noastre. În continua dezagregare şi reîntoarcere în sânul materiei amorfe a tot ce a fost o clipă întruchipat şi însufleţit de geniul omenesc creator, m-am deprins a vedea doar două lucruri vrednice de străduinţele şi iubirea noastră: cultul pios al amintirii lăsate în resturi şi ruine de cei trecuţi la cele eterne”, iar alături, „cultul entuziast al geniului omenesc, continuu învins şi continuu din nou biruitor în lupta cu elementele inerte ale materiei moarte, pe care muritorii, însufleţind-o cu jertfa vieţii lor, o silesc să le dea lor, celor plăpânzi şi vremelnici, un trup mai trainic, de stâncă şi de aramă, spre a-şi închide în el sufletul lor cel însetat de nemurire şi a-l trece astfel într-un fel de viaţă postumă, supraumană şi cvasidivină, din veac în veac, în curgerea infinită a timpului, ca memorial credincios a ceea ce a fost odată existenţa lor numai omenească, în spaţiul şi în formele acordate cu atâta de mare zgârcenie de destin”.

Zece ani mai târziu, într-o alocuţiune de primire a lui D. Gusti sub aceeaşi cupolă, Pârvan a trebuit să evoce pe înaintaşul acestuia la Academie, Constantin Giurescu. El a spus atunci că idealul covârşeşte întotdeauna puterile noastre. „Niciodată marea frumuseţe, marea iubire, marea seninătate a sufletului creator nu va fi încăpută de bicisnica noastră fiinţă”. Suntem condamnaţi „a rămâne mereu trişti de neîmplinirea sublimului vis suprauman al desăvârşirii”. Cea ce putem rosti e numai năzuinţa spre ideal, setea de plenitudine, care câteodată lasă impresia realizării la cei puţini, care posedă însuşirile necesare. Giurescu îi apărea ca unul dintre aceştia, delicat şi profund, prea delicat pentru a nu se expune agresiunilor din jur. „Plin de patima de a dezlega enigmele istoriei noastre, el se refugia între cărţile şi schemele sale. Şi acolo, bună şi blândă, istoria îi reda seninătatea. Atingându-se mereu de lucrurile cari au făcut viaţa trecutului, el se deprindea din ce în ce mai bine a trăi dincolo de timp şi spaţiu, în nemurirea umanităţii ca tot. Căci, adăuga Pârvan, în faţa nenorocirilor şi morţilor acumulate, istoria consolează cu povestirile sale. Ea face trăsătura de unire între moarte şi viaţă. Prin istorie, omul nu desperează de el însuşi şi nu se sinucide ca neam omenesc. Istoria trecutului îi dă consolarea că va trăi, prin istorie, şi viitorul. Istoria e bunul samaritean care leagă rănile umanităţii sângerânde în sufletul ei întreg”.

„Istoria consolatoare” nu e doar o frumoasă formulă. Ea defineşte o dimensiune esenţială a discursului istoric şi o nostalgie.

La timpul său, Pârvan a examinat, fără să aibă răgaz de aprofundare, chestiunea relaţiei dintre ştiinţă şi conştiinţă, unica însuşire care în adevăr ar putea înnobila raporturile dintre oameni şi neamuri. Dimpotrivă, adăuga el, se pare că una dintre urmările imediate ale ştiinţifismului a fost reacţiunea mistică, fie religioasă, fie filosofică, a ultimilor ani. În locul conştientului a fost introdus subconştientul, în locul raţiunii intuiţia, în locul voinţei inspiraţia, inspiraţia capricios entuziastă”.

Idealul se reface cu fiecare din noi şi se menţine prin jertfă. Este un îndemn de mare nobleţe, căruia Pârvan însuşi i s-a supus cel dintâi şi deplin. Vorbea ca istoric, înţelegând că istoricul mai ales deţine acea perspectivă asupra duratei care dace posibilă o mai bună înţelegere a destinului uman.

Un asemenea comandament trebuie să devină, prin jertfa elitelor, apanajul comunităţii însăşi, ale cărei aripi Pârvan le voia desfăcute cât mai larg, spre a cuprinde „întreaga icoană a lumii şi vieţii”. Cine să contureze o asemenea icoană, dacă nu istoricul ? Misiunea lui nu e doar una pur cognitivă, ci şi finalistă, de integrare cosmică a aventurii noastre. Istoria e mereu alta, deschiderile ei sunt fără număr. Oricum s-ar defini însă, ea presupune ordine, sens, coerenţă a întregului. Dincolo de „ştiinţă”, istoria înseamnă „atitudine creatoare”, construcţie spirituală, iar aceasta implică ordinea şi armonia. Numai ansamblul istoriei poate fi gândit ca o „conştiinţă a umanităţii”, căci prin istorie „omul trăieşte unitar întreaga viaţă a trecutului”, cu toate valorile ei.

Gândul acesta ne poate consola de risipa iremediabilă la care suntem condamnaţi ca indivizi. Istoria, mai ales, e mijlocul prin care „umanitatea îşi trece sârguinţa ei luminoasă de la veac la veac şi de la un mileniu la mileniu”. Închinătorii ei şi-au ales ca misiune să readucă la viaţă „umbrele nemângâiate”, să remodeleze mereu pe cei care nu mai sunt spre a fi utili celor care mai sunt încă.

Pentru a ilustra cele afirmate mai sus alăturăm unele fragmente din scrisorile de la Histria, din 1922, ale lui Radu Vulpe către Ecaterina Dunăreanu. Studentul de atunci participa pentru prima dată la săpăturile de la Histria ale Magistrului său.

Într-o după amiază însorită de sfârşit de iulie 1923, întors la Bucureşti dintr-o călătorie de o lună făcută împreună cu familia în Transilvania, cu prilejul căreia ajunsesem până în Maramureş, am pornit spre Universitate, cu gândul să văd ce mai este nou pe la „Seminar” şi ce mai spune „Magistrul” Vasile Pârvan.

„Seminarul” de istorie veche şi epigrafie era marea sală dreptunghiulară de la etajul II al aripii stângi (cum priveşti din stradă) a vechii clădiri a Universităţii (distrusă de un bombardament aerian în vara anului 1944), sală situată

21

deasupra localului din acea vreme al Senatului (la etajul I), aflat la rândul lui deasupra Muzeului Naţional de Antichităţi, care ocupa aproape tot parterul aripii amintite.

În sala aceasta, iniţial destinată numai şedinţelor de seminar, s-au ţinut, începând din 1921 şi toate cursurile profesorului nostru de istorie antică şi epigrafie, Vasile Pârvan – „Magistrul”, cum îi spuneam toţi, nume moştenit de la generaţiile anterioare de studenţi – precum şi cele ale profesorului George Murnu, titularul catedrei de arheologie – de fapt de istoria artei antice.

Căptuşită aproape total cu dulapuri ce conţineau cele peste zece mii de volume de specialitate ale bibliotecii seminarului dar şi ale catedrelor de latină şi greacă – arse toate în timpul incendiului din 1944, deoarece nimeni nu se îngrijise să le coboare la subsol – sala aceasta, lungă de vreo 15 m, era împărţită practic în trei: un soclu mare, lung de cel puţin 8-10 metri, înalt cam de 1 m şi lat de vreo 4 metri, lăsa de o parte un fel de coridor – în care se intra atât de pe palierul scărilor, cât şi din cancelariile Magistrului şi ale lui H. Metaxa, conservator la Muzeu, iar de cealaltă parte sala propriu-zisă a seminarului. Pe soclul acesta erau rânduite mulajele sculpturilor frontoanelor templului grec de la Egina – „Egineţii”, cum le spuneam noi; soldaţi – arcaşi şi suliţaşi – purtând coifuri, platoşe, scuturi şi cu armele în mâini, dar cu corpul reprezentat gol-goluţ, cu tot realismul artei greceşti, şi constituind pentru „boboci”, care păşeau la începutul anului I de universitate pentru prima dată în această sală, o adevărată surpriză, deoarece în manualele şcolare toate statuile antice aveau nelipsita frunză de viţă… Bineînţeles că mai apoi, după câteva luni, toţi – studenţi şi studente – ne obişnuisem cu ei, aşa încât nici nu-i mai remarcam sau nu ne mai jenam să-i privim […]

În partea cealaltă a soclului – în sala propriu-zisă – câteva mese lungi, dispuse în formă de potcoavă unghiulară, cu scaune de ambele părţi şi având la un capăt, pe un mic podium, o măsuţă drept catedră şi un fotoliu vetust pentru „Magistru”. Şirul de mese de lângă frontoanele templului din Egina era destinat studenţilor, iar cel din faţă, studentelor, şi numai rareori această lege nescrisă, dar statornicită de mult şi transmisă din generaţie, era călcată de vreun novice sau de vreun intrus, în zilele de curs când sala era tixită.

Lângă catedră, o tablă, iar în spatele catedrei alte dulapuri cu cărţi perpendiculare pe soclul egineţilor, separau „sala” de cursuri de restul încăperii, tot aici fiind şi un birou pentru unii dintre asistenţii Muzeului Naţional de Antichităţi, Magistrul fiind şi directorul Muzeului. Şi aici – „în fund” şi de jur împrejur – în spaţiile dintre dulapurile cu cărţi – se aflau alte mulaje de statui şi basoreliefuri greceşti celebre, printre care Hermes de Praxiteles şi Venus din Milo.

La unul din capetele „coridorului” de lângă soclul egineţilor era uşa ce dădea în biroul Magistrului, uşă la care puţini studenţi aveau curajul să bată înainte de a fi ajuns în anul III. […]

Pe palierul etajului doi, la intrarea Seminarului, aproape cufundat într-un vechi fotoliu cu arcurile stricate, străjuia „al muzeului pion”, vestitul Moş Ion, om de peste 60 de ani (dar pătând mai bătrân), gardianul şef al muzeului. Atunci când nu moţăia, citea – pentru cine ştie a câta oară – vechi romane în fascicole, silabisind cu glas şoptit fiecare cuvânt, căci nu făcuse şcoala şi învăţase singur să citească; cu zeci de ani în urmă, când Gr. Tocilescu îl numise paznic la Muzeu, nu se cerea nici un certificat pentru această funcţie […]. Întotdeauna, în timp ce Magistrul îşi ţinea lecţiile, Moş Ion intra tiptil în sala Seminarului, venind prin spatele „catedrei” şi ţinând în mâini o condică cât toate zilele. O punea pe măsuţa -catedră şi aştepta tăcut până ce Magistrul se întrerupea din vorbă, lua tocul şi iscălea de prezenţă, el neducându-se niciodată la secretariatul facultăţii pentru a semna condica şi a indica subiectul lecţiei. […]

S-au scris multe despre Vasile Pârvan, de oameni care l-au cunoscut mai puţin bine decât au vrut să arate şi de oameni care l-au cunoscut dar nu l-au înţeles, de alţii ce n-au rezistat invidiei în faţa superiorităţii de necontestat a Magistrului şi de câţiva, puţini, care l-au cunoscut cu adevărat şi l-au preţuit aşa cum se cuvenea.

Universitatea românească din primele decenii ale secolului nostru nu a fost lipsită de oameni de mare valoare – spunea mai departe R. Vulpe –, unii de o inteligenţă sclipitoare şi de o cultură uimitor de cuprinzătoare, ba chiar geniali, cum a fost Nicolae Iorga. Dar nici unul nu ne-a impresionat pe noi, studenţii „boboci” din anul întâi şi nici unul n-a lăsat în sufletul meu ecouri de neuitat ca Vasile Pârvan. Dar nu pentru că i-am devenit elev, colaborator şi într-o anumită perioadă (1935-1945) chiar urmaş la direcţia Muzeului Naţional de Antichităţi, după demisia lui Ion Andrieşescu.

Personalitatea lui atât de copleşitoare, analiza fenomenelor istorice atât de neaşteptată prin profunzimea şi originalitatea ei, frumuseţea frazei şi, în timpul cursurilor, chiar mimica întru totul corespunzătoare verbului, toate la un loc constituiau un întreg excepţional, cum nu mi-a fost dat să mai întâlnesc în atâtea decenii câte s-au scurs de atunci. Dacă ar fi trăit cel puţin încă zece-cincisprezece ani, acest om ar fi dat culturii româneşti multe alte opere neasemuite şi ar fi imprimat nu numai arheologiei, ci întregii culturi româneşti alte direcţii, ridicând-o la dimensiuni cu adevărat universale.

Pilda lui de om care – aşa cum ne spunea la cursuri despre marile figuri ale istoriei antice – s-a mistuit pe sine însuşi în focul aprins pe altarul ştiinţei şi al culturii n-ar trebui să fie uitată, iar dacă el nu s-ar fi preocupat şi de preistorie – prin săpăturile începute de el însuşi şi de elevii lui în domeniul neoliticului, al epocii bronzului şi al La Tène-ului, după acelea din domeniul greco-roman, ar mai fi trecut mult până la întemeierea unei şcoli româneşti de arheologie preistorică.

Pentru mulţi dintre studenţii începători, prelegerile lui savante nu erau uşor de urmărit, dar eu mă aflam într-o situaţie privilegiată, deoarece îl ascultasem ani întregi pe N. Iorga, fiind deci obişnuit cu nivelul la care trebuiau să se situeze cursurile unui bun profesor universitar.

Cu toate acestea, la început am rămas şi eu uluit, nu numai fiindcă ni se vorbea de lucruri încă necunoscute, ci pentru că prelegerile, atât de clare şi atât de atrăgătoare şi sugestive, aveau darul să se transpună aproape fără să ne dăm seama în atmosfera acelor epoci îndepărtate. Într-adevăr, în anul acela Magistrul relua trilogia cursurilor sale despre istoria lumii greco-romane, începând în chip firesc cu istoria Greciei, pentru ca în anul următor să vorbească despre Alexandru cel Mare şi despre epoca elenistică, în timpul căreia, precum se ştie, cultura elenă se va răspândi în tot orientul Mediteranei şi până departe, dincolo de fluviul Indus, iar în anul al treilea să trateze istoria Romei, de la

22

începuturile modeste ale oraşului legendarului Romulus şi până la apogeul strălucit al secolelor imperiului circummediteranean, care a pus bazele întregii civilizaţii a lumii moderne.

În acele prime prelegeri din iarna lui 1921/1922, Vasile Pârvan ne-a dezvăluit o lume necunoscută, de o frumuseţe nebănuită şi cu accente de basm oriental, descriindu-ne cu o putere de sugestie neegalată diferitele aspecte ale acestui pre-miracol al „miracolului elen”.

Cuvintele lui reconstituiau pentru noi imaginea completă a excepţionalei şi exuberantei civilizaţii minoice: vedeam parcă aievea palatul legendarului rege Minos de la Cnossos (pe care abia după 50 de ani, în 1970, am avut norocul să-l văd în realitate, cu prilejul participării la un congres ştiinţific la Atena).

De statură potrivită, cu fruntea lată şi bombată, cu sprâncenele negre, mari şi stufoase, şi cu ochii vii care fixau mereu pe unul sau pe altul dintre auditori, pentru a stabili acea comuniune sufletească şi intelectuală de care orice vorbitor de talent are nevoie, în costumul lui negru ce pe drept cuvânt a fost asemuit cu acela de pastor protestant – cu guler tare, înalt şi cu colţurile uşor răsfrânte, cravata mare cât tot pieptul, cămaşa albă, câtă de vedea din haină – era pentru noi întruchiparea adevăratului profesor, ale cărui cuvinte le sorbeam cu nesaţ. Abia după ce a murit Magistrul ne-am dat seama ce tânăr fusese – avea 39 de ani când am intrat eu la universitate şi era deja celebru în toată Europa ! Era mai înţelept, mai demn de respect şi de admiraţie decât mulţi dintre bătrânii lui colegi ! […]

Se ştie însă de mai puţină lume că în anii 1919-1920 i s-a propus în chip stăruitor să fie ales preşedinte al Partidului Ţărănesc, înfiinţat de curând, propunere pe care a refuzat-o, pentru a se consacra exclusiv cercetării ştiinţifice, după cum a refuzat să primească direcţia unui mare cotidian ce urma să apară.

Îşi făcuse un adevărat crez din muncă, şi dacă nu toate proiectele lui au putut fi realizate, aceasta s-a datorat neînţelegerii guvernanţilor de atunci şi, într-o anumită măsură, poate şi unor dificultăţi bugetare.

Admirabil organizator, desăvârşit învăţat şi om de o vastă cultură, a fost în acelaşi timp un suflet ales şi un profesor inegalabil, care a ştiut să creeze în preajma lui atmosfera ideală pentru ca tinerii dornici să se consacre activităţii ştiinţifice să se simtă în largul lor, el încurajându-i pe toţi aceia la care constata sau întrevedea existenţa latentă a calităţilor necesare unui cercetător ştiinţific. I-a ajutat pe toţi discipolii săi, pe măsură ce se afirmau la lucrările de seminar, numindu-i curând asistenţi la Muzeul Naţional de Antichităţi sau la catedra sa, iar apoi, începând din 1922, după înfiinţarea Şcolii Române de la Roma, trimiţându-i ca membri ai acesteia, pentru a studia acolo timp de doi ani în admirabilul mediu constituit de monumentele, muzeele şi bibliotecile incomparabile, iar atunci când nu erau locuri suficiente pentru toţi absolvenţii buni din aceeaşi promoţie, recomandându-l pe câte unul ca membru al Şcolii Române din Franţa, condusă de N. Iorga. […]

Vasile Pârvan a fost cu siguranţă una dintre cele mai proeminente figuri ale ştiinţei şi culturii româneşti, iar moartea lui atât de neaşteptată şi de prematură (în 1927), înainte de a împlini 45 de ani, a fost una dintre cele mai grele pierderi. Lui i se datorează crearea şcolii române moderne de arheologie, al cărei prestigiu a fost recunoscut imediat după moartea lui şi face şi astăzi cinste ştiinţei româneşti, discipolii şi urmaşii lui străduindu-ne, fiecare pe măsura posibilităţilor şi temperamentului său, să-i ducem opera mai departe.

Necesitatea unor economii bugetare, evidentă pentru un stat de curând ieşit din război, era recunoscută de Pârvan în cazul unor structuri în curs de organizare. Dar, pentru Muzeul Naţional de Antichităţi, cu a cărui conducere fusese însărcinat din 1910, el stăruia cu fermitate să i se asigure fonduri. În scrisoarea către Iorga de la 16 aprilie 1921, remarcabile este tonul autoritar cu care vorbeşte, din convingerea că o cultură naţională nu se poate lipsi de aşezăminte ca acela pe care-l slujea el, centre de cercetare fecundă şi de educaţie a demnităţii civice. „Muzeul, singurul pe care-l avem” a fost una din marile biruinţe ale lui Pârvan.

În 1957, când se împlineau trei decenii de la moartea cărturarului, acad. Emil Condurachi aprecia că a sosit momentul să cântărim „ce a însemnat viaţa şi opera sa, ce rol a jucat o personalitate atât de puternică” în dezvoltarea ştiinţei şi culturii, „care i-a fost aportul la cunoaşterea trecutului îndepărtat al Europei în general şi al ţării noastre în special, care au fost limitele epocii în care a trăit şi a lucrat”. Cu atât mai mult – şi pe un plan mai larg – se poate spune acum, după ce paşi însemnaţi s-au făcut în această direcţie, că este momentul să-i privim viaţa şi opera cu acea detaşare ce asigură obiectivitatea, cu acea înţelegere calmă pe care o reclamă un spirit atât de înalt şi de fertil. O jumătate de secol şi mai bine, cât a trecut de la moartea cărturarului, e un spaţiu ce poate garanta această obiectivitate. Dar e în acelaşi timp unul care obligă.

Cercetarea arheologică progresează prin studiile lui Radu Vulpe asupra culturii Cucuteni şi Precucuteni, ale lui Vladimir şi Hortensia Dumitrescu asupra aşezărilor eneolitice, din epoca bronzului şi a fierului din Moldova, ale lui C. S. Nicolăescu-Plopşor asupra paleoliticului, dar şi prin cele întreprinse de M. Roska şi Moroşanu.

Vl. Dumitrescu (1902-1991) ajunge în anul 1940 conferenţiar definitiv la catedra de Arheologie preistorică a Universităţii Bucureşti fiind, în acelaşi timp, director al Muzeului Naţional de antichităţi (1935-1945). După al doilea război mondial devine şef de secţie la Institutul de Arheologie din Bucureşti (1955-1975) şi realizează săpăturile de la Gumelniţa, Traian, Cârna, Rast, Basarabi, Hăbăşeşti, Căscioarele, Drăguşeni şi Târpeşti. Dumitrescu a fost membru al Institutului Arheologic German din Bonn şi membru al Institutului Italian de Arheologie preistorică şi protoistorică de la Florenţa. Activitatea şi viaţa exemplară a lui Vladimir Dumitrescu a făcut cinste memoriei magistrului său, Vasile Pârvan.

Remarcăm în continuare şcoala arheologică ieşeană, fondată de Oreste Tafrali, profesor de istorie şi istoria artei şi condusă, mai apoi, de Mircea Petrescu-Dâmboviţa. Un profesor de marcă al Universităţii ieşene este şi Radu Vulpe care lucrează aici, la Catedra de studii clasice, până la pensionare.

Şcoala clujeană dezvoltă cercetarea epocii clasice şi preclasice prin săpăturile din Munţii Orăştiei şi de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum şi a monumentelor medievale. Rezultatele săpăturilor arheologice sunt publicate mai ales în Anuarul Institutului de Studii Clasice. Conducerea şcolii clujene s-a remarcat prin încercarea lui Constantin Daicoviciu de a îmbina şi dirija cercetările pe termen lung şi pe spaţii largi. Între lucrările de amploare şi cu rezultate

23

importante se numără şi cele pornite la Porolissum. C. Daicoviciu este şi autorul unei prime sinteze de istorie veche a Transilvaniei: La Transylvanie dans l'Antiquité.

Activitatea de cercetare şi catalogare a siturilor istorico – arheologice s-a făcut şi prin antrenarea unor muzee cum ar fi cele din Craiova, Deva, Sf. Gheorghe, Piatra Neamţ, Alba Iulia, Cluj, Sibiu etc., încercându-se o concentrare a eforturilor şi o coordonare a activităţii pentru a da o imagine de ansamblu a spaţiului carpato-danubiano-pontic. Astfel, C. Daicoviciu sprijină numirea lui Z. Székély la muzeul din Sfântu Gheorghe sau a lui Octavian Floca (1904-1982) la muzeul din Deva unde este director din anul 1934 până în anul 1963, când se pensionează. Floca organizează cercetări arheologice la Zlatna, Cinciş, Caşolţ, Hobiţa, Micia şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau în Munţii Orăştiei.

Rezultatele acestor cercetări au constituit obiectul a numeroase publicaţii şi a 5 congrese de arheologie şi numismatică desfăşurate la Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi şi Cernăuţi. În anul 1937 s-a desfăşurat la Bucureşti al XVII-lea Congres de Antropologie şi Arheologie de la Bucureşti, care a însemnat recunoaşterea internaţională a valorii şcolii româneşti de arheologie, bazată pe o concepţie modernă care i-a asigurat în perioada următoare stabilitatea, continuitatea şi dezvoltarea. Cercetarea arheologică românească a dat lucrări speciale şi de sinteză care s-au bucurat de apreciere internaţională, bazându-se pe baza care o constituiau Universităţile, Muzeul Naţional de Antichităţi şi muzeele din centrele provinciale, care dispuneau de specialişti de valoare cu o experienţă asemănătoare cu a celor din centrele naţionale.

Muzeul Naţional de Antichităţi a cunoscut o evoluţie care reflectă fluctuaţiile avute de arheologie în perioada următoare. La 18 iulie 1948 acesta a intrat în structura Academiei R.P.R. Cu timpul, datorită cercetărilor în curs, colecţiile muzeului s-au îmbogăţit, motiv pentru care o parte din colecţii au fost transferate la Muzeul Naţional de Istorie al R.S.R. (înfiinţat în luna mai a anului 1972). Înfiinţarea acestui muzeu reflectă, de fapt, lipsa de respect pentru instituţiile şi şcolile de cercetare dezvoltate în perioada anterioară, prin modul de constituire a colecţiilor nou înfiinţatului muzeu. Prin hotărâri subiective s-au selecţionat cele mai reprezentative bunuri de patrimoniu aflate la diverse muzee din ţară şi s-au adunat la Bucureşti. La multe dintre acestea situaţia patrimonială a rămas incertă. Mare parte din colecţiile reprezentative a Muzeului Brukenthal s-au transferat spre Bucureşti, chiar dacă prin aceasta s-a trunchiat colecţia sibiană şi materialele erau reprezentative mai mult pentru civilizaţia transilvăneană. În sfârşit, se poate constata că mare parte din materialele istorico-arheologice luate cu acel prilej pentru a fi expuse stau în depozit la Bucureşti !

După anul 1945 cercetarea a ajuns într-o situaţie limită. Unii cercetători, ca Vl. Dumitrescu, au fost arestaţi, asupra altora s-au făcut presiuni pentru a-şi pune de acord concepţiile cu cea a istoriografiei sovietice. A apărut revista Studii şi cercetări de istorie veche, bazată – în mare parte – pe doctrina marxist-leninistă.

Din anul 1950 s-a trecut la centralizarea săpăturilor arheologice pentru a acoperi toate perioadele istorice, creându-se posibilitatea întoarcerii cercetării spre problemele sale reale. Mai târziu, când a apărut primejdia unei depărtări de linia oficială a partidului, puterea de stat a găsit noi forme de subordonare a cercetării ştiinţifice, prin controlul exercitat de către Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. S-a luat măsura trecerii institutelor de cercetare (între care şi Institutul de Arheologie, înfiinţat în anul 1956) în subordinea Ministerului Învăţământului, încât s-a ajuns la reducerea fondurilor pentru cercetări şi la marginalizarea cercetării arheologice (nu este un secret pentru nimeni că şi astăzi menţinerea unor structuri centralizate precum Comisia Naţională Arheologică, care nu îşi mai găseşte rostul, şi finanţările adresate cercetării arheologice, directe care sunt inexistente, fac ca cercetarea arheologică să nu mai existe, cu rare excepţii datorate pasiunii fără limite a unor cercetători care îşi pun la bătaie şi firavele economii pentru a putea cunoaşte mai aprofundat istoria; şi suntem cu un pas în mileniul III !). În Institutul de Arheologie din Bucureşti şi-au dus activitatea mari cercetători precum C. S. Nicolăescu-Plopşor (1900-1968), Florea Mogoşanu, Radu Popa (1933-1993) ş.a. Şi astăzi personalităţi ca S. Marinescu-Bâlcu, Marin Cârciumaru, Alexandru Vulpe, V. Babeş ş.a. duc mai departe frumoasa tradiţie inaugurată aici de V. Pârvan sau I. Nestor.

Kurt Horedt. Şi-a restrâns din nou rândurile marea generaţie a profesorilor din anii ’50-’70, formată în ajunul ultimului război mondial şi confruntată după 1948 cu rigorile dictaturii comuniste, a cărei ideologii a agresat sfera istoriei mai mult decât majoritatea celorlalte domenii ale ştiinţelor sociale. Cu atât mai mult a fost meritul celor care, în măsuri diferite de la una la alta dintre etapele succesive ale coşmarului prin care a trecut ştiinţa căreia îi aparţinem, au reuşit să-şi păstreze în mare parte sau chiar în întregime demnitatea profesională. Profesorul Kurt Horedt care s-a stins din viaţă la München la sfârşitul lui decembrie 1991 a făcut parte dintre cei mai merituoşi învăţaţi ai categoriei evocate, motiv suplimentar pentru a ne apleca cu durere şi recunoştinţă fruntea la aflarea tristului eveniment.

Născut la Sibiu la 30 martie 1914, la câteva luni doar înainte de izbucnirea primului război mondial, Kurt Horedt a absolvit cursurile secundare în oraşul natal frecventând ulterior cursurile universitare la Cluj, Leipzig, Kiel şi Bonn. A obţinut licenţa în litere la Cluj în 1936. Trei ani mai târziu, în vremea izbucnirii ultimului război mondial, ale cărui urmări aveau să marcheze atât de profund cariera tânărului învăţat, devenea doctor în filozofie al Universităţii din Bonn.

Calităţile profesionale de excepţie şi acceptarea noilor realităţi impuse învăţământului românesc de către dictatura comunistă, în condiţiile creşterii presiunilor exercitate asupra oamenilor de ştiinţă şi îndeosebi asupra celor aparţinând minorităţii germane, i-au permis ca încă din 1949 să devină unul dintre stâlpii învăţământului universitar arheologic din cetatea ştiinţei transilvănene. Preocupărilor iniţiale pentru arheologia comunei primitive şi în special pentru epoca bronzului, li s-au adăugat treptat interese vizând un spectru cronologic mai larg. Academia reorganizată de „dictatura proletariatului” l-a folosit pe profesorul Kurt Horedt încă de la primele săpături organizate sub noua egidă pentru cercetarea epocii migraţiilor şi a începuturilor evului mediu. Cum era şi firesc, profesorul şi omul de ştiinţă cu prestigiu în continuă creştere, s-a aplecat şi asupra epocii clasice din trecutul Transilvaniei, devenind astfel autoritate incontestabilă în ansamblul arheologiei româneşti, recunoscută ca atare de cercurile internaţionale. Acesta a fost ultimul mare „arheolog general” pe care din România.

24

Consacrarea profesională a obţinut-o încă din 1958 odată cu publicarea celor două volume – în limba română şi germană – de contribuţii la istoria Transilvaniei post-romane. Studii mai vechi îl impuneau deja ca specialist în preistorie. Includerea printre autorii primului volum al tratatului de Istoria României, apărut în 1960, a însemnat totodată recunoaşterea oficială a competenţei profesorului Kurt Horedt, căruia i s-a atribuit în 1964 titlul de doctor docent. Autorităţile comuniste au apreciat totuşi că nu are suficiente merite pentru a-l admite în Academie, conferindu-i doar titlul de membru corespondent ale pseudo-Academiei „de ştiinţe sociale şi politice” în 1970, probabil mai mult pentru reprezentarea proporţională a minoritarului sau „conlocuitorilor”, cum se spunea atunci.

Nu tot ceea ce a publicat în anii ’50 şi la începutul anilor ’60 profesorul Kurt Horedt rămâne valabil, a făcut concesii presiunilor ideologico-politice şi va fi foarte greu de reconstituit, mai ales pentru cei care n-au fost permanent în preajma sa şi care n-au putut confrunta cele scrise cu cele publicate şi cu cele rostite, raportul dintre convingeri şi „alinieri” impuse din afară în privinţa interpretărilor. Dincolo de acest raport, introducerea în circulaţie a unui material arheologic considerabil, în condiţii tehnice remarcabile pentru mijloacele existente, justifică aprecierea noastră postumă. De mare importanţă a fost activitatea didactică a profesorului universitar de la Cluj care a creat şcoală şi a contribuit decisiv la formarea unora dintre specialiştii de frunte ai generaţiei azi active.

Întreaga măsură a ştiinţei şi potenţelor sale publicistice i-au fost date profesorului clujean abia după pensionarea din 1978, când dependenţa de forurile politico-ideologice şi administrative a căzut.

Această măsură a devenit încă mai vizibilă după emigrarea în Germania din 1981. Alături de activitatea de la Institutul de Arheologie al Universităţii din München şi de cursurile predate la aceeaşi universitate, a avut răgazul şi condiţiile materiale pentru a-şi valorifica strădaniile unei întregi vieţi dedicate cercetării istoriei vechi a României şi a Europei central-răsăritene.

Cele patru volume publicate în răstimpul 1982-1986 (Siebenbürgen in spätrömischer Zeit, Bucureşti, 1982; Moreşti II, Grabungen in einer mittelalterlichen Siedlung in Siebenbürgen, Bonn, 1984; Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986; Das frühmittelalterliche Siebenbürgen (4.-12. Jh.), Innsbruck, 1986) sintetizează rezultatele a peste patru decenii de săpături, experienţe şi interpretări. Unele dintre punctele de vedere exprimate de savant în aceste cărţi sunt divergente în raport cu opiniile marii majorităţi a cercetătorilor români asupra respectivelor aspecte, dar buna credinţă a autorului nu poate fi pusă la îndoială. Pot fi contestate doar limitele tehniciste ale interpretărilor sale istorice. Kurt Horedt a ajuns la concluzia întreruperii în secolele VII-IX a continuităţii daco-romane de la nordul Dunării de Jos şi că românii se aflau în Transilvania la data apariţiei triburilor maghiare la Dunărea Mijlocie.

Dintre distincţiile autentice care i-au recunoscut meritele se cuvin amintite calitatea de membru al Institutului Arheologic German, de membru corespondent al Institutului Arheologic Austriac, de purtător al medaliei František – Palacky a Academiei Slovace de Ştiinţe şi de câştigător în 1991 a lui „Siebenbürgisch–Sächsischer Kulturpreis”.

C. S. Nicolăescu-Plopşor îşi începe activitatea ştiinţifică făcând periegheze împreună cu colegul şi prietenul său Radu Vulpe. Apoi îşi împlineşte studiile la Institutul de antropologie din Paris, susţinându-şi – în anul 1934 – şi doctoratul, cu o temă legată de paleoliticul din România. După o perioadă în care este Directorul onorific al Muzeului Olteniei şi director al Arhivelor Statului din Craiova el se stabileşte la Bucureşti, unde este numit şef al secţiei paleolitice de la Institutul de Arheologie al Academiei (1956). Vladimir Dumitrescu remarca că: abia sub conducerea lui Plopşor se poate vorbi cu adevărat de o şcoală paleolitică românească, iar Radu Vulpe consideră că: acesta este întemeietorul şcolii româneşti de arheologie paleolitică. În anul 1966 Plopşor pune bazele Centrului de istorie, filologie şi etnografie din Craiova (Baza Academiei) şi din anul 1967 a funcţionat ca profesor şi şef de catedră la Universitatea din Craiova. C. S. Nicolăescu-Plopşor s-a remarcat ca om de cultură fiind şi un foarte sensibil poet.

Radu Popa a funcţionat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Artă al României (1956-1963), trecând apoi la Institutul de Arheologie al Academiei Române din Bucureşti. Activitatea acestuia se leagă de dezvoltarea preocupărilor pentru protejarea monumentelor istorice, în special de perioadă medievală.

În paralel cu institutele din Bucureşti s-au dezvoltat şi institute (Baze ale Academiei) în provincie la Iaşi, Cluj, Craiova, Timişoara, Târgu Mureş şi Sibiu, acestea având o foarte bogată activitate. Au apărut numeroase reviste de specialitate dintre care se pot remarca cele ale unor muzee mai vechi, apărând în continuare (Apulum la Alba Iulia, Sargetia la Deva etc.), reviste noi apărute sub egida unor muzee vechi (Studii şi comunicări Brukenthal la Sibiu, Crisia la Oradea, Tibiscus şi Analele Banatului-serie nouă la Timişoara etc.) sau reviste noi a unor muzee nou înfiinţate (Banatica la Reşiţa, Muzeul Naţional la Bucureşti, Dacia – serie nouă sub egida Academiei etc.). Cercetarea ştiinţifică românească s-a remarcat prin congresele internaţionale de epigrafie de la Constanţa, de ştiinţe istorice de la Bucureşti sau de tracologie de la Tulcea – Mangalia. S-a pus chiar problema reeditării tratatului de Istoria României, tipărit în anul 1960. Toate aceste gânduri au început să se năruie, unul câte unul, o dată cu anul 1971, când – o dată cu apariţia cultului personalităţii la adresa lui Nicolae Ceauşescu – s-a pus tot mai mult baza pe autohtonism, ajungându-se la tracomanie şi dacomanie până la a se afirma de tracologul Iosif Constantin Drăgan că dacii au fost un popor care cunoştea limba latină.

După anul 1989 s-a revenit la normalitate politică, normalitatea cercetării fiind în continuare un deziderat greu de atins.

25

CAPITOLUL IIPaleoliticul (5.000.000 / 2.000.000-7.500 î.Chr)

Omul evoluează, la scară planetară, de acum milioane de ani. Cifra exactă a acestora este controversată, disputată şi revendicată acerb. După ultimele opinii din istoriografia problemei această cifră – cea a primei apariţii a hominizilor – trebuie să se raporteze la cifre ce depăşesc valoarea de 5 milioane de ani. Chiar dacă descoperirile acestei perioade extrem de îndelungate sunt învăluite de vălul depărtării temporale, credem că şi apariţia omului pe teritoriul României trebuie judecată în concertul dat de descoperirile de pe spaţiul plan-global.

Îndelungata evoluţie geologică a Terrei este atribuită la mai multe etape: precambrian, primar, secundar, terţiar, cuaternar. Societatea omenească acoperă ca timp doar o infimă parte, care cuprinde sfârşitul terţiarului, numit pliocenul, şi cuaternarul, având două mari perioade: pleistocen şi holocen. Omul, în evoluţia sa, a trăit în două aspecte climatice total diferite: perioada glaciară, pleistocenul şi perioada post-glaciară, holocenul. Partea covârşitoare a evoluţiei umane s-a derulat în paleolitic, adică în perioada glaciară.

În funcţie de caracteristicile evoluţiei, în paleolitic se pot surprinde cinci mari etape: protopaleolitic, paleolitic inferior, paleolitic mijlociu, paleolitic superior şi epipaleolitic. Existenţa extrem de îndelungată a paleoliticului se explică prin dificultatea cu care omul a parcurs acum treptele antropogenezei, în condiţiile unui mediu natural ostil şi cu un echipament cu totul rudimentar, constând din unelte de piatră cioplită, mai ales din silex şi cuarţit. Pe tot parcursul paleoliticului, omul a fost total dependent de ceea ce îi oferea mediul înconjurător, el fiind doar un profitor al naturii, după unii „economie prădalnică”. De aceea, şi densitatea demografică era mult limitată de căutarea anumitor zone, capabile să asigure mijloacele de subzistenţă necesare. În consecinţă, şi ocupaţiile oamenilor din paleolitic s-au limitat mai mult la culesul din natură, având ca variante, printre altele, vânatul şi pescuitul. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii ostile, pe măsură ce oamenii îşi diversifică şi îmbunătăţesc repertoriul de unelte, pe măsură ce se cunosc tot mai bine tainele naturii, folosindu-le pentru ei, pe măsură ce se stabilizează tot mai mult într-o zonă şi se organizează din punct de vedere social, se constată o accelerare a ritmului procesului de umanizare şi, implicit, a evoluţiei de la o etapă la alta.

În această lungă perioadă, specia umană străbate drumul decisiv de la stadiul de hominid la cel de H. sapiens, parcurs ce poate fi aflat mult mai în profunzime prin consultarea cursului de Preistorie generală..

Perioadele paleoliticului

Culturi Perioade glaciare

Protopaleoliticul Cultura de prund Biber, DonauPaleoliticul inferior Abbevillian, Clactonian,

Acheulean, LevalloisianGünz, Mindel şi Riss şi cu stadiile

interglaciare corespunzătoarePaleoliticul mijlociu Mousterian primul stadiu al glaciaţiunii Würm, cu

interstadiul Würm I-II (Nandru)Paleoliticul superior Aurignacian, Solutrean, Gravettian Würmul mijlociu şi recent (stadiile II-III),

existând mai multe oscilaţii climatice (Ohaba A, Ohaba B şi Herculane I)

Mezoliticul Epipaleolitic, Swiderian, Romanello-azilian

Tardenoisian, Campignian

sfârşitul glaciaţiunilor (începutul Holocenului)

Apariţia primelor forme de hominizi pe teritoriul actual al României s-ar plasa, probabil, după unele păreri, încă în aşa-numita etapă villafranchiană, care corespunde cu trecerea de la pliocen la pleistocen, de la ultima fază a terţiarului la prima a cuaternarului. Este momentul în care relieful a cunoscut importante modificări ca urmare a mişcărilor orogenetice. Înălţarea lanţului carpatic cu circa 1.000 m a determinat retragerea treptată a mărilor şi lacurilor care acopereau Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania şi Câmpia Pannonică, fenomenele glaciare din zonele montane înalte, ca şi accentuarea pantei râurilor au determinat acumulări masive de aluviuni pe suprafaţa fostelor mări care s-au transformat astfel, treptat, în uscat. În aceste depuneri aluvionare, râurile au sculptat mai apoi relieful actual, cu numeroasele sale terase favorabile locuirii umane.

Protopaleoliticul ((5.000.000) 2.000.000 / 1.800.000-700.000 î.Chr.). În cadrul protopaleoliticului se conturează o etapă mai veche (ipotetică) şi una mai nouă, cu dovezi mult mai sigure.

Din punct de vedere climatic acesta coincide cu perioada preglaciară şi cu primele două mari glaciaţiuni (Biber şi Donau).

La începutul perioadei se plasează cele mai vechi descoperiri de pe teritoriul României care ar putea fi eventual legate de o activitate umană conştientă. Astfel, în cuibul fosilifer de la Bugiuleşti-Valea lui Grăuceanu, din bazinul Olteţului, s-a găsit un complex cu resturi osteologice fără conexiune anatomică integrală, provenind de la circa 30 de animale specifice faunei din etajul villafranchian, alături de care erau şi pietre, ajunse în mod artificial în acest loc fără o pantă naturală accentuată deci, nu prin rulare naturală realizată de apele pluviale. Acest complex de descoperiri se aseamănă foarte mult cu altele din Spania, tabere de vânătoare specifice perioadei. Multe oase erau sparte în mod

26

intenţionat, probabil pentru extragerea măduvei. Despre unele oase s-a considerat că au putut fi folosite ca zdrobitoare sau împungătoare. Descoperitorul a considerat că ne aflăm în faţa urmelor unei tabere primitive de vânători. Aceştia trăiau din hăituirea animalelor ce veneau să se adape în delta pe care Olteţul o făcea atunci la vărsarea în Lacul Getic. Unele animale hăituite se afundau în smârcurile deltei, fiind ucise, iar părţile cele mai hrănitoare erau tăiate şi duse în tabără. Mai există posibilitatea ca unele animale să ajungă fără intervenţia omului în mlaştină, în acest caz procesul fiind unul de „recoltare”, necrofagie. Aşa se explică, deci, prezenţa laolaltă a acelor oase, disparate din punct de vedere anatomic, provenind de la mai multe animale. Pietrele aduse în mod intenţionat ar fi servit la spargerea oaselor. Ulterior, prin noi cercetări în acest punct, a anunţat descoperirea a două fragmente de oase umane – diafize de tibie şi femur –, care ar fi apropiate de tipul A.. Acestea sunt, însă, destul de irelevante pentru afirmarea certă a unor concluzii de o asemenea importanţă istorică.

Din păcate, datorită marii adâncimi la care se aflau sedimentele s-a săpat o suprafaţă relativ mică, dispusă la marginea terasei, ridicându-se problema dacă nu cumva s-a produs vreo scurgere din partea superioară a terasei, ceea ce ar putea explica eventualul amestec de materiale descoperite la baza terasei. Descoperitorii au subliniat asemănarea complexului de la Bugiuleşti cu materialele de la Oldoway (Tanzania) şi de la Sinzèlles (Franţa) datate pe baza metodei potasiu-argon cu circa 1.800.000-2.000.000 de ani în urmă.

Dacă descoperirile de la Bugiuleşti vor fi validate prin noi cercetări, de mare amploare, acestea ar avea o importanţă deosebită pentru problema începutului antropogenezei pe plan universal, deoarece ar indica posibilitatea ca omul să nu fi apărut doar în sudul şi estul Africii, ci în orice teritoriu unde au existat condiţii favorabile evoluţiei maimuţelor antropoide spre stadiul de hominid. Însă, pentru determinarea acestui stadiu, esenţială rămâne dovedirea unei activităţi conştiente, corelată, dacă este posibil, cu descoperirea unor resturi osteologice sigure de hominizi. Deci, această etapă veche a protopaleoliticului rămâne total incertă pe teritoriul Europei, avându-se în vedere că şi celelalte urme umane descoperite până în prezent pe continentul nostru nu depăşesc 1.000.000 de ani vechime. Faţă de criteriul urmelor de activitate conştientă, mult mai sigur pentru stabilirea începutului istoriei omenirii este criteriul producerii primelor unelte de către om.

Într-o etapă mai evoluată a protopaleoliticului, aproximativ între 1.000.000 şi 700.000 de ani, se plasează primele unelte prelucrate intenţionat de om, prin cioplire, care se încadrează în aşa-numita cultură de prund (Pebble culture). Este vorba de bolovani rulaţi de ape, din care, prin cioplirea unui capăt, se obţin toporaşe de mână, cu o latură tăioasă (choppers). Cele mai relevante descoperiri de la noi s-au făcut pe valea Dârjovului (din bazinul Olteţului), dar şi în aluviunile Oltului (Racoviţa, jud. Sibiu) sau ale bazinului Argeşului (îndeosebi în valea Mozacului), adunându-se circa o mie de asemenea piese, cu posibile urme de prelucrare. Dacă comparăm aceste descoperiri cu piesele similare găsite în contexte sigure în sudul şi estul Africii constatăm similitudini izbitoare. Acestea au fost atribuite tipului H. habilis cel care face trecerea de la hominizi spre tipul uman propriu-zis.

Paleoliticul inferior (700.000-120.000 î.Chr.). Această perioadă corespunde în mare parte, din punct de vedere climatic, cu glaciaţiunile Günz, Mindel şi Riss şi cu stadiile interglaciare corespunzătoare.

Prin cioplirea rudimentară a pietrei s-au obţinut două categorii de unelte: toporaşe de mână şi aşchii. După tehnicile de cioplire întrebuinţate se disting două subetape: una mai veche, cu toporaşe de tip abbevillian, cioplite bifacial (chopping tools) şi aşchii de tip clactonian şi alta mai nouă, cu toporaşe de tip acheulean şi aşchii de tip levalloisian. Tehnica mai veche constă din lovirea bloc contra bloc (pe nicovală), obţinându-se aşchii groase, de formă nedeterminată premeditat. Prin tehnica mai nouă se prepară în prealabil suprafaţa de lovire obţinându-se astfel aşchii de o anumită formă. Aceste unelte au aparţinut tipului de paleantrop Pithecantropus erectus răspândit deja în toată Lumea Veche.

Încă din prima fază sunt dovezi de utilizare a focului, prin existenţa unei vetre, având în asociere aşchii clactoniene, la Mitoc, pe Prut, iar vetre din a doua fază au fost găsite în două peşteri din Basarabia (Ofatinti, Duruitoarea Veche, Basarabia), împreună cu unelte caracteristice perioadei. Descoperirea focului a accelerat progresul uman, permiţând oamenilor să se adapteze cu mai multă uşurinţă la condiţiile aspre ale mediului natural. Dovada cea mai elocventă o găsim în înmulţirea şi răspândirea mai uniformă pe teritoriul României a descoperirilor ce aparţin acestei etape.

Paleoliticul mijlociu (120.000-35.000 î.Chr.). Acesta coincide, ca perioadă geocronologică, cu primul stadiu al glaciaţiunii Würm, cu interstadiul Würm I-II (Nandru) şi cu începutul celui de al doilea stadiu. Perioada se caracterizează prin îndelungata persistenţă a culturii mousteriene dovedită de straturile foarte groase de depuneri arheologice (la Baia de Fier: 1,40 m; la Ohaba şi Nandru, câte 2 m, cu trei şi respectiv patru nivele de depuneri, iar la Ripiceni-Izvor 5 m, cu şase niveluri de locuire).

În cadrul uneltelor se observă o puternică persistenţă a vechilor tipuri de la sfârşitul paleoliticului inferior (îndeosebi levalloisiene), dar apare şi o accentuare a diferenţierii funcţionale a uneltelor. Acum se produc tipuri noi de unelte, precum dăltiţa, vârful şi răzuitorul sub forma literei D. Apar, de asemenea, pentru prima dată la noi, uneltele de os.

Prin particularităţile aşezărilor şi ale utilajului litic s-au deosebit mai multe variante locale ale mousterianului din România, determinate îndeosebi de oscilaţiile climatice: mousterianul rece, cu locuiri în peşteri şi mousterianul cald, cu locuiri în aer liber.

Purtătorii acestei culturi erau oamenii de Neanderthal, ale căror urme osteologice s-au găsit în peşterile Ohaba-Ponor şi Baia de Fier. Faţă de paleoliticul inferior, acum s-au descoperit mai multe vetre de foc (Ohaba-Ponor, Ripiceni-Izvor), iar numărul aşezărilor creşte în fiecare zonă a ţării. Existenţa unor locuiri îndelungate în acelaşi punct, ca şi intensa utilizare a focului sugerează apariţia unor comunităţi cu un grad sporit de stabilitate. Mai mult ca sigur că acum se depăşise stadiul cetei primitive şi apăruse ideea de înrudire, punându-se, deci, bazele organizării gentilice.

Această ipoteză se corelează perfect cu cea derivată din observaţii de ordin anatomic, cum ar fi modificări ale poziţiei laringelui,, efectuate asupra Omului de Neanderthal, care permit să se presupună că în paleoliticul mijlociu a

27

apărut deja un cod de comunicare evoluat, cel al limbajului. Limbajul va contribui atât la creşterea coeziunii în cadrul comunităţilor umane cât şi la transmiterea şi îmbogăţirea cunoştinţelor de la o generaţie la alta.

Paleoliticul superior (35.000-10.000 î.Chr.). Acesta se plasează în Würmul mijlociu şi recent (stadiile II-III), existând mai multe oscilaţii climatice (Ohaba A, Ohaba B şi Herculane I). Din punctul de vedere al antropogenezei, se apare treptat H. sapiens fossilis, atestat, la noi, prin resturile osteologice de la Cioclovina (jud. Hunedoara), Peştera (jud. Braşov), Giurgiu (jud. Giurgiu) şi Duruitoarea Veche (jud. Bălţi), care aparţin tipului proto-europoid Cro–Magnon. Trecerea la stadiul de Neoanthrop marchează dezvoltarea inteligenţei umane, creşterea capacităţii de creaţie, fapt demonstrat şi de diversitatea funcţională a uneltelor, fiind cunoscute acum circa o sută de variante. Principala inovaţie o reprezintă descoperirea şi răspândirea tehnicii lamelare, ceea ce a permis această diversificare tipologică. Apar adevărate ateliere de cioplire a pietrei, îndeosebi a silexului (Ripiceni şi Mitoc, jud. Botoşani; Iosăşel, jud. Arad), ceea ce arată un început de specializare a activităţilor umane.

Evoluţia paleoliticului superior pe teritoriul României prezintă multe similitudini cu cea din Centrul şi Răsăritul Europei deosebindu-se, însă, de cea din apusul continentului. Până prin deceniul al şaselea se aplica mecanic, şi pentru ţara noastră, schema paleoliticului din Franţa, bazată pe succesiunea a trei culturi: aurignacian, solutrean şi magdalenian. Cercetările mai noi au dovedit însă că pentru această parte a Europei se poate vorbi doar de o cultură aurignaciană, mai prelungită decât în apus şi cu etape proprii de evoluţie (inferior, mijlociu şi superior), urmată apoi, în majoritatea zonelor României, de o cultura gravettiană, de aspect oriental. Există, de asemenea, şi unele influenţe solutreene, sugerate de descoperirea incidentală a câtorva vârfuri late, în formă de frunză, retuşate bifacial, care nu au fost însă prea bine precizate.

La începuturile aurignacianului se menţin puternice tradiţii mousteriene, iar la sfârşitul acestei culturi se observă numeroase elemente gravettiene. Gravettianul ocupă cea mai mare parte a paleoliticului superior din Moldova şi prezintă mai multe faze de evoluţie (patru), aşa cum au arătat descoperirile de pe valea Bistriţei, precum şi aspectele zonale definite mai nou.

Tipurile de aşezări şi locuinţe se diversifică din ce în ce mai mult. Deşi sunt locuite în continuare peşterile şi adăposturile sub stâncă accentul locuirii se deplasează spre aşezările în aer liber, cu locuinţe de suprafaţă, mai mult sau mai puţin sezoniere, corturi din piei de animale, susţinute pe un schelet de stâlpi de lemn sau din oasele lungi şi defensele animalelor vânate. Nivelele de locuire sunt marcate mai ales prin vetre de foc, în jurul cărora se găsesc urme ale activităţilor umane.

Gravettienii au căutat înălţimi dominante deasupra văilor, cu largă vizibilitate, pentru urmărirea vânatului. Dealtfel, şi unealta caracteristică purtătorilor acestei culturi – vârful de tip La Gravette – indică o perfecţionare a tehnicii vânătoreşti. Acelaşi lucru îl sugerează şi începutul procesului de microlitizare a uneltelor, sesizat la sfârşitul gravettianului (epigravettian). Pe lângă vânat, recoltatul rădăcinilor şi tuberculilor comestibili începe să ocupe un loc tot mai important, aşa cum dovedesc uneltele de os şi corn perforate, adaptate acestei activităţi (un fel de săpăligă), descoperite la Crasnaleuca şi Cotu Miculinţi (jud. Botoşani). Recoltatul constituie o etapă tranzitorie importantă spre viitoarea supraveghere permanentă a terenurilor cu plante şi, apoi, spre cultivarea plantelor, efectuată mai târziu, în neolitic.

Pe plan spiritual, la fel ca în Apusul Europei, se constată şi la noi, în paleoliticul superior, începuturile manifestărilor artistice, atât prin statuete sculptate în piatră (Lapoş, jud. Prahova) sau prin amulete, prelucrate fie din silex (Mitoc, jud Botoşani), fie în cretă (Cosăuţi, jud Soroca, Cotu Miculinţi, jud. Botoşani) sau în os (Brânzeni, jud. Bălţi). Statuetele care prezintă o îngroşare a bazinului (steatopigie) pot fi puse în legătură cu un cult al fecundităţii care va deveni predominant în epoca neolitică. O formă mai complexă o reprezintă picturile rupestre, descoperite în peşterile de la Cuciulat (jud. Sălaj) şi Pescari (jud. Caraş-Severin, Clisura Dunării), care nu ating însă măiestria frescelor din peşterile Pirineilor. De asemenea, la Moldovata (Basarabia) s-au găsit instrumente muzicale vechi realizate din os (fluiere). Toate aceste descoperiri atestă existenţa unei vieţi religioase care se consuma în diverse ceremonii rituale în cadrul cărora magia şi şamanismul trebuie să fi jucat un rol important.

Epipaleoliticul, mezoliticul, tardenoisianul (11.000-7.500 / 6.500 î.Chr.). Paleoliticul final, plasat la sfârşitul glaciaţiunilor, la începutul Holocenului, se remarcă în întreaga Europa prin mari deplasări ale unor comunităţi umane în urmărirea vânatului mare care se retrăgea, treptat, spre nord, mişcare realizată odată cu încălzirea climei şi topirea calotei glaciare. Drept urmare, pe fondul cultural general paleolitic, s-au produs o serie de mixturi, fărâmiţându-se vastele arii culturale anterioare. Însă, în toate aceste noi culturi, cu toate inovaţiile ce apar, pregnant rămâne modul de viaţă paleolitic, ceea ce justifică încadrarea lor într-un paleolitic final (epipaleolitic, mezolitic).

Considerăm că, în actualul stadiu al cunoştinţelor, termenul de mezolitic, folosit de unii cercetători, nu se justifică decât în unele cazuri, deoarece nu avem de-a face cu o adevărată şi generalizată epocă a pietrei de mijloc (cu caracteristici tranzitorii bine conturate, între paleolitic şi neolitic), ci cu o perioadă în care economia se bazează în continuare tot pe principalele forme paleolitice de economie şi viaţă (cules, vânat şi pescuit), deşi se observă unele tendinţe de stabilizare a unor comunităţi într-un anumit teritoriu. Chiar dacă acum este documentată domesticirea primului animal (câinele), acesta servea doar ca un auxiliar al omului la vânătoare – ocupaţie evident paleolitică –, care continuă să reprezinte sursa majoră de obţinere a hranei.

Destul de recent s-a dat mezoliticului acceptul de fază finală a unui epipaleolitic care se neolitizează, dar şi această definire lasă loc ambiguităţii, deoarece apariţia, la un moment dat, într-o comunitate a semnelor vieţii neolitice (chiar şi în lipsa totalităţii trăsăturilor noii epoci) impune că respectiva comunitate trebuie să fie încadrată deja în neolitic. E drept că nu în toate cazurile avem posibilitatea să facem această distincţie netă între epipaleolitic şi neoliticul incipient, dar aceasta exprimă mai curând o lacună momentană a cercetării decât o situaţie istorică reală. Desigur, între epipaleolitic şi neolitic nu există o limită cronologică rigidă, fiind posibilă contemporaneitatea celor două tipuri de comunităţi în teritorii adiacente sau chiar neolitizarea treptată a unor comunităţi, iniţial epipaleolitice, prin contact

28

cultural direct cu comunităţi deja trecute la modul de viaţă neolitic prin fenomenul de aculturaţie. Este, deci, sarcina arheologului să determine, în asemenea cazuri, dacă se află în faţa unui complex epipaleolitic sau – deja – neolitic, prin prezenţa unor oase de animale domestice sau a unor urme de plante cultivate, chiar dacă nu există încă ceramica (cel mai important atribut al neoliticului).

În epipaleolitic se încheie procesul major de antropogeneză, prin formarea tipului H. sapiens recens, care stă la baza tipurilor rasiale moderne.

Caracteristica principală a conţinutului material al culturilor tardenoisiene o reprezintă microlitismul, mai mult sau mai puţin accentuat al uneltelor. Microlitismul este sesizat încă de la sfârşitul paleoliticului superior. Fenomenul are cauze multiple, care se găsesc atât în perfecţionarea tehnicilor de prelucrare a silexului. Aceasta conduce la micşorarea cantităţii de deşeuri şi la sporirea numărului de unelte finisate, cât şi în adaptarea utilajului de vânătoare la procesul de scădere al vânatului mare şi de înmulţire a celui de talie mică ca urmare a încălzirii treptate a climei, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni Würm. Această putere sporită de adaptare a speciei umane la solicitarea mediului înconjurător sugerează că omul se apropiase, în paleoliticul superior, de momentul esenţial al transformării sale din simplu consumator în producător.

În evoluţia mezoliticului distingem două orizonturi: unul mai vechi, epipaleolitic (puternic legat de tradiţiile paleoliticului superior) şi altul mai nou, tardenoisian (cu inovaţii care anunţă modul de viaţă neolitic).

În orizontul vechi se plasează culturile aziliano-romanelliană şi swideriano-chlabowiciană, cu retardări ale fondului anterior epigravettian. În orizontul nou se încadrează manifestările culturilor tardenoisiană şi campigniană, parţial contemporane, spre sfârşit, cu primele comunităţi neolitice.

Cultura aziliană este continuatoarea magdalenianului din Apusul şi Centrul Europei, fapt dovedit şi de manifestările artistice descoperite în aria sa din sud-vestul României (statuetele incizate din os de la Dubova-Cuina Turcului, jud. Mehedinţi). Spre deosebire de formele sale apusene, azilianul dobândeşte o serie de caracteristici proprii, prin receptarea şi asimilarea unor puternice elemente mediteraneene (aparţinând culturii Romanelli), dând naştere unui aspect aparte, numit romanello-azilian. Pentru că acest aspect a fost documentat cel mai bine în zona Porţilor de Fier (Clisura Dunării), descoperitorul său, i-a spus clisurean.

Cam în aceeaşi vreme, în nordul ţării au pătruns dinspre Baltica, de-a lungul grupelor nordică şi centrală a Carpaţilor Orientali, comunităţi de vânători aparţinând culturii swideriene (şi mai ales aspectul târziu al acesteia, chlabowician). Principala staţiune cercetată este cea de pe Ceahlău-Poiana La Scaune. Cele mai tipice şi mai numeroase piese ale acestor vânători de înălţime sunt săgeţile cu peduncul.

În orizontul final al mezoliticului se întâlnesc pe teritoriul ţării noastre două curente culturale: unul dinspre apus (campignian) şi altul central-răsăritean (tardenoisian).

Tardenoisianul cunoaşte răspândirea cea mai vastă şi prezintă variante locale: nord-vest pontică şi central-europeană. Purtătorii culturii tardenoisiene prezintă deja o mare adaptabilitate la diverse forme de relief, ceea ce constituie o premisă esenţială a viitorului om producător de hrană din neolitic.

Aceste culturi mezolitice târzii folosesc mult segmentele microlitice, care puteau să fie piese componente ale secerilor cu corp din lemn sau os. Sunt atestate şi topoarele care puteau fi utilizate fie pentru defrişările necesare extinderii plantelor comestibile, fie ca un fel de săpăligi pentru recoltarea rădăcinilor şi tuberculilor.

Pe baza unor asemenea elemente unii cercetători au emis ipoteza că trecerea la neolitic s-ar fi putut face şi prin neolitizarea fondului tardenoisian şi campignian, ca urmare a receptării impulsurilor culturale şi demografice venite dinspre bazinul răsăritean al Mediteranei, unde exista – deja – o viaţă neolitică. Chiar dacă această ipoteză nu are încă un suport documentar suficient, pare totuşi certă supravieţuirea târzie, în unele zone până spre începutul mileniului V î.Chr., a unor comunităţi tardenoisiene, care au putut astfel să fie atrase (prin aculturaţie) spre noul mod de viaţă neolitic, o dată cu răspândirea culturii Starčevo-Criş în teritoriile nordice şi răsăritene ale spaţiului carpatic.

29

CAPITOLUL IIINeoliticul şi eneoliticul

(7.000-2.000 î.Chr.)

Caracterizare generală. Încă din secolul trecut preistoricienii au delimitat, pe baze tipologice, epoca nouă a pietrei (neos, lithos), caracterizată prin tehnica superioară a şlefuirii uneltelor de piatră, spre deosebire de epoca anterioară – a paleoliticului –, care utiliza doar procedeul cioplirii acestora. De asemenea, o caracteristică importantă a epocii a fost considerată producerea ceramicii, propunându-se ca neoliticului să i se spună Keramikum. Pe măsura adâncirii caracterului interdisciplinar al cercetării arheologice prin analize polinice şi paleofaunistice realizate mai ales după al doilea război mondial, s-a lărgit mult accepţiunea termenului de neolitic, care nu mai trebuie limitat doar la noul procedeu al şlefuirii ci şi la producerea ceramicii. Astfel, neoliticul a fost înţeles ca un nou mod de viaţă în cadrul căruia omul a devenit producător, nemaimulţumindu-se doar cu ceea ce putea culege direct din natură. În noua accepţiune neoliticul poate fi sesizat oriunde apar semnele activităţii productive ale omului, îndeosebi cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, însoţite – treptat – de o serie de alte caracteristici, precum viaţa stabilă în aşezări cu caracter permanent şi locuinţele construite temeinic, practicarea unor meşteşuguri casnice – torsul, ţesutul, prelucrarea pieilor, confecţionarea hainelor, a încălţămintei, prelucrarea lemnului, pietrei, lutului etc. –, o viaţă spirituală complexă, cu manifestări religioase, funerare şi artistice, legate de cultul agricol al fertilităţii şi fecundităţii. În felul acesta a apărut noţiunea de neolitic aceramic sau preceramic, numit şi proto-neolitic. Deci, pentru definirea neoliticului accentul se pune pe noua structură economică a perioadei, iar nu pe caracteristicile de suprafaţă (ceramică, şlefuire) care, aşa cum s-a dovedit în ultimă instanţă au rezultat tocmai din acest mod de viaţă. Astfel, producerea ceramicii devenise o necesitate, atât pentru păstrarea rezervelor de hrană obţinute prin activităţi agricole, cât şi pentru fierberea hranei în componenţa căreia intră produsele vegetale rezultate, de asemenea, din cultivarea plantelor, deţineau un rol important substituind, în mare măsură, carnea, care fusese un aliment de bază al vânătorului paleolitic.

Pe de altă parte, în lunga evoluţie a neoliticului – circa patru milenii – a început să fie utilizată la un moment dat o nouă materie primă, arama (cuprul), care anunţa începutul viitoarei epoci a metalelor. De aceea, utilizarea termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă corect existenţa acestui nou element, care a contribuit treptat la modificarea structurală a societăţii omeneşti, prin trecerea la epoca metalelor. Acesta este motivul pentru care s-au propus noi termeni care să definească această etapă. Unii cercetători (în special din Şcoala germană de arheologie) au considerat – încă de la sfârşitul secolului trecut –, că se poate vorbi de o epocă a cuprului (Kupferzeit), de sine stătătoare. Această opinie ni se pare prea tranşantă, deoarece termenul nu mai ţine cont de utilajul de bază al perioadei, şi de natura materiei prime din care acesta este obţinut, care rămâne tot cel litic.

Deci, în timp, termenul de neolitic nu a luat în consideraţie prezenţa aramei, iar la cealaltă extremă se situează termenul de epocă a aramei, care nu mai reţine prezenţa pietrei ca factor tehnologic determinant.

De aceea, ni se pare mai apropiată de realitatea istorică opinia potrivit căreia pentru a surprinde prezenţa simultană, la un moment dat, a pietrei şi a aramei, trebuie utilizat termenul de chalcolitic (gr. chalkos = aramă; lithos = piatră) sau eneolitic (lat. aenus = de cupru). În felul acesta avem de-a face cu o etapă în care alături de piatră se utiliza şi arama (eneolitic). Însă, pentru că între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ci ambele cunosc acelaşi mod de viaţă s-a propus utilizarea unui termen care să reflecte în întreg ansamblul evoluţiei în perioadă: neo-eneolitic (în sensul de neolitic şi eneolitic). Acest termen va fi utilizat când ne referim la întreaga perioadă cuprinsă între sfârşitul paleoliticului şi începutul epocii bronzului, iar termenii de neolitic sau eneolitic îi utilizăm când ne referim la fiecare dintre cele două mari etape ale neo-eneoliticului.

Periodizarea şi cronologia neoliticului. Atâta vreme cât nu se făcuse distincţie între perioada neolitică propriu-zisă şi cea eneolitică, neoliticul era împărţit în trei mari faze: timpuriu, mijlociu şi târziu (sau dezvoltat). La acestea se mai adaugă un protoneolitic (ipotetic) şi o perioadă de tranziţie spre epoca bronzului.

Separarea perioadei eneolitice impune o periodizare mai nuanţată în cadrul celor două mari etape ale neo-eneoliticului, fiecare cu câte trei faze: neoliticul timpuriu (în unele părţi se adaugă şi perioada aceramică) şi neoliticul mijlociu. Eneoliticul se subîmparte, la rândul său în: eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul târziu, în care se înglobează şi perioada numită în istoriografie de tranziţie spre epoca bronzului.

O problemă controversată o reprezintă stabilirea momentului de început al eneoliticului, deoarece se aplică două criterii divergente:

a) eneoliticul începe o dată cu utilizarea primelor piese de cupru;b) se poate vorbi de eneolitic doar atunci când se constată o intensă metalurgie a cuprului din care să rezulte

unelte de mari dimensiuni sau când se aplică – fără excepţie – procedeul turnării.Considerăm că primul criteriu e mai aproape de principiile evoluţiei istorice, deoarece surprinde apariţia noului

element – arama – încă din momentul primei sale folosiri, iar nu doar din perioada de apogeu, când se impusese definitiv. De altfel, eneoliticul nu este definit ca etapă istorică doar de apariţia primului metal, ci şi de o serie de alte modificări ce se petrec concomitent. Acestea sunt apariţia aşezărilor fortificate cu şanţ şi palisadă, dispunerea locuinţelor după un anume plan în interiorul aşezărilor, atestarea plugului primitiv şi a tracţiunii animale, sesizarea unor indici de ierarhizare socială.

30

Cronologia complexelor neo-eneolitice se poate stabili prin două metode, care dau rezultate mult distanţate între ele în valori cronologice absolute. Metoda clasică pentru ierarhizarea cronologică a comunităţilor şi culturilor este cea a cronologiei de contact şi se bazează pe stabilirea unui lanţ de date, cu ajutorul importurilor reciproce dintre diferitele arii culturale. Capătul iniţial al acestui lanţ se află în regiunile Orientului Apropiat (Mesopotamia, Egipt), unde s-a putut elabora un sistem de datări absolute pe baza unor documente scrise cum ar fi listele dinastice. Deoarece şi în stabilirea riguroasă a succesiunii monarhilor orientali există interpretări diferite, s-au elaborat mai multe sisteme de datări (variante de cronologie joasă şi cronologie înaltă). Cu cât ne îndepărtăm în timp de mileniul al II-lea î.Chr. nesiguranţele în datare sporesc şi, implicit, decalajele între diferitele sisteme cronologice. De asemenea, neconcordanţele sporesc şi pe măsură ce ne îndepărtăm de regiunile iniţiale ale lanţului cronologic, astfel că datele, trecând prin spaţiul egeo-anatolo-balcanic, ajung în zona dunăreano-carpatică cu un grad sporit de incertitudine.

Şi cea de a doua metodă bazată pe datele radiocarbon (14C), iar – mai nou – şi pe recalibrarea acestora în ani solari, prezintă o serie întreagă de inconveniente de ordin tehnic, ceea ce conferă o însemnată marjă de incertitudine şi sistemului cronologic care se bazează pe aceste datări. Datele C14 recalibrate (notate cu B.C.) prezintă diferenţe de peste un mileniu faţă de cronologia înaltă de contact. De aici, unii cercetători au ajuns să respingă ideea tradiţională că zorii civilizaţiei s-ar fi aflat în Asia Anterioară (conform teoriei Ex Oriente lux), susţinând că Europa ar fi avut o evoluţie istorică independentă de cea a marilor centre istorice din Mesopotamia şi Egipt. Ba chiar, în replică, s-a lansat teoria Ex Balcani lux. Nu împărtăşim o asemenea opinie, fie şi numai prin faptul că recalibrarea dendrocronologică prezintă încă multe imperfecţiuni metodologice şi nu s-au elaborat scale de recalibrare decât pentru prea puţine regiuni. Astfel, pentru regiunile carpatică şi balcanică nu dispunem de o scară dendrocronologică proprie, raportările făcându-se la alte zone, ceea ce sporeşte nesiguranţa privind corectitudinea rezultatelor.

Un tablou mai coerent prezintă datările 14C necalibrate, numai că, pentru sporirea certitudinii, este necesar să avem serii cât mai numeroase de date (pentru eliminarea statistică a datărilor aberante), ceea ce constituie un deziderat. Oricum, se observă o oarecare tendinţă de apropiere între datele cronologiei de contact înalte şi datele radiocarbon necalibrate. Datele 14C necalibrate (notate cu b.c.) pot oferi sugestii valoroase în ceea ce priveşte cronologia relativă a diverselor complexe arheologice, oricât de îndepărtate în spaţiu, suplinind astfel lipsa unor importuri directe sau sigure.

În faţa acestor incertitudini vom face referiri la ambele sisteme de datare, înclinând mai mult spre schema bazată pe date 14C necalibrate (b.c.). Numai o eventuală înmulţire spectaculoasă a datărilor radiocarbon şi reexaminarea amănunţită a corelaţiilor lanţului de datări prin contactul dintre civilizaţii vor putea rezolva, în viitor, problema cronologiei absolute a neo-eneoliticului din sud-estul şi centrul Europei, inclusiv a celei de pe teritoriul României.

Organizarea socială. Noul mod de viaţă a atras după sine o sporire a stabilităţii oamenilor, care nu trebuiau să se mai deplaseze la mari distanţe pentru obţinerea mijloacelor de subzistenţă. S-au constituit astfel aşezări de tip rural, adevărate sate. Sedentarizarea şi lucrarea în comun a pământului au accentuat coeziunea dintre membrii unei ginţi. Descoperirile arheologice dovedesc existenţa unor sate neolitice destul de compacte care, pe parcursul evoluţiei în eneolitic prezintă dispunerea locuinţelor după un plan bine stabilit. Aceasta denotă existenţa unei autorităţi recunoscută de toţi membrii unei ginţi. Mai mult, în eneolitic se poate observa chiar şi o anumită ierarhizare a aşezărilor dintr-un teritoriu, ceea ce sugerează o organizare la nivel tribal.

Natura relaţiilor dintre membrii unei comunităţi neolitice constituie o problemă dificil de rezolvat pe baza indiciilor arheologice, trebuind să se facă apel din plin şi la comparaţii etnografice. Multă vreme, când observaţiile etnografice au fost destul de limitate, s-a considerat că în neolitic dominau căsătoriile exogame, pe grupe, astfel că filiaţia nu se putea stabili decât matriliniar, iar femeia ar fi deţinut un rol conducător în familie (matriarhat). Înmulţirea observaţiilor etnografice şi analiza lor atentă au arătat că acolo unde soţul se mută în ginta femeii (căsătorie matrilocală) conţinutul culturii materiale este destul de conservator, deoarece bărbaţii nu aduc cu ei o zestre de obiecte tipice ginţii din care provin. În schimb, atunci când femeile se mutau în ginţile soţiilor (căsătorie patrilocală) în inventarul culturii materiale apar numeroase importuri din ariile învecinate, mai ales în domeniul ceramicii, ştiut fiind faptul că îndeosebi femeile se ocupau cu producerea vaselor ceramice. Cercetarea culturilor neo-eneolitice de la noi arată că acestea nu au un caracter închistat, conservator ci, din contră, prezintă numeroase interferenţe în inventarul lor, ceea ce constituie un indiciu pentru existenţa căsătoriilor patrilocale. Căsătoria patrilocală implică totodată includerea copiilor în ginta tatălui, deci şi descedenţa trebuie să fi fost patriliniară, iar nu matriliniară. Existenţa filiaţiei patriliniare exclude astfel şi ultimul argument mai puternic pentru susţinerea aşa-zisului matriarhat, cu atât mai mult cu cât rolul esenţial în asigurarea mijloacelor de subzistenţă – cultivarea primitivă a plantelor, creşterea animalelor – revenea bărbatului. Acest rol se accentuează şi mai mult odată cu introducerea, în eneolitic, a plugului (râmoc) primitiv (?) cu tracţiune animală, când se face trecerea spre o agricultură practicată pe terenuri mai întinse. Această inovaţie economică importantă a întărit şi mai mult poziţia socială a bărbatului în cadrul ginţii, astfel că se poate vorbi din eneolitic chiar de un patriarhat incipient, care se va statua în forme precise în epoca bronzului.

Perioadele neoliticului şi eneoliticului CulturiNeoliticul timpuriu Lepenski-Vir-Schela Cladovei, Aceramic

Starčevo-CrişNeoliticul dezvoltat Vinča A-B, Cultura Banatului, ceramica liniară,

Dudeşti, Ciumeşti-Pişcolt, Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj

Eneoliticul timpuriu Vinča C-D, Turdaş, Petreşti A, Boian, Precucuteni, Rast, Hamangia, Vădastra, Tisa I,

grupul Iclod, grupul Suplac

31

Eneoliticul dezvoltat Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti A-B şi B, Tiszapolgár, Bodrogkeresztúr, grup Decea Mureşului, Toarte pastilate, Cucuteni-Ariuşd-Tripolije, Cernavoda I

Eneoliticul târziu Horodiştea-Erbiceni, Amfore sferice, Folteşti-Cernavoda II, Cernavoda III, Coţofeni, Baden,

Kostolać

Aceramismul. Existenţa sau inexistenţa unui protoneolitic sau neolitic aceramic, pe teritoriul României a stârnit multe discuţii. Sub impulsul descoperirilor preceramice din Anatolia la Čatal Hüyük, Hačilar, Mersin şi Grecia la Argissa au fost analizate şi la noi. În anii '60, o serie de descoperiri ce păreau să prezinte indicii ale neolitizării (oase de ovi-caprine, urme de cereale cu aspect de primitivitate). Însă, nici unul dintre aceste complexe, precum cele de la Târgşor-Peştera La Adam (Dobrogea), Băile Herculane (jud. Caraş-Severin), Erbiceni (jud. Iaşi), Dârţu (Ceahlău), Ciumeşti (jud. Satu Mare), Lapoş şi Cremenea (Carpaţii de Curbură), nu a furnizat dovezi indubitabile pentru o asemenea atribuire.

Urme mai consistente ale acestui orizont cronologic au fost descoperite în zona Porţilor de Fier, fiind încadrate în cultura Schela Cladovei (Drobeta-Turnu Severin), cu analogii pe malul sârbesc, în complexele arheologice de tip Lepenski Vir-Vlasač. Aceste complexe prezentau locuinţe stabile, trapezoidale, cu planurile marcate prin temelii de piatră şi cu vetre de piatră şi lut. În cadrul locuinţelor, în jurul vetrelor, s-au găsit numeroase morminte, conţinând schelete în poziţie chircită sau întinse pe spate, ale unei populaţii proto-europene, de tip Cro–Magnon. Unele schelete au fost presărate cu ocru roşu sau aveau inventar funerar, ceea ce atestă existenţa credinţei în viaţa de apoi. Populaţia reuşise să se adapteze la exploatarea resurselor microzonei trăind mai ales din pescuit, dar se consideră că unele indicii ar putea fi invocate pentru practicarea activităţilor cu caracter productiv. Astfel, au fost descoperite săpăligi din corn de cerb, cu vârful şlefuit şi cu perforaţie pentru prinderea unei cozi, considerate de unii cercetători ca fiind unelte folosite la cultivarea primitivă a plantelor, de tipul grădinăritului. Însă, după alte opinii, asemenea unelte nu ar fi fost folosite la cultivare ci doar la recoltare, pentru scoaterea unor rădăcini sau tuberculi comestibili. Analizele sporo-polinice au pus în evidenţă existenţa gramineelor de tip Cerealia, dar nu există certitudinea că acestea ar fi fost cultivate, nu doar recoltate. Nici prezenţa unor râşnite primitive de piatră nu este mai edificatoare în acest sens, deoarece acestea puteau servi la sfărâmarea cerealelor cultivate sau a celor culese. În cadrul faunei nu s-au găsit alte animale domestice decât câinele. Această cultură ar fi fost deja contemporană cu începuturile neoliticului ceramic (Gura Baciului-Cârcea-Ocna Sibiului) şi ar reprezenta, deci, o comunitate epipaleolitică influenţată de comunităţile vecine, deja neolitice. În acest sens pledează datele radiocarbon, care plasează evoluţia acestei culturi cam între 6.500 şi 5.750 b.c. pentru începutul neoliticului ceramic. Şi unele descoperiri arheologice pledează în aceeaşi direcţie. Astfel, staţiunile acestei culturi sfârşesc prin incendii şi distrugeri violente. Printre dărâmăturile locuinţelor s-au descoperit chiar şi scheletele unor oameni a căror moarte a fost provocată de săgeţi de silex. Descoperitorul acestor situaţii a pus această situaţie pe seama pătrunderii comunităţilor neolitice în zonă. De asemenea, în aşezarea neolitică foarte timpurie de la Gura Baciului (Cluj-Napoca) s-au descoperit pe câteva morminte capete de piatră sculptate, asemănătoare celor de la Lepenski Vir. Unul dintre scheletele descoperite aici prezenta trăsături de robusteţe protoeuropoide, sugerând antrenarea în migraţie a unor indivizi din cadrul culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir în răspândirea spre nord a primelor comunităţi neolitice caracterizate, din punct de vedere antropologic, prin tipul mediteraneean gracil.

Noile cercetări de la Schela Cladovei (reluate din anul 1982) au pus în evidenţă un orizont neolitic timpuriu, de tip Protosesklo, cu ceramică pictată cu alb, care suprapunea direct ultima etapă a locuirii epipaleolitice, confirmând că grupul cultural Schela Cladovei-Lepenski Vir îşi încheie evoluţia la venirea primelor comunităţi neolitice din zonă.

Deocamdată, descoperirile de tip Schela Cladovei-Lepenski Vir nu-şi află analogii mai apropiate la nord de Dunăre, decât departe, în partea nordică a bazinului Nistrului, la Soroca, s-au descoperit aşezările sedentare ale unor pescari care foloseau, de asemenea, săpăligi din corn de cerb şi silexuri microlitice cu lustru şi creşteau şi animale domestice, între care bovinele şi ovi-caprinele.

Datarea radiocarbon a vestigiilor de la Soroca le plasează pe la 5500 b.c. Şi aici locuirea aceramică a fost suprapusă de un orizont neolitic cu ceramică, dar datările 14C indică un interval de cel puţin 500 de ani între cele două secvenţe, ceea ce exclude orice continuitate pe linia neolitizării între cele două orizonturi cronologice şi culturale.

Nici la Schela Cladovei-Lepenski Vir, nici la Soroca nu s-a putut dovedi, însă, vreo evoluţie locală anterioară, care să evolueze spre stadiul de viaţă neolitică propriu-zisă, deşi se pot sesiza unele tendinţe spre o viaţă sedentară, prin creşterea capacităţii grupurilor mezolitice de a se adapta cât mai bine mediului înconjurător exploatându-i intensiv resursele. Dar aceste tendinţe nu au mai ajuns la maturizare deplină, la formarea unui neolitic pe baze locale. Aceste comunităţi mezolitice târzii se aflau deja într-un contact, mai mult sau mai puţin direct, cu o populaţie deja neolitizată şi compactă. Deci, existenţa protoeneoliticului pe teritoriul României rămâne încă o problemă controversată a cărei rezolvare depinde de rezultatul unor cercetări viitoare în care accentul trebuie să cadă mai mult pe aspectul interdisciplinar prin analize polinice, pedologice şi paleo-faunistice.

Neoliticul timpuriu.Acest moment cronologic este etapa în care viaţa neolitică de pe teritoriul României se dezvoltă cu toate atributele

sale fundamentale.Cultivarea plantelor se află pe o treaptă incipientă, ceea ce a determinat răspândirea primelor comunităţi neolitice

pe mari arii geografice, în căutare de terenuri fertile, în cadrul aşa-numitului sistem al agriculturii nomade. Uneori, cultivarea terenurilor putea dobândi un caracter ciclic, adică o comunitate neolitică se muta periodic în mai multe

32

puncte ale unui anumit teritoriu, revenind la vechile aşezări după un oarecare timp în care se refăcea fertilitatea solului.

În cadrul acestei răspândiri întreg teritoriul României a fost cuprins în mod treptat de noul mod de viaţă neolitic, fie prin aşezarea unor comunităţi deja neolitizate, fie prin aculturaţie prin receptarea modelului neolitic de către comunităţile epipaleolitice, situate în preajma celor aflate în stadiul neolitic. Curentul neolitizării s-a difuzat predominant din direcţia sudică spre nord, adică dinspre spaţiul egeo-balcanic spre Dunăre şi Carpaţi. Amprenta decisivă asupra noii culturi materiale aparţine curentului sudic, dar şi populaţia mezolitică atrasă la modul de viaţă neolitic a transmis câte ceva în această sinteză, mai ales în domeniul uneltelor de silex.

Aşezările se aflau, de regulă, în apropierea apelor şi ocupau suprafeţe destul de întinse. Caracterul risipit al aşezărilor exclude delimitarea lor prin sisteme de apărare, demonstrând că în această perioadă populaţia era încă rară, iar conflictele intercomunitare nu prezentau un pericol real.

Tipurile de locuinţă cele mai frecvente erau cele adâncite şi colibele simple de suprafaţă, fără podină special amenajată. Pereţii se construiau din pari, cu împletitură de nuiele, peste care se aplica un strat de lutuială. Aproape întotdeauna exista o singură încăpere, în care se plasa şi vatra direct pe pământ sau cu o amenajare sumară la bază (patul vetrei era făcut din pietre, fragmente ceramice şi lutuială).

Uneltele cioplite de silex prezintă caracteristici de trecere de la fondul mezolitic la cel neolitic propriu-zis, astfel că microlitele sunt – încă – destul de numeroase. Topoarele şlefuite sunt mai ales de tip teslă şi se prelucrează din roci moi (mărnoase), datorită acumulării unei experienţe încă reduse în domeniul şlefuirii. Spre sfârşitul perioadei apar şi primele încercări de realizare a topoarelor perforate, datorate unor noi influenţe sudice.

De asemenea, meşteşugul olăritului este încă destul de rudimentar deoarece arderea vaselor se făcea, de regulă, în gropi deschise, rezultând vase cu miezul incomplet ars. Categoriile de ceramică mai fină constituie doar excepţii, fiind rezultatul arderii în cuptoare simple, cu o singură cameră.

Din punct de vedere cultural, cea mai mare parte a teritoriului României, cu excepţia Dobrogei şi a nord-vestului Transilvaniei, a fost cuprinsă într-o mare sinteză de origine balcanică.

Complexul cultural Starčevo-Criş. Acesta a primit denumirea după o localitate din Serbia şi după bazinul hidrografic al Crişurilor, unde s-au făcut primele descoperiri caracteristice. Cultura face parte din vastul complex circummediteranean sau cardial – denumit după ceramica decorată cu impresiuni realizate cu valve de scoici Cardium. Cele mai apropiate analogii le are cu grupele culturale Starčevo şi Anzabegovo (Iugoslavia), Körös (Ungaria), Karanovo-Kremikovci (Bulgaria) şi Sesklo (Grecia). Regiunile septentrionale ale României reprezintă limita nordică de răspândire a acestui complex cultural, iar spre răsărit cultura Starčevo-Criş se interferează, în bazinul Nistrului, cu cultura Bugului sudic.

Datele referitoare la aria de răspândire a culturii Starčevo-Criş dovedesc originea sudică a acesteia, precum şi direcţia ei balcanică de pătrundere pe teritoriul României. Răspândirea culturii s-a făcut treptat, de-a lungul a patru faze principale, atât prin mai multe valuri de migraţie a unor comunităţi sudice, cât şi prin neolitizarea comunităţilor locale atrase la modul de viaţă nou.

Cel mai vechi orizont cronologic şi cultural a fost sesizat îndeosebi prin descoperirile de la Gura Baciului (Cluj), Ocna Sibiului-Triguri (jud. Sibiu) şi Cârcea (jud. Dolj), precum şi în alte câteva puncte din jumătatea vestică a ţării (Oltenia, Banat, Transilvania). Acesta se caracterizează printr-o ceramică de calitate excepţională asemănătoare orizontului Proto-Sesklo din Grecia, având un înveliş roşu, puternic lustruit, pe care se picta cu alb, mai ales cu buline în fazele foarte timpurii, dar şi în reţea de linii, o dată cu sfârşitul fazei I.

