Aspect practice ale cercetarii relatiilor internationaleTema:procesul de cercetare stiintific,definitii si continuturi1)definiti procesul de cercetare stiintific2)continutul cercetarii stiintific(avantaje,dezavantaje)3)trasaturi caracteristice ale procesului de cercetare stiintifica.

Sub 1)Conform DEX, stiinta = “sfera de activitate umana a carei functie consta in dobandirea si sistematizarea teoretica a cunostintelor despre realitate” 

Termenul “stiinta” se refera la orice cunoastere sistematica sau practica prescriptiva, care este capabila sa conduca la un rezultat de tip predictie. In mod specific, stiinta se refera la un sistem de dobandire de cunostinte, bazat pe metode stiintifice si la corpul de cunostinte organizat obtinut prin cercetare stiintifica. 

Definim in continuare: 

Metoda stiintifica: ansamblu de tehnici de investigare a unor fenomene, in vederea obtinerii de noi informatii, de corectare sau integrare a cunostintelor precedente. Pentru a fi considerata stiintifica, orice metoda trebuie sa fie bazata pe obtinerea unor dovezi observabile, empirice si masurabile, susceptibile de a fi supuse principiilor specifice de demonstrare. Altfel spus, o metoda stiintifica cauta sa explice fenomenele intr-o maniera reproductibila si sa utilizeze aceste reproduceri pentru a elabora predictii. Se poate realiza prin observarea fenomenelor naturale si / sau prin experimentare (prin simularea fenomenelor si evenimentelor in conditii controlate). 

Cercetarea stiintifica: activitate umana bazata pe aplicarea metodelor stiintifice in investigarea fenomenelor. Scopul primar al cercetarii fundamentale si aplicative il reprezinta descoperirea, interpretarea si dezvoltarea metodelor si sistemelor de cunoastere, in vederea avansarii cunoasterii umane. 

Etapele principale ale unei cercetari stiintifice: - formularea temei - ipoteza - definitiile conceptuale - definitiile operationale - obtinerea datelor - analiza datelor - testarea, revizuirea ipotezei - concluzia, iteratia (daca este necesara) 

(O neintelegere ”clasica” este legata de intrebarea daca prin metoda stiintifica o ipoteza poate fi dovedita sau testata. In general, o ipoteza este utilizata pentru a face predictii care pot fi testate, prin observarea rezultatului unui experiment. Daca rezultatul este inconsistent cu ipoteza, atunci ipoteza se respinge. Insa, in cazul in care rezultatul este consistent cu ipoteza, se poate concluziona ca experiementul sustine ipoteza.) 

Caracteristici si tendinte actuale

stiinta este un fenomen evident si dominant al lumii în care traim, ea ocupând un loc tot mai important în dezvoltarea sociala, patrunzând în toate domeniile existentei uman 545j92f e. Ea devine esentiala nu numai în relatiile dintre om si natura (relatii în care natura, se umanizeaza iar omul încearca sa depaseasca pozitia antropogeocentrica), ci si în toate structurile sociale. Patrunzând în toate sferele activitatii umane, ea se impune prin nota esentiala de cunoastere si predictie. Ca activitate sistematica de cunoastere, stiinta se caracterizeaza prin cerinta fundamentala de a reda realitatea, investigatie cât mai aproape de ceea ce este ea în esenta sa privind temeiurile si cauzele sale.

stiinta constituie factorul primordial al progresului si urmareste sa prevada desfasurarea acestora. Spre deosebire de cunostintele empirice, care sunt acumulate nemijlocit în cursul activitatii practice si care permit cel mult constatarea repetabilitatii unor fenomene, cunostintele stiintifice sunt rezultatul unei activitati specializate, bazata pe observatii sistematice, pe experimente, pe ipoteze noi si pe verificarea acestora; ele constituie reflectarea esentei proceselor, a legilor lor obiective de dezvoltare.

În patrimoniul stiintei intra numai cunostinte esentiale, sistematizate, coerente din punct de vedere logic, certe si necontradictorii, verificate de practica. Asupra dezvoltarii stiintei îsi exercita influenta, într-un fel sau altul, cerintele productiei materiale, practica social-istorica, natura orânduirii sociale, celelalte forme ale constiintei sociale. Rolul principal îl îndeplineste practica sociala.

Productia creeaza un obiect care se consuma. stiinta, ca "productie spirituala", creeaza si ea un "obiect" (descoperiri, teorii) pentru a fi "consumat" prin aplicarea în practica. Acest proces se repeta în spirala, la un nivel mereu superior si în proportii din ce în ce mai mari, având ca si rezultat dezvoltarea tehnicii si a stiintei.

Caracteristicile stiintei si ale cunostintelor stiintifice

Caracteristica definitorie a stiintei este finalitatea ei practica în domeniul productiei materiale si a schimbarii relatiilor sociale.

stiinta se caracterizeaza prin:

 - unitate;

 - generalitate;

 - certitudine;

 - obiectivitate;

 - întemeiere metodica;

 - dezvoltare progresiva.

stiinta are trei caracteristici fundamentale:

1.     Rationalitatea;

2.     Obiectivitatea, prin care se întelege corespondenta dintre lume si imaginea ei în mintea noastra;

3.     Completitudinea, caracteristica a etapei actuale a stiintei, în care patrunde logica si matematica, pentru sistematizare si explicare.

La caracteristicile mai sus amintite se mai adauga si cea de predictie, adica de construire a viitorului pe baza datelor existente.

Pentru a fi stiintifice, cunostintele trebuie sa aiba urmatoarele caracteristici:

 - sa respecte aceleasi legi, principii si aceasta  duce la unitatea cunostintelor;

 - sa reflecte esentialul, generalul si cauzalul obiectelor, proceselor, fenomenelor investigate,fapt ce determina esentialitatea si generalitatea cunostintelor astfel dobândite;

 - sa fie verificate, veridice, adevarate, certe;

 - sa duca la eliminarea oricarui element subiectiv în determinarea cunostintelor;   

 - concordanta imaginii reale a fenomenelor cu imaginea lor în mintea noastra, ceea ce conduce la obiectivitatea cunostintelor;

 - cunostintele sa fie relevate pe baza unei întemeieri metodice;

 - cunostintele se acumuleaza în timp, din aproape în aproape;

 - acumularea cunostintelor sa poata determina predictii, prognoze asupra felului în care vor evolua fenomenele studiate pe baza datelor existente;

 - stiinta urmareste cunoasterea cât mai exacta, pe baza de cercetare, observatie, experiment etc., masurarea unui numar cât mai mare de fenomene sau de cazuri.

          Definirea stiintei

Prin stiinta întelegem ansamblul sistematic de cunostinte veridice despre natura, societate si gândire, reproducerea, reflectarea generalizata si abstractizata a realitatii.

          O trasatura distincta a stiintei este indiciul ca acesta accepta o cunoastere bazata pe fapte si organizata astfel încât sa explice fapte si sa rezolve probleme.

          Un criteriu obligatoriu al stiintei este ca respectiva cunoastere sa constituie o totalitate care face sa creasca capacitatea de explicare, previziune si control. Cu cât acest ansamblu de cunostinte explica mai multe lucruri ce nu se puteau explica anterior, cu atât mai mult poate fi calificat drept stiinta.

Din toate aceste domenii amintite, stiinta sau relatia rationala a omului cu universul este cea de care ne ocupam în aceasta  lucrare. În esenta stiinta este considerata ca fiind zona cea mai evoluata de cunoastere a realitatii. Ea cuprinde totalitatea cunostintelor  despre aceasta  realitate, constituite într-un  sistem , care pot fi demonstrate si verificate.

stiinta este un sistem de cunostinte organizate într-o structura  logica ce reflecta în mod adecvat realitatea obiectiva.

          stiinta poate fi definita ca un sistem de cunostinte verificate despre realitatea obiectiva si subiectiva (natura, societate, gândire) sau în sens mai particular ca ansamblul de cunostinte dintr-un  anumit domeniu al cunoasterii. Cunostintele sunt reunite pe baza acelorasi legi si principii, formând o teorie coerenta si unitara.

          stiinta, în general, poate fi considerata ca o activitate omeneasca, o institutie cu zeci si sute de mii de oameni, o acumulare de cunostinte transmise prin traditie, un factor important în mentinerea si dezvoltarea vietii sociale: o metoda compusa dintr-o serie de operatii cum sunt: clasificarea, masurarea, analiza, sinteza, observatia, experimentul, formularea ipotezelor si teoriilor stiintifice etc.         

          stiinta este un ansamblu de enunturi adevarate, organizate în teorii stiintifice.

          stiinta contemporana se caracterizeaza printr-o dezvoltare în ritm accelerat, prin transformarea ei progresiva într-o forta, care contribuie nemijlocit la rezolvarea nevoilor de viata ale oamenilor, printr-o diferentiere a stiintelor particulare si totodata prin tendinta integrarii rezultatelor acestora prin aparitia stiintelor de sinteza.

          Putem considera stiinta ca fenomen în permanenta  înnoire si devenire, fiind un sistem de cunostinte controlate si verificate.

          Metoda

          Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoastere si de transformare a realitatii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al stiintei, care jaloneaza calea dobândirii de cunostinte noi. Metoda mai

poate fi definita si ca procedeu sau ansamble de procedee folosite în vederea cunoasterii unui obiect.

          Caracterul stiintific ai unei metode, eficienta ei practica depind de reflectarea veridica a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se afla în realitatea obiectiva. Aparând ca un rezultat al cunoasterii realitatii obiective, metoda devine o premisa a cercetarii ei ulterioare. Metoda se afla, de aceea, în unitate indisolubila cu teoria.

