Cauzele schimbării lingvistice

Introducere

-tentativele lingviştilor de a explica de ce limbile se schimbă aşa cum o fac-explicarea schimbării lingvistice = subiect de dezbatere de mult timp şi cu dezacord considerabil

-Pînă la începutul anilor 1970, domină preocuparea pentru modul în care se schimbă limba, nu şi a cauzelor schimbării

-Lehmann (1962: 200) - lingvistul stabileşte faptele de schimbare şi lasă explicaţia pe seama antropologului-Motivaţia: cauzele schimbările lingvistice sînt similare celor din modă; forţa motrice a schimbării lingvistice este considerată una culturală, legată de alegeri sociale şi deci nu intră în interesul principal al lingvistului

-Totuşi: există mai devreme preocupări pentru a identifica cauzele schimbărilor lingvistice-Ultimele decenii: eforturi de a consolida ceea ce stim despre cauzele schimbărilor lingvistice

Aici: factorii de cauzalitate = desemnează:(1) factorii care întotdeauna aduc schimbări+(2) factorii care creează condiţii pentru a facilita schimbarea, dar schimbarea nu este

obligatorie

Cîteva dintre cele mai cunoscute eforturile în direcţia de explicare a schimbărilor lingvistice.

Teorii timpurii

-explicaţii f. variate, chiar exotice şi hilare-fără fundament ştiinţific = speculaţii

Determinismul climatic sau geografic-Ex. 1 (condiţiile geografice): schimbările consonantice din Legea lui Grimm (ocluzivele mute devin fricative: * p> f, * t> d, * k> h) au fost din cauza vieţii aspre din Alpi, cu pante abrupte, în care oamenii gîfîie şi pufnesc la urcuş şi coborît

Critici:a) aceleaşi schimbări sînt cunoscute în limbi care nu se vorbesc în regiuni muntoase;b) în multe alte limbi vorbite în munţi aceste schimbări nu au avut loc;

cauza sugerată nu este nici necesară (a), nici suficientă (b)

1

-Ex. 2 (clima; Henry Sweet, 1900): influenţa climei poate fi observată în frecvenţa cu care a este rotunjită în direcţia o în limbile nord-europene, în comparaţie cu limbile din sud, în care este în general păstrată (v. engl. *stan > engl. stone) este rezultatul refuzului de a deschide larg gura în aerul rece şi în ceaţa din nord

Determinare rasială şi anatomică-Ex. 1: triburile germanice au avut o mai mare acumulare de ceară (pentru motive neclare), care a împiedicat oarecum auzul lor şi a provocat seria de modificări consonantice din legea lui Grimm-Ex. 2: trăsăturile fonetice întâlnite în unele limbi africane (explozivele, clicuri sau sunete labiovelare) apar datorită structurii anatomice a buzelelor negrilor africani-această corelaţie s-a dovedit a fi total lipsită de fundament; schimbări similare apar în limbi din altă parte;-rasa nu joacă nici un rol

Motivaţii culturale: etichetă, convenţii sociale, trăsături culturale-Ex 1 (Wilhelm Wundt, 1900): limbile iroquoiene nu au nici o consoană labiale pentru că eticheta iroquoiană nu permite închiderea gurii în timp ce se vorbeşte-Ex 2: aceeasi absenţă de consoane labiale din alte limbi, unele africane, a fost atribuită podoabelor labiale (inele introduce în găuri prin buze, elemente importante de podoabă personală şi ornamentaţie în unele societăţi)

Indolenţă-schimbarea este rezultatul lenii: tinerii sau anumite grupuri sociale vorbesc în mod deficitar sub aspectul pronunţiei şi al acordului gramatical

Uşurinţă şi simplificare-ipoteză des repetată-vorbitorii tind spre „uşurinţa în articulare”, ceea ce duce la schimbarea limbii-„simplificarea” este importantă în perspectiva generativistă aspra schimbării lingvistice

Influenţe străine (substrat); împrumuturi= limbile se schimbă prin împrumuturi-un adevăr incontestabil, deşi exagerat şi abuzat în încercările de a explica schimbările lingvistice; schimbările cu cauze neînţelese sau excepţiile de la reguli generale au fost adesea atribuite influenţei altor limbi

