CAUZA PRIVIND DELIMITAREA MARITIMĂ ÎN MAREA NEAGRĂ (ROMÂNIA c. UCRAINA) HOTĂRÂRE

CUPRINS

Paragrafe

1. Cronologia procedurii 1-13

2. Geografie generală 14-16

3. Chestiuni preliminare de drept 17-42

3.1. Subiectul disputei 17-19

3.2. Jurisdicţia Curţii şi scopul acesteia 20-30

3.3. Dreptul aplicabil 31-42

4. Delimitarea maritimă existentă între Părţi (ca urmare a încheierii Proceselor Verbale din 1949, 1963, 1974,

respectiv a Tratatelor din 1949 şi 1961 dintre România şi URSS, şi a Tratatului din 2003 dintre România şi

Ucraina) 43-76

5. Coastele relevante 77-105

5.1. Coasta relevantă română 80-88

5.2. Coasta relevantă ucraineană 89-105

6. Zona maritimă relevantă 106-114

7. Metodologia de delimitare 115-122

8. Stabilirea liniei echidistante provizorii 123-154

8.1. Selectarea punctelor de referinţă 123-149

8.2. Construcţia liniei echidistante provizorii 150-154

9. Circumstanţe relevante 155-204

9.1. Disproporţia dintre lungimile coastelor 158-168

9.2. Natura închisă a Mării Negre şi delimitările deja efectuate în regiune 169-178

9.3. Prezenţa Insulei Şerpilor în zona de delimitare 179-188

9.4. Conduita Părţilor (concesiuni de petrol şi gaze, activităţi de pescuit şi patrule navale)

189-198

9.5. Vreun efect limitativ 199-201

9.6. Considerentele Părţilor privind securitatea 202-204

10. Linia de delimitare 205-209

11. Testul disproporţionalităţii 210-216

12. Frontiera maritimă care delimitează platoul continental şi zonele economice

exclusive 217-218

13. Clauza operativă 219

_________________

CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE

ANUL 2009

2009 3 februarie

Lista generală Nr. 132

3 Februarie 2009

CAUZA PRIVIND DELIMITAREA MARITIMĂ ÎN MAREA NEAGRĂ (ROMÂNIA c. UCRAINA)

HOTĂRÂRE

Prezenţi: Preşedinte HIGGINS; Vice-Preşedinte AL-KHASAWNETH, Judecătorii RANJEVA, SHI, KOROMA, BUERGENTHAL, OWADA, TOMKA, ABRAHAM, KEITH, SEPÚLVEDA-AMOR, BENNOUNA, SKOTNIKOV; Judecătorii ad hoc COT, OXMAN; Grefier COUVREUR.

În cauza privind delimitarea maritimă în Marea Neagră. Între România reprezentată prin

E.S. Dl Bogdan Aurescu, Director General, Ministerul Român al Afacerilor

Externe, Lector, Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti, Preşedinte al Filialei române a Asociaţiei de Drept Internaţional, membru al Curţii Permanente de Arbitraj.

în calitate de Agent, Consilier şi Avocat; Dl Cosmin Dinescu, Director General al Departamentului de Afaceri Juridice,

Ministerul Român al Afacerilor Externe, în calitate de Co-Agent, Consilier şi Avocat E.S. Dl Călin Fabian, Ambasador al României în Regatul Olandei în calitate de Co-Agent; Dl James Crawford, S.C., F.B.A, Profesor Whewell de Drept Internaţional,

Universitatea Cambridge, membru al Institutului de drept internaţional, Avocat pledant,

- 2 - Dl Vaughan Lowe, Q.C., Profesor Chichele de Drept Internaţional,

Universitatea Oxford, membru al Baroului britanic, membru asociat al Institutului de drept internaţional,

Dl Alain Pellet, Profesor la Universitatea Paris Ouest, Nanterre-La Défense,

membru şi fost Preşedinte al Comisiei de Drept Internaţional, membru asociat al Institutului de drept internaţional,

în calitate de S.C. şi Avocaţi; Dl Daniel Müller, Cercetător la Centrul de drept internaţional de la Nanterre

(CEDIN), Universitatea Paris Ouest, Nanterre-La Défense Dl Simon Olleson, membru al Baroului britanic, în calitate de Consilieri şi Avocaţi; Dl Gicu Boroşi, Director General, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Dl Mihai German, Director General Adjunct, Agenţia Naţională pentru

Resurse Minerale, Membru al Comiciei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Limitele Platoului

Continental, Dl Eugen Laurian, Contraamiral (în rezervă), Dl Octavian Buzatu, Locotenent Comandant (în rezervă), Dl Ovidiu Neghiu, Căpitan, Ministerul Român al Apărării, în calitate de Experţi Tehnici şi Cartografici; Dl Liviu Dumitru, Şef al Oficiului pentru Frontiere şi Delimitări Maritime,

Ministerul Român al Afacerilor Externe Dna Irina Niţă, Secretar II, Consilier Juridic, Ambasada României în Regatul

Olandei, Dna Catrinel Brumar, Secretar III, Oficiului pentru Frontiere şi Delimitări

Maritime, Ministerul Român al Afacerilor Externe, Dna Mirela Pascaru, Secretar III, Oficiului pentru Frontiere şi Delimitări

Maritime, Ministerul Român al Afacerilor Externe, Dna Ioana Preda, Secretar III, Oficiului pentru Frontiere şi Delimitări

Maritime, Ministerul Român al Afacerilor Externe, Dna Olivia Horvath, Funcţionar Public, Departamentul de Diplomaţie Publică,

Ministerul Român al Afacerilor Externe, în calitate de consilieri şi

- 3 - Ucraina reprezentată prin E.S. Dl Volodymyr A. Vassylenko, Consilier al Ministerului Ucrainean al

Afacerilor Externe, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Ucrainei, Profesor de Drept Internaţional, Universitatea Naţională Kiev Mohyla Academy,

în calitate de Agent; E.S. Dl Oleksandr M. Kupchyshyn, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar

al Ucrainei, Ministru Ucrainean Adjunct al Afacerilor Externe, Dl Volodymyr G. Krokhmal, Director al Departamentului Juridic şi Tratate al

Ministerului Ucrainean al Afacerilor Externe, în calitate de Co-Agenţi; Dl Rodman R. Bundy, avocat la Curtea de Apel Paris, membru al Baroului

New York, Eversheds LLP, Paris, Dl Jean-Pierre Quéneudec, Profesor emerit de Drept Internaţional,

Universitatea Paris I (Panthéon-Sorbonne), Sir Michael Wood, K.C.M.G., membru al Baroului britanic, membru al

Comisiei de Drept Internaţional, Dna Loretta Malintoppi, avocat la Curtea de Apel Paris, membru al Baroului

din Roma, Eversheds LLP, Paris, în calitate de Consilieri şi Avocaţi; E.S. Dl Vasyl G. Korzachenko, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al

Ucrainei în Regatul Olandei, Dl Nick Minogue, Avocat la Curtea Supremă a Angliei şi Ţării Galilor, Dl Oleksii V. Ivanchenko, Şef al Diviziei de Drept Internaţional,

Departamentul Juridic şi Tratate al Ministerului Ucrainean al Afacerilor Externe, Dl Maxime O. Kononenko, Secretar I al Ambasadei Ucrainei în Republica

Franceză, Dna Mariana O. Betsa, Secretar II al Ambasadei Ucrainei în Regatul Olandei, în calitate de Consilieri Juridici; Dl Robin Cleverly, M.A., D. Phil., C. Geol., F.G.S., Consultant în Dreptul

Mării, Servicii Amirale de Consulanţă, General Major Borys D. Tregubov, Asistent al Şefului Serrviciului Ucrainean

de Protecţie a Frontierei de Stat

- 4 - în calitate de Consilieri Tehnici, CURTEA, aflată în componenţa arătată în prealabil, în urma deliberărilor, pronunţă următoarea Hotărâre: 1. La 16 septembrie 2004 România a depus o Cerere la Grefa Curţii, datată 13

septembrie 2004, demarând proceduri împotriva Ucrainei cu privire la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive a României, respectiv a Ucrainei în Marea Neagră.

În Cererea sa, România încearcă să fundamenteze jurisdicţia Curţii pe

prevederile paragrafului 4 (h) al Acordului Conex constituit prin schimbul de scrisori din 2 iunie 1997 între Miniştrii Afacerilor Externe al României respectiv al Ucrainei. Acordul Conex a fost încheiat prin raportare la Articolul 2 al Tratatului privind Relaţiile de Bună-Vecinătate şi Cooperare dintre România şi Ucraina, semnat la 2 iunie 1997 (de acum înainte numit „Tratat de Bună-Vecinătate şi Cooperare”). Ambele instrumente au intrat în vigoare la 22 octombrie 1997.

2. Respectând Articolul 40, paragraful 2 din Statut, Grefa a comunicat imediat

o copie certificată a Cererii Guvernului Ucrainei; iar potrivit paragrafului 3 al acelui Articol, toate Statele îndreptăţite să apară înaintea Curţii au fost notificate privind existenţa Cererii.

3. Respectând instrucţiunile Curţii în conformitate cu Articolul 43 al

Regulamentului Curţii, Grefa a adresat Statelor părţi la Convenţia Naţiunilor Unite privind Dreptul Mării din 10 decembrie 1982 notificările prevăzute de Articolul 63, paragraful 1 al Statutului Curţii. În plus, Grefa a adresat Comunităţii Europene, care este de asemenea parte la acea Convenţie, notificarea prevăzută de Articolul 43, paragraful 2 din regulamentul Curţii, astfel cum a fost adoptat la 29 septembrie 2005, întrebând organizaţia dacă intenţiona sau nu să formuleze observaţii în conformitate cu acea prevedere. Ca răspuns, Comunitatea Europeană a comunicat Grefei lipsa intenţiei de a transmite observaţii privind această cauză.

4. În contextul în care Curtea nu avea în componenţa sa vreun judecător care

să aibă naţionalitatea vreuneia dintre Părţi, fiecare Parte şi-a exercitat dreptul conferit de Articolul 31, paragraful 3 al Statului, alegând un judecător ad hoc care să îl reprezinte în această cauză. România l-a numit pe Dl Jean-Pierre Cot, iar Ucraina pe Dl Bernard H. Oxman.

5. Printr-un Ordin datat în 19 noiembrie 2004, Curtea a stabilit termenele de

19 august 2005, respectiv 16 mai 2006 ca termene-limită pentru depunerea Memoriului României şi a Contra-Memoriului Ucrainei; aceste susţineri au fost depuse în mod corespunzător, înainte de împlinirea termenelor limită prevăzute.

- 5 -6. Printr-un Ordin din 30 iunie 2006, Curtea a admis depunerea unei

replici din partea României, respectiv a unei Duplici din partea Ucrainei, fixând datele de 22 decembrie 2006, respectiv 15 iunie 2007 ca termene-limită pentru depunerea acestor susţineri. Replica României a fost depusă înainte de expirarea termenului-limită. Printr-un Ordin din 8 iunie 2007, la solicitarea Ucrainei, Curtea a amânat termenul-limită pentru depunerea Duplicii pentru 6 iulie 2007. Ucraina a depus în mod corespunzător Duplica sa înainte de expirarea noului termen-limită.

7. Printr-o scrisoare datată 23 august 2007 şi primită de Grefa Curţii la 30

august 2007, Agentul României a informat Curtea asupra faptului că Guvernul său doreşte să depună un nou document, în conformitate cu Articolul 56 din Regulamentul Curţii, oferind unele explicaţii drept justificare a solicitării făcute, şi anume faptul că documentul era necesar „cu scopul unei dezvăluiri cât mai complete a probelor materiale atât faţă de partea ucraineană cât şi faţă de Curte”, respectiv că „întârzierea dezvăluirilor” era cauzată de faptul că documentul respectiv nu a fost arhivat alături de celelalte surse relevante pentru acest subiect”. Ca răspuns, Agenul Ucrainei a informat Curtea asupra faptului că Guvernul său nu consimte asupra depunerii acestui nou document, susţinând că România nu a avut „o conduită conformă Directivei Practice IX, deoarece nu a indicat de ce consideră că ar fi necesară depunerea acestui document nou în acel moment, respectiv că nu a oferit o explicaţie pentru motivul pentru care nu a introdus această hartă mai devreme în decursul acestor proceduri”. Luând în considerare absenţa consimţământului Ucrainei, la 10 decembrie 2007, Grefa, urmărind instrucţiunile Curţii, a solicitat ca Guvernul României să ofere explicaţii suplimentare asupra motivului pentru care acest document nou ar fi considerat ca fiind necesar. Astfel de explicaţii adiţionale au fost depuse în mod corespunzător de către Guvernul României la 18 decembrie 2007. La 23 ianuarie 2008, Părţile au fost informate asupra faptului că Curtea, după ce a luat în considerare opiniile Părţilor, a decis, în conformitate cu Articolul 56 paragraful 2 al Regulamentului Curţii, să autorizeze depunerea de către Guvernul României a noului document.

8. În conformitate cu Articolul 53, paragaful 2, al Regulamentului Curţii,

Curtea a decis în urma luării la cunoştinţă a opiniilor Părţilor, publicarea de copii ale susţinerilor şi documentelor anexate începând cu debutul etapei orale a procedurilor.

9. Audierile publice au fost organizate între 2 şi 19 septembrie 2008, în cadrul

cărora Curtea a audiat argumentele orale şi replicile susţinute de către: Pentru România: E.S. Dl Bogdan Aurescu, Dl Alain Pellet, Dl Cosmin Dinescu, Dl James Crawford, Dl Vaughan Lowe, Dl Daniel Müller, Dl Simon Olleson. Pentru Ucraina: E.S. Dl Volodymyr A. Vassylenko, Dl Rodman R. Bundy, Sir Michael Wood, Dl Jean-Pierre Quéneudec, Dna Loretta Malintoppi. 10. La audieri, un judecător a adresat întrebări Părţilor, cărora li s-a răspuns

oral în conformitate cu Articolul 61, paragraful 4 al Regulamentului Curţii.

- 6 -

*

11. În Cererea sa, România a formulat următoarele petite:

„Rezervându-şi dreptul de a face adăugiri, amendări sau modificări ale prezentei solicitări în decursul procedurilor, România solicită Curţii să traseze o frontieră maritimă unică între platoul continental şi zonele economice exclusive ale celor două State în Marea Neagră, în conformitate cu dreptul internaţional, şi în mod deosebit cu criteriile prevăzute la Articolul 4 al Acordului Conex.”

12. În etapa scrisă a procedurilor, Părţile au făcut apel la următoarele

considerente: Din partea Guvernului României, În Memoriu:

Pentru motivele menţionate mai sus, Guvernul României solicită în mod respectuos Curţii trasarea unei frontiere maritime unice care să împartă platoul continental, respectiv zonele economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră, potrivit următoarei descrieri:

de la Punctul F, la 45° 05’ 21” N, 30° 02’ 27” E, pe arcul de 12 nm care înconjoară Insula Şerpilor, până la Punctul X, la 45° 14’ 20” N, 30° 29’ 12” E, de la Punctul X printr-un segment drept până la Punctul Y, la 45° 11’ 59” N, 30° 49’ 16” E, apoi pe linia echidistantă dintre coastele adiacente ale României şi Ucrainei, de la Punctul Y la Punctul T, la 45° 09’ 45” N, 30° 08’ 40” E, iar apoi pe linia mediană dintre coastele opuse ale României şi Ucrainei, de la Punctul T la Punctul Z, la 43° 26’ 50” N, 31° 20’ 10” E.”

În Replică:

„Pentru motivele arătate în Memoriu, ca şi în această Replică, România solicită în mod respectuos Curţii trasarea unei frontiere maritime unice care să împartă platoul continental, respectiv zona economică exclusivă a României şi Ucrainei în Marea Neagră, potrivit următoarei descrieri:

(a) de la Punctul F, la 45° 05’ 21” N, 30° 02’ 27” E, pe arcul de 12 nm care înconjoară Insula Şerpilor, până la Punctul X, la 45° 14’ 20” N, 30° 29’ 12” E,

- 7 -(b) de la Punctul X printr-un segment drept până la Punctul Y, la 45° 11’ 59” N, 30° 49’ 16” E, (c) apoi pe linia echidistantă dintre coastele adiacente ale României şi Ucrainei, de la Punctul Y la Punctul T, la 45° 09’ 45” N, 30° 08’ 40” E, (d) iar apoi pe linia mediană dintre coastele opuse ale României şi Ucrainei, de la Punctul T la Punctul Z, la 43° 26’ 50” N, 31° 20’ 10” E.”

Din partea Guvernului Ucrainei, în Contra-Memoriu şi în Duplică:

În lumina faptelor şi a principiilor de drept amintite [în Contra-Memoriul şi Duplica Ucrainei], respectiv în respingerea susţinerilor contrare ale României, Ucraina solicită în mod respectuos Curţii să hotărască şi să declare ca delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, constituie o linie de delimitare a cărei traiectorie, utilizând sistemul Pulkovo (i.e. folosind elipsoida Krasovsky) este următoarea :

Începând cu punctul identificat în Articolul 1 al

tratatului din 2003, având coordonatele 45° 05’ 21” N, 30° 02’ 27” E, linia de delimitare înaintează în direcţia sud-est către Punctul 2, având coordonatele 44° 54’ 00”N; 30° 06’ 00”E, şi de aici la Punctul 3, având coordonatele 43° 20’ 37”N; 31° 05’ 39”E, continuând apoi de-a lungul aceluiaşi azimuth, până la locul în care frontiera ajunge într-un punct unde intervin eventualele interese ale Statelor terţe.”

13. În decursul etapei orale a procedurilor Părţile au avut următoarele susţineri:

Din partea Guvernului României, la audierile din 16 septembrie 2008:

„România solicită în mod respectuos Curţii trasarea unei frontiere maritime unice care să împartă zonele maritime ale României şi Ucrainei în Marea Neagră, potrivit următoarei descrieri:

(a) de la Punctul F, la 45° 05’ 21” N, 30° 02’ 27” E, pe arcul de 12 nm care înconjoară Insula Şerpilor, până la Punctul X, la 45° 14’ 20” N, 30° 29’ 12” E, (b) de la Punctul X printr-un segment drept până la Punctul Y, la 45° 11’ 59” N, 30° 49’ 16” E, (c) apoi pe linia echidistantă dintre coastele adiacente ale României şi Ucrainei, de la Punctul Y la Punctul T, la 45° 09’ 45” N, 30° 08’ 40” E,

- 8 -(d) iar apoi pe linia mediană dintre coastele opuse ale României şi Ucrainei, de la Punctul T la Punctul Z, la 43° 26’ 50” N, 31° 20’ 10” E.”

Din partea Guvernului Ucrainei, la audierile din 19 septembrie 2008:

„Pentru motivele arătate în pledoariile scrise şi orale ale Ucrainei, Ucraina solicită Curţii să hotărască asupra faptului că linia de delimitare a platoului continental şi a zonelor economice exclusive dintre Ucraina şi România este următoarea :

(a) Începând cu punctul (Punctul 1) identificat în Articolul 1 al

Tratatului din 2003 dintre Ucraina şi România privind Regimul Frontierei de Stat româno-ucraineene, având coordonatele 45° 05’ 21” N, 30° 02’ 27” E, linia de delimitare înaintează în direcţia sud-est către Punctul 2, având coordonatele 44° 54’ 00”N; 30° 06’ 00”E; apoi

(b) De la Punctul 2 linia continuă de-a lungul unui azimuth de 156° până la Punctul 3, având coordonatele 43° 20’ 37”N; 31° 05’ 39”E, iar apoi continuă de-a lungul aceluiaşi azimuth, până când frontiera ajunge într-un punct unde intervin eventualele interese ale Statelor terţe.”