În opinia unor cercetători, acest orizont ar forma chiar un grup cultural aparte, care precede evoluţia culturii Starčevo-Criş propriu-zise. Totuşi, sunt mai numeroase elementele comune, ceea ce ne fac să considerăm perioada ca un orizont timpuriu al culturii Starčevo-Criş.

Ulterior, pe măsura cuprinderii unor teritorii tot mai largi, mai ales spre est, se observă o decădere a tehnicii de prelucrare a ceramicii, mai ales în privinţa lustrului şi a picturii. Această rudimentarizare dovedeşte că grupurile epipaleolitice locale care au adoptat modul de viaţă neolitic au avut în vedere mai multe aspecte utilitare ale ceramicii, lăsând pe plan secundar aspectul estetic al acesteia. Mai degrabă această pierdere tehnologică aparentă este un rezultat al evoluţiilor tehnologice particulare noilor surse de materie primă şi tehnici de ardere folosite în fabricarea ceramicii. Utilizarea vaselor ca recipiente de la bun început este o realitate indubitabilă. Elementul caracteristic al ceramicii îl constituie amestecul plevei de cereale în pasta vaselor, arderea inegală (flecuri) a suprafeţelor exterioare a ceramicii sau cea incompletă a miezului (decurgând din coacerea vaselor), precum şi decorul cu impresiuni de unghie şi deget, uneori dispus în şiruri, spic de grâu. În fazele mai târzii, categoria ceramică fină prezintă şi o frumoasă pictură policromă spiralică (alb, roşu şi negru), care va apărea din nou, mult mai târziu, în eneoliticul dezvoltat (culturile Cucuteni-Ariuşd, Petreşti).

Aşezările sunt răsfirate, întinzându-se pe mari suprafeţe, astfel că straturile de cultură sunt destul de subţiri, iar suprapunerile nivelurilor sunt foarte rare, ceea ce îngreunează stabilirea fazelor de evoluţie în cadrul culturii Starčevo-Criş. S-au putut delimita patru faze principale de dezvoltare, cu mai multe sub-faze şi aspecte locale.

Ca o ilustrare a afirmării tot mai puternice a omului-producător, în fazele finale ale culturii Starčevo-Criş se realizează pentru prima oară topoarele perforate şi se trece la exploatarea sistematică a unor bogăţii naturale. Ilustrative în acest sens sunt descoperirile de la Solca-Slatina Mare (jud. Suceava), de la Lunca (com. Vânători, jud. Neamţ), Oglinzi (jud. Neamţ) şi în alte puncte ale zonei salifere a Carpaţilor Orientali, unde s-au găsit centre de extragere a sării din apa izvoarelor sărate databile încă din această perioadă (slatine). Prelucrarea saramurii se făcea prin fierbere, în vase de o formă specială (briquetage), ceea ce permitea transportarea conurilor de sare la distanţă în vederea comercializării prin troc. În alte părţi, cum ar fi Ocna Sibiului, extragerea sării se făcea, fără îndoială, din

33

zăcămintele la vedere. O dată cu trecerea la neolitic, producere sării a devenit o necesitate, folosirea ei fiind indispensabilă atât pentru mâncarea fiartă, cât şi pentru hrana animalelor domestice.

Viaţa spirituală a epocii este dovedită de prezenţa unor statuete, idoli de lut – statuete, a unor reprezentări umane dispuse în relief pe pereţii vaselor, ca şi prin aşa-numitele altăraşe de cult care sunt mici recipiente aplatizate, cu deschidere foarte largă, plasate pe 3-4 picioruşe, folosite – mai degrabă – pentru luminarea încăperilor. De asemenea, descoperirea unor ştampile de lut (pintadere), cu motive incizate, atestă practica tatuajului şi a decorării ţesăturilor. Deosebit de interesante sunt încercările de realizare a unor pictograme, descoperite în aşezările de la Ocna Sibiului şi Glăvăneştii Vechi (jud. Iaşi). Ritul funerar constă din inhumaţia în poziţie chircită, uneori cu depuneri de ofrande. Morţii erau înhumaţi printre locuinţe, neexistând încă cimitire. Tipul antropologic prevalent era cel mediteranoid gracil, dovedindu-se şi în acest fel originea sudică a acestei culturi. Apare sporadic şi tipul protoeuropoid, mai robust, ceea ce ar dovedi atragerea vechii populaţii locale epipaleolitice în procesul de neolitizare.

Sfârşitul culturii Starčevo-Criş s-a produs mai întâi în regiunile sudice, ca urmare a pătrunderii purtătorilor culturii Vinča, iar mai târziu şi în regiunile nordice, prin penetrarea comunităţilor culturii ceramicii liniare din Europa centrală.

Neoliticul dezvoltat (5.000-4.250 î.Chr.).Această etapă este marcată de puternice prefaceri datorită pătrunderii pe teritoriul ţării noastre a două curente

culturale, opuse ca direcţie de venire şi origine. Primul reprezentă cel de al doilea mare val neolitic sudic, individualizat prin culturile Vinča, Dudeşti şi, ceva mai târziu, Hamangia. Al doilea val este central-european şi este reprezentat de cultura ceramicii liniare.

Primul l-a precedat pe al doilea şi chiar a contribuit, în parte, la geneza lui. De asemenea, culturile celui de al doilea val sudic au coexistat, un timp, cu fazele târzii ale culturii Starčevo-Criş pe care le-au influenţat în mare măsură.

Drept urmare a acestor importante mişcări de populaţii a rezultat o fragmentare şi instabilitate a ariilor culturale care se întrepătrund adeseori. Din aceste întrepătrunderi vor rezulta, la sfârşitul perioadei, culturile eneoliticului timpuriu, cu un puternic caracter de originalitate.

Cultura Vinča. Această cultură este numită astfel după localitatea eponimă de lângă Belgrad, unde a fost cercetat, încă din primele decenii ale secolului XX, un mare tell, cu o stratigrafie complexă. Cultura cuprinde o mare parte a fostei Iugoslavii, zonele sud-vestice ale României şi Transilvania central-sud-vestică şi pe cele sudice ale Ungariei doar în fazele timpurii, înrudindu-se îndeaproape cu alte culturi asemănătoare din spaţiul balcano-anatolian. În Anatolia acest curent cultural, care are la bază orizontul hallafian, era deja purtătorul civilizaţiei chalcolithice timpurii, astfel că primele piese de aramă. După unii cercetători acest orizont s-ar putea demonstra şi în România, lipsa observaţiilor stratigrafice foarte clare a descoperirilor, ca şi tipologia evoluată a uneltelor descoperite făcându-ne să ne îndoim de acest lucru.

Ajunse la Dunăre, aceste comunităţi dislocă sau asimilează populaţia culturii Starčevo-Criş târzii (III-IV), determinându-i răspândirea spre nord şi spre est şi neolitizarea unor noi areale culturale. Existenţa unei stări conflictuale între cele două populaţii se atestă prin apariţia primelor aşezări prevăzute cu şanţuri de delimitare, atât în mediile culturale Starčevo-Criş târzii, cât şi în cele Vinča timpurii de la Dunăre (Gornea-Căuniţa de Sus, Liubcova-Orniţa).

Elementul caracteristic al culturii Vinča îl constituie ceramica neagră şi cenuşie, puternic lustruită, decorată cu pliseuri şi caneluri sau prin efectul cromatic realizat prin arderea controlată numit blacktoped. Aspectul exterior al acestei ceramici, lustrul şi canelurile, imită pe cel al vaselor de metal, care apăruseră deja în această perioadă în Anatolia.

Cultura Vinča cunoaşte patru faze majore de evoluţie (A-D), fiecare cu mai multe sub-faze. După o evoluţie relativ unitară la începutul primei faze (A1), cultura Vinča s-a fragmentat treptat în mai multe aspecte zonale, ca urmare a contactelor cu alte fonduri culturale, de origine diferită; în Banat – cultura Banatului (o dată cu faza A2 a culturii şi evoluând până în faza C1); în vestul Olteniei – cultura Rast (o dată cu sfârşitul fazei B şi de-a lungul fazei C); în Transilvania – cultura Turdaş (o dată cu sfârşitul fazei B şi de-a lungul fazei C). După cum se poate observa, o parte a culturii evoluează în eneoliticul timpuriu, ca şi culturile ce se nasc din „şocul” Vinča C.

Cultura Banatului. Aspectul cultural derivat cel mai timpuriu din cultura Vinča s-a născut în regiunile din sud-vestul ţării şi în zonele adiacente acesteia din Ungaria, ca urmare a absorbirii de către comunităţile Vinča a elementelor Starčevo-Criş. Cultura Banatului evoluează pe parcursul etapelor Vinča A2-3 şi a fazei Vinča B, până în faza C1

contribuind la naşterea culturii Tisa din eneoliticul timpuriu.O capodoperă a plasticii acestei culturi o reprezintă un vas antropomorf descoperit la Parţa (jud. Timiş) –

descoperire acordată de multe ori sitului arheologic de la Hodoni, jud. Timiş şi încadrat, în consecinţă, culturii Tisa –, care redă extrem de sugestiv imaginea unui om cu mâinile duse la gură, imitând strigătul (Vestitorul, Bocitoarea).

Cultura Dudeşti. Această cultură a primit denumirea după un cartier al Bucureştiului unde a fost descoperită aşezarea eponimă la începutul anilor '50. Cultura reprezintă manifestarea celui de-al doilea val sudic în Muntenia şi estul Olteniei, fiind strâns înrudită cu cultura Vinča.

Arealul său de răspândire s-a extins treptat, de-a lungul celor trei faze de evoluţie: Malu Roşu, Fundeni şi Cernica (Muntenia). Prima fază este contemporană cu manifestările târzii ale culturii Starčevo-Criş (IV), iar în ultima fază, sub presiunea purtătorilor culturii ceramicii liniare, comunităţile Dudeşti s-au repliat spre vestul ariei lor de răspândire, în Oltenia, unde Marin Nica a delimitat încă o fază, cea mai târzie, pe baza căreia se va naşte cultura Vădastra din eneoliticul timpuriu.

Ceramica culturii Dudeşti este lucrată într-o manieră destul de primitivă, decorată cu pliseuri, caneluri şi benzi incizate cu haşuri în reţea, prezintă clare analogii cu ceramica unor aşezări din Anatolia, precum şi a unor staţiuni intermediare, aflate pe drumul de venire din Bulgaria, demonstrând originea anatolo-balcanică a purtătorilor ei.

34

În unele aşezări ale culturii Dudeşti din jumătatea estică a Munteniei (Sudiţi, jud. Buzău) s-au descoperit amestecuri evidente de materiale arheologice cu cultura ceramicii liniare. Se pare că tocmai din acest contact a luat naştere, în părţile nord-estice ale Munteniei, prima fază a culturii Boian din eneoliticul timpuriu.

Grupul cultural Ciumeşti-Pişcolt. Grupul cultural Ciumeşti-Pişcolt şi-a primit denumirea de la două localităţi din judeţul Satu Mare şi ocupă colţul de nord-vest al României formând un complex unitar cu manifestările timpurii ale culturii ceramicii liniare din bazinul superior al Tisei (cultura Alföld). Acesta prezintă multe trăsături comune cu fazele târzii ale culturii Starčevo-Criş, dar ceramica are un decor caracterizat de linii incizate uşor albiate. Este vorba de o cultură născută la periferia nordică a marelui complex Starčevo-Criş în fazele târzii ale acestuia, prin preluarea de către populaţia locală tardenoisiană a modului de viaţă neolitic prin trăsături proprii, mai ales în decorul ceramicii.

La Pişcolt au fost surprinse toate cele trei faze de evoluţie ale acestui grup cultural care acoperă cronologic şi o mare parte a neoliticului dezvoltat şi târziu, când s-a utilizat pentru decorare şi pictarea vaselor cu culoare neagră, în stil geometric.

Cultura ceramicii liniare este numită astfel după decorul caracteristic, realizat din linii incizate paralele, dispuse în benzi sau mănunchiuri. Ea reprezintă primul neolitic ceramic pentru cea mai mare parte a Europei centrale şi – parţial – apusene. Formată iniţial la limita nord-vestică a complexului cultural Starčevo-Criş, aceasta s-a răspândit apoi rapid pe vasta zonă de loess dintre Marea Nordului (Belgia, Olanda) şi Bugul sudic (vestul Ucrainei). Ea a cunoscut două aspecte zonale mai importante: unul format în zonele situate la vest de Dunărea mijlocie (Pannonică) şi altul în bazinul Tisei. Al doilea aspect a avut mai ales o evoluţie locală (s-a răspândit şi în părţile vestice ale ţării noastre), în timp ce primul aspect s-a extins pe întinderi considerabile ale Europei.

În a doua mare perioadă de evoluţie, purtătorii primului aspect au ajuns şi în teritoriile răsăritene ale României, venind din Polonia, pe la nordul Carpaţilor. Această perioadă mai evoluată este cunoscută şi sub numele de cultura ceramicii liniare cu capete de note muzicale, după decorul de alveole care întretaie liniile incizate, dispuse ca un portativ.

În Moldova, raportul cronologic dintre purtătorii culturii ceramicii liniare şi cei ai culturii Starčevo-Criş a fost precizat prin rezultatele stratigrafice obţinute la Perieni (Bârlad), în sensul posteriorităţii ceramicii liniare. Este posibil ca unele influenţe ale perioadei vechi a ceramicii liniare să se fi manifestat deja în complexele Starčevo-Criş târzii din nordul Moldovei, aşa cum arată descoperirile de la Suceava şi Săcăreşti (com. Drăgăneşti, jud. Bălţi), aceasta ca o influenţă probabilă a desfăşurării culturii liniare vechi din Bazinul Tisei nordice.

Purtătorii culturii ceramicii liniare au cuprins, destul de repede (trei faze), întreg teritoriul Moldovei şi cea mai mare parte a estului Transilvaniei şi bazinului Mureşului superior, dar înaintarea lor spre sud a fost oprită, în nordul Munteniei, de comunităţile culturii Dudeşti, iar spre vest, în centrul Transilvaniei, de comunităţile culturii Vinča şi cele ale complexului cultural Lumea Nouă-Cheile Turzii. Munţii Apuseni au constituit şi linia de demarcaţie faţă de grupele ceramicii liniare din câmpia Tisei.

Rapida şi vasta răspândire a culturii ceramicii liniare se explică prin caracterul extensiv al practicării cultivării plantelor, purtătorii ei fiind în continuă căutare de terenuri. Pe teritoriul ţării noastre nu se cunosc până în prezent locuiri de lungă durată, cu case lungi, formate din mai multe camere, ci doar aşezări cu colibe răzleţe, uneori adâncite (Mihoveni, Suceava) care nu formează un strat cultural coerent.

Unealta specifică a locuitorilor perioadei este toporul de piatră în formă de calapod, adică cu o faţă perfect dreaptă şi cu cealaltă puternic bombată, aceasta fiind o formă mai accentuată a topoarelor de tip teslă din cultura Starčevo-Criş.

Comunităţile culturii ceramicii liniare cu capete de note au jucat un rol activ în formarea unor culturi ale eneoliticului timpuriu (Boian, Turdaş, Iclod, Precucuteni), intrând în fenomene de sinteză cu purtătorii culturilor reprezentative ale celui de-al doilea val sudic (Vinča, Dudeşti). Semnificative sunt în acest sens descoperirile de la Târpeşti (jud. Neamţ), unde o ceramică liniară foarte târzie era deja influenţată de elemente ale culturii Boian timpurii, anunţând naşterea culturii Precucuteni.

Complexul cultural Cluj-Lumea Nouă-Cheile Turzii. Acest complex cultural a fost denumit astfel după o serie de descoperiri arheologice făcute în jurul Munţilor Apuseni, îndeosebi în marginea lor estică şi nordică, zonă în care se pare că s-au retras comunităţile întârziate Starčevo-Criş păstrătoare ale tradiţiilor de decorare a ceramicii prin pictură. Totuşi, tehnicile picturale ale complexului amintit sunt diferite, de mai slabă calitate, ceea ce pune sub semnul îndoielii posibilitatea unei perpetuări a tehnicii picturii de la sfârşitul culturii Starčevo-Criş până la formarea culturii Petreşti, cum s-a presupus. Aceste comunităţi au dat naştere unor aspecte locale diferite, în funcţie de diferitele fonduri culturale cu care au intrat în contact şi s-au amalgamat. Aceste elemente sunt Vinča B, ceramica liniară veche din bazinul Tisei, ceramica Bükk şi ceramica liniară decorată cu capete de note muzicale.

Se pare că acest complex cultural a jucat un rol important în formarea unor culturi din eneoliticul timpuriu din Transilvania (Turdaş, Iclod), ca şi din câmpia Pannonică (Herpály, Lengyel), care au folosit şi pictura în decorarea ceramicii.

Eneoliticul timpuriu (4250-3750 î.Chr.)Caracteristici generale. În această etapă s-au definitivat trăsăturile vieţii neolitice şi au început să fie utilizate mici

obiecte de cupru, provenite probabil atât pe calea schimburilor cu sudul egeo-balcanic, care se află în plină perioadă chalcolitică, precum şi printr-un început de prelucrare locală. Se cunosc şi mari tezaure de obiecte de cupru, precum cel de la Herpály (Ungaria), Gomolava (Iugoslavia) sau Cărbuna (jud. Tighina), deşi datarea acestuia din urmă comportă încă discuţii. Apariţia cuprului, deşi în cantităţi insignifiante în comparaţie cu uneltele de piatră, reprezintă noul element care va cunoaşte o afirmare mereu sporită în etapele următoare. Pe această bază considerăm că etapa incipientă de prelucrare a cuprului poate fi deja încadrată într-un eneolitic timpuriu.

35

Eneoliticul, ca etapă istorică, nu începe în acelaşi timp pe tot teritoriul României. Un avans în acest sens cunosc regiunile sudice legate de evoluţia mai timpurie a chalcolithicului balcano-anatolian, în timp ce regiunile nordice, legate mai mult de marele complex liniar-ceramic al Europei centrale, au trecut ceva mai târziu la stadiul eneolitic, sub impulsul culturilor sud-carpatice care au avut un anumit avans istoric.

În privinţa uneltelor de piatră, în aşezări se întâlneşte un număr sporit de piese faţă de etapa precedentă. Toporul de formă trapezoidală tinde să-l înlocuiască treptat pe cel de tip teslă, ca şi varianta acestuia, calapodul. De asemenea, se răspândeşte tehnica perforării topoarelor din roci dure ceea ce se poate pune în legătură cu necesitatea creşterii randamentului activităţii de defrişare în vederea măririi suprafeţelor agricole.

Acum se accentuează folosirea săpăligii din corn de cerb, ceea ce a adus un progres în cultivarea plantelor. Mai mult, analiza unor oase de bovidee din cultura Vădastra a permis să se emită ipoteza că aceste animale erau folosite pentru tracţiune, probabil înjugate, ceea ce ar marca începutul agriculturii propriu-zise, cu plugul (cu brăzdar de lemn sau de corn de cerb), care se practica pe terenuri din ce în ce mai vaste. Această schimbare fundamentală în ramura principală a economiei a antrenat treptat şi o serie de transformări în structura socială a comunităţilor eneolitice.

Aşezările, deşi nu au părăsit complet locurile întinse şi joase, ocupau totuşi cu predilecţie poziţii de teren dominante şi adeseori apărate în mod natural. În sudul ţării încep să se formeze acum aşezările de tip tell. Tot acum au apărut şi primele aşezări fortificate în adevăratul sens al cuvântului, cu şanţuri adânci şi largi, dublate de palisade din stâlpi de lemn, ceea ce denotă atât intensificarea conflictelor intertribale, cât şi un început de delimitare a teritoriului aşezării, ceea ce poate fi interpretat ca o caracteristică a unei viitoare aşezări urbane. În asemenea aşezări, delimitate prin elemente de fortificare, locuinţele nu mai sunt risipite, ci grupate şi ordonate după un anume plan, ceea ce denotă o întărire a coeziunii dintre membrii ginţii şi acceptarea unei autorităţi supreme. Delimitarea ariei locuite se leagă de ideea constituirii unui spaţiu sacru al aşezării, care să fie ferit de pătrunderea unor elemente malefice, dezvăluindu-se şi pe această cale existenţa unor concepţii şi credinţe religioase adânc înrădăcinate la aceste comunităţi gentilice. De asemenea, se observă o tendinţă de predominare netă a locuinţelor de suprafaţă în comparaţie cu cele adâncite, ca semn al sporirii stabilităţii şi bunăstării.

În privinţa ritului funerar, acum apar cimitire (necropole = oraşe ale morţilor) separate de aşezări, ceea ce indică o delimitare mai clară a concepţiilor despre viaţă şi moarte. Din eneoliticul timpuriu se cunosc cele mai multe şi mai mari necropole ale întregii perioade neo-eneolitice. Se remarcă necropola de la Cernica (circa 370 de morminte), aparţinând fazei Bolintineanu a culturii Boian şi cea de la Cernavoda (peste 500 de morminte), din cultura Hamangia. Asemenea mari necropole se explică printr-o substanţială creştere demografică precum şi prin stabilitatea sporită a comunităţilor gentilice, care folosesc cimitirele un timp îndelungat. Ca o particularitate a ritualului funerar, pe lângă obişnuitele morminte cu schelete în poziţie chircită, apar şi numeroase schelete aşezate pe spate, în poziţie întinsă (Cernica, Cernavoda, Iclod) sau puţin chircită (Orăştie-Dealul Pemilor, punct X2).

Viaţa spirituală cunoaşte valenţe net superioare faţă de perioada neolitică, prin apariţia unor construcţii-sanctuar, precum cele de la Parţa (Cultura Banatului) sau Căscioarele (Cultura Boian), ca şi prin diversificarea reprezentărilor în plastica antropomorfă prin apariţia a numeroase vase antropomorfe, statuete feminine, statuete de tip Gânditorul sau Statueta de la Liubcova. La Parţa, sanctuarul, care a cunoscut două faze de construcţie, era format din două încăperi, dintre care cea din spate era rezervată ceremoniilor de cult, sacrificiilor şi depunerilor de ofrande. Bucraniile, care sunt capete de taurine din lut sau cranii descărnate, descoperite aici denotă practicarea unui cult al fecundităţii, cu legături în lumea anatoliană (Čatal Hüyük). De asemenea, erau venerate Soarele şi Luna. Descoperirea unor complexe asemănătoare şi în Iugoslavia atestă că purtătorii culturii Vinča aveau o viaţă spirituală complexă, cu un panteon de divinităţi cărora le era consacrat un cult bine statuat.

Din punctul de vedere al ariilor culturale, în eneoliticul timpuriu nu mai întâlnim orizonturi extinse pe zone vaste, ci se constată o evidentă provincializare culturală şi chiar o oarecare instabilitate a ariilor de răspândire, mai ales în fazele de formare ale unor culturi.

Cultura Rast. În eneoliticul timpuriu (faza Vinča B2/C şi C) comunităţile Vinča din vestul şi sudul Olteniei, în contact cu cele ale culturii Dudeşti târzii, vor da naştere aspectului cultural Rast, cu două faze de evoluţie. Aceasta prezintă legături atât cu cultura Vădastra, cât şi cu cultura Tisa.

Cercetările din staţiunea eponimă (jud. Dolj) au pus în evidenţă o bogată plastică de lut, cu ornamente spiralo-meandrice. Plastica se remarcă prin deosebita varietatea şi semnificaţia spirituală a statuetelor realizate din lut. Se remarcă un grup statuar, reprezentând o femeie cu un copil în braţe şi o statuie cu două capete, legată, probabil, de venerarea cuplului divin.

Cultura Turdaş. În bazinul mijlociu şi – parţial – inferior al Mureşului, în contact cu grupul cultural Lumea Nouă (?), se va forma cultura Turdaş care evoluează – în funcţie de stadiul actual al cunoştinţelor – de-a lungul a trei faze. Şi cultura Turdaş este caracteristică eneoliticului timpuriu şi se naşte la sfârşitul fazei B2 a culturii Vinča.

Cercetările asupra sitului eponim au fost executate de Zsófia von Torma. Verificările stratigrafice ale săpăturilor din anul 1875 au fost executate de Márton Roska în anul 1910. Colecţia baronesei Torma a fost publicată în anul 1942. De atunci, mulţi cercetători români au căutat să afle tainele acestui sit. Noile cercetări arheologice sistematice au fost începute din anul 1992 de Sabin Adrian Luca. Săpăturile sunt în curs de publicare. Între timp s-a publicat de acelaşi autor monografia sitului turdăşan de la Orăştie-Dealul Pemilor unde s-a descoperit şi prima necropolă a acestei culturi.

Cultura Turdaş a ocupat partea centrală a Transilvaniei, născându-se pe fondul comunităţilor fazei Vinča B, inclusiv cele ale complexului neolitic Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj, la care s-au adăugat puternice influenţe ale ceramicii liniare, într-un moment corespunzător începutului fazei Vinča C – când se constată puternice transformări culturale în tot Sud-estul Europei.

Ceramica culturii Turdaş se caracterizează prin folosirea benzilor incizate, umplute cu puncte, a canelurilor plisate, dar şi a picturii. Ultimul element pare să fi fost preluat de la comunităţile Starčevo-Criş târzii, care şi-au continuat

36

evoluţia, în forme noi, la adăpostul Munţilor Apuseni, sub forma complexului Lumea Nouă-Cheile Turzii-Herpály (?). Purtătorii culturii Turdaş au transmis, la rândul lor, anumite tehnici şi motive picturale culturii Petreşti din eneoliticul dezvoltat.

Viaţa spirituală a acestei culturi este deosebit de bogată, materializându-se printr-o frumoasă plastică antropomorfă (cu trăsături faciale ce indică originea orientală a populaţiei), precum şi în complexe de cult. De curând s-a publicat un complex ritual format din trei statuete de la Orăştie.

La Turdaş-Luncă (jud. Hunedoara) s-a descoperit recent o tăbliţă de lut cu semne incizate. Un alt complex cu mai multe piese de acest fel s-a descoperit în staţiunea de la Tărtăria (jud. Alba) a furnizat cele mai vechi urme ale unui presupus sistem de scriere din ţara noastră, iar după unii cercetători chiar din Europa. Este vorba de un complex arheologic adâncit în care, pe lângă câţiva idoli de lut ars şi alabastru de origine egeeană, s-au descoperit, în anul 1961, şi trei tăbliţe de lut cu semne pictografice, dintre care despre cel puţin două s-a considerat că ar aparţine unei scrieri străvechi. Aproape toţi specialiştii sunt de acord în a aprecia asemănarea frapantă a acestor semne cu cele din cea mai veche scriere mesopotamiană, cea din faza Ur–Uruk. Din păcate această scriere mesopotamiană n-a putut fi descifrată până în prezent cu certitudine.

Prin această analogie, descoperirea de la Tărtăria s-ar data în jurul anilor 3.000 î.Chr., după cronologia mesopotamiană joasă, indicând şi locul de pornire al purtătorilor culturii Vinča. Descoperirea aparţine fazei timpurii a culturii Vinča din Transilvania. De aceea, descoperirea de la Tărtăria a fost considerată punct de reper de către adepţii cronologiei scurte sau joase, încercându-se astfel să se nege orice valoare a datelor radiocarbon care sunt cu mult mai înalte.

Însă, unii cercetători s-au îndoit de apartenenţa acestor tăbliţe la stratul Turdaş, crezând că groapa ar fi fost săpată mai curând din nivelul culturii Coţofeni de acolo, deci din eneoliticul final, iar în acest caz, în conformitate cu datele 14C, plasarea lor în jur de 3.000 î.Chr. ar fi perfect normală.

Ulterior, s-au adus în discuţie şi alte semne pictografice din cadrul culturii Turdaş, precum cele din staţiunea eponimă sau cele de la Nandru, ca şi alte posibile dovezi ale unei racordări a culturii Turdaş cu lumea egeeană şi cu cea a Orientului Apropiat – silueta incizată a unei corăbii pe fundul unui vas de lut, machete de temple de tip ziggurat, impresiuni ale unor cilindri-sigiliu de tip mesopotamian. De asemenea, s-a descoperit la Daia Română (jud. Alba) un vas de lut pe al cărui fund erau incizate semne pictografice. Asemenea conexiuni cu Orientul Apropiat par a fi comune tuturor culturilor aparţinând fondului vinčian sau influenţate de acesta (Boian, Precucuteni. Vădastra, Rast) şi din Bulgaria sau Serbia.

Mai mulţi cercetători străini, luând în discuţie tăbliţele de la Tărtăria, au arătat că ele nu reprezintă un fenomen izolat, deoarece asemenea semne apar în număr mare pe vase, fusaiole şi idoli din întreaga arie vinciană. Recent, s-a emis şi ipoteza, că semnele ce apar în cadrul culturii Vinča n-ar fi de fapt un sistem de scriere comparabil cu cel din civilizaţia mesopotamiană, ci doar nişte simple semne cu valoare de simbol, iar în acest caz ar fi vorba de existenţa a două centre care au folosit asemenea semne în mod independent unul de altul, chiar în momente diferite. Deci, conform acestei ipoteze, tăbliţele de la Tărtăria, aparţinând culturii Vinča, se pot data foarte bine în jurul anilor 4.000 î.Chr. şi n-ar mai constitui un argument pentru respingerea datelor radiocarbon.

Cultura Boian. Cultura îşi are staţiunea eponimă pe insula de pe lacul Boian, din preajma Dunării (Vărăşti, jud. Călăraşi) cercetată în deceniul al treilea al secolului XX. Aceasta a luat naştere în bazinul Buzăului din contactul purtătorilor culturii Dudeşti cu cei ai culturii ceramicii liniare, aşa cum sugerează aspectul cultural descoperit la Sudiţi (jud. Buzău), la care s-au adăugat şi noi influenţe sudice, manifestate în primul rând prin utilizarea unei noi tehnici de decorare a ceramicii: excizia.

Cultura Boian este considerată una dintre cele mai reprezentative şi active culturi de la începutul eneoliticului. Ea a cuprins întreg teritoriul Munteniei, iar în diferite momente ale evoluţiei sale s-a extins spre Bulgaria (Karanovo IV-V, Mariţa), spre Moldova şi Sud-estul Transilvaniei, în ultimele două zone contribuind la naşterea culturii Precucuteni, spre Dobrogea, unde a dislocat parţial, pe linia Dunării, şi a asimilat, comunităţile culturii Hamangia târzii, iar spre vest s-a interferat mereu, pe linia Oltului, cu purtătorii culturii Vădastra.

În evoluţia sa, cultura Boian a cunoscut cinci faze: Bolintineanu, Giuleşti şi Vidra, Spanţov şi Tangâru, în care se constată o trecere treptată spre cultura Gumelniţa, din eneoliticul dezvoltat.

Tipul caracteristic de aşezare îl constituie tellul autentic sau pseudo-tellul. Iniţial, un grind uşor înălţat faţă de zona înconjurătoare, acesta este supraînălţat prin depunerea humusului rezultat din descoperirea materiilor organice aduse de om, dar şi de animale, în incinta locuită.

Ceramica foloseşte o gamă variată de tehnici ornamentale: proeminenţe, barbotină, incizii, caneluri, excizii, încrustaţii cu alb, iar în final apare şi pictura crudă, aplicată după arderea vasului, cu roşu sau negru (grafit), care va cunoaşte maxima utilizare în cultura Gumelniţa. Cultura Boian a răspândit îndeosebi tehnica exciziei la unele culturi contemporane.

În aşezarea de la Căscioarele (Olteniţa), în stratul corespunzător fazei Spanţov, s-au descoperit vestigiile unui sanctuar, situat în centrul aşezării. Pereţii de lut erau pictaţi cu alb şi roşu. În centrul sanctuarului se găseau două coloane de lut, înalte de 2 m pictate, care nu aveau rolul de a sprijini acoperişul şi care au fost interpretate ca fiind obiecte de cult. Acestea servesc aşa-numitului cult al coloanei, atestat în epoca neolitică pe spaţii vaste din Orientul Apropiat, simbolizând legătura între cele două elemente fundamentale ale lumii: pământul şi cerul.

Ca rit funerar, se utilizează inhumaţia, în diferite variante. Se evidenţiază marea necropolă de la Cernica, din prima fază a culturii Boian, cu schelete întinse pe spate. Analiza orientării decedaţilor a relevat că înmormântările se efectuau la răsăritul soarelui. Se remarcă unele morminte în care cei decedaţi au fost depuşi cu faţa în jos şi strâns legaţi – împachetaţi –, ritual interpretat de descoperitor ca fiind în legătură cu teama de cadavrul viu, probabil în cazurile în care era vorba despre şamani, care ar fi putut, în calitate de strigoi, să influenţeze pe cei vii, datorită

37

credinţei că asemenea personaje erau înzestrate cu puteri deosebite şi după moarte. În fazele următoare se impune din nou vechiul ritual al depunerii în poziţie chircită a morţilor. Studiile antropologice au indicat o puternică prezenţă mediteraneană.

Cultura Hamangia. Staţiunea eponimă culturii se află pe teritoriul satului Baia, jud. Tulcea şi reprezintă până în prezent prima manifestare atestată a vieţii neolitice pe teritoriul Dobrogei. Deşi face parte tot din marele complex neolitic circummediteranean cu ceramică de tip cardial ea reprezintă o etapă cronologică mai evoluată decât cultura Starčevo-Criş. Cauzele acestei întârzieri a începutului vieţii neolitice în Dobrogea nu au fost încă elucidate satisfăcător, emiţându-se mai multe ipoteze, cea mai plauzibilă fiind cea care consideră că, datorită unei transgresiuni marine, nivelul apelor a fost mult mai ridicat între Dunăre şi Mare, neoferind condiţii propice aşezării comunităţilor agricole.

Descoperitorul acestei culturi crede că purtătorii ei ar fi venit pe mare, dinspre Asia Mică, cu bărci monoxile, dar nu poate fi exclusă nici răspândirea pe uscat, de-a lungul litoralului vestic al Mării Negre, deoarece aşezări de acest tip se găsesc în estul Bulgariei şi sud-vestul Basarabiei.

Iniţial, s-a propus un moment cronologic foarte timpuriu pentru începutul acestei culturi – adică, o paralelizare cu Starčevo-Criş –, dar, ulterior, s-a dovedit că fazele Hamangiei se paralelizează, în mare, cu cele ale culturii Boian. Totuşi, cercetările mai noi, întreprinse la Medgidia şi la Durankulak – în nord-estul Bulgariei, chiar lângă graniţa cu România, aproape de Vama Veche –, au pus în evidenţă un nivel mai timpuriu al culturii Hamangia, care se poate paraleliza cu fazele II-III ale culturii Dudeşti şi cu cultura ceramicii liniare din Moldova. În felul acesta este posibil ca purtătorii culturii Hamangia să fi avut şi ei un rol în geneza culturii Boian, alături de cei ai culturii Dudeşti şi ai ceramicii liniare. După această faza timpurie (Medgidia) urmează alte două faze cu o existenţă îndelungată: Goloviţa şi Ceamurlia având, la rândul lor, mai multe etape de evoluţie. Ultimele manifestări ale acestei culturi se limitează la zona litoralului (faza Mangalia), fiind contemporane cu comunităţile perioadei de tranziţie de la Boian la Gumelniţa, care se răspândeşte dincolo de Dunăre.

Nu se cunosc aşezări fortificate, locuirile fiind situate, de regulă, pe terasele joase ale apelor. Locuinţele sunt mai ales adâncite şi – arareori – colibe de suprafaţă, distanţate unele de altele. La început aşezările nu erau de prea lungă durată, probabil pentru că modul de viaţă al epocii se baza mai mult pe vânătoare şi pescuit. Spre sfârşitul evoluţiei, rolul cultivării plantelor a crescut considerabil, astfel că s-a mărit şi stabilitatea aşezărilor.

Utilajul litic nu era prea evoluat, păstrând chiar şi tradiţii epipaleolitice, sub forma microlitismului. Dar, în fazele evoluate, s-au găsit şi obiecte de aramă, ceea ce subliniază caracterul eneolitic al acestei culturi, cel puţin spre sfârşitul evoluţiei sale.

Ceramica, decorată mai ales cu motive punctiforme imprimate, încrustate cu alb, şi – în special – plastica, sunt produsele cele mai reuşite ale acestei culturi, indicând originea ei anatoliano-egeană. Se remarcă vasele şi statuetele de marmură. Capodopera de valoare universală realizată de purtătorii acestei culturi o reprezintă celebra statuetă Gânditorul, descoperită într-un mormânt de la Cernavoda, împreună cu o statuetă de femeie în poziţie şezând, de repaos. Imitaţii ale acestui tip de statuetă se cunosc şi în cultura contemporană Precucuteni, ca şi în aspectul cultural Aldeni–Stoicani–Bolgrad.

Ca rit de înmormântare se practică inhumaţia în poziţie întinsă pe spate, cel mai reprezentativ cimitir fiind cel de la Cernavoda cu peste 500 morminte având cel puţin trei etape de utilizare. Lângă decedaţi se depuneau destul de numeroase ofrande, remarcându-se brăţările prelucrate din marmură sau scoici spondylus precum şi pandantivele din colţi de mistreţ. În afară de înmormântările obişnuite, apar şi unele practici rituale neobişnuite, precum depunerea craniilor în grămezi sau lipsa maxilarului inferior la unii decedaţi, care amintesc de cutume epipaleolitice, întâlnite şi în Anatolia. Analiza antropologică a dovedit existenţa unei populaţii eterogene, ceea ce se reflectă şi în aspectul de sinteză al culturii Hamangia.

În eneoliticul dezvoltat aria culturii Hamangia a fost cuprinsă de purtătorii culturii Gumelniţa, dar menţinerea tradiţiilor locale a făcut ca aici – în Dobrogea – să se formeze o variantă a vastului complex gumelniţean.

Cultura Vădastra. Aşezarea eponimă aflată în judeţul Olt a fost cercetată încă din anul 1870 de Cezar Bolliac. Ca şi cultura Boian, aceasta a luat naştere tot pe fondul cultural Dudeşti, dar în partea de est a Olteniei şi în nord-vestul Bulgariei.

Aşezările culturii Vădastra erau adeseori înconjurate cu şanţ de apărare. În faza iniţială, locuinţele erau mai ales adâncite, dar în final se construiau doar de suprafaţă.

Intensele cercetări întreprinse în staţiunea eponimă au relevat printre altele utilizarea bovideelor pentru tracţiune, probabil pentru prelucrarea pământului cu un fel de plug primitiv, cu brăzdar din corn de cerb sau din lemn.

Ceramica culturii Vădastra se remarcă prin bogăţia de forme şi decoruri. În ornamentare se foloseşte incizia, excizia, pliseurile şi încrustaţia cu alb şi roşu, realizându-se motive spiralo-meandrice sau geometrice.

Plastica de lut continuă tradiţia Vinča şi este relativ bogată. S-a descoperit şi un vas pe care este reprezentată o mască umană, ca în spaţiul egeean, demonstrând afinităţile sudice din cadrul acestei culturi.

Evoluţia culturii Vădastra a fost paralelă cu cea a culturii Boian, îndeosebi cele de la Fărcaşele. În perioada trecerii de la Boian la Gumelniţa se constată chiar o puternică întrepătrundere între zonele de la est şi vest de Olt. Totuşi, cultura Vădastra şi-a păstrat individualitatea, astfel că şi în eneoliticul dezvoltat s-a format în spaţiul din dreapta Oltului o cultură aparte (Sălcuţa) faţă de cea din Muntenia (Gumelniţa).

Cultura Tisa I. Această cultură eneolitică s-a dezvoltat în bazinul mijlociu şi superior al Tisei, iar spre răsărit s-a extins pe văile afluenţilor săi şi pe teritoriul României (Crişana, Banatul nordic).

Cultura Tisa a luat naştere pe fondul grupelor culturii ceramicii liniare târzii din Câmpia Tisei peste care s-au grefat puternice influenţe vinciene târzii din nordul Banatului.

38

Aşezările acestei culturi se găsesc pe grindurile din luncile inundabile ale bazinului Tisei, formând uneori telluri. Locuinţele erau mai ales de suprafaţă. În funcţie de mediul natural aflat în câmpia mlăştinoasă a Tisei, pescuitul juca un rol important în viaţa acestor comunităţi.

Elementul cel mai caracteristic al acestei culturi îl reprezintă decorul incizat meandric, împletit în aşa-numitul stil textil. Apare şi pictura, preluată de la grupele neolitice târzii ale complexului cultural din zona Munţilor Apuseni. Cultura Tisa se remarcă şi prin cupele cu picior-suport înalt, ca şi prin vasele rectangulare, preluate apoi şi de alte culturi neolitice sau preluate de la cultura Turdaş.

Grupul Iclod. Grupul, înrudit cu cultura Turdaş, este numit astfel după o localitate din judeţul Cluj situată pe malul Someşului. El reprezintă un aspect cultural dezvoltat în bazinul mijlociu al Someşului, la nord de aria culturii Turdaş. Acesta a cunoscut trei faze de evoluţie. Începuturile sale sunt contemporane, în esenţă, cu fazele târzii ale complexului Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj, având puternice legături cu culturile Turdaş şi Tisa. Se poate spune chiar că este vorba de o variantă nordică a culturii Turdaş. În faza finală grupul Iclod a întreţinut legături şi cu culturile Petreşti şi Precucuteni. Drept urmare, ceramica prezintă atât decor incizat, cât şi pictură.

Aşa cum au arătat cercetările din staţiunea eponimă aşezările erau fortificate cu şanţuri şi palisade, iar în preajma lor se găseau necropole, cu schelete întinse pe spate. Spre sfârşitul acestor necropole apar şi scheletele chircite.

Grupul Suplac. Acest grup cultural a fost definit în anii '80, prin cercetările întreprinse la Suplacu de Barcău, Vărzari şi în alte staţiunii din nordul judeţului Bihor. Descoperiri de acest tip au fost semnalate şi pe teritoriul judeţului Satu Mare.

Acest grup reprezintă un aspect de tranziţie între grupul Iclod şi cultura Tisa, îmbinând elemente din ambele arii culturale, dar prezentând şi aspecte originale. Astfel, în ceea ce priveşte meşteşugurile, se remarcă o specializare în realizarea uneltelor de piatră şlefuită, stăpânindu-se inclusiv tehnica lor de perforare. Producţia acestor piese depăşea cu mult necesităţile interne, fiind destinată, uneori, schimburilor intercomunitare.

Două elemente individualizează acest grup cultural în eneoliticul timpuriu din nord-vestul României. În primul rând, o parte importantă a ceramicii este decorată cu pictură neagră bituminoasă – uneori folosindu-se şi culoarea roşie – pe o angobă negricioasă sau alb-gălbuie, realizându-se atât frumoase motive spiralo-meandrice, cât şi motive liniare. Pictura acestui grup derivă din cea a aspectelor culturale care evoluează în jurul Munţilor Apuseni, în neolitic, inclusiv cultura Pişcolt.

În al doilea rând, în perimetrul aşezărilor de tip Suplac apar morminte izolate de incineraţie, atât în urnă, cât şi direct în groapă, rit funerar care va fi folosit apoi în necropolele culturii Tiszapolgár. De altfel, se pare că grupul Suplac a jucat un oarecare rol în trecerea de la cultura Tisa la cea de tip Tiszapolgár.

Cultura Precucuteni. Această cultură deschide evoluţia celui mai important complex cultural neo-eneolitic din ţara noastră, Cucuteni-Ariuşd, căruia îi corespunde în vestul Ucrainei aspectul Tripolije. Numele i-a fost dat în anul 1936, pe baza descoperirilor de la Izvoare (jud. Neamţ), unde a sesizat legătura organică existentă între materialele acestei culturi (Izvoarele I2) şi cele ale culturii Cucuteni incipiente (Izvoare II1), care se suprapuneau.

Pe baza cercetărilor ulterioare, de la Traian-Dealul Viei, geneza culturii Precucuteni a fost explicată prin perpetuarea fondului liniar-ceramic cu capete de note, peste care s-au grefat aporturi masive din partea comunităţilor fazei Giuleşti a culturii Boian. În fazele ulterioare, unele influenţe au venit şi din partea culturii Vinča, precum şi a culturii Hamangia, vizibile mai ales în plastică, aşa cum dovedesc statuetele de tip Gânditorul, descoperite la Târpeşti (jud. Neamţ), ca şi la Vulcăneşti (jud. Cahul), ultima în aria aspectului cultural Stoicani–Bolgrad.

Evoluţia acestei culturi are loc de-a lungul a trei faze principale, cu mai multe subetape. În prima fază, în aşezarea cea mai bine cercetată, la Traian-Dealul Viei (jud. Neamţ), pe lângă multă ceramica de tradiţie liniară, circa o treime din aceasta indică prezenţa clară a purtătorilor culturii Boian. De aceea, unii cercetători, au înclinat să considere această fază drept o simplă extindere a culturii Boian în Moldova. De fapt, aşa cum au demonstrat descoperitorii acestei staţiuni, aici avem de-a face cu zorii noii culturi, Precucuteni. Această primă fază a fost atestată şi în sud-estul Transilvaniei (Ereszteghin), aceasta formându-se, deci, de o parte şi de alta a grupelor sudică şi centrală ale Carpaţilor Orientali.

În faza a doua s-a conturat mai clar caracterul original al culturii Precucuteni, care s-a extins acum şi peste jumătatea nordică a Moldovei, iar spre est până aproape de Nistru. Aşezările tipice ale acestei faze au fost descoperite la Izvoare-stratul I1, Larga Jijia (jud. Iaşi) şi Floreşti (lângă Bălţi).

În faza a treia (care a avut durata cea mai lungă, cu mai multe subetape) cultura Precucuteni a cuprins şi spaţiul de silvostepă de la est de Nistru, până aproape de Nipru. Cercetătorii din fosta Uniune Sovietică au denumit aspectul local din această zonă Tripolije A. Spre sud s-au întreţinut legături reciproce cu comunităţile culturii Hamangia şi cele ale perioadei de trecere de la cultura Boian la Gumelniţa şi de la începutul Gumelniţei (A1), astfel că mai multe fragmente ceramice precucuteniene s-au găsit în aşezările acestor culturi sudice, existând şi importuri în sensul invers. Mai mult chiar, puternica interferenţă a celor două zone a dat naştere, în nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei, unui aspect cultural (Aldeni–Stoicani–Bolgrad), care îşi va continua evoluţia şi la începutul culturii Cucuteni. Prin intermediul acestui aspect s-au produs schimburile culturale între Moldova şi Muntenia. Se remarcă în acest sens, recenta descoperire în aşezarea de la Isaiia (jud. Iaşi) a unui vas de tip askos şi a unei tăbliţe de lut, împodobită cu semne simbolice incizate, ambele cu evidente analogii în mediul balcano-egeean. Alte complexe de cult au fost descoperite în aşezările de la Poduri (Soborul Zeiţelor) şi, foarte recent, la Târgu-Frumos (un mic altar pictat şi o groapă rituală).

Ca urmare a unor influenţe venite din partea culturii Petreşti, din centrul Transilvaniei, ca şi din partea culturii Boian finală, ceramica fazei Precucuteni III a început să folosească elemente de pictură cu roşu şi alb, dar şi cu grafit negru, atât înainte cât şi după arderea vaselor. De altfel, treptat, motivele spiralo-meandrice, tipice culturii Precucuteni,

39

realizate prin metoda incizării, vor începe să fie trasate cu ajutorul picturii, făcându-se trecerea spre cultura Cucuteni propriu-zisă.

Aşezările au fost delimitate încă din prima fază cu şanţuri, ceea ce dovedeşte caracterul deja eneolitic al acestei culturi. Locuinţele sunt, de regulă, de suprafaţă, dar se întâlnesc, sporadic, şi locuinţe parţial adâncite. Spre sfârşitul evoluţiei, pe lângă casele fără o amenajare specială a podelei, apar (Tg. Frumos) şi primele locuinţe de mari dimensiuni cu platforme masive de lut, construite pe bârne despicate, ca şi cuptoare mari, cu vatra amenajată în acelaşi mod. Acest procedeu constructiv va cunoaşte maxima sa dezvoltare în cultura Cucuteni.

Uneltele sunt, de cele mai multe ori, de piatră, dar apar şi mici ustensile – ace, împungătoare, cuţitaşe –, ca şi podoabe – mărgele, pandantive – din aramă. Topoarele şlefuite sunt prelucrate, uneori în roci dure, iar în mai multe cazuri sunt perforate. De remarcat că aproximativ 5% din totalul pieselor obţinute prin cioplire folosesc ca materie primă aşa-numitul silex de platformă prebalcanică de culoare galben mat, adus de la Dunăre, pe calea schimburilor, ceea ce dovedeşte că purtătorii culturii Precucuteni au continuat să întreţină legături permanente cu regiunile de origine, de unde s-au răspândit spre nord. Evident, predomină silexul de Prut, cenuşiu-negricios, care este o materie primă locală.

Eneoliticul dezvoltat (3.750-2.500 î.Chr.).Caracteristici generale. În această etapă populaţia de pe teritoriul României a fost foarte aproape de trecerea

spre un stadiu înalt de civilizaţie, în consens cu evoluţia din bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Dar, poziţia periferică faţă de Orientul Apropiat, ca şi atacurile unor populaţii răsăritene vecine, mai înapoiate din punct de vedere al dezvoltării economice şi sociale au determinat, în cele din urmă, o încetinire a ritmului evoluţiei în zona carpatică.

Toate ramurile economiei neolitice au cunoscut acum o puternică înflorire. Marele număr de oase de animale domestice din aşezări, numeroasele râşnite primitive, cantităţile considerabile de boabe carbonizate descoperite în unele aşezări, piesele componente de seceră, brăzdarele din corn pentru plug, amestecul masiv de pleavă în lutuiala locuinţelor, sunt dovezi indubitabile despre amploarea şi perfecţionarea pe care o cunosc cultivarea plantelor şi creşterea animalelor.

Datorită strânselor contacte cu sudul, îndeosebi cu bazinul egeean, care trecuse deja spre epoca bronzului, în spaţiul carpato-dunărean apar acum numeroase obiecte de cupru şi chiar de bronz – realizat prin metoda mai veche a aliajului natural de aramă şi arseniu –, printre care şi unelte mari, topoare. De aceea, unii cercetători consideră că de abia din această etapă s-ar putea vorbi de un adevărat eneolitic carpato-dunărean, mai ales că producerea pieselor mari presupune şi folosirea procedeelor de turnare a metalului în tipare. Evoluţia metalurgiei se vădeşte şi prin apariţia primelor podoabe de aur (Gumelniţa, Sălcuţa, Ariuşd, Cucuteni, Bodrogkeresztúr), ceea ce denotă şi o ierarhizare socială mai bine conturată. Producerea ceramicii a atins un nivel tehnologic înalt, folosindu-se acum, pe scară largă, cuptoarele închise, cu reverberaţie, cu ardere indirectă, dirijată. Aceste cuptoare aveau camere diferite pentru foc şi pentru coacerea vaselor, între ele aflându-se un grătar cu perforaţii, care permitea trecerea dirijată a căldurii. Această inovaţie tehnologică asigura o ardere omogenă a pastei, dând vaselor o deosebită trăinicie. Procedeele mai complicate de producere a ceramicii au impus şi apariţia specializării unor membri ai societăţii în practicarea acestui meşteşug. Calitatea superioară a ceramicii a permis producerea unei categorii pictate, de o înaltă valoare artistică, ceea ce conferă eneoliticului României o valoare universală.

Dintre alte meşteşuguri o mare dezvoltare au luat-o torsul şi ţesutul, datorită sporirii cantităţii de lână şi de fibre vegetale. Amploarea acestor îndeletniciri este dovedită de marele număr de fusaiole şi greutăţi de lut ars pentru războiul vertical de ţesut, descoperite în toate complexele eneoliticului dezvoltat. De asemenea, s-au descoperit ace de os sau cupru, folosite la împletitul şi cusutul hainelor.

Ca urmare a progreselor realizate în producerea mijloacelor de subzistenţă, asistăm la un remarcabil spor de populaţie, dovedit de creşterea densităţii aşezărilor şi a numărului de locuinţe în cadrul aşezărilor. Sporul demografic conduce şi la o relativă suprapopulare, ceea ce a generat, printre altele, conflicte intertribale, având drept efect fortificarea majorităţii aşezărilor, cu şanţuri, palisade, iar, uneori, şi cu valuri de pământ.

În cadrul aşezărilor locuinţele erau dispuse după un anume plan, în grupuri, cerc sau şiruri, existând, de regulă, un spaţiu central liber, rezervat unor activităţi comune ale membrilor ginţii. S-au generalizat locuinţele de suprafaţă, în general destul de spaţioase, unele chiar cu etaj şi cu platforme masive de lut, construite pe trunchiuri de lemn despicate. În interiorul locuinţelor se aflau una sau mai multe vetre, uneori chiar şi cuptoare semicalotă, folosite fie pentru nevoile gospodăriei, fie în scopuri de cult, în jurul acestora se desfăşura majoritatea activităţilor casei, fapt dovedit de găsirea unui bogat inventar în aceste zone.

Pe plan spiritual, se remarcă bogata plastică antropomorfă şi zoomorfă, legată de cultul fertilităţii şi fecundităţii. În cadrul plasticii antropomorfe, pe lângă tradiţionalele statuete feminine se modelează din ce în ce mai mult şi statuetele masculine, precum şi simboluri ale perechii divine, ca semn al întăririi familiei patriarhale. De asemenea, divinităţilor neolitice continuă să li se dedice locuri speciale de cult, chiar sanctuare. Înmormântările sunt practicate mai ales în cadrul necropolelor şi, mai rar, continuă cele din cadrul aşezărilor. Ritul funerar dominant este cel al inhumaţiei, dar apare şi incineraţia, în zonele vestice, legate de bazinul Dunării Mijlocii (Tiszapolgár, Suplac). În cadrul necropolelor se sesizează adesea importante deosebiri de ritual, mai ales în privinţa componenţei şi bogăţiei inventarului. Acest început de ierarhizare socială este confirmat şi de apariţia unor sceptre de piatră, ce reprezintă un simbol al puterii, reprezentând capete stilizate de animale – îndeosebi cai –, dar şi măciuci cvadrilobate la grupul Decea Mureşului. Uneori, asemenea sceptre sunt depuse chiar în mormintele unei populaţii de origine răsăriteană, precum la Casimcea (Dobrogea), la Suvorovo (Basarabia) sau Decea Mureşului (jud. Alba).

Ca urmare a stabilităţii sporite a vieţii comunităţilor eneoliticului dezvoltat s-au format – la început – arii culturale vaste, cu caracteristici distincte, continuând, în cea mai mare parte, evoluţia din eneoliticul timpuriu, în cadrul unor complexe culturale unitare din punct de vedere al evoluţiei: Boian-Gumelniţa, Vădastra-Sălcuţa, Precucuteni-Cucuteni,

40

Turdaş-Petreşti, Tisa-Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr. Totuşi, spre sfârşitul perioadei, se constată puternice afluenţe de populaţii din afara spaţiului carpato-dunărean, în special din est în grupul Suvorovo, cultura Cernavoda I sau grupul Decea Mureşului, ceea ce a condus, în final, la transformarea treptată a vechilor civilizaţii neo-eneolitice în civilizaţii ale epocii bronzului.

Cultura Gumelniţa. Această cultură este numită astfel după o aşezare-tell din apropiere de Olteniţa, cercetată încă din anul 1924. Ea a apărut pe fondul anterior al culturii Boian. Aria sa de răspândire a cuprins Muntenia, Dobrogea, o mare parte a Bulgariei în cultura Karanovo VI-Kodjadermen-Varna şi Nord-estul Greciei, până la Marea Egee prin aspectul cultural Dikili Tash), precum şi sudul Moldovei. În ultima zonă, interferenţele cu complexul Precucuteni III-Cucuteni A au fost atât de puternice, încât s-a ajuns la formarea unui aspect aparte, Aldeni-Stoicani-Bolgrad, întins din Subcarpaţii de Curbură până la bazinul Nistrului, cu aşezări eponime în judeţele Buzău, Galaţi şi în sudul Basarabiei, în cadrul căreia elementele gumelniţene şi cucuteniene se aflau într-un oarecare echilibru, totuşi cu predominarea celor dintâi. O altă zonă de interferenţă a fost sesizată la limita vestică, unde apar puternice întrepătrunderi cu cultura Sălcuţa, de o parte şi de alta a Oltului, constatându-se chiar stabilirea unor comunităţi Gumelniţa până la Jiu.

De la fondul anterior, Boian, a fost preluat şi tipul de aşezare-tell, în multe cazuri existând o continuitate de locuire între cele două culturi, pe acelaşi loc. Majoritatea tellurilor sunt situate în preajma Dunării sau lângă afluenţii acesteia: Gumelniţa, Sultana, Căscioarele, Glina, Andolina, Atmageaua Tătărască, Olteniţa, Chirnogi, Borduşani, Hârşova, Tangâru, Calomfireşti şi Teiu. Locuinţele culturii Gumelniţa erau construite adeseori cu platforme masive de lut, de formă rectangulară, uneori şi cu pridvor (megaron), ceea ce evidenţiază o certă influenţă egeo-anatoliană. Modelele de lut ale unor case arată ca acestea aveau acoperişul în două ape, iar, uneori, şi un fronton ornamental.

Se remarcă bogăţia uneltelor de silex – îndeosebi topoare masive şi lame de silex de mari dimensiuni –, vorbindu-se chiar de o renaştere a prelucrării acestei materii prime. Se înmulţesc obiectele de cupru, care apăruseră sporadic în această zonă încă din vremea culturilor Boian şi Hamangia. O răspândire destul de semnificativă cunosc şi podoabele de aur, remarcându-se tezaurul de la Sultana, cu pandantive antropomorfe stilizate.

Vasele ceramice sunt, în general, de mari dimensiuni. Elementul specific al ceramicii îl constituie pictura cu grafit, dar, uneori, se întrebuinţează şi pictura crudă, după ardere, mai ales cu roşu. În afară de pictură, se mai utilizează incizii, barbotină, proeminenţele şi impresiunile semilunare. Viaţa spirituală este reprezentată printr-o plastică deosebit de bogată, cu realizări artistice ce depăşesc clar stereotipia produselor de serie. Se remarcă îndeosebi vasele tratate în manieră antropomorfă şi zoomorfă sau statuetele prelucrate din os. De asemenea, se pare că în aria culturii Gumelniţa au fost create două forme de vas (askos = vas burduf, sub formă de raţă; rhyton = vas sub forma unui corn), care vor cunoaşte o largă şi lungă utilizare în tot spaţiul egeo-anatolian în perioada următoare.

Dintre descoperirile făcute în aria culturii Gumelniţa, două se remarcă în mod deosebit, furnizându-ne indicii clare despre apropierea purtătorilor acestei culturi de un stadiu elevat de civilizaţie. Astfel, la Căscioarele (Olteniţa), în stratul gumelniţean care suprapune complexul de cult cu coloane pictate din faza Boian-Spanţov a fost descoperită macheta de lut a unui templu de inspiraţie mesopotamiană.

Apoi, la Varna, în aria bulgară a culturii gumelniţene, a fost descoperită o mare necropolă de inhumaţie, prin bogăţia pieselor depuse ca ofrandă, ca şi prin complexitatea riturilor funerare. Numeroase morminte conţineau vase pictate cu grafit auriu, podoabe de aur, iar în câteva cazuri topoare de cupru cu cozi din ţeavă de aur. S-au găsit şi morminte cenotafe (false), conţinând, pe lângă ofrande, măştile de lut ale defuncţilor. În asemenea cazuri avem de-a face cu personaje de vază ale comunităţii, care muriseră departe de aşezare, iar cei apropiaţi le-au cinstit memoria printr-o înmormântare simbolică. Obiceiul punerii măştilor funerare va deveni frecvent în epoca bronzului, mai ales în civilizaţia miceniană. Între morminte existau deosebiri notabile de inventar, ceea ce indica desigur poziţii sociale diferite. Astfel, un mormânt avea 990 obiecte de aur, cu o greutate de 1.516 g. În total, în mormintele găsite până în anul 1978 se descoperiseră peste 2.000 piese de aur, reprezentând 28 de tipuri, cu greutate de cca. 5.500 g.

Aceste descoperiri obligă la reconsiderarea globală a concepţiilor despre structura socială şi spirituală a purtătorilor culturii Gumelniţa, în sensul acceptării existenţei unei societăţi elevate, de tip ierarhizat.

Cultura Gumelniţa a parcurs două faze mari de evoluţie (A, B), fiecare cu mai multe etape şi cu variante regionale. În faza finală, spaţiul culturii Gumelniţa s-a restrâns, datorită penetraţiei dinspre stepele nord-pontice, a unei populaţii pastorale, sesizată mai întâi prin mormintele de tip Suvorovo, din sudul Basarabiei, care, printr-o sinteză cu populaţia locală gumelniţeană, a pus bazele culturii Cernavoda I, în Dobrogea şi în valea Dunării muntene. În acelaşi timp, în nord-vestul Munteniei, pe actualele teritorii ale judeţelor Buzău şi Prahova, s-au constatat pătrunderi ale purtătorilor culturii Cucuteni din etapele finale, numitul aspect Monteoru, în care se amestecau şi elemente gumelniţene târzii şi Cernavoda I.

În urma acestor pătrunderi se produc unele fenomene de sinteză care anunţă începutul perioadei de tranziţie spre epoca bronzului. Ultimele comunităţi gumelniţene, în subfaza B2 s-au retras spre nord, în zona de dealuri şi în Subcarpaţi, unde au dat naştere unui aspect cultural aparte, Brăteşti (jud. Dâmboviţa).

Cultura Sălcuţa. Cultura cu acest nume a fost numită după staţiunea eponimă, din apropiere de Pleniţa (jud. Dolj), unde s-au întreprins cercetări între anii 1916 şi 1920, cercetări bazate pe metoda ştiinţifică a stratigrafiei, continuate în anii '50.

Cultura Sălcuţa face parte dintr-un complex cultural mai larg, împreună cu aspectele Krivodol (Bulgaria) şi Bubanj, de pe valea Moravei, din Serbia. Spre vest ocupă şi o parte din Banat, în bazinul râului Cerna, venind în contact cu fondul Vinča târziu (D) şi cu purtătorii culturilor Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr, originare din bazinul Tisei. Aspectul general al culturii Sălcuţa este asemănător cu cel al culturii Gumelniţa, fapt care a favorizat puternica lor întrepătrundere în zona Oltului. Ceea ce conferă totuşi individualitate complexului Sălcuţa-Krivodol-Bubanj este fondul

41

vincian mai puternic din structura sa, precum şi puternicele influenţe receptate din partea bronzului timpuriu macedonean şi a culturii helladice din epoca bronzului din Grecia.

Aşezările acestei culturi sunt întărite, aşa cum este chiar şi cazul staţiunii eponime, fortificată cu şanţ şi val de apărare.

Ornamentarea ceramicii se face atât prin pictură cu grafit, cât şi prin incizie şi încrustaţie cu alb şi roşu, ca şi prin aplicarea picturii crude, după ardere. Un rol important joacă şi canelurile, de tradiţie vinciană.

Evoluţia culturii Sălcuţa cunoaşte patru faze principale (I-IV). Ultima fază (Sălcuţa IV) prezintă transformări atât de profunde, în urma contactului cu elementele stepice răsăritene, prezente mai ales datorită extinderii, de-a lungul Dunării, a purtătorilor culturii Cernavoda I, dar şi prin penetraţia dinspre vest a comunităţilor Bodrogkeresztúr, încât poate fi considerată chiar ca premisă a unei noi culturi, Coţofeni, care va evolua în eneoliticul final.

Cultura Petreşti. Staţiunea eponimă culturii se află lângă Sebeş, jud. Alba, ea mai fiind cunoscută şi sub numele de cultura ceramicii pictate central – transilvănene, fiind răspândită îndeosebi în Podişul Transilvaniei. În prima sa fază (A) se formează, pe fondul anterior al culturii Turdaş, în partea sudică a Transilvaniei şi Nord-estul Banatului (grupul Foeni). Ulterior (în fazele AB şi B) se extinde spre est pe valea Mureşului şi a Târnavelor şi spre nord până în zona Clujului.

Cultura Petreşti se caracterizează printr-o frumoasă ceramică pictată bicrom şi tricrom, la început numai cu motive geometrice unghiulare, iar din fazele AB şi B şi cu motive spiralice. Originea acestei picturi este încă neclară. Cea mai plauzibilă ipoteză pare să fie cea a preluării acestui decor din complexele culturale anterioare, de tip Lumea Nouă-Cheile Turzii şi Turdaş, deşi tehnicile picturale diferă în mare măsură. S-a emis şi ipoteza unor influenţe – sau chiar migraţii – din partea culturii Dimini, din Thessalia, care are o ceramică pictată foarte asemănătoare cu cea a culturii Petreşti, dar până în prezent nu se cunosc verigile intermediare între cele două zone, situate la mare distanţă una de alta. Un prim indiciu pentru susţinerea acestei ipoteze l-ar putea reprezenta recenta definire a grupului Foeni din Banat, ca şi unele materiale din Serbia, de pe culoarul Vardar – Morava, cel prin care se asigură legătura între nordul Greciei şi Dunărea sârbească.

Începutul culturii Petreşti se paralelizează cu fazele II-III ale culturii Precucuteni. Contactul dintre cele două culturi a avut loc, după toate probabilităţile, în Sud-estul Transilvaniei, rezultând aspectul Ariuşd al culturii Cucuteni, căreia i-a revenit importantul rol de a prelua tehnica pictării ceramicii din cultura Petreşti şi de a o transmite în restul complexului cucutenian. De asemenea, între cultura Petreşti şi culturile Gumelniţa şi Sălcuţa au existat numeroase contacte materializate, între altele, prin introducerea picturii cu grafit în etapele finale ale culturii Petreşti.

Valoarea deosebită a culturii Petreşti în cadrul eneoliticului României constă în generalizarea – pentru prima oară – a unei tehnici picturale de calitate superioară, înainte de arderea vaselor, şi în transmiterea acesteia purtătorilor complexului cultural Ariuşd–Cucuteni–Tripolije. De asemenea, se pare că tot purtătorii culturii Petreşti au fost cei care au construit primele locuinţe cu platforme masive de lut pe pat de bârne despicate – procedeu ce a fost folosit, ulterior, pe scară largă, în cultura Cucuteni.

Sfârşitul culturii Petreşti se produce – într-un moment corespunzător fazei Cucuteni AB –, datorându-se pătrunderii dinspre vest a comunităţilor stepice ale grupului de origine răsăriteană Decea Mureşului şi a purtătorilor culturii Bodrogkeresztúr.

Cultura Tiszapolgár. Această cultură a fost numită uneori – în România – şi Româneşti, chiar dacă descoperirile din peştera cu acelaşi nume nu sunt stratigrafiate corespunzător, şi este răspândită în răsăritul Ungariei, Vojvodina, sud-estul Slovaciei, Ucraina transcarpatică, iar în Crişana şi nordul şi vestul Banatului. Ea s-a format pe fondul anterior al culturii Tisa, receptând şi alte influenţe, printre care şi cele din grupul Iclod.

Aşezările erau situate pe terase joase, având şanţuri de delimitare / fortificare. Locuinţele erau de suprafaţă. În inventarul acestei culturi apar şi obiecte mari de aramă, cum ar fi securile-ciocane, precum şi podoabe de aur. Ceramica se caracterizează mai ales prin vase cu picior înalt, prevăzut cu grupuri de orificii rotunde, ca şi prin decorul de reţele incizate şi proeminenţe în formă de cioc de pasăre.

În cadrul ritului funerar, pe lângă inhumaţia în poziţie chircită, se semnalează şi folosirea incineraţiei.Cronologic, evoluţia culturii Tiszapolgár cunoaşte două faze de evoluţie şi se poate paraleliza cu faza Cucuteni A,

ca şi cu primele două faze ale culturii Sălcuţa, cu care intră în contact în sud-estul Banatului.Cultura Bodrogkeresztúr. Această cultură mai este numită în România şi Gorneşti. Ea este numită astfel –

Bodrogkeresztúr – după o necropolă din răsăritul Ungariei şi Gorneşti după localitatea din judeţul Mureş, unde inventarul unui mormânt prezenta o sinteză târzie a elementelor Bodrogkeresztúr cu elemente eneolitice din Transilvania. Această cultură continuă evoluţia fondului Tiszapolgár, dar cu o serie de elemente noi, mai ales Sălcuţa. Comunităţile acestei culturi se remarcă printr-o mobilitate sporită, cu pătrunderi în ariile culturilor învecinate – Cucuteni AB şi, poate, B(?), Sălcuţa III-IV –, ajungând până în vestul Olteniei prin cimitirul de la Ostrovul Corbului. Această mobilitate s-ar putea explica şi prin instabilitatea instaurată treptat în bazinul Tisei şi în Transilvania după pătrunderea primelor grupuri de păstori nomazi de origine răsăriteană, Csongrád-Decea Mureşului, ceea ce a determinat o orientare a economiei spre creşterea animalelor şi păstorit.

În cadrul acestei culturi asistăm la o deosebită dezvoltare a metalurgiei cuprului, caracteristice fiind masivele topoare cu tăişurile în cruce. S-a considerat chiar că s-ar putea vorbi acum de o adevărată epocă a cuprului (Kupferzeit) în Transilvania. Se remarcă, de asemenea, podoabele de aur reprezentând imagini antropomorfe stilizate, cum ar fi cele descoperite în tezaurele de la Moigrad (jud. Sălaj) şi Oradea (jud. Bihor).

În ceramică forma caracteristică o constituie aşa-numitele oale de lapte, cu două tortiţe trase chiar din buză şi având la baza tortiţelor mici pastile de lut-element decorativ ce se va folosi apoi mult în eneoliticul final, îndeosebi în cultura Coţofeni. Totuşi, prima fază a culturii nu utiliza încă toartele pastilate, aşa cum au arătat descoperirile de la Pecica (jud. Arad).

42

O etapă mai evoluată a culturii ar reprezenta-o descoperirile de la Reci (jud. Covasna), urmate de cele de la Gorneşti şi Ostrovu Corbului.

Până în prezent nu se cunosc multe date despre modul de viaţă al comunităţilor Bodrogkeresztúr deoarece nu au fost efectuate săpături de amploare în aşezări, cu excepţia celei de la Pecica-Forgaci. Doar pe baza datelor de la Reci şi Pecica se poare afirma că se utilizau atât locuinţele adâncite, cât şi de suprafaţă, uneori chiar cu platformă. Necropolele cercetate au arătat că ritul funerar constă din inhumaţia în poziţie chircită, de regulă bărbaţii fiind depuşi pe partea dreaptă, iar femeile pe cea stângă, cu capul la est, într-o dispunere inversă celei din cultura anterioară, Tiszapolgár.

Purtătorii culturii Bodrogkeresztúr au jucat un rol important în cadrul procesului de unificare culturală ce se va desfăşura în eneoliticul final, în părţile vestice ale ţării, contribuind la constituirea unei mari sinteze locale (Sălcuţa IV-Băile Herculane-Cheile Turzii), din care se va naşte cultura Coţofeni.

Grupul cultural Decea Mureşului. Aşezarea eponimă a grupului se află în judeţul Alba. Grupul reprezintă un fenomen străin şi singular în eneoliticul dezvoltat al Transilvaniei. Situl este o necropolă plană de inhumaţie, cercetată încă din anul 1915, cu scheletele întinse pe spate şi cu picioarele uşor chircite şi presărate cu mult ocru roşu. Iniţial, s-a considerat că aceasta ar aparţine purtătorilor fazei târzii a culturii Bodrogkeresztúr, încercând chiar să extindă denumirea de cultura Decea Mureşului la toate descoperirile de tip Bodrogkeresztúr din România. Dar, analiza materialelor descoperite în morminte arată clare analogii cu piese din necropola de la Mariupol, din stepele nord-pontice. Deci, grupul Decea Mureşului reprezintă o pătrundere timpurie, prin nordul Carpaţilor, a unor comunităţi pastorale nord-pontice, în Câmpia Pannoniei (Csongrád), de unde, pe valea Mureşului, au reuşit să intre în Transilvania.

Apariţia acestor comunităţi s-a produs într-un moment ce ar corespunde cu sfârşitul culturii Tiszapolgár şi transformarea ei în Bodrogkeresztúr, nefiind exclus să fi provocat şi expansiunea purtătorilor acestei culturi spre centrul şi estul Transilvaniei – punând astfel capăt culturii Petreşti şi aspectului Ariuşd al culturii Cucuteni –, ca şi spre Banat şi vestul Olteniei, unde se vor interfera cu comunităţile culturii Sălcuţa.

Oricum, apariţia comunităţilor Decea Mureşului ca şi a celor Cernavoda I în aria culturii Gumelniţa, marchează începutul trecerii către eneoliticul final, fosta perioadă de tranziţie spre epoca bronzului, în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Complexul cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolije. Complexul cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolije mai este numit şi complexul carpato-niprovian după arealul său de expansiune dispus în sud-estul Transilvaniei, Moldova şi Ucraina până la Nipru, care cuprinde cca. 350.000 km2. Staţiunile eponime se află în judeţul Iaşi (Cucuteni), în judeţul Covasna (Ariuşd) şi în zona Niprului, aproape de Kiev (Tripolije).

Cea mai reprezentativă cultură a eneoliticului românesc a fost descoperită încă din anii 1884-1885, prin cercetările efectuate de un grup de arheologi amatori în staţiunea eponimă de pe Dealul Cetăţuia (sat Băiceni, com. Cucuteni, jud. Iaşi). Comunicarea rezultatelor la un congres internaţional de antropologie de la Paris a atras atenţia tuturor celor ce se ocupau cu studiul preistoriei asupra splendorilor artistice din neoliticul Moldovei. Aşa se explică prezenţa la Cucuteni, între anii 1909-1910, a reputatului savant german Hubert Schmidt – unul din cercetătorii Troiei –, care întreprinde aici săpături arheologice. Monografia sa, apărută la Leipzig în anul 1932, a avut drept rezultat stabilirea principalelor faze ale acestei culturi. În ultimii ani ai secolului XIX-lea a fost cercetată şi staţiunea eponimă de lângă Kiev cam în acelaşi timp cu staţiunea din judeţul Iaşi, prezenţa acestei culturi a fost evidenţiată şi în regiunile sudice ale Poloniei, remarcându-se îndeosebi cercetările de la Koszylowce şi Sipenit. În aria sud-est transilvăneană, aspectul Ariujd a fost pus în lumină prin cercetări din primul deceniu al secolului al XX-lea. Ulterior, alte cercetări, întreprinse în zeci de staţiuni cucuteniene din toată Moldova, precum şi în Ucraina, au reuşit să creeze o imagine de ansamblu asupra vieţii materiale şi spirituale a purtătorilor acestei culturi. Dintre staţiunile cercetate, se remarcă prin importanţa lor, în afară de staţiunea eponimă, cele de la Hăbăşeşti, Fedeleşeni, Costeşti şi Valea Lupului (jud. Iaşi), Truşeşti, Corlăteni şi Drăguşeni (jud. Botoşani); Mihoveni şi Preuţeşti (jud. Suceava); Traian, Izvoare, Frumuşica, Târpeşti, Ghelăeşti şi Calu (jud. Neamţ); Mărgineni, Poduri şi Târgu Ocna (jud. Bacău); Stoicani, Suceveni şi Târgul Bereşti (jud. Galaţi); Dumeşti Rafaila şi Huşi (jud. Vaslui); Bonţeşti (jud. Vrancea); Sărata-Monteoru (jud. Buzău); Brânzeni, Ruseştii Noi, Lipcani, Petreni, Iablona, Floreşti, Costeşti, Varvareuca, Ofatinti (Basarabia). Sunt cunoscute până în prezent, numai pe teritoriul României, cca. 2.000 de aşezări cucuteniene.

Geneza complexului cucutenian a stârnit numeroase controverse şi nici astăzi nu este pe deplin elucidată. Cert este că această cultură apare pe linia Carpaţilor Orientali, în spaţiul de extensiune al culturii Precucuteni, de la care a preluat numeroase forme de vase şi motive, în special spiralo-meandrice. Totuşi, în cultura Cucuteni apar elemente noi, şi anume o pictură policromă, aderentă faţă de suprafaţa vasului, aplicată înainte de ardere, precum şi o ardere superioară a ceramicii în cuptoare cu reverberaţie. Aceste elemente nu pot fi considerate doar ca descoperiri locale, ci se explică mai curând prin receptarea de către populaţia precucuteniană a unor influenţe venite de la culturile înconjurătoare, care primiseră, la rândul lor, impulsuri culturale dinspre lumea egeo-anatoliană, aflată acum în pragul naşterii epocii bronzului. În privinţa transmiţătorului direct al elementelor originale, se consideră că acest rol l-ar fi putut îndeplini atât comunităţile gumelniţene – mai ales prin intermediul aspectului Stoicani-Aldeni, cât şi cultura Petreşti, prin intermediul aspectului Ariuşd. Ambele erau deja constituite, în caracterele lor fundamentale, mai înainte ca în Moldova să se fi făcut trecerea de la cultura Precucuteni la Cucuteni. Totuşi, aspectul final al culturii, în care diferitele elemente culturale sunt topite într-o sinteză cu totul originală, se pare că se datorează inventivităţii comunităţilor locale precucuteniene, existând numeroase linii de continuitate între cele două culturi.

Aşezările acestui complex se află de cele mai multe ori pe promontorii dominante, în apropierea unor bogate surse de apă. În cele mai multe cazuri, promontoriile, chiar dacă ocupau uneori o poziţie mai joasă, erau apărate în mod

43

natural din trei părţi, iar pe a patra parte aşezarea era fortificată printr-un şanţ de apărare, dublat – uneori – şi cu un val. Lucrările de fortificare erau completate cu palisade.

Delimitarea spaţiului aşezării, executarea unor ample lucrări pentru săparea şanţurilor şi ridicarea valurilor, ne sugerează că avem de-a face cu comunităţi bine închegate şi cu posibilităţi de coordonare a activităţii constructorilor. Construirea elementelor de fortificaţie, într-un mod asemănător la aşezări situate la mari distanţe, presupune chiar existenţa unor meşteri specializaţi în întocmirea planurilor unor asemenea lucrări.

În general, se poate observa existenţa unor deosebiri între unele aşezări mari, situate pe poziţii dominante, adevărate acropole, cu un inventar bogat şi o seamă de aşezări mai mici, cu un inventar mai sărăcăcios, care par a roi în jurul celor mari. Şi acesta ar putea fi un indiciu despre tendinţa unor aşezări de a se transforma în centre ale unor triburi sau uniuni de triburi, deci un proces firesc de evoluţie internă spre o posibilă viitoare urbanizare. În acest sens pledează şi aşezările-gigant descoperite în zona Bugului (Talianki, Dobrovody, Maidanet), având chiar două-trei mii de locuinţe, dispuse în cercuri concentrice şi cu străzi radiale, putând adăposti o populaţie de până la 20.000 de oameni.

În cadrul aşezărilor cucuteniene locuinţele erau foarte apropiate unele de altele şi dispuse după un anume plan, ceea ce indică existenţa unei concepţii unitare de amenajare a spaţiului destinat locuirii. Astfel, la Hăbăşeşti şi la Petreni locuinţele erau dispuse în cerc, la Truşeşti în şiruri paralele, iar la Traian pe grupe de case. De regulă, în centrul aşezării, sau al grupului de locuinţe, se ridica o construcţie mai impunătoare, care putea servi – eventual – ca loc de adunare pentru comunitatea respectivă şi ca sanctuar pentru ceremonii magico-religioase. Locuinţele erau aproape exclusiv de suprafaţă, care sunt un alt indiciu al nivelului înalt de civilizaţie atins de populaţia cucuteniană, doar în zone periferice, afectate de pătrunderi ale unor populaţii străine, se întâlnesc şi locuinţe adâncite (Târgu Bereşti, jud. Galaţi, Iablona, jud. Bălţi). De regulă, locuinţele se construiau pe platforme de lut, cu o substructură de bârne despicate pe lungime. A rămas nerezolvată problema dacă aceste platforme masive erau arse intenţionat – pentru a dobândi consistenţă – sau ardeau o dată cu incendierea locuinţei. Există argumente pro şi contra pentru ambele ipoteze. Există însă şi numeroase locuinţe construite direct pe pământul bătătorit. Uneori, platformele erau făcute din piatră, atunci când acest material se găsea din abundenţă în preajmă, aşa cum e cazul în staţiunea eponimă, pe înălţimea Cetăţuia. Pereţii locuinţelor se construiau din împletituri de pari şi nuiele care erau lutuite. Locuinţele puteau să aibă una sau mai multe camere, iar – uneori – chiar etaj, aşa cum sugerează unele machete de locuinţe, dar şi observaţii de teren făcute în timpul săpăturilor. În interiorul acestora se găseau vetre şi cuptoare. Rareori apar şi locuinţe cu plan circular (Mihoveni, jud. Suceava; Popudnja, Ucraina) acestea având mai mult rol de sanctuar.

Din cauza distanţei mici dintre locuinţe şi a materialului lemnos, predominant în construirea caselor, aşezările culturii Cucuteni-Tripolije sfârşesc incendiate, fie accidental, fie datorită atacurilor duşmane.

Inventarul locuinţelor cuprindea numeroase unelte, arme şi podoabe de piatră, lut, corn, os şi cupru, apoi râşnite şi frecătoare de gresie, statuete şi mai ales foarte multă ceramică.

Ceramica prezintă mai multe categorii: fină, pictată şi – rar – nepictată, uzuală, mai ales nepictată şi, în fine, specia cu multă scoică pisată în pastă şi decorată cu impresiuni de pieptene şi şnur – categorie numită convenţional de H. Schmidt Cucuteni C, având în vedere criteriul tipologic şi nu cel cronologic, deoarece ea apare împreună cu ceramica cucuteniană propriu-zisă, încă de la sfârşitul fazei A –, aparţinând unor elemente străine, infiltrate dinspre nord şi est în aria complexului Cucuteni-Tripolije.

În categoria obiectelor de cult apariţiile cele mai numeroase le reprezintă statuetele de lut antropomorfe şi zoomorfe, modelate în general realist. Şi pe unele vase sunt redate schematizat reprezentări antropomorfe şi zoomorfe. Se remarcă, îndeosebi, celebra Horă de la Frumuşica – o înlănţuire de reprezentări feminine privite dorsal, temă ce apare în ceramică încă din ultima faza a culturii Precucuteni. Apar, de asemenea, complexe de cult şi altare, de felul celor descoperite la Truşeşti, Poduri, Dumeşti, Ghelăieşti, Buznea şi Cucuteni. O menţiune aparte merită aşa – numitele tronuri de lut, scăunele miniaturale pe care se găsesc – uneori – statuete în poziţie şezândă (Lipcani, Poduri). Asemenea piese, dincolo de semnificaţia lor cultică, par a avea şi o semnificaţie socială, indicând existenţa în cadrul comunităţilor, a unor personaje cu o autoritate recunoscută într-o societate ierarhizată. De asemenea, se remarcă statuetele de tip androgin (Mihoveni, Parincea, Drăguşeni), reunind într-o singură piesă atribute masculine şi feminine. Ele reprezintă fiinţa ideală, capabilă de autoreproducere, o chintesenţă a cultului fecundităţii.

În evoluţia culturii Cucuteni au fost delimitate trei faze mari: A, AB, B, având mai multe sub-faze. Aceste etape de evoluţie au fost stabilite atât pe baze stratigrafice, cât şi tipologico-stilistice, prin studierea ceramicii.

Faza Cucuteni A marchează dispariţia treptată a ceramicii incizate şi generalizarea celei pictate. În subfaza A1

(Protocucuteni) ceramica pictată apare sub forma bicromiei, cu alb şi roşu, fiind asociată cu ceramică incizată. În subfaza A2 cantitatea de ceramică incizată scade, iar pe lângă pictura bicromă apare şi cea tricromă, cu alb, roşu şi, cu rol secundar, negru, pentru delimitarea motivelor principale, trasate cu alb / roşu sau roşu / alb. În subfaza A3 se constată apariţia pe teritoriul Moldovei a unor tendinţe de evoluţie zonală, cu ceramică tricromă – trasată în benzi late –, iar incizia se mai utilizează cu totul rar. În schimb, în nord-estul Moldovei, în aşezări de tipul Drăguşeni, se constată predominarea bicromiei şi a inciziilor foarte largi. În subfaza A4, apar, pentru prima oară în Moldova, mai ales în aşezări fortificate, elementele ceramicii străine, cu amestec de scoică în pastă – categoria Cucuteni C. Acum se face trecerea lină spre faza următoare AB, atât în grupul Drăguşeni, cât şi în partea centrală a Moldovei, unde tipul Hăbăşeşti este înlocuit de tipul Fedeleşeni, caracterizat prin utilizarea benzilor înguste în pictură. Tot pe seama primelor pătrunderi răsăritene ar putea fi pusă şi descoperirea unor sceptre de piatră, stilizate în formă de cap de cal (Fedeleşeni).

În ansamblu, caracteristica principală a fazei Cucuteni A o reprezintă pictarea în întregime a pereţilor vasului, stil caracterizat drept groaza de gol (horror vacui). După părerea istoricilor de artă, acest stil, caracteristic popoarelor vechi este inspiraţia din natură, care nu lasă spaţii goale, ci combină între ele diferite elemente.

44

Faza Cucuteni AB reprezintă un nou moment de schimbări stilistico-tipologice ale aceluiaşi proces evolutiv intern. Pictura acestei etape nu mai umple haotic toată suprafaţa vasului, ci se încearcă dispunerea ei în funcţie de părţile constitutive ale vasului. În urma cercetărilor mai noi s-au delimitat şi aici două subfaze: AB1 (staţiuni în care se asociază stilurile picturale denumite convenţional alfa şi beta; etapa Corlăteni) şi AB2, în care apare în plus şi ceramica cu stiluri picturale gama şi epsilon; etapa Traian-Dealul Fântânilor. Se remarcă rolul mereu sporit al culorii negre, în dauna celei albe, ca şi dispariţia totală a inciziilor în aria tripolijană, decorul incizat se menţine până la sfârşitul culturii.

În această fază apar în toate aşezările ceramica străină de tip C, decorată cu un instrument dinţat, asemănător pieptenului de aceea fiind numită ceramica pieptănată (kammkeramik). Purtătorii acestei ceramici provin în cea mai mare parte din zona de stepă din nordul Mării Negre şi de dincolo de Nipru (Srednîij Stog).