Dorinta de a se distinge şi aspiraţiile sociale= uneori, grupuri de oameni îşi schimbă limba în scopul de a se distinge de alte grupuri- studiile de sociolingvistică arată că identitatea de grup este un factor foarte important în multe schimbări, dar nu se realizează într-un mod aşa de simplu;- o noţiune mai penetrantă este aceea că membrii claselor de jos îşi schimbă vorbirea în mod intenţionat prin imitarea elitelor, în vederea îmbunătăţirii condiţiei sociale proprii; totodată, clasa superioară îşi schimbă limba pentru a menţine distanţa faţă de mase;- studiile de sociolingvistică arată, însă, că modelul prototipic este ca schimbarea lingvistică să fie iniţiată de către clasa de mijloc şi abia mai tîrziu, eventual, să survină în clasele de sus şi de jos ale societăţii (Labov, 1994)

2

Evenimente istorice externe-Ex. tipic: corespondenţa dintre anumite schimbări lingvistice şi expansiunea Imperiului Roman-Ex. (O. Jespersen): se corelează Ciuma Neagră, războaiele şi bulversarea socială de la sfîrşitul Evului Mediu (mai ales în Anglia şi în Franţa) cu schimbarea lingvistică cea mai rapidă-Ex.: lingvistică romanică a avut o tradiţie în a explica schimbările lingvistice prin istoria externă; Istoriei externe nu i s-a acordat multă atenţie în tradiţia istorică lingvistica germanică, cu influenţa decisivă asupra lingvisticii istorice de astăzi. Trebuie prudenţă în apelarea la factorii istorici externi.

Cauze interne şi externe

Literatura de specialitate recentă distinge între cauze interne şi cauze externe ale schimbării lingvistice.

Cauzele interne

- se bazează pe ceea ce se poate şi pe ceea ce nu se poate în producerea şi perceperea vorbirii= legate de realităţile fizice ale biologiei umane, prin limitări privind controlul organelor vorbirii şi asupra a ceea ce oamenii sunt capabili de a distinge cu auzul sau sunt capabili să proceseze cu sistemul lor cognitivInclud:

(1) factori fizici;(2) factori psihici

(1) Exemplu (ce implică fiziologia organelor vorbirii): schimbarea tipică a ocluzivelor intervocalice (VpV> VbV);

Această schimbare este explicată prin limitele de control al musculaturii, care tinde să menţină vibraţii ale corzilor vocale (care este inerentă vocalelor) pentru consoana ce intervine între vocale. Este mult mai uşor să se lase corzile vocale să vibreze în continuare de-a lungul întregii secvenţe V-stop-V (producîndu-se VbV) decît să înceapă vibraţia corzilor vocale pentru prima vocală, să fie întruptă vibraţia pentru articularea ocluzivei şi din nou să înceapă vibraţia corzilor vocale pentru a doua vocală (pentru a produce VpV).

(2) Psihologia oferă explicaţii cognitive care implică percepţia, prelucrarea şi învăţarea limbii.Exemplu: schimbarea în care vocalele nazale sunt coborîte, des întîlnită în limbi cu opoziţii ce includ vocale nazale, se explică prin faptul că, prin nazalizare, înălţimea vocalei tinde să fie percepută ca fiind mai mică

Cauzele externe

= factori care sunt în mare parte în afara structurii limbii în sine şi în afara organismului umanInclud:

3

- utilizările expresive ale limbii;- evaluările pozitive şi negative sociale (prestigiul, stigmatizarea);- efectelele de alfabetizare, gramatica prescriptivă, politicile educationale, decrete politice, planificares lingvistică- contact lingvisticetc.

Teorii cu fundament ştiinţific

Teorii care au incercat să explice schimbarea lingvistică - i-au preocupat timp indelungat şi continuă să-i preocupe pe foarte mulţi lingvişti

O serie de teorii care pot fi numite „naturaliste"= explică schimbarea lingvistică prin climă şi prin mediul geografic sau chiar şi prin fapte referitoare la alimentaţieExemple:- mutaţia consonantică (Lautverschiebung) care caracterizează limbile germanice

(oclusivele surde indoeuropene s-au transformat in fricative; oclusivele sonore, in surde; iar sonorele aspirate, in sonore neaspirate: cf. lat. genu - germ. Knie, lat. caput - germ. Haupt, lat. hostis - germ. Găsi) -explicaţie: mutaţia a avut loc atunci cind popoarele germanice s-au transferat de la cimpie in regiuni montane, fapt care ar fi reclamat alt tip de articulare;

- diferenţele dintre germană şi franceză se datoresc in principal faptului că germanii consumă bere, iar francezii vin

Teoria substratului etnic

Formularea sa originară, „biologistă” (G. I. Ascoli):= schimbarea lingvistică depinde de schimbarea rasei şi de persistenţa rasei invinse ca substrat al celei invingătoare, şi, cu aceasta, de menţinerea deprinderilor (articulatorii şi de altă natură) caracteristice limbii invinse, ca substrat al limbii invingătoare

Exemple:- in cazul latinei, care s-a suprapus altor limbi in Italia, Iberia, Gaha şi Dacia, ar fi rămas in conformaţia fizică a acestor popoare diferite din punct de vedere rasial, care in aceste regiuni au invăţat latina, o anumită moştenire care s-ar fi manifestat mai tirziu in limbile romanice respective; indeosebi u francez (pronunţat ii) s-ar datora unei eredităţi atavice celtice, care ar fi apărut din nou in franceză după secole

Critică:- teoria implică o explicaţie biologică, absolut ireconciliabilă cu concepţia despre limbaj ca fenomen social şi cultural (se admite existenţa in limbi a unor legi asemănătoare cu legile atavismului formulate de Mendel, conform cărora un anumit caracter somatic al unei generaţii se manifestă din nou in generaţiile posterioare)

4

- in forma sa originară, teoria este totalmente abandonată (cu excepţia citorva lingvişti rasişti), deoarece studiul limbilor demonstrează că in limbi nu poate exista nici un atavism, nici o ereditate biologică; într-adevăr, indivizi de rase diferite pot vorbi aceeaşi limbă, iar copiii invaţă perfect limba mediului in care se nasc şi trăiesc, chiar cind aceasta este din punct de vedere rasial diferită de cea a părinţilor

Reformulări:- teoria poate fi admisă in parte substituind ereditatea rasială prin noţiunea de amestec de limbi şi de persistenţă parţială a limbii invinse sub noua formă pe care o ia limba invingătoare

Două teze diferite:(1) teza bazei de articulare (părintele J.van Ginneken, al III-lea Congres de Lingvistică de la Roma, 1933)(2) teza bilingvismului iniţial+(3) teoria tendinţelor limbilor (Antoine Meillet)

(1) Teza bazei de articulare= un individ aparţinind unui anumit grup etnic ar avea o anumită conformaţie congenitală a organelor fonatoare, o bază de articulare specifică; aceasta nu i-ar permite să articuleze corect anumite sunete caracteristice altor grupuri etnice

Exemplu: unui englez i-ar fi din punct de vedere fiziologic imposibil să pronunţe anumite sunete francezePrin urmare, in cazul unui intreg grup etnic care adoptă limba altui grup, limba invăţată ar prezenta un sistem fonologie deosebit de cel originar din cauza bazei de articulare a acelor care au invăţat-o.

Critică:- baza de articulare nu există ca realitate anatomico-fiziologică, ci este in esenţă o deprindere:

Indivizii aparţinind unor grupuri etnice diferite nu au organe de fonaţie diferite sub aspect anatomic, ci sint obişnuiţi cu o anumită pronunţare, cu un anumit sistem fonologie şi, prin urmare, intimpină dificultăţi adoptind foneme diferite de cele pe care le cunosc şi le pronunţă de obicei.

trebuie să inlocuim noţiunea de bază de articulare prin aceea de deprindere de articulare:Nu este vorba de o imposibilitate de a pronunţa anumite sunete, ci numai de o anumită inerţie in adaptarea organelor de fonaţie la sistemele fonologice care nu ne sint proprii.

şi mai potrivită ar fi noţiunea de conştiinţă fonologică sau „ciur" fonologic (Trubetzkoy):= deprinderea mentală prin care un individ care vorbeşte de obicei o limbă caracterizată printr-un anumit sistem fonologie nu sesizează in fiecare caz distincţiile fonologice proprii altor sisteme asimilează anumite foneme străine celor care ii par mai asemănătoare sau, uneori, ii par chiar identice cu cele din sistemul propriuExemplu: fonemele franceze /ε/ şi /e/, interpretate de către spanioli ca un fonem unic e

(2) Teza bilingvismului iniţial= invăţarea unei limbi diferite şi abandonarea limbii proprii se intimplă numai după un anumit timp, pe parcursul căruia cele două limbi se folosesc impreunăTeza (1) a bazei de articulare, în reformularea conştiinţei fonologice (deşi aceasta se referă numai la aspectul fonic al limbajului, poate fi integrată teoriei „bilingvismului iniţial”);

5

- în mod similar unei „conştiinţe fonologice”, putem admite o conştiinţă sintactică şi o conştiinţă semantică, prin care un individ, invăţind o limbă diferită de a sa, i-ar aplica acesteia construcţii care lui ii sint familiare şi, pe de altă parte, ar interpreta cel puţin o parte din semnele noi pe care le invaţă in relaţie cu semnele cu care este obişnuit;- aici, bilingvism = indivizii care vorbesc efectiv două limbi diferite, cel puţin pe parcursul unui anumit timp şi, folosind una din ele, se lasă influenţaţi de cealaltă; - din punct de vedere teoretic, se poate considera ca un caz limită de bilingvism chiar folosirea ocazională a unui singur semn care aparţine altui sistem lingvistic - in acest act lingvistic sau in acte lingvistice succesive care l-ar avea pe acesta ca model, pot avea loc:

- fenomenul adaptării fonologiceExemplu: în spaniolă, du pentru engl. duh, deoarece in spaniolă fonemul b nu apare in poziţie finală;- fenomenul numit etimologie populara sau

- interpretarea semnului nou, necunoscut, in raport cu semne cunoscute, aparţinind limbii vorbitorului;- interpretarea greşită a semnificatului „etimologic" pe care semnul respectiv il are in limba de origine, prin relaţiile sale semantice cu alte semne ale aceleiaşi limbi

Exemple:- engl. coun-try-dance 'dans rustic, dans de la ţară', a trecut in franceză precum contredance (de unde sp. contradanza); country a fost interpretat drept contre, prin asimilare cu un model francez;- cuvintul vechi francez cordouanier (de la Cordoue, „Cordoba"), care la inceput insemna „meşteşugar care lucrează piei de Cordoba", s-a transformat in franceza modernă in cordonnier şi semnifică in prezent „cizmar", in general, deoarece a fost raportat la cuvintul francez cordon;- pipa lui Kummer: un alsacian numit Kummer fabricase o pipă dintr-un material foarte uşor, acela care azi se numeşte spumă de mare (şi care nu are nimic de-a face cu marea); insă expresia pipe de Kummer, intrucit acest nume este insolit in limba franceză, a fost interpretat ca pipe d'ecume de mer ["pipă de spumă de mare"; de aici numele ecume de mer, care desemnează in prezent acest material şi care, din franceză, a trecut şi in spaniolă (espuma de mar), in italiană {spuma di mare), in germană (Meerschaum) etc.

- din punct de vedere teoretic, ceea ce se intimplă in trecerea de la o limbă la alta nu se deosebeşte de ceea ce se poate intimplă in cadrul aceleiaşi limbi, cind anumite cuvinte şi expresii trec de la limbajul unei comunităţi la limbajul altei comunităţi care e diferită din punct de vedere social, cultural, ori dialectal:

- şi in interiorul aceleiaşi limbi un semn necunoscut poate fi interpretat in mod greşit:- atit in ceea ce priveşte forma sa Exemplu: renumeración „renumeraţie” pentru remuneracion „remuneraţie”,- cit şi din punct de vedere semanticExemplu: schimbarea de semnificat pe care cuvintul spaniol emerito 1-a suferit in vorbirea populară; in latină, emeritus il desemna pe soldatul care nu mai aparţinea armatei in serviciul activ, dar care işi menţinea gradul şi solda; cu alte cuvinte, era un fel de „pensionar”; în spaniolă cuvintul emerito se foloseşte in limbajul academic pentru a desemna un profesor care nu mai ţine cursuri, dar care continuă să aparţină corpului didactic, in special universitar; în afara acestui limbaj special,

6

termenul a fost pus in relaţie cu cuvintul merito, de aceea a ajuns să insemne „remarcabil, merituos";

- fenomenele de acest tip sint mult mai numeroase cind se trece de la o limbă la alta, trecere care implică, drept consecinţă, o mare cantitate de schimbări fonetice şi semantice; aceste schimbări au loc:

- in relaţiile dintre un substrat (limba originară) şi o limbă nouă pe care o invaţă o comunitate, părăsind treptat limba anterioară;- in urma contactelor dintre o limbă anumită şi un superstrat (limba care se suprapune alteia, dar fără a ajunge s-o elimine) precum şi dintre o limbă şi un adstrat (adică o limbă invecinată);

- schimbările sint numeroase in special cind intre o limbă şi substratul, superstratul şi adstratul ei există relaţii de inrudire care favorizează bilingvismul: trec de la o limbă la alta şi se adaptează, mai ales, elemente de vocabular, dar şi construcţii sintactice, foneme şi sunete, pină şi elemente morfologice:

- in cazul substratului: fenomene de conservare (sau elemente ale limbii anterioare care se păstrează in limba nouă; cf. elementele celtice care s-au menţinut in franceză, in special in mediul rustic, mai conservator);- din punctul de vedere al limbii care se suprapune acestuia sint, desigur, inovaţii; - in cazul superstratului şi al adstratului, este vorba de inovaţii propriu-zise

Concluzie: teoria substratului rămine perfect valabilă dacă nu se inţelege ca exclusivă şi dacă este considerată in raport cu realitatea efectivă a limbajului şi in afara oricărei abordări biologico-rasiale

(3) teoria tendinţelor limbilor (Antoine Meillet)= in limbile apar-ţinind aceleiaşi familii se prezintă adesea tendinţe identice, produse sau nu de un substrat şi care pot să ducă la schimbări lingvistice identice sau asemănătoare, chiar atunci cind intre aceste limbi nu mai există relaţii directe sau contiguitate teritorialăExemple:- in latina vulgară exista deja „tendinţa” de a transforma in analitice formele sintetice ale latinei clasice (de exemplu, cazurile gramaticale sau diateza pasivă la timpurile derivate din tema prezentului); această tendinţă s-a manifestat in limbile romanice, continuindu-şi efectele şi după disoluţia unităţii preromanice. In felul acesta s-ar explica, printre alte fenomene, dispariţia aproape totală a declinării latine, dispariţie survenită in limbile romanice in epoci diferite. Critici:- putem admite fără indoială că există ceva adevărat in această teorie, întrucît s-a constatat că fenomene identice pot să aibă loc in epoci şi locuri diferite, fără ca intre ele să fie vreo relaţie directă; - totuşi, este mai curind discutabil că o intreagă serie de fenomene identice s-ar putea produce, in virtutea unei pretinse „tendinţe”, in diferite limbi şi in mod independent in fiecare din ele;- oportun să reamintim:

- teoria undelor (Wellentkeorie: Johannes Schmidt, 1872): inovaţiile lingvistice (la origine creaţii individuale) se difuzează dintr-un punct al unui teritoriu, prin imitaţie, adică prin intermediul acceptării lor de către un număr din ce in ce mai mare de vorbitori, pină se acoperă zone mai mult sau mai puţin extinse, in funcţie de rezistenţele sau curentele contrarii pe care le intilnesc;

7

- geografia lingvistica modernă a confirmat cu toată evidenţa teoria undelor

Teoria generaţiilor (A. Meillet)= schimbarea lingvistică se datorează tocmai diferenţierii lingvistice care se stabileşte intre generaţii, faptului că niciodată copiii nu reproduc cu exactitate limba părinţilorCritici:- această teorie este perfect acceptabilă dacă prin ea inţelegem numai că fiul nu reproduce exact limba părintelui, ceea ce, in esenţă, inseamnă că nimeni nu reproduce in mod identic in actele sale lingvistice modelele după care işi creează expresia.- este insă o abstractizare violentă şi inutilă aceea de a introduce noţiunea de „generaţie", deoarece generaţia este ceva pur convenţional şi nu are nici o existenţă concretă (vîrstele persoanelor dintr-o comunitate reprezintă un „continuum")- Meillet se spijină pe o premisă care nu poate fi admisă: din motive necunoscute, poate fiziologice, anumite fenomene ar avea loc simultan in vorbirea unei intregi generaţii

Exemplu:- din motive nedeterminate, toţi copiii din Paris ar fi inceput la un moment dat să-1 pronunţe pe / mouillee ca pe un y, in timp ce părinţii lor continuau să pronunţe V (adică la fel ca // din spaniola exemplară din Castilia);

- formulată in acest mod, teoria nu poate fi acceptată, deoarece, in fond, se reduce la acelaşi fiziologism şi biologism;- inovaţiile nu au loc şi nu pot avea loc simultan intr-o intreagă „generaţie”:

- remarcăm existenţa unei inovaţii doar atunci cind ea a atins o anumită răspindire;- inovaţiile sint acceptate mai ales de tineri şi de copii, datorită tendinţelor inovatoare ale tineretului şi pentru că deprinderile lingvistice la copii nu sint consolidate;

- studiile empirice (Danemarca) au demonstrat că, din acest punct de vedere, copiii, ca vorbitori, nu sint diferiţi de adulţi:

Intre copii se stabilesc, chiar şi în jocuri, ierarhii analoge cu cele care se stabilesc intre adulţi; anumiţi copii, datorită unor calităţi individuale sau din motive sociale, ajung la un prestigiu mai mare, iar ceilalţi copii ii imită şi din punct de vedere lingvistic, acceptind modul lor de a vorbi.

Alte explicaţii ale cauzelor schimbării lingvistice: minimul efort, analogia , economia de expresie-privesc inainte de toate aspectul fonic al limbajului

Teoria minimului efort:= anumite sunete sau anumite grupuri fonice de pronunţie „dificilă", in special grupurile consonantice, s-ar transforma şi s-ar simplifica, reducindu-se la grupuri de pronunţie mai „facilă" sau la sunete uniceExemple: lat. pi > sp. t (ca in septem > siete): evident, un grup consonantic ca pt poate fi considerat „de pronunţie dificilă" sau cel puţin mai dificilă decit cea a consoanei simple tCritici:

- este dificil a stabili care sunete sau care grupuri fonice sint efectiv dificil de pronunţat;- conceptul de „pronunţie dificilă" se prezintă ca relativ dacă se iau in considerare mai multe limbi:

8

un fonem ca g (g din it. gemma) este dificil pentru spanioli, in timp ce pentru italieni nu; şi viceversa, sunetul %(sp. /) li se pare foarte dificil italienilor, care nu il au in sistemul lor fonologie;

- s-a observat că, in general, consoanele surde intervocalice „tind" să se transforme in sonore şi apoi in fricative, deoarece sonorele sint de pronunţie „mai facilă" decit surdele (reclamă mai puţin efort muscular):

- în cuvintul indoeuropean care in latină este mater, t s-a schimbat in d in multe limbi, acest d transformindu-se apoi intr-o fricativă, care uneori a ajuns să dispară complet (it. madre, sp.madre, engl. mother, arm. mayr, suedez mor, fr. mere);vs. - in multe limbi (slavă, lituaniană, albaneză) această schimbare nu s-a produs şi consoana surdă s-a menţinut pină astăzi (cf. rus. mat', sirbo-cr. maţi, lit. moţe, alb. motre);- surdele intervocalice latine au devenit sonore in spaniolă

vs. -această schimbare nu a avut loc decit parţial in toscană (cf. it. lago, ago, ca in sp. lago, aguja; dar it. fuoco, giuoco faţă de sp. fuego, juego);- n s-a petrecut deloc in romană, care continuă să menţină surdele originare (lac, ac, foc, joc)

- nici măcar in ceea ce priveşte una şi aceeaşi limbă nu se poate susţine că „evoluţia" normală ar merge cu necesitate de la dificil la mai facil:

-franceza, cu ale sale şaisprezece vocale, are fără indoială o pronunţie mai dificilă decit latina populară din sec. al III-lea d.C, care avea numai şapte; şi un cuvint ca fr. chemise este „mai dificil" de pronunţat decit lat. camisia;- poloneza actuală prezintă un sistem fonologie mult mai complex decit cel al slavei comune

Teoria analogiei = explică schimbările lingvistice printr-o „tendinţă spre regularitate" care se observă in toate limbile, adică prin tendinţa de a asimila formele aberante ("neregulate") la forme „regulate", la modele mai comune

Exemple: sp. (indicativ, perfectul simplu, pers. I sg.): ande, in loc de anduve, conform modelului hablé, corté etc; sp. (indicativ, prezent, pers. I sg.): cabo in loc de quepo;sp. (subjunctiv, prezent, pers. I+III sg.): haiga in loc de haya, după modelul traiga, caiga, oiga

- din punctul de vedere al actului lingvistic, individul greşeşte in selectarea modelului său, producind o formă nouă conform unui model care nu este cel general folosit in comunitatea sa lingvistică şi lăsindu-se influenţat de forme gramaticale mai comune sau de forme care aparţin aceleiaşi categorii sau constituie pereche cu cea a actului său lingvistic, ca sinonime, antonime etc.

Exemple:- lat. crassus > grassus, după modelul lui grossus: cf. sp. graso, grueso, fr. gras, gros, it. grasso, grosso;

9

- lat. gravis > grevis, adaptat la modelul contrariului său, levis; - sp.: superlativul buenisimo, nuevisimo, in loc de bonisimo, novisimo, dupa bueno, nuevo (gradul pozitiv);- sp. (Rio de la Plata): estea conform modelului lui sea (subj. prezent, pers. I+III sg., ptr. estar, respectiv ser)

- analogia este un fenomen general in limbi şi explică, in multe cazuri, mecanismul schimbării lingvistice; dar nu este o lege necesară a expresiei: schimbarea analogică nu trebuie să aibă loc, ci poate avea loc (sau nu); vorbitorul este stăpinul şi creatorul expresiei sale, iar lingviştii nu pot să prevadă această schimbare, ci doar să o inregistreze cind ea s-a produs

Exemple:- dacă unii spun cabo din caber, nu rezultă că cineva ar urma să spună sabo, din saber;

- tendinţa spre regularizarea gramaticală nu este absolută; există multe exemple ale fenomenului contrar:

Exemple:-lat. audire era un verb regulat, dar nu este regulat in spaniola actuală (oir provine din audire, insă prezintă in flexiunea sa forme „neregulate" ca oigo şi oiga);-o limbă cum e poloneza a complicat notabil flexiunea nominală a slavei comune, in loc să o simplifice

Cu alte cuvinte, in limbi există o „tendinţă" generală regularizatoare, dar se manifestă şi „tendinţa" contrară (sau „tendinţa" de a constitui noi regularităţi, parţiale): in istorie asistăm la o continuă facere, desfacere şi refacere a sistemelor.

Teoria economiei expresiei (O. Jespersen)= in limbi se observă in general tendinţa de a exprima numai ceea ce este necesar, ceea ce este indispensabil pentru inter-comprehensiune;

Exemple:- dacă intr-o expresie există deja un semn de plural, acesta poate fi considerat suficient, iar alte semne eventuale ale aceleiaşi funcţii se suprimă ca non-necesare:

- in franceză, pluralul la substantive nu mai apare (maison şi maisons se pronunţă in acelaşi fel), dat fiind că se exprimă in formă suficientă, de exemplu prin articol (la maison, Ies maisons);

- o parte dintr-un semn substituie intregul semn deoarece semnificatul reiese cu perfectă claritate (graţie situaţiei sau in virtutea unei convenţii tacite, in comunitatea in care se produce):

- in argoul studenţesc, prof, dir, in loc de profesor, director;Exemple de natură mai generală:- printr-un fel de degradare treptată a silabelor atone, dintr-un cuvint se conservă numai partea accentuată, intrucit este suficientă pentru a numi conceptul corespunzător:

- latină manduco, ficatum, credere vs. franceză mange, foie, croire; - gotică habaidedum vs. engleză had, cu aceeaşi funcţie;

Critici:. Această teorie poate fi admisă numai pentru unităţi fonice sau semantice separate şi nu in interiorul intregului sistem. Dacă examinăm sistemele in ansamblul lor, trebuie să admitem că, frecvent, ceea ce se simplifică pe de o parte, se complică pe de alta; se reduc sau se elimină anumite morfeme, dar, in acelaşi timp, se creează in mod necesar altele.

Exemple:

10

Franceză:- s-au simplificat desinenţele latine ale verbului: la prez. ind. (conj. I), există forme identice din punct de vedere fonic la pers. I, II, III şi VI: pense, penses, pense şi pensent;dar- este necesar să indicăm persoana prin intermediul pronumelui (je pense, tu penses, il pense), ceea ce nu se intimplă in latină, unde erau suficiente pentru aceasta desinenţele personale (clamo, clamas, clamat, clamant) ceea ce s-a simplificat in privinţa desinenţelor, pe de o parte, s-a complicat in privinţa pronumelorSpaniolă:- nu mai posedă desinenţele declinării latine; dar- are prepoziţii care exercită o funcţie analogă (patris, patri - sp. delpadre, alpadre)Limbi cu „morfeme” funcţionale („instrumente”) care nu sint evidente in mod imediat, precum ordinea cuvintelorExemplu:- propoziţia franceză Pierre voit Paul, in locul căreia nu s-ar putea spune Paul voit Pierre, pentru că in acest caz subiectul şi obiectul nu ar mai fi aceleaşidar- in latină, in schimb, dispunerea cuvintelor era indiferentă (adică nu constituia un „morfem"), deoarece funcţia sintactică se exprima prin intermediul desinenţelor:Petrus videt Paulum = Paulum videt Petrus = Paulum Petrus videt = Petrus Paulum videt = videt Petrus Paulum = videt Paulum Petrus (Petrus = subiect şi Paulum = compl. direct, datorită desinenţelor -us şi –um)

economia de expresie, chiar dacă este admisă, trebuie înţeleasă ca o economie aparentă

Concluzie- diferitele teorii, mai degrabă decit să identifice motivaţiile schimbării lingvistice, pun in evidenţă „mecanismul" şi condiţiile acestei schimbări; prin urmare semnalează cum şi cind se produce sau poate să se producă ea;- dar motivul intim al schimbării, al inovaţiei in limbă, este neconcordanţa dintre actul lingvistic şi modelul său; adică inovaţia, „schimbarea" in momentul său iniţial şi originar, este intotdeauna un act de creaţie individuală- această creaţie se poate datora unor:

-deprinderi articulatorii;-„erori" in selectarea modelului;-motive stilistice (exigenţele unei mai mari expresivităţi);-motive culturale (de exemplu, obiecte sau concepte noi pentru care este necesar să se creeze nume noi);-unor cauze pur şi simplu fizice (ca defecte de pronunţie) etc.

- Creaţia lingvistică se poate manifesta:- in planul material al limbajului (schimbare fonică);- in planul conţinutului semnificativ (schimbare semantică);- in ambele planuri concomitent

- Creaţia lingvistică poate fi:- creaţie in sensul strict al termenului, adică invenţie a unui nou semn;

11

- un act de alegere a modelului, ca in cazurile in care, vorbind in interiorul unei anumite comunităţi şi in cadrul unei convenţii lingvistice determinate, individul vorbitor, datorită oricăruia dintre motivele menţionate mai sus, foloseşte ca model pentru un semn „actual" un semn anterior care aparţine altei convenţii sau altei comunităţi culturale, sociale, regionale, sau chiar altei comunităţi lingvistice in sens larg, adică unei limbi străineExistă, prin urmare:-in cadrul aceluiaşi sistem lingvistic, o continuă trecere de semne de la o comunitate la alta, de la un strat social la altul, de la o regiune la alta şi de la o convenţie la alta (sau de la limba comună la dialecte şi viceversa, de la un dialect la altul, de la limbaje speciale sau tehnice la limba comună şi viceversa, de la limbajul familiar la limba literară şi viceversa, de la limbajul emotiv sau afectiv la limbajul enunţiativ şi viceversa etc);- un interschimb intre sisteme lingvistice autonome, adică intre limbi diferiteIn fiecare caz, in comunitatea in care incepe să se intrebuinţeze şi se difuzează, semnul se prezintă ca „inovaţie" şi „schimbare".

-In consecinţă, schimbările lingvistice nu sint niciodată generale şi simultane, ci provin intotdeauna de la un act individual, de la o inovaţie care se difuzează prin imitaţie. Schimbarea se produce, la origine, intr-un act lingvistic, intr-un cuvint, şi se difuzează mai departe in alte acte lingvistice şi se aplică, de asemenea, altor cuvinte.

Sub acest aspect, schimbarea fonică (sau „fonetică") nu se deosebeşte absolut deloc de schimbarea semantică:- ambele tipuri se produc la inceput intr-un singur cuvint;- după acest punct iniţial, cele două tipuri de schimbări se difuzează in acelaşi mod, adică prin imitaţie: schimbarea semantică, prin intermediul acceptării noului semnificat de către alţi indivizi; iar schimbarea fonetică, prin acceptarea noului sunet in acelaşi cuvint şi a extinderii sale asupra altor cuvinte in care acelaşi fonem se prezintă in acelaşi context fonic, reproducindu-se de obicei in toate cazurile analoge, sau in marea majoritate a acestora, ceea ce justifică principiul metodologic al corespondenţei regulate intre două faze succesive ale aceluiaşi sistem sau ceea ce se numeşte lege fonetică.

12