9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

5 ( 31) / 2013 5

Nicolae Filimon.Primele semne alerealismului (IV)de Eugen Simion

La formationeconomique del'homme europeende Jaime Gil Aluja

Petru Dumitriu:biografia carerefuz s se scrieă ăde Oana Soare

Identitateaprofesională auniversitarului românde Petre Gheorghe Bârlea

Tirania lumiimecanice îndramaturgialui Matei Vişniecde Mirela Mihaela Doga

Nr. 5 ( 31) / 2013 5

CUPRINS

1

5/2015

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Nicolae Filimon. Primele semne ale realismului (IV)

Nicolae Filimon. The First Signs of Realism (IV) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPAJaime GIL ALUJA: La formation economique de l’homme europeen

Formarea economică a omului european . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

CRONICI LITERAREOana SOARE: Petru Dumitriu: biografia care refuză să se scrie

Petru Dumitriu: A Biography Refusing to be Written . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23

FIŞE DE DICŢIONARVictor DURNEA: Tudor Arghezi

Tudor Arghezi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27

ISTORIE LITERARĂLucian Vasile SZABO: Liviu Rebreanu, provocări jurnalistice

Liviu Rebreanu, Journalism Challenges . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35

COMENTARIIMirela DOGA: Tirania lumii mecanice în dramaturgia lui Matei Vișniec

Tyrany of the Mechanical World in Matei Vişniec’s Plays. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42Violeta BAROANĂ: Poate Dubliners fi tradus?(II)

Can Dubliners Be Translated?(II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53Anamaria CIOBOTARU: Personajul blecherian sau ipostaza de­a fi­întru moarte

Blecher’s Character or the Hypostasis of Being­into­Death . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

Acest numãr a apărut cu sprijinulPrimăriei Sector 2 ­ Bucureşti,

primar Neculai Onţanu

2

CULTURĂ ŞI ECONOMIEPetre Gheorghe BÂRLEA: Identitatea profesională a universitarului român

The Professional Identity of the Romanian Academic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale pictoruluiIon ANDREESCU

(1850­1882)

3

Merită să fie analizat şi memorialul decălătorie al lui Filimon (Excursiuni înGermania Meridională. Memorii artistice, isto­rice şi critice, 1860), publicate mai întâi în„Naţionalul” – 6 sept. – 20 martie 1860 – subtitlul Trei luni în străinătate. Impresiuni şimemorii de călătorie. G. Călinescu le găseşte„seci ca un ghid turistic, semănate cu anec­dote de un gust îndoielnic”. Stilul lor este,

într­adevăr, strict comunicativ, dar nu întotalitate sec – după cum vom vedea deîn­dată –, pentru că în scenariul său Filimonare destule momente de exaltare şi atuncimetaforele şi comparaţiile măreţe năvălescpur şi simplu în frază. În ceea ce priveşteinformaţia, ea este, cu adevărat, excesivă şieste luată, nu mai încape îndoială, din ghi­dul pe care îl consultă când vizitează un

Fragmentecritice

Eugen SIMIONNicolae Filimon*.

Primele semne ale realismului (IV)

Această a patra parte a studiului Profesorului Academician Eugen Simion despre primele semneale realismului în literatura română ce se reflectaă în opera lui Nicolae Filimon ia sub scrutinmemorialul de călătorie al autorului analizat. Nicolae Filimon îşi notează impresiile de călătorieinsistând asupra fizionomiei persoanelor cu care se întâlneşte şi urmează o schiţă de prezentare ceare la bază următoarele criterii: istoria locului, monumentele, creatorii monumentelor de artă,izvoarele minerale (acolo unde este cazul) şi, tot când este cazul, personalităţile ce le frecventează.Nici din memorialul de călătorie nu lipsesc portretele psihologice şi morale cu care NicolaeFilimon şi­a obişnuit cititorii.Cuvinte­cheie: Nicolae Filimon, memorial de călătorie, fizionomia personajelor, repere turistice

culturale.

This forth part of Academician Eugen Simion’s study on the first signs of realism in the Romanianliterature such as they appear in Nicolae Filimon’s works takes into account the traveling impres­sions of the analyzed author. Nicolae Filimon notes down his traveling impressions insisting on thephysionomy of the passers­by he meets, and following a sketch that includes the history of the placethe writer visits, the monuments thereof, the creators of those monuments of art, the correspondingmineral springs upon case and the personalities who attend that place on a regular basis. NicolaeFilimon’s traveling impressions do not fail to provide the usual psychological and moral portraitshis readers were accustomed to. Keywords: Nicolae Filimon, traveling impressions, characters’ physiognomy, cultural and touris­

tic landmarks.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e­mail:eugensimion@fnsa.ro.

* Fragmente din Istoria literaturii române. Scriitori fundamentali, în pregătire la Editura Art.

1 Cf. G. Călinescu, Istoria…, p. 359.

Eugen Simion

4

oraş. Mai puţin, bănuim, informaţiile muzi­cale pentru care are pregătirea necesară. Areşi o sensibilitate verificată de cronicilepublicate în gazetele din epocă... Văzândtoate acestea, ne putem întreba dacăFilimon este, prin natura lui, un spiritautentic voiajor sau un spirit sedentar scosdin inerţia sa sub influenţa modei dinepocă? Căci românii încep să iasă în Europaîn secolul al XIX­lea. Stătuseră pitiţi la eiacasă secole de­a rândul, speriaţi de străină­tate şi gata oricând să se refugieze sub ame­ninţarea „nemernicilor” (străinilor) careveneau să­i calce şi să­i jefuiască. DinicuGolescu, de pildă, se urneşte de la cenaclulsău (1824­1826) şi ia calea Occidentului,notând cu mirare ceea ce vede şi, totodată,văitându­se amarnic de ceea ce lăsase acasă.Bolinti neanu, Alecsandri, Kogălniceanu, C.A. Rosetti călătoresc prin lume şi lasă jurna­le intime (C. A. Rosetti) şi memorii intere­sante, unele dintre ele, nu numai ca docu­mente biografice, dar şi ca literatură subiec­tivă. Se cultivă mai ales memorialul, o speciehibridă (însemnări de călătorie, jurnalintim, descrieri poetice sau sociologice,informaţii luate din ghidul de care călătoruleste însoţit, mici eseuri despre psihologianaţiei şi, mai des, comentarii de ordinmoral), formulă preferată de aceşti moldo­valahi care se decid greu să­şi părăseascălocul şi obiceiurile. Această spaimă de„alţii”, pe care o aflăm şi la cronicarii mol­doveni, începe însă să fie învinsă şi, cu câtînaintăm spre mijlocul secolului, vedem căromânii deprind gustul de a călători pentrua cunoaşte. Unii dintre ei, împinşi de „baba­cii” care vor să­şi instruiască fiii, îşi fac stu­diile în străinătate, în special în Franţa şiGermania, şi se întorc acasă cu idei noi şi cudorinţa de a schimba mentalităţile latinităţiiorientale. Încep să umble prin Europa şitinerii transilvăneni şi confesiunile lor (ace­lea ale „Peregrinului transilvan”, de pildă)rămân în literatură.

Filimon nu­şi justifică motivele pentrucare, la 29 iunie 1858, pleacă din Bucureşti,iar a doua zi se urcă în vaporul „Archiduca

Albrecht”... Nu pare a fi o fire aventuroasă.Amicii îi zic „Mălai mare”, din motive pecare le bănuim (îi place să mănânce mult şibine; preferă ciorba de ştiucă fiartă în zeamăde varză, iahnia de fasole, crapul umplut custafide, curcanul pe varză, purcelul fript;biografii lui reţin şi faptul că Filimon aretalent gastronomic, în sensul că ştie să pre­gătească mielul la jăratic, uns cu o saramurăinventată de el1). Firea omului, care ştie săpregătească asemenea bucate gustoase şisofisticate, este blândă, este un bun flautistşi cântă în corurile bisericeşti. Nu i secunosc bine (documentar) şcolile pe care le­a urmat, dar se vede din ceea ce scrie că, înce priveşte muzica, boemul bucureşteaneste un spirit cultivat. Ia drumulOccidentului, în 1858, din dorinţa, probabil,de a vedea cu ochii lui ceea ce citise princărţi şi de a­şi spori, astfel, cunoştinţele şi a­şi cultiva gustul estetic. Este ceea ce se

Nicolae Filimon. Primele semne ale realismului (IV)

5

remarcă, înainte de orice, în memorialulsău. Notează cu sârg întâmplările prin caretrece, fixează fizionomiile călătorilor (fizio­nomia este un gen pe care îl cultivă sistema­tic, la noi, generaţia lui Negruzzi şi IonGhica), descrie amănunţit locurile prin caretrece şi, când coboară într­un mare oraş, iamonumentele şi muzeele la rând (cameră cucameră) şi notează, cu ghidul într­o mână şicreionul în alta, ceea ce descoperă... Nu­i,adevărat, operă de creaţie ceea ce face, cioperă de informaţie culturală. Din loc în locdescoperim însă şi câte o însemnare perso­nală, un portret, de pildă, bine făcut, oimpresie originală despre o operă de artăsau despre un peisaj, o mică istorie cu saufără haz. La „Otello dei Vapori” din Giurgiustă, de pildă, în aceeaşi cameră cu un spa­niol care, descoperind un greiere, strigăînspăimântat „scorpia”, „scorpia” şi­l atacăfurios cu un ciomag. Acelaşi ciudat spaniolare o părere cât se poate de proastă despreromâni. Despre „nobleţe” (nobilime) crede,de pildă, că nu are amorul patriei şi seocupă numai de „plăcerile simţuale, dejocurile de cărţi şi de jafuri”. Femeile român­ce au şi ele mari scăderi morale, clerul la fel,iar burghezia (clasa intermediară) este îm ­părţită în partide ce se luptă aprig între ele...

Pe vapor, Filimon observă o familie deboiernaşi moldoveni îmbrăcaţi ca pe timpullui Cantemir Vodă. Tot acolo vede şi uncuplu grecesc contrastant: femeia, cu o sta­tură de amazoană, este „o frumuseţe angeli­că şi [are] o blândeţe angelică”, în timp cebărbatul („un fanariot însurat”) este scurtde statură, slab, cu capul lunguieţ, iar nasul– nasul seamănă cu „un colosal punct almirării scris în poziţiune inversă”. Înaintede a ne spune mai precis cum arată nasulfanariotului, Filimon face o mică teorie (cutotul banală şi inutilă în această confesiune)asupra nasului, în genere, şi a pasiunilor pecare le exprimă... În cazul fanariotului,nasul este un semn al geloziei turbate. Prilejde altă teorie asupra geloziei (nici aceastanu este originală)... Ce urmează este un dia­log între amazoana angelică (fiinţă oximo­ronică) şi consortul năsos şi teribil de gelos.Amazoana, vădit mai inteligentă decât con­sortul ei, face speculaţii despre delicateţea şi

raţionamentul debil al femeii, în genere, şi­lameninţă cu ideea că bărbatul gelos îşiîmpinge soţia să fie infidelă. „Fiţi dar pru­denţi cu femeile – zice ea – dacă nu voiţi şivă pierdeţi împreună cu dânsele”. Ea îşicheamă consortul la raţiune şi încredere înamor („Reasigurează­te de amorul meu”),dar bărbatul – pe nume Nicolachi – nucrede şi strigă: „ochii mei au văzut adevă­rul, tu iubeşti pe moldoveanul”. Epuizândargumentele, nenorocita jună începe a plân­ge şi, atunci, „celebi Nicolachi” se înmoaieşi astfel pacea conjugală se restabileşte...Prozatorul are acum posibilitatea să facă, înlinişte, portretul femeii bele şi să reflectezela condiţia creaţiunii pereche, cunoscutătemă romantică. Aşa că notează în carnetullui de călător în stilul lui Rică Venturianourmătoarele: „Să fie oare cu putinţă, zisei,ca această belă femeie, cu faţa mai albădecât cel mai perfect alb, cu ochii ca douămure, cu gene şi sprâncene de circaziană, cubuze de coral şi dinţi de avoriu, cu cele douăroze purpurii imprimate pe obrajii ei, să fiiubind ea oare pe acel vultur rapace, cunasul învârtit şi cu ochii stinşi şi fără espre­siune? Să fie oare adevărat aceea ce a zisodată un psiholog german, că inimileumane au ieşit din mâna creaţiunei perechi;apoi, aruncate în lume cu grămada, ele sedespărţiră şi intrară fiecare în câte un corpdiferit şi că daca acele inimi gemene au for­tuna de a se întâlni pe acest pământ, oricarear fi diferenţa în condiţiunea lor fizică şisocială, ele cată să se iubească?”

Speculaţiile despre „amorul angelic şicaritabil, care pardonă, compătimeşte şi facefericirea obiectului amat” (acela pe care îlrecomandă Filimon după ce istoriseşteaceastă parabolă, puţin inspirată), continuăîn aceeaşi notă şi se încheie cu câteva pro­poziţii jeluitoare despre mariajele de conve­nienţă: „Sărmana femeie!... în floarea june­ţii, în anii viselor de amor şi fericire, frunteaei sângera sub coroana de spini a odiosuluimatrimoniu... Părea ca o colombă în gheare­le uleiului”. Limbajul este, aici, ca şi maiînainte, artificial, în stilul italienizant pecare îl inventează Heliade. Modelul acestortineri gazetari şi scriitori dornici să facă dinliteratură politica lor cea mai bună.

Eugen Simion

6

La Budapesta, Filimon se plânge devameşi, dar laudă oraşul, muzica şi danţul,descrie instituţiile, arhitectura şi, la urmă,face consideraţii pozitive despre maghiari,„ca popol cuminte”. Stă de vorbă cu un junemaghiar şi se plâng, amândoi, de stareadeplorabilă a culturii din ţările lor. Filimondă exemplul teatrului ce merge spre ruină şia publicului care s­a deprins cu spectacolemonstruoase. Nici literatura nu merge bine(„merge înapoi ca racul”), scriiturii nu suntpreţuiţi... Eliade („corifeul literaturii româ­ne”), zice călătorul român, rătăceşte din ţarăîn ţară, nu are cu ce se hrăni... Nice „dulce­le bard al României” – Bolintineanu – nu aresoarta ce merită... La Viena, unde ajunge pecalea ferată, pentru că vaporul îl dezgustă,Filimon are ce vedea şi ce nota în caietelesale. Face mai întâi istoricul oraşului şi pre­zintă apoi, cu date luate din manualele despecialitate, castelele imperiale din Bourg,pieţile publice, pavagiul, galeria de artă (peşcoli) de la Belvedere şi, apoi, pe camere,amănunţit, cu o vervă de amator şi cu meta­fore preţioase, luate din cărţile pe care leconsultă. Observă în sală o sculptură înlemn ce reprezintă răpirea sabinelor şinotează: „este de o admirabilă frumuseţe”.Când intră în sala cu pictură italiană, spiri­tul lui delirează („locaş al soarelui şi al poe­ziei [...] cu mai mari luceferi ai acestei subli­me arte”). Adjectivele sublime asfixiazăpagina. Când ajunge în faţa pânzelor luiRembrandt, prozatorul cere ajutorul litera­turii pentru a­şi exprima emoţia: „un Ossianal picturii”... Nu înregistrează numai impre­siile. Face şi operă de educaţie. Dă la subsolinformaţii biografice şi detalii despre„cadre” şi stilul lor... În fine, în entuziasmullui, cântăreţul de strană descoperă numaicapodopere şi genii...

Ieşind din muzeu, încărcat cu mari emo­ţii, merge în grădinile şi locurile de plăceredimprejurul Vienei... Stilul de a prezentaeste acelaşi: istoria locului, monumentele,creatorii monumentelor de artă, izvoareleminerale (acolo unde este cazul) şi, tot cândeste cazul, personalităţile ce le frecventează.Aşa se întâmplă când vine vorba de Badenşi de apele minerale de la noi, lăsate în pără­sire. Prilej pentru Filimon, spirit în genere

critic, de a face severe reproşuri guvernuluiromân delăsător. Iată acest fragment dintr­un discurs împotriva guvernului asasin cepare a fi scris (dacă facem abstracţii de unelearticulaţii învechite ale propoziţiilor) de ungazetar de azi aflat în opoziţie cu puterea cepromite mult şi nu face nimic. Dovadă cămoravurile politice şi stilul jurnalistic de acombate moravurile politice nu s­au schim­bat, la noi, prea mult după 150 de ani:

„Dar ce zic! Ar fi o nebunie să pretinzăcineva asemenea îmbunătăţiri de la unguvern ca al ţărei noastre, care de cincispre­zece ani face şosele, şi şosele nu avem, careîn loc să facă râurile navigabile, ca să aducăbogăţiile străine în ţară, le lasă în aşa demare neîngrijire, că uneori înundează câm­piile şi strică semănăturile, iar alteori nugăseşti nici o picătură de apă într­însele; dela un guvern, o mai repetăm, care priveştecu impasibilitate tot ce este de folosulcomun, care zideşte castele pe vârful munţi­lor ca în timpul feudalităţii, fără a se gândicât de puţin la stabilimentele publice dinCapitală, ce cad în ruine şi la pavagiul uliţi­lor, ce te face să­ţi urăşti viaţa.”

Când are prilejul, Filimon introduce omică naraţiune în discursul voiajor. Aşaface, de pildă, când ajunge la Erfurt: poves­teşte atentatul săvârşit de tânărul FridrichStaaps în contra lui Napoleon I. Dăm aicipeste o istorie de amor romantic şi patrio­tism ardent scrisă în ton zgomotos patetic,utilizând toate clişeele romantismuluiminor. Junele Fridrich face parte dintr­oconjuraţie împotriva lui Napoleon şi sorţiicad pe el pentru a­l ucide pe cuceritorulGermaniei. Iubeşte însă pe Eloisa, careîntrupează idealul iubirii romantice, şi vreasă abandoneze conspiraţia, dar, la îndemnulEloisei, alege – între iubirea sublimă şi iubi­rea pentru patrie – pe cea din urmă. Esteprins de garda împăratului înainte de asăvârşi atentatul şi, dus în faţa luiNapoleon, are cu el acest dialog:

„­ Ai voit să­mi stingi zilele? ziseNapoleon cu un aer majestos şi plin denepăsare.

­ Este foarte adevărat, sire.­ Şi ce cauză te­a împins la o asemenea

crimă?

Nicolae Filimon. Primele semne ale realismului (IV)

7

­ Ura cea mare ce am asupra voastră.­ Dar această ură din ce ţi­a venit?­ Întreabă­ţi conştiinţa, iar nu pe mine.­ Voiesc să aflu chiar de la tine.­ Voieşti, în adevăr?­ Da, junele meu.­ Ei bine, motivele care au făcut să se

nască în sufletul meu ura neplacabilă cătrepersoana voastră sunt acestea: Te urăsc,căci, ca fiu al poporului şi al libertăţii, te­aiservit de aste nume sacre ca să ajungi laapogeul mărirei, iar după aceea ai trădat peunul şi ai strivit pe cealaltă; te urăsc, pentrucă ai adus în sânul patriei mele uciderea,dezolaţiunea şi deprădarea; te urăsc, pentrucă ai omorât libertatea poporului german,pentru că, ca un al doilea Attila, te­ai făcut

flagelul patriei mele.”Înţelegător, Napoleon vrea să­i dăruiască

viaţa, însă tânărul Staaps refuză, pronun­ţând această propoziţie mândră şi sfidătoa­re: „Nu primesc nimic de la tiranul patrieimele”. Moare, eroic, ca un personaj roman­tic hrănit cu idealuri sublime luate din cărţi,nu înainte de a mai ţine în faţa tiranuluiacest emfatic discurs profetic:

„Ai ieşit din popol; el te­a ridicat la glo­ria ce te face atât de mândru, dar tu, dreptrecunoştinţă, ai zdrobit sub picioare pebinefăcătorul tău. Carnifice al Germaniei!Ai voit să imitezi pre Iuliu Cezar şi pe eroulmacedonian; dar ei cel puţin au murit de omoarte subită, iar tu vei cădea sclav al ace­lora pe care îi despreţuiai atât de mult; ei te

Eugen Simion

8

vor despărţi de patria şi de cele mai intimeafecţiuni ale inimei tale; vei muri departe deţara ta, de o moarte lentă şi dureroasă;imperiul tău va cădea, căci nu l­ai bazat peamoarea popolilor; în palatul acela undeerai apoteozat de vasalii şi adulatorii tăi vorlocui inemicii tăi cei mai aprigi. Baschirul şicalmucul îşi vor paşte caii pe câmpiileFranciei, ale acei frumoase ţări, în al carianume ai voit să subjugi toată lumea.”Napoleon ascultă nemişcat („întocmai cacoloana sa din Piaţa Vendome”), acest dis­curs mesianic şi, după aceea, face semn gre­nadierilor să­l împuşte.

Cât despre Eloisa, eroina acestei nara­ţiuni, ea se aruncă, de durere, într­un abisdin munţi şi, după o vreme, cadavrul eiînsângerat apare plutind în apele Danu ­biului, ca acela al Ofeliei shakespeariene...Iubire desăvârşită, eroism sublim, moarte înstil romantic într­o melodramă, din neferici­re, fără valoare estetică...

Mai interesante, literar, sunt reflecţiile luiFilimon despre femeile germane. Proza ­torului îi place să facă fizionomii şi, ca tutu­ror scriitorilor din acele vremuri dominatede idealul naţional, să descopere psihologiaunui popor sau ceea ce mai târziu s­a numitspecificul naţional. Oriunde ajunge, înGermania sau Italia, el caută nota distinctă,individualizatoare pe chipul oamenilor sauîn operele de artă. Mijloacele sale de a odepista nu sunt foarte originale: înfăţişareafizică, calităţile morale, clima, muzica, lite­ratura... În Germania, de pildă, observăcomportamentul şi chipul frumos al „feme­ii vagabonde”. Vagabonde, adică voiajoare.Ea are o statură de amazoană, talie fină, mâinifine, ochi şi sprâncene încântătoare, dinţi maialbi decât avoriul... Face, în consecinţă, elo­giul acestei făpturi, citând din poemele luiSchiller şi romanţele muzicale ale luiSchubert – „dulcele bard al Germaniei”.Mai înainte leagă frumuseţea şi calităţilemo rale ale femeii vagabonde de clima Nor ­dului legături, cauzalităţi suspecte. Dupăclimă, Schiller şi Schubert, vine rândul luiGoethe (cu tipologia din Suferinţele tânăruluiWerther şi Faust), convocaţi, toţi, pentru adesăvârşi portretul moral şi psihologic alfeminităţii germane. În această sumă de

desăvârşiri, există şi o scădere: lipsa de „nuştiu ce”, nota pedantă şi, surpriză!, plăcereaprea mare de a călători (a vagabonda) pe Rinşi Elba şi de a citi din Goethe şi Schiller.Pentru a sensibiliza aceste inimi de gheaţă,bărbatul înamorat trebuie să stea îngenunchi şi să recite versuri de iubire dinpoeţii numiţi mai sus. Numai astfel, ziceanalistul valah, frumuseţea severă şi vaga­bondă cedează: „Acestor femei, deşi nu lelipseşte nimic din nuanţele ce compun fru­museţea femeii, le lipseşte însă acel «nu ştiuce» care atrage pe om către femeie. În amorele sunt foarte pedante şi ajung de multe orila nişte pretenţiuni ridicole. Dacă din neferi­cire ţi­au căzut la inimă vro germană, altmijloc ca să reeşi lângă dânsa nu e decât săte arăţi cât îţi va sta prin putinţă trist, gân­ditor şi din când în când să oftezi, de vei pu ­tea. Când te vei afla conversând, cu dânsa,să te sileşti a te arăta că cunoşti literaturagermană cu profunditate şi să­i recitezi cu omanieră cât se va putea mai afectată sauultradramatică poezii amoroase şi co res ­pondenţe de ale lui Werther cu Charlotta; înfine să te pui în genuche şi să te târăştiînaintea ei întocmai ca un condamnat înain­tea judelui său neplacabil, căci altfel nu veiputea reuşi a deştepta amorul în acele inimide gheaţă. Afară de asta, unele germane auo mare pasiune pentru un fel de aventureamoroase cu totul particolare stravaganteilor fantazii. Ce fac dară? Întreprind călătoriipe strada ferată sau pe vapoarele dupe Rinşi Elba, iau un aer mândru şi pasionat, des­chid pe Faust de Goethe sau vreo broşură depoezii de ale lui Schiller şi se dau cu totul lao lectură întreruptă adesea de nişte oftări pecare le lasă să semene mai mult cu surprin­derile inimii decât cu prefăcătoria.”

După acest eseu psihologic şi moral, plinde truisme, dar şi de observaţii inteligentedespre modul de a fi al femeii nordice(aceea pe care Nietzsche voia s­o unească,pentru a îmbunătăţii rasa, cu bărbatul bal­canic care însumează energiile solare,coruptibile ale sudului!), Filimon intră îngaleria de tablouri de la Dresda şi, potrivitobiceiului său, face recensământul camere­lor, marcând şcoala, picturile celebre, nume­le artiştilor şi, uneori, biografia lor pe scurt.

Nicolae Filimon. Primele semne ale realismului (IV)

9

Observă aceste „magice panorame” şi credeîn visări, optări şi lacrime. Este însoţit de unamic, Sergie Beresovschi, care are faţa pali­dă şi înspăimântătoare. Acesta este „ama­lat” de o baroneasă care, nu se ştie de ce, sepoartă ingrat cu admiratorul ei. Prilej pen­tru călătorul valah să vorbească exaltat, dinnou, despre aceste bizare şi sublime fiice aleNordului. La München ascultă Lohengrin şimărturiseşte că nu­i place. Nu se sfieşte să­idea sfaturi compozitorului. Din Însemnărilezilnice ştim că nu­i plăcuse nici tânăruluiMa iorescu. Filimon îi reproşează luiWagner lipsa armoniei:

„Acest nou metod s­a numit de către pro­zeliţii lui Wagner cu ridicolul nume deZukunftmusik (muzica viitorului). Am ascul­tat la teatrul de la Munich opera Lohengrince trece de cap d­operă al muzicei de felulacesta. Am pus cea mai mare atenţiune ca sănu pierz nici o notă; cu toate acestea nu amputut afla într­însa nici o nuanţă care să­miexcite cel puţin curiozitatea. Totul în aceaoperă era confuziune; melodia, care estebaza principală a muzicei, lipsea cu totul;armonia cea naturală, ce satisface urechea şiinima, era înlocuită prin nişte tranziţiuni şiacorduri repetate la părţile acute, medii şigrave, prin care Richard Wagner pretinde adescrie lumina focului şi a fulgerului, areprezenta distincţiunea colorilor şi adeveni viitorul, fără să observe că cautăefecte noi, acolo unde nu se mai găsescdecât defecte şi neant. E de mirare cum aputut să ajungă la o aşa de mare escentrici­tate şi materialism un compozitor caWagner, carele, pe lângă talentul muzical,uneşte şi pe al poeziei dramatice. Eu credcă, daca acest compozitor s­ar fi gândit cevamai bine şi de nu ar fi fost dominat de ideeade a crea un sistem muzical esclusiv, ar fivăzut, cum vede toată lumea, că muzica secompune din sunete şi, în calitatea aceasta,ea nu poate să reprezinte decât obiectele ceintră în domeniul sunetelor sau, cu altecuvinte, tot ce sună, şi astfel ar fi dat acesteiarte ce este al ei şi ar fi lăsat pe seama pictu­rei, sculpturei şi a poeziei să reprezinte apu­sul soarelui, lumina lunei şi şerpuirea fulge­rului; el însă, ca toţi utopiştii, persistă în sis­temul şi opiniunile sale; cu toate acestea

cată să mărturisim că, excluzând de la acestmaestru calea cea greşită prin care voieştesă reformeze muzica, îi rămân încă multemerite şi credem că arta muzicală şi drama­tică va profita mult din scrierile lui.”

Nu sunt comentariile unui om lipsit decultură muzicală şi de gust estetic, dimpo­trivă, cel care are aceste rezerve faţă de„muzica viitorului” este un critic profesio­nist, educat la şcoala italiană. G. Călinescuare dreptate să vadă în autodidactul NicolaeFilimon „întâiul critic muzical român înînţelesul tehnic al cuvântului”. Din cronice­le pe care le­a lăsat, înţelegem că iubea peRossini şi Bellini, pe Verdi şi Donizetti şi, îngenere, muzica italiană însufleţită de „aceleclectism divin”, agitată şi melodică.

Escursiunile continuă în acest stil fărăexpresivitate şi fără o notă subiectivă, iardin loc în loc cu fragmente patetice, justiţia­re, precum cele semnalate mai înainte. Careeste valoarea lor literară? Nu prea mare şinici foarte evidentă. Nu aflăm în aceste textemirarea şi vaietul profund al lui DinicuGolescu, care duce cu el în Europa o întrea­gă mentalitate răsăriteană, dar şi o maimare complexitate a spiritului. Filimon esteceva mai cultivat şi notează mai mult ceeace vede (cu o pasiune de autodidact), darfoarte rar simţim în memorialul său profun­zimile, fineţile unui spirit creator înfiorat desimbolurile mari ale artei occidentale şi deoperele unei civilizaţii înaintate. Ține, vreausă spun, nu un jurnal intim, ci – de cele maimulte ori – un sec jurnal cultural – turisticcu date din ghidul pe care îl consultă la totpasul... Nimic esenţial nu aflăm din el des­pre autorul care părăseşte o vreme stranalui de cântăreţ de la Biserica Ene pentru adescoperi, urcând cu vaporul pe Dunărepână la Budapesta şi, de aici, pe calea ferată,spre Viena şi oraşele din Germania de Sud,pentru a descoperi lumea europeană... Cereţinem din reportajul său este pasiuneapentru muzică şi disponibilitatea, curiozita­tea lui reală, autentică pentru arhitecturaoraşelor şi psihologia oamenilor care lepopulează, cu precădere a femeilor vagabon­de, adică dornice de a face din călătorie unmijloc de educaţie şi, indirect, de autoedu­caţie.

10

11

Le thème proposé pour cette nouvelleédition de “Penser l’Europe” comporte unensemble de nuances qui le rend très sug­gestif, surtout pour ceux qui, comme nous­mêmes, venons de l’autre extrémité de lalatinité européenne.

Nous aimerions rassembler, parmi cesnuances, celles qui concernent d’une part“l’enseignement pour la formation”, etd’autre part “l’identité de l’hommeeuropéen”. Personne ne s’étonnera si nouscentrons notre attention sur l’enseignement

Jaime GIL ALUJALa formation economique

de lʹhomme europeenExpunerea de faţă își centrează atenţia asupra învăţământului Știinţelor Economice și a influenţeisale asupra formării unui tot identitar capabil de a defini existenţa și comportamentul populaţieieuropene în domeniul economic. Știinţa economică, ca toate știinţele empirice, se bazează peʺobservaţieʺ, cel puţin în stadiul ei primar. Eforturile noastre teoretice converg spre definiţiaspecificităţii știinţelor economice, care, spre deosebire de chimie și fizică, permite aspecte alesubiectivităţii observatorului fenomenelor examinate. Se face o istorie a știinţei economice prinprezentarea succintă a teoriilor unor personalităţi marcante precum Pier Sraffra, Walras, Keynes.Perspectiva mecanicistă a predării economiei (acea viziune în care se pretinde că legile economiceurmează legile naturii sau legile fizicii) pune serioase piedici în dezvoltarea ei ca știinţă eficientă.Pentru a găsi calea care duce la identitatea omului european de mâine, va trebui urmărit unparcurs de hotărâri ale spiritului uman, cu toate erorile și capcanele sale.Cuvinte­cheie: homo oeconomicus, logica multivalentă în economie, perspectiva mecanicistă,

identitatea omului european, contribuţia știinţei economice la Europa de mâine.

This exposure centers its attention to Economic Sciences Education and its influence on the forma­tion of a whole new identity being able to define the existence and behaviour of the European popu­lation in the economic field. Economic science, as every empirical science, is based on ʺobservationʺ, at least in its primary stage. Our theoretical efforts converge to define the specificity of economicsciences, which, unlike chemistry and physics, allow aspects of the observer subjectivity in front ofthe examined phenomena. It is summarized a history of economic science by presenting the theoriesof personalities such as Pier Sraffra, Walras, Keynes. Mechanistic perspective of teaching economics(that vision in which it claim that economic laws follows the laws of nature or laws of Physics) putsserious obstacles in its development as efficient science. To find the path leading to the identity ofEuropean man of tomorrow, it has pursued a course of decisions of the human spirit with all itserrors and traps. Keywords: homo oeconomicus, polyvalent logic in economics, mechanical view, identity of

European man, economic science contribution to Europe of tomorrow.

Abstract

Jaime Gil ALUJA ­ Academician, Doctor Honoris Causa, doctor în Știinţe Economice ­ Universitatea dinBarcelona și profesor de finanţe și economie la aceeași universitate.

A gândiEuropa

des Sciences Economiques, et son influencesur la formation d’un tout identitairecapable de définir l’existence et le compor­tement de la population européenne dans ledomaine économique. Le parcours histo­rique et la situation actuelle du corps dedoctrine, des principes, de la méthodologieet des procédés d’enseignement, peuvent,nous le croyons, aider à entrevoir ce quesera le panorama de l’avenir où devrontconvivre les populations d’Europe.

Comme tout le monde sait bien, l’originede ce qu’on connait comme ScienceEconomique remonte au milieu du XIXémesiècle, à l’époque de l’éternel débat concer­nant la séparation, ou la non séparation del’activité scientifique, et qui terminera parson incorporation dans le domaine dessciences empiriques, et à l’intérieur decelles­ci, dans le domaine des sciencessociales. Et cela malgré la solide doctrine del’unité de la méthode scientifiquequ’Auguste Comte (1798­1857), celui quel’on considérait le créateur du positivisme,avait déjà exposée auparavant, suivi plustard par J.S. Mill (1806­1875) dans le 6èmevolume de sa “Logique”.

La science économique, comme toutesles sciences empiriques, se base sur “l’obser­vation”, au moins à son stade primaire.Avec ce support, on établit des propositionsqui adoptent une formulation logique. Maisles “faits” économiques sont plus variés queles “faits” étudiés par exemple en physiqueou chimie. D’où un des aspects qui donneralieu à un manque dans l’emploi du mécani­cisme en économie, comme nous le verronsplus loin. En effet, tandis qu’on observe les“événements” physiques depuis l’extérieur,les “faits” économiques peuvent être aussiobservés depuis l’intérieur. Et nous avonsici un aspect du subjectivisme qui s’intro­duit dans la construction formelle de lascience économique.

Une fois les “faits” économiques décrits,on les classe à partir des uniformités com­munes, en séparant les caractéristiques par­ticulières propres à chaque observation. Ona ainsi obtenu des types qui possèdent unensemble d’attributs que l’on considère fon­damentaux. On raisonne ensuite, sur ces

types abstraits, en créant des concepts et enélaborant des théories.