Coordonatele sunt raportate la sistemul Pulkovo (i.e. folosind

elipsoida Krakovsky), toate liniile fiind loxodroame.”1*

* *

1 A se vedea harta-schiţă Nr. 1 întocmită pentru scopuri strict ilustrative

- 10 -

2. Geografie generală

14. Zona maritimă în care urmează să se realizeze delimitarea în cauza de faţă este localizată în nord-vestul Mării Negre.

15. Marea Neagră este o mare închisă, conectată cu Marea Mediterană prin

Strâmtorile Dardanele, Marea Marmara şi Bosfor. Marea Neagră este situată între 40° 56’ şi 46° 33’ N, respectiv 27° 27’ şi 41° 42’ E. Peninsula Crimeea se extinde în Marea Neagră către sud pornind din partea continentală a Ucrainei. Marea Neagră are o suprafaţă de aproximativ 432.000 km² şi este alcătuită din apele teritoriale şi zonele economice exclusive ale Statelor riverane care o împrejmuiesc.

16. În partea nord-vestică a Mării Negre, la o distanţă de aproximativ 20 de

mile marine faţă de delta Dunării, se află situat un element natural numit Insula Şerpilor. Insula Şerpilor se menţine descoperită în timpul fluxului, are o suprafaţă de aproximativ 0,17 km² şi o circumferinţă de aproximativ 2000 m.

3. Chestiuni preliminare de drept 3.1. Subiectul disputei

17. Disputa dintre România şi Ucraina se referă la stabilirea unei frontiere maritime unice care să delimiteze platoul continental şi zonele economice exclusive între cele două State în Marea Neagră.

18. Cele două State, când au încheiat Tratatul de Bună-Vecinătate şi

Cooperare, la 2 iulie 1997, au convenit prin Acordul Conex (a se vedea paragraful 1 de mai sus), că „vor negocia un Acord privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră” (Acordul Conex, para. 4). Negocierile pentru semnarea unui astfel de Acord erau aşteptate să înceapă „cât de curând posibil, într-o perioadă de trei luni de la data intrării în vigoare a Tratatului de Bună-Vecinătate şi Cooperare.” (Acordul Conex, para. 4 (g)). Tratatul a intrat în vigoare la 22 Octombrie 1997, negocierile privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive au debutat în ianuarie 1998, dar în pofida celor 24 de runde, ultima fiind organizată în septembrie 2004, la care se adaugă zece runde organizate la nivel de experţi, nu s-a ajuns la nici un acord privind delimitarea.

19 În aceste circumstanţe, România a sesizat Curtea la data de 16 septembrie

2004, depunând la Grefa Curţii Cererea sa instituind proceduri în prezenta cauză.

3.2. Jurisdicţia Curţii şi scopul acesteia 20. România invocă drept fundament pentru stabilirea jurisdicţiei Curţii

Articolul 36, paragraful 1 al statutului Curţii şi paragraful 4 (h) al Acordului Conex, acesta din urmă având următorul conţinut:

„În cazul în care aceste negocieri nu vor determina încheierea acordului sus-menţionat într-o perioadă de timp rezonabilă, dar nu mai târziu de 2 ani de la iniţierea acestora, Guvernul României şi Guvernul Ucrainei convin că problema delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive va fi soluţionată de Curtea Internaţională de Justiţie a Naţiunilor Unite, la solicitarea oricărei părţi, cu condiţia ca

- 11 -Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat să fi intrat în vigoare. Totuşi, în cazul în care Curtea Internaţională de Justiţie ar considera că întârzierea intrării în vigoare a Tratatului privind Regimul Frontierei de Stat este un rezultat al culpei uneia dintre Părţi, aceasta va avea posibilitatea examinării cererii privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive înainte de intrarea în vigoare a Tratatului.” 21. Rezultă din textul clauzei compromisorii că cele două condiţii trebuie

îndeplinite înainte ca oricare dintre Părţi să fie îndreptăţită să transmită cauza la Curte. Prima condiţie este aceea de a nu se fi încheiat un acord de delimitare „într-o perioadă rezonabilă de timp, dar nu mai târziu de 2 ani” de la debutul negocierilor. Între Părţi nu a intervenit un acord în decursul perioadei de şase ani în care s-au derulat negocierile (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Cea de-a doua condiţie, şi anume aceea ca Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat trebuia să fi intrat în vigoare, a fost de asemenea îndeplinită. La 17 iunie 2003, Tratatul dintre România şi Ucraina privind Regimul Frontierei de Stat Româno-Ucrainean, Colaborare şi Asistenţă Mutuală privind Probleme de Frontieră (de acum înainte numit „Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003”) a fost semnat, şi a intrat în vigoare la 27 mai 2004.

22. Părţile convin asupra faptului că toate condiţiile pentru stabilirea

jurisdicţiei Curţii au fost îndeplinite până în momentul depunerii Cererii, iar în consecinţă Curtea beneficiază de jurisdicţie pentru a decide asupra cauzei. Totuşi, acestea se contrazic în ceea ce priveşte scopul precis al jurisdicţiei conferite Curţii.

*

23. Problema scopului jurisdicţiei Curţii a fost ridicată de către Ucraina în timpul etapei scrise a procedurilor, ca răspuns la susţinerile României conform cărora „segmentul iniţial al frontierei care separă zona economică exclusivă şi platoul continental al României de apele teritoriale ucrainene din jurul Insulei Şerpilor” între „Punctul F” (modalitatea României de a se referi la punctul de intersecţie a apelor teritoriale ale României şi Ucrainei stabilit prin Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003) şi „Punctul X” (punctul limită, potrivit României, a frontierelor convenite pe arcul de 12 mile în jurul Insulei Şerpilor) a fost stabilit prin acorduri bilaterale. În opinia României, „modalitatea adecvată în care Curtea ar trebui să realizeze delimitarea o constituie confirmarea frontierei dintre aceste două puncte, urmând apoi să treacă la determinarea liniei de delimitare pe celelalte segmente pe care linia nu a fost încă stabilită de către cele două State.

24. Ucraina susţine că jurisdicţia Curţii este „restrânsă la delimitarea zonelor

de platou continental şi a zonelor economice exclusive a Părţilor”. În viziunea sa, Curtea nu beneficiază de jurisdicţie pentru a delimita alte zone maritime aparţinând oricăreia dintre Părţi, şi în deosebi referitor la marea lor teritorială. Ucraina susţine că „delimitarea trebuie să înceapă la limita externă a apelor teritoriale ale celor două State” iar linia care va fi trasată de Curte „va fi o linie care va delimita numai platoul continental şi ZEE”. Aceasta susţine că nu i se permite Curţii să traseze o linie divizând apele teritoriale ale unui Stat de platoul continental respectiv zona economică exclusivă a celuilalt Stat. Pentru acest motiv, Ucraina consideră că Curtea nu are jurisdicţie

- 12 - „să traseze o linie de delimitare astfel cum se doreşte de către România între aşa-numitele puncte F şi X de-a lungul unui segment de arc de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor, având în vedere că acea porţiune a liniei ar delimita marea teritorială a Ucrainei de zonele despre care România susţine că ar fi platoul său continental şi ZEE”. Ucraina adaugă că acordul părţilor de a conferi jurisdicţie Curţii are „ca şi consecinţă faptul că frontierele care urmează să fie delimitate de către Curte trebuie să fie de aşa natură încât, pornind de la punctul terminal convenit al frontierei mărilor lor teritoriale, fiecare Parte beneficiază de unele zone de platoul continental şi ZEE în imediata apropiere în directia est şi sud de la acel punct terminal convenit”. Totuşi, Ucraina arată că potrivit opiniei sale „problema jurisdicţională nu este

necesar a fi decisă, deoarece, de la punctul F, linia înaintează în direcţie sud-estică, ca o linie care delimitează zone de platou continental şi ZEE aparţinând fiecăreia dintre Părţi.”

*

25. Ca răspuns, România susţine că instanţele internaţionale „nu se consideră a fi oprite de la stabilirea frontierelor maritime care separă, pe de o parte, platoul continental (sau zona economică exclusivă) a unei părţi şi, pe de altă parte, alte zone maritime (incluzând marea teritorială) a celeilalte părţi”. În orice caz, din punctul ei de vedere, nu există nici un fel de consecinţe practice care să decurgă din modalităţile diferite de abordare ale Părţilor asupra jurisdicţiei Curţii. Având în vedere că există deja o frontieră maritimă de-a lungul liniei de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor şi până la Punctul X stabilit prin acorduri bilaterale, chiar dacă Curtea nu ar avea jurisdicţie pentru a delimita platoul continental şi zonele economice exclusive ale unei Părţi de marea teritorială a celeilalte, ar trebui totuşi să aibă în vedere acordurile în vigoare dintre România şi Ucraina şi frontiera maritimă rezultată. Astfel, România conclude că problema existenţei jurisdicţiei Curţii pentru realizarea delimitării dintre Punctele F şi X nu va afecta trasarea unei noi linii de delimitare, care oricum va începe din Punctul X.

* *

26. Curtea reţine că Ucraina nu consideră că în conformitate cu dreptul internaţional, la nivel de principiu, nu ar putea să existe o linie de delimitare a mării teritoriale a uneia dintre State de zona economică exclusivă şi platoul continental al celuilalt Stat. De fapt, o atfel de linie a fost determinată de către Curte din cea mai recentă Hotărâre a sa asupra delimitării maritime (a se edea Disputa Teritorială şi Maritimă dintre Nicaragua şi Honduras în Marea Caraibelor, Hotărârea din 8 Octombrie 2007). Ucraina se bazează pe termenii paragrafului 4 (h) al Acordului Conex, care, în opinia acesteia „sugerează că Părţile nu au anticipat că Curţii i se va solicita să delimiteze o frontieră maritimă cu scop multiplu, de-a lungul limitei externe a mării teritoriale ucrainene” în jurul Insulei Şerpilor.

- 13 - 27. Modul de formulare a paragrafului 4 (h) a Acordului Conex potrivit căruia

„problema delimitării platoului continental şi a zonei economice exclusive trebuie să fie soluţionată de către...Curtea Internaţională de Justiţie”, nu menţionează dacă aceste zone trebuie să se găsească pe ambele părţi ale liniei de delimitare de-a lungul acestei lungimi. Curtea este de părere că trebuie să interpreteze prevederile paragrafului 4 (h) al Acordului Conex care conferă Curţii jurisdicţie în lumina obiectului şi a scopului acestui Acord şi a contextului său.

Acel Acord a fost încheiat în aceeaşi zi în care a fost încheiat şi Tratatul

privind Relaţiile de Bună-Vecinătate şi Cooperare între România şi Ucraina, care la Articolul 2, paragraful 2, prevede:

“Părţile Contractante vor încheia un Tratat separat privind regimul frontierei dintre cele două state şi vor soluţiona problema delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră, pe baza principiilor şi a procedurilor asupra cărora s-a convenit printr-un schimb de scrisori între miniştrii afacerilor externe, care va avea loc simultan cu semnarea Tratatului. Înţelegerile incluse în acest schimb de scrisori vor intra în vigoare simultan cu intrarea în vigoare a acestui Tratat.” 28. Acordul Conex specifică maniera în care angajamentul celor două Părţi,

prevăzut la Articolul 2, paragraful 2 al Tratatului privind Relaţiile de Bună-Vecinătate şi Cooperare dintre România şi Ucraina, citat mai sus, îşi va produce efectele. Părţile au stabilit, în special, în paragraful 1 al Acordului Conex că un Tratat privind regimul frontierei dintre cele două State trebuie să fie încheiat “nu mai târziu de 2 ani de la data intrării în vigoare a Tratatului privind la Relaţiile de Bună-Vecinătate şi Cooperare dintre România şi Ucraina”, care a avut loc la data de 22 Octombrie 1997. În paragraful 4 al aceluiaşi Acord, Părţile au mai stabilit că un Acord asupra delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră trebuie să fie supus unei negocieri între Părţi. Curtea consideră că Părţile au înţeles, astfel, că orice problemă existentă între acestea, fie privind uscatul sau marea, trebuie să fie rezolvată pe cale amiabilă. Potrivit interpretării restrânse a Ucrainei, Curtea nu va “rezolva problema delimitării” între cele două State, în cazul în care aceasta nu ar fi în mare măsură favorabilă Ucrainei

Curtea afirmă că Tratatul privind regimul frontierei de stat a fost încheiat la 17

iunie 2003, i.e. la şase ani de la intrarea în vigoare a Tratatului privind Relaţiile de Bună-Vecinătate şi Cooperare dintre România şi Ucraina, şi nu în doi ani aşa cum iniţial a fost stabilit. Tratatul privind frontiera de stat din 2003, în Articolul 1, descrie linia de frontieră între cele două Părţi nu doar pe uscat dar şi linia care separă mările lor teritoriale, “până la punctul 45º 05' 21" latitudine nordică şi 30º 02' 27" longitudine estică, ce reprezintă punctul de întâlnire [al mării teritoriale a Ucrainei în jurul Insulei Şerpilor] cu frontiera de stat a României ce trece pe limita exterioară a mării sale teritorile”.

29. Nici un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonelor

economice exclusive în Marea Neagră nu a fost atins. Părţile au stabilit la paragraful 4 (h) al Acordului Conex că, în aceste circumstanţe, fiecare Parte poate solicita acestei Curţi să decidă asupra problemei privind delimitarea. Decizia Curţii va substitui astfel un acord non-existent între Părţi privind delimitarea platoului continental şi a zonelor

- 14 -economice exclusive şi va rezolva toate acele probleme care nu au fost soluţionate de părţi.

30. În îndeplinirea sarcinilor sale, Curtea va lua în considerare în mod

corespunzător, acordurile în vigoare între Părţi referitoare la delimitarea respectivelor lor mări teritoriale. Curtea nu are jurisdicţie în a delimita mările teritoriale ale Părţilor. Jurisdicţia sa acoperă delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive. Totuşi, contrar a ceea ce a fost sugerat de către Ucraina, nimic nu împiedică faptul ca jurisdicţia să fie exercitată astfel încât un segment al liniei să poată rezulta într-o delimitare între zona economică exclusivă şi platoul continental al unui Stat pe de o parte, şi, marea teritorială al celuilalt Stat la limita sa dinspre mare, pe de altă parte.

3.3. Dreptul aplicabil 31. Atât România cât şi Ucraina sunt părţi la Convenţia Naţiunilor Unite

privind Dreptul Mării din 1982 (UNCLOS - United Nations Convention on the Law of the Sea). România a depus instrumentele de ratificare la data de 17 decembrie 1996 şi Ucraina la 26 iulie 1999.

Articolele 74 şi 83 din UNCLOS sunt relevante pentru delimitarea zonei

economice exclusive şi respectiv a platoului continental. Textele lor sunt identice, singura diferenţă fiind aceea că Articolul 74 se referă la zona economică exclusivă şi Articolul 83 la platoul continental. Aceste Articole prevăd că:

“1. Delimitarea zonei economice exclusive [a platoului

continental] între State ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau sunt situate faţă în faţă se face pe bază de acord, potrivit dreptului internaţional, aşa cum se prevede în Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, astfel încât să se ajungă la o soluţie echitabilă.

2. Dacă nu se ajunge la un acord într-un termen rezonabil,

Statele interesate pot recurge la procedurile prevăzute în Partea XV. 3. Până la încheierea acordului vizat de paragraful 1, Statele

interesate, într-un spirit de înţelegere şi cooperare, vor face tot posibilul pentru a încheia aranajamente provizorii cu caracter practic şi pentru a nu compromite sau împiedica, în timpul acestei perioade de tranziţie, încheierea acordului definitiv. Aranjamentele provizorii nu prejudiciază delimitarea finală.

4. Dacă există un acord în vigoare între Statele interesate,

problemele referitoare la delimitarea zonei economice exclusive (platoul continental) vor fi soluţionate potrivit prevederilor acelui acord.” 32. România afirmă că ambele Părţi au fost de părere că Procesele-Verbale

încheiate între România şi URSS în 1949, 1963 şi 1974 sunt acorduri opozabile Părţilor din punct de vedere legal. România susţine că aceste acorduri, care stabilesc segmentul iniţial al frontierei maritime, trebuie luate în considerare ca şi acorduri privind delimitarea în înţelesul Articolului 74, paragraful 4, şi 83, paragraful 4, al UNCLOS. Un alt asemenea acord este Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003 care delimitează frontiera maritimă până la limita exterioară a mării teritoriale la punctul de intersecţie al mării teritoriale româneşti cu arcul de 12 mile marine trasat în

- 15 -jurul Insulei Şerpilor. Potrivit României, în orice caz, întrebarea dacă sau nu aceste acorduri intră în categoria mai sus menţionată nu are nici o consecinţă: acestea sunt obligatorii pentru Părţi, şi Curtea are obligaţia de a asigura punerea în aplicare a acestora.

33. România afirmă că principiile recunoscute de Părţi prin Acordul Conex

din 1997 sunt aplicabile atât negocierilor diplomatice între cele două State cât şi în cazul soluţionării unei viitoare dispute de către Curte. Aceste principii sunt enumerate în paragraful 4 al Acordului Conex din 1997 astfel:

„ (a) principiul încorporat în Articolul 121 al Convenţiei ONU cu privire la Dreptul Mării, din 10 decembrie 1982, aşa cum acesta este aplicat în practica statelor şi în jurisprudenţa internaţională; b) principiul liniei echidistante în zonele de delimitat unde ţărmurile sunt limitrofe şi principiul liniei mediane în zonele unde ţărmurile sunt faţă în faţă; c) principiul echităţii şi metoda proporţionalităţii, aşa cum acestea sunt aplicate în practica statelor şi în hotărârile instanţelor internaţionale cu privire la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive; d) principiul potrivit căruia nici una din Părţile Contractante nu va contesta suveranitatea celeilalte Părţi Contractante asupra oricărei părţi din teritoriul acesteia adiacentă zonei de delimitat; e) principiul luării în considerare a circumstanţelor speciale din zona de delimitat.”; România mai afirmă, de asemenea, că delimitarea trebuie să fie făcută în concordanţă cu prevederile UNCLOS. 34. România subliniază, cu privire la Acordul Conex, că dacă Părţile ar fi

intenţionat să impună limite în ceea ce priveşte „principiile şi procedurile” prevăzute în paragraful 4, acest lucru ar fi fost prevăzut expres în Acord. România mai afirmă că poziţia sa este susţinută de Articolul 2, paragraful 2 al Tratatului privind Relaţiile de Bună-Vecinătate şi Cooperare, potrivit căruia părţile „vor rezolva problema delimitării platoului lor continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră pe baza principiilor şi procedurilor stabilite prin schimbul de scrisori [1997]…” Făcând referire la aceste prevederi, România afirmă că nu există nici o distincţie între negocieri, pe de o parte şi alte proceduri la care părţile ar putea recurge pentru a-şi rezolva problema delimitării, pe de altă parte.