Metoda în stiinta ia nastere prin conversiunea domeniului teoretic enuntiativ al unei stiinte în domeniul teoretic normative, în indicatii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obtine despre el cunostinte autentice. Metodele cele mai generale de cunoastere a realitatii, opuse una alteia, sunt metodele dialectice si metafizice. Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în majoritatea stiintelor mentionam: observatia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului determina complexitatea metodelor.

          În domeniul educatiei fizice se folosesc metode din stiintele biologice si sociale, într-o unitate caracteristica numita metoda complexa.

          Metodologie (gr. Methodos = cale, mijloc si logos = stiinta). Prin metodologie întelegem ansamblul metodelor folosite într-o stiinta anumita al carui fundament îl constituie sistemul celor mai generale legi si principii ale stiintei respective.

          Metodologia este o parte a filozofiei care se ocupa cu analiza teoretica a metodelor folosite in stiinta moderna; este stiinta despre metoda.

          Metodologia se profileaza ca domeniu in filozofia moderna prin Bacon si Descartes, dar devine o preocupare sistematica abia in secolul al XIX - lea, odata cu dezvoltarea intensa a stiintelor experimentale.

          Tehnici si procedee de cercetare

          Procedeele si tehnicile constituie modul particular în care este aplicata o metoda la domeniul specific al cercetarii. Ele sunt modalitati practice de actionare in cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei observatiei presupune atât perceperea sistematica a fenomenului cât si înregistrarea obiectiva a datelor. În acest scop se folosesc tehnicile foto - cinematografice, înregistrarile magnetice, actografice s.a.m.d. Transcrierea, sistematizarea si prelucrarea datelor se face dupa diferite procedee grafice, statistice,informatice, etc.

Cercetare. Tipuri de cercetare

          Termenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legatura cu o anumita activitate individuala sau colectiva.

          Cercetarea stiintifica este definita ca investigatie, studiu, în vederea descoperirii si punerii in evidenta a noi cunostinte (legi, fenomene, procese etc.) si verificarea acestora.

          Notiunea de cercetare, de regula, este corelata cu notiunea de stiinta, deoarece stiinta nu se realizeaza în afara cercetarii. Cercetarea reprezinta una din functiile stiintei, a doua functie fiind interpretarea. Pentru cercetare aspectele definitorii sunt investigarea realitatii concrete, in mod sistematic si pe baza observatiei si experimentului, urmarind descrierea si clasificarea calitativa de ordin logic, cât si înregistrarea cantitativa de ordin matematic.

          stiinta nu este numai o acumulare de cunostinte transmise prin traditie, cât si metoda de dobândire a acestor cunostinte. Criteriul ce sta la baza clasificarii tipurilor de cercetare consta în intentionalitatea cercetarii, scopul pe care îl urmareste. Pornind de la aceasta , majoritatea autorilor considera trei tipuri de cercetare:

A.- cercetarea fundamentala;

B.- cercetarea aplicativa;

C.- cercetarea pentru dezvoltare.

          A. Cercetarea fundamentala urmareste sa descopere ceea ce este esential într-o anumita directie a domeniului,daca are caracter de lege sau norma si reprezinta baza teoretica a unui anumit aspect al acestuia. În cercetarea fundamentala se incadreaza investigatiile sub forma de studii teoretice sau cercetari experimentale care duc in final la constituirea cadrului si continutului stiintei domeniului.

          B. Cercetarea aplicativa are ca principala sarcina furnizarea de date pentru directionarea activitatii practice, pentru cresterea muncii metodice.

          Cercetarea aplicativa poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetarii fundamentale. Cercetarea aplicativa indica directia în care o problema practica poate fi rezolvata. De pilda, in domeniul activitatilor corporale, studiul fundamental al calitatii motrice ofera elementele aplicative referitoare la posibilitatile de perfectionare ale acestora.

          C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmareste crearea acelor produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenta direct activitatea practica. Daca cercetarea aplicativa indica posibilitatile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeste în practica aceste posibilitati si ofera totodata tehnologia cea mai adecvata. Este ceea ce se realizeaza pe teren sau în laborator în legatura cu dezvoltarea si perfectionarea calitatilor motrice ale unor anumiti sportivi aflati in "asistenta stiintifica" a unui laborator sau/si a specialistilor.

 Influenta activitatii stiintifice se exercita astazi în toate domeniile vietii sociale prin trasaturi care o diferentiaza pregnant de perioadele anterioare, îndeosebi prin amploarea si impetuozitatea cercetarilor stiintifice moderne, prin orientarea or spre transformarea naturii si a societatii, prin universalitatea de continut, dar si geografica a stiintei contemporane, prin patrunderea ei în  straturile cele mai întinse ale societatii, operând transformari în mentalitatea oamenilor.

Etapele cercetarii stiintifice

2.1 Selectarea temei de cercetare

Importanta acestui prim pas pleaca de la complexitatea realitatii psihosociale care nu

poate fi cunoscuta în mod empiric decât prin cunoasterea treptata si cumulativa a faptelor,

fenomenelor si proceselor sociale ce o compun, la un anumit moment dat si într-un loc

anume.

Întrucât nu exista criterii strict stiintifice de selectare a unei teme de cercetare, alegerea

poate fi determinata de o serie de conditii si factori, printre care pot fi amintiti:

- nivelul atins de cunoasterea în domeniu

- posibilitatile materiale pe care le ofera mediul educational pentru a se autocunoaste

- personalitatea cercetatorului sau a celui care comanda cercetarea

3

- formatia profesionala si soliditatea cunostintelor în domeniu

- modelele culturale dominante si cele împartasite de cercetator

- normele si valorile predominante la un moment dat în societate

- etc.

Lipsa criteriilor stiintifice si complexitatea problemelor educationale, determina existenta

unor posibilitati nelimitate de alegere a temei de cercetare, a carei calitate depinde de

masura în care raspunde la o problema psiho-sociala, dar si de modul cum raspunde la

acea problema. Daca, în principiu, depistarea problemelor din sfera educationala nu

prezinta dificultati deosebite, data fiind multitudinea acestora si dinamica lor, modalitatile

în care sunt acestea abordate si elucidate, presupune cunostinte de specialitate, chiar si

din domeniile conexe, foarte bine însusite, cât si stapânirea metodelor stiintifice de

investigare.

Prin urmare, orice cercetare debuteaza cu formularea unor probleme, care pot fi :

a. probleme teoretice, când au un specific strict teoretic

b. probleme educationale sau factuale, caracterizate tocmai prin natura lor psihosociala

c. probleme factual-teoretice, respectiv cele care se refera la corespondenta dintre faptele

psihosociale si teoria luata ca referinta

De-a lungul timpului s-au propus mai multe strategii de formulare a temelor de cercetare:

1. Recunoasterea si tolerarea diversitatii optiunilor conceptuale, instrumentale si

ontologice, care desemneaza faptul ca aderarea la o teorie nu coincide cu standardizarea

interpretarilor si formularilor conceptuale.

2. Asigurarea unei continuitati si cumulativitati a rezultatelor cercetarilor care vizeaza

aceiasi problema, deci necesitatea asigurarii unei continuitati în cercetare, constând în

analiza empirica, eventual repetata a acelorasi probleme si a celor corelate, analiza

secundara a aceluiasi set de date, precum si diversificarea interpretarilor. Acest demers

are la rândul lui mai multe momente ce necesita a fi parcurse:

Primul pas în formularea modelului unei probleme consta în specificarea obiectivului

urmarit, care deriva din precizarea temei de cercetare. Identificarea obiectivului propriu4

zis al unei cercetari poate fi o operatie foarte simpla, detalierea implicatiilor sale solicita

în schimb delimitari atente, care vor influenta desfasurarea întregii cercetari. Din acest

motiv se impune câteva întrebari, carora trebuie sa le gasim un raspuns în aceasta faza de

debut a cercetarii. Acestea se refera la: tipul de informatie factuala necesar pentru

elucidarea problemei, implicatiile practice ale abordarii unei anumite teme si bineînteles

la implicatiile teoretice vizate prin abordarea unei probleme anume.

De asemenea, un element deosebit de important pentru prima etapa a oricarei cercetari

este documentarea solida teoretica, în general, dar în special în domeniul în care se

încadreaza problema abordata, pentru asigurarea continuitatii si cumulativitatii, dar si

cunoasterea realitatii psihosociale ce impune o anumita problema spre cercetare,

respectiv a contextului educational concret ce urmeaza a fi cercetat prin metode

stiintifice.

Aceasta prima etapa pune si probleme: în special pentru începatori exista tendinta de a

alege teme mult prea ample sau care sunt sau au fost abordate frecvent de alti

specialisti. Desigur, este importanta intuitia cercetatorului, dar acesta este potentata de

formatia teoretica si metodica si de o buna cunoastere a realitatii sociale. Exista fara nici

o îndoiala oameni cu o capacitate deosebita de a identifica probleme psihosociale în

mediul educational, mai ales cele mai putin evidente, mai complexe, despre care se poate

spune ca "simt" realitatea psihosociala cu care se confrunta.

2.2 Formularea ipotezelor

A doua etapa a oricarei cercetari sociale o constituie formularea ipotezelor cu referinta

teoretica si/sau factuala. De fapt în orice actiune umana, rationala formulam ipoteze

pentru a ne dirija comportamentul în cunostinta de cauza.

Ipoteza poate fi definita într-o multitudine de moduri. De exemplu, Lazar Vlasceanu

defineste ipoteza ca " un enunt predictiv conditional cu privire la relatia dintre atributele,

variabilele care caracterizeaza unitatile primare sau structurile analizate". O definitie mai

simpla este urmatoarea (Ion Marginean): ipoteza este " un enunt referitor la relatia

dintre doua sau mai multe fenomene".

