2012

© 2012 Alexandru Potcoavă© 2012 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie

Herg Benet PublishersStr. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, Româniawww.hergbenet.roeditor@hergbenet.ro

Copertă: © TheSpartan.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiPOTCOAVĂ, ALEXANDRU Ce a văzut Parisul / Alexandru Potcoavă. - Bucureşti : Herg Benet, 2012 ISBN 978-606-8335-44-5

821.135.1-32

Tipărit în România

Alexandru Potcoavă

jCe a văzut Parisul

7

Aer

Domnul Pedro se zvârcoli în aşternut şi se trezi la miezul nopţii tot o apă de căldură, căci incendiul se întinsese spre uşa închisă a dormitorului. Bucătăria îi luase foc de la ţigara uitată aprinsă pe bufet, lângă teancul de reviste cu sudoku. Fumul gros pătrunse şi în cameră şi o umplea rapid. Buimac, omul se sculă în fund. Începu să tuşească, se rostogoli din pat şi încercă să se târască pe coate spre geam. Simţi că nu mai poate respira şi cu un ultim efort doborî sticla de pe bi-rou. O deschise şi trase în piept aerul din ea. Îi ajunse pentru un minut. Fu găsit de pompieri peste o oră, când nu se mai putu face decât constatarea.

Erau împreună deja de o jumătate de an. Îi explicase de la început că e încă virgină şi vrea să fie sigură de seriozita-tea relaţiei înainte să renunţe la feciorie. El acceptase asta fără să crâcnească şi trecuseră astfel câteva luni frumoase, cu dezmierdări şi alte preludii, până să o invite într-o excur-sie romantică. Ajunşi la Paris, după o zi-două de plimbări încheiate cu mese de cină pe vapor, masaje şi lumânări, îi cedase şi făcură dragoste în camera de hotel. La întoarcerea acasă, tipul o părăsi fără explicaţii, motiv pentru care fata se suise acum pe un scaun cu laţul la gât. Deşurubă capacul

8

sticlei, o duse repede la nas, inspiră adânc, se strâmbă şi sări într-o parte spre moarte.

Doamna şi domnul Jelinek se aşezară pe canapea cu cea-iul în faţă. Sorbiră şi priviră ca de obicei biblioteca. Pe primul raft, cel mai de jos, era un rând de cărţi din era comunistă pe care nepoţii le puteau scoate şi rupe sau mâzgăli fără pro-bleme. Pe al doilea, teancurile de reviste vechi îi aşteptau şi ele pe micuţi. Mai sus, colecţia de volume ale lui Jules Verne, Dumas şi Karl May mai aveau de răbdat câţiva ani până să fie citite. Deasupra lor, romanele lui Dostoievski, Kafka, Thomas Mann şi Camus strângeau praful. Peste acestea, operele lui Céline, Ilf şi Petrov, Nabokov sau Grass aproape că nu mai sperau să fie deschise vreodată. Pe ultimul raft, unde nu ajungeai decât cu scara, ceea ce era peste puterile bunicilor, se găsea pusă bine colecţia de timbre a bătrânului, lângă care încăpeau dosarele cu schiţe ale nevestei, creatoare de modă în tinereţe, înainte să devină contabilă şi sticla pri-mită cadou de la fiul lor. Acesta le-o adusese şi o aşezase cu mâna lui acolo, la adăpost de orice atingeri curioase. Bine, dar ce e în ea? întreba domnul Jelinek de fiecare dată când îşi vedea băiatul. Aer, răspundea acela. Ca în orice alt bibelou.

Femeia trase pătura, desfăcu scutecul plin şi îl aruncă la coş, puse unul curat şi îl acoperi la loc pe bătrân. Acesta supravieţuise în tinereţe bombei de la Hiroshima şi se ţinuse bine pe picioarele lui până cu o lună în urmă, când fusese în sfârşit în călătoria vieţii. Întors de acolo, căzuse deodată pa-ralizat la pat. Povestea lui semăna cu cea a călugărului budist tăiat în două de roţile unui tren în gara Yokohama, dar care a mai trăit câteva zile, fără să sângereze, până când a venit la el un confrate căruia i-a murmurat ceva la ureche. Abia atunci

9

călugărul şi-a dat duhul şi sângele a început să ţâşnească din corpul secţionat de la mijloc şi depus în bucăţi pe două tărgi diferite.

Muribundul deschise deodată ochii şi privi în jur. Asistenta se apropie şi înţelese. Luă sticla de pe noptieră, o deschise şi o apropie de nările pacientului. Acesta inspiră scurt, umplu scutecul nou şi muri.