35. România susţine că Tratatul privind Relaţiile de Bună-Vecinătate şi

Cooperare şi Acordul Conex prevăd un angajament legal încheiat între România şi Ucraina, potrivit căruia, în schimbul faptului că România în mod formal a confirmat că Insula Şerpilor aparţine Ucrainiei, Ucraina a acceptat delimitarea principiilor prevăzute de Acordul Conex pentru găsirea unei soluţii echitabile privind delimitarea. Potrivit României, Ucraina a acceptat aplicabilitatea Articolului 121, paragraful 3 al UNCLOS în delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, aşa cum a fost interpretat de România când a semnat şi ratificat Convenţia. Partea relevantă a declaraţiei sale prevede următoarele:

- 16 - “3. România stabileşte că potrivit cerinţelor de echitate – aşa cum rezultă din Articolul 74 şi 83 al Convenţiei ONU privind Dreptul Mării – insula care este nelocuită şi fără viaţă economică nu poate afecta în nici un fel delimitarea spaţiilor maritime aparţinând ţărmurilor Statelor de coastă.” România susţine că, potrivit acestor circumstanţe, acceptarea de către Ucraina

a textului Articolului 121 ca fiind unul din principiile care se aplică în delimitare, indică în mod clar că cele două State au consimţit în anul 1997 că Insula Şerpilor nu poate dobândi nici un alt efect pe lângă efectele pe care deja le-a produs asupra delimitării mărilor teritoriale ale celor două Părţi.

*

36. Ucraina susţine că instanţa internaţională este obligată să decidă în

conformitate cu dreptul internaţional, aşa cum este stipulat în Articolul 38, paragraful 1 al Statutului. În relaţie cu delimitarea maritimă şi prin raportare la Părţile prezentei cauze „acel set de reguli de drept internaţional aplicabil cuprinde în principal prevederile UNCLOS şi anumite reguli specifice care au fost bine stabilite în jurisprudenţa Curţii”.

37. Potrivit Ucrainei, Acordul Conex din 1997 este un tratat obligatoriu între

Părţi, şi totuşi, „prevederile sale nu includ un acord care are legătură cu procedurile prezente”. Principiile enunţate în cuprinsul acestor prevederi, formează baza pe care Părţile au negociat un acord de delimitare, dar Părţile nu au convenit ca acestea să se aplice şi procedurilor judiciare subsidiare. În acelaşi timp Ucraina mai afirmă că anumite principii pot fi importante doar ca o parte a regulilor de drept internaţional stabilite pe care Curtea le va aplica dar nu ca o parte a vreunui acord bilateral.

38. În continuare, Ucraina mai susţine că Procesele-Verbale din 1949, 1963 şi

1974, respectiv Acordul Conex din 1997 nu reprezintă acorduri potrivit Articolul 74, paragraful 4, şi 83, paragraful 4 ale UNCLOS deoarece acestea nu sunt acorduri prin care se delimitează platoul continental şi zonele economice exclusive.

39. În ceea ce priveşte declaraţia făcută de România referitoare la Articolul

121 privind semnarea şi ratificarea UNCLOS, Ucraina subliniază diferenţele între o declaraţie şi o rezervă, şi statuează că o declaraţie „nu modifică efectul legal al tratatului în cauză”, şi nu presupune nici un răspuns de la alte Părţi Contractante. Astfel, potrivit Ucrainei, Curtea nu trebuie să ia în considerare declaraţia României. După cum Ucraina arată mai departe, România pretinde că referirea la Articolul 121 din UNCLOS în cadrul Acordului Conex din 1997, considerat a fi unul din principiile aplicabile delimitării, demonstrează că Ucraina „a acceptat astfel aplicabilitatea celui de-al treilea paragraf al Articolului 121, aşa cum a fost interpretat prin declaraţia României, la prezenta situaţie”; pentru Ucraina această afirmaţie este nefondată.

40. Pentru a decide asupra ceea ce va reprezenta o linie unică de delimitare

maritimă, Curtea va lua în considerare, în mod corepunzător, acordurile aflate în vigoare între Părţi. Dacă Procesele-Verbale încheiate între România şi URSS în 1949, 1963 şi 1974 constituie acorduri privind delimitarea în înţelesul Articolului 74, paragraful 4, şi 83, paragraful 4 ale UNCLOS, depinde de concluzia pe care Curtea o

- 17 -va formula referitor la punctul de vedere al României potrivit căruia acordurile stabilesc segmentul iniţial al graniţei maritime pe care Curtea trebuie să o determine. Curtea analizează această problemă în Secţiunea 4 a prezentei Hotărâri.

41. În ceea ce priveşte principiile enunţate la paragraful 4 de la litere (a) la (e)

al Acordului Conex, Curtea consideră că chapeau-ul acestui paragraf care prevede că „Guvernul Ucrainei şi Guvernul României vor negocia un Acord privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, pe baza următoarelor principii şi a proceduri”, sugerează că Părţile au înţeles să ia în considerare aceste principii în cadrul negocierilor dintre ele privind delimitarea maritimă, dar nu constituie legea care trebuie să fie aplicată de Curte. Acest lucru nu presupune, în mod necesar, că aceste principii nu se vor putea aplica per se în prezenta cauză; ele se pot aplica în sensul că pot fi considerate părţi ale regulilor relevante ale dreptului internaţional. Curtea mai statuează că principiile enumerate în Acordul Adiţional au fost stabilite de către Părţi în 1997. Întrarea în vigoare a UNCLOS în 1999, prin raportare la Părţi înseamnă că principiile de delimitare maritimă care vor fi aplicate de Curte în prezenta cauză vor fi determinate de paragraful 1 al Articolul 74 şi 83 de acum înainte.

42. În final, referitor la declaraţia României, citată mai sus în paragraful 35,

Curtea observă că potrivit Articolului 310 din UNCLOS, unui Stat nu îi este interzis, în momentul în care semnează sau ratifică această Convenţie, ori aderă la aceasta, să facă declaraţii, sub rezerva ca acestea să nu urmărească înlăturarea sau modificarea efectului juridic al clauzelor convenţiei, în aplicarea lor faţă de statul care a făcut această declaraţie. Prin urmare, Curtea va aplica prevederile relevante ale UNCLOS aşa cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa sa, în conformitate cu Articolul 31 din Convenţia de la Viena privind Dreptul Tratatelor din 23 mai 1969. Această declaraţie a României nu are influenţă asupra interpretătii date de Curte.

4. Delimitarea maritimă existentă între Părţi (efectul Proceselor-Verbale

din 1949, 1963 şi 1974, precum şi al Tratatelor dintre România şi URSS din 1949 şi 1961, respectiv al Tratatului dintre România şi Ucraina din 2003)

43. Curtea observă că Părţile se află în dezacord cu privire la existenţa unei

frontiere maritime în jurul Insulei Şerpilor care să servească un scop multiplu. În consecinţă, acestea sunt de asemenea în dezacord privind punctul de început al delimitării care urmează a fi efectuată de Curte. Pentru a clarifica problema în cauză, Curtea trebuie să facă o distincţie între aceste două chestiuni diferite: în primul rând, deteminarea punctului de pornire al delimitării ca o funcţie a frontierei teritoriale şi a mării teritoriale; în al doilea rând, dacă există o frontieră maritimă stabilită de comun acord în jurul Insulei Şerpilor şi care este natura unei astfel de frontiere, în special dacă separă marea teritorială a Ucrainei de platoul continental şi a zonei economice exclusive a României, aşa cum susţine cea din urmă şi neagă cea dintâi.

44. România arată că un anumit număr de acorduri au intrat în vigoare între

România şi Uniunea Sovietică cu privire la frontiera acestora. Cel mai important este Procesul-Verbal General din 27 Septembrie 1949, care cuprinde activitatea Comisiei Unite Sovieto-Române pentru Delimitarea Frontierei de Stat. România arată că frontiera stabilită în 1949 a fost confirmată ulterior prin Procesele-Verbale Sovieto-Române din 1963 şi 1974 şi în 1949 şi 1969, respectiv de Tratatele privind Frontiera de Stat între România şi URSS. Potrivit României, aceste acorduri, „care, pe cale de succesiune, sunt obligatorii pentru Ucraina”, stabilesc prima parte a frontierei maritime de-a lungul arcului de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor. România

- 18 -mai arată că în 1997 prin Acordul Conex şi Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003, Ucraina a recunoscut în mod expres caracterul obligatoriu al frontierei aşa cum s-a stabilit în 1961 prin Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat dintre România şi URSS care afirma el însuşi aplicabilitatea Procesului-Verbal din 1949.

45. România susţine că aşa cum rezultă din textul Procesului-Verbal General

din 1949, Părţile au convenit că frontiera va urma margina exterioară a zonei de frontieră de cele 12 mile marine care „înconjoară” Insula Şerpilor. Mai mult, România mai arată în continuare că Acordul a efectuat “o delimitare cu scop multiplu” care nu s-a limitat la un sector redus initial din vest.

46. România arată că potrivit hărţii-schiţe incluse în Procesul-Verbal din 1949

referitoare la frontieră, semnul 1439, precum şi harta 134 ataşată la Procesul-Verbal General din 1949, frontiera este în mod clar stabilită de-a lungul arcului de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor până la limita prevăzută în hărţile mai sus amintite. S-a arătat că hărţile-schiţe formează parte integrantă a Procesului-Verbal şi trebuie să li se acorde o valoare corespunzătoare. În opinia sa, indiferent dacă acestea se bazează pe măsurători sau că sunt exacte din punct de vedere geografic, hărţile-schiţe confirmă înţelesul textului Procesului-Verbal, şi anume că linia graniţei de stat se extinde peste semnul de frontiera 1439 de-a lungul arcului de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor, şi că are acelaşi carcater de-a lungul întregii sale lungimi.

47. România mai adaugă faptul că, deşi punctul final al frontierei maritime

între România şi URSS nu a fost identificat prin coordonate geografice specifice, întinderea frontierei convenite este stabilită prin intermediul textului Procesului-Verbal din 1949. Existenţa şi acceptarea frontierei maritime din jurul Insulei Şerpilor care urmează arcul celor 12 mile marine până la punctul situat cu mult în partea estică a insulei este de asemenea confirmată de numeroase hărţi de navigaţie întocmite după 1949 de către URSS şi mai târziu de Ucraina, precum şi de România, Bulgaria, Franţa şi Germania. România susţine în continuare că aceste hărţi arată în mod constant că frontiera care se întinde peste punctul trasat în harta 134, şi care are acelaşi caracter de-a lungul întregii sale lungimi până la un punctul aflat mult la estul Insulei Şerpilor. România susţine că poziţia acestui punct, la care se referă ca fiind “Punctul X”, coincide pe toate aceste hărţi: este localizat aproximativ la 45° 14' 20" N şi 30° 29' 12" E.

48. Ultimul punct al frontierei indicat pe harta 134 nu poate fi considerat,

potrivit României, ca şi punct final al frontierei, deoarece segmentul scurt de frontieră de la semnul de frontieră 1439 până la punctul în care desenul se termină nu constituie o linie de demarcaţie ce „înconjoară” Insula Şerpilor, precum se prevede în Procesul-Verbal individual din 1949, referitor la semnul de frontieră 1439. România susţine în continuare că spaţiul liber între sfârşitul linei prevăzute pe harta 134 şi marginea hărţii nu este relevant şi nu poate servi drept argument cum că acesta ar fi punctul final al frontierei. Harta 134 a fost destinată să indice limita între punctele 1438 şi 1439, iar „sectoarele de frontieră situate atât înainte cât şi după punctele 1438 şi 1439 sunt indicate doar parţial”.

49. Potrivit României, faptul că există o coincidenţă puternică între sfârşitul

limitei indicate pe harta 134 şi punctul de intersecţie al mărilor teritoriale de 12 mile marine ale României şi Ucrainei, identificat în Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003, nu dovedeşte că punctul final al frontierei de pe harta 134 a fost un punct final al frontierei maritime convenite în 1949. În timp ce punctul final al limitei

- 19 -de frontieră de pe harta 134 este la aproximativ 12 mile maritime de digul Sulina după cum este şi în prezent, în 1949 (când digul era mai scurt) acest punct era la aproximativ 13.4 mile marine de coasta României. Nu se poate trage nici o concluzie din coincidenţe rezultate prin schimbările intervenite în linia de coastă, cu privire la ceea ce s-a convenit în 1949.

*

50. Ucraina nu este de acord că frontiera maritimă de-a lungul arcului de cerc

de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor până la punctul X a fost stabilită prin acorduri între România şi URSS începând cu anul 1949. Mai susţine că amândouă Părţile recunosc că punctul final al fronierei de stat a fost stabilit prin Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003, ceea ce înseamnă că spaţiile maritime dincolo de acest punct nu fuseseră stabilite înainte.

51. Ucraina susţine în special că textul Proceselor - Verbale din 1949 şi harta

134 nu au prevăzut o frontieră maritimă cu scop multilplu. Se arată că potrivit înţelegerii cuprinse în Procesele – Verbale din 1949 linia de frontieră între Punctele 1437 şi 1438 „este o adevărată frontieră de stat între marea teritorială şi/sau apele interne ale României şi ale Uniunii Sovietice”. Linia de frontieră ce se întinde spre larg de la Punctul 1438 în direcţia Punctului 1439 a fost o adevărată frontieră de stat între marea teritorială a României şi Uniunea Sovietică doar până la limita de 6 mile marine de la linia de referinţă de la care se măsoară marea teritorială a României”. Linia de frontieră ce se întinde spre larg dincolo de punctul celot 6 mile marine spre Punctul 1439 după care urmează arcul de cerc de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor a fost limita de frontieră între marea teritorială a Uniunii Sovietice şi largul mării adiacente. Apele dincolo de limitele mării teritoriale constituiau largul mării, ceea ce în 1949 însemna pentru România apele dincolo de cele 6 mile marine (din 1951, când România şi-a extins lăţimea mării teritoriale, dincolo de 12 mile marine) şi pentru Uniunea Sovietică apele dincolo de 12 mile maritime.

52. Ucraina susţine că nici Procesele–Verbale din 1949 nici alte texte

convenite nu indică statutul apelor de la sudul sectorului scurt al liniei convenite de-a lungul arcului de cerc de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor. Linia convenită în 1949 nu ar fi putut avea scopul de a separa zone ale mării supuse unor regimuri diferite, care încă nu existau la acel moment, i.e. platoul continental şi zona economică exclusivă. Astfel, Ucraina susţine că, deşi Procesele Verbale din 1949, precum şi cele din 1963 şi 1974 sunt acorduri internaţionale obligatorii, ele „nu sunt acorduri de delimitare a platoului continental sau a ZEE”. Se arată că nici un text relevant nu prevede ca linia de frontieră convenită să fie o frontieră maritimă în adevăratul sens al cuvântului restrângând drepturile Ucrainei (şi anterior ale Uniunii Sovietice) „la toate pretenţiile maritime dincolo de linie”.

53. Ucraina pretinde că „(nici) unul din Procesele – Verbale relevante şi nici

un alt acord nu menţionează că frontiera convenită se întinde până la Punctul X indicat de România” şi nu indică nişte coordonate pentru un astfel de punct.” Această concluzie reiese din citirea textelor acestora.

Ucraina susţine că harta 134 anexată Procesului–Verbal General din 1949

arată că partea relevantă a arcului de cerc de 12 mile din jurul Insulei Şerpilor se extinde pe arcul de cerc dincolo de punctul 1439, dar totuşi fără să ajungă până la marginea hărţii (este un spaţiu gol). Ucraina pretinde că nimic din text „nu sugerează că partea relevantă a arcului de cerc de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor s-ar

- 20 -întinde spre sud-est sau est în jurul Insulei Şerpilor”, după cum a fost susţinut de către România. Potrivit Ucrainei, harta 134 a fost destinată a indica în mod special frontiera care a fost convenită prin Procesul – Verbal căruia i-a fost ataşată, incluzând şi punctul de sfârşit al frontierei. Punctul final indicat pe harta 134 este „la o distanţă de doar câţiva metri” de punctul convenit prin Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003, ca punct de intersecţiei al limitelor exterioare ale mărilor teritoriale ale României şi Ucrainei (o diferenţă de 93 m (nord) şi 219 m (est)).

54. Cu privire la dovezile cartografice prezentate de România, Ucraina a

replicat că nici una din hărţi sau hărţile-schiţe contemporane cu Procesele - Verbale din 1949 nu indică faptul că frontiera convenită se extinde până la pretinsul Punct X. Hărţile necontemporane „au valoare probatorie redusă sau chiar nici o valoare cu privire la ceea ce s-a convenit în 1949”. În mod special Ucraina precizează că, hărţile la care a făcut referire România nu sunt de încredere şi nu pot servi la confirmarea faptului că există o frontieră convenită ce se termină la un punct estic faţă de Insula Şerpilor (Punctul X) şi nici una din ele „nu are vreo valoare juridică substanţială”.

* *

55. Curtea observă în primul rând faptul că Procesele – Verbale din 1949 au rezultat în urma lucrărilor Comisiei Comune de Frontieră Sovieto-Română, implementând Protocolul de Stabilire a Liniei Frontierei de Stat între Republica Populară România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, semnat la Moscova la 4 februarie 1948 (de aici înainte „Protocolul din 1948”). În urma acestor negocieri s-a evidenţiat că acest Protocol a fost în primul rând menit să modifice ceea ce s-a convenit prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 dintre Puterile Aliate şi Asociate, respectiv România, tratat care confirma că frontiera Sovieto–Română a fost stabilită „potrivit Acordului Sovieto–Român din 28 iunie 1940 şi Acordului Sovieto-Cehoslovac din 29 iunie 1945”.

56. Textul Tratatului de Pace nu conţine nici o prevedere referitoare la Insula

Şerpilor. Totuşi, Protocolul din 1948 stipula unde ar trebui să se situeze graniţele Statelor, după cum urmează:

„1. Frontiera de Stat între România şi [URSS] indicată în hărţile anexate prezentului Protocol/Anexele I şi II are următorul traseu:

(a) în conformitate cu Anexa I: [descrierea frontierei terestre între România şi URSS]; (b) în conformitate cu Anexa II: de-a lungul Fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră,

lăsând insulele Tǎtaru Mic, Daleru Mic şi Mare, Maican and Limba de partea [URSS] şi insulele Tǎtaru Mare, Cernovca şi Babina de partea României;

- 21 -Insula Şerpilor situată în Marea Neagră, la est de gura

Dunării, este încorporată în [URSS].”

57. Procesul–Verbal cu privire la Descrierea Frontierei de Stat datat 27 septembrie 1949 conţine o descriere completă a demarcaţiei astfel efectuate sub forma unei linii transversale frontierei de Stat de la semnul de frontieră nr. 1052 până la semnul de frontieră nr.1439. Descrierea frontierei inclusă în acest Proces – Verbal, menţinută în acordurile ulterioare, este cea care prezintă importanţă pentru scopurile prezente.

58. Potrivit Procesului–Verbal General ce descrie întreaga linie a frontierei de

Stat, frontiera continuă de la un punct definit aproape de sfârşitul frontierei fluviale dintre cele două State (Punctul 1437) pentru o distanţă scurtă de-a lungul cursului râului şi apoi brusc spre sud sud-est în linie dreaptă până la o geamandură ancorată în apă (Punctul 1438), unde direcţia liniei de frontieră în Marea Neagră se schimbă şi continuă mult spre est într-o linie dreaptă pentru aproximativ 12 mile marine până la un far (Punctul 1439), punctul final stabilit prin coordonate de către Comisie. Se află la punctul în care linia dreaptă de la punctul 1438 se intersectează cu „marginea exterioară a liniei de frontieră Sovietice de 12 mile marine ce înconjoară Insula Şerpilor”. Documentul continuă cu următoarea propoziţie: „Linia frontierei de Stat, de la semnul nr. 1439 (far) trece pe la marginea exterioară a zonei de frontieră maritimă de 12 mile, lăsând Insula Şerpilor de partea URSS.”