În faza Cucuteni B se ajunge la o pictură rafinată, cu împărţirea metopică a decorului, realizându-se adevărate tablouri, cu o semnificaţie mitologică. Întreaga suprafaţă a vasului este acoperită cu un fond roşiatic-gălbui, uneori puternic lustruit, încât capătă reflexe metalice. Pe acest fond se schiţează motivele cu negru sau roşu, mai ales sub forma unor benzi de diferite lăţimi. În funcţie de utilizarea celor două culori, negru şi roşu, au fost separate şi în cadrul fazei Cucuteni B două sau chiar trei subfaze (B1-3). În această fază ceramica străină sporeşte treptat, urmând şi ea o evoluţie proprie, în sensul trecerii de la decorul pieptănat la decorul realizat prin impresiuni cu şnurul. Infiltraţia tot mai masivă a purtătorilor culturilor cu ceramică pieptănată şi şnurată din stepele nord-pontice va produce tulburări din ce în ce mai evidente şi în aria culturii Cucuteni-Tripolije, după ce, în aria culturii Gumelniţa, puseseră deja bazele unei noi culturi: Cernavoda I. Se pare că noii veniţi, legaţi mai ales de creşterea vitelor, se caracterizau printr-o viaţă mobilă şi mult mai războinică decât cea a cucutenienilor, cu toate că supremaţia nivelului de civilizaţie era de partea ultimilor. Starea de instabilitate va determina mutaţii profunde şi în economia cucutenienilor, care vor acorda o pondere tot mai mare creşterii vitelor. Ca un reflex, ceramica începe să se îndepărteze tot mai mult de canoanele tradiţionale, atât în ceea ce priveşte formele, cât mai ales stilurile decorative, predominând motivele geometrice (subfaza B3).

În aceste condiţii se petrece sfârşitul culturii Cucuteni sau, după părerea altor cercetători, doar sfârşitul ciclului major al evoluţiei sale, după care, în cadrul unor noi sinteze culturale cum ar fi Gorodsk-Usatovo şi Horodiştea-Erbiceni asistăm la mixtura cu elementele culturale aduse de noii veniţi.

De altfel, acelaşi proces general de stingere a culturilor eneoliticului dezvoltat şi de apariţie a unor noi culturi ale eneoliticului final se observă în tot spaţiul carpato-danubian şi în teritoriile învecinate.

Cultura Cernavoda I. Aceasta a înlocuit în Dobrogea, destul de timpuriu, prezenţa culturii Gumelniţa. Această cultură a fost pusă în evidenţă prin săpăturile întreprinse pe Dealul Sofia, lângă Cernavoda, între 1955 şi 1959. Aici, în patru sectoare diferite, s-au descoperit urmele a trei culturi (Cernavoda I, II şi III), care acoperă faza finală a eneoliticului dezvoltat, întreaga perioadă a eneoliticului final, precum şi începuturile epocii bronzului. Aşezarea Cernavoda I ocupa un promontoriu, apărat natural pe trei părţi şi fortificat cu trei şanţuri de apărare pe latura accesibilă.

Cultura Cernavoda I a luat naştere prin infiltraţia masivă în Dobrogea şi în Bărăgan a purtătorilor culturii ceramicii şnurate, cu amestec de scoică pisată în pastă. Această specie ceramică, după cum am amintit, se întâlneşte, în proporţie din ce în ce mai ridicată, şi în aria culturii Cucuteni, începând cu finalul fazei A.

Predilecţia purtătorilor acestei culturi pentru ţinuturile cu caracter stepic din sudul Basarabiei, Dobrogea şi, ulterior, pentru Câmpia Munteniei se explică prin rolul important pe care îl juca creşterea vitelor în economia lor. Aceasta îşi păstrează caracterul mixt, probabil datorită persistenţei unei părţi a vechii populaţii gumelniţene în cadrul noii sinteze.

Ca dovadă a ponderii însemnate pe care cultivarea pământului o deţinea în cadrul noii sinteze, aşezările culturii Cernavoda I sunt de lungă durată şi se întind pe mari suprafeţe, uneori fiind şi fortificate, mai ales în cazul tellurilor, unde suprapun direct locuinţele gumelniţene. Locuinţele, în majoritatea cazurilor, sunt de suprafaţă, spaţioase, cu podină de lut, cu pereţii lutuiţi pe schelet de lemnărie. Numai arareori apar şi locuinţe adâncite.

Ritul funerar constă îndeosebi din aşezarea scheletelor în poziţie întinsă şi depunere de ocru, nefiind însă excluse nici scheletele chircite şi mormintele tumulare. Cea mai vastă şi certă necropolă cercetată este cea de la Brăiliţa, cu 125 de morminte. Dintre acestea, aproximativ jumătate aveau inventar – ceramică, piese din silex, catarame şi amulete de os, podoabe de marmură, scoici şi cupru.

Pe parcursul a trei etape, paralele cu fazele AB şi B ale culturii Cucuteni, cultura Cernavoda I s-a extins de-a lungul Dunării, de o parte şi de alta a fluviului, până dincolo de Olt, unde a intrat în contact cu comunităţile târzii, din faza a IV-a a acestei culturi. Drumul lor este jalonat, printre altele, de cele câteva sceptre de piatră, stilizate în formă de cap de animal, cum ar fi cel descoperit la Sălcuţa. În nord-estul Munteniei, elementele Cernavoda I târzii au intrat în contact cu comunităţi cucuteniene finale (subfazele B2-3), aşa cum s-a constatat în aşezările de caracter mixt de la Râmnicelu (jud. Brăila), Pietroasele şi Monteoru (jud. Buzău).

În eneoliticul final, în aria culturii Cernavoda I, s-au format două culturi parţial contemporane: Cernavoda III (vest) şi Cernavoda II – Folteşti (est).

Eneoliticul final (3.000 / 2.500-2.000 / 1.800 î.Chr.).Caracterizare generală. Această perioadă se bucură de un loc aparte în cercetarea preistoriei româneşti şi

europene, datorită profundelor transformări economice, sociale şi etnice, care au restructurat din temelii tabloul societăţii de până atunci. Ea este numită, de cele mai multe ori în istoriografia românească, faza de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului.

Influenţa din ce în ce mai puternică a comunităţilor pastorale nomade sau seminomade din stepele nord-pontice şi nord-caspice în arealul culturilor agricole ale eneoliticului dezvoltat din spaţiul carpatic a provocat, în cele din urmă, o stare generală de nesiguranţă şi instabilitate, care a marcat şi viaţa populaţiei locale sedentare.

Aceste mari mişcări de populaţii, care se întind pe parcursul a aproximativ un mileniu, au fost provocate, probabil, atât de cauze economico-sociale, cât şi climatice. Practicarea cu predilecţie a păstoritului de către populaţiile din stepă

45

a condus – treptat – la o ierarhizare socială mai strictă decât la comunităţile agricole, însoţită şi de acumularea unor bogăţii în mâinile conducătorilor – îndeosebi ca piese de prestigiu din metal preţios. Caracterul mobil al vieţii pastorale a determinat şi accentuarea conflictelor intertribale pentru stăpânirea păşunilor şi a turmelor. Ocupaţiile războinice şi permanenta căutare de păşuni pentru turmele tot mai numeroase au sporit – treptat – infiltrarea în teritoriile ocupate de populaţiile agricole sedentare, urmărindu-se jefuirea bogăţiilor acumulate de acestea. Se pare că această tendinţă de deplasare spre vest a fost accentuată şi de anumite schimbări climatice, ca urmare a instaurării unei lungi perioade de secetă, care a avut drept rezultat transformarea în zone aride şi deşerturi a unor vaste teritorii ale Asiei Centrale.

Drept urmare, pe largi zone ale Europei Răsăritene, Sud-estice şi Centrale, inclusiv în spaţiul intracarpatic, se constată producerea unui dezechilibru între principalele ocupaţii ale comunităţilor agricole care sunt cultivarea pământului şi creşterea animalelor, în sensul sporirii nete a importanţei păstoritului.

Această situaţie se reflectă în complexele arheologice ale vremii. Aşezările prezintă un caracter mai instabil, materializat în straturi subţiri sau chiar prin lipsa stratului de locuire, apar doar răspândiri sporadice de materiale. În ceea ce priveşte locuinţele, reapare masiv tipul adâncit în pământ, indicându-se un nivel de viaţă mai scăzut faţă de eneoliticul dezvoltat, unde predominaseră net construcţiile de suprafaţă.

Uneltele şi armele din piatră şi metal reflectă perfect trăsăturile unei perioade de tranziţie. Pe lângă tipurile mai vechi de unelte de piatră, şlefuite şi cioplite, tipice eneoliticului dezvoltat, apar unele tipuri noi, precum topoarele-ciocan perforate, prelucrate în roci foarte dure – granit, bazalt, nefrit –, topoare masive de silex – şlefuite integral sau doar în porţiunea tăişului –, topoare naviforme de luptă care au, în profil, forma unei bărci, seceri-cosor de silex. Toate aceste tipuri, având un spor de randament şi trăinicie, au continuat să existe şi în epoca bronzului. Condiţiile de instabilitate au influenţat negativ metalurgia, astfel că proporţia pieselor de cupru a scăzut considerabil în toate culturile eneoliticului final, datorită imposibilităţii de a se mai asigura un flux continuu al operaţiunilor miniere şi prelucrării minereurilor. O altă cauză a acestei situaţii ar putea fi perfecţionarea tehnicilor de prelucrare a pietrei, astfel că topoarele obţinute din roci foarte dure erau mai eficiente decât cele din aramă moale. De aceea, se încearcă noi procedee tehnice pentru creşterea durităţii aramei, prin aliere cu alte metale. Primul aliaj a fost cel cu arseniu – unii istorici folosind chiar termenul de perioadă a bronzului arsenat –, dar aceasta nu dădea naştere unei combinaţii stabile, astfel că în epoca bronzului s-a renunţat la acest procedeu. Oricum, aşa-zisul bronz arsenat reprezintă o tranziţie de la metalurgia aramei la cea a bronzului propriu-zis.

Pe plan social, o dată cu creşterea importanţei păstoritului, a sporit şi mai mult rolul bărbatului, astfel că familiile gentilice au devenit treptat patriarhale, aşa cum se atestă clar în epoca bronzului. Această restructurare socială se reflectă şi în reprezentările plastice, deoarece statuetele feminine, legate de vechiul cult al fertilităţii, devin mai rare, impunându-se – în schimb – cele masculine. În acelaşi sens par să pledeze şi unele morminte duble sau triple din această perioadă, sugerând sacrificarea unor membrii ai familiei la moartea conducătorului acesteia.

Ritul funerar a cunoscut acum larga răspândire a înhumărilor în poziţie chircită – pe spate sau ghemuit, pe o parte –, cu adaos de ocru roşu, simbolizând sângele, viaţa veşnică, în cimitire plane sau tumulare. Acest rit era un element specific al triburilor pastorale din stepele nord-pontice, care l-au răspândit în migraţiile lor, pe spaţii imense. De asemenea, în acest timp apar pe teritoriul României primele mari necropole de incineraţie, rit care se va impune treptat la o mare parte din culturile epocii bronzului.

Din punct de vedere cronologic, această perioadă nu a început pretutindeni în acelaşi timp şi nu a avut aceeaşi durată, nici chiar dacă ne referim la teritorii învecinate. Aşadar, termenul de perioadă de trecere de la eneolitic spre epoca bronzului trebuie să fie aplicat pentru fiecare regiune numai în limite cronologice locale.

În ţara noastră, trecerea la epoca bronzului s-a produs relativ târziu faţă de civilizaţiile mai înaintate ale Orientului Apropiat, dar aproximativ simultan cu celelalte teritorii ale Europei răsăritene şi puţin înainte faţă de Europa Centrală şi Vestică, mai ales în ceea ce priveşte regiunile de la Dunărea de Jos, legate direct de zonele egeeo-balcanice.

Culturile acestei perioade au luat naştere – prin suprapunerea elementelor migratoare peste fondul vechilor culturi ale eneoliticului dezvoltat –, cu care s-au combinat. Deci ceea ce conferă individualitate culturilor eneoliticului final sunt, pe de o parte, direcţiile şi momentele diferite de pătrundere a elementelor alogene, iar pe de altă parte, fondurile culturale locale pe care s-au suprapus şi care şi-au transmis o parte însemnată de elemente în noile sinteze culturale. Eneoliticul final se remarcă printr-o serie de confruntări între diferitele fonduri culturale şi etnice, îndeosebi între cele de origine nord-pontică şi cele locale. Asupra acestora se vor exercita în permanenţă şi puternice influenţe sudice, din lumea bronzului helladico-egeo-anatolian. Regiunile din vestul ţării au mai cunoscut şi iradieri etno-culturale dinspre Europa Centrală, manifestate atât sub forma unor prezenţe directe, cât şi sub forma unor influenţe. Ariile de răspândire ale culturilor nu cunosc, în general, o prea mare stabilitate, având loc frecvente pătrunderi şi întrepătrunderi ale comunităţilor unor culturi în ariile altor culturi. Această situaţie de instabilitate etno-culturală s-a extins parţial şi asupra perioadei timpurii a bronzului. Astfel, multe dintre aspectele şi culturile de la sfârşitul eneoliticului final şi-au continuat evoluţia şi în Bronzul timpuriu. Rezultatul final al acestui proces istoric frământat îl reprezintă indoeuropenizarea.

Puternicele mişcări de populaţii de la sfârşitul eneoliticului au produs în întreaga Europa şi pe o însemnată parte a Asiei o adevărată amalgamare din punct de vedere etnic şi lingvistic, punându-se bazele popoarelor de tip indoeuropean, menţionate ulterior de izvoarele antice scrise. Aceştia sunt indienii, medoperşii, hittiţii, cimmerienii, sciţii, sarmaţii, balto-slavii, tracii, illirii, elenii, italicii, ibero-lusitanii, celţii, germanii. Aceste popoare prezintă o serie de elemente de înrudire din punct de vedere lingvistic, etnografic, folcloric, mitologic, astfel că sunt încadrate într-o mare familie etno-lingvistică. Numele de indoeuropeni este o denumire convenţională, dată după aria de răspândire a acestor popoare, din India până la Oceanul Atlantic.

În legătură cu naşterea acestor popoare s-au exprimat puncte de vedere complet diferite. Majoritatea arheologilor adoptă punctul de vedere, sintetizat cel mai bine de cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas,

46

potrivit căruia deplasarea proto-indoeuropenilor ar fi pornit, în diferite direcţii, din regiunile Asiei Centrale, urmele lor fiind materializate în înmormântările tumulare cu ocru. Aceşti proto-indoeuropeni s-ar fi amestecat apoi cu diferite populaţii locale, rezultând astfel popoare indo-europene înrudite.

Conform altui punct de vedere, susţinut mai ales de folclorişti şi etnografi, patria iniţială (Urheimat) a indoeuropenilor (indo-germani sau arieni) s-ar fi aflat în Europa Centrală sau Nordică, de unde s-ar fi produs apoi expansiunea.

Pe de altă parte, majoritatea lingviştilor, pornind de la existenţa unor cuvinte comune, legate de vechi îndeletniciri, în toate limbile indo-europene, susţin că populaţia indoeuropeană ar fi existat chiar de la sfârşitul paleoliticului sau începutul neoliticului pe întreaga arie în care este atestată ulterior de izvoarele scrise. Apoi, la sfârşitul eneoliticului, ar fi avut loc doar amestecuri între populaţii aparţinând aceleiaşi mari familii indo-europene.

Indiferent de punctul de vedere pe care îl adoptăm, în conformitate cu datele furnizate de cercetarea arheologică, nu se poate contesta că în perioada de tranziţie – eneoliticul final – au loc mari mişcări de populaţii şi schimbări de ordin cultural, ceea ce implică şi schimbări de ordin etnic. Nu se poate nega că acum au avut loc procese de etnogeneză, chiar dacă acestea s-ar fi produs doar în cadrul unei vechi mase de populaţii indo-europene, aşa cum, mai târziu, romanizarea unor populaţii din Europa şi naşterea popoarelor romanice s-a petrecut tot între indoeuropeni.

Oricum, ceea ce constatăm cert este faptul că în aria culturală a ceramicii pictate sud-est europene din eneoliticul dezvoltat, care includea şi teritoriul românesc, a luat naştere acum marele neam al tracilor, considerat ulterior de Herodot drept cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. În prima parte a epocii fierului, din masa tracică s-a conturat populaţia daco-getică, care, prin procesul ulterior al romanizării, s-a aflat la baza etnogenezei româneşti. Deci, o dată cu formarea neamului tracic, prin procesul indoeuropenizării, de acum circa patru milenii, putem urmări în istoria românească evoluţia neîntreruptă a elementului autohton în spaţiul carpato-danubiano-pontic, prin filiera traci – daco-geţi – daco-romani – români. Această realitate istorică face din români, asemenea grecilor şi albanezilor – aceştia, ca urmaşi ai vechilor eleni şi ai illirilor –, unul din popoarele vechi ale Europei Sud-estice şi Est-centrale, printre care s-au infiltrat mai târziu alte popoare, ajunse aici prin migraţie.

Cultura Horodiştea-Erbiceni. Cultura este numită astfel după o localitate din nordul Moldovei, pe Prut, în jud. Botoşani, iar cealaltă în apropiere de Iaşi. În ambele localităţi s-au descoperit locuiri de lungă durată, cu mai multe faze şi etape, care acoperă întreaga evoluţie a eneoliticului final din zona Moldovei de nord şi centrale, dintre Carpaţi şi Prut. În stânga Prutului, o evoluţie similară a fost constatată de Valentin Dergacev, în cadrul grupelor succesive Brânzeni şi Gordineşti. În etapele târzii se constată o extindere şi în zona dintre Carpaţi şi Siret, precum şi la nord de Prut, spre Nistrul superior, adică în zona controlată la un moment dat de purtătorii unei alte culturi, anume aceea a amforelor sferice. În partea nordică, cultura Horodiştea-Erbiceni are multe corespondente cu grupul Gorodsk (Nistrului superior), iar spre sud cu grupul Usatovo (stepele nord-pontice, sudul Moldovei).

Cultura Horodiştea-Erbiceni îşi are originea în fondul cultural al ultimelor subfaze cucuteniene (Cucuteni B2-3), peste care se adaugă succesiv elemente răsăritene. Acest lucru e dovedit de menţinerea ceramicii de tradiţie cucuteniană, inclusiv pictată, mai ales cu motive liniare geometrice, în complexele noii culturi, alături de o ceramică bogat decorată cu şnurul şi prin tehnica inciziei. În timp ce în faza veche motivele decorative amintesc pregnant de cele cucuteniene, în faza mai nouă se manifestă cu putere stilul geometric. Totuşi, pe unele vase (Cârniceni, jud. Iaşi, Brânzeni, jud. Bălţi) sunt pictate şi frumoase siluete feminine în poziţii rituale – aşa-numitele Dansatoare. O formă de vas tipică a acestei culturi o reprezintă aşa-numitele opaiţe (cădelniţe), având un căpăcel cilindric pe gura foarte îngustă. Tot o creaţie originală a purtătorilor acestei culturi este şi tipul de idol cu gâtul încovoiat.

Cercetările mai noi au relevat că purtătorii culturii Horodiştea-Erbiceni nu aveau o economie pregnant pastorală, cum s-a crezut mult timp, ci una cu caracter mixt, agro-pastoral. Această realitate e vădită şi de aşezările acestei culturi, uneori fortificate şi cu mai multe straturi de depunere arheologică. De asemenea, locuinţele continuă în parte tradiţiile constructive cucuteniene, adică au platforme de lut şi pereţi din schelet lemnos lutuit. Apar acum şi locuinţe mai modeste, de tipul unor colibe de suprafaţă sau parţial adâncite.

Unealta caracteristică din cadrul acestei culturi este toporul de silex, parţial şlefuit, mai ales spre vârf. Răspândirea acestor unelte avea menirea să suplinească lipsa în zonă a unor zăcăminte bogate de aramă, din care s-ar fi putut realiza topoare de metal prin turnare.

Ritualul funerar constă din morminte plane chircite – nu tumulare, ca la populaţiile nomade –, în care se depun vase tipice acestei culturi, îndeosebi pictate.

Spre sfârşitul ei, cultura Horodiştea-Erbiceni a avut puternice întrepătrunderi cu cultura învecinată, din sud, Folteşti-Cernavoda II, cu care va forma, în cele din urmă, un complex cultural unitar (Horodiştea-Folteşti).

Cultura amforelor sferice. Aceasta este numită astfel după tipul caracteristic de vas: oala cu corpul globular. Această cultură mai este cunoscută şi sub numele de cultura mormintelor în ciste, sau cutii de piatră, după specificul ritului funerar. Această cultură, în conformitate cu ocupaţia principală a purtătorilor ei – păstoritul –, are o arie imensă de răspândire, din centrul Germaniei până pe Bug, cuprinzând o mare parte din teritoriile ocupate odinioară de cultura ceramicii liniare şi apoi de cea a paharelor în formă de pâlnie (TBK = Trichterbecherkultur).

În ţara noastră, cultura amforelor sferice pătrunde dinspre sudul Poloniei şi din Ucraina subcarpatică (Volânia Podolia) în nordul Moldovei. Ea este documentată deocamdată până spre Piatra Neamţ şi Coasta Iaşilor. Atestările ei constau, până în prezent, doar din morminte izolate, descoperite, printre altele, la Suceava, Basarabi (com. Preuţeşti), Dolheneştii Mari şi Piatra Neamţ. Aşezările lor de tip sezonier au constat – probabil – din simple colibe care au lăsat urme cu totul sporadice, greu sesizabile, cum ar fi cele găsite în zona oraşului Suceava (Şcheia, Parcul Cetăţii).

Aşa cum au arătat descoperirile de la Dolheştii Mari (jud. Suceava), orizontul culturii amforelor sferice este suprapus în Nord-vestul Moldovei de faza târzie a complexului Horodiştea – Folteşti din Bronzul Timpuriu, care s-a extins şi în această zonă.

47

Pe de altă parte, descoperirile din necropola cu peste o sută de morminte de incineraţie de la Suceava-Parcul Cetăţii, au arătat că un aspect al culturii Horodiştea-Gorodsk s-a combinat aici cu fondul anterior al culturii amforelor sferice, dând naştere unui nou aspect cultural numit Suceava. Originalitatea grupului cultural descoperit la Suceava constă mai ales în folosirea ritului funerar al incineraţiei, reprezentând una din cele mai vechi dovezi, pe teritoriul ţării noastre, de utilizare în exclusivitate a incineraţiei – rit devenit, ulterior, specific lumii tracice.

Influenţa culturii amforelor sferice s-a făcut resimţită şi în Bronzul Timpuriu şi la începutul celui mijlociu din părţile răsăritene ale României, unde întâlnim morminte în ciste (Glina, Monteoru şi Costişa). Rămâne încă nelămurit modul în care s-au transmis aceste influenţe până în zona Carpaţilor de Curbură.

Cultura Folteşti-Cernavoda II. Cultura s-a format – probabil –, într-o primă etapă, în Sudul Moldovei şi Nord-estul Munteniei, aşa cum sugerează cercetările făcute la Stoicani şi Folteşti, extinzându-se apoi în Dobrogea şi în estul Munteniei – unde a ocupat parţial arealul deţinut anterior de purtătorii culturii Cernavoda III. Aceasta a luat naştere pe fondul culturii Cernavoda I, dar prin revizuirea unor elemente locale de tradiţie gumelniţeană şi cucuteniană, ca şi prin asimilarea unor influenţe sudice egeeo-anatoliene.

Caracteristica principală a ceramicii culturii Folteşti-Cernavoda II o constituie dispariţia scoicii pisate din pastă, ca şi rara utilizare a decorului şnurat. Se utilizează, în schimb, pentru decor, şirurile de crestături şi brâiele mărunt crestate. Prin aspectul său, cultura Folteşti-Cernavoda II se apropie destul de mult de cultura Horodiştea-Erbiceni, cu care a format, în cele din urmă, un vast complex cultural (Horodiştea-Folteşti), care continuă şi la sfârşitul epocii bronzului.

În această etapă finală (Folteşti II-III), se constată, în Sud-vestul Moldovei, o serie de întrepătrunderi cu cultura Glina III-Schneckenberg, în Bronzul Timpuriu.

Sfârşitul complexului Horodiştea-Folteşti este pus în legătură, pe de o parte cu pătrunderea pe teritoriul Moldovei, la începutul epocii bronzului, a unor noi valuri de populaţie pastorală nord-pontică, cunoscută sub numele de grupul mormintelor tumulare cu ocru în groapă simplă (Jammnaja), iar pe de altă parte cu fenomenul de extindere treptată a culturii Monteoru din Nord-estul Munteniei şi a culturii Costişa – Komariov dinspre nord.

Cultura Cernavoda III. Această cultură este continuatoarea directă a culturii Cernavoda I dar, spre deosebire de aceasta, aria sa de răspândire s-a restrâns treptat la jumătatea vestică a Munteniei, îndeosebi zonele de câmpie, şi sudul Olteniei – aici dând naştere aspectului Celei. Iniţial, ea a ocupat şi zona Dunării de Jos, dovadă fiind marea aşezare din staţiunea eponimă, întinsă pe o suprafaţă de cca. 1,5 ha pe platoul Dealului Sofia, având un strat cultural gros de 1,5-2 m.

Conţinutul material al culturii Cernavoda III este legat, îndeosebi în ceramică, pe lângă fondul Cernavoda I, de tradiţiile târzii ale culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa, retrase acum în nordul Munteniei şi Olteniei, ca şi de puternice impulsuri venite din bronzul timpuriu egeeo-helladic (Troia I târzie). Caracteristice pentru ceramica Cernavoda III sunt, în acest sens, toartele tubulare, brâurile în relief şi decorul canelat, la care se adaugă menţinerea scoicii pisate în pastă, moştenită de la Cernavoda I.

Ocupaţia principală a purtătorilor culturi Cernavoda III era creşterea vitelor, remarcându-se marele număr de oase de cai descoperite în unele aşezări. Acest fapt ar putea fi un argument pentru caracterul indoeuropean al purtătorilor acestei culturi, ştiindu-se că generalizarea folosirii cailor este legată de populaţiile indo-europene de stepă.

În consens cu caracterul economiei lor, purtătorii culturii Cernavoda III au cunoscut o mare mobilitate contribuind, la începutul eneoliticului final, la procesul de uniformizare culturală, care cuprinde întreg bazinul Dunării, din Slovacia şi Vestul Ungariei – aspectul Boleraz – până în Dobrogea şi în sudul Poloniei până în Munţii Balcani. Ulterior, această imensă unitate culturală, cu puternică amprentă sudică, se fărâmiţează datorită presiunii altor grupuri culturale. Teritoriul dobrogean şi cel din estul Munteniei este ocupat de purtătorii culturii Folteşti – Cenavoda II coborâţi din sudul Moldovei. Spaţiul central-vestic al României este ocupat la vest de cultura Coţofeni după care, în bazinul Dunării Mijlocii, aspectul Boleraz continuă prin cultura Baden.

Aspectul cultural Celei. Comunităţile Cernavoda III s-au restrâns spre sudul Olteniei şi nord-vestul Bulgariei, unde au format aspectul cultural Celei. În staţiunea eponimă, purtătorii grupului Celei au format un tell cu 11 nivele de locuire. Într-o locuinţă de aici (14C: 2.275 î.Chr.) s-au păstrat, pe o laviţă, resturile unei cuverturi de in, aceasta fiind cea mai veche ţesătură păstrată pe teritoriul României.

Purtătorii aspectului cultural Celei au fost asimilaţi de purtătorii culturii Coţofeni care, dând dovadă de o mare forţă de expansiune, au uniformizat aspectul culturii materiale din jumătatea vestică a ţării. În fosta arie a grupului Celei se va forma o variantă locală a culturii Coţofeni.

Cultura Coţofeni. Aceasta îşi trage numele după localitatea eponimă din judeţul Dolj. Ea reprezintă expresia cea mai evidentă a revitalizării fondului local eneolitic la începutul epocii bronzului. Acest fond local, supus la un moment dat unor presiuni convergente dinspre răsărit, sud şi apus, a asimilat unele dintre aceste influenţe, găsind o nouă formă de exprimare culturală. Cultura Coţofeni a luat naştere tocmai pe o parte din aria fostelor culturi ale eneoliticului dezvoltat, dar şi cu participarea unor elemente gumelniţene târzii, împinse tot mai mult spre nord şi vest de expansiunea culturilor Cernavoda I şi apoi III.

Din amestecul celor patru culturi ale eneoliticului dezvoltat a luat naştere un orizont cultural cunoscut sub numele de Sălcuţa IV – Cheile Turzii – Băile Herculane II-III. Sub influenţa unor impulsuri din zona bronzului egeean, acest orizont timpuriu a dobândit caracteristicile de bază ale culturii de tip Coţofeni.

În evoluţia sa, cultura Coţofeni, care a cuprins Oltenia, vestul Munteniei, Transilvania şi o parte a Banatului, a cunoscut trei faze principale şi mai multe variante locale – olteană, bănăţeană, transilvăneană –, în funcţie de diferitele influenţe culturale pe care le-a receptat.

Purtătorii acestei culturi s-au adaptat la orice formă de teren şi au locuit atât în aşezări de lungă durată, fortificate, cât şi în simple sălaşe sezoniere, ceea ce dovedeşte că aveau o economie diversificată, mergând de la păstorit până

48

la o agricultură stabilă. Stăpânind zonele bogate în minereu din vestul ţării, purtătorii culturii Coţofeni au practicat metalurgia cuprului şi chiar a bronzului pe bază de arseniu.

Decoraţia specifică a ceramicii, extrem de variată ca forme, este realizată prin tehnica împunsăturilor succesive şi aplicarea unor pastile, sub forma boabelor de linte, ultimul procedeu sugerând imitarea şirurilor de nituri de la vasele de metal din bronzul egeo-anatolian.

În privinţa ritului funerar, cultura Coţofeni, pe lângă practica înhumării, în morminte plane sau tumulare, cunoaşte şi unele cazuri de utilizare a incineraţiei.

Sfârşitul culturii Coţofeni se plasează în Bronzul Timpuriu, fiind determinat de o nouă expansiune convergentă dinspre est şi vest, prin pătrunderea purtătorilor culturii Glina III-Schneckenberg dinspre Muntenia şi Sud-estul Transilvaniei şi a purtătorilor unui curent cultural din Europa Centrală caracterizat prin utilizarea unei ceramici cu aspect scorţos la exterior (ceramică decorată cu măturica = Besenstrichkeramik).

Cultura Coţofeni a jucat, în părţile vestice ale ţării, un rol important în formarea populaţiei tracice, după cum în răsăritul României acest rol trebuie să-l fi îndeplinit purtătorii complexului cultural Horodiştea – Folteşti – Cernavoda.

Cultura Baden. Cultura este numită astfel după descoperirile efectuate într-o peşteră situată la sud de Viena. Ea a cunoscut o mare arie de răspândire, din Cehia, Slovacia şi Austria de Jos până în vestul ţării noastre şi din sudul Poloniei până în nordul Serbiei şi Croaţiei. Pe teritoriul ţării noastre cultura Baden este atestată în zonele de câmpie din Crişana şi Banat, în peste 30 de puncte. Spre est se învecinează cu cultura Coţofeni.

Originea sa, deşi controversată încă, pare a se afla în baza culturală neo-eneolitică a bazinului Dunării Mijlocii peste care, în timpurile tulburi ale perioadei eneolitice târzii, s-au infiltrat influenţe nord-vestice, răsăritene şi, mai ales, sud-estice, cu analogii până în Anatolia. A rezultat astfel un mixaj cultural, fapt relevat de conţinutul omogen al culturii. Puternica influenţă sudică se vădeşte clar în utilizarea predilectă a canelurilor pentru decorarea ceramicii.

Aşezările culturii Baden ocupă orice fel de terenuri, fiind atât fortificate, cât şi deschise, în general cu o durată scurtă de dezvoltare în timp.

Din punct de vedere economic, purtătorii culturii Baden se ocupau atât cu agricultura, cât şi cu creşterea vitelor dar, se pare că ultima îndeletnicire predomina în cadrul unei economii cu caracter mixt. Modelele de lut ale unor care cu două roţi arată folosirea animalelor de tracţiune.

Din punctul de vedere al ritului funerar, purtătorii culturii Baden practicau atât inhumaţia, cât şi incineraţia, ambele cu ritualuri extrem de diferite denotând caracterul eterogen al comunităţilor ce formau această cultură. Prezenţa noului rit al incineraţiei, adesea cu depunerea oaselor în urne, pare să anunţe pătrunderea în zonă a aşa-numitelor culturi ale câmpurilor cu urne, care vor deveni specifice pentru epoca bronzului din Europa Centrală afectând şi jumătatea vestică a ţării noastre (Vatina, Gârla Mare, Otomani, Suciu de Sus).

Cultura Kostolać. Aceasta este denumită astfel după staţiunea eponimă din Nord-estul Serbiei. În această zonă ea s-a format pe fondul variantei sudice a culturii Baden, dar şi cu influenţe ale bronzului macedonean. În ţara noastră ea se răspândeşte doar în sudul Banatului (Moldova Veche, Dubova, Ostrovul Corbului), unde intră în contact cu cultura Coţofeni, contribuind la naşterea unei variante bănăţene a acesteia. Influenţele sale se resimt mult mai la nord, chiar până în centrul Transilvaniei. Caracteristice pentru cultura Kostolač sunt vasele ornamentate cu împunsături punctiforme şi încrustate cu alb, decor ce denotă o clară influenţă din partea Bronzului Timpuriu macedonean. Ritul funerar foloseşte atât inhumaţia cât şi incineraţia.

Sfârşitul culturii Kostolać se va plasa în Bronzul Timpuriu, fiind treptat asimilată de purtătorii culturii Vučedol.

49

CAPITOLUL IVEpoca bronzului

Caracterizare generală. După cum am amintit, unele culturi din perioada eneolitică târzie au fost contemporane, în etapele lor finale, cu începutul unora dintre culturile primei perioade a epocii bronzului. Nici cultura Folteşti-Cernavoda II, nici fazele finale ale culturilor Coţofeni şi Vučedol nu pot fi considerate însă culturi ale epocii bronzului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Dimpotrivă, cultura Glina-Schneckenberg – deşi s-a format într-o vreme când mai dăinuiau încă unele culturi ale perioadei eneolitice târzii – este specifică Bronzului Timpuriu.

Relativa stabilitate la care se ajunsese la sfârşitul epocii eneolitice precum şi echilibrarea dintre ocupaţiile de bază, cultivarea plantelor cerealiere, pe de o parte, şi creşterea animalelor, pe alta, s-a continuat şi s-a accentuat la începutul epocii bronzului în cele mai multe dintre zonele marii arii discutate cu acest prilej. Acum, după fuziunea autohtonilor (sau a acelora deveniţi autohtoni) cu noii veniţi şi sub impulsul cultural relativ continuu venit din regiunea egeo-anatoliană, s-au cristalizat noile culturi. Fiecare dintre acestea au în chip firesc caracteristici legate de fondul etno-cultural anterior şi – uneori – chiar de vechiul fond eneolitic, pe care le-au asimilat în măsură diferită.

Lipsa oricărei date 14C pentru cele mai vechi culturi ale acestei epoci ne face să socotim începutul epocii între 2.000 şi 1.800 î.Chr., deşi este evident că la această dată epoca bronzului egeo-anatolian era de mult în floare. Dar, sincronismul dintre diferite regiuni şi culturi nu implică şi acelaşi stadiu de dezvoltare economică, şi tocmai de aceea noi am situat în epoca eneolitică târzie şi unele culturi înrudite şi contemporane de la sud de Dunăre care se datează în prima perioadă a epocii bronzului. Cronologia absolută a perioadelor şi culturilor acestei epoci din România a fost stabilită pe baza metodei tipologico-comparative, tocmai datorită lipsei datelor 14C.

În schimb, cronologia relativă a acestor culturi a fost bine precizată pe baze stratigrafice, la care s-au adăugat, în destul de multe cazuri, prezenţa pieselor de import dintr-o cultură în alta şi, fireşte, indicaţiile – atunci când acestea sunt concludente, nu întâmplătoare – furnizate de metoda tipologico-comparativă.

Multă vreme epoca bronzului din România era împărţită în patru perioade, folosindu-se cu precădere – şi uneori în exclusivitate – cronologia lui P. Reinecke, stabilită iniţial după culturile din afara graniţelor României, respectiv din Germania de Sud. Dar, realităţile culturale din ţara noastră au impus împărţirea epocii bronzului în numai trei perioade – timpurie, mijlocie şi finală – deşi se face adeseori apel şi la periodizarea lui Reinecke, pentru a se putea situa culturile acestei epoci în cadrul mai larg al culturilor celorlalte regiuni ale continentului. Bineînţeles că, pe lângă culturile a căror evoluţie este circumscrisă într-o singură zonă sau regiune, având uneori o arie redusă de răspândire, altele s-au difuzat pe arii mai întinse, depăşind de multe ori limitele unei singure provincii. Tot astfel, după cum unele dintre ele se situează într-o singură perioadă a epocii bronzului, altele depăşesc limitele unei perioade, fie în tot cursul evoluţiei lor, fie într-una sau alta dintre etapele dezvoltării lor.

Dacă epoca bronzului se încadrează, în linii generale, în limitele mileniului II î.Chr., cu excepţia ultimelor sale două secole, care aparţin unei etape de tranziţie spre epoca fierului, etapă reprezentată de perioada Hallstatt A, socotită, de majoritatea cercetătorilor, drept prima perioadă a epocii fierului, limitele fiecăreia dintre cele trei perioade sunt controversate, în funcţie de acceptarea cronologiei lungi sau scurte. După cercetătorii care datează începutul epocii bronzului în jurul anului 2.000 î.Chr., prima perioadă ar dăinui până pe la 1.800-1.700 î.Chr. În schimb, cercetătorii care propun data de 1.900 pentru începutul perioadei, admit durata acesteia până în sec. XVI î.Chr., ba chiar până la sfârşitul acestui secol. A doua perioadă ar dura până pe la 1.350-1.300 î.Chr., iar ultima s-ar încheia odată cu începutul epocii hallstattiene.

Un rol important la stabilirea cronologiei epocii bronzului a revenit numeroaselor depozite de obiecte de bronz şi chiar a tezaurelor de obiecte de aur, clasificarea şi periodizarea acestora fiind astăzi bine precizate.

Metalurgia epocii bronzului. Minele de aur şi de cupru din Transilvania – şi poate şi mina de cupru de la Baia de Aramă din Nord-vestul Olteniei – sunt exploatate din ce în ce mai insistent în această epocă şi în special în perioada ei finală şi – apoi – în perioada Hallstatt A, au prilejuit acest avânt deosebit al metalurgiei, mai ales în zonele intracarpatice, devenind – curând – unul dintre cele mai importante centre de producţie de obiecte metalice din Europa, multe dintre produse ajungând pe calea schimburilor intertribale până în zona Mării Baltice.

Dintre cele 137 de descoperiri de obiecte de aur semnalate în Transilvania şi Crişana (30 de tezaure), conţinând peste 3.000 de piese, datează din Bronzul Târziu şi din Hallstatt A, iar din totalul celor peste 25.000 de piese de bronz şi de aramă descoperite în provinciile intracarpatice, 2.000 datează din primele două perioade, iar 4.000 din ultima perioadă a epocii bronzului, restul datând în cea mai mare parte din perioada Hallstatt A şi abia 1.400 din perioadele Hallstatt B şi C. Dacă ar exista şi statistici similare pentru celelalte provincii ale ţării noastre, numărul total ar fi, fireşte, mai mare, justificând şi mai mult aprecierile noastre asupra avântului metalurgiei din această epocă şi regiune, avânt confirmat, de altfel, şi de marele număr de aşa-numitele turte de bronz – material neprelucrat, descoperite în multe depozite, şi tot aşa de numeroasele tipare bivalve de piatră pentru turnarea diferitelor obiecte.

Aflaţi în imposibilitatea de a menţiona aici toate depozitele de bronzuri, ne vom mulţumi să amintim principalele tezaure de aur. În regiunile intracarpatice, acestea sunt cele descoperite la Ţufalău, Săcuieni, Grăniceri, Şmig, Firiteaz, Boarta şi Pecica-Rovine – cele mai multe fiind situate în aria culturilor Sighişoara-Wietenberg şi Otomani. La sud de Carpaţi, cele mai importante tezaure de obiecte de aur au fost descoperite la Ţigănaşi (Ostrovul Mare), în aria de răspândire a culturii Gârla Mare-Cârna, acela de la Perşinari (Muntenia) aflat la limita de nord-vest a ariei culturii Tei, apoi cel de la Turnu Măgurele (Muntenia), oarecum tot în aria culturii Tei, şi cel de la Curtea de Argeş, ultimul

50

descoperit fiind tezaurul de la Hinova, lângă Drobeta-Turnu Severin, de o bogăţie excepţională. În Moldova s-a descoperit un singur tezaur format din cinci vase de aur, lângă Târgu Neamţ.

Este limpede că o metalurgie atât de înaintată nu ar fi fost posibilă fără excepţia unor meşteşugari specializaţi, fie că tezaurele de piese de aur şi marile depozite de bronz aparţineau şefilor de triburi sau de uniuni tribale, ori unor comunităţi gentilice sau tribale. În orice caz, ele sunt indiciile unei societăţi evoluate, diferenţa de inventar dintre mormintele aceleiaşi comunităţii dovedind o categorică diferenţiere socială, mult mai accentuată decât în perioada precedentă.

Opiniile privind originea metalurgiei bronzului pe teritoriul României sunt diferite, dar nu credem că s-ar putea vorbi despre o origine locală a acesteia, deoarece în spaţiul carpato-danubiano-pontic nu se găseşte nici unul dintre cele două metale – cositorul şi arsenicul – care, combinate cu arama în procente destul de mici, dau aliajul numit bronz. Metalurgia perioadei de tranziţie, aşa cum am văzut, a fost aproape inexistentă şi, pe de altă parte, numai dezvoltarea intensă a societăţii n-ar putea justifica acest avânt al metalurgiei. În acelaşi timp, dacă metalurgia perioadei eneolitice s-a dovedit a fi foarte înaintată şi, potrivit ultimei ipoteze formulate în privinţa ei, cu totul independentă de cea a Mării Egee şi a Anatoliei, ea n-ar putea constitui baza de plecare a metalurgiei epocii bronzului deoarece spre sfârşitul perioadei eneolitice şi începutul celei a bronzului, s-au scurs multe secole, eventuala tradiţie locală neputându-se menţine de-a lungul perioadei de tranziţie, atât de săracă în obiecte de metal. Cercetătorii şi-au îndreptat privirea spre Caucaz, spre Egeea şi Anatolia, ca şi spre Europa Centrală, dar nici una dintre aceste soluţii nu a fost unanim acceptată.

Oricare ar fi fost însă impulsul iniţial al dezvoltării metalurgiei epocii bronzului carpatic, încă din prima perioadă a acestei epoci obiectele de podoabă, armele şi uneltele de aramă însoţesc primele obiecte de bronz, ceea ce nu pledează în favoarea unei origini central-europene a metalurgiei epocii bronzului carpato-danubiano-pontică, de vreme ce obiectele de bronz din România nu au fost confecţionate prin alierea aramei cu cositorul, ci cu arsenic. De aceea privirile trebuie să se îndrepte înspre aria est-mediteraneană. Originea principalului tip de armă de aramă – securea de luptă cu gaură de fixare pentru coadă – este socotită ca o variantă a securilor din Orientul Apropiat, unde ele apar încă din mileniile IV şi III î.Chr., legăturile cu Caucazul în domeniul metalurgiei, situându-se abia în perioada mijlocie a epocii bronzului.

În schimb, cele cu Mediterana Orientală au continuat şi în Bronzul Mijlociu, după cum indică pumnalele de aur de la Perşinari şi spadele miceniene descoperite în număr destul de mare la nord de Dunăre şi de Carpaţi, deşi în această perioadă legăturile cu Boemia au putut juca şi ele un rol în excepţionala dezvoltare a metalurgiei bronzului din zona carpato-danubiană. Sfârşitul acestei perioade se caracterizează printr-o mare bogăţie de unelte, arme şi podoabe din bronz, multe dintre tipurile de topoare fiind sigur tot replici ale acelora din Asia, unde apar cu mult înainte. Nu putem intra în detalii privind tipurile de arme, dar se cuvine să amintim cel puţin topoarele cu disc – decorate cu motive geometrice gravate – specifice ariilor de răspândire ale culturilor Otomani şi Sighişoara-Wietenberg, din nord-vestul şi centrul spaţiului intracarpatic al României. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că majoritatea tipurilor de unelte şi arme din Crişana, Maramureş şi Transilvania se regăsesc şi la est şi sud de Carpaţi şi chiar în Dobrogea, dovedind o anumită unitate pe întreg teritoriul României.

Caracteristicile economiei epocii bronzului. Echilibrul între agricultură şi creşterea animalelor, ca şi stabilitatea populaţiilor, s-au accentuat constituind caracteristicile primelor două perioade ale acestei epoci, în care – de la bordeie şi colibe – s-a trecut treptat la locuinţe temeinic clădite la suprafaţa solului, în timp ce aşezările erau instalate pe locurile dominante şi chiar întărite cu şanţuri, valuri de pământ şi chiar de piatră. Aceste adevărate citadele erau, probabil, reşedinţele unor şefi de triburi, numeroasele arme, ca şi cetăţuile fiind dovada caracterului războinic al populaţiilor acestor perioade. Păstrând proporţiile, unele dintre aceste cetăţui te duc cu gândul la cetăţile miceniene, mai ales dacă avem în vedere şi relativ numeroasele spade miceniene descoperite în ariile unora dintre culturile epocii. De altfel, nu este nici o îndoială că organizarea socială era de tip patriarhal, chiar dacă, ici – colo, se mai descoperă statuete feminine, care nu sunt decât reminiscenţe tradiţionale şi nu indică persistenţa descendenţei matriliniare. Este, de altfel, sigur că, începând din Bronzul Mijlociu, s-au format şi uniuni tribale iar, apoi, s-a ajuns la stadiul numit democraţie militară, deosebirea de avere şi de clase sociale fiind limpede relevată de diferenţa amintită mai sus dintre bogăţia inventarului funerar al unor morminte şi modestia – ba chiar sărăcia – inventarului altora din cuprinsul aceleiaşi necropole.

Agricultura cu aratrul de lemn, prevăzut cu brăzdar de lemn sau de corn, s-a generalizat, miile de seceri de bronz din depozite dovedind acelaşi lucru, chiar dacă multe dintre ele, cele care nu poartă urme de folosire, vor fi slujit mai de grabă ca lingouri pentru schimburi de bunuri materiale. În acelaşi timp, psaliile de corn şi de os indică prezenţa cailor domestici şi continuarea legăturilor cu Asia Anterioară, unde se foloseau care cu patru roţi, pe când în Caucaz erau utilizate numai cele cu două roţi. Modelele de care de lut descoperite în România şi datând din epoca bronzului au toate câte patru roţi.

În cursul Bronzului Târziu, în regiunile de răsărit şi de centru-est ale României, economia pastorală devine însă mai importantă decât aceea bazată pe agricultură, ca urmare a unor noi afluxuri de populaţii răsăritene.

În epoca bronzului s-au studiat oasele de animale din aşezări aparţinând aproape tuturor culturilor din această epocă. În unele regiuni, abundenţa oaselor de peşte indică o densitate a reţelei fluviale, superioară celei actuale, mai ales în câmpia din nord-vest, iar dimensiunile mai mari ale unor somni indică un debit mai mare şi mai constant al apelor decât cel de astăzi.

Exploatarea animalelor sălbatice n-a mai fost intensă, dintre ele cerbul atingând un procent de 50%, dar în Moldova diminuând în Bronzul Târziu, în regiunile de coline şi şes, consecinţă firească a defrişărilor. Tot în Moldova apare elanul şi bizonul. Puţine animale tinere erau sacrificate. Cea mai mare proporţie a bovinelor domestice a fost constatată în Bronzul Târziu (cultura Noua), iar porcinele sunt multe şi mari la începutul acestei epoci în zona culturii

51

Otomani din preajma Tisei. În schimb, numai în două aşezări din Bronzul Mijlociu au fost descoperite numeroase oase de ovi-caprine, exemplarele fiind mari şi robuste. Oasele de cal sunt relativ rare în Bronzul Timpuriu, devenind mai numeroase în etapele finale, caii fiind folosiţi la călărit, căci oasele sunt relativ gracile şi de talie sub-medie şi medie.

Legături cronologice şi culturale în timpul epocii bronzului. Legăturile cu regiunile Mediteranei Orientale s-au menţinut de-a lungul întregii epoci a bronzului şi, pe lângă celelalte indicii menţionate mai sus, chiar revenirea exuberantă, pe primul plan, a motivelor spiralice – care dispăruseră aproape cu desăvârşire în perioada eneolitică târzie şi au fost încă sporadice în prima perioada a epocii bronzului – se datorează influenţelor miceniene. În acelaşi sens pledează şi similitudinea felului în care se desfăşoară motivele spiralice, şi apariţia falerelor din bronz sau aur în inventarul unora dintre culturile perioadei mijlocii a epocii bronzului. În privinţa perlelor de faianţă, părerile specialiştilor sunt împărţite, căci s-ar părea că nu toate perlele de acest fel, descoperite în Europa şi datând din epoca bronzului, erau de origine mediteraneano-miceniană. Chihlimbarul folosit din plin de micenieni atestă legături certe cu regiunea Mării Baltice, iar piesele de bronz descoperite în această îndepărtată parte a Europei confirmă aceleaşi curente culturale. Deocamdată nu se poate afirma dacă şi chihlimbarul descoperit în unele morminte din necropola de la Sărata-Monteoru este de provenienţă baltică, ştiut fiind faptul că şi în zona Buzăului se găseşte chihlimbar.

Rit şi ritual de înmormântare, practici magico-religioase. O altă caracteristică a multora dintre populaţiile acestei epoci în spaţiul carpato-danubiano-pontic este răspândirea ritului funerar al incineraţiei, apărut timid şi pe o arie foarte restrânsă în eneoliticul târziu şi devenit acum caracteristic multora dintre populaţiile epocii bronzului, indicând schimbarea credinţei religioase. Cultul fecundităţii şi implicit al divinităţii feminine a fost părăsit, iar cultul uranian s-a generalizat şi l-a înlocuit pe cel chtonian, chiar dacă în unele culturi se mai întâlnesc statuete feminine. Cele mai semnificative excepţii în legătură cu aceste statuete sunt acelea din mormintele culturii Gârla Mare-Cârna din sud-vestul României. Dar faptul că, atunci când prin analizele specialiştilor s-a putut determina vârsta aceluia în mormântul căruia s-a descoperit şi o statuetă, s-a precizat că este întotdeauna vorba de copii, pare a arăta că ne aflăm mai degrabă în fata unor manifestări legate de credinţa într-o divinitate protectoare a copiilor – şi care trebuie să fie prin definiţie una feminină –, decât despre continuarea cultului fertilităţii şi al fecundităţii.

Descoperirea unor sanctuare este şi ea legată de practicile magico – religioase: unul dintre ele a fost dezvelit la Sălacea, în nord-vestul Crişanei, într-o aşezare a culturii Otomani, iar celălalt, încă incomplet degajat, în aşezarea de la Sărata-Monteoru şi aparţinând culturii Monteoru. Sanctuarul de la Sălacea (de 8,20 / 5,20 m), cu două încăperi, avea în interior trei altare cu multe vase de ofrandă sau de cult. Pereţii erau făcuţi din lemnărie acoperită cu un strat de lut şi decoraţi la exterior cu motive unghiulare şi spiralice în relief. Este destul de probabil că şi în alte aşezări vor fi existat asemenea construcţii.

Procesul de indoeuropenizare a populaţiilor eneolitice fusese cu siguranţă terminat la sfârşitul eneoliticului târziu, dar pare prematur să se poată afirma că încă de la începutul acestei epoci se încheiase şi fenomenul separării lingvistice în cadrul triburilor indo-europene din Europa şi că, astfel, s-ar fi produs şi încheiat separarea dintre triburile illirice, din apusul Peninsulei Balcanice şi triburile tracice din răsăritul acestei peninsule şi din întreaga zonă carpato-danubiano-pontică şi, deci, că s-ar putea vorbi încă de atunci de traci nordici în această zonă. Este mai prudent ca aceste triburi să fie numite proto-trace. Este însă sigur că, la sfârşitul mileniului II î.Chr., această separare şi cristalizare era terminată, producându-se şi separarea lingvistică şi etnică dintre tracii carpato-danubieni, respectiv strămoşii geto-dacilor, care ocupau şi o fâşie din teritoriul sud-dunărean, şi cei ce locuiau mai la sud, în toată jumătatea răsăriteană a Peninsulei Balcanice, adică tracii cunoscuţi numai din izvoarele istorice.

Culturile epocii bronzului. Marea majoritate a culturilor epocii bronzului din aria studiată în aceste pagini s-au format pe – sau şi pe – acest teritoriu, pe fondul etno-cultural al eneoliticului târziu, căruia i-au fost încorporate elementele eneolitice şi influenţele meridionale. Dar purtătorii unora dintre noile culturi au venit din afara acestei arii. Înainte de a ne opri asupra fiecărei culturi în parte, ni se pare potrivit să amintim care sunt culturile fiecărei dintre cele trei perioade ale epocii bronzului.

Periodizarea epocii bronzului

Culturi

Bronzul timpuriu Coţofeni III, Vučedol, Nir, Miloştea, Glina-Schneckenberg, Bratei, Zimnicea, Şoimuş, Livezile, Iernut, Gornea, Orleşti

– acum se formează aproape toate culturile bronzului mijlociuBronzul mijlociu Otomani, Wietenberg, Periam – Pecica, Vatina, Verbicioara, Monteoru, Costişa, Tei

– începutul culturilor din bronzul târziu Suciu de Sus, Cruceni, Gârla Mare-CârnaBronzul târziu Tei Suciu de Sus, Cruceni, Gârla Mare-Cârna

Zimnicea-Plovdiv, Sabatinovka-Noua-Coslogeni

Astfel, la începutul Bronzului Timpuriu, în nord-vestul României se aflau triburile culturii Nir, iar în Banat ar fi putut dăinui ultimele aspecte ale culturii Coţofeni şi Vučedol din eneoliticul târziu. În nordul Olteniei a fost identificat un aspect cultural numit al tumulilor de piatră Miloştea, similari altora din sud-vestul Banatului, care conţin şi elemente vučedoliene, anterior pătrunderii în această regiune a triburilor culturii Glina-Schneckenberg, venite din Muntenia. Acestea au ocupat atât Oltenia cât şi sud-estul Transilvaniei, pătrunzând numai sporadic şi în centrul ultimei provincii amintite.

Tot în legătură cu sud-estul Transilvaniei, unii cercetători vorbesc şi despre un grup cultural Jigodin, datorat, mai degrabă pătrunderii unor purtători ai ceramicii decorate cu şnurul veniţi din Centrul Europei şi nu din marea arie răsăriteană a ceramicii decorate în acest fel. Alţi cercetători consideră însă că şi acest grup aparţine culturii Glina-Schneckenberg.

52

În sudul Transilvaniei, la Bratei, a fost cercetat un cimitir de incineraţie, al cărui inventar nu prezintă nici o legătură cu vreo altă cultură a epocii bronzului din România.

În sud-vestul Munteniei, la Zimnicea, s-a descoperit o necropolă datând tot din această perioadă, identificându-se elemente de legătură cu zona situată între Dunăre şi Munţii Balcani.

Pe de altă parte, s-a precizat că unele dintre culturile Bronzului Mijlociu s-au format înainte de sfârşitul Bronzului Timpuriu.

¤Pe cursul inferior al Mureşului, cultura Periam, mai la nord (în Crişana) cultura Otomani, iar în Banat şi Oltenia

cultura Verbicioara şi de asemenea, probabil, cultura Sighişoara-Wietenberg în centrul Transilvaniei şi cultura Monteoru în nord-estul Munteniei.

Caracteristice Bronzului Mijlociu sunt culturile Otomani (Crişana), Sighişoara Wietenberg, Pecica (Mureşul inferior), Vatina (Banat), Verbicioara, Monteoru (sudul Moldovei), Costişa (în cealaltă jumătate a Moldovei) şi totodată cea mai mare parte a evoluţiei culturii Tei (Muntenia, Sud-estul Transilvaniei) şi începutul culturilor Suciu de Sus (Maramureş), Cruceni (Banat) şi Gârla Mare-Cârna (Banat, Sud-vestul Olteniei), ultimele două făcând parte din marele complex cultural al câmpurilor de urne funerare cu ceramică încrustată, situat în lungul Dunării mijlocii şi în regiunile apusene ale Dunării inferioare.

Majoritatea acestor culturii şi-au continuat evoluţia şi în Bronzul Târziu. Sudul Munteniei va fi ocupat de triburile culturii Zimnicea-Plovdiv, în timp ce Transilvania, Moldova, Dobrogea şi jumătatea de răsărit a Munteniei vor fi ocupate de triburile culturii Noua, iar sud-estul Munteniei şi Dobrogea de triburile culturii Coslogeni. Ultimele două culturi fac parte din marele complex cultural Sabatinovka-Noua-Coslogeni, de origine nord-pontică.

Cultura Suciu de Sus. Aceasta a fost identificată în Maramureş şi într-o parte din Crişana, ca şi în Transilvania de Nord, dar şi în nord-estul Ungariei şi în Slovacia sud-orientală. Ea s-a format mai degrabă pe fond Vučedol-Zok din Nir, decât în urma contactului dintre culturile Otomani şi Sighişoara-Wietenberg. Mai recent, evoluţia ea a fost împărţită în trei faze, pe baza studierii detaliate a ceramicii. Prima fază, caracterizată prin decor incizat şi prin motivul spiralei fugătoare, ar fi fost contemporană cu faza Otomani II şi cu faza Sighişoara-Wietenberg II, iar – din punctul de vedere al periodizării culturilor din Europa Centrală – cu perioada Reinecke B1. A doua fază – în cursul căreia decorului incizat al ceramicii i se adaugă şi acela excizat – ar fi sincronă cu faza Otomani III, potrivit periodizării autorului care a stabilit fazele evoluţiei culturii Suciu şi cu perioada Reinecke C, în timp ce în faza III – faza clasică a acestei culturi –, decorul excizat devine predominant, fiind de o excepţională bogăţie şi având ca motive esenţiale spiralele – prezente încă din faza precedentă – şi meandrul, care apare acum prima dată. Lor li se adaugă şi unele motive zoomorfe şi altele ce par florale, ultimele prezentând asemănări cu decorul ceramicii stilului cretan Kamares. Această fază este considerată sincronă cu fazele Otomani III B şi C, după periodizarea aceluiaşi autor, şi ar corespunde perioadei Reinecke D. Ea s-ar prelungi până la începutul perioadei Hallstatt A, deşi alţi cercetători nu sunt de acord că ea ar fi dăinuit şi dincolo de perioada Reinecke C1, când începe evoluţia culturii Lăpuş, databilă în perioada Reinecke C2 / D.

Cultura Nir. Mai la sud se situează aria culturii Nirului, care se întinde şi în Ungaria – cultura Nyirszég – şi Sud-estul Slovaciei. Unii autori o consideră o simplă variantă a culturii Vučedol-Zok, deşi are şi elemente proprii deosebite de ale acesteia. Aşezările sunt situate pe dune, principala caracteristică a culturii materiale constituind-o formele ceramicii – vase piriforme cu toarta la baza gâtului, ceştile – şi decorul variat, din care lipsesc striurile. De altfel, în ultimul timp a fost preconizat şi un orizont al ceramicii decorate cu măturica, la sfârşitul Bronzului Timpuriu, pe care se vor grefa câteva din culturile Bronzului Mijlociu din apusul României (Otomani, Periam, Verbicioara) şi chiar din centrul ţării (Sighişoara-Wietenberg).

Cultura Otomani. În continuare, spre sud, se află aria culturii Otomani, formată în special pe fondul culturii Baden şi al amintitului complex al ceramicii decorate cu măturica, dar şi cu contribuţia altor elemente. Iniţial ea a ocupat numai zona dintre Munţii Apuseni, Mureş şi Tisa, extinzându-se însă ulterior şi la vest de Tisa, unde este numită Fuzesabony, în timp ce spre est s-a oprit la limita de răspândire vestică a culturii Sighişoara-Wietenberg. Precizată pe baza datelor furnizate de sutele de aşezări şi de cele câteva necropole descoperite, evoluţia ei a fost împărţită în trei faze şi câteva subfaze, ulterior propunându-se patru faze. Ea a dăinuit până la sfârşitul epocii bronzului. În primele două faze, aşezările sunt întărite cu şanţuri şi valuri de apărare de pământ, dar în ultima fază au fost instalate – în special în zone mlăştinoase – şi aveau forma unui atoll, fără a mai fi fortificate.

Cele mai caracteristice forme ceramice sunt cana cu gât înalt, cu toartă supraînălţată şi bază inelară şi strachina. În prima fază, decorul este fie excizat, fie realizat cu măturica, fie prin incizii şi impresiuni. În a doua, decorul incizat trasează motive geometrice, spre sfârşitul fazei apărând primele spirale şi, mai rar, canelurile, care vor deveni caracteristice pentru faza următoare. După unii cercetători, cele câteva statuete plate, de tipul cu cap mobil, descoperite în aria acestei culturi, nu i-ar aparţine. Uneltele de silex, piatră şlefuită şi obsidian, alături de obiectele de podoabă de os, sunt folosite în continuare, dar pe întreg teritoriul culturii Otomani se dezvoltă acum – chiar începând din prima ei fază – metalurgia aurului şi a bronzului, aşa cum indică marele număr de depozite de bronz descoperite, dezvoltare explicabilă prin apropierea de zăcămintele de minereu de aramă din Munţii Apuseni şi, poate, şi prin influenţele venite din Boemia. Numărul mare de săbii de tip Apa, de topoare de luptă cu disc de tip tracic, şi de brasarde de bronz, dovedeşte caracterul războinic al triburilor acestei culturi.

În ceea ce priveşte ritul funerar, în prima fază morţii erau incineraţi şi resturile îngropate în urne de diferite tipuri, acest rit fiind fie moştenire de la culturile Baden şi Nir, fie folosit în urma influenţelor venite de la purtătorii culturii Sighişoara-Wietenberg. În fazele următoare a fost practicat ritul inhumaţiei în poziţie chircită.

Pe lângă sincronismele cu cultura Sighişoara-Wietenberg, unele piese ceramice specifice culturii Suciu de Sus descoperite în aşezări din faza Otomani III, indică sincronismul cu acea cultură. Totodată, faza I a fost sincronă cu

53

cultura Nir şi cu nivelurile inferioare de la Periam, corespunzând astfel perioadei Reinecke A1-A2, în timp ce faza II pare să fi fost sincronă cu faza Tószeg B din Ungaria (Reinecke B1-B2), trecerea la faza III cu tranziţia de la Reinecke B2 la C, iar faza ultimă cu Tószeg C (Reinecke C-D).

Cultura Periam. Cultura se întinde în Crişana de sud, Ungaria de răsărit şi fosta Iugoslavie. Ea face parte din complexul Periam – Mokrin – Pančevo şi s-a format pe un fond autohton etno-cultural fecundat de elemente meridionale ale Bronzului Macedonean şi ale Helladicului Timpuriu din Grecia. Cultura a evoluat de-a lungul a două faze, dând naştere, la sfârşitul acestei evoluţii, culturii Pecica şi contribuind la formarea culturilor Vatina şi Verbicioara. Formele ceramice – ceşti cu una sau două toarte şi vase cu două toarte, cu corpul bombat – şi decorul – mai ales incizat, împărţind suprafaţa vaselor în două metope – sunt elementele cele mai caracteristice culturii. Din restul inventarului se remarcă unele piese de aramă şi de bronz, atât în aşezări, cât – mai ales – în morminte: brăţări, pandantive în formă de ochelari, ace de tip cipriot, coliere, ş.a. Ritul funerar este inhumaţia.

Cultura Pecica. Ea continuă cultura Periam şi este înglobată acum, după unii cercetători, în cultura Mureşului. Cultura s-a dezvoltat de-a lungul Bronzului Mijlociu şi Târziu. Aşezarea de tip tell foarte înalt de la care şi-a luat numele cultura s-a format prin suprapunerea unui număr impresionant de niveluri de locuire şi va permite o periodizare detaliată a evoluţiei culturii pentru care s-a preconizat şi legături cu aria culturii Hügelgräber, plecată din Europa Centrală şi ajunsă până în zonele limitrofe cu România şi chiar în Crişana de vest. Formele ceramice specifice sunt vasele de tip clepsidră cu două toarte, şi ceştile, decorul lor fiind incizat. Descoperirea unor tipare pentru turnat topoare de bronz, ca şi un mic tezaur de obiecte de podoabă de aur găsit tot în aşezarea eponimă, confirmă practicarea metalurgiei.

Ritul funerar, moştenit de la predecesori, a fost exclusiv inhumaţia în poziţie chircită.Cultura Vatina. Aceasta se dezvoltă în vestul Banatului, nordul Serbiei şi bazinele inferioare ale Tisei şi Savei fiind

adeseori încorporată complexului cultural al câmpurilor de urne funerare din cauza unor elemente ceramice asemănătoare şi s-a format pe fondul complexului Periam – Mokrin – Pančevo însă din perioada Reinecke A2 şi a dăinuit până la limita dintre perioadele B2 şi C. Obiectele de bronz sunt destul de rare în inventarul acestei culturi – într-un mormânt s-a descoperit o sabie, dar unelte de silex, piatră, os şi lut sunt frecvente. Ceramica – în legătură cu care s-au semnalat analogii cu culturile Pecica şi Verbicioara – se remarcă prin cănile cu una sau două toarte de tipul ansa lunata, cu gura în colţuri, gât tronconic şi picior inelar, ca şi prin străchinile cu buza lobată. Cu ajutorul inciziilor, decorul trasează motive geometrice şi ghirlande.

Ritul funerar a fost inhumaţia.Cultura Verbicioara. Potrivit ultimelor ipoteze, tot în Banat şi pe acelaşi fond cultural s-ar fi format şi cultura

Verbicioara, a cărei arie teritorială s-a extins spre răsărit în Oltenia şi în extremitatea apuseană a Munteniei, în vest în Vojvodina iugoslavă, iar în sud în Serbia şi nord-vestul Bulgariei. Aceasta a evoluat de-a lungul a cinci faze, începând din Bronzul Mijlociu, deşi în privinţa primelor două faze s-a spus că nu i-ar aparţine. Oricum ar fi, primele trei faze datează din Bronzul Mijlociu, iar celelalte din Bronzul Târziu.

Aşezările situate la început pe promotorii – unele având şanţuri de apărare – au sfârşit prin a se reduce la mici cenuşare de tip zolniki, specifice şi altor culturi din Bronzul Târziu. S-au descoperit şi multe obiecte de piatră – ciocane – topoare, ciocane de miner, cuţite curbe –, apoi brăzdare de plug făcute din coarne de cerb, obiectele de bronz fiind însă destul de rare. Printre acestea s-a semnalat şi un ac de tip cipriot. Cănile cu una sau două toarte supraînălţate şi decorul incizat, motivul spiralic este rar folosit, iar meandrul apare abia în faza a IV-a, constituie principalele caracteristici ale ceramicii, în timp ce motivele considerate simboluri solare – roata, cercurile concentrice – sunt frecvent folosite. În prima fază s-a menţinut şi decorul striat cu măturica, întâlnindu-se şi alte elemente ce se leagă de cultura Periam, iar în a doua fază tipul principal de vase este acela în formă de clepsidră. Vasele cu două toarte supraînălţate şi brăzdarele de corn de cerb sunt caracteristice pentru faza a III-a, în cursul căreia au existat legături cu ultima fază a culturii Monteoru din Muntenia, descoperindu-se – totodată – şi o serie de vase de import din faza a III-a a culturii Tei. Unele dintre elementele ceramicii din Banat indică sincronismul fazelor vechi cu cultura Vatina şi sunt comune cu altele din cuprinsul culturii Otomani.

Încă din faza a IV-a, aria sa din Oltenia se restrânge, toată zona din preajma Dunării fiind ocupată de triburile culturii câmpurilor de urne. Un mormânt de inhumaţie a fost atribuit primei faze, dar foarte repede a fost adoptat ritul incineraţiei.

În înaintarea sa spre sud şi apoi spre est, marele complex al câmpurilor de urne cu decor încrustat de la Dunărea mijlocie, a înlocuit unele dintre culturile Bronzului din Banat şi din sud-vestul Olteniei, ca şi din zonele limitrofe din fosta Iugoslavie şi din nord-vestul Bulgariei, împingând cultura Verbicioara în centrul şi nordul Olteniei şi în vestul Munteniei. Pătrunderea triburilor culturilor câmpurilor de urne a început înainte de sfârşitul fazei Reinecke A2. Unii cercetători sunt de părere că înaintarea acestor triburi în zona de la vest şi est de Porţile de Fier ale Dunării a avut puternice repercusiuni în sudul Peninsulei Balcanice şi chiar până în zona Mării Egee, provocând dislocarea unor populaţii din Epir şi din Macedonia – migraţia dorienilor – şi distrugerea de către aceştia a splendidei civilizaţii miceniene, efectele în lanţ dând loc şi la distrugerile din zonele de coastă ale Asiei Occidentale şi din Egipt, atribuite de izvoarele istorice Popoarelor Mării.

Cultura Cruceni-Belegiš. În cadrul acestui mare complex cultural, pe teritoriul României şi al fostei Iugoslavii s-au cristalizat cultura Cruceni-Belegiš în Vojvodina şi în vestul Banatului, iar în sud-estul Banatului, în sudul Olteniei, în Serbia şi în nord-vestul Bulgariei cultura Gârla Mare-Cârna-Žuto Brdo, contemporane în linii generale.

Prima dintre aceste două culturi este cunoscută în România prin necropolele de la Cruceni şi Bobda, dar până acum nu s-a descoperit nici o aşezare care poate să-i fie atribuită. Aceasta a evoluat de-a lungul a două faze, ambele reprezentate la Cruceni, unde s-au dezvelit 105 morminte plane de incineraţie. În necropola de la Bobda, pe lângă o

54

serie de morminte din faza a II-a, s-au descoperit şi morminte mai târzii, dovedind continuarea acestei culturi până în Hallstattul Timpuriu.

În cele mai multe dintre morminte – ca în toată aria complexului cultural în discuţie – pe lângă vasul – urnă, în care se aflau resturile oaselor incinerate, mai erau depuse – de obicei – şi unele vase depuse ca ofrande funerare.

Formele ceramice caracteristice ambelor faze de la Cruceni sunt urnele mari cu gât înalt, străchinile adânci şi ceştile cu o toartă, deosebirile de la o fază la alta manifestându-se – în special – prin ornamentare. În prima fază, decorul este realizat mai ales prin impresiuni succesive imitând decorul cu şnurul, motivele fiind geometrico-spiralice, iar în a doua fază predomină canelurile, deşi se mai menţine şi tehnica impresiunilor. Un element specific tuturor culturilor acestui mare complex îl constituie încrustaţia cu alb a decorului imprimat, materia folosită nefiind praful de calcar – cum s-a crezut multă vreme –, ci o pastă făcută din oase pisate care după unii cercetători în amestec ar fi fost pisate şi oase de om.

În unele dintre mormintele de la Cruceni s-au descoperit şi arme şi obiecte de podoabă de bronz, pumnale triunghiulare, securi de luptă cu disc şi brăţări cu capetele terminate în spirale.

Cultura Gârla Mare-Cârna. Cronologic, pătrunderea triburilor culturii Gârla Mare-Cârna la răsărit de Porţile de Fier ale Dunării se situează în cursul sau spre sfârşitul fazei a III-a a culturii Verbicioara, care ocupase până atunci aceasta zonă. Faza a doua a culturii Gârla Mare-Cârna a fost sincronă cu faza Verbicioara IV, iar un vas specific necropolei de la Cârna, descoperit în necropola de la Zimnicea, şi unele vase descoperite în necropola de la Cârna cu totul similare altora de la Zimnicea, precum şi anumite elemente specifice fazei târzii a necropolei de la Cârna descoperite în aşezările fazei Verbicioara V, dovedesc sincronismul dintre aceste faze – şi, totodată –, şi cu grupul Zimnicea-Plovdiv, spre sfârşitul Bronzului Târziu.

Periodizarea culturii Gârla Mare-Cârna a făcut obiectul mai multor luări de poziţie, dar noi credem că, în limite generale, pot fi acceptate două faze de evoluţie, celei dintâi aparţinându-i necropola de la Balta Verde (jud. Mehedinţi) şi prima etapă a necropolei de la Cârna (jud. Dolj), a doua fază fiind reprezentată chiar de a doua etapă a ultimei necropole menţionate.

Cea mai importantă dintre necropolele acestei culturi de pe teritoriul României este aceea de la Cârna, săpată integral – prin cercetările profesorului Vladimir Dumitrescu din anii 1942, 1955 şi 1956 – au fost dezvelite 116 morminte, la care trebuie adăugate multe altele distruse de apele de inundaţie ale Dunării. Singura aşezare identificată până acum, dar ulterior distrusă de apele Dunării, va fi fost aceea de lângă comuna Gârla Mare, de la care, de altfel, şi-a luat numele această cultură.

Toate mormintele culturii sunt plane, unele având un inventar funerar foarte bogat, compus din vase-urnă şi multe alte vase de ofrandă şi, chiar, statuete feminine de lut ars de un tip specific acestei culturi, altele fiind mai puţin bogate, cu urnă şi puţine vase de ofrandă, dar – uneori – şi cu o statuetă, iar celelalte de-a dreptul sărace, având numai vasul-urnă şi – rareori – capacul şi alt vas lângă ele. Piesele de metal sunt extrem de rare. Există câteva inele de buclă din bronz descoperite în necropola de la Cârna, de un tip destul de vechi, care pledează pentru situarea începutului acestui cimitir într-o etapă destul de veche a Bronzului Mijlociu. Totuşi, în aria de răspândire a acestei culturi s-a descoperit, la Ostrovul Mare-Ţigăneşti, un tezaur de obiecte de podoabă, de aur, compus din 33 discuri – falere concavo-convexe, 11 inele de buclă şi 2 brăţări. Falerele, bogat decorate în tehnica au repousse, amintesc într-o oarecare măsură de falerele miceniene de aur.

Şi ceramica – ale cărei forme caracteristice sunt în special urnele cu corp bombat, gât cilindric şi buza evazată uşor, apoi străchinile cu buza în patru colţuri, folosite drept capace, precum şi cănile cu o toartă supraînălţată – este decorată mai ales în tehnica împunsăturilor succesive încrustate cu materie o albă. Motivele predilecte sunt spiralele şi derivatele acestora, meandrul fiind rar întâlnit. Nu lipseşte, însă, nici decorul incizat, iar canelurile sunt frecvente mai ales în faza a doua.

Statuetele amintite – unele având 25 cm înălţime – sunt şi ele decorate cu motive imprimate şi încrustate cu alb. Unele dintre elementele decorului lor reprezintă detalii somatice – ochii, gura, părul, altele piese de costum – cămăşi lungi, terminate în cloche, cingătorile, dar şi podoabe – coliere, brăţări.

Cultura Glina-Schneckenberg. Continuându-ne expunerea cu regiunile situate mai la răsărit, în Muntenia, se cuvine să amintim – în primul rând – cultura sau complexul cultural Glina-Schneckenberg, considerată de unii cercetători drept o singură cultură cu două variante, în timp ce alţii sunt de părere că este vorba de două culturi înrudite, mai recent propunându-se şi formula Schneckenberg–Năieni (Transilvania, Nordul Munteniei) şi Glina (Muntenia, Olteniei). În orice caz, este vorba de cea mai veche cultură a epocii bronzului din zonele unde a fost identificată şi se presupune – chiar – că începutul ei se situează înainte de sfârşitul eneoliticului târziu. Ea reprezintă o sinteză formată pe fondul final al eneoliticului – culturile Gumelniţa B şi Cernavoda I –, pe care s-au grefat elemente ale culturii Cernavoda II, ale grupelor culturilor mormintelor tumulare cu ocru şi ale culturii Trichterbecher şi – poate – şi ale amforelor sferice. S-a formulat şi ipoteza unei contribuţii a fondului etnic nord-pontic la geneza culturii.

Este mai probabil că teritoriul de formare a fost Muntenia, de aici purtătorii ei trecând munţii în Sud-estul Transilvaniei, şi, răzleţ, ajungând chiar şi în centrul acestei provincii, iar, apoi, ocupând în Oltenia aria culturii Coţofeni. În nordul acestei provincii a pătruns mai târziu, după grupul Miloştea, şi alt grup, caracterizat printr-o ceramică decorată cu şnurul, venit de la nord de Carpaţi.

Aşezările sunt situate pe înălţimi, fără şanţ de apărare. S-a atestat prin cercetări arheologice faptul că şi peşterile au fost locuite sezonier. Locuinţele erau colibe parţial săpate în pământ (locuinţe semiadâncite), ritul funerar fiind cel al inhumaţiei, uneori în morminte tumulare, alteori în ciste de piatră, în care – câteodată – erau îngropaţi mai mulţi indivizi. Se pare, însă, că s-a practicat şi incineraţia, resturile calcinate fiind depuse fie în ciste înconjurate cu cercuri de piatră, fie în urne depuse în ciste sau chiar direct într-o groapă. Uneltele şi armele de piatră şi de silex cum ar fi topoare de luptă şi cuţite curbe se mai folosesc în continuare. La Crivăţ (Muntenia) s-a descoperit un mic depozit de

55

bronzuri (topor de tip Veselinovo, pumnal triunghiular cu nervură mediană şi un topor plat). În alte puncte s-au descoperit un ac de bronz tipic pentru Bronzul Timpuriu, împungătoare, dar şi piese de aramă – cuţite, topoare plate – şi câteva foi de aur. În ceramică predomină ceştile şi cănile, precum şi decorul cu şnurul şi cu şiruri de butonaşi sub buză.

Cultura aceasta a avut un rol important la formarea unora dintre culturile Bronzului Mijlociu (Tei, Monteoru, Sighişoara-Wietenberg).

Cultura Monteoru. O parte din regiunea de coline din centrul şi nord-estul Munteniei a constituit zona de formare a culturii Monteoru, pe fondul unor elemente ce au supravieţuit din eneoliticul târziu şi pe acela al culturii Glina, la care s-au adăugat şi unele elemente răsăritene. Curând, aria ei de răspândire a culturii a cuprins şi sudul şi centrul Moldovei, trecând – totodată – Carpaţii în Sud-estul Transilvaniei, iar mai spre răsărit răspândindu-se şi în Republica Moldova. Aşezările sunt adevărate fortăreţe, apărate de unul sau mai multe şanţuri şi – într-un singur caz –, la Monteoru, cu zid cu miez de piatră.

Cele mai importante aşezări şi necropole au fost cercetate prin săpături arheologice sistematice la Sărata-Monteoru (Muntenia) şi Cândeşti (Moldovei). Evoluţia culturii – continuă până la sfârşitul Bronzului Mijlociu – a fost împărţită în două faze (I, II), fiecare dintre acestea având mai multe subfaze. Începutul acesteia se situează înainte de sfârşitul Bronzului Timpuriu, cum dovedesc unele fragmente ceramice de import specifice culturii Glina-Schneckenberg B. Ultima subfază, numită Balinteşti-Gârbovăţ, reprezintă tranziţia spre cultura Noua din Bronzul Târziu. Alte fragmente, provenind de la vase ale culturii Sighişoara-Wietenberg, descoperite în aşezări Monteoru, indică relaţiile şi sincronismele dintre unele faze ale acestor culturi, în timp ce, pe baza altor descoperiri, au fost precizate sincronisme cu cultura Tei. Totodată, ceramica din prima fază a culturii Monteoru, aflată într-un tumul de lângă Ploieşti, dovedeşte şi legăturile cu triburile istro-pontice cu morminte tumulare.

Ca de obicei, ceramica constituie elementul cel mai caracteristic al culturii materiale, în special cea fină, neagră sau neagră-cenuşie şi lustruită. Formele predominante sunt ceştile cu una sau două toarte, unele vase de tip askos şi vasele de ofrandă funerară, cu corpul în două etaje, gât înalt trompetiform şi baza ascuţită (Spendegefasse). Decorul în relief este mai rar, frecvent fiind mai ales cel incizat cu motive geometrice, zigzag-uri, cercuri concentrice-motive solare. În faza a II-a sunt caracteristice în special canelurile, alături de unele motive incizate. Tot acum începe să fie folosită şi spirala în ornamentaţie.

Ritul funerar al culturii Monteoru este în special inhumaţia, dar se practica şi incineraţia. La Sărata-Monteoru au fost descoperite şi săpate patru necropole, cercetându-se peste 300 de morminte, cele de inhumaţie fiind grupate pe familii şi încercuite cu pietre, adeseori acoperite cu o moviliţă de pământ. În necropola de la Cândeşti au fost săpate 450 de morminte (5-6 sunt de inhumaţie), cu inventar funerar foarte bogat, în care se remarcă mai ales ceramica, dar şi cuţitele curbe şi măciucile perforate de piatră, ca şi pumnalele şi acele din bronz, ultimele de tip cipriot. Topoarele de bronz perforate pentru fixarea cozii şi cu creste paralele (Schaftlochaxte mit Rippen de tip Monteoru) şi tiparele pentru turnat piese din bronz, stau mărturie pentru practicarea metalurgiei. Dintre obiectele de podoabă se cuvin semnalate, în primul rând, numeroasele inele de buclă, de aur şi de bronz, ca şi perlele de chihlimbar şi de faianţă, ultimele foarte probabil importate din sud.

Pe plan european, faza veche a culturii Monteoru a fost sincronă cu grupul Nitra din Slovacia, iar sfârşitul acestei faze şi începutul celei următoare cu epoca miceniană dezvoltată. Relaţiile cu cultura miceniană şi influenţele acesteia sunt indiscutabile, ele având repercusiuni şi asupra organizării sociale a triburilor monteorene. Aceasta se observă din existenţa aşezărilor întărite şi experienţa unei clase războinice conducătoare.

Cultura Tei. Teritoriul Munteniei neocupat de triburile culturii Monteoru a constituit zona de formare şi de răspândire a culturii Tei, purtătorii acesteia trecând şi la sudul Dunării, iar într-o fază veche şi Carpaţii, în Sud-estul Transilvaniei. Spre vest nu s-au putut întinde fiind opriţi de triburile culturii Verbicioara, cu care a fost contemporană în linii generale. Prima aşezare descoperită a fost aceea de pe malul lacului Tei (Bucureşti), iar aria de răspândire a fost precizată de descoperirile ulterioare. Această cultură s-a format pe fondul culturilor Glina-Schneckenberg şi Cernavoda II. Purtătorii ei nu şi-au întărit niciodată aşezările, de obicei întinse, şi formate din locuinţe răzleţe, atât colibe cât şi case mai solide. În ultima fază sunt caracteristice aşezările mici de tipul cenuşare (zolniki).

Evoluţia culturii Tei – desfăşurată de-a lungul Bronzului Mijlociu şi Târziu – a fost împărţită în cinci faze, pe baza caracteristicilor ceramicii, ale cărei forme specifice sunt cănile cu una sau două toarte – decorate în tehnica împunsăturilor succesive încrustate cu materie albă – şi vasele mari, decorate cu măturica. Motivele ornamentale sunt geometrice, spirala apărând abia în faza a II-a. Uneltele de silex şi de piatră, ca şi topoarele de luptă sunt frecvente, împreună cuţitele curbe. Piesele metalice sunt însă rare (topoare, seceri, cuţite şi ace de tipuri diferite). În aria sa de răspândire se situează sabia de tip micenian descoperită la Roşiorii de Vede, tezaurul de pumnale de aur şi de toporaşe de argint de la Turnu Măgurele – cinci brăţări – manşoane, un inel de buclă şi peste 400 de ineluşe.

Tot în aria ei de răspândire au fost descoperite şi unele psalii de os, parte componentă a unor zăbale.Între fazele culturii Tei şi acelea ale culturii Monteoru au fost precizate o serie de sincronisme, iar ultima – sau

ultimele faze – fiind sincrone cu primele pătrunderi ale culturii Coslogeni în sud-estul Munteniei.Cultura Costişa. În Moldova, încă din timpul unor etape destul de vechi ale culturii Monteoru, au pătruns dinspre

nord şi nord-est triburile culturii Costişa, ramura sudică a complexului etno-cultural Bialyi Potok din Ucraina. La un moment dat, însă, triburile culturii Monteoru au revenit şi în jumătatea de centru-vest a Moldovei.

Aria de răspândire a culturii Costişa se limitează la această regiune de Centru-vest şi la Nordul Moldovei. La un moment dat, cultura Monteoru a revenit în această provincie, în aşezarea eponimă a culturii Costişa resturile ei fiind suprapuse de un strat Monteoru IC1-1b. Această cultură a evoluat de-a lungul a două faze, una contemporană cu faza Monteoru IC2-IC3, iar cealaltă cu faza Monteoru II.

56

Cuţitele curbe de piatră, topoarele-ciocane de diorit, împungătoarele de os se întâlnesc alături de puţinele piese de metal descoperite cu ocazia cercetărilor arheologice sistematice. Formele ceramice tipice sunt ceştile, amforetele şi amforele globulare, toate cu câte două toarte, iar decorul – triunghiuri haşurate, incizate – este situat pe umărul vaselor.

Sfârşitul culturii Costişa nu a depăşit pragul Bronzului Timpuriu, dar unele dintre elementele sale caracteristice par să fi contribuit la formarea culturii Noua, din ultima perioadă a epocii bronzului.

Cultura Sighişoara-Wietenberg. Ultima cultură a epocii bronzului caracteristică – în special – pentru Bronzul Mijlociu – despărţită de cultura Costişa de lanţul Carpaţilor Răsăriteni – este cultura Sighişoara-Wietenberg răspândită pe platoul şi Câmpia Transilvaniei, de unde s-a răspândit apoi până în sud-estul acestei provincii, înlocuind acolo cultura Tei. Aşezările se aflau pe înălţime, una singură dintre cele cunoscute fiind întărită, dar numărul mare de arme din aria ei de răspândire dovedeşte caracterul războinic al populaţiei.