Ca în fiecare toamnă, doamna Gertrude începu să fiarbă compotul. Prepară un cazan întreg, pe care îl turnă în bor-cane şi borcănaşe. Femeia adună din grădină ultimele roşii, le făcu bulion şi umplu două duzini de sticle. Pentru că mai rămăsese destul pe fundul oalei, căută încă un recipient. Îl găsi pe un raft în camera nepoatei, studentă la Litere, îl de-şurubă, văzu că e gol, îl mirosi, nu simţi nimic, aşa că turnă şi în el şi îl depozită lângă celelalte în cămară.

După un chef prelungit până spre dimineaţă, Ivana ac-ceptă să rămână la prietena ei Jelica. Când ultimii petrecăreţi o luară spre casă şi baia fu în sfârşit liberă, Ivana merse şi făcu un duş. Se întoarse în cameră şi se întinse pe pat. Băuse mult vin roşu şi totuşi niciun băiat nu-i căzuse cu tronc în acea seară. Vibratorul o aştepta acasă în sertarul noptierei, aşa că fata se uită în jur. Văzu o sticlă de un sfert pe masă şi se mulţumi. O şterse de praf şi o introduse cu vârful alungit în vagin. Începu s-o strângă între labii şi s-o învârtă în ea, oftând încet. Auzi la un moment dat un scurt fâsâit dar nu se întrerupse. La sfârşit, o scoase şi văzu că dopul rămăsese înăuntru. Coborî din pat, făcu câteva genuflexiuni până ce dopul ajunse la ieşire, îl trase afară, îl înşurubă la loc, lăsă sticla de unde o luase şi se culcă.

10

Coborî din avion, îşi recuperă bagajul de pe banda trans-portoare, luă un taxi şi ajunse acasă. Hainele de spălat le aruncă imediat în coşul de rufe, găsi sub ele sticla şi o desfă-cu. Scurse praful din ea într-o pungă, o ascunse sub parchet şi îşi sună distribuitorii. Sticla o închise la loc şi o făcu cadou cu prima ocazie unei bune prietene.

Când se prezentară la casa funerară să-şi vadă tatăl pen-tru ultima oară, căci înmormântarea urma să aibă loc cu si-criul închis, cei trei copii îi aduseră fiecare câte ceva. Cel mic îi strecură sub sacou unghiera, cel mijlociu îi puse pieptenul şi un pix în buzunarul de la piept, să semene a inginer, iar cel mare îi depuse sub cap o sticlă. Peste câţiva ani, când îl dezgropară să-i spele oasele, băieţii găsiră unghiera ruginită, pieptenul înnoroit, pixul putrezit şi sticla intactă. Aşa că o lăsară şi pe mai departe lângă rămăşiţele părintelui, fără să mai adauge altceva.

Nu era sigur că va supravieţui intervenţiei, aşa că dom-nul Lucian se căutase bine prin buzunare ca să-şi asigure bu-năvoinţa doctorului şi a anestezistei. Femeii îi puse în palmă dinainte 50 de euro, iar chirurgului îi promise o sticlă de ceva bun după. Când îşi reveni, omul se duse la cabinetul celui ce-l operase şi-i puse recipientul pe masă. Cam mic, făcu doctorul. Şi cam uşor. În fine, lasă-l aici şi sănătate!

Şeful de şantier ridică cei doi cilindri de metal înfăşuraţi în drapelul tricolor. Într-unul sigilase un sul de hârtie cu numele antreprenorului şi al beneficiarului, în celălalt, sticla, ca un mesaj pentru viitorime. Inginerul îi depuse în groapa fundaţiei şi făcu semn să curgă betonul. Poate că peste secole unii se vor uita la acel înscris ca Champolion la hieroglife

11

şi un alt Napoleon va aşeza sticla ca obelisc în Place de la Concorde.

În zona arctică se construieşte un buncăr secret ce con-ţine eşantioane din toate seminţele de pe glob. În caz de dezastru planetar, culturile vor putea fi reînfiinţate întocmai, cu condiţia să mai găsească cineva acel depozit. În el e adusă la adăpost şi o sticlă, ca mostră de atmosferă pariziană la anul 2011 toamna.