59. Liniile de frontieră din harta-schiţă inclusă în Procesul-Verbal individual

al Punctului 1439 (care include aproape aceeaşi expresie ca şi cea tocmai citată) uzează de aceleaşi simboluri de la gura fluviului (Punctul 1437) de-a lungul liniei prin apele de coastă la Punctul 1438 până la Punctul 1439 şi apoi dincolo de arcul de cerc arătat din jurul Insulei Şerpilor, pentru aproximativ 5 mile, până la punctul în care arcul de cerc se termină, la marginea hărţii-schiţă inclusă în acel Proces-Verbal. Abrevierile “CCCP” şi “URSS” sunt folosite pe partea sovietică, iar “PHP” şi “RPR” pe partea românească, incluzând secţiunea scurtă a arcului de cerc.

60. O exprimare asemănătoare cu cea din Procesele – Verbale din 1949, cu

privire la linia dincolo de Punctul 1439, descrisă mai sus la sfârşitul paragrafului 58, a fost inclusă în Actul din 1954, semnat de ofiţeri autorizaţi ai celor două ţări, referitor la semnul de frontieră nr. 1439.

61. În noiembrie 1949 şi februarie 1961, România şi URSS au încheiat tratate

cu privire la regimul frontierei lor, ultimul tratat înlocuindu-l pe cel dintâi. Ambele tratate defineau frontiera de Stat dintre ele prin referire la acordurile anterioare inclusiv documentele de demarcare din 1949. Conform Tratatului din 1961, un nou proces de demarcare a fost desfăşurat în 1963. Deşi acel proces nu a implicat o modificare a semnului de frontieră nr. 1439 şi nici a vreunei hărţi-schiţă referitoare la el, descrierea generală a frontierei include un pasaj similar cu cel din documentele anterioare cu diferenţa că „zona de frontieră maritimă sovietică” e înlocuită cu „marea teritorială a URSS”: „De la semnul de frontieră nr. 1439 (far), frontiera de Stat trece

- 22 -pe la marginea exterioară a celor 12 mile de mare teritorială ale URSS, lăsând Insula Şerpilor de partea URSS.”

62. Negocieri pentru demarcare s-au purtat în cursul anilor 1970: în Procesul–

Verbal General din 1974 formularea din Procesul–Verbal General din 1963 a fost reluată, în timp ce în Procesul–Verbal individual din 1974 formularea a revenit la cea din Procesul–Verbal General din 1949. Procesul–Verbal individual din 1974 includea o hartă-schiţă cu aceleaşi trăsături cu privire la marcarea variatelor secţiuni ale frontierei şi utiliza termenii “CCCP/URSS” şi “PHP/RPR”, precum erau utilizaţi în hărţile-schiţă ataşate Procesului–Verbal individual din 1949 şi Procesului–Verbal individual din 1963.

63. Ultimul tratat al acestei serii este Tratatul privind Regimul Frontierei de

Stat din 2003. În Preambul Părţile Contractante îşi exprimă dorinţa de a dezvolta relaţii de colaborare pe baza principiilor şi prevederilor din Tratatul lor privind Relaţiile Bună-Vecinătate şi Cooperare precum şi din Acordul Conex ce prevede principiile şi procesele pentru delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive. Articolul 1 al Tratatului din 2003 descrie frontiera de Stat prin referire la Tratatul dintre România şi URSS din 1961 „precum şi…la toate documentele corespunzătoare de demarcare, hărţile frontierei de Stat…protocoalele cu privire la semnele de frontieră şi schiţele lor…precum şi documentele cu privire la verificările frontierei de Stat, în vigoare la 16 iulie 1990”, data adoptării Declaraţiei Suveranităţii de Stat a Ucrainei. Ultima parte a descrierii menţionează că frontiera

„continuă de la semnul de frontieră 1439 (baliză) la limita

externă a apelor teritoriale ale Ucrainei în jurul Insulei Şerpilor, până la punctul de 45° 05' 21" latitudine nordică şi 30° 02' 27" longitudine estică, care este punctul de întâlnire cu frontiera de Stat a României ce trece pe la limita externă a mării sale teritoriale. Mările teritoriale ale Părţilor Contractante măsurate de la liniile de bază vor avea în permanenţă o lăţime de 12 mile marine la punctul de întâlnire al limitelor lor externe.” Articolul se încheie cu următoarele trei propoziţii:

„Dacă sunt semnalate modificări obiective datorate fenomenelor naturale care nu sunt legate de activităţile umane şi care fac necesară schimbarea acestor coordonate Comisia Comună va încheia noi protocoale.

Linia frontierei de Stat, pe întreaga sa lungime, va rămâne

neschimbată, dacă Părţile Contractante nu convin altfel. Elaborarea noilor documente cu privire la frontiera de Stat

nu reprezintă o revizuire a frontierei existente între România şi Ucraina.”

- 23 - Definiţia frontierei de stat nu mai include pasajul despre frontiera care „trece”

sau „continuă” marginea exterioară a zonei maritime „de la” punctul 1439. Astfel, frontiera continuă din acel punct „până la” punctul definit.

64. În opinia Curţii, argumentul invocat de România şi bazat pe cuvintele „de

la” şi „merge pe la exteriorul zonei frontierei maritime” nu poate susţine afirmaţia că Punctul X ar fi punctul de terminare al frontierei convenite (a se vedea paragraful 47 de mai sus). În primul rând, nici una din hărţile şi hărţile-schiţă contemporane nu ajung nici pe aproape de Punctul X. În al doilea rând, acordurile sunt în legătură cu „frontiere de Stat”, o expresie care nu se utilizează cu uşurinţă în legătură cu zone din afara teritoriului, incluzând mările teritoriale. În al treilea rând, după cum admite şi Ucraina, acordurile din 1949 şi cele ulterioare nu specifică punctul terminal, iar punctul 1439 nu este un punct terminal; harta–schiţă, care este parte a Procesului–Verbal pentru Punctul 1439 indică unde ar putea fi punctul terminal; o indicare mai clară şi mai autoritară a punctului respectiv apare, chiar dacă la o locaţie uşor diferită, pe harta 134 care este la scală, spre deosebire de hărţile-schiţă; harta face parte din Procesul-Verbal General din 1949 şi indică semnele de frontieră 1438 şi 1439 şi numai un sector scurt al arcului de cerc din spatele ultimului. În sfârşit, în timp ce alte detalii ale hărţii 134 se întind până la marginea hărţii, punctul unde arcul de cerc se termină este aproape de marginea ei (foarte aproape de punctul unde marea teritorială previzionată de 12 mile a României s-ar intersecta cu arcul de cerc de 12 mile din jurul insulei). Decalajul dintre sfârşitul arcului de cerc de pe hartă şi coordonatele din 2003 este de aproximativ 250 m.

65. O problemă majoră a tezei susţinute de România este lipsa de susţinere în

faza procedurilor din 1948-1949 şi în acordurile rezultante pentru un punct la est de Insula Şerpilor. În afara argumentelor bazate chiar pe cuvinte, singurul element de susţinere pentru revelarea în documentaţia contemporană (1949) a unui punct la est de insulă este oferit de cele două hărţi-schiţă şi de harta 134. Totuşi, ele nu ajung nici pe departe la Punctul X, pretins de România; mai mult, rezultatele lor diferă în mod substanţial, de harta-schiţă a Procesului Verbal pentru Punctul 1439 şi, mai ales, de sfârşitul arcului de cerc care apare în singura hartă relevantă a Acordului din 1949 – harta 134.

66. Curtea concluzionează că în 1949 a fost stabilit de comun acord că de la

punctul reprezentat de semnul de frontieră 1439 frontiera dintre România şi URSS va urma arcul de cerc de 12 mile în jurul Insulei Şerpilor, fără a fi specificat un punct final. Conform Articolului 1 al Tratatului cu privire la Regimul Frontierei de Stat din 2003, punctul final al frontierei de Stat dintre Părţi a fost fixat la punctul de intersecţie unde frontiera teritorială maritimă a României o întâlneşte pe cea a Ucrainei. Curtea se va referi de aici înainte la acest punct prin „Punctul 1”.

*

- 24 -

67. Curtea se va ocupa acum de faptul dacă există o linie convenită care divide marea teritorială a Ucrainei şi platoul continental şi zona economică exclusivă a României, după cum s-a susţinut de către aceasta din urmă.

68. O problemă preliminară priveşte sarcina probei. După cum a statuat Curtea în mai multe rânduri, partea care pretinde un fapt ca şi fundament al cererii sale trebuie să îl dovedească (Suveranitatea asupra Pedra Branca/Pulau Batu Puteh, Middle Rocks şi South Ledge (Malaiezia /Singapore), Hotătârea din 23 mai 2008, para. 45; Aplicarea Convenţiei cu privire la Prevenirea Şi Pedepsirea Genocidului (Bosnia şi Herţegovina c. Serbia şi Muntenegru), Hotărârea din 26 februarie 2007, para 204. citând Activităţi Militare şi Paramilitare în şi Contra Nicaragua (Nicaragua c. Statelor Unite ale Americii), Jurisdicţie şi Admisibilitate, Hotărâre, I.C.J. Reports 1984, p. 437, para. 101). Ucraina a insistat în special asupra dictum-ului Curţii în cauza privind Disputa Teritorială şi Maritimă Între Nicaragua şi Honduras în Marea Caraibelor (Nicaragua c. Honduras) potrivit căruia „stabilirea unei frontiere maritime permanente este o chestiune de o importanţă majoră, iar consensul nu poate fi prezumat cu uşurinţă” (Hotărârea din 8 octombrie 2007, para. 253). Totuşi, dictum-ul, nu este relevant în mod direct, deoarece în acel caz nu exista un acord scris şi astfel orice acord implicit a trebuit să fie stabilit ca şi un element de fapt, sarcina probei revenind Statului care pretindea că un astfel de acord ar exista. În cazul de faţă, în mod opus, Curtea are în faţa sa Acordul din 1949 şi acordurile subsecvente. În loc să facă cercetări de fapt, uneia din părţi revenindu-i astfel sarcina probei cu privire la faptele pretinse, obiectivul Curţii este să interpreteze acordurile respective. În rezolvarea acestei sarcini Curtea trebuie să îşi îndrepte mai întâi atenţia asupra acelor documente ce conţin hărţile-schiţă asociate.

69. Curtea ia notă că Articolele 74, paragraful 4 şi 83, paragraful 4, ale

UNCLOS sunt relevante pentru susţinerile României potrivit cărora o linie de delimitare a zonei economice exclusive şi a platoului continental de după Punctul 1, cu extindere în jurul Insulei Şerpilor, a fost stabilită prin instrumentele din 1949.

Paragraful 4 al Articolelor 74 şi 83 prevede că acolo unde există un acord în

vigoare între Statele în cauză, problemele legate de delimitarea zonei economice exclusive şi a platoului continental „vor fi determinate în conformitate cu prevederile acordului”.

Cuvântul „acord” din paragraful 4 (ca şi din întreg cuprinsul Articolului) se

referă la un acord de delimitare a zonei economice exclusive (Articolul 74) şi a platoului continental (Articolul 83) menţionate în paragraful 1. Practica Statelor indică faptul că utilizarea unei linii de frontieră convenite pentru delimitarea unei zone maritime pentru a stabili o altă zonă este efectuată printr-un nou acord. Acest lucru se întâmplă de regulă atunci când Statele convin să aplice limita platoului continental la zona economică exclusivă. Acordul dintre Turcia şi URSS prin care se aplică limita platoului continental la zona economică exclusivă este un astfel de exemplu. Din aceleaşi considerente, dacă Statele ar intenţiona ca limita de frontieră a mării lor teritoriale convenite anterior să servească şi la delimitarea platoului continental şi/sau a zonei economice exclusive, ar fi firesc ca ele să încheie un nou acord în acest scop.

70. Instrumentele din 1949 nu fac nici o referire la zona economică exclusivă

sau la platoul continental. Deşi în 1949 Proclamaţia Truman şi pretenţiile pe care a

- 25 -început să le stimuleze erau binecunoscute, nici una din Părţi nu a revendicat un platou continental în 1949 şi nici nu există vreo menţiune în documentele cauzei că ar fi intenţionat acest lucru. Comisia de Drept Internaţional (CDI) urma să îşi înceapă lucrările asupra dreptului mării care au dus în cele din urmă la Convenţia cu Privire la Platoul Continental din 1958 şi la o acceptare la scară largă a acestui concept. Conceptul de zonă economică exclusivă în dreptul internaţional era încă departe de a fi introdus.

Singurul acord între Părţi ce privea în mod expres delimitarea zonei

economice exclusive şi a platoului continental este Acordul Conex din 1997. Acesta nu stabileşte o limită ci mai degrabă un proces de a o determina, atingându-se punctul culminant în cadrul acestor proceduri [în faţa Curţii]. Prevederile detaliate cu privire la factorii ce trebuie luaţi în considerare în timpul negocierilor nu fac referire la un acord existent. Nu a existat un acord în 1949 care să delimiteze zona economică exclusivă sau platoul continental în înţelesul Articolelor 74 şi 83 din UNCLOS.

71. O problemă ce ar putea să apară conform dreptului internaţional şi

Articolului 311, para. 2, al UNCLOS, este dacă URSS ar fi putut renunţa în 1949 la orice drepturi pe care le-ar fi putut avea atunci sau ulterior asupra apelor de dincolo de marea teritorială. Nu există nici o formulare expresă de renunţare din partea URSS în Tratatul din 1949 cu excepţia acordului cu privire la frontiera sa de Stat cu România. Menţionarea expresă a unei frontiere de Stat face trimitere la suveranitate, care include marea teritorială. Întrebarea este dacă există o eventuală renunţare implicită din partea URSS din punct de vedere geografic cu privire la zona de dincolo de cele 12 mile şi din punct de vedere juridic cu privire la zone ce nu ţin de suveranitate ci de o competenţă funcţională dincolo de marea teritorială.

72. România prezintă o varietate de hărţi de provenienţă sovietică, ucraineană

sau din alte surse, majoritatea întocmite la mult timp de la încheierea instrumentelor din 1949. Acestea arată cârlige şi bucle de lungimi variabile în jurul Insulei Şerpilor, toate extinzându-se dincolo de punctul în care mările teritoriale de 12 mile ale Părţilor se întâlnesc. Deoarece în aceste circumstanţe nu se pune problema ca aceste hărţi să evidenţieze un nou acord sau o limitare, ceea ce este important e dacă vreuna din aceste hărţi învederează o înţelegere corectă a Tratatului din 1949.

73. URSS a dobândit Insula Şerpilor în contextul stabilirii teritoriilor ce a

urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. Un obiectiv primar al URSS a fost să consolideze şi să stabilizeze împărţirea teritorială prin tratat cu România, inclusiv dobândirea Insulei Şerpilor de către URSS.

74. În ceea ce priveşte marea teritorială, Curtea notează că o zonă de 12 mile

în jurul Insulei Şerpilor ar fi fost în consonanţă cu zona de 12 mile pe care URSS o pretindea în general ca şi mare teritorială.

75. Acest mod de înţelegere a efectului referinţelor textuale la arcul de cerc în

instrumentele din 1949 este avansată în articolul 1 al Tratatului privind Regimul Frontierei de Stat din 2003. Acel Tratat prevede în mod expres posibilitatea unor modificări de comun acord ale coordonatelor limitei mării teritoriale datorită fenomenelor care nu sunt în legătură cu activităţi umane şi stabileşte că „mările teritoriale ale Statelor Contractante măsurate de la liniile de bază vor avea în permanenţă lăţimea a 12 mile maritime la punctul de întâlnire al limitelor lor externe”. Astfel arcul de cerc de 12 mile din jurul Insulei Şerpilor nu va fi penetrat niciodată de

- 26 -marea teritorială a României, indiferent de schimbările intervenite în linia sa de coastă sau în liniile de bază.

Curtea observă în continuare că arcul de cerc de 12 mile din jurul Insulei

Şerpilor este arătat pe o hartă ce tratează problema frontierei de Stat; acest lucru sugerează că arcul respectiv reprezintă doar limita dinspre larg a mării teritoriale. Recunoaşterea de către URSS în cadrul instrumentelor din 1949 a faptului că frontiera sa de Stat urmează limita externă a mării sale teritoriale în jurul Insulei Şerpilor nu semnifică faptul că ar fi renunţat astfel la orice drepturi asupra spaţiilor maritime dincolo de acea zonă.

76. Curtea concluzionează că instrumentele din 1949 se referă doar la linia de

demarcaţie a frontierei de Stat dintre România şi URSS, care în jurul Insulei Şerpilor urma limita de 12 mile a mării teritoriale. URSS nu a abandonat drepturile sale dincolo de limita de 12 mile a mării sale teritoriale cu privire la orice alte zone maritime. În consecinţă, nu există nici un acord în vigoare între România şi Ucraina cu privire la zona economică exclusivă şi la platoul continental.

5. Coastele relevante 77. Dreptul unui Stat asupra platoului continental şi a zonei economice

exclusive este bazat pe principiul conform căruia uscatul domină marea prin proiectarea coastelor sau fronturilor de coastă. După cum a statut Curtea în cauzele Platoul Continental al Mării de Nord (RFG c. Danemarca; RFG c. Norvegiei), „uscatul este sursa legală a puterii pe care un Stat o poate exercita asupra extensiilor sale teritoriale ce se întind înspre mare” (Hotărâre, Rapoartele CIJ 1969, p. 51, para. 96). În cauza Platoul Continental (Tunisia c. Libia) Curtea a observat că „coasta teritoriului unui Stat este factorul decisiv pentru dreptul la zonele submarine adiacente acestuia” (Hotărâre, Rapoartele CIJ 1982, p. 61, para. 73). Astfel, este important să se determine coastele României şi Ucrainei care generează drepturile acestor ţări asupra platoului continental şi zonei economice exclusive şi anume acele coaste ale căror proiecţii se suprapun, deoarece sarcina delimitării constă în rezolvarea pretenţiilor care se suprapun prin trasarea unei linii de separaţie a spaţiilor maritime în cauză.

78. Rolul coastelor relevante poate avea două aspecte juridice diferite şi totuşi

în strânsă legătură cu delimitarea platoului continental şi zonei economice exclusive. În primul rând, este necesară identificarea coastelor relevante pentru a stabili care sunt pretenţiile care se suprapun în contextul specific al cazului. În al doilea rând, coastele relevante trebuie stabilite pentru a se putea verifica în finalul procedurii de delimitare dacă există vreo disproporţionalitate în rapoartele dintre lungime a coastelor fiecărui Stat şi spaţiile maritime ce revin de fiecare parte a liniei de delimitare.

79. Curtea va începe prin prezentarea pe scurt a poziţiilor Părţilor cu privire la

coastele lor relevante (a se vedea hărţile-schiţă Nr. 1 şi 2). 5.1 Coasta românească relevantă 80. România invocă principiul conform căruia coasta relevantă este coasta

care generează dreptul la zonele maritime: adică, acea coastă a cărei proiecţie se extinde asupra zonei în cauză, care este spaţiul de suprapunere între zonele generate de coastele celor două state, astfel încât să i se confere Statului de coastă dreptul asupra zonei în cauză. Se explică faptul că, „criteriul pentru determinarea relevanţei unei

- 27 -anumite coaste este relaţia de adiacenţă sau de opoziţie dintre coastele părţilor, precum şi posibilitatea celor două coaste de a genera pretenţii care se suprapun.”