În privinţa fondului etno-cultural pe care s-a format, părerile sunt împărţite, dar pare sigur că triburile culturii Coţofeni şi cele ale aşa – numitului complex al ceramicii decorate cu măturica au jucat un rol important la originea acesteia. S-au semnalat raporturi strânse şi sincronisme cu unele dintre fazele culturii Tei. Evoluţia culturii Sighişoara-Wietenberg a fost uneori împărţită în trei faze, alteori în patru, fazele I-III fiind sincrone cu cele similare ale culturii Otomani şi cu celelalte culturi contemporane cu aceasta, în timp ce etapa ei finală a fost sincronă cu începutul culturii Noua. S-a preconizat şi o parţială conlocuire cu purtătorii ultimei culturi menţionate, ceea ce nu pare – însă – probabil, ţinând seama de caracteristicile total diferite ale acestor două culturi.

Printre formele ceramice specifice trebuie amintite ceştile cu o toartă, străchinile cu buza cu patru lobi şi tăvile de peşte. Decorul, simplu la început, se îmbogăţeşte treptat, în faza a II-a cu motive geometrice şi cu spirale, iar în faza următoare şi cu meandrul. Tehnicile folosite pentru ornamentare au fost inciziile, împunsăturile, impresiunile şi haşurile, toate cu încrustaţie albă, pentru motivele geometrico-spiralice, numai canelurile fiind în relief. Altarul de lut ars descoperit în aşezarea eponimă, decorat cu admirabile spirale fugătoare, ca – de altfel – însăşi apariţia acestui motiv şi săbiile miceniene descoperite în aria sa de difuziune dovedesc incontestabile legături cu sudul micenian. Numeroasele depozite de arme şi unelte de bronz, ca şi acelea de topoare votive şi de piese de podoabă de aur de la Ţufalău, în Sud-estul Transilvaniei, şi alte podoabe lucrate din acelaşi metal nobil, indică existenţa unei metalurgii dezvoltate.

Ritul funerar al triburilor culturii Sighişoara-Wietenberg a fost aproape exclusiv incineraţia, mormintele de inhumaţie descoperite în arealul acestei culturi fiind foarte puţine.

Cultura Zimnicea-Plovdiv. Pe o fâşie îngustă de teren la nord de Dunăre, în stânga Oltului, s-a răspândit o cultură de origine sud – dunăreană, dezvoltată la sfârşitul Bronzului Mijlociu şi în Bronzul Târziu, a cărei arie cuprinde şi o parte din teritoriul răsăritean al Bulgariei până la sud de Balcani, numită cultura Zimnicea-Plovdiv. În România, ea este reprezentată în special prin necropola de inhumaţie de la Zimnicea, cu schelete chircite, datând din secolele XIV şi XIII î.Chr.

¤Dobrogea, Moldova, Muntenia şi Transilvania de Răsărit şi Centrală au fost ocupate – în Bronzul Târziu – de triburi

venite dinspre răsărit, din aria culturii Sabatinovka, dând naştere culturii Noua (Moldova, Transilvania) şi culturii Coslogeni (Dobrogea, Muntenia). Aceste culturi constituie împreună un mare complex cultural, Sabatinovka-Noua-Coslogeni, fiind de la sine înţeles că la cristalizarea variantelor reprezentate de ultimele două au contribuit şi elemente autohtone. Una dintre caracteristicile principale ale întregului complex îl constituie aşezările de tip cenuşar, cu locuinţe – colibe modeste, în cenuşa cărora se descoperă întotdeauna o mare cantitate de oase de animale domestice, predominând acelea de bovine.

Cultura Noua. Ritul funerar al întregului complex a fost inhumaţia, numai în cultura Noua întâlnindu-se – rar – şi morminte de incineraţie.

Printre formele ceramice reprezentative ale culturii Noua amintim vasele în formă de sac şi acelea cu două toarte supraînălţate, terminate cu buton discoidal la partea superioară. Decorul sărăcăcios constă, în special, din caneluri, dar se întâlnesc şi motive geometrice. Obiectele de silex, de piatră şi de os sunt frecvente, cele de bronz fiind mai rare în aşezări. Cele mai tipice sunt acele de bronz cu placă rombică şi cele numite Rollennadel. În schimb, depozitele de bronzuri descoperite în aria de răspândire a acestei culturi şi datând din secolul XII î.Chr. sunt numeroase, turtele de bronz ce însoţesc diferitele obiecte ale depozitului indicând practicarea locală a metalurgiei. Alături de uneltele şi armele de tipuri transilvănene, se întâlnesc şi unele de tip răsăritean.

Evoluţia culturii Noua s-a desfăşurat în două faze, prima datând din secolele XIV şi XIII î.Chr., iar cealaltă începând din secolul XIII î.Chr. până după începutul sec. XII î.Chr.

Cultura Coslogeni. Evoluţia culturii Coslogeni a fost împărţită în trei faze, în primele două aria sa de răspândire limitându-se la Dobrogea şi la sudul Munteniei – până în preajma Bucureştilor –, arie extinsă însă – în ultima fază – până la Olt, înglobând, în preajma Dunării, fosta arie a culturii Zimnicea-Plovdiv şi trecând şi la sud de fluviu. Dintre puţinele obiecte de piatră, mai deosebite sunt unele sceptre relativ cilindrice. Obiectele de bronz sunt rare, cele mai tipice fiind tot acele cu placă rombică specifice întregului complex cultural din care face parte. În aria sa de răspândire s-au descoperit şi depozite de bronzuri, ca de exemplu cel de la Oinac (Giurgiu), în care majoritatea topoarelor, de tip transilvănean, aparţin unei variante răsăritene a acestui a acestui tip.

Aspectul cultural Sihleanu. Acesta este ultimul grup cultural databil la sfârşitul Bronzului Târziu şi a fost identificat în Nord-estul Munteniei, Sud-estul Moldovei şi nord-vestul Dobrogei, fiind numit şi Pre-Babadag, nu numai pentru că precede formarea culturii Babadag din perioada Hallstatt, ci şi fiindcă i-a transmis acesteia unele dintre elementele sale specifice. Ca de obicei, ceramica este elementul definitoriu al culturii. Se remarcă vasele bitronconice cu gât înalt

57

şi corpul bombat, alături de ceştile cu o toartă lată ca o panglică, uşor concavă şi supraînălţată, decorul fiind constituit de proeminenţe, benzi şi triunghiuri incizate şi haşurate, ca şi de şiruri de cerculeţe imprimate.

Generalităţi despre artefactele epocii bronzului. Dacă în perioada de tranziţie spre epoca bronzului realizările purtătorilor diferitelor culturi nu s-au ridicat nici pe departe, din punct de vedere artistic, la nivelul meşterilor olari şi al sculptorilor epocii neolitice şi eneolitice, situaţia a fost cu totul diferită în epoca bronzului. Este adevărat că şi acum sculptura este inexistentă în inventarul majorităţii culturilor, singurele realizări – dar, de data aceasta, cu adevărat remarcabile – fiind statuetele culturii Gârla Mare-Cârna. În schimb în ceramică se remarcă piese de reală valoare. Totodată, alături de acestea, metalurgia înfloritoare a dat posibilitatea meşterilor făurari ai epocii să dea măsura marelui lor talent atât în privinţa unora dintre formele armelor, podoabelor, vaselor şi chiar uneltelor, cât – mai ales – în domeniul ornamentării, care atinge de multe ori perfecţiunea.

Fireşte, nu toate culturile însumează aceste calităţi, nici despre ceramica tuturora şi nici despre toate obiectele lor metalice neputându-se afirma acest lucru. Privite în ansamblu, realizările din aceste două domenii sunt mai mult decât meritorii din punct de vedere artistic.

Olăritul este una dintre preocupările cele mai productive, cantitativ, ale oamenilor epocii bronzului. În legătură cu formele, este incontestabil că multe dintre ceştile culturii Tei, vasele cu două toarte ale culturii Monteoru, ca şi vasele de ofrandă (Spendegefasse) ale acesteia din urmă, alături de multe dintre străchinile culturii Sighişoara-Wietenberg şi dintre cănile culturilor Otomani şi Suciu de Sus, sau dintre vasele – clepsidră ale culturii Pecica şi ceştile cu două toarte ale culturii Verbicioara, pot fi considerate deosebit de reuşite artistic, prin linia profilelor şi prin armonioasa îmbinare dintre părţile componente ale vaselor. Dar, nu credem că greşim dacă afirmăm că şi în acest domeniu – ca şi în acela al ornamentării ceramicii – ele pot fi situate întotdeauna la acelaşi nivel cu formele ceramice ale culturii Vatina şi ale culturilor câmpurilor de urne Cruceni-Belegiš şi Gârla Mare-Cârna.

Unele dintre urnele mari ale culturii Vatina, şi mai ales vasele zvelte cu buza scobită la ambele părţi ale celor două toarte late, arcuite în sus ca o şa şi coborând până la baza gâtului înalt, sprijinindu-se de corpul destul de puţin înalt şi profilul arcuit sau în patru colţuri, terminat într-un mic picior inelat, pot sta foarte bine alături de multe dintre cele mai armonios proporţionate forme ale culturilor eneolitice. De asemenea, majoritatea urnelor culturilor Cruceni-Belegiš şi Gârla Mare-Cârna, cu gâtul lor cilindric înalt şi buza răsfrântă în afară, cu corpul bombat, dar niciodată prea umflat – şi, mai ales, corpul urnelor cu două etaje – şi unele şi altele străjuite, la linia unde începe partea inferioară tronconică, de câte patru toarte late – sunt piese măiestrit modelate. Nici vaselor, relativ mari, cu două toarte supraînălţate, nu li se poate reproşa nimic din punctul de vedere al eleganţei cu care se arcuiesc cele două toarte ce leagă buza cu umărul. Dar, cele mai reuşite şi desigur cele mai desăvârşite realizări ale acestor ultime două culturi, atât din punctul de vedere al decorului ceramicii – sunt străchinile, în general, cu gura larg deschisă şi modelată în patru lobi ascuţiţi – precum şi marele număr de ceşti cu toarta supraînălţată. Nici aici nu putem intra în detalii, dar este destul să privim câteva dintre străchinile din necropola de la Cârna şi unele dintre cănile descoperite tot acolo, pentru a se vedea că nu exagerăm. Gâtul de înălţime potrivită al cănilor, unit cu corpul vasului printr-o toartă supraînălţată, uneori terminată cu un fel de buton turtit, dar – alteori – ca o ansa lunata, corpul, fie perfect rotund, fie uşor turtit, modelat în trei colţuri, care – împreună cu punctul de prindere al toartei – se succed la intervale egale, toate asigurând vaselor proporţii armonioase şi dându-le o siluetă elegantă.

Tehnicile folosite la ornamentarea ceramicii sunt incizia, impresiunea, relieful şi excizia, decorul pictat lipsind cu totul, singurul rol al culorii fiind acela de încrustare în motivele incizate şi încrustate, dar nu şi pentru trasarea motivelor. Noi suntem de părere că decorul imprimat în diferite tehnici a fost – de fapt – numai un suport pentru substanţa – aproape întotdeauna albă – de încrustaţie, menită să scoată în evidenţă atât fiecare motiv în parte, cât şi ansamblul ornamentării.

În cele ce urmează vom stărui asupra formelor şi decorului ceramicii culturilor Suciu de Sus, Sighişoara-Wietenberg, Gârla Mare-Cârna, Verbicioara şi Tei.

După cum s-a văzut, ornamentarea ceramicii acestei epoci se limitează şi ea, aproape exclusiv, la repertoriul abstract, geometric şi spiralic, elementele naturaliste fiind foarte rare. Este de la sine înţeles că multe dintre aceste motive vor fi avut, iniţial, chiar din epoca neolitică, o anumită semnificaţie ideologică ce nu mai poate fi descifrată astăzi, dar părerea unanimă este că roata – respectiv cercul – erau motive uraniene, legate de un cult al soarelui. Numărul atât de redus al statuetelor feminine reflectă, şi el, trecerea de la vechiul cult al fertilităţii şi al fecundităţii, la alte credinţe, dar în acest domeniu nu avem posibilitatea să facem precizări mai detaliate, deşi – ca şi în Asia Anterioară – divinitatea supremă va fi fost una masculină.

Începând cu analiza din Bronzul Mijlociu, suntem puşi în faţa unei excepţionale reînfloriri a motivelor spiralice – aproape complet dispărute în eneoliticul târziu şi, foarte rare, în Bronzul Timpuriu – care trebuie pusă şi pe seama influenţei miceniene despre care am mai vorbit, şi nu pe a unei eventuale supravieţuiri de-a lungul mileniilor pe ţesături sau pe obiecte de lemn, care, în chip inevitabil, nu s-au putut păstra. Totuşi, deşi relaţiile şi influenţele exercitate de cultura miceniană sunt dovedite şi de alte aspecte ale culturii materiale din epoca bronzului, aceasta nu implică şi o dependenţă a evoluţiei culturii materiale şi spirituale a lumii carpato-danubiano-pontice de lumea miceniană, şi cu atât mai puţin de cea a Asiei Anterioare.

Decorul excizat al culturii Suciu a atins perfecţiunea, amintind de cele mai reuşite realizări din acest domeniu ale culturii Vădastra din epoca neolitică. Spiralele simple sau cele numite dinamice – o combinaţie complicată de spirale fugătoare –, zig-zag-urile, cercurile concentrice, dinţii de lup şi unele motive ce par florale, sunt executate cu o precizie uimitoare şi se desfăşoară atât de organic pe unele vase – în special pe marile străchini – încât într-adevăr nu credem că pe aceeaşi suprafaţă relativ restrânsă şi folosind aceleaşi motive, executate în aceeaşi tehnică, s-ar putea obţine o ornamentare mai reuşită.

58

Motivului floral despre care am mai amintit, al uneia dintre cănile cu toartă supraînălţată, aminteşte de decorul ceramicii de stil Kamares din Creta.

Deşi chiar unele dintre formele ceramicii Sighişoara-Wietenberg pot revendica aprecieri favorabile datorită siluetei lor – străchinile cu buza modelată în patru lobi puternic arcuiţi –, ornamentarea acestei ceramici este remarcabilă, ea folosind tehnici variate – uneori chiar pe acelaşi vas – cum ar fi incizia, impresiunile cu instrumente având capătul tăiat în diferite feluri, ca şi impresiunile succesive, dar şi canelurile. Motivelor geometrice, unghiurile, triunghiurile, romburile, benzile în zig-zag, haşurate sau umplute cu puncte imprimate, cercurile concentrice – uneori cu curbe în interior –, li se adaugă, începând din faza a II-a, spirala, iar din faza a III-a şi meandrul. Cele mai reuşite realizări sunt spiralele fugătoare, benzile de spirale ce-şi arcuiesc capetele, asemuite cu valurile ce se sparg, şi fireşte benzile meandrice desfăşurate în jurul corpului vasului. Fără să stăruim prea mult, vom menţiona decorul unora dintre străchinile cele mai meşteşugit ornamentate cu spiralele fugătoare ce se rotesc în jurul vasului, trasând fie câte un triskelion, fie un tetraskelion, deci cu trei sau patru braţe răsucite spiralic, sau trasând benzi spiralice compuse din linii paralele, în timp ce cercul din mijlocul vasului este secţionat de o cruce cu braţele terminate tot în câte un ghem-spirală. Cea mai deosebită realizare în acest domeniu este, însă, ornamentarea plăcii unei vetre de cult, un adevărat altar de lut ars, descoperită în aşezarea eponimă care este îmfrumuţesată cu o bandă circulară având în mijloc un zig-zag continuu, care delimitează centrul şi este înconjurată de o elegantă spirală fugătoare, mărginită – la rândul ei – de două cercuri concentrice realizate din câte trei linii paralele, iar în exteriorul lor alergând o altă spirală fugătoare pluriliniară. Acest decor a fost comparat cu unele descoperiri foarte asemănătoare din palatul din sec. XIII î.Chr. de la Micene, asemănare ce nu poate fi întâmplătoare.

Întocmai ca şi în cultura înrudită şi vecină, Cruceni-Belegiš, în decorul ceramicii culturii Gârla Mare-Cârna se foloseşte cu predilecţie tehnica împunsăturilor succesive, incizia fiind rară şi nesemnificativă ca apariţie procentuală, excizia, de asemenea rară, dar meşteşugit realizată. Canelurile, destul de puţin frecvente şi ele – şi cu care, de altfel, nu se pot obţine ansambluri decorative de o valoare ridicată – se întâlnesc, după cum se pare, pe ceramica fazei târzii. Împărţind urnele mari în registre decorative – procedeu folosit şi la alte forme de vase, fiecare registru având, de obicei, motive diferite de ale celorlalte registre –, meşterii olari nu s-au mulţumit numai cu motivul spiralei simple – în formă de S sau de cârlig terminal al unui şir de puncte –, ci au desfăşurat acest motiv şi sub formă de spirală fugătoare în jurul registrului respectiv. Caracteristic este procedeul care combină cârligul plurirăsucit al unui ghem spiralic cu alte elemente, obţinându-se motive unice, care se mai întâlnesc numai în ceramica culturilor aceluiaşi mare complex cultural al câmpurilor cu urne. Atât în ceea ce priveşte motivul numit în formă de M complicat, cât şi cel desfăşurat mai mult orizontal şi destul de sofisticat şi el, căruia nu i-am putut găsi un nume, nu credem că perfecţiunea cu care au fost executate poate fi egalată de ornamentarea ceramicii altor culturi din această epocă. Chiar privind numai una dintre urnele de la Cârna şi, mai ales, una dintre străchinile – cu funcţie de capace pe urne – din aceeaşi necropolă ne vom da seama că este vorba despre realizări deosebite. Vom cita urna mormântului nr. 85, având buza decorată cu dublu zig-zag, gâtul – în primul rând – cu cercuri concentrice imprimate, dispuse vertical în formă de T, iar corpul cu motivul derivat din acela în formă de M repetat de patru ori şi alternând cu acela fără nume. Toate liniile obţinute prin împunsături succesive care trasează aceste motive se termină în câte o buclă spiralică, iar în jurul părţii superioare a corpului vasului aleargă un zig-zag. Ne putem da seama astfel că ne aflăm în faţa unei concepţii decorative complexe, desăvârşit de armonioase, ansamblul diferitelor registre constituind o valoroasă operă de artă decorativă. Aceste motive sunt întotdeauna scoase în evidenţă prin materia albă de încrustaţie ce contrastează cu fondul destul de închis al vaselor. Repertoriul motivelor decorative ale acestei culturi se completează cu benzi meandrice, ghirlande, romburi haşurate şi zig-zag-ul excizat întregind imaginea pe care ne-o putem face despre inventivitatea cu care a fost combinată această varietate de motive şi despre măiestria deosebită a meşterilor olari, adevăraţi artişti decoratori ai acelor îndepărtate vremuri.

Cea mai reuşită formă din repertoriul ceramicii culturii Verbicioara este, desigur, vasul al cărui corp este ca o sferă puţin turtită, având întotdeauna două toarte supraînălţate şi, deseori, o buză inelară. Ornamentarea, mai ales împunsă şi incizată, dar şi canelată, se limitează în primele faze la motive simple, benzi, zig-zag-uri, triunghiuri, îmbogăţindu-se, începând din faza a III-a, cu spirala şi înscriindu-se în registre orizontale, adesea secţionate vertical, în metope. Motivelor moştenite din fazele anterioare li se adaugă, în faza a IV-a, meandrul şi cercul solar, spirala fiind acum mult mai rar folosită. Alături de meandrul dublu, trasat prin benzi haşurate şi repetat pe ambele feţe ale unuia dintre aceste vase, banda în ghirlandă – zig-zag haşurată în interior, pe alt vas, dar mai ales cercurile concentrice cu multiple raze scurte triunghiulare din interiorul unor metope, cercurile împunse în jurul unei proeminenţe centrale şi banda în zig-zag, îngustă, ce aleargă dedesuptul lor pe alt vas, constituie cele mai grăitoare exemple ale artei decorative a ceramicii culturii Verbicioara.

Ceramica culturii Tei are forme caracteristice cum sunt ceaşca cu toartă supraînălţată, cu buza uneori piezişă şi cu fundul aproape ascuţit şi vasul mai mult decât sferic – cu două toarte supraînălţate. Alături de unele ornamente plastice, aplicate, sunt frecvente şi caracteristice motivele incizate şi mai ales acelea imprimate cu un vârf triunghiular, întotdeauna umplute cu materie albă de încrustaţie. În faza veche, motivul este tectonic, ulterior el desfăşurându-se pe întreaga suprafaţă a vasului. În faza a doua ornamentul este sub formă de metope, iar în cea următoare dispus în registre orizontale. În faza veche, motivele esenţiale sunt zig-zag-ul – fie de linii, fie în benzi – şi şirurile orizontale de impresiuni variate, incizii în linii drepte şi în linii ondulate, şiruri de paranteze paralele, precum şi aşa-numitul motiv în formă de ramură de brad, spirala fiind – încă – rareori folosită. În faza a doua, impresiunile sunt predominante, introducându-se motive noi în formă de S, cârlige spiralice, cercuri haşurate sau cu o cruce incizată în interior, romburi izolate sau în şiruri orizontale. În faza următoare apar şi canelurile, dar impresiunile sunt încă predominante, iar motivele spiralice sunt variate, folosindu-se acum şi meandrul. Se accentuează şi preferinţa pentru compoziţii mai încărcate, combinându-se diferitele motive unghiulare, mai înainte izolate. Caracteristice pentru faza a patra par a fi

59

canelurile oblice, odată cu reactivarea decorului incizat, benzile haşurate cu reţele, zig-zag-urile orizontale, triunghiurile şi romburile haşurate sau concentrice, ca şi cârligele spiralice, trecându-se chiar la trasarea unor cârlige meandrice. În sfârşit, în ultima fază sunt frecvente triunghiurile, meandrele şi romburile cu meandre concentrice în interior, în timp ce motivul spiralic dispare.

Pentru a da şi unele exemple concrete, amintim de cele câteva vase cu câte două toarte din faza a IV-a, descoperite la Giuleşti-Sârbi, unele având registre paralele de triunghiuri haşurate, altul un fel de metope centrale, umplute cu şiruri verticale de triunghiuri haşurate şi mărginite de câte o linie despicată în două, la bază, şi cu un cârlig spiralic la vârf. Un alt vas de aceeaşi formă mai are – pe lângă metopele centrale cu şiruri de romburi haşurate şi zig-zag-uri verticale – pe fiecare faţă câte două ovale, decorate în interior cu grupe de triunghiuri haşurate, a căror bază se află pe linia ce trasează ovalul.

Ne vom referi – în primul rând – la toartele supraînălţate ale unui vas mare de la Sărata Monteoru, modelate în formă de capete de berbec, cu coarnele puternic răsucite şi ajungând aproape până sub bărbie. Realismul modelării indică talentul indiscutabil al meşterului olar, care a făcut din ele adevărate reuşite artistice. Şi toartele unora dintre vasele descoperite în necropola aceleiaşi culturi de la Poiana, pe Siret, pot fi amintite aici, căci pe ele a fost modelat – de data aceasta schematic – un cap omenesc.

Altă menţiune se cuvine şi pentru o piesă mai puţin comună, de la Truşeşti, opera unui artizan din rândurile populaţiei culturii Noua care reprezintă un cap de om cu trei feţe, tăiat în os, pe care au fost indicate prin incizii detaliile figurii.

Puţinele statuete descoperite în aria culturilor epocii bronzului ne obligă să nu stăruim decât asupra acelora ale culturii Gârla Mare-Cârna.

Arta rondbosului epocii bronzului şi-a luat din plin revanşa prin statuetele feminine de lut ars ale culturii Gârla Mare-Cârna, înaintea descrierii cărora trebuie amintite o serie de vase modelate în formă de păsări şi altele având anexate câte o protomă în formă de pasăre. În toate cele trei necropole ale acestei culturi cercetate sistematic până acum în Oltenia au fost găsite destul de multe statuete întregi sau fragmentare, în general similare acelora descoperite şi pe celălalt mal al fluviului, în fosta Iugoslavie şi în Bulgaria, sau în Clisura Dunării ori pe culoarul cursului superior al Timişului. Cele mai reprezentative sunt cele 14 exemplare descoperite la Cârna. Modelarea corpului este întotdeauna destul de schematică, capul este o simplă prelungire a bustului, acesta fiind redat fie ca un oval, fie ca un triunghi cu laturile arcuite şi uneori reliefate, pentru a indica braţele cu mâinile puse sub piept. Talia este subţire, partea inferioară a corpului fiind modelată ca o rochie mai mult sau mai puţin în cloche deşi, de fapt, este vorba de poalele unei cămăşi lungi. Toate statuetele sunt decorate de sus până jos, pe ambele feţe, în tehnica împunsăturilor succesive încrustate cu alb, dar acest decor indică unele organe ale figurii, iar pe spate părul, apoi unele podoabe – pandantive, coliere – ce fac parte din însuşi costumul epocii, dar şi alte piese ale costumului propriu-zis. Centurile ce încing mijlocul au la spate catarame de diferite forme, identice cu unele centuri tăiate în foaie de bronz descoperite în aria altor culturi contemporane, în timp ce decorul părţii inferioare – din care nu lipsesc unele motive ornamentale întâlnite frecvent pe ceramică – meandre, cârlige spiralice şi, chiar, motivul în formă de M – este completat, începând de sub centură şi până spre marginea de jos, într-o manieră ce aminteşte în chip surprinzător anumite detalii ale costumului popular al zilelor noastre din Banat – fote, opreg –, continuitate cvadrimilenară deosebit de semnificativă.

Arta metalelor constituie un capitol tot atât de important al artei epocii bronzului ca şi acela al ceramicii, putându-se vorbi nu numai de realizări excepţionale în ceea ce priveşte ornamentarea, dar şi în privinţa unora dintre formele meşteşugit turnate care, chiar făcând abstracţie de decorul lor, sunt adevărate piese de artă.

Indiferent de direcţia din care au venit impulsurile ce au dat naştere metalurgiei bronzului carpato-danubiano-pontic, Transilvania a devenit încă din perioada mijlocie a epocii bronzului unul dintre cele mai importante centre metalurgice ale Europei. Chiar începând din această perioadă, depozitele de piese de bronz şi tezaurele de obiecte de aur sunt foarte numeroase şi reprezentative, conţinând multe piese de reală valoare artistică. Apogeul dezvoltării metalurgiei se va situa însă în Bronzul Târziu şi în perioada Hallstatt A, care face tranziţia la epoca fierului. O statistică despre care am mai amintit, întocmită acum mai bine de un deceniu, arată că – în timp ce piesele de cupru şi de bronz din depozitele perioadei eneolitice şi ale Bronzului Timpuriu şi Mijlociu sunt relativ puţin numeroase (2.000), cele din Bronzul Târziu sunt de două ori mai multe, iar peste 20.000 datează din Hallstattul A, în timp ce în faza B a acestei perioade numărul lor scade considerabil. Descoperirile de piese izolate de aur şi de tezaure de aur din Transilvania sunt, în total, 137, dintre care mai mult de jumătate, cu peste 3.000 de piese – inclusiv 30 de tezaure – datează din Bronzul Târziu şi din Hallstattul A, dezvoltarea orfevrăriei în Transilvania mergând mână în mână cu aceea a metalurgiei bronzului şi atingând apogeul în acelaşi timp, prin folosirea minereului local de cupru şi al aurului purtat de râurile acestei provincii.

Piesele de metal descoperite în aşezări şi în necropole fiind mai puţin numeroase decât acelea din depozite şi tezaure, atribuirea acestora din urmă uneia sau alteia dintre culturile epocii s-a făcut în funcţie de poziţia geografică a locului de descoperire, respectiv a ariei în care au evoluat culturile epocii, deşi aceasta nu înseamnă neapărat că ele au fost confecţionate întotdeauna chiar în atelierele purtătorilor acestor culturi.

În trecerea în revistă a artei metalelor din epoca Bronzului va trebui, de altfel, să tratăm şi arta metalelor din perioada hallstattiană.

Ornamentarea armelor, a obiectelor de podoabă şi a unora dintre piesele de folosinţă casnică – inclusiv puţinele vase metalice păstrate – a constituit domeniul în care meşterii metalurgişti şi-au dovedit din plin măiestria. Marea majoritate a pieselor metalice au fost turnate în tipare de piatră, mai puţine fiind acelea obţinute prin tehnica baterii cu ciocanul a unei foi de metal încă caldă şi – deci – moale. Socotim potrivit să amintim aici că statui de metal nu au fost descoperite, găsindu-se numai puţine figurine-pandantive, destul de modeste din punct de vedere al realizării artistice.

60

Cel mai adesea, decorul a fost realizat în tehnica gravării fine, tehnica au repousse fiind folosită numai pentru piese din plăci sau foi subţiri de metal. Motivele ornamentale sunt, aproape în totalitate, de esenţă geometrico – spiralică, cele naturaliste fiind extrem de puţine, predominând motivele unghiulare – unghiuri, triunghiuri, zig-zag-uri şi romburi –, apoi cercurile şi liniile curbe, precum şi cele spiralice. Această ornamentare ţine seama – în general – de părţile componente ale pieselor, motivele însele fiind alese în funcţie de posibilităţile oferite de zonele ce trebuiau decorate. În sfârşit, putem afirma că arta decorativă a metalelor este de origine locală, influenţele central-europene sau – chiar – nord-italice, despre care s-a vorbit uneori, fiind prea puţin semnificative, dacă nu chiar inexistente, iar cele meridionale limitându-se la revenirea pe primul plan a motivelor spiralice.

Începând, în mod firesc, cu piesele de bronz, ne vom opri, în primul rând, asupra obiectelor de podoabă, pentru a trece – apoi – la diferitele arme, dintre care unele erau mai cu seamă însemne ale puterii, decât arme propriu-zise şi la vasele metalice. Din păcate, spaţiul nu ne permite decât fugare generalizări.

Decorul brăţărilor masive de bronz împarte, de obicei, suprafaţa lor exterioară în metope lungi, în cuprinsul cărora motivele se repetă sau alternează, pe când desfăşurarea neîntreruptă a motivelor în lungul întregii brăţări se întâlneşte mai rar. Acelaşi procedeu a fost folosit şi în ornamentarea aşa-numitelor apărătoare de braţ răsucite spiralic, în timp ce pe unele dintre brăţările făcute din foaie subţire de bronz şi terminate la capete cu câte o spirală se desfăşoară şiruri de ghirlande, de puncte şi cerculeţe concentrice. Brăţările masive din Bronzul Mijlociu, cu ambele capete răsucite în câte două spirale, sunt mici opere de artă, iar decorul unora dintre colierele masive de bronz nu se deosebeşte de al acestor brăţări. Cingătoarele tăiate din foi late de bronz, decorate migălos cu ghirlande, roţi solare, cercuri concentrice sau triunghiuri haşurate au şi ele dreptul la admiraţia noastră, iar acelea mai înguste, decorate mai simplu, amintesc perfect de decorul cingătorilor statuetelor de la Cârna, despre care am vorbit mai sus.

Dintre acele de bronz de diferite tipuri, se impune să le amintim pe acelea caracteristice culturilor Noua şi Coslogeni, cu placă rombică, decorată au repousse cu triunghiuri umplute cu puncte şi cu romburi.

Şi discurile – falere concave sunt decorate în aceeaşi tehnică, dar asupra acestui tip de podoabe nu vom stărui aici, căci ne vom opri ceva mai pe larg asupra lor la analiza pieselor de aur. Vom mai aminti acum numai fibulele cu placă ovală sau rotundă şi cu capul răsucit în mai multe spirale, de care atârnă – uneori – multe pandantive tot de bronz (Passemanterie Fibel). Plăcile acestora sunt, adesea, fin decorate, aceste fibule fiind prin însăşi forma lor adevărate bijuterii. În sfârşit, mai amintim colierele cu multe brelocuri de diferite forme, unele chiar cu mici animale.

Dintre nu prea numeroasele vase de bronz, cele mai multe sunt căldăruşele semisferice, cu câte două toarte semicirculare prinse cu aplici cruciforme sub buză, decorate cu ghirlande gravate în zona îngustă de sub buză. Alte câteva vase-căni cu toartă şi găleţi mari (situlae), sunt decorate mai ales cu şiruri orizontale-paralele de proeminenţe-butoni au repousse.

Înainte de a trece la decorul armelor de bronz, amintim de carul votiv de bronz descoperit mai demult la Orăştie, având câte şase protome de păsări la ambele capete, desigur o piesă legată de cultul soarelui. Recent s-a descoperit un alt car similar la Bujoru (Muntenia), într-un tumul hallstattian.

Multe topoare de luptă şi spade de bronz din Bronzul Mijlociu şi Târziu – ca şi spadele din perioada Hallstatt – sunt decorate. Primele au decor numai în tehnica gravării, pentru celelalte folosindu-se şi crestele în relief, pentru separarea registrelor decorative orizontale. Topoarele cu disc din zona intracarpatică a României, răspândite pe o arie care cuprinde şi Nord-estul Ungariei şi Slovacia, şi care au ajuns uneori – prin schimburi intertribale – până la Baltica, sunt decorate întotdeauna în tehnica gravării fine, atât pe disc cât şi pe manşonul ce înconjoară, uneori, gaura pentru fixat coada din lemn, precum şi pe toate cele patru feţe ale lamei. Discul este decorat fie cu câte o stea cu mai multe raze haşurate, fie cu spirale şi cârlige-spiralice ce se rotesc în jurul centrului. Pe manşon sunt gravate mai ales triunghiuri haşurate, sau în registre suprapuse orizontal, dar, alteori, spiralele fugătoare îşi răsucesc buclele din loc în loc. În lungul feţelor înguste se desfăşoară triunghiuri sau şiruri de semicercuri. Şi unele dintre topoarele cu creastă prelungă (tipul C3 al lui Childe) sunt decorate pe creastă, şi chiar în lungul lamei.

În privinţa ornamentării spadelor, ne putem limita să amintim ghemurile spiralice de pe spada de la Boiu, motivele unghiulare de pe mânerul spadelor scurte de tip Apa şi mai ales şirurile de spirale în formă de S, îmbucate una într-alta, care aleargă de ambele părţi ale nervurii centrale a lamei, la marginile acesteia desfăşurându-se câte o succesiune de semicercuri. Decorul spadelor din Bronzul Târziu şi din Hallstatt se mărgineşte, în general, la mâner – pe disc sau pe garda în formă de cupă, dar şi în jurul mânerului propriu-zis, unde este dispus în registre orizontale, gravate uneori cu motive unghiulare iar, alteori, cu cercuri concentrice sau cu spirale fugătoare, şi care coboară numai rareori în lungul lamei. Deşi tehnica şi motivele sunt aceleaşi sau foarte asemănătoare, nu s-au găsit până acum nici două spade, nici două topoare decorate identic.

Descoperite în aşezări, necropole şi mai ales în tezaure îngropate, marea majoritate a pieselor de aur din epoca bronzului şi din Hallstatt sunt obiecte de podoabă, la acestea adăugându-se câteva vase şi arme. Cele mai multe tezaure au fost găsite în provinciile intracarpatice ale României, dar ele nu lipsesc nici din celelalte provincii. Neputând aminti aici toate tezaurele, le vom menţiona pe cele mai importante: Ţufalău, Sarasău, Şmig, Grăniceri, Vărşand, Săcuieni, Sacoşu Mare, Firiteaz şi Sântana – în provinciile intracarpatice –, Ostrovu Mare-Ţigănaşi, Hinog – în Oltenia –, Turnu-Măgurele, Curtea de Argeş şi Perşinari – Muntenia –, Rădeni – în Moldova (Târgu Neamţ) şi Poarta Albă, în Dobrogea, fără ca, bineînţeles, să le descriem aici, mulţumindu-ne să ne oprim asupra diferitelor categorii de obiecte, cu atât mai mult cu cât uneori s-au descoperit şi piese izolate, tot atât de preţioase.

Dintre topoarele de aur care, fireşte, au fost insigne ale puterii şi nu simple arme sau unelte, îl vom aminti în chip special pe unul din tezaurul de la Ţufalău. Pe lângă zig-zag-urile şi spiralele fugătoare, gravate toate prin succesiuni de puncte, această piesă a fost decorată pe una dintre feţe, în aceeaşi tehnică, şi cu o siluetă umană alături de una de bovină. În schimb, cele două topoare de la Măcin şi pumnalele de la Perşinari nu sunt decorate, deşi prin forma lor fac şi ele dovada iscusinţei meşterilor făurari. Dintre vasele de aur, sunt decorate ceştile cu două toarte din Bihor şi vasul

61

cu două toarte de la Biia. Decorul a trei dintre ceştile din Bihor consta din caneluri verticale şi şiruri de perle în relief, executate în tehnica au repousse, în timp ce a patra a fost decorată, sub buză, pe toartă şi pe fund, în special prin gravuri fine trasând volute, spirale şi cercuri cu punct central, toate acestea mărginite de alte şiruri de puncte. Vasul de la Biia – ale cărui toarte pornesc de pe buză şi se arcuiesc coborând până aproape de bază, fără însă a fi sudate aici de corpul vasului, şi se termină amândouă cu câte o dublă spirală – este decorat pe jumătatea superioară a corpului cu câte o serie de pentagoane gravate în linie, iar la partea inferioară cu două şiruri de mici proeminenţe au repousse, toate rotindu-se orizontal în jurul vasului.

Nenumăratele obiecte de podoabă aparţin multor categorii de obiecte, dar cele mai numeroase sunt discurile-falere, plate sau concavo-convexe, brăţările de diferite tipuri – inclusiv unele cu capete dublu-spiralice sau terminate în formă de semilună, precum şi inelele de buclă. Destul de multe dintre acestea sunt remarcabile, chiar prin forma lor, foarte adesea fiind, de altfel, decorate în tehnica gravurii şi, mai rar, au repousse. Pentru a aminti câteva exemple, vom cita decorul au repousse al falerelor de la Ostrovu Mare, care te duce cu gândul la ornamentarea pieselor similare de la Micene, apoi discurile tăiate în foi de aur, în formă de melci plaţi, cu decor gravat foarte bogat, precum şi discurile de la Grăniceri, dintre care pe unul au fost gravate în zona centrală o siluetă umană şi două de cai, dar şi motive spiralice. Dintre brăţări le vom cita pe acelea cu capete în formă de semilună mare de la Pipea şi Biia, al căror decor gravat este de o deosebită fineţe. Unice sunt, însă, până acum două brăţări de la Târgu Mureş, cu capetele în formă de protome de bovine şi decorate pe faţa exterioară cu şiruri de perle în relief, între care se pare că a fost încrustat şi argint. Din marele număr de inele de buclă, le vom aminti pe cele descoperite în cimitirele de la Sărata Monteoru, ca şi pe acelea de la Curtea de Argeş şi de la Sântana, ultimele având o formă mai puţin comună, semănând cu câte două frunze lunguieţe, decorate cu creste orizontale pe laturi şi pe mijloc.

62

CAPITOLUL VCivilizaţia şi istoria traco-geto-dacilor în prima perioadă a epocii fierului (Hallstatt).

Caracterizare generală. Ultima epocă a istoriei societăţii preistorice, cunoscută sub denumirea de epoca fierului, se caracterizează prin progresele realizate de comunităţile omeneşti din această epocă, în urma adoptării şi generalizării treptate a metalurgiei fierului şi a legăturilor cu centrele de civilizaţie din Mediterana şi Orientul Apropiat. Aceste progrese pot fi urmărite de-a lungul perioadelor şi fazelor celor două epoci ale fierului, denumite convenţional Hallstatt (Austria) şi La Tène (Elveţia), cu toate că denumirile respective, din punct de vedere cronologic, nu corespund decât parţial cu epocile respective.

Cea dintâi din aceste perioade, cunoscută sub denumirea curentă de prima epocă a fierului – Hallstatt A-D din clasificarea lui P. Reinecke – şi datată, în general, cu începere din ultimele două secole ale mileniului II î.Chr., după alţii din secolul al VIII-lea î.Chr. – şi până în prima jumătate a mileniului I î.Chr., se caracterizează prin dezvoltarea, la început, a metalurgiei bronzului, alături de care se introduc, treptat, primele obiecte de fier, numărul acestora din urmă sporind în fazele următoare ale primei epoci a fierului, în funcţie de condiţiile specifice economice şi istorice.

Prin răspândirea treptată a metalurgiei fierului în spaţiul carpato-danubiano-pontic, între secolele al XII-lea şi al VIII-lea î.Chr., s-au pus bazele dezvoltării acestei metalurgii de mai târziu, din a doua epocă a fierului, înlocuindu-se, aproape pretutindeni, piatra şi bronzul din câmpul producţiei. La aceasta a contribuit şi faptul că minereurile de fier erau în cantităţi mai mari. Apoi, obiectele din fier se lucrau mai simplu şi prin intensificarea schimburilor s-au răspândit mai uşor în spaţiul respectiv. Folosirea fierului din minereuri pe scară mai mare în producţia socială, în condiţiile unui nivel tehnic şi cultural mai ridicat, a dus treptat la restructurări în organizarea social-economică a comunităţilor omeneşti din această epocă.

Aceste restructurări, prin care aristocraţia militar-gentilică devine tot mai puternică şi mai bogată, se reflectă atât în aşezările fortificate şi construcţiile funerare, cât şi în inventarul depozitelor de bronzuri şi al tezaurelor de obiecte din aur din acea vreme. De asemenea, caracterul războinic al societăţii tribale din spaţiul carpato-danubiano-pontic este ilustrat prin numărul mare de arme din bronz şi fier, lucrate în ateliere locale, dar şi din nord-vestul Balcanilor şi estul Europei, precum şi prin inventarul mormintelor de luptători din necropolele hallstattiene, îndeosebi cele de la Balta Verde şi Gogoşu (jud. Mehedinţi), prin care se atestă folosirea carului de luptă şi a calului, nu numai pentru tracţiune, cât şi pentru călărie.

Pe de altă parte, în această vreme, în urma dezvoltării metalurgiei bronzului şi a introducerii, treptate, a aceleia a fierului, a continuat procesul separării meşteşugarilor de agricultori, care se va cristaliza la sfârşitul celei de a doua epoci a fierului.

O altă caracteristică a producţiei societăţilor tribale din prima epocă a fierului, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, o constituie orientarea vieţii economice a unora dintre acestea către creşterea animalelor, poate şi datorită unor schimbări de climă, şi, se pare, într-o mai mică măsură, cel puţin în fazele de început ale acestei epoci, către agricultură, felul de viaţă semi-sedentară reflectându-se şi în aşezările în formă de sălaşe. În schimb, în aceeaşi măsură, alte comunităţi din acest spaţiu, cu aşezări obişnuite sau de mare întindere şi fortificate, au practicat agricultura, atestată prin numărul mare de seceri din bronz, din depozite şi descoperiri izolate, din regiunile intra- şi extra-carpatice, şi prin gropile de depozitat cereale, din staţiunea de la Babadag, precum şi creşterea vitelor, alături de vânătoare, pescuit, exploatarea sării şi meşteşugurile casnice.

În legătură cu activitatea economică a triburilor din acest spaţiu, avându-se în vedere, îndeosebi, folosirea cailor, cu predilecţie pentru călărie, se explică mobilitatea mai mare a comunităţilor omeneşti din vremea respectivă, când, după cum se ştie, au avut loc, pe întinse suprafeţe din Europa, deplasări mari ale grupărilor tribale. În felul acesta s-a ajuns, în prima epocă a fierului, la constituirea unor centre de cultură, cu arie de răspândire în parte deosebită şi mai mare decât aceea o culturilor din acelaşi spaţiu din epoca bronzului.

În ceea ce priveşte viaţa spirituală a comunităţilor omeneşti cărora le aparţin aceste culturi, diferitele simboluri (capete de păsări de apă, bărci solare, roata cu patru spiţe) răspândite din regiunea Mediteranei până în nordul Europei sunt în legătură cu cultul soarelui care-şi păstrează importanţa dinainte, ajungându-se, după aceea, la personificarea soarelui adorat.

Arta din această epocă se remarcă prin decorul ceramicii şi, mai ales, al obiectelor de podoabă şi îmbrăcăminte din bronz, dintre care un loc aparte îl ocupă ornamentaţia brăţărilor şi al plăcilor considerate de centură, din bronz, din depozitele de la Uioara de Sus, Şpălnaca, Guşteriţa, Aiud (cu cele mai multe asemenea piese) şi din alte locuri din Transilvania.

Ca rit funerar, în acest spaţiu s-a practicat îndeosebi incineraţia în morminte plane (Bobda, jud. Timiş, Balta Verde, jud. Mehedinţi) sau tumulare (Lăpuş, jud. Maramureş, Vârtop, jud. Dolj) şi, alături de ea, inhumaţia cu scheletele în poziţie întinsă sau chircită (Susani, jud. Timiş).

Înflorirea şi declinul metalurgiei bronzului. În Transilvania, metalurgia bronzului a continuat să se dezvolte în prima etapă a Hallstattului timpuriu (Hallstatt A1) când a atins cea mai mare înflorire, cum o atestă descoperirile de obiecte din bronz din depozitele din seria Cincu-Suseni (depozitele de bronzuri de la Cincu, jud. Braşov şi Suseni, jud. Mureş), căreia îi aparţin marile depozite-turnătorii de la Uioara de Sus (Ocna Mureş), Şpălnaca şi Aiud (jud. Alba), Guşteriţa (Sibiu), Dipşa (jud. Bistriţa-Năsăud), Pecica (jud. Arad) şi Band (jud. Mureş). Aceste importante descoperiri se caracterizează printr-o asociere de bronzuri mai vechi, din seria Uriu-Domăneşti, de la sfârşitul epocii bronzului în sec.al XIII-lea î.Chr. cu altele mai noi, din seria Cincu-Suseni, de la începutul primei faze a Hallstattului timpuriu – sec.

63

XII-lea î.Chr. –, de origine predominant transilvăneană şi central-europeană şi mai puţin sudică şi nordică. În această privinţă, se admite că prin schimburi, în care sarea a avut un loc important, s-au introdus, din nord-vest, dinspre Boemia şi Saxonia, barele de cositor pur provenind din depozitele-turnătorii de la Uioara de Sus şi Guşteriţa, din nord, perlele de chihlimbar, din depozitele de la Cioclovina (jud. Arad), Alţâna (jud. Sibiu) şi din alte locuri, iar din sud, perlele de sticlă albastră, din depozitele de la Cioclovina şi Dobrocina (jud. Cluj). În schimb, în depozitele din Banat din această vreme, alături de tipurile de obiecte din bronz specifice estului Europei, inclusiv din Transilvania, se întâlnesc şi altele, din sud-estul Ungariei şi nordul fostei Iugoslavii. În general, caracteristic pentru depozitele de bronzuri din această fază, din Transilvania şi Banat, este afluxul de elemente de origine central-europeană, datorat atât schimburilor, cât şi influenţelor culturale şi – eventual – meşteşugarilor, precum şi purtătorilor grupului Lăpuş – Gava.

Inventarul bogat şi variat al depozitelor-turnătorii care, pe lângă obiecte întregi conţin şi multe piese fragmentare pentru a fi retopite, constituie o dovadă peremptorie că s-a dezvoltat aici, în secolul al XII-lea î.Chr., o producţie de obiecte din bronz dintre cele mai importante pentru estul Europei Centrale. Marea dezvoltare a metalurgiei bronzului din Transilvania, din această vreme, a fost pusă, probabil, în legătură şi cu o perfecţionare a tehnicii de minerit, care a permis să se extragă cantităţi mai mari de cupru.

În continuare, în etapa următoare a Hallstattului vechi (Hallstatt A2) din Transilvania şi Banat, dar şi din regiunile extra-carpatice, metalurgia bronzului este atestată printr-un număr mic de depozite, aparţinând seriei Turia-Jupalnic (depozitele de la Turia, jud. Covasna şi Jupalnic, jud. Mehedinţi), caracterizate prin piese evoluate, în cea mai mare parte, din tipurile fazei anterioare, precum şi din altele, de tip nou, care se întâlnesc în a doua fază a acestei perioade, când metalurgia bronzului s-a dezvoltat din nou, cum ilustrează formele mai evoluate ale seriei Moigrad-Tăuteu (depozitele de la Moigrad, jud. Sălaj, Tăuteu, jud. Bihor) din următoarea etapă, Hallstatt B1 (sec. al X-lea î.Chr.). După aceasta, producţia de bronzuri, cu anumite particularităţi, s-a restrâns treptat, cum o atestă seriile de depozite Fizeşu Gherlii-Sângeorgiu de Pădure (depozitele de la Fizeşu Gherlii, jud. Cluj, Sângeorgiu de Pădure, jud. Mureş) din penultima etapă a Hallstattului timpuriu, Hallstatt B2 (sec. al IX-lea î.Chr.) şi Şomartin-Vetiş (depozitele de la Şomartin, jud. Sibiu, Vetiş, jud. Satu Mare) din ultima etapă a acestei faze, Hallstatt B3 (sec. al VIII-lea î.Chr.).

Unele din tipurile de obiecte din bronz din aceste serii ale depozitelor de bronzuri se întâlnesc şi în regiunile extra-carpatice ale României, precum şi în Dobrogea, unde metalurgia bronzului a fost răspândită mai puţin şi în mod inegal, cu toate că au existat minereuri de cupru în unele regiuni din acest spaţiu.

În această privinţă, mai importante pentru Hallstatt A1 sunt depozitele de la Miloştea – Sacoţi (jud. Vâlcea), din Oltenia, precum şi cele două depozite de la Sâmbăta Nouă II (jud. Tulcea) şi Techirghiol (jud. Constanţa) din Dobrogea, caracterizate prin piese de origine transilvăneană şi central-europeană, ajunse aici prin intermediul Transilvaniei. În ceea ce priveşte Moldova, nu este exclus ca depozitele de la Ilişeni (jud. Suceava) şi Doljeşti (jud. Neamţ), din inventarul cărora lipsesc piesele de origine răsăriteană, tipice pentru cultura Noua, să se dateze nu numai de la sfârşitul epocii bronzului, ci şi din Hallstatt A1.

Hallstattului A2 îi aparţine depozitul de forme de turnat de la Pleniţa (jud. Dolj), iar din Hallstatt B1 datează depozitul de la Rafaila (jud. Vaslui), din inventarul căruia fac parte şi două fibule, fragmentare, de tip passemanterie, caracterizare prin discuri mari, spiralice, pe port-agrafă, precum şi prin altele de mici dimensiuni, pe arcul fibulei. De asemenea, acestei din urmă etape îi aparţine depozitul Sâmbăta Nouă I din Dobrogea, precum şi alte câteva depozite mai mici din Muntenia, iar Hallstattului B2 sau, eventual, Hallstatt B2-B3, depozitul de obiecte din bronz şi fier da la Bârlad, după care, în Hallstatt B3 se încadrează doar depozitul de la Pădureni (Nastradin) din jud. Constanţa.

Deci, în Hallstattul timpuriu a fost o activitate metalurgică intensă în domeniul prelucrării bronzului, îndeosebi în prima şi a treia fază a acestei perioade (Hallstatt A1, B1), în primul rând în Transilvania şi Banat, atestată prin numeroase depozite-turnătorii cu obiecte de folosinţă de durată lungă sau mai scurtă, pentru schimb sau cu caracter de ofrandă, care au fost îngropate în împrejurări, în genere, insuficient cunoscute, datorită factorilor interni – ciocnirile dintre triburi – sau externi – invazii –, precum şi, în unele cazuri, cu scop votiv, fiind necesar pentru demonstrarea acestei supoziţii să se cunoască exact, atât condiţiile de descoperire, cât şi inventarul păstrat, de obicei, parţial.

În schimb, în comparaţie cu metalurgia bronzului de la sfârşitul epocii bronzului şi din Hallstattul timpuriu, în Hallstattul mijlociu această activitate este în declin, fiind atestată prin mult mai puţine descoperiri, care provin îndeosebi din depozite din Transilvania şi Oltenia, aparţinând seriilor de depozite Bâlvăneşti-Ghidici (Bâlvăneşti, jud. Mehedinţi, Ghidici, jud. Dolj) şi Vinţu-Coldău (Vinţu de Jos, jud. Alba, Coldău, jud. Bistriţa-Năsăud), sincronizate cu aspectele culturii Basarabi din Oltenia şi Transilvania. Prin conţinutul lor, depozitele acestea se caracterizează prin numărul mare de obiecte din bronz în comparaţie cu al pieselor din fier – unelte şi podoabe –, cu care se asociază doar în câteva cazuri.

Din categoria obiectelor din bronz fac parte colierele torsionate, brăţările simple şi spiralice, verigile de picior, fibulele de tip ochelari, fibulele cu nodozităţi pe arc sau în formă de arc, psaliile, lanţurile ornamentale, pandantivele, saltaleoni, discurile ajurate pentru harnaşament, falerele ş.a., cu analogii din Europa Centrală şi Est-centrală, până în Balcani şi Mediterana, precum şi în zona Nistrului Superior.

Avându-se în vedere semnificaţia de însemne ale rangului, ale unora dintre piesele de port, din bronz, din aceste depozite ale Hallstattului mijlociu – coliere, brăţări spiralice –, precum şi asocierea lor cu piese de harnaşament şi, într-un caz, şi cu roţi de care de luptă, s-au interpretat aceste depozite ca aparţinând vârfurilor aristocraţiei gentilice, ca şi unele morminte de luptători, cu inventar relativ bogat, din necropolele Hallstattului mijlociu. Mai mult încă, prezenţa acestor depozite, la Dunăre şi pe Mureşul mijlociu, a fost pusă în legătură cu o expansiune illirică în teritoriile respective.

În ceea ce priveşte ultima fază a Hallstattului târziu (Hallstatt D), se cunoaşte un singur depozit, de la Drencova, jud. Caraş Severin şi acesta cu puţine piese în inventarul său, dintre care se remarcă o garnitură de teacă decorată.

64

Începuturile metalurgiei fierului şi urmările sale asupra vieţii economico-sociale. În Hallstattul timpuriu, în zona României, pe lângă metalurgia bronzului, care continuă, s-a adoptat şi răspândit noua metalurgie a fierului cu care triburile locale au luat contact pentru prima dată în Hallstatt A şi B, după cum o dovedesc unele descoperiri timpurii de obiecte de fier din Transilvania şi Banat. Dintre acestea, reţin atenţia un fragment de brăţară din fier, din necropola plană de incineraţie de la Bobda, Timiş, un celt din fier din necropola tumulară de la Lăpuş, Maramureş, o limbă de mâner din fier, probabil de cuţit, din depozitul de la Rozavlea, Maramureş, sabia din fier, cu limbă de mâner, dintr-o localitate necunoscută din Banat, precum şi câteva bucăţi de zgură de fier, din mediul Hallstatt A de la Susani, Timiş, toate datând din această vreme. Acum, fierul era încă rar, de vreme ce obiectele din acest metal provin din necropole şi depozite din Banat şi Maramureş. În schimb, el devine mai frecvent în Hallstatt B, când se întâlneşte şi în aşezări, fiind chiar dovezi de prelucrare şi de obţinere a lui prin reducere. Din această vreme datează lama din fier a unui cuţit cu mâner plin, din bronz şi cu antene, din depozitul de la Hida, Sălaj (Hallstatt B2, sec. al IX-lea î.Chr.), toporaşele plate cu aripioare din depozitul de la Bârlad (Hallstatt B2 sau, eventual, Hallstatt B2-B3), precum şi alte câteva descoperiri de obiecte din fier. Un interes deosebit îl prezintă atelierul de turnat fierul de la Cernat, Covasna (Hallstatt B), constituit din mai multe unelte, bare de fier şi o lingură pentru turnat, din lut, găsite lângă o vatră din această aşezare, din care mai provin bulgări de zgură de fier de la reducerea minereului şi bucăţele de minereu introduse în cuptor şi nereduse, precum şi cuptorul pentru redus minereurile de fier de la Dervent, Constanţa (Hallstatt B).

Principala cale de difuzare a cunoştinţelor tehnologice relativ la metalurgia fierului, pe teritoriul României, este aceea din Nord-vestul Balcanilor, unde noua tehnologie a parvenit dinspre Egeea, în care s-a răspândit, de la 1.200 î.Chr. din Asia Mică, fiind dezvoltată de hittiţi cu începere de la mijlocul mileniului al II-lea î.Chr. Din nord-vestul Balcanilor s-au răspândit primele cunoştinţe despre fier în părţile de vest şi nord ale României, în Banat şi Maramureş, nefiind exclusă posibilitatea unui centru în Bulgaria, de unde să se fi răspândit în cultura Babadag din Dobrogea.

O altă cale de pătrundere a acestor cunoştinţe este cea dinspre răsărit, pusă în legătură cu incursiunile triburilor de călăreţi nomazi şi seminomazi din nordul Caucazului şi stepele din nordul Mării Negre, triburi cunoscute sub denumirea convenţională de cimmerieni, care au preluat cunoştinţele despre metalurgia fierului din moştenirea civilizaţiei hittite. Această cale, cimmeriană sau ponto-caucaziană, a avut un rol mai redus în răspândirea acestor cunoştinţe. Din sec. VIII însă, fierul era găsit şi în zona carpato-danubiano-pontică şi se putea prelucra prin reducerea locală a minereului.

Înlocuirea bronzului cu fierul în procesul de fabricare al uneltelor şi armelor reprezintă un progres evident, cu urmări asupra vieţii social-economice. Această înlocuire a dus, în condiţiile accentuării diferenţierii meşteşugarilor de agricultori şi a legăturilor cu centrele de civilizaţie din Mediterana şi Orientul Apropiat, la adâncirea restructurărilor pe plan social-economic. Marea bogăţie de arme din bronz din depozite şi turnătorii, şi – mai apoi – din fier, fortificarea aşezărilor întinse sau mai mici, extinderea conflictelor cu scop de jaf şi a incursiunilor militare organizate, diferenţierea din ce în ce mai mult a conducătorilor militari şi aristocraţiei tribale de restul masei de luptători, care se reflectă şi în înmormântările din tumulii mari, precum şi alte particularităţi din domeniul vieţii social-economice, sunt dovezi evidente că, în această epocă, era conturată organizarea şi ierarhizarea socială, premisă a viitoarei alcătuiri politice.

Aceste restructurări se reflectă şi în aşezările mari, întărite şi în inventarul depozitelor de bronzuri şi al tezaurelor de obiecte din fier pur, precum şi în mormintele din aceea epocă.

Periodizare şi cronologie. În cadrul epocii Hallstattului, potrivit precizărilor, de o manieră mai nuanţată, a sistemului cronologic al lui Reinecke, s-au deosebit patru faze, denumite Hallstatt A (A1 şi A2), Hallstatt B (B1, B2 şi B3), Hallstatt C şi Hallstatt D, subîmpărţirile primelor două faze datorându-se lui H. Müller-Karpe. Această periodizare este admisă, în general, şi astăzi pentru teritoriul ţării noastre, cu constatarea că nu există un consens general în ceea ce priveşte primele două faze în sensul că, după unii, ele ar aparţine Bronzului Târziu, datorită metalurgiei bronzului care a atins acum cea mai mare dezvoltare, fierul întâlnindu-se foarte rar, după alţii, Hallstattului timpuriu, datorită noilor aspecte ale culturilor din perioada respectivă. S-a emis şi o a treia ipoteză, oarecum de mijloc, potrivit căreia cele două faze (Hallstatt A, B) s-ar încadra – mai curând – într-o perioadă de tranziţie spre prima epocă a fierului, căreia i-ar aparţine doar ultimele două faze ale acestei epoci (Hallstatt C, D). În ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, s-au propus şi denumirile de Basarabi (Hallstatt C) şi Ferigile (Hallstatt D), după necropolele tumulare de la Basarabi (jud. Dolj) şi Ferigile (jud. Vâlcea).

Avându-se în vedere transformările din cultura materială a comunităţilor omeneşti din spaţiul carpato-danubiano-pontic, în primele două faze ale primei epocii a fierului (Hallstatt A şi B), pare justificată încadrarea acestora în Hallstattul timpuriu, cu toată înflorirea metalurgiei bronzului din această vreme.

Din punct de vedere cronologic, prima fază a Hallstattului timpuriu (A) începe în jur de 1.150 î.Chr. şi ultima (D) se sfârşeşte – se pare – în mod diferit, la mijlocul sec al V-lea î.Chr., pentru regiunile subcarpatice şi ale Dunării Inferioare, şi în jur de 400, chiar mai târziu, pentru spaţiul intracarpatic.

Relativ la data de început, s-au luat în consideraţie unele elemente noi de cultură materială, cum ar fi fibula de tip Peschiera (Italia), originară din Grecia şi Insulele Egeii, până în Ucraina Subcarpatică, în Italia şi Europa Centrală. Întrucât tipul acesta de fibulă, în aria sa periferică de răspândire, se datează pe la 1.200-1.150 î.Chr. s-a emis anul 1.150 ca dată de început a epocii fierului, dată ce corespunde cu sfârşitul culturii Noua, din Bronzul Târziu, pe baza descoperirilor din aşezarea de la Kastanas, din Macedonia.

Datarea fazelor finale s-a făcut cu ajutorul importurilor greceşti, precum şi a acelora scitice, sud-tracice şi celtice.În acest cadru cronologic, de circa şapte secole, cele patru faze ale Hallstattului sunt datate în felul următor:

Hallstatt A (1.150-1.000 î.Chr.), Hallstatt B (1.000-750 î.Chr.), Hallstatt C (750-600 î.Chr.) şi Hallstatt D (600-500 sau 400 î.Chr.).

65

Culturi caracteristice Hallstattului timpuriu. În spaţiul carpato-danubiano-pontic procesul trecerii de la epoca bronzului la prima epocă a fierului nu este precizat în toate amănuntele lui. Pe de o parte se menţin elemente de cultură mai veche, din epoca bronzului, iar pe de alta, apar elemente noi, care se vor dezvolta în fazele ulterioare ale primei epoci a fierului. În general, nu a fost o cezură de la sfârşitul epocii bronzului la Hallstatt, ci o continuitate culturală şi etnică.

Astfel, în ce priveşte societatea locală, sunt indicii că în Hallstattul timpuriu unele comunităţi îşi continuă felul de viaţă predominant păstoresc de la sfârşitul epocii bronzului, cristalizat, îndeosebi, prin mici aşezări în formă de sălaşe, de tipul movilelor plate de cenuşă (zolniki).

Din aceeaşi vreme datează, însă, şi aşezările cu o locuire mai îndelungată, ca la Teleac (jud. Alba), precum şi aşezările mari, întărite cu şanţuri, valuri, palisadă, casete din lemn şi ziduri din piatră, care au fost construite în funcţie de configuraţia terenului. Dintre acestea din urmă, se remarcă, prin dimensiunile lor mari şi sistemul de construcţie cu zid de piatră şi schelet de lemn, acelea de la Sântana (jud. Arad), cu peste 78 ha, Corneşti (jud. Timiş), de 67,5 ha şi Ciceu-Corabia (jud. Bistriţa Năsăud), de 30 ha din Transilvania, precum şi altele mai mici, atât din Transilvania şi Banat, cât şi din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, din ultima regiune făcând parte cetatea intens explorată de la Babadag (jud. Tulcea).

În genere, aspectele târzii, dezvoltate pe o bază locală anterioară, din epoca bronzului permit, în parte, şi nu întotdeauna suficient de clar, urmărirea trecerii, în regiunile respective, de la epoca bronzului la prima epocă a fierului, după cum dovedesc unele forme ceramice şi alte resturi de locuire din cuprinsul aşezărilor, acestea din urmă aparţinând la două mari complexe culturale, dintre care unul nordic şi sud-vestic, cu ceramică neagră-lustruită şi canelată şi altul sudic şi estic, cu ceramică imprimată.

Cultura Gava. În ceea ce priveşte complexul cu ceramică canelată, acesta corespunde culturii Gava (Ungaria), atestată în aşezările şi mormintele din Hallstatt A şi B, în care, alături de specia nouă, ceramica hallstattiană neagră-lustruită, faţetată şi canelată, de factură est-central europeană, se găseşte şi o alta, cenuşie, de tradiţie mai veche, din epoca bronzului.

Periodizarea primei vârste a fierului

Culturi

Hallstattul timpuriu Cercul canelat: Gava, Susani, Bobda, Reci, Mediaş, Holigrad, VârtopCercul imprimat: Insula Banului, Babadag-Psenicevo

Hallstattul mijlociu BasarabiHallstattul târziu Ferigile, Bârseşti, Ciumbrud, grupe scitice

Cultura aceasta, caracterizată prin străchini şi, îndeosebi, vase negre, bitronconice şi cu buza răsfrântă în afară, cunoscute şi sub denumirea de urne villanoviene (Italia) sau protovillanoviene, cu lustru negru la exterior şi roşu la interior, prevăzute cu proeminenţe mari, asociate cu caneluri dispuse în benzi orizontale sau în formă de ghirlandă, a fost răspândită, iniţial, în Nord-vestul României, Nord-estul Ungariei, Sud-estul Sloveniei şi în Ucraina Transcarpatică, de unde s-a răspândit, apoi, în Transilvania, Moldova şi Ucraina Subcarpatică până în zona Prutului şi Nistrului Superior, cum o atestă descoperirile din aşezarea de la Mahala, lângă Cernăuţi. Această specie ceramică, canelată şi faţetată, a fost identificată şi în Moldova, în aşezările de la Truşeşti şi Corlăteni (jud. Botoşani), Valea Lupului (jud. Iaşi) şi din alte localităţi, în Dobrogea, în cel mai vechi nivel de locuire de la Babadag şi în aşezarea de la Cernavodă, precum şi, sporadic, în Muntenia.

Din punct de vedere al originii, cultura Gava este locală, luând naştere atât pe baza ceramicii Lăpuş I, de tradiţie Suciu de Sus, care a evoluat, în faza Lăpuş II, în tipul Gava, cât şi prin contactul direct cu culturile Piliny, Berkesz-Demecser şi Otomani, în ciuda obiecţiilor că aceasta din urmă ar fi durat până în Bronzul Târziu, precum şi, poate, şi cu culturile Suciu de Sus, Pecica şi Gârla Mare-Cârna.

În ceea ce priveşte sfârşitul ei, este posibil să se datoreze grupului prescitic Mezocsat, din fosta arie de răspândire a comunităţilor culturii Gava, care, prin particularităţile modului de viaţă – călăreţi şi crescători de animale –, ritualului de înmormântare – morminte de inhumaţie cu schelete şi podoabe din fier, obiecte din piatră şi os –, atestă prezenţa unei pături suprapuse, de origine răsăriteană, adăugată la fondul local, care continuă tradiţia grupurilor Gava şi Kujatice. Pe de altă parte, apariţia grupului Mezocsat în Câmpia Tisei, către mijlocul sec al IX-lea î.Chr., datorită căruia s-ar putea să fi fost ascunse în pământ unele depozite de bronzuri din a doua fază a Hallstattului timpuriu (B1), precede cu un secol primele descoperiri din Podişul Transilvaniei, datând de la sfârşitul acestei faze (B3), ca şi cele din mediul culturii câmpurilor de urne târzii, de la est de Dunărea Mijlocie. În acest caz, este probabil ca pătrunderea elementelor răsăritene în Podişul Transilvaniei să fi avut loc pe cale indirectă, dinspre Câmpia Tisei, unde au ajuns dinspre nord, de-a lungul arcului exterior al Carpaţilor, nefiind exclus ca unele tezaure de obiecte din aur a acestor vremuri să fi fost îngropate în aceste condiţii istorice.

Grupul cultural Susani. Din aceeaşi vreme, respectiv din Hallstatt A, eventual şi începutul lui Hallstatt B, este grupul Susani, (jud. Timiş) din regiunea de munte a Banatului, dezvoltat din grupul anterior, Cruceni-Belegiš, răspândit şi în sudul Transilvaniei, având legături în Oltenia şi chiar în Muntenia. Caracteristică pentru acest grup este tot ceramica canelată, neagră şi lustruită ale cărei motive decorative realizate prin cercuri concentrice şi semicercuri le amintesc pe cele pictate de pe vasele submiceniene şi protogeometrice, atestând legături cu Sud-estul Europei.

Grupul cultural Bobda. În regiunea de şes a Banatului este localizat, tot acum, grupul Bobda (jud. Timiş), care urmează acolo culturii câmpurilor de urne din Bronzul Târziu.

¤

66

Aceeaşi formă de viaţă continuă şi în faza următoare a Hallstattului timpuriu, respectiv Hallstatt B, caracterizată, printre altele, printr-o ceramica neagră, lustruită şi cu caneluri foarte fine atestată în grupurile Reci (jud. Covasna) şi Mediaş (jud. Sibiu), ca şi în alte descoperiri din Transilvania şi Banat, din regiunea extracarparică şi Dobrogea, precum şi din Ucraina Subcarpatică, pe Nistrul Superior (aspectul Holigrad).

Complexul cultural Vârtop. În Oltenia trecerea către acest aspect de cultură cu ceramică canelată, corespunzător culturilor Val (jud. Dolj), din fosta Iugoslavie şi vestul Ungariei, şi Podoli din Slovacia, s-a realizat prin complexul Vârtop dezvoltat pe baza fondului anterior, indigen, Gârla Mare – Verbicioara, după cum o dovedesc descoperirile acestui complex din aşezările (zolniki) şi mormintele de incineraţie în tumuli cu capac de piatră.

¤Paralel cu grupurile hallstattiene timpurii cu ceramică canelată din zonele menţionate, în sudul şi estul spaţiului

carpato-danubiano-pontic, precum şi mai departe, spre sud şi est, au existat altele, cu ceramică având decor imprimat, prin care se atestă continuitatea de locuire de la Bronzul Târziu la Hallstattul timpuriu din acest spaţiu.

Grupul cultural Insula Banului. Astfel, în regiunea Porţilor de Fier ale Dunării se localizează grupul Insula Banului, cu rădăcini locale în aria culturilor Žuto-Brdo şi Gârla Mare caracterizat, îndeosebi, prin ceramica cu decor geometrico-spiralic imprimat, care predomină faţă de cel incizat şi canelat, precum şi prin unele supravieţuiri ale culturii Gârla Mare.

Grupul acesta este situat la marginea de nord a marelui complex balcano-dunărean cu ceramică imprimată, Babadag-Psenicevo identificat iniţial prin săpăturile din aşezarea hallstattiană întărită cu şanţ şi val de pământ de la Babadag, din nordul Dobrogei şi apoi de la Psenicevo, la sud de Balcani, în Bulgaria.

Cultura Babadag. La Babadag locuirea a început, cel mai devreme, în Hallstatt A2 şi a durat până în Hallstattul mijlociu. Pentru acest lung interval de timp, corespunzător secolelor VI-VII î.Chr., au fost determinate, pe locul respectiv, pe baza stratigrafică şi tipologică, trei etape de locuire, din care, primele două, Babadag I (sec. XI-X) şi II (sec. X-VIII) aparţin acestui mare complex cultural, iar ultima Babadag III (sec. VIII-VI), face trecerea către cultura Basarabi. Din faza Babadag II datează şi grupul Cozia-Brad (Cozia, jud. Iaşi; Brad, jud. Bacău), înrudit mai mult prin particularităţile sale, cu grupul Insula Banului, precum şi locuirea mai veche din aşezarea de la Stoicani (jud. Galaţi) şi necropola din aceeaşi localitate, care aparţine unui grup local caracteristic atât prin ritualul funerar cu morminte de inhumaţie în cimitire plane, cât şi prin inventarul constând din ceramică şi obiecte din bronz şi fier.

¤În zona carpato-balcanică, unele influenţe ale acestui complex s-au făcut simţite şi mai la E, în grupurile

Chişinău-Lucaşevca (Lukasevka), Saharna-Solonceni şi Şoldăneşti din Basarabia, precum şi, mai departe, în cultura Ciornyiles, din regiunea Niprului Mijlociu.

Complexul cultural Babadag-Psenicevo. Ceramica complexului Babadag-Psenicevo se remarcă prin decorul spiralic realizat din cercuri concentrice legate prin tangente oblice, imprimate cu torques-ul, de fapt cu piese din lut cu crestături. Semnificativă este constatarea că unele vase de acest tip au fost identificate şi în aşezarea Troia VII B2

(sec. X-IX î.Chr.), în care au fost semnalate, cum s-a menţionat mai sus şi altele mai vechi, din Bronzul Târziu, aparţinând culturilor Zimnicea-Plovdiv şi Coslogeni târzie. Aceste vase, cu analogii directe în spaţiul balcano-dunărean, sunt în legătură cu o componentă tracică a culturii din aşezarea Troia VII B2, care nu s-ar putea înţelege fără prezenţa unui grup de traci, probabil frigieni, pătrunşi în această vreme, dinspre Thracia, în nord-vestul Asiei Mici, respectiv la Troia.

¤Din cele de mai sus rezultă că în marea arie de răspândire a celor două complexe, cu ceramică canelată şi

imprimată, au apărut, în intervalul dintre secolele XII-VIII î.Chr., prin interferenţe culturale şi etnice culturi mixte şi sinteze culturale, corespunzătoare aşa – zisului proces de hallstattizare a acestui spaţiu, care a pornit din zona dintre Carpaţii Slovaciei, Munţii Apuseni şi Dunărea Mijlocie, inclusiv nordul fostei Iugoslavii. Acest complex proces de transformări s-a desfăşurat în cadrul unei comunităţi culturale şi etnice, care, din punct de vedere cultural, istoric şi lingvistic nu poate fi în legătură decât cu tracii, a căror arie de formare se plasează între Munţii Rodope şi Carpaţii Nordici, spre V pe râurile Vardar, Morava şi Tisa şi, spre E, pe coasta de V a Mării Negre.

Hallstattul Mijlociu. Premisele culturii materiale a geto-dacilor şi, implicit, desfăşurarea firului istoric al acestui neam pot fi urmărite până adânc în mileniul al II-lea î.Chr., în plină epocă a bronzului. Continuitatea culturii materiale pentru această perioadă şi, respectiv, a fondului etno-istoric al spaţiului carpato-dunărean nu este contestat de cercetătorii români sau de majoritatea celor străini. Pentru a alege un punct de plecare în studiul originii civilizaţiei geto-dacice propriu-zisă trebuie să ne orientăm spre epoca ce precede, cu puţin, momentul în care geţii sunt menţionaţi de scriitorii greci, epocă care, pe plan arheologic, vădeşte atât o strânsă legătură cu perioada anterioară, cât – mai ales – o relaţie de un caracter evident genetic cu cea mai veche fază a culturii materiale geto-dacice nominale. Această etapă reprezintă pragul dintre lunga perioadă cu istoria nescrisă şi cea de istorie propriu-zisă ce a urmat. Este singurul criteriu, mai degrabă convenţional, ce stă la baza opţiunii noastre.

Cultura Basarabi. Etapa mijlocie a Hallstattului carpato-dunărean este caracterizată prin răspândirea şi dezvoltarea în cea mai mare parte a teritoriului ţării noastre, în sec VIII-VII î.Chr. a culturii Basarabi. Ne aflăm în faţa uneia din complexele sinteză ale culturii materiale, fenomen ce oglindeşte cu siguranţă realităţi de ordin etno-istoric şi îndeamnă la interpretarea unor fenomene culturale într-un context istoric mai bine conturat.

Documentaţia de bază pentru definirea culturii Basarabi o constituie ceramica cu un decor specific, descoperită atât în aşezări, cât şi în morminte. Aspectul ei este aproximativ acelaşi cu cel al perioadei precedente. Chiar şi decorul plastic al canelării se menţine în faza Basarabi alături de noul decor al încrustaţiei cu culoare albă. Şi formele vaselor continuă, în cea mai mare parte, pe cele ale etapei precedente. Motivistica sa este în foarte mare măsură, nouă. Predomină motivele spiralo-meandrice şi geometrice, haşurate alternativ. Se întâlnesc şi reprezentări zoomorfe.

67

Astfel, cultura Basarabi se prezintă ca o etapă a evoluţiei fireşti a fondului local hallstattian carpato-dunărean şi nu ca o cultură nouă intruzivă, ceea ce nu exclude puternicele influenţe culturale exercitate mai ales dinspre sud şi sud-est.

Permanenţa fondului cultural autohton este sugerată şi de asemănările, uneori extrem de izbitoare, între motivistica culturii Basarabi şi cea a unor culturii din epoca bronzului, cum ar fi Tei, Gârla Mare şi Wietenberg. S-a emis ipoteza potrivit căreia aceste analogii nu sunt întâmplătoare, ci reflectă persistenţa şi evoluţia pe o durată de mai bine de 400 de ani a unui patrimoniu motivistic dispărut de pe ceramică sub influenţa modei şi conservat pe materiale perisabile, precum ţesături sau lemn. Faţă de grupurile culturale ale epocii bronzului, încă bine individualizate pe zone relativ restrânse, tabloul sincretic şi unitar pe care ni-l oferă cultura Basarabi în întinsa ei arie de dezvoltare, constituie în mare măsură oglinda unei unităţi etnice, desigur şi spirituale, a triburilor locuind în aria respectivă. Difuzarea accelerată a elementelor de cultură materială de la o comunitate la alta, implică contacte din ce în ce mai strânse între membrii acestor comunităţi şi, respectiv, o circulaţie mult mai intensă în cuprinsul întregii arii carpato-dunărene, fenomen care explică, în mare parte, sincretismul cultural şi care poate favoriza impunerea unei limbi unice, ca lingua franca, pentru toate aceste comunităţi. Aşa ne putem imagina apariţia limbii geto-dace la începutul epocii fierului şi pe care o putem presupune ca generalizată în faza culturii Basarabi. Conştiinţa unei limbi comune, a existenţei unor obiceiuri şi credinţe comune, a unei genealogii comune, a dus cu siguranţă la formarea unei conştiinţe etnice comune majorităţii triburilor nord-tracice.

Pe de altă parte, în noua fază a Hallstattului mijlociu se constată şi o serie de fapte care o disting de perioada Hallstattului vechi, cum ar fi părăsirea celor mai multe cetăţi cu val de pământ, fapt observat mai ales în Transilvania. Acest fenomen trebuie pus în legătură cu o restructurare a locuirii în jumătatea nordică a spaţiului carpato-dunărean. Împuţinarea, în aceasta perioadă, a depozitelor de bronzuri din Transilvania, regiune foarte bogată în asemenea descoperiri în perioada anterioară, ar putea fi interpretată ca un declin al acestui înfloritor centru metalurgic. Odată cu progresele din metalurgia fierului, prin înlocuirea armelor de bronz cu cele din fier, a scăzut şi importanţa exploatării cuprului în munţii din nordul Transilvaniei.

Trebuie amintit că în concepţiile unor învăţaţi din perioada interbelică (V. Pârvan, P. Reinecke, I. Nestor) a stăruit ideea unei pătrunderi de populaţii de călăreţi răsăriteni, presupuse a fi de cimmerieni, încă înainte de 700 î.Chr. Numeroasele descoperiri ale culturii Basarabi în cea mai mare parte a ţării noastre, făcute aproape exclusiv după al doilea război mondial, constituie argumente de continuitate etno-culturală ce exclud, restrâng sau nuanţează mult, din punctul de vedere teritorial, aceste ipotetice migraţii.

Aria culturii Basarabi cuprinde întreg Banatul, Vojvodina, toată Câmpia Română, jumătatea sudică a Moldovei şi bazinul Mureşului. Aşezări ale acestei culturi se întâlnesc şi pe malul drept al Dunării, de la Novi Sad până în Dobrogea şi între Balcani şi Dunăre. Din punct de vedere al răspândirii, locuirile culturii Basarabi se întâlnesc mai cu seamă în regiunile de şes din Câmpia Dunării şi ale marilor râuri (Mureş, Siret, Nistru), mai puţine în zonele de dealuri. Lipsesc sau, cel puţin, n-au fost încă identificate în regiunea subcarpatică sau de munte.

Se cuvine citată ipoteza potrivit căreia, paralel cu răspândirea ceramicii încrustate de tip Basarabi în jumătatea sudică a ţării noastre, s-a menţinut – mai ales în Centrul şi Nordul Transilvaniei –, moda ornării vaselor cu caneluri, care a putut da naştere, în aceste regiuni, unui facies specific, tipic fiind considerat depozitul de vase de la Dej. Această presupunere, încă insuficient verificată, ar putea oferi o explicaţie a lipsei culturii Basarabi din respectivele ţinuturi, dar este departe de a satisface.

Un fapt încă nelămurit este prezenţa culturii Basarabi în Dobrogea. Deşi cunoaştem mai multe descoperiri cu ceramică specifică (Rosova, jud. Constanţa, Babadag) acestea apar în contextul de caracter aşa numit Babadag III, respectiv ultima fază a culturii Babadag, caracterizată printr-o ceramică destul de puţin variată ca ornamentare – predomină decorul canelat – şi de factură asemănătoare cu cea a olăriei nedecorate din cultura Basarabi. În stadiul actual al cunoştinţelor noastre e dificil de atribuit staţiunea de la Rasova, pe Dunăre, uneia din cele două culturi. Nici limita de apus a răspândirii fazei Badadag III nu poate fi trasată cu precizie şi cu atât mai puţin pot fi definite raporturile ei cu cultura Basarabi.

Piese ceramice cu decor specific culturii Basarabi au apărut şi la apus de aria mai sus descrisă, sub forma unor elemente izolate în cuprinsul unor aşezări sau descoperiri funerare din Serbia (Gomolava), din Slovenia sau din zona est-alpină. Ele nu atestă prezenţa acestei culturi ca atare, ci se explică prin via activitate de schimb în această direcţie, fiind posibil de pus în legătură cu importantele centre de exploatare a fierului identificate în apusul Pannoniei. De fapt, cea mai vestică aşezare care poate fără greş a fi atribuită culturii Basarabi propriu-zise se află la Srem (Vojvodina), la Bosut (Gradina na Bosutu). Numărul relativ mare de descoperiri de tip Basarabi din Banat, zona Porţilor de Fier şi Vojvodina sugerează extinderea ariei de răspândire, la un moment, încă greu de precizat în detaliu, spre apus.

Aşezările culturii Basarabi sunt sau întărite pe locuri dominante sau, cele mai multe, de tip răsfirat, pe terasele râurilor. S-au cercetat şi identificat şi câteva sălaşe, sub formă de cenuşare, cu un vădit caracter pastoral. Primul tip de aşezări este relativ rar întâlnit (Remetea Pogănici, jud. Caraş- Severin) şi altele. În România au fost cercetate doar cele de la Remetea Pogănici şi – mai cu seamă –cea de la Popeşti. Ambele, situate pe locuri apărate natural, sunt întărite în partea deschisă prin câte unul sau două valuri de pământ, prevăzute fiecare, cu o palisadă şi cu şanţuri. Valul are un miez de pământ ars – la Popeşti întărit cu turte de cărămidă –, despre care se crezuse că reprezintă o tehnică specifică primei epoci a fierului ce urmărea consolidarea împotriva eroziunii. Atât Cetăţuia de la Remetea Pogănici, cât şi cea de la Popeşti atestă o locuire intensă, începând în epoca precedentă şi continuând, fără întrerupere, în vremea culturii Basarabi. Aceste aşezări întărite erau desigur centrele unor uniuni tribale şi totodată loc de refugiu în caz de primejdie.

Structura economică a etapei Basarabi nu se deosebeşte esenţial de cea a etapei precedente. Agricultura şi creşterea vitelor erau practicate în egală măsură, mediul înconjurător al aşezărilor oferind condiţii prielnice pentru ambele îndeletniciri. Locuinţele erau construite cu precădere din material lemnos, fapt atestat de depunerile

68

cenuşoase ale aşezărilor mai îndelung locuite. Mai rar se făceau din nuiele pomostite cu lut, chirpici. Se întâlnesc, destul de rar, şi bordeiele. Intensele relaţii intertribale, chiar pe zone foarte îndepărtate, ilustrate de circulaţia unor elemente culturale cum ar fi tipuri de podoabe, de arme şi chiar ceramica, pe mari distanţe, sunt o dovadă a unor înfloritoare relaţii de schimb. Cele mai multe legături se arată în direcţia lumii vest şi sud-vest balcanice (illirice) şi sud-est alpine după cum o dovedesc unele piese de podoabă şi harnaşament. Nu trebuie trecute cu vederea nici unele elemente comune cu zonele nord-pontice şi caucaziene, reflectate în unele piese de harnaşament şi în ceramică.

Această perioadă marchează şi un important pas înainte în domeniul metalurgiei fierului. Dacă în perioada precedentă armele şi uneltele de fier erau încă relativ rare în comparaţie cu cele din bronz, acum se poate vorbi de o adevărată revoluţie. Armele din bronz dispar, fiind cu totul înlocuite de cele din fier – vârfuri de lance, spade, cuţite de luptă, topoare de luptă etc. –, descoperite mai cu seamă în mormintele cercetate în sud-vestul ariei Basarabi, bronzul fiind utilizat de acum înainte doar la producerea podoabelor, a vaselor de metal şi, în domeniul armamentului, la coifuri şi platoşe. Şi depozitele din această epocă conţin, în mod frecvent, şi obiecte din fier.

Din punct de vedere al culturii spirituale se constată, de asemenea, o orientare către vest, de-a lungul Dunării şi a afluenţilor ei. Simbolul păsării călătoare de apă exemplificat prin reprezentările destul de stilizate nu lasă să se precizeze specia – este oricum vorba de o pasăre acvatică –, purtătoare a bărcii sau a carului solar, cunoscut încă de la sfârşitul epocii bronzului din Europa Nordică până în părţile noastre, se întâlneşte acum, în perioada Basarabi, pentru ultima dată în spaţiul carpato-dunărean. Dovadă este carul miniatural de bronz destinat cultului, decorat cu protome cu capete de pasăre, descoperit recent într-o movilă funerară la Bujoru (jud. Teleorman) împreună cu ceramică Basarabi. Desigur, din aceeaşi vreme este şi cel de la Orăştie, păstrat în Naturhistorisches Museum din Viena. Reprezentări stilizate de păsări apar şi pe un vas din descoperirea, posibil tot de caracter funerar, de la Iernut (jud. Mureş), aparţinând – de asemenea – culturii Basarabi. Şi atârnătorile de bronz în formă de cap de pasăre acvatică, descoperite în depozitul de bronzuri de la Ghidici (jud. Dolj), frecvente în acea parte a bazinului dunărean, se înscriu în cercul aceloraşi manifestări ale culturii spirituale. Din aceste date şi din alte observaţii făcute asupra obiceiurilor cultice şi funerare din perioada Hallstattului Mijlociu se poate trage concluzia că în această vreme se desfăşoară, în lumea nord-tracică, ultimele manifestări ale unor credinţe şi practici religioase ale căror origini se pierd în timpuri străvechi.

Obiceiurile de înmormântare în această etapă ne apar destul de variate. Ritul incineraţiei pare a fi fost precumpănitor în cea mai mare parte a ariei culturii Basarabi. În Sud-vestul Olteniei sunt cunoscute şi morminte de inhumaţie în tumuli (Basarabi, jud. Dolj). Dacă mormintele de incineraţie sunt bogate mai ales în ceramică, cele din sud-vestul Olteniei se întâlnesc, poate, ca o influenţă venită din lumea illirică, şi numeroase podoabe de bronz şi arme de fier. Dispoziţia resturilor funerare în tumulii de la Basarabi şi Balta Verde (jud. Mehedinţi) şi analogiile ce le prezintă cu movilele din lumea illirică au dus la postularea infiltrării, în această vreme, a unei enclave illirice în sud-vestul Olteniei. Oricum, trebuie reţinută ideea unei zone de interferenţe etno-culturale traco-illire pe Dunăre, între Calafat şi Novi Sad, ca un fapt firesc, evident mai ales în secolele VIII-VII î.Chr. şi presupus şi de cercetările antropologice efectuate pe materialul osteologic din mormintele citate.

În ceea ce priveşte cronologia culturii Basarabi s-au adus în ultimii ani unele precizări. Prin revizuirea cronologiei grupului Ferigile şi prin datarea celei mai vechi faze de la Ferigile din sec. VII, mai exact pe la mijlocul secolului VII, s-a obţinut un terminus ante quem pentru cultura Basarabi, cel puţin pentru aspectul din Oltenia. În cea mai veche fază Ferigile nu este reprezentat decorul specific culturii Basarabi ca atare, în schimb, motive şi forme caracteristice acestei culturi apar sub o formă derivată din cultura Basarabi. Acest fapt este confirmat şi de repertoriul pieselor de metal din cea mai veche fază Ferigile, care reprezintă tipuri mai recente decât cele aflate în mod obişnuit în complexe ale culturii Basarabi. Este cert că repertoriul de tipuri metalice – arme şi podoabe – din necropolele de tip Basarabi de la Basarabi, Balta Verde sau Ostrovu Mare reprezintă etapa anterioară secolului VII. Acestea se pot data în intervalul dintre anii 750-650 î.Chr., considerând ultimul termen ca data de sfârşit a manifestărilor de tip Basarabi clasic. Pe de altă parte, în unele complexe Basarabi au apărut tipuri de bronzuri şi obiecte de fier ce nu mai pot fi limitate la sec. VII, dar care se potrivesc mult mai bine cu intervalul mai sus menţionat. Şi zăbala de tip Koban de la Şoldăneşti sau fibula cu cioc de la Poiana sunt puse care se datează cu precădere în acelaşi interval.

Mai obscură a rămas fixarea datei de început a culturii Basarabi. Raporturile stratigrafice observate la Gradina na Bosutu în Vojvodina şi la Gornea, în zona Porţilor de Fier, dovedesc succesiunea culturii Basarabi faţă de orizontul Gornea-Kalakača, databil în secolele X-IX î.Chr.. Rezultatele cercetărilor de pe Insula Banului şi din peştera Rabisa, de lângă Vidin, sugerează că cele mai vechi elemente Basarabi puteau apărea încă din sec. IX, dar aceste presupuneri mai necesită confirmări suplimentare. Pe de altă parte, observaţiile stratigrafice de la Popeşti au dus la definirea unui orizont pre-Basarabi ce prezintă multe afinităţi cu aspectul Babadag III.

Prin urmare, în stadiul actual al cercetării, putem avansa ideea că geneza culturii Basarabi se petrece în zona Dunării de Jos, foarte probabil în a doua jumătatea sec. IX, perioada de înflorire a acestei culturi fiind – în special – sec. VIII, iar ultimele manifestări situându-se până către mijlocul sec.VII î.Chr. Se cuvine subliniat faptul că expresia sfârşitul culturii Basarabi are un înţeles pur formal. Majoritatea grupurilor hallstattiene târzii din ţara noastră arată în mod limpede o filiaţie din cultura Basarabi, fenomen ce se remarcă în special în formele ceramice. Faptul apare cel mai evident în ceramica grupului Ferigile, dar acelaşi lucru se poate afirma şi despre ceramica grupurilor culturale de la Dunărea de Jos, din Sudul Moldovei (Bârseşti) şi chiar din Transilvania (Ciumbrud). Asistăm, deci, la o transformare, o evoluţie relativ lentă a culturii Basarabi, care se manifestă prin păstrarea majorităţii formelor ceramice fără a conserva însă şi ornamentaţia specifică. Mai puţin clară este situaţia din centrul şi nordul Moldovei, unde, în stadiul actual al cercetării sunt încă prea multe lacune în informaţia despre cultura materială pentru a putea trage concluzii. Se pare că tocmai aici relaţiile cu epoca anterioară sunt mai puţin relevante, fapt ce s-ar putea explica prin legăturile strânse pe care această zonă le-a întreţinut în secolele VI-V cu cultura scitică. După unele ipoteze este

69

posibil ca cea mai mare parte a Moldovei să fi făcut vremelnic parte din Scitia, în sensul pe care-l dă Herodot acestei noţiuni.

În concluzie, etapa culturii Basarabi se poate caracteriza ca o continuitate cultural-istorică a Hallstattului timpuriu. Amplasarea aşezărilor şi modul de trai arată, cel puţin pentru sudul ţării, o epocă de bunăstare, lipsită de primejdii majore din afară. Deşi în această perioadă sunt cunoscute migraţii şi expediţii de jaf ale cimmerienilor şi tracilor din Asia Mică, iar triburile iraniene ale sciţilor, în înaintarea lor spre apus, se află în plin conflict cu cimmerienii, atât în Asia Mică cât şi în nordul Mării Negre, toate aceste evenimente nu par să fi afectat teritoriul ţării noastre decât în faza finală a acestei perioade. Într-adevăr, după distrugerea uniunii cimmeriene nord-pontice de către sciţi, probabil în prima jumătate sau, cel mai târziu, către mijlocul secolului al VII-lea, se observă şi în spaţiul carpato-dunărean o serie de transformări şi restructurări ale grupurilor culturale, fapte ce nu pot fi decât ecoul acestor evenimente.

70

CAPITOLUL VIPerioada Hallstattului Târziu

(650-450 / 400 î.Chr.)

Geto-dacii ca unitate etno-istorică în lumea tracă. Problema momentului şi modului individualizării şi cristalizării ramurii nord-tracice este încă insuficient lămurită. Descoperirile arheologice arată mereu deosebiri sensibile ale culturii materiale între zonele de la sud şi nord de Balcani (Stara Planina). Aria geografică dintre Balcani şi sudul Câmpiei Dunării poate fi considerată ca de interferenţă. Pe de altă parte, trăsătura de înrudire a grupurilor culturale din spaţiul carpato-dunărean reprezintă o manifestare incontestabilă, atât în epoca bronzului, cât – mai cu seamă – în cea a fierului. S-ar putea deci deduce că în tot cursul epocii metalelor au existat premisele unei diferenţieri etno-culturale între ramurile nordică şi sudică ale neamurilor tracice. Dacă locuitorii epocii bronzului se pot cuprinde în noţiunea de traci străvechi, cei de la sfârşitul epocii bronzului până ţn Hallstattul mijlociu (sec. XIV-VIII î.Chr.) pot fi numiţi geto-daci vechi. Începând cu sec. VII se poate, fără teama de a greşi, să se vorbească de geţi şi de daci în spiritul noţiunilor dobândite din interpretarea surselor antice, respectiv de geţii de la Dunărea de Jos în accepţiunea cea mai largă a cuvântului, din sec. al VII-lea până în sec. I î.Chr. şi de dacii din Transilvania, Crişana şi Banat, chiar şi pentru vremurile de dinainte de sfârşitul sec. al II-lea, de când datează cele mai vechi menţiuni despre daci. Termenul modern de geto-daci desemnează în literatura istorică română, în sens generic, toate triburile nord-tracice care locuiau în spaţiul carpato-dunărean.

Denumirile de geţi (Getae) şi de daci (Daci) au fost folosite de către scriitorii greci şi latini pentru a desemna, sub numele de geţi, triburile de la Dunărea de Jos şi sub numele de daci pe cele din ţinuturile centrale şi vestice ale spaţiului carpato-dunărean. Se pot cita încă exemple când numele geţilor a fost extins şi asupra dacilor sau s-a generalizat pentru întreaga Dacie (Criton, autorul operei Getica, îl numeşte pe Decebal conducătorul geţilor). Mai discutabile sunt cazurile în care numele dacilor a fost extins asupra geţilor. Numele generic prin care grecii denumeau pe tracii nordici era, în vremurile mai vechi, tot cel de traci, ca şi pentru cei din sudul Balcanilor.

Această stare de lucruri se explică prin evoluţia informaţiei istoricilor şi geografilor antici despre populaţiile din ţinuturile carpato-dunărene. Grecii au cunoscut întâi pe geţii din sudul Dunării (sec. al VI-lea), apoi şi pe cei din stânga fluviului. Romanii au luat mai întâi cunoştinţă despre dacii din jumătatea apuseană a ţării noastre. Cea mai veche atestare, din sec. I î.Chr. o găsim la Caesar, iar un alt scriitor, Frontinus, care a scris în sec. I d.Chr., menţionează numele dacilor în legătură cu acţiunile romanilor la Dunăre la sfârşitul sec. al II-lea î.Chr. Prin urmare, atestările documentare în momente diferite ale denumirilor de geţi sau daci nu implică nici un decalaj cronologic în dezvoltarea istorică a triburilor din spaţiul carpato-dunărean.

Mărturiile izvoarelor literare antice sunt unanime şi în a afirma că geţii şi dacii erau acelaşi popor, deosebirile fiind doar regionale. Geograful grec Strabo scrie că dacii au aceeaşi limbă cu geţii. Tot el explică şi deosebirea de nume … a existat o împărţire a teritoriului chiar în cele mai vechi timpuri, căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi răsărit, dacii cei care locuiesc în partea opusă…. Din acest pasaj se înţelege că dacii au avut o tradiţie istorică mai veche decât primele atestări documentare, la fel de vechi cu cea a geţilor. Acelaşi autor revine în paragraful următor asupra localizării dacilor şi geţilor, când vorbeşte despre cursul Dunării, arătând că geţii locuiau de-a lungul părţii inferioare, iar dacii în amonte. Această împărţire zonală este confirmată şi de istoricul Dio Cassius: Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun înşişi şi cum le zic romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus (Balcani) de-a lungul Istrului. Istoricul grec Appian relatează de asemenea despre geţii de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci. În sfârşit, istoricul roman Trogus Pompeius scrie că şi dacii sunt un vlăstar al geţilor.

Este evident deci că deosebirile de nume nu sunt în măsură să pună la îndoială identitatea etnică a geţilor şi dacilor, fapt oglindit şi de unitatea formelor de cultură materială în toată aria în care aceştia au locuit. Această unitate culturală se desăvârşeşte în perioada în care a premers acţiunii politice unificatoare a lui Burebista.

În ceea ce priveşte etimologia numelui dacilor s-au făcut o serie de ipoteze, nici una pe deplin convingătoare. Pare plauzibilă teoria după care acest etnonim ar sta în legătură cu termenul daos (lup: în frigiană, limbă din familia tracică), ceea ce ar sugera o origine totemică a numelui dacilor. Această teorie este întărită de reprezentarea balaurului cu cap de lup pe stindardele dacilor din vremea războaielor lui Traian (steagul nu a fost propriu numai dacilor). Denumirea de Daos, dată sclavilor în comediile autorului atenian Meneandru din secolul al VI-lea î.Chr., a fost pusă în legătură cu etnonimul dac. Propunerea a fost formulată încă din timpul lui Strabo. Această ipoteză nu este împărtăşită de alţi cercetători, care consideră greu de explicat modificarea fonetică daos>dakos.

Din mărturiile izvoarelor literare antice pentru diferite momente ale istoriei geto-dacilor reiese, în mod limpede, că vatra permanentă a acestui neam era spaţiul carpato-danubiano-pontic, în totalitatea lui. Acest fapt este pe deplin confirmat de cercetările arheologice, desigur, în anumite perioade, triburi geto-dace s-au extins mult în afara acestei arii şi, tot aşa, populaţii străine s-au aşezat în Dacia, constituind – temporar – enclave ce au fost până la urmă asimilate sau distruse (sciţii, celţii, bastarnii).

Numele de Dacia apare în izvoarele latine din secolul I d.Chr. (Pliniu cel Bătrân, Tacit). Este firesc să credem că numele era utilizat de mai multă vreme. El este consemnat, probabil, sub această formă, în comentariile geografice ale lui M. Vepsanius Agrippa încă în al treilea deceniu al secolului I î.Chr. Este verosimil să fi existat şi denumirea Getia pentru ţinutul locuit de geţi (Iordanes, Gothia – de fapt Getica).

71

Trebuia adăugat că prin Dacia autorii citaţi mai sus înţelegeau teritoriile nord-dunărene, deoarece, la data la care scriau, regiunile dintre Balcani şi Dunăre erau deja ocupate de romani. Nimic nu lăsa să se înţeleagă utilizarea antică a acestui termen pentru toată vatra geto-dacilor, deşi faptul e plauzibil pentru vremea lui Burebista. Termenul de Dacia ca alternativă la cel de spaţiu carpato-dunărean, pentru a desemna ţinuturile în care trăiau geţii şi dacii, s-a încetăţenit în tradiţia istoriografică românească (Gr. Tocilescu, V. Pârvan).

Cele mai vechi referiri ale scriitorilor greci şi latini la geografia ţinuturilor carpato-dunărene provin de la Hecateu, Herodot şi Tucidide pentru informaţii din secolele VI-V î.Chr.

Prin Herodot ni s-a păstrat prima descriere a cursului inferior al Dunării şi a gurilor ei. Tot la el găsim consemnat numele antic al Prutului (Porata sau Pyretos), al Siretului (Tiarantos) şi al Mureşului (Maris sau Marisos la Strabo). Alte trei râuri, Ordessos, Naparis şi Araros au fost identificate ipotetic cu Argeşul, Ialomiţa şi, respectiv, Buzăul, dar sunt posibile şi alte interpretări.

Tot din perioada timpurie avem primele ştiri despre geţi. Herodot şi Tucidide cunoşteau doar ramura geţilor din sudul Dunării de Jos, Nord-estul Platformei Prebalcanice (Varna – Razgrad). Mai târziu, începând din secolul al IV-lea î.Chr., aflăm şi despre geţii din stânga Dunării.

Tot de la Herodot aflăm despre agatârşi, ce sălăşluiau la izvoarele râului Maris şi se învecinau cu sciţii – deci locuiau în Transilvania – şi despre sigini, situaţi probabil în câmpia Tisei. În Nord-vestul Bulgariei se situează, potrivit lui Tucidide, triballi, iar în Sudul Dobrogei şi în preajma cetăţii Odessos locuiau cobryzii, neam foarte probabil înrudit cu geţii, dacă nu chiar getic. Tot în Dobrogea locuiau şi trizii, probabil tot un trib getic (Hecateu).

Din cele relatate în izvoarele literare rezultă că în perioada veche, geţii, respectiv tracii nordici, aveau ca limită sudică culmea nordică a Balcanilor, iar la răsărit ei se întindeau până în zona cetăţii Tyras. Întinderea geto-dacilor spre N şi spre V nu este descrisă în textele mai vechi. Abia pe la 50 î.Chr. Caius Iulius Caesar relatează că: Pădurea hercinică – prin care el înţelegea codrii de pe versanţii nordici ai Alpilor până în Munţii Slovaciei – se învecinează cu ţara dacilor şi a anarţilor (trib celtic din Dacia de nord-vest).

Premisele şi formarea civilizaţiei celei de-a doua epoci a fierului (Hallstattul târziu şi începutul La Tène-ului). Spre deosebire de etapa precedentă – perioada culturii Basarabi – documentaţia arheologică se bazează, în primul rând, pe studiul descoperirilor funerare. Au fost identificate relativ puţine aşezări şi acestea inegal repartizate zonal – doar în Moldova aşezările au fost mai intens cercetate decât cimitirele. Multe aşezări întărite s-au dovedit a fi în principal cetăţi de refugiu şi de reşedinţă tribală. Necropolele sunt, de asemenea, o dovadă directă a permanenţei populaţiei în regiunile respective. Dat fiind varietatea de totdeauna a obiceiurilor şi tradiţiilor funerare este lesne de înţeles de ce şi aspectul general al culturii materiale va fi acum mai puţin unitar decât cel al etapei precedente. Cum s-a mai spus, perioada poate fi împărţită în două etape. Prima de la mijlocul sec. al VII-lea şi până în sec. al V-lea şi a doua de la aproximativ mijlocul acestui secol până la începutul celui de al III-lea î.Chr., demarcaţia între cele două etape nefiind egală în timp pentru spaţiul carpato-dunărean. De la început trebuie subliniat faptul că prima dintre aceste etape culturale este caracterizată printr-o serie de grupuri regionale, unele înrudite şi derivând din cultura Basarabi. În cea de a doua etapă se observă o tendinţă de unificare a formelor de cultură materială şi legăturile din ce în ce mai accentuate cu lumea sud-tracică şi grecească pontică, ultimele justificând denumirea de La Tène timpuriu dată acestei perioade. Repartizarea teritorială a descoperirilor şi stadiul actual al cercetărilor impun tratarea pe trei regiuni a problemelor referitoare la cultura materială a acestei perioade.

1) bazinul Dunării de Jos – de la vărsarea Tisei până în Dobrogea, inclusiv sudul Moldovei);2) Transilvania;3) Podişul Central şi nordul Moldovei.Aspecte culturale regionale. Bazinul Dunării de Jos. Grupurile culturale din această regiune arată cel mai clar

relaţia genetică cu cultura Basarabi. Aceasta se manifestă în obiceiurile de înmormântate, precum şi în formele şi decorul ceramicii.

Grupul cultural Ferigile. Grupul Ferigile caracterizează zonele de dealuri subcarpatice ale Munteniei, Olteniei şi Banatului. Până acum s-au identificat şi cercetat aproape exclusiv necropole de incineraţie, din care cea eponimă, de la Ferigile (comuna Costeşti, jud. Vâlcea), săpată aproape în întregime (150 de tumuli), se remarcă printr-un foarte bogat material ceramic, numeroase arme de fier cum ar fi topoare cu două tăişuri, cuţite de luptă şi vârfuri de lănci, piese de harnaşament şi podoabe de fier şi bronz. Această necropolă ilustrează în mod expresiv orientarea direcţiilor influenţelor culturale din mediul culturii autohtone din spaţiul carpato-dunărean în toată această etapă. Astfel, într-o primă fază, în a doua jumătate a sec. al VII-lea, continuă să se manifeste elemente de port – judecând după tipurile de podoabe – şi de harnaşament ale ariei vest şi sud-vest balcanice, în timp ce în ceramică sunt prezente forme şi motive ornamentale derivate din cultura Basarabi. Primele influenţe răsăritene apar la Ferigile la sfârşitul sec. al VII-lea. Ele se înmulţesc în sec. VI mai ales în a doua jumătate – spadele scurte de origine scitică: akinakes – şi unele tipuri de podoabe. Mai târziu, în sec. al V-lea, predomină obiceiurile funerare şi modele de vase care, la Dunărea de Jos, în zona unde sunt pomeniţi geţii, sunt lucrate mai ales cu roata olarului. Tot în această vreme se întâlnesc în grupul Ferigile elemente de artă animalieră, proprii păturii aristocratice militare de la periferia lumii greceşti pontice. Această succesiune de influenţe culturale, observate într-o singură necropolă sau într-un grup de necropole înrudite, oglindeşte fapte de ordin istorico – cultural, generale în spaţiul carpato-pontic, cum ar fi apogeul puterii politice a sciţilor în sec. al VI-lea şi creşterea puterii tracilor odrisi în cursul sec. al V-lea.

Câmpia Dunării se arată a fi mai slab locuită în această vreme, dar aici se află interesanta descoperire de la Alexandria constând dintr-un grup de gropi-bordeie în care s-a găsit multă ceramică lucrată cu roata olarului. În zona dintre Balcani şi Dunăre, în nord-vestul Bulgariei se dezvoltă grupul Vrača, ai cărei purtători au fost foarte probabil triballii. Ele prezintă, într-o fază iniţială, ca şi descoperirile din sud şi sud-vestul Olteniei, o serie de influenţe venite din

72

lumea illirică, manifestate în obiceiurile de înmormântare şi în tipurile de piese de port, pentru ca, apoi, să se integreze în formele culturale al ariei Dunării de Jos.

În zona Subcarpaţilor de Curbură, în zonele deluroase din partea sudică a Moldovei şi, probabil, şi din nordul Dobrogei, se răspândeşte grupul Bârseşti, strâns înrudit prin ceramică şi obiceiuri funerare cu grupul Ferigile – ceramica de la Bârseşti este mai săracă în forme, şi aproape lipsită de decor, în raport cu cea de la Ferigile. Şi în evoluţia acestui grup a fost observată o fază mai târzie, prin care se confirmă aceleaşi tendinţe de manifestare a elementelor culturale din zonele sud-dunărene, ca şi în grupul Ferigile.

Evoluţia culturii getice din Subcarpaţii Meridionali în sec. IV î.Chr. este atestată la Govora (jud. Vâlcea), Năeni (jud. Buzău) şi Budureasca (jud. Prahova). În sudul Moldovei au fost cercetate din această vreme mai cu seama aşezarea de la Poiana (Nicoreşti, jud. Galaţi) pe Siret, care va cunoaşte o mare înflorire 200 de ani mai târziu, şi cetatea de la Brăhăşeşti (jud. Galaţi), datând mai ales din sec. al IV-lea.

Zona locuită de geţii sud-dunăreni este caracterizată printr-o serie de descoperiri funerare în Dobrogea şi Nord-estul Bulgariei, începând din sec. al VII-lea până adânc în sec. al III-lea î.Chr. Ritul incineraţiei este aproape exclusiv. În faza cea mai veche, cercetată la Dobrina, lângă Varna, se poate vedea persistenţa tradiţiilor epocii Basarabi. Tot la Dobrina, aflată la numai 35 km. răsărit de cetatea greacă Odessos, se constată şi primele importuri greceşti, datate în prima jumătate a sec. al VII-lea. Continuitatea aspectului cultural de la Dobrina se manifestă în necropola din apropiere de la Ravna, care datează din sec VI-V î.Chr. În faza a doua a acestei din urmă necropole, ceramica lucrată cu roata olarului devine numeroasă, formele ei imitând prototipuri greceşti. Zona respectivă este împânzită cu numeroase descoperiri din această vreme, între care necropolele de la Simi-Vir, Branicevo, Carvica, Kragulrvo şi Cerna (Bulgaria), Canlia, Satu Nou, Bugeac (jud. Constanţa) şi altele.

În toată această zonă a Dunării de Jos, dezvoltarea culturii materiale se desfăşoară continuu până la începutul sec. al III-lea î.Chr. Una dintre descoperirile cele mai semnificative este cimitirul de la Enisala (jud. Tulcea), cuprinzând mai bine de 500 de morminte (95% de incineraţie) cercetate până în prezent, datate în principal în secolul al IV-lea î.Chr. Ceramica locală este în mare măsură lucrată cu roata. S-au găsit şi amfore de Chios sau Thassos, precum şi vase greceşti cu figuri roşii, dovedindu-se astfel strânsele legături cu cetăţile greceşti, în cazul de faţă în special Histria. Obiceiul de a pune arme şi podoabe de metal în morminte este mai puţin răspândit decât în perioadele mai vechi. O altă necropolă datând din a doua perioadă a secolului al IV-lea este cea de la Murighiol (jud. Tulcea). Şi pe malul stâng al Dunării se cunosc, de asemenea, necropole. Cea mai intens cercetată este cea de la Zimnicea (jud. Teleorman). Importanţa acestei din urmă necropole rezidă, în special în durata ei, din sec. al IV-lea până în sec. II î.Chr., inclusiv, oferind imaginea cea mai completă a evoluţiei culturale din toată aria Dunării de Jos.

Un interes deosebit îl prezintă două mici necropole, ambele datând aproximativ din sec. al VI-lea î.Chr. descoperite lângă Brăila (Brăiliţa, Chiscani, jud. Brăila), prima constând exclusiv din morminte de incineraţie, a doua din morminte de inhumaţie. Dacă cimitirul de la Brăiliţa, prin ritul practicat şi prin inventarul mormintelor, poate fi alăturat seriei numeroaselor necropole ale populaţiei autohtone, descrise mai sus, cel de la Chiscani prezintă trăsături specifice ţinuturilor din nordul Mării Negre, manifestate nu numai în obiceiurile de înmormântare, dar şi în unele tipuri ale ceramicii. Este ademenitoare ipoteza după care această necropolă, împreună cu alte descoperiri similare, atestate în aceeaşi zonă, ar fi de pus în legătură cu pătrunderile sciţilor lui Atheas în prima jumătate sau pe la mijlocul sec. al IV-lea î.Chr., deşi este de conceput că stepa din zona Brăilei să se fi aflat sub control scitic direct de mai multă vreme.

Alăturat de aceste necropole, numeroase şi întinse, s-au descoperit şi morminte tumulare, înzestrate cu un inventar foarte bogat, pe care le putem numi morminte princiare, sau fastuoase. Exemple în acest sens sunt mormintele de la Agighiol (jud. Tulcea) şi Peretu (jud. Teleorman), ambele conţinând în inventarul lor câte un coif de argint, vase de argint, plăcuţe ornamentale de harnaşament, falere, etc., toate de argint, reprezentând avutul defunctului, vreo căpetenie getică. Tumulul de la Agighiol era prevăzut cu o construcţie funerară cu două încăperi cu ziduri de piatră şi acoperite cu bârne de lemn, înăuntrul căreia se aflau scheletul defunctului şi obiectele preţioase. Intrarea în aceste încăperi se făcea printr-un coridor căptuşit tot cu ziduri de piatră (dromos). Spre sud de această construcţie se află o cameră de piatră, lucrată mai puţin îngrijit, unde s-au aflat scheletele a trei cai, omorâţi cu prilejul înmormântării personajului principal, care fusese şi proprietarul lor. Şi tezaurul cunoscut ca provenind de la Craiova a fost probabil descoperit într-un asemenea mormânt. Mai modeste, dar tot din rândul acestor descoperiri fastuoase, cităm mormintele de la Fântânele (jud. Teleorman), Făcău (Mihăileşti, jud. Giurgiu), Găvani (jud. Brăila) şi recent cercetatul tumul de la Topraisar (jud. Constanţa). Toate aceste vestigii aparţineau păturii aristocratice getice.

Din această vreme s-au investigat mai multe aşezări, dintre care cea de la Zimnicea este de departe cea mai însemnată, fiind caracterizată printr-o masivă depunere arheologică, numeroase urme de locuinţe şi o cantitate mare de material ceramic. Începutul ei datează de la mijlocul sec. al IV-lea, iar durata ei a fost constatată până în sec. I î.Chr.

În Dobrogea s-au cercetat mai ales două aşezări rurale datând, în principal, din sec. al VI-lea î.Chr., la Tariverde (jud. Constanţa) şi Sarinasuf (jud. Tulcea). Prima se află chiar în teritoriul Histriei şi reprezintă un bun exemplu pentru ilustrarea legăturilor dintre autohtoni şi greci.

Cetăţile de refugiu din regiunea Dunării de Jos sunt grupate în două zone: în Dobrogea şi în zona împădurită a Teleormanului precum şi în centrului şi sudului Olteniei. În Dobrogea au fost cercetate până acum doar două asemenea obiective, la Mahmudia-Bestepe şi la Beidaud (jud. Tulcea). Prima dintre acestea are o suprafaţă de peste 20 ha situându-se în seria cetăţilor de dimensiuni mijlocii. Mai numeroase sunt cetăţile din partea apuseană a Câmpiei Dunării, mai multe dintre ele fiind cercetate (Bucovăţ, Coţofenii din Dos, Bâzdâna, jud. Dolj, Mărgăriteşti, Celei, jud. Olt, Orbeasca de Sus, Trivalea-Moşteni, Albeşti, jud. Teleorman). Stratul de locuire din interiorul incintei este sărac în urme arheologice, sugerând acelaşi caracter de cetate de refugiu în vremuri de restrişte.

73

Transilvania. Problema grupei scitice. Într-o măsură şi mai mare decât în alte regiuni ale tării noastre, datele despre cultura materială a sec. VII-IV î.Chr. de aici sunt cunoscute prin descoperiri funerare care, în cazul de faţă, reprezintă aproape unica sursă de informaţii. În Podişul Târnavelor şi în Câmpia Transilvaniei se întâlnesc numeroase descoperiri alcătuite fiecare din grupuri de morminte sau înmormântări izolate, majoritatea de inhumaţie, acestea din urmă având un aspect în mare măsură unitar. Obiceiurile de înmormântare se oglindesc într-un inventar destul de redus, constând în principal din trei vase ceramice lucrate cu mâna şi, în destul de multe cazuri, puţine obiecte de podoabă; brăţări, cercei de bronz, salbe din mărgele de caolin şi din scoici kauri şi, rar, fibule. Ca arme se întâlnesc mai ales vârfuri de săgeţi, uneori şi pumnale de fier de tip akinakes sau vârfuri de lance. Un caz aparte este descoperirea de la Firminiş (Mirşid, jud. Sălaj) făcută, se pare, într-un asemenea mormânt, a unei spade de pradă, cu teacă, din bronz, frumos împodobită. Se remarcă şi ofrandele de carne de animal depuse în morminte. Tot în aria acestui grup cultural s-au descoperit şi câteva oglinzi de bronz, unele circulare, cu mâner central, sunt de origine ponto-siberiană, altele, cu mâner propriu-zis, al căror tip produs la Olbia, se întâlneşte atât în lumea scitică cât şi în zona Dunării Mijlocii. Alte elemente comune acestei largi arii sunt o serie de aplici cruciforme de bronz, unele decorate în stil animalier, considerate a fi împodobit tolbe cu săgeţi. Mai bine cercetate au fost grupurile de morminte de la Ciumbrud, Teiuş şi Blaj (jud. Alba), Ozd şi Băiţa (jud. Mureş) şi Budeşti-Fânaţe şi Mărişelu (jud. Bistriţa-Năsăud). Este izbitoare raritatea pieselor de harnaşament, proporţional mult mai puţine decât în mormintele contemporane, atât din Subcarpaţii Meridionali sau la Dunărea de Jos, cât şi din zonele nord-pontice. Acest fapt poate avea o pondere însemnată în judecarea originii acestui grup cultural din Transilvania.

Unii cercetătorii numesc acest grup de necropole grupa scitică, termen încetăţenit în tradiţia cercetării mai vechi şi întemeiat pe premisa originii scitice a acestor descoperiri, ipoteză care însă nu întruneşte asentimentul tuturor specialiştilor. De aceea, mai recent, s-au propus denumirea de grupul sau tipul de morminte Ciumbrud, termen neutru faţă de diferitele interpretări de ordin etno-istoric. Arheologii n-au putut să rezolve în mod satisfăcător problema originii acestui grup cultural. În momentul de faţă există mai multe ipoteze variind între caracterul intruziv scitic sau prescitic din regiunile răsăritene, în sensul cel mai larg al cuvântului, până la caracterul autohton, tracic, al descoperirilor de tip Ciumbrud. Cei care au formulat această din urmă ipoteză consideră elementele culturale comune ariei nord-pontice ca fiind produse ale influenţei culturii scitice.

Până acum doar puţine schelete din mormintele de tip Ciumbrud au fost analizate de către antropologi. Cele de la Ciumbrud prezintă trăsături antropologice caracteristice populaţiei locale de la sfârşitul epocii bronzului din Transilvania (Otomani, Noua) neavând nimic comun cu ceea ce se consideră a fi specific scheletelor atribuite sciţilor din stepele nord-pontice. Numai scheletul de la Bratei (jud. Sibiu) ar putea fi atribuit unui scit. Pe temeiul acestor observaţii, coroborate cu altele din zona de la răsărit de Carpaţi, antropologii sunt de părere că în zonele de influenţă scitică se distinge o populaţie autohtonă, care alcătuieşte majoritatea, şi în sânul căreia au putut exista infiltraţii scitoide.

Grupul Ciumbrud, cu trăsăturile expuse mai sus, caracterizează în special răstimpul de la mijlocul sec. al VII-lea până către sfârşitul sec. al VI-lea. Necropola de la Băiţa, unde, alături de ritul inhumaţiei, îşi face apariţia, în proporţie de peste 50%, incineraţia, reprezintă o fază mai recentă a acestui grup, fiind datată şi în prima jumătate a secolului al V-lea î.Chr.

Deocamdată, descoperirile de la Băiţa sunt cele mai recente din zona respectivă şi au fost interpretate ca oglindind asimilarea enclavei intruzive din centrul Transilvaniei în mediul autohton. În acelaşi sens au fost interpretate şi mormintele de incineraţie cercetate la Uioara de Sus (Ocna Mureş, jud. Alba). Alte câteva morminte de incineraţie izolate, descoperite în diverse locuri ale Transilvaniei şi datând foarte probabil din secolul al IV-lea (Hărman, Cristian, jud. Braşov) converg spre ipoteza, de altfel plauzibilă din punct de vedere istoric, că ritul de înmormântare se unifică în Transilvania sub aceleaşi forme ca şi cele constatate la Dunărea de Jos.

În nord-vestul Transilvaniei, în Câmpia Sătmarului, a fost recent cercetată necropola de la Sanislău, constând aproape exclusiv din morminte de incineraţie şi fiind caracteristică pentru a defini un grup denumit Sanislău – Nir. Sunt numeroase vasele lucrate la roata olarului, a căror formă este frecvent întâlnită în necropolele birituale din Câmpia Tisei şi din Slovacia. Aceste din urmă necropole constituie însă grupuri deosebite. Între formele ceramice lucrate cu mâna găsite la Sanislău se întâlnesc unele ce prezintă izbitoare analogii cu ceramica din Subcarpaţii Meridionali şi de la Dunărea de Jos. Necropola de la Sanislău se datează în sec. al V-lea î.Chr. Un aspect apropiat de descoperirile de la Sanislău îl reprezintă cimitirul tumular de la Kustanovice (Ujgorod) şi cele din tumulul de la Kruglik-Cernăuţi. Toate aceste descoperiri din partea nordică a spaţiului carpato-dunărean la care se adaugă şi unele morminte tumulare din jud. Suceava şi recent cercetată necropolă plană de incineraţie de la Strahotin (jud. Botoşani) arată că această zonă s-a dezvoltat pe baza unor tradiţii culturale asemănătoare celor din bazinul Dunării de Jos, ceea ce pledează pentru caracterul autohton al tuturor necropole de incineraţie.

Este frapant faptul că până în prezent în Transilvania n-au fost identificate aşezări corespunzătoare acestei perioade. Este de presupus că unele dintre numeroasele cetăţi de pământ de pe întinsul acestei regiuni să fi fost locuite şi în această perioadă (Şona, jud. Alba). Faptul se datorează desigur şi insuficientelor cercetări în această direcţie.

Centrul şi Nordul Moldovei. La cunoaşterea modului de trai al geto-dacilor din sec. VII-IV î.Chr. în această zonă a Moldovei, contribuie datele oferite de aşezările de la Bărboasa şi Găiceana (jud. Bacău), Corni-Huşi şi Curteni (jud. Vaslui), sau de la Brădiceşti (jud. Iaşi). De asemenea, cercetări intense efectuate în obiectivele fortificate ca acelea de la Stânceşti (jud. Botoşani) sau Cotnari (jud. Iaşi) au dezvăluit unele aspecte cu totul noi, referitoare atât la structura social-economică cât, mai ales, la valoarea şi originalitatea civilizaţiei geto-dacice. Sec. VI-IV î.Chr. le aparţine cu certitudine complexul fortificat – alcătuit din 2 cetăţi – de la Stânceşti. În aceeaşi etapă se încadrează şi cetăţile din sec. al IV-lea de la Mereşti (jud. Suceava), Cotnari (jud. Iaşi) etc.

74

Aceste cetăţi se caracterizează prin incinte de formă neregulată, cu suprafaţa variind între 1,5 ha şi 45 ha, delimitate de jur împrejur cu val prevăzut uneori, în exterior, cu şanţ adiacent. Valul, de formă parabolică, are înălţimea actuală între 1 şi 6 m, iar baza între 3 şi 25 m. Structura interioară constă din pământuri de diferite categorii, uneori are un caracter mai complex. La Cotnari şi Arsura se remarcă, de exemplu, pe lângă pământ, şi o armătură de zid. În afară de aceasta, în umplutura valului, se constată urmele mai mult sau mai puţin evidente ale unei structuri lemnoase. De altfel, valul reprezintă o ingenioasă îmbinare de lemn şi pământ (cu adaos, uneori, de piatră), proporţia dintre cele două elemente fiind oarecum constantă (lemn 25-30%; pământ 70-75%) în sensul unor principii tehnice riguros respectate.

În cetatea I de la Stânceşti (jud. Botoşani), în secolul al V-lea î.Chr., este specifică locuirea în bordeie de formă ovală, puţin adâncite. Locuinţele de suprafaţă, cu schelet din pari şi nuiele lipite cu lut, semnalate în aşezările deschise, datate în sec. al IV-lea, de la Bărboasa şi Găiceana (jud. Bacău), sunt identice acelora din nivelul corespunzător descoperite în cetăţile de la Cotnari şi Stânceşti (cetatea II).

Cercetarea aşezărilor deschise permite şi alte precizări în legătură cu modul de viaţă al geto-dacilor din centrul Moldovei. Astfel, obiectivele de la Bărboasa şi Găiceana (jud. Bacău) sau de la Curteni şi Corni-Huşi (jud. Vaslui) indică o anumită densitate a complexelor de locuire în cadrul fiecărei aşezări. Mai mult încă, lângă Curteni, pe o zonă cu o lungime de maximum 5 km, au fost semnalate chiar 3 aşezări, fiecare din ele caracterizându-se prin mai multe nivele de locuire. De aici rezultă o densitate apreciabilă a populaţiei geto-dacice, cel puţin în anumite zone ale Moldovei. Pe de altă parte, complexitatea stratigrafică indică o stabilitate de viaţă, persistenţa pe acelaşi loc o perioadă relativ îndelungată.

În ceea ce priveşte îndeletnicirile, descoperirea din aşezarea de la Curteni a unor unelte şi fragmente de creuzet indică prezenţa unui atelier şi, deci, a unor meşteşugari care se ocupau cu prelucrarea fierului. Locuitorii aşezării de la Curteni manifestă o oarecare preferinţă pentru creşterea vitelor, situaţie similară şi în cazul celor ce locuiau în cetatea de la Stânceşti. În schimb, locuitorii din cetatea de la Cotnari aveau o mai mare preocupare pentru agricultură, aşa cum ne-o dovedeşte prezenţa secerilor din fier şi a unui vas de provizii conţinând resturi de boabe de grâu carbonizate, descoperite în inventarul unei locuinţe.

Influenta civilizaţiei greceşti, exercitată prin intermediul coloniilor vest-pontice, este vizibilă la geto-dacii de pe teritoriul Moldovei încă din sec. al VI-lea î.Chr. Prezenta amforelor de Chios la Curteni şi Stânceşti, a amforelor de Lesbos la Curteni, sunt o mărturie în acest sens. Continuarea şi intensificarea acestor legături este argumentată în perioada următoare, până în sec. al IV-lea inclusiv, de semnalarea şi a altor produse greceşti: boluri atice – mijlocul sec. al V-lea î.Chr., amfore de Thassos la Stânceşti, de Thassos şi Heracleea Pontică (sec. al IV-lea) la Cotnari şi Bărboasa. Caracterul uniform şi de aceeaşi intensitate a acestor relaţii, pe tot teritoriul Moldovei, se datorează evoluţiei egale a culturii materiale din toate zonele sale. Diminuarea tradiţiilor hallstattiene, în favoarea adoptării şi prelucrării creatoare a formelor greceşti, este vizibilă. Semnificativă din acest punct de vedere este semnalarea la Cotnari a unui vas de tip kantaros lucrat cu mâna după un prototip grecesc. De asemenea, trebuie consemnată şi prezenţa ceramicii cenuşii, lucrate la roată, în toate obiectivele cercetate, începând mai ales cu sec al IV-lea.

Descoperirile funerare se reduc la un număr de morminte de inhumaţie, cele de la Trestiana şi Ciumbala putând fi datate în sec VI î.Chr. Altele precum şi cel de la Mileşti-Parincea indică, mai degrabă, sec. V î.Chr. Mormintele de incineraţie de la Vaslui şi Poieneşti pot fi datate, prin inventarul lor, în sec. al IV-lea. Tot în sec al IV-lea se inserează şi monumentul funerar – tumul cu construcţie din piatră –, de la Cucuteni-Băiceni (jud. Iaşi). Poate din aceeaşi vreme şi de acelaşi caracter este şi impunătorul tumul de la Răbâia (jud. Vaslui), cercetat doar în mică parte. Chiar dacă în inventarul funerar – ca de exemplu mormintele semnalate în jud. Bacău – se întâlnesc şi elemente de factură scitică, deosebirile faţă de cultura scitică nord-pontică sunt totuşi importante. S-a încercat să se facă o apropiere a acestor monumente arheologice cu cele din Transilvania, dar şi aici există deosebiri. De fapt grupul de morminte de inhumaţie din Moldova ocupă o poziţie intermediară între grupul Ciumbrud din Ardeal şi grupurile scitice, fenomen ce s-ar putea foarte bine explica prin apartenenţa acestei regiuni, în sec. VI-V î.Chr. la Scitia în sensul lui Herodot. Pe de altă parte n-au fost identificate, cel puţin până în prezent, morminte princiare de tip scitic, ca cele din zona de stepă dintre Prut şi Nistru.

Relaţiile şi contactele geto-dacilor cu grupul scitic au favorizat apariţia unor piese specifice, îndeosebi arme, piese de harnaşament şi, uneori, podoabe. Prezenţa constantă şi uniformă a acestor elemente în interiorul aşezărilor şi necropolelor imprimă o notă specifică descoperirilor geto-dacice din sec. VII-IV î.Chr. din Moldova. Astfel, în complexele de locuire geto-dacice din această vreme apar psalii din os, ca acelea de la Bărboasa şi Curteni (aşezări) sau în inventarul unor morminte (Parincea – Mileşti). Mai frecvente sunt însă pumnalele din fier – akinakes – ca acelea de la Agapia (jud. Neamţ), Măcişeni şi Bâcu (jud. Vaslui), Comarna (jud. Iaşi), Zăiceşti (jud. Botoşani) etc. Ele provin, majoritatea, din inventarul unor morminte. În aceeaşi categorie de elemente scitoide trebuie să includem şi numeroasele vârfuri de săgeţi din bronz, frecvente în inventarul tuturor categoriilor de obiecte geto-dacice în aşezări şi morminte din sec VII-IV î.Chr., precum şi cazanul de bronz de la Dângeni (jud. Botoşani), care a fost destinat – poate – cultului.

Spre deosebire de elementele greceşti, adaptate sau transpuse în forme locale, cele scitice au valoare exclusiv cantitativă, fără a fi asimilate organic în patrimoniul cultural geto-dacic. Aceste elemente nu au supravieţuit peste limitele cronologice de manifestare a fenomenului scitic în regiunile carpato-dunărene. Se ştie că ele dispar brusc în pragul sec. al III-lea î.Chr., fără a lăsa alte urme arheologice.

Interpretarea etno-istorică a acestei situaţii arheologice a fost schiţată în paragrafele anterioare. Se cer amintite, totuşi, câteva chestiuni de metodă şi unele ipoteze de lucru.

În primul rând cred că putem considera fiecare din grupurile culturale citate mai sus ca reprezentând un grup etnic unitar. Dacă această afirmaţie este valabilă, pentru a desemna o arie întreagă, dificultăţile survin atunci când se

75

discută o descoperire anume. Este însă, cred, o certitudine că, în mare, descoperirile pe care le-am reunit în grupul de la Dunărea de Jos aparţin geţilor. Aceştia sunt atestaţi în toată această regiune de surse de primă mână ca Herodot, Tucidide sau Ptolemaios al lui Lagos (Arian).

Luând ca bază de plecare această identitate arheologico-istorică putem propune unele întregiri ale imaginii etno-istorice. În primul rând, grupul getic poate fi urmărit în timp, în aria respectivă cu siguranţă din sec. VII. De asemenea, ţinând seama de relaţia genetică a acestui grup cu cultura Basarabi, putem susţine că şi fondul cultural din sec. IX-VIII era de esenţă getică. În al doilea rând, întemeindu-se pe strânsele analogii între grupurile de la Dunărea de Jos şi cele din Subcarpaţii Meridionali (Ferigile-Bârseşti), putem extinde aria locuită de geţi mult spre nord – Câmpia Română, Subcarpaţii Meridionali şi Banatul. Desigur, nu mai putem vorbi în adevăratul sens al cuvântului de geţi, ci în sens generic. Eventual termenul generic modern de geto-daci sau traco-geţi ar fi în acest caz mai nimerit.

Este limpede că prezenta arheologică a sciţilor nu poate fi luată în consideraţie pentru această zonă decât pentru sec. IV. O serie de grupuri de morminte de inhumaţie, cu ceramică tipic scitică împreună cu amforele de Thassos apar într-o zonă foarte restrânsă în Dobrogea şi, mai ales, în Câmpia Brăilei. Oricum, prezenţa efectivă a sciţilor înainte de această vreme nu a fost atestată arheologic la Dunărea de Jos.

Atribuirea grupului Ciumbrud agatârşilor se întemeiază pe relatarea lui Herodot că de la agatârşi curge râul Maris. Maris a fost identificat cu Marisos (la Strabo), deci cu Mureşul de azi. Dacă nu acceptăm această identitate, atunci e imposibil să-i identificăm altundeva pe agatârşi. Faptul că grupul funerar Ciumbrud contrastează ca rit de înmormântare cu ritul incineraţiei, constatat aproape exclusiv în aria considerată mai sus ca getică, constituie un argument că reprezintă o grupare etnică într-o anumită măsură diferită de cea a geţilor. Faptul acesta este în concordanţă cu descrierea lor de Herodot: Agatârşii … cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci. Cert este că mormintele relativ modeste din cadrul grupului Ciumbrud nu conţin nici podoabe de aur, nu prezintă un tip antropologic gracil şi nici nu oferă însuşirea unui popor care în vremea lui Herodot reprezenta o forţă politică demnă de luat în seamă. Nu trebuie pierdut din vedere că fastul ritului funerar şi importanţa forţei politice nu trebuie să coincidă în mod obligatoriu.

Acestea ar fi principalele date şi ipoteze valide care se desprind din complexa situaţie arheologică dată la lumină de cercetările ultimilor ani.

Manifestări ale culturii spirituale.Arta. Cum s-a amintit în paragrafele precedente o serie de piese de aur, argint şi bronz, descoperite în morminte

sau sub formă de tezaure, prezintă, prin factura lor şi prin imaginile reprezentate pe ele, elemente care justifică reuniunea lor sub noţiunea de manifestări artistice. În această grupă intră, ca mai importante, piese din morminte fastuoase de la Agighiol, Peretu (România), Borovo, Vrača (Bulgaria) tezaurele de la Craiova şi Băiceni (jud. Iaşi), coiful de aur de la Coţofeneşti (jud. Prahova), rytonul de argint de la Poroina (jud. Mehedinţi), trei piese de argint – un coif şi două pocale – provenind poate din zona Porţilor de Fier, plăcile din argint aurit de la Letnica (Bulgaria). Aceste piese împodobite artistic constau din armuri şi coifuri, podoabe de harnaşament şi veselă, sau în cazul descoperirilor de la Letnica, din plăci-aplice. Toate aceste descoperiri vădesc o serie de înrudiri stilistice care îngăduie să fie considerate ca alcătuind o grupă stilistică de sine stătătoare în cadrul manifestărilor artistice din aria circumpontică. Gruparea lor mai ales în bazinul Dunării de Jos – cu excepţia tezaurului de la Băiceni-Iaşi – justifică atribuirea lor aristocraţiei getice şi triballe. Deşi numai mormântul de la Agighiol a putut fi datat cu mai multă precizie, în a doua jumătate a sec. al IV-lea, este de presupus că întreaga serie de descoperiri se situează în acelaşi veac. Doar rytonul de la Poroina ar putea fi datat ceva mai timpuriu.

Analizarea detaliată a acestui grup de descoperiri a dus la identificarea unor trăsături comune în realizarea lor, fapt ce dovedeşte existenţa câtorva ateliere, foarte probabil ale unor meşteşugari itineranţi care lucrau pe lângă curtea câte unui rege local.

Elementele acestei arte sunt în mare parte animaliere şi, în acest sens, se apropie, ca tendinţă generală, de temele tratate de arta circumpontică (scitică, nord-caucaziană, urarteană, sauromată) cu influenţe siberiene, iraniene şi greceşti. Este, de fapt, o artă pe gustul aristocraţiei militare tribale, iar notele specifice, manifestate de la o zonă la alta, nu sunt condiţionate etnic decât în măsura în care reflectă, în reprezentările de pe obiecte, elemente caracteristice credinţelor şi cultului practicat în cadrul diferitelor grupuri. Numai în acest sens putem vorbi de o artă getică sau – mai precis –, de una specifică zonei de la Dunărea de Jos. Tipică acestei arii este tendinţa de stilizare şi simplificare la extrem a unor motive animaliere, a abstractizării lor. Deşi unele motive, luate în parte, au fost împrumutate – cerbul cu coarne aviforme, motivul păsării cu cioc puternic cocârjat, grifonii –, realizarea lor, prin aplicarea unor procedee originale, cum ar fi benzile haşurate în redarea detaliilor anatomice, interpretarea abstracţionistă a motivelor de pe aplicele de harnaşament, sunt expresia geniului creator local. Acest stil specific a ajuns, în sec. IV î.Chr., să influenţeze, la rândul său, arta animalieră nord-pontică. Specific artei locale este şi subiectul reprezentărilor antropo- şi zoomorfe, care exprimă imaginea unor anumite mituri a căror natură o putem bănui, dar a căror semnificaţie precisă ne scapă. Este foarte probabil ca scenele înfăţişate să reprezinte genealogiile familiilor aristocratice, urmărind să demonstreze originea lor divină sau semidivină, respectiv existenţa printre strămoşi a unui erou. Aceasta ar putea fi şi semnificaţia scenei hierogamice de pe una din aplicele de la Letnica. O imagine frecvent întâlnită este cea a unui personaj călare, poate prototipul aşa-numitului Cavaler trac sau al Cavalerilor danubieni din epoca romană. Tot un personaj masculin este reprezentat, pe o cnemidă de la Agighiol, stând pe un tron şi oficiind o libaţie. Această temă apare şi pe obrăzarele coifului de la Băiceni, unde se remarcă şi prezenţa unui şarpe sub un tron, simbolul reptilei sugerând poate o credinţă chtoniană. Un alt personaj în armură execută, pe obrăzarele coifului de la Coţofeneşti, un sacrificiu.

Tot în cadrul manifestărilor artistice se înscriu şi o serie de obiecte mai mărunte, cum ar fi aplicele pentru împodobit tolba cu săgeţi, mânerele cu terminaţii zoomorfe ale unor spade de tip akinakes (Dobolii de Jos, Cepari, Găiceana),

76

unele psalii etc. La aceste obiecte influenţele răsăritene sunt mai izbitoare. De remarcat că majoritatea acestor piese se datează în a doua jumătate a secolului al VI-lea sau în cel următor, respectiv în epoca de apogeu a puterii scitice. Un loc aparte îl ocupă modelul de bronz, înfăţişând o spadă akinakes în teacă, aflată întâmplător, în mod izolat, pe un deal în marginea oraşului Medgidia (jud. Constanţa). Motivul de pe mâner – o pajură înghiţind un şarpe – pare că se repetă şi pe placa de atârnare a tecii (gorytos) şi este un simbol mai rar întâlnit. Celelalte motive – ţapii în poziţie de odihnă de pe lobii gărzii şi ochii cu ghearele de pe gorytos – sunt reprezentări cunoscute în repertoriul motivelor spaţiului nord-pontic. Totuşi, montura tecii nu este specifică portului scitic pentru astfel de arme ci sugerează, mai degrabă, o influenţă persană. Atât datarea, cât şi semnificaţia acestei ciudate şi singulare piese nu sunt încă pe deplin elucidate.

Cu greu putem considera în rândul obiectelor de artă cele trei blocuri statuare găsite în Dobrogea şi care se înseriază în rândul aşa-numitelor kamennjye baby din aria culturii scitice. Relaţia lor cu cultul funerar este evidentă, dar nu exclusivă. Ele reprezintă un personaj masculin sau androgin, foarte primitiv redat, înarmat cu arc, topor de luptă şi akinakes. Asupra semnificaţiei personajului s-au făcut mai multe ipoteze, nici una satisfăcătoare. Prezenţa lor poate fi pusă în legătură fie cu o puternică influenţă scitică asupra geţilor din Dobrogea, fie chiar cu prezenţa efectivă a sciţilor. Piesa de la Sibioara ar putea data de la sfârşitul sec. al VI-lea, cea de la Stupina din sec. V. Oricum ambele par a fi mai vechi decât momentul pătrunderii sciţilor din vremea lui Ateas (sec. IV).

Religia. Ceea ce a izbit pe primii greci care au scris despre geţi au fost particularităţile credinţelor lor. Din cele patru paragrafe dedicate geţilor în cartea a IV-a a lui Herodot, trei se referă la religia lor. Tot aşa Strabo, care relatează pe larg despre aceeaşi temă şi care are şi alte surse decât Herodot. Citându-l pe Poseidonios din Apameia, Strabo scrie că în neamul geţilor râvna pentru cele divine a fost preocuparea de căpetenie. În ciuda acestor afirmaţii neîndoielnice s-au păstrat doar puţine date despre religia geto-dacilor, cele mai multe fiind conţinute în scrierile citate mai sus şi care se pretează la interpretări diferite.

Prima întrebare este aceea referitoare la numele divinităţilor principale. Textele afirmă în mod explicit că Zalmoxis – aceasta se pare că este ortografia corectă; la Herodot apare forma Salmoxis, iar la Strabo, Zamolxis, ultima fiind – foarte probabil – o corupere prin metateză; numele dinastului Zalmodegikos, atestat epigrafic în secolul III î.Chr., reprezintă un argument hotărâtor pentru forma Zalmoxis că a fost sclavul lui Pitagora, de presupus discipolul său. Fiind apoi eliberat, Strabo ne spune că a călătorit şi în Egipt, unde şi-ar fi îmbogăţit cunoştinţele. Întors în ţara lui de baştină s-a impus compatrioţilor săi ca învăţător şi profet. El ar fi propovăduit doctrina nemuririi la geţi iar după moartea sa a fost venerat ca zeu. Dacă lucrurile stau aşa înseamnă că contactul dintre Zalmoxis şi Pitagora nu putea să fi avut loc înainte de mijlocul sec. al VI-lea, revenirea în patrie a primului situându-se cândva în a doua jumătate a sec. al VI-lea. Herodot care relatează primul istoria sclavajului lui Zalmoxis este şi cel care-şi exprimă şi unele îndoieli în privinţa lui Zalmoxis... nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pitagora. Pe această bază, relativ şubredă, s-a clădit şi ipoteza că Zalmoxis ar fi numele principalei divinităţi getice, fără a avea deci o antecedenţă umană.

Desigur, aceste două şcoli de gândire, fiecare înlesnind construirea mai multor ipoteze, sunt ambele justificate, având în vedere insuficienţa şi ambiguitatea informaţiei. Personal înclin spre a considera pe Zalmoxis un reformator religios, iar stagiul său la Pitagora ar putea fi argumentat şi cu o serie de alte elemente din credinţele geţilor. Am în vedere afirmaţia lui Strabo, preluată şi de Poseidonios, despre obiceiul pitagoreic de a nu se atinge de carnea animalelor, care fusese impus geţilor încă de Zalmoxis. Apoi, cele relatate tot de Strabo, referitor la existenţa unei caste de abstinenţi numiţi întemeietorii (Ktistai), socotiţi sfinţi de către popor, relatare coroborată de un pasaj din Antichităţile iudaice ale lui Flavius Josephus, care, după ce descrie pe larg casta essenienilor, informează scurt că modul lor de trai nu diferă de cel al celor numiţi Pleistoi (majoritatea) la Daci. Este interesant de observat că informaţia lui Flavius Josephus despre essenieni provine din surse neopitagoreice din Egipt. În sfârşit, relaţiile numerice din dispunerea blocurilor de piatră în sanctuarele circulare de la Grădiştea Muncelului, indiferent care va fi fost semnificaţia lor, sugerează tot o influenţă pitagoreică. În ce a constat presupusa reformă religioasă a lui Zalmoxis nu putem face decât speculaţii – pare să fi fost un cult iniţiatic, esoteric.

A doua întrebare care se ridică este în ce măsură pot fi extinse şi asupra dacilor cele cunoscute despre Zalmoxis şi zalmoxism. Paragraful din Strabo nu este foarte explicit, căci se referă la calitatea lui Zalmoxis de sfetnic al regelui, obicei care continua şi în zilele geografului din Amasia, iar când domnea Burebista, cinstirea de care se bucurase odinioară Zalmoxis o deţinea Deceneu. Referinţe la interzicerea cărnii de animal, idee cu care se încheie paragraful respectiv, constituie un argument în favoarea continuării doctrinei zalmoxiste şi în Dacia burebistană, fapt ce implică răspândirea ei în întreaga Dacie încă înainte de Burebista. Înţelegând astfel paragraful respectiv se poate spune că muntele sfânt Kogaionon şi apa cu acelaşi nume din apropiere reprezintă denumirea, stâlcită sau nu, a sanctuarelor dacice din Munţii Orăştiei. Este, însă, imposibil să se postuleze existenţa unui sanctuar în această zonă în sec. V î.Chr.

Tot din cele istorisite de Herodot despre Zalmoxis s-a încercat să se stabilească natura cultului său: chtonian sau uranian, găsindu-se argumente pentru ambele concepţii – locuinţa subpământeană pe de o parte, mesajul solului şi actul tragerii cu arcul spre cerul întunecat pe de alta. S-a vorbit despre o Hagiografie a lui Zamolxis în ipostază de zeu, pe elementele căreia se sprijineau ceremoniile de cult şi care ar fi celebrat dispariţia şi reînvierea zeului, credinţe comparabile cu cele cunoscute în religiile greacă şi orientală, legate de ciclul vegetaţiei şi de cultul fecundităţii.

Cele tratate mai sus au schiţat principalele date despre Zalmoxis, punând în acelaşi timp în lumină şi ambiguitatea relatărilor din izvoare. Alte considerente de ordin etnologic, iconografic sau reieşind din examinarea altor surse ne arată pe geto-daci ca posesori ai unei religii politeiste, asemănătoare celorlalte popoare indo-europene. Nu ne-au parvenit nici numele nici atribuţiile diferitelor zeităţi. Herodot pomeneşte un Gebeleisis, după el un alt nume al lui Zalmoxis, după unele interpretări moderne o altă zeitate. Din surse numismatice şi epigrafice ne este cunoscut un

77

Derzalas sau Derzis, zeu cu prestigiu, cultul său fiind de caracter chtonian. O inscripţie din sudul Dobrogei pomeneşte un Dabatopeinos sau Dabatopeios, echivalentul lui Hephaistos. Unele din reprezentările antropomorfe de pe piese de argint sau din alt material, din epoca de maximă dezvoltare a civilizaţiei geto-dacice (sec. II î.Chr.-I d.Chr. d.Chr. d.Chr.) pot fi concepute ca înfăţişând chipul unor zeităţi. Ele se întâlnesc – în special – în zona getică şi nu este exclus să fi avut antecedente mult mai vechi. Am în vedere figura reprezentată pe una din falerele de la Bucureşti-Herăstrău care se reîntâlneşte în tezaurul de la Iakimovo (Bulgaria), este redată în lut la Cârlomăneşti (jud. Buzău) şi apare, uşor modificat, pe fibulele de la Coada Malului (jud. Prahova), Bălăneşti (jud. Olt) sau Transilvania. Tot în această serie găsim şi un personaj călare, care, pe o placă de bronz descoperită în cetatea dacică de la Polovragi (jud. Gorj), este reprezentat într-un mod asemănător unui cavaler danubian şi care, pe de altă parte, aminteşte de călăreţul de pe plăcile aplice de la Letnica din sec. IV î.Chr. Alte elemente arheologice lasă să se întrevadă adorarea unei divinităţi solare, poate ceea ce grecii denumeau Apollo Hyperboreul, cult practicat cu siguranţă în epoca bronzului şi continuat în prima epocă a fierului (Bujoru, Orăştie). Oare doctrina zalmoxistă să fi pus capăt sau măcar să fi redus practicarea altor culte ? Oricum va fi fost, acestea au continuat să joace un rol important în credinţele poporului până târziu în epoca romană. Se cuvine adăugată constatarea că cercetările arheologice nu au furnizat nici un fel de date, cât de cât concludente, referitoare la etapa veche a religiei getice şi care să poată fi puse în legătură cu cele relatate de izvoarele literare, dar nici să le infirme. În stadiul actual, problemele religiei geto-dace trebuie tratate separat, în principal pe baza textelor antice.

78

CAPITOLUL VIIProcesul de individualizare a geto-dacilor

în cadrul lumii tracice

Rezolvarea problemei, încă insuficient clarificată, a momentului şi modului în care s-au individualizat şi cristalizat geto-dacii din lumea tracică, este în legătură directă cu interpretarea datelor izvoarelor scrise şi ale descoperirilor arheologice.

În ceea ce priveşte izvoarele scrise, geto-dacii erau desprinşi din grupul nord-tracic, în sec. al VI-lea î.Chr. fiind cunoscuţi ca atare din relatările lui Herodot, relativ la conflictul dintre sciţi şi perşii de sub conducerea lui Darius, care a avut loc la Dunărea Inferioară, în anul 514 î.Chr.

De vreme ce sunt menţionaţi geţii cu prilejul acestui eveniment, asupra căruia se va reveni mai departe, se admite posibilitatea ca ei să se fi separat din grupul nord-tracic mai de mult, fără a se putea preciza, pe baza informaţiilor scrise, data de începere a acestui proces.

Pot fi de ajutor, în acest scop, descoperirile arheologice, pe baza cărora poate fi vorba de geto-daci mai înainte de informaţiile lui Herodot. În această privinţă avându-se în vedere că aria culturii Basarabi corespunde, în general, cu aceea a răspândirii geto-dacilor, se poate presupune că, din sec. al VIII-lea î.Chr., de când începe perioada de înflorire a acestei culturi, apariţia ei plasându-se, eventual, în a doua jumătate a sec. IX î.Chr. ar putea fi vorba de geţi şi daci în sensul izvoarelor scrise. În acest caz, geto-dacii s-au separat de tracii nordici, corespunzători Hallstattului timpuriu, cu începere din Hallstattul mijlociu, premisele acestui proces fiind coborâte, de către unii până în Bronzul Târziu şi Hallstattul Timpuriu, respectiv în sec. XIV-VIII î.Chr., cum s-a arătat mai sus, s-au individualizat tracii, inclusiv ramura nord-tracică, din masa proto-tracilor din Bronzul Timpuriu şi Mijlociu.

Teritoriul iniţial de formare a geto-dacilor corespunde, pe baza datelor scrise şi a descoperirilor arheologice, cu spaţiul carpato-danubiano-pontic, care, în anumite perioade, a fost depăşit de către aceştia, după cum şi în interiorul lui au pătruns unele populaţii străine, cu care aceştia au coabitat, fiind apoi, asimilate de către autohtoni.

Pe de altă parte, înrudirea culturii Basarabi cu complexul Bârseşti-Ferigile şi alte grupuri din Hallstattul Târziu, constituie o dovadă evidenţă că evoluţia social-economică şi culturală a comunităţilor locale geto-dacice a continuat neîntrerupt în faza finală a primei epoci a fierului, când sunt menţionaţi geto-dacii în izvoarele scrise.

Geto-dacii în lumina izvoarelor scrise. În comparaţie cu datele de ordin arheologic şi numismatic, acelea ale izvoarelor scrise privitoare la geto-daci sunt, mai puţin numeroase, variate şi, deseori, disparate.

Dintre mărturiile scrise, pe primul loc, ca vechime, sunt acelea ale lui Hecateu din Milet (cca. 530-470 î.Chr.), păstrate fragmentar, privind pe cobrizii din Dobrogea, cetatea Orgame (eventual Argamum, din alte informaţii mai noi) de lângă gurile Dunării, precum şi alte aspecte de la sfârşitul sec. VI î.Chr. Urmează apoi opera istorică a lui Herodot (cca. 484-425 î.Chr.), care, în afară de prima menţiune relativ la geţii din sudul Dunării de Jos, conţine diverse date cu privire la geografia – Dunărea Inferioară, râurile Prut (Porata sau Pyretos), Siret (probabil Tiarantos), Mureş (Maris) –, etnografia, credinţele şi practicile religioase ale dacilor, precum şi informaţii despre agatârşii din Transilvania şi siginii din Câmpia Tisei, unele erori şi inconsecvenţe datorându-se faptului că autorul nu s-a informat la faţa locului, ajungând doar până la Olbia. Din sec. V î.Chr. datează şi informaţiile istoricilor Hellanicos din Lesbos (prima jumătate a sec. V î.Chr.), ceva mai tânăr ca Herodot, privitoare la religia geto-dacilor, şi Tucidide (cca. 460-396 î.Chr.), relativ la geţii sud-dunăreni şi tribali, ca făcând parte din statul tracilor odrysi, precum şi ale tragedianului Sofocle, care se referă la regele geţilor Charnabon, neamintit de alte surse scrise.

Izvoarele literare privitoare la geto-daci, în perioada sec. IV-III î.Chr. sunt mai numeroase, datorită cunoaşterii mai îndeaproape a acestora în urma expediţiilor lui Filip II, Alexandru cel Mare şi Lysimachos la Dunărea de Jos. Acestea au prilejuit lui Trogus Pompeius (primele decenii ale sec. I î.Chr.), a cărui operă s-a păstrat în rezumat la Iustinus (mijlocul sec. al II-lea), transmiterea informaţiilor relativ la uniunile de triburi ale geţilor în frunte cu un Histrianorum rex, lui Arrian din Nicomedia (sec. al II-lea) să comunice ştiri despre uniunea tribală getică din Câmpia Munteniei, iar lui Diodor din Sicilia (sec. I î.Chr.) despre evenimente din vremea puternicii uniuni tribale getice de sub conducerea lui Dromichaites, la care s-au referit mai târziu, cu unele deosebiri, Strabon şi Pausanias.

După această perioadă, de la Dromichaites la Burebista, exceptând unele ştiri transmise de Trogus Pompeius-Iustinus relativ la regii Oroles şi Rubobostes (tot Burebista ?), istoria geto-dacilor nu se mai reflectă în izvoarele literare scrise. Aceasta va fi reluată odată cu expansiunea romană la Dunărea de Jos, în special în opera geografului Strabon (63 î.Chr.-19), deosebit de importantă pentru ştirile de ordin geografic, etnografic şi lingvistic privitoare la dacii din vremea lui Burebista şi imediat după el, din care rezulta că dacii şi geţii formau unul singur popor, cu o limbă unitară, geţii fiind localizaţi către Pontul Euxin şi Răsărit, iar dacii în partea opusă, geţii, ajungând în sud până în nordul Munţilor Balcani şi spre est până la cetatea Tyras, de la limanul Nistrului, zonă în care se localizau, după el, tirageţii şi pustiul getic. În schimb, dacii şi anartii (trib celtic), după Caius Iulius Caesar (102-44 î.Chr.), care a transmis cea mai veche informaţie despre daci, aceştia se învecinau cu pădurea Hercinică, din Nordul Alpilor până în munţii Slovaciei.

Despre cuceririle lui Burebista, în est până la Olbia, s-a referit şi Dion Chrysostomos (40-120 d.Chr.), cunoscător al geţilor, în mijlocul cărora a trăit.

Informaţii literare cu privire la geto-dacii de după Burebista şi până la cucerirea Daciei de către romani şi, în continuare, până la retragerea aureliană, sunt mai puţin numeroase. Dintre acestea, acelea transmise de Dio Cassius – născut pe la 155 d.Chr. şi care şi-a scris opera sa istorică cu începere din 229 –, păstrate în rezumat la istoricii bizantini Xiphilinos (sfârşitul sec. XI d.Chr.) şi Zonaras (mijlocul sec. XII d.Chr.), se referă atât la evenimente din

79

Dobrogea, care au dus la înglobarea acestei regiuni în statul clientelar al tracilor odrysi, cât şi, îndeosebi, la luptele dacilor cu romanii, din vremea lui Domitian şi Traian, cu care prilej a făcut şi portretul lui Decebal, singurul din literatura antică. Din nefericire, relativ la aceste lupte, sunt numai informaţiile mai târzii ale lui Dio Cassius, din vremea Severilor, întrucât s-au pierdut operele lui Traian şi ale medicului său, Criton, care l-a însoţit în luptele respective, denumindu-l pe Decebal conducătorul geţilor.

Diferitele informaţii cu privire la geto-daci din perioada dintre Burebista şi cucerirea dacilor de către romani au mai fost transmise de L. Annaeus Florus (contemporan cu Traian şi Hadrian), relativ la luptele dintre daci şi romani, din vremea lui Augustus, şi chiar şi de acesta din urma în legătură cu înfrângerea unor triburi dacice; Plinius cel Bătrân (23-79 d.Chr.) din domeniul etnografic şi geografiei, istoriei şi al ştiinţelor naturale, precum şi în ceea ce priveşte numele de Dacia, menţionat de Tacitus (55-120 d.Chr.) şi de alţi istorici romani; Dioscoride (contemporan cu Claudiu şi Nero) şi Pseudo-Apuleius pentru denumirea de plante medicinale în limbile greacă şi latină, şi Plinius cel Tânăr (61 / 62-114 d.Chr) în privinţa raporturilor romanilor cu dacii.

Informaţii cu privire la geto-dacii din această perioadă se găsesc şi în operele poetice ale lui P. Ovidius Naso (43 î.Chr.-17 d.Chr.), C. Valerius Martial (40-104 d.Chr.) şi Papinius Statius (40 / 45-96 d.Chr.), care, în ciuda unor exagerări, prezintă totuşi interes pentru cunoaşterea unor aspecte reale din viaţa şi istoria geto-dacilor. Din acest punct de vedere, ştirile respective trebuie receptate cu prudenţă şi în spirit critic, ca şi acelea ale istoriografiei din această perioadă, datorită exagerărilor din pasiuni politice sau de altă natură, precum şi din necunoaşterea reală a faptelor.

Ştirile literare cu privire la daci scad apoi în perioada sec. II-III d.Chr., corespunzătoare provinciilor Dacia şi Moesia Inferior când un loc aparte îl ocupă acelea de ordin geografic, datorită lui Claudiu Ptolemeu (100-107 d.Chr.), întrucât ele privesc atât triburile, cât şi localităţile mai importante din Dacia. În această privinţă, situaţia, după 250 sau, eventual, din sec. al IV-lea, se reflectă şi în Tabula Peutingeriana, harta drumurilor mai importante din antichitate, denumită astfel după consilierul Conrad Peutinger din Augsburg, care, în anul 1507, a intrat în posesia manuscrisului acestei lucrări.

Mărturiile literare scrise cu privire la geto-daci se completează cu cele de ordin epigrafic. În legătură cu această problemă, un interes aparte pentru cunoaşterea faptelor din timpul lui Burebista, între 62 / 61 şi 48 î.Chr. precum şi a personalităţii acestuia, prezintă decretul în cinstea solului Acornion din Dionysopolis. De asemenea, interesează, în mod deosebit, inscripţia lui Tib. Plautius Aelianus, guvernatorul Moesiei, care se referă la mutarea a 100.000 de transdanubieni de la nord de gurile Dunării la sud de fluviu, întrucât sub denumirea de transdanubieni se înţeleg geţii şi, eventual, un amestec de populaţie getică şi sarmatică. La acestea se adaugă şi stela funerară, cu inscripţie şi reliefuri, a lui Tib. Claudius Maximus, de la Grammeni, lângă Philippi, în Macedonia, care permite reconstituirea sfârşitului tragic al lui Decebal, în momentul imediat după cel ilustrat pe Columnă.

Semnificative pentru istoria şi civilizaţia dacică sunt micro-inscripţiile în limbile greacă şi latină, din vremea lui Burebista şi Decebal, de la Costeşti şi Grădiştea Muncelului, din Transilvania şi Ocniţa-Ocnele Mari, din Oltenia, prin care, pe lângă faptul că se atestă cunoaşterea scrierii cu litere greceşti şi apoi latine de către pătura conducătoare dacică, se transmit şi unele nume de regi daci.

Unitatea etno-lingvistică şi culturală a geto-dacilor. Din paragrafele anterioare se desprinde concluzia că geto-dacii constituiau o unitate etno-culturală în lumea tracă înainte de menţionarea geţilor sud-dunăreni de către Herodot. În această privinţă, grupurile culturale din Hallstattul Mijlociu şi Târziu din spaţiul carpato-danubiano-pontic pot fi puse în legătură cu diferite triburi geto-dacice din acest spaţiu, diferenţiate etnocultural de altele aparţinând tracilor sudici, illirilor şi altor seminţii din zonele vecine.

Relativ la această problemă, se impun unele consideraţii cu privire atât la triburile desemnate cu denumirea modernă de geto-daci, cât şi la limba şi cultura lor.

Astfel, în ceea ce priveşte etimologia numelui acestor triburi s-au exprimat diferite puncte de vedere. În timp ce după unii denumirea de dac ar deriva din cuvântul presupus daca, cu semnificaţie de cuţit sau pumnal, după alţii ar echivala cu daos, nume dat sclavilor în comediile lui Menandru sau lupului în limba înrudită a frigienilor. În sprijinul acestei din urmă explicaţii se invocă şi reprezentarea în formă de balaur cu cap de lup de pe stindardele dacice de pe Columna Traiană şi de pe un fragment ceramic de la Valea Budurească (jud. Prahova), cu toate că tipul acesta de stindard nu s-a întâlnit doar la daci.

În ciuda acestor puncte de vedere deosebite, este sigur că numele de daci şi geţi au fost folosite de scriitorii greci şi romani pentru nişte triburi mai mari sau uniuni tribale înrudite, cunoscute, în genere în izvoarele greceşti sub numele de geţi, pentru regiunea Dunării Inferioare şi în cele latine de daci, pentru spaţiul intra-carpatic. Cu toate acestea, sunt şi cazuri în care s-a folosit denumirea de geţi pentru daci, şi, mai rar, aceea de daci pentru geţi.

La rândul lor, aceste uniuni tribale, cunoscute sub denumirea modernă de daco-getice sau geto-dacice, au fost şi ele împărţite în mai multe triburi sau seminţii, dintre care Claudiu Ptolemeu menţionează, către sfârşitul sec. al II-lea, 15 nume ale celor care locuiesc în Dacia. Dintre acestea, următoarele 4 au fost triburi sau seminţii cu localizare aproximativă: costobocii, biephii, keiagisii şi piephigii, restul purtând denumiri derivate din nume de localităţi importante sau de râuri.

În afară de acestea, din texte şi inscripţii se mai cunosc şi următoarele triburi geto-dacice, pe lângă cele înrudite: crobyzii, în sudul Dobrogei şi nord-estul Bulgariei şi trizii, din Dobrogea, menţionate de Hecateu; appulii, în zona Alba Iulia; sucii, la gura Oltului; burii, în regiunea de dealuri din Muntenia şi Oltenia; ordessensii, pe malul Argeşului; dacii mari, în Maramureş şi nordul Crişanei; costobocii, pe cele două versante ale Carpaţilor nord-estici şi în nordul Moldovei şi carpii, în Moldova, după ce mai înainte fuseseră în zonele pontice.

80

În afară de triburile geto-dacice, în izvoarele scrise sunt informaţii şi despre unele din centrele lor. Astfel, Claudiu Ptolemeu menţionează 44 localităţi din Dacia, dintre care multe cu sufixul -dava, în sens de centru tribal, târg. Alte -davae sunt amintite şi în Tabula Peutingeriana din sec. al III-lea sau, eventual, al IV-lea.

În ceea ce priveşte limba daco-geţilor, care constituie substratul limbii române, s-a scos în evidenţă locul acesteia în marea familie de limbi indo-europene, şi anume, apartenenţa ei la grupul satem, denumit astfel după cuvântul sanscrit satam, pentru sută, precum şi înrudirea ei cu limbile sanscrită, iraniană, baltoslavă, armeană şi illiro-messapică. În această privinţă, există un consens general. În schimb, problema raporturilor limbii daco-getice cu aceea a tracilor sud-balcanici a provocat discuţii, adoptându-se poziţii deosebite.

Astfel, în timp ce după unii, pe baza lui Strabon, după care geţii şi tracii vorbesc aceeaşi limbă, este o singură limbă cu două dialecte, după alţii, invocând sufixele -dava şi -para din denumirile de localităţi dacice şi tracice, sunt două limbi deosebite. Cum s-a remarcat însă, deosebirile existente între cele două limbi nefiind atât de mari, ca să-l infirme pe Strabon, se impune concluzia că este vorba de o singură limbă traco-dacică cu două dialecte, geto-dacic şi tracic.

În general, se cunosc foarte puţine despre limba daco-geţilor. În afară de câteva micro-inscripţii de pe ceramică, din cea mai mare parte, de la Grădiştea Muncelului, are doar trei cuvinte, dintre care două nume proprii, se mai cunosc 57 denumiri de plante medicinale, transmise în scrierea greacă de medicul Dioscoride sau în cea latină de Pseudo-Apuleius, dintre care numai o parte sunt utilizabile, restul fiind corupte de copiştii de mai târziu sau au o altă origine.

În comparaţie cu acestea, se cunosc din textele literare şi inscripţiile greceşti şi latine, precum şi de pe monede, 2.100 nume proprii, dintre care 1.190 antroponime şi 910 toponime caracteristice pentru traco-daci, prezentând puţine analogii la illiri, greci şi alte popoare.

Important este însă faptul că un număr de cuvinte din limba traco-dacică a lăsat urme până astăzi în limbile română şi albaneză. Astfel, în limba română s-au păstrat cuvinte din fondul lexical principal relativ la corpul şi firea omenească, casă, animale (de ex.: grumaz, a răbda, gard, mistreţ, mânz etc.). Nu se cunoaşte însă nici un nume de persoană sau de localitate. În schimb, s-au transmis unele nume de râuri (Alutus – Olt, Samus – Someş), pe care slavii le-au preluat de la populaţia daco-romană, înlocuindu-se vocala a cu o.

Unităţii etnolingvistice a geto-dacilor, mărturisită, mai mult sau mai puţin ferm, de Strabon, Trogus Pompeius, Plinius cel Bătrân, Appian, Dion Cassius şi Ştefan din Bizanţ îi corespunde, arheologic, unitatea de cultură geto-dacică, caracterizată, în sec. VII-V î.Chr., prin mai multe grupuri regionale, menţionate mai sus, dintre care unele înrudite, dezvoltate din cultura Basarabi. Grupurile acestea întâlnite în regiunea Dunării de Jos, Transilvania, centrul şi nordul Moldovei, aparţin geto-dacilor sau, după unii, traco-geţilor. Unitatea culturală a acestor grupuri se reflectă atât în domeniul culturii materiale, cât şi al vieţii spirituale, remarcându-se prin originalitate faţă de grupurile culturale contemporane din zonele vecine sau mai îndepărtate, cu care au fost în contact.

Raporturile geto-dacilor cu populaţiile învecinate. În ceea ce priveşte relaţiile geto-dacilor cu alte populaţii, se pune în discuţie, în ordine cronologică, problema legăturilor cu cimmerienii. In această privinţă, trebuie menţionat că au existat şi există controverse cu privire la etnicul, localizarea, datarea şi rolul istoric al cimmerienilor.

Astfel, din punct de vedere etnic sunt consideraţi în mod diferit, respectiv traci, iranieni sau de altă origine, ca localizare se presupune, în mod ipotetic, prezenta lor în afara de zona nord-pontică şi Anatolia, în timp ce intruziunile lor sunt datate, în mod cert, numai în Transcaucazia şi Anatolia, la sfârşitul sec. al VIII-lea şi în sec. al VII-lea î.Chr., iar privitor la rolul lor istoric sunt îndoieli că s-ar fi implicat în istoria şi cultura populaţiilor autohtone din afara zonelor din nordul Mării Negre, Transcaucazia şi Anatolia.

În acest context, trebuie fie nuanţate, fie să se renunţe la unele interpretări mai vechi, potrivit cărora triburile de călăreţi nomazi şi seminomazi din stepele nord-pontice şi nordul Caucazului, cunoscute sub denumirea convenţională de cimmerieni, în mişcările lor spre vest şi sud-vest, ar fi afectat şi teritoriul ţării noastre, Introducându-se pe această cale, aici, unele piese de harnaşament din bronz sau fier ca şi zăbalele, psaliile şi aplicele, care ar fi aparţinut, ca şi unele tezaure de obiecte din aur, din Ucraina subcarpatică, Transilvania şi Ungaria, cercului „traco-cimmerian”. Prezenta, pe baza acestor date arheologice, a cimmerienilor în spaţiul respectiv este discutabilă, avându-se în vedere descoperirile culturii Basarabi din această vreme, prin care se atestă continuitatea etno-culturală a populaţiei locale geto-dacice.

În stadiul actual al cercetărilor, conform informaţiilor scrise, toponimele şi a datelor arheologice, este sigură prezenta cimmerienilor în zona nord-pontică înainte de sciţi, care i-au alungat de aici. Totodată, pare plauzibil, după unele opinii, că în stepele nord-pontice ar aparţine cimmerienilor cultura prescitică, respectiv cultura Ciornyiles, cu două faze în evoluţia ei, dintre care prima în legătură cu spaţiul carpato-danubiano-pontic iar a doua cu cultura Babadag (II), din Dobrogea şi Moldova. La acestea se adaugă analogiile cu cultura Basarabi a ceramicii cu decor încrustat cu alb din cultura prescitică. Toate aceste legături, ca şi participarea cimmerienilor şi tracilor la unele expediţii din Anatolia, din a doua jumătate a sec. al VII-lea î.Chr., sunt invocate în sprijinul tezei potrivit căreia cimmerienii sunt înrudiţi cu tracii, eventual chiar o ramură a acestora din urmă, cum rezultă şi dintr-un text din Strabon în care se afirma că ei erau numiţi, uneori, şi treri.

Relativ la raporturile cu grecii, un loc aparte îl ocupa întemeierea coloniilor greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre şi legăturile cu geto-dacii.

Fenomenul constituirii unui număr impresionant de colonii greceşti, care se înşiră de-a lungul ţărmurilor Mării Negre, Mării Egee şi Mediteranei, de pe coastele Asiei Mici şi până la „Coloanele lui Hercule”, este în legătură cu evoluţia economică şi socială a societăţii greceşti, caracterizată prin antagonismele dintre aristocraţia gentilică, posesoare de proprietăţii funciare, şi micii cultivatori, deposedaţi şi înrobiţi economic, ceea ce a avut ca efect expatrierea unei părţi din această din urmă categorie, în vederea asigurării existentei.

81

Procesul colonizării a pus în circulaţie produse şi elemente ale unei noi civilizaţii şi, în acelaşi timp, a atras în sfera unei economii avansate numeroase comunităţii omeneşti aflate, în majoritatea lor, în faza finală de dezvoltare a societăţii preistorice. Întemeierea coloniilor se leagă de mediul geografic favorabil dar mai ales şi In primul rând de nivelul de dezvoltare social-economic al populaţiilor locale, cu care au intrat în contact. Acolo unde au luat fiinţă coloniile greceşti au existat comunităţii care ajunseseră să fie apte să înţeleagă avantajele schimbului cu purtătorii unei civilizaţii superioare.

Faptul că în sec. al VII-lea şi al VI-lea î.Chr. teritoriile traco-getice intră în sfera intereselor grecilor, prin punerea temeliilor primelor colonii, denotă că populaţia getică atinsese un stadiu avansat în evoluţia sa pe plan social-economic şi politic, devenind aptă pentru întreţinerea unor relaţii de schimb permanente cu populaţii şi centre cu grade diferite de dezvoltare. Şefii de triburi şi aristocraţia tribală începuseră să joace un rol politic şi economic important. Desigur cu sprijinul şi adeziunea acestora, coloniştii greci reuşesc să se instaleze în mediul autohton getic. În astfel de condiţii vor lua fiinţă şi se vor dezvolta trei oraşe pe coasta dobrogeană a Mării Negre, Histria, Tomis şi Callatis, care vor constitui focare ale civilizaţiei greceşti antice în lumea traco-geto-dacică.

Histria, ctitorie a Miletului, este cea mai veche colonie de pe coasta de vest a Mării Negre, întemeiată, după Informaţiile transmise de Eusebiu şi confirmate de descoperirile arheologice, pe la mijlocul sec. al VII-lea î.Chr. Originea sa milesiană o găsim confirmată şi de Plinius cel Bătrân şi Strabon. După Pseudo-Scymnos, întemeierea Histriei ar fi avut loc în timpul pătrunderii sciţilor în Asia, adică la sfârşitul sec. al VI-lea î.Chr. Cercetările arheologice efectuate în sectorul vestic al cetăţii au scos la iveală ceramică greacă de factură rhodo-ioniană, corintică şi atică, din a doua jumătate a sec. al VII-lea î.Chr., care vine astfel să confirme indicaţiile din Cronicile lui Eusebiu.

Odată cu întemeierea Histriei şi a celorlalte colonii greceşti, pătrund în zona de pe ţărmul de vest al Pontului Euxin elementele caracteristice lumii elenistice.

Întemeierea oraşului Tomis (Constanţa), tot colonie de origine milesiană, ca şi Odessos (Varna), pare să se fi petrecut ceva mai târziu. Lipsa unor date mai precise şi relativ târzii fac dificilă stabilirea momentului înfiinţării coloniei de la Tomis. Presupunerea că începuturile acesteia ar putea fi plasate chiar la sfârşitul sec. al VI-lea î.Chr. nu se întemeiază pe nici o informaţie sigură. Cercetările arheologice efectuate la Constanta au dus la descoperirea unui strat de locuire datând din a doua jumătate a sec. al VI-lea î.Chr. Aceste descoperiri constituie deocamdată, cele mai precise ştiri despre începuturile oraşului Tomis, despre care se poate spune acum, cu certitudine, că întemeierea sa putea să fi avut loc chiar înainte de prima jumătate a sec. al VI-lea î.Chr.

Pentru data întemeierii oraşului Callatis (Mangalia), singura colonie de origine doriană, situaţia este ceva mai limpede. Pseudo-Scymnos ne informează ca aceasta a fost înfiinţată de grecii veniţi din Heracleea Pontică (colonie a Megarei), pe vremea când rege în Macedonia era Amyntas I (540-498 î.Chr.). Deşi până în prezent nu avem nici o confirmare a acestei ştiri pe cale arheologică, putem totuşi accepta, ca dată a întemeierii Callatisului, sfârşitul sec. al VI-lea î.Chr. ca şi pentru Dionysopolis, de pe coasta tracică a Mării Negre. De la Plinius cel Bătrân aflăm că oraşul s-a întemeiat pe locul unei aşezări băştinaşe cu numele de Cerbatis sau Acervetis. Originea sa doriană este indicată, de asemenea, de Ptolemaios, Strabon, Memnon şi Ovidiu.

Evoluţia celor trei colonii vest-pontice este foarte inegală pe parcursul întregii lor existente, deşi istoria lor are adesea elemente comune.

Pentru perioada de început, corespunzătoare sec. VI-IV î.Chr., se impune în mod deosebit Histria, care, în sec. V-lea cunoaşte o nouă etapă de dezvoltare. Săpăturile arheologice efectuate pe locul vechii cetăţi au scos la iveală bogate urme de la mijlocul şi din a doua jumătate a sec. al VI-lea î.Chr. În schimb, oraşul Tomis, rămâne, în acest interval de timp, încă în stadiul incipient de dezvoltare, acela de emporion, fiind dominat de oraşele vecine. Despre dezvoltarea oraşului Callatis, în cursul sec. al VI-lea, nu dispunem de vreun indiciu arheologic.

La baza înfiinţării şi dezvoltării oraşelor vest-pontice se situează bunele raporturi ale acestora cu populaţia traco-getică. Întemeierea fiecăreia dintre colonii trebuie văzută şi înţeleasă ca rezultat al stabilirii unor înţelegeri şi al unor relaţii între băştinaşi şi noii veniţi, bazate pe interese comune. Aceste raporturi se vor intensifica şi se vor extinde odată cu dezvoltarea coloniilor şi cu trecerea lor la faza de centre de producţie.

In ceea ce priveşte Histria, relaţiile cu autohtonii sunt atestate arheologic prin descoperirile de ceramică autohtonă, precum şi a unor morminte „princiare” getice în necropolă tumulară. În afară de acestea, descoperirea de la Tariverde, în preajma Histriei, a unei aşezări getice din această perioadă, cu puternice influenţe greceşti, constituie o dovadă a raporturilor strânse ale Histriei cu populaţia traco-getică şi a întinderii teritoriului cetăţii, încă din a doua jumătate a sec. al VI-lea î.Chr. până la o distantă de 20 km spre vest de zidurile oraşului.

Spre deosebire de Dobrogea, Moldova şi estul Munteniei, unde răspândirea produselor greceşti îndeosebi de la Histria, a fost mai intensă, în zona intra-carpatică acestea se întâlnesc în număr mic şi mai târziu. Un rol important în răspândirea acestor produse, inclusiv a tehnicii ceramicii lucrate la roata l-au avut tracii sud-dunăreni, influenţaţi de civilizaţia greacă.

Tot în aceasta perioadă, o dată cu raporturile cu grecii, mai importante, au avut loc şi altele cu sciţii, şi ele cu un rol în diferite manifestări ale civilizaţiei geto-dacice, cu începere din perioada de sfârşit a primei epoci a fierului.

Primele elemente scitice în spaţiul carpato-danubiano-pontic datează din sec. al VI-lea î.Chr. ceea ce corespunde şi cu informaţiile lui Herodot, relativ la expediţia lui Darius contra sciţilor în anul 514 î.Chr. De la sciţi au putut proveni la geto-daci atât arme scitice – akinakes-uri din fier, cu terminaţii zoomorfe, şi vârfuri de săgeţi din bronz, cu trei muchii –, cât şi unele obiecte de bronz – cazane de sacrificiu, vârfuri de stâlp de baldachin, aplice cruciforme, uneori în stil animalier, oglinzi – care puteau fi, în parte, şi imitaţii după modele scitice.

Influenţa scitică, legată de complexul „sciţilor agricultori” din silvostepă, din care nu lipseau nici elementele tracice, a fost mai activă mai ales în Transilvania, centrul şi nordul Moldovei, unde se consideră de către unii că, în perioada ultimă a culturii din prima epocă a fierului, au pătruns o serie de elemente de factură scitică, atât în urma incursiunilor

82

scitice înspre Europa Centrală, cât şi a legăturilor dintre triburile geto-dacice şi „sciţii din silvostepă”. Datorită, probabil, acestor incursiuni scitice se explică şi fortificarea unor aşezări din Moldova (Stânceşti, jud. Botoşani; Cotnari şi Moşna, jud. Iaşi).

Şi în zona de dealuri subcarpatice fondul local geto-dacic a intrat în legătură cu elemente de factură scitică şi numai în mod sporadic cu altele, de origine grecească, după cum o dovedesc, îndeosebi, grupele culturale cu morminte de incineraţie în tumuli de la Bârseşti, din sudul Moldovei, şi Ferigile, din nordul Olteniei.

Tot în zona intra-carpatică, precum şi dincolo de arcul carpatic, se încadrează din punct de vedere geografic şi cultural şi agatârşii, în legătură cu care s-a pus cercul agatârs sau traco-agatârs, în care pe baza datelor oferite de complexul Bârseşti-Ferigile, factorul geto-dacic a avut un rol important. În această privinţă ritualul de înmormântare şi inventarul metalic al mormintelor de pe Mureşul Superior, aparţinând grupului Ciumbrud, indică, după unii, un grup de origine răsăriteană, scitică, pătruns în masa daco-geţilor din zona respectivă înainte de 550 î.Chr. şi care, împreună cu fondul local respectiv, durează apoi până în 500 î.Chr., iar după alţii ar fi vorba mai curând de un grup autohton, tracic, influenţat de sciţi. Practica tatuajului, la care se refera Herodot, îi apropie, după unii, de daci, opunându-se înrudirii lor cu sciţii.

Din punct de vedere al situaţiei istorico-politice, s-a presupus că, în vremea de apogeu a puterii scitice, s-a constituit în Transilvania o unitate tribală cunoscută de grecii din Olbia, de la care s-a informat Herodot, sub numele de agatârşi, care, în sec. al V-lea î.Chr., când a fost Herodot la Olbia, s-au tracizat, opunându-se înaintării spre vest a sciţilor.

Agatârşii, consideraţi de către unii ca fiind la origine scito-iranieni, iar de alţii, autohtoni veniţi în contact, în Transilvania şi Moldova, cu sciţii sau cu un grup răsăritean, presaţi de către migraţia spre vest a sciţilor, este sigur că în timpul expediţiei lui Darius ei erau dincolo de hotarele Scitiei, în interiorul arcului carpatic, de vreme ce Herodot relatează că Mureşul izvorăşte „în ţara agatârşilor” şi că „Scitia este mărginită mai întâi de agatârşi”. Apoi, în timpul luptelor de apărare împotriva perşilor, ei nu numai că nu i-au ajutat pe sciţi, dar „nu le-au îngăduit” să le calce hotarele pentru a fi antrenaţi în conflict, prevenindu-i că în caz contrar „vor avea să lupte mai întâi cu ei”.

Spre deosebire de zona intra-carpatică şi în afara ei, în regiunea ponto-dunăreană, în special în Dobrogea, a fost activă influenţa triburilor de sciţi nomazi din stepele nord-pontice, care, cu începere din a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Chr., au exercitat, cel puţin pentru un timp, şi o stăpânire politică asupra populaţiei autohtone geto-dace. Dintre descoperirile scitice sau de influentă scitică din acest teritoriu prezintă un interes deosebit modelul presat al unei spade de tip akinakes din bronz, de la Medgidia (jud. Constanţa), cu elemente scitice şi persane, piesă considerată, de unii, ca sabie-emblemă, având rolul de simbol al puterii militare, politice şi sociale a unui conducător local sau de simbol religios în legătură cu un cult special, eventual al zeului războiului. La aceasta se adaugă şi câteva sculpturi, cunoscute sub denumirea de „babe de piatră” (kameniye baby) din sec. al VI-lea şi al V-lea î.Chr.

În procesul evoluţiei comunităţilor geto-dacice, sciţi au avut mai mult ca sigur un rol, contribuind la apariţia unor arme, piese de harnaşament şi podoabe, descoperite în aşezări şi, îndeosebi în morminte. Totodată, nu este exclus ca influenta scitică să fi avut unele consecinţe în ceea ce priveşte tactica de luptă a localnicilor (arcaşi călări = hippotoxotoi), prin folosirea intensă a cailor şi adoptarea unor arme de tip oriental. Tot datorită influenţei scitice, pe lângă urmele din domeniul culturii materiale, s-au introdus în regiunile noastre şi unele elemente de artă scitică, ale stilului animalier, precum şi unele nume de râuri şi de persoane, a căror origine este însă mult controversată.

Alte contacte au stabilit geto-dacii cu illirii, de origine tot indoeuropeană, răspândiţi în Nord-vestul Peninsulei Balcanice şi pe coastele Adriaticii, în general, din Macedonia până la Dunăre şi Sava, inclusiv Peninsula Istria, spaţiu dintre vărsarea Dravei în Dunăre până la Porţile de Fier, sud-vestul Olteniei, nord-vestul Bulgariei şi, parţial, Macedonia fiind considerat, din punct de vedere arheologic, ca zonă de interferentă dintre traci şi illiri. În această privinţă, pe baza descoperirilor arheologice, este plauzibilă o expansiune illiră spre est, în sec. VIII-VII î.Chr., în care este inclus şi Sud-vestul Olteniei cum o atestă necropolele tumulare din Hallstattul mijlociu şi târziu de la Basarabi, Balta Verde şi Gogoşu, aflate în zona de interferenţă dintre geto-daci şi illiri şi caracterizate prin obiecte de port – fibule – şi arme – lănci, securi bipene de luptă – aparţinând unor luptători. În ceea ce priveşte restul teritoriului României , nu poate fi vorba de o prezentă a illirilor în prima epocă a fierului, ci numai a unor obiecte cu caracter illiric în mediul geto-dacic cum este cazul cu unele fibule din mormintele de la Trestiana şi Stoicani, din sudul Moldovei, ajunse acolo, probabil, prin intermediul comunităţilor culturii Basarabi.

În fine, prezintă interes şi raporturile geto-dacilor cu tracii sudici, întrucât prin intermediul acestora geto-dacii au fost în legătură cu civilizaţia greacă din Peninsula Balcanică. În această privinţă, influenţa greacă din zona respectivă asupra geto-dacilor datează îndeosebi din vremea extinderii statului sud-tracic al odrisilor, sub Sitalkes, la gurile Dunării, stat căruia îi corespunde, din punct de vedere cultural, grupul Duvanli, tot sub influenţă greacă. Din informaţiile lui Tucidide se cunosc unele campanii militare, la care geţii au participat alături de regele odris, în Macedonia, contra inamicilor Atenei, şi în zona Kersonesului, contra atenienilor.

Datorită legăturilor din această vreme cu tracii sudici, influenţaţi de civilizaţia greacă, geto-dacii din zona Dunării Inferioare au cunoscut ceramica lucrată la roată, cum o atestă descoperirile de la Alexandria, Grojdibod, Mediaş şi din alte locuri. De asemenea tot prin aceste legături, s-au introdus la geto-daci fierul de plug, unele tipuri de vase din lut ars, transpuse şi în repertoriul propriei ceramici, obiecte din metal şi elemente decorative ale artei „princiare” din sec. V-IV î.Chr., ilustrate prin piese din aur şi din argint, din tezaure, morminte şi descoperiri izolate.

83

CAPITOLUL VIIIEvoluţia geto-dacilor din a doua epocă a fierului (La Tène)

până în secolul I î.Chr

Caracteristicile generale ale La Tène-ului geto-dacic. Cea de a doua epocă a fierului (La Tène) geto-dacică se caracterizează prin progrese realizate în domeniul economiei, în primul rând în urma perfecţionării treptate a procesului de prelucrare a fierului. Pe lângă intensificarea şi generalizarea folosirii uneltelor de fier, apare acum pentru prima dată plugul cu brăzdar din fier, tras de bovine, care a contribuit la intensificarea agriculturii, alături de creşterea animalelor şi meşteşugurile locale, printre care şi cel al ceramicii lucrate la roată, au avut şi ele un rol însemnat în dezvoltarea social-economică a societăţii omeneşti din această epocă.

Transformările de ordin social-economic, impulsionate şi de schimburile de produse, le corespunde şi organizarea social-politică adecvată, caracterizată prin uniuni tribale mai puternice şi pe teritorii mari, având o structură ierarhică, politică reprezentată de „regi”, sfatul şefilor de triburi şi masa războinicilor.

În cadrul acestei organizări cu caracter militar, războaiele au jucat un rol destul de important, condiţionând, printre altele, tipul aşezărilor geto-dacice, sub formă de cetăţi cu şanţuri şi valuri simple, din pământ sau cu armătură de zid din piatră şi lemn, ca In centrul şi nordul Moldovei. Pe de altă parte, această organizare, cu caracter militar, datorită şi unor împrejurări externe favorabile, a contribuit la trecerea către statul dacic.

Factorul local, din Hallstattul târziu, a constituit baza pe care s-a dezvoltat organic cultura geto-dacică din cea de a doua epocă a fierului, din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Nu este vorba numai de persistente şi tradiţii hallstattiene mai vechi, ci de prezenta însăşi a principalelor forme locale de ceramică, unelte, arme şi podoabe, care s-au transformat acum, permiţând să se stabilească legătura genetică dintre culturile primei şi celei de a doua epoci a fierului din spaţiul respectiv.

În afară de aceasta, contactul activ al geto-dacilor din nordul Dunării cu lumea greacă şi cea sud-tracică de la sud de fluviu, în care sunt incluşi şi geţii din Dobrogea, precum şi cu grecii din coloniile de pe litoralul dobrogean al Mării Negre, sciţii şi celţii, şi într-o mai mică măsură cu illirii şi romanii, aflaţi pe o treaptă superioară de dezvoltare social-economică şi culturală, a contribuit la progresul tehnic şi cultural al societăţii geto-dacice, accentuându-se, în acelaşi timp, prin intensificarea schimburilor, nu numai în natură, ci şi pe bază de monedă metalică, contradicţiile interne care frământau această societate.

În ceea ce priveşte viaţa spirituală a societăţii geto-dacice din cea de a doua epoca a fierului, se remarcă arta cu caracter „princiar” sau aristocratic, bine ilustrată prin descoperiri, din tezaure şi morminte, de obiecte din aur şi argint, cu decor în stil animalier, tratat într-o manieră locală, tracică, sau traco-getică. De asemenea, prezintă interes şi religia geto-dacilor, care a avut în sec. I î.Chr. un rol în unificarea triburilor daco-getice, precum şi ritul predominant de înmormântare al daco-geţilor, ilustrat prin incineraţie, în mai toate necropolele plane sau tumulare, dintre care se remarcă acelea de la Zimnicea şi Popeşti în Muntenia, Enisala şi Murighiol, în Dobrogea.

Periodizare. Cea de a doua epocă a fierului, denumită convenţional La Tène, cu toate că această denumire nu corespunde decât parţial cronologic, de altfel ca şi aceea de Hallstatt, nu a început în aceleaşi condiţii pe teritoriul României, admiţându-se, în general, data de 450 î.Chr. pentru zona Dunării de Jos, Subcarpaţii Meridionali şi de Curbură şi sudul Moldovei, iar după alţii, data de 400 î.Chr. sau chiar mai târziu pentru spaţiul intra-carpatic. Din acest motiv, problema trecerii la cea de a doua epocă a fierului în acest spaţiu este azi mai complexă decât a fost prezentată în trecut.

Avându-se în vedere evoluţia culturală geto-dacică, s-au deosebit trei perioade în La Tène-ul geto-dacic: veche (cca. 450-începutul sec. III î.Chr.), mijlocie (sec. III î.Chr.-începutul sec. II î.Chr.) şi târzie (începutul sec. II î.Chr.-106), ultima, corespunzând celei mai mari dezvoltări a civilizaţiei geto-dacice, din vremea lui Burebista şi Decebal, fiind susceptibilă de a fi subîmpărţită.

Această periodizare a La Tène-ului geto-dacic se deosebeşte de cele mai vechi ale lui P. Reinecke şi J. Dechelette pentru centrul şi vestul Europei, folosite în trecut cu unele modificări, şi pentru spaţiul sud-est european, inclusiv al teritoriului ţării noastre.

Generalizarea metalurgiei fierului. În a doua epocă a fierului, datorită dezvoltării producţiei, în primul rând în urma perfecţionării treptate a procesului de prelucrare a fierului, s-au înregistrat noi progrese în metalurgia fierului la geto-daci. În această privinţă, un rol important l-au avut uneltele agricole, dintre care o menţiune aparte merită depozitele de unelte din fier din sec. III-II î.Chr., de la Buneşti (jud. Vaslui), Oniceni (jud. Neamţ), Lozna-Turbăria (jud. Botoşani).

Triburile geto-dacice, în urma intensificării şi generalizării uneltelor din fier, au dezvoltat, din ce în ce mai mult şi în mod inegal producţia în principalele domenii de activitate economică: agricultura, de data aceasta cu ajutorul plugului cu brăzdar din fier, tras de vite, introdus la nordul Dunării datorită legăturilor cu tracii sud-balcanici; creşterea vitelor şi meşteşugurile, printre care şi acela al ceramicii lucrate la roată, tehnică superioară adoptată de localnici la Dunărea de Jos în sec. VI-V î.Chr., precum şi în restul Daciei, având un rol, şi în acest domeniu legăturile cu tracii sud – balcanici.

Apariţia şi folosirea monedei de metal ca etalon de schimb. Progresele realizate de societatea geto-dacică, îndeosebi în domeniul metalurgiei fierului, în cea de a doua epocă a fierului, au stimulat producţia de bunuri şi totodată, au dus la intensificarea şi extinderea schimbului dintre diferite comunităţi. Trocul, formă tradiţională folosită în

84

schimburile de produse, s-a dovedit a fi depăşit, impunându-se din ce în ce mai mult nevoia apariţiei şi folosirii monedei de metal ca etalon în procesul de schimb.

Cele dintâi mijloace de schimb apărute pe teritoriul Daciei sunt reprezentate de semne monetare din bronz, care au forma unor vârfuri de săgeţi. Acestea au circulat în oraşele vest-pontice şi la geţii din preajma litoralului, fiind cunoscute prin câteva mari depozite descoperite la Jurilovca, Enisala şi Vişina (jud. Tulcea) datând din a doua jumătate a sec. al VI-lea şi începutul sec. al V-lea î.Chr.

Primele monede emise pe teritoriul României sunt didrahmele de argint, bătute, în sec. V-IV î.Chr., de oraşul Histria. Aceste monede au cunoscut o largă răspândire în teritoriile geto-dacice, ajungând să circule în Dobrogea, Moldova de sud şi centrală şi Câmpia Dunării, până dincolo de linia Oltului, unde se întâlnesc ca descoperiri izolate şi, mai rar, sub formă de tezaure (Căbeşti, Moldova, Scărişoara, Muntenia). În sec. V-IV î.Chr., acelaşi oraş Histria emite şi monede din bronz, de tipul „cu roata”, cu capul lui Apollon, care circulă în mediul autohton getic. Într-o măsură mai mică au circulat, în părţile de sud ale Dobrogei, drahmele din argint emise de oraşul Callatis, în a doua jumătate a sec. al IV-lea.

Extinderea economică şi a influenţei politice a Macedoniei, spre nord până la Dunăre, a contribuit la lărgirea sferei relaţiilor geto-dacilor cu sudul greco-macedonean şi tracic. Drept urmare, îşi fac apariţia, pe piaţa din Dacia, monede ale regilor macedoneni Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare şi, într-o măsură mai redusă, emisiuni ale lui Filip al III-lea Arideul şi Lysimachos. Un număr însemnat de tezaure şi descoperiri izolate cu emisiuni din aur, argint şi bronz de la aceşti dinaşti au fost scoase la iveală de pe cuprinsul întregului teritoriu geto-dacic. Cele mai multe dintre monedele din argint şi bronz sunt emisiuni din a doua jumătate a sec. al IV-lea şi primele decenii ale sec. al III-lea î.Chr. Cele din aur se întâlnesc doar în zona Dunării de Jos, fiind reprezentate de stateri, de tip Filip al II-lea, Alexandru cel Mare şi Lysimachos, emişi, în marea lor majoritate, în sec. III-II î.Chr. În atelierele din oraşele greceşti, printre care se numără şi Callatis, Tomis şi Histria. Două mari tezaure cu astfel de stateri s-au descoperit la Mărăşeşti (jud. Vrancea) şi Dăieni (jud. Tulcea) considerate a reprezenta stipendii plătite geţilor de oraşele vest-pontice în schimbul protecţiei politice de care s-au bucurat acestea, din partea unui conducător local nord-dunărean. Paralel cu monedele oraşelor vest-pontice şi ale regilor macedoneni, au mai circulat în Dacia, în special în regiunea gurilor Dunării, o serie de emisiuni greceşti, printre care se numără staterii de electrum, din Cyzic şi monedele oraşului nord-pontic Olbia. Mai rar se întâlnesc şi tetradrahme din argint, din sec. al IV-lea î.Chr. venite dinspre sud din Damastion şi de regele peonilor, Patraos.

Înmulţirea schimburilor şi stimularea lor prin folosirea monedei greco-macedonene pe parcursul sec. V-IV î.Chr. cu care nu se mai putea face faţă noilor nevoi economice, au creat condiţiile apariţiei monedei proprii la geto-daci. Cele dintâi manifestări, cu caracter restrâns, se înregistrează în regiunea Dunării încă de la începutul sec. al III-lea î.Chr. Procesul ca atare se extinde şi se generalizează după mijlocul sec. III î.Chr. Geto-dacii au emis numai monede din argint. Ei au folosit ca prototip principal tetradrahmele lui Filip al II-lea, care au pe avers efigia lui Zeus, iar pe revers un călăreţ, şi într-o măsură mai mică, emisiunile regilor macedoneni Alexandru cel Mare şi Filip al II-lea Arideul şi ale oraşului Larissa din Thessalia.

În prima etapă de dezvoltare, datând aproximativ, între 250-150 î.Chr., se emit tetradrahme cu un stil bun, apropiat de cel al prototipurilor, cu titlul argintului şi greutatea ridicate. Emisiunile se caracterizează printr-o mare formă de tipuri şi variante. Centre monetare mai importante, din această vreme, se cunosc în zona Dunării, Banat, Oltenia, nord-vestul Daciei şi Podişul Central al Moldovei. În faza de început a acestei etape se constată şi unele influenţe getice, mai ales la monedele din nord-vestul Daciei.

Cea de a doua fază importantă a monetăriei geto-dacice, datând din perioada 150-70 î.Chr., se caracterizează prin creşterea numărului emisiunilor monetare, reducerea numărului de tipuri şi variante, modificarea stilului printr-o accentuată stilizare, scăderea greutăţii monedelor şi a titlului argintului. Acum se pot delimita câteva tipuri principale, care corespund câte unei anumite zone geografice bine conturate.

Monetăria geto-dacilor de tip greco-macedonean îşi încetează activitatea după primele trei decenii ale sec. I î.Chr. Descoperirile tiparelor monetare din cetatea dacică de la Tilişca (jud. Sibiu), precum şi cele de la Ludeşti, Braşov şi Poiana (jud. Galaţi) care redau întocmai tipuri de denari romani republicani, ce începuseră să circule în Dacia, încă din primele decenii ale sec I î.Chr., au putut dovedi că geto-dacii au adoptat, în jurul anului 70 î.Chr., un nou tip monetar. Copierea fidelă a denarilor romani nu face posibilă, deocamdată, distincţia dintre originalele venite din atelierele din Italia şi replicile daco-getice. Cei circa 25.000 denari descoperiţi în Dacia demonstrează că noul proces monetar devenise unic. Abandonarea vechilor monetării, distribuite pe uniuni de triburi, şi adoptarea unei monede unice pentru întreaga Dacie, reprezentată de denarul roman republican, este o dovadă a trecerii geto-dacilor la o formă superioară de organizare social-politică, o dată cu crearea statului geto-dac de către Burebista. Un stat de genul celui creat de Burebista impunea folosirea unui singur tip monetar, ca dovadă a caracterului său unitar.

Nivelul înalt pe care îl atinsese economia Daciei după mijlocul sec. al II-lea î.Chr. a atras pe piaţa din Dacia şi alte categorii de monede. Este vorba de tetradrahmele provinciei Macedonia Prima şi din Thassos şi de drahmele oraşelor Apollonia şi Dyrrhachium. Împreună cu denarii de tip roman, aceste monede au circulat în toată Dacia, în special în prima jumătate a sec. I î.Chr. Odată cu instalarea Imperiului roman la Dunăre încep să circule în Dacia denari romani imperiali care, treptat, vor domina întreaga piaţă dacică.

În teritoriul getic dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea) continuă şi în sec. III-I î.Chr. să domine monedele greceşti din oraşele vest- şi nord-pontice (Histria, Tomis, Callatis, Tyras, Olbia). Procesul monetar local de tip macedonean, specific regiunilor geto-dacice nord-dunărene nu a cuprins şi teritoriul Dobrogei. Emisiuni monetare locale de tip Filip al II-lea se cunosc doar în zona Măcinului, în vecinătatea imediată a Dunării. În schimb, în părţile de nord ale Dobrogei, sub influenţa coloniilor greceşti, se emit sporadic monede din argint cu numele regelui get Moskon, în cursul sec. III î.Chr., iar în sud, în împrejurimile oraşului Callatis, în sec. II î.Chr., monede din bronz, mai rar şi din argint, purtând numele unor regişori de rezonanţă scitică (Ataias, Kanites, Ailios, Charaspes, Cariakkes, Akrosas,

85

Tanusa). Situaţia diferită ce se constată în circulaţia monetară din Dobrogea este legată strâns de prezenta oraşelor greceşti de pe coasta Mării Negre, care continuau încă să domine viaţa economică în aceste zone getice.

Interferenţe între civilizaţia geto-dacică şi civilizaţiile altor populaţii. Cultura materială a geto-dacilor continuă să se dezvolte în cea de a doua epocă a fierului, cum o atestă descoperirile din aşezările deschise şi întărite, cetăţi, precum şi din necropolele plane sau tumulare din epoca respectivă.

În legătură cu această problemă, o deosebită importanţă prezintă descoperirile arheologice din aşezările deschise şi cetăţile de la Zimnicea, Popeşti şi Piscul Crăsani, din Muntenia, Coţofenii din Dos, din Oltenia, Stânceşti, Cotnari, Buneşti, Cucorani şi Poiana, din Moldova, Bedaud, din Dobrogea, Măscăuţi, Mateuţi şi Butuceni, din Basarabia. Cetăţile din vremea respectivă, de dimensiuni deosebite, reprezintă sedii ale unor uniuni tribale şi, în acelaşi timp, loc de refugiu în caz de primejdie. În această privinţă, prezintă un interes interpretările date cetăţilor din Moldova, îndeosebi de la Stânceni şi de la Cotnari, privind capacitatea de adăpostire şi numărul de locuinţe din cuprinsul lor. În ceea ce priveşte descoperirile din aceste aşezări, o menţiune aparte merită ceramica lucrată la roată, producţia sporită de obiecte din fier, ceea ce implică şi o prelucrare locală a fierului, cum o dovedesc, printre altele atelierele de la Curteni şi Buneşti, din Moldova, tezaurul de obiecte din aur din Cetatea de la Stânceşti.

În legătură cu aceasta din urmă, se constată un progres evident înregistrat de arta geto-dacică în prima perioadă a culturii celei de a doua epoci a fierului (sfârşitul sec. V-începutul sec. III î.Chr.), corespunzătoare etapei de cristalizare a culturii geto-dacice, când s-a afirmat, în spaţiul carpato-balcanic, stilul animalier, caracterizat printr-o îmbinare armonioasă de elemente decorative de caracter tracic, scitic, grec şi achemenid, tratate cum s-a arătat mai sus, într-o manieră locală tracică sau traco-getică, în funcţie de atelierul în care s-au lucrat piesele respective şi nu de persoana căreia i-au fost destinate aceste piese sau zona etnică din care provin.

Este vorba de o artă cu caracter „princiar” sau aristocratic, bine ilustrată prin unele descoperiri arheologice importante, provenind din Dobrogea (Agighiol) şi regiunile extra-carpatice (Poiana Coţofeneşti, Băiceni, jud. Iaşi, Craiova, jud. Dolj, Peretu, jud. Teleorman, Găvan, jud. Brăila, Poroina, jud. Mehedinţi). Aceeaşi semnificaţie o are şi importantul depozit de obiecte din bronz, de caracter grecesc – coifuri, candelabru, aplice şi cnemide –, de la Olăneşti, din Basarabia.

Important este faptul că această artă „princiară” geto-dacică remarcabilă prin geometrism şi realism primitiv, cu toate influenţele străine ale unor civilizaţii superioare ca acelea elenistică şi achemenidă, se caracterizează, în marea arie de răspândire a stilului animalier, din Asia până în centrul Europei, prin particularităţi, atât în reprezentările iconografice principale, umane şi zoomorfe, cât şi prin elemente secundare ale decorului.

În ceea ce priveşte descoperirile din necropole, acestea provin în marea lor majoritate, din morminte de incineraţie, rit predominant şi în a doua epocă a fierului la geto-daci, arderea făcându-se în altă parte, într-un loc anume pregătit (ustrinum), şi uneori chiar pe locul mormântului, resturile incinerate, cenuşa şi ofrandele, fiind depuse direct în groapă sau în urnă, îngropate apoi în mormânt, ca şi la alte populaţii de la sud de Dunăre, respectiv traci sau illiri, precum şi la germani. Relativ la practicile funerare, rituale, s-au presupus, pe baza descoperirilor făcute, banchete şi dansuri funebre, sacrificii umane şi ofrande.

Un interes deosebit prezintă mormintele tumulare şi plane din necropola de la Zimnicea din sec. IV î.Chr., care, prin bogăţia inventarului, pot fi puse pe seama aristocraţiei tribale, deosebindu-se în mod evident de cele târzii, cu un inventar sărăcăcios. La fel, se remarcă şi necropola tumulară de la Popeşti, cu mormintele de incineraţie cu rug care, prin inventarul lor bogat – săbii, cămăşi de zale, coif din aramă –, au fost considerate morminte princiare, ca şi cele menţionate mai sus, cu piese din argint, de la Agighiol, Peretu şi Craiova, precum şi de la Cucuteni. Dintre celelalte necropole geto-dacice din această vreme, un loc aparte îl ocupă şi acelea din Dobrogea, de la Enisala, cu peste 400 morminte, majoritatea de incineraţie, din sec. IV î.Chr., precum şi cele două de incineraţie, de la Murighiol, din sec. IV-III î.Chr.

În comparaţie cu ritul incineraţiei, acela al inhumaţiei este foarte rar întâlnit la geto-daci, după cum par să o indice doar câteva morminte de acest fel, de copii, de la Sfântul Gheorghe-Bedehaza (jud. Covasna) şi de adulţi, de la Braşov, fără ca să fie sigure, în toate cazurile, cronologia şi apartenenţa lor etnică.

La dezvoltarea civilizaţiei geto-dacice, ilustrată prin descoperirile mai sus menţionate, provenind din aşezări, morminte şi tezaure sau piese izolate, au contribuit în primul rând, şi în această epocă, relaţiile ei cu civilizaţia greacă din coloniile greceşti de pe coasta dobrogeană a Mării Negre. În această privinţă, înainte de a se prezenta legăturile civilizaţiei geto-dacice cu cea greacă din cele trei colonii, Histria, Tomis şi Callatis, este necesar să se insiste asupra istoricului acestor colonii, în cea de a doua epocă a fierului, completându-se în acest fel, cele spuse mai sus, relativ la apariţia şi începutul dezvoltării coloniilor respective în perioadele mijlocie şi târzie ale primei epoci a fierului.

Astfel, în sec. al V-lea î.Chr. Histria cunoaşte o nouă etapă de dezvoltare. Către sfârşitul secolului respectiv, după informaţiile lui Aristotel, la Histria, ca şi în alte cetăţi greceşti, este înlăturat regimul oligarhic, pentru a fi înlocuit cu cel democratic. Pe acropola oraşului se ridică monumente impunătoare, din rândul cărora se remarcă templul Afroditei, cercetat cu prilejul săpăturilor arheologice. Tot acum Histria deschide primele sale ateliere monetare. Din rândurile celor dintâi emisiuni menţionăm didrahmele din argint, care au pe avers două capete umane, dintre care unul inversat, iar pe revers, într-un pătrat Incus, emblema oraşului, vulturul pe delfin, la care se adaugă monedele mici din bronz, cu roată.

O situaţie relativ prosperă continuă să aibă şi în cea mai mare parte a sec. IV î.Chr., când atelierele monetare emit cea mai mare cantitate de monede din argint. Acropola va fi înconjurată acum de un zid din piatră, descoperit prin săpăturile efectuate. Tot în legătură cu comerţul Histriei, din epoca ei de prosperitate economică, ilustrată prin construcţii deosebite, se pune şi acţiunea de colonizare a acestei cetăţi către litoralul de nord-vest al Mării Negre, după cum o dovedesc descoperirile de monede histriene şi de ceramică grecească din aşezarea de la Roxolani de pe malul stâng al limanului Nistrului, aşezare care ar corespunde, după unii, cu vechiul Nikonium.

86

Această perioadă de timp (sec. VI-IV î.Chr.) coincide cu faza principală de dezvoltare a Histriei. Ea domină întreg comerţul nord- şi vest-pontic. Monedele histriene au cunoscut o largă circulaţie spre nord, până dincolo de Olbia, înspre sud, până dincolo de Balcani.

În interiorul getic se răspândesc numeroase produse histriene, ca urmare a raporturilor strânse şi permanente care se stabiliseră între cetate şi populaţia locală traco-getică. Monedele din argint pătrund în stânga Dunării, în jumătatea de sud a Moldovei şi în Câmpia Munteniei.

Oraşul Tomis rămâne, în acest interval de timp, încă în stadiul incipient de dezvoltare, acela de emporion, fiind dominat de oraşele vecine.

În schimb, oraşul Callatis îl găsim în plină dezvoltare, sub forma unui oraş impunător, pe la mijlocul sec. IV î.Chr. În această perioadă emite primele monede din argint, cu valoare de drahme care redau pe avers capul lui Heracles, iar pe revers armele eroului, arcul în teacă şi măciuca, la care se adaugă spicul de grâu. Tot acum, la Callatis se ridică edificii publice şi monumente de artă importante. În atelierele ceramice se produce o mare cantitate şi varietate de statuete din lut ars, colorate, de un nivel artistic cu totul remarcabil. Descoperirea unui papirus într-un mormânt (sec. IV î.Chr.) este o dovadă a atenţiei pe care, încă de timpuriu, callatienii o acordau textelor scrise.

Cu toate că lipsesc informaţii precise, nu este exclusă posibilitatea ca Histria şi Callatis, în urma expediţiei navale, din Marea Neagră, a lui Pericle să fi aderat la Liga maritimă delio-atică, odată cu celelalte cetăţi de pe litoralul Mării Negre. Faptul acesta va condiţiona, într-un anumit sens, dezvoltarea oraşelor vest-pontice, care au putut contribui, cu cereale, la acoperirea nevoilor oraşelor greceşti din sud.

Atât Histria, cât şi Callatis, în urma crizei prin care au trecut poleis-urile din Grecia propriu-zisă, în timpul şi după războiul peloponeziac, se transformă, în cursul sec. V-IV î.Chr., în centre de producţie, depăşind stadiul de simple intermediare de schimb între greci şi băştinaşi. Ambele colonii bat monede proprii, deschid ateliere ceramice, sporesc producţia de cereale, din teritoriile rurale şi pescuitul la gurile Dunării, intensifică şi amplifică raporturile cu populaţia locală, traco-getică.

Ridicarea Macedoniei ca putere de prim rang şi extinderea sa , teritorială şi economică, în Balcani, în sec. IV î.Chr., nu va rămâne fără urmări şi pentru oraşele greceşti vest-pontice. În această privinţă, înfrângerea sciţilor de sub conducerea lui Atheas, în 339 î.Chr., nu departe de Histria, de către Filip al II-lea, a avut ca efect includerea cetăţilor sub influenţa, dacă nu chiar sub oblăduirea macedonenilor. Ocrotite de regatul macedonean din vremea lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare, oraşele vest-pontice continuă să se menţină la un nivel însemnat de dezvoltare. Monedele din bronz ale celor doi regi macedoneni cunosc o largă circulaţie pe piaţa de la Histria şi de la Callatis, alături de emisiunile lor proprii. În aceeaşi vreme atelierele histriene dat monede din bronz cu capul lui Apollon şi al zeului fluvial. Teritoriile rurale se extind şi se conturează mult mai clar.

Situaţia se schimbă după dezmembrarea statului macedonean, odată cu moartea lui Alexandru cel Mare. În anul 313 î.Chr., Histria, Tomis şi Callatis se alătură revoltei oraşelor vest-pontice, Odessos, Apollonia şi Mesambria, contra lui Lysimachos. În schimb, Callatis care nu ajunsese în fruntea revoltei, este supus unui lung asediu care se va prelungi până pe la 300 î.Chr. Cu un an înainte (304 î.Chr.) Însă, 1.000 de callatieni fuseseră nevoiţi să se refugieze pe mare, la Eumelos, regele Bosforului cimmerian, aşa cum rezultă din relatările lui Diodor din Sicilia. După toate probabilităţile, evenimentul amintit a avut urmări destul de grave asupra dezvoltării coloniilor vest-pontice. Din acest moment, Histria încetează să mai emită monede din argint, rămânând doar cu emisiunile din bronz. Probabil că acelaşi lucru se întâmplă şi cu activitatea monetară de la Callatis. Sigur este că după intervenţia lui Lysimachos nici unul dintre cele două oraşe nu va mai atinge nivelul de dezvoltare pe care îl cunoscuseră în perioada anterioară. Ceva mai mult, vom asista, în secolele următoare, mai ales la Histria, la o decădere şi o intrare în criză economică, ce se va adânci pe parcursul întregii epoci elenistice.

Pe la 260 î.Chr. găsim din nou cele două oraşe vest-pontice, Histria şi Callatis, angajate într-un conflict, de data aceasta cu oraşul Byzantion, pentru control asupra coloniei tomitane. Byzantion iese învingător şi reuşeşte să câştige dreptul asupra oraşului Tomis. Potrivit unui document epigrafic, descoperit la Histria, în a doua jumătate a sec. III î.Chr. oraşul de pe malul lacului Sinoe, găsindu-se în dificultate, este obligat să ceară sprijin economic şi politic regelui get Zalmodegikos. Pe la 200 î.Chr. histrienii sunt din nou nevoiţi să solicite ajutor politic. De data aceasta ei se adresează, ne informează un alt document epigrafic histrian, lui Rhemaxos, un alt rege local din stânga Dunării de Jos, solicitând sprijin împotriva tracilor conduşi de Zoltes, care atacaseră oraşul, ameninţându-l cu încălcarea teritoriului şi distrugerea recoltei. La dificultăţile de ordin politic ale Histriei din această vreme pare să fi contribuit, pe lângă criza generală a societăţii greceşti, şi împotmolirea treptată a portului histrian prin ridicarea cordonului de nisip, cunoscut azi sub numele de Chituc.

În cursul sec. III-II î.Chr., atât Histria cât şi Callatis continuă să emită monede din bronz. La Histria se construieşte un impunător templu în cinstea Marelui Zeu, iar la Callatis se constată o păstrare a tradiţiei artistice şi literare. Din rândul callatienilor se vor evidenţia învăţaţi ca Demetrios din Callatis (sec. III î.Chr.), care se va face remarcat în toată lumea greacă prin scrierile sale cu caracter istoric şi geografic şi Heracleide (sec. al II-lea î.Chr.), biograf şi istoric al gândirii, crescut la curtea regală a Egiptului.

Tot în această perioadă va începe ridicarea oraşului Tomis, care bate acum primele sale monede, toate emisiuni din bronz. Descoperirea unei mari necropole din perioada elenistică, cu un bogat şi variat inventar, constituie o indicaţie în legătură cu avântul pe care acest oraş îl ia, începând mai ales din sec. al II-lea î.Chr.

Secolului I î.Chr. aduce schimbări importante în viaţa oraşelor vest-pontice. La începutul secolului respectiv acestea sunt atrase în uniunea pontică a regelui Mithridate VI Eupator, pentru ca în anul 73 î.Chr. să le găsim angajate în conflictul lui Mithridate cu Roma. În anii 72-71 î.Chr. guvernatorul Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus, cucereşte oraşele vest-pontice şi încheie un tratat de alianţă (foedus) cu Callatis. În anii 62-61 î.Chr. oraşele vest-pontice ajutate de geţi, se răscoală împotriva romanilor, înfrângând armatele lui C. Antonius Hybrida, proconsulul

87

Macedoniei. Pe la mijlocul sec. I î.Chr., Burebista întinde graniţele regatului său până la Marea Neagră, integrând în cadrul acestuia şi oraşele vest-pontice.

Campaniile de cucerire întreprinse în Dobrogea de M. Licinius Crassus, în anii 29-27 î.Chr., vor avea ca urmare includerea celor trei colonii, Histria, Tomis şi Callatis, în comunitatea pontică, ce va fi ataşată regatului clientelar al Traciei. În anul 46 vor fi încorporate provinciei romane Moesia, iar în anul 86 Moesiei Inferior. De la această ultimă dată, istoria celor trei oraşe greceşti se leagă de aceea a provinciei şi, indirect, de istoria Imperiului roman, din care vor face parte. Includerea lor în cadrul Imperiului va însemna sfârşitul perioadei lor autonome şi acceptarea autorităţii central imperiale.

Coloniile vest-pontice de pe coasta dobrogeană a Mării Negre sunt, ca şi celelalte oraşe greceşti, colonii şi metropole, cetăţi-state cu pături etnico-sociale diferite, cu forme de organizare internă şi conducere proprii.

Pe baza informaţiilor textelor, inscripţiilor şi ale datelor arheologice, s-a tras concluzia că populaţia oraşelor pontice, din această vreme, se compunea din cetăţeni de origine greacă, cu drepturi politice sau fără de asemenea drepturi, din mixhellenes fără drepturi politice, proveniţi din căsătoriile mixte greco-scitice sau greco-tracice, precum şi dintr-o pătură săracă, formată din mici meseriaşi şi negustori, pescari şi salahori, sclavi şi meteci, străini toleraţi.

Din ştirile transmise s-a putut stabili, în linii generale, şi organizarea internă a celor trei cetăţi vest-pontice. Această organizare este specifică perioadei de după înlăturarea guvernării oligarhice, adică din momentul instaurării regimului de democraţie greacă, şi se menţine, cu unele modificări, şi în a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Chr., în condiţiile formării unei noi oligarhii negustoreşti care, activând sub egida instituţiilor de democraţie greacă a acaparat cele mai înalte poziţii în viaţa economică şi politică a coloniilor greceşti. Situaţia se va prelungi şi în epoca destrămării structurilor societăţii greceşti, paralel cu agravarea crizei social-economice, precum şi politice de la Dunărea de Jos, datorită atacurilor tracilor, precum şi ale bastarnilor care, prin incursiunile lor, la nordul şi la gurile Dunării, au periclitat cetăţile greceşti de la Pontul Stâng.

În fiecare cetate, puterea aparţinea cetăţenilor liberi, fiind excluşi femeile, străinii domiciliaţi în oraş şi, desigur, sclavii. Puterea supremă era exercitată de adunarea poporului (eklesia), cunoscută din inscripţii sub numele de demos. Pe lângă acest corp deliberativ funcţiona un sfat (boulé), însărcinat cu pregătirea lucrărilor adunării şi cu rezolvarea treburilor curente. Puterea executivă era încredinţată unor colegii de magistraţi (arhonţi), documentate la Histria şi Tomis. Tot aici mai este pomenit, pentru ambele colonii, şi colegiul unor conducători militari (strategi, hegemoni). La Histria, mai sunt atestate, în plus, colegiile de economi, casieri, sinedroi, etc. Pentru Callatis, avem documentaţi, printre colegiile de magistraţi, pe demiurgoi, strategi cu rol militar şi eisagoreis, care îndeplineau roluri comerciale şi judiciare.

Fiecare cetate avea câte un teritoriu rural propriu (chora), mai puţin bine cunoscut în epoca autonomă. Aceste teritorii, cuprinzând în special terenuri arabile, erau exploatate, în principal, cu sprijinul populaţiei autohtone, prin înţelegerea stabilită de conducerea oraşelor cu şefii de triburi locale.

La baza înfiinţării şi dezvoltării oraşelor vest-pontice se situează bunele raporturi ale acestora cu populaţia autohtonă traco-getică. Întemeierea fiecărei dintre colonii trebuie văzută şi înţeleasă ca rezultat al stabilirii unei înţelegeri şi unor relaţii Între băştinaşi şi noii veniţi, bazate pe interese comune. Aceste raporturi se vor intensifica şi se vor extinde odată cu dezvoltarea coloniilor şi cu trecerea lor la faza de centre de producţie. Legăturile de schimb între coloniile greceşti şi autohtoni, mai ales în sec. V-III î.Chr., s-au stabilit, în primul rând, în regiunile înconjurătoare ale Dobrogei, în mod direct sau, uneori, indirect, prin mixhellenes, cum o atestă descoperirile din aşezările getice din Dobrogea, de la Tariverde, Sinoe, Vadu şi din alte locuri, precum şi din necropolele şi mormintele de incineraţie de la Histria, Cernavoda, Satu Nou şi Murighiol. De asemenea, aceste legături sunt ilustrate şi prin descoperirile de monede greceşti, îndeosebi histriene, înlocuite mai târziu, pe teritoriul Histriei şi la triburile geto-dacice, prin moneda macedoneană, care se întâlneşte într-un număr mai mare în Transilvania decât în regiunile extra-carpatice, fără ca să fie vorba de un schimb direct cu grecii.

Contactul grecilor din colonii cu localnicii poate fi urmărit şi în afara Dobrogei, tot pe cale arheologică şi numismatică. În această privinţă, prezintă interes amforele din Chios, Thassos, Rhodos şi Cnidos, vasele din lut şi alte diferite obiecte, precum şi monedele greceşti, descoperite în mai multe locuri din Moldova şi Oltenia, ca şi, într-o măsură mai redusă, în Transilvania.

Căile principale de pătrundere ale produselor greceşti în Moldova şi Muntenia au fost Dunărea, Şiretul, Ialomiţa, precum şi cursul altor ape, afluenţi ai Dunării. Un rol important în vehicularea acestor produse l-a avut Histria, al cărei comerţ a fost activ nu numai spre Muntenia, ci, mai ales, spre Moldova, unde a venit în atingere cu sfera relaţiilor comerciale ale Olbiei.

Între Histria şi geţii din nordul gurilor Dunării s-au statornicit şi raporturi politice de care oraşul va beneficia în vremea celor doi regi locali, Zalmodegikos şi Rhemaxos. Desigur, relaţiile cu populaţia getică din vecinătate şi, în general, din Dobrogea au fost mult mai strânse şi permanente, aici făcându-se primul contact cu civilizaţia greacă. Geţii din Dobrogea aveau să-şi însuşească multe dintre produsele greceşti. Unii dintre şefii de triburi locali îşi vor lua titlul de basileu şi vor bate monede (Moskon). La Callatis, atelierele monetare vor bate monede pentru o serie de regişori sciţi, cum s-a arătat mai sus. În cultura materială a traco-geţilor, de tip Murighiol – Enisala, îşi face apariţia ceramica lucrată cu roata, ca urmare a influenţei greceşti.

Aceste relaţii dintre greci şi geto-daci au avut întotdeauna un caracter reciproc, nivelul de dezvoltare a celor trei oraşe fiind condiţionat, în mare măsură, de raporturile cu populaţia băştinaşă. Pe de altă parte, circulaţia produselor greceşti şi elenistice la geto-daci constituie indici la stadiul înalt de dezvoltare social-economică şi culturală a acestora. Cu toată intensitatea şi varietatea cu care s-au manifestat influenţele greceşti, din colonii şi Balcani, Dacia nu s-a grecizat, elementele de civilizaţie geto-dacică predominând atât în domeniul culturii materiale, cât şi al vieţii spirituale.

88

Influenţele greceşti, ca de altfel şi ale altor popoare cu care geto-dacii au venit în contact, au fost asimilate în mod creator de către aceştia, contribuind la ridicarea nivelului civilizaţiei lor, îndeosebi în vremea lui Burebista şi Decebal.

În sec. III-II î.Chr., o dată cu scăderea relaţiilor cu lumea greacă şi sud-tracică, în urma intervenţiei la Dunărea de Jos a macedonenilor, precum şi a legăturilor cu statul elenistic al Traciei, civilizaţia geto-dacică a cunoscut influenţele elenistice. Datorită acestor influenţe se explică prezenta în cuprinsul unor aşezări geto-dacice din această perioadă, a produselor de import elenistice, răspândite până în Transilvania, precum şi unele imitaţii locale ale ceramicii elenistice.

În circulaţia produselor greceşti, în afară de coloniile vest-pontice, au avut un rol şi legăturile cu grecii din Peninsula Balcanică, prin intermediul tracilor sud – dunăreni, cum s-a arătat mai sus. În afară de aceasta, geto-dacii, prin intermediul tracilor sudici au venit, după unii, în contact şi cu produsele de toreutică ale atelierelor achemenide, care însă, după alţii, s-ar putea să se datoreze mai curând unor ateliere greceşti sau tracice – fialele din mormântul de la Agighiol. În această privinţă s-a exprimat însă opinia că, din a doua jumătate a sec. al IV-lea sau chiar de la sfârşitul sec. al V-lea î.Chr., influenţa achemenidă s-a făcut simţită la anumite forme al toreuticii de producţie locală din Thracia, zonă care a servit ca mijlocitoare şi mai târziu, între arta iraniană a metalului şi aceea a celţilor timpurii.

În afară de acestea este posibil ca, prin intermediul illirilor, să se fi transmis la nord de Dunăre unele produse de influenţă greacă, cum ar fi de exemplu coiful de tip greco-illiric de la Gostavăţ (jud. Olt), cel de la Ocna Mureş (jud. Alba), fibulele din argint cu balama, din tezaurul de la Ostrovul Mare.

Pe de altă parte, în cea de a doua epocă a fierului au continuat relaţiile şi cu civilizaţia scitică, cum o atestă unele piese din metal din această epocă.

În a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Chr. geto-dacii au intrat în contact cu civilizaţia celtică de origine vest-europeană, ale cărei prime pătrunderi în spaţiul carpato-dunărean datează din această vreme şi de la începutul sec. al III-lea î.Chr.

Celţii, aparţinând ramurii celei mai vestice ale indoeuropenilor, au invadat, pentru prima dată, Transilvania, dinspre Pannonia, pe căile Mureşului şi Someşului, aproximativ în aceeaşi vreme, instalându-se aici pentru o perioadă de două secole.

Aceste căi de invazie sunt atestate prin numeroase descoperiri de morminte celtice de incineraţie, din Transilvania, dintre care cele mai vechi sunt din a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Chr., majoritatea datând însă din sec. III-II î.Chr.

Dintre acestea, reţin atenţia necropola birituală din secolele al III-II î.Chr. de la Ciumeşti (jud. Satu Mare), îndeosebi prin mormântul unei căpetenii din inventarul căruia se remarcă un splendid coif din fier cu un vultur din bronz la partea lui superioară, o platoşă de zale, cnemide din bronz şi alte obiecte celtice. De asemenea, în necropolele de la Silivaş (jud. Alba), Toarcla (jud. Braşov) şi Vurpăr (jud. Sibiu), precum şi de la Apahida (jud. Cluj), Oradea Nouă (jud. Bihor), Pişcolt (jud. Satu Mare), Fântânelele (jud. Bistriţa-Năsăud) şi din alte locuri s-au găsit morminte cu resturi de care de luptă cu două roţi, spade, suliţe, cuţite de lovit, coif, ceramică şi alte piese de tip celtic.

În afară de acestea, de la Luncani (jud. Cluj) provine o figurină din bronz, reprezentând un mistreţ, iar dintr-un mormânt, de la Galaţii Bistriţei, un instrument chirurgical pentru trepanaţie şi alte tăieturi în os.

Morminte cu inventar celtic s-au găsit şi în Oltenia, la Gruia, Corlăţel, Orodel şi în alte localităţi. Fiind vorba însă de descoperiri întâmplătoare, în general lipsite de ceramică, aceste morminte nu pot fi atribuite în toate cazurile, cu certitudine, din punct de vedere etnic, nefiind exclusă posibilitatea să aparţină scordiscilor, care sunt celţi amestecaţi cu illiri şi traci.

În ceea ce priveşte restul teritoriului României, sunt doar câteva piese răzleţe de caracter celtic în Moldova, provenind de la Glăvăneştii Vechi şi Cucuteni (jud. Iaşi), Dăneşti (jud. Vaslui) şi din alte locuri. Prezenta lor în mediul daco-getic de pe teritoriul Moldovei nu indică însă, în mod obligatoriu, şi o invazie a celţilor dinspre Europa Centrală, pe la nord de Carpaţi, în acest teritoriu.

La fel se pune problema şi pentru cele câteva resturi răzleţe celtice din mediul geto-dacic de la Sărata Monteoru, Tinosu şi din alte locuri din Muntenia, ajunse aici dinspre sud-vestul ţării noastre. În schimb, din Dobrogea, de unde provin urme certe, se cunosc denumirile celtice ale unor cetăţi, ca Noviodunum (Isaccea) şi Arrubium (Măcin).

Descoperirile celtice mai sus menţionate atestă, în general, influenţa celtică asupra civilizaţiei geto-dacice, îndeosebi în Transilvania şi Oltenia, în sec. III-II î.Chr., populaţia geto-dacică transmiţând şi ea celţilor unele dintre produsele ei, precum şi altele, traco-getice şi greceşti, de origine meridională.

Din punct de vedere etnic, este greu să se precizeze grupurile de celţi cărora le aparţin descoperirile din spaţiul carpato-danubiano-pontic, întrucât localizările de triburi celtice din acest spaţiu sunt nesigure, presupunându-se doar, fără dovezi concludente, cotensii, prin sudul Moldovei, spre deosebire de alte triburi ale celţilor, care s-au aşezat la marginea teritoriului dacic sau chiar au încercat să pătrundă spre interior – boii, tauriscii, anartii, scordiscii. În această privinţă, determinările paleo-antropologice au evidenţiat şi ele caracterul amestecat al comunităţilor culturii celtice din acest spaţiu, subliniind prezenta unor trăsături mediteraneene, datorită convieţuirii cu autohtonii. Această constatare corespunde şi cu datele cercetărilor arheologice, potrivit cărora, cu toată influenţa celtică, din această perioadă au predominat în Dacia elementele geto-dacice, atât în domeniul culturii materiale, cât şi al vieţii spirituale.

În afară de celţi, în cursul sec. II-I î.Chr., geto-dacii din estul teritoriului României au venit în contact cu cultura triburilor germanice ale bastarnilor, atestate aici, arheologic, prin grupul Poieneşti-(Lucaşeuca) Lukasevka (după descoperirile din localităţile Poieneşti (jud. Vaslui) şi (Lucaşeuca) Lukasevka (jud. Orhei) din Basarabia şi pe baza izvoarelor scrise.

Pe teritoriul ţării noastre, resturile de cultură bastarnică se concentrează în centrul şi nordul Moldovei, cum atestă descoperirile din necropolele de incineraţie de la Poieneşti (jud. Vaslui) şi Boroşeşti (jud. Iaşi), din aşezările de la Lunca Ciurii (jud. Iaşi), Botoşana (jud. Suceava) şi din alte locuri, datând din sec. al II-lea î.Chr., din vremea stabilirii bastarnilor în aceste teritorii ale geto-dacilor, care le-au servit, apoi, ca bază pentru incursiunile lor spre Pont şi Dunăre, menţionate în textele antice.

89

Odată cu pătrunderea acestor triburi germanice aici, au încetat aşezările fortificate geto-dacice din sec. V-III î.Chr., din Moldova, trecându-se la aşezări cu poziţie joasă până în sec. I î.Chr.-I d.Chr. d.Chr. când, în condiţiile istorice din vremea lui Burebista – Decebal, se vor întâlni din nou aşezări întărite în zona subcarpatică din centrul Moldovei.

Cele câteva resturi de locuire bastarnică din Transilvania, identificate la Moreşti, pe Mureş, nu departe de Târgu Mureş, nu ar fi exclus să fie în legătură cu o incursiune bastarnică, de scurtă durată, în Transilvania. De altfel, în legătură cu invaziile bastarnilor în teritoriile geto-dacice, s-a pus mai mult şi episodul relatat de Iustinus, cu privire la înfrângerea geto-dacilor din Transilvania şi Carpaţii Orientali, de sub conducerea lui Oroles, care însă, în final, au fost victorioşi asupra bastarnilor, oprindu-le expansiunea pe Carpaţii Orientali. Aceste lupte, după unii, nu ar fi exclus să fi avut loc mai târziu, la începutul domniei lui Burebista.

Aceste triburi germane, cu un nivel de dezvoltare inferior faţă de acela al geto-dacilor, pe care însă, se pare, că temporar le-au dominat politic şi militar în zonele centrale şi nord-estice ale Moldovei, decad odată cu întărirea geto-dacilor în vremea lui Burebista, neinfluenţând dezvoltarea culturii locale.

Nivelul înalt al civilizaţiei geto-dacice, împreună cu interesele economice şi politice romane către Balcani şi Dunărea de Jos, au favorizat legăturile, sub multiple forme, cu civilizaţia romană, cu începere din sec. al II-lea î.Chr., odată cu penetrarea economică romană directă, dinspre Adriatica şi Italia, în Peninsula Balcanică şi la nord de Dunăre, care va creşte, apoi, în sec. I î.Chr – I, contribuind la progresul culturii locale geto-dacice din această vreme.

Această penetrare economică romană din Dacia este atestată prin multe descoperiri de ceramică, piese din bronz, fier, argint şi din sticlă, precum şi, îndeosebi, de monede republicane.

În ceea ce priveşte ceramica, pe lângă specia de import romană, caracterizată prin pasta de culoare roşie, datorită arderii oxidante, se remarcă numărul destul de mare şi al imitaţiilor geto-dace. La fel, activ a fost comerţul cu vase şi obiecte din metal romane, în Dacia înainte de cucerire, din care un loc aparte îl ocupă uneltele şi armele din fier, precum şi piesele de podoabă şi de cosmetică din bronz, produse în atelierele Italiei.

Amploarea volumului schimburilor comerciale, la care băştinaşii participau cu vite, piei, blănuri, grâne, miere, lemn şi alte produse, a contribuit la introducerea monedelor republicane în Dacia, a căror intensă circulaţie în acest teritoriu, a fost facilitată de pătrunderea, în sec. II-I î.Chr., a monedelor coloniilor greceşti Apollonia şi Dyrrhachium, de pe coasta de est a Mării Adriatice.

Influenţa romană în Dacia s-a exercitat însă nu numai în domeniul culturii materiale, ci şi în acela al vieţii spirituale, îndeosebi în religie, cunoştinţe ştiinţifice şi scrierea cu litere latine.

Aceste legături cu lumea romană, înainte de cucerire, atestă, pe de o parte, stadiul destul de înalt al societăţii geto-dacice din epoca respectivă, care era interesată de comerţul cu produse romane, iar pe de alta, intensificarea diferenţierilor sociale în cadrul acestei populaţii, fiind grăbită trecerea către o nouă formă de organizare social-politică, superioară, corespunzătoare statului dac.

În felul acesta, din sec. II î.Chr., odată cu penetrarea economică romană dinspre Adriatica şi Italia în Balcani şi la nord de Dunăre, dezvoltarea pe o treaptă superioară, economică, culturală şi social-politică a geto-dacilor le-a permis să vină în contact cu romanitatea, favorizând procesul de romanizare declanşat în urma cuceririi Moesiei şi Daciei de către romani.

În plin avânt în vremea lui Burebista şi Decebal, civilizaţia dacică, prin ocuparea Moesiei şi apoi a Daciei de către romani, şi-a schimbat cursul evoluţiei ei, fără să dispară cu totul, atât în teritoriile supuse romanilor, din cadrul provinciilor Dacia şi Moesia Inferior, cât şi în afara lor, în acelea locuite, în aceeaşi vreme, de carpi şi dacii liberi.

Uniunile de triburi geto-dacice. Progresele realizate în domeniul metalurgiei fierului, în cea de a doua etapă a fierului, au contribuit la creşterea producţiei de bunuri şi, o dată cu aceasta, la extinderea schimburilor între diferite comunităţi, pentru care a fost necesară introducerea monedei din metal, cum s-a arătat mai sus. În acelaşi timp, sporirea producţiei de bunuri a contribuit la intensificarea separării meşteşugarilor de agricultori şi, datorită schimburilor de produse, la apariţia unei noi categorii sociale, a negustorilor, către sfârşitul acestei epoci.

În aceste condiţii, la triburile geto-dacice, aflate într-o etapă înaintată a organizării politice, atestată şi prin izvoarele scrise, s-au accentuat diferenţierile sociale, în cadrul uniunilor de triburi, corespunzătoare unor formaţiuni social-politice anterioare organizării statale din vremea lui Burebista.

Această accentuare a diferenţierilor sociale, din cea de a doua epocă a fierului, este atestată arheologic, printre altele, şi prin aşezările întărite din sec. V-III î.Chr., în jurul cărora se aflau altele deschise, de o mai mare sau mai mică întindere, precum şi de mormintele tumulare, pentru şefi sau alţi membri ai aristocraţiei tribale, aşa cum este cazul în zona Cucuteni – Cotnari, la Zimnicea şi în alte locuri. Aceeaşi importantă pentru problema diferenţierilor sociale prezintă şi aşezarea fortificată de la Coţofenii din Dos, din Oltenia, remarcabilă prin importurile de produse de la sud de Dunăre şi chiar de la sud de Balcani.

La aceasta se adaugă şi arta cu caracter aristocratic, bine ilustrată prin unele descoperiri arheologice, importante, mai sus menţionate, provenind din Dobrogea şi din regiunile extra-carpatice, în care se reflectă procesul de accentuare a diferenţierilor social-economice la geto-dacii din zonele respective. În această privinţă, se remarcă tezaurul de obiecte din aur de la Băiceni (jud. Iaşi) şi mormântul princiar cu încăpere din piatră de la Cucuteni (jud. Iaşi); mormântul tumular, cu trei încăperi, de piatră, şi cu un bogat inventar de la Agighiol (jud. Tulcea); „tezaurul” de la Craiova, probabil mormântul unei căpetenii geto-dacice, din inventarul căruia fac parte piese din argint şi argint aurit; mormântul tumular princiar de la Peretu (jud. Teleorman), conţinând, pe lângă resturile unui car de luptă, obiecte de argint; mormântul tumular de la Găvani (jud. Brăila), toate din sec. al IV-lea î.Chr., precum şi rhytonul de la Poroina (jud. Mehedinţi), dintr-o vreme ceva mai târzie, şi coiful din aur de la Poiana Coţofeneşti (jud. Prahova), din prima jumătate a sec. al IV-lea î.Chr.

În comparaţie cu aceste dovezi concludente, relativ la existenţa, în sec. V-IV î.Chr., a unei pături de conducători militari, provenind din aristocraţia tribală, mormintele tumulare din ultimele faze ale necropolei de la Ferigile (jud.

90

Vâlcea), cu un inventar modest al celor incineraţi, atestă, aproximativ pentru aceeaşi vreme, o categorie de luptători obişnuiţi.

În cea de a doua epocă a fierului, ca urmare a evoluţiei social-economice, organizarea social-politică a geto-dacilor a fost mai dezvoltată, fiind caracterizată prin uniuni tribale mai puternice, situate pe teritorii mai mari. În cadrul acestei organizări cu caracter militar, războaiele au avut un rol destul de important, contribuind la îmbogăţirea „regilor” şi a aristocraţiei, fenomen care se reflectă în descoperirile arheologice din aşezări, tezaure şi morminte.

Deci, forma de organizare social-politică superioară, statul, la care au ajuns geto-dacii în vremea lui Burebista, a fost precedată, în această etapă de uniuni tribale mai mici şi mai mari, delimitate parţial în spaţiu şi conduse de şefi militari, dintre care unii apar, în izvoarele scrise şi pe monede, cu denumirea de basilei.

O asemenea formaţiune social-politică, corespunzătoare unei uniuni tribale mai puternice, este posibil să fi existat şi la geţii din Dobrogea, în vremea conflictului dintre sciţi şi perşii lui Darius, primul eveniment în istoria politică a acestei zone, descris de către Herodot, cu care prilej sunt menţionaţi, pentru prima oară geţii, în izvoarele scrise.

Din informaţiile acestui istoric grec rezultă că expediţia persană, din 514 î.Chr., ar fi avut drept scop pedepsirea sciţilor, care, urmărind pe cimmerieni, au pătruns în Media, tulburând regiunile dinspre nord, adică teritoriul persan. În realitate, pe de o parte, s-a urmărit asigurarea flancului drept şi a spatelui frontului, în vederea războiului proiectat de perşi împotriva Greciei, iar pe de alta, includerea în sfera de dominaţie economică şi politică persană a coloniilor greceşti de pe coastele de apus, poate şi de nord, ale Mării Negre.

Regele persan, după ce a trecut Bosforul, a înaintat pe coastele de vest ale Mării Negre, îndreptându-se spre Scitia, cu o armată de vreo 700.000 de oameni, fără aceia de pe cele 600 de corăbii puse la dispoziţie de ionienii din Asia Mică, cifre exagerate de Herodot, tocmai pentru a se sublinia mai mult proporţiile mari ale expediţiei.

După supunerea fără luptă a triburilor tracice aflate mai sub de Apollonia şi Mesembria, a urmat înfrângerea geţilor, după împotrivirea dârză a acestora, care deşi „sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, după cum ne informează Herodot, „după ce au fost învinşi de perşi, urmară restul armatei”, desigur, împotriva sciţilor.

Cu toate acestea, expediţia lui Darius la Dunărea Inferioară, care după Herodot, ar fi durat două luni, iar după Ctesias numai două săptămâni, nu a reuşit, deoarece armatele persane nu au putut urmări pe sciţi, care s-au retras în stepele din nordul Mării Negre. Din aceste motive, Darius a fost nevoit să se retragă, lăsând în Europa o oaste în frunte cu comandantul său Megabazos care, printre altele, trebuia să termine supunerea populaţiei răsculate din Hellespont.

Consecinţa imediată a acestei expediţii a fost înglobarea, pentru scurtă durată, a Dobrogei, cu coasta tracică a Peninsulei Balcanice, în Imperiul persan. Atât această stăpânire persană, cât şi cea următoare, de mai lungă durată, a statului odris, care s-a extins până la gurile Dunării, deci şi asupra geţilor din Dobrogea, influenţând forma de organizare a uniunii tribale a acestora, prin condiţiile militare şi politice create, au împiedicat, timp de un secol şi jumătate, pătrunderea sciţilor în Dobrogea, ceea ce a permis consolidarea politică şi culturală a tracilor, inclusiv a uniunii tribale getice, din această zonă. În aceeaşi vreme, în spaţiul intra-carpatic, agatârşii, organizaţi într-o uniune tribală puternică, cuprinzând triburile geto-dacice din Transilvania şi, eventual, şi din zona Subcarpaţilor Meridionali, s-au opus şi ei sciţilor.

De-abia în a doua jumătate a secolului al IV-lea, în 341 î.Chr., când, în urma schimbărilor raporturilor de forţă, politica odrisă la Dunărea de Jos a fost înlocuită, mai mult nominal, cu cea macedoneană, care, ca şi cea odrisă, nu s-a extins şi la geţii din nordul Dunării, sciţii, sub conducerea lui Atheas, au invadat Dobrogea, angajându-se în lupte cu Filip al II-lea al Macedoniei şi cu triburile tracice ale triballilor.

Cu prilejul înaintării de la nordul la sudul Dunării a acestui rege scit, a cărei prezentă In Dobrogea este atestată şi prin descoperirile monetare, geţii „histrienii”, aparţinând, probabil, unei uniuni tribale getice din Dobrogea, sub conducerea unui Histrianorum rex, i-a opus rezistentă, aşa cum informează istoricul roman Iustinus, din sec. al II-lea, reproducând în rezumat opera pierdută ulterior, a scriitorului roman Pompeius Trogus, contemporan cu August şi Tiberiu. Numai după moartea acestui rege anonim, sef al uniunii tribale de pe malurile Dunării, care nu poate fi identificat cu Moskon, regele traco-getic din nordul Dobrogei, din sec. al III-lea î.Chr., au putut pătrunde sciţii, sub conducerea lui Atheas, în Dobrogea şi spre Balcani, intrând în 339 î.Chr., în conflict cu macedonenii de sub conducerea lui Filip al II-lea, care pătrunsese cu armata în Dobrogea cam în aceeaşi vreme, după ce, cu doi ani mai înainte, în 341 î.Chr., cucerise regatul tracic al odrisilor, din sudul Dunării. Din textul lui Iustinus de poate desprinde pericolul prezentat de Atheas pentru macedoneni, întrucât prin acţiunile sale putea compromite cucerirea Traciei, pentru care ei făcuseră sacrificii. Din acest motiv, Filip al II-lea a oprit asediul Bizanţului, angajându-se în lupta cu Atheas, pe care l-a înfrânt In Dobrogea, în preajma Histriei, luând numeroşi prizonieri, printre care femei şi copii, precum şi multe vite. În continuare, Filip al II-lea, după succesul repurtat în Dobrogea, în care Atheas şi-a găsit sfârşitul, înapoindu-se în Macedonia, a suferit un eşec, neputând supune, ca şi mai înainte regele odris Sitalkes, triburile tracice ale triballilor, localizate între Balcani şi Dunăre, care s-au opus pe malul drept al Dunării, probabil în faţa Olteniei.

Alte informaţii deosebit de importante, cu privire la uniunea de triburi geto-dacice de la nord de Dunăre, ne sunt transmise de către istoricul grec Arrian, din sec. al II-lea, cu prilejul descrierii atacului fulgerător al lui Alexandru asupra geţilor din câmpia dunăreană, din anul 335 î.Chr., după însemnările generalului Ptolemaios, fiul lui Lagos, viitor rege al Egiptului, participant el însuşi la expediţia tânărului rege al Macedoniei.

Din datele transmise de către Arrian, rezultă că Alexandru, înainte de campania din Orient, pentru a-şi asigura spatele frontului, a reluat campania împotriva triballilor, nesupuşi de tatăl său, Filip al II-lea. În acest scop, Alexandru, după ce s-a luptat cu tracii autohtoni din Munţii Haemus (Balcani) s-a îndreptat împotriva triballilor, dintre care unii s-au retras într-o insulă a Dunării cu maluri abrupte, unde regele macedonean, cu corăbiile de care dispunea, nu a reuşit să pătrundă şi unde triballi erau ajutaţi de geţii de pe malul stâng al fluviului. Din acest motiv el s-a hotărât să treacă

91

Dunărea, pentru a intimida pe geţii de pe malul stâng al fluviului, care se adunaseră ameninţător pe acest mal, cu intenţia de a-l opri pe Alexandru să tracă fluviul.

Din informaţiile lui Arrian, ar fi fost pe malul stâng al Dunării 4.000 de călăreţi şi 10.000 pedestraşi geţi, gata să-i ajute pe triballi, ceea ce l-a determinat pe Alexandru să pornească împotriva geţilor. Alexandru s-a îmbarcat pe o corabie şi a adunat cât mai multe luntrii de lemn, care, după Arrian, se găseau acolo din belşug, transportând cu ele, ca şi cu ajutorul burdufurilor umplute cu paie, 1.500 de călăreţi şi 4.000 de pedeştri.

În legătură cu locul unde a trecut Alexandru Dunărea sunt încă discuţii, pornindu-se de la localizarea triballilor şi de la drumul parcurs de regele macedonean prin Thracia. În această privinţă, faţă de opinia mai veche, potrivit căreia trecerea fluviului ar fi avut loc undeva la vest de Zimnicea, s-a exprimat recent o alta, după care locul respectiv ar fi fost mult mai la vest, în dreptul Banatului, ceea ce ar corespunde, parţial, cu itinerariul tatălui său, Filip al II-lea, la întoarcerea în Macedonia, precum şi, în general, cu caracteristicile Dunării din această zonă.

În acest caz, Alexandru, pornind din Macedonia, a trecut Munţii Haemus, continuându-şi înaintarea mai departe, până la localitatea Rama, în dreptul Insulei Ostrov şi a vărsării Caraşului, triballii fiind obligaţi să se retragă cu multe pierderi. Dincolo de Dunăre, armatele macedonene, înaintând printre lanurile înalte de grâu au fugărit pe geţi, îndreptându-se, după Arrian, spre un oraş „slab întărit”, în apropiere de Dunăre, pe care l-au ocupat, prădat şi distrus. Şi localizarea acestui oraş a provocat discuţii, nu toţi autorii fiind de acord cu Zimnicea, datorită condiţiilor nefavorabile de trecere a fluviului din dreptul acestei localităţi de pe malul Dunării şi nu la distanţă de o parasangă (5,5 km), cum rezultă din informaţiile lui Arrian. În această privinţă, încercările de identificare a oraşului respectiv, mai de mult, în estul Olteniei sau, mai recent, în zona bănăţeană a Dunării nu depăşesc stadiul ipotezelor de lucru.

Alexandru, în aceeaşi zi, după Arrian, ceea ce pare surprinzător, a trecut Dunărea înapoi, revenind în lagăr cu întreaga sa oaste, fără nici o pierdere. Este posibil ca tânărul rege macedonean să nu fi avut timp şi poate nici interes să stăruie mai mult la Dunărea de Jos, fiind preocupat de probleme politice mult mai ample, care-i puteau da mai mari satisfacţii. Semnificativ este însă faptul că, la întoarcerea peste fluviu, după informaţiile lui Arrian, a încheiat pace cu triballii, şi a primit solii ale triburilor libere de pe malul Dunării, precum şi din partea celţilor scordisci din nordul Serbiei, care, după susţinătorii tezei trecerii Dunării prin zona bănăţeană a fluviului, s-ar fi deplasat mai uşor în această zonă decât până în dreptul Zimnicei sau chiar estul Olteniei.

În orice caz, Arrian descriind împrejurările în care a avut loc expediţia lui Alexandru la nord de Dunăre, a transmis o serie de amănunte deosebit de importante cu privire la economia, demografia şi organizarea social-politică şi militară a geto-dacilor din zona dunăreană. Astfel, din descrierea expediţiei rezultă că pe la 335 î.Chr. malurile Dunării erau foarte populate, de vreme ce Alexandru a putut trece peste fluviu într-o singură noapte, folosindu-se şi de luntrile localnicilor, iar numărul mare al luptătorilor geto-daci confirmă acest lucru. De asemenea, amănuntul în legătură cu lanurile înalte de grâu, de pe malul stâng al Dunării, prin care pedestrimea macedoneană a trebuit să înainteze cu suliţele culcate pentru a face loc cavaleriei, constituie o dovadă concludentă despre marea importantă a agriculturii la geto-daci. La rândul lor, informaţiile relativ la oastea getică, oraşul slab întărit şi prada bogată sunt semnificative pentru organizarea social-politică, respectiv unional tribală mai închegată din Câmpia Munteniei, precum şi pentru cultura materială a geto-dacilor din zona respectivă.

Cu prilejul unei noi campanii a macedonenilor, în nordul Mării Negre, de sub conducerea generalului Zopyrion, guvernatorul Traciei, geto-dacii, în 326 î.Chr. (după alte păreri în 334 sau 331 î.Chr.) sunt puşi din nou în situaţia de a se apăra: Zopyrion , trecând Dunărea prin Dobrogea, a pierit la întoarcere, în Bugeac, împreună cu ostaşii săi, în lupta cu geţii; după alţii însă, cu sciţii, neputând reveni pe celălalt mal din cauza unei furtunii dezlănţuite pe neaşteptate, după cum informează scriitorul roman Q. Curtius Rufus, din sec. I, care a scris o istoria a faptelor lui Alexandru cel Mare, punând accentul mai mult pe partea anecdotică şi legendară decât pe exactitatea faptelor.

Înfrângerea lui Zopyrion şi planul de viitor al lui Alexandru, ca după terminarea campaniei din Asia să revină la Dunăre pentru a-i distruge pe geţi, constituie dovezi cu privire la forţa militară şi politică a geto-dacilor în luptele de apărare împotriva macedonenilor.

Îndeosebi, uniunea de triburi geto-dacică din zona dunăreană s-a dovedit puternică şi mai închegată sub conducerea lui Dromichaites, în timpul luptelor, dintre anii 300 şi 292 î.Chr., cu Lysimachos, unul dintre generalii lui Alexandru, ajuns regele Traciei.

Asupra acestor lupte au transmis informaţii scriitorii greci, în primul rând geograful Strabon, contemporan cu Augustus, şi istoricul Diodor din Sicilia, din sec. I, şi apoi geograful şi istoricul Pausanias, din sec. al II-lea. Din ştirile transmise se cunoaşte bine atât politica susţinută de Lysimachos, de a-şi impune autoritatea în regiunea oraşelor pontice din Dobrogea, cât şi rezistenta acestor oraşe, în frunte cu Callatis, aliate cu şefii triburilor locale. În cele din urmă, rezistenta acestor oraşe fiind înfrântă, se pare că a încetat şi dreptul local de a bate monede, emisiunea monetară autohtonă a oraşelor greceşti de la Pontul Stâng fiind înlocuită cu aceea a monedelor macedonene.

Cu tot succesul repurtat de Lysimachos în campania din Dobrogea, în urma căreia a cucerit populaţia getică de pe malul dobrogean al Dunării, el a fost înfrânt în luptele cu Dromichaites. Evenimentele care au urmat, în primul deceniu al sec. al III-lea î.Chr., sunt cunoscute fragmentar şi mai mult sub formă anecdotică.

Astfel, cu prilejul primei lupte, din 300 î.Chr., ar fi căzut prizonier Agathocles, fiul lui Lysimachos, care şi-a făcut atunci debutul pe câmpul de luptă sub conducerea tatălui său, sau, după alţii, chiar Lysimachos. De asemenea, după ce Lysimachos l-a eliberat pe Agathocles, şi în a doua luptă, din 229 î.Chr., Lysimachos, înfrânt, a fost dus, împreună cu familia sa, la Cetatea de scaun a lui Dromichaites, de la Hellis (localitate, după unii, în Câmpia Dunării, iar după alţii pe cursul superior al Argeşului), iar oastea macedoneană distrusă.

Din informaţiile lui Diodor din Sicilia, rezultă că Dromichaites l-a întâmpinat bine pe Lysimachos, manifestând faţă de el o atitudine protectoare. În schimb, poporul getic, este vorba de adunarea poporului sub arme, masa războinicilor, a avut o altă atitudine faţă de Lysimachos, cerând ca acesta să fie adus în faţa sa şi pedepsit cu moartea, întrucât

92

este normal, după cum ne informează Diodor din Sicilia, ca poporul care a împărtăşit toate primejdiile războiului să aibă dreptul de a hotărî asupra sorţii captivilor. În cele din urmă, poporul s-a lăsat înduplecat de pledoariile lui Dromichaites, care, după aceea, a oferit un ospăţ lui Lysimachos. În descrierea acestui ospăţ, de către Diodor din Sicilia, sunt exagerări, căutându-se să se scoată în evidenţă, şi oarecum să se idealizeze, prin contrast cu lumea greacă, frământată de contradicţii, puritatea moravurilor şi felul de viaţă sobru al geto-dacilor. În fine, conflictul dintre Dromichaites şi Lysimachos s-a terminat cu încheierea păcii, restituirea teritoriilor cucerite şi primirea de ostatici, precum şi, după informaţiile lui Pausanias, la înrudirea dintre Lysimachos şi Dromichaites prin căsătoria, probabil cu scop politic, a acestuia din urmă cu fiica lui Lysimachos.

În concluzie, după aproximativ jumătate de secol, luptele de apărare ale geţilor de la Dunărea de Jos faţă de atacurile macedonenilor s-au încheiat prin victoria politică a geţilor. Prin înfrângerea lui Lysimachos, uniunea de triburi getice de la Dunărea de Jos s-a întărit şi mai mult, prin pacea încheiată cu Lysimachos.

Uniunile de triburi geto-dacice, cu „regi” în fruntea lor, au continuat să se dezvolte şi în sec. III-II î.Chr., în condiţiile istorice mai grele, corespunzătoare atacurilor celţilor şi bastarnilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, datorită cărora s-a întârziat unificarea lor politică. Semnificativ este faptul, deja menţionat, că ariile de răspândire ale unora dintre aceste uniuni tribale, din vremea respectivă, corespund cu acelea ale diferitelor tipuri de monede daco-getice.

Astfel, pornind de la constatarea că fiecărui tip monetar important aparţine unei uniuni de triburi, s-a ajuns la localizarea şi delimitarea principalelor formaţiuni politice geto-dace din sec. al II-lea şi de la începutul sec. I î.Chr. şi, prin aceasta, la cunoaşterea organizării social-politice a societăţii geto-dacice dinainte de Burebista.

Din cercetările de până acum rezultă, după C. Preda, că o primă formaţiune politică mare, de caracter prestatal, se afla, după datele oferite de descoperirile monetare de tip Vârteju-Bucureşti, în părţile centrale ale Munteniei, cuprinzând, cu precădere, bazinul Argeşului. Este vorba, probabil, de acei piephigi menţionaţi de geograful Ptolemaios. Descoperirile monetare de tip Inoteşti-Răcoasa şi Dumbrăveni (Vrancea) atestă prezenta, la Curbura Carpaţilor, a unei alte formaţiuni politice geto-dacice, o uniune de triburi, probabil acei siensi de la Ptolemaios. În Oltenia, pe baza monedelor de tip Aninoasa-Dobreşti, s-a identificat o a treia formaţiune politică unional-tribală, din care făceau parte, probabil, neamul geto-dac al burida(vensilor). În Transilvania, în aceeaşi vreme, în special pe cursul mijlociu al Mureşului şi pe Târnave, s-au emis monede cu modul mare şi foarte mult scyphate, cunoscute sub numele de emisiuni monetare de tip Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi Petelea. Toate aceste tipuri, care au unele trăsături comune, ar documenta în zona respectivă, o a patra mare formaţiune politică, ce ar fi de identificat cu neamul dacic al ratacensilor. Tot în această parte a Daciei, în zona Crişurilor şi la vărsarea Mureşului, unde se întâlnesc monedele de tip Toc-Chereluş (jud. Argeş), ar fi locuit neamul dac al predavensilor.

Cele patru mari formaţiuni politice geto-dacice, constatate pe cale numismatică, trebuie să fi stat la baza făuririi statului lui Burebista, cel puţin ca prim nucleu al acestuia. După felul în care se repartizează şi se înfrăţesc stilistic şi regional monedele de tip Vârteju-Bucureşti cu cele de tip Inoteşti-Răcoasa, rezultă că, deja la începutul sec. I î.Chr., cele două mari uniuni de triburi din Muntenia şi sudul Moldovei fuzionează într-o formaţiune politică unică, de care se va folosi din plin Burebista.

Pe baza datelor epigrafice şi numismatice se cunosc numele basileilor Zalmodegikos şi Moskon, care, în sec. III î.Chr. au condus uniuni de triburi getice, primul, din nord-vestul Dobrogei şi eventual, după unii, şi de pe celălalt mal al Dunării, probabil între Buzău şi Şiret, şi al doilea, din nordul Dobrogei, întreţinând relaţii strânse, economice şi politice, cu Histria, ca de altfel şi Rhemaxos din jur de 200 î.Chr. Pe acesta din urmă, cei mai mulţi îl consideră get, conducând probabil o mare uniune de triburi din Câmpia Munteniei, spre deosebire de alţii, după care ar fi fost scit sau chiar celt din Basarabia sau Ucraina.

Conducători de uniuni tribale dacice sunt cunoscuţi în prima jumătate a sec. al II-lea î.Chr. şi în Transilvania, cum este cazul lui Rubobostes, în timpul căruia, după Trogus Pompeius-Iustinus a crescut puterea dacilor (incrementa Dacorum per Rubobostem regem), în urma desfiinţării dominaţiei celtice din spaţiul intra-carpatic, şi Oroles, care, pe baza informaţiilor lui Pompeius Trogus, s-a luptat cu bastarnii, luând măsuri severe, de pedepsire a ostaşilor săi, înfrânţi iniţial de către această populaţie de neam germanic. În ceea cel priveşte pe acesta din urmă, care a condus o uniune tribală dacică din estul Transilvaniei şi, eventual şi sudul Moldovei, opunându-se pătrunderii bastarnilor în Transilvania, unii consideră, pe baza analizei comparative a textelor lui Pompeius Trogus, că stăpânirea lui s-ar data mai târziu, ceea ce ar corespunde, în parte, şi cu datarea complexului Poieneşti-Lukasevka (după localităţile Poieneşti (jud. Vaslui) şi Lukasevka din Republica Moldova), respectiv mijlocul sec. al II-lea î.Chr. şi începutul sec. I î.Chr., prin care se atestă prezenta acestei populaţii germanice în teritoriul geto-dacic de la est de Carpaţi.

Prin toate aceste uniuni tribale, geto-dacice, din sec. IV-II î.Chr., menţionate mai sus şi cunoscute pe baza textelor literare, inscripţiilor şi monedelor, la care se pot adăuga, eventual, şi altele, mai vechi sau neidentificate, din această vreme, din Transilvania, Banat şi Moldova, se atestă stadiul de organizare social-politică a geto-dacilor, care precede apariţia statului dac din vremea lui Burebista.

93

CAPITOLUL IXProcesul de organizare a statului geto-dac

Premisele interne şi externe ale constituirii statului geto-dac. În cursul primei jumătăţi a sec. I î.Chr., dezvoltarea internă a lumii geto-dace (generalizarea proprietăţii private, întărirea aristocraţiei gentilico-tribale şi transformarea ei într-o clasă conducătoare sau politică) a făcut ca ei să treacă pragul dintre societatea preistorică şi cea caracteristică societăţii antice. Pe plan politic, aceasta s-a tradus prin trecerea la o organizare politică de caracter statal. Întemeietorul statului dac a fost regele Burebista, care a izbutit să supună, treptat, autorităţii sale toate triburile şi uniunile de triburi daco-getice.

Judecând după un pasaj din scriitorul got Iordanes, Burebista şi-a început domnia In jurul anului 82 î.Chr., coincizând cu momentul în care Sylla a devenit dictator la Roma. Acestei datări părea să i se opună textul unui decret votat de cetăţenii oraşului grecesc Dionysopolis (Balcic, Bulgaria) în cinstea unui fruntaş al lor, Acornion, despre care se spune, printre altele, că a fost în misiune la Argedava, la tatăl unui personaj al cărui nume nu se mai păstrează în primele rânduri, mutilate, ale inscripţiei. Întrucât Argedava este un nume tipic pentru o aşezare dacică şi, deoarece, pe la mijlocul aceleiaşi epigrafe, era menţionat numele lui Burebista, s-a crezut, o vreme, că stăpânul Argedavei era tatăl acestui rege; în acest caz, cronologia activităţii lui Acornion n-ar fi permis ca domnia lui Burebista să fi început înainte de anul 70 sau chiar 65 î.Chr. Structura internă a decretului în cinstea lui Acornion, împrejurările de la Dunărea de Jos în prima jumătate a sec. I î.Chr. şi faptul că Argedava a fost localizată undeva în nordul Dobrogei (aşezarea este menţionată ca un sat – vicus – în vremea împăratului Marcus Aurelius, de către o inscripţie utilizată ca material de construcţie în zidul incintei târzii a Histriei) pledează însă, hotărât, împotriva ideii că Burebista ar fi fost fiul căpeteniei de la Argedava; în consecinţă, nimic nu se mai poate opune datei furnizate de Iordanes.

Dacă ar fi să o localizăm în Banat, unde se află atestată localitatea Arcidava, atunci teoria originii intracarpatice a tatălui lui Burebista ar sta în picioare.

Începutul domniei lui Burebista n-a coincis însă cu închegarea statului dac. Nimic nu îndreptăţeşte afirmaţia că Burebista ar fi moştenit un stat de la predecesorul său şi este greu de presupus că regele ar fi putut imprima, de la început, un caracter statal formaţiunii politice în fruntea căreia ajunsese prin anul 82 î.Chr. Aceasta trebuie să fi fost o uniune de triburi, care s-a transformat în stat odată cu extinderea autorităţii căpeteniei sale asupra unui teritoriu tot mai vast şi a unor triburi tot mai numeroase; această extindere impunea crearea unor organe de guvernare, măcar în parte altele decât cele moştenite din societatea preistorică. Cu alte cuvinte, există o strânsă legătură Între unificarea politică treptată a neamului daco-get, realizată de Burebista, şi procesul de formare a statului dac. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că apariţia acestei forme de organizare social-politică, în perioada respectivă, este rezultatul unui proces de mai lungă durată, început cu mult înainte. Acesta s-a datorat dezvoltării producţiei, consecinţa folosirii pe scară largă a fierului, în agricultură şi meşteşuguri, ceea ce a dus la separarea meşteşugurilor de agricultură, care a avut ca efect adâncirea contradicţiilor şi, drept consecinţă, apariţia unei noi forme social-politice, aceea a statului.

Trecerea la forma de stat trebuie considerată ca un proces complex, rezultat al interacţiunii a trei factori politice principali: aristocraţia tribală, masa războinicilor şi puterea regală. Nenumărate exemple dovedesc că, în antichitate, această aristocraţie prefera, adeseori, să ia puterea nemijlocit în propriile mâini, exercitând-o prin magistraţi aleşi pe termen limitat. Deşi monarhul era un exponent al aristocraţiei, tendinţa de a concentra o cât mai mare putere în mâinile sale îl putea determina uneori să se sprijine pe masa războinicilor împotriva nobililor. În sfârşit, războinicii se puteau alia cu monarhia, care le apărea ca singura forţă capabilă să limiteze abuzurile aristocraţiei. Burebista pare a fi ştiut să utilizeze aceste contradicţii pentru a-şi impune, în cele din urmă, autoritatea.

Procesul de închegare a statului a putut fi grăbit de existenţa, în apropierea hotarelor etnice ale Daciei, a două pericole externe: celtic şi roman. În nord-vest, seminţiile boiilor şi tauriscilor, stabilite în Slovacia de astăzi, puteau repeta oricând invazia celtică din a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Chr. În sud, Republica romană se înstăpânise, treptat, într-o mare parte a Peninsulei Balcanice, ea cucerise parţial Illiria, transformase Macedonia în provincie romană, lichidase independenta Greciei. Deşi mai îndepărtată din punct de vedere geografic, primejdia romană era mai gravă, în perspectivă, şi numai o vastă formaţiune politică dacică, unitară, avea şanse să ţină piept expansiunii Romei spre Dunăre şi la nord de ea. În măsura în care unele triburi daco-getice înţelegeau imperativul unităţii politice şi au recunoscut, de bunăvoie, autoritatea lui Burebista, se poate spune că pericolele externe au contribuit la naşterea statului dac.

Izvoarele antice ne spun lămurit unde se afla uniunea de triburi a lui Burebista, în jurul căreia regele a înfăptuit unitatea politică a neamului daco-get. În această problemă, au fost exprimate două puncte de vedere, în principal: unul, care susţine originea „dacică”, intra-carpatică, a puterii lui Burebista, celălalt, care pledează pentru originea ei „getică”, extra-carpatică.

În sprijinul primei teze se invocă următoarele argumente:1. Faptul că, în politica externă, Burebista a acordat prioritate campaniei împotriva celţilor din Slovacia şi de la

Dunărea mijlocie, întreprinzând abia mai târziu o expediţie istro-pontică, este normal pentru un monarh din interiorul arcului carpatic, dar mai greu de înţeles în cazul unui rege din Câmpia Română.

2. După moartea lui Burebista, în condiţiile unui proces de fărâmiţare a vastei sale stăpâniri, statul dac s-a menţinut în regiunile intra-carpatice (Iordanes furnizează şi o listă a principalilor urmaşi ai regelui), în timp ce în zonele extra-carpatice se cunosc mai multe căpetenii contemporane, care şi-au împărţit Între ele moştenirea lui Burebista. Ar fi

94

nefiresc ca statul să se menţină unitar, pe o arie geografică destul de largă, într-o regiune alipită cândva la nucleul unificator, în timp ce acest nucleu s-a fărâmiţat.

3. În sud-vestul Transilvaniei, şi anume, în Munţii Orăştiei (jud. Hunedoara), se cunoaşte un complex de cetăţi şi de aşezări dacice din sec. I î.Chr.-I d.Chr. d.Chr., vădit superior tuturor celorlalte aşezări din Dacia. Numai în această zonă cetăţile cu ziduri din blocuri de calcar, fasonate, formează un veritabil sistem defensiv, numai aici piatra de talie s-a folosit şi în arhitectura religioasă şi chiar civilă; în cetăţile şi aşezările de aici nu se cunosc bordeie, ci, exclusiv, locuinţe de suprafaţă; uneltele din fier descoperite aici sunt mai numeroase şi mai variate, iar materialul feros de construcţie este mult mai bogat. În mai mare măsură decât în alte părţi, s-au descoperit în această regiune dovezi ale utilizării scrisului de către daci şi ale existentei unor cunoştinţe ştiinţifice, empirice. Tocmai descoperirile din Munţii Orăştiei au permis caracterizarea civilizaţiei dacice, din epoca Burebista – Decebal, drept o civilizaţie care depăşeşte stadiul primitiv-rural al triburilor patriarhale.

Faptul că acest complex din Munţii Orăştiei reprezintă expresia superioară a civilizaţiei daco-getice este atât de vădit, încât se consideră că în această zonă s-a aflat centrul statului dac; adepţii tezei originii extra-carpatice a puterii lui Burebista socotesc însă că regele şi-a transferat, la un moment dat, reşedinţa, din Câmpia Română în sud-estul Transilvaniei. Descoperirile arheologice pledează însă, după susţinătorii originii intra-carpatice a puterii lui Burebista, împotriva unui asemenea transfer: anumite elemente ale complexului din Munţii Orăştiei (Costeşti) sunt mai vechi decât Burebista; elemente specifice ale cetăţilor din Munţii Orăştiei (zidurile din blocuri fasonate, sanctuarele patrulatere cu baze de coloană, sanctuarele circulare cu stâlpi de piatră) nu se găsesc în Câmpia Română, în care aşezările dacice (Popeşti, Piscu Crăsani) apar, mai curând, ca foste centre tribale, iar descoperirile specifice acestor din urmă zone – imitaţiile de cupe deliene, capacele cu mânerul în formă de cap de vultur – nu se găsesc în Munţii Orăştiei.

În sprijinul originii dacice a puterii lui Burebista se mai invocă faptul că zona respectivă dispunea de bogate resurse de minereu de fier, piatră de construcţie, păduri, păşuni, iar agricultura avea condiţiile cele mai favorabile în roditoarea vale a Mureşului Mijlociu şi pe cursul Inferior a apei Grădiştii (Sargetia). Se mai adaugă la acestea imediata proximitate a zăcămintelor aurifere din Munţii Apuseni.

Pentru teza extra-carpatică a originii statului condus de Burebista, pare a pleda faptul că geograful Strabon îl numeşte pe rege „bărbat get”, afirmând în altă parte că, potrivit unei împărţiri mai vechi a ţării, geţi se numesc locuitorii dinspre Pont şi dinspre răsărit, iar daci cei din partea apuseană. Strabon însă nu respectă câtuşi de puţin această împărţire: ca şi mulţi alţi autori greci, el îi numeşte „geţi” şi pe locuitorii din vestul Daciei, ba chiar şi pe cei din Slovacia actuală.

Într-un cuvânt, după susţinătorii tezei originii dacice a puterii lui Burebista, datele documentare, disponibile în prezent, îl înfăţişează, iniţial, pe Burebista ca un sef de uniune tribală din sud-vestul Transilvaniei, avându-şi, poate, reşedinţa la cetatea Costeşti sau, după adepţii celeilalte teze, la Popeşti. În această calitate, el dispunea, pe lângă condiţiile economice favorabile menţionate, de un important avantaj politic.

În această privinţă, nici un autor antic nu pune însă în legătură numele lui Burebista cu numele Sarmizegetusei regale, care va fi, peste un secol şi jumătate, cetatea de scaun a lui Decebal; de altminteri, cetatea de pe Dealul Grădiştii, identificată unanim cu Sarmizegetusa, este ulterioară domniei lui Burebista. În schimb, Strabon vorbeşte despre un munte sacru la dacilor, Kogaionon, care nu poate fi identificat decât tot cu Dealul Grădiştii, pe două din terasele căruia se află mai multe sanctuare şi care, pe vremea lui Burebista, trebuie să fi fost reşedinţa marelui preot Deceneu. Muntele Kogaionon era, deci, situat pe teritoriul uniunii de triburi cu centru în cetatea de la Costeşti şi această împrejurare îi înlesnea lui Burebista dobândirea sprijinului lui Deceneu, despre care vorbesc izvoarele antice. Strabon afirmă că regele „spre a ţine în ascultare poporul, şi-a luat ajutor pe Deceneu, un vrăjitor care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor”; la rândul său Iordanes spune că Deceneu a venit la Burebista şi că acesta i-a acordat o putere aproape regală.

Statul geto-dac de sub conducerea lui Burebista. Întrucât o serie de istorici, români şi străini, au afirmat, cu diferite prilejuri, că Burebista s-a aflat nu în fruntea unui stat, ci a unei confederaţii tribale, nu este de prisos să fie amintite aici argumentele care pledează pentru caracterul statal al formaţiunii politice conduse de Burebista:

1. Termenul arché utilizat de Strabon pentru a desemna această formaţiune politică. 2. Existenţa în Munţii Orăştiei, a unui complex de fortificaţii, care nu reprezintă pur şi simplu un număr oarecare de

cetăţi, ci un sistem defensiv conceput şi realizat în mod unitar. Dacă diferitele cetăţi şi aşezări întărite, răspândite pe tot cuprinsul Daciei, sunt privite drept centre tribale sau unional-tribale, atunci sistemul fortificat din Munţii Orăştiei trebuie să reprezinte o etapă superioară de organizare politică: etapa statală.

3. Caracterul oppidan, cvasi-orăşenesc, al civilizaţiei dacice aşa cum se prezintă ea mai ales, în complexul de cetăţi şi aşezări din Munţii Orăştiei, caracter greu de pus pe seama unei organizări tribale de tipul democraţiei militare.

4. Anumite elemente de organizare a formaţiunii politice conduse de Burebista (titluri aulice, cancelarie), despre care va fi vorba mai jos şi care se dovedesc inspirate din organizarea regatelor elenistice.

5. Politica externă a lui Burebista. Campaniile militare ale regelui n-au fost simple raiduri de pradă, caracteristice perioadei democraţiei militare, ci adevărate expediţii pentru lărgirea hotarelor ţării, ceea ce constituie o funcţie specifică statelor antice.

Ca orice stat din antichitate, s-a considerat, de către unii, că statul dac ar fi avut un caracter de clasă. S-a afirmat, în trecut, că statul lui Burebista a fost un stat sclavagist începător; această afirmaţie pornea de la teza, curentă şi dominantă pe atunci, că noţiunea de „stat antic” şi de „stat sclavagist” sunt echivalente. Întrucât era limpede, că în societatea daco-getică din sec. I î.Chr.-I d.Chr. d.Chr. sclavii nu constituiau forţa principală de producţie şi nici măcar o categorie productivă de oarecare importantă, s-a recurs la formula sclavagismului începător, care trebuia să sugereze că relaţiile sclavagiste, încă prea puţin dezvoltate, urmau să se impună cândva, în viitor. După alţii, antichitatea n-a

95

cunoscut numai sclavagismul, ci şi o altă instituţie, cunoscută sub denumirea de „Asiatică”, dar care se considera că este mai potrivit să fie numită „tributală”, întrucât clasa politică percepe, nemijlocit sau prin intermediul statului, un tribut de la masele care nu sunt constituite din sclavi, ci din oameni liberi din punct de vedere juridic.

Daco-geţii nu au cunoscut instituţia sclaviei, structura fundamentală a societăţii lor nefiind împărţirea în stăpâni de sclavi şi sclavi. Izvoarele antice (Dio Cassius, Petrus Patricius, Iordanes) vorbesc despre două componente sociale principale : tarabostes (pileati) şi capillati (kometai, comati). Primii erau aristocraţia militară şi sacerdotală, iar ceilalţi erau oamenii de rând, nenobili. Chiar dacă nu se ştie cu exactitate care erau modalităţile concrete de dependentă a maselor faţă de aristocraţie, s-a presupus că societăţii daco-getice din sec. I î.Chr.-I d.Chr. d.Chr. d.Chr., îi corespundea, ca suprastructură politică, statul dac, considerat ca variantă a modului de producţie tributal, ceea ce rămâne încă de dovedit. Ţărănimea şi meşteşugarii, dependenţi în principiu de categoria politică conducătoare constituiau principalele pături productive din acea vreme. Obştea sătească forma, probabil, cadrul obişnuit pentru dependenta oamenilor de rând faţă de tarabostes.

Cât priveşte organizarea politică a societăţii daco-getice, statul dac era o monarhie cu un pronunţat caracter militar, după cum sugerează atât episoadele în legătură cu care este menţionat de izvoarele antice de până la Burebista, cât şi de campaniile războinice ale acestuia. Un rol important trebuie să-l fi jucat, în conducerea statului, preoţimea: marele preot Deceneu era un fel de vicerege şi el îi va urma lui Burebista la tron.

Se pare că Burebista a împrumutat de la regatele elenistice ale epocii anumite elemente de organizare a statului său. Într-adevăr, decretul în cinstea lui Acornion spune că acesta a ajuns la rege „în cea dintâi şi cea mai mare prietenie”. Formula sugerează că, la curtea lui Burebista, exista titlul de „cel dintâi prieten”, frecvent întâlnit la curţile elenistice, amplificat, poate, de grecii din Dionysopolis în „cel dintâi şi cel mai mare prieten”. Este probabilă şi existenţa unei cancelarii regale: atunci când vorbeşte despre „ascultarea faţă de porunci”, pe care o impusese Burebista neamului său, Strabon foloseşte, pentru cuvântul „poruncă” sau „lege”, termenul grecesc prostagma, echivalent cu latinescul edictum.

Aflat la începuturile existentei sale, statul lui Burebista nu putea dispune de un aparat administrativ complex şi bine cristalizat. Nimic nu lasă să se întrevadă, de exemplu, că magistraţii din oraşele greceşti luate în stăpânire de Burebista ar fi fost înlocuiţi cu „funcţionari” ai regelui; dimpotrivă, un fruntaş al cetăţii Dionysopolis poartă un titlu onorific la curtea lui Burebista şi, după cum se va vedea, duce, în numele acestuia, importante tratative cu Pompeius. Este de crezut că o situaţie asemănătoare exista şi în cazul triburilor daco-getice unite sub autoritatea Burebista; ele îşi vor fi păstrat vechile căpetenii, mai ales dacă acestea se vor fi supus de bunăvoie autorităţii regelui. În cazul triburilor care fuseseră supuse cu forţa armelor, este posibil ca vechea conducere să fi fost înlocuită, dar cu partizani ai politicii lui Burebista, din cadrul aceloraşi comunităţi. Cu alte cuvinte, statul dac, care cuprindea elemente diverse (triburi daco-getice, celtice, bastarne şi scito-sarmate, precum şi unele oraşe-state greceşti) şi-a înglobat vechile structuri fără a le lichida, fenomen caracteristic pentru instituţia tributală.

Dependenţa triburilor periferice şi a coloniilor pontice faţă de statul lui Burebista se exprima prin plata unui tribut, prin renunţarea la o politică externă diferită de cea a regelui şi prin furnizarea de oşteni în vreme de război. Centralizarea statului dac era, aşadar, o centralizare politică nu administrativă. Fireşte, nu este exclus ca Burebista să fi controlat, prin oameni de încredere, felul în care aceste obligaţii erau îndeplinite, dar nici un izvor antic nu permite ca acest lucru să fie afirmat cu certitudine.

Politica internă şi externă. Asigurându-şi sprijinul marelui preot, a cărui autoritate morală se întinde asupra întregului neam daco-get, şi, prin el, sprijinul şi influenţa tagmei sacerdotale, Burebista avea posibilităţi mai mari şi perspective mai bune decât alte căpetenii de a înfăptui unificarea politică a daco-geţilor sub autoritatea sa.

Cum se va fi petrecut acest proces de unificare nu se ştie exact. Este posibil ca influenţa lui Deceneu să fi determinat o parte a triburilor daco-getice să accepte, de bunăvoie, autoritatea lui Burebista; în alte cazuri acelaşi rezultat îl va fi avut înţelegerea clară a imperativului unirii în faţa pericolelor externe, deşi, probabil, că particularismul tribal şi lipsa de dorinţă a aristocraţiei unor triburi de a renunţa la vechea ei autonomie, la o parte din privilegiile şi din veniturile ei, nu trebuie subestimate. Creşterea treptată a puterii militare a formaţiunii politice conduse de Burebista va fi inspirat şi ea, unor triburi, ideea că este mai prudent să se supună. Nu poate fi exclusă însă nici presupunerea că, în anumite cazuri, Burebista a fost nevoit să recurgă la arme pentru a învinge rezistenţele tribale. Pentru această ipoteză pledează ascunderea, către mijlocul sec. I î.Chr., a numeroase tezaure monetare în ţinuturile extra-carpatice şi, mai ales, în Câmpia Română, precum şi distrugerea, cam în aceeaşi vreme, a unor aşezări, ca aceea de la Cârlomăneşti (jud. Buzău).

Strabon lasă şi el să se înţeleagă că realizarea unităţii a constituit obiectivul principal al politicii interne a lui Burebista: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic...”. Din acest pasaj reiese că Burebista a ştiut să impună o disciplină militară (exerciţii), morală (cumpătare) şi politică (ascultare faţă de porunci). Geograful mai adaugă, referindu-se la rolul lui Deceneu, că geţii îl ascultau pe acesta în asemenea măsură, încât, „s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa-de-vie şi să trăiască fără vin”; este greu de spus, totuşi, dacă în această formă categorică, informaţia corespunde realităţii.

Interesantă este afirmaţia lui Strabon că, în momentul urcării lui Burebista pe tron, neamul geto-dacic era istovit de războaiele dese, întrucât nu se cunosc, din această vreme, atacuri dinafară, s-ar putea deduce că izvorul se referă la conflicte interne, inter-tribale, neatestate însă în izvoarele scrise. Potrivit acestei teze, făurirea unui stat puternic de către Burebista ar fi fost, aşadar, rezultatul lichidării fărâmiţării tribale şi al impunerii autorităţii centrale, ceea ce, parţial, ar putea fi acceptat.

Nu este uşor de stabilit momentul transformării uniunii tribale a lui Burebista într-un stat. Se poate presupune totuşi, că declanşarea campaniei împotriva celţilor, prin anul 60 sau 59 î.Chr. n-a avut loc înainte de unificarea tuturor

96

triburilor din interiorul arcului carpatic şi că această unificare conferise un caracter statal formaţiunii politice conduse de Burebista.

Paralel cu această acţiune unificatoare, Burebista trebuie să fi trecut la construirea sistemului fortificat din Munţii Orăştiei, între cetatea de la Costeşti şi Kogaionon. Faza de piatră a cetăţii de la Costeşti şi a celei de la Băniţa, prima fază a cetăţii de la Piatra Roşie, poate şi cetatea I de pe dealul Blidaru datează, toate, din timpul marelui rege. Tot din vremea lui datează construirea zidului din piatră de talie de la Căpâlna (jud. Alba), a zidurilor de pe înălţimea Bâtca Doamnei, de lângă Piatra Neamţ şi a cetăţii de pe dealul Titelca, de lângă Târgul Ocna (jud. Bacău).

Statul dac din vremea lui Burebista, realizat prin unificarea triburilor geto-dacice, ocupă un loc de prim ordin în istoria antică, atât prin marea sa întindere, cât şi prin nivelul înalt de dezvoltare economică, socială, politică, militară şi culturală. Forţa politică şi militară pe care o reprezenta acest stat în frunte cu Burebista i-a permis nu numai să supună pe toţi vecinii, ci şi să joace, prin politica sa externă, un rol de primă importanţă în istoria relaţiilor diplomatice ale Imperiului roman din vremea respectivă.

Pentru aprecierea justă a locului şi rolului statului dac de sub conducerea lui Burebista în lumea antică, este necesară cunoaşterea politicii externe a marelui rege dac.

În această privinţă, despre politica externă a lui Burebista ne dă informaţii mai consistente Strabon. El spune că regele dac a supus geţilor cea mai mare parte a neamurilor vecine, că i-a nimicit pe boii de sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci, că era temut şi de romani, întrucât trecea plin de îndrăzneală Dunărea, jefuind Thracia până în Macedonia şi Illiria, şi că a făcut, deseori, alianţă cu tracii şi cu illirii, dar că pe scordiscii de neam celtic, care trăiau amestecaţi cu acestea, i-a nimicit. În mod ciudat Strabon nu menţionează campania lui Burebista pe litoralul pontic, dar despre aceasta mărturisesc câteva izvoare epigrafice şi retorul Dio Chrysostomus.

Autorii antici nu dau cronologia acţiunilor pe plan extern ale lui Burebista, dar aceasta poate fi stabilită, în linii mari, pe baza izvoarelor epigrafice şi a descoperirilor arheologice şi numismatice.

Pericolul cel mai apropiat de Dacia şi, în special, de ţinuturile ei intra-carpatice era cel celtic şi împotriva lui s-a îndreptat mai întâi Burebista. Într-o campanie fulgerătoare, întreprinsă în 60 sau 59 î.Chr., el i-a zdrobit pe boii şi pe tauriscii din Slovacia; înaintarea oştilor dacice este marcată de îngroparea unor tezaure monetare la Tótfalu, Stupova, Bratislava, Simmering. Rezultatul campaniei a fost o masivă dislocare a celţilor, restul boiilor ajungând până în Gallia, iar ale tauriscilor până în Norricum. Totuşi, dislocarea nu a fost totală şi spusele lui Strabon, despre transformarea ţinuturilor locuite de celţi într-un pustiu, constituie o exagerare evidenţă: nu numai că în aceste ţinuturi răsar aşezări dacice (Nitriansky Hrádok, Nitra Chotin, Malinovec, Budapesta-Gellérthegy), dar în unele din ele vestigiile dacice şi celtice s-au descoperit în strânsă asociere, ceea ce denotă convieţuirea învingătorilor cu învinşii.

Este foarte posibil ca, în cadrul aceleiaşi campanii, să fi fost zdrobiţi şi scordiscii de la gura Tisei.În urma acestor victorii, Burebista şi-a extins hotarele statului său până în Moravia şi la Dunărea mijlocie.

Stăpânirea lui se învecina acum cu a suebului Ariovist şi statul dac devenise principala forţă politică şi militară în Europa Centrală. De pe poziţiile cucerite, Burebista putea declanşa un atac asupra Illiricumului roman şi chiar asupra nordului Italiei (singur sau în alianţă cu Ariovist); acesta a fost motivul pentru care C. Iulius Caesar, consul în anul 59 î.Chr, a cerut şi a obţinut de la comiţiile tribute, pentru următorii cinci ani, nu numai guvernarea Galliei Cisalpine (bază de plecare pentru cucerirea Galliei Comate), ci şi pe aceea a Illiricumului. Apariţia lui Burebista în Europa Centrală se dovedea, astfel, de natură să influenţeze, într-o anumită măsură, politica romană.

Burebista n-a atacat Italia şi nici nu s-a aliat cu Ariovist. Prin lichidarea pericolului celtic, el îşi atinsese scopul în vest. Sosise vremea să-şi concentreze atenţia asupra zonei istro-pontice, unde se contura, tot mai ameninţătoare, primejdia romană.

Încă în anul 74 î.Chr. generalul C. Scribonius Curio ajunsese cu armata la Dunăre, undeva în părţile Banatului, dar se temuse să străbată ţinutul din cauza codrilor întunecoşi. În următorii doi ani, generalul N. Terentius Varro Lucullus pătrunsese în Dobrogea pentru a desprinde cetăţile pontice din coaliţia antiromană organizată de regele Pontului, Mithridates al VI-lea Eupator; rezultatul acestei campanii a fost instaurarea unui control roman asupra acestor oraşe, exercitat de guvernatorul provinciei Macedonia.

Abuzurile comise de unul dintre aceşti guvernatori, C. Antonius Hybrida, au stârnit împotrivirea cetăţilor greceşti. Hybrida a întreprins, în anul 62 î.Chr., o expediţie în Dobrogea, a iernat undeva lângă Dionysopolis, dar a suferit, în primăvara următoare, o grea înfrângere lângă Histria, din partea grecilor şi a bastarnilor, ceea ce i-a atras condamnarea la Roma; la luptă trebuie să fi luat parte şi geţii, căci stindardele capturate de la romani au fost duse în cetatea getică Genucla.

Expediţia lui Hybrida era expresia tendinţelor romane de a învălui Dacia, greu de atacat frontal. Într-adevăr, din punct de vedere strategic, Dobrogea reprezintă un bastion dominând Câmpia Română şi stăpânirea ei permitea controlarea regiunilor de şes, din stânga Dunării. E posibil ca Hybrida să fi avut consimţământul tacit al Senatului roman pentru expediţia sa şi, în cazul acesta, numai eşecul suferit i-a adus condamnarea.

Oricum, în faţa apropierii armatelor romane de Dacia, pentru Burebista se contura o singură soluţie: cucerirea litoralului pontic. Pe lângă oportunitatea militară a acestei campanii, luarea în stăpânire a oraşelor pontice ar fi adus statului dac şi importante avantaje economice.

Campania pontică a lui Burebista n-a început imediat după victoria asupra celţilor din apus. Regele trebuie să fi folosit cei câţiva ani care separă cele două evenimente pentru a face să progreseze construirea sistemului defensiv din Munţii Orăştiei, pentru unirea cu statul său a triburilor din Câmpia Română. În sfârşit, prin anul 55 î.Chr. (Dio Chrysostomus) regele construieşte oraşul Olbia, de la gurile Bugului. La Histria, o inscripţie vorbeşte despre un greu asediu şi despre faptul că geţii au ocupat, timp de trei ani, teritoriul rural al oraşului. Tomis a fost asediat şi el, ca şi Mesembria. Numai oraşul Dionysopolos a fost cruţat în virtutea vechilor sale legături de prietenie cu geţii, dar şi el a trebuit să recunoască autoritatea lui Burebista. După cum spune Dio Chrysostomus, întregul litoral pontic de la Olbia

97

la Apollonia, ajunsese în mâinile regelui dac, care îşi conduce armatele victorioase până la poalele Munţilor Haemus. Este foarte probabil ca tot atunci să fi avut loc expediţiile lui Burebista până în Macedonia şi Illiria, despre care vorbeşte Strabon.

Prin campania sa istro-ponto-balcanică, Burebista a reuşit să ţină departe de hotarele Daciei primejdia romană.În urma tuturor acţiunilor regelui, atât pe plan intern – unificarea daco-geţilor – cât şi pe plan extern, statul lui

Burebista ajunsese să se întindă, spre vest, până la Dunărea de mijloc, spre nord-vest, până la Morava, spre răsărit, până la Nistru şi la gurile Bugului, spre sud-est, până la Pontul Euxin, iar spre sud, până la Haemus. Mai greu de precizat este hotarul spre sud-vest; este sigur însă că, şi în această direcţie, statul dac se întindea, măcar, până la Dunăre.

În acest fel, graniţele statului lui Burebista marcau arealul de extindere tradiţional al geto-dacilor, în care, pe parcursul secolelor, se infiltraseră diferite neamuri străine, profitând tocmai de lipsa de unitate politică a geto-dacilor. În această privinţă, se poate considera că prin acţiunile lui Burebista, au fost eliberate teritoriile geto-dacice tradiţionale.

Strabon aprecia la 200.000 de oameni numărul luptătorilor pe care-i putea strânge Burebista în caz de mobilizare generală. Chiar admiţând că cifra este exagerată, nu e mai puţin adevărat că statul dac devenise foarte puternic din punct de vedere militar şi că el reprezenta principala forţă politico-militară din Europa Centrală şi de Sud-est. Este de înţeles de ce decretul dionysopolitan în cinstea lui Acornion îl numea pe Burebista „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei, stăpân peste întreg ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu” (Dunăre).

Campania istro-pontică a lui Burebista crease o sursă de conflicte cu Roma, căci regele ocupase unele oraşe greceşti de pe litoralul pontic, incluse de Lucullus în sfera intereselor romane, şi făurise un stat puternic în imediata apropiere a graniţelor balcanice ale Romei. Statul roman nu reacţionase la acţiunile regelui deoarece principalele sale forţe militare erau reţinute în Gallia şi respectiv pentru că regimul republican era slăbit de grave disensiuni interne, culminând cu războiul civil dintre Caesar şi Pompeius, care izbucnise în anul 49 î.Chr. Această situaţie nu putea însă dura, astfel încât pentru Burebista era importantă încheierea unei înţelegeri cu una dintre cele două tabere aflate în luptă.

În primăvara anului 48 î.Chr., când trupele lui Caesar şi ale lui Pompeius se înfruntau pe pământul Peninsulei Balcanice, Burebista l-a trimis la Heracleea Lyncestis, ca ambasador pe lângă Pompeius, pe doinysopolitul Acornion. Decretul în cinstea acestuia nu spune lămurit în ce au constat tratativele, mărginindu-se să arate că Acornion a dobândit pentru rege bunăvoinţa generalului roman. Cea mai plauzibilă Interpretare a acestei ştiri este că Burebista i-a promis lui Pompeius ajutor militar, obţinând în schimb, recunoaşterea vastelor hotare pe care le dăduse statului său. Înainte însă ca ajutorul dacic să-i parvină, Pompeius a fost învins la Pharsalus şi apoi, refugiindu-se în Egipt, a fost asasinat de sfetnicii regelui Ptolemeu al XIV-lea.

Prin prisma acestor evenimente, alianţa cu Pompeius ar putea părea o greşeală; în realitate, ea este singura soluţie care i se oferea lui Burebista. Promotor al unei politici expansioniste, Caesar n-ar fi acceptat niciodată existenţa unui stat dac puternic în apropierea frontierelor romane şi nici înglobarea în acesta a cetăţilor greceşti din Pontul Stâng. Dimpotrivă, Pompeius, care crease în Orient un sistem de regate autonome şi chiar independente, dar aliate cu Roma, apărea ca singurul aliat posibil al lui Burebista. Afară de aceasta, în primăvara anului 48 î.Chr. Pompeius părea mai puternic decât Caesar şi el încarna, în ochii multora, legitimitatea statului roman. Tratativele purtate cu el de Acornion, în numele lui Burebista, subliniază, o dată mai mult, rolul important pe care ajunsese să-l joace statul dac în această parte a Europei.

O serie de izvoare antice (Appian, Plutarch, Suetonius) afirmă că, devenit stăpân al Romei, Caesar plănuia o campanie împotriva dacilor chiar înainte de războiul cu parţii. Această intenţie nu poate fi pusă pe seama vreunei dorinţe de răzbunare pentru alianţa încheiată cu Pompeius, căci Caesar ştiuse întotdeauna să se arate generos faţă de adversari, atunci când interesele politice ale Romei îl îndemnau pe dictator să dezlănţuie războiul. El şi-a concentrat o bună parte din armată la Apollonia, pe ţărmul răsăritean al Adriaticii, la începutul anului 44 î.Chr.

În faţa noii situaţii create prin victoria lui Caesar împotriva lui Pompeius, Burebista a renunţat la politica externă activă de până atunci, concentrându-se, probabil, asupra organizării apărării.

Conflictul n-a mai izbucnit în anul 44 î.Chr., căci la idele lui martie Caesar a fost asasinat de adversarii săi politici. Cam în aceeaşi vreme, şi după unii poate şi mai târziu, se consideră, în general, că Burebista a fost înlăturat de pe tron în urma unei răscoale şi, fără îndoială, ucis. Autorii complotului nu se cunosc, dar este plauzibilă ideea că Burebista a căzut victimă unei părţi a aristocraţiei, nemulţumite de întărirea puterii centrale în dauna vechii autonomii a triburilor. Este posibil ca dispariţia lui Caesar, care îndepărta pericolul unei expediţii romane, să fi constituit un îndemn pentru acei tarabostes geto-daci care doreau să revină la vechile stări de lucruri.

Locul şi rolul statului condus de Burebista. Statul dac din vremea lui Burebista, realizat prin unificarea triburilor geto-dacice, ocupă un loc de prim ordin în istoria antică, atât prin marea sa întindere, cât şi prin nivelul înalt de dezvoltare economică, socială, politică, militară şi culturală. Forţa politică şi militară pe care o reprezenta acest stat, în frunte cu Burebista, i-a permis nu numai să supună pe toţi vecinii, ci să şi joace, prin politica sa externă, un rol de primă importantă în istoria relaţiilor diplomatice ale Romei din vremea respectivă.

În ceea ce priveşte pe vecini, înfrângerea celţilor (boii, tauriscii) l-a apropiat pe Burebista de germanii lui Ariovist, ceea ce a provocat la Roma, la unii, speranţa izbucnirii unui conflict între aceste două căpetenii, iar la alţii, teama unei coaliţii între ele, ceea ce nu s-a întâmplat, întrucât Ariovist s-a îndreptat spre Gallia, iar Burebista spre litoralul pontic şi Thracia.

Pe de altă parte, Burebista, devenit, în urma vastei acţiuni de cuceriri teritoriale, întreprinse cu multă abilitate şi strategie, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia” cum se menţionează în inscripţia lui Acornion, a căutat să-şi consolideze poziţia politică şi militată la sud de Dunăre, în scopul opririi înaintării romane la Dunărea de Jos.

98

Se poate spune că unui rege cu spirit politic, ca Burebista, nu-i erau necunoscute planurile lui Caesar, îndeosebi după intervenţia regelui dac în războiul civil dintre Caesar şi Pompeius, cu care prilej l-a sprijinit pe cel din urmă. Războiul gallic şi tulburările interne din republica romană au amânat izbucnirea conflictului dintre Caesar şi Burebista, permiţându-i acestuia din urmă cucerirea ţărmului vestic al Mării Negre şi a regiunii dintre Dunăre şi Balcani. Burebista era conştient că alianţa cu Pompeius putea să-i fie defavorabilă, iar Caesar, devenit după bătălia de la Pharsalus (48 î.Chr.) stăpânul Romei, nu putea să admită cucerirea de către daci a oraşelor vest-pontice greceşti şi nici un puternic stat geto-dac în preajma statului roman. Înfruntarea dintre aceste două personalităţi de primă mărime ale antichităţii nu s-a mai putut însă declanşa, cum s-a arătat mai sus, în urma asasinării lui Caesar la idele lui martie 44 î.Chr. şi a răsturnării de la putere a regelui dac, care a avut loc scurt timp după moartea lui Caesar, sau, după unii, chiar mai înainte.

Importanţa lui Burebista în dezvoltarea societăţii geto-dacice, pe toate planurile, a fost deosebit de mare, întrucât regele dac, înţelegând, cu clarviziune, necesităţile social-politice şi economice ale poporului său, a acţionat cu fermitate pentru asigurarea unui loc de frunte daco-geţilor în istoria antichităţii.

În acest scop, prin unirea seminţiilor daco-getice din spaţiul locuit de aceştia, el a creat primul stat geto-dac, cuprinzând tot teritoriul de formare a geto-dacilor. Elemente sporadice, etnice şi de cultură geto-dacice, se întâlnesc alături de cele ale altor seminţii, şi dincolo de acest teritoriu, spre vest şi nord-vest, până în Norricum, Silezia Centrală şi Moravia, spre sud, până în Macedonia şi, spre est şi nord-est, până la Niprul Inferior, Podolia şi Ucraina Subcarpatică, după cum rezultă din unele texte literare şi descoperiri arheologice.

Forme de organizare politico-statală în perioada de la Burebista până al Decebal. Moartea lui Burebista a provocat o adâncă tulburare în ţinuturile peste care stăpânise. Triburile de alt neam, pe care le supusese în cursul campaniilor sale victorioase, s-au grăbit să-şi redobândească neatârnarea, iar cetăţile greceşti au încetat să mai recunoască autoritatea statului dac.

Frământările nu au cruţat nici teritoriile Daciei propriu-zise. Nici chiar între hotarele lui statul lui Burebista nu se putea bizui pe o trainică unitate economică. În diferite părţi ale Daciei, nivelul de dezvoltare economică şi socială era deosebit, unele regiuni (Moldova nordică, Maramureşul), fiind rămase, se pare mai în urmă, în stadiul actual al cercetărilor, faţă de Transilvania sud-vestică sau de Câmpia Română. Chiar şi între regiunile mai mult şi mai uniform dezvoltate din punct de vedere social-economic (Transilvania, partea răsăriteană a Banatului, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova de miazăzi) nu se formase o piaţă unică, iar legăturile de schimb dintre diferitele părţi ale ţării nu aveau neapărată nevoie de un stat unic, puternic centralizat. Nu trebuie uitate, apoi, interesele unei părţi din aristocraţia tribală geto-dacă, tendinţele ei centrifuge. Separatismul acestor tarabostes fusese învins, pentru o vreme, de puterea lui Burebista şi de primejdia romană, care impuneau unirea. Dar acum, Burebista fusese ucis, iar moartea lui Caesar, stârnind la Roma noi şi grave tulburări lăuntrice, îndepărta, cel puţin pe moment, pericolul unei expediţii împotriva daco-geţilor.

În aceste condiţii, nu este de mirare că însuşi teritoriul Daciei se împarte în mai multe formaţiuni politice: numărul lor, ne informează Strabon, era de patru, îndată după moartea lui Burebista, dar ajunsese în curând la cinci; în realitate, erau probabil şi mai multe. Unele dintre ele sunt, cunoscute, altele nu. Soarta uneia singure poate fi consecvent urmărită, deşi numai în linii generale, până la Decebal; din fericire este vorba de cea mai importantă dintre toate.

Dezmembrarea statului dac n-a însemnat însă pieirea lui, revenirea la organizarea social-politică anterioară căci, în general, societatea daco-getică depăşise de mai de mult acest stadiu. Formaţiunile politice, conduse de regii Coson, Cotyso şi Dicomes, cunoscute după 44 î.Chr. în Câmpia Română, Oltenia, Banat şi Dobrogea erau capabile să se confrunte cu romanii, implicându-se în unele evenimente politice majore din vremea respectivă. Principalul este însă că dăinuirea statului dac intra-carpatic, cu centrul în Munţii Orăştiei, poate fi afirmată, cu toată certitudinea, şi demonstrată pe temeiul izvoarelor arheologice şi literare.

Săpăturile efectuate în principalele cetăţi din Munţii Orăştiei n-au cunoscut o întrerupere a intensei vieţi economice din acest complex. Nu există, după Burebista, o perioadă de stagnare, nu se constată distrugeri; mai mult, nici măcar de o slăbire a acestui nucleu nu poate fi vorba. Dimpotrivă, totul arată că aşezările de aici au continuat să se dezvolte, să înflorească; cetăţile au fost întreţinute şi chiar mărite, aşezările civile au crescut, inventarul lor a devenit mai bogat. Continuitatea a fost atât de deplină, încât, în multe cazuri, e greu de distins ce s-a făcut de către Burebista şi ce s-a construit sub urmaşii săi. Evident, continuitatea vieţii economice presupune şi continuitatea vieţii statale.

Din păcate, izvoarele literare vorbesc prea puţin despre perioada care a urmat morţii lui Burebista. Numai Iordanes consemnează, după opera lui Dio Chrysostomus sau a lui Dio Cassius, lista urmaşilor lui Burebista, sau măcar a celor mai importanţi dintre ei, la tronul statului dac. După ce lasă să se înţeleagă că, la moartea regelui, marele preot Deceneu a fost acela care a ocupat tronul, concentrând astfel, în mâinile sale, puterea laică şi autoritatea religioasă, autorul got arată că lui Deceneu i-a urmat Comosicus, acestuia Coryllus, iar apoi, după un lung interval de timp, Dorpaneus. În sfârşit, într-o altă operă a sa, Iordanes vorbeşte despre Decebal ca despre ultimul rege al dacilor.

Opera târzie a lui Iordanes permite, aşadar, să se reconstituie următoarea succesiune, incompletă, la tronul de la Sarmizegetusa: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Dorpaneus, Decebal. Multă vreme, informaţia aceasta, atât de preţioasă, n-a fost luată în seamă, poate tocmai din cauza preciziei sale, considerată suspectă la un scriitor atât de târziu. În realitate ea este pe deplin convingătoare, fiind sprijinită de alte mărturii.

Deceneu, primul rege al Daciei intra-carpatice după asasinare lui Burebista, nu este un personaj necunoscut şi succesiunea lui la tron apare foarte firească dacă se are în vedere faptul că tocmai el fusese colaboratorul cel mai apropiat al defunctului rege. Comosicus este menţionat numai de Iordanes ca urmaş apropiat al lui Deceneu, rege şi mare preot totodată. Coryllus, despre care Iordanes spune că a domnit 40 de ani peste neamurile sale din Dacia cea veche încinsă cu cununa munţilor, prin care există doar două intrări, pe la Tapae şi pe la Boutae – de aici concluzia că

99

este vorba de statul dac intra-carpatic –, ridică o problemă, deoarece numele său pare a se regăsi, sub o formă puţin schimbată, Scorilo, la Frontinus. Pe acest Scorilo izvorul îl plasează cronologic într-o vreme când la Roma se desfăşura un război civil (arma civilia). Întrucât nu poate fi vorba de războiul civil izbucnit la moartea lui Caesar (în acest caz n-ar mai rămâne, practic, loc pentru domniile lui Deceneu şi Comosicus) reiese că Frontinus se referă la războiul civil (68-69), care a însoţit moartea lui Nero. Este posibil însă, în ciuda duratei sale de 40 de ani, ca domnia lui Coryllus, care venea după domniile, sigur, nu prea lungi ale lui Deceneu şi Comosicus, să fi ajuns până în epoca lui Nero. Rezultă, prin urmare, că Scorilo, de la Frontinus, şi Coryllus, de la Iordanes, au fost două persoane diferite.

Mai departe, este evident că acel Dorpaneus, pomenit de scriitorul got, este una şi aceeaşi persoană cu Diurpaneus, de la Orosius, un scriitor latin târziu. E drept că la Dio Cassius, ca predecesor imediat al lui Decebal este amintit regele Duras, dar este posibil şi chiar foarte probabil că avem de a face cu un monarh cunoscut sub două nume: împrejurările în care Dio Cassius îl menţionează pe Duras sunt identice cu cele amintite de Iordanes în legătură cu Dorpaneus.

În orice caz, după Iordanes, un lung interval de timp îl separă pe Coryllus, cel de-al treilea urmaş al lui Burebista, de Duras-Diurpaneus, care a domnit pe vremea lui Domitian (81-96 d.Chr.). În acest interval trebuie plasată domnia lui Scorilo, despre care Frontinus spune că, deşi ştia că Roma era sfârşită de un război civil, nu voia s-o atace, aşa cum îl îndemnau sfetnicii lui, deoarece îşi dădea seama că taberele aflate în luptă se vor uni împotriva unui duşman din afară. Pentru a-i convinge şi pe ceilalţi de dreptatea părerii sale, Scorilo a pus doi câini să se bată, dând apoi drumul în arenă unui lup; câinii au uitat îndată de sfada lor şi s-au repezit asupra duşmanului comun.

Dacă Scorilo nu este identic cu Coryllus, el trebuie să fie unul şi acelaşi cu personajul cunoscut epigrafic la Sarmizegetusa Regia (Dealul Grădiştii). Într-una din locuinţele marii aşezări civile de aici a fost descoperit un vas de formă şi dimensiuni neobişnuite. El este conic, are o înălţime de circa 1 m, diametrul gurii peste 1 m, iar diametrul fundului de 1-2 cm. Este greu de imaginat o utilizare practică a lui; se crede, mai degrabă, că a fost un vas de cult. Dar marele lui interes constă în faptul că olarul a imprimat, de patru sau de cinci ori, pe pereţii vasului două ştampile, una lângă alta. Prima cuprinde numele DECEBALVS, iar a doua precizarea PER SCORILO. Aşadar, DECEBALVS PER SCORILO.

Literele latine cu care sunt redate aceste cuvinte îndeamnă, la prima vedere, la interpretarea lor ca inscripţie latinească. În acest caz, inscripţia ar trebui înţeleasă ca „Decebal (a făcut vasul) prin Scorilo”; am avea, deci, de-a face cu un proprietar de atelier de olărie (poate însuşi regele Decebal) şi cu un meşter olar (Scorilo), care ar fi executat vasul. La această concluzie se poate obiecta că ea presupune o greşeală gramaticală (folosirea ablativului Scorilo în locul acuzativului Scorilum cerut de prepoziţia per), că e greu de admis că şi olarul purta un nume regal şi că, în sfârşit, dacă ştampilele urmăreau într-adevăr să indice, în limba latină, provenienţa vasului, atunci ar fi fost firesc să se folosească o formulă latinească uzuală (Decebal officina, Scorilo fecit, Scorilus fecit) şi nu una absolut insolită. De aceea, C. Daicoviciu a interpretat, cu dreptate, inscripţia de pe vasul de la Sarmizegetusa ca o inscripţie în limba dacilor, traducând-o prin „Decebal, fiul lui Scorilo”; în adevăr, cuvântul per (înrudit cu latinescul puer) are în limba traco-dacilor înţelesul de „fiu”, ca de pildă, în numele Ziper sau Auluper.

Decebal apare, deci, ca fiu al lui Scorilo, fapt care sprijină încadrarea cronologică a celui din urmă în perioada războiului civil din 68-69. În cazul acesta, Duras-Diurpaneus a putut fi un frate al lui Scorilo – deci, unchiul al lui Decebal –, care pe acest temei a putut moşteni tronul. Când i-a cedat tronul lui Decebal, Duras-Diurpaneus era bătrân şi nu se simţea în stare să ţină piept ameninţării romane, pe când Decebal era în puterea vârstei.

Aşadar, Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo, Duras-Diurpaneus şi Decebal apar, fără îndoială, ca succesori ai lui Burebista; primii trei şi ultimii trei formează câte o serie neîntreruptă, cele două serii fiind separate de un anumit interval cronologic.

Este mai greu de stabilit când a domnit fiecare. Deceneu ocupă scaunul domniei dacice la 44 î.Chr., data probabilă a morţii lui Burebista; se ştie sigur că la 87, Duras-Diurpaneus îi cedează puterea lui Decebal. Mai există apoi indicaţia că Scorilo domnea într-un moment când la Roma izbucnise un război civil. Pe aceste şubrede temeiuri nu se poate încerca decât o cronologie parţială şi ipotetică a acestor dinaşti daci.

Este sigur că domnia lui Deceneu, vechi colaborator al lui Burebista încă de la începutul ascensiunii acestuia, a fost scurtă. N-a putut dura prea mult nici domnia lui Comosicus, căci dubla sa calitate, de mare preot şi de rege sugerează o vârstă matură în momentul urcării pe tron. Sub unul din aceşti doi monarhi, care cumulează şi puterea laică şi autoritatea sacerdotală, trebuie să se fi petrecut mutarea reşedinţei politice din cetatea de la Costeşti pe muntele Kogaionon (Dealul Grădiştii), unde se construieşte cetatea Sarmizegetusa.

A urmat domnia de 40 de ani a lui Coryllus, care a putut ajunge până în perioada când, la Roma, stăpânea Tiberius (14-31 d.Chr.). După câteva decenii, care separă, cum s-a spus, cele două serii de câte trei regi, domnia lui Scorilo a fost contemporană cu războiul civil din 68-69 d.Chr. Dacă se ţine seama, pe de o parte, de atitudinea lui Scorilo, care refuzase să atace posesiunile romane, iar pe de altă parte, de faptul că dacii pătrund, totuşi, în Moesia, în anul 69, este de presupus că la această dată domnia lui luase sfârşit şi că tronul fusese ocupat de un rege căruia expediţiile împotriva posesiunilor romane nu-i displăceau. Acesta a fost, fără doar şi poate, Duras-Diurpaneus, care va şi declanşa, în iarna 85 / 86, un atac împotriva Moesiei. În sfârşit, în 87 în faţa ameninţării reprezentate de expediţia lui Cornelius Fuscus, Duras-Diurpaneus a cedat tronul lui Decebal, care va domni până în 106.

Rezumând aceste consideraţii, s-a propus următorul tabel cronologic, susceptibil, eventual, de unele rectificări:

Deceneu 44-? î.Chr.Comosicus ?-? î.Chr.

Coryllus ? î.Chr.-? d.Chr.Un interval în care se situează 1-3 regi mai puţin însemnaţi, omişi de Iordanes din

100

lista sa şi nemenţionaţi nici de alte izvoareScorilo ?-68 / 69

Duras-Diurpaneus 68 / 69-87Decebal 87-106

Informaţii despre celelalte regiuni ale Daciei sunt mult mai puţine. Această împrejurare nu se datorează lipsei de interes a romanilor pentru daci; dacii rămăseseră un adversar primejdios al Imperiului şi teama de ei răzbate din multe versuri ale poemului Pharsalia al lui Lucanus, compus pe la mijlocul secolului I. Horatiu spune că ştirile despre luptele cu dacii erau un subiect frecvent de conversaţie în Roma lui Augustus, iar Ovidiu pomeneşte de nenumărate ori în versurile sale ameninţarea getică. Acestor poeţi li se adaugă mărturia unui istoric de talia lui Tacitus, care îi acuză pe daci că ar fi „un neam niciodată cu credinţă” (faţă de Roma, fireşte). Rezultă că dacii constituiau o problemă pentru romani, în a doua jumătate a sec. I î.Chr. şi în tot cursul veacului următor, şi ei apar adeseori în izvoare.

De cele mai multe ori însă, această apariţie e anonimă. Istoricii antici vorbesc despre „seminţii” dacice, despre „regi” şi „căpetenii” de-ale lor, dar rar le pomenesc numele. Pentru primii ani de după moartea lui Burebista există ştiri ceva mai precise, dar, mai târziu, informaţiile devin extrem de vagi.

Ca duşman al romanilor este menţionat, pe la sfârşitul celui de-al doilea triumvirat, regele Cotyso, despre care istoricul Florus vorbeşte într-un laconic, dar sugestiv pasaj: „Dacii stau aninaţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotyso, de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau să năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine”. După victoria lui Octavianus în războaiele civile, romanii au luat măsuri energice şi Cotyso a fost înfrânt, probabil, de către generalul Marcus Licinius Crassus, în anul 29 î.Chr., când atacase în sudul Dunării împreună cu bastarnii. Indicaţia lui Florus cu privire la munţii în care locuiau dacii lui Cotyso, a făcut ca „regatul” acestuia să fie plasat, de istorici, undeva în Banat şi Oltenia, de ambele părţi ale munţilor. Relaţii cu căpetenia Coson a avut şi Octavian. Pe acesta, Suetonius îl numeşte rege al „geţilor” singura dată când foloseşte acest etnonim în locul celui de daci; acesta ar îngădui ca formaţiunea politică a lui Coson să fie plasată undeva la Dunărea de Jos, poate în Câmpia Română. Suetonius spune că, într-o scrisoare trimisă la Roma, Antonius, aflat pe atunci în Egipt, ca soţ al reginei Cleopatra, şi pregătindu-se de ciocnirea decisivă cu Octavianus, îl acuza pe acesta din urmă că intenţiona să-şi dea fiica, pe Iulia, de soţie lui Coson, luând el însuşi în căsătorie pe fiica acestuia.

Acest rege trebuie să fie acelaşi Coson, al cărui nume apare pe monedele de aur bătute din ordinul lui Brutus, unul din asasinii lui Caesar, şi, în cazul acesta, istoria lui ar fi, în linii mari, următoarea: ajuns stăpân pe o parte a moştenirii teritoriale a lui Burebista, Coson a intrat în legătură cu M. Brutus, care, în Macedonia, se pregătea de luptă împotriva triumvirilor Octavianus, Antonius şi Lepidus. Probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostaşi, primind în schimb bani de aur cu numele lui, dar cu figuraţia luată de pe monedele generalului roman. În bătălia de la Philippi, însă (42 î.Chr), Brutus a fost învins şi s-a sinucis. Dobândind de la Octavianus iertarea pentru neinspirată alianţă cu duşmanul său, Coson a ajuns în relaţii destul de bune cu dânsul, pentru ca, în anii 32-31 î.Chr., zvonurile despre o proiectată încuscrire a lor să poată circula prin Roma.

În luptele civile din statul roman s-a amestecat şi un alt şef dac de la Dunăre, Dicomes. La el se referă Plutarch (M. Antonius), când spune că a trimis o solie la Octavianus dar că, neobţinând nimic, s-a întors către Antonius. Acestuia i-a dat ajutor şi un număr de daci au căzut prizonieri după bătălia de la Actium (31 î.Chr.), impuşi apoi de Octavianus să lupte împotriva prizonierilor suebi, în amfiteatre. Localizarea formaţiunii politice a lui Dicomes este controversată: s-au propus Moldova Centrală şi Câmpia Română, ultima ipoteză fiind mai verosimilă.

O inscripţie grecească, de pe un chiup descoperit la Buridava (Ocniţa, jud. Vâlcea), menţionează numele „regelui” Thiamarkos, care va fi stăpânit In nordul Olteniei, în prima jumătate a sec. I î.Chr.

Conflictele dintre romani şi geto-daci continuă în toată perioada dintre Burebista şi Decebal, expansiunea romanilor în Balcani reprezentând un pericol pentru lumea geto-dacilor.

În legătură cu această problemă se ştie că Octavianus se gândise un moment, prin 35 î.Chr., să înfăptuiască grandioasa expediţie plănuită de Caesar împotriva dacilor, dar renunţase din motive ce pot fi doar presupuse – rezistenţa illirilor, conturarea, în perspectivă, a conflictului cu M. Antonius. În fond, nici nu mai era nevoie de o astfel de expediţie: divizaţi din punct de vedere politic, dacii nu mai reprezentau un pericol atât de mare, ca formidabila forţă ridicată de Burebista, şi Strabon spune că nu mai puteau trimite la luptă mai mult de 40.000 de oameni. Totuşi, neîncetatele lor incursiuni nelinişteau Imperiul; ele nu meritau, poate, un mare război de cucerire, care i-ar fi unit pe daci, transformându-i iarăşi într-o putere de temut, dar era clar că anumite măsuri militare se impun. Posesiunile romane sud-dunărene sufereau mai ales de pe urma dacilor din Câmpia Română. Cucerirea Dobrogei ar fi permis ca aceştia să fie mai uşor ţinuţi în frâu. Şi astfel, vechiul plan de a pune stăpânire pe regiunea dintre Dunăre şi mare reapare în strategia romană.

În anul 29 î.Chr., spune Doi Cassius, bastarnii i-au atacat pe tracii dentheleti, aliaţi ai romanilor. Mai puţin pentru a-i ajuta pe aceştia şi mai mult pentru că se temea să nu fie invadată şi Macedonia, generalul roman M. Licinius Crassus a pornit împotriva lor şi a aliatului acestora, Cotyso, pe care i-a învins cu ajutorul getului Roles, din sudul Dobrogei, care a fost apoi primit, la Corint, de Octavianus, dobândind de la acesta titlul de „prieten şi aliat al poporului roman”. În anul următor, între Roles şi vecinul său din centrul Dobrogei, Dapyx, a izbucnit un conflict. „Prietenul şi aliatul” romanilor s-a folosit de titlul său pentru a cere ajutor lui Crassus. Generalul roman n-a şovăit; i se oferea un excelent prilej de a pătrunde în Dobrogea. Dapyx a fost înfrânt şi s-a refugiat într-o cetate cu oastea care-i rămăsese, iar generalul roman a început asediul. Un trădător care se înţelesese cu Crassus, din înaltul zidurilor, în greceşte, limbă pe care geţii lui Dapyx se pare că nu o cunoşteau, a predat cetatea romanilor şi Dapyx a pierit eroic în fruntea ostaşilor săi sau a pus pe unul dintre acestea să-l ucidă pentru a nu cădea prizonier. Fratele lui capturat, a dobândit

101

mila lui Crassus şi, cu ea, libertatea , dar romanii nu s-au arătat la fel de clemenţi faţă de populaţia paşnică a ţinutului, care se refugiase într-o peşteră cu turmele şi obiectele de preţ; Crassus a închis toate ieşirile din peşteră, obligându-i pe asediaţii înfometaţi să se predea.

După această expediţie, Crassus, trădându-şi intenţia de a cuceri întreaga provincie Dobrogea, l-a atacat fără nici un motiv serios şi real, pe Zyraxes, care stăpânea în nordul Dobrogei, către gurile Dunării, sub pretextul că acesta deţinea stindardele capturate de la Hybrida. Armata romană a mărşăluit direct spre Genucla, cea mai puternică cetate a lui Zyraxes, situată undeva pe Dunăre. Ştiind că nu va putea rezista singur, regele get a trecut malul stâng al fluviului pentru a cere ajutor la sciţi. În absenţa lui, romanii au cucerit cetatea după un scurt dar greu asediu. Dobrogea întreagă se găsea acum în mâinile lor, fiind primul ţinut daco-getic care a căzut sub stăpânire romană.

Roma n-a transformat, imediat, noile teritorii într-o provincie. Roles a fost, poate, acela care, în numele romanilor şi spre folosul lor în primul rând, a cârmuit, la început, Dobrogea. Curând, însă, romanii au organizat, la începutul erei noastre, pe litoral, o prefectură a ţărmului mării, adică un district militar dependent de provincia Macedoniei. Restul Dobrogei făcea parte din teritoriul denumit Ripa Thraciae, înglobat în regatul clientelar al Traciei.

Cucerirea Dobrogei arătase dacilor că primejdia romană era gravă şi apropiată. sfârşitul sec. I î.Chr şi întreg veacul următor poartă pecetea unei eroice şi dramatice lupte pentru îndepărtarea acestui pericol. În lupta lor, dacii au luat adesea ofensiva, organizând incursiuni la sud şi la vest de Dunăre, mergând, câteodată, în ajutorul popoarelor ce luptau să scuture stăpânirea romană. Ei au trecut Dunărea îngheţată în anul 10 î.Chr., cu prilejul revoltei pannonilor, atacând această recentă provincie romană; Tiberius însuşi, viitorul împărat, a fost trimis de Augustus pentru a respinge atacul. Peste puţină vreme, dacii au atacat iarăşi Pannonia, împreună cu tauriscii şi anartii din nord-vestul Daciei, precum şi cu alte seminţii. Generalul Marcus Vinicius i-a învins şi i-a urmărit, urcând pe valea Mureşului, până în Inima Daciei. Expediţia lui Marcus Vinicius a inaugurat o nouă etapă în strategia romană faţă de daci: romanii nu s-au mai limitat la respingerea atacurilor, ci au organizat expediţii de represalii în stânga Dunării.

Dar, nici această nouă strategie n-a pus capăt atacurilor dacice. Prin anul 6 a avut loc o incursiune daco-sarmatică în Moesia, respinsă de A. Caecina Severus.

Reacţiile romane nu s-au lăsat aşteptate. La începutul erei noastre (11-12 d.Chr.), o acţiune militară pe scară vastă a fost organizată de generalii C. Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei, şi Sextus Aelius Catus, comandantul districtului militar din Moesia. Lentulus a operat, se pare, în Oltenia şi Banat; el a ieşit învingător şi a stabilit garnizoane de-a lungul Dunării, aserţiune pusă, de unii, la îndoială, pe baza textelor scrise (Florus), după care Lentulus i-a alungat pe daci dincolo de Dunăre, iar „dincoace au fost aşezate garnizoane” şi a descoperirilor arheologice din marea cetate dacică de la Sucidava, de pe malul Dunării, din Oltenia. La rândul său, Sex. Aelius Catus a inaugurat în Câmpia Română, un nou sistem de asigurare a graniţelor Imperiului: deportarea în masă a populaţiilor ostile. 50.000 de geţi au fost, după spusele lui Strabon strămutaţi în sudul Dunării. Raidul pustiitor roman a depopulat parţial Câmpia Română; aşezările de la Zimnicea, Popeşti şi Piscu Crăsani îşi încetează, aproape, existenţa. Numai marile aşezări situate mai spre miazănoapte – Tinosu, Poiana – au scăpat, iar Augustus, în elogiul pe care şi l-a compus singur, ca un fel de manifest al regimului său şi de testament politic, se laudă că armata sa „trecând peste Dacia, a silit neamurile dacilor să rabde stăpânirea poporului roman”.

Cuvintele lui Augustus conţin o anumită doză de exagerare. Măsurile lui Lentulus şi ale lui Catus s-au dovedit utile, dar nu decisive, pentru apărare a posesiunilor romane din zona Dunării Mijlocii şi Inferioare. Abia terminase Catus strămutarea geţilor munteni că cetatea Aegyssus (Tulcea) a şi fost fulgerător atacată, în anul 12, şi cucerită de daci. Numai intervenţia unei legiuni romane a izbutit, cu preţul unor mari pierderi, să-i alunge pe atacatori peste Istru. Peste trei ani însă, în anul 15, Troesmis (Igliţa) a fost, pe neaşteptate, atacată şi cucerită de daci. Romanii au fost din nou nevoiţi să intervină pentru recucerirea cetăţii. În vest, puţin mai târziu, pe la 20, iazygii de neam sarmatic s-au aşezat, cu permisiunea sau chiar la îndemnul Romei, în Câmpia Tisei pentru a constitui o pavăză a Pannoniei romane împotriva dacilor.

Cele mai multe atacuri din prima jumătate a sec. I au fost organizate de daci şi de alte seminţii la Dunărea de Jos. Sub împăratul Claudius, când regatul clientelar al odrysilor a fost transformat, în anul 46, într-o nouă provincie, purtând numele de Thracia, teritoriul Dobrogei a fost anexat Moesiei şi apărarea lui organizată cu străşnicie: garnizoane romane au fost aşezate în cetăţile de pe malul drept al Istrului, s-au construit drumuri strategice pentru deplasarea rapidă şi lesnicioasă a trupelor. În timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, a organizat, între 62-66 d.Chr., o vastă operaţie, după modelul mai vechi al lui Catus. Prin metode diverse, poate mai mult diplomatice decât militare, el a strămutat, de la nord de Dunăre, 100.000 de transdanubieni, populaţie amestecată, de geţi şi bastarno-sarmaţi. Scopul operaţiei era dublu: pe de o parte, deportarea acestor oameni din aşezările lor presiunea „barbară” la frontiera dunăreană; pe de altă parte, aşezarea lor în Moesia îngăduia ca mari întinderi de pământ să fie cultivate. De altminteri, inscripţia dedicată lui Silvanus Aelianus e limpede în această privinţă, afirmând că strămutarea s-a făcut ad praestanda tributa, pentru a munci pământul şi a plăti impozite.

Nici aceste măsuri n-au slăbit puterea dacilor într-atât, încât ei să nu mai poată ataca Imperiul roman. Dacă Scorilo credea că este mai bine ca dacii, pentru a ţine departe primejdia romană, să nu atace Imperiul atâta vreme cât el era sfâşiat de războaie interne, urmaşul sau contemporanii săi din alte părţi ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare. De aceea în primele luni ale anului 69 a avut loc un puternic atac dacic în Moesia. Dinastia romană a Flaviilor a luat noi măsuri pentru protejarea frontierei dunărene, înfiinţând o flotă specială – classis Flavia Moesica – pentru supravegherea fluviului, flotă ale cărei staţiuni sunt cunoscute la Aegyssus şi Barboşi, în apropierea vărsării Şiretului în Dunăre. În acelaşi timp, Vespasianus a încheiat cu dacii un tratat care prevedea plata unor subsidii către Imperiu, în schimbul păstrării liniştii la hotarul dunărean al acesteia. Şi totuşi, în iarna anului 85 / 86, pe când la Sarmizegetusa domnea Duras – Diurpaneus (după alţii însă nu Duras poate fi identificat cu Diurpaneus, ci cu Decebal), s-a produs o nouă şi puternică incursiune în Moesia, poate chiar sub conducerea lui Decebal, în urma

102

căreia împăratul Domitian, în cadrul măsurilor de apărare şi întărire a provinciei Moesia, a decis împărţirea zonei în două provincii de rang consular, despărţite prin râul Ciabrus (Tibrita, Bulgaria): Moesia Superior, în vest, şi Moesia Inferior, în est, cuprinzând în întregime Dobrogea.

După cum s-a văzut din cele expuse mai sus, perioada 44 î.Chr.-85 d.Chr. se caracterizează, din punct de vedere politic, prin lupta consecventă şi tenace a poporului daco-get împotriva expansiunii romane. Această luptă a fost numai parţial încununată de succes. Este drept că nici o mare şi decisivă expediţie nu fusese organizată de Roma pentru supunerea Daciei; dar este tot atât de adevărat că neîndurătorul cleşte al dominaţiei romane se strângea din ce în ce mai mult în jurul neamului daco-get. Dobrogea cucerită, aşezările de la Zimnicea, Popeşti şi Piscu Crăsani părăsite temporar la anumite date, creşterea pericolului roman prin vecinătatea cu Imperiul, Dunărea străbătută de vase de război romane – iată care era încheierea acestei lupte de peste un secol. Dacia era încă în picioare, dar pornea în luptele viitoare de pe poziţii mai slabe decât cele din vremea lui Burebista.

În condiţiile care au urmat întreruperii unităţii statului lui Burebista şi până la reunificarea acestuia sub Decebal, societatea dacică şi-a continuat evoluţia social-economică, care, în ciuda unor particularităţi determinate de condiţiile locale, existente de altfel şi în vremea statului dac, se poate considera că a fost unitară, cum o atestă descoperirile arheologice. În această privinţă, pentru ceea ce se cunoaşte în zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, exceptând, în parte, aspectul arhitecturii, se găsesc analogii şi în descoperirile din alte cetăţi şi aşezări deschise dacice contemporane din spaţiul intra– şi extra-carpatic.

Din punct de vedere politic, creşterea pericolului roman a adus din nou pe primul plan imperativul unirii tuturor geto-dacilor liberi într-un singur stat. Pare verosimilă ipoteza că acest proces de unificare sau, mai bine zis, de reunificare a geto-dacilor a început destul de timpuriu, poate chiar foarte curând după dezmembrarea vastei stăpâniri a lui Burebista. Într-adevăr, nu trebuie uitat că primii doi urmaşi ai monarhului înlăturat de pe tron, Deceneu şi Comosicus, au fost regi şi mari preoţi în acelaşi timp. Dacă în prima lor calitate ei stăpâneau numai asupra ţinuturilor intra-carpatice, în cea de a două s-ar putea presupune că ei aveau o autoritate morală care s-ar fi exercitat asupra întregului neam daco-get şi este logic ca să se fi folosit de ea pentru a iniţia procesul de reunificare.

O dovadă în acest sens poate fi sesizată în situaţia tezaurelor de monede de tip Coson. Majoritatea covârşitoare a acestor monede au fost descoperite în interiorul arcului carpatic şi anume tocmai în zona Munţilor Orăştiei. Acest fapt nu este rezultatul circulaţiei monetare, căci monedele de tip Coson au circulat extrem de puţin; ele au fost, de la început, tezaurizate de căpetenia care le primise de la Brutus, drept răsplată pentru ajutorul militar acordat, şi au ajuns în Munţii Orăştiei, sub formă de tezaure, atunci când regiunile extra-carpatice au fost din nou alipite statului dac.

Procesul de reunificare politică a daco-geţilor se va desăvârşi sub Decebal, când statul dac atinge cel mai înalt nivel de dezvoltare şi redevine o mare putere militară.

Civilizaţiei geto-dacică în perioada clasică.Cultura materială. Primele manifestări de cultură materială a geto-dacilor aparţin complexului Basarabi, răspândit

din Pannonia până în Republica Moldova şi din Transilvania, de la Mureş, până în nordul Bulgariei şi Iugoslaviei. La geneza acestuia stă, fără îndoială, fondul hallstattian timpuriu, care la rândul lui a absorbit elemente ale epocii bronzului, aparţinând culturilor Gârla Mare, Tei şi Wietenberg.

Cultura materială a geto-dacilor continuă să evolueze în perioada târzie a primei epoci a fierului, când se deosebesc mai multe grupuri cu anumite particularităţi. Dintre acestea, un loc important îl ocupă complexul cultural Bârseşti-Ferigile, răspândit în regiunea sud-carpatică, din Vrancea până în Banat, şi caracterizat prin tumuli nu prea mari, cu morminte de incineraţie, conţinând în inventarul lor arme şi piese de harnaşament din fier, podoabe şi ceramică.

Dezvoltarea culturii materiale geto-dacice din cea de a doua epocă a fierului se reflectă atât în descoperirile de aşezări deschise şi întărite – cetăţi, din sec. VI-III î.Chr. cât şi în cele din necropole plane sau tumulare din epoca respectivă. În această privinţă, o menţiune aparte o merită ceramica lucrată la roată, atestată în aşezarea de la Alexandria, în sec. al VI-lea î.Chr, eventual chiar la sfârşitul sec. al VII-lea î.Chr., ca de altfel şi în necropola de la Ferigile şi, într-un procent destul de ridicat, în necropola din sec. VI-V î.Chr. de la Sanislău, din Crişana, precum şi producţia sporită de obiecte din fier, ceea ce indică o prelucrare locală a fierului cum o dovedesc, printre altele, atelierele de la Curteni şi Buneşti din Moldova.

Şi în etapa următoare, corespunzătoare sec. III-II î.Chr., cu toate influenţele străine (celtice, illirice, bastarnice şi romane) s-au menţinut formele de viată tradiţionale, după cum o atestă continuitatea unor elemente ale culturii materiale (ceramica lucrată cu mâna şi la roată, uneltele, armele şi piesele de harnaşament din fier) din aşezări, necropole, ateliere şi depozite.

Puterii politico-militare atinse de daci în anumite momente din sec. I î.Chr.-I d.Chr. îi corespunde, pe planul culturii materiale, o înflorire a tuturor ramurilor economice, agricole şi meşteşugăreşti. La drept vorbind, această dezvoltare a producţiei, generatoare a relaţiilor social-economice şi politice, reprezintă tocmai temelia grandorii politice a statului lui Burebista şi Decebal.

În primul rând, civilizaţia dacică din perioada existenţei statului dac se caracterizează printr-o puternică şi avansată metalurgie a fierului. Minele de fier erau Intens exploatate în diverse părţi ale Daciei, dar mai ales în Munţii Orăştiei; într-unul singur dintre cele trei ateliere metalurgice descoperite la Sarmizegetusa au fost găsite lupe de fier brut provenind din prelucrarea a circa 50 tone de minereu. Dacii cunoşteau nu numai cuptoarele de redus minereul de fier care trebuiau să fie demontate după fiecare şarjă (cuptoare monoşarjă, tip răspândit pe atunci în întregul continent european), ci şi cuptoare în care puteau fi obţinute, succesiv, mai multe şarje de metal, fără a le distruge.

Dezvoltarea metalurgiei fierului la daci este elocvent ilustrată de marile cantităţi de material feros de construcţie (cuie, piroane, ţinte, scoabe), de unelte numeroase şi variate: unelte agricole (brăzdare şi cuţite de plug, seceri, sape, săpăligi, greble, lopeţi), unelte de lemnari şi dulgheri (topoare, fierăstraie, tesle, cuţitoaie), unelte de fauri (cleşti,

103

atingând uneori 1,20 m lungime, nicovale, baroase, dălţi, tuburi de foale, pile) şi alte unelte diverse (compasuri, cuţite). Uneltele sunt specializate, adică adaptate perfect operaţiilor care urmau să fie executate cu ajutorul lor: se ştiu, astfel, mai multe tipuri de cleşti de fierărie, de topoare. Din punct de vedere tehnic ele sunt foarte bine lucrate: metalul lor nu conţine zgură sau carbon în cantităţi prea mari, iar meşterii făurari daci cunoşteau până şi călirea diferenţiată a diverselor părţi ale uneltelor.

Materialelor de construcţie şi uneltelor li se mai adaugă diverse obiecte din fier, de uz practic; în număr mai mic s-au găsit şi arme din fier: vârfuri de lănci şi suliţe, vârfuri de săgeţi, săbii drepte şi curbe (falces), umbones de scut, cămăşi de zale, pumnale curbe (sicae) şi drepte.

Numeroase sunt şi obiectele de uz practic sau de podoabă făurite din bronz sau argint (la Costeşti, Căpâlna, Pecica şi Poiana s-au găsit, urmele unor ateliere de argintari); bijuterii dacii confecţionau, cu multă dibăcie (fibule, coliere, lanţuri ornamentale, brăţări, inele, pocale, etc.). Din această perioadă datează tezaurul de la Sâncrăieni, cuprinzând cupe şi pocale din argint, ornamente, precum şi tezaurul de la Sărăcsău (jud. Hunedoara), Şeica Mică (jud. Sibiu) şi Bălăneşti (jud. Olt), care conţin coliere, fibule şi alte podoabe de argint. Din bronz se făureau brăţări, fibule, inele, coliere, vase.

Mare dezvoltare a cunoscut în această vreme şi producţia ceramicii dacice, care este de o extraordinară varietate şi, uneori, de o mare frumuseţe. La Sarmizegetusa, Feţele Albe, Deva, Poiana, Bâtca Doamnei s-au găsit chiar vestigiile unor ateliere de olărit (cuptoare sau magazii), dar mărcile de olari imprimate pe vase dovedesc că numărul atelierelor de acest fel era mult mai mare decât al celor identificate prin săpături.

Ceramica se împarte în două mari categorii: a) Ceramica lucrată cu mâna, în general din pastă grosieră, slab sau, în orice caz, inegal arsă;b) Ceramica lucrată la roata olarului, din pastă aleasă cu grijă, bine frământată şi bine arsă.Prima categorie cuprinde, relativ, puţine forme (tipuri) de vase: vasul-borcan, ulcica, strachina, fructiera (un vas

lung pe un picior înalt), ceaşca-opaiţ de formă tronconică, având o toartă sau două. În schimb, deoarece aceste vase erau lucrate în gospodării şi nu în ateliere specializate, ele prezintă nenumărate variante ale tipurilor cărora le aparţin.

Cea de-a doua categorie, lucrată în ateliere specializate, cuprinde tipuri mult mai numeroase, dar variante mai puţine în cadrul fiecărui tip; se poate spune că ea era oarecum „standardizată”. Formele principale sunt: străchinile pe picior scurt, fructierele, oale de diverse dimensiuni, ulcioarele, capacele şi chiupurile (dolia) cu buza evazată sau în „trepte”, unele de-a dreptul uriaşe (1,70-1,80 m înălţime), servind la păstrarea grânelor şi a apei.

Ceramica lucrată cu mâna este, cel mai adesea, de culoare negricios-roşcată sau brun-roşcată, în timp ce vasele lucrate la roată, dintr-o pastă mai fină, sunt cenuşii, negre sau roşii. Ornamentele caracteristice ceramicii dacice sunt: linia vălurită incizată, butonii de diferite forme şi mărimi, brâul crestat sau alveolar, dispus orizontal, vertical sau în ghirlande. Pentru anumite zone extra-carpatice şi din răsăritul Transilvaniei sunt caracteristice imitaţiile de cupe deliene. Se ştiu şi vase pictate, imitate după ceramica elenistică şi celtică. Numai în Munţii Orăştiei a apărut însă ceramică dacică fină, pictată într-un stil original, cu motive geometrice, vegetale şi zoomorfe, de obicei asociate.

La acestea se adaugă produsele de import, obţinute de statul dac în urma strânselor legături comerciale cu grecii de pe ţărmurile Pontului Euxin, vechi parteneri de negoţ ai geto-dacilor, şi cu romanii. La Piatra Roşie şi Piscul Crăsani s-au descoperit câte un mic candelabru de bronz, cu trei braţe, de o indiscutabilă provenienţă grecească. Greceşti sunt şi unele obiecte scumpe, de artă, descoperite în fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei, greceşti sunt şi o parte din monedele aflate în cetăţuia Costeştilor, grecească este greutatea găsită în aşezarea de la Pecica. Aceste obiecte atestă continuarea legăturilor tradiţionale de schimb cu elenii, atât de profitabile şi pentru negustorii sudici şi pentru aristocraţia geto-dacă.

Alături de vechile drumuri de comerţ cu grecii, dobândesc, treptat, o însemnătate sporită căile care duceau spre Italia, pe văile Dunării şi Savei. Negoţul daco-roman este şi el dovedit de obiecte şi monede. La Sarmizegetusa s-a găsit, de exemplu, o cuţitoaie de fier, pentru prelucrarea lemnului, purtând stampila lui L. Herennius, din Aquileia, cunoscut din inscripţii ca producător şi negustor de obiecte din fier. În ceea ce priveşte moneda romană din argint, denarul va pătrunde masiv pe piaţa dacică, ajungând s-o domine; s-au descoperit până acum în săpături sau întâmplător, peste 25.000 de denari romani izolaţi sau în tezaure. Din această cauză, în prima jumătate a sec. I î.Chr. emisiunile de monede dacice încetează; se bat, în schimb, în Dacia, imitaţii după denarii romani.

Arhitectura. În acest domeniu un interes aparte îl prezintă fortificarea unor aşezări cu şanţuri şi valuri de pământ, din sec. VI-III î.Chr., care pot fi considerate ca centre ale unor uniuni tribale şi, în acelaşi timp, ca cetăţi de refugiu în vremuri tulburi, cum sunt aşezările, de acest fel, de la Mahmudia-Bestepe şi Beidauda, din Dobrogea, Mărgăriteşti, Orbeasa de Sus, Trivalea-Moşteni şi Albeşti, din Muntenia, Bucovăţ, Coţofenii de Dos şi Bâzdâna, din Oltenia sau Stânceşti, Cotnari, Arsura şi Moşna, din Moldova, unele dintre acestea din urmă remarcându-se prin structura valului, din pământ, material lemnos, vălătuci din lut ars şi, uneori, piatră. Prezenţa acestea din urmă la Cotnari, în ziduri duble, cu interval de câţiva metri între cei doi pereţi, premerg, cu câteva secole, ceea ce se cunoaşte, în general, sub denumirea de zid dacic (murus dacicus), despre care va fi vorba mai departe.

În ceea ce priveşte cetăţile geto-dacice de acest fel, din centru şi nordul Moldovei este de reţinut şi dispoziţia lor pe teren, la intervale mai mici de 100 km, în legătură probabil cu incursiunile scitice.

Locuinţele din aceste aşezări, adâncite în pământ sau construite la suprafaţă, continuă, din punct de vedere al structurii, pe acelea mai vechi, din perioadele anterioare, neprezentând particularităţi noi.

Un grad înalt de dezvoltare l-a atins arhitectura în zona Munţilor Orăştiei. Săpăturile efectuate aici, înainte de război şi, cu deosebită amploare, începând din 1949, au scos la iveală urmele unor aşezări militare şi civile fără precedent şi fără egal pe teritoriul Daciei preromane, constituind nucleul unui sistem defensiv unic în întreaga Dacie.

Ceea ce atrage mai întâi atenţia în acest uriaş context arheologic, care acoperă o suprafaţă de circa 200 km2, este sistemul, bine gândit şi bine închegat, de fortificaţii, situate pe înălţimi dominante, menit să apere, din toate părţile,

104

cetatea cea mare a Sarmizegetusei. Dinspre nord, accesul mai lesnicios al duşmanului, pe valea Grădiştii, era barat de puternicele cetăţi de la Costeşti şi Blidaru. Dinspre vest, drumul era apărat de cetatea de la Piatra Roşie şi de valul de pământ şi piatră de la Cioclovina – Ponorici. Către sud, cu toată inaccesibilitatea relativă a munţilor, dacii nu neglijaseră apărarea Sarmizegetusei, construind cetatea de la Bănita. În sfârşit, cetatea de la Căpâlna, pe valea Sebeşului, completa dinspre răsărit, inelul apărării. Eventual, ca o linie mai depărtată de apărare ar putea fi considerate cetăţile la de Tilişca, în apropierea Săliştii Sibiului, şi de la Piatra Craivii, nu departe de Alba Iulia.

Sus amintitele cetăţi din Munţii Orăştiei reprezentau elementele principale ale apărării Sarmizegetusei. Această apărare era întregită de o sumedenie de fortificaţii mai mici: bastioane izolate, turnuri de supraveghere a drumurilor, care formau microsisteme defensive în jurul fiecărei cetăţi mai mari.

În ceea ce priveşte Sarmizegetusa însăşi, avea şi ea o cetate mai întinsă decât celelalte, care acoperea o suprafaţă de 3 ha. Dar, această fortificaţie, înconjurată de înălţimi, care o dominau, nu avea însemnătatea strategică a cetăţilor ce închideau drumul de acces. Ea era doar un loc de ultim şi suprem refugiu al populaţiei regiunii în clipe grele de primejdie.

Caracterul de sistem al cetăţilor din Munţii Orăştiei este dat nu numai de scopul lor comun – apărare Sarmizegetusei – şi de judicioasa lor amplasare în teren , ci şi de unitatea lor de construcţie. Această afirmaţie nu vrea să spună că toate cetăţile dacice de aici sunt absolut identice. În realitate, deosebite sunt, adesea, şi elementele de fortificaţie, ca să nu mai vorbim de dimensiuni. Aşa de exemplu, cetatea de la Costeşti dispunea de trei elemente de apărare: un val de pământ, care înconjura complet partea superioară a dealului pe care cetatea fusese construită; un zid de piatră, care apără doar părţile mai uşor accesibile şi, în sfârşit, o palisadă dublă, care înconjura doar platoul înălţimii. Nici valul, nici palisada nu se regăsesc la celelalte fortificaţii din Munţii Orăştiei. În schimb, zidul de piatră este peste tot prezent şi tocmai în felul de a-l construi constă unitatea tuturor cetăţilor amintite.

Inspirată din construcţiile elenistice analoage, tehnica zidului de cetate a fost adaptată de daci la condiţiile specifice ale Munţilor Orăştiei, de aceea specialiştii au botezat acest gen de zid murus dacicus. Gros, în genere de 3 m, acest zid avea două feţe, una exterioară şi una interioară, formate din blocuri de calcar cochilitic, regulat tăiate (opus quadratum), de dimensiuni variabile (în general, 60-80 cm lungime, 40-60 cm înălţime şi 30-40 cm grosime); între cele două paramente ale zidului se aşeza o umplutură (emplecton) de pământ, pietre neprelucrate, fragmente de blocuri sparte, etc. Cum dacii nu prea foloseau mortarul la construcţiile lor, exista primejdia ca umplutura neomogenă să împingă cele două feţe ale zidului înalt de cel puţin 3-4 m şi astfel să-l dărâme.

Constructorii daci au rezolvat însă problema într-un chip ingenios. Ei au tăiat, în partea superioară a blocurilor, jgheaburi în formă de coadă de rândunică, adică mai largi spre exterior şi mai înguste spre interior. În jgheaburile a două blocuri aşezate faţă în faţă se punea o bârnă groasă de lemn, lungă cât lărgimea zidului, ale cărei capete erau cioplite în acelaşi chip. Abia după ce toate bârnele erau fixate în lăcaşurile lor, se azvârlea între paramentele zidului umplutura, operaţia repetându-se la fiecare rând de blocuri, până sus. Acum, umplutura putea să împingă feţele zidului: bârnele groase le ţineau solid prinse şi forţele de împingere se anulau reciproc. Este drept că, după un timp, bârnele putrezeau, dar până atunci zidul se tasa suficient pentru a nu mai fi ameninţat cu dărâmarea. Pe coama zidului se aşezau, probabil, trunchiuri groase de copac, despicate în lungime. Ele erau înclinate spre exterior, pentru ca apa de ploaie să se scurgă, şi acoperite cu pământ bătut pentru a nu putea fi incendiate de duşmani.

Cum s-a mai spus, zidul dacic s-a inspirat din tehnica militară elenistică, dar reprezintă, într-o anumită măsură, o dezvoltare şi o perfecţionare a ei. Într-adevăr, un zid de acest gen este cunoscut la Histria, dar acolo bârnele sunt utilizate numai la colţuri şi ele nu traversează întreaga lărgime a zidului, ci se înfig în emplecton. Sistemul legăturii de bârne, care conferea zidului o mare soliditate, a fost mult mai consecvent folosit la cetăţile dacice decât la cele elenistice.

Din loc în loc, zidurile cetăţilor erau întrerupte de puternice bastioane, construite în aceeaşi tehnică; parterul lor servea drept depozit de provizii şi de arme, iar etajul ca locuinţă şi poziţie de luptă pentru apărători. Mai existau, la cetăţile de la Costeşti şi Blidaru, şi nişte platforme de luptă, amenajate în spatele zidului.

Chiar şi porţile cetăţilor erau astfel construite încât să constituie obstacole pentru atacatori. La Costeşti, capetele valului de pământ nu se îmbinau, ci se petreceau, poarta fiind amenajată tocmai în intervalul dintre cele două ramuri ale valului (intrare în cleşte). La Piatra Roşie intrarea era amenajată printr-un turn de colt al cetăţii, iar la Blidaru avem de a face cu o intrare de tip elenistic, a chicane (cu piedică), duşmanul fiind nevoit să intre printr-un turn şi apoi, pentru a pătrunde în cetate, să cotească la dreapta, expunându-şi astfel flancurile.

Dacă zidul dacic, lucrat într-o tehnică asemănătoare celei romane (opus quadratum), constituie regula, există şi ziduri durate în alt chip. La incinta a II-a de la Piatra Roşie şi la cetăţile dacice din estul Transilvaniei (de exemplu Covasna) s-au dezvelit ziduri construite din pietre nefasonate legate între ele cu pământ (opus incertum). La Băniţa, la construirea din piatră nelucrată a unei porţiuni de zid s-a folosit chiar şi mortarul. În sfârşit, la Blidaru, pe două din laturile cetăţii a II-a există ziduri construite într-o tehnică mixtă (opus mixtum); porţiuni din blocuri de calcar alternează, în felul unei table de şah, cu porţiuni din micaşist local.

În afară de Munţii Orăştiei, tipul clasic al zidului dacic, cu unele particularităţi locale, mai este atestat şi la alte cetăţi din spaţiul intra- şi extra-carpatic al României. Dintre acestea, se remarcă acelea de la Căpâlna şi Piatra Craivii (jud. Alba), Sărăţel (jud. Bistriţa-Năsăud) şi Covasna în Transilvania; Piatra Neamţ (jud. Bâtca Doamnei), în Moldova; Cetăţeni (jud. Argeş), în Muntenia şi Polovragi (jud. Gorj), în Oltenia.

Cetăţile din Munţii Orăştiei demonstrează însă, pe lângă înalta măiestrie atinsă de daci în meşteşugul şi arta construcţiilor militare, şi traiul lor de fiecare zi, mai bine surprins prin cercetarea construcţiilor civile. Aceleaşi construcţii şi, îndeosebi, locuinţele, atestă diferenţierea socială care-i despărţea pe nobili de oamenii de rând, pe bogaţi de săraci.

105

Se cunosc numeroase aşezări civile în Munţii Orăştiei. Unele se dezvoltaseră în apropierea cetăţilor, altele erau cu totul neîntărite. La Costeşti, cetăţuia era o acropolă a marii aşezări de pe teritoriul satului actual; la Sarmizegetusa, fortificaţia servea drept loc de refugiu, în primul rând pentru populaţia marii aşezări civile de aici, care se întindea pe o lungime de peste 3 km pe terasele dealului Grădiştii. În alte părţi ale ţării, aşezările întărite sunt centre ale uniunilor de triburi. La Popeşti, incintele delimitate de valuri de pământ cu palisadă cuprind, în interiorul lor, zeci dacă nu sute de mici gospodării, iar la Poiana, marea aşezare fortificată de pe malul înalt al Siretului este înconjurată de numeroase sate neîntărite.

Revenind la Munţii Orăştiei, trebuie să spunem că, aşezări complet lipsite de fortificaţii s-au găsit pe largul platou al Luncanilor, pe cele 40-50 de terase de le Faţa Cetei, amenajate măcar parţial de mâna omului, pe coasta Feţelor Albe, în imediata apropiere a Sarmizegetusei, şi în partea de jos a văii apei Grădiştei, la Bucium. Acestea sunt adevărate sate compacte sau, câteodată măcar, târguri cu o populaţie numeroasă. Dar se cunosc şi aşezări de alt fel, aidoma satelor noastre de munte, cu case risipite prin poieni, pe terasele şi pe platourile netede ale înălţimilor. Cercetările arheologice au pus în lumină, tot în Munţii Orăştiei, pe înălţimile Rudele şi Meleia, şi un tip aparte de construcţii, a căror destinaţie a fost interpretată în mod deosebit.

În Munţii Orăştiei, şi anume la Costeşti, s-au descoperit cele mai importante clădiri de locuit. Este vorba de două turnuri-locuinţă, care ocupau extremităţile platoului cetăţii. Partea lor inferioară este construită din piatră, în tehnica folosită la cetăţi, iar partea superioară din cărămidă slab arsă, de dimensiuni mari: 48 / 48 / 8,5 cm; atât temelia din blocuri de piatră cât şi partea clădită în cărămidă au grosimea de 3,20 m. Turnurile-locuinţă aveau câte un etaj, la care se putea ajunge pe o scară exterioară din lemn aşezată pe baze de lespezi. Tocmai etajul servea ca locuinţă propriu-zisă, încăperea de la parter fiind cămară de provizii. Turnurile-locuinţă din cetatea de la Costeşti serveau, probabil, drept reşedinţă însuşi regelui, în timp ce construcţiile asemănătoare descoperite la Căpâlna, Tilişca şi Blidaru erau locuinţele nobililor, care comandau cetăţile respective.

Turnurile-locuinţă constituie o excepţie în arhitectura civilă dacică. Majoritatea covârşitoare a locuinţelor dacice din zona Munţilor Orăştiei erau durate din lemn. Unele locuinţe sunt patrulatere, altele rotunde, ovale sau poligonale. Multe dintre ele sunt aşezate pe temelie din piatră, ale oamenilor bogaţi pe blocuri îngrijit lucrate, ale celor de rând pe un simplu şir de pietre de stâncă, menite să împiedice putrezirea bârnelor în contact cu pământul. Materialul de construcţie pentru pereţi era întotdeauna lemnul, dar în felul de a înălţa pereţii constatăm deosebiri. Bârnele erau aşezate câteodată orizontal, una peste alta, numai din loc în loc, mai ales la colţuri, bătându-se în pământ stâlpi verticali; în acest caz, peste pereţi se aşternea o lipitură relativ subţire de lut, frumos netezit şi chiar spoit cu diverse culori. Alteori, mai ales la casele mai modeste, gospodarii se mulţumeau să bată în pământ câţiva pari, legându-i apoi printr-o împletitură de nuiele; aceasta era bine lipită cu lut, din belşug, peste care se aplica tencuiala. Adesea, un prag de piatră sau, dimpotrivă, o întrerupere în şirul pietrelor temeliei marca intrarea, unde trebuie să presupunem o uşă din lemn. La casele nobililor această uşă era masivă şi bătută în ţinte de fier cu floare mare şi, uneori, frumos ornamentată.

Casele aveau, în mod obişnuit, una sau două încăperi (trebuie să se ţină seama că unele dintre ele vor fi fost cu etaj, aşa încât numărul încăperilor se mărea); adesea, un pridvor acoperit cu acoperişul susţinut de stâlpi sau adăpostit pur şi simplu sub o streaşină lată înconjura clădirea. Podeaua, la toate locuinţele dezvelite până acum, era de pământ bătut, uneori făţuit cu grijă, dar acoperişul era din materiale diverse. În două ape la casele patrulatere, conic la construcţiile rotunde, el era durat, de cei bogaţi, din ţigle „cu nervură” de tip grecesc, iar de cei mai puţin înstăriţi, din şindrilă sau chiar din paie. De locuinţele obişnuite nu se prea deosebeau, ca mod de construcţie, nici stânele de la Rudele şi Meleia; atât doar că pereţii lor, de lemn, nu erau lipiţi cu lut.

Arhitectura civilă din Munţii Orăştiei poartă nu numai amprenta dezvoltării meşteşugurilor în societatea geto-dacică, ci şi pe aceea a posibilităţilor economice ale regiunii. Nu peste tot în Dacia exista bogăţia de piatră şi lemn de aici; de aceea, la Ocniţa-Ocnele Mari, construcţiile laice şi religioase, unele din ele impunătoare prin structură şi dimensiuni, sunt numai din lemn, iar la Popeşti, palatul şefului tribal este o clădire cu aspect rustic, cu pereţii din vălătuci de lut, deşi dimensiunile ei sunt mari, iar planul destul de complex. În alte părţi, la Pecica şi la Sâncrăieni, precum şi în diverse puncte din Câmpia Română şi din Moldova, găsim chiar simple bordeie, ca în epoca hallstattiană sau la începutul vârstei La Tène.

Ar mai fi amintit aici unele clădiri cu destinaţie specială – diverse ateliere, precum şi construcţii de un fel deosebit, de exemplu cisternele şi conductele pentru apă. Dacii s-au dovedit buni şi ingenioşi meşteri în construirea fântânilor şi a cisternelor. Nu departe de cetatea de la Costeşti, pe valea Chistioarei, s-a descoperit o fântână căptuşită cu blăni groase de gorun. La Sarmizegetusa, apa unui izvor, captată de o conductă, era adusă într-un butoi de lemn pentru decantare; de aici ieşea printr-o ţeavă de plumb cu strecurătoare, şi ajungea în conducta de lut ars, care ducea spre locuinţele din aşezare. În sfârşit, cetatea de la Blidaru avea o uriaşă cisternă, construită poate sub îndrumarea unui meşter grec sau roman, după cea mai bună tehnică a vremii: fundul şi pereţii erau acoperiţi cu mai multe straturi de mortar impermeabil, iar acoperişul boltii era făcut din blocuri de calcar.

Din aceeaşi perioadă cu aşezările fortificate din Munţii Orăştiei sunt şi altele din restul Daciei, între care se remarcă acelea de la Brad, Răcătău, Piatra Neamţ-Bâtca Doamnei şi Barboşi, din Moldova, Cetăţeni, din Muntenia, Ocniţa şi Polovragi, din Oltenia, etc. Cercetările exhaustive în multe din aceste aşezări au permis să se reconstituie atât sistemul lor de fortificaţie, diversificat în funcţie de condiţiile locale, cât şi tipurile de locuinţe, anexe gospodăreşti şi construcţii de cult.

Viaţa spirituală. Săpăturile arheologice, care au aruncat o lumină atât de puternică asupra culturii materiale şi arhitecturii dacilor, au furnizat anumite date şi despre viaţa lor spirituală. Din păcate, materialul arheologic este mult mai puţin elocvent în această privinţă şi, cu toată existenţa unor sporadice ştiri literare, cunoştinţele noastre în domeniul vieţii spirituale geto-dacice sunt, în ansamblu, mai slabe decât cele privind cultura materială şi arhitectura.

106

Afară de acestea, caracterul conservator al unora dintre aspectele vieţii spirituale nu îngăduie să se vorbească despre cultura spirituală numai din perioada statului dac; de aceea, ea va fi expusă fără a se ţine seama de vreun criteriu cronologic, atunci când este vorba despre fenomene de lungă durată.

Arta. Arta, din perioada mijlocie a primei epoci a fierului, se caracterizează prin decorul spiralo-meandric al ceramicii culturii Basarabi, stilul naturalist al figurinelor zoomorfe de la Lechinţa de Mureş, precum şi prin unele influente răsăritene. O altă particularitate, de data aceasta din perioada târziu a primei epoci a fierului, o constituie stilul animalier, pe care l-au cunoscut geto-dacii în urma legăturii lor cu sciţii din această perioadă, de la care au preluat şi alte elemente, ca pumnalul de tip akinakes, cazane de sacrificiu cu toarte zoomorfe, psalii de os în stil animalier, etc.

Un progres evident l-a înregistrat arta geto-dacică în perioada de început a culturii celei de a doua epoci a fierului (mijlocul sec. al V-lea-începutul sec. al III-lea î.Chr.), corespunzătoare etapei de cristalizare a culturii geto-dacice, când s-a afirmat, în spaţiul carpato-balcanic, stilul animalier, caracterizat printr-o îmbinare armonioasă de elemente decorative cu caracter tracic, scitic, grec şi achemenid, tratate într-o manieră locală, tracică sau traco-getică, în funcţie de atelierul unde au fost lucrate piesele respective şi nu de persoana căruia i-au fost destinate aceste piese sau zona etnică din care provin.

Este vorba de o artă cu caracter „princiar” sau aristocratic, bine ilustrată prin unele descoperiri arheologice importante, provenind din Dobrogea (sabia emblemă de la Medgidia şi inventarul mormântului tumular de la Agighiol) şi regiunile extra-carpatice (coiful de aur de la Poiana Coţofeneşti, tezaurele din piese de aur de la Băiceni şi din argint de la Craiova, mormintele de la Peretu şi Găvani, ca şi rhytonul de la Poroina, jud. Mehedinţi).

Important este faptul că, arta aceasta „princiară”, geto-dacică, remarcabilă prin geometrism şi realism primitiv, cu toate influenţele străine ale unor civilizaţii superioare, ca acelea elenistică şi achemenidă, se individualizează în marea arie de răspândire a stilului animalier din Asia până în centrul Europei, prin particularităţile evidenţiate, atât de reprezentările iconografice principale, umane şi zoomorfe, cât şi de unele elemente secundare ale decorului.

O însemnată parte din creaţiile vastului tărâm al artei geto-dacice din sec. I î.Chr.-I d.Chr. va rămâne, pentru totdeauna, necunoscută: nu s-au păstrat ştiri sau urme despre muzică, dansuri; n-a rezistat timpului nici sculptura în lemn, care trebuie să fi fost bogată. Arta acestei epoci poate fi judecată după feronerie, orfevrerie, plastica în lut ars şi ornamentarea ceramicii.

Faurii daci au creat splendide exemple de feronerie: mărturie stau ţintele cu floarea ornamentată unele cu dimensiuni foarte mari, care împodobeau porţile sanctuarelor şi ale locuinţelor bogate. Uneori, decorul este pur geometric, dar, cel mai adesea, motivele geometrice sunt asociate cu altele vegetale. Ornamente constând din crestături fine se întâlnesc, câteodată, chiar şi pe uneltele de uz curent.

Cel mai strălucit produs al feroneriei dacice cunoscut până acum este învelişul subţire, din fier, al unui scut de paradă din piele, descoperit la Piatra Roşie. Motivele geometrice, vegetale şi zoomorfe, asociate, sunt dispuse în mai multe registre concentrice, în centrul piesei aflându-se imaginea în relief a unui bour, simbol al forţei.

Unele din aspectele caracteristice ale artei daco-getice din sec. al II-lea î.Chr.-I d.Chr. îl reprezintă arta prelucrării argintului, un alt domeniu în care au excelat geto-dacii, ilustrat prin tezaure şi obiecte izolate din argint, provenind din aşezări sau din afara lor, precum şi, în foarte puţine cazuri, din morminte.

În ceea ce priveşte originea acestei arte, cu toată prezenta unor elemente de tradiţie mai vechi, nu sunt dovezi concludente că poate fi derivată din arta „princiară” traco-getică, din sec. V-III î.Chr. Pe de altă parte, se consideră că piesele tipice ale acestei arte, ca fibulele, coliere, brăţări, inele, plăci decorative şi vase au fost produse, în cea mai mare parte, în ateliere locale, şi numai unele, de caracter celtic sau elenistic, s-au introdus din afară, prin comerţ.

Fibulele sunt uneori împodobite cu noduli pe arc şi cu crestături sau cerculeţe incizate pe placa acestuia; acelaşi decor geometric se regăseşte pe fibulele cu scut rombic. În afară de acestea, există şi fibule cu placă rotundă sau în formă de frunză, decorată cu o figură umană, probabil feminină, stilizată. Crestăturile şi cerculeţele incizate se utilizează şi pentru decorarea aplicilor şi a brăţărilor; acestea din urmă, simple sau plurispiralice, sunt terminate, uneori, în capete stilizate de şarpe, în timp ce un şir de palmete împodobesc „gâtul” reptilei. Vasele din argint (vase conice, semisferice şi cupe cu picior) din tezaurul de la Sâncrăieni prezintă un decor mai bogat: val alergător, incizii oblice, cerculeţe, palmete. Incizii fine şi bobiţe de metal constituie ornamentul obişnuit pe o serie de brăţări din bronz.

În bronz au fost lucrate şi două piese de valoare şi însemnătate deosebită: bustul – mască al unei divinităţi feminine (Bendis), descoperit în cetatea de la Piatra Roşie, şi bustul unui zeu, descoperit la Buridava.

Destul de puţin cunoscută până nu de mult, plastica în lut ars s-a îmbogăţit, în ultima vreme, cu numeroase descoperiri. Din diverse aşezări (Poiana, Dumbrava) provin figurine umane realizate stângaci, la care diversele elemente anatomice sunt fie abia schiţate, fie modelate exagerat, caricatural. La Cârlomăneşti au fost aflate vestigiile unui veritabil atelier pentru producerea statuetelor din lut ars; în producţia acestui atelier predominau piesele zoomorfe (mistreţi, lupi, cai, cerbi) şi ornitomorfe (păsări). Figura umană, stilizată sau realizată în mod mai realist, împodobeşte uneori şi pereţii vaselor din lut ars, fiind incizată sau executată în relief. Dintr-unul din sanctuarele Sarmizegetusei provine un medalion din lut ars cu o reprezentare a zeiţei Bendis, imitată după imaginea Dianei de pe aversul unui denar republican, emis în anul 80 î.Chr.

În ceramică, pe lângă ornamentele menţionate în subcapitolul respectiv, mai trebuie amintit decorul realizat prin stampilare (rozete, cruci înscrise în cercuri). Decorul coloristic (pictat) se inspiră uneori din ceramica elenistică: benzi înguste de culoare, dispuse orizontal, linii verticale, în zig-zag. În Munţii Orăştiei s-au descoperit însă şi vase pictate într-un stil original, în care se asociază motive geometrice (triunghiuri, cercuri), vegetale (flori, frunze stilizate) şi zoomorfe (animale reale sau fantastice, reprezentate stilizat sau în manieră realistă). Această ceramică datează din a două jumătate a secolului I.

În ansamblu, arta dacică are un caracter decorativ; ea se distinge prin geometrism şi stilizare.

107

Se pot sesiza în arta dacilor, ca şi în cultura lor materială, influenţe diferite: greceşti, celtice, romane, etc., căci Dacia a fost întotdeauna o răscruce de drumuri, un pământ deschis celor mai diverse curente de civilizaţie, o punte între Peninsula Balcanică şi ţinuturile din estul, nordul şi centrul Europei. Daco-geţii au ştiut să topească împreună elementele străine, să le adapteze firii şi gusturilor lor, să le toarne în tipare noi, specifice. În acest sens, arta daco-geţilor, ca şi întreaga lor civilizaţie, este profund originală.

Astronomia. Iordanes, vorbind despre activitatea lui Decebal, afirmă că acesta „i-a învăţat pe geţi o mulţime de ştiinţe”, că el le-a demonstrat „teoria celor 12 semne ale zodiacului, că le-a arătat mersul plantelor şi toate secretele astronomice”. Rezultatul acestei activităţi, tot după Iordanes, a fost că, la daci „pe unul îl puteai vedea cercetând poziţia cerului, pe altul – proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe al treilea studiind creşterea şi scăderea lunii, pe altul observând eclipsele de soare...”.

Cea mai strălucită confirmare a spuselor lui Iordanes o constituie marele sanctuar circular (29, 40 m în diametru) de la Sarmizegetusa. Acesta reprezintă un adevărat calendar de piatră. Cei 180 de stâlpi înguşti de andezit ai săi reprezintă tot atâtea zile, iar cei 30 de stâlpi laţi, numărul zilelor dintr-o lună dacică. Felul în care sunt dispuşi stâlpii din cele două categorii, în grupuri de câte şapte (şase plus unu), arată că lunile erau împărţite în perioade de câte şase zile. Pe baza studierii incintei circulare din stâlpi de andezit, s-a ajuns la concluzia că anul dacic număra 360 de zile şi era împărţit în 12 luni egale, de câte 30 de zile fiecare. Dacii corectaseră, fără doar şi poate, inexactitatea acestui calendar al lor şi corectura este, posibil, simbolizată, în cadrul monumentului, de cele două incinte de stâlpi de lemn aflate în interiorul celei de piatră. Prima incintă de lemn, circulară şi concentrică faţă de cercul stâlpilor de andezit, numără 84 de stâlpi, iar a doua, interioară primea, având forma unei potcoave, cuprinde 34 de stâlpi.

La Sarmizegetusa mai există un sanctuar circular, mai mic, format din aceleaşi elemente din piatră (stâlpi înguşti şi stâlpi laţi), dar altfel grupate. Sensul lui exact n-a putut fi descifrat încă, dar nu încape îndoială că şi el era în legătură cu observarea anumitor fenomene astronomice.

Ştiinţele naturii, cunoştinţe medicale. Pe temeiul atât al izvoarelor literare, cât şi al descoperirilor arheologice a devenit posibil să se vorbească despre existenţa unor preocupări intelectuale şi ştiinţifice la daci. Numele dacice de plante medicinale, păstrate la Dioscorides şi Pseudo-Apuleius, dovedesc existenţa, în societatea dacică, a unor cunoştinţe de medicină empirică şi de botanică medicinală. Preocupările medicale sunt confirmate de descoperirea, într-o locuinţă de la Sarmizegetusa, a unei truse conţinând un bisturiu, o pensetă, câteva borcănaşe pentru medicamente şi o tabletă de cenuşă vulcanică folosită la tămăduirea rănilor. Cisternele şi reţelele de conducte de apă oglindesc anumite preocupări de igienă publică. Dar, datele cele mai precise şi mai numeroase se referă la astronomie.

Subliniind confirmarea arheologică a informaţiilor lui Iordanes, trebuie menţionat, totuşi, faptul că aceste informaţii sunt exagerate, ele lăsând impresia că întreaga societate dacică se ocupa cu astronomia, botanica, etc. În realitate, de aceste domenii intelectuale se ocupau o pătură subţire din categoria socială politică (conducătoare), şi anume, preoţimea. Nu este întâmplător, din acest punct de vedere, faptul că Iordanes leagă dezvoltarea ştiinţei la daci de numele preotului Deceneu, după cum nu este întâmplătoare prezenta monumentului-calendar tocmai în incinta sacră a Sarmizegetusei.

Scrierea. Datorită mai cu seamă descoperirilor arheologice din ultimele decenii, cunoştinţele în domeniul culturii spirituale a daco-geţilor s-au extins şi asupra altor aspecte decât cel religios; în mod deosebit, trebuie subliniat faptul că cercetările arheologice au izbutit să dea un răspuns clar şi categoric întrebării: au cunoscut dacii scrierea ?

Încă din secolul trecut se descoperiseră, pe Dealul Grădiştii, câteva blocuri de calcar, lucrate cu deosebită grijă şi purtând pe una din feţele lor două-trei litere greceşti; specialiştii le-au considerat, însă, drept semne făcute de meşteri greci pentru potrivirea pietrelor în ziduri, neglijând cu totul alte posibilităţi de interpretare. Pe baza săpăturilor mai recente, s-a dovedit că, toate blocurile cu litere făceau parte din balustrada zidului care despărţea cele două terase ale incintei sacre de la Sarmizegetusa. Zidul aparţine epocii lui Burebista sau a urmaşilor săi imediaţi (Deceneu, Comosicus). Interpretarea literelor, ca semne pentru potrivirea blocurilor, nu are nici un sens în cazul unui simplu zid, a cărui construcţie nu prezenta nici o dificultate. În realitate, s-ar putea ca blocurile să fi fost grupate în aşa fel, încât literele să formeze cuvinte întregi, de exemplu un pomelnic de regi, preoţi sau dregători daci. Din păcate, speranţele de a-l reconstitui vreodată sunt foarte slabe.

La Buridava s-a descoperit o inscripţie cu litere greceşti şi în limba greacă, incizată înainte de ardere, pe peretele unui chiup de mărime mijlocie. În traducere, inscripţia sună: „regele Thiamarcos a făcut”. Din această aşezare provin şi mai multe fragmente ceramice cu micro-inscripţiile REB şi BUR. Litere greceşti au mai fost identificate şi pe un obiect din argint, din tezaurul de la Sâncrăieni, jud. Covasna, iar latine pe fragmente ceramice din aşezările de la Piscu Crăsani, jud. Ialomiţa, Polovragi, jud. Gorj, Bradu, jud. Bacău şi Leliceni, jud. Harghita, precum şi micro-inscripţia Petr de pe un denar din tezaurul de la Cetăţeni, de la jumătatea sec. I î.Chr.

În secolul I, când relaţiile cu romanii au devenit mai intense decât cele cu grecii, alfabetul latin a început să fie utilizat alături de cel grecesc, după cum o dovedesc cele câteva litere latineşti zgâriate pe diferite fragmente ceramice, descoperite la Buridava, şi, mai ales, inscripţia DECEBALVS PER SCORILO, de pe vasul de cult descoperite la Sarmizegetusa. De astfel, şi anumite izvoare literare se poate deduce că dacii cunoşteau şi foloseau scrierea latină.

Desigur, scrierea nu era răspândită în masa largă a dacilor. Ea era folosită, probabil, mai ales de preoţi, precum şi de „cancelaria” regilor daci în relaţiile cu alte state.

Religia. Originală poate fi considerată şi religia daco-geţilor, care a avut mai târziu, în sec. I î.Chr. un rol în unificarea triburilor daco-getice.

În legătură cu acest aspect al vieţii spirituale, miniatura carului de cult, din bronz, din tumulul de la Bujoru, jud. Teleorman, ornamentat cu capete de pasăre, şi carul de cult de la Orăştie, ambele din perioada mijlocie a primei epoci

108

a fierului, ca şi alte elemente decorative în formă de capete de pasăre, din depozitul de bronzuri de la Ghidici, jud. Dolj, constituie dovezi cu privire la cultul solar din această vreme.

În ceea ce priveşte izvoarele literare, puţine la număr, cu privire la religia geto-dacilor, primele ştiri datorându-se lui Herodot, au fost mult discutate, exprimându-se diferite puncte de vedere, fără a se ajunge, întotdeauna, la un consens general.

Astfel, unii autori au luat poziţie faţă de teza monoteistă, bazată pe cunoscutul pasaj din Herodot, după care „cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis (după o altă variantă Zamolxis). Unii dintre ei îi mai spun şi Gebeleizis...” şi mai departe „când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea, deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor”. De aici, pe baza textului respectiv, s-a admis, de către mulţi, identitatea dintre Zalmoxis şi Gebeleizis, în sensul unei singure divinităţi cu două ipostaze, sau un zeu mai vechi, Gebeleizis înlocuit apoi cu „preotul” său Zalmoxis.

De altfel, încă mai de mult s-a luat poziţie faţă de această teză căreia, pe baza textului lui Herodot, i s-a opus alta, dualistă, cu două divinităţi, Zalmoxis şi Gebeleizis.

Faţă de aceste două teze, s-a formulat şi o a treia, admisă astăzi de către cei mai mulţi, după care religia daco-geţilor a fost politeistă, încadrându-se în politeismul tracic de tip indoeuropean. Astfel, în fruntea pantheonului daco-getic se plasează divinitatea supremă, Zamolxis, de caracter chtonian, cu atribute de zeu al pământului, pe baza indicaţiilor lui Herodot şi a etimologiei numelui său, pus în legătură cu cuvântul tracic zamol, care înseamnă pământ. Spre deosebire de această interpretare, acceptată de către cei mai mulţi, alţii înclină însă, pe baza numelui, să-l considere zeu al cerului şi, de aici, caracterul urano-solar al religiei daco-geţilor sau, într-o altă interpretare, să-l considere, iniţial, divinitate chtoniană, care ar fi evoluat către una celestă. Tot în legătură cu Zamolxis nu se ştie dacă acesta ar fi avut o soţie, cum s-ar fi susţinut de către unii, pe baza informaţiilor lui Suidas.

Alături de zeul suprem, Zamolxis, erau şi alte divinităţi, dintre care cea mai importantă a fost Gebeleizis, zeu al tunetului şi fulgerului, cunoscut numai din textul mai sus menţionat al lui Herodot, care îl confundă cu Zamolxis. În legătură cu textul respectiv au fost multe discuţii, nefiind exclus, după unii, ca aceste două divinităţi să se fi contopit, în vremea lui Herodot şi mai târziu, într-una singură, păstrând cele două aspecte şi două nume.

La aceste două divinităţi se mai pot adăuga următoarele: zeul războiului, menţionat de Iordanes, corespunzător lui Ares şi Mars; zeiţa vetrei şi a focului, protectoare a căminului, asemănătoare cu Hestia – Vesta; zeiţa lunii, pădurilor şi farmecelor, care corespunde, în linii mari, Artemidei greceşti sau Dianei romane şi care purta numele de Bendis, existenţa ei fiind confirmată şi de unele descoperiri arheologice, printre care un medalion din lut ars, găsit într-unul din sanctuarele Sarmizegetusei şi bustul mască din bronz, de la Piatra Roşie; Darzalas (Derjalas), înrudit cu Dionysos şi alte divinităţi greceşti. În afară de acestea, s-ar putea să mai fi fost şi altele, în legătură cu cultul soarelui, atestat şi mai târziu, în perioada clasică a culturii geto-dacice, prin carul solar din bronz şi fier de la Piatra Roşie.

Caracterul politeist al religiei dacice este atestat şi de descoperirile arheologice din Munţii Orăştiei, îndeosebi de la Grădiştea Muncelului, centrul religios al daco-geţilor. Într-adevăr, în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei s-au găsit mai multe sanctuare ale dacilor; majoritatea lor (cca. 10) sunt patrulatere, constând din câteva şiruri de baze de coloane de piatră, peste care se ridicau, în antichitate, coloane din lemn – mai rar –, dar la Sarmizegetusa, din andezit. Două din ele, ambele descoperite la Sarmizegetusa, au însă o formă circulară şi, fără îndoială, o semnificaţie specială, despre care va fi vorba mai jos. Tot circular este şi sanctuarul din cetatea dacică de la Brad, jud. Bacău. Prezenţa a nu mai puţin de patru sanctuare în cetatea de la Costeşti, a cinci sanctuare patrulatere la Sarmizegetusa – unde ele sunt concentrate pe două terase vecine – exclude posibilitatea ca ele să fi fost, toate, închinate aceleiaşi zeităţi şi confirmă, prin urmare, caracterul politeist al religiei dacilor. Sanctuare patrulatere de acest tip s-au mai descoperit la Piatra Craivii, Căpâlna, pe Bâtca Doamnei, în apropiere de Piatra Neamţ şi de Barboşi, ultimul cu tamburi de lemn.

O particularitate remarcabilă a sanctuarelor dacice descoperite până acum, şi care datează, toate, din perioada statului dac, o constituie faptul că ele par să nu fi avut acoperiş. Alături de alte câteva indicii – un pavaj de andezit, reprezentând soarele, găsit la Sarmizegetusa; existenţa unor simboluri solare pe ceramica pictată dacică –, această împrejurare îndreptăţeşte concluzia că religia daco-geţilor avea, în sec. I î.Chr.-I d.Chr., un caracter predominant urano-solar. Această concluzie este de natură să sugereze o anumită evoluţie a religiei geto-dacilor din timpul lui Herodot şi până în perioada statului dac.

Răzleţe ştiri literare fac cunoscute şi unele elemente, puţine din păcate, ale organizării cultului la geto-daci. Este sigur că aceştia aveau un mare preot, al cărui rol important, chiar în conducerea statului, sugerează însemnătatea socială şi politică – bazată, fără îndoială, pe bogăţia economică – a întregii tagme preoţeşti.

La acestea, se adaugă unii călugări celibatari, vegetarieni şi abstinenţi, aparţinând unor secte religioase, cunoscute sub denumirile de ktistai (care se abţin de la plăcerile lumeşti) sau de kapnobátai – călători prin nori – la Poseidonios şi Strabon şi de polistai – întemeietor de oraş – sau pleistoi – foarte mulţi – la Iosephus Flavius.

Ritul şi ritualul de înmormântare. În legătură cu religia şi credinţele daco-getice în viaţa viitoare este şi ritul de înmormântare al acestora.

Astfel, în ceea ce priveşte perioada mijlocie a primei epoci a fierului, ritul funerar al comunităţilor complexului Basarabi este ilustrat prin morminte de incineraţie, cu groapă simplă sau în formă de puţ, precum şi prin morminte de inhumaţie în tumul, atestate şi la Balta Verde, jud. Mehedinţi, cu evidente afinităţi în lumea illirică, ca şi în alte locuri din Oltenia, conţinând schelete în poziţie întinsă, aşezate pe o platformă de piatră sau într-o groapă umplută cu pământ şi pietre.

În perioada târzie a primei epoci a fierului, un loc aparte îl ocupă necropolele tumulare ale complexului Bârseşti-Ferigile, în care au fost înglobate şi alte necropole, înrudite prin ritual, întâlnite în Oltenia sub denumirea de Teleşti-Drăgoieşti şi Gura Padinei. Tumulii acestui complex, de dimensiuni nu prea mari, conţin morminte de incineraţie cu oasele calcinate depuse direct pe sol (Bârseşti) sau în groapă ori în urnă cu sau fără capac şi acoperită cu pietre

109

(Ferigile), având ca inventar, pe lângă ceramică, arme din fier şi bronz, piese din harnaşament din fier, diferite podoabe din sticlă (perle) şi bronz (fibule, verigi de buclă cu capetele conice).

Şi în a doua epocă a fierului a predominat ritul incineraţiei la geto-daci, în cimitire plane sau tumulare, din afara aşezărilor, oglindind anumite schimbări, greu de precizat, în conceptul despre nemurire. Arderea s-a făcut în altă parte, într-un loc anume pregătit (ustrinum), şi, uneori, chiar pe locul mormântului, resturile incinerate, cenuşa şi ofrandele fiind depuse direct în groapă sau în urnă, îngropate apoi în pământ, ca şi alte populaţii de la sud de Dunăre, respectiv traci şi illiri, sau la germani. În ceea ce priveşte practicile funerare rituale, s-au presupus, pe baza descoperirilor făcute, banchete şi dansuri funebre, sacrificii umane, ofrande – obiecte pe care mortul le folosea în timpul vieţii vase cu mâncare şi băuturi.

Ritul incineraţiei este ilustrat în mai toate necropolele plane sau tumulare geto-dacice. Dintre acestea un deosebit interes îl prezintă mormintele tumulare şi plane din necropola de la Zimnicea, din sec. IV î.Chr., care, prin bogăţia inventarului, pot fi puse pe seama aristocraţiei tribale, deosebindu-se în mod evident de cele mai târzii, cu un inventar sărăcăcios. La fel, se remarcă şi necropola de la Popeşti, cu morminte de incineraţie cu rug, care, prin inventarul lor bogat – săbii, cămăşi de zale, coif de aramă – au fost considerate morminte princiare, ca şi cele menţionate mai sus, cu piese din argint, de la Cucuteni, Agighiol, Peretu şi Craiova.

Dintre celelalte necropole geto-dacice din această vreme, un loc aparte îl ocupă şi acelea din Dobrogea, de la Enisala, cu peste 400 de morminte, majoritatea de incineraţie, din sec. al IV-lea î.Chr., precum şi cele două de incineraţie de la Murighiol, din sec. IV-III î.Chr.

În comparaţie cu ritul incineraţiei, acela al inhumaţiei, practicat de sarmaţi şi de celţi, este foarte rar întâlnit la geto-daci, după cum pare s-o indice doar câteva morminte de acest fel, de copii, de la Sfântul Gheorghe-Bedehaza (jud. Covasna), şi de adulţi, de la Braşov, fără ca să fie sigure, în toate cazurile, cronologia şi apartenenţa lor etnică.

Manifestările din sec. I î.Chr-I d.Chr. ale daco-geţilor în domeniile culturii materiale, vieţii spirituale şi suprastructurii politice îndreptăţesc două concluzii de importanţă principală.

Cea dintâi este că, civilizaţia oppidană dacică reprezintă faza clasică a culturii materiale şi vieţii spirituale a poporului daco-get. Cu alte cuvinte, cele două secole de viaţă statală trăite de daco-geţi constituie, mutatis mutandis, în istoria lor, ceea ce epoca lui Pericle fusese pentru Atena sau Principatul lui Augustus pentru Roma.

A doua concluzie, egală ca însemnătate, se referă la poziţia culturii materiale şi vieţii spirituale daco-getice şi a statului dac în ansamblu civilizaţiei şi istoriei europene. Creatorii sistemului fortificat din Munţii Orăştiei şi ai elementelor sale complementare, creatorii unei civilizaţii oppidane originale, dar deschisă înrâuririlor înaintate, oamenii care foloseau alfabetul grecesc şi pe cel latin, care ajunseseră la elaborarea unui calendar bazat pe observaţii astronomice proprii, conducătorii care urmăreau cu permanentă vigilenţă expansiunea romană şi care nu pregetau să se amestece în afacerile interne ale Imperiului, într-un cuvânt, poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţineau, în această epocă, lumii clasice, chiar dacă se aflau la periferia ei geografică. Civilizaţia oppidană dacică nu se poate măsura ca nivel, ca grad de dezvoltare, cu civilizaţia greacă din sec. al V-lea î.Chr., cu cea elenistică sau cu cea romană imperială, dar ea urma calea bătătorită de aceasta şi le era asemănătoare prin natura ei.

Statul geto-dacic în timpul lui Decebal. Măsurile luate de romani la Dunărea de Jos nu erau numai cu scop defensiv, ci şi ofensiv. Dacii, înţelegând aceasta, s-au organizat şi ei, reuşind, în condiţiile social-economice, politice, militare şi culturale din vremea lui Decebal, să se unifice din nou triburile daco-getice într-un stat.

Procesul reunificării ţinuturilor daco-getice în jurul statului dac intra-carpatic trebuie să se fi desăvârşit pe la începutul deceniului al nouălea al sec. I. Statul dac, astfel reconstituit, avea însă hotare mai restrânse, căci destule regiuni locuite de daco-geţi se aflau acum sub stăpânire străină: Dobrogea şi zona dintre Dunăre şi Haemus făceau parte din provincia romană a Moesiei, ţinuturile din nord-vest smulse odinioară celţilor, erau acum stăpânite de cvazii şi marcomanii de neam germanic, iar în Câmpia Tisei se aşezaseră sarmaţii iazygi. Statul dac cuprindea, către sfârşitul primului veac, Transilvania, Oltenia, Muntenia şi Moldova, la care se adaugă, probabil, o parte din ţinutul dintre Prut şi Nistru şi avea ca centru regiunea Munţilor Orăştiei.

Etapa finală a existentei statului dac a fost marcată de personalitatea regelui Decebal. Câteva scene ale Columnei Traiane îl înfăţişează ca pe un bărbat în puterea vârstei, viguros, cu o figură care trădează dârzenie şi energie. La rândul său, Dio Cassius îi face un sugestiv portret literar: „era priceput într-ale războiului şi iscusit la faptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”. Este portretul unui mare comandant dublat de un diplomat abil.

Dispunem de prea puţine date despre organizarea statului dac sub Decebal; totuşi, există indicii ale unei centralizări mai avansate decât în perioada lui Burebista. Dio Cassius vorbeşte despre un fruntaş dac, Vezina, fost, poate, şi mare preot care ocupa locul al doilea după Decebal, şi despre alt personaj, Diegis, care-l reprezintă pe rege la tratativele cu Domitian şi care, după Martial, era fratele lui Decebal. Dacă situaţia lui Vezina o aminteşte pe cea a lui Deceneu, Diegis îndeplineşte o misiune asemănătoare celei a lui Acornion; Decebal nu mai utilizează însă serviciile unui străin, ceea ce ar putea sugera că aparatul de stat al regelui dac era mai dezvoltat decât cu un secol şi jumătate în urmă. În acelaşi sens pledează informaţia lui Criton, că Decebal a pus prefecţi în fruntea agriculturii şi a cetăţilor.

Cele mai numeroase ştiri din izvoarele antice se referă la politica externă a lui Decebal, care s-a dovedit a fi fost foarte abilă, prin orientarea şi încheierea alianţelor împotriva Romei, adversarul cel mai de temut al dacilor.

În acest context istoric, rolul important al lui Decebal, de altfel, ca şi al lui Burebista, constă în faptul că a înţeles sensul istoric al dezvoltării societăţii daco-getice întruchipând, în chipul cel mai înalt, aşa cum s-a subliniat în istoriografie, voinţa de apărare şi de libertate a dacilor.

Confruntările militare cu Imperiul roman pentru apărarea independenţei Daciei. Politica de expansiune romană la Dunărea de Jos, în vremea lui Domitian, din motive economice – suspendarea eventuală a subsidiilor –, dar

110

şi politice – înlăturarea pericolului dacic în această regiune –, a contribuit la continuarea incursiunilor daco-getice la sud de fluviu, incursiuni care reprezentau, în fond, forme de apărare împotriva acestei expansiuni.

Iordanes afirmă că, pe vremea când domnea Diurpaneus, dacii, temându-se de zgârcenia lui Domitian, au desfăcut tratatul încheiat cu alţi împăraţi şi au atacat malul drept al Dunării. Istoricul got se referă la un tratat încheiat cu Vespasianus după atacul dacic din anul 69, iar prin „zgârcenia” de care se temeau dacii trebuie să înţelegem intenţia lui Domitian de a suprima subsidiile plătite dacilor potrivit tratatului în chestiune.

După un conflict de proporţii mai mici, care a avut loc, pare-se, pe la începutul domniei lui Domitian (81-82 d.Chr.) marele atac s-a produs în iarna 85 / 86. Poate sub comanda lui Decebal, dacii, alături de bastarni şi sarmaţi, au trecut Dunărea şi au început să pustiască teritoriul provinciei Moesia. C. Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei, a fost învins şi i s-a tăiat capul. Gravitatea situaţiei este subliniată de Tacitus, care afirmă că „erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor, însăşi stăpânirea noastră”, adică stăpânirea romană la sud de Dunăre. Însuşi împăratul Domitian, despre care Dio Cassius spunea „că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj”, a venit în Moesia, stabilindu-şi cartierul general la Naissus (Niş), şi a luat măsuri grabnice şi eficiente. Provincia Moesia, cu o frontieră prea lungă şi, prin urmare, greu de apărat, a fost împărţită în două: Moesia Superior şi Moesia Inferior; comanda asupra trupelor romane i-a fost încredinţată lui Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, care i-a respins pe atacatori peste Dunăre şi, potrivit ordinului împăratului, a început să se pregătească pentru o ofensivă în Dacia.

În aceste împrejurări, era necesară o maximă încordare a forţelor Daciei şi o conducere militară pe care bătrânul Diurpaneus nu se mai simţea în stare s-o asigure. De aceea, în anul 87, el i-a cedat tronul lui Decebal. Acesta a încercat, iniţial, să prevină ofensiva romană prin mijloace diplomatice, propunându-i lui Domitian o pace care, după victoriile dacice din Moesia, nu putea fi favorabilă dacilor. Întrucât împăratul a respins propunerea, Decebal i-a trimis o nouă solie, care i-a transmis lui Domitian, în batjocoră, că regele dac este dispus să facă pace dacă fiecare roman îi va plăti anual doi oboli; în caz contrar, el va porni la război şi le va pricinui romanilor mari necazuri.

Pentru orgoliosul Domitian şi prea puţin chibzuitul Fuscus, această a doua solie a sunat ca o provocare ce i-a făcut să uite de cea mai elementară prudenţă, ceea ce, probabil, şi dorise Decebal. Generalul roman s-a grăbit să treacă Dunărea se pare în dreptul localităţii Orlea, unde a fost identificat un pod roman şi, neîntâmpinând nici o rezistentă, a înaintat adânc pe teritoriul Daciei. Decebal l-a aşteptat într-un defileu; în bătălie, armata romană a fost zdrobită, iar comandantul ei ucis. Supremă umilinţă, stindarde ale trupelor romane, printre care şi ce al legiunii a V-a Alaudae, au fost capturate de daci dimpreună că numeroşi prizonieri şi importante mijloace de luptă.

O ipoteză recentă propune altă reconstituire a evenimentelor. Potrivit ei, expediţia lui Fuscus în Dacia a avut loc încă în anul 86 şi a fost victorioasă, dar în iarna următoare Decebal a atacat din nou Moesia Inferioară; bătălia s-ar fi dat în Dobrogea, undeva în zona actualei localităţi Adamclisi, terminându-se cu înfrângerea romanilor şi cu moartea lui Fuscus. Nu există însă suficiente temeiuri documentare pentru acceptare acestei versiuni.

Deşi importantă şi de răsunet, biruinţa lui Decebal asupra lui Fuscus nu afectase în mod decisiv capacitatea de ripostă a Imperiului. În anul următor, 88, Domitian a trimis în Dacia o nouă armată, pusă sub comanda experimentatului general Tettius Iulianus. Acesta, reîntorcând disciplina în armata romană, după ce a trecut Dunărea pe la Viminacium (Kostolač, Serbia) a intrat, cu prudenţă, prin Banat, fiind întâmpinat de Decebal în strâmtoarea de la Tapae – Porţile de Fier ale Transilvaniei; în bătălia grea care a avut loc, unde însuşi comandantul dacilor, Vezina, cum informează Dio Cassius, a fost nevoit să se facă mort pe câmpul de luptă, ca să poată fugi noaptea, cumpăna victoriei s-a aplecat de partea romanilor, dar Tettius Iulianus nu şi-a exploatat succesul şi n-a înaintat spre zona Munţilor Orăştiei. După toate aparentele, motivul a fost teama de vreo cursă a lui Decebal; a putut trage în cumpănă şi faptul că Domitian pregătea o campanie împotriva cvazilor, marcomanilor şi iazygilor care refuzaseră să-l ajute în războiul cu dacii. Campania din Pannonia s-a sfârşit însă rău pentru romani, ceea ce l-a obligat pe împărat să încheie cu Decebal o pace, pe care, mai înainte, i-o refuzase, deşi regele o ceruse în repetate rânduri. Pacea s-a încheiat în anul 89, Decebal fiind reprezentat la tratative de fratele său Diegis. În litera sa, tratatul era favorabil Romei, ceea ce era firesc dacă se ţinea seama de victoria lui Tettius Iulianus la Tapae şi de prezenţa trupelor romane pe teritoriul Daciei. Faptul că Domitian aşează diadema regală pe capul lui Diegis (reprezentant al lui Decebal) şi prin urmare, dădea dacilor un suveran demonstrează că Decebal accepta situaţia de rege clientelar al Romei. O inscripţie ne informează că armata romană a obţinut permisiunea de a trece spre frontul pannonian prin regatul lui Decebal. Regele dac se mai obliga să înapoieze prizonierii şi armele, care căzuseră în mâinile sale. În schimb, în calitate de rege clientelar, Decebal urma să primească de la Imperiu subsidii, ingineri, meşteri, constructori, instructori militari, maşini de război.

În ciuda prevederilor ei, favorabile mai degrabă Romei, pacea din anul 89 a fost considerară, în antichitate, drept ruşinoasă pentru Imperiu. Aceasta se explică, în parte, prin ostilitatea aristocraţiei senatoriale faţă de Domitian, dar explicaţia nu este suficientă. Se poate presupune, că la Roma a fost socotit puţin onorabil faptul că un război, declanşat din cauza suprimării subsidiilor către daci, se încheiase cu o pace, care prevedea subsidii şi mai importante. În sfârşit, Decebal n-a respectat nici litera, nici, mai ales, spiritul tratatului din 89. El nu i-a înapoiat pe toţi prizonierii de război şi a utilizat ajutorul roman, primit în calitate de rege clientelar, nu pentru a sluji interesele romane la Dunărea de Jos, ci pentru a se pregăti de luptă împotriva Imperiului; el şi-a instruit şi înzestrat armata, a completat sistemul de fortificaţii din Munţii Orăştiei. Cu alte cuvinte, el a întors, în favoarea sa şi în detrimentul Imperiului, pacea din 89.

Decebal a folosit ajutorul roman nu numai pe plan militar ci şi pentru a organiza o vastă activitate constructivă la Sarmizegetusa Regia. Într-adevăr, construirea impunătoarelor sanctuare de andezit din cetatea de scaun datează din ultimul deceniu al sec. I şi de la începutul sec. al II-lea. Unul dintre aceste lăcaşuri de cult – marele sanctuar patrulater cu 60 de coloane de andezit de pe terasa a X-a a dealului Grădiştii – nici nu a fost terminat până la izbucnirea noului război cu Roma.

După asasinarea lui Domitian (96) şi scurta domnie a lui Nerva, în anul 98, ajunge la tron M. Ulpius Traianus (98-117 d.Chr.), general roman născut la Italica, în Hispania. După o frumoasă carieră militară, el fusese numit guvernator

111

al Germaniei Superioare şi, în această calitate, fusese adoptat de către Nerva şi desemnat ca succesor la conducerea Imperiului. Dio Cassius, referindu-se la calităţile sale, spunea că „era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale”.

Noului împărat problemele de la Dunărea de Jos i se păreau mai urgente decât prezenţa sa în capitala Imperiului. De aceea, de îndată ce a primit vestea ascensiunii sale, el a întreprins o călătorie de inspecţie la Dunăre, terminând drumul strategic pe un mal drept al fluviului, săpând un canal pentru înlesnirea navigaţiei prin Cazane şi concentrând o armată puternică în cele două Moesii. Măsurile luate de Traian lăsau să se vadă iminenţa unui război împotriva dacilor.

Dio Cassius spunea că Traian a hotărât declanşarea războiului pentru că era iritat de subsidiile plătite lui Decebal, dar mai ales pentru că vedea că puterea şi trufia dacilor cresc. Este lesne de dedus, din această ştire, că pentru Imperiu întărirea statului dac constituia o problemă. Evident, nu era de prevăzut un atac împotriva Italiei şi a Romei însăşi, dar o încercare de reconstituire a vastei stăpâniri a lui Burebista, prin alipirea ţinuturilor din dreapta Dunării, nu era de exclus, cu atât mai mult cu cât populaţia autohtonă de la sud de fluviu era de acelaşi neam cu locuitorii din nordul acesteia. Mai mult, statul dac nu reprezenta numai în sine un pericol pentru posesiunile romane sud-dunărene; el ameninţa să devină conducătorul şi animatorul unei vaste coaliţii a popoarelor nesupuse de Roma (germanii, sarmaţii); dislocarea acestei lumii „barbare” ostile prin cucerirea Daciei, i se părea lui Traian oportună şi dorită. La toate acestea se adăugau considerente de natură economică: perspectiva unei bogate prăzii de război şi a exploatării surselor umane şi materiale ale Daciei.

Aşadar, cauzele conflictului daco-roman de la începutul sec. al II-lea au fost, în primul rând, de ordin politic şi strategic, iar în al doilea rând, de ordin economic, printre altele, speranţa de a se redresa, cu aurul Transilvaniei, finanţele Imperiului secătuite după Domitian.

Aceste cauze au determinat şi caracterul celor două războaie dacice ale lui Traian. Statul dac nu ameninţa Italia şi Roma, ci numai cuceririle pe care Imperiul le făcuse în dreapta Dunării. Traian voia să păstreze şi să consolideze aceste cuceriri, adăugându-le, poate şi pentru aceasta, şi Dacia. Din partea romanilor războiul a fost, deci, un război nedrept de cucerire; dacii au purtat un război just, apărându-şi independenţa.

Pentru reconstituirea acestor importante evenimente, aveau să schimbe destinele Daciei şi ale poporului dac, dispunem de foarte puţine izvoare literare antice. Cele mai importante dintre ele s-au pierdut cu desăvârşire sau aproape. S-au pierdut, cu excepţia unei singure propoziţii păstrate la un gramatic târziu, Comentariile pe care însuşi împăratul Traian, după exemplul lui Caesar, le-a scris despre campaniile sale în Dacia. Din Getika medicul grec Criton, însoţitor al lui Traian în războaiele dacice, n-a mai rămas decât puţine fragmente, inclusiv, şi acestea, în operele altor autori; aceeaşi soartă potrivnică au avut-o şi scrierile despre daci ale retorului Dio Chrysostomus, care le-a vizitat tara chiar în preajma conflictului decisiv. S-a pierdut textul original al cărţii a LXVIII din Istoria romană a lui Dio Cassius şi au dispărut fără urmă cărţile închinate războaielor dacice de Appian şi Arrian.

În alte izvoare, importante pentru istoria Romei, domnia lui Traian a fost pur şi simplu omisă. Tacitus făgăduise să descrie domniile lui Nerva şi Traian, dar n-a mai făcut-o. În Vieţile împăraţilor, Suetonius se opreşte la Domitian, iar colecţia de biografii împărăteşti cunoscută sub numele de Historia Augusta, începe cu Hadrian. Până şi un poet, Caninius Rufus, îşi exprimase dorinţa să cânte în versuri biruinţa lui Traian asupra dacilor; dacă a făcut-o, înseamnă că poemul s-a pierdut.

Dacă facem abstracţie de câte o frază-două din autorii târzii (Eutropius, Petrus Particius, Iordanes), din întinsa literatură antică despre războaiele dacice nu s-au mai păstrat decât rezumatele întocmite după cartea a LXVIII-a din opera lui Dio Cassius, către doi călugări bizantini: Xiphilinos, din sec. al XI-lea şi Zonaras, din secolul următor. Lor li se adaugă, ca izvoare scrise o serie de inscripţii greceşti şi, mai ales, latineşti, importante în anumite privinţe, dar prea puţin lămuritoare pentru desfăşurarea operaţiunilor militare.

În aceste condiţii, era firesc ca atenţia cercetătorilor să se îndrepte asupra unui celebru monument al antichităţii, care cuprinde relatarea artistică, sculptată, a războaielor daco – romane de la începutul sec. al II-lea: Columna Traiană. Pe fusul de marmură a columnei un basorelief care urcă în spirală, înfăţişează în peste 150 de scene, desfăşurarea celor două războaie purtate de Traian pentru cucerirea Daciei. Au fost făcute, de-a lungul timpului numeroase încercări de a interpreta fiecare scenă de a stabili locul desfăşurării ei, într-un cuvânt, de a suplini, cu ajutorul sculpturii, carenţele izvoarelor literare. S-au obţinut anumite rezultate dar, în ansamblu reconstituirile detaliate ale evenimentelor n-au fost convingătoare.

Fără îndoială, reliefurile Columnei Traiane constituie un izvor preţios dar, datorită caracteristicilor sale, nu este de aşteptat ca el să poată înlocui relatările pierdute ale autorilor antici.

Într-adevăr, aceste reliefuri sunt o ilustrare a Comentariilor lui Traian şi în absenţa textului, descifrarea ilustraţiei nu este nici lesnicioasă, nici sigură. Columna Traiană este, un monument artistic şi sculptorii au folosit procedee artistice, care nu permit întotdeauna ca scenele să fie interpretate ad litteram. Columna a fost concepută şi ca un act de propagandă pentru Imperiu, pentru împărat şi pentru armata romană; de aceea, sculptorii care au lucrat la reliefurile ei, probabil sub conducerea lui Apollodor din Damasc, au neglijat, într-o oarecare măsură, evenimentele la care Traian n-a participat personal şi au denaturat, pe alocuri, adevărul; altminteri nu se poate explica de exemplu, de ce pe Columnă nu se poate vedea nici un soldat roman ucis, într-o singură scenă apărând soldaţi romani răniţi. În sfârşit, sculptorii Columnei sau, cel puţin, marea lor majoritate nu par să fi călcat pe pământul Daciei şi să fi cunoscut realităţile din această zonă: zidurile cetăţilor dacice, de exemplu, sunt redate destul de inexact, iar sanctuarele lipsesc cu totul.

Toate acestea fac ca relieful Columnei să aibă o valoare documentară reală, dar limitată. Ele nu pot fi utilizate cu rare excepţii, decât în strânsă corelare cu datele izvoarelor literare, epigrafice şi arheologice.

112

Un alt document, deosebit de important, pentru cunoaşterea luptelor grele duse de daci cu romanii, pe teritoriul Dobrogei, este acela de la Adamclisi, ridicat alături de oraşul Tropaeum Traiani fondat de către Traian. Acest document, mult discutat In ceea ce priveşte data şi semnificaţia sa istorică, ilustrează, Intr-o artă provincială, scene sculptate la care participă, în afară de luptători daci şi familiile lor, sarmaţi şi bastarni. Prin aceste reprezentări, monumentul respectiv reprezintă cea mai mare importantă dovadă pentru luptele dacilor cu romanii la sud de Dunăre, pe teritoriul Dobrogei, care s-au desfăşurat în acelaşi timp cu cele din vest, din Banat şi Munţii Orăştiei.

Săpăturile arheologice, în primul rând cele efectuate în Munţii Orăştiei, au adus câteva date privind anumite evenimente de ordin militar, dar şi ele sunt departe de a putea elucida problemele desfăşurării războaielor.

Prin compararea şi interpretarea diferitelor izvoare s-au reuşit reconstituirea, în linii generale, a celor două războaie purtate de Traian împotriva lui Decebal.

În ceea ce priveşte primul război dacic al lui Traian (101-102), o inscripţie a colegiului cultural al Fraţilor Arvali de la Roma atestă faptul că împăratul a părăsit capitala la 25 martie 101 plecând în Moesia Superioară, unde era concentrată armata, care urma să invadeze Dacia. După calculele întocmite de specialişti ea cuprinde 13 sau 14 legiuni, cărora li se adăugau cohorte pretoriene, trupe auxiliare (cohortes şi alae) din armata regulată precum şi mai multe formaţiuni speciale, iregulare (mauri, arcaşi palmyrieni) recrutate din populaţiile de la periferia Imperiului. În total armata romană cuprindea circa 150.000 de oameni, ceea ce depăşea considerabil efectivele pe care le putea arunca în luptă Decebal. Superioritatea armatei romane era accentuată de armament, de maşinile de război şi de tactica de luptă.

Trecerea Dunării a avut loc în dreptul oraşului Viminacium (azi Kostolač) din Moesia Superioară, pe un pod dublu de vase; scena respectivă de pe Columnă îl înfăţişează pe zeul Danubius asistând la trecere, semn că era favorabil romanilor. Pătrunzând astfel pe teritoriul Banatului actual, armata comandată de împărat însuşi a înaintat pe un drum care ne este cunoscut datorită unicei fraze păstrate din Comentariile lui Traian: inde Berzobiem deinde Aizim processimus (de aici a plecat spre Berzobis şi apoi spre Aizis) : itinerarul a fost deci Arcidava (Vărădia) – Berzobis (Berzovia) – Aizis (Fârliug) – Centum Putei (Surduc) – Tibiscum (Jupa, Caransebeş). De la Tibiscum armata a urcat pe valea Bistrei şi a ajuns ca şi Tettius Iulianus în 88 la Tapae.

Tot ca atunci, Decebal a încercat să-i oprească pe atacatori în defileu; lupta a fost aprigă, cu mulţi căzuţi de o parte şi de alta; Dio Cassius relatează că soldaţii romani răniţi au fost atât de numeroşi, încât însuşi împăratul şi-a rupt veşmintele pentru a face din ele pansamente. În cele din urmă, superioritatea armatei romane şi-a spus cuvântul, Traian a câştigat bătălia şi a pătruns în Ţara Haţegului, iar Decebal s-a retras. Este posibil ca, după sângeroasa luptă de la Tapae, împăratul să le fi acordat soldaţilor săi un răgaz mai lung pentru odihnă.

Judecând după reliefurile Columnei, următorul eveniment important al războiului n-a avut loc în vestul Daciei, ci la Dunărea de Jos, unde Decebal a întreprins o mare manevră de diversiune. Împreună cu aliaţii lor, roxolani şi bastarni, dacii au atacat, pe neaşteptate, garnizoanele romane din Moesia Inferior, slăbite datorită concentrării de trupe pentru invazia Daciei. Planul regelui dac este evident: prin această ofensivă, care reprezenta o gravă ameninţare pentru provinciile sud-dunărene, Decebal urmărea să-l oblige pe Traian să părăsească ţinuturile cucerite în apusul ţării pentru a veni în ajutorul trupelor atacate.

Nu se ştie când a avut loc acest atac daco-bastarno-roxolan. O scenă de pe Columnă înfăţişează călăreţi daci înecându-se în Dunăre, ceea ce ar sugera un atac de iarnă, pe gheaţă care s-a rupt sub greutatea cavaleriei. Este posibil însă ca atacul să se fi produs toamna, dacii încercând să treacă fluviul printr-un vad făcut impracticabil de apele crescute. Oricum, cu toate pierderile suferite, atacatorii au izbutit să traverseze Dunărea şi au început asaltul castrelor romane de pe malul drept. Garnizoanele acestora au rezistat însă dându-i timp lui Traian să le vină în ajutor, în fruntea unei părţi din trupele de pe frontul apusean. În trei mari şi grele bătălii – este singura dată când pe Columnă apar soldaţi romani răniţi –, Traian i-a învins pe daci şi pe aliaţii lor.

În legătură cu felul cum se reflectă aceste lupte pe monumentul de la Adamclisi, s-a arătat că în ceea ce priveşte pe barbari, nu poate fi vorba numai de daci, cum s-a susţinut de către unii cercetători, pe considerente de ordin etnografic (îmbrăcăminte, coafură), ci de daci, germani (bastarni, iar după alţii buri) şi sarmaţi-roxolani.

Împăratul a reluat ofensiva în primăvara anului 102; la ea participă acum şi Manius Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior, care traversase cu trupele sale Muntenia şi pătrunse în interiorul arcului carpatic, poate prin pasul Bran. Traian a pătruns în zona Munţilor Orăştiei, „luând cu pericole munte după munte”; săpăturile arheologice confirmă că cetatea de la Costeşti a fost cucerită şi incendiată. Sarmizegetusa a fost atacată concentric: Dio Cassius spune că generalului Lucius Quietus, cu cavaleria sa maură, a atacat prin altă parte decât Traian, iar castrele de pe Jigoru Mare, Comărnicel şi Vârful lui Pătru arată că Sarmizegetusa a fost învăluită dinspre sud – în imediata apropiere a cetăţii de scaun –, aşezarea de la Feţele Albe a fost şi ea distrusă. Într-una din cetăţi, Traian a găsit prizonierii, stindardele şi maşinile de război capturate de Decebal de la Fuscus. În vremea aceasta, spune Dio Cassius, Laberius Maximus cucereşte o cetate (Căpâlna ?, Tilişca ?) şi o capturează pe sora lui Decebal. Regele, care încercase înainte, prin trimiterea unor solii purtătoare de înşelătoare propuneri de pace, să întârzie înaintarea lui Traian, a hotărât acum să ducă tratativele adevărate.

Pacea încheiată în anul 102, cuprindea condiţii foarte aspre pentru Dacia. Decebal trebuia să predea toate armele şi maşinile de război, să-i extrădeze pe inginerii şi pe dezertorii romani, obligându-se, în acelaşi timp, să nu mai primească fugari din Imperiu şi să nu mai angajeze militari romani, să-şi dărâme fortificaţiile, să cedeze o parte din ţinuturile ocupate de romani: Moldova de Sud, Muntenia, Oltenia de Răsărit şi, din cea apuseană, ţinutul din preajma Dunării, Banatul, a cărui parte vestică fusese ocupată de iazygi, aliaţi ai romanilor, Ţara Haţegului, şi colţul sud-estic al Transilvaniei – şi să renunţe la o politică externă proprie – să aibă prieteni şi duşmani pe prietenii şi pe duşmanii romanilor, spune Dio Cassius.

113

În legătură cu acest prim război dacic al lui Traian, s-a pus problema de ce Traian, cu toate succesele sale, pe frontul din Transilvania, nu a cucerit capitala regelui dac. În răspunsul dat la această întrebare s-au invocat oboseala trupelor romane, anotimpul neprielnic, existenţa şi a altor cetăţi dacice precum şi faptul că ar fi fost mai uşoară, pentru romani, lupta cu o Dacie slăbită.

De asemenea, s-a discutat şi teritoriul cucerit de romani după acest prim război dacic, arătându-se că, în general, ştirile, uneori reluate confuz din Dio Cassius, nu permit cunoaşterea precisă a acestui teritoriu. Relativ la această problemă, s-a presupus că teritoriul respectiv ar fi cuprins Ţara Haţegului, Banatul, a cărui parte vestică fusese ocupată de iazygi, aliaţi ai romanilor, trecute la Moesia Superior, iar dincolo de Carpaţi, o parte a Olteniei, Muntenia şi sudul Moldovei, trecute la Moesia Inferior, ca şi colţul sud-estic al Transilvaniei. Această extindere a stăpânirii romane la nord de Dunăre s-a dedus şi din informaţiile transmise de Dio Cassius, potrivit cărora Decebal, la începutul celui de al doilea război dacic, ar fi pretins de la Traian „să-i cedeze ţara până la Istru”.

Aceste condiţii nu numai că-l transformau pe Decebal într-un veritabil rege clientelar, silit să rabde apăsătoarea suzeranitare a Romei, dar ele făceau din Dacia o pradă uşoară în cazul unui viitor conflict pe care Traian îl prevedea şi îl plănuia. Într-adevăr, împăratul nu a trimis în provinciile lor de garnizoană trupele cu care câştigase războiul, ci le-a lăsat concentrate în Moesia Superior. El cucerise efectiv o bună parte din Dacia şi o întărise cu garnizoane romane, în frunte cu legiunea a IV-a Flavia Felix, lăsată pe locul viitoarei capitale a provinciei Dacia – castrul acestei mari unităţi a fost pus în evidenţă de săpăturile arheologice de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În sfârşit, Traian îi poruncise lui Apollodor din Damasc să construiască peste Dunăre podul de la Drobeta. Atitudinea lui Traian denotă că şi el nu renunţase la cucerirea Daciei şi la transformarea ei într-o provincie a Imperiului.

Această atitudine nu putea fi ignorată de Decebal. Ea îi arăta că respectarea condiţiilor păcii avea să fie fatală Daciei şi regele a luat singura hotărâre posibilă: organizarea rezistenţei. El şi-a refăcut în grabă cetăţile distruse de război (Costeşti) sau demantelate (Piatra Roşie, Grădiştea Muncelului) şi a ridicat unele noi pe locurile altora mai vechi (Piatra Roşie, Blidaru). De asemenea, a primit în continuare dezertori romani, cu toată interdicţia păcii din 102, s-a reînarmat, a căutat cu înfrigurare aliaţi printre triburile vecine şi a recucerit partea apuseană a Banatului, ocupat de iazygi.

Roma a declarat cel de al doilea război dacic (105-106). Traian, însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, s-a îndreptat pe mare şi, apoi pe uscat, spre Moesia Inferior. Şi-a stabilit cartierul într-o localitate din faţa Drobetei. Aici, după cum se vede pe Columnă, a primit solia de pace a lui Decebal, prin care regele dac, refuzând să predea armele, aşa cum i se ceruse, căuta să câştige timp pentru a se întări, întrucât o parte din triburile dacice se supuseră romanilor, iar încercările lui de a o alia cu neamurile vecine eşuaseră. Acestea, câştigate de aurul Romei sau înspăimântate de armatele ei, au refuzat să-l ajute pe rege, deşi acesta se străduise să le demonstreze cum căderea ţării sale sub stăpânirea Romei va însemna şi propria lor cădere. Aflat pe poziţii mult mai slabe decât la începutul primul război, Decebal a recurs atunci la acte disperate. Mai întâi, el a trimis în Moesia Superior oameni care să-l ucidă pe Traian; aceştia au fost însă prinşi înainte de a-şi putea duce planul la îndeplinire. Apoi Decebal l-a atras într-o cursă pe Longinus, comandantul trupelor romane din teritoriile dacice ocupate de Imperiu, şi a încercat, fără succes, să afle de la el planurile împăratului. Regele dac s-a adresat lui Traian, cerându-i, în schimbul eliberării lui Longinus, pacea şi renunţarea la ţinuturile ocupate în stânga Dunării. Împăratul a dat un răspuns îndoielnic, iar Longinus însuşi, otrăvindu-se, a smuls din mâinile lui Decebal acest ultim mijloc de presiune. Probabil, în vara târzie a anului 105, romanii au început ofensiva.

Reconstituirea luptelor date, care au durat mai puţin decât în primul război, nu se poate face în amănunt, întrucât Dio Cassius a insistat mai mult asupra acţiunilor de diversiune ale lui Decebal – încercarea de asasinare a lui Traian şi capturarea lui Longinus –, iar reliefurile de pe Columna lui Traian nu pot fi localizate în toate cazurile exact.

Traian, spune Dio Cassius, a purtat războiul „mai mult cu pază decât cu înfocare”, consolidând cu grijă ţinuturile cucerite. Armata romană a înaintat din mai multe direcţii spre centrul statului dac. Decebal a fost trădat de o parte a aristocraţiei dacice, care s-a închinat împăratului. Pe Columnă se succed scenele de incendiere a unor cetăţi dacice, iar arheologic se constată că cetatea de la Costeşti a fost din nou cucerită şi definitiv distrusă. În primăvara anului 106, Traiana început asediul Sarmizegetusei, reprezentat de o suită de scene de pe Columnă. Dacii au izbutit să respingă o primă încercare a trupelor auxiliare de a lua cetatea cu asalt, dar intervenţia legiunilor s-a dovedit decisivă; se ştie că legiunea a IV-a Flavia Felix, a II-a Adiutrix, precum şi o vexillatio din legiunea a VI-a Ferrata au participat la cucerirea capitalei dacice.

O scenă dramatică de pe Columnă îi reprezintă pe unii dintre apărătorii Sarmizegetusei, istoviţi de lupte şi de sete, împărţindu-şi ultimele rezerve de apă. Alţi luptători au părăsit, pe ascuns, cetatea asediată; este posibil ca Decebal să se fi aflat printre ei, căci pe Columnă el este înfăţişat după aceea, observând un atac nereuşit asupra unui castru roman. Abia acum, în timp ce Sarmizegetusa era cucerită şi distrusă – până şi stâlpii sanctuarelor au fost sistematic decapitaţi –, Decebal a fugit, însoţit de o escortă, prin munţi, pentru a încerca să organizeze o nouă rezistenţă. El a fost însă urmărit şi ajuns de un detaşament de călăreţi romani, comandat de Tiberius Claudius Maximus. Dio Cassius spune că regele s-a sinucis, iar Columna, ca şi stela funerară a lui Ti. Claudius Maximus, descoperită la Philippi, în Macedonia, înfăţişează la partea superioară, plastic, scena în care urmăritorul, călare, este lângă Decebal, căzut şi scăpând din mână sabia, după sinuciderea sa, ca urmare a refuzului de a fi dus în captivitate, deci într-un moment imediat după cel ilustrat pe Columnă. Potrivit inscripţiei de pe acest monument rezultă că Ti. Claudius Maximus l-a prins pe Decebal şi i-a dus capul la Ranisstorum, fapt pentru care a devenit ofiţer (decurion) în ala a II-a de pannonieni. Capul regelui a fost arătat armatei, la Ranisstorum, şi apoi trimis la Roma, unde a fost expus pe scara Gemoniae, pentru ca locuitorii capitalei să se convingă de moartea celui mai dârz adversar al Imperiului.

O diplomă militară descoperită la Porolissum, atestă că la 11 august 106 Dacia era provincie romană, având ca prim guvernator (legatus Augusti) pe D. Terentius Scaurianus.

114

După moartea regelui dac, urmată poate, în acelaşi timp, şi de aceea a altor căpetenii credincioase, cetăţile dacice, în frunte cu Sarmizegetusa, au fost distruse şi incendiate, fiind înăbuşite şi ultimele rezistenţe ale resturilor oştii dacice.

Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost foarte mare, cum rezultă atât din scena 78 de pe Columnă, cât şi din informaţiile lui Doi Cassius şi ale lui Ioannes Lydus de mai târziu, din sec. al VI-lea, bazate pe datele din Getika lui Criton.

Datorită acestor prăzi, apreciate, cum s-a arătat în repetate rânduri, în mod exagerat, ca fiind constituit din 165.000 kg aur şi 331.000 kg de argint, s-au putut redresa, parţial, finanţele Imperiului roman, permiţând unele măsuri de ordin financiar, anumite lucrări mari de construcţie, cum ar fi forul de la Roma, care poartă numele împăratului, organizarea de jocuri şi spectacole, etc,. În orice caz, tezaurul lui Decebal, despre care Dio Cassius informează că, prin trădarea lui Bicilis, ar fi fost scos din apele Sargetiei, unde fusese ascuns, se poate considera că a fost mare, întrucât regele dac deţinea monopolul exploatării minelor de aur din Dacia. Pe lângă tezaur au fost capturaţi şi 50.000 războinici.

În ceea ce priveşte populaţia rămasă pe loc, aşa cum se poate desprinde din scenele Columnei, aristocraţia separatistă s-a supus cuceritorilor romani, iar populaţia de rând, evacuată de romani din cetăţile şi aşezările nefortificate din munţi, a fost mutată la şes, pentru a fi mai bine supravegheată.

Victoria romanilor asupra dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit la Roma şi în Imperiu, hotărându-se, printre altele, să se ridice o Columnă, la Roma, şi monumente triumfale pe locul luptelor, ca de exemplu la Adamclisi, să se întemeieze oraşe noi, ca Tropaeum Traiani şi Nicopolis ad Istrum, şi să se bată monede şi medalioane comemorative.

În ceea ce priveşte teritoriul cucerit de romani cu prilejul războaielor dacice, s-a putut preciza, pe baza unei inscripţii din Corint, că este vorba de toată Dacia, inclusiv Muntenia şi sudul Moldovei, care, aşa cum rezultă din alte dovezi epigrafice şi arheologice, au fost incluse temporar, împreună cu teritoriile transilvănene, la sud şi est de Olt, la Moesia Inferior. În schimb, teritoriile corespunzătoare Crişanei, Maramureşului şi celei mai mari părţi ale Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi, în contact permanent cu lumea romană.

Deci, pentru Imperiu, cele două războaie purtate de Traian au avut drept rezultat principal doborârea unui rival primejdios şi asigurarea stăpânirii romane la Dunărea Inferioară, căci crearea provinciei Dacia nu numai că elimina pericolul reprezentat de statul dac, dar înfigea adânc în lumea „barbară” un bastion al Romei. În al doilea rând, cucerirea i-a adus lui Traian o pradă bogată, care a uşurat situaţia financiară a Imperiului. În sfârşit, cucerirea Daciei deschide Imperiului largi posibilităţi de exploatare a populaţiei autohtone, a bogăţiilor solului şi subsolului ţării.

Pentru Dacia şi pentru poporul dac, consecinţele războiului au fost de cu totul alt ordin. Statul dac a fost nimicit şi o mare parte a Daciei a fost transformată în provincie romană, pierzându-şi astfel independenţa. Populaţiei provinciei i s-a impus o stăpânire străină; includerea Daciei în orbita lumii romane a intensificat sarcinile populaţiei autohtone, iar dezvoltarea atât de promiţătoare a civilizaţiei dacice a fost brusc şi brutal întreruptă. În acelaşi timp, cucerirea romană a deschis calea unui proces istoric de cea mai mare însemnătate: romanizarea Daciei.

115

BIBLIOGRAFIA SELECTIVĂ

Andriţoiu I., Rustoiu A., Sighişoara-Wietenberg. Descoperirile preistorice şi aşezarea dacică, Bucureşti, 1997.Bader T., Epoca bronzului în nord-vestul României, Bucureşti, 1978.Berciu D., Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina noilor cercetări, Bucureşti, 1961.Berciu D., Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966.Berciu D., Cultura Hamangia, Bucureşti, 1996.Berciu D., Arta traco-getică, Bucureşti, 1969.Bitiri M., Paleoliticul în Ţara Oaşului, Bucureşti, 1972.Borziac I., Începuturile istoriei Moldovei, Chişinău, 1996.Brudiu M., Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din Moldova, Bucureşti, 1974.Cârciumaru M., Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Bucureşti, 1987.Cârciumaru M., Paleoetnobotanica, Iaşi, 1997.Cârciumaru M., Evoluţia omului în Cuaternar, Târgovişte, 2000.Cârciumaru M., Peştera Cioarei. Boroşteni, Târgovişte, 2000.Chirica C. -V., Arta şi religia paleoliticului superior în Europa centrală şi răsăriteană, Iaşi, 1996.Chirica V., The Gravettian in the East of Romanian Carpatheans, Iaşi, 1989.Chirica V., Borziac I., Chetraru N., Gisements du Paleolithique Superieur ancien entre le Dniestr et Tissa, Iaşi, 1996.Ciugudean H., Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1996.Comşa E., Bibliografia paleoliticului şi mezoliticului de pe teritoriul României, Bucureşti, 1978.Comşa E., Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, 1987.Comşa E., Bibliografia neoliticului de pe teritoriul României, vol. I-II, Bucureşti, 1976, 1977.Comşa E,, Viaţa oamenilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic în mileniile 7-4 î. Hr., Bucureşti, 1996.Comşa E., Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul României, Bucureşti, 1995.Comşa E., Istoria comunităţilor culturii Boian, Bucureşti, 1971.Crâşmaru A., Drăguşeni, Botoşani, 1977.Crişan I. H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975.Crişan I. H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986.Crişan I. H., Civilizaţia geto-dacilor, Bucureşti, 1993.Crişan I. H., Ziridava, Arad, 1978.Crişan I. H., Origini, Oradea, 1977.Crişan I. H., Ceramica daco-getică, Bucureşti, 1969.Cucoş Şt., Ceramica cucuteniană din Muzeul Piatra-Neamţ, Piatra-Neamţ, 1973.Daicoviciu H., Dacii, Bucureşti, 1969.Daicoviciu H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972.Daicoviciu H., Studii dacice, Cluj, 1981.Daicoviciu H. & colab., Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Cluj, 1989.Dâmboviţa M. P., Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978.Dâmboviţa M. P., Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977.Dâmboviţa M. P. & colab., Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995.Dergacev V. A., Pamjatniki pozdnego Tripolija, Chişinău, 1980.Dragomir I. T., Eneoliticul din Sud-estul României. Aspectul cultural Stoicani-Aldeni, Bucureşti, 1983. Draşovean Fl., Cultura Vinča târzie (faza C) în Banat, Timişoara, 1996.Dumitrescu Vl., Arta neolitică în România, Bucureşti, 1968.Dumitrescu Vl., Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974.Dumitrescu Vl., The Neolithic settlement at Rast, British Archaeological Reports – International Series, Oxford, 1980.Dumitrescu Vl., Arta culturii Cucuteni, Bucureşti, 1979. Dumitrescu Vl., Hăbăşeşti, Bucureşti, 1954.Dumitrescu Vl. & colab., Esquisse d'une préhistoire de la Roumanie, Bucureşti, 1993.Dumitrescu Vl., Vulpe Al., Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988.El Susi G., Vânători, pescari şi crescători de animale în Banatul mileniilor VI î.Ch-I d.Ch., Timişoara, 1996.Florea G., Ceramica pictată. Artă, meşteşug şi societate în Dacia preromană (sec. I. a.Chr.-I. p.Chr.), Cluj, 1998.Gimbutas M., Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989.Glodariu I., Moga V., Cetatea dacică de la Căpâlna, Bucureşti, 1989.Macrea M., Glodariu I., Aşezarea dacică de la Arpaşu de Sus, Bucureşti, 1976.Glodariu I. & colab., Cetăţi şi aşezări dacice în Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1988.Glodariu I. & colab., Sarmisegetusa Regia capitala Daciei preromane, Deva, 1996.Glodariu I., Arhitectura dacilor, Cluj, 1983.

116

Glodariu I., Iaroslavschi, Metalurgia fierului la daci, Cluj, 1982.Gogâltan Fl., Bronzul timpuriu şi mijlociu în Banatul românesc şi pe cursul inferior al Mureşului, Timişoara, 1999.Gumă M., Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României, Bucureşti, 1993.Gumă M., Epoca bronzului în Banat, Timişoara, 1997.Haşotti P., Epoca neolitică în Dobrogea, Constanţa, 1997.Kalmar Z. M., Turdaş, Cluj – Napoca, 1991.Lazarovici Gh., Gornea. Preistorie, Reşiţa, 1977.Lazarovici Gh., Neoliticul Banatului, Cluj, 1979.Lazarovici Gh. & colab., Cultura Vinča în România, Timişoara, 1991.Lazarovici Gh., Maxim Z., Gura Baciului. Monografie arheologică, Cluj, 1995.László A., Începuturile epocii fierului la est de Carpaţi, Bucureşti, 1994.Leviţki O., Cultura Hallstattului canelat la răsărit de Carpaţi, Bucureşti, 1994.Luca S. A., Aşezări neolitice pe valea Mureşului (I). Habitatul turdăşean de la Orăştie-Dealul Pemilor, punct X2, Alba Iulia, 1997.Luca S. A., Liubcova-Orniţa. Monografie arheologică, Târgovişte, 1998.Luca S. A., Sfârşitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al României – cultura Bodrogkeresztúr, Alba Iulia, 1999.Luca S. A., Contribuţii la istoria veche a Hunedoarei. Săpăturile arheologice sistematice din Grădina Castelului – campaniile anilor 1996 – 1998 –, Hunedoara, 1999.Luca S. A., Aşezări neolitice pe valea Mureşului (II). Noi cercetări arheologice la Turdaş-Luncă. I. Campaniile anilor 1992-1995, Bucureşti, 2001.Luca S. A., Pinter Z. K., Der Böhmerberg bei Broos / Orăştie. Eine archäologische Monographie, Sibiu, 2001.Luca S. A., Pinter Z. K., Georgescu A., Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu, Sibiu, 2003.Luca S. A., Roşcani. Cercetări arheologice, Deva, 2003.Lupu N., Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţănaş, Bucureşti, 1989.Makkay J., A tartariai leletek, Budapesta, 1990.Mantu C. M., Cultura Cucuteni. Evoluţie. Cronologie. Legături, Piatra-Neamţ, 1998.Marinescu – Bâlcu S., Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1974.Marinescu – Bâlcu S., Târpeşti, British Archaeological Reports, International Series, 107, Oxford, 1981.Markevici V. I., Bugo-dnestrovskaja kultura na teritorii Moldavii, Chişinău, 1974.Markevici V. I., Pozdnetripolskie plemena Severnoj Moldavii, Chişinău, 1981. Maxim Z., Neo-Eneoliticul din Transilvania, Cluj-Napoca, 1999.Mătasă C., Frumuşica, Bucureşti, 1946.Mogoşanu Fl., Paleoliticul din Banat, Bucureşti, 1978.Monah D., Cucoş Şt., Aşezările culturii Cucuteni din România, Iaşi, 1985.Monah D., Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolije, Piatra-Neamţ, 1997. Necrasov O., Originea şi evoluţia omului, Bucureşti, 1971.Niţu A., Formarea şi clasificarea grupelor de stil AB şi B ale ceramicii pictate Cucuteni-Tripolije, Iaşi, 1984.Passek T. S., Periodizatija tripolskich poselenii, Moscova, 1949.Paul I., Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992.Păunescu Al., Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită, descoperite pe teritoriul României, Bucureşti, 1970.Păunescu Al., Ripiceni-Izvor. Paleolitic şi mezolitic, Bucureşti, 1993.Petrescu-Dîmboviţa M., Cucuteni, Bucureşti, 1966.Roman P., Cultura Coţofeni, Bucureşti, 1976.Roman, Németi I., Cultura Baden în România, Bucureşti, 1978.Rustoiu A., Metalurgia bronzului la daci, Bucureşti, 1996.Sîrbu V., Dava getică de la Grădiştea, judeţul Brăila (I), Brăila, 1996.Sîrbu V., Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, Galaţi, 1993.Schmidt H., Cucuteni in der oberen Moldau, Leipzig, 1932.Schuster C. F., Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei superioare, Bucureşti, 1997.Şimenschy T., Ivănescu Gh., Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Bucureşti, 1981.Ursachi V., Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, Bucureşti, 1995.Vlassa N., Neoliticul Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1976.Vulpe R., Izvoare. Săpăturile din 1936-1948, Bucureşti, 1957.Vulpe R., Columna lui Traian, Bucureşti, 1980.Wald L., Slusanschi D., Introducere în studiul limbilor indo-europene, Bucureşti, 1986.Zanoci A., Fortificaţiile geto-dacice din spaţiul extracarpatic în secolele VI-III a.Chr., Bucureşti, 1998.X X X, Istoria României, I, Bucureşti, 1960.X X X, Istoria Românilor, I-II, Bucureşti, 2002.

117