Camionul manevrează cu spatele şi opreşte la rampă. Un

motostivuitor ridică paleţii şi îi depune în fabrică. Muncitorii desfac baxurile şi alimentează banda. Sticlele goale sunt transportate până la aparatul care le pune dopuri. După ce sunt închise, li se lipesc etichete şi sunt din nou ambalate pentru a fi trimise la vânzare în magazinele de suveniruri. Nu le ştampilează cu Made in China. Ar fi şi culmea, doar scrie pe ele „conţin aer de Paris”, după o idee extravagantă dar atât de lucrativă a lui Marcel Duchamp. Altfel, cine ar da pe una cinci euro?!

12

Amantul lui Andreï Makine

Aştepta deja de mai bine de-o oră în acel fotoliu. Se des-cheiase la palton şi se întreba dacă merită să-l mai dezbrace. Frunzărise între timp toate revistele de pe măsuţa de sticlă, îi amorţise fundul şi nu ştia cum să-şi mai pună picior peste picior în aşa fel încât să-şi mascheze totodată şi feţele roase ale pantofilor. Era convins că toţi acei indivizi ce făceau vânt pe uşile încăperii intrând şi ieşind îl studiau la fiecare trecere, adunând noi amănunte penibile pentru conversaţiile vesele de la fumoarul din hol. Auzea acele râsete şi i se părea că toa-te se învârt în jurul persoanei lui înfofolite în paltonul subţi-at de purtare sub care nu mai încăpeau chipul palid neras şi încălţările scâlciate. Măcar mâinile putea să şi le ascundă în buzunare, era şi asta ceva. Înaintea lui, o roşcată înghesuită în spatele unui birou clămpănea frenetic la maşina de scris, cu sânii generoşi etalaţi pe blatul mesei şi ochii căzuţi pe-o dactilogramă. Din când în când, femeia se întrerupea ca să răspundă la telefon, să ia o gură din ceaşca uriaşă de cafea sau să-i ceară vizitatorului să mai aibă puţină răbdare. Omul clătina încet din cap şi revenea la gândurile lui. Nu i se ofe-rise nici măcar un pahar cu apă, de unde trăgea concluzia că a venit degeaba. Fix degeaba, nu de alta dar adunase deja

13

destul material despre anticamerele editorilor şi secretarele acestora ca să mai aibă nevoie de încă o experienţă asemenea. Ar fi putut scrie o carte fără să epuizeze subiectul, dar cine i-ar fi publicat-o?

- Domnule, puteţi intra! îi spuse deodată roşcata, cu urechea lipită de receptor.

- Mulţumesc! bâigui scriitorul şi pătrunse în cabinetul editorului.

- Bună ziua, îl întâmpină sobru tipul în costum şi-i în-tinse mâna peste birou.

- Bună ziua, făcu cel în palton şi îi strânse mâna. - Luaţi loc, vă rog. Am citit cu atenţie referatul la ma-

nuscrisul dumneavoastră. Romanul nu e rău, traducerea în franceză e şi ea bunicică. Doriţi o cafea?

- Da, sigur, confirmă repede omul, bucuros că se anun-ţă o discuţie mai lungă. În rest, preferă să treacă sub tăcere faptul că scrisese acea carte direct în franceză, limbă pe care, ca orice rus educat de la Petru cel Mare încoace, o stăpânea fără greş. Secretara îi aduse ceşcuţa cu cafea şi scriitorul se aplecă să tragă pe nas aburul aromat. Pe farfurie aştepta şi cubuleţul de zahăr.

- Mi-a plăcut şi subiectul, reluă editorul. E de actuali-tate, cititorii sunt avizi după tot ce se petrece în comunism, iar Uniunea Sovietică e fantasma absolută. Orice s-ar scrie despre ea, indiferent că autorul e un adept convins de-al nos-tru sau un azilant politic ca dumneavoastră, piaţa franceză de carte absoarbe ca un burete. În acest moment însă, după cum probabil ştiţi, lucrurile sunt cam neclare în Est. Tocmai ce a căzut Zidul Berlinului, Cortina de Fier se clatină, mâine poate că devine istorie, înţelegeţi, să mai aşteptăm un pic, să se limpezească situaţia. Haideţi să ne vedem deci peste două luni - un an şi vorbim atunci despre Fiica unui erou al

14

Uniunii Sovietice. Sigur, terminaţi-vă cafeaua!Omul cu palton tresări subit, puse cubul de zahăr sub

limbă şi dădu ceşcuţa peste cap. Se ridică fără întârziere, sa-lută distrat şi ieşi în stradă. Îşi trase gulerul peste urechi şi porni fără grabă pe străzile Parisului. Ar fi putut lua metroul spre casă, sărind peste porţile batante fără a plăti bilet, dar nu avea chef să dea nas în nas cu compatrioţii care cântau pe peron. Erau vreo opt, dotaţi cu viori, balalăici, acordeoane, voci guturale şi tot restul, ce treceau zilnic, în buclă, printr-un repertoriu pe cât de bogat şi apreciat de localnici, pe atât de sfâşietor pentru un proaspăt refugiat rus. În acel moment, azilantul nu avea chef nici să se scufunde în melancolie, nici să se îmbete cu muzicienii, ceea ce era cam totuna. Se mai nimerise să petreacă împreună prin vreo dărăpănătură de la periferii unde se aciuia taraful ambulant, dar în afară de o depresie ţeapănă nu se alesese cu nimic din toată povestea. Aşadar, scriitorul preferă să-şi tocească înainte pantofii pe bulevard. Soarele de iarnă, incredibil de blând pentru un ins născut în Siberia ca el, îi dădea ghes să se piardă prin marele oraş, să apuce la întâmplare în fiecare intersecţie.

Târziu, pe după-masă, ajunse la Père-Lachaise şi intră cu indiferenţa unui obişnuit al locului. Portarul care împărţea turiştilor pliante cu cimitirul îl salută ca atare şi-l lăsă în pace. Urcă spre Monumentul Morţilor, făcu la dreapta pe Avenue de la Chapelle şi răscoli sub picioare frunzele uscate înspre Grand Rond. De acolo, apucă în jos pe o alee şi se opri la Jim Morrison. Culese un pumn de ţigări din cele arunca-te pe mormânt, câteva sticle pe jumătate pline cu whisky sau vodcă şi se îndepărtă. Sigur, putea să mai rămână acolo până la căderea întunericului, când musai ar fi apărut câte-o haită de fani ai solistului de la Doors venită cu casetofonul pe umăr să pilească, să tragă un joint şi să se împreuneze

15

lângă idolul ei, dovadă graffitiurile şi prezervativele înnodate sau scurse care cotropeau toate cavourile burgheze din jurul mormântului modest ascuns între ele. La asemenea chefuri hippie-underground puteai să cazi oricând din senin şi să afli fără să te întrebi prea mult cum fac dragoste femeile de pe tot mapamondul. Scriitorul nu avea însă dispoziţia necesară. Preferă deci să se retragă pe Chemin du Dragon, în tăcerea locurilor de veci ale unor mareşali napoleonieni, spre cripta lui Moliére. Aici, mormintele autohtonilor se îndesau unul în altul, se rezemau între ele părăginite şi uitate ca nişte cabi-ne telefonice în stil gotic, în care răposaţii ar fi fost îngropaţi în picioare. Azilantul se apropie de uşa unui cavou anoni-mizat de trecerea timpului, privi atent în părţi şi deschise canatul putred. Se ghemui pe salteaua spartă, recuperată de la un tomberon din cartier, aşternută pe podea deasupra proprietarului de drept al criptei şi se căută prin buzunare. Depuse ţigările una câte una pe poliţă, peste buchetul de crizanteme prefăcut cu deceniile într-un strat de praf gros şi fin, alinie sticlele lângă şi aprinse o lumânare procurată de la un vecin vizitat de curând. Omul îşi strânse mai bine paltonul pe el, căută într-o plasă de supermarket şi scoase un măr şi un colţ de colac dulceag – amintiri deja întărite de la pomana unui bătrân rus alb îngropat cu câteva zile înain-te. Scriitorul sovietic auto-exilat mestecă tăcut apoi îşi trase aproape o sticlă şi prinse să pufăie dintr-o ţigară. Se întinse pe spate cu genunchii flexaţi, altfel oricum nu încăpea, luă o foaie de hârtie, o netezi pe perete cu dosul palmei şi mâzgăli pe ea Această Franţă pe care uităm să o iubim.

16

Avertismentul

Rama de metrou tocmai pornise din staţia Charonne. Călătorii care nu prinseseră un scaun liber se rezemau de pereţi şi de uşi sau încercau să se agaţe de o bară. Odată ce toţi îşi găsiră locul şi foiala încetă, privirile pasagerilor se fixară care în tavan, care pe geamuri sau în ceafa vecinului, evitând în orice caz să se intersecteze cu altele. Norocoşii care stăteau jos îşi putură scoate cărţile şi se scufundară în lectură. Alţii frunzăreau revistele distribuite gratuit. Mulţi din cei ce se legănau pe picioare ascultau muzică sau audio-bookuri la căşti. Ceilalţi se delectau cu valsuri şi polci clăm-pănite la acordeon de un muzicant matinal sau încercau să le ignore. Într-un colţ, un cuplu de turişti indieni zgâria cu nasul o hartă de buzunar, comparând mereu punctele mar-cate pe traseu cu bulinele luminoase ale afişajului electronic. Zgomotul boghiurilor acoperea monoton aproape orice dis-cuţie. Câţiva îşi dregeau odihna insuficientă cu un pui de somn. Trei boschetari ghemuiţi direct pe podea îşi începeau ziua cu o sticlă de vin roşu.

- Atenţie, stimaţi pasageri. Suntem informaţi că în pri-mele două vagoane au fost semnalaţi hoţi de buzunare, se auzi din difuzor vocea conductorului. Pentru siguranţa dum-neavoastră, sunteţi rugaţi să vă supravegheaţi îndeaproape

17

bunurile personale.Mâinile abandonară barele şi se strânseră imediat pe

lângă corp, palpând şi asigurând buzunare şi poşete. Căştile ieşiră din urechi, cărţile şi ziarele se închiseră în poală, fun-durile se strânseră, iar hainele fură adunate pe burtă. Privirile prinseră să alunece în jur, cântărind pericolul cu pase scur-te. Dacă se întâlneau, coborau brusc şi începeau să amuşine oblic. Nimeni nu dorea să se vadă că-i suspectează pe toţi sau să constate la rândul lui că e considerat infractor de ceilalţi. Ţiganul făcu o pauză între melodii cât să-şi adune monedele din pălărie şi să le ascundă într-un ciorap, apoi îşi continuă repertoriul. În această tensiune, vocea veselă ce rosti nume-le următoarei opriri, Voltaire, provocă un oftat general de uşurare. Numai ce opri metroul când toate uşile zburară în lături şi majoritatea călătorilor ţâşni din primele vagoane înghesuindu-se în al treilea. În urmă rămaseră doar câţiva din cei aşezaţi, care îşi întinseră picioarele pe banchetele de vizavi şi adormiră la loc, plus turiştii, nedumeriţi de toată întâmplarea.

Metroul porni mai departe. În al treilea vagon nu mai în-căpea acum nici un ac. Pasagerii se aglomeraseră ca sardelele în conservă. Toţii ochii se pironiseră în tavan. Muzicantul îşi lăsă acordeonul la picioare, scose un nai şi improviză după o compoziţie pariziano-iudaico-românească de Vladimir Cosma prinsă din ceva comedie. O bună dispoziţie difuză amestecată cu melancolie îi cuprinse pe cinefilii cunoscători. Unii seniori începură să ţină tactul, tropăind încet pe podea, când conductorul se auzi din nou:

- Atenţie, stimaţi pasageri. Suntem informaţi că în pri-mele trei vagoane au fost semnalaţi hoţi de buzunare. Pentru siguranţa dumneavoastră, sunteţi rugaţi să vă supravegheaţi îndeaproape bunurile personale.

18

- Cât de îndeaproape? încercă un domn să zâmbească. Că deja le păzesc pe ale tuturor din preajmă: am un portofel presat pe inimă, o poşetă înfiptă în ficat şi alte două în ri-nichi. Un hoţ, ca să ne fure, ar trebui să folosească un levier să ne despartă. Chestie pentru care i-aş fi chiar recunoscător, după care l-aş da, desigur, pe mâna poliţiei!

O femeie îşi lăsă bărbia în piept. Leşinase, dar nu avu unde să cadă. Ceilalţi transpirau din greu, încercând să arun-ce câte un ochi în jur fără să lezeze onoarea cuiva.

- Saint-Ambroise, spuse vocea bucuroasă şi puhoiul uman se revărsă pe peron spre vagonul al patrulea, înghesu-indu-se fără pardon. În vagonul dinainte rămaseră câţiva tu-rişti americani şi bătrâna ce leşinase. Eliberată dintre ceilalţi, se prăbuşise pe podea. Străinii o culcară pe două scaune şi îşi văzură de hărţi, convinşi că tocmai ce fuseseră părtaşi la un flash-mob parizian.

Abia instalată în penultimul vagon, sufocată dar demnă, mulţimea continuă călătoria. Oamenii umpluseră şi spaţiul dintre banchete, iar cei până atunci aşezaţi se ridicară pe sca-une. Ţiganul lăsă naiul pentru o muzicuţă şi exersă câteva teme de western.

- Atenţie, stimaţi pasageri, zise conductorul. Suntem informaţi că în primele patru vagoane au fost semnalaţi hoţi de buzunare. Pentru siguranţa dumneavoastră, sunteţi rugaţi să vă supravegheaţi îndeaproape bunurile personale.

- Care bunuri personale, că aici nu mai există persoane! Zici că ne-ar duce în Gulag! silabisi un moş. Bine ar fi, că atunci eram tânăr iar acolo aveam aer curat şi răcoare. Pe când aici sunt bătrân şi mă topesc. În sfârşit, măcar am do-vada că iadul capitalist există!

- Ce Gulag, vorbi cineva din spate. Auschwitz! V-o spu-ne unul care a fost plimbat şi acolo şi dincolo. Dar aveţi

19

dreptate cu iadul capitalist. Iată-l! E plin de drepţi.Câteva capete se clătinară aprobator, dar oamenii nu pu-

teau să scoată la iveală pumni comunişti, căci mâinile tutu-ror erau pliate peste buzunare de la urcare. Ochii ieşiţi din orbite de efort ai potenţialelor victime refuzară să mai caute agresori şi se închiseră.

- Oberkampf, anunţă vocea încântată şi toţi acei că-lători care în aparenţă se împăcaseră cu soarta izbucniră în fugă spre ultimul vagon. Trebuiau să ajungă la slujbă, mai puţin bătrânii care n-aveau ce face acasă şi boschetarii care n-aveau nici una nici alta, dar ţineau în acelaşi timp să se de-limiteze de pleava societăţii. Nu era aşadar altă cale decât să se îndese unii în alţii până la pierderea cunoştinţei. Ţiganul puse muzicuţa la loc sigur, îşi drese glasul şi se lansă într-o doină de jale cu înflorituri complicate.

- Atenţie, stimaţi pasageri. Suntem informaţi că în toa-te cele cinci vagoane au fost semnalaţi hoţi de buzunare, anunţă conductorul placid. Pentru siguranţa dumneavoas-tră, sunteţi rugaţi să vă supravegheaţi îndeaproape bunurile personale.

- Dar nu se poate! sări o doamnă. Indivizii aceştia nu mai au pic de ruşine!

- Ce Gulag, ce Auschwitz? mormăi un tânăr. Ai zice că următoarea staţie e Bastille. Închisoarea, nu opera. Deşi prima arăta mai normal şi avea şi acustică mai bună.

- Mă piş pe revoluţia franceză! urlă altul. Uite unde am ajuns!

- République, spuse vocea pe un ton triumfător. Mulţimea se scurse afară şi năvăli pe trepte spre ieşire,

răsturnându-l pe muzicantul cu pălăria întinsă. Omul se ri-dică, se scutură de praf şi reveni în primul vagon. Cu acor-deonul desfăcut pe piept, îşi lăsă pălăria pe podea şi aruncă

20

în ea câteva monede ca momeală. Ajunşi sus în piaţă, foştii comilitoni făcură câţiva paşi, se întoarseră ca la un semn şi se priviră acuzator, fără rezerve, înainte să-şi vadă de drum.

Fetiţa îşi împinse nasul spre obrazul conductorului şi-l pupă. Tatăl o îmbrăţişă.

- Hai, fugi la şcoală. Când termini, mă aştepţi cuminte pe peron până vin şi atunci te las să spui numele staţiilor până acasă.

Eleva coborî. Părintele porni metroul aproape gol spre Temple.

- Sper că le-a fost învăţătură de minte. Dacă şi acum mai depune unul plângere că m-a văzut cu cineva în cabină...

21

Cadoul

Doamna Simone ieşi din lift, ajunse la uşa apartamen-tului, îşi flexă uşor genunchii şi depuse plasele pe podea. Deschise încet, strâmbându-şi buzele, ridică pungile şi intră pe vârfuri, încercând să nu facă prea mult zgomot. Nimic nu putea masca însă foşnetul pungilor, nici măcar urletele şi pocnetele de armă din camera fiului.

- A venit Moşul? făcu Lucien, după ce reduse puţin vo-lumul boxelor.

- Nu, fiule, doar eu, maică-ta! - Ştiu că tu eşti. Te întrebam dacă ai adus cadourile. - Dar ce treabă am eu să-ţi aduc cadouri?! - Hai lasă, am şapte ani! Ai scăpat, nu mai trebuie să-ţi

pui barbă şi să-ţi îngroşi vocea. Poţi să arunci şi costumul ăla. Deja de anul trecut am ştiut că tu eşti Moşul.

- Cum aşa?- Simplu. Mirosea a parfumul tău şi mai avea şi buzele

pline de ruj. Dacă n-ai fost tu, înseamnă că a fost tata, care putea să se duşeze naibii după ce aţi făcut dragoste şi înainte să mă pună să-i cânt colinde pe genunchi. Sau ce, tata e Moş Crăciun? Spune aşa, să nu mai zică lumea că nu am tată.

- Mă dau bătută, recunosc, tatăl tău era! cedă doamna Simone şi plasă repede cadourile sub brad. Pungile goale le

22

rulă şi le ascunse în bufetul din bucătărie. Deschise o sticlă de vin şi reveni în camera de zi. Îşi turnă în pahar, aprinse tele-vizorul şi luă loc în fotoliu. Goli paharul şi îl umplu din nou.

În camera lui, Lucien se hotărî cu greu să pună jocul pe pauză, dar într-un final se ridică de la calculator şi se ivi în uşă, privind năuc la maică-sa.

- Vorbeşti serios?- Da, dragule. Întreabă-l dacă nu mă crezi. Din păcate

însă, anul acesta nu poate ajunge. De aceea mi-a lăsat mie cadourile pentru tine şi te roagă să nu te superi. Vă vedeţi la Crăciunul următor.

- De ce? N-am nici un chef să-l văd. Moş Crăciun ori-cum nu există, credeam că ai aflat asta până acum! mormăi Lucien şi dispăru din uşă. Camera lui se umplu din nou de sunetul împuşcăturilor, dat la maxim.

Doamna Simone ridică din umeri şi schimbă canalul. Copilul avea doar şapte ani. Cum să-i explice că nici ea nu-i cunoaşte tatăl, un anonim ce răsfoise o revistă porno ca să ejaculeze într-un borcan, la o bancă de spermă! Să-i mai povestească apoi că acea sămânţă fecundase în eprubetă un ovul recoltat de la ea, care apoi fusese inoculat unei mame-surogat, pentru că doamna Simone, cu o carieră de succes, nu-şi permitea luxul unei sarcini? Evident că nu putea să-i spună toate astea aşa pe şleau, după cum îi venea greu şi faţă de ea însăşi să indice exact motivul ce-o determinase ca la cincizeci de ani să ia decizia de a avea un copil. Simţea de pe atunci că ascensiunea ei profesională se încheiase şi urma un platou, înalt, ce-i drept, dar monoton, până la pensie? Avea deci nevoie de o altă şi un alt fel de provocare? Singurătatea în sine nu putea fi motivul – fusese singură toată viaţa. Părinţii îi muriseră de tineri, suportase cu greu, mai precis deloc, compania bărbaţilor, iar prietene şi rude nu tolerase

23

niciodată prin preajmă. Prefera ca seara, când se întorcea de la serviciu, să se aşeze la televizor cu o sticlă de vin în faţă şi să bea până adormea. Ce-i venise, deci, ca la cincizeci de ani să-l aibă pe Lucien? Nu avea o problemă cu modul în care îl adusese pe lume, singurul convenabil pentru ea, ci cu ideea în sine. Putea la fel de bine să adopte un copil. Sau să-şi ia un câine. Realizase de altfel la scurt timp după naşterea lui Lucien că totul fusese o greşeală. Îi angajase o doică şi, cât a fost mic, l-a văzut câteva minute pe zi, mai precis pe seară. L-a privit ani întregi nedumerită, ca pe un străin ce-i invada-se brutal intimitatea şi nu se simţea nicicum să se care odată. Cu timpul, iritarea i se domoli şi se transformă într-un soi de milă distantă, ce nu excludea unele răbufniri – în acele momente, doamna Simone se întreba, dar cu voce tare, de ce l-a făcut şi îi reamintea lui Lucien că se află în casa ei, aşa-dar poate să plece dacă nu-i convine ceva. Când se mai cal-ma după o asemenea ieşire, obişnuia să-l împungă pe copil cu privirea: oare cu cine semeni? Răspunsul băiatului venea automat, plin de ciudă: sper că cu tata!, fază la care maică-sa simţea nevoia să-i ardă o palmă, ceea ce se şi întâmpla. Femeia îl pleznea scurt şi-l trimitea în camera lui, pe când ea se aşeza în fotoliu, îşi turna de băut şi cădea iarăşi pe gânduri până ameţea şi o lua somnul. Îi părea uneori rău că între ea şi Lucien se aşternuse acea ostilitate îndârjită, că tocmai fiul ei o dispreţuieşte când tot restul lumii are doar zâmbete şi aprecieri pentru ea. Ar fi încercat o împăcare, dar cum? Să se pună în genunchi în faţa lui? Să se roage de el, să-l implore s-o ierte? Asta ar fi fost o prea mare slăbiciune. La rândul lui, Lucien nu se arăta nici el dispus la aşa ceva, semn că poate totuşi cu maică-sa semăna. Aflată în impas, doamna Simone găsi atunci stratagema cu costumul de Moş Crăciun. La apa-riţia Moşului, Lucien se repezea la el, i se aşeza pe picioare şi

24

nu mai termina cu poeziile şi cu cântatul, doar-doar nu mai pleacă. Moşul nu se grăbea însă deloc, rămânea toată seara şi asculta vesel repertoriul micuţului. Îl strângea la piept, între sânii mamei, şi-l îndemna să continue. Între timp, Moşul mai servea din pahar şi, într-un târziu, începea să caşte. Îl îndemna atunci pe Lucien să caute sub brad şi, cât băia-tul despacheta, bărbosul dispărea tiptil în dressing şi apărea mama. Copilul se întorcea vesel de la brad, dar zâmbetul i se strâmba pe dată, până la Crăciunul următor. Acel Crăciun următor fusese anul trecut, căci Lucien realizase păcăleala şi n-avea de gând s-o mai muşte. Foarte bine, îşi spuse doamna Simone. Dacă nu mai crede în Moş, poate să considere liniş-tit că acela e taică-său.

Femeia sorbi din vin împăcată şi schimbă mai departe canalele.

- Ai putea măcar să vii să-ţi desfaci cadourile! strigă mama la un moment dat.

- Imediat! Lasă-mă acum! ceru sec băiatul printre împuşcături.

- Treaba ta, făcu doamna Simone, icni şi înţepeni în fotoliu cu bărbia pe piept.

Pe la miezul nopţii, Lucien ieşi din camera lui şi se apro-pie de brad. Sfâşie hârtia de împachetat şi scoase dintr-o cu-tie ultimul model de PlayStation. Îl îmbrăţişă bucuros, trecu pe lângă maică-sa şi se aşeză lângă televizor. Instală consola, se întinse pe covor şi începu să se joace. Spre dimineaţă, când deja nu mai nimerea butoanele, merse la culcare. Se trezi la prânz, îşi făcu un sendvici şi continuă cu împuşcăturile şi cursele de maşini. Seara ronţăi nişte chipsuri, făcu o baie şi trecu la nivelul următor. O ţinu aşa până la Revelion, deloc tulburat de maică-sa, care dormea în fotoliu fără un sunet – ăsta da cadou, ce minune, putea să se obişnuiască cu asta!

25

A treia zi din noul an, Lucien fu smuls din somn pe la zece dimineaţa de un telefon insistent. Se târî spre aparat şi răs-punse cu greu. Era şeful maică-sii, care dorea să ştie ce-i cu doamna Simone şi ce are de gând. Băiatul căscă zgomotos şi îl informă că mama doarme dusă încă din seara de Ajun. Trebuie neapărat s-o trezească? Nu, e în ordine, făcu celălalt şi închise.

Cuprins

Aer ................................................................................... 5Amantul .......................................................................... 10Avertismentul ................................................................. 14Cadoul ............................................................................ 19Competiţia ..................................................................... 24Decizia ........................................................................... 31Despărţirea ..................................................................... 36Discuţia .......................................................................... 40Dispariţia ....................................................................... 45Fraierul .......................................................................... 51Fundaţia ........................................................................ 56Intermezzo ..................................................................... 62Însurăţeii ....................................................................... 68Lidl ................................................................................ 73Ostaticii ........................................................................ 79Pariuri ........................................................................... 86Partida ........................................................................... 91Partida 2 ........................................................................ 96Portarul ........................................................................ 100Sarcina .......................................................................... 104Specia ........................................................................... 109Stiloul .......................................................................... 113

Traseul .......................................................................... 117Turism .......................................................................... 124Vacanţa ......................................................................... 129Venirea ......................................................................... 136Veteranii ....................................................................... 141Cursa ........................................................................... 148

www.hergbenet.rowww.libraria.hergbenet.ro

Herg Benet Publishers

Bun de tipar: noiembrie 2012. Apărut: 2012.Editura Herg Benet, Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România.E-mail: editor@hergbenet.ro

Tipărit în România.