81. România pretinde că coasta sa este compusă din două segmente distincte:

o coastă scurtă şi mai mult sau mai puţin dreaptă de la ultimul punct al graniţei fluviale cu Ucraina la extremitatea sudică a Peninsulei Sacalin şi o coastă mai lungă, uşor concavă, de la extremitatea Peninsulei Sacalin la graniţa cu Bulgaria. România susţine că singurele trăsături majore ale întinderii acestei coaste sunt digul Sulina şi gura braţului Sf. Gheorghe al Dunării, localizate uşor la nord de Peninsula Sacalin. Peninsula Sacalin, care formează un cap îngust este limita sudică a acestei secţiuni. De la acea peninsulă „coasta se îndreptă înspre o direcţie vestică până ajunge la Lacul Razim, un lac sărat românesc separat de mare printr-o fâşie subţire de pământ”. Coasta se curbează apoi treptat spre sud şi urmează o direcţie cu precădere sudică până când ajunge la graniţa terestră cu Bulgaria, la sud de Vama Veche.

82. În opinia României, întreaga coastă românească este relevantă. În mod

special, segmentul de coastă situat între ultimul punct al frontierei terestre/fluviale dintre România şi Ucraina şi extremitatea exterioară a Peninsulei Sacalin, este relevant pentru ambele sectoare ale zonei de delimitare caracterizate fiecare în parte prin situaţii de adiacenţă costală sau opoziţie. Segmentul situat la sud de Peninsula Sacalin până la ultimul punct al frontierei terestre româno-bulgare este relevant doar pentru sectorul zonei de delimitare caracterizat printr-o situaţie costală de opoziţie.

83. Lungimea totală a coastei sale relevante, în susţinerea României este de

269,67 km (linia ţărmului de 204,90 km)

*

- 28 -

- 29 -

- 30 -

84. Ucraina notează că România îşi împarte coastele în două segmente: în primul rând, de la frontiera terestră cu Ucraina în jos până la Peninsula Sacalin, iar în al doilea rând, de la acea peninsulă spre sud către frontiera cu Bulgaria.

85. Mai departe, Ucraina susţine că „în construirea liniei sale de pretenţie,

România a numărat de două ori o parte semnificativă din coastă, reprezentată de sectorul de nord a acelei coaste”. Conform Ucrainei, România trateaza sectorul nordic al coastei drept „coastă adiacentă” relevantă, iar apoi foloseşte întreaga coastă (inclusiv sectorul nordic) ca şi coastă relevantă pentru scopurile delimitării între „coastele opuse” – „în alte cuvinte, numără de două ori fâşia de coastă lungă de 70 km a coastei nordice” ca fiind relevantă atât pentru frontiera maritimă „adiacentă” cât şi pentru frontiera „opusă”.

Ca răspuns, România explică că în timp ce coastele sale au un rol şi referitor la

coastele adiacente şi referitor la coastele opuse, în calcularea lungimii totale a coastei sale relevante, fiecare segment al coastelor sale este numărat doar o dată.

86. În timp ce Ucraina explică faptul că „porţiuni semnificative ale coastelor

României sunt spre sud şi sud-est”, mai statuează că este totuşi pregătită să trateze toată coasta României drept „coastă relevantă” pentru scopurile delimitării, deoarece „proiecţia coastei din partea ambelor Părţi generează drepturi maritime ce se suprapun şi drepturi de ZEE suprapuse în această parte a Mării Negre”.

87. Conform Ucrainei, lungimea totală a coastelor României este de

aproximativ 258 km, luând în considerare sinuozităţile de-a lungul coastelor. În cazul în care coasta ar fi măsurată mai general, în conformitate cu coastele frontale, atunci lungimea este de 185 km. Dacă coasta României este măsurată prin referire la sistemul liniilor de bază drepte, atunci lungimea lor ar fi aproximativ 204 km.

* *

88. Curtea notează că Părţile convin că toată coasta României constituie coastă

relevantă pentru scopurile delimitării. Primul segment al coastei României, de la ultimul punct al frontierei fluviale cu Ucraina până la Peninsula Sacalin, are o caracteristică dublă raportat la coasta Ucrainei; este o coastă adiacentă raportată la coasta ucraineană de nord, şi este o coastă opusă faţă de coastele Peninsulei Crimeea. Întreaga coastă a României se învecinează cu zona care urmează să fie delimitată. Luând în considerare direcţia generală a coastelor României, coasta relevantă a acesteia este de aproximativ 248 km (a se vedea harta-schiţă Nr. 4).

5.2. Coasta relevantă ucraineană 89. Curtea îşi îndreaptă acum atenţia către problema coastei ucrainene

relevante pentru scopurile prezentei delimitări. Părţile au o poziţie diferită faţă de acestă problemă.

- 31 -

- 32 -90. România caracterizează coastele Ucrainei printr-un număr de

adâncituri care îşi schimbă des cursul, având segmente care sunt faţă în faţă. De la frontiera terestră/fluvială cu România, coastele ucrainene au o direcţie spre nord până la o distanţă scurtă, iar apoi în direcţia nord-est până la Braţul Nistru/Dniester. Punctul unde fâşia sudică se întâlneşte cu coasta (desemnat de România prin „Punctul S”), conform României, aceasta marchează sfârşitul acelei părţi a coastei care are o relaţie de adiacenţă cu coastele României. De la acest punct, coasta ucraineană îşi schimbă direcţia spre nord-nord-est până ce ajunge la Odessa. La Odessa iniţial merge spre nord, iar după accea spre est până ce ajunge la Braţul Dnieper. De aici direcţia generală a coastei prima dată este spre sud, iar după, începând cu partea de jos a Golfului Yahorlyts, direcţia merge spre est, până ce ajunge la partea de jos a Golfului Karkinits. Aici coastele se întorc brusc şi se extind spre sud-vest pe lângă coasta de sud a Golfului Karkinits’ka, până ce ajung la Capul Tarhankut. Ultimul sector cuprinde coastele Crimeei până la Capul Tarkhankut şi Capul Sarycj, care este concav şi direcţia generală fiind întreruptă de semnificativă ieşire spre afară, la punctul cel mai vestic, reprezentat de Capul Khersones. Conform României, coasta ucraineană este compusă din opt segmente distincte, determinate prin schimbările marcate ale direcţiei coastei.

91. România argumentează că segmentele coastei ucrainene situate în partea

de nord a liniei trasate de la Punctul S până la Capul Tarkhankut nu se proiectează asupra zonei de delimitare sau „nu au o relaţie de adiacenţă sau nu sunt opuse coastelor României” în consecinţă sunt irelevante pentru delimitare. În special, România susţine că linia de coastă a Golfului Karkinits’ka trebuie tratată ca un surogat pentru coasta sa irelevantă”. România mai adaugă că o asemenea proiecţie ca şi cea a părţii nordice a coastei sunt de fapt preluate de proiecţia spre vest a coastei ucrainene de la Capul Tarkhankut până la Capul Sarych.

92. România susţine că „Insula Şerpilor nu este o parte a configuraţiei costale

a Părţilor; ea constituind numai o caracteristică maritimă minoră aflată la o distanţă considerabilă în largul mării de la coastele Părţilor”.

93. În consecinţă, în viziunea României, coasta relevantă ucraineană se află

între ultimul punct al frontierei terestre/fluviale a României cu Ucraina şi Punctul S, respectiv pe coasta orientată spre vest a Peninsulei Crimeea care merge până la Capul Tarkhankut şi Capul Sarych.

Conform României, lungimea totală a coastei relevante a Ucrainei este de

388,14 km (linii de bază 292,63 km).

* 94. Ucraina consideră că coasta sa relevantă este compusă din trei sectoare

distincte, fiecare dintre acestea generând drepturi la platou continental şi la zonă economică exclusivă în zona supusă delimitării. Primul sector se extinde de la frontiera cu România până la punctul localizat imediat la nord de Odessa. Al doilea sector, la nord de Odessa, coasta ucraneană se îndreaptă spre est şi cuprinde litoralul spre sud pe lângă partea de nord-vest a Mării Negre. Apoi coasta se extinde în Golful Karkinits’ka. Al treilea sector cuprinde coasta de vest a Peninsulei Crimeea, de la punctul cel mai estic al Golfului Karkinits’ka până la Capul Sarych. (Ambele Părţi sunt de acord că coastele ucrainene de la est de Capul Sarych nu sunt relevante pentru prezenta dispută.) Această porţiune a coastei Ucrainei este caracterizată prin

- 33 -adânciturile create de Golful Karkinits’ka şi de Golful Kalamits’ka. Toate cele trei sectoare costale generează drepturi de 200 mile marine care se extind peste întreaza zonă ce urmează să fie delimitată cu România.

95. Ucraina nu este de acord că partea sa de coastă de la Punctul S până la

Capul Tarkhankut (lung de 630 km) trebuie exclusă din coasta relevantă a Ucrainei, aşa cum pretinde România. Ucraina afirmă că extensia spre mare a frontului costal, inclusiv partea din coasta Ucrainei între Punctul S şi Capul Tarkhankut, „converg într-o direcţie sudică”. Ucraina arată că partea dinspre sud a coastelor sale, cele pe care România încearcă să suprime, „generează un titlu de 200 mile marine prin zona supusă delimitării”. Ucraina mai adaugă că toată coasta sa dinspre sud generează „un platou continental/ZEE de 200 mile marine ce excede cu mult spre sud a paralelei de latitudine între frontiera româno-bulgară, i.e., proiectând în arealul supus delimitării cu România. Astfel, Ucraina susţine că coasta sa, începând de la Punctul S până la Capul Tarkhankut, este relevantă pentru scopurile delimitării între Părţi.

96. Ucraina susţine că Insula Şerpilor „formează o parte a contextului

geografic, iar coastele insulei formează parte din coasta relevantă a Ucrainei”. 97. Ucraina concluzionează că lungimea totală a coastei sale relevante este de

1.058 km (faţadă costală 684 km; linii de bază 664 km).

* *

98. Curtea notează că ambele Părţi consideră coastele Peninsulei Crimeea

între Capul Tarkhankut şi Capul Sarych, la fel ca şi coastele Ucrainei de la frontiera lor comună până la o distanţă scurtă într-o direcţie nord, iar după în direcţia nord-est până la Braţul Nistru/Dniester (România desemnează acest punct ca şi Punctul S) ca fiind coaste relevante ucrainene. Ne]n’elegerea dintre acestea prive;te coasta care se extinde de la acest punct până la Capul Tarkhankut.

99. Curtea, în considerarea problemei disputate, ar dori să invoce două

principii care stau la baza jurisprudenţei referitoare la această problemă: în primul rând, că „ţărmul domină marea” în aşa fel încât proiecţiile costale spre mare generează pretenţii maritime (Platoul Continental a Mării Nordului (Republica Federală Germană/Danemarca; Republica Federală Germană/Oldanta), Hotărâre, Rapoartele CIJ, 1969, p. 51, para. 96); în al doilea rând coasta pentru ca să fie considerată relevantă pentru scopurile delimitării trebuie să genereze proiecţii care se suprapun cu proiecţiile coastei celeilalte părţi. În consecinţă, „extensia submarină a oricărei părţi a coastei Părţilor care, datorită situării geografice, nu se suprapune cu extensia coastei celeilalte Părţi, va fi exclusă din considerarea Curţii” (Platoul Continental (Tunisia/Jamahiriya Arabă Libia), Hotărâre,Rapoartele CIJ, 1982, p. 61, para. 75).

100. Astfel, Curtea nu poate accepta susţinerea Ucrainei în sensul că coastele

Golfului Karkinits’ka formează o parte din coasta relevantă. Coastele acestui golf sunt faţă în faţă şi extensia lor submarină nu se poate suprapune cu extensia coastelor României. Coastele Golfului Karkinits’ka nu au proiecţii în zona ce urmează a fi delimitată. În consecinţă, aceste coaste sunt excluse de la considerarea Curţii. Coastele Golfului Yahorlyts’ka şi a Braţului Dnieper sunt excluse din acelaşi motiv.

- 34 -Trebuie notat faptul că Curtea a trasat o linie la intrarea în Golful

Karkinits’ka de la Capul Priboiny (care este capătul de nord-vest al Peninsulei Tarkhankutsky, uşor spre nord de la Capul Tarkhankut) până la punctul care marchează capătul de est al porţiunii coastelor nordice ale Ucrainei care sunt faţă în faţă cu zona ce urmează a fi delimitată. Acest punct (care are ca şi coordinate aproximative 46° 04' 38'' N şi 32° 28' 48'' E) se află la intersecţia meridianului care trece prin Capul Priboiny cu coastele de nord a Golfului Karkinitska, est de Portul Zaliznyy. Curtea consideră că este util să se procedeze ca atare în ceea ce priveşte o porţiune atât de semnificativă a Golfului Karkinits’ka, pentru a clarifica ce coaste întră în considerare şi ce ape vor fi considerate ca nefăcând partea din zona relevantă. Cu toate că Curtea nu include această linie în calculul lungimii totale a coastelor relevante ucrainene, pentru că linia „înlocuieşte” coastele Golfului Karkinits’ka, care, încă o dată, nu se proiectează pe zona ce va fi delimiată, negenerând astfel drepturi la platou continental şi la zonă economică exclusivă în acea zonă. În consecinţă linia nu generează nici un drept.

101. În ceea ce priveşte sectoarele rămase ale coastei ucrainene între Punctul S

şi Capul Tarkhankut, Curtea observă că partea de nord-vest a Mării Negre (unde va fi efectuată delimitarea) în partea sa cea mai lată nu excede 200 mile marine. Ca un rezultat al configuraţiei geografice, coastele Ucrainei spre sud generează proiecţii care se suprapun cu proiecţiile maritime ale coastelor române. În consecinţă, Curtea consideră că aceste sectoare sunt coastele relevante ale Ucrainei (a se vedea harta-schiţă Nr. 4).

102. Coastele Insulei Şerpilor sunt prea scurte, astfel că nu determină nici o

diferenţă reală faţă de lungimea totală a coastelor relevante a Părţilor. Curtea va examina mai târziu dacă Insula Şerpilor este relevantă pentru alegerea punctelor de referinţă (a se vedea paragraful 149 de mai jos).

103. Lungimea relevantă a coastei Ucrainei este de aproximativ 705 km.

* * 104. Curtea notează că pe baza raţionamentului de determinare a elementelor

ce constituie coaste relevante, raportul pentru lungimea costală dintre România şi Ucraina este de aproximativ 1:2.8.

105. Al doilea aspect menţionat de Curte în ceea ce priveşte relevanţa

coastelor în contextul fazei a treia a procesului de delimitare (a se vedea paragraful 78 de mai sus) va fi analizat mai jos în Secţiunea 1.

6. Zona maritimă relevantă 106. România susţine că zona relevantă din nord este mărginită de linia care se

întinde de la Punctul S la Capul Tarkhankut. În sud, zona este mărginită de linia echidistantă dintre coastele adiacente română şi bulgară, linia mediană dintre coastele opuse română şi turcă, respectiv linia de delimitare convenită de URSS şi Turcia, acord pe care Ucraina l-a succedat. În sud-est zona este mărginită de meridianul care uneşte Capul Sarych cu frontiera delimitată între Ucraina şi Turcia. În vest şi în est limitele zonei sunt alcătuite de coastele relevante ale României şi Ucrainei.

- 35 -107. Potrivit României, prin zonă relevantă se înţeleg toate apele

generate de proiecţiile din coastele relevante, fie că sunt sau nu revendicate de către celălalt Stat. România statuează că există trei puncte de divergenţă între Părţi cu privire la zona relevantă. În primul rând, România afirmă că acele coaste îndreptate spre zona din nordul liniei dintre Punctul S şi Capul Tarkhankut sunt toate ucrainene şi că nici una dintre acestea nu este releventă pentru delimitare. În al doilea rând, afirmă că limita din sud-vest este reprezentată de linia echidistantă dintre coastele adiacente română şi bulgară, iar mutarea delimitării la sud de această linie echidistantă ar putea prejudicia potenţiale interese ale Bulgariei în această zonă maritimă. În al treilea rând, România pretinde că triunghiul sud-estic situat între Ucraina şi Turcia face parte, de asemenea, din zona relevantă deoarece se afla în cadrul proiecţiei de 200 mile de la coastele române (a se vedea harta-schiţă Nr. 2 ).

*

108. Ucraina susţine că limita vestică a zonei relevante corespunde cu linia de coastă română dintre teritoriile de frontieră cu Bulgaria şi Ucraina şi întinderea coastei ucrainene, extinzându-se de la frontiera cu România până la un punct situat tocmai la nord de Odessa. În nord, zona relevantă este mărginită de coasta ucraineană îndreptată spre sud. În est zona relevantă este mărginită de coasta îndreptată spre vest a Peninsulei Crimeea terminându-se la Capul Sarych. Limita sudică a zonei relevante este o linie trasată perpendicular de la ţărmul coastei, de la punctul unde frontiera terestră bulgaro-română ajunge la Marea Neagră, până la un punct dintre coasta română şi coasta ucraineană unde intervin interese potenţiale ale Statelor terţe. Acest punct este conectat apoi la Capul Sarych printr-o linie dreaptă ce reprezintă limita sud-estică a zonei relevante.

109. Ucraina susţine, referitor la cele trei puncte de divergenţă, că întreaga sa

coastă îndreptată spre sud dintre Punctul S şi Capul Tarkhankut generează drepturi asupra unei distanţe de 200 mile marine şi că această zonă maritimă, în consecinţă face parte din zona relevantă. Ucraina mai argumentează că zona relevantă ar trebui să includă o porţiune maritimă situată între ipotetica linie echidistantă dintre România şi Bulgaria şi o linie dreaptă care uneşte punctul final al graniţei Româno-Bulgare cu un potenţial tripunct cu Bulgaria sau /şi cu Turcia. În cele din urmă, potrivit Ucrainei un mare triunghi situat între Ucraina şi Turcia a mai fost deja supus unei delimitări prealabile între fosta Uniune Sovietică şi Turcia la care Ucraina a succedat şi prin urmare nu face parte din zona relevantă (a se vedea harta–schiţă Nr. 3).

* * 110. Curtea face observaţia potrivit căreia conceptul juridic de "zonă

relevantă" trebuie să fie luat în considerare ca parte a metodologiei de delimitare maritimă.

În primul rând, în funcţie de configurarea coastelor relevante în contextul

geographic general şi metodele pentru constucţia proiecţiilor spre mare, zona relevantă ar putea include anumite spaţii maritime şi să excludă altele care nu sunt relevante în cazul de faţă.

În al doilea rând, zona relevantă este oportună pentru verificarea

disproporţionalităţii. Aceasta va constitui faza finală a metodologiei. Scopul

- 36 -delimitării nu este acela de a repartiza părţi egale ale zonei şi nici părţi proporţionale. Testul de disproporţionalite nu este, în sine, o metodă de delimitare. Este mai degrabă un mijloc de verificare a faptului dacă linia de delimitare stabilită prin alte mijloace necesită ajustare datorită unei disproporţionalităţi semnificative în raţiile dintre zonele maritime care ar reveni unei părţi sau alteia în virtutea delimitării stabilite prin alte mijloace, şi lungimile respectivelor coaste.