5

O ipoteza, indiferent de natura ei teoretica sau factuala, nu se poate fundamenta, testa,

valida, confirma decât pe o serie coordonata de experiente sau date empirice. O ipoteza

corecta din punct de vedere logic si raportata la o teorie de referinta este sau trebuie sa fie

empiric verificabila în vederea validarii si integrarii sale teoretice. Drept urmare, sunt

statuate în general, trei conditii metodologice pentru formularea adecvata a unei ipoteze

stiintifice. Acestea sunt urmatoarele:

1. ipoteza trebuie sa fie corecta din punct de vedere formal (logic ) si saturata de

semnificatii

2. orice ipoteza se bazeaza într-o anumita masura pe cunoasterea prealabila si ca atare

trebuie sa fie compatibila cu cunoasterea stiintifica precedenta

3. o ipoteza se impune sa fie empiric testabila cu ajutorul procedeelor obiective ale

stiintei, adica în conformitate cu datele empirice controlate cu ajutorul tehnicilor

stiintifice si ale teoriei de referinta.

În functie de termenii pe care îi contine, se pot distinge doua tipuri de ipoteze:

a. ipoteze empirice, adica atribute observabile si masurabile, testabile prin experienta,

respectiv acelea care generalizeaza pe baza unei analize a unor stari observabile

b. ipoteze teoretice, ce contin termeni neobservabili în realitate, cum ar fi structura

sociala, statusul social, retele de comunicare, comportament organizational etc.

Ca atare, ipoteza poate fi :

- un dat apriori, bazat pe cunoasterea anterioara, caz în care formularea ei presupune

cunoasterea domeniului si a cercetarilor întreprinse pâna la momentul demararii cercetarii

proprii.

- construita pe baza unei actiuni constatative în cadrul populatiei care urmeaza sa fie

cercetata, demers care se bazeaza fie pe datele statistice existente, fie prin efectuarea unei

preanchete ce reprezinta o recunoastere a terenului pentru debarasarea de ideile

preconcepute si stereotipe.

Indiferent de natura ei, ipoteza este înainte de toate o constructie mentala, imaginativa.

Ipotezele trebuie sa fie verificabile prin cercetare si sa se obtina rezultate generalizabile.

6

Pentru a putea fi considerata stiintifica, în stiintele socioumane o ipoteza trebuie sa

îndeplineasca doua calitati esentiale:

1. sa fie plauzibila, adica sa prezinte consistenta interna - respectiv sa nu contina

enunturi

incompatibile si sa prezinte consistenta externa, adica sa fie compatibila cu teoriile

anterioare.

2. sa fie testabila, însemnând ca prin datele cercetarii sa poata fi validata sau infirmata.

Pentru a demonstra validitatea unei ipoteze, aceasta trebuie verificata. În acest scop se

construieste un plan de observatie, în functie de problema aleasa pentru cercetare, de

posibilitatile concrete si de diferite alte circumstante, se utilizeaza diferite tipuri de date.

Exemple de ipoteze:

1. Tema: "Strategii actionale si de negociere în organizatii scolare"; ipoteza1: negocierea

sindicala este dependenta de functionarea parteneriatului social la diferite niveluri si de

tipul de comunicare dintre partenerii implicati; ipoteza2: calitatea si eficienta negocierii

sindicale este determinata de calitatea partenerilor, de contextul în care se desfasoara si

de cantitatea de informatii detinute de fiecare dintre parteneri; ipoteza 3: eficienta actiunii

unitatilor scolare depinde de resursele financiare de care dispun, de resursele materiale,

de gradul de profesionalism în domeniu si de cunostintele manageriale; etc.

2. Tema: "Stima de sine la adolescentii delicventi": ipoteza: statutul de delicvent

determina un nivel ridicat al stimei de sine în cazul adolescentilor.

2.3 Constructia variabilelor (operationalizarea)

În a treia etapa modelele ipotetice se traduc în termeni cu incidenta empirica, sau ceea ce

se cheama construirea variabilelor. Acestea sunt de mai multe tipuri:

a. variabile sociodemografice, în functie de care un individ este plasat într-o structura

sociala, definindu-i pozitia: vârsta, gen, loc de munca, stare civila, nivel de instruire, loc

de munca, venituri etc.

7

b. variabile atitudinale si comportamentale, ce caracterizeaza individualitatea unei

persoane din punctul de vedere al atitudinilor si comportamentelor sale fata de anumite

obiecte sociale.

c. variabile socio-structurale, care se refera la caracteristicile grupurilor în care este

integrata persoana investigata, pozitia în stratificarea sau ierarhia sociala: functii de

conducere sau subordonare, retele sociale în care se integreaza, institutii în care lucreaza,

organizatii educationale, civice sau politice în care desfasoara anumite activitati etc.

Pentru ca ipotezele construite sa fie verificabile, este necesar ca variabilele studiate sa fie

în numar suficient (sa asigure un grad suficient de saturatie).

Variabilele sunt de doua feluri: dependente si independente în functie de care se

masoara si se apreciaza primele dintre ele, cele dependente.

Constructia variabilelor sau a spatiului de atribute, cum le-a numit Paul Lazarsfeld,

reprezinta în acelasi timp operationalizarea conceptelor si elaborarea schemei

operationale de cercetare.

Conceptul de variabila desemneaza proprietatea fenomenelor si proceselor psihosociale

de a varia în functie de moment, loc, colectivitate, individ indiferent de natura

fenomenului respectiv. Ca atare termenul de variabila caracterizeaza orice fenomen

psihosocial, cum se poate deduce si din tipurile enuntate putin mai înainte.

Stabilirea variabilelor este realizabila prin analiza literaturii de specialitate, prin

consultarea altor cercetari, a "expertilor" sau chiar a oamenilor obisnuiti si bineînteles

prin utilizarea imaginatiei analistului social. dintre toate variabilele stabilite trebuie

retinute doar cele care sunt congruente semantic si coreleaza între ele.

Operationalizarea presupune urmatorul traseu:

1. definirea conceptelor

2. determinarea dimensiunilor acestora

3. transformarea dimensiunilor în indicatori

Toate cele trei, concepte, dimensiuni, indicatori reprezinta variabile, desigur în masura în

care au proprietati ce se modifica în functie de anumite criterii. Acest parcurs poate

8

merge mai departe, indicatorii la rândul lor pot fi operationalizati în indici, care

contribuie la reconstructia distributiei empirice. Indicele este întotdeauna subordonat

indicatorului.

1. În ceea ce priveste conceptele, în functie de continut sunt doua tipuri de concepte

(dupa Septimiu Chelcea):

a. concepte ce desemneaza unitati sociale, cum ar fi: oamenii, grupurile, colectivitatile,

societatile si produsele materiale si sprituale ale acestora,

b. concepte ce se refera la calitatile obiectelor sociale, concretizate în caracteristici

individuale sau grupale, relationale si contextuale.

2. Dimensiunile se refera la acele aspecte care prezinta un anumit grad de generalitate al

domeniului cercetat, ele fiind tot concepte cu un grad mai scazut de generalitate.

Cuprinse de obicei în schema operationalizarii, ele sunt relative si oarecum ambigue ,

fiind în practica considerate fie concepte, fie indicatori. Mai ales în cazurile simple

conceptul este operationalizat direct prin indicatori.

3. Indicatorii pot fi definitionali, empirici si de inferenta, corespunzator functiilor pe

care le îndeplinesc.

Realizarea unei cercetari concrete impune elaborarea de indicatori empirici, direct

masurabili, ceea ce reprezinta transformarea conceptelor si dimensiunilor în termeni

operationali de cercetare. Indicatorii stau la baza întocmirii instrumentelor de cercetare:

chestionare, ghiduri de interviu, observatie etc.

2.4 Stabilirea metodelor de cercetare si elaborarea instrumentelor de culegere a

datelor

Odata operationalizarea încheiata se poate trece la alegerea metodelor sau metodei de

cercetare adecvate fiecarei probleme în parte. Dincolo de aceasta adecvare, absolut

obligatorie, alegerea unei metode sau alta tine si de optiunea cercetatorului si de resursele

umane si materiale existente.

În functie de metoda aleasa se realizeaza instrumentele de cercetare specifice acesteia.

Într-o cercetare educationala bine fundamentata si elaborata aceasta etapa se încheie cu

9

testarea schemei operationale si a tehnicilor (instrumentelor de cercetare) elaborate, care

poarta denumirea de ancheta pilot. Aceasta este un fel de repetitie generala a cercetarii

propriu-zise, care se realizeaza pe un numar redus de unitati sociale, dar similare celor ce

vor fi cuprinse în cercetare. Ancheta pilot poate confirma sau infirma metodologia

folosita, ceea ce poate conduce la completarea, modificarea si adecvarea constructiei

teoretice, a celei tehnice, si, la limita, chiar la renuntarea la respectiva cercetare. De

asemenea aceasta dimensioneaza mai exact costurile cercetarii si timpul necesar realizarii

ei.

2.5 Determinarea unitatilor sociale si /sau a populatiei investigate

În cercetarea sociala unitatile care pot constitui surse de date ( în sens de informatii) pot fi

indivizii, grupurile, organizatiile, colectivitatile, societatile.

Acest demers presupune trei operatii metodologice distincte, strâns legate între ele:

stabilirea colectivitatii statistice generale, gruparea unitatilor, a populatiei si alegerea

esantioanelor asupra carora urmeaza sa se realizeze investigatia propriu-zisa.

Toata aceasta operatie are ca punct de referinta problema sau problemele psihosociale

care constituie obiectul cercetarii.