Comme on considérait que ce parcoursétait une ligne de conduite inamovible, onest arrivé à construire un édifice formeldans lequel tous ses composants fonction­naient avec la précision du mécanismed’une horloge. Tellement bien, qu’on amême considéré que cet édifice théoriqueétait achevé.

Au début du XXéme siècle, on disposaitde l’apport spectaculaire de l’école autri­chienne. D’autre part, Walras (1834­1910) etPareto (1848­1923) ont pu interpréter avecprécision le fonctionnement des méca­nismes économiques en régime de concur­rence libre et parfaite. Marshall (1842­1924),avec ses “Principles” présentait un schémathéorique des processus économiques quis’emboitait parfaitement avec les précé­dents. L’univers de la Science Economiqueétait fasciné par l’ordre logique de laconstruction théorique de Walras et Pareto,et de la précision des instruments analy­tiques de Marshall. Tout était parfait etinsurmontable.

Puis, plus tard, lorsque les successeursde Marshall considéraient encore la perfec­tion de leur théorie des prix et des coûts,Pier Sraffra (1898­1983) démontra avec destravaux magistraux leurs imperfections etébaucha de nouveaux chemins. Les annéesqui passaient ont mis en évidence l’évolu­tion réelle des relations sociales et l’insuffi­sance des développements formels, pour lesfaire connaître d’abord et pour les traiterensuite. Dans ce sens, la publication del’oeuvre de Keynes (1883­1946) “TheGeneral Theory of Employment, Interestand Money” la nouvelle forme de concevoirla théorie monétaire par l’Ecole Scandinave,et l’apparition des travaux pour construireune théorie dynamique, ont été des élé­ments­clés qui ont ouvert les consciencesvers une nouvelle conception de la scienceéconomique, prisonnière jusqu’à présent dumécanicisme des grandes sciences: la phy­sique et la chimie.

Etant données ses origines et en tenantcompte des influences reçues d’autresdomaines de la connaissance il serait licite

12

Jaime Gil Aluja

d’affirmer que le futur de la science écono­mique ne peut se détacher des changementsqui se produisent dans d’autres domainesdu savoir. Et c’est pour cela, qu’à partird’une perspective générale, nous pouvonsaffirmer que l’activité scientifique qui s’ydéveloppe représente un exemple révéla­teur de l’interdépendance, et dans ce casprécis nous dirons même de la dépendance,d’autres domaines aux racines plus loin­taines, et, peut­être aussi, plus profondes.

Accepter cette prémise ne doit pas êtreun motif de honte, et non plus pouradmettre que la science économique estjeune. Car, malgré son jeune âge, elle a déjàmérité le respect et l’admiration très sou­vent de la part de ceux qui se sont mis aubalcon d’où on contemple les trouvailles quiont saupoudré l’histoire de la pensée et des“faits” économiques. Cependant, il est justed’admettre que nous sommes tributairesd’autres corps scientifiques, quelques unsd’entre eux millénaires et qu’il nous faudra

encore fouiller très longtemps dans les trou­vailles d’autres disciplines en espérant ytrouver des points d’appui sur lesquels onpourra édifier des constructions suscep­tibles de traiter la complexité et l’incertitudeéconomiques.

Au long de ce bref parcours, nous pou­vons vérifier que la “doctrine” économiquea pris racine, et a pu se développer en s’ap­puyant dans l’histoire et les connaissancesde l’homme européen.

Mais cette constatation ne peut pas mas­quer un fait important: une restructure for­melle créée n’a pas touchée tous les hommesdu continent avec la même intensité. Deuxmentalités, deux façons de compendre lavie économique deux façons d’agir se sontformées en divisant la géographieeuropéenne en deux blocs qui séparent l’en­semble du monde saxon des peuples latins.

Sans vouloir formuler des raisonnementsrigides, nous croyons que le fond et la formemécanicistes de la connaissance et de l’en­

13

La formation economique de l’homme europeen

seignement économiques ont été la causeprofonde qui provoqua un certain refus del’Europe du Sud de cette forme d’interpré­ter l’activité non seulement économiquemais aussi sociale.

Pour accepter cette position, il sera peut­être utile de scruter l’horizon de larecherche, en nous arrêtant sur deux corpsscientifiques, la physique et la biologie, quiau cours du dernier siècle ont aussi donnédes signes significatifs de changements pro­fonds. A partir de là, de nouveaux espacesse sont ouvert, pour donner une nouvellevie à l’activité scientifique, malgré les diffé­rences évidentes entre les diverses sciencesqui n’altèrent pas le sens de son parallélis­me.

Les grands maîtres de l’économie se sontdepuis toujours regardé dans le miroir de laphysique d’abord, de la biologie ensuite etnous continuons à tourner la vue vers cesbranches de la science, afin d’y chercher desindices qui permettent des alternatives fruc­tifères face à la stérilité provoquée par lescomportements trop routiniers. Nous pensons que quelques idées seront suffi­santes pour illustrer ce que nous venonsd’exposer.

Physique et EconomieLes scientifiques, depuis la nuit des temps

ont essayé d’expliquer les phénomènes de laNature par des lois. La science économique,depuis toujours, guettait les regards des phy­siciens lorqu’ils observaient l’univers, dansl’espoir de trouver certains signaux qui pour­raient, d’une certaine manière, expliquer lesmises en scènes de l’activité économique. Etc’est ainsi qu’on enseignait dans les centresdocents que les lois économiques avaientsuivi les lois de la nature. Et que les “com­portements anormaux” des systèmes écono­miques avaient eux aussi suivi les “vides” oules “anomalies” de la Nature. Et de la mêmemanière que tant de physiciens se sont posédes questions sur la signification de la réalitéet sur l’existence du temps, les économistesse sont aussi interrogés sur l’essence des faitséconomiques et sur le fonctionnement desforces qui les provoquent.

Déjà, au XVIème siècle, Giordano Brunoécrivait: “L’univers est un, infini et immobi­le. Il n’y a rien en dehors de lui, laissantpenser que c’est le tout. Il n’a pas de généra­tion propre, puisqu’il n’y a rien d’autre àchercher. Il n’est pas corruptible, puisqu’ilne peut pas devenir autre chose. Il ne peutpas diminuer ni augmenter, puisqu’il estinfini. Il n’est pas altérable, puisque rien del’extérieur ne peut l’affecter’” (fin de cita­tion). Cette idée, exprimée ainsi par Bruno,influencera la pensée scientifique occidenta­le pendant des siècles et d’où dérivera laconception mécaniciste de l’univers.

Dans cette conception, il y a une insistan­ce obstinée à trouver des réponses à la signi­fication de deux éléments qui adquièrentune importance spéciale dans le processusde recherche : la réalité et le temps. Il est trèsdifficile de délimiter ces deux concepts carnous associons la réalité au moment actuel,le passé étant terminé et le futur n’étant pasencore. Il semble que notre pensée se dépla­ce de manière que l’incertitude du lende­main ne le soit plus pour se convertir en réa­lité éphemère d’aujourd’hui, et qui, à sontour, devient certitude du passé.

Mais cette perception vitale heurte fron­talement la rationalité avec laquelle la phy­sique classique assume le concept du temps.Pour celle­ci, il existe un “paysage tempo­raire” où se trouvent tous les événementsdu passé, du présent et du futur. Le tempsne bouge pas, ce sont les objets qui bougentdans le temps. Le temps ne s’écoule pas.Simplement, il est. L’écoulement du tempsest irréel, ce qui est réel, c’est le temps.

Malgré de telles affirmations, il est diffi­cile d’accepter une nature sans temps. Lesétudes économiques conduisent, actuelle­ment d’une certaine manière, à choisir entrela conception non temporelle (éternelle) quiprésuppose l’aliénation humaine et l’accep­tation du temps qui semble contrevenir à larationalité scientifique. Une profondeincom patibilité palpite entre la “raison clas­sique” avec une vision non temporelle etnos propres expériences de vie pigmentéespar le temps.

Pour la physique classique, une horlogemesure la durée entre les événements, elle

14

Jaime Gil Aluja

15

La formation economique de l’homme europeen

ne mesure pas la vitesse avec laquelle onpasse d’un fait à un autre. On accepte ainsique le passé, le présent et le futur sont réelsà parts égales : l’éternité est présente danstoute sa dimension infinie. Par contre, dansles études économiques, le parcours dutemps est conçu comme un procédé moyen­nant lequel à mesure que l’horloge avance,des qu’un instant passe, un autre occupe saplace.

Depuis de nombreux siècles, l’idée de«non temporalité» a attiré les réflexions deschercheurs, intéressés à vérifier la régularitédu fonctionnement du Cosmos. Les philo­sophes grecs furent capables de trouver leslois qui décrivent les mouvements desplanètes mais par contre, ils ne connais­saient pas les «lois» qui règlent les phé­nomènes les plus élémentaires de notreentourage. Le concept des lois de la nature,bien représenté par la métaphore «unmonde qui fonctionne comme une horloge»se perd donc, dans la nuit des temps et esttrès enraciné dans la pensée et les ouvragesde nos chercheurs.

On ne peut pas nier la validité desconcepts passé et futurs, même en soute­nant l’inexistence de «l’écoulement dutemps». Dans le domaine des sciences éco­nomiques, on trouve une grande quantitéde phénomènes irréversibles. On diramême qu’ils sont majoritaires. On peut pen­ser à une asymétrie des objets dans letemps, mais non pas une asymétrie dutemps. Dans ce sens, donc, l’asymétrie estune propriété des objets, et non une pro­priété du temps.

De toutes façons, il est très difficile d’ar­racher de la pensée économique la notionde flux temporel, même lorsque, paradoxa­lement, la présence de réversibilité, avectoute sa charge de non temporel, a été uneconstante dans les apports les plus durablesdu corps scientifique des sciences écono­miques.

Pendant de trop nombreuses années, leséconomistes fermèrent les yeux à ces idées etfermèrent les portes pour empêcher l’arrivéede cet air frais. Et c’est pour cela qu’une par­tie importante de la pensée économique

continue avec la même structure du début,entre 1880 et 1914, basée sur le raisonnementmécaniciste. On utilise encore la mécaniqueclassique de Lagrange, qui donne uneimpression de rigueur. Mais, par contre,cette pensée a été emprisonnée par des loiséconomiques qui ne lui laissent pas exercerun de ses précieux trésors: l’imagination.L’inévitable conséquence est que les auto­matismes du mécanicisme ont eu une gran­de audience, et ont dominé et dominentencore de nos jours de nombreux domainesde l’activité scientifique en économie.

Heureusement, on dispose déjà d’inté­ressantes propositions, surtout non numé­riques, capables de répondre aux « agres­sions » que les systèmes économiques doi­vent supporter, produites par un entourageplein de turbulences. Ces propositions, sur­gies de tous les coins du globe, ont un déve­loppement fructifère dans les centres derecherche européens.

Economie et BiologieArrivés à ce point, il nous semble légiti­

me de se questionner sur la direction de larecherche et de l’enseignement pour la for­mation de l’homme européen du XXIèmesiècle. Nous sommes conscients qu’unchangement transcendant est entrain de seproduire, comme conséquence des idéescaduques du mécanicisme. Dit d’une autremanière: Où trouve­t­on les élémentscapables de pousser la science économiquedu futur? Un bref coup d’oeil aux études debiologie peut nous éclairer.

Dans les textes de biologie, on expliquel’apparition de nouveaux êtres vivantscomme la conséquence de l’interventiond’une séquence presque infinie de pasminuscules, nécessairement minusculespour qu’un être soit suffisamment prochedu précédent. Les faits économiques, phy­siques ou mentaux, bien qu’ils continuentdans leur évolution le même procédé, ontune séquence plus rapide et les transforma­tions plus perceptibles.

Le Darwinisme le plus pur soutient queles corps vivants sont si immensément com­

plexes qu’il n’est pas possible qu’ils aient puapparaître par hasard. Il existe des millionsde manières de former un être vivant et seu­lement un infime nombre d’entre elles seraitcapable de prendre une forme viable.

Les structures économiques sont forméespar une trame complexe, résultat de l’actiondes personnes, des agents sociaux et dupropre déroulement des événements.

De plus en plus on observe que les stu­dieux de tous les domaines de la connais­sance détectent des processus où apparait latransition du chaos à l’ordre, c’est­à­dire desséquences dirigées vers une auto­organisa­tion. Et étant donnée l’entropie d’un systè­me, si celui­ci est perturbé de façon qu’unétat demeure suffisamment près de l’équi­libre, le système répond en rétablissant lasituation initiale. Des mécanismes existentdonc pour le rendre immune aux perturba­tions. Il s’agit alors d’un système stable.Mais si un état est porté suffisamment loinde l’équilibre, il entre dans une situationd’instabilité par rapport à la perturbation.Et là, de nouvelles situations se produisentqui peuvent correspondre à des comporte­ments éloignés de l’original. Ainsi apparais­sent de nouvelles figures chaque fois pluscomplexes, dont la survivance est menacéeen permanence par un entourage hostile.Dans ces circonstances, l’analyse mécanicis­te ne sert pas pour déterminer quel sera lechemin choisi parmi de nombreuses optionset donc quel sera le nouvel objet ou phé­nomène économique. Devant cette éviden­ce, les studieux de l’économie se tournentde plus en plus vers la biologie.

Il est bien connu que la manifestation dela vie actuelle, c’est­à­dire l’ADN1,2 desêtres vivants vient des ancêtres communs,au moyen d’une séquence de répliques d’unADN primogène immensément longue etininterrompue. Une réplique n’est pasforcément identique à la précédente, bienqu’elle aie pu subir des variations causées

fondamentalement par deux circonstances:par erreur, dans le processus même decopie, ou par des imperfections dans latâche de réparer les dommages dus auxaltérations de l’ADN (radiations, composéschimiques...) qui alourdissent ou rendentimpossible la lecture ou la transmission. Ceschangements génétiques sont absolumentnécessaires pour que notre espèce survive etse reproduise dans un contexte dont l’entou­rage se modifie constamment. Cependant,ces variations de texte ne peuvent être nitrès fréquentes (lest génétique incompatibleavec l’entourage), ni excessivement espacés(ils éviteraient les changements héréditairesnécessaires). Certaines mutations géné­tiques peuvent nuire au développement del’organisme. Et nous avons un clair exempleavec le cancer, avec les transformations descellules somatiques (celles qui forment nostissus). Et c’est peut­être l’explication depourquoi la plupart des tumeurs surgissentchez des individus aux équipements deréplique et réparation qui sont exposes àdes agents qui nuisent le texte génétique.

On peut concevoir, à grands traits, l’évo­lution des institutions économiques commeun renouvellement pseudo­génétique qui alieu dans les organismes des Etats, et autresInstitutions publiques, ainsi que dans lesentreprises qui donnent lieu aux généra­tions successives, ce qui fait que chacuned’elles soit structuralement irrépétible. Ils’agit d’un processus irréversible dans letemps. Encore une fois, l’idée d’irréversibi­lité surgit de nouveau, qui rompt les sché­mas mécanicistes des études classiques etnéoclassiques de l’économie, si chargésd’atemporalité.

L’expérience nous montre que l’immensemajorité de ces mutations dues au transitgénérationnel mènent à la « mort » desorganismes (institutions et entreprises),mais, malgré tout, quelques unes d’entreelles donnent comme résultat des « corps

16

Jaime Gil Aluja

1 L’ADN est un texte écrit avec un alphabet composé uniquement par quatre symboles appelés nucleó­tides; Bruno, G., “De la causa”. Opera Italiane, quinto dialogo I. Bari 1907. Citado por Lecrerc, I TheNature of Physical Existente. Georges Allen and Urwin. Ldt. Londres 1972, p. 88.

2 L’ADN est un texte écrit avec un alphabet composé uniquement par quatre symboles appelés nucleó­tides.

17

La formation economique de l’homme europeen

vivants » meilleurs ou mieux adaptées auxnouveaux milieux. Et, c’est ainsi, commeconséquence de l’effet d’imitation, qu’uneespèce de reproduction a lieu, et ce qui étaitinitialement une exception devient la nor­malité. De cette manière, successivement,chaque changement s’institue comme sup­port du suivant. La rupture que signifie idéedarwinienne en économie par rapport à lamécaniciste crée les mêmes doutes et lesmêmes méfiances que l’évolutionnismecréa, en son moment, en biologie.

D’autre part, on constate certaines diffé­rences, qui, dans certains cercles immobi­listes ressortent et grandissent. Ainsi, enbiologie, le changement par évolution seprolonge au cours d’une dizaine de millionsd’années (vie moyenne d’une espèce). Dansle domaine de sciences sociales, et de façonspéciale en science économique, l’échelle dutemps aurait permis une valorisation et une

évaluation de l’évidence expérimentale.Dans les espèces biologiques, on perçoit

seulement leur disparition, et par contre iln’est pas possible de contenir le processuscomplet de la naissance à la mort. Dans lesconfigurations économiques, il existe denombreux cas, trop même, où il est possiblede percevoir non seulement l’évolution d’unEtat ou d’une entreprise ou d’une institu­tion, mais aussi tout le processus qui mènede sa « disparation » jusqu’à la « naissance »d’un nouvel organisme (nouvelle espèce).Et la rapidité avec laquelle se produisent lesperturbations qui apparaissent commeconséquence de l’affrontement des subjecti­vités face aux phénomènes complexes quiimprègnent la vie en société.

De ce parallélisme bref et possiblementassemblé à grands points entre la biologie etl’économie, nous avons voulu montrer dansquelles circonstances et sous quelles limita­

18

Jaime Gil Aluja

tions l’enseignement de l’évolution biolo­gique peut être enrichissant pour mieuxcomprendre la conjonction complexe quiprovoque la naissance, le développement etla décadence des organismes sociaux, éco­nomiques et financiers.

Tout au long de notre bref parcours, nousn’avons pas pu éviter que surgisse la notiondu temps, occupant une place centrale. Lesréflexions que les trouvailles en forme defossile suggèrent, qui, de manière clairemettent en évidence (même avec desmaillons encore perdus) l’évolution biolo­gique, sont conditionnées par le temps. Lascience qui étudie les comportementssociaux, économiques et financiers, ne s’estpas toujours affrontée ouvertement avec lagrandeur temporelle. Ainsi, il a parfoisdétourné, parfois relégué à un second planles problèmes qui comportent sa considéra­tion. Les analyses statiques, et même cellesde statique comparative en sont un bonéchantillon. Et, dans d’autres cas, le richehéritage de la physique n’y a pas été étran­ger.

La complexité croissante des faits et phé­nomènes qui apparaissent dans une sociétéremplie d’incertitudes provoque l’abandon,dans le domaine des sciences économiques,du conglomérat des connaissances baséessur la logique booléenne pour chercher deséléments assez puissants afin de se doter soimême d’une vraie capacité explicative, etqu’actuellement nous ne concevons leurexistence que sous l’abri des logiques multi­valentes.

Complexité et incertitude, incertitude etcomplexité, elles envahissent la vie socialeet économique, leur étude et leur traitementéchappent par des fissures toujours plusprofondes produites dans l’édifice monoli­thique de l’orthodoxie scientifique sivénérée par les chercheurs habitués à desroutines mécanicistes, dépourvues d’imagi­nation.

On ne doit pas s’étonner, donc, que noussommes en train de vivre des momentsdéconcertants, lorsqu’une réalité, pleine deconvulsions qui rendent la vie instable, veutêtre traitée comme on l’avait fait dans dessituations entourées de stabilités.

L’homme et la société après la crise

Notre Europe subit actuellement un bou­leversement, un des plus importants denotre existence. Nous avons le sentimentqu’elle est victime des hésitations qui nousamènent à un avenir incertain.

Parce que cette crise actuelle n’est passeulement une crise économique et financiè­re,... c’est une crise sociale, humaine, et cul­turelle, et, en profondeur, une crise devaleurs.

Bien entendu, nous sortirons de cettecrise, et nous en sortirons plus forts, solide­ment renforcés. Mais pour cela, il est néces­saire d’accepter un profond voyage aucentre de la pensée, pour arriver à connaîtrepourquoi l’homme européen pense commeil pense.

Pour trouver le chemin qui mène àl’identité de l’homme européen, il faudrasuivre un parcours de décisions dans l’es­prit humain, avec tous ses raccourcis, toutesses erreurs, toute son encablure défectueuseet tous ses nombreux pièges. Ce n’est que decette manière que nous serons capables descruter le formidable système d’adaptationévolutive, qui va permettre que nous,hommes européens, soyons ici maintenanten train de parler de notre cerveau.

A ce propos, Daniel Kahneman, PrixNobel d’Economie, avec la collaborationinestimable d’Amos Tversky, a structurénotre façon de raisonner et notre architectu­re pour la décision en deux systèmes: lesystème 1 et le système 2. Nous le rappelonsbrièvement:

Le système 1, celui qui «pense vite», estinconscient, intuitif et facile à employer: ilne demande pas d’effort. Lorsqu’on nous dit«Blanc...» on ajoute automatiquement«Noir» sans avoir besoin d’activer nos neu­rones: c’est ce qu’on décide en «un clind’œil». Le système 1 répond aux questionsinstantanément... bien que pas toujours cor­rectement.

Le système 2, par contre, est celui qui«décide lentement»: il est rationnel, ildemande un effort et consomme de l’éner­gie. Il est décideur, lent et incrédule. Il

19

La formation economique de l’homme europeen

considère, évalue, raisonne par étapes diffi­ciles et finalement il prend une décisionqu’il pourra justifier à tout moment. Il sait,en définitive, pourquoi il prend cette déci­sion.

Nous dépendons autant du système 1que du système 2, pas toujours de façonégale au moment de prendre les décisions,même pour le scientifique le plus rationalis­te.

A partir de ces considérations, il estmaintenant facile de mettre en évidencel’hypothèse fondamentale des sciences éco­nomiques et leur orthodoxie dominante jus­qu’à il y a peu: nous sommes des êtres fon­damentalement rationaux et, donc, prévi­sibles. Cette affirmation est très souventimprécise et même parfois fausse.

Dans ce contexte mécaniciste, on a établicomme sujet de l’activité économique «l’ho­mo oeconomicus»; il est la base de la ratio­nalité dans le domaine des sciences écono­miques mais n’existe pas dans le monderéel. Depuis plus de 40 ans, nous avons ditet redit que nous ne sommes pas des robotset donc que les sciences économiques neseront jamais des sciences exactes, ni pour­ront prédire ­quelle chimère­ avec précisionle comportement des agents qui agissent enleur intérieur. Ce domaine de la science,surchargé par un appareil statistique et éco­nométrique, sera toujours conditionné parla volonté humaine qui intervient continuel­lement dans leurs décisions. Et par consé­quent il sera toujours très flou et donc diffi­cilement prévisible comme nous le sommesnous­mêmes.

Nous ne sommes ni aussi rationaux ­et sivous lisez ces jours­ci la section d’économiede la presse, vous nous donnerez raison­ niaussi prévisibles. Et c’est peut­être pour celaet par le manque de modèles appropriésque nous avons commis et que nous com­mettons beaucoup d’erreurs.

Se tromper est humain; mais l’homme setrompe­t­il toujours de la même manière?La science du comportement sembledémontrer que oui. Nous avons tendance àcommettre les mêmes erreurs continuelle­ment et c’est pour cela que nos crises écono­miques sont récurrentes, De cette manière,

on pourrait faire un catalogue rassemblantdes erreurs économiques cycliques,répétées à l’origine de chaque crise. La plu­part sont l’effet de cette absence de«valeurs», c’est­à­dire, ces points de référen­ce qui permettent de limiter les marges del’actuation acceptable.

L’histoire se répète et nos erreurs aussi. Al’origine de la crise, nous trouvons le mêmecatalogue d’erreurs que dans la crise destulipes hollandaises d’il y a quatre centsans, ou dans celle de l’année 29 ou dans cellede 92: les fautes sont les mêmes; ce ne sontque leur grandeur et leurs effets qui chan­gent.

Peut­on attribuer cela à ce mélange d’in­tuition et de raison, de préjugé et de juge­ment, de sentiment et de raisonnement, quiexpliquent de quelle manière nous décidonset de quelle manière nous agissons. Il nes’agit donc pas d’une simple condamnationde l’esprit cartésien dans tout ce qu’il y a deraisonnement pur, mais bien de positionnerl’intuition, sans aucun soupçon d’affronte­ment.

Il faudrait aussi mettre fin à l’anciennedichotomie entre l’émotion et la raison;entre l’intuition et le raisonnement. Noussommes faits des deux; nous sommes desêtres complexes, résultat d’une évolutionbiologique qui choisit parmi les différentschemins, celui de la survivance, qui n’estpas toujours le plus droit chemin. Nouscroyons que les sciences économiques doi­vent avancer à partir de cette prémisse etnon à partir de la supposition fausse quenous sommes des robots qui prennent desdécisions prévisibles.

Nos décisions, et même parfois les plustranscendantes, dépendent souvent de lamanière dont on nous présente les options.Et cela trop souvent!

Et nous arrivons maintenant à une ques­tion clé: comment peut­on intégrer en unseul système la rationalité et l’intuition qui,d’une certaine manière et rien que d’unecertaine manière, constitue un attribut de lasubjectivité?

L’aujourd’hui et le demain de l’hommeeuropéen

20

Jaime Gil Aluja

Tout ce que nous avons exprimé permetd’affirmer que les systèmes sont très sen­sibles aux variations des conditions initialesou de celles qui existent à un certainmoment de leur activité. Autrement dit, onconçoit que lorsqu’une perturbation dépas­se un certain niveau, les déviations futuresmènent à un processus non contrôlable parle système lui­même et c’est alors que seproduisent de nouveaux phénomènes nor­malement inattendus. Et c’est avec cetteconviction, par exemple, que l’on peut ima­giner comment, il y a quatre milliardsd’années, une cellule vivante a pu surgird’une vulgaire culture d’aminoacides. Lacomplexité des systèmes biologiques, maisaussi de celles économiques fait qu’on ne

peut comprendre ni expliquer cela par deslois mécanicistes, soutenues et développéesà partir de la mathématique mécaniciste. Il afallu et il faudra une grande dose d’imagi­nation pour rompre les liens qui nous atta­chent au passé, les remplaçant par dessystèmes biologiques, porteurs de tout unarsenal descriptif de situations incertaines.

Depuis quelques dizaines d’années desgroupes de scientifiques cherchent des élé­ments capables de trouver un nouveau che­min scientifique capable de traiter les phé­nomènes économiques de demain: une voieinitiale est ouverte avec la naissance de lathéorie des sous­ensembles flous, qui a sonépicentre dans une querelle qui date de plusde 2000 ans. En effet, Aristote (384­322 av.

21

La formation economique de l’homme europeen

J. C.) faisait remarquer: «Une simple affir­mation est la première espèce de ce quenous appelons les propositions simples, etune simple négation est la seconde classe decelle­ci... En ce qui concerne les chosespassées ou présentes, que les propositionssoient positives ou négatives, elles sont parnécessité vraies ou fausses. Et des proposi­tions qui s’opposent entre elles, l’une doitêtre vraie et l’autre fausse ».3 La pensée desstoïciens allait dans ce même sens et onattribue à l’un d’eux, Crisipo di Soli (281­208av. J. C), l’énoncé de ce que l’on appelle «leprincipe du tiers exclus» (une propositionest vraie ou fausse). Les épicuriens contestè­rent vigoureusement ce principe, en faisantremarquer qu’on ne peut l’accepter que s’iln’existe pas une troisième solution (tertiumnon datur) (tiers exclus). Malgré son maté­rialisme, Epicure croyait en la liberté de lavolonté, suggérant même que les atomessont libres et se déplacent parfois avec unetotale spontanéité.

Il faut encore 22 siècles avant queLuckasiewicz,4 en reprenant l’idée des épi­curiens, fasse remarquer qu’il existe aussides propositions qui ne sont ni vraies nifausses, mais indéterminées. Et cela lui per­met d’énoncer son «principe des valences»(chaque proposition a une valeur de vérité).Il commença par affecter trois valeurs devérité: vrai (/), faux (0), indéterminé (0,5),pour généraliser ensuite, à n valeurs, n étantégal ou plus grand que (2). Et c’est ici quecommence le chemin de ce qu’on appelle leslogiques multivalentes.

A l’occasion du Congrès InternationalS.I.G.E.F. de Buenos Aires5, nous avonsessayé d’installer la position épicurienneaux nouvelles coordonnées surgies du tra­vail de Zadeh6, en énonçant «le principe dela simultanéité graduelle» (toute proposi­tion peut­être à la fois vraie et fausse, àcondition de donner un degré à sa vérité et

un degré à sa fausseté). Avant et après, denombreux scientifiques ont construit, pierreaprès pierre, les fondations de ce qui pour­rait être un nouveau bâtiment du Savoir. Denombreux groupes de recherche apparte­nant à des Universités des cinq continentstravaillent aujourd’hui dans les différentesbranches de l’arbre de la Science. Nous leurrendons hommage.

Tandis que la science progresse pourdoter les hommes en général et l’hommeeuropéen en particulier d’une nouvellecarte de convivialité, le processus récessif etdépressif d’une grande partie des systèmeséconomiques européens offre un grandchoix d’opinions d’intellectuels, de poli­tiques et d’hommes d’affaires qui cherchentdans le domaine économique des solutionsaux problèmes qui nous affligent.

Les systèmes économiques européens setrouvent à un niveau plus ou moins granddans un processus récessif et dépressif quitouche l’homme européen avec une inten­sité variable. Toutes les mises au pointsituent les «causes» de cette situation dansles décisions prises par les derniers respon­sables économiques sans se rendre comptequ’en réalité, elles ne sont pas la «cause»,mais bien un «effet» dû au changement pro­fond de la mentalité, des habitudes, ensomme des valeurs d’une nouvelle sociétéqui est en train de se former. La «cause» detous nos maux est donc l’existence d’une«crise sociale».

Il y a certains éléments qui peuvent nousamener à l’intuition du pourquoi de la crisevécue par l’homme européen aujourd’hui.La réponse doit s’appuyer, entre autres, surles cinq aspects suivants:

Premièrement, il existe un principe clai­rement constaté empiriquement: «un systè­me économique ne peut être pleinementefficace que dans la mesure où il rapporte àses agents les bénéfices proportionnels aux

3 Aristote: Œuvres .Logique. De la expresiôn o Interpretaciôn. Ed. Aguilar. Barcelona, 1977, p. 258­260.4 Luckasiewicz, J., “ Ozasadzie wylaczonego srodka” Przegl’de Filozficzny,13, 1910, p. 372­373.5 Gil Aluja, J., Lances y desventuras del nuevo paradigma de la teoria de la décision. Proceeding du 3éme

Congrès de la Sociedad Internacional de Gestion y Economia Fuzzy. Buenos Aires. 10­13 novembre1996. (non numérotés).

6 Zadeh, L., Fuzzy Sets. Information et contrôle. 8 juin 1965, p. 338­353.

activités qu’ils apportent».Deuxièmement, nous pouvons affirmer

que le grand dilemme de l’OccidentEuropéen est qu’il est d’une part prisonnierde ses énormes dettes publiques et en mêmetemps limité par l’absence de croissance:pouvons­nous ajuster, découper, réduire lesdettes et croître en même temps? Pouvons­nous éviter que les ajustements freinent lacroissance? Pouvons­nous augmenter la fis­calité pour une meilleure distribution de larente sans nuire l’activité productive? Notreréponse est oui.

Troisièmement, il faut, une fois pourtoutes, refuser le mécanicisme traditionnelde la science économique, qui nous a habi­tué à penser et à agir en termes de logiquebooléenne stricte: oui, non; blanc, noir; ajus­tement, croissance. Elle constitue l’applica­tion la plus génuine du principe du «tiersexclus».

Quatrièmement, et dans un autre ordred’idées, il faut refuser la «théorie de la gout­te» selon laquelle, si une minorité quel­conque, l’Etat ou particuliers, accapare laplus grande partie de la richesse il y auratoujours des «gouttes» de prospérité quitomberont et tout le monde pourra en béné­ficier. La raison de notre position est que laminorité est moins efficace au moment del’investissement et de la circulation et de laproduction, et par conséquent de la créationde la prospérité.

Cinquièmement. Nous croyons qu’il estnécessaire de reconduire la politique moné­taire européenne, car si tous les paysd’Europe étaient secoués par le même trem­blement, il suffirait d’une politique unique.Mais la réalité nous démontre que chaqueéconomie de l’Euro supporte un tremble­ment différent.

Ces cinq réflexions, choisies parmid’autres, sont un échantillon de certainscomposants d’un des chemins erronés queles hommes européens de nos sociétés ontpris depuis plusieurs dizaines d’années.Certaines de ces réflexions appartiennent

au domaine de la connaissance, d’autres audomaine de la gestion. Et tandis que la«cause» la plus générale ne trouve pas leremède approprié, certaines mesures par­tielles peuvent atténuer les effets nocifs pro­voqués par cette cause.

Un nouvel enjeu attend l’hommeeuropéen, qui sera obligé à forcer chaquegouvernement à adopter des mesuresurgentes si on veut qu’après cette longuepériode récessive, un autre monde soit pos­sible. Il faudra7: une politique fiscale cor­recte et adéquate; une régulation macroprudentielle des institutions financières; uninvestissement public plus important eninnovation, recherche et éducation; des sti­mulations efficaces à l’épargne pour lecitoyen moyen; un élargissement du man­dat de la Banque Centrale Européenne pourfavoriser la création d’emplois; et finale­ment, l’établissement d’un nouveau pactesocial, un «New Deal».

Nous maintenons ici notre espoir que laforce de la population d’Europe saura corri­ger les défauts et avancer vers la synchroni­sation et l’unité dans la diversité qui nousrend tous plus riches du point de vue maté­riel et intellectuel.

Puisque nous croyons qu’un autremonde est bien possible, nous plaidonspour intensification des efforts de collabora­tion et de coopération dans le domaine de larecherche scientifique pour trouver les élé­ments qui puissent lutter avec les inégalités.Tous, absolument tous, nous devons êtreengagés dans la justice sociale et le progrèssouhaité. L’efficacité économique ne serapossible qu’en les réunissant l’une l’autre.

Nous sommes convaincus que l’hommeeuropéen, à l’aide des institutions publiqueset privées, sera capable, une fois de plus, detrouver les éléments formels et matérielspour arriver aux plus hauts niveaux desuccès dans la tâche de mener la commu­nauté européenne vers un futur du progrèssocial soutenable.

22

Jaime Gil Aluja

7 Gil Aluja. J., Discours de réponse à l’incorporation de Joseph Stiglitz à la Royale Académie de SciencesEconomiques et Financières d’Espagne, reprenant les propos pu Prix Nobel d’Economie.Ed. R.A.C.E.F,Barcelona 2012, p. 41­42.

23

În 2014, după o joacă de­a v­aţiascunselea de câţiva ani (vezi în acest sensrememorarea Martei Petreu din prefaţavolumului), apare, la Polirom, ultimulmanuscris al autorului, intitulat Non credo,oro/ Nu cred, mă rog. Scrierea face parte dinseria eseurilor religioase cu pretext autobio­grafic, gen hibrid adoptat de autor pentru afixa, pe de o parte, bornele existenţiale princare s­a autoregăsit ca fiinţă care se roagă și,pe de altă parte, pentru a comenta aceastămutaţie interioară, intermediată, în cazulsău, (și) de lecturi consistente din filosofie șiteologie. Astfel, Non credo, oro este ultimaapariţie dintr­o serie care începe cu Au Dieuinconnu (cea mai reușită piesă) și continuăcu Zéro ou le point de départ, Walkie­Talkie.Marcher vers Dieu, parler à Dieu, Comment nepas L´aimer. L´Evangile selon Saint Marc. AuDieu inconnu excela în comentariul filosoficși religios, Zéro ou le point de départ era un„reportaj” despre perioada crizei existen ­ţiale, în Walkie­Talkie erau sondate maiadânc sursele filosofice, în special scrierile

lui Wittgenstein (înţelese ca un soi de haltepentru „nimicul” greu de mister), înComment ne pas L´aimer aveam excelenteobservaţii despre gradul zero al scriiturii luiMarcu. Această ordonare pe principiul„temă și variaţiuni” nu are de ce să sur prin ­dă la prozatorul care își organizase roma ­nele într­o „reţea” epică (pentru a fi integra­te astfel într­o Mare Poveste care îl obseda);pe de altă parte, trădează unul din secreteleautorului: pentru Petru Dumitriu, crizaexistenţială coincide atât cu revelaţia de tipreligios, cât și cu o dureroasă criză decreaţie (în genul romanesc).

Pentru cel care a citit cele patru eseurimai sus menţionate, dar și Convorbirile cuEugen Simion sau romanul autobiografic Lamoisson, Non credo, oro nu aduce aproapenimic nou. Practic, și aici scriitorul rememo­rează, e drept, cu un plus de detalii,evenimentele biografice și întâlnirile livreșticare i­au jalonat drumul către rugăciune.Cei familiarizaţi cu formula spirituală a luiDumitriu știu că, din scrupule de tip

Cronici literare

Oana SOAREPetru Dumitriu:

biografia care refuzăsă se scrie

În acest articol, îmi propun să comentez ultima scriere a lui Petru Dumitriu, eseul Non credo,oro, insistând și asupra conexiunilor cu restul operei scriitorului. Eseul face parte din seriabiografiilor spirituale, începută în 1979 cu Au Dieu inconnu..Cuvinte­cheie: biografie, spiritualitate, eseu.

Dans cet article, je me propose de présenter et de commenter le dernier écrit de Petru Dumitriu,l´essai intitulé Non credo, oro, en insistant aussi sur les connexions avec le reste de son oeuvre.L´essai fait partie de la série des biographies spirituelles, qui commence en 1979, avec Au Dieuinconnu. Mots­clés: biographie, spiritualité, essai

Résumé

Oana SOARE ­ Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, e­mail: soareoana@yahoo.com.

24

Oana Soare

raţionalist, acestuia nu­i reușea adeziuneade tip mistic la divinitate ­ astfel că nu seconsidera propriu­zis un credincios, nefiindînsă nici un necredincios sau vreunincredul. Credinţa sa necredincioasă, darîncrezătoare într­un Absolut care depășeștefiinţa umană, începe de la punctul limită pecare îl lasă petele albe din cunoaștereaștiinţifică și se hrănește, așa cum spuneam,din surse filosofice și teologice. Astfel,autorul găsește sprijin în întreaga simbolis­tică a tăcerii din opera lui Wittgenstein, înteologia de tip raţionalist a „mai înaltului”schiţată de Sfântul Anselm din Canterberryși, în primul rând, în forma cea mai radicală,dar și cea mai veche, în teodiceea negativă alui Maxim Mărturisitorul. Dacă memoriamea este bună, această ultimă sursă – dealtfel, și ultima descoperită de scriitor peparcursul devenirii sale – este indicată doarîn Non credo, oro. Într­un anumit sens,putem socoti că Petru Dumitriu aderă laîntreaga metafizică a misterului propusă deBlaga, doar că acum „corola de minuni”este cercetată de un spirit raţionalist, care, înplus, nu­și permite rebeliunea sau subversi­vitatea imaginării unei cenzuri trancen ­

dente. De mare importanţă pentru profilulspiritual al autorului ni se pare și nostalgiasa pentru o lume de dinaintea Babelului,recuperabilă prin etimologie, prin tatonareasensurilor originare ale cuvintelor. Noncredo este împânzită de asemenea coregrafiietimologice; iată unele pasaje elocvente înacest sens: „În engleză, God, ne spunlingviștii, vine de la un vechi termen ipote­tic, ghou [...]. Un strigăt. Mai puţin veseldecât «hei­ho», mai puţin neutru decât«alo» sau «hei». Era o chemare, plină detensiune nervoasă și spirituală” (p. 85); „[...]«obiectul» sau «subiectul» rugăciunii, pecare cel ce neagă îl numește «născocire (fig­ment) a fricii noastre». Cuvântul din limbaengleză vine de la fingo, fingere, finxi, fictum.[...] Interesantul fond lingvistic al verbuluilatin provine dintr­o rădăcină ce arelegătură cu cuvintele aluat și cocă. Sensulcomun al acestei mici familii de cuvinte adus în epoca modernă la «ficţiu ne»,«ticluială», «scorneală», «invenţie», «născo­cire»” (idem).

Rugăciunea, îndreptată spre forţa secretăaflată mai presus de fire, este dublată de unspirit etic profund, receptiv la o serie de„banalităţi electrizante” pe care unii dintrenoi tindem să le punem între paranteze:dreptul fundamental al omului la fericire,toleranţa, iubirea aproapelui, imperativulecologic ca respect a naturii care ni s­a datetc. Este vorba, până la urmă, de o variantăcomportamentală propusă omului contem­poran, prins între fanatisme politice, ideolo­gice sau religioase. Doar că aceastămeditaţie asupra lumii contemporane, încare „banalităţile electrizante” sunt comen ­tate banal și pe larg, ajunge să fie excesivă îneconomia scrierii. Redusă la trei sferturi,epurată de digresiuni, cartea nu ar fi avutdecât de câștigat. Reţinem că Dumitriucrede într­un progres sau într­o mutaţie spi­rituală a omenirii, volumul servind ca posi­bil manual pentru „elita mondială aminţilor și a caracterelor” – s­ar institui ast­fel o Ucronie în locul atâtor Utopii care s­audovedit găunoase. Acesta era chiar „mesa­jul” adus de Sebastian în romanul Incognito– unde era, de altfel, și mai percutant.Teoreticianul „transmodernismului” se con­

Petru Dumitriu: biografia care refuză să se scrie

25

sideră în Non credo un „barbar reacţionar”,care dorește o revoluţie spirituală prin carelumea contemporană să fie înlocuită cu o„Galilee a sufletelor”.

Dar nu comentariul filosofic sau religioseste punctul forte al eseului, ci notarea eve­nimentelor biograficului. Non credo, oro estecea mai fiabilă și mai completă biografie aacestui vorbăreţ incapabil, totuși, să se con­feseze până la capăt. Până la această scriere,cei interesaţi de viaţa autorului – după ce sedumiriseră că aproape toată opera sa aveaun puternic caracter autoficţional ­ eraunevoiţi să­și testeze spiritul detectivistic încăutarea fărâmelor de viaţă deformate înspirit romanesc. Din istoria lui Cristian dinProprietatea și posesiunea erau autenticeiubirea pentru nemţoaica Charlotte (cuacest nume și în realitate) și criza de geloziea mamei – episodul este rememorat, în cheiereală, și în Non credo. Mai complicat dedecelat era cât din evoluţia interioară amandatarului său ficţional, Sebastian dinIncognito, era comună cu a „editorului”,„hamalul sfinţilor”. Aventura conștiinţei luiSebastian începea cu lecţiile Răului (permis,iată, de „Dumnezeul necunoscut”) și alesuferinţei – puncte esenţiale ale unui soi debreviar etic și existenţial. Aceleași „lecţii” –bulversante, de astă dată, pentru conștiinţaviitorului romancier ­ sunt rememorate și încele mai bune pagini din Non credo, unde îșipăstrează aceeași „banalitate electrizantă”:lecţia scoicilor care mor pe mal înecate cuaer, lecţia peștilor care, prinși, se sufocă, lacare se adaugă cele două lecţii ale șarpelui(legea devorării prin viclenie a celui maislab – a șoarecelui și legea misterului sau ametamorfozei). Ar mai fi „lecţia cheii” –punctul zero al biografiei fiinţei care va scrie.„Cheia” aceasta era ultimul lucru rămasdupă bombardarea casei părintești, ale căreiruine a refuzat să le mai viziteze, din 1944până la sfârșitul vieţii. Dar „cheia”deschidea astfel și o lume secretă – o lumeacum moartă­ pe care o va reinventa, cuacest viitor morb al morţii bine infiltrat, înCronică de familie și în cele mai bune prozedin seria Biografiilor contemporane, Proprie ­tatea și posesiunea și Incognito. (Din punct devedere al psihologiei abisale, volumul al III­

lea din Cronică, deformat ideologic, poate ficitit și așa.)

Revenind la Non credo, Dumitriu con­semnează aici atât evenimente esenţialepentru istoria sa interioară (precum cele demai sus), cât și date despre formaţia sa inte­lectuală, literară sau sentimentală, toateintersectate, cenzurate, determinate saualterate de istoria mare, cu lecţiile unei„lumi muribunde”, ale unei „lumi moarte”,ale „Imperiului josnic” sau ale Occidentuluide gheaţă. Încă din adolescenţă, Dumitriuobservă că ideologia ucide – și acesta estecel mai serios motiv al „colaborării” sale demai târziu. Aude de uciderea lui Iorga, și etulburat, vede apoi trupurile unor legionaridin zona sa expuse publicului ca lecţie dură(și e iarăși cutremurat, dar de astă dată înfaţa „călăilor”), asistă la spectacolul sânge­ros al decapitării profesorului său defilosofie Kurt Huber și al colegilor săi defacultate, membri ai grupului „Trandafirulalb”. Toate erau crime justificate sau justifica­bile ideologic, în lipsa oricărui argumentuman. În Non credo, oro se deschide mai largușa care dă spre cele trei mari povești dedragoste ale sale. Avem aici rememorată

succint, pentru prima dată, căsnicia sa cuIrina Dumitriu, faimoasa Isolda dinromane, legătură sfârșită în chip dramatic șineașteptat pentru scriitor (printr­un divorţtârziu). În fine, nu lipsește nici evocarea ani­lor de exil – unde a dat peste „dictatura” softa stângii occidentale sau peste aceea a exi­gentului exil românesc (exigent de la ...distanţă cu cei aflaţi în ţară), dar și peste„reţeaua umană”, similară celei visate deSebastian, care îi reconfirmă târziu cel maide preţ mit care îl însoţise în toţi acei ani –mitul bunătăţii și solidarităţii umane.

Aceasta ar fi povestea lui Dumitriu, dru­mul care l­a condus spre credinţa sanecredincioasă și spre rugăciunea sa eliptică(pentru că, în opinia sa, aceasta ar fi singuraformă reală a rugăciunii).

Redundantă, digresivă, lungită cu totfelul de comentarii generale despre lumeacontemporană, scrierea reflectă, în parte,criza de creaţie care a pus stăpânire pe scrii­

tor relativ devreme, după 1962, anul în carea apărut Incognito. De atunci, Dumitriu setot chinuie să scrie despre sine, să realizeze unroman în care el însuși, ca personaj, să fiedemn de cei mai izbutiţi eroi ai săi. Ovreme, se confesează în travesti (în ficţiuneaistoriografică din Omul cu ochi suri), apoiîntr­un soi de autobiografii spirituale (amin­tite deja) sau într­un roman autobiograficratat (La moisson). Prin anii 90­2000, încearcăsă dea la revista Steaua (revista sa de sufletdin peisajul românesc, publicaţia odinioarăcondusă de bunul său prieten A.E.Baconski) un roman despre sine, pe care nuștie cum să­l numească și care va fi intitulatchiar Încă fără titlu. Toate aceste scrieri suntașchii dintr­o biografie care refuză să se lasepovestită, să se închege într­un tot. Dumitriu,iată, nu găsește formula literară în care să sepovestească.

Îi rămâne doar rugăciunea: Non credo,oro.

26

Oana Soare

27

ARGHEZI, Tudor (21.V.1880, Bucureşti –14.VII.1967, Bucureşti), poet, prozator, gaze­tar. Conform certificatului ce a stat la întoc­mirea tuturor actelor de identitate ale scrii­torului, acesta s­a născut la 23 mai 1880, iarpărinţi i­au fost Nae Theodorescu, „comer­sant”, şi „doamna Maria”. Investigaţiile înarhive au relevat însă că la adresa declarată(Str. Țărani, nr. 46) locuia Maria, fiica lui IonIliescu (sau Niţă Birjaru), căsătorită cu ser­gentul major de jandarmi Nae Theodorescu,cu care, deşi avea alţi doi copii mai mari, seafla în divorţ (pronunţat în 1883). MariaIliescu se va recăsători în 1889 şi va muri,relativ tânără, în 1895. Confuzia este sporităde faptul că diferă semnificativ atât vârsta,

cât şi numele părinţilor sergentului major şiai „comersantului”: cel dintâi, fiu al lui Ionsin Theodor (Theodorescu), ar fi venit pelume în Bucureşti, la 30 august 1850, iar celde­al doilea, la Craiova, în 7 ianuarie 1859,ca fiu al Bălaşei şi al lui Tudor (sauTudoran), cojocar originar din Cărbuneşti,drept care şi­a luat (sau i s­a dat) într­ovreme şi patronimul Cărbunescu. Poetul şi­a afirmat întotdeauna cu mândrie origineagorjeană şi în 1956 s­a declarat „fiu unic” al„comersantului” Nae Theodorescu. Certeste că acesta se însura în 1883 cu Anastasia(Zoe) Petrescu, actul consemnând că miriierau „juni” (deci la prima căsătorie). Se con­turează astfel ineluctabil ideea ivirii pe

Victor DURNEA

ArgheziArticolul de faţă este o incursiune în biografia lui Tudor Arghezi (1880­1967), refăcută cuminuţiozitate în scopul prefaţării analizei operei marelui poet în noua ediţie, mult îmbunătăţită,din Dicţionarul General al Literaturii Române (DGLR), în curs de apariţie. Textul este relevantatât pentru parcursul existenţial, presărat de numeroase obstacole, cât şi în ceea ce priveştevarietatea operei jurnalistice şi dimensiunea valorică a celei artistice, edificată de Tudor Argheziîn mai bine de şapte decenii, operă care l­a propulsat în rândul celor mai mari artişti ai cuvântu­lui din secolul al XX­lea.Cuvinte­cheie: Tudor Arghezi, biografie, jurnalism, proză, poezie.

This paper is an approach to Tudor Arghezi’s biography (1880­1967), carefully rearranged inorder to preface the analysis of the works of the great poet in a new edition ­ significantly improved­ of The General Dictionary of the Romanian Literature (forthcoming). This paper is relevantboth to the existential course facing many obstacles and to varied journalism works and the valueof the artistic work, written by Tudor Arghezi in over seven decades, which placed him among thegratest masters of the words in the 20th century. Keywords: Tudor Arghezi, Biography, Journalism, Prose, Poetry.

Abstract

Victor DURNEA ­ Institutul de Filologie Română „A. Philippide” Iași, e­mail: victordurnea@yahoo.fr.

Fişe dedicţionar

28

Victor Durnea

lume a lui A. dintr­o relaţie nelegalizată alui Nae Theodorescu. În orice caz, un act de„vaccină” a copilului Ion N. Thodorescu,din octombrie 1883, dă o adresă la care nulocuia nici Nae Theodorescu, nici MariaIliescu, ci Rozalia Arghesi, menajeră a avu­tului băcan de lux Manole Pârvulescu. Dintoate acestea unii biografi ai poetului (Şer­ban Cioculescu, Dinu Pillat, GabrielDimisianu, C. Popescu­Cadem ş.a.) au trasconcluzia că braşoveanca, de naţionalitategermană, catolică, era mama adevărată acopilului, şi nu doar doica ori cea căreia i­afost încredinţat să­l crească. În favoareaacestei ipoteze pledează faptul că ea se vagăsi mereu în preajma copilului, inclusivcând acesta va deveni matur şi îşi va înte­meia o familie. Complicata situaţie a părin­ţilor lui A. şi­a lăsat amprenta asupra sufle­tului său: nu a putut să vorbească niciodată,precum alţii, despre copilăria sa ca despre operioadă luminoasă, fericită, şi nici despregenitorii săi cu dragoste întreagă şi recunoş­tinţă. Foarte probabil prin mari privaţiunimateriale nu a trecut în primii ani, căci NaeTheodorescu, om înstărit, va fi contribuit laîntreţinerea fiului său şi, pe de altă parte,Rozalia Arghesi avea o situaţie materialărelativ stabilă, de vreme ce va fi în conti­nuare menajera bogatului băcan, de la careva avea un copil, Alexandru, născut în 1891şi recunoscut de tată în 1901. A. urmeazăcursul primar, între 1887 şi 1891, la Şcoala„Petrache Poenaru”, primul învăţător fiin­du­i părintele N. Abramescu, apoi cursulgimnazial (clasic) la „Cantemir Vodă”, ter­minat în 1896. Ultimele clase le­a absolvit cumari dificultăţi, izvorâte mai ales din lipsacontrolului părintesc. Poetul va povesti maitârziu că a „plecat de acasă” pe la 11 ani,când mama sa a avut un alt copil, dar şi că,la 12 ani, ar fi fost alungat („a găsit uşaînchisă”), întrucât, dând meditaţii unuisubofiţer, întârziase prea mult. Însă, cam înaceeaşi vreme, gimnazistul, al cărui gustpentru lectură fusese cultivat de profesoriiG. O. Gârbea şi N. Kirilov, ambii cu preocu­pări publicistice, pare să fi fost atras demirajul boemei literare. Conform unor măr­turisiri târzii, luase parte la unele manifes­tări de la clubul socialist şi îl cunoscuse

acolo, printre alţii, pe G. Ibrăileanu, ceea cese putea întâmpla doar în ianuarie–februa­rie 1895, când ieşeanul a locuit în Bucureşti.Ar fi trimis atunci versuri la gazeta „Lumeanouă”, care l­a încurajat fără să le publice. Aînceput să frecventeze apoi cercul luiAlexandru Macedonski, aici făcând cunoş­tinţă cu Grigore Pişculescu (Gala Galaction)şi cu N.D. Cocea. Legăturile cu cei doi s­auîntărit când A. este primit în internatulLiceului „Sf. Sava”, grupul fiind lărgit cunoi prieteni – I. G. Duca şi Mihail Paşcanu.La 25 iulie 1896 A. debutează în suplimen­tul literar al ziarului „Liga ortodoxă”, con­dus de Alexandru Macedonski, cu prozaDin ziua de azi, urmată, la 30 iulie 1896, depoezia Tatălui meu, semnată Ion N.Theodorescu. Autorul Nopţilor îi publicăalte cincisprezece poezii, iscălite Ion Theo,pe baza cărora formula, în noiembrie 1896,o apreciere superlativă. Discipolul mult lău­dat rupe însă curând legăturile cu maestrul,întrucât, a afirmat el peste mulţi ani, acesta„intervenea cu pana” în manuscrisele sale.Face acum cunoştinţă cu Al. Bogdan­Piteşti,

căruia îi dedică o poezie în „Revista moder­nă”. Mai colaborează la „Moş Teacă”, iaranul următor la „Vieaţa nouă”, cu poemul înproză Senar, semnat Ion Th. Arghezzi. Dupăabsolvirea gimnaziului, A. caută să se între­ţină singur. În vara anului 1898 este custodeal unei expoziţii a Societăţii „Ileana”, patro­nată de Al. Bogdan­Piteşti, pentru ca spresfârşitul anului să se angajeze ca laborant lafabrica de zahăr de la Chitila. Reorganizând„Ileana”, „delegatul general” al acesteia îipropune secretariatul, precum şi „o slujbă lastat”, dar tânărul refuză oferta, având spe­ranţa că „scânteia de talent” ce „fulgeră” înel îl va ajuta „să predomine asupra mizerieimediului”. Nutrea şi gândul să se apuce dinnou de învăţătură, dar se simţea „intoxicatde cei ce [i]­au dat viaţă” (cum îi scria luiGrigore Pişculescu). Soluţia o găseştecerând în februarie 1900 să intre în cinulmonahal, cerere motivată de dorinţa de a­şicontinua studiile şi de lipsa mijloacelormateriale. În urma răspunsului favorabil, şi­a început la mănăstirea Cernica noviciatul,încheiat în iunie 1900, când îmbracă hainamonahală şi primeşte numele Iosif, naş fiin­du­i mitropolitul primat Iosif Gheorghian.În septembrie 1900 este hirotonit diacon, iaro lună mai târziu este adus la secretariatulMitropoliei. Iosif Gheorghian îl recomandă,de asemenea, ca „referent de conferenţiarpentru religie comparată” la Şcoala deOfiţeri şi împreună vor traduce lucrareaIisus Hristos a lui H.­G. Didon. A. îşi pune înaplicare planul iniţial, solicitând în mai 1901Ministerului să îi aprobe a da examenul de„mică capacitate”, necesar pentru a accedeîn cursul superior liceal, precum şi cel declasa a V­a, pregătite în particular. I s­aaprobat doar cel dintâi, fiind repartizat laNoul Institut de Băieţi (Institutul Clinciu şiPopa). Aici, probabil, a făcut cunoştinţă cuAretia Panaitescu, studentă la Litere şiFilosofie, angajată ca pedagog. Corespon ­denţa purtată cu ea va dura până în 1906. În1902 reia legăturile cu tatăl său, ajuns aren­daş în împrejurimile Piteştiului, şi tot acumo cunoaşte pe Constanţa Zissu, profesoarăde ştiinţe naturale, cu preocupări literare.Scoate, împreună cu V. Demetrius, între 15aprilie şi 15 iunie 1904, revista „Linia dreap­

tă”, unde publică din ciclul liric Agate negre,nuvela Lotar şi articolul Vers şi poezie, în carepolemizează cu junimistul G. Panu. Texteleşi le semnează Tudor Arghezi şi I. Gabriol.Colaborează, de asemenea, la „Revistaideei” a lui Panait Muşoiu, cu o tălmăcireanticlericală. Reîntoarcerea la publicistică şila poezie coincide cu alte manifestări ce nucadrau cu disciplina monahală, între care sedetaşează cursul luat de relaţia lui cu profe­soara Constanţa Zissu, care la 10 ianuarie1905 va da naştere, la Paris, fiului lorEliazar­Lotar. A. se decide să demisionezedin postul de la Mitropolie şi să­şi continuestudiile în Elveţia, fiind recomandat de IosifGheorghian rectorului Universităţii Cato ­lice din Fribourg. Conta pe sprijinul finan­ciar al lui Nae Theodorescu, dar şi pe aju­toare lunare de la prieteni. Planul era maicomplex, prevăzând mai întâi rezolvareachestiunii fiului lăsat „pe un braţ străin”.Însoţit de „mama” sa, adică de RozaliaArghesi, ajunge la Paris la sfârşitul luinoiembrie 1905 şi, îndeplinind formalităţile,i­l încredinţează acesteia pe Eliazar spre a­lcreşte în ţară, el rămânând în Elveţia.Licenţa şi doctoratul în teologie la care visase vor dovedi însă mult mai greu de obţinut,fiindcă trebuia să susţină în prealabil exa­menul de bacalaureat, iar taxele şcolare îidepăşeau cu mult resursele, mai ales că NaeTheodorescu îşi diminuase, pare­se, contri­buţia după moartea soţiei sale Anastasia, în1907, şi după recăsătorirea lui cu VasilichiaDelibacali. Fără să abandoneze cu totul pro­iectele iniţiale, A. a trebuit să recurgă la totfelul de expediente pentru a se întreţine peel şi, în parte, pe cei de acasă, numiţi într­oscrisoare „cei de un sânge şi de o nădejde”.În 1907 urmează o şcoală de meserii,deprinzând executarea unor mici lucrări debijuterie (capace de ceasornic etc.). Îşi cautănorocul şi în ţările vecine, Franţa, Anglia,Germania şi Italia, face iluzorii planuri deînfiinţare a unor întreprinderi în România(o fabrică de prelucrare a intestinelor de ani­male, pentru cârnaţi sau pentru corzi deinstrumente muzicale). În ţară prietenul I.G.Duca încearcă să­l antreneze în redactareanoului ziar liberal „Viitorul”, la care eracodirector, dar A. dă numai câteva articole

29

Tudor Arghezi

în toamna anului 1908. Mult mai decis acţio­nează N.D. Cocea, care, scoţând revista„Viaţa socială”, îi publică în primul număr,din februarie 1910, dintr­un manuscris pri­mit spre păstrare, Rugă de seară, proclamân­du­l totodată „poetul cel mai revoluţionar alvremii”. Poezia, ca şi cele care i­au urmat înhebdomadarul lui N.D. Cocea, i­au asiguratnotorietate în lumea literară. Acest succes îlva fi determinat pe A. să răspundă la che­marea sa urgentă în ţară, pentru reglemen­tarea situaţiei militare. În decembrie 1910 else va afla la Bucureşti, iar trei luni mai târ­ziu îşi va începe colaborarea la noua revistăa lui N.D. Cocea, „Facla”, unde, semnândBock, publică din martie 1911 articole incen­diare pe marginea unui conflict din Sinod,luând apărarea episcopului GherasimSafirin. Campania, deosebit de virulentă,duce la „depunerea” autorului „din treaptade ierodiacon” şi la excluderea lui definitivă„din tagma monahală” în octombrie 1911.În aceeaşi lună A. îşi începe colaborarea la„Rampa” (înfiinţată tot de Cocea), iar îndecembrie la „Viaţa românească”. Scrie un„prolog” pentru inaugurarea TeatruluiComoedia şi semnează în efemerele„Insula” şi „Teatrul” (de la Iaşi). Pentru aclarifica deplin situaţia lui Eliazar, A. secăsătoreşte în octombrie 1912 cu ConstanţaZissu, de care va divorţa în februarie 1914,copilul rămânând mai departe în grija lui.Între timp participă, alături de Th. Cornel,la redactarea unor fascicule din lexiconulbiografic Figuri contimporane din România şitălmăceşte romanul Amintiri din casa morţi­lor de F.M. Dostoievski. Fără vreun volumpropriu, este admis totuşi, în noiembrie1911, în Societatea Scriitorilor Români. Pestecâteva luni, în mai 1912, lansează un atacdur, cu accente de pamflet, împotriva con­ducerii SSR, reproşându­i includerea încomitet a doi soţi, Natalia şi DimitrieAnghel, dar şi lipsa de activitate şi proastagestionare a fondurilor primite. „Scan ­dalul” s­a încheiat cu sancţionarea lui A. cuun vot de blam, ceea ce n­a împiedicat însăalegerea lui, peste câteva luni, ca membru încomitet, alegere repetată şi la următoareletrei adunări generale. Ajuns la începutul luimartie 1913 proprietar al ziarului „Seara”,

Al. Bogdan­Piteşti îi încredinţează postul deprim­redactor lui A. Acesta iscăleşte edito­riale şi articole în care îşi susţine patronul încampaniile politice şi economice. Îl apărăfuribund şi când, judecat pentru şantaj, pri­meşte o pedeapsă cu închisoarea de aproa­pe un an. În plan extern gazetarul arată osti­litate „decrepitului” Imperiu Habsburgic(Boala Austriei), ce sprijinea Bulgaria în con­flictul balcanic, primejduind astfel Româ ­nia, cu care avea totuşi un tratat de alianţă.De altfel, el abordează, în notele de subgenericul „Tabula rasa”, mai toate temele deactualitate, dă cronici teatrale, plastice şimuzicale, note şi însemnări pe margineacărţilor. Rar inserează şi poezii (Nehotărâre).În schimb, în spaţiul alocat literaturii, găz­duieşte producţiile unor tineri scriitori,între care se numără Gala Galaction, AdrianManiu, Ion Vinea, Emil Isac, Eugeniu Ştefă­nescu­Est, F. Aderca, Al. Viţianu ş.a. Dupăce, în februarie 1914, ziarul „Seara” estevândut Societăţii Tiparul, cu capital majori­tar german, atitudinea lui în politica externăse schimbă. În editorialul din 13 martie1914, intitulat Cu Austria sau Rusia?, prim­redactorul se pronunţă răspicat pentruputerea ce ar fi reprezentat „civilizaţia” înfaţa „barbariei” balcanice şi a autocraţieiasiatice. Poziţia este menţinută şi dupădeclanşarea conflagraţiei mondiale, cândcotidianul subscrie la formula neutralităţiiRomâniei, „leală şi definitivă”. Susţinând însubsidiar şi guvernul lui Ion I.C. Brătianu,combate extrem de incisiv, recurgând ade­sea la pamflet, pe toţi cei care cereau intra­rea imediată în război de partea Antantei,fie ei politicieni (Take Ionescu, N. Filipescu,Const. Mille), fie slujitori ai catedrei ori lite­raţi. La 18 octombrie 1914 A. se retrage dinredacţia „Serii”, pentru a pregăti apariţiaunei publicaţii proprii. Aceasta va fi hebdo­madarul „Cronica”, al cărui prim număriese la 12 februarie 1915. „Direcţia” (politi­că) îi revenea lui, iar „direcţia literară” luiGala Galaction. În paginile „Cronicii”, dincare puţine se dedică poeziei şi prozei, suntgăzduiţi colaboratorii de la „Seara”, la carese adaugă câteva nume noi, precum PaulZarifopol, Horia Bottea, Dragoş Protopo ­pescu, Perpessicius ş.a. Fără să părăsească

30

Victor Durnea

31

Tudor Arghezi

săptămânalul (ce apare până la 31 iulie1916), din 15 octombrie 1915 A. este de ase­menea prim­redactor al ziarului „Liberta ­tea”, care, prin platforma politică şi prinpartea literară, secondează în fapt maivechile publicaţii. Relaţiile cu Al. Bogdan­Piteşti, filogermanismul „Cronicii” şi îndeo­sebi al „Libertăţii”, precum şi faptul că toatecolaborările erau destul de generos plătiteau făcut ca directorilor să li se aducă – înpresă şi în Parlament – acuzaţia că „s­auvândut” Puterilor Centrale. Atacurilornecruţătoare ale unor scriitori şi critici(Barbu Delavrancea, Const. Mille, PamfilŞeicaru, E. Lovinescu, Corneliu Moldo ­vanu), îndreptate mai ales contra lui GalaGalaction pentru că volumul său de prozătocmai fusese premiat de AcademiaRomână, au primit riposte la fel de virulen­te. Însă Galaction se va retrage de la direcţialiterară a „Cronicii” şi a „Libertăţii” înmomentul în care A. s­a dezlănţuit, la 13martie 1916, şi împotriva prietenului comunN.D. Cocea, care scrisese un infamant pam­flet la moartea reginei Elisabeta. Mobilizat,la intrarea României în război, A. este repar­tizat iniţial la „completaşi” (soldaţi auxi­liari), apoi la batalionul de jandarmi. Nu s­aretras cu acesta în Moldova, deşi luase încalcul eventualitatea, căci în noiembrie 1916se căsătorise cu bucovineanca ParaschivaBurda, pentru a legaliza o relaţie veche decâţiva ani. Sub ocupaţie, începând din mai1917 este redactor­şef la oficiosul „GazetaBucureştilor”, în care semnează editorialecu iniţialele T. şi T.A. ori cu pseudonimulSigma. În vara anului 1918 părăseşte publi­caţia comandaturii germane, pentru a intraca redactor la ziarul marghilomanist„Steagul”; mai colaborează sporadic la nou­apărutele „Scena” şi „Renaşterea”. Dupăinstalarea noului guvern Ion I.C. Brătianu,în februarie 1919, A. este arestat împreunăcu alţi gazetari (Ioan Slavici, Dem.Theodorescu, D. Karnabatt ş.a.), învinuiţide a fi lucrat pentru autorităţile de ocupaţieşi contra intereselor ţării. În urma procesu­lui intentat a fost condamnat la cinci ani detemniţă. Primea totuşi o liberare condiţiona­tă de cinci zile, pentru a­şi căuta fiul fugit deacasă. Cu toate că îşi menţinea opinia privi­

toare la vinovăţia poetului­gazetar, N. Iorgaa intervenit pe lângă rege pentru graţierealui şi, în cele din urmă, ministrul de justiţieŞtefan Cicio Pop a emis la 31 decembrie1919 actul prin care A., închis la Văcăreşti, afost amnistiat. În lunile următoare semnea­ză versuri, articole şi însemnări din detenţieîn „Cuvântul liber”, „Hiena”, „Izbânda”.Bunele relaţii întreţinute înainte de războicu personalităţi marcante ale PartiduluiLiberal, inclusiv cu prim­ministrul Ion I.C.Brătianu şi cu nepotul acestuia Ion Pillat, facsă i se încredinţeze în 1922 conducerearevistei „Cugetul românesc”, proiectată a ficeea ce fuseseră „Convorbirile literare” înepoca precedentă. Mensualul nu va rezistaînsă decât doi ani. Simultan, în aprilie şi mai1923 A. îşi asumă şi conducerea ziarului„Naţiunea”, pe care îl scrie aproape singur.Aici dă, între altele, Amintirile ierodiaconuluiIosif. Semnătura i se regăseşte şi în altepublicaţii, precum „Umanitatea”, „Contim ­poranul”, „Integral”, „Gândirea”, „Clipa”,„Lumea bazar”, „Adevărul literar şi artis­tic”, „Țara noastră” ş.a. În „Cuvântul literarşi artistic”, în februarie 1925, îşi face cunos­cută intenţia de a tipări prin subscripţiecinci volume de versuri şi proză – Cuvintepotrivite, Cartea femeii frumoase, Cartea copii­lor, Cartea câinilor, a mâţelor, a oilor şi a capre­lor şi Amintirile ierodiaconului Iosif. Rezul ­tatele subscripţiei nu au fost însă pe măsuraaşteptărilor, încât debutul editorial maiîntârzie doi ani. Ivit în vitrine în mai 1927,volumul Cuvinte potrivite este întâmpinat cuelogii nemaicunoscute de majoritatea criti­cilor – E. Lovinescu, F. Aderca, ŞerbanCioculescu, Pompiliu Constantinescu,Vladimir Streinu, G. Călinescu. Nu au lipsittotuşi unele contestaţii, venite atât din cer­curile tradiţionaliste (G. Bogdan­Duică), câtşi din cele moderniste (Ion Barbu, MirceaEliade). Ca şi în cazul lui Ioan Slavici, ostra­cizarea „colaboraţionistului” se face încăresimţită, astfel încât i se refuză PremiulNaţional de Poezie, fiind preferat AlfredMoşoiu. După ce vin pe lume copiii –Domnica (Mitzura) la 10 decembrie 1924 şiIosif (Baruţu) la 28 decembrie 1925 –, A. sehotărăşte să­şi construiască o casă „ca unschit” pe dealul Mărţişorului, în vecinătatea

fostei mănăstiri Văcăreşti. Construcţia, pre­cum şi amenajarea împrejurimii (grădină,livadă, stupină şi vie) vor dura peste undeceniu şi, prin cheltuielile cerute, vorimpune o intensificare a activităţii publicis­tice. În 2 februarie 1928 A. scoate „Bilete depapagal”, „cea mai mică foaie tipărită de laGutenberg până azi”, în care inserează poe­zii, proze scurte, articole, pamflete, tablete,note şi însemnări ale sale, dar şi ale multorconfraţi consacraţi ori ale unor tineri în cursde afirmare. Colaborează destul de asiduuşi la alte periodice – „Kalende”, „Tiparniţaliterară”, „Magazinul”, „Radio şi radiofo­nia”, „Progresul social”, „Secolul”, „Arta” –şi tipăreşte noi volume – Icoane de lemn. Dinamintirile ieromonahului Iosif (1929), Poartaneagră (1930), Flori de mucigai (1931), Carteacu jucării (1931), Tablete din Ţara de Kuty(1933), Ochii Maicii Domnului (1934). Deşieste încununat, în sfârşit, în 1934, cuPremiul Naţional de Poezie, împreună cu G.Bacovia, survin noi contestări ale valoriiscrisului său. După „nu”­ul pronunţat detânărul Eugen Ionescu, şi N. Davidescu seva strădui să demonstreze că autorulCuvintelor potrivite şi al Florilor de mucigaieste un „poet minor”. Cu rezultate notabileeste respingerea tot mai sistematică venitădin partea lui N. Iorga, acesta vituperândcontra „decadentismului” şi a pornografieipe care le răspândeşte în rândul tinerilor, caşi Geo Bogza, H. Bonciu ş.a.. În pofidaînmulţirii detractorilor, colaborarea poetu­lui şi a gazetarului A. este căutată şi binerăsplătită de cele mai diverse periodice,între care „Vremea”, „Revista FundaţiilorRegale”, „Cuvântul”, „Dimineaţa”, „Drep ­ta tea”, „Ramuri”, „Săptămâna CFR”. În1937–1938 scoate a treia serie a „Biletelor depapagal”. De sub tipar îi ies noi volume:Poezii (1934, în colecţia „Mărţişor”),Cărticică de seară (1935), Versuri (o antologielirică prin care se inaugurează seria „Ediţiidefinitive” a Fundaţiilor Regale, 1936),Cimitirul Buna­Vestire (roman fantastic,1936), Ce­ai cu mine, vântule? (poeme înproză, 1937), Hore (1939). După ce în 1939trece printr­o mare cumpănă, fiind vindecatde doctorul Grigoriu­Argeş de o boalăgravă şi foarte rară, A. îşi duce la capăt gân­

dul mai vechi de a­şi tipări singur cărţile.Proprietar al unei tipografii, achiziţionatămai de mult, el îşi ia în noiembrie 1941 şibrevet de tipograf­culegător. În altă editurătotuşi iese al treilea roman, „poemul” Lina(1942). Este prezent cu poezii, proze şi arti­cole în unele reviste şi ziare unde mai scri­sese, precum „Vremea”, în care susţinerubrica permanentă „Carnet”, dar şi în alte­le noi, precum „Duminica”, „Claviaturi”,„Revista română”, „Ardealul”, „Gorjanul”,„Informaţia zilei”. În cotidianul din urmă,în intervalul aprilie­octombrie 1943, are ladispoziţie un spaţiu titrat „Bilete de papa­gal”. Aici apare articolul Voinicul, care îiaduce o arestare de 24 de ore, iar în octom­brie, fulminantul pamflet antifascistBaroane, în urma căruia este internat pentruaproape trei luni în lagărul de la Târgu Jiu.Marele capital simbolic asigurat de opera saliterară şi de curajul acestui gest nu a împie­dicat interzicerea în februarie 1945 a noiiserii a „Biletelor de papagal” şi nici un atacce se voia devastator, iniţiat tot în februarie1945 de Miron Radu Paraschivescu în ziarulcomunist „România liberă”. Reacţia contraacestuia s­a materializat în acordarea, câte­va luni mai târziu, a Marelui PremiuNaţional pentru Poezie. Acum colaboreazăasiduu la „Adevărul”, i se pune în scenă opiesă, Vera (iniţial Siringa), iar de sub tipar îiies Manual de morală practică (1946), Bilete depapagal (1946), Versuri alese (1946), Una sutauna poeme (1947). Volumul din urmă esteretras din librării pe fondul noii campaniiîmpotriva poetului, lansată tot de MironRadu Paraschivescu, în martie 1947, în„Scânteia”, şi continuată tot acolo, în ianua­rie 1948, de Sorin Toma, cu seria de articolePoezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Dedata aceasta, campania izbuteşte pe deplin,scriitorului interzicându­i­se să mai publice,iar opera sa fiind pusă la index. Repre ­siunea se extinde şi asupra copiilor săi,Baruţu fiind exmatriculat de la universitateşi chiar închis o vreme. O relaxare survineîn 1951, când i se îngăduie să dea o serie detraduceri din ruseşte, făcute în colaborare –Moloh de I.A. Kuprin (1951), Fabule de I.A.Krâlov (1952), Povestiri de M. E. Saltâkov­Scedrin (1952), Suflete moarte de N.V. Gogol

32

Victor Durnea

33

Tudor Arghezi

(I­II, 1954), ori din franceză – În floarea vieţiide Anatole France (1953), Fabule de LaFontaine (1954). În 1954 revine în librării cuvolumul de poezii pentru copii Prisaca,urmat apoi de altele: Pagini din trecut şi1907. Peizaje (1955), Cântare omului (1956),Din drum… şi Stihuri pestriţe (1957).Anularea interdicţiei de semnătură estecompletată de autorităţi cu o serie de marionoruri: e decorat cu Ordinul Muncii (1955),e ales membru al Academiei RPR (1955), i seacordă Premiul de Stat (1955), este ales înComitetul Uniunii Scriitorilor (1956), faceparte din delegaţia trimisă la Moscova pen­tru a prelua o parte din tezaurul ţării (1956),este ales deputat în Marea AdunareNaţională (1957) ş.a. Vitrinele librăriilorgăzduiesc noile sale cărţi: Lume veche, lumenouă (1958), Versuri (1959, 1960), Tablete decronicar (1960), Frunze (1961), Cu bastonulprin Bucureşti (1961), Poeme noi (1963),Cadenţe (1964), Răzleţe şi Silabe (1965),

Ritmuri (1966), Noaptea şi Litanii (1967) etc.În 1965, la împlinirea vârstei de 85 de ani, esărbătorit ca poet naţional. Tot atunci, laAccademia dei Lincei, Rosa del Conte îi pro­pune candidatura la Premiul Nobel pentruLiteratură, premiu ce se va acorda însă luiMihail Şolohov. În acelaşi an i se decernea­ză, prin Universitatea din Viena, PremiulHerder şi este ales membru al AcademieiSârbe de Ştiinţe şi Litere. La un an dupămoartea soţiei sale, scriitorul se stinge dinviaţă; i s­au făcut funeralii naţionale, fiindînmormântat, conform dorinţei sale, în gră­dina casei de la Mărţişor. Postum au apărutalte volume cu inedite ale lui A. – Teatru,Frunzele tale, Crengi XC ş.a. Începută în 1962,editarea integrală a operei sale, sub titlulScrieri, după un plan schiţat încă din 1947,se va încheia, cu volumul XLVI, abia în 2006.Altă ediţie apare din 2000, sub egidaAcademiei Române, în 2011 ajungând lavolumul X.

34

35

Scriitor necunoscut şi jurnalist obscur

În perioada 1911­1918, Rebreanu va scrieconstant în paginile unor publicaţii delimba română, după ce, câteva luni, scriseseîn gazete ungureşti. Unele vor fi culturale,iar altele de interes general. Nu va conta niciculoarea politică, deoarece scriitorul, neafir­mat încă, îşi va câştiga din jurnalism baniinecesari pentru a trăi. Intrarea României înPrimul Război Mondial, la sfârşitul lui

august 1916, îl va prinde în Bucureşti. Nu vafi suspectat şi închis de autorităţile române(aşa cum s­a întâmplat cu Ioan Slavici). ÎnBucureşti va rămâne şi după ocuparea ora­şului de către trupele Puterilor Centrale. Vaurma o perioadă deosebit de grea, fără veni­turi şi cu grija permanentă că va fi arestat,pentru că era, să nu uităm, ofiţer al armateiaustro­ungare! Va reuşi să fugă efectiv deanchetatorii săi şi, după o călătorie plină desuspans, va ajunge în Iaşul liber. Aici, suspi­ciunile la adresa sa nu se vor diminua, toată

Lucian-Vasile SZABOLiviu Rebreanu,

provocări jurnalistice

Liviu Rebreanu a avut o activitate importantă ca publicist, desfăşurată mai ales în plan cultural,însă intervenţiile sale în domeniul jurnalismului generalist au fost puţine. Cu toate acestea, el vaintra în conflict atât cu puterea din patria sa originară, Austro­Ungaria, cât şi cu cea din patriade adopţie, România. În 1910, cele două patrii îşi vor da mâna, iar Rebreanu va petrece aproapecinci luni după gratii la Văcăreşti, până va fi extrădat în Ungaria. Şi aici va petrece o perioadă înarestul garnizoanei, însă va fi eliberat. Măsurile vor fi luate din considerente politice, având rolde intimidare. Îşi vor face efectul, deoarece Rebreanu va renunţa la activitatea jurnalisticăgeneralistă, abordând doar subiecte culturale.Cuvinte­cheie: Calvarul, Ordinea, Gyula, pușcărie, ziaristică.

Liviu Rebreanu carried out a significant activity as a publicist, especially in the field of culture,but his interventions in the field of general journalism were scarce. Nevertheless, he would enterinto conflict with the power in his native homeland, the Austro­Hungarian Empire, as well aswith the one in his adoptive homeland, Romania. In 1910, the two homelands would shake hands,and Rebreanu would spend almost five months behind bars in Văcăreşti, until his extradition toHungary. Here, too, he would spend a period of time under garrison arrest, but would be freed.The measures taken would be for political reasons, as an attempt to intimidate him. They wouldbe of effect, as Rebreanu would renounce his general journalistic activity, approaching only cul­tural topics. Keywords: Calvarul, Ordinea, Gyula, jail, newspapers.

Abstract

Lucian­Vasile SZABO, Lector dr., Departamentul de Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea deVest din Timişoara, e­mail: lvszabo@yahoo.com.

Istorieliterară

36

Lucian Vasile Szabo

aventura fiind narată în miniromanul auto­biografic Calvarul. Acest deceniu extrem deagitat, dinainte de apariţia romanului Ion, îlva determina pe Rebreanu să se concentrezeasupra proiectelor sale literare. Va mai fidirector de publicaţii, dar va refuza să seimplice efectiv atunci când i se vor solicitacontribuţii ziaristice1.

Putem identifica trei câmpuri de expri­mare în gazetăria autorului, în limba româ­nă: 1) Activitatea de jurnalist de opinie, decronicar al vieţii politice maghiare, înperioada 1909 – 1910; 2) Etapa de la Ziua,premergătoare izbucnirii Primului RăzboiMondial, pentru care va vea de suferit maitârziu, acuzat fiind de colaboraţionist cuputerile ocupante; 3) Aspecte jurnalisticedin scrierile sale literare, strategie la carerecurge pentru a întări cadrul realist întâm­plărilor. Dacă în marile romane abordareava funcţiona, în altele rezultatul este îndo­ielnic: „Schimbările radicale de subiecteîncercate în ultimul deceniu al vieţii sale nuaduc izbânzile valorice scontate. Să fi fosttentaţia succesului atât de mare încât să fideterminat scrierea unei poveşti de amor cuaccente de senzaţional şi modernitate dinJar (1934), a unui roman politic adânc impli­cat în actualitate în Gorila (1938), a unuiroman poliţist cu un scenariu provincial înAmândoi (1940)?”2.

Liviu Rebreanu a ajuns la Bucureşti înoctombrie 1909, dată la care era cetăţean alAustro­Ungariei. Fost ofiţer al armateiimperiale, el a renunţat la viaţa de cazarmăpentru a­şi îndeplini visul de a deveni scrii­tor (aspect considerat ruşinos pentru un ofi­ţer), dar şi pentru că fusese implicat într­oîncurcătură cu banii pentru procurarea dealimente la popotă. În acest caz, deşi auexistat acuze şi insinuări repetate privind oculpă a lui Rebreanu, este de crezut maidegrabă că lipsa de experienţă a tânăruluilocotenent i­a adus problemele, favorizate şi

de faptul că nu avea o relaţie bună cu supe­riorii. Suspiciunile au fost alimentate şi defaptul că scriitorul publicase câteva încer­cări literare în gazete din Budapesta subpseudonimul Olly Olivér. Din aceste moti­ve, ajuns la Bucureşti va încerca să fie dis­cret şi să se dedice scrisului. Însă nu aveavenituri, deci a fost nevoit, ca atâţia alţi mariscriitori, să se dedice gazetăriei. De aceea îlgăsim în redacţia ziarului Ordinea, scos decătre susţinătorii noului Partid Conservator­Democrat al lui Take Ionescu. Este intere­sant că George Călinescu nu se opreştedeloc asupra carierei de jurnalist a luiRebreanu. Despre această perioadă amin­teşte doar că „trece în toamna lui 1909 înRomânia. Aici se ocupă cu publicistica şistrăbate o epocă de lipsuri penibile”3.

În Ordinea, Rebreanu va publica 30 de ar ­ti cole, cele mai multe dedicate crizei guver­namentale din Ungaria din acea perioadă şiunor aspecte din Ardeal. El va fi însă impli­cat în viaţa redacţiei, preluând şi prelucrând

1 Niculae Gheran, poate cel mai bun cunoscător al vieţii lui Liviu Rebreanu, va nota chiar că acesta searăta deranjat când colaboratorii săi insistau pentru articole. Într­o astfel de ocazie, el ar fi exclamat:„Domnilor, mai lăsaţi­mă în pace, nu uitaţi că eu sunt scriitor, nicidecum gazetar!” Cuvânt înainte laLiviu Rebreanu, Opere 16, Însemnări de o zi (1909 – 1943), Ed. Minerva, 1995, p. 10.

2 Ion Simuţ, Liviu Rebreanu şi contradicţiile realismului, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 2010, p. 281.3 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1986,

p. 737.

37

Liviu Rebreanu, provocări jurnalistice

ştiri din publicaţii maghiare şi germane,deci o muncă de editor, nereflectată prinsemnătură. Despre acest aspect, NiculaeGheran va nota: „Cum după angajarea scrii­torului asistăm la un spor substanţial deinformaţii despre zonele geografice aminti­te, cu siguranţă că multe dintre însemnărilenesemnate, inserate la rubricile De asearăpână azi dimineaţă sau Cronica externă, îiaparţin”4. Acestui stil compilativ îi aparţineşi primul articol publicat sub semnătură Dela românii subjugaţi. Este un titlu în cheiepolitică, adecvat mai degrabă pentru orubrică, nu pentru un articol. Inter venţiileulterioare, cu titrare proprie, vor fi plasatesub această denumire, devenită specificăunei rubrici. Subiectul este preluat dinGazeta Transilvaniei, care apărea în Austro­Ungaria, la Braşov. Se vorbea despre activi­tatea avocatului bănăţean Horváth IozsefLajos, care va scrie o broşură de susţinere adrepturilor naţionalităţilor. Poziţia sa va fiastfel identificată de Rebreanu: „Încă uncorb alb printre maghiari”5.

Interesant este articolul Prigonirile preseiromâne din Ungaria, unde sunt date patrucazuri de condamnări. Jurnaliştii de laGazeta Transilvaniei, Tribuna, Lupta şi Ţaranoastră vor primi pedepse de până la un anînchisoare şi amenzi consistente, de la 400 la1000 de coroane. Rebreanu va sublinia căaceste condamnări pentru vina de „agitaţie”urmăreau diminuarea spiritului critic alpublicaţiilor şi secătuirea lor materială,demersuri de intimidare devenite „clasice”ale puterii politice. Una din concluzii sur­prinde prin limpezime, indicând la autorcalităţi de analist politic: „Temelia statuluiunitar maghiar trebuie să fie foarte şubredădacă «agitaţiile» unui ţăran sau ale uneifemei ar putea să o dărâme. Dar dacă aceas­tă temelie într­adevăr e şubredă, sunt zadar­nice toate sforţările justiţiei «independente»ungureşti de a o ţine în picioare, căci mai

curând sau mai târziu ea singură o să se rui­neze”6. Interesant este faptul că Rebreanu vaavea o intervenţie referitoare la problemeleromânilor din Bucovina, consemnând scan­dalul legat de faptul că biletele de tren nuaveau indicaţii şi în româneşte7. După cumse ştie, Ardealul şi Banatul erau încorporateUngariei, pe când Bucovina era administra­tă de Curtea de la Viena. Exista şi aici unproces de germanizare, dar care nu era atâtde susţinut precum maghiarizarea în regiu­nile cu comunităţi româneşti.

Închis la Văcăreşti şi la Gyula

Desele trimiteri la disputele politice de laBudapesta, referirile la încălcarea drepturi­lor instituţiilor care activau în comunităţileromâneşti, precum şi îndemnul formulat laadresa Partidului Naţional Român de a pro­fita pentru a „stoarce” avantaje i­au aduspublicistului necazuri. Autorităţile maghia­re vor fi cu ochii pe el. Prudent, Rebreanunu­şi va semna articolele din Ordinea sau vasemna cu iniţialele. Va veni un momentcând va renunţa la prudenţa lui şi­şi va trecenumele întreg sub un articol. Atunci vadeveni o ţintă uşoară. Articolul se intitulea­ză Arestarea poetului Octavian Goga, deciRebreanu dorea să se ştie cu claritate ceea cegândeşte. Goga fusese arestat la 1 ianuarie1910 (stil nou, adică 19 decembrie 1909, stilvechi). Este un text în care autorul dovedeş­te un stil aşezat, formulări sigure, caracteri­zări arzătoare: „Această nouă încercare aîngâmfaţilor de la Pesta de a înăbuşi şi mal­trata pe toţi cei care au îndrăzneala de asimţi româneşte este cea mai eclatantădovadă despre stările asiatice de prigonirece se săvârşesc în ţara ungurească sub scu­tul şi pentru ideea statului unitar ma ­ghiar”8. Mai mult, autorul compară această

4 Notă în Liviu Rebreanu, Opere 16, Însemnări de o zi (1909 – 1943), Ed. Minerva, 1995, p. 458.5 Ordinea, III, nr. 563, 6 (19) noiembrie 1909, reluat în Opere 16, Însemnări de o zi (1909 – 1943), Ed. Minerva,

1995, pp. 13­15. 6 Idem, p. 26.7 Desconsiderarea neamului românesc în Bucovina, Ordinea, III, nr. 588, 6 (19) decembrie 1909, reluat în Opere

16, Însemnări de o zi (1909 – 1943), Ed. Minerva, 1995, pp. 27­28.8 Ordinea, III, nr. 603, 24 decembrie 1909 (6 ianuarie 1910), reluat în Opere 16, Însemnări de o zi (1909 –

1943), Ed. Minerva, 1995, pp. 37­38.

38

Lucian Vasile Szabo

reţinere cu cea a lui Maksim Gorki în Rusia,de pe poziţii autocratice. Atitudinea luiRebreanu se înscrie într­o ofensivă mediati­că de susţinere a lui Goga, una în care se vorimplica multe persoane, inclusiv dinAustro­Ungaria. După câteva zile, poetul vafi eliberat.

Autorul fiind deconspirat, se va trece larepresalii. Curând, va fi înaintată o cererede extrădare. Liviu Rebreanu va petrece lapuşcărie şase luni. Va fi reţinut în 15 februa­rie 1910 la Bucureşti şi încarcerat laVăcăreşti. Data este după calendarul vechi,în vigoare atunci în România. După stil nou,dată valabilă în Austro­Ungaria (deci şi înArdeal şi Banat), era deja 28 februarie. Vaexista o cerere oficială a Procuraturii dinGyula, oraş aflat în estul Ungariei, la grani­ţa cu România, pentru extrădarea luiRebreanu, căruia i se va deschide un procespenal. În 19 iunie (1 iulie) este dispusăextrădarea pe la punctul de frontierăPredeal. La Gyula, fostul ofiţer austro­ungar va fi condamnat la trei luni închisoa­re, reţinându­se o mai veche acuzaţie legatăde dispariţia a 1800 de coroane din baniiregimentului. Eliberarea se va produce în 16august (stil nou), după judecarea apelului,instanţa superioară de la Oradea luând încalcul şi detenţia de la Bucureşti. NiculaeGheran va desluşi aceste aspecte cu mareatenţie, analizând documente oficiale, dar şisusţinerile, uneori fanteziste şi contradicto­rii, ale împricinatului9.

Liviu Rebreanu s­a întrebat şi a întrebatpermanent: de ce a fost făcută cererea deextrădare abia la sfârşitul anului 1909, decila aproape doi ani de la întâmplarea cubanii dispăruţi? Suspiciuni va avea şi bio­graful său cel mai autorizat, deja menţiona­tul Niculae Gheran. În primul rând desprebani. 1800 de coroane nu este sumă foartemare. Sunt fonduri care nici nu ar fi trebuitsă fie în mâna lui Rebreanu, ci în cea a căpi­tanului casier, un om cu o mult mai mare

experienţă, împuternicit prin ordin să ţinăbanii. I­a dat ofiţerului mai tânăr de frică sănu­i piardă la cărţi. Rebreanu se va încurcaîn declaraţii, susţinând că i­a pierdut, apoică i­au fost furaţi. N. Gheran suspicioneazăşi faptul că nu ar fi rezistat rugăminţilor for­mulate de camarazi, care i­au solicitatîmprumuturi, sume care nu au mai fostreturnate10. Cauza fusese supusă consiliu­lui de onoare de la regiment, în 1908, iarcolegii fuseseră solidari cu el, declarându­lnevinovat. Deşi nu rezultă din niciun docu­ment oficial, putem accepta că extrădarealui Rebreanu şi judecarea lui, în 1910, aufost dictate din interese politice. S­a căutatun pretext pentru a­l intimida pe jurnalistulîn curs de afirmare.

Ulterior, Rebreanu a revenit în pres gene­ralistă, doar pentru scurt timp, cu unsubiect politic şi istoric, studiul Revoluţia luiHoria,Cloşca şi Crişan. A fost publicat îndouă numere din Universul literar. Suntemîn septembrie 1914, atunci când autorul dădovadă de clarviziune: „Suntem poate înanul celor mai mari evenimente din istorianeamului românesc. În câteva săptămânisau luni, într­un an cel mult, e posibil, bachiar probabil, să vedem înfăptuirea celuimai frumos vis al nostru: întregirea, unireatuturor românilor într­o împărăţie puterni­că...”11.

Permanent în vizorul autorităţilor

Cronicile dramatice realizate de LiviuRebreanu la Ziua şi la alte publicaţii înpreajma şi în timpul Primului RăzboiMondial nu interesează aici, căci nu facparte din presa politică sau generalistă.Sunt însă importante în analiză prin urmă­rile generate. Şi înainte de marea conflagra­ţie mondială, şi după realizarea Marii Uniri,prozatorul va fi suspect în ochii autorităţilorromâne, dar şi al colegilor scriitori. Abia

9 Niculae Gheran, Tânărul Rebreanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1986, pp. 273­297.10 Idem, p. 289.11 Universul, III, nr. 38 şi 39, 21 septembrie (4 octombrie), respectiv 28 septembrie (11 octombrie) 1914,

reluat în Opere 16, Însemnări de o zi (1909 – 1943), Ed. Minerva, 1995, pp. 104­116.

39

Liviu Rebreanu, provocări jurnalistice

după publicarea romanului Ion, se va consi­dera că autorul său a dat suficiente dovezide bun român. După cum vom vedea însă,nici de aici înainte nu vor lipsi dezvăluiriledespre aspecte mai puţin cunoscute dinviaţa sa, existând şi încercări de şantaj. Pânăatunci, important este anul 1919, în careautorităţile române din România Mare vordeclanşa o prigoană cruntă faţă de scriitoriişi jurnalişti rămaşi la Bucureşti în timpulocupaţiei germane, a celor care au scris înpaginile publicaţiilor considerate favorabilePuterilor Centrale. Astfel, vor ajunge IoanSlavici şi Tudor Arghezi să petreacă un andupă gratii, alături de alţi condeieri impor­tanţi. Vizat va fi însă şi Rebreanu.

Atmosfera din timpul anchetelor şi pro­cesului efectiv în care sunt judecaţi ziariştiila începutul anului 1919 este redată de Ni ­cu laie Gheran, cercetător care va face o do ­cu mentare amplă asupra epocii, constatând:

„Pentru a mai domoli combativitatea preseişi de a folosi situaţia în beneficiul partiduluiaflat la putere, Ministerul de Interne, con­dus de Gheorghe Mârzescu, efectueazăanchete speciale şi în rândurile ziariştilor,îndeosebi ale celor cunoscuţi pentru convin­gerile lor antiliberale”12. Rebreanu era şi elvizat pentru că şi el colaborase, cu croniciteatrale, la unele publicaţii filogermane. Erao acţiune de intimidare a presei în general,după cum avea să observe un tânăr gazetaral acelor timpuri, Cezar Petrescu. El nu seva sfii să arate că guvernul se menţinea laputere prelungind nepermis starea de ase­diu, menţinând cenzura (se pare că nu des­tul de eficient, dacă junele scriitor şi ziaristscria ce scria!), iar „în ţară domneau jaful şitembelismul administraţiei”. Autorul aducepe tapet probleme importante, constatând:„Chestiunea muncitorească, cuantumulsalariilor, libertatea sindicatelor, dreptul lagrevă, toate aceste arzătoare capitole dinprogramul lor le­au rezolvat sub ochiinoştri, sumar şi definitiv. Temniţele, spitale­le şi morga sunt pline de cei cărora li s­afăcut ultima dreptate întru Domnul”13.

Anul 1919 este important pentru Rebrea ­nu nu doar pentru faptul că se aştepta să fiearestat şi închis, alături de Slavici, Arghezi şialţi jurnalişti importanţi, ci şi pentru publi­carea volumului său Calvarul. Titlul estesugestiv, descriind viaţa şi moartea tânăru­lui jurnalist şi scriitor Remus Lun ceanu, unalter­ego transparent, deşi mai puţin noro­cos, al autorului. Ca specie literară, volumulpoate fi încadrat la roman, nuvelă saupovestire, după cum arată Ion Simuţ într­oanaliză de fineţe asupra acestei cărţi sur­prinzătoare din cariera scriitorului ardeleanstabilit la Bucureşti14. Deliberând asupranaturii faptelor cuprinse în pagini, criticuldecide că nu poate opta între confesiune sauficţiune, şi admite: „Calvarul este confesiu­nea fictivă a lui Remus Lunceanu (atenţie lainiţialele L.R.!) în care trebui să citim confe­siunea reală, dar deghizată, a autorului

12 Niculae Gheran, Rebreanu – amiaza unei vieţi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 6.13 Demnitatea liberală, în Dimineaţa, XVI, nr 4632, 4 (17) martie 1919.14 Ion Simuţ, Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, pp.

73­116.

40

Lucian Vasile Szabo

însuşi, Liviu Rebreanu, adică L. R.)”15. Suntcuprinse în Calvarul descrieri ale aventurilorreale prin care a trecut scriitorul Rebreanu.A fost surprins în Bucureşti de ocupareacapitalei de către trupele Puterilor Centrale.Nu germanii reprezentau problema, ci re ­pre zentanţii Austro­Ungariei, fosta sa patriepână de curând. Cu un statut neclar, atât înRomânia, cât şi în Austro­Ungaria, scriitorulavea de ce să se teamă. Dorise să se înroleyeîn armata română, dar, aşa cum s­a întâm­plat în cazul a mii de ardeleni, a fost refuzat,prin amânări îndelungi. Când a intrat înatenţia autorităţilor de ocupaţie ca românsuspect (Rebreanu şi cei apropiaţi lui susţinvarianta unui denunţ, vizat fiind scriitorul şipublicistul A. de Herz), autorul Cal va rului vafugi cu mult curaj din sediul Poli ţiei! Dupămulte peripeţii, cu mult noroc, ajunge înIaşul liber, unde va fi suspectat în continua­re, de data aceasta de români. Toate acesteaventuri vor fi descrise, apelându­se lanume fictive, în Calvarul. În 1933, vor fi pre­zentate însă într­un interviu acordat revisteiRampa16. După cum remarcă Ion Simuţ, îninterviu este făcut un rezumat al Calvarului,de data aceasta cu toate numele reale17.

Întâlnirile şi suferinţele clasicilor

Ioan Slavici şi şi mult mai tânărul LiviuRebreanu au avut relaţii directe. În ciudasusţinerilor autorului lui Ion, cum că nu ar ficolaborat la Ziua, cotidian condus de maivârstnicul gazetar, publicaţie ce milita pen­tru intrarea României în război de partePuterilor Centrale, acesta va publica aici. Edrept, că doar cronici de teatru. Există chiaro scrisoare adresată directorului cotidianu­lui şi un răspuns al acestuia18. Biletul trimisde Rebreanu va fi şi publicat în Curentul.

Aici se insista pentru un răspuns privindacceptarea sau nu în redacţie. Este invocatfaptul că i se va comunica ce a „aranjat cuprivire la intrarea mea în redacţia ziaruluiZiua”19. Expeditorul este foarte politicos.Începe cu „Iubite maestre, iartă­mă că tederanjez din nou” şi încheie cu „Cu cele maiafectuoase salutări”. Epistola cu pricina vafi şi motiv de şantaj la adresa prozatoruluiîn 1930. Romulus Dianu umbla cu docu­mentul pe la Capşa şi îl arăta tuturor.Episodul este descris chiar de Rebreanu înJurnal: „Nu i­am dat nicio importanţă.După­amiază însă Măciucescu îmi scrie şiapoi îmi cere la telefon insistent să mă vadă.L­am primit la ora 9. După ce îmi vorbeştede ale lui, îmi spune că Gregorian i­a arătato scrisoare a mea, fotografiată, către Slavici.

15 Idem, p. 83.16 Reluat în volumul Opere 19. Interviuri, anchete: 1921­1939, Editura Minerva, Bucureşti, 2000, pp. 169­171.

Fragmentul semnificativ pentru cazul de faţă fusese redat de Niculaie Gheran în notele la Calvarul dinediţia Opere 3. Nuvele, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, pp. 382­384.

17 Ion Simuţ, op. cit., p. 85.18 Subiectul va fi prezentat de Niculaie Gheran în Tânărul Rebreanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1986, pp.

400­401.19 Curentul, III, nr 940, 4 septembrie 1930.

41

Liviu Rebreanu, provocări jurnalistice

Gregorian zice că scrisoarea face sute de miide lei. A copiat­o şi mi­a adus­o. Am impre­sia că se urmăreşte şantajul direct, iarMăciucescu este unealta inconştientă. I­amspus­o şi am refuzat categoric orice discuţie.Poate să publice orice, să înjure oricine, ori­cât şi oricum. Nu admit niciun fel de şan­taj”20 . De unde vedem că isteria naţionalis­tă la adresa lui Slavici (decedat de cinci anila data aceea!) era departe de a se fi termi­nat. Şi el, şi Rebreanu erau în continuare ju ­decaţi doar pentru că scriseseră la gazetă...

Rebreanu nu avea să uite modul cum laajutat Slavici pe când era un tânăr scriitor şijurnalist, dar nu avea încă un nume.Autorul Morii cu noroc îl va introduce înredacţiile pe care le conducea sau le puteainfluenţa şi va insista să fie plătit. Suntemînceputul anului 1925. Fusese instituit pre­miul naţional pentru proză. Dezbaterilesunt lungi. Este întrebat şi Rebreanu:

„– Marele premiu naţional pentru proză,a cărui menire este să încoroneze o operă şio activitate, credeţi că poate reveni anulacesta altui scriitor decât Io[a]n Slavici?

– Io[a]n Slavici trebuie să ia cel dintâipremiul naţional de proză”, răspundeprompt mai tânărul prozator21. Slavici nuva lua premiul, deşi era susţinut de unnumăr important de oameni de cultură...

Să înţelegem CalvarulEste interesant de consemnat că, o

perioadă, Liviu Rebreanu a rămas un autorsuspect şi pentru comunişti. La mijloculanului 1948, figura cu lucrări interzise înindexul întocmit de Ministerul Artelor şiinformaţiilor22. Abia mai târziu va fi reedi­tat, mai ales cu Ion şi Răscoala, consideratemai apropiate de realismul socialist. Acti vi ­tatea sa publicistică a fost complet ignorată.

Din cele expuse până aici rezultă că LiviuRebreanu a avut o activitate publicisticăcomplexă. Se evidenţiază cea literară, dar şipostura lui de reporter teatral, calitate în

care a dezvoltat accente politice. Jurna ­lismul de opinie a fost o preocupare majorăîn unele perioade, scriitorul fiind destul deechilibrat în aprecieri. Întâmplările dramati­ce din viaţa personală l­au făcut să dezvolteo sensibilitate specială faţă de lumea preseişi pentru activitatea jurnalistică. În perioadade după sosirea în România şi până în 1920,deci mai bine de un deceniu, Rebreanu îşiva câştiga existenţa scriind la diverse publi­caţii, deoarece nu avea din ce trăi. Va scrieapăsat şi literatură. Calvarul şi Ion apar lascurt timp unul după celălalt, dar primuleste fără ecou, pe când al doilea primeşteimediat o recunoaştere unanimă. Poate cădin punct de vedere artistic Calvarul estesub Ion şi sub Pădurea spânzuraţilor, dar nupoate fi pus cu mult mai prejos deCiuleandra sau Răscoala.

Calvarul a avut neşansa să apară în con­diţiile tulburi ale anului 1919, de dupăMarele Război. Sfera socială era deja satura­tă de opinii, de controverse, de luări depoziţie şi de valuri de memorii şi justificări.Evenimente importante erau în derulare,existând prea puţin timp pentru aprofunda­rea unor lucrări literare de acest gen. Recititastăzi, în contextul unei reevaluări la rece,cu racordări la drama intensă trăită de autorîn acei ani, micul roman se dovedeşteextrem de viguros. Calităţile lui literare seevidenţiază distinct, dincolo de imensavaloare informativă. Romanul are o frazarescurtă, o notaţie alertă, cu accent pe verbe lamodul predicativ, cu inserţii analitice redu­se, bine dozate, ceea ce îl apropie de jurna­lismul de foarte bună calitate. Este însă rea­lizat la persoana I, element care îi sporeştenota de originalitate şi valoarea. Eul narativ,înclinat spre introspecţie şi confesiune, cen­zurează astfel schematismul de tip jurnalis­tic, pe când abordarea publicistică restrângeposibilităţile de digresiune. Roman alert, cuefecte bine dozate (realmente de senzaţie),Calvarul merită reconsiderat, deoarece nuşi­a epuizat capacitatea de a surprinde.

20 Liviu Rebreanu, Jurnal, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 145.21 Dialogul a apărut în revista Aurora, V, 964, 25 ianuarie 1925.22 Marian Petcu, Cenzura în România, în Marian Petcu (ed.), Cenzura în spaţiul cultural românesc, Ed.

Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 78.

42

În lucrarea de faţă ne propunem săevidenţiem un aspect al universuluivișniecian mai puţin abordat de critică,lumea mecanică. Vom urmări ideea demecanism, mașinărie, dispozitiv, tot ceea cesupune legilor fizicii, produse tehnicecomune sau posibil realizabile, automatis­me, toate acestea fiind încorporate subdenumirea de „lume mecanică”. La o anali­ză superficială, acestea nu par a fi decât

auxiliare, instrumente minore utile înconstrucţia piesei lui Vișniec, poet al arteidramatice pentru care „puterea artei cuvân­tului se află în centrul preocupărilor sale”1.Logosul și imaginea scenică, opsisul, suntcreatoare de sens, observa Plassard, unelepiese au un model „verbal­iconic” realizatprin articularea vorbirii și a imaginii.Marionetele, măștile și, am completa noi, di ­versitatea lumii mecanice creează imagini vi ­

Mirela Mihaela DOGATirania lumii mecanice

în dramaturgia lui Matei Vișniec

În universul dramatic vișniecian, dominat de spectrul absurdului, printre multiplele ipostaze aleumanului reprezentat de personaj, se conturează suficient de clar metamorfozarea acestuia într­un mecanism, mașinărie sau instrument. Din această perspectivă, prezenţa mecanismelor înteatrul lui Vișniec nu este decât un pretext postmodernist care denunţa trecerea subtilă dar sigurăa omului de azi într­o materie guvernată de legile fizicii. În prima parte a studiului am analizato serie de piese în care personajele poartă o mască mecanică, partea a doua examinează mașinăriileși automatele care se umanizează iar partea a treia, având ca suport recenta piesă Omul din carea fost extras răul, tirania mijloacelor media ca mijloc de involuţie a umanităţiiCuvinte­cheie: Vișniec, teatrul absurdului, mecanism, automat, mască, mașinărie.

In dramatic universe branded Matei Visniec, among the playrights dominated by the specter ofabsurd, among the many facets of human being represented by characters, is outlined clearly enoughits metamorphosis into a mechanism, machinery or instrument. From this perspective, the presenceof mechanisms in Vişniecʹs theater is only a postmodern pretext, denouncing a subtle but certainhuman transition into a structure governed by the laws of physics, like inflatable dolls, automaticmachines. In the first part of the study, we analyzed a series of pieces in which characters behaveslike a mechanical stuff, the second part examines different mechanisms (like Coke­machine) thathumanizes, (endowed with consciousness, fear and panic). The third, based on the latest playwright­ Omul din care a fost extras răul (The Man from Which the Evil Was Extracted) ­ launchedin 2014, shows the powerful tyranny of media, which leads humanity to involution. Keywords: Visniec, theatre, absurd, mechanical, mechanism,machinery, mask, human involution.

Abstract

Mirela Mihaela DOGA ­ Universitatea „Ovidius” Constanţa, e­mail: mirela_doga@yahoo.com.1 Plassard, Didier. „Theatraliser l�inhumain: dramaturgie verbale et dramaturgie visuelle chez Matei

Visniec” în Literatura, teatrul și filmul. În onoarea dramaturgului Matei Vișniec, volum coordonat de MarinaCap­Bun și Florentina Nicolae, Constanţa, Ovidius University Press, 2015, p. 27.

Comentarii

43

Tirania lumii mecanice în dramaturgia lui Matei Vișniec

zuale care servesc la o „deconstrucţie a ac ­ţiu nii teatrale”2. Depășind frontierele ima ­ginate ale absurdului, logosul și opsisulajung să „dramatizeze inumanul”3 (theatrali­ser l’inhumain), să introducă pe scenă inuma­nul. Din această perspectivă, am puteadeduce două tipuri de relaţii: uman­animal(câini, cai, păianjeni, melci, șobolani, flururicare devorează, animale hibride) și uman­mecanic (marionete, ordinatoare, automatede băuturi, păpuși gonflabile, mașini de adu­nat cadavre, televizoare).

Vișniec își alege uneori chiar personajemecanice, de exemplu, manechinele(MANECHINE) în Nota de plată mecanică,păpușă gonflabilă (BĂRBATUL TĂCUT) înSufleurul fricii, automatul (AUTOMATULCU BĂUTURI) în Paparazzi sau Cronica unuirăsărit de soare avortat. Vom analiza intru ­ziunea lumii mecanice și jocul ei scenic îndramaturgia vișnieciană, relaţiile dintrepersonaje și mecanisme și efectele carerezultă în urma interacţiunii acestora.

a) Personaje cu mască mecanicăCunoscuta triadă așteptare­angoasă­alie­

nare4, ca un triunghi al Bermudelor, seacăpersonajul privit sub aspectul emoţiilor șinaște personajul­mecanic. Asistăm, deci,prin forţarea limitelor umanului și așa alie­nat, la transformarea acestuia în mecanism,ca ultimă soluţie de supravieţuire sau caformă de protest la absurdul contemporan.Procesul acut de dezintegrare lasă în urmasa fiinţa care este incapabilă de a fi om, prinurmare, criza individului influenţează sem­nificatul său în planul textului, personajul.

Personajul va fi „fiinţă de hârtie creatădin cuvinte și gesturi scrise”, „o iluzie pro­pusă spectatorului sau cititorului”5 ce capă­tă diferite forme: clovn, bufon, cu patro ­nime devalorizante, fantoșă, marionetă și,ca ultim prag, mecanism. În Și cu violoncelulce facem? BĂRBATUL CU VIOLONCELULcântă repetitiv și obsedant, absent, pe postde accesoriu dar ca pretext dramatic. Eldoar cântă la violoncel aceeaşi bucată

2 Idem, p.29.3 Ibid.4 V. Creţu, Bogdan. Matei Vișniec. Un optzecist atipic. Iași, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,

2005, p. 125.5 Pruner, Michel. L’analyse du texte du theater, Dunod, Paris, 1998, p.71 apud Creţu, Bogdan., op. cit., p.185

44

Mirela Mihaela Doga

muzicală și se șterge din când în când desudoare, pendulând între aceste douăacţiuni constante care produc exasperareacelor din jur. Încercarea de a­i „vorbi ome­neşte” şi chiar lovirea violoncelului cu zia­rul făcut sul, nu au niciun efect. BĂRBATULCU VIOLONCELUL este scos afară numaicu arcuşul şi cu umbrela, violoncelul rămâ­ne în sală pentru a genera o nouă torturăinterogativă a logosului: „şi cu violoncelulce facem?”

AL TREILEA din Voci în lumina orbitoare(I), prins în dialogul surzilor, participămonosilabic și execută la nesfârșit cerinţa dea spune cuvântul „sfoară”. Grupul de zecetineri de naţionalităţi diferite din Balcani,cocoţaţi pe o bară transversală, privind îngol, nemișcaţi, par a fi piesele unui noumecanism „made in USA”. Cultura terme­nilor peiorativi americani, a filmelor, a per­sonajelor de film reprezintă ceea ce estecomun balcanicilor, este motorul care punemașinăria în mișcare:

„ACTORUL 2: Suntem toţi fraţi. Vecini.Stăm pe gard. Zece naţionalităţi diferite.ACTORUL 3: Sârb din Balcani.ACTORUL 4: Croat din Balcani.ACTORUL 5: Macedonean din Balcani.ACTORUL 6: Bosniac din Balcani.(...)ACTORUL 3: Avem multe lucruri încomun.ACTORUL 4: Coca­Cola.ACTORUL 5: Jeans.ACTORUL 6: Far west. Cowboy. JohnWayne.ACTORUL 1: Harrison Ford.(...)ACTORUL 4: Microsoft.ACTORUL 5: New York, New York.(...)ACTORUL 1: McDonald’s. Hamburger.ACTORUL 2: Kent.Replicile, o serie de propoziţii enun ­

ţiative, constatări, o enumerare de nume,cântece, locuri, mărci, rostite mecanic șisacadat de personaje, marchează și la nivel

fonic ideea de automatism. În final, toţi îșipun căștile de la walkman în urechi și „începsă se agite ascultând, bineînţeles, muzică ameri­cană”6. Nu este singura piesă în care Vișniec„abuzează” de mecanicitatea unui logosincoerent, să amintim de sloganurile seci aleTATĂLUI și SOȚULUI din Caii la fereastrăsau de partiturile recitate care impun spala­rea de creiere.

În discursul dramaturgic populat declovni și bufoni apare și marioneta, deobicei păpușă de lemn acţionată cu sfori, șipe care o putem considera tot un mecanismacţionat manual. Caracterul ei mecanicconstă în mișcările dictate de păpușar. Estecazul piesei Omul care vorbește singur.

În Omul care vorbește singur, FEMEIA 1 șiBĂRBATUL 1 se angajează într­un joc scenicmecanic de lungă durată, fiecare fiind fermconvins că el este iniţiatorul jocului iar celă­lalt doar o marionetă. De peste zece ani, laora 6 fix FEMEIA 1 trage draperiile șiBĂRBATUL 1 se așează pe bancă, după ceaceasta deschide larg fereastra, Bărbatul îșiscoate tigările și nu se mișcă până cândFemeia nu­și șterge ochelarii – seriamișcărilor condiţionate continuă. FEMEIA 1îi demonstrează astfel prietenei ei, FEMEIA2, cum acţiunile ei determină un răspunsspecific din partea BĂRBATULUI 1, în timpce, în actul al doilea, BĂRBATUL 1 îiîmpărtășește prietenului său, BĂRBATUL 2,convingerea că FEMEIA 1 răspunde con ­form indicaţiilor sale gestuale. Fiecare secrede dresorul celuilat, un inedit experi­ment pavlovian. Cele două acte simetricedar captate din perspective diferite, demon ­strează că asistăm la un joc de marionete,precizia executării acţiunilor demonstreazăexistenţa unor reguli sau a unor automatis­me gestuale, nimic nu iese din tipar de maibine de zece ani. FEMEIA 1 și BĂRBATUL 1funcţionează după o schemă precisă, ca pie­sele unui ceasornic.

În unele piese, serviciile umane devinabsurd mecanizate: Depanatorul propune oviziune cel puţin halucinantă. Captiv în

6 Vișniec, Matei. În viaţa mea n­am citit o carte scrisă de un ucrainean, în Omul din cerc (antologie de teatru scurt1977­2010), Piteşti, Paralela 45, 2011, pp 310­311.

45

Tirania lumii mecanice în dramaturgia lui Matei Vișniec

interiorul cabinei, depanatorul suprave ­ghează o mașină care adună și îngroapăcadavre – piesa va fi analizată din perspec­tiva mecanicului cu mască umană.

Mai mult, în piesa Omul­pubelă, umanuldevine un dispozitiv de strângere agunoiului, treptat, iniţial prin confundareasa aparent accidentală cu o pubelă: „Și vineși ziua când lumea începe să vă confunde cuo pubelă”7. Transformarea totală în coș degunoi ambulant este inevitabilă:

„ – Cum se face că vă debarasaţi de guno­iul personal folosind mai degrabă persoanaunui om viu decât o ladă de gunoiobișnuită?

– Nu știu ce să zic, domnule. Recunosccă pare ciudat, dar asta e. Efectiv parcă mi s­a format un reflex independent de oricevoinţă”8

Omul, în evoluţia sa postmodernistă, îşiînscrie în codul său genetic reflexe indepen­dente de voinţă, printr­o repetiţie ilogică şiinexplicabilă, reacţiile bruşte şi automate nusunt decât răspunsul la schimbarea „norme­lor jocului ontologic al vieţii şi al morţii (...)care se joacă în groapa crescândă de gu ­noaie”9

b) Mecanisme cu mască umanăPe de altă parte, latura umană pierdută

în era alienării de sine, este recuperată prinobiecte: păpuși gonflabile care cer apă, (înNota de plată mecanică), calculatoare care seblochează din cauza unei poezii (Așteptaţi săse mai potolească această caniculă), automatulcu băuturi care vorbește și oftează omenește(Paparrazi sau Cronica unui răsărit de soareavortat), maşinăria ucigaşă din spatele uşii(Uşa), monitoare şi televizoare care suntdotate cu mâini (Televizoarele (1)).

Să mărturisim că ideea de a scormonidupă mecanisme în piesele lui Vișniec s­anăscut după lecturarea unei piese care seapropie mult de SF, și anume, Rossum’sUniversal Robots de Karel Čapek.

Progresele tehnologice din secolul al XX­lea promiteau o eră optimistă, un secol depace și prosperitate dar Primul RăzboiMondial spulberă credinţa în umanitate șicivilizaţie, efectul de bumerang al ino va ­ţiilor tehnologice se traduce în brutalitateamașinii moderne de război, invenţiile bine­făcătoare devin malefice. În acest context, în1920, cehul Karel Čapek scrie piesaRossum’s Universal Robots, primul text careintroduce cuvântul „robot” în literatură, dinslavul robota – muncă. Piesa science­fictionevidenţiază, pe parcursul scenei intro duc ­tive și a celor trei acte că tehnologizarea in ­ten sivă poate deveni periculoasă chiarpentru însuși creatorul său. BătrânulRossum dorește să creeze un om artificial,de fapt o clonă umană, identică biologic șichimic cu omul, pentru a dovedi că Dumne ­zeu este inutil.

7 Vișniec, Matei. Omul­pubelă în op.cit., p.142.8 Ibid. p.144.9 Cap­Bun, Marina. „Dilemele omului pubelă. Câteva însemări pe marginea teatrului lui Matei Vişniec”

în Literatura, teatrul și filmul. În onoarea dramaturgului Matei Vișniec, ed.cit., p.21.

46

Mirela Mihaela Doga

Dar bătrânul Rossum era de fapt nebuniar cel care îi urmează, tânărul Rossumpreia experimentul, simplificând clona,înlăturând partea umană, rezultatul fiindun succes: roboţii săi sunt rapizi și costămult mai puţin decât forţa de muncăumană, se vând peste tot în lume. A danaștere unei asemenea mașinării este unprogres minunat, este chiar mai bun decâtceea ce a creat Natura vreodată. DominHarry, directorul fabricii din piesă, nu facedecât să continue producţia de roboţi pen­tru a elibera omenirea de corvoada șiumilinţa muncii, idealul său fiind revenireaumanităţii în raiul lui Adam, când omul erafiinţa supremă.

Sfidarea lui Dumnezeu are repercusiuni,automatizarea excesivă duce la extincţiaspeciei umane, femeile devin sterile. Multvisatul Rai devine Iad, lumea roboţilor serevoltă, creaţia scapă din mâna creatorului,roboţii ucid toţi oamenii, cu excepţiacinicului Alquist.

Čapek lasă totuși o speranţă omenirii,doi roboţi, Helena și Primus se îndră ­gostesc, depășindu­și astfel condiţia ieftinăde mașinărie și asigurând un nou începutspeţei umane.

Departe de aceasta revoltă a lumiimecanice, de roboţii asasini care vor devenifiare vechi în lipsa omului și de viziuneaoptimistă în care se termină piesa lui Čapek,în dramaturgia lui Vișniec folosirea lumiimecanice (de la personaje care acţioneazămecanic, la invenţii tehnologice) este doar ostrategie care potenţează estetica descom­punerii.

Strategia ne surprine pentru că nimic nueste clar delimitat: Vișniec imprimă perso­najelor statutul de mecanism, mașinăriilesunt impregnate cu sensibilitate, omul­mecanism și mecanismul­om urcă în acelașicarusel, năucind lectorul și spectatorul.

Ideea de fiinţă umană în aparenţă și demecanism în realitate apare și în proza fan­

tastică a lui E.T.A. Hoffmann, în nuvelaOmul cu nisipul (Der Sandmann) din 1816,lucrările de psihanaliză10 descifrând com ­plexul oedipian și sentimentul de stra ­nietate. Păpușa Olimpia, „un alter ego al luiNathanael”11 generează incertitudine prinambiguitatea sa: este un automat al căruimecanism a fost construit de Spalanzani șiare ochi puși de Coppola. Tăcută și imobilă,stând ore întregi la masă, păpușa Olimpiapare a fi varianta feminină a BărbatuluiTăcut din Sufleurul fricii. Este o bună ascul­tătoare, idealul feminin pentru Nathanael,singurul care nu observă natura înșelătoarea Olimpiei. Aflarea adevărului despreOlimpia îi provoacă o criză de nebunie șitoţi îndrăgostiţii încep să pună sub semnulîntrebării adevărata identitate a iubitelorlor, un fel de epidemie „who is who”.

10 Ne referim la Freud, care explică sentimentul de stranietate prin complexul infantil al castrării, în Opereesenţiale, vol 10. Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, 2010, p.274. Analiza din această perspectivăeste reluată și de Zamfirescu, Vasile Dem. în Filosofia inconștientului, Ediţia a treia, definitivă, Bucureşti,Editura Trei, 2009.

11 Zamfirescu, Vasile Dem, op.cit. p.153.

47

Tirania lumii mecanice în dramaturgia lui Matei Vișniec

Dacă mecanismul Olimpia nu este decâtun pretext romantic pentru a ironiza iubi­rea oarbă, BĂRBATUL TĂCUT nu estealtceva decât pretextul postmodernist de acondamna tăcerea, cauza principală a răuluiși urâtului.

Sufleurul fricii, o piesă cu final surpriză,se concentrează pe un fals dialog,păstrându­se „doar aparenţe strict formaleale dialogului”12 între DOMNUL BRUNOși „partenerul” său. DOMNUL BRUNO îșiconstruiește minuţios „conversaţia” cuBĂRBATUL TĂCUT care, evident, nu scoa­te niciun cuvânt, dar care, din când în cândface câte un gest, ca semn discret alparticipării sale în conversaţie, pentru ainduce în eroare cititorul. Ambiguitateaidentităţii BĂRBATULUI TĂCUT estemenţinută până în final (spre deosebire deOmul cu nisipul), deși se preciza iniţial că„nu scoate nici un cuvânt pe întreaga desfăşura­re a piesei”, el are gesturi mărunte și discretemanifestări afective: dă câte un bobârnacunui imaginar fir de praf, mângâie cuinteres faţa de masă. Intregul său joc scenicpivotează în jurul privirii: privește în gol(sau la paharul cu bere) – privește fix înochi. Replicile sunt substituite prin privire,pendularea vizuală între două puncte fixenu e decât o tactică înșelătoare de a crea omască umană. Însă, dacă „regizorul considerăcă e bine”, BĂRBATULUI TĂCUT poate dape gât o bere și, „dacă e s­o facă, s­o facă înfelul unui automat, al unui mecanism binereglat”13 sau poate rosti „Nu”, „singurulcuvânt din toată piesa”14. Plictisit și dezinte­resat de tirada monologată a lui Bruno,BĂRBATUL TĂCUT adoarme obosit cucapul pe masă în timp ce DOMNULBRUNO își expune adevărurile fundamen­tale. Atitudinea de minimă implicaregestuală, oscilaţia perfectă între aparent șireal schiţează un personaj echivoc, sursă desuspans și mister. Cine este, până la urmă,BĂRBATUL TĂCUT ?

„BRUNO: Da, domnule, dumneavoastră!V­am intuit din primul moment. Mai rău șimai perfid decât mine nu poate fi decâtomul care mă ascultă. Mai diabolic și maipericulos decât mine nu poate fi decât celcare mă privește cu atenţie și mă provoacă,discret și subtil, să spun totul. Dumnea voas ­tră, omul cinstit care vine să bea o bere,sunteţi adevăratul autor al răului. Dum nea ­voastră, care uneori priviţi în gol, iar alteorimă fixaţi cu un zâmbet discret, sunteţiadevăratul vinovat, răul însuși, perfidiaînsăși, marele scamator și principalul vino­vat al măcelului, marea mână criminală,însăși lipsa de scrupule și pervertirea însăși.Sunteţi, da, marele vinovat, autorul tuturorcrimelor, mârșăviilor, sunteţi, dincolo deminciună și dezmăţ, cauza minciunii și adezmăţului. Da! Dumneavoastră, care măpriviţi chiar în acest moment în ochi, sunteţicauza fundamentală a dramei. Sunteţi fruc ­tul care produce otravă, sunteţi însăşi otra­va care pătrunde prin toate minţile (…)Sunteţi răul în persoană, urâtul în persoană,frica în persoană, urletul de durere al om ­ului hăituit și surâsul sadic al celui care tră ­iește din urlete. (…) Dumneavostră, omulcare tace, sunteţi la rădăcina prăbu șirii. Șimai sunteţi și provocatorul acestei discuţii,sunteţi acela care a provocat­o deși o cu noș ­teaţi pe de rost înainte ca ea să aibă loc.”15

DOMNUL BRUNO nu este decât un apa­rat care reproduce gândurile BĂRBATULUITĂCUT, „Pentru că eu, domnule, nefiinddecât instrumentul, n­am făcut altcevadecât să vă rostesc gândurile…”

Totul cade în derizoriu când, DOMNULBRUNO, plictisit și obosit de rolul în rol,dus până la paroxism, decide să încheie șa ­rada, dezumflându­l pe BĂRBATUL TĂ ­CUT, care „nu se știe dacă a fost sau a de ve ­nit între timp” o imensă păpușă gonflabilă.

Frica existenţială anihilează existenţa în ­săși, tăcerea este teama de a fi uman, cul papăpușii gonflabile este, de fapt, culpa nou ­

12 Munteanu, Nicoleta. Poetica teatrului modern, Iaşi, Institutul European, 2011, p.110.13 Vișniec, Matei. Sufleurul fricii în Omul din cerc (antologie de teatru scurt 1977­2010), Pitești, Editura

Paralela 45, p. 91.14 Ibid.15 Vișniec, Matei. Sufleurul fricii în Omul din cerc..., ed.cit., pp. 95­96.

48

Mirela Mihaela Doga

lui om, care nu poate emana decât… frică.Ratarea relaţiilor umane, alienarea,

imposibilitatea unui dialog real, silesc fiinţaumană să accepte, ca ultim subterfugiu,intrarea în mecanismul lumii absurde.DOMNUL BRUNO își asumă cu luciditaterolul de instrument, monologul lui nu estecomunicare ci o reprezentaţie repetitivăcare îl transformă într­un Sisif modern, într­un om­mecanism capabil să redea aceeașipartitură la nesfârșit, chiar și în faţa uneipăpuși gonflabile. Într­un univers marcat deabsenţa umanului, singura și ultima șansăa lui Bruno de a avea public este păpușa degumă.

Din teatrul modular Omul din cerc,Depanatorul se apropie de piesa lui Čapekprin justificarea folosirii unor mecanismecare sunt mult mai rapide decât oamenii:roboţii lui Čapek asigurau progresul prinviteza lor, mașina de adunat și îngropatcadavre scutește omul de oroare și, în plus„face o treabă foarte curată și foarte sigu­ră”16. Omul a fost nevoit să inventezeaceastă mașină, nu se știe de ce, poate cărasa umană a fost exterminată aproape înîntregime în război, ultimii săi exponenţifiind siliţi să conceapă aceasta automatizarepentru a acoperi suprafaţa mult prea marepe care sunt răspândite cadavrele. Imagineamacabră a sfârșitului umanităţii este însăestompată de performanţele mașinii deadunat și îngropat cadavre: identificăînvinșii de învingători, le separă cadavrele,cântărește, dezbracă, sapa groapa, con ­fecţio nează sicriul, introduce corpul însicriu și sicriul în groapa. Rămășiţele umanesunt sortate precum deșeurile, ritualulsacru devine un act mecanic, executat de omașinărie ultraperformantă iar ca ultimărămășiţă a spiritului religios și al unuiDumnezeu uitat de mult, mașina de adunatși îngropat cadavre emite prin difuzorul săuo rugăciune, în funcţie de religiadefunctului. Claustrat într­un spaţiu intim –interiorul mașinii de depanat mașina deadunat și îngropat cadavre – trăiește depa­

natorul, pentru care fixarea pe hârtie asentimentelor încercate în faţa naturii devi­ne aproape un act automat.

Forţa poetică din replicile FEMEII CAREPOARTĂ UN COPIL ÎN BRAȚE este atât deintensă încât calculatoarele se blochează,unele intrând chiar în pană. Drama și dispe­rarea umană construiesc o nouă identitatepoetică care nu poate fi înregistrată de com­puter, un bio­computer „cel mai sensibil șisofisticat”17 din dotarea administraţiei teri­toriului drepturilor omului, care intră în șocinformatic, îl apucă sughiţul și scuipă fumnegru de când a auzit poemul scris larubrica Data și locul nașterii.

Bio­calculatoarele folosesc materialederivate biologic pentru a efectua funcţii decalcul dar în piesa Așteptaţi să se mai poto­lească această caniculă, ele sunt înzestrate șicu sensibilitate umană care se dezvoltă gra­dual, bio­calculatorul evoluând spre regnuluman, căci, în final, când COPILUL CAREA CRESCUT ÎNTRE TIMP își cere dreptulde a trece frontiera, bio­calculatoarele intrăîn colaps, fumul lor invadând scena – esteprea multă durere chiar și pentru un bio­mecanism.

Cu rădăcini în universul urmuzian încare „fiinţele și obiectele sunt unite prinşuruburi, roţi, tuburi şi alte piese de ate­lier”18, alcătuind ansambluri care se mişcămecanic, eventual după legi newtoniene,universul vișniecian propune o viziunesuperioară, armonios și atent construită,fără brutalitatea urmuziană, omul­meca ­nism și mecanismul­om se mișcă natural,ideea de „mecanism” devine metaforă aunei lumi incapabile de trăiri afective,dezrădăcinată și fără scop.

Omul­mecanism convieţuiește cu meca­nismul­om, cele două categorii, uman ver­sus obiectual, situate logic într­o relaţie deopoziţie, se joacă elegant de­a împrumutulîn piesele lui Vișniec, mișunând cu măies­trie într­o lume în care totul este permis șiposibil. Căci dacă există meseria de a citi pebuzele morţilor ultimele cuvinte pronunţate

16 Ibid., p. 101.17 Vișniec, Matei. Așteptaţi să se mai potolească această caniculă, în Omul din cerc ..., ed. cit., p.217.18 http://literaturadeazi.ro/content/universul­mecanic­al­lui­urmuz; accesat pe 21.06. 2015.

49

Tirania lumii mecanice în dramaturgia lui Matei Vișniec

înainte să moară (Ultimele cuvinte ale mor ­ţilor), dacă ne urmăresc cai în faţă blocului,dacă ne invadează fluturi carnivori și mu ­rim uciși de mirosul pestilenţial al melcilor,de ce nu ne­am lăsa și îngropaţi de mașinade adunat și îngropat cadavre dotată curugăciune pentru fiecare religie în parte?

În Ușa, lumea mecanică amorfă macerea­ză persoanele aflate dincolo de ușă. Con ­struită în registru alegoric, existenţa fiindvăzută ca permanentă așteptare, piesaamplifică teroarea așteptării prin zgomotele„unei mașinării diabolice pusă în func ­ţiune”19. Dincolo de ușă se află moartea,care își exercită tirania în registru sonorprintr­un amestec de sunete umane, lătră ­turi, scrâșnete de instrumente metalice,

trepidaţii, duduituri. „Sugestia unui meca­nism demonic care pune stăpânire pe între­gul univers”20 este atât de puternică încâtanulează orice voinţă a personajelor carestau în camera de așteptare, stăpânite defrică și de o atracţie inexplicabilă de a fitocate și măcinate de monstruosul instru­ment de tortură mecanic.

În Paparazzi sau Cronica unui răsărit desoare avortat, ignorarea situaţiei limită pro­dusă de un eveniment – dispariţia soareluica urmare a unei implozii, confirmă dezu­manizarea. „În contrast tragi­comic cu sfâr­şitul care o ameninţă, lumea rămâne înţepe­nită în automatismele ei”21, în timp ceAUTOMATUL CU BĂUTURI și ORBULCARE STĂ LA TELEVIZOR ŞI SCHIMBĂCANALELE sunt singurii care care se îngri­jorează pentru posibila extincţie a speciei

umane. Orbul formează numere detelefon și cere informaţii altor personaje, întimp ce automatul pare că intră în depresie.

„AUTOMATUL CU BĂUTURI: Povesteaasta cu implozia solară... şi toată lumea astacare mişună bezmetică... başca faptul cănimeni nu mai cumpără nimic de băut...Toate acestea m­au tulburat puţin...

OMUL CARE TRĂIEŞTE PE TROTUAR:Înţeleg foarte bine.

AUTOMATUL CU BĂUTURI: Şi credeţică e adevărat?

OMUL CARE TRĂIEŞTE PE TROTUAR:Cum?

AUTOMATUL CU BĂUTURI: Povesteacu implozia... vreau să spun, credeţi că ăstaeste efectiv sfârşitul?

OMUL CARE TRĂIEŞTE PE TROTUAR:Păi, ia să vedem... Păi, problema este că nu,nu cu mine trebuia să... adică eu nu suntomul cel mai potrivit ca să... vreau să spuncă n­aţi căzut pe persoana potrivită pentrucă mie mi se rupe de­a dreptul dacă e sfârşi­tul sau dacă nu e sfârşitul...”22

19 Op.cit., p.366.20 Munteanu, Nicoleta. op. cit., p 130.21 Sînescu, Roxana­Maria. Situaţii, forme și tehnici ale dialogului în teatrul lui Matei Vișniec, Iași, Editura

TipoMoldova, 2008, p.53.22 Vișniec, Matei. Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat, carte gratuită publicată de Editura

LiterNet în format pdf , disponibilă pe adresa http://editura.liternet.ro/carte/20/Matei­Visniec/PAPA­RAZZI­sau­Cronica­unui­rasarit­de­soare­avortat.html, accesat pe 15.06.2015, p.61.

50

Mirela Mihaela Doga

Mașinăria experimentează sentimente șistări umane, rememorează un timp al ferici­rii, când totul avea o logică.

„AUTOMATUL CU BĂUTURI: Nu ştiuce să zic. Nu ştiu. Sunt disperat. Efectiv dis­perat... Trec prin momentul cel mai negru alvieţii mele... Altădată mă uitam la oameniicare treceau pe stradă... Timpul se acceleranumai în momentele când cineva îmi intro­ducea o monedă în fantă ca să cumpere obăutură răcoritoare... Iar între o băuturărăcoritoare cumpărată şi următoarea băutu­ră răcoritoare cumpărată eram fericit...”23

Prea ocupaţi de meschinării, umanoiziivor să exploateze în folosul publicităţii pânăși ultimul răsărit de soare, în timp ce hără­băia, la lumina unei lumânări (sugerândmomentul marii treceri), după ce a ascultatîndelung muzica chinuită a celor trei muzi­cieni24, exclamă metalic: „Dumnezeule... Şitotuşi cât e de frumos!”.

Ultima scenă, scena 14, care se încheie curegretul poetic al automatului pe fundalulmuzicii celor trei care cântă nestingheriţichiar și în momentul marelui eveniment,este identificată de Octavian Jighirgiu cuscena scufundării Titanicului: „Concertul lorreprezintă, aici, forma ultimă de absolvire aumanităţii de păcate. Ei acoperă cu muzicalor mizeriile, crimele şi interogaţiile uneiuma nităţi decăzute din propriile eitipare.”25

Să remarcăm că și poemele lui Vișniecsunt marcate de prezenţa automatului. ÎnAutomatul de limonadă , mașinăria seautoidentifică cu umanul:

„Eu sunt automatul de limonadăiată, am ajuns la conştiinţa de sine sunt viu, domnilor, nu râdeţi (…)”26

Noua identitate îi produce întrebărifilosofice – vrea să știe ce este gaura neagrăaflată în partea opusă a străzii. Un alt auto­mat, care nu distribuie „decât cafea şi limo­nadă, ţigări, da, chiar şi ceva alune sărate(…)” trebuie să­și recunoască limitele, inca­pacitatea de a produce poezie:

„poezie, domnule, asta nu se poate cel mult pot să dau restul la monezile dezece franci iar în lunile de iarnă când muştele morcând aluneci în vid totul se oglindeşte unii călători se opresc şi se piaptănă uitându­se drept în măruntaiele mele”27

Bogdan Creţu remarcă aici inteligenţaautorului care „intră în joc şi creează unadintre tipicele sale situaţii paradoxale: toc­mai lamentaţia maşinii se transformă,instantaneu, în poezie”28

c) dominaţia mecaniculuiProaspăt ieșita de sub tipar, Omul din care

a fost extras răul continuă seria apariţiilormecanice prin piesele Televizoarele (1),Televizoarele (2) şi textul de rezervă,Televizoarele (3). De fapt, într­o lume caredigeră dimineaţa, la prânz și seara „lista demurdării umane și de scabroșenii morale”29

ale jurnalelor de știri, posesia cel puţin aunui televizor este aproape o condiţie sine­qua­non a omului modern. Cele șaisprezecemonitoare extraplate din care este formatdecorul, încep să fie acţionate, ca într­unnumăr de magie, de o mână cu mănușă albăcare iese surprinzător din spatele lor:

„O mână lungă, neagră cu mănușă albă, iesedin spatele TELEVIZORULUI 1 și apasă pebutonul ON.Senzaţia că televizorul dispune de omână și se aprinde singur”30

23 Ibid.24 OMUL CU VIOLONCELUL, OMUL CU SAXOFONUL şi BĂRBATUL CU FLAUTUL.25 Jighirgiu, Octavian. Matei Vişniec sau problematica omului contemporan, teză de doctorat, p. 169.26 Vişniec, Matei. Automatul de limonadă, în vol. Oraşul cu un singur locuitor, Piteşti, Paralela 45, 2004, p.

130.27 Vişniec, Matei. De unde atâta poezie, op. cit., p. 185.28 Creţu, Bogdan. Matei Vișniec, un optzecist atipic, Iași, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,

2005, p. 112.29 Vișniec, Matei. Jurnalismul fără ipocrizie. Lecţia 1, în Omul din care a fost extras răul, Bucureşti, Editura

Cartea Românească, 2014, p.11.30 Vișniec, Matei. Televizoarele (1) în op. cit., p.18.

51

Tirania lumii mecanice în dramaturgia lui Matei Vișniec

Discursul utopic al jurnalistului­vedetăEric Nowicki despre vocea șobolanilor pecare „o auzim direct în creierul nostru” esteîntrerupt de pornirea automată, pe rând sauconcomitent, a televizoarelor, un joc agasantși progresiv care asfixiază speech­ul vede­tei. Eric este prins într­un carusel de imaginigenerate de televizoare – fragmente dereportaj, de talk­show și chiar de clipuripublicitare, toate având același subiect:normalitatea pactului cu șobolanul.

Televizoarele omului din care este extrasrăul ies din tiparul lumii mecanice analizateîn piesele anterioare (cu mecanisme care seumanizează și generează note de lirism). Elesunt un instrument de tortură vizualăprintr­o agresivitate feroce, refuzând să semai oprească din telecomandă, să se supunălegilor cauză­efect. Mai mult, ele se apărăfolosindu­se de dispozitivele suplimentare,care îl gonesc și îl ameninţă pe Eric. Mânaruptă cu furie de prezentator nu aparţineniciunei specii cunoscute până acum, este omână de natura extraterestră pentru că dinea ţâșnește „un lichid verde, vâscos”31.Mâinile negre ascunse în mănuși albe sunt,de fapt, mâinile primului și singuruluișobolan îndrăgit de om în istoria sa, suntmâinile lui Mickey Mouse. Pierderea con­trolului este evidentă: mecanismele produ­se de om ies de sub comanda sa și se aliazăcu subspeciile sau cu … extratereștrii,creaţia își pedepsește creatorul ajuns laultima treaptă a demnităţii sale umane. Caultim avertisment, pe coloana formată detelevizoarele 1, 5, 9 și 13, apare chipulPOETULUI BĂTRÂN care anunţă profetic o„traversare în sens invers” (de la viaţă spremoarte), percepută ca pregătirea unei noiisupe­organice:

„Atomii pocnesc din nou ca niște baloa­ne de săpun

Eliberând din alchimia lor răspunsuri.”32

Iminenta invazie a gunoiului și a mize ­riei materiale și mentale produsă de om,

înfrăţirea lui cu șobolanul este sugerată deasaltul televizoarelor cu mâinile întinsecătre public, oglindind în sticla lor alte sutede mâini intinse, o ademenitoare chemarespre regres. În sufocanta eră a informaţieivizuale, televizoarele devenite un singurecran, transmit „diverse feţe de șobolan”,care propun, pe baza similitudinii om­șobolan, modelul „creierului comun”, „unicpentru întreaga voastră specie”33.

Folosirea aparatelor și a mașinăriilor nueste o invenţie vișnieciană. În 1955, Ping­pong (Le ping­pong) a lui Arthur Adamovaducea în prim­plan aproape misticulAutomat de jocuri mecanice, care va punestăpânire pe vieţile celor doi bărbaţi, Victorși Arthur. Interesul obsedant pentru capri­ciosul mecanism va anihila orice logică aacţiunilor, iraţionalitatea și ludicul preocu­părilor umane devine amprenta universalăa omului, noul său sistem de gândire.„Automatul de jocuri mecanice are fasci­nanta ambiguitate a unui simbol”34, este

31 Ibid. p.23.32 Ibid. p. 24.33 Vișniec, Matei. Televizoarele (3) în Omul din care a fost extras răul, ed. cit., p.171.34 Esslin, Martin. Teatrul absurdului, versiune în limba română de Alina Nelega, București, Editura UNI­

TEXT, 2009, p. 105.

marca marilor afaceri și a capitalismului.Dacă în 1955 moda jocului de ping­pongprovoca dependenţă până la golirea uma­nului din om, în 2014, audiovizualul estenoul mecanism de dezumanizare, fiecareepocă are tiranul său…

În concluzie, cu excepţia „fabulei filosofi­ce” Omul din care a fost extras răul, prezenţamecanismelor în piesele lui Vișniec esteexasperantă, sinuoasă, misterioasă, uneoricu accente lirice, ea nu ucide, dar cu sigu ­ranţă amendează umanul în cele mai intimesfere ale sale. Ascunse sub marca perso ­najului, mecanismele, mașinăriile devin ometaforă a destructurării, a demontăriistructurii care conferă umanului specificita­te, reducându­l la o simplă formulă. Pe dealtă parte, mecanismele se antropomorfi­zează subtil, dobândind sensibilitate, lan ­

sând interogaţii filosofice, își depășesc con ­diţia și devin veritabile substitute umane.

Pentru ultima piesă analizată, „mași ­năria Vișniec” (era aproape imposibil să numenţionăm această etichetă) proiectează operspectivă total diferită: mijloacele media,un rău al secolului, printr­un clasic efect­oglindă, înfăţișează ceea ce este mai urât șimai dezgustător în individ. Dominaţia ereijurnalelor de știri catastrofale impinge ome­nirea la acceptarea pactului cu șobolanii.Prin imaginea expansiunii nefirești a televi­zoarelor în plan scenic, cu intenţia de adepăși marginea rampei și de a se îndreptaspre public, este o reflectare dramatică asocietăţii în curs de şobolanizare, căci „tea­trul absurdului poate fi considerat o reflexiea ceea ce pare a fi cea mai autentică şi maireprezentativă atitudine a epocii noastre”.35

52

Mirela Mihaela Doga

Bibliografie

­ Cap­Bun, Marina. „Dilemele omului pubelă.Câteva însemări pe marginea teatrului luiMatei Vişniec” în Literatura, teatrul și filmul.În onoarea dramaturgului Matei Vișniec, volumcoordonat de Marina Cap­Bun și FlorentinaNicolae, Constanţa, Ovidius UniversityPress, 2015.

­ Creţu, Bogdan. Matei Vișniec. Un optzecistatipic. Iași, Editura Universităţii „AlexandruIoan Cuza”, 2005.

­ Cristea, Mircea. Condiţia umană în teatrulabsurdului, Bucureşti, Editura Didactică șiPedagogică, 1997.

­ Esslin, Martin. Teatrul absurdului, versiune înlimba română de Alina Nelega, București,Editura UNITEXT, 2009.

­ Freud, Sigmund, Opere esenţiale, vol 10. Eseuride psihanaliză aplicată, Bucureşti, Editura Trei,2010.

­ Jighirgiu, Octavian. Matei Vişniec sau proble­matica omului contemporan, teză de doctorat,2008.

­ Munteanu, Nicoleta. Poetica teatrului modern,Iaşi, Institutul European, 2011.

­ Plassard, Didier. „Theatraliser l’inhumain:dramaturgie verbale et dramaturgie visuellechez Matei Visniec” în Litera tura, teatrul și fil­mul. În onoarea dra ma turgului Matei Vișniec,

volum coordonat de Marina Cap­Bun și Flo ­ren tina Nicolae, Constanţa, Ovidius Univer ­sity Press, 2015.

­ Pruner, Michel. L’analyse du texte du theater,Dunod, Paris, 1998, apud Creţu, Bogdan.Matei Vișniec. Un optzecist atipic. Iași, EdituraUniversităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005.

­ Sînescu, Roxana­Maria. Situaţii, forme și teh­nici ale dialogului în teatrul lui Matei Vișniec,Iași, Editura TipoMoldova, 2008.

­ Vișniec, Matei. Omul din care a fost extras răul,Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2014.

­ Vișniec, Matei. Omul din cerc (antologie de tea­tru scurt 1977­2010), Piteşti, Paralela 45, 2011.

­ Vişniec, Matei. Oraşul cu un singur locuitor,Piteşti, Paralela 45, 2004.

­ Vișniec, Matei. Paparazzi sau Cronica unuirăsărit de soare avortat, carte gratuită publica­tă de Editura LiterNet în format pdf , dispo­nibilă pe adresa http://editura.liternet.ro/car ­te/20/Matei­Visniec/PAPARAZZI­sau­Cronica­unui­rasarit­de­soare­avortat.html,accesat pe 15.06.2015.

­ Zamfirescu, Vasile Dem. Filosofia inconștien ­tu lui, Ediţia a treia, definitivă, Editura Trei,2009.

­ http://literaturadeazi.ro/content/universul­mecanic­al­lui­urmuz

35 Idem, p.18.

53

La temelia oricărei comunicări stă limba­jul. Acest aforism, care adăposteşte în pân­tecele sale realitatea umanităţii şi care con­stituie scheletul tuturor straielor pe care lepoate îmbrăca scriitura, capătă substanţăabia când este citit de­a­ndoaselea, maiexact atunci când „limbajul” preia locul„comunicării” în frază. Ceea ce pulsează învintrele limbajului şi animă existenţa aces­tuia este, fără doar şi poate, dorinţa de atransmite, de a împărtăşi, de a face cunos­cut. Scriitorul se pune în slujba cuvintelor şi,lăsându­se ghidat de contextul socio­politi­

co­economic, începe să ţeasă scenarii încare, potrivit reţetei, pe o coordonată spaţio­temporală, unul sau mai multe personajesăvârşesc o activitate care atrage după sineo serie de evenimente decisive în soartaactanţilor. Dacă se aplică tiparul până lacapăt, eroul este recompensat, iar antago­nistul îşi află pedeapsa. Conformismul şiconvenţia asigură încă din faşă moarteasigură a operei.

Spre deosebire de mulţi alţi scriitori, darpentru a da Cezarului ce­i al său, corect ar fisă spun, spre deosebire de toţi ceilalţi, Joyce

Violeta BAROANĂ

Poate Dublinersfi tradus? (II)

Autorul volumului Oameni din Dublin scrie despre frământările şi pasivitatea locuitorilorDublinului, despre criza omului din secolul al XX­lea care astăzi este mai actuală ca niciodată şi,în acelaşi timp, trezeşte lumi şi civilizaţii de mult apuse, prin intermediul cuvintelor care îşi tragseva din zestrea clasică. Manevrează cu iscusinţă afixe de sorginte greacă şi latină, pe care leatribuie multor cuvinte, creând un limbaj aparent neologic, însă el redă suflul termenilor care auîmbogăţit lexicul limbilor clasice, fundamentul universal al culturii literare şi lingvistice. Deaceea vorbitorii nativi ai unei limbi romanice sau germanice au senzaţia că citesc un text scris înlimba lor maternă, întrucât Joyce devine pălmaşul cuvântului, dedicându­se în trup şi sufletritmului, atracţiei magnetice şi rezonanţei sale, plecând de la principiul că sunetul comunică mairepede decât semnul scris.Cuvinte­cheie: James Joyce, proză, Oameni din Dublin, stilul joycean.

The author of Dubliners writes about the troubles and the passivity of the Dubliners, anticipatingthe crisis of the generations in the 21st century. Concomitantly, he awakens ancient worlds andcivilisations by means of words which trace their ancestry to the classical heritage. He skilfully han­dles the Greek and Latin affixes, which he adds to various morphemes, creating apparently newwords. Yet, he revives the old words which enriched the vocabulary of the classical languages, theuniversal basis of literary and linguistic culture. Therefore, the native speakers of both Romance andGermanic languages feel they are reading a text in their own language, as Joyce serves the word, ded­icating himself to their rhythm, magnetic attraction and resonance, applying the principle that thesound communicates faster than the written sign Keywords: James Joyce, prose, Dubliners, Joycean style.

Abstract

Violeta BAROANĂ, Universitatea Bucureşti, e­mail: violeta_baroana@yahoo.com

54

Violeta Baroană

refuză să servească tradiţiei literare, curen­telor, normelor venite în sprijinul cititoru­lui, acele cârje care­i permit să păşeascăpământul bătătorit al marotelor şi discursu­lui rebarbativ, întrucât, aşa cum mărturiseş­te în Portret al artistului la tinereţe cu glasullui Stephen Dedalus, „– Nu voi sluji”1, „Celmai mult mă tem de reacţia chimică ce s­arisca în sufletul meu, ca urmare a unui falsomagiu adus unui simbol în spatele căruias­au strâns douăzeci de secole de autoritateşi veneraţie.”2 Predilecţia pe care o acordăsufletului este aceea care îi suresciteazăscriitura.

– Sufletul, medită el, se naşte mai întâiîn clipele acelea despre care ţi­am vor­

bit. Naşterea sa este lentă şi întuneca­tă, mai misterioasă decât naşterea tru­pului. Când sufletul unui om se naşteîn ţara aceasta, e prins în plase pentrua­l împiedica să zboare. Tu îmi vor­beşti de naţionalitate, de limbă, dereligie. Tocmai în aceste plase nuvreau eu să intru.3

Astfel îşi clădeşte textul sub auspiciiletri nităţii: suflet­limbaj­comunicare, iar su ­fletul este elementul­cheie din care convergcelelalte două. El comunică deopotrivă inpraesentia şi in absentia cuvintelor, iar Joyceeste perfect conştient de acest lucru, motivpentru care instumentalizează limbajul într­o manieră unică, dar atât de necesară.

Nu de naţionalitate, de limbă sau de reli­gie se dezice, dimpotrivă, le exploatează dinbelşug, însă se scutură de balastul conven­ţiilor potrivit cărora cuvintele pot funcţionadacă şi numai dacă îmbracă sensurile accep­tate în dicţionar. Joyce zgândăre cuvintelepe care le sparge în silabe cărora le atribuievalenţe noi.

Atracţia sa pentru cuvinte este tradusă înfapt în povestirea „Un norişor”. Recurenţatermenilor este menită să ilustreze uimireapersonajului în faţa cuvintelor pe care lerepetă obsesiv (fără a le percepe neapăratsensul), în dorinţa de a­şi contura propriaidentitate sau de a putea descoperi mediulîn care trăieşte.

Unul dintre cuvintele cheie ale textuluieste „poem”. Termenul englez a fost împru­mutat indirect dintr­o limbă romanică, res­pectiv din franceza medie (sec. XIV), poëme4.El îşi are rădăcinile în etimonul grecesc,poema, care avea sensul de „compoziţie,poem”, preluat de la verbul poein5, poiein (aface sau a compune). Cuvântul a pătruns

1 Traducerea îmi aparţine.2 Traducerea îmi aparţine.3 Traducerea şi emfaza aparţin autoarei.4 Termenul citat în dicţionarul etimologic, A Concise Etymological Dictionary of the English Language, nu are

accent grafic, întrucât provine din franceza medie, iar accentele grafice sunt o particularitate a francezeimoderne.

5 Mai multe informaţii privitoare la etimologia cuvântului poem pot fi găsite pe următorul site: OnlineEtymology Dictionary, 12 mai 2014, <http://www.etymonline.com/index.php?allowed_in_frame=0&search=poein&searchmode=none>

55

Poate Dubliners fi tradus? (II)

ulterior în latină sub forma de poēma, caredesemnează o compoziţie în versuri; poezie.Acest cuvânt transparent, comun, care apa­rent nu ridică probleme de traducere, reu­şeşte, pe lângă sensul primar, să concentre­ze în sine o poveste, aceea a MiculuiChandler, a năzuinţei sale de a ajunge unpoet renumit şi, în acelaşi timp, a neputinţeide a articula, a eşecului la care acesta estepredispus, a neîncrederii în forţele proprii.Poemul reprezintă forma fizică pe care arurma să o ia ideile, aspiraţiile şi trăirile salepe care niciodată nu a reuşit să i le împărtă­şească soţiei.

Îşi aminti de cărţile de poezie de perafturile de acasă. Le cumpărase pecând era burlac şi, în mai multe seri,când şedea în cămăruţa care dădea înhol, fusese tentat să ia una de pe raft şisă­i citească ceva nevestei lui. Însătimi ditatea îl împiedicase de fiecaredată şi astfel cărţile rămăseseră lalocul lor, pe rafturi. Câteodată repetaversuri pentru sine, iar aceasta îl con­sola.6

În aceste condiţii, „melancholy” este unalt termen care vine să suscite atenţiaMicului Chandler. Frecvenţa cu care estefolosit confirmă predilecţia autorului pen­tru cuvintele clare în aparenţă, misterioaseşi sinuoase însă, atunci când vine vorba derecurenţă şi de încercarea de a le traduce.Termenul „melancholy”7 este împrumutatdin franceza veche, unde melancolie făceareferire la o stare de spirit proastă, supărare,iritare. Cuvântul provine din etimonul latin,melancholia şi din cel grec, melankholia, des­emnând tristeţe, sensul propriu­zis fiindacela de „bilă/fiere neagră”, din melas(având forma de Genitiv, melanos), negru şikhole, „bilă/fiere”. Potrivit dicţionarului on­

line, Online Etymology Dictionary, fiziologiamedievală punea depresia pe seama excesu­lui de „bilă neagră”. Cu toate că am identi­ficat provenienţa termenului, el încă parerupt de context. De ce un om care tocmai ce­şi întemeiase o familie, avea un loc demuncă stabil, un prieten de nădejde, ar fidominat de melancolie? Răspunsul se aflătot în text:

Melancolia era trăsătura ce­i defineacaracterul, gândi el, dar era o melan­colie temperată de reîntoarceri la cre­dinţă, la resemnare şi la bucuriile sim­ple. Dacă ar reuşi să aştearnă acestlucru într­un volum de versuri, poatecă oamenii l­ar asculta. Ştia că nu vaajunge să fie pe placul celor mulţi. Nuera în stare să înflăcăreze mulţimi, darpoate avea ceva de zis unui cerc res­trâns de spirite înrudite. Poate criticiienglezi îl vor considera un reprezen­tant al şcolii celtice datorită tonuluimelancolic al poemelor sale; pe lângăaceasta, avea să strecoare şi aluzii.8

Asocierea melancolie – volum de versurinu este deloc arbitrară. Secvenţele de mono­log interior vin să confirme că pentru MiculChandler, melancolia devine atributul esen­ţial de care trebuie să dispună o fire poetică.Acestui sentiment i se alătură şi numeleMalone, varianta anglicizată a sintagmei ÓMaoil Eoin9, însemnând „urmaş al discipo­lului Sfântului Ion”, Maoil devenind ulteriornume de familie irlandez. Efectul sonor pecare aliteraţia consoanei m (melancolie­Malone) îl produce pare a fi condiţia sinequa non pentru afirmarea Micului Chandlerca poet de glorie.

Începu să inventeze enunţuri şi frazedin recenziile ce se vor scrie desprecartea lui. „Domnul Chandler versifică

6 Traducerea îmi aparţine.7 Pentru detaliile referitoare la etimologia cuvântului am consultat următoarea sursă: Online Etymology

Dictionary, 12 mai 2014, < http://www.etymonline.com/index.php?allowed_in_frame=0&search=melan­choly&searchmode=none>

8 Traducerea îmi aparţine.9 Am preluat informaţiile referitoare la etimologia cuvântului din următoarea sursă: Behind the Name, 12

mai 2014, < http://www.behindthename.com/name/malone>

56

Violeta Baroană

uşor şi cu eleganţă.”… „poemele au o notătristă, melancolică”… „Amprenta celti­că”. Păcat că numele său nu avea osonoritate mai irlandeză. Poate că ar fimai bine să includă numele de fată almamei înaintea numelui de familie:Thomas Malone Chandler, sau şi maibine: T. Malone Chandler.10

Nici biografia numelui Ignatius Gallahernu este una fortuită, iar analiza sa nu con­stituie scopul criticii genetice, însă cunoaş­terea etimologiei numelor proprii este esen­ţială pentru a înţelege nu doar relevanţa lorîn vederea conturării personajelor, ci şi pen­tru a percepe conexiunile pentru care auto­rul optează, reuşind să concentreze în textmulte alte poveşti. Prenumele de originelatină se poate să facă referire la călugărulspaniol, Ignaţiu de Loyola, care a pus baze­le Societăţii lui Iisus sau a Ordinului iezuit,

cu scopul de a combate Protestantismul.Acesta a întocmit un program de meditaţiicare îi era familiar lui Joyce, întrucât scriito­rul a beneficiat de educaţie iezuită la cole­giile Clongowes şi Belvedere. Duşmaniimembrilor Ordinului iezuit i­au acuzat peaceştia că ar fi îmbrăţişat deviza „scopulscuză mijloacele”, ceea ce a generat sensulde „om fals, perfid, ipocrit”.

De asemenea, „Gallaher” este numeleunei familii pe care Joyce a cunoscut­o.Potrivit lui Richard Ellmann11, biografulscriitorului, Ignatius Gallaher seamănă luiFred, cumnatul doamnei Gallaher. Acesta alucrat ca jurnalist în Dublin, însă a trebuit săplece la Londra din cauza unui scandal. Înceea ce priveşte etimologia termenuluiGallaher, trebuie menţionat că acesta repre­zintă o variantă a lui Gallagher12, formaanglicizată a numelui de familie irlandez, ÓGallchobhair, care înseamnă urmaş al lui

10 Traducerea aparţine autoarei.11 Richard Ellmann (ed.), James Joyce, Oxford University Press, New York, 1983, p. 46.12 Datele privitoare la etimologia numelui Gallagher provin din următoarea sursă: Gallagher (surname), 12

mai 2014, < http://en.wikipedia.org/wiki/Gallagher_(surname)#cite_ref­2>

57

Poate Dubliners fi tradus? (II)

Gallchobhar13, nume irlandez derivat din gall(străin) şi cabhair (ajutor), sensul fiind acelade „ajutor străin” sau „persoană străinăcare oferă un ajutor”. Prin urmare, nu estede mirare de ce Micul Chandler vede înIgnatius Gallaher, gazetarul care lucrează înpresa londoneză, un sprijin în vedereapublicării volumelor sale de poezii: „Seîntrebă dacă poate el să scrie un poem încare să aştearnă acest gând. Poate Gallaherar reuşi să­l publice într­unul dintre ziarelelondoneze.”14

Interesul lui Joyce pentru cuvinte şisunete se remarcă iarăşi prin aliteraţia caresurvine în nucleul prozei, dovadă a experi­mentului poetic realizat prin distribuireatermenilor şi a relaţiilor existente între ace­ştia. Un bun exemplu îl reprezintă asociereaGallaher­gaiety (veselie)­gay (vesel).

‘Beautiful?’ said Ignatius Gallaher,pausing on the word and on the fla­vour of his drink. ‘It’s not so beautiful,you know. Of course, it is beautiful....But it’s the life of Paris; that’s the thing.Ah, there’s no city like Paris for gaiety,movement, excitement....’15

‘Everything in Paris is gay,’ saidIgnatius Gallaher. ‘They believe inenjoying life – and don’t you thinkthey’re right? If you want to enjoyyourself properly you must go toParis.16

Din păcate, traducerea în română nu reu­şeşte să păstreze efectul sonor, dar textul înlimba sursă reflectă că scriitura modernistă,în special cea aflată sub influenţa fluxuluiconştiinţei17, foloseşte tehnici poetice, îndeo­sebi aliteraţia şi eufonia, pentru a compensaabsenţa rimei.

În ceea ce priveşte etimologia cuvântuluigay18, este important de menţionat că lasfârşitul secolului al XIV­lea acesta însemna„plin de bucurie, fericit, cu inima uşoară,voios, lipsit de griji”, dar şi „glumeţ, inde­cent, lasciv”. Termenul provine din francezaveche, unde gai avea sensul de „vesel, feri­cit; plăcut, încântător”. În anul 1890 gay acăpătat nuanţa de promiscuitate, sintagma agay house desemnând un bordel. Sensul deimoralitate al cuvântului datează din anul1630. În mod similar, gaiety19, provenit dintermenul francez, gaieté, face referire la unteatru londonez care purta acest nume, lamusical­urile pe care le găzduia şi la fetelecare dansau în aceste spectacole. Ca atare,triada termenilor Gallaher­gaiety (veselie)­gay (vesel) vine să contureze pe de o parteportretul personajului, iar pe de altă parteconcentrează în sine o istorie, o poveste avieţii de noapte din vremurile trecute.

Un argument venit în sprijinul ideii căIgnatius Gallaher ducea o viaţă de huzur pecontinent îl reprezintă cuvântul „immoral”,atribuit lumii pariziene, pe care Gallaher acunoscut­o prea bine. „Immoral” a rezultatca urmare a derivării adjectivului moral cuprefixul negativ in­ (având sensul de „opus

13 Pentru detaliile referitoare la etimologia cuvântului am consultat următoarea sursă: Behind the Name,12 mai 2014, < http://www.behindthename.com/name/gallchobhar>

14 Traducerea îmi aparţine.15 James Joyce, Dubliners, Riverside Press Limited, Edinburgh, 1914, p. 92. „– Frumos? reluă Ignatius

Gallaher, savurând în acelaşi timp cuvântul, dar şi băutura. Nu e aşa de frumos, să ştii. Fireşte, efrumos… Dar şi mai frumoasă e viaţa la Paris, aia face toţi banii. Ce oraş, Parisul! Ce veselie, ce iureş,ce încântare...” (traducerea îmi aparţine)

16 Id. „– Parisul e un oraş vesel, spuse Ignatius Gallaher. Parizienii ştiu să trăiască – şi bravo lor! Dacă vreisă trăieşti cu adevărat, du­te la Paris!” (traducerea îmi aparţine)

17 Termen brevetat de psihologul William James în Principiile psihologiei (The Principles of Psychology) în1890 şi folosit de scriitorii secolului al XX­lea (James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner) careîncercau să surprindă fluxul conştiinţei personajelor prin intermediul monologului interior.

18 Pentru detaliile referitoare la etimologia cuvântului am consultat următoarea sursă: Online EtymologyDictionary, 12 mai 2014, < http://www.etymonline.com/index.php?term=gay&allowed_in_frame=0>

19 Pentru detaliile referitoare la etimologia cuvântului am consultat următoarea sursă: Online EtymologyDictionary, 12 mai 2014, <http://www.etymonline.com/index.php?allowed_in_frame=0&search=gaiety&searchmode=none>

58

Violeta Baroană

lui”, „lipsit de”). Formele înrudite ale lui in­fiind an­ (greacă) şi un­ (engleza veche). In­devine im­ înaintea consoanelor oclusive b,m şi p. Moral20 a intrat în limbă la mijloculsecolului al XIV­lea desemnând o caracteris­tică „proprie caracterului sau temperamen­tului”, fiind un împrumut direct din france­za veche, moral, care a preluat cuvântul dinlatină, moralis (conduită corespunzătoare aunui om în societate), traducerea literală ar fi„aparţinând/propriu manierelor”. Aşadar,„immoral” denumeşte o persoană, un con­cept lipsit de morală.

În antiteză cu personalitatea exuberantăa prietenului său, Micul Chandler este par­tizanul modestiei, al moderaţiei, al norme­lor religioase. În aparenţă, pentru el Parisuleste un loc al viciilor, lipsit de morală, însărealitatea este că el nu are conceptul deimoralitate, de aceea invocă o autoritateexternă: „aşa de ... imoral cum se spune”.Singurul context care îi este familiar îlreprezintă căminul şi patria sa, necunos­când continentul nu are acces la acea lume.Imoral este un cuvânt pe care restul lumii îlatribuie Parisului şi pe care el acum îl folo­seşte (fără a­i înţelege pe deplin sensul)încercând să afle mai multe de la IgnatiusGallaher. Acesta din urmă îi răspundeînainte de toate printr­un catholic gesture,sintagmă ce poate induce în eroare citito­rul/traducătorul datorită dublului sens:catolic; referitor la catolicism şi universal;larg. La mijlocul secolului al XIV­lea, catho­lic21 făcea trimitere la „doctrinele vechiiBiserici”, traducerea ad litteram fiind „uni­versal acceptat”. Cuvântul este de originefranceză, catholique, provenind din etimonullatin, catholicus (universal, general), respec­tiv din cel grec, katholikos, din sintagma,kath’holou, (per ansamblu, în general).

Termenul a fost preluat de Biserica dinRoma în 1554, după Reforma din secolul alXVI­lea. Sensul general de „universal, deinteres general” datează din anul 1550.

Aliteraţia prezentă în povestirea „Unnorişor” încă de la primele propoziţii:“EIGHT years before he had seen his friendoff at the North Wall and wished him god­speed. Gallaher had got on.”22 revine înfinalul textului păstrând raportul simetric,de această dată efectul sonor bazându­se perepetiţia consoanelor l şi b:

“My little man! My little mannie! Was’ou frightened, love?... There now,love! There now!... Lambabaun!Mamma’s little lamb of the world!...There now!”23

Traducerea în română nu poate rămânefidelă originalului în ceea ce priveşte forma.Ca atare, în limba ţintă aliteraţia consoane­lor l şi b dispare. Însă, efectul sonor se păs­trează prin repetiţia consoanelor m şi l şi asilabei lu.

– Copilu’ lu mama! Copilaşu’ meu! Te­ai speriat, iubire?... Gata, iubire!Gata!... Mieluşelu’ lu’ mama! Mielu şe ­lul meu mult iubit!... Taci cu mama!24

Aşadar, Joyce atribuie personajelor inte­resul şi obsesia sa pentru cuvânt. Predilecţiaacestora pentru învelişul sonor al anumitorsintagme are o semnificaţie aparte. Ase ­menea epifaniilor care reuşesc să existe atâtca imagine singulară, cât şi ca parte inte­grantă în arhitectura textului, atenţia pecare personajele o atribuie vibraţiei anumi­tor cuvinte are un impact major asupramonologului interior, creând impresia că

20 Pentru informaţiile referitoare la etimologia cuvântului „moral” am consultat următoarea sursă: OnlineEtymology Dictionary, 12 mai 2014, http://www.etymonline.com/index.php?allowed_in_frame=0&search=moral&searchmode=none>

21 Datele privitoare la etimologia cuvântului catholic provin din următoarea sursă: Online EtymologyDictionary, 12 mai 2014, <http://www.etymonline.com/index.php?allowed_in_frame=0& search=catholic&searchmode=none>

22 James Joyce, Dubliners, p. 84. „Cu opt ani în urmă îşi condusese prietenul la North Wall şi îi urasedrum bun. Lui Gallaher îi mersese bine.” (traducerea îmi aparţine)

23 Ibid., p. 10324 Traducerea îmi aparţine.

59

Poate Dubliners fi tradus? (II)

„personajele lui Joyce nu doar că vorbescpropriul limbaj, ci gândesc propriul lim­baj”25 aşa cum a declarat Ezra Pound.

Opera sa constituie mărturia vie a faptu­lui că Joyce scrie într­o limbă europeană,purtătoare de gene greco­latine, anglo­saxo­ne şi romanice deopotrivă. De aceea textulsău nu poate fi ancorat în timp şi în spaţiu,e ubicuu. Datorită neologismelor în careabundă, în opera sa nu poate fi vorba decuvinte neaoşe, iar traducătorii săi cad înpăcat, fiind daţi în vileag de propria încăpă­ţânare (sau uneori neştiinţă) de a data tex­tul, plasându­l printr­o alegere neinspiratăa cuvintelor într­o epocă anume. Cu altecuvinte, traducătorii lui Joyce se fac fărăvoie vizibili, traducerea ajunge să semeneoriginalului în aceeaşi măsură în care mode­lul unei tapiserii seamănă cu ceea ce se vedeatunci când tapiseria este întoarsă pe dos.Imperfecţiunile, scamele, nodurile se văd. Ooperă desăvârşită se vrea lipsită de aseme­nea cusururi.

O traducere, fie că este vorba de prozăsau de poezie, literatură sau non­lite­ratură, primeşte unda verde a celormai mulţi editori, recenzenţi şi cititoriatunci când limbajul este fluent, atuncicând este un text transparent, lipsit deorice particularităţi lingvistice sau sti­listice, părând astfel că reflectă perso­nalitatea sau intenţia scriitorului stră­in, sau sensul de bază al textului stră­in – cu alte cuvinte, atunci când creea­ză impresia că traducerea nu este defapt o traducere, ci „originalul.”26

Potrivit lui Lawrence Venuti, traducăto­rul trebuie să fi depus înainte de toate tra­valiul cititorului care a înţeles că povestea seascunde în spatele rândurilor tipărite, căpropoziţiile – cu toate că se bucură de o sin­taxă clară – pot conduce la un labirintsemantic şi că singura cale de a găsi ieşireaeste aceea de a urma vibraţia cuvântului.

Traducătorul trebuie să fie conştient că aîncerca să traducă textul joycean e ca şi cumar cânta un concert de vioară la pian. Poateajunge să comunice mesajul cu o singurăcondiţie: să nu pretindă să obţină de la piansunetul viorii. Aşadar nu trebuie să traducă,ci să interpreteze, să fie necredincios, pentrua fi loial, întrucât Joyce foloseşte engleza capretext pentru a deschide drumuri către altelimbi. El nu mai trimite cititorul peste hota­re, ci îi transmite mesajul pe limba sa (atâtavreme cât acesta învaţă că ceea ce conteazăcu adevărat se află dincolo de text, dincolode teorie, dincolo de tangibilitate), dobo­rând conceptul Turnului Babel. Când vinevorba de Joyce, limba şi identitatea nu auplural, ci atribut: universal.

25 Ezra Pound, ‘Ulysses’, Literary Essays, T.S. Eliot (ed.), 1954, p. 404, apud Sandulescu, The JoyceanMonologue, 2010, p. 109.

26 Lawrence Venuti (ed.), “Invisibility”, în The Translator’s Invisibility: A History of Translation, Routledge,London, 1995, p. 1. Traducerea îmi aparţine.

60

Anamaria CIOBOTARUPersonajul blecherian sau

ipostaza de a­fi­întru­moarte

Demersul de faţă pleacă de la ideea enunţată de Martin Heidegeer în Fiinţă şi timp conform căreiafiinţa, chiar tematizată, este singura care rămâne ascunsă, nedescifrată.Tema fundamentală a operei lui Blecher este fiinţa, autorul propunând heideggerian o analiză aacesteia.Conştientizând boala şi moartea, prin scris, Blecher încearcă să tematizeze ceea ce în mod constanti se ascunde.Astfel, fiecare operă a autorului pare că este un discurs despre ce înseamnă „a fi”.Continuând demersul lui Heidegger, observăm că Blecher renunţă să gândească fiinţa într­ofiinţare anume. Regimurile existenţiale pe care le propune autorul sunt atât de variate, încâtdiscursul său narativ pare a avea un singur scop: „rebotezarea fenomenologică a omului”1. În Inimi cicatrizate, romanul supus analizei, orice interogaţie referitoare la fiinţa sa devineinterogaţie referitoare la timp.Personajul blecherian este gândit pornind de la timp, de la timpul pe care îl mai are.Modelul fiinţei, aşa cum este proiectat de Heidegger se poate aplica astfel textului blecherian, per­sonajele autorului român ajungând în „faza de deschidere” în momentul în care conştientizezăboala şi implicit moartea.Cuvinte­cheie: Max Blecher, personaje, Martin Heidegger, fiinţă, timp.

The present approach is based on the idea stated by Martin Heidegger in Being and Time accordingto which the being, even thematised, is the only one who remains hidden and undeciphered. The main theme of Blecher’s work is the being, the author putting forward a Heideggerian analysisof it.Becoming aware of sickness and death, Blecher tries to thematise in writing what constantly remainshidden from him.Thus every work of the author seems to be a discourse on what “being” means.Following Heidegger’s approach, one may notice that Blecher dismisses considering the being in acertain state of being. The existential systems that the author proposes are so varied that his narra­tive discourse seems to have one purpose: “man’s phenomenological renaming”. In Scarred Hearts, the novel to be analysed, any question regarding its being becomes a questionrelated to time.The Blecherian character is conceived starting from time, the time until his death.The model of being, as it is proposed by Heidegger can thus be applied to the Blecherian text, thecharacters of the Romanian author reaching “the opening stage” the moment they become aware ofsickness and death, implicitly. Keywords: Max Blecher, characters, Martin Heidegger, being, time.

Abstract

Anamaria CIOBOTARU ­ doctorandă, Universitatea „Ovidius” din Constanţa, e­mail: ana_c0@yahoo.com.

1 Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, Traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă,Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 589.

2 Heidegger, Martin. Being and Time. Trans. Gabriel Liiceanu and Cătălin Cioabă. Bucureşti: 2003, p. 589.

61

Personajul blecherian sau ipostaza de a­fi­întru­moarte

Romanul Inimi cicatrizate de Max Blecherare ca moto un citat din Kierkegaard: „Ceteribile amintiri am de înfruntat”3, expresiea conştientizării propriei suferinţe a perso­najului, urmată inevitabil de asumarea mor­ţii, fapt anticipat de altfel din finalul Întâm­plărilor în irealitatea imediată.

Personajul lui Blecher, Emanuel, este hei­deggerian, deoarece demersul său începe cuîncercarea de înţelegere a timpului în carese situează. Conştientizarea propriei morţise produce înaintea oricărui diagnostic, iarpersonajul îşi va gândi timpul pornind de lamoarte: „Avu certitudine clară că e foartebolnav. Totul în jurul lui o spunea cu evi­denţă. Ce însemnau toate aceste aparate?Desigur că nu erau făcute pentru oameniisănătoşi”4 sau „în ultimele zile se gândise cuteroare, cu groază, la cazul când ar muri5.

Această atitudine nu o vom întâlni laHans Castrop, personajul lui Thomas Manndin romanul Muntele vrăjit, căruia mediculKrokowski îi va spune ironic să se odih­nească: „cu deplina conştiinţă a sănătăţii

dumneavoastră perfecte”. Castrop, spredesosebire de Emanuel va include posibili­tatea morţii sale pornind de la moartea celui­lalt.

Pornind de la aceste considerente, ambe­le personaje nu se ipostaziază în spectatoridetaşaţi ai spectacolului pe care­l oferăsanatoriul, ci dimpotrivă, percep realitateacu un anumit scop. Fără îndoială, percepţiarealităţii este foarte importantă în înţelege­rea modului în care personajele îşi constru­iesc traseul existenţial.

Distincţia pe care Heidegger o făcea înFiinţă şi timp, între diferitele moduri de apercepe lumea îşi are originea în teoriaintenţionalităţii lui Husserl: „eu nu perceppentru a percepe, ci pentru a mă orienta,pentru a­mi croi un drum, pentru a măocupa de ceva anume”6. Nefiindu­i străinpropriul destin, personajul blecherian vaîncerca să se orienteze în dorinţa de a­şidefini existenţa. În acest proces de autodefi­nire, văzul ocupă un loc primordial. Cuacest simţ operează de altfel şi fenomenolo­

3 Blecher, Max, Inimi cicatrizate, București, Editura Art, 2009, p. 11.4 Ibidem, p. 14.5 Ibidem, p. 28.6 Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, Traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin

Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 580.

62

Anamaria Ciobotaru

gia. Personajele blecheriene descriu lumeaintenţional, substituindu­se obiectelor pecare le percep. Acest demers a început dinÎntâmplări în irealitatea imediată, când perso­najul simte că identitatea pe care o are tre­buie schimbată cu alte identităţi pe care lepercepe şi cărora se substituie până lasuprapunere.

Ipostaza care pare că defineşte cel maibine personajul blecherian este cea pe care oenunţă Emanuel în momentul în care esteexaminat pentru prima dată de doctor:retras din viaţa aceasta. Iar confirmareavine foarte repede după ce acest moment afost consumat, personajul găsindu­şi altăidentitate, în urma percepţiei intenţionale arealităţii: „se simţea identificat cu şoarecelepână în cea mai măruntă atitudine. Umblatot atât de îngrozit, tot atât de zăpăcit”7.Personajul lui Blecher se mişcă astfel,conform teoriei lui Husserl, într­o lume dejainterpretată. Din punct de vedere fenome­nologic, Emanuel, la fel ca şi celelalte perso­naje blecheriene, are un văz cultivat, pe carenu l­a obţinut foarte uşor, reuşind „să smul­gă fenomenul din ascunderea lui”8.

O astfel de percepţie intenţională o are,fără îndoială, şi eul liric bacovian: „Vedeamce nu se vede, vorbea ce nu era”9.

Analizând teoria lui Husserl, Heideggerobserva că toate fenomenele care apar şi pecare le percepem sunt în strânsă legătură cuverbul „a fi”. Obiectul fenomenologiei, înopinia lui Heidegger, ar fi tocmai ceea ceeste ascuns şi nu se lasă văzut de primadată.

Fără îndoială, toate proiecţiile personaju­lui blecherian sunt în strânsă legătură cumodul său de a fi în lume, iar realitatea estepercepută cu un sigur scop: de a releva ceeace nu se vede.

Interesant de observat este cum se pro­duce în textul blecherian ceea ce Heideggernumea de­periferizarea obiectului: „aduce­rea obiectului din periferia vederii în cen­trul ei”10. Plecând, astfel, de la teoria hei­deggeriană conform căreia fiinţa, chiartematizată, este singura care rămâne ascun­să, nedescifrată, personajul blecherian vacomuta regimul său existenţial în altul, pen­tru a­şi citi identitatea prin intermediulaltor identităţi pe care le va construi. De aicişi impresia că textele lui Blecher sunt ade­vărate reprezentări grafice.

Declaraţia lui Emanuel, nerostită de alt­fel: „mă interesează doar viaţa!”11 justificăaceastă căutare continuă a personajului dea­şi prelungi existenţa, apelând la alternati­vele oferite de realitatea înconjurătoare.

Încadrarea tematică a operei lui MaxBlecher a fost realizată de critica literară re ­la ţionând opera autorului cu două mariteme: boala şi moartea. Metaforele obsedan­te ale textului blecherian, observabile prinsu prapunerea de texte, converg inevitabilspre cele două constante ale textului luiBlecher.

Tema fundamentală a operei lui Blecherrămâne, însă, fiinţa. Heideggerian, Blecherpropune o analiză a fiinţei. Conştientizândboala şi moartea, prin scris, Blecher încearcăsă tematizeze ceea ce în mod constant i seascunde: fiinţa. Astfel, fiecare operă a auto­rului pare că este un discurs despre ceînseamnă „a fi”.

Continuând demersul lui Heidegger,observăm că Blecher renunţă să gândeascăfiinţa într­o fiinţare anume. Regimurile exis­tenţiale pe care le propune autorul sunt atâtde variate, încât discursul său narativ pare aavea un singur scop: „rebotezarea fenome­nologică a omului”12.

7 Blecher, Max, Inimi cicatrizate, București, Editura Art, 2009, pp. 15­16. 8 Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, Traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin

Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, pp. 581­582.9 Bacovia George, Umbra, în Bacovia. Plumb. Scântei galbene, Antologie, tabel cronologic, pre­

faţă, note şi bibliografie de Adriana Mitescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1976, p. 121.10 Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, Traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin

Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 583.11 Blecher, Max, Inimi cicatrizate, București, Editura Art, 2009, p. 17.12 Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, Traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin

Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 589.

63

Personajul blecherian sau ipostaza de a­fi­întru­moarte

În Inimi cicatrizate, orice interogaţie refe­ritoare la fiinţa sa, devine interogaţie referi­toare la timp. Personajul blecherian estegândit pornind de la timp şi, am adăuga, latimpul pe care îl mai are. Imaginea timpuluicare se scurge, şi implicit a omului gândit înasemenea context o avem încă din primelepagini ale romanului: „Emanuel fu obsedatmai ales de coloana aceea cu zece vertebreatacate la rând, şi în minte îi veni imagineaunei ţigări care, uitată în scrumieră, se pre­face lent în tot lungul ei. «Ce amarnicăputreziciune…», gândi el.”13

Incluzând posibilitatea sa de a nu mai fi,într­un moment al existenţei sale în care doc­torii îl asigurau că totul va fi bine, persona­jul lui Blecher, Emanuel, va începe să se

raporteze la alte posibilităţi ale sale de a fi.Este o continuare a demersului pe care­lîncepe naratorul­personaj al Întâmplărilor dinirealitatea imediată. Practic, irealitatea imedia­tă este locul în care fiinţa este regândită,locul în care personajul găseşte alternativeleexistenţiale. Locul irealităţii imediate va filuat în al doilea roman de sanatoriu – spaţiucare dă posibilitatea „rebotezării fiinţei”.

Din această perspectivă, ceea ce­l apro­pie pe Blecher de Mann este modul în careatât Emanuel, cât şi Hans Castrop gândescfiinţarea ca simplă prezenţă. Momentul acestacoincide cu intrarea ambilor în sanatoriu.Acest loc va face parte din lumea personaje­lor, va deveni însuşi „faptul de a sălăşluiîn”14.

Modelul fiinţei, aşa cum este proiectat deHeidegger, se poate aplica textului bleche­rian şi nu numai. Astfel, personajele bleche­riene ajung în „faza de deschidere” înmomentul în care conştientizează boala şiimplicit moartea. Emanuel va constata tristdupă conversaţia în care doctorul îl vaanunţa de purtarea ghipsului: „Mă îmbracăexact ca pe un cadavru”15.

„Starea de deschidere” este de fapt asu­marea unui lucru care nu mai este ascuns,necunoscut. Personajul lui Kafka dinMetamorfoza, Gregor Samsa, intră în aceastăstare odată cu metamorfozarea sa, fapt carecoincide cu conştientizarea terorii sociale lacare este supus din cauza serviciului pecare­l are, a familiei etc. Sunt autori alecăror personaje nu vor experimenta nicio­dată această stare. Toate personajele camilpetresciene, cu excepţia lui Ştefan Gheor ­ghidiu, vor eşua în procesul conştientizăriişi al asumării situaţiei reale. Gheorghidiuexperimentează această stare, conştienti­zând că adevărata dramă este cea a războiu­lui.

Aschenbach, personajul lui ThomasMann din textul care asimilează ideea mor­ţii încă din titlul său, sub formă articulată –Moartea la Veneţia, va experimenta „starea

13 Blecher, Max, Inimi cicatrizate, București, Editura Art, 2009, pp. 34­35.14 Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, Traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin

Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 606.15 Blecher, Max, Inimi cicatrizate, București, Editura Art, 2009, p. 38.

64

Anamaria Ciobotaru

de deschidere” în momentul conştientizăriiiubirii pentru Tadzio. Personajul simte cupasiune pentru că refuză în plan teoretic.Conform opiniei sale, frumosul este un actspiritual şi doar prin dominarea simţurilorpoţi ajunge la el. În acest context, apropiereade Muntele vrăjit este evidentă: ClaudiaCauchat îi aminteşte lui Castrop de colegulsău de şcoală.

Spre deosebire de personajele lui Manncare experimentează moartea celuilalt:Hans Castrop contemplă moarte bunicului,Hanno Buddenbrook, moartea membrilorfamiliei, Aschenbach asistă neputincios lamoartea fetei care­l va îngheţa afectiv, dar şiale lui Dostoievski – Aleoşa Karamazov, deexemplu, va fi martorul morţii părintelui Zo ­

sima, personajele lui Blecher gândesc moar ­tea pornind de la ele însele. Toate acestemomente, favorizează starea de deschidere.

Conform teoriei lui Heidegger, starea dedeschidere ar fi echivalentă cu acea situaţieîn care fiinţa se deschide sieşi ca lume.

Putem identifica în textul blecheriantoate cele trei etape ale stării de deschidere.Prima dintre cele trei etape care compunstarea de deschidere este starea de aruncare– ca deschidere prin situare afectivă.Personajul lui Blecher, Emanuel, va încercao situare afectivă în lumea care îi este desti­nată odată cu asumarea bolii. „Atrocea cate­gorie de viaţă”16 în care intră va „cicatriza”însă şi sentimentele pe care le dezvoltă, întimp, personajul pentru Solange.

16 Ibidem, p. 39.

65

Personajul blecherian sau ipostaza de a­fi­întru­moarte

Personajele lui Blecher încearcă heideg­gerian să afle care este rezerva lor de fiinţă.În cea de a doua etapă, de proiect, acesteavor să descopere ceea ce nu sunt încă.Imaginaţia este cea care le dă posibilitateasă­şi proiecteze la nesfârşit ipostaze dezira­bile. Astfel, Emanuel „era mai ales paralizatde imaginaţia lui precisă: vedea în gândidila lor de mult consumată, urmărea atitu­dini exacte de dragoste între ei, ce nu exis­taseră încă niciodată, avea brusc vechiamintiri de lucruri ce încă nici nu se întâm­plaseră, scene vii ce­i furau pasionat atenţiaşi înfăşurau atmosfera prezentă în calmulunor evenimente de mult petrecute”17.

Prin acest demers, personajul blecherianajunge, în termeni heideggerieni, la „trans­parenţa de sine”. Astfel, Emanuel înţelegeputinţa sa de „a fi” şi în acelaşi timp posibi­litatea sa supremă „de a fi” care este „a numai fi”­ul său, moartea sa.

Este foarte important de observat traseulpe care personajul blecherian îl parcurgepentru a înţelege propria moarte. Deschi ­derea către celălalt este esenţială în acestdemers. Aceasta se realizează prin ascultareşi tăcere, nu prin discurs. Moartea celuilaltnu este verbalizată. Emanuel, ca de altfel şiHans Castrop, îi ascultă în tăcere pe bol­navi. Povestea lor poate deveni la unmoment dat povestea personală. Emanuelasistă la moartea lui Quitonce, de la careînvaţă „precauţiunea de a­şi păstra în dulapun frumos costum de haine negre”18, pen­tru că posibilitatea de „a fi” a acestuia, ainclus întotdeauna şi pe aceea de „a nu maifi”. Quitonce moare asemenea identităţiidezirabile, în hohote de râs, ca o paiaţă.Râsul lui Quitonce îl va purta Emanuel cusine, pentru că printr­un transfer atributivva deveni chiar râsul său. Astfel, de la ascul­tarea şi tăcerea celorlalţi se va ajunge la

ascultarea sinelui. Personajele blecheriene,ca de altfel şi personajele lui Mann, iau încalcul posibilitatea lor de „a nu mai fi”,după ce au conştientizat posibilitatea altora„de a nu mai fi”. O astfel de moarte are rolulde a scoate personajul din ceea ceHeidegger numea „starea de a fi căzut”, ostare inautentică, acea stare zilnică care blo­chează accesul sinelui către sine. Dupămoartea lui Quitonce, Emanuel va experi­menta stări angoasante, fiinţa sa „se va des­chide sieşi ca grijă”.19 De altfel, dintre toatepersonajele romanului, Emanuel şi Ernestsunt cei care constată conştient dispariţia luiQuitonce, singurii care percep moarteaceluilalt ca o posibilă moarte a sinelui.Moartea lui Quitonce, ca de altfel a tuturorpersonajelor care vor urma, are rolul de aîngheţa afectiv sentimentele lui Emanuel.Acelaşi efect îl produce asupra luiAschenbach, personajul din Moarte laVeneţia, a lui Thomas Mann, dispariţia tine­rei fete. Interogaţia din finalul romanuluiMuntele vrăjit, a aceluiaşi autor: „oare dinaceastă sărbătoare a morţii, din pârjolulnetrebnic care a incendiat de jur împrejurcerul acestei înserări ploioase, se va înălţaîntr­o zi dragostea?”20, trădează, în fapt,aceeaşi lipsă a afectivităţii de care suferă şipersonajele blecheriene.

Plecând de la aceste considerente putemidentifica în textul blecherian mecanismulangoasei pe care Heidegger îl descria înFiinţă şi timp.

Cotidianul, „realitatea topică”, reprimăautenticitatea confruntării personajelor ble­cheriene cu posibilul lor „de a nu mai fi”.Astfel, textele blecheriene descriu o con ti ­nuă „fugă” a personajului, „de ceva care eper manent pe urmele mele”21, adică de pro­pria lor fiinţă. Conform teoriei lui Heidegeer,rolul angoasei este acela de a pune indivi­

17 Ibidem, p. 84.18 Ibidem, p. 113.19 Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin

Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 610.20 Mann Thomas, Muntele vrăjit, traducere din limba germană de Petre Manoliu, Bucureşti,

Editura RAO, 2009, p. 921.21 Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin

Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 611.

dul faţă în faţă cu sine însuşi. Lucrul careangoasează, în cazul lui Blecher – nevoiadureroasă de a avea altă identitate – nu faceparte din lumea obişnuită, în care persona­jele suferă de o maladie incurabilă. În acestcontext, se impune precizarea diferenţeiîntre frică şi angoasă. Personajele blecherie­ne sunt angoasate de ceva ce nu aparţinelumii în care se situează, dar pe care­l con­ştientizează dureros – posibilitatea de a numai fi. Literatura lui Blecher se transformăastfel într­un discurs susţinut al modului încare personajul poate să facă faţă acesteiconfruntări. De aici, escapadele în „irealita­tea imediată” şi „vizuina luminată” – ade­vărate oportunităţi de confruntare a sineluicu sine.

În Excurs asupra câtorva termeni heidegge­rieni din Fiinţă şi timp, Gabriel Liiceanu,numea angoasa – „swich existenţial”, deoa­rece rolul acesteia ar fi de a transforma dis­cursul în tăcere, de a face primul pas cătreposibilitatea întâlnirii cu propria moarte.Emanuel este captiv într­o realitate din carenu poate scăpa. Metafora care descrie poatecel mai bine viaţa pe care o trăieşte esteaceea a insomniei, „eterna insomnie a vie­ţii”.22 Această stare de permanentă con­ştientizare a ceva, de imposibilitate derepaos, îi va oferi posibilitatea personajuluide a se confrunta cu posibilitatea sa „de anu mai fi”.

Heidegger concepe fiinţa ca „grijă”. Dinaceastă perspectivă, angoasa este definită cao grijă permanentă a fiinţei de a nu mai fi.Este posibilitatea prin care individul poateieşi din „cădere”, din acea stare inautenticăcare împiedică confruntarea sinelui cu sine.Personajele lui Blecher învaţă „să prelucrezemoartea în registrul vieţii”23, ajung să seconfrunte cu propriul lor sfârşit ca posibili­tate. Ipostaza cu care se identifică atât Ema ­nuel, dar şi personajele din Întâmplări în irea ­litatea imediată şi Vizuina luminată este aceeade „a fi întru sfârşit”, raportându­se în modconstant la moarte. Aceasta este de fapt, ceeace Heidegger numea „suprema mea posibi­litate, putinţa mea de a fi proprie”.24

Moartea trăită ca posibilitate nu invită lasinucidere, aşa cum se întâmpla la Cioran,ci, dimpotrivă, schimbă perspectiva asupravieţii. Conştientizând moartea, personajelelui Blecher învaţă să trăiască. Astfel, „aputea să fii” originează „în a putea să numai fii”.

The work of Anamaria Peftiţi­Dobre (Ciobo ­taru) was supported by the project“Sustainable performance in doctoral andpost­doctoral research – PERFORM”, co­funded from the European Social Fundthrough the Development of Human Re ­sour ces Operational Programme 2007­2013,contract no. POSDRU/159/1.5/ S/138963.

66

Anamaria Ciobotaru

Bibliografie

Surse primare­ Blecher, Max, Vizuina luminată, Bucureşti,

Editura Art, 2009.­ Blecher, Max, Întâmplări în irealitatea ime­

diată, Bucureşti, Editura Art, 2009.­ Blecher, Max, Inimi cicatrizate, Bucureşti,

Editura Art, 2009.Surse secundare

­ Bacovia, George, Umbra, în Bacovia.Plumb. Scântei galbene, Antologie, tabel

cronologic, prefaţă, note şi bibliografiede Adriana Mitescu, Bucureşti, EdituraAlbatros, 1976.

­ Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp,Traducere din germană de GabrielLiiceanu şi Cătălin Cioabă, Bucureşti,Editura Humanitas, 2003.

­ Mann, Thomas, Muntele vrăjit, traduceredin limba germană de Petre Manoliu,Bucureşti, Editura RAO, 2009.

22 Blecher, Max, Inimi cicatrizate, București, Editura Art, 2009, p. 118.23 Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, Traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin

Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 615.24 Ibidem, p. 618.

67

68

1. De la cultura neoliberală a cunoaşterii la cultura auditului

1.1. În urmă cu câţiva ani, în documente­le oficiale emise de organismele de condu­cere şi de birourile de strategii pentru dez­voltare ale Uniunii Europene se lansase osintag mă care a făcut carieră: „societateabazată pe cu noaştere”. Aceasta exprima încre­derea în contribuţia pe care cercetarea de tipaca de mic putea să o aducă la dezvoltareatuturor do meniilor vieţii publice şi privateîn Eu ropa, în rezolvarea marilor problemeeconomice şi sociale pe care le prelua noulorganism din structura ţărilor care au ade­rat la UE.

1.2. De fapt, nu era nimic nou în această„strategie comunitar europeană”. Etapelede înflorire economică a societăţilor umane

au fost dintotdeauna precedate şi strânslegate de descoperiri ştiinţifice importante,iar apoi societăţile dezvoltate au putut favo­riza, la rândul lor, cercetarea ştiinţifică,înflorirea artelor, a gândirii filosofice etc.

1.3. Vârfurile „intelighenţiei” se afirmăde la sine: Arhimede a dat „probe” teoreticeşi practice de valoare universală; la fel,Leonardo da Vinci. Aceştia şi foarte mulţiasemenea nu au făcut parte dintr­o strate­gie, nu au fost monitorizaţi de cinevaanume şi nu au fost puşi să completeze unRaport ştiinţific. Nici mai târziu, marii uni­versitari şi cercetători nu au fost încadraţi învreo grilă de evaluare. Și, dacă s­ar fi întâm­plat aşa, era posibil ca rezultatele să nu fifost dintre cele mai spectaculoase. Câtevaexemple sunt suficiente pentru a vedea câteste de delicată situaţia.

Cultură şieconomie

Petre GheorgheBÂRLEA

Identitatea profesională a universitarului (român)

Petre Gheorghe BĂRLEA ­ profesor la Universitatea „Ovidius” Constanţa, e­mail: gbarlea@ yahoo.fr.

Evaluarea performanţelor corpului didactic universitar este un proces necesar, dar formele actualede cuantificare numerică denaturează rezultatele. Scientometria măsoară rezultatele unor activităţispirituale ca pe orice produs material, supunându­le regulilor economiei de piaţă. Fenomenulevaluării prin grile de competenţe favorizează impostura, uniformizând valorile şi anihilândidentităţi uman­profesionale greu încadrabile într­o schemă şi într­o cifră.Cuvinte­cheie: Identitate profesională, ştiinţă, învăţământ, scientometrie, valori umane.

Evaluating the performance of academic teaching staff is a necessary process, but the present­dayforms of numerical quantification (based on figures) may denature the results. Scientometrics meas­ures the results of spiritual activities as any material product is measured, by submitting them tothe rules of the market economy. The phenomenon of evaluation by means of competence criteriacharts favours imposture, levelling values and annihilating human and professional identities hardto pigeonhole into a scheme or figure.Keywords: Professional identity, science, education, scientometrics, human values.

Abstract

69

Identitatea profesională a universitarului (român)

a) Am arătat în altă parte că A.Schopenhauer dezvăluia, în ziare şi reviste,formalismul şi preţiozitatea marilor sistemefilosofice, construite de universitari contem­porani, precum Hegel şi cei din preajmaacestuia. Pe la 1825, acesta din urmă aveaamfiteatrul arhiplin în Universitatea dinBerlin, în timp ce la cursul criticului teribi­list Schopenhauer abia dacă veneau doi­treistudenţi. Nici sistemul său filosofic şi nicicărţile sale nu au fost mai bine apreciate,decât mult mai târziu. Primul dintre ei ar ficâştigat multe puncte la toate rubricile uneigrile actuale de evaluare numerică, dar ar fipierdut câteva la evaluarea colegială, căciun alt specialist în domeniu putea să demo­leze, argumentat, contribuţiile sale. Acestadin urmă, însă, nu ar fi cumulat nici mini­mul necesar dintr­o asemenea eventualăgrilă standard şi realitatea este că cei îndrept l­au şi exclus din mediul universitar şiştiinţific, fără vreo grilă, dar în mod eficient.Aceeaşi realitate, privită la scară istorică, nearată, însă, că amândoi au fost şi continuă săfie valori autentice ale spiritualităţii umane,în domeniul lor1.

b) George Călinescu, în spaţiul academicromânesc, ţinea cursuri magistrale, cu amfi­teatrul arhiplin, publica intens şi variat, deciar fi „strâns” multe puncte de credite acade­mice. În realitate, martorii încă în viaţă afir­mă că nu învăţai mare lucru din istoria lite­raturii române – obiectul oficial al cursului,căci Profesorul se avânta în consideraţii carenu aveau nimic din desfăşurarea didactică aunei prelegeri cursive convenţionale. Înplus, şi la examene aprecia răspunsurile stu­denţilor după nişte criterii foarte subiective(„Ai bătut câmpii cu graţie, ai nota 10!”).Perioada de profesorat preuniversitar a fostmarcată de şi mai multe capricii, absenţeetc. A fost, totuşi, încă din timpul vieţii, şi arămas per aeternum un „monstru sacru” alspiritualităţii româneşti.

c) Marii „învăţători” ai lumii şi ai unornaţiuni, precum Socrate (am putea enumeraaici şi pe Iisus Hristos, dacă exemplul nu arpărea o blasfemie) sau, mai aproape de noi,

Petre Țuţea, cu discurs ştiinţific, filosofic şididactic exclusiv oral, nici nu ar fi fost pri­miţi în vreo instituţie de învăţământ. Nuaveau „operă”! Despre actele de studii(diplome, atestate etc.) nu vorbim, căciputem înţelege contextul...

1.4. În toate aceste cazuri, care pot fi mul­tiplicate şi nuanţate la infinit, se impun celpuţin trei observaţii:

a. Ceea ce transmit marii cărturari aipopoarelor este, în primul rând, un mod de agândi. Ei formează, pentru contemporaniilor şi pentru posteritate, gândirea liberă,capacitatea de asocieri îndrăzneţe ale idei­lor, deprinderea de a visa, chiar, şi de a­ţiurmări visul până devine realitate. Estevorba aici despre o eficienţă socială greu deîncadrat în vreo matrice de evaluare „ştiin­ţifică”.

b. Efectele demersului lor ştiinţific şididactic se manifestă în timp, sporindu­şivaloarea indiferent de schimbările produseîn societate, ceea ce dovedeşte că marii„învăţători” sunt, în mod legic, vizionari.Or, sistemul modern de evaluare academicămăsoară rezultatele hic et nunc. Este imposi­bil să prevadă cineva că un articol sau ocarte, care nu a avut până acum nici o citarepe Google Scholar, vor deveni scrieri dereferinţă în domeniu, peste câţiva ani, cânddomeniul respectiv va evolua suficient demult pentru ca specialiştii să înţeleagăvaloarea acelora...

c. Un anumit control asupra competenţe­lor celor implicaţi în sistemul educaţiei,învăţământului şi cercetării a existat dintot­deauna. Unul dintre savanţii pe care nuvom obosi niciodată să­i cităm în studiilenoastre, Michel Foucault, vorbeşte despre„procedurile de control organizat şi deredistribuire a discursului”, în societăţile deorice tip de către Stat, prin sistemul de învă­ţământ şi prin „societăţile de savanţi”2,adică prin academii, institute de specialitateetc. În principiu, un stat neoliberal ar trebuisă asigure doar condiţiile de învăţământ şide cercetare, precum şi pe cele de funcţio­nare a „pieţei cunoaşterii”; în realitate, cer­

1 Arthur Schopenhauer, 2010, pp. 107­111.2 M. Foucault, 1998, p. 36 et passim.

70

Petre Gheorghe Bârlea

cetările recente dovedesc că statul nici numai poate asigura singur aceste condiţii,fiind dublat de iniţiativa particulară, şi nicinu se află într­o relaţie flexibilă cu piaţa.Mai exact, piaţa controlează statul, spuneafilosoful de la Collège de France, într­o altăcarte a sa3.

Un sociolog britanic ale cărui studii cir­culă în întreaga lume universitară, de câţivaani, şi anume, Roger Burrows, cerceteazăfenomenul auditului ştiinţific­universitardespre care vorbim aici şi constată acelaşilucru: piaţa îşi impune regulile în funcţiona­rea mecanismelor statului, care o imită, defapt:

„...singurul mecanism prin care statul sepoate autolegitima este prin automarketizare”4.

1.5. Această schimbare a raporturilordintre Stat şi Piaţă are efecte cunoscute îndomeniul academic, după cum remarcă cer­cetătorul citat: învăţământul superior şi cer­cetarea ştiinţifică (asociate sau izolate) trecde la un regim al „încrederii„ în unul al„responsabilităţii” (accountability). În cazulprofesorilor şi cercetătorilor din vechime,statutul de îndrumător şi de creator devalori ştiinţifice se dobândea prin recunoaş­terea generală, acumulată în timp, dat fiindşi faptul că nu oricine se putea manifesta caatare.

Auditarea este un fenomen mai vechi,manifestat încă din secolul al XX­lea, dar serealiza printr­un sistem destul de flexibil,prin mijloace cu „faţă umană”. Diplomele

3 M. Foucault, 2008, p. 116.4 Roger, Burrows, 2012, „Living with the h­index? Metric assemblages in the contemporary academy”,

in: The Sociological Review, Keele University, UK, Volume 60, Issue 2, May 2012, pp. 355–372.

71

Identitatea profesională a universitarului (român)

de studii, examenele, concursurile de selec­ţie, aprecierea rezultatelor muncii, numărulde discipoli creaţi, premiile academice etc.confereau şi „încredere” şi „responsabilita­te”. Problemele au început atunci când, dingermenii unor criterii mai vechi, ceva mairiguroase, evaluarea s­a transformat în res­ponsabilizare (deseori, contractuală), iar în ­cre derea, în control. Apoi a urmat faza cea maigravă, criza, de la începutul secolului nostru,când monitorizarea ­ colegială, ierarhică, in ­stituţionalizată, dar şi reglată de pia ţa liberă­ a fost înlocuită prin controlul numeric.

2. Legitimitatea sistemelor de auditare şi formele ei umane

Este în afară de orice dubiu că ierarhiza­rea valorilor este o necesitate, în condiţiilecivilizaţiei moderne şi a societăţilor demo­cratice actuale.

În domeniul valorilor, s­ar spune că piaţaliberă elimină în mod spontan falsurile şiprodusele de slabă calitate. În realitate, ştimcu toţii că nu este aşa, ceea ce înseamnă căproducătorii profesionişti sunt obligaţi să­şicreeze sisteme specifice de evaluare şi deacreditare a produselor competitive. Seagreează organisme specializate de controlşi avizare, iar acestea se supun unor ierarhi­zări naţionale şi internaţionale, cu afilierilede rigoare. De exemplu, producătorii demaşini agricole, de produse casnice, electro­nice etc. se asociază în organisme profesio­nale (trans)naţionale, care recunosc autori­tatea de validare a produselor şi se supunstandardelor minimale de calitate. În modautomat, se creează şi cadrul legislativ careimpune respectarea acestor standarde şi ainstanţelor respective, din perspectiva pro­tecţiei consumatorilor. Tocmai aici intervinerolul statului şi al uniunilor statale, ca pro­tectori ai cetăţenilor lor. Evident, piaţa libe­ră continuă să dicteze propriile standarde înambele sensuri, adică şi în producţia HQ, deserie limitată, şi în cea a „produselor largaccesibile”, sintagmă care reprezintă, înmulte cazuri, un eufemism pentru diversetipuri de subproduse, înlocuitori, produseno name ş.a.m.d.

În domeniul serviciilor publice (sănătate,protecţie socială, siguranţa cetăţenilor, edu­caţie), care presupun valori spirituale maigreu controlate de piaţa liberă, „evaluareacolegială”, adică a specialiştilor din acelaşidomeniu funcţionează în paralel cu aceea abeneficiarilor. Mai ales în profesiile liberalese creează „societăţi închise”, precum Ordi ­nul Arhitecţilor, al Psihologilor, al Medi ci ­lor, al Avocaţilor etc., care îi protejează atâtpe profesionişti, cât şi pe beneficiarii „pro­duselor” acestora de concurenţa neloială aimpostorilor, a autodidacţilor, a celor desca­lificaţi profesional şi moral. În plus, pentrucei selectaţi de sistem, funcţionează standar­dele interne de ierarhizare valorică, dublate,ca de obicei, de autoritatea profesională pecare şi­o dobândeşte fiecare membru al cor­poraţiilor respective pe piaţa liberă.

După cum se înţelege, aceste forme deautorizare a instituţiilor şi producătorilorde servicii publice şi private, ca şi pe aceleaale bunurilor materiale nu sunt infailibile:piaţa continuă să fie plină de mărfuri falsifi­cate sau, în orice caz, de slabă calitate, iarserviciile continuă să fie prestate de persoa­ne lipsite de competenţe minime şi de atri­butele etice corespunzătoare. Ca să dămdoar un exemplu, mass media arată că laînceput de mileniu III există încă „stomato­logi”, care cutreieră satele (cât mai izolate)şi fac intervenţii chirurgicale direct în curţi­le sau în magaziile beneficiarilor... Dar nueste vorba numai despre impostori şi nicidespre unii care, posesori de diplome fiind,prestează servicii de proastă calitate. Și,încă, nu despre rolul statului ca protector alconsumatorului este vorba, ci despre strate­giile de păstrare a fiinţei popoarelor, la scarăistorică, pentru că proasta organizaremacroeconomică şi socială a marilor comu­nităţi umane, slaba calitate în sănătate şiînvăţământ, în protecţia familiei, în stimula­rea ştiinţelor şi artelor pun sub semnulîntrebării viitorul însuşi al omenirii. Faptulcă în unele state sistemul controlului şi alprotecţiei funcţionează mai bine decât înaltele nu este suficient. Decalajele sunt eleînsele surse de stări conflictuale, pentru că,la un moment dat, se produc deplasări depopulaţie spre zonele favorizate, fenomen

72

Petre Gheorghe Bârlea

început deja şi încă reglat, oarecum, deautorităţi, dar care poate scăpa gestiunii ofi­ciale, atunci când dimensiunile sale vordepăşi limite controlabile.

Pe de altă parte, „sistemele”, „serviciile”,chiar şi când devin parţial liberale, particu­lare, precum instituţiile medicale, învăţă­mântul, serviciile de protecţie etc., păstrea­ză o strânsă legătură cu statul. În principiu,însă, învăţământul, sănătatea, poliţia, arma­ta, administraţia rămân ale statului5. Or, aicise pune problema finanţării. Bugetul mic,din principiu, trebuie distribuit după criteriide calitate, de la fondurile pentru un minis­ter, iar de aici, pentru instituţiile din subor­dine, până la retribuţia fiecărui angajat.Această situaţie justifică în mod obiectivactul evaluărilor calitative, la toate niveluri­le, în ideea – corectă, principial – că răsplatatrebuie să respecte performanţele.

S­ar spune că în statele cu economie maisolidă şi cu buget mai generos aplicat învă­ţământului, ca să ne rezumăm, de acum,numai la acesta şi numai la ciclul universi­tar, nu sunt constrânse să recurgă la aplica­rea unor asemenea evaluări aşa­zis „socio­metrice”, „scientometrice” etc. Până acumcâţiva ani, chiar puteau fi auziţi universitaridin Franţa, Italia şi chiar din riguroasele sis­teme din Elveţia şi Anglia mirându­se deavântul scientometric din ţările recent intra­te în lumea liberă. O ierarhizare a universi­tăţilor, respectiv a profesorilor şi absolvenţi­lor se crease, oarecum spontan, la nivelmacroeconomic şi socio­profesional, căci însocietăţile pragmatice din SUA şi EuropaOccidentală, din Japonia şi, mai nou, dinChina ş.a., cererea şi oferta pieţei munciigenerează clasificări, înregistrate prin agen­ţiile de specialitate, dar şi în mass­media, înstudiile sociologice etc. Se înregistrează câţi

laureaţi ai Premiilor Nobel a produs univer­sitatea X, câţi preşedinţi şi înalţi funcţionaride stat, câţi inventatori, mari întemeietori şiconducători de companii multinaţionale, iarîn cele din urmă, câţi agajaţi şi câţi şomeriper promoţie de absolvenţi dau universităţi­le din fiecare ţară. Dar evaluările prin cuan­tificare punctuală încă nu coborâseră lanivelul individual al cadrelor didactice, deşiera de aşteptat să întâmple acest lucru. Semăsura rezultatul final şi global al munciiunei mari echipe, iar ierarhizările se produ­ceau natural, în interiorul acesteia, prin eva­luarea colegială şi prin reacţiile studenţilor,care optau pentru anumite discipline şi pen­tru anumite cadre didactice, în cadrul unuicurriculum întocmit raţional, flexibil, axat pecompetenţe măsurabile, la rândul lor.Societatea, în complexitatea ei, acţiona oare­cum prin intermediul aceloraşi pârghii, căciaceeaşi specialişti erau chemaţi să decidăcui i se acordă măriri de salariu, să stabi­lească posibilitatea alegerii unui post maiavantajos, să acorde un premiu de excelenţăsau subvenţiile pentru aprofundarea cerce­tărilor într­un domeniu în care cineva îşiconfirmase deja performanţa profesională.

3. Cuantficarea evaluărilor profesionale sau hegemonia

indicelui de performanţăToate acestea au rămas în urmă, consti­

tuind, cum spune antropologul VintilăMihăescu, „nostalgii deprimante”6 pentrugood old times, demne de romanele din cicluluniversitar al lui David Lodge sau de celeale lui Frank Parkin ­ alte nume pe care leevocăm frecvent şi noi, în modestele noastrescrieri7. Și aceştia prezintă, în cărţile lor,

5 Privatizarea s­a produs şi în aceste domenii, dar cu rezultate discutabile. Dacă, în Occident, există uni­versităţi particulare superioare calitativ celor de stat, în România cursa pentru calitate pare pierdută decele dintâi, pentru că au fost concepute după criterii strict financiare, de la început. În sănătate, rapor­tul pare invers: sistemul de stat pare în colaps, în timp ce unităţile particulare sunt mai bine organiza­te, dar inaccesibile financiar masei beneficiarilor. În celelalte domenii, încercările sunt ceva mai timideîn fostele state socialiste.

6 Roger Burrows, „Living by numbers? Metrics, Algorithms and the Sociology of Everyday life”, apudVintilă Mihăilescu, 2015, p. 3.

7 Sociologul britanic se referă, în cazul lui D. Lodge, la romanele Small World, 1984 şi Nice Work , 1988, iarîn cazul lui Fr. Parkin, nu atât la celebra carte The Krippendorf’s Tribe, cât la The Mind and Body Shop.

73

Identitatea profesională a universitarului (român)

grija universitarilor de a acumula capitalprofesional cuantificat formal­administra­tiv, inclusiv prin tertipurile „clasice” folosi­te în asemenea împrejurări, precum partici­parea la mai multe conferinţe cu aceeaşicomunicare, cu titlul mereu schimbatş.a.m.d.

Brusc, în urmă cu vreo 10­15 ani, acesteforme de evaluare, încă acceptabile raţionalşi afectiv, s­au transformat într­un sistem deconstrângeri care te plasează în universulrece şi întunecos al cifrelor seci, abstracte,impersonale, implacabile. Grupate pe tabeleşi rubrici, numerele respective te îndepăr­tează rapid şi decis de palpitul vieţii care sepăstrase, cumva, în participările la simpo­zioanele de specialitate, de dispesările şibucuriile trăite în timpul redactării cărţilorşi articolelor, de confruntarea cu amfiteatrulde studenţi, cu grupele de la seminar. Toatedevin acum titluri moarte în dreptul cărorase înşiruie statistici îngrijorătoare. Cuvinte

banale capătă conotaţii negative în formula­rea itemilor astfel cuantificaţi: „naţional” nueste suficient, ar fi fost de preferat „interna­ţional”, statutul de „coautor” te reduce,normal, la jumătate, sfert, o câtime din ceeace ai fi putut fi, în dreptul cifrei care indicăintegralitatea isprăvii respective.

În final, toate numerele din capitole,rubrici şi subdiviziuni se adună într­o cifrăcumulativă, care sună ca un verdict, după oanchetă poliţienească. Calvarul confruntăriicu propria ta identitate profesională dejadeclanşat cu câteva rubrici mai sus de ceafinală, intitulată neutru, dar înspăimântător,„Total”.

Adevărata ta identitate profesională estedată de o cifră venită din spaţiul virtual,dintr­o lume despre care nu ştii mare lucru.Nişte indivizi necunoscuţi au accesat, poate,cândva, undeva (subliniem aceste circum­stanţe) cărţi, articole, recenzii scrise de tine.Nu contează cine sunt, cât de competenţi

74

Petre Gheorghe Bârlea

sunt, dacă te­au căutat special sau dacă audat întâmplător peste textul tău, dacă te­aucitit şi citat în cunoştinţă de cauză sau doarca să se afle în treabă. Culmea absurdului,nu are importanţă nici dacă te­au apreciatsau te­au criticat, contează doar faptul cămemoria computerelor, prin acele „giga deram” (sintagma sună, oricum, deja înspăi­mântător) a păstrat acea menţionare, acelcitat de subsol sau dintr­un text, care poatesă fie inept, în sine, nici asta nu contează.Aşadar, s­a primit un feetback de undeva,din universul acesta, suprasaturat de infor­maţie, ceea ce înseamnă că informaţia trans­misă de tine există şi, prin ea, exişti şi tu, caprofesionist. Eşti fericit şi înspăimântat, înacelaşi timp, căci fiinţele vii se tem de necu­noscut, chiar dacă, paradoxal, acesta le stâr­neşte şi curiozitatea. Adică spiritul ştiinţi­fic...

Cifra care totalizează acele citări senumeşte Indice Hirsch, după numele celuicare a creat algoritmul respectiv. Deşi setopeşte în „Totalul” despre care vorbeam,părând că i se asigură o asezonare cu itemiceva mai umani, mai „dumnezeiţi”, elrămâne piatra de încercare pentru o evalua­re şi este dovedit clar că evaluatorii oficialidin Ministerul Învăţământului şi din agen­ţiile de evaluare (CNCSIS, CNADTCU,UEFISCDI) cer să fie precizat şi separat, încăo dată, alături de cifra Totalului.

Iniţial, am crezut cu toţii că asemeneaevaluări sunt aberaţii născute din incompe­tenţa, neglijenţa şi reauacredinţă a unorbirocraţi din structurile administrativenaţionale. Diriguitorii învăţământuluiromânesc, mereu în schimbare, în ultimii 25de ani şi mereu dovediţi ca inadecvaţi pen­tru funcţiile ocupate, fără să fi avut nicirăgazul şi, deseori, nici interesul de a­şiînsuşi cunoştinţele necesare de manage­ment în domeniu, au devenit celebri prinmaniera în care prind din zbor idei, frag­mente de teorii şi măsuri practice şi experi­mente din diverse zări ale lumii, pe care lecombină între ele, în ciuda unor incongru­enţe vizibile, încercând să le aplice, sub

numele de „reforme” în învăţământulromânesc. În scurt timp, sunt înlocuiţi cualţii, care o iau de la capăt.

Am aflat cu toţii, însă, că lucrurile staumult mai rău. Întreaga lume a fost cuprinsăde demonul cuantificării evaluărilor profe­sionale, în învăţământul de toate gradele, caşi în alte domenii de activitate. Globalizareaîşi are părţile ei întunecate şi victimele ei, caoricare fenomen epocal. Reducerea perso­nalităţii unui om la o cifră pare să facă partedin aceste „pierderi colaterale”. Știm deja,de vreun secol, că un deţinut dintr­o închi­soare sau dintr­un lagăr de concentrare esteidentificat şi apelat printr­o cifră. La fel, unbolnav internat în spital. Desigur, motivelesunt diferite. În primul caz, se urmăreşte înmod clar anihilarea personalităţii cuivacăruia i­au fost luate, oficial, toate drepturi­le cetăţeneşti. În al doilea caz, poate fi vorbadespre protejarea identităţii unei persoaneaflate într­o stare critică, delicată. Și fotbali­ştii etc. poartă o cifră pe tricou. Dar aceastaindică rolul fiecăruia în echipă, numele defamilie fiind privilegiat în comentariul spor­tiv, până la transformarea lui într­un brandde echipă, de ţară, de continent. Și străziledin marile aşezări americane au deseorinume din cifre. De data aceasta, raţiuneaeste una administrativă. Acest lucru nu leface mai puţin seci şi întristătoare, chiardacă multe clocotesc de viaţă umană, iaraltele au căpătat deja valori legendare, caFive Avenue din New York8.

Una peste alta, reducerea personalităţiiumane la o cifră nu pare să fie un factor dedezvoltare socială. Din păcate, lucrurile auevoluat în acest sens în aşa măsură, încâtcuantificarea numerică a valorii umane acăpătat hegemonia unui fenomen antropo­logic, dând naştere la cel puţin o disciplinăcu pretenţii de ştiinţă, ceea ce înseamnă căomul chiar tinde să devină o cifră seacă şiatât. Antropologul român care discută aces­te aspecte îl citează pe Roger Burrows:

„... ce se întâmplă atunci când atingem unpunct în care încep să apară agregate metrice deo asemenea complexitate încât ne poartă dincolo

8 În mediul electronic este etichetată ca „cea mai scumpă arteră comercială din lume”.

75

Identitatea profesională a universitarului (român)

de o cultură a auditului, spre un proiect hege­monic diferit, în care sisteme de control cuanti­ficat încep să aibă propria personalitate, dincolode procedurile de auditare?”

Iar mai departe, cercetătorul englez rele­vă impactul pe care acest sistem automati­zat îl are asupra societăţii contemporane:

„... [S­a creat] o lume în care relaţiile dintremăsură şi valoare sunt tot mai decise prin inter­mediul unei forme noi de putere, ce constă într­un cod, un software sau un algoritm; o lume încare rolul măsurării şi al numerelor a ajuns săaibă prioritate politică faţă de estetic, de afectivşi hermeneutic; şi o lume în care structura sen­timentelor a fost fundamental alterată”.

R. Burrows analizează cum se transfor­mă în cifre şase criterii ce vizează perfor­manţa academică, destul de greu de tradusîn română, deşi itemii s­au internaţionali­zat: citations „citările” – adică IndiceleHirsch; work­load models; transparent castingdata; research assessments; teaching qualityassessment; university league table.

Nici nu contează că numărul acestoritemi se modifică mereu, că unii sunt totallipsiţi de relevanţă pentru personalitateaunui dascăl. Contează doar câteva aspecte,de care puţini sunt conştienţi:

a. Ceea ce se constată din ideea citată maisus este că, reunite, aceste criterii creează unsistem coerent, care se aplică mecanic şiextrem de puţin diversificat (de la un dome­niu ştiinţific la altul) tuturor cadrelor didac­tice, pe care le transformă într­un cod debare.

Completând cu sârg grilele de autoeva­luare, aceşti slujitori ai şcolii rămân prinşiîntr­o „complicitate depresivă”, spune V.Mihăiescu, „precum o muscă într­un borcancu miere”.

b. Contează faptul că acest control nume­ric a devenit deja politică de stat. MinisterulEducaţiei şi Cercetării din România a făcutdeja experienţa clasificării universităţilor şifinanţării corespunzătoare a acestora, înfuncţie de cifra rezultată prin complereagrilei generale pe fiecare unitate de învăţă­

mânt, iar în prezent, procesul identificăriiacestora cu un cod de bare este în plină des­făşurare, în vederea finanţării pentru viito­rul an, ca o măsură în mod declarat asuma­tă de oficialităţi.

c. Contează, însă, faptul mai grav că sepun laolaltă „valoarea” şi „măsura”, însituaţia în care elemente delicate ale celeidintâi nu pot fi cuantificate numeric. Îngeneral, munca intelectuală are aspecteinvizibile, greu de fixat în cadrele abstracteale indicatorilor ISI, Hirsch ş.a.

4. Criza identitară a universitarului şi efectele

acesteia asupra societăţii de mâine

4.1. Criza sistemuluiComentatorii lucizi leagă situaţia creată

de criza generală a învăţământului româ­nesc, fără precedent în istoria modernă aţării: volatilitatea aşa­ziselor strategii educa­tive, „direct proporţională cu schimbărilede putere” se poate măsura în inconsistenţaLegii Învăţământului: între 1990 şi 2014,această a fost modificată de 65 de ori!9 Înrealitate, criza identitară a învăţământuluiromânesc este numai în parte responsabilăde criza identitară a slujitorilor acestuia.Fenomenul este mai amplu, cum am văzutdeja. În toate ţările lumii ideea care îl expli­că este aceea a incongruenţei valorilor cumăsurătorile cifrice. Or, în acest sens, răuleste mult mai adânc. Cel care îl analizeazăcu luciditate observă că, de vreme ce eleviişi studenţii sunt evaluaţi la examene, teze,lucrări de control, pe baza unor grile­stan­dard, în care ei doar bifează nişte căsuţe, înloc să construiască o argumentare proprie,bazată pe cunoaştere, pe logică, pe exprima­re corectă şi nuanţată, nu trebuie să nemirăm că munca profesorilor este evaluatătot prin grile10.

Este clar că situaţia de criză este univer­sală şi că ea s­a născut din conflictul dintrecantitate şi calitate, din incongruenţa dintre

9 Doru Costea, 2015, p. 21.10 Ibidem.

76

Petre Gheorghe Bârlea

valoarea autentică şi cuantificarea ei distorsio­nată într­un sistem numeric, care a dobânditstatul de ştiinţă de sine stătătoare: bibliome­trie sau scientometrie sau ştiinţa clasamenteloruniversitare. Unii au, deocamdată, curajul săle catalogheze drept „pseudo­ştiinţe”11.

Autorul uneia dintre numeroasele artico­le apărute în ultima vreme pe tema discuta­tă aici citează opinia unui „profesor remar­cabil”:

„... poate că ceea ce este cuantificabil nu esteesenţial, iar ceea ce este esenţial nu este cuanti­ficabil”12.

Întrebarea care rezultă de aici, în opiniaautorului menţionat, este ce se câştigăatunci când cuantificăm rezultatele munciiştiinţifico­didactice şi ce se pierde dacă nuam cuantifica?

Problema este că efectele acestor aplicărisau ignorări ale procesului evaluărilor cifri­ce şi de altă natură nu se pot stabili decâtprin alte măsurători. Altfel spus, procesulmăsurătorilor nu se va opri vreodată.

Sunt necesare măsurătorile? Categoric,da! Ele fac diferenţa între indivizii din ace­laşi colectiv, evidenţiază performanţa,recompensează calitatea. Sunt eficiente gri­lele scientometrice? Aparent da, căci confe­ră o oarecare garanţie a obiectivităţii. În rea­litate, nu, pentru că „activitatea unui expert(profesor, cercetăror) nu poate fi redusă la oformulă” (Cremene, loc. cit.).

Practic, cum am spus­o deja, numai gru­pul de experţi din acelaşi domeniu şi dinaceeaşi specialitate poate face o evaluareadecvată. Dar intervin aici subiectivitateanaturală a oamenilor, spiritul de echipă (ca sănu folosim termenul întâlnit în studiile citate,„gaşca universitară”). Mulţi cred că româniireuşesc, şi în această privinţă, să fie origi­nali... În acest caz, se face apel, în cel mai buncaz, la evaluatorii externi, care însă nucunosc contextul activităţii celor evaluaţi. Deobicei, însă, acţionează, pur şi simplu, func­ţionarul de la Departamentul de Asigurare a

Calităţii Universitare şi Computerul suveran.

4.2. Schimbările de atitudineAcest sistem informatizat, ridicat la scară

de ştiinţă şi de activitate care guverneazăînvăţământul şi cercetarea, schimbă pro­fund personalitatea universitarului. Acestlucru se întâmplă şi în societăţile cu lungitradiţii în învăţământul superior, cu criteriide performanţă bine aşezate într­un sistemcoerent de învăţământ, după cum o dove­deşte studiul, devenit deja de referinţă, allui Roger Burrows, studiu care începe chiarcu acest aspect, care arată o schimbare îngri­jorătoare în învăţământul britanic:

„Many accademics are exhausted, stressed,overloaded, suffering from insomnia, feelinganxious, experiencing feelings of shame, aggres­sion, hurt, guilt, and «aut­of­placeness»”13.

În fapt, grilele au schimbat priorităţile şistilul de lucru al cadrelor didactice. Pânăacum, existau categoriile cunoscute. Unaeste a profesorilor fără invenţii, fără cărţi derăsunet, dar care transmite studenţilor înmod sistematic, conştiincios, cunoştinţelefundamentale şi un anumit ataşament faţăde profesie; alta este al celor care îi învaţă pestudenţi să gândească liber, să­şi construias­că propria personalitate profesională şisocială; o a treia categorie este a savanţilorcu operă impresionantă, care nu ştiu sătransmită tinerilor ştiinţa lor, pentru că niciun curs de psihopedagogie din lume nupoate suplini harul didactic înnăscut.

Au existat dintotdeauna şi categoriileextreme, dar în procent relativ mic. Acum,există riscul ca acestea acestea să se dezvol­te în structura personalului didactic, graţiesistemului de evaluare prin grile, cifre,indici, cod de bare. Este vorba despre cate­goria profesorului egoist, care sacrificăsenin, cu nepăsare, activitatea la clasă, înfavoarea studiilor sale personale. Și, des­igur, este vorba despre ultima categorie, a„nechemaţilor”, oameni fără pregătire

11 ***, „Cum apreciem rezultatele cercetării ştiinţifice”, în: România Literară, XLVII, nr. 11, 13 martie 2015,p. 23.

12 Marcel Cremene, 2015, p. 2.13 „Mulţi profesori sunt epuizaţi, stresaţi, excedaţi, suferind de insomnie, anxioşi, cuprinşi de sentimen­

te de ruşine, agresiune, jignire, vină şi, în general, de senzaţia că «nu mai sunt la locul lor»”.

77

Identitatea profesională a universitarului (român)

corespunzătoare, fără morală, fără conştiin­ţă profesională, care s­au specializat, însă,prin legea compensaţiei naturale, în mima­rea perfectă a actului didactico­ştiinţific denivel universitar. Tabelele şi rubricile grile­lor le maschează adevărata identitate, uni­formizând scara valorilor, sub anonimatulşi răceala cifrelor seci.

La ora actuală, toate categoriile sunt axatepe maximizarea indicatorilor de calitate,dar avantajele aparţin celor din urmă, celorcare ştiu să folosească cifrele, spre caremigrează ceilalţi, pentru că „funcţia creeazăorganul”. Se merge pe principiul anunţat înarticolul citat: „Ceea ce măsurăm, aceeavom obţine”. Se învaţă repede tehnicile deinvestire a unui efort minim şi a unor cos­turi individuale mici în numărul maxim

posibil de bifări punctate pe grila de evalua­re. Altfel spus, raportul cantitate/calitateeste tranşat în favoarea primului termen.Calitatea este, repetăm un truism, greu deapreciat. Nu rezultă de niciunde ce eficienţăare un dascăl în sala de curs sau de seminar.Nu se vede clar cât lipseşte sau întârzie de laaceste activităţi, câte lucrări şi eseuri ale stu­denţilor citeşte, cum le discută cu studenţii,cum îşi organizează seminarele, cum dăexamenele, pentru ca acestea să aibă valoa­re formativă, nu numai evaluativă sumar(„scientometric”, din nou!). De cealaltăparte, nu prea rezultă din grile realitateadovedită colegial că unii „academici” pre­zintă în sesiuni ştiinţifice şi publică în revis­te şi cărţi, dacă nu aceleaşi materiale, măcaraceleaşi idei, eventual, un pic schimbate,mai ales în titlu. Nu numai românii, ci şifrancezii şi alţii au adoptat sistemul mafiotal citărilor binevoitor­reciproce: „Eu te citezpe tine, tu mă citezi pe mine”. Am consultatreviste în ale căror instrucţiuni era prevăzu­tă recomandarea integrării măcar a uneireferinţe din conţinutul acesteia în materia­lele propuse spre publicare de către noiicolaboratori. Pentru că şi revistele sunt eva­luate, după acelaşi sistem metric cuantifica­tor, în strânsă legătură cu evaluarea colabo­ratorilor universitari14.

În consecinţă, puţini se mai achită cuconştiinciozitate de principala lor atribuţieprofesională: instruirea (şi educarea, prinmodele, măcar) studenţilor. Când nu suntocupaţi până peste cap cu „aplicaţiile” kilo­metrice pentru proiecte POSDRU şi de altănatură, aducătoare de puncte în grilă şi debani în contul bancar, se dedică cu totul„facerii” şi „re­facerii” articolelor, comuni­cărilor „ştiinţifice”, cărţilor, revistelor „aca­demice” etc. În asemenea condiţii, evoluţiagrupei de studenţi este ultima grijă a uni­versitarului, căci aceasta nu poate fi măsu­rată şi, oricum, nu aduce puncte.

Există multe alte perspective din carepoate fi tratată problema expusă aici. În

14 Am arătat într­un alt studiu care sunt formulele de evaluare ISI şi care este raportul între calitatea publi­caţiilor academice şi realizările concrete reale, în spaţiul românesc, cf. P. Gh. Bârlea, „Revistele academicede jurnalism şi comunicare, între rigoare şi compromisuri”, in: Ilie Rad (coord.), 2014, pp. 45­69.

78

Petre Gheorghe Bârlea

hebdomadarul parizian Le Point se discutăaspectul costurilor pe care societatea france­ză le suportă pentru ca universitarii şi cer­cetătorii să iasă bine în cotele calculate dupăindicii bibliometrici. Se arată că cercetătoriiplătiţi din banii statului, adică ai uneiîntregi naţiuni, îşi publică pe gratis rezulta­tele cercetării în reviste de înaltă ţinută ISI,mai ales în cele trei care deţin supremaţia înlume: Natura, Science, Cell. Acestea, însă, potfi accesate numai contra cost. Dacă un cer­cetător vrea să se aboneze la ele, trebuie săplătească, în medie, 3000 de euro pe an.Aşadar, statul plăteşte, prin universităţi şilaboratoare de cercetare, ca să aibă acces larezultatele propriilor cercetări. Și, ce estemai grav, principalul finanţator, adică mare­le public, tot nu poate citi aceste reviste. Deaici, discuţia se deplasează în mod normalspre evaluarea autorilor acelor articole. Deşise inventariază citările şi factorul de impact

al revistelor „...nimeni nu a făcut demonstraţiaştiinţifică a legăturii dintre valoarea cercetării şiindicele bibliometric”15.

Cu toate aceste luări de poziţie, sistemulcontinuă să fie aplicat şi, încă mai grav, falsaştiinţă a clasamentelor se impune ca un nornegru în viaţa universitarilor. Identitateaprofesională a acestora se reduce decis la uncod de bare.

5. Concluzii5.1. Nu se poate contesta total importan­

ţa grilelor de evaluare. Pentru un profesorechilibrat în activitate, acestea măsoarăobiectiv măcar partea vizibilă a activităţiisale. Din fericire, grila actuală pentru„Filologie”, alcătuită de profesorulAlexandru Gafton, de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, este un model de echilibru.De exemplu, este inclusă ca item editarea de

15 *** „Cum apreciem rezultatele cercetării ştiinţifice”, loc. cit.

79

Identitatea profesională a universitarului (român)

texte vechi, o activitate pe cât de dificilă, peatât de lipsită de vizibilitate şi numai unspecialist ştie să aprecieze câtă ştiinţă şi câtefort fizic şi intelectual presupune o aseme­nea muncă, absolut necesară, în domeniu16.Numai că acestea trebuie completate princonfruntările vii cu colegii de specialitate,cu studenţii etc. Altfel, în anonimatul cifre­lor sistemul metric se pierd atât universita­rii autentici, cât şi impostorii, pentru căcifrele pot fi manipulate sau, în orice caz,pot fi obţinute prin mijloace mai mult saumai puţin corecte, în procesul de orientare aatenţiei tuturor universitarilor spre încadra­rea în rubricile grilelor.

5.2. Nu am folosit întâmplător imaginea„norului negru” care înghite o multitudinede identităţi individuale ce formează colec­tivitatea unei profesii. În evoluţia absolutmiraculoasă a practicilor IT există deja con­semnată experienţa reuşită a transferuluiidentitar al unei ţări întregi în ceea ce secheamă un cloud. Termenul englezescînseamnă „nor” şi ar trebui învăţat ca atarede toată lumea, căci va deveni sigur uncuvânt global, de tipul mouse sau soft sauweekend. El desemnează, în limbajul IT,transferul de identitate din sfera reală,determinată istorico­geografic, economic,organizaţional, spiritual, în spaţiul virtual,gestionat de computere. Experimentul afost descris de periodicul britanic TheEconomist, în articolul „How to back up acountry”, publicat în numărul din 7 martie2015 şi prelucrat de politologul românCristian Ghinea, într­un articol cu un titlucare spune multe: „Ţara din Cloud. Se poateautoexila cibernetic o naţiune în caz de invazierusească?”17. Subiectul este Estonia, ţara cucel mai dezvoltat sistem politico­adminis­trativ cibernetic din lume. Fiecare cetăţeanestonian are şi o identitate online, care îi per­mite să voteze, să facă cumpărături, să­şiplătească taxele, să semneze documente

criptate etc. Monitorul Oficial estonian nicinu mai există pe hârtie, ci numai în versiu­ne electronică. Statul care a fost, ca şiPolonia, desfiinţat şi confiscat de mai multeori în istoria sa, şi­a făcut un „plan B” derefugiu, în caz de nevoie, în mediul virtual.Din păcate, în timpul celui mai recent con­flict cu Rusia, cel din 2007­2008, marelevecin i­a atacat şi baza de date electronice,blocând pentru un timp activitatea băncilorşi a instituţiilor centrale şi locale. Dupăaceastă experienţă, estonienii şi­au creatposibilităţi de transfer în spaţii de rezervădin ţară, din ambasadele aflate în diverseţări18, iar mai recent, au dublat salvareaprintr­un contract cu concernul Microsoft.Articolul din The Economist tocmai despreasta vorbeşte: „Să ştergi o ţară de pe hartă e unlucru, să­i ştergi datele este cu totul altul.Estonienii ştiu cum e să păţeşti primul lucru,acum sunt foarte hotărâţi să­l evite pe al doilea”.

5.3. Lecţia pe care o extragem de aici esteaceea că, inevitabil, identitatea noastră se vaconcentra pe un server, într­un cont perso­nal şi sub un cod oarecare. Viaţa publică şiprofesională a unui intelectual poate ocupaîntre 3 şi 8 gigabytes. Nici nu trebuie să­icărăm cu noi, deşi încap pe un stick USB. Îiputem accesa de oriunde, pe orice dispozi­tiv – laptop, tabletă, telefon ­ şi putem oferialtora accesul spre fiinţa nostră, parţial sautotal. Completând fişele de evaluare, amînaintat cu încă un pas spre minimalizareaexistenţei noastre profesionale şi instituţio­nale şi am contribuit la ceea ce se numeşte„salvarea” acesteia în spaţiul virtual.

De acum, putem să comunicăm numaipe această cale, putem să nu ne mai vedemdirect, la conferinţe, la cursuri etc., căci spa­ţiul virtual şterge distanţele reale şi ne apro­pie, în felul său, uniformizând perimetrulde manifestare al individualităţilor noastre.Este foarte posibil, dar foarte trist.

16 Al. Gafton, Standardele minimale pentru conferirea titlurilor didactice din învăţământul superior şi a gradelorprofesionale de cercetare­dezvoltare, Anexa nr. 29 la Ordinul MEC nr. 6.560/2012, republicată ca AnexaIa/Anexa 11, în MO din 29.01.2015.

17 Cf. Dilema Veche, XII, nr. 578, 12­18 martie 2015, p. 12.18 Ambasadele estoniene din SUA, Anglia, Franţa au o poveste a lor, foarte interesantă, cf. Cr. Ghinea,

op. cit.

80

Petre Gheorghe Bârlea

Bibliografie

­ ADKINS, Lisa and LURY Celia (edits.),2012, Measure and Value, Oxford: Wiley­Blackwell.

­ ARDELEAN Aurel; PISOSCHI, Aurel,2006, „Aspecte generale ale evaluării cer­cetării ştiinţifice şi dezvoltării tehno ­logice”, în: Revista de Politica Știinţei şiScientometrie, IV, 3, 2006, pp. 171­188.

­ BÂRLEA, Petre Gheorghe, 2014, „Revis ­tele academice de jurnalism şi comunica­re, între rigoare şi compromisuri” în: IlieRad (coord.), Industria media şi învăţămân­tul jurnalistic, Bucureşti, Editura Tritonic,2014, pp. 45­70.

­ BURROWS, Roger, 2011, Living with theH­Index? Metrics, Markets and Affect in theContemporary Academy, cf.https://www.academia.edu/807673/Roger_Burrows_2011_Living_with_the_H­Index_Metrics_Markets_and_Affect_in_the_Contemporary_Academy.

­ BURROWS, Roger, 2012, „Living withthe h­index? Metric assemblages in thecontemporary academy”, in: The Sociolo ­gi cal Review, Keele University, UK, Volu ­me 60, Issue 2, May 2012, pp. 355–372.

­ COSTEA, Doru, 2015, „Pedagogia româ­nească între domnul Vucea şi domnulTrandafir”, în: Dilema Veche, XII, nr. 579,19­25 martie, p. 21.

­ CREMENE, Marcel, 2015, „Lumea aca­demică: mecanism complicat sau sistemcomplex”, în: Dilema Veche, XII, nr. 579,19­25 martie 2015, p. 2.

­ DRAGOȘ, Cristian, 2007, „Asupra echi­valenţei pe domenii a accesibilităţiipublicării în revistele ISI”, în: Revista dePolitica Știinţei şi Scientometrie, V, 2, 2007,p. 72­78.

­ FOUCAULT, Michel, 1998, Ordinea dis­cursului. Un discurs despre discurs.Traducere de Ciprian Tudor, Bucureşti:Eurosong & Book.

­ FOUCAULT, Michel, 2008, The Birth ofBiopolitics: Lectures at the College DeFrance, 1978­1979 . Translated by GrahamBurchell, New York: Pelgrave Macmillan.

­ FRANGOPOL, Petre T., 2006, „Învăţă­

mântul superior românesc între medio­critate şi competitivitate”, în: Revista dePolitica Știinţei şi Scientometrie, IV, 4, 2006,pp. 195­204.

­ FRANGOPOL, Petre T., 2002­2005,Mediocritate şi Excelenţă ­ o radiografie a şti­inţei şi a învăţământului din România, Vol.I, Editura Albatros, Bucureşti, 2002; Vol.II, Editura Casa Cărţii de Știinţă, Cluj­Napoca.

­ FRANKEL, M. S.; CAVE, J., 2002,Evaluarea ştiinţei şi a oamenilor de ştiinţă.Chişinău, Editura Tehnica Info. (Ed.orig.: C.E.U. Press, Budapest, 1997).

­ GAFTON, Al., 2015, Standardele minimalepentru conferirea titlurilor didactice dinînvăţământul superior şi a gradelor profesio­nale de cercetare­dezvoltare, Anexa nr. 29 laOrdinul MEC nr. 6.560/2012, republicatăca Anexa Ia/Anexa 11, în MO din29.01.2015.

­ IANCU, A., 2005, „Informarea, evaluareaşi vizibilitatea cercetării româneşti”, în:Academica, 38, 2005, pp. 55­61.

­ KELLY, Aidan and BURROWS, Roger,2012, „Measuring the Value ofSociology? Some Notes on PerformativeMetricisation in the ContemporaryAcademy” in: Lisa Adkins and CeliaLury, 2012, Measure and Value, Oxford:Wiley­Blackwell. pp. 130­150.

­ MIHĂILESCU, Vintilă, 2015, „Matrix şimetrics”, în: Dilema Veche, XII, nr. 577, 5­11 martie 2015, p. 3.

­ MUNTEANU, Radu; APETROAIE, 2006,Marin, Piaţa publicaţiilor ştiinţifice şi politi­cile de tip „open access”, în: Revista dePolitica Știinţei şi Scientometrie, IV, 4, 2006,pp. 209­213.

­ ORNEA, Liviu, 2015, „Evaluarea cercetă­rii”, în: Dilema veche, XII, 570, 15­21ianuarie 2015, Grupaj „Dosar Dilemaveche”, p. V.

­ SCHOPENHAUER, Arthur, 2010, Dialec ­tica eristică sau arta de a avea întotdeaunadreptate. Traducere, note şi postfaţă dePetre Gheorghe Bârlea, Bucureşti:Editura MNLR.