111. Curtea observă în continuare că, pentru scopul acestui exerciţiu final, în

procesul de delimitare, calcularea zonei relevante nu este pretinsă a fi precisă şi este aproximată. Obiectul delimitării este de a realiza o delimitare echitabilă, nu o fracţionare egală a zonelor maritime.(Platoul Continental al Mării Nordului (Republica Federală Germană/Danemarca; Republica Federală Germană/Olanda), Hotărâre, Rapoartele CIJ, 1969 p. 22, para. 18; Delimitare Maritimă în Zona dintre Groenlanda şi Jan Mayen (Danemarca v. Norvegia), Hotărâre, Rapoartele CIJ, 1993, p. 67, para. 64 )

112. Curtea constată că delimitarea va avea loc în cadrul Mării Neagre închise,

în contextul în care România este, de asemenea, adiacentă acesteia, opusă Ucrainei, iar Bulgaria şi Turcia se situează la sud. Aceasta va avea loc la nord de orice zonă în care ar putea interveni interese ale terţelor părţi.

113. În ceea ce priveşte zona din nord disputată de Părţi în ceea ce priveşte

calitatea acesteia de zonă relevantă, după cum s-a explicat mai sus (a se vedea paragraful 101), Curtea a opinat că secţiunea din coasta ucraineană situată la nordul liniei ce se întinde de la Punctul S la Capul Tarkhankut este o coastă relevantă pentru scopul acestui exerciţiu de delimitare. Prin urmare, zona situată imediat la sud de această coastă, dar excluzând Golful Karkinits’ka, la a cărui gură Curtea a trasat o linie (a se vedea paragraful 100 de mai sus), se încadrează în zona de delimitare.

114. Curtea îşi îndreaptă atenţia spre limita sudică a zonei relevante. Părţile

au viziuni diferite asupra faptului dacă “triunghiurile” sud-vestic şi sud-estic ar trebui incluse în zona relevantă. (a se vedea paragrafele 107 şi 109 de mai sus şi hărţile-schiţe Nr. 2 şi 3). Curtea constată că în ambele triunghiuri drepturile maritime ale României şi Ucrainei se suprapun. Curtea este de asemenea conştientă că în triunghiul sud-vestic, precum şi într-o suprafaţă mică din colţul vestic al triunghiului sud-estic, pot interveni drepturi ale terţelor părţi. Totuşi acolo unde zonele sunt incluse numai pentru scopul identificării aproximative a drepturilor suprapuse ale Părţilor din cauza de faţă, care ar putea fi considerate ca constituind suprafaţa relevantă (şi care la momentul potrivit vor juca un rol în etapa finală a testării disproporţionalităţii), drepturile terţelor părţi nu pot fi afectate. Drepturile terţelor părţi ar fi relevante doar dacă delimitarea dintre România şi Ucraina ar putea să le afecteze.

În lumina acestor considerente, şi fără a prejudicia poziţia oricărui Stat terţ în

ceea ce priveşte drepturile sale în această zonă, Curtea constată că este adecvat, în circumstanţele prezentei cauze, să includă atât triunghiul sud-vestic cât şi pe cel sud-estic în calcularea zonei relevante (a se vedea harta-schiţă Nr. 5).

7. Medoldologia de delimitare

- 37 -115. În situaţiile când este chemată să delimiteze platoul

continental sau zonele economice exclusive, sau să traseze o linie unică de delimitare, Curtea acţionează în etape definite.

116. Aceste etape separate, explicate pe larg în cauza ce priveşte Platoul

continental (Libyan Arab Jamahiriya/Malta) (Hotărârea, Rapoartele CIJ 1985, p. 46, para. 60), au fost specificate cu precizie în deceniile recente. Mai întai, Curtea va stabili o linie de delimitare provizorie, folosind metode geometrice obiective şi care sunt de asemenea adecvate geografiei zonei în care se face delimitarea. În ceea ce priveşte delimitarea dintre coastele adiacente, se va trasa o linie echidistantă numai dacă nu sunt motive convingătoare care să facă acest fapt imposibil în cauza de faţă.(a se vedea Disputa teritorială şi maritimă dintre Nicaragua şi Honduras în Marea Caraibelor (Nicaragua v. Honduras ), Hotărârea din 8 octombrie 2007, para. 281). În ceea ce priveşte coastele opuse, linia de delimitarea provizorie va fi o linie mediană între cele două coaste. Nu există consecinţe legale ce decurg din folosirea termenilor “linie mediană” şi “linie echidistantă” de vreme ce metoda de delimitare este aceeaşi pentru ambele.

117. Linia echidistantă şi cea mediană se vor construi de la cele mai adecvate

puncte de pe coastele celor două state vizate, cu acordarea unei atenţii deosebite punctelor de coastă proeminente situate în apropierea zonei de delimitare. Curtea consideră altundeva (a se vedea paragrafele 135-137 de mai jos ) măsura în care Curtea poate, când constuieşte o linie de delimitare cu scop unic, să se abată de la punctele de referinţă selectate de părţi pentru mările lor teritoriale. Când Curtea este chemată să construiască o linie provizorie între state adiacente, aceasta va avea în vedere consideraţiile în legătură cu liniile de coastă ale ambelor părţi când va decide propriile puncte de referinţă în acest scop. Linia astfel adoptată este puternic dependentă de geografia fizică şi de punctele cele mai înaintate în mare ale celor două coaste.

118. În conformitate cu jurisprudenţa sa consacrată cu privire la delimitarea

maritimă, prima etapă din abordarea Curţii este să stabilească linia echidistantă provizorie. În această etapă iniţială a construcţiei liniei echidistante provizorii Curtea nu este încă preocupată de vreo circumstanţă relevantă pe care ar putea-o obţine, iar linia este trasată pe criterii strict geometrice pe bază de date obiective.

119. În prezenta cauză Curtea va începe, astfel, prin trasarea unei linii

provizorii echidistante între coastele adiacente ale României şi Ucrainei, care va continua ca şi linie mediană între coastele lor opuse.

120. Cursul liniei finale ar trebui să conducă la o soluţie echitabilă.(Articolele

74 şi 83 din UNCLOS (Conventia Natiunilor Unite cu Privire la Dreptul Mării)). Aşadar, Curtea va lua în considerare, în următoarea etapă, cea de-a doua, dacă există factori ce necesită ajustarea sau schimbarea liniei echidistante provizorii pentru a se ajunge la o soluţie echitabilă (Legătura Maritimă şi de Uscat între Camerun şi Nigeria (Camerun v. Nigeria: intervenţia Guineeei Ecuatoriale ), Hotărârea, Rapoartele CIJ 2002, p. 441, para. 288). Curtea a mai precizat că atunci când linia care trebuie trasată ocupă zone de jurisdicţii care coincid, ”aşa numita metodă principii

- 38 -echitabile/circumstanţe relevante ar putea fi util aplicată după cum în aceste zone maritime această metodă este de asemenea potrivită să ducă la un rezultat echitabil” (Disputa Teritorială şi Maritimă dintre Nicaragua şi Honduras în Marea Caraibelor ), Hotărârea din 8 octombrie 2007, para. 271)

- 39 -

- 40 -121. Aceasta este a doua parte a exerciţiului de delimitare către care Curtea îşi îndreaptă atenţia, după ce a stabilit mai întâi linia echidistantă provizorie.

122. În cele din urmă, în cea de-a treia etapă, Curtea va verifica dacă linia (o

linie provizorie echidistantă care ar fi putut sau nu să fie ajustată prin luarea în considerare a circumstanţelor relevante) ca atare, nu duce la un rezultat inechitabil din cauza vreunei disproporţii marcate dintre raportul respectivelor lungimi de coastă şi raportul dintre maritimă relevantă a fiecărui stat cu referire la linia de delimitare (a se vedea paragrafele 214-215). O ultimă verificare pentru un rezultat echitabil presupune o confirmare că nici o disproporţionalitate majoră a zonelor maritime este evidentă prin comparaţie cu raportul lungimilor coastei.

Acest lucru nu sugerează că respectivele zone ar trebui să fie proporţionale cu

lungimile coastei - după cum Curtea a declarat ”împărţirea zonei este prin urmare, consecinţa determinării şi nu vice versa” (Delimitarea Maritimă în zona dintre Groenlanda şi Jan Mayen (Danemarca v. Norvegia), Hotărâre, Rapoartele CIJ, p. 67, para. 64).

8. Stabilirea liniei echidistante provizorii 8.1 Selectarea punctelor de referinţă 123. România susţine că punctele de referinţă care trebuie luate în considerare

pentru construcţia liniei echidistante provizorii între coastele adiacente ale României şi Ucrainei sunt, pe coasta română, capătul dinspre mare al digului Sulina, şi pe coasta ucrainiană, un punct pe insula Kubansky şi Capul Burnas. În plus, în viziunea României, punctele de referinţă pe coastele opuse ale României şi Ucrainei sunt pe coasta română capătul dinspre mare al digului Sulina şi capătul exterior al Peninsulei Sacalin şi pe coasta ucrainiană Capul Tarkhankut şi Capul Khersones. România subliniază că Peninsula Sacalin şi cel mai apropiat punct de mare al digului Sulina sunt printre cele mai relevante puncte indicate de România Naţiunilor Unite în conformitate cu Articolul 16 din UNCLOS pentru măsurarea lăţimii mării teritoriale.

124. România argumentează că Insula Şerpilor nu ar trebui considerată ca

fiind un punct de referinţă pentru construcţia liniei echidistante provizorii. Aceasta pretinde că Insula Şerpilor este o stâncă incapabilă să susţină viaţa umană sau economică, “prin urmare nu are zonă economică exclusivă sau platou continental, aşa cum se prevede în Articolul 121(3) din UNCLOS din 1982 .” România subliniază în continuare că atunci când Ucraina a notificat Naţiunile Unite asupra coordonatelor liniilor folosite pentru măsurarea lăţimii mării sale teritoriale, nu a făcut deloc referire la Insula Şerpilor. În plus, consideră că folosirea aceastei insule ca un punct de referinţă ar duce la o distorsiune exagerată a liniei tărmului.

*

125. Ucraina susţine la rândul său că punctele de referinţă relevante pentru construcţia liniei echidistante provizorii sunt situate pe liniile fiecărei părţi de la care se măsoară lăţimea mării lor teritoriale. Astfel, pe coasta română, Ucraina a folosit punctele de referinţă situate pe digul Sulina şi pe Peninsula Sacalin. Pe propriile sale

- 41 -coaste, s-a raportat la punctele de referinţă situate pe Insula Şerpilor”, şi vârful Capului Khersones. Ucraina indică totuşi că folosirea de către România a unui punct situat la vârful dinspre mare al digului Sulina are un efect enorm asupra liniei echidistante provizorii a României. De asemenea consideră că “ideii potrivit căreia apariţiei unei structuri create de om îi poate fi dat un efect deplin pentru scopul de a trasa linia echidistantă provizorie în timp ce o caracteristică naturală – o insulă [Insula Şerpilor] – poate pur şi simplu fi ignorată nu se potriveşte cu o aplicare corespunzătoare a dreptului sau cu principii echitabile”

126. Ucraina susţine că deoarece Insula Şerpilor are o coastă, rezultă că are o

linie a ţărmului. Drept urmare, statuează că există puncte de referinţă pe acea linie de ţărm care pot fi folosite pentru conturarea liniei echidistante provizorii. Subliniază că, în contradicţie cu ceea ce România susţine, liniile de tărm “normale”, definite ca fiind apele marcate din jurul coastei, nu trebuie să fie notificate către Naţiunile Unite, precum trebuie să fie liniile drepte ale tărmului. Ucraina susţine, prin urmare, că dată fiind apropierea de uscatul ucrainean, Insula Şerpilor trebuie în mod clar să fie luată în considerare ca unul din punctele de referinţă relevante pentru construcţia liniei echidistante provizorii. Se arată faptul că fâşia mării teritoriale ce înconjoară Insula Şerpilor se suprapune parţial cu suprafaţa mării teritoriale ce mărgineşte uscatul ucrainean. În consecinţă “această insulă reprezintă astfel ceea ce frecvent se numeşte o insulă de coastă”.

* * 127. În această etapă a exerciţiului de delimitare, Curtea va identifica punctele

corespunzătore ale coastei sau coastelor relevante aparţinând Părţilor care marchează o schimbare semnificativă în directia coastei, în aşa fel încât figura geometrică formată de linia care uneşte toate aceste puncte să reflecte direcţia generală a contururilor tărmurilor. Punctele astfel selectate de pe fiecare coastă vor avea un efect asupra liniei echidistante provizorii care ţine cont şi de geografie.

128. Curtea observă că în această situaţie, geografia demonstrează că,

abilitatea coastei de a genera suprapunerea de titluri indică existenţa a două zone: într-un caz coastele sunt adiacente, în celălalt sunt opuse. Practic, prima concluzie la care ajunge Curtea este aceea că pe coasta română, punctele de referinţă importante de la care trebuie să fie stabilite linia echidistantă şi linia mediană sunt aceleaşi, de vreme ce această coastă este în acelaşi timp atât adiacentă cât şi opusă coastei ucrainene. A doua concluzie este aceea că de vreme ce coasta ucraineană conţine două porţiuni - una adiacentă coastei române, cealaltă opusă acesteia - punctele de referinţă care să fie luate în considerare trebuie să fie definite separat în funcţie dacă porţiunea în cauză este adiacentă sau opusă. A treia concluzie este identificarea unui punct de întoarcere pe linia echidistantă, unde efectele de adiacenţă fac loc celor ale coastelor din partea opusă, rezultând într-o schimbare în direcţia liniei. În ultimul rând, Curtea va trebui să ia în considerare relevanţa Insulei Şerpilor în ceea ce priveşte alegerea punctelor de referinţă.

129. Pe coasta României începând cu frontiera cu Bulgaria, Curtea va lua în considerare în primul rând Peninsula Sacalin. Acesta este punctul în care direcţia urmărită de coasta română de la frontiera dintre România şi Bulgaria se întoarce

- 42 -aproape perpendicular spre nord. În acest loc coastele României şi Ucrainei sunt opuse una celeilalte. Semnificaţia Peninsulei Sacalin în ceea ce priveşte alegerea punctelor de bază este pusă sub semnul întrebării de Ucraina, care o descrie ca un strop de nisip. Totuşi, Curtea observă că peninsula aparţine masei de uscat şi formează parte din uscatul românesc: descoperirea sa la flux nu este contestată. Trăsăturile geomorfologice ale peninsulei şi posibila sa natură nisipoasă nu au nici o legătură cu elementele geografiei fizice care sunt relevante pentru delimitarea maritimă. Pentru aceste motive, Curtea consideră ca fiind adecvat în scopul stabilirii liniei echidistante provizorii, să folosească un punct de referinţă în Peninsula Sacalin (44° 50' 28"N şi 29° 36' 52"E), care corespunde cu punctul notificat de România către Naţiunile Unite ca punct de referinţă în conformitate cu Articolul 16 al UNCLOS.

130. Curtea va examina apoi dacă vreun punct de pe coasta română a Golfului

Musura poate fi folosit ca punct de referinţă. Sudul acestui uscat este cel mai proeminent punct al coastei române în direcţia Crimeii şi este de asemenea situat în zona unde coastele celor două State sunt adiacente. Aceste două caracteristici determină selectarea lor pentru stabilirea liniei echidistante provizorii. Totuşi din cauza construcţiei pe uscatul sudic a unui dig de 7,5 km care extinde această caracteristică, este necesar să se aleagă fie capătul dinspre mare al digului fie capătul unde se învecinează cu uscatul.

131. În acest sens, Curtea observă că natura geometrică a primei etape a

exerciţiului de delimitare, duce la folosirea ca puncte de referinţă a acelora pe care geografia coastei le identifică drept o realitate fizică în momentul delimitării. Acea realitate geografică nu acoperă doar elementele fizice produse de geodinamică sau mişcări ale mării ci şi orice alţi factori materiali prezenţi.

132. În lumina faptului că lăţimea zonei economice exclusive şi a platoului

continental sunt măsurate de la liniile de ţărm de la care se măsoară marea teritorială (UNCLOS Articolele 57 şi 76), Curtea trebuie mai întâi să decidă dacă digul Sulina ar putea fi considerat ca “instalaţiile permanente, făcând parte integrantă din sistemul portuar”, în înţelesul Articolului 11 al UNCLOS, depre care Articol Curtea aminteşte că se referă la delimitarea mării teritoriale. Acesta arată astfel:

„În scopul delimitării mării teritoriale, instalaţiile permanente care fac parte integrantă dintr-un sistem portuar şi care înaintează cel mai mult spre larg sunt considerate că fac parte din ţărm. Instalaţiile din largul ţărmurilor şi insulelor artificiale nu sunt considerate ca instalaţii portuare permanente.”

133. Dat fiind faptul că natura permanentă a digului Sulina nu a fost pusă sub

semnul întrebării, Curtea va trebui să decidă dacă această structuraă poate fi descrisă ca “instalaţie portuară” care face “parte integranta din sistemul portuar”. Termenul “instalaţii” denota o combinatie de aparate, structuri si facilitati instalate pentru un scop precis. Expresia “instalaţii portuare” care „fac parte integrantă dintr-un sistem portuar” nu este definită de Convenţia de la Geneva privind Marea Teritorială şi Zona Contiguă sau în UNCLOS; acestea sunt în general instalaţii care permint navelor să acosteze în port, să fie întreţinute sau reparate sşi permit sau faciliteazaă îmbarcarea sau debarcarea pasagerilor şi încărcarea sau descaărcarea bunurilor.

134. Totuşi, Curtea notează că funcţiile unui dig sunt diferite decât cele ale unui port: în acest caz, digul Sulina poate fi folosit pentru protejarea încărcăturilor destinate gurii Dunării şi pentru porturile situate acolo. Diferenţa dintre un port şi o un

- 43 -dig care se extinde spre mare au fost discutate în travaux préparatoires ale Articolului 8 al Coventiei de la Geneva privind Marea Teritorială şi Zona Contiguă. În 1954, Raportorul Special al CDI a observat că “digurile folosite pentru protecţia coastei constituie o problemă separată şi nu erau cuprinse nici în textul Articolului 9 (Porturile), nici în cel al Articolului 10 (Rade)”. În subsidiar, concepul de “dig” nu a mai fost folosit, făcându-se referire la “chei”, care aveau scopul de a proteja costele de mare. Prima propozitie a Articolului 11 din UNCLOS corespunde, cu excepţia unei mici diferenţe de exprimare, cu cea din Articolul 8 al Covenţiei privind Marea Teritorială şi Zona Contiguă . A doua propoziţie, care prevede că ”instalaţiile portuare permanente” nu vor include “instalaţiile din largul ţărmurilor şi insulelor artificiale”, constituie o noutate. Expertul Conferinţei din 1958 a statuat că “instaţiile portuare precum cheile [sunt privite] ca parte a teritoriului de uscat ”. Totuşi, ar trebui reţinut, că CDI include următorul comentariu în raportul său adresat Adunării Generale:

(3) În cazurile în care asemenea structuri au lungimi excesive (de

exemplu, o cheie care se extinde câţiva kilometri în mare), se poate pune întrebarea dacă acest Articol (Art. 8 ) ar putea încă fi aplicat... Asemenea cazuri sunt foarte rare, Comisia, în pofida faptului că dorea să atragă atenţia asupra problemei, nu a considerat necesar să statueze o opinie. (Anuarul CDI, 1956, Vol. II, p. 270.)

În lumina celor arătate în prealabil, în acel moment, CDI a intenţionat să definească precis limita dincolo de care un dig, o cheie sau o instalaţie nu ar mai continua să formeze “o parte integrantă al sistemul portuar”. De aici, Curtea concluzionează că există motive pentru a acţiona diferit de la caz la caz, şi că textul Articolului 11 din UNCLOS travaux préparatoires nu împiedică posibilitatea de a interpreta restrictiv concepul de instalaţii portuare astfel încât să evite sau să atenueze problema lungimii excesive identificată de către CDI. Aceasta se poate adeveri în special în cazurile în care, la fel ca în situaţia de faţă, problema este una de delimitare a zonei îndreptate spre mare din marea teritorială.