Colectivitatea statistica generala se refera la toate persoanele sau grupurile implicate în

procesele aferente problemei, care detin informatii despre aceasta sau au prin statutul lor

anumite atributii în gestionarea ei.

Dupa determinarea colectivitatii statistice generale se grupeaza unitatile sau populatia în

functie de caracteristicile lor sociale (demografice, economice, profesionale, sociale etc.).

Acest demers este necesar atât pentru stabilirea esantionului, atunci când e cazul, cât mai

ales pentru prelucrarea si analiza informatiilor ce vor fi obtinute. Cercetarile sociologice

pot fi realizate prin studierea întregii populatii, denumita anterior colectivitate statistica

generala, sau, cel mai adesea, prin studierea unui esantion din aceasta populatie.

Exista o serie de reguli generale de esantionare, însa ele trebuie adaptate si adecvate la

metodele de cercetare utilizate.

10

2.6 Esantionarea

În orice cercetare, o situatie ideala ar permite studierea întregii populatii care reprezinta

obiectul de studiu al cercetarii. Însa, dar de cele mai multe ori acest lucru este practic

imposibil, motiv pentru care se apeleaza la esantionare. Atunci când colectivitatile

studiate sunt de dimensiuni reduse este posibila studierea totalitatii unitatilor sociale

componente sau loturi din populatia respectiva.

Esantionarea consta în selectarea unor unitati primare din populatia existenta, pentru a

ajunge la un grup relativ restrâns cu caracteristici statistice de reprezentativitate.

Investigarea întregii populatii este statistic echivalenta sau cvasiechivalenta cu

investigarea unui esantion reprezentativ. Pentru aceasta trebuie îndeplinite doua conditii:

1. prima conditie a unei bune esantionari este ca esantionul obtinut sa ofere o imagine cât

mai exacta a populatiei din care a fost selectat.

2. fiecare unitate de referinta trebuie sa dispuna de aceiasi probabilitate de a fi selectata.

Esantionarea se bazeaza pe doua teorii statistice, si anume legea numerelor mari si

calculul probabilitatilor. Prima dintre ele fundamenteaza marimea, iar cea de a doua

selectia unitatilor.

Un esantion reprezentativ trebuie sa îndeplineasca cel putin doua conditii esentiale:

a. sa fie elaborat aleator, în conformitate cu legile probabilitatii, ca mod de selectie

b. gradul de eterogenitate al unitatilor primare incluse în esantion (de obicei indivizi) sa

coincida cu cel specific populatiei de referinta.

Caracterul eterogen se determina în functie de mai multe variabile de referinta ale

selectiei: vârsta, gen, mediu de rezidenta, nivel de instructie, venit, stare civila,

apartenenta politica etc.

Variabilele de referinta pot varia în functie de problema studiata, unele dintre ele fiind

generale aproape pentru orice cercetare, cum ar fi genul, vârsta, mediul de rezidenta,

nivelul de instructie. Esantionul rezultat este omogen în raport cu variabila în functie de

care este selectat si eterogen prin dispersia unitatilor selectate.

11

Reprezentativitatea se realizeaza prin pastrarea în esantion a aceleiasi eterogenitati care

exista în populatia de referinta, toate celelalte conditii fiind controlate.

Marimea esantionului este una din problemele cele mai discutate, deoarece în

mentalitatea comuna se considera ca validatea acestuia este data de numarul cât mai mare

al unitatilor cuprinse în esantion. În realitate marimea optima este stabilita în functie de

gradul de reprezentativitate, dar si de alte elemente în afara celor propriu-zis statistice,

care tin printre altele de resurse, implicit de costuri.

2.6.1 Tipuri de esantionare

Cea mai cunoscuta distinctie, considerata clasica, este aceea dintre:

- esantioanele aleatoare (probabilistice)

- esantioanele nealeatoare (neprobabilistice).

O procedura de esantionare este aleatoare atunci când fiecare individ din populatie are o

sansa calculabila si nonnula de a fi ales în esantion (Rotariu, Ilut: "Ancheta sociologica

si sondajul de opinie"). Aceasta definitie presupune sa stim nu numai câti indivizi

cuprinde populatia, dar si sa-i putem identifica în mod simplu si fara echivoc. Acest fapt

presupune existenta unei liste a populatiei care sa permita identificarea fiecarui individ.

Trebuie precizat ca reprezentativitatea se poate calcula numai pentru esantioanele

probabilistice, si ca fiecare tehnica de esantionare presupune formule specifice de

estimare a erorii.

Esantionarea simpla aleatoare

Atunci când se foloseste aceasta procedura , indivizii care formeaza esantionul sunt alesi

în mod uniform si cu o probabilitate identica pentru fiecare. Procedura de selectie este

cea a loteriei, confectionându-se pentru fiecare individ un bilet care se introduce într-o

urna, de unde se extrag un numar de bilete corespunzatoare marimii esantionului. Aceasta

tehnica simpla este în fapt utopica pentru populatii foarte mari.

În cercetarea stiintifica, atunci când se foloseste esantionare simpla aleatoare se apeleaza

la tabelele cu numere aleatoare. Prin diferite mijloace se genereaza serii lungi de numere

întâmplatoare. Pe de alta parte, specialistul în esantionate trebuie sa posede o lista cu toti

12

indivizii din populatie (de exemplu, recensaminte, registrele scolare, baze de date

furnizate de birourile de evidenta a populatiei, sau listele electorale, daca ne referim doar

la populatia majora).

Esantionarea stratificata

Acest tip de esantionare este tot o procedura probabilistica, în care se porneste de la o

diviziune a populatiei dupa un anumit criteriu. Alegerea esantionului se face în mai multe

etape, selectând dupa aceiasi procedura simplu aleatoare un numar de subesantioane de

marimea corespunzatoare fiecarui strat în populatia totala.

Se apreciaza ca esantioanele probabilistice stratificate au o reprezentativitate superioara

celor simplu aleatoar si ofera posibilitatea de a compara grupurile de populatie clar

delimitate în realitate .

Esantionarea multistadiala

În cel mai multe cercetari care au în vedere un spatiu extins, respectiv cel national, sau

regional, cu o dispersie accentuata a unei populatii numeroase, se foloseste esantionarea

multistadiala sau grupala.

În constructia esantionului se porneste de la nu de la individ, ci de la grupuri mari aflate

în proximitate spatiala, de exemplu judete, se trece apoi la altele mai mici, cu aceleasi

caracteristici, de exemplu localitati, pâna se ajunge la nivelul indivizilor.

Astfel de esantioane sunt frecvent utilizate, dar trebuie ponderate valorile diferitelor

grupuri care se constituie în unitati distincte, dar care nu sunt echivalente din punct de

vedere al ponderii pe care o detin în cadrul populatiei totale. De aceea acest tip de

esantionare se utilizeaza combinat cu esantionarea stratificata. Traian Rotariu si Petru Ilut

considera ca " eficacitatea practica a acestui tip de esantionare prevaleaza asupra

inconvenientelor teoretice, esantioanele multistadiale fiind extrem de des folosite în

anchete si sondaje, pentru ameliorarea reprezentativitatii lor procedându-se aproape

întotdeauna la îmbinarea cu esantionarea stratificata".

Acest tip de esantionare mai poarta numele si de esantionare cluster.

Esantionarea multifazica

13

Aceasta este un tot un tip de esantionare probabilistica , care se diferentiaza de celelalte

datorita faptului ca reprezentativitatea esantionului este data de caracteristica studiata.

Ceea ce înseamna ca pentru fiecare întrebare se construieste un esantion diferit, atunci

când problematica investigata necesita aprofundarea unor aspecte, care implica utilizarea

unor esantioane de marime variabila. Autorii citati deseori aici mentioneaza ca "

Esantionarea multifazica ...consta, în esenta, în alegerea, initial, a unui esantion de

dimensiune mare, la nivelul caruia se aplica un instrument de cercetare mai simplu,

esantion care la rându-i se supune unor operatii succesive de esantionare, determinânduse

astfel loturi din ce în ce mai mici, carora li se vor aplica (si) alte instrumente, de regula

tot mai complexe, mai subtile si deci mai sofisticate". Aceste operatii pot fi realizate

simultan sau succesiv.

Esantionarea pe cote

Acest tip de esantionare este nealeatoriu, dar formal se aseamana cu esantionarea

stratificata. Motivele pentru care se apeleaza la aceasta esantionare sunt:

- rapiditatea realizarii anchetei, deoarece operatorul nu trebuie sa caute o persoana

anume, ci persoane care sa aiba calitatile fixate în cotele esantionului

- se foloseste atunci când nu exista o baza de esantionare bine pusa la punct, adica acele

liste din care se extrage esantionul

Chiar daca nu este posibila calcularea reprezentativitatii, aceasta esantionare este mult

folosita de sine statatoare sau combinata, dar presupune o experienta îndelungata a celui,

celor care o practica. Acestea constituie cele mai cunoscute tipuri de esantionare, la care

se poate adauga si ceea ce se numesc esantioanele fixe sau panel, folosite în anchetele cu

acelasi nume.

2.6.2 Aspecte practice ale esantionarii

Toate cercetarile din stiintele socioumane folosesc o forma sau alta de esantionare, fie ca

este vorba despre cercetarilor realizate la nivel national, zonal, locale, sau chiar un studiu

de caz. În functie de dimensiunea populatiei, de problema cercetata, de posibilitatile

concrete în care are loc o cercetare se aplica tehnici mai mult sau mai putin stricte de

realizare practica a esantioanelor.

14

1. Una din procedurile practice, inevitabile o constituie stabilirea pasului de esantionare,

dupa ce sa stabilit marimea esantionului, în functie de gradul de reprezentativitate, sau

cum este cunoscut de eroarea de esantionare. Aceasta, ideal, trebuie sa se situeze între 1

si 3 la suta, dar cea mai frecventa este de 3,5%.

2. Atunci când lipseste cadrul de esantionare, acesta poate fi înlocuit cu ajutorul

delimitarii unor zone pe spatiul ocupat de populatia de investigat. Suprafata totala se

împarte în zone mai mici, care devin obiect de selectie simplu aleatoare sau stratificata.

Spre exemplu o cercetare desfasurata într-un oras, pentru constructia esantionului se

zoneaza localitatea si din cadrul acestora se face o selectie în interiorul carora se va

realiza cercetarea. Procedura prezinta multe inconveniente ce tin de modalitatile în care

se delimiteaza zonele, de excluderea unora foarte importante în cadrul selectiei.

3. O procedura frecvent utilizata este metoda intinerariilor. Dupa ce s-a stabilit marimea

esantionului, se stabilesc unitatile de cercetare si se aleg punctele de sondaj, adica

adresele. Prima adresa de la care începe intinerarul fiecarui operator de teren se trage la

sorti printr-o procedura oarecare si i se stabileste un pas. Începând de aici va proceda în

felul urmator: " Pe strada X, se includ in esantion toate locuintele care au nr cu sot " Aceasta

modalitate este foarte frecvent folosita, mai ales în cercetarile zonale si locale, dar si în

cel nationale, unde dupa o esantionare a tuturor localitatilor grupate dupa criteriul

marimii, adica a numarului de locuitori, în cadrul fiecareia se procedeaza dupa metoda

intinerariilor.

Se constata ca procedurile de esantionare sunt diverse si relativ complicate. În toate

cazurile operatorii trebuie sa respecte întocmai instructiunile primite de la cei ce au

proiectat cercetarea si sa aleaga persoanele pe care le intervieveaza dupa criteriile

stabilite, fara nici o abatere.

2.7 Desfasurarea cercetarii pe teren

Aceasta este etapa în care pe esantionul realizat se culeg informatiile cu ajutorul

metodelor preconizate: chestionar, interviu, observatie etc. Aceasta faza presupune si

organizarea propriu-zisa a derularii studiului în teren: fixarea intervalului temporar,

repartizarea sarcinilor, instruirea operatorilor, daca e cazul, asigurarea ritmicitatii

15

colectarii datelor, controlul asupra respectarii volumului si structurii esantionului, a

corectitudinii datelor colectate.

2.8 Prelucrarea informatiilor

Si aceasta etapa la rândul ei cuprinde o serie de operatii care încep cu verificarea datelor

recoltate, cu post codificarea informatiilor daca este cazul, se continua cu realizarea

machetei de prelucrare a informatiilor, dupa care urmeaza prelucrarea propriu-zisa, care

difera în functie de metodele de colectare a datelor.

Cele mai multe din prelucrari, mai ales în ancheta pe baza de chestionar, în sondajele de

opinie, în cercetarile de amploare, se face electronic pe baza unor programe adecvate, cel

mai utilizat fiind programul SPSS. În cazul unor cercetari de mai mica amploare se poate

efectua prelucrarea si manual. Astfel, în cercetarile calitative tehnicile de prelucrare sunt

la rândul lor calitative si se realizeaza dupa strategii specifice, adecvate metodei si

posibilitatilor concrete.

2.9 Analiza datelor si redactarea raportului de cercetare

O data prelucrate informatiile, acestea sunt interpretate, explicate, încheindu-se ciclul

prin care s-a început cercetarea, pe baza lor fiind în primul rând testate ipotezele, dupa

care se trece la formularea unor generalizari de natura sociala sau sociologica, mergând

pâna la elaborarea unor enunturi teoretice. Pe baza analizei datelor se redacteaza raportul

de cercetare, care însa trebuie sa cuprinda si tot parcursul( etapele) studiului întreprins.

Aceasta structura a oricarei cercetari sociale, respectiv etapele ei, poate diferi în forma de

la un autor la altul, în sensul ca pot fi sintetizate în doar trei-patru etape sau, din contra,

detailate foarte mult. De exemplu, Ioan Marginean în lucrarea "Proiectarea cercetarii

sociale" identifica 40 de momente( etape) ale cercetarii sociale.

Delimitarile conceptuale Managementul este activitatea de organizare, administrare si gestionare a resurselor disponibile (umane, financiare, materiale si de timp). Managementul cercetarii stiintifice poate fi abordat din doua perspective: 1.Daca el reprezinta un sistem, atunci subsistemele acestuia sunt: a.Subsistemul decizional b.Subsistemul informational c.Subsistemul organizatoric d.Subsistemul metodologic 2.Are in vedere componentele cercetarii stiintifice. Acestea sunt: a.Alegerea temei b.Documentarea, care poate fi: ?Bibliografica (livresca) ?Directa ?Prin consultarea specialistilor 3.Explicarea fenomenului juridic, ea are doua subetape: a.Formarea ipotezelor (momentul creator constructiv) b.Verificarea ipotezelor si formularea concluziilor 4.Redactarea lucrarii si sustinerea publica a acesteia Planul de cercetare = principalul instrument de lucru in cercetarea stiintifica si consta in pregatirea conditiilor pentru colectarea si analiza informatiilor intr-o maniera care sa imbine relevanta scopului cu economia de proceduri, inclusiv economia de timp. Plan de cercetare Septimiu Checea Etape: 1.Stabilirea problemei 2.Analiza conceptelor 3.Determinarea populatiei supusa investigatiei 4.Stabilirea metodelor de cercetare 5.Elaborarea instrumentelor necesare recoltarii informatiilor 6.Testarea instrumentelor de cercetare 7.Recoltarea informatiilor 8.Prelucrarea informatiilor 9.Explicarea fenomenelor juridice 10. Intocmirea raportului de cercetare Plan de cercetare Universal Etape: 1.Tema cercetarii 2.Documentarea teoretica 3.Obiectivele cercetarii 4.Ipotezele cercetarii 5.Esantionarea 6.Elaborarea instrumentelor de lucru 7.Ancheta pilot 8.Colectarea datelor 9.Prelucrarea si analiza datelor 10. Redactarea si prezentarea raportului de cercetare Propuneri de teme de cercetare: -Modalitati de asimilare a cunostintelor juridice de catre studentii Facultatii de Drept si Administratie Publica (F.D.A.P.) (documentare, ipoteze, scop, esantionare, metode de investigare). -Perceptia sociala asupra violentei domestice (documentarea (interviuri), biblioteca). -Traficul de persoane (forme de manifestare, postaderare). -Impactul emigrarii romanilor asupra fenomenului delicventei juvenile in Romania. -Dimensiunile somajului si efectele acestuia in planul criminalitatii pe zone geografice (presa, statistici judiciare, Ministerul muncii si protectiei sociale (M.M.P.S.), Institutul National de Statistica (I.N.S.), Agentia Nationala pentru Organizarea Fortei de Munca (A.N.O.F.M.), Politie, Uniunea Nationala de Informare a Femeilor (UNIFEM), Consiliul Suprem al Magistraturii (C.S.M.), Parchet). Elaborarea si administrarea programului de cercetare stiintifica Este o etapa complexa pentru ca presupune corelari, verificari, interconditionari. Aceasta etapa presupune: -Stabilirea subetapelor si a termenelor -Corelarea fazelor cu termenele partiale -Asigurarea valorificarii potentialului creator al cercetatorului -Buna gestionare a tuturor resurselor disponibile -Evitarea riscului de cercetare Fazele administrarii programului de cercetare: 1.Schita proiectului de cercetare a.Se elaboreaza dupa alegerea temei b.Contine termenul de finalizare a lucrarii (inclusiv termenele partiale) c.Contine principalele operatiuni de documentare d.Timpul necesar parcurgerii tuturor etapelor 2.Proiectul temei a.Se intocmeste dupa finalizarea documentarii b.Etapele ulterioare ale cercetarii c.Documentarea directa (practica) d.Modul de prelucrare a informatiilor e.Termenele de verificare a ipotezelor f.Termenul de redactare a lucrarii g.Operatiuni de asistenta (eventuale traduceri, deplasari) h.Cheltuielile necesare i.Timpul necesar consultarii unor specialisti 3.Planul preliminar de structurare a lucrarii a.Se intocmeste dupa parcurgerea etapei explicarii fenomenului juridic Acest plan include urmatoarele elemente: 1.Ipoteze confirmate si/sau neconfirmate 2.Primele concluzii care pot duce la: ?Regularitati ?Tendinte ?Teze ?Teorii 3.Surse de informare inca nevalorificate 4.Argumente teoretice si practice Din aceasta faza lucrarea poate fi structurata pe parti, capitole, sectiuni, paragrafe. 4.Planul definitiv al lucrarii realizat prin corectarea, completarea si/sau modificarea planului preliminar.I.Definitie:     a). Cercetare = activitate de examinare, studiere, cercetare, cautare in vederea descoperirii unor noi cunostinte.    b). Cercetare juridica = este activitatea desfasurata de organele judiciare in vederea aflarii adevarului, respectiv pentru a stabili anumite imprejurari, fapte.    c). Cercetarea stiintifica = o activitate sistematica, creatoare menita sa sporeasca volumul cunostintelor pentru noi aplicatii.II. Clasificarea:    Traditionala (clasica) - exista doua tipuri: 

 Cercetarea fundamentala, care se refera la studierea fenomenului juridic independent de aplicarea imediata a cunostintelor, este o activitate teoretica. Scopul ei este evidentierea unor aspecte esentiale privind fenomene, documente si fapte observabile.Acest tip de cercetare poate fi divizat in doua categorii:    a). Cercetarea pura - presupune valorificarea rezultatelor din biologie, psihologie, sociologie, medicina, pentru o mai buna intelegere a fenomenelor juridice (infractionalitate).

    b). Cercetarea directionata (specifica stiintelor exacte), vizeaza mai ales elaborarea unor metode probabilistice de predictie.

Portal Știință

Platon și Aristotel. „Școala ateniană“ de Rafael

Știința (din lat. scientia = cunoaștere) se poate referi la:

Investigarea sau studiul naturii prin observație și raționament

Suma tuturor cunoștințelor acumulate în urma acestei cercetări

Matematica, studiile cantităților și ordinilor, sunt denumite deseori știință sau

științe, însă rezultatele cercetării matematice, cunoscute ca teoreme, sunt obținute

din derivații logice care presupun mai degrabă sisteme axiomatice decât o

combinație între observație și raționament. Multe metode matematice au o utilitate

fundamentală în științele empirice, ale căror fructe sunt ipotezele și teoriile.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, știința este „un ansamblu sistematic de

cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit

domeniu al cunoașterii”.[1]

Majoritatea oamenilor de știință consideră că investigația științifică este cea care

corespunde metodei științifice, un proces al cărui scop este

evaluareacunoștințelor empirice. În sens mai larg, cuvântul știință deseori descrie orice

domeniu de studiu sistematic sau cunoștințele căpătate în urma acestui studiu. Acest

articol se concentrează pe definiția cu sens mai restrâns.

Domeniile științifice se clasifică de-a lungul a două mari dimensiuni:

Experimentul , căutarea unei informații rapid disponibile, versus teorie, dezvoltare

de modele care explică ceea ce se observă.

Științele naturale , studiul naturii, versus științele sociale,

studiul comportamentului uman și al societății.

Ce este știința?

Există diferite înțelesuri ale "științei".

Potrivit empirismului, teoriile științifice sunt obiective, verificabile empiric, și sunt predicții

ale rezultatelor empirice care pot fi confirmate sau infirmate prin falsificabilitate.

În contrast cu aceasta, realismul științific definește știința în termeni ontologici: știința

încearcă să identifice fenomene și entități, forțele care le cauzează, mecanismele prin

care ele exercită aceste forțe, și sursele acelor forțe în sensul structuriilor interne ale

acestor fenomene și entități.

Chiar și în tradiția empirică, trebuie să fim atenți asupra faptului că predicția se referă la

rezultatul unui experiment sau studiu, mai degrabă decât a prezice viitorul. De exemplu,

afirmația "un paleontolog poate face predicții în legătură cu descoperirea unui anume tip

de dinozaur" corespunde folosirii empirice a predicției. Pe de altă parte, științe ca

geologia și meteorologia nu trebuie neapărat să fie capabile să facă predicții exacte

despre cutremure sau vreme pentru ca să poată fi considerate drept științe. Filozoful

empiric Karl Popper a afirmat că unele confirmări ale ipotezelor sunt imposibile și prin

urmare ipotezele științifice pot fi doar falsificate.

Pozitivismul, o formă a empirismului, vede știința, așa cum aceasta este definită de

empirism, ca mijloc de a regla afacerile umane. Datorită afilierii lor strânse, termenii

"pozitivism" și "empirism" sunt deseori folosiți ca sinonime. Iată însă ce li se reproșează:

Willard Van Orman Quine  a demonstrat imposibilitatea unui limbaj de observare

independent de teorie, așa că noțiunea însăși de a testa teoriile prin experimente

este problematică.

Observațiile sunt întotdeauna "încărcate cu teorii". Thomas Kuhn a afirmat că

știința întotdeauna implică "paradigme", seturi de ipoteze, reguli, practici etc. și că

trecerea de la o paradigmă la alta de obicei nu presupune verificarea sau falsificarea

teoriilor științifice. Mai mult, în contrast cu modelul empiric, este de părere că știința

nu a evoluat în mod istoric, ca acumulare continuă de date.

Metoda științifică

Articol principal: Metodă științifică

Termenii de "model", "ipoteză", "teorie" și "lege fizică" au în știință alte înțelesuri decât în

limbajul uzual. Oamenii de știință folosesc termenul de "model" pentru a exprima

descrierea a ceva, în mod specific ceva care poate fi folosit pentru a face predicții care

pot fi testate prin experiment sau observație. O ipoteză este o afirmație care ori (încă) nu

a fost nici confirmată nici infirmată prin experiment. O lege fizică sau o "lege a naturii"

este o generalizare științifică bazată pe observații empirice.

Cuvântul teorie este înțeles greșit mai ales de către laici. În limbaj comun înseamnă idei

care nu se bazează pe nici o dovadă solidă; în contrast cu aceasta, oamenii de știință de

obicei folosesc acest cuvânt pentru a se referi la mănunchiuri de idei care fac prognoze

specifice. A spune "mărul a căzut" este a afirma un fapt, în timp ce teoria newtoniană a

gravitației universale este un corp de idei care permit unui om de știință să explice de ce

mărul a căzut și să facă prognoze privind alte obiecte căzătoare.

Orice teorie foarte fructuoasă care a supraviețut timpului și care are o cantitate

copleșitoare de dovezi pe care se sprijină este considerată a fi "dovedită" în sens științific.

Unele modele acceptate universal, precum teoria heliocentrică și teoria atomică au

supraviețuit testării empirice riguroase fără a fi contrazise, totuși nu este exclus ca într-o

zi să fie infirmate. Teorii mai noi, precum teoria stringurilor pot oferi idei promițătoare,

dar încă trebuie să treacă prin același proces pentru a fi acceptate.

Oamenii de știință niciodată nu pretind a fi în posesia adevărului absolut. Spre deosebire

de o dovadă matematică, o teorie științifică dovedită este întotdeauna susceptibilă de a

fi falsificată dacă apar noi dovezi. Chiar și cele mai de bază și fundamentale teorii se pot

dovedi a fi imperfecte dacă observațiile noi sunt inconsistente cu cu ele.

Mecanica newtoniană este un exemplu faimos de lege care nu a supraviețuit

experimentelor care implică viteze apropiate de cea a luminii sau apropiere fatță de

câmpuri gravitaționale puternice. În afara acestor condiții, Legea lui Newton rămâne un

model excelent de de mișcare și gravitație. Pentru că relativitatea generală oferă

explicații pentru toate fenomenele descrise de mecanica newtoniană, este privită ca o

teorie superioară.

Știința este o metodă folosită cu scopul de a acumula cunoștințe. Obiectivul metodei

științifice este de a porni de la una sau mai multe ipoteze și a dezvolta o teorie validă.

[modificare]Criterii pentru cercetarea științifică

1. Știința nu este dogmatică. Se deosebește de religie prin faptul că nu are pretenția

de a fi în posesia adevărului absolut. Rezultatele cercetării științifice

sunt falsificabile, adică poate fi testată și verificată validitatea lor. Dar afirmațiile

religioase nu pot fi falsificate din start, pentru că nu pot fi cercetate. De

asemenea, falsificabilitate înseamnă că teoria trebuie să includă și condițiile în

care s-ar putea să nu fie adevărată. Afirmațiile religioase însă nu admit că ar

putea exista condiții în care validitatea lor ar putea fi pusă sub semnul întrebării.

2. Rezultatele cercetării științifice sunt documentate minuțios. Pentru asta există

standarde, care asigură posibilitatea de a explica pașii care duc la o

anume concluzie. Aici este importantă și publicarea tuturor surselor folosite și

luarea în considerare a nivelului actual la care se află cercetarea în domeniul

respectiv. Astfel, rezultatele cercetării devin comparabile, la fel precum progresul

însuși în disciplina respectivă. Lucrările de cercetare fac trimitere una la celalaltă.

Ele vin în spirjinul, critică sau perfecționează teoriile existente.

3. Un principiu important este interogația sceptică în sensul unei atitudini critice față

de rezultate și teze proprii și ale altora. Cunoștințele științifice se deosebesc de

cele doctrinare prin faptul că la cele din urmă sunt folosite mijloace de coerciție

subtile sau fățișe și interogația critică este cel puțin nedorită, în timp ce cele

dintâi pot fi în principiu confirmate sau infirmate de către oricine cu ajutorul

rațiunii și experienței proprii. La fel se diferențiază cunoștințele științifice de cele

cu caracter de revelație. Revelația, care are loc doar la nivel subiectiv, în sinele

individului, nu este accesibilă celorlalți și astfel nu poate fi intersubiectiv

verificată.

[modificare]Procesul cunoașterii științifice

Acesta este un model ideal (în unele științe numai o parte din pașii de mai jos pot fi

parcurși și deseori cunoștințele sunt dobândite în alt mod, inclusiv prin hazard):

1. Observarea  și măsurarea fenomenelor

2. Acumularea și ordonarea materialului

3. Creearea de ipoteze și modele, prognoze, stabilirea nivelului de importanță

4. Testarea ipotezelor modelului prin experimente, teste, încercări

5. Confirmarea sau infirmarea ipotezelor

6. Publicarea  rezultatelor, pentru ca acestea să poată fi validate de alții

7. Modificarea, dezvoltarea sau invalidarea modelului, în funcție de rezultatul testelor

și de opiniile criticilor

8. În cazul confirmării, dezvoltarea unei teorii, care trebuie însă să îndeplinească

anumite criterii

Atât timp cât teoria nu este falsificată, poate să fie considerată cunoștință

științifică

Acest model este valabil doar pentru disciplinele unde se lucrează analitic. Pentru

științele istorico-hermeneutice sunt valabile alte principii.

[modificare]Criteriile teoriei științifice

Lipsa afirmațiilor care se conțin pe ele însele ca premise

Consistență  internă: lipsă de contradicții în cadrul teoriei

Consistență  externă: lipsă de contradicții cu alte teorii recunoscute

Valoarea cercetării: explicarea unor noi probleme care până acum nu au putut fi

explicate

Testabilitate empirică

Explicație eficientă

Falsificabilitate : o teorie trebuie să fie astfel formulată, încât afirmațiile să poată fi

infirmate prin experiment. Teorii nefalsificabile, deci care nu pot fi infirmate prin

experiment nu pot fi considerate științifice

[modificare]Criteriile experimentului științific

Obiectivitate  (verificabilitate intersubiectivă): Un experiment este obiectiv, dacă

cercetători diferiți, în condiții identice, ajung la aceleași rezultate finale.

Fidelitate  (reliabilitate):Un experiment este reliabil, dacă în aceleași condiții, în

repetate rânduri, duce la rezultate identice, deci se poate repeta.

Validitate  (valabilitate): Un experiment este vaild, dacă regula de măsură într-

adevăr măsoară ceea ce ar trebui să măsoare. Aici trebuie să se evite ca alte

caracteristici, care nu sunt măsurate, să nu influențeze rezultatul. Totuși, asta

înseamnă o standardizare foarte riguroasă a condițiilor în care are loc

experimentul. Aceasta însă poate să influențeze negativ valabilitatea. Dacă de

exemplu, în cadrul unui experiment cu animale controlat riguros, anumite tipare

de comportament trebuie să fie măsurate prin tratamentul A, se poate că acel

tipar de comportament a fost cauzat nu de tratamentul respectiv, ci de

circumstanțe (cușcă mică, plictisitoare etc.).

Standardizare  și comparabilitate: rezultatele unui experiment numai atunci sunt

comparabile, dacă respectă anumite criterii stabilite anterior. Pentru a asigura

repetabilitatea și verificarea unui experiment, regulile de evaluare a

experimentului trebuie să rămână cât mai simple posibil.

Scopurile științei

În ciuda credinței populare, scopul științei nu este de a oferi răspunsuri la toate

întrebările. Scopul științelor naturii este de a da răspunsuri doar la problemele care țin de

realitatea fizică. De asemenea, știința nu poate să se ocupe de toate întrebările posibile,

așa că devine importantă selectarea lor. Știința nu poate oferi adevăruri absolute. Mai

degrabă, științele naturii adeseori testează ipoteze referitoare la unele aspecte ale lumii

fizice, iar când este necesar le revizuie sau înlocuiesc prin noi observații sau date.

Potrivit empirismului, știința nu face afirmații despre cum "este" de fapt natura; știința

poate doar să facă concluzii despre observațiile noastre asupra naturii. Atât oamenii de

știință cât și cei care acceptă știința cred, și mai important, se comportă, ca și cum

natura "este" așa cum știința pretinde a fi. Totuși, aceasta este doar o problemă dacă

acceptăm noțuinea empirică a științei.

Știința nu este o sursă de judecăți de valoare obective, deși poate să ofere răspunsuri în

probleme de etică și politică publică arătând care sunt consecințele probabile ale

anumitor acțiuni. Ceea ce unii derivă din cea mai rațională ipoteză științifică în alte

domenii de interes nu este o chestiune științifică, iar metoda științifică nu oferă nici un fel

de sprijin celor care intenționează așa ceva. Totuși, justificarea sau infirmarea științifică

este pretinsă pentru multe lucruri. Desigur, judecățile de valoare sunt intrinseci științei

înseși. De exemplu, știința prețuiește adevărul și cunoașterea.

Scpoul științei pentru societate și oameni este de a produce modele utile ale realității. Se

spune că este practic imposibil de a face inferențe din simțurile umane pentru a descrie

ceea ce de fapt "este". Pe de altă parte, știința poate face previziuni bazate pe observații.

Aceste prognoze de multe ori sunt foarte utile societății sau individului care le folosește.

De exemplu, fizica newtonianăiar în cazuri mai extreme teoria relativității ne permit să

prezicem fenomen de la efectul pe care o minge de biliard în mișcare îl are asupra altei

mingi până la traiectoriile nevetelor spațiale și ale sateliților. Științele sociale ne permit să

prezicem (deocamdată cu exactitate restrânsă) lucruri precum turbulențe economice și

de asemenea să înțelegem mai bine comportamentul uman și să producem modele utile

ale societății și să abordăm mai empiric politicile guvernamentale.

Împreună, chimia și biologia au transformat capacitatea noastră de a folosi și prezice

reacții și scenarii chimice și biologice. În ultimul timp, aceste discpline științifice separate

sunt folosite în conjuncție pentru a produce modele și unelte mai eficace.

Pe scurt, știința produce modele utile care ne permit să facem deseori prognoze utile.

Știința încearcă să descrie ceea ce este, dar evită să determine ceea ce este (care de fapt

nici nu este posibil). Știința este o unealtă utilă...Este un corp de cunoștințe în creștere

care ne permite să folosim mai eficient mediul înconjurător și să evoluăm, să ne adaptăm

mai bine ca întreg social dar și independent.

Individualismul este o prezumție tacită care stă la baza majorității perspectivelor empirice

ale științei care privesc știința ca și cum ar fi o chestiune a unui singur individ care

confruntă natura, testând și prezicând ipoteze. De fapt, știința este întotdeauna o

activitate colectivă desfășurată de o comunitate științifică. Aceasta poate fi demosntrată

în mai multe feluri, poate cel mai fundamental fiind acela că rezultatele cercetării

științifice trebuie să fie comunicate prin limbaj. Astfel, valorile comunității științifice

transcend știința pe care acestea o produc.

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ESTE MOTORUL PROGRESULUI ECONOMIC ŞI SOCIAL

Studiile economice şi de sociologie au ajuns la concluzia că în prezent,

dar şi în viitor, nici o intreprindere care posedă un proces destinat să producă bunuri materiale şi servicii nu se se va putea dezvolta dacă el, procesul, nu se bazează pe ştiinţa momentului.

Nici un produs sau serviciu nu poate intra pe piaţă şi mai ales să rămână acolo, dacă el nu este de calitate şi valorificat la preţuri acceptabile. Trebuie subliniat că un preţ convenabil pentru consummator nu poate fi practicat decât în măsura în care acesta este produs la costuri joase. La rândul lor costurile joase de producere a unor bunuri materiale şi servicii nu se pot obţine decât în condiţiile în care procesul de producţie se desfăşoară cu o mare productivitate a muncii.

Este uşor de înţeles că toate condiţiile specificate mai sus pot să fie realizate numai dacă se acordă maximum de atenţie cercetării ştiinţifice din domeniul de interes al individului, care a experimentat şi a măsurat procesul implicat în obţinerea produsului sau a serviciului care ne preocupă.

Acestea sunt motivele care i-au condus pe specialişti la concluzia, unanim acceptată, că la baza progresului continuu a instituţiilor, a intreprinderilor.şi a societăţii trebuie să stea următoarele trei activităţi :

1. DOCUMENTARE2. INOVARE3. RESTRUCTURARE continuă

Dacă analizăm mai în detaliu toate cele trei concepte precizate mai sus ajungem la concluzia că fiecare îşi au izvorul în CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ. Ea este aceia care crează informaţie ştiinţifică despre adevărata desfăşurare a fenomenelor din fărâma de natură cu care lucrăm şi tot ea este aceea care certifică valoarea produselor şi serviciilor care apar pe piaţa cunoaşterii.

Reiese de aici că sursele de documentare ale omului interesat de progresul activităţii sale nu pot fi decăt cele care conţin produsele cercetării ştiinţifice ale domeniului său de interes. Ele sunt reprezentate de: cărţi, reviste, conferinţe rostite sau scrise, sau în format electronic, congrese, simpozioane, ezpoziţii etc.

Dacă ne referim la inovare vom putea spune că nici o activitate nu poate să fie inovată dacă cel interesat nu este documentat, la cel mai înalt nivel, din ştiinţa domeniului în care lucrează. Lucrurile se petrec în acest fel, deoarece inovaţia înseamnă, de fapt, transferul în interiorul procesului nostru de activitate o unei idei noi, a unei noutăţi tehnice sau procesuale pe care altcineva a dovedit-o că este mai eficientă decât cea pe care noi o folosim în prezent. Dacă vom recunoaşte că acestea sunt, de regulă, rodul cercetării

ştiinţifice, publicate sau experimentate de către alţii, atunci trebuie să admitem că fără o documentare serioasă şi continuă din literature ştiinţifică de specialitate inovaţia nu poate fi înfăptuită.

Restructurarea constituie de fapt un element important al ingineriei produsului care ţinteşte sporirea continuă şi permanentă a calităţii acestuia şi scăderea costurilor sale de producere.

Restructurarea se referă, atât la perfecţionarea structurii instituţiei, cu scopul de-a o face mai bună, mai suplă şi mai flexibilă, cât şi la reproiectarea produsului sau a serviciilor pentru a le îmbunătţii calitatea, eficienţa, competitivitatea şi în consecinţă rentabilitatea. Şi în acest caz, ideile, metodele, procedeele şi tehnologia care contribuie la restructurarea, reproiectarea şi modernizarea instituţiei, intreprinderii sau produsului şi serviciilor provin deasemenea din cercetarea ştiinţifică mondială.

Din cele spuse mai sus rezultă că fără o pregătire specială şi temeinică a specialiştilor şi a producătorilor de bunuri materiale, care să fie în stare să înţelegă mecanismele de funcţionare şi regalare a desfăşurării fenomenelor din natură şi societate, care să creadă cu intensitate în puterea şi onestitatea ştiinţei şi care să posede deprinderi de documentare temeinică, continuă şi permanentă din literatura ştiinţifică de specialitate, nu va putea nici să se documenteze, nici să inoveze, dar nici să restructureze proceul de producţie la locul său de muncă şi nici să reproiecteze produsele şi serviciile pe care le gestioneză.

Toate acestea pledează, pe deoparte, pentru o abordare corectă de către oficialităţi a importanţei sociale a cercetării ştiinţifice ca motor al progresului societăţii şi pe de altă parte, pentru o pregătire temeinică şi modernă a cercetătorilor care să fie în stare să înfăptuiască cu conştiinciozitate şi cu maximă corectitudine tehnologia de realizare a cunoaşterii ştiinţifice autentice.

CARACTERISTICILE ESENŢIALE ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Dacă cercetarea ştiinţifică stă la baza progresului economiei, şi civilizaţiei, dacă în acest proces se făuresc şi se validează noile mijloace care contribuie la făurirea mai perfecţionată a produselor şi serviciilor, dacă de la cercetarea ştiinţifică pleacă toate căile de dezvoltare viitoare şi continuă a cunoaşterii ştiinţifice, atunci trebuie să admitem că activităţile de cercetare trebuie să se desfăşoare după reguli strcte care să le facă pe acestea nu numai credibile, mai ieftine şi eficiente, ci mai ales să nu ştirbească încrederea oamenilor în ştiinţă şi în puterea ei novatoare.

Prin urmare cercetarea ştiinţifică trebuie să îndeplinească cu rigurozitate următoarele principii :- să fie făcută cu onestitate - să fie continuu novatoare şi orientată spre progress- rezultatele obţinute să fie rodul unor experimente montate în aşa fel încât să

permită răspunsuri maxime şi clare la întrebările şi ipotezele pe care şi le pune cercetătorul.

- datele obţinute din experiment să fie corect înregistrate şi interpretate cu prudenţă, respectând cu rigurozitate regulile care permit separarea adevărului de întâmplare.

- rezultatele communicate şi publicate să fie veridice, fără erori sau date contrafăcute.

- să nu pericliteze în niciun fel încrederea publicului în ştiinţă - rezultatele cercetării ştiinţifice să devină bun public şi la îndemâna oricui

etc.

DE CE ESTE NEVOIE DE UN COD DE ,, BUNE PRACTICI’’ ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ?

Dacă cercetarea ştiinţifică stă la baza întregii dezvoltări a cunoaşterii, a progresului civilizaţiei şi a productivităţii muncii din toate domeniile de activitate omenească, atunci este necesar ca societatea să elaboreze norme şi reguli care să fie în stare să prevină ca în practica acesteia să nu apară erori voite sau nevoite, încercări de fraudă sau mistificare a datelor obţinute, communicate sau publicate, conflicte de interese între cercetători sau între aceştia şi sponzorii subiectului de cercetare, care ar putea prejudicia încrederea oamenilor în producţia ştiinţifică şi a căilor sale de dezvoltare.

Apariţia unor astfel de tendinţe pot să fie evitate dacă se acţionează pe două căi. Pe deoparte societatea să elaboreze reguli morale şi de conduită în selectarea cercetătorilor şi în abordarea şi punerea în practică a tematicii de cercetare ştiinţifică şi pe de altă parte, instituţiile care gestionează cercetarea ştiinţifică să pună accentul nu numai pe calităţile de cercetător al personalului angrenat în procesul de cunoaştere ştiinţifică, ci şi pe educaţia lui în spiritual onestităţii şi respectării regulilor de căutare a adevărului existent în fenomene.

Este nevoie de un cod de ,,bune practici’’ în cercetarea ştiinţifică şi pentrucă, pe plan mondial în decursul timpului, s-au constatat multe nereguli, atât în metodologia aplicată în montarea şi conducerea experimentelor, cât şi în înregistrarea datelor şi prelucraea lor statistică, în interpretarea, rezultatelor şi formularea concluziilor.

Comisiile care s-au constituit pentru rezolvarea unor litigii apărute pe această temă au constatat că din totalul articolelor publicate, cca. 10 % dintre ele conţin, fie rezultate îndoielnice, fie rezultate contrafăcute sau plagiate.

Pe această bază colectivele de cercetători care au analizat litigiile apărute între cercetători, recomandă ca toate instituţiile care fac cercetare ştiinţifică sau publică lucrări, trebuie să institute comisii de etică şi ,,bune practici’’ care să monitorizeze şi să refere asupra deontologiei cercetării şi asupra onestităţii rezultatelor communicate şi publicate.

Comisiile care au analizat conflicte cu privire la deontologia cercetării au constatat următoarele tipuri de încălcări ale regulilor de bună practică în cercetarea ştiinţifică :

-date fabricate-date plagiate-falsificarea de imagini în publicaţii-interpretarea greşită a datelor

- măsurători şi experimente montate inadecvat -utilizarea necorespunzîtoare a metodelor statistice-publicarea de date false la presiunea unor sponsori.-nu păstrează datele primare sau le gestionează necorespunzător-ţinerea secretă a unor date faţă de comunitatea ştiinţifică-comportament necorespunzător faţă de personalul de cercetare -consiliere incompetentă a studenţilor şi a tinerilor cercetători-insensibilitate la normele sociale şi culturale ale cercetătorilor-cercetări care încalcă demnitatea umană Este uşor de înţeles că asemenea practici care sunt în afara deontologiei

procesului de realizare a cunoaşterii ştiinţifice aduc serioase prejudicii, atât cercetării ştiinţifice ca atare, cât şi conştiinţei publice.

Voi preciza mai jos câteva dintre daunele care pot să fie provocate de încălcarea deontologiei practicării cercetării ştiinţifice. Acestea sunt următoarele:

- se aduc daune la adresa oamenilor care cred într-adevăr în produsul provenit din cercetarea ştiinţifică

- dacă produsul este un fals, atunci oamenii îşi pierd încrederea nu numai în produsul respective, ci şi în ştiinţă şi în rezultatele ei

- se aduc daune directe pentru ştiinţa în sine. Dacă o pistă nouă pentru cercetarea ştiinţifică este enunţată prin argumente falsificate şi ea este îmbrăţişată de ştiinţă pentru a o investiga, atunci inştituţiile de cercetare care se angajează să o exploreze pierd nu numai timp, dar şi o mulţime de bani pentru a o dovedi că nu este reală

- nerespectarea deontologiei cercetării ştiinţifice duce implicit şi la degradarea relaţiilor dintre oamenii de ştiinţă, dintre cercetătorii seniori şi cei tineri, precum şi la deteriorarea bunelor relaţii dintre cercetători şi manageri.

- ceiace mie mi se pare că este cel mai rău dintre toate este faptul că, încălcarea practicilor bune în cercetarea ştiinţifică duce la subminarea încrederii publicului în ştiinţă

CODUL DE BUNE PRACTICI

Codul de bune practice în cercetarea ştiinţifică agreat de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării cuprinde următoarele principii:

ONESTITATE. Aceasta înseamnă că : - toţi membrii colectivului de cercetare să aibe o atitudine responsabilă faţă de

activitatea de cercetare-să asigure corectitudinea datelor provenite din experimente-să nu genereze conflicte-să respecte proprietatea intelectuală-să recunoască paternitatea rezultatelor colective-să nu accepte plagiatul sau pirateria-să aibe atitudine colegială cu colaboratorii

DESCHIDERE. Aceasta înseamnă:- schimb de idei intra şi intruniversitare- valorificarea în comun a rezultatelor obţinute- patentarea rezultatelor

RESPONSABILITATE. Înseamnă:-Instituţia trebuie să promoveze responsabilitatea fiecărui cercetător-Instituţia ţi cercetătorii să nu tolereze falsul, plagiatul,-Fiecare dintre ei să contribuie la instaurarea unui climat colegial în

echipa şi instituţia de cercetare.-Fiecare cercetător trebuie să-şi asume responsabilitatea rezultatelor

COOPERAREA. Aceasta înseamnă ca: -echipele de cercetare să lucreze unitar

-în publicaţii, fiecare membru al echipei trebuie să ocupe locul conform cu contribuţia sa la realizarea lucrării

INTEGRITATEA. Aceasta înseamnă ca toţi membrii echipei de cercetare să aibe:-conduită morală ireproşabilă-să retracteze rezultatele publicate, dacă interpretarea lor a fost eronatăPentru înstaurarea unui climat de realizare a regulilor de bună practică toate

instituţiile de cercetare ştiinţifică trebuie să aibe o COMISIE de ETICĂ a cercetării, care să monitorizeze aplicarea principiilor de BUNĂ PRACTICĂ. Ele mai trebuie să posede un COD de ETICĂ a cercetării

Câteva principii pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice

-Tema de cercetare trebue să fie actuală, importantă pentru domeniu ,să se poată realiza cu facilităţile din dotare, iar colectivul de cercetare să aibe competenţele necesare.

-Declararea de către fiecare membru al colectivului a eventulelor conflicte de interese de ordin legal, etic, financiar, instituţional, care ar putea bloca activitatea de cercetare.

-Tehnologia aplicată să nu pericliteze sănătatea şi viaţa oamenilor şi a mediului natural

-stabilirea clară a atribuţiilor şi responsabilităţilor fiecărui membru al coplectivului de cercetare

-colectivele de cercetare să atragă în mod obligatoriu şi studenţi-să se asigure un înalt nivel de pregătire profesională şi training. -rezultatele trebuie protejate şi publicate în reviste, în conferinţe-contribnuţia fiecărui cercetător trebuie să fie acceptată de către fiecare membru

al echipei-Renunţarea definitivă la practica dăunătoare de a face pe unele personae să

devină autori sau coautori de complezenţă.