135. În privinţa folosirii digului Sulina ca punct de referinţă pentru prezenta delimitare, Curtea trebuie să decidă relevanţa notificării făcute de către România Naţiunilor Unite în baza Articolului 16 din UNCLOS, în care România a utilizat capătul dinspre mare al digului Sulina ca punct de referinţă pentru a trasa linia ţărmului pentru marea sa teritoriala. Aceasta alegere a punctelor de referinţă nu a fost contestată de Ucraina.

136. Articolul 16 prevede că “liniile de ţărm pentru măsurarea laţimii mării

teritoriale...şi liniile de delimitare (ale mării teritoriale) vor fi marcate pe grafice” (paragraful 1) şi că “Statul riveran asigură publicitatea necesară acestor hărţi sau liste de coordonate geografice şi depune un exemplar la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Întrucât Articolul 57 (cu privire la lăţimea zonei economice exclusive) şi Articolul 76, paragraful 1, (cu privire la definiţia platoului continental) din UNCLOS stipulează că zonele maritime pot fi extinse la o distanta de 200 de mile marine “de la liniile bazei de la care lăţimea mării teritoriale este măsurată ”, întrebarea care apare este aceea dacă acelaşi capăt dinspre mare al digului Sulina trebuie să fie reţinut pentru scopul prezentei delimitări.

137. Curtea observă că problema determinării liniei de baza pentru scopul

măsurării lăţimii platoului continental şi a zonei economice exclusive, respectiv chestiunea identificării punctului de referinţă pentru a desena o linie echidistantă/mediană cu scopul delimitării platoului continental şi a zonei economice exclusive între State adiacente/opuse sunt doua chestiuni diferite.

- 44 - În primul caz, Statul riveran, în conformitate cu dispoziţiile UNCLOS

(Articolele 7, 9, 10, 12 şi 15) ar putea determina punctele de referinţă relevante. Totuşi, acesta constituie un exercitiu care are întotdeauna un aspect internaţional ( a se vedea Zonele de pescuit (Regatul Unit c. Norvegiei), Judgment, Rapoartele CIJ 1951, p. 132). În al doilea caz, când delimitarea zonelor maritime implică doua sau mai multe State, Curtea nu ar trebui să se bazeze exclusiv pe alegerea punctelor de referinţă făcută de una dintre acele părţi. Curtea trebuie, atunci când delimitează platoul continental şi zonele economice exclusive, să selecteze punctul de referinţă prin raportare la geografia fizică a coastei revelante.

138. Cât despre caracteristicile specifice ale capătului dinspre mare al digului

Sulina ca punct de referinţă pentru construirea liniei echidistante provizorii, Curtea arată, că indiferent de lungimea ei, nici o dovadă convingătoare nu a fost prezentată conform căreia acest dig ar servi vreunui scop direct în activitatea portuară. Pentru acest motiv, Curtea nu este mulţumită cu privire la fatul că acel capăt dinspre mare al digului Sulina ar fi un punct de referinţă adecvat pentru scopurile construcţiei unei linii echidistante provozorii care să delimiteze platoul continental şi zonele economice exclusive.

139. Pe de altă parte, în timp ce capătul dinspre uscat al digului ar putea să nu

fie o parte integrantă a părţii continentale a României, el este totuşi un punct fix pe acesta. Aici teritoriul este ferit de deplasări ale coastei cauzate de procesele marine. Ca punct de referinţă pentru primul stagiu al delimitării, are avantajul, spre deosebire de capătul dinspre mare al digului, de a nu oferi o importanţă mai mare unei instalaţii decât geografiei fizice a pământului.

140. Pentru aceste motive, Curtea este de părere că capătul dinspre uscat al

digului Sulina, unde acesta se uneşte cu partea continentală a României trebuie folosit ca punct de referinţă pentru stabilirea liniei echidistante provizorii.

141. În consecinţă, Curtea conluzionează, că va folosi Penisula Sacalin (44°

50' 28"N şi 29° 36' 52"E) şi the capătul dinspre uscat al digului Sulina (45° 09' 51.9"N şi 29° 43' 14.5"E)2 ca punct de referinţă pe coasta României.

*

142. Curtea va identifica în continuare punctele de referinţă relevante de pe ţărmul Ucrainei, începând cu sectorul adiacent coastelor.

143. Curtea consideră că este indicat ca în acest prim sector să se folosească

vârful sud-estic al Insulei Tsyganka din partea Ucrainei, constituie echivalentul capătului dinspre uscat al digului Sulina pe parte română. Locaţia sa este semnificativă, datorită faptului că în această zonă adiacentă se află punctul cel mai proeminent al ţărmurilor Ucrainei.

144. În acest sector al ţărmurilor adiacente, Curtea trebuie să ia în considerare

relevanţa punctului de referinţă ucrainean situat pe Insula Kubansky ca un punct de referinţă utilizabil pentru trasarea liniei echidistante provizorii. Curtea notează că acest

2 Coordonate prevăzute de către Părţi în sistemul Pulkovo

- 45 -punct de referinţă nu produce nici un efect asupra liniei echidistante construite prin raportare la punctul de referinţă de pe Insula Tsyganka de pe coasta ucraineană şi punctul de referinţă de pe capătul dinspre uscat al digului Sulina de pe coasta română. Acest punct de referinţă trebuie, prin urmare, să fie văzut ca irelevant pentru scopul prezentei delimitări.

145. Curtea va analiza mai departe punctul de referinţă din secţiunea ţărmului

Ucrainei opus celui românesc. 146. Aceasta va începe cu Capul Tarkhankut, punctul care se află cel mai

înspre mare şi care este îndreptat spre ţărmul Crimeei. Linia ţărmului Crimeei iese în exterior şi configuraţia sa face ca acest cap să fie o alegere potrivită ca şi punct de referinţă.

147. Capul Khersones, un alt punct al ţărmului Crimeei unde uscatul se întinde

în mare, se extinde şi acesta în exterior, chiar dacă mai puţin decât Capul Tarkhankut. Această configuraţie este suficientă pentru a justifica alegerea Capului Khersones ca punct de referinţă relevant

. 148. În consecinţă, Curtea conluzionează că va folosi Insula Tsyganka (45°

13' 23.1"N şi 29° 45' 33.1"E), Capul Tarkhankut (45° 20' 50"N şi 32° 29' 43"E) şi Capul Khersones (44° 35' 04"N şi 33° 22' 48"E)3 ca puncte de referinţă pe ţărmul Ucrainei.

149. Insula Şerpilor necesită atenţie specifică în determinarea liniei

echidistante provizorii. În strânsă legătură cu alegerea punctului de referinţă, Curtea a observat că au fost cazuri în care insulele de coastă au fost considerate părţi ale coastei unui Stat, în special atunci când un ţărm este format dintr-un grup de insule mărginaşe. Astfel, într-un arbitraj privind delimitarea maritimă, un tribunal internaţional a plasat puncte de referinţă poziţionate în partea inferioară a anumitor insule mărginaşe considerate a constitui părţi ale liniei de coastă a uneia din părţi. (Sentinţa Tribunalului Arbitrar în cel de-al doilea stagiu a procedurilor dintre Eritrea şi Yemen (Delimitare maritimă), 17 Decembrie 1999, RIAA, Vol. XXII (2001), pp. 367-368, paras. 139-146). Totuşi, Insula Şerpilor fiind o insulă izolată şi aflându-se la o distanţă de 20 de mile marine de ţărm, nu poate fi considerată ca făcând parte dintr-un grup de insule ce ar constitui “coasta” Ucrainei.

Pentru a considera Insula Şerpilor drept o parte relevantă a coastei ar însemna

să adăugăm un element extern coastei Ucrainei; consecinţa va fi o modificare juridică a geografiei, care nu este autorizată nici de lege dar nici de practica delimitării maritime. Curtea este, astfel, de părere că Insula Şerpilor nu poate fi considerată ca făcând parte din configuraţia de coastă a Ucrainei. (insula Filfla din cauza privind Platoul Continental (Jamahiriya Arabă Libiană/Malta), Hotărâre, Rapoartele C.I.J., 1985, p. 13).

Pentru acest motiv, Curtea consideră ca fiind nepotrivită alegerea unui punct

de referinţă pe Insula Şerpilor în vederea trasării liniei echidistante provizorii între coastele României şi ale Ucrainei. Alte aspecte relevante privind Insula Şerpilor sunt analizate în paragrafele 179 – 188 de mai jos.

3 Coordonate prevăzute de către Părţi în sistemul Pulkovo

- 46 -8.2. Construirea liniei echidistante provizorii 150. România afirmă că primul segment al frontierei maritime care

delimitează zona maritimă a celor două State situat peste mările lor teritoriale a fost stabilit prin intermediul acordurilor succesive dintre România şi Uniunea Sovietică: de la punctul final al frontierei care separă mările teritoriale ale celor două State la 45° 05' 21" N şi 30° 02' 27" E, frontiera maritimă trece de-a lungul arcului de 12 mile marine al cercului din jurul Insulei Şerpilor până ajunge la punctul situat pe arc la 45° 14' 20" N şi 30° 29' 12" E (a se vedea Secţiunea 4). România susţine că frontiera maritimă care se întinde peste acest punct nu a fost niciodată delimitată între România şi URSS sau Ucraina. România trasează o linie echidistantă provizorie de la punctul final al frontierei dintre uscat şi râu aflată între cele două State, luând în considerare proeminenţa punctului de referinţă a coastelor adiacente ale României şi Ucrainei. Acestea sunt: pe costele României, capătul dinspre mare a digului Sulina, pe coastele Ucrainei, Insula Kubansky şi Capul Burnas. Deoarece punctul aşezat pe arcul din jurul Insulei Şerpilor la 45° 14' 20" N şi 30° 29' 12" E, nu este situat pe linia echidistantă, ci la aproximativ 2.5 mile marine spre nord, delimitarea frontierei maritime dincolo de acest punct, din punctul de vedere al României, începe prin unirea liniei echidistante provizorii. Linia trasată astfel trece prin punctul 45° 11' 59" N şi 30° 49' 16" E, situat practic la mijlocul drumului între arcul de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor şi tripuntul dintre coastele adiacente română şi bulgară şi coasta opusă a Crimeei, situată la 45° 09' 45" N şi 31° 08' 40" E. România afirmă că la sud de acest punct delimitarea este guvernată de coastele opuse ale României şi Ucrainei.

151. România calculează linia mediană luând în considerare punctele de

referinţă clare aflate pe coastele relevante opuse ale celor două State (capătul dinspre mare al digului Sulina şi terminaţia externă a Peninsulei Sacalin pe coasta română, respectiv Capul Tarkhankut şi Khersones pe coasta ucraineană). Linia echidistantă a României în sectorul coastelor opuse coincide astfel cu segmentul de linie mediană trasată din nord, începând cu tripunctul dintre coastele adiacente română şi ucraineană, repectiv coasta opusă a Crimeii, şi, în sud, punctul dincolo de care interesele Statelor terţe pot fi afectate, pe care România îl situează la 43° 26' 50" N şi 31° 20' 10" E.

*

152. Ucraina susţine în continuare că linia echidistantă provizorie trebuie construită prin raportare la punctele de referinţă de pe liniile de bază ale fiecărei Părţi, de unde de măsoară lăţimea mării teritoriale. Astfel, pe partea română, Ucraina utilizează punctele de referinţă aflate pe capătul dinspre mare al digului Sulina şi de pe Peninsula Sacalin. Pe propria parte, Ucraina foloseşte punctele de referinţă aflate pe Insula Şerpilor şi pe vârful Capului Khersones. Linia echidistantă provizorie susţinută de Ucraina începe la punctul de intersecţie al mărilor teritoriale aparţinând Părţilor identificat în Articolul 1 al Tratatului privind Regimul Frontierei de Stat (45° 05' 21" N şi 30° 02 27" E). Linia se îndreaptă apoi într-o direcţie sudică până la punctul de la 44° 48' 24" N şi 30° 10' 26" E, iar de acolo continuă spre sud.

* *

- 47 -153. Curtea reaminteşte că punctele de referinţă care trebuie

folosite în construirea liniei echidistante provizorii sunt acelea situate pe Peninsula Sacalin şi pe capătul dinspre uscat al digului Sulina de pe coasta română, şi insula Tsyganca, Capul Tarhankut şi Capul Khersones pe coasta ucraineană.

154 Segmentul iniţial al liniei echidistante provizorii dintre coastele adiacente

ale României şi Ucrainei, este controlat prin puncte de referinţă aflate pe capătul dinspre uscat al digului Sulina pe coasta română, şi vârful sud-estic al Insulei Tsyganca pe coasta ucraineană. Aceasta se îndreaptă într-o direcţie sud-estică, de la un punct aflat la jumătatea distanţei dintre aceste două puncte de referinţă, până la Punctul A (având coordonatele 44° 46' 38,7" N şi 30° 58' 37,3" E), unde devine afectat de un punct de referinţă localizat pe Peninsula Sacalin de pe coasta română. În Punctul A linia echidistantă îşi schimbă uşor direcţia şi continuă spre punctul B (având coordonatele 44° 44' 13,4" N şi 31° 10' 22,7" E) unde devine afectat de punctul de referinţă situat pe Capul Tarkhankut de pe coasta opusă a Ucrainei. La Punctul B linia echidistantă se întoarce în direcţie sud-sud-est şi continuă până la Punctul C (având coordonatele 44° 02' 53,0" N şi 31° 24' 35,0" E) calculate prin raportare la puncte de referinţă de pe Peninsula Sacalin pe coasta română şi Capul Tarkhankut şi Khersones pe coasta ucraineană. Această linie rămâne guvernată de punctele de referinţă aflate pe Peninsula Sacalin pe coasta română şi Capul Khersones pe coasta ucraineană. De la punctul C linia echidistantă, începând de la azimuth-ul de 185° 23' 54,5"4 se îndreaptă spre sud. Linia continuă să fie guvernată de punctele de referinţă aflate pe Peninsula Sacalin de pe coasta română şi Capul Khersones de pe coasta ucraineană.

(Pentru construirea liniei echidistante a se vedea hărţile-schiţă Nr. 6 şi 7)

9. Circumstanţe relevante 155. Astfel cum Curtea a indicat mai sus (paragrafele 120-121), odată ce linia

echidistantă provizorie a fost trasată, ea „va decide apoi dacă există factori care fac necesară o ajustare sau o schimbare a acelei linii cu scopul atingerii unui „rezultat echitabil”” (Frontiera Terestră şi Maritimă dintre Camerun şi Nigeria (Camerun c. Nigeriei: Guinea Ecuatorială intervenind), Hotărâre, Rapoartele CIJ 2002, p.441, para. 288). Asemenea factori au fost deseori amintiţi în jurisprudenţa Curţii începând cu cauzele Platoul Continental Nordic (Republica Federală Germană/Danemarca, Republica Federală Germană/Olanda) ca fiind circumstanţe relevante (Hotărâre, Rapoartele CIJ 1969, p. 53, para. 53). Funcţia lor este aceea de a verifica ca linia echidistantă provizorie, trasată prin metodă geometrică începând cu punctele de referinţă determinate pe coastele Părţilor să nu fie, în lumina circumstanţelor particulare ale cauzei, percepute ca fiind inechitabile. Dacă s-ar întâmpla astfel, Curtea ar trebui să ajusteze linia în vederea găsirii unei „soluţii echitabile” astfel cum se solicită în Articolul 74, paragraful 1 şi 83 paragraful 1 din UNCLOS)

156. Părţile au sugerat şi au purtat discuţii asupra mai multor factori pe care

acestea îi consideră posibile circumstanţe relevante ale cauzei. Aestea ajung la concluzii diferite. România susţine că linia sa echidistantă provizorie produce un rezultat echitabil şi nu necesită ajustare. Ucraina, pe de altă parte, arată că există

4 Coordonatele geografice utilizate de către Părţi pentru trasarea liniilor echidistante propuse de către ele sunt date prin referire la sistemul Pulkovo. În ceea ce priveşte Curtea, aceasta a ales să folosească sistemul WGS 84. Poziţiile Punctelor A, B şi C sunt arătate prin raportare la acel sistem geodetic. Linia echidistantă descrisă în acest paragraf este o linie geodetică iar azimuth-ul indicat este un azimuth geodetic bazat pe sistemul WGS 84.

- 48 -circumstanţe relevante care fac necesară o ajustare a liniei echidistante provizorii „mutând linia provizorie mai aproape de coasta română”.

157. Înainte de a se referi la circumstanţele relevante la care Părţile au făcut

trimitere, Curtea doreşte să amintească faptul că linia echidistană provizorie trasată în Secţiunea 8 de mai sus nu coincide cu liniile provizorii trasate de România sau Ucraina. Astfel, această linie, trasată de către Curte, şi nu de către România sau Ucraina, va fi cea asupra căreia Curtea îşi va îndrepta atenţia atunci când va analiza ceea ce Părţile consideră ca fiind circumstanţe relevante pentru prezenta cauză.

- 49 -

- 50 -

- 51 - 9.1. Disproporţia dintre lungimile coastelor 158. Circumstanţa pe care Ucraina o invocă pentru a justifica susţinerile sale

potrivit cărora linia echidistantă provizorie ar trebui ajustată prin mutarea liniei de delimitare mai aproape de coasta României constituie o disparitate între lungimile de coastă ale Părţilor învecinate cu zona de delimitare.

*

159. România consimte asupra faptului că o configuraţie generală a coastelor poate constitui, dat fiind contextul geografic particular, o circumstanţă relevantă care poate fi luată în considerare cu scopul ajustării liniei echidistante. Totuşi, în special cu privire la orice disproporţie dintre lungimile de coastă ale Părţilor, România consideră că într-o delimitare maritimă este rar ca disparităţile dintre coastele părţilor să constituie o circumstanţă relevantă. Mai mult decât atât, în prezenta cauză, nu există o disparitate manifestă în lungimile de coastă ale României şi Ucrainei.

160. România adaugă că, în orice caz, proporţionalitatea ar trebui considerată

„numai după identificarea liniei rezultate din aplicarea abordării principiilor echitabile/circumstanţelor speciale”.

161. În concluzie, România consimte că susţinerile „privind predominanţa

Ucrainei în zonă” şi „disparitatea dintre lungimile de coastă” ale Părţilor nu ar trebui să fie considerate ca fiind circumstanţe relevante în cauză.

*

162. Cu privire la rolul care ar putea fi jucat de configuraţia coastelor, Ucraina afirmă că există o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte scopul acesteia ca circumstanţă relevantă. În circumstanţele prezentei cauze, Ucraina susţine că această configuraţie a coastelor indică în mod clar o predominanţă a Ucrainei în zona relevantă, care îşi găseşte însemnătatea în termenii de lungime a coastelor: coasta ucraineană relevantă este de mai mult de patru ori mai lungă decât cea a României. Ucraina reţine că în aproape toate cauzele instrumentate de instanţele internaţionale care au avut ca obiect delimitare maritimă „compararea lungimilor coastelor relevante a ocupat un loc destul de important şi chiar a jucat un rol decisiv în câteva dintre hotărârile pronunţate”. Astfel, potrivit Ucrainei, disproporţia marcantă între lungimile de coastă ale Părţilor constituie o circumstanţă relevantă care ar trebui luată în considerare în procesul trasării liniei de delimitare şi ar trebui să rezulte în schimbarea liniei echidistante provizorii pentru a produce un rezultat echitabil.

* *

163. Curtea observă că respectiva lungime a coastelor nu poate juca un rol în identificarea liniei echidistante care a fost stabilită cu titlu provizoriu. Delimitarea constituie o funcţie diferită faţă de împărţirea de resurse sau zone (a se vedea cauza

- 52 -Platoul Continental Nordic (Republica Federală Germană/Danemarca; Republica Federală Germană/Olanda), Hotărâre, Rapoartele CIJ 1969, p. 22, para. 18) Nu există un principiu al proporţionalităţii ca atare care să influenţeze modul iniţial de stabilire a liniei echidistante provizorii.

164. Acolo unde disparităţile privind lungimile coastelor sunt marcate în mod

particular, Curtea poate alege să trateze acel fapt geografic drept o circumstanţă relevantă care ar necesita nişte ajustări în ceea ce priveşte linia echidistantă provizorie.

165. În cauza Frontiera Terestră şi Maritimă dintre Camerun şi Nigeria,

Curtea a admis că „diferenţa substanţială în lungimile coastelor aparţinând celor două Părţi în cauză, poate constitui un factor care să fie luat în considerare cu scopul ajustării sau schimbării liniei de delimitare provizorii” (Hotărâre, Repoartele CIJ 2002, p. 446, para. 301; italice adăugate), deşi a considerat că în aceste circumstanţe nu a existat nici un motiv pentru a schimba linia de echidistanţă.

166. În cauza Delimitarea Maritimă în zona dintre Groenlanda şi Jan Mayen

(Danemarca c. Norvegiei) Curtea a considerat că disparitatea dintre lungimile coastelor Jan Mayen şi Groenlanda (aproximativ 1:9) a constituit o „circumstanţă specială”, fiind necesare modificări ale liniei mediane provizorii, mutând-o mai aproape faţă de coasta Jan Mayen, pentru a evita rezultate inechitabile atât în ceea ce priveşte platoul continental cât şi zona de pescuit. Curtea a statuat:

„Trebuie totuşi să fie clar faptul că luarea în considerare a disparităţii lungimii coastelor, nu înseamnă o aplicare directă şi matematică a relaţiei dintre lungimea bazei costale a Groenlandei de est şi cea aparţinând Jan Mayen.” (Hotărâre, Rapoartele CIJ, 1993, p. 69, para. 69) Apoi a amintit observaţia sa din cauza Platoul Continental (Jamahiria Arabă

Libiană/Malta): „Dacă o astfel de întrebuinţare a proporţionalităţii ar fi corectă, este dificil a înţelege în ce măsură ar mai rămâne loc pentru orice altă consideraţie; deoarece ar fi vorba de principiul îndreptăţirii de a beneficia de un platou continental, respectiv de asemenea metoda de punere în aplicare a acestui principiu. Totuşi, slăbiciunea acesteia ca fundament pentru argumentare este că folosirea proporţionalităţii ca o metodă propriu-zisă necesită suport în practica statelor, în expresia publică a opiniilor acestora (în special) la cea de-a treia Conferinţă privind Dreptul Mării, sau în jurisprudenţă.” (Platoul Continental (Jamahiria Arabă Libiană/Malta), Hotărâre, Rapoartele CIJ 1985, p. 45, para. 58.) În cea din urmă cauză, Curtea a considerat că diferenţa de lungime a coastelor

relevante aparţinând Maltei şi Libiei (în raport de 1:8) „este îndeajuns de mare încât să justifice ajustarea liniei mediane” (ibid., p. 50, para. 68; italice adăugate). Curtea a adăugat că „gradul acestei ajustări nu depinde de o operaţie matematică şi rămâne a fi examinată” (ibid).

167. Curtea observă în continuare că în cauza Delimitarea Frontierei

Maritime în Golful Zonei Main, (Canada/Statele Unite ale Americii), Camera a considerat că „în anumite circumstanţe, consecinţele adecvate pot să decurgă din orice

- 53 -inegalităţi de-a lungul coastelor celor două State în aceeaşi zonă de delimitare” (Hotărâre, Rapoartele CIJ, 1984, p. 313, para. 157; italice adăugate). Totuşi, trebuie reţinut că Camera a procedat astfel în contextul discuţiei privitoare la „criteriile echitabile care pot fi luate în considerare pentru o delimitare maritimă internaţională” (ibid. P. 312, para. 157; italice adăugate). Apoi, acest punct de vedere a fost elaborat, statuând că

„a lua în considerare gradul în care respectivele coaste ale Părţilor nu constituie în sine un criteriu care să servească direct ca bază pentru delimitare, sau ca metodă care ar putea fi folosită pentru implementarea unei astfel de delimitări. Camera recunoaşte că acest concept este înaintat ca o metodă de a verifica dacă o delimitare provizorie stabilită iniţial be baza altor criterii, şi prin utilizarea unei metode care nu are nici o legătură cu acel concept, poate sau nu să fie considerat ca fiind satisfăcătoare prin raportare la anumite caracteristici geografice ale cauzei particulare, şi dacă este rezonabil sau nu să o corecteze în funcţie de asta. Punctul de vedere al Camerei referitor la acest subiect poate fi rezumat observând că o delimitare maritimă nu poate fi stabilită printr-o diviziune directă a zonei disputate, proporţional cu respectivele lungimi ale coastelor aparţinând părţilor din zona relevantă, dar este în aceeaşi măsură adevărat că o disproporţie substanţială a lungimilor acelor coaste care a rezultat dintr-o delimitare efectuată pe o bază diferită ar constitui o circumstanţă care necesită o corectare adecvată.” (Ibid., p. 323, para. 185, italice adăugate.) 168. Totuşi, în prezenta cauză, Curtea nu consideră că ar exista în mod

particular disparităţi marcante între coastele relevante ale Ucrainei şi României care ar face necesară ajustarea liniei echidistante provizorii la această intersecţie. În pofida faptului că există în mod cert o diferenţă de lungime între lungimile coastelor relevante ale Părţilor, Curtea reaminteşte că în trecut (a se vedea paragraful 100 de mai sus) a exclus de la considerare coasta Karkinitis’ka (măsurând în aproximativ 278 km). Curtea notează mai departe că nu poate scăpa din considerare faptul că o parte destul de mare a coastei ucrainene pe care le consideră drept proiecte relevante în aceeaşi zonă, la fel ca alte segmente ale coastei ucrainene, întărind astfel însă fără a extinde spaţial dreptul ucrainean.

9.2. Natura închisă a Mării Negre şi delimitările deja efectuate în regiune 169. România notează că natura închisă a Mării Negre constituie de asemenea

o circumstanţă relevantă ca parte din necesitatea mai largă de a lua în considerare contextul geografic al zonei care urmează a fi delimitată. Potrivit României, în considerarea naturii echitabile a unei linii echidistante, „geografia maritimă generală” a Mării Negre trebuie să fie evaluată. Din punctul de vedere al României, acest factor geografic trebuie considerat alături de acordurile preexistente de delimitare astfel încât o eventuală nouă delimitare să nu se îndepărteze profund de metoda utilizată în prealabil în aceeaşi mare între alte State riverane cu scopul de a nu produce un rezultat inechitabil.

170. România susţine că toate acordurile care au fost încheiate şi care privesc

delimitarea în Marea Neagră folosesc echidistanţa ca o metodă pentru a delimita platoul continental şi zonele economice exclusive. România mai adaugă faptul că liniile delimitării stabilite de două dintre aceste acorduri se sfârşesc prin segmente provizorii definite, ale căror curs definitiv va depinde de discuţiile ulterioare, iar

- 54 -motivul acestui demers a fost acela că Părţile au dorit să evite prejudicierea intereselor terţelor părţi, având în vedere situaţia României.

171. România conluzionează prin a arăta că natura Mării Neagre considerată o

mare închisă şi suprafaţa sa relativ mică, împreună cu soluţiile stabilite în acordurile de delimitare în vigoare, constituie o circumstanţă relevantă care trebuie luată în considerare în procesul de delimitare a zonei maritime a României şi Ucrainei.

*

172. Din punctul de vedere al Ucrainei, nu există „nici o bază legală sau

desprinsă din fapte” referitore la argumentele României atât în ceea ce priveşte caracterizarea Mării Negre ca fiind o mare închisă cât şi importanţa acordurilor de delimitare maritimă care au fost anterior încheiate între anumite State care se învecinează cu Marea Neagră. Potrivit Ucrainei, nu există un regim special care guvernează delimitările care au loc într-o mare închisă doar pentru că aceasta are o asemenea natură. Astfel, Ucraina consideră că acest caracter de mare închisă al Mării Negre „nu reprezintă prin el însuşi o circumstanţă care ar trebui să fie privită ca relevantă pentru delimitare” şi nu are influenţă asupra metodei de delimitare care trebuie să se aplice prezentelor proceduri.

173. Mai departe, Ucraina statuează în termeni generali faptul că acordurile

bilaterale nu pot afecta drepturile terţelor părţi, şi astfel, celelalte acorduri existente privind delimitarea maritimă în Marea Neagră nu pot influenţa prezenta dispută.

Ucraina afirmă că prezenţa unui Stat terţ în vecinătatea zonei delimitate poate

fi considerată o circumstanţă relevantă numai într-o măsură limitată. Totuşi, acest aspect nu are nimic de a face cu alegerea metodei actuale de delimitare sau cu caracterul mării (dacă este sau nu o mare închisă). Potrvit Ucrainei, prezenţa unui Stat terţ poate fi relevantă numai cu referire la faptul că instanţa internaţională trebuie să ia măsuri de prevenire în identificarea unui punct final exact al liniei de delimitare astfel încât să evite un potenţial prejudiciu faţă de Statele situate la periferia spaţiului delimitat.

* * 174. Curtea reaminteşte că a mai pus în vedere anterior, atunci când a descris

pe scurt metodologia de delimitare, că va stabili o linie echidistantă provizorie (a se vedea paragraful 116 citat mai sus). Această alegere nu a fost determinată de faptul că în toate acordurile privind delimitarea Mării Negre a fost folosită această metodă.

175. Două acorduri de delimitare privind Marea Neagră au fost aduse în

atenţia Curţii. Primul acord, şi anume Acordul privind Delimitarea Platoului Continental al Mării Negre, a fost încheiat între Turcia şi URSS la data de 23 iunie 1978. Câţiva ani mai târziu, cele două ţări, au convenit printr-un Schimb de Note din data de 23 decembrie 1986 şi din 6 februarie 1987, că frontiera platoului continental stabilită prin Acordul din 1978 va constitui şi frontiera zonelor economice exclusive. Cel mai de vest segment al liniei, între două puncte cu coordonatele de 43° 20' 43" N şi 32° 00' 00" E şi respectiv de 43° 26' 59" N şi 31° 20' 48" E, rămâne nedefinit, fiind supus unei rezolvări la momentul potrivit. După desfinţarea URSS la sfârşitul anului

- 55 -1991, Acordul din 1978 şi Acordul la care s-a ajuns ca urmare a Schimbului de Note rămân în vigoare nu doar pentru Federaţia Rusă, în calitate de Stat care continuă personalitatea juridică internaţională a URSS-ului, dar şi pentru Statele succesoare acestuia şi care se învecinează cu Marea Neagră, Ucraina fiind una dintre acestea.

176. Al doilea acord este Acordul dintre Turcia şi Bulgaria asupra

determinării frontierei la gura de vărsare a râului Rezovska/Mutludere şi privind delimitarea zonelor maritime între Statele care au ieşire la Marea Neagră, semnat la 4 decembrie 1997. Trasarea liniei de delimitare a platoului continental şi a zonei economice exclusive peste direcţia nord-estică, între punctul geografic 43° 19' 54" N şi 31° 06' 33" E şi punctul 43° 26' 49" N şi 31° 20' 43" E, a fost lăsată deschisă pentru negocieri ulterioare care vor avea loc la momentul adecvat.

177. Curtea a reţinut delimitările maritime stabilite între Turcia şi Bulgaria,

precum şi cele dintre Turcia şi Ucraina, atunci când a stabilit punctul inţial al frontierei maritime unice aşa cum s-a solicitat în cauza de faţă (a se vedea Secţiunea 10 de mai jos).

178. Curtea consideră, totuşi, că în lumina acordurilor de delimitare

menţionate anterior şi a naturii de mare închisă a Mării Negre, ajustarea liniei echidistante ca provizorie nu este necesară.

9.3. Prezenţa Insulei Şerpilor în zona de delimitare 179. Părţile nu au căzut de acord asupra caracterizării Insulei Şerpilor şi

asupra rolului pe care această trăsătură maritimă îl poate juca în delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale Părţilor în Marea Neagră.

180. România susţine că Insula Şerpilor este îndreptăţită să aibă nu mai mult

de 12 mile marine de mare teritorială, şi că nu poate fi folosită ca un punct în trasarea unei linii de delimitare peste limita de 12 mile. România afirmă că Insula Şerpilor este o stâncă incapabilă să susţină viaţa umană sau economică, şi astfel nu poate avea zonă economică exclusivă sau platou continental, aşa cum se prevede în Articolul 121, paragraful 3 al UNCLOS. Potrivit României, Insula Şerpilor este calificată drept o „stâncă” datorită faptului că: este o formaţiune stâncoasă în sensul geomorfologic; este lipsită de surse naturale de apă şi lipsită virtual şi de sol, vegetaţie şi faună. România mai susţine că supravieţuirea oamenilor pe această insulă depinde de alimentări, în special de cele de apă, din alte locuri, iar condiţiile naturale de acolo nu pot susţine dezvoltarea activităţilor economice. Se mai arată că „prezenţa unor indivizi...din cauza faptului că ei trebuie să îndeplinească o obligaţie oficială precum cea de a menţine un far, nu constituie o „aşezare omenească” susţinută.

181. România afirmă mai departe faptul că Insula Şerpilor nu face parte din

configuraţia costală a Părţilor şi că ţărmurile sale nu pot fi incluse printre ţărmurile relevante ale Ucrainei în scopul delimitării.

182. România admite, totuşi, că în prezenta cauză, prezenţa Insulei Şerpilor

„cu fâşia de cele 12 mile marine de mare teritorială care a fost deja stabilită” poate reprezenta o circumstanţă relevantă. Se mai afirmă că potrivit jurisprudenţei internaţionale şi a practicii Statelor, insulelor mici, indiferent de caracterizarea lor legală, le-a fost acordat fie un efect foarte redus sau chiar nici un efect în procesul de delimitare a platoului continental, a zonei maritime exclusive sau a altor zone

- 56 -maritime datorită efectului inechitabil care l-ar putea produce. Astfel, România afirmă că în cauza de faţă linia echidistantă provizorie trebuie să fie trasată între coastele terestre relevante ale Părţilor, în timp ce formaţiunile maritime minore urmează a fi luate în considerare abia într-o fază mai îndepărtată, ca posibile cicumstanţe relevante. România a statuat că având în vedere locaţia sa, Insula Şerpilor poate fi considerată o cirumstanţă relevantă numai în sectorul zonei de delimitare unde ţărmurile sunt adiacente (cu alte cuvinte, linia echidistantă provizorie va trebui să fie trasată astfel încât să se ia în considerare frontiera maritimă de-a lungul arcului de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor, care „nu poate da naştere unor zone maritime dincolo de aceste 12 mile marine”). Datorită depărtării sale de coasta ucraineană reprezentată de Crimeea, Insula Şerpilor nu poate, potrivit României, să joace un rol în delimitarea spaţiului unde ţărmurile sunt opuse. Pe scurt, România consideră că, deşi Insula Şerpilor poate fi calificată drept “ o circumstanţă specială”, nu trebuie să se acorde nici un efect peste cele 12 mile marine.

*

183. Ucraina susţine că Insula Şerpilor are o linie de ţărm care generează

punctul pentru construcţia liniei echidistante provizorii. Astfel, din punctul de vedere al Ucrainei, ţărmurile insulei constituie o parte a ţărmuilor relevante ale ei pentru delimitare şi nu pot fi considerate o cauză relevantă doar pentru al doilea stagiu al procesului de delimitare după ce linia echidistantă provizorie a fost stablită.

184. Potrivit Ucrainei, Insula Şerpilor este indiscutabil o „insulă” conform

Articolului 121, paragraful 2 din UNCLOS, şi nu doar o „stâncă”. Ucraina mai afirmă că dovezile arată că Insula Şerpilor poate susţine viaţa omenească şi că s-a stabilit faptul că poate susţine şi o viaţă economică proprie. Insula are vegetaţie şi surse suficiente de apă potabilă. Ucraina susţine şi faptul că Insula Şerpilor „este o insulă care beneficiază de clădiri adecvate şi posibilităţi de cazare pentru o populaţie activă”. Ucraina arată şi că paragraful 3 al Articolului 121 nu este relevant pentru această delimitare ci este, mai mult, o prevedere care nu are o aplicare practică în ceea ce priveşte spaţiul maritim care este înauntrul limitei de 12 mile marine al zonei economice exclusive şi a platoului continental aparţinând unei coaste continentale.

185. Pentru determinarea liniei de frontieră maritimă, în absenţa oricărei înţelegeri de delimitare în sensul prevederilor articolelor 74 şi 83 din UNCLOS, Curtea poate, în cazul în care circumstanţele relevante ar sugera astfel, să ajusteze linia echidistantă provizorie pentru a se asigura de obţinerea unui rezultat echitabil. În această etapă, Curtea poate fi angajată să decidă asupra faptului dacă această linie ar trebui ajustată pe motivul prezenţei unor mici insule în vecinătatea sa. Astfel cum a indicat jurisprudenţa, Curtea poate în anumite situaţii să nu ţină cont de insulele foarte mici, ori să decidă să nu le acorde întregul titlu care li s-ar cuveni drepturi asupra zonelor maritime, dacă un asemenea titlu ar avea un efect disproporţionat asupra liniei de delimitare (a se vedea Platoul Continental (Jamahiria Arabă Libiană/Malta), Hotărâre, Rapoartele CIJ 1985, p. 48, para. 64; Delimitarea Maritimă şi Chestiunile Teritoriale dintre Qatar şi Bahrain (Qatar împotriva Bahrain), Judecată pe fond, Hotărâre, Rapoartele CIJ 2001, p. 104, para. 219; Disputa teritorială şi maritimă dintre Nicaragua şi Honduras în Marea Caraibelor (Nicaragua împotriva Honduras), Hotărârea din 8 octombrie 2007, paragrafele 302 şi urm.)

- 57 -186. Curtea reaminteşte că deja a constatat că Insula Şerpilor nu poate

reprezenta un punct de referinţă principal pentru elaborarea liniei echidistante provizorii între coastele maritime ale Părţilor, pe care a trasat-o în prima etapă a acestui proces de delimitare, deoarece aceasta nu face parte din configuraţia generală a coastei (a se vedea paragraful 149 de mai sus). Curtea trebuie acum, în cea de-a doua etapă a delimitării, să aprecieze dacă prezenţa Insulei Şerpilor în aria de delimitare maritimă constituie o circumstanţă relevantă care pretinde o ajustare a liniei provizorii echidistante.

187. Cu referire la geografia părţii de nord-vest a Mării Negre, Curtea a luat în

considerare faptul că ţărmul Ucrainei se situează în vestul, nordul şi estul acestei zone. Curtea observă că toate zonele ce constituie obiectul delimitării în această cauză sunt localizate în zona economică exclusivă şi a platoului continental corespunzătoare coastelor continentale ale Părţilor şi, mai mult, sunt în interiorul a 200 mile marine de la coasta continentală ucraineană. Curtea constată că Insula Şerpilor este situată la aproximativ 20 mile marine la estul coastei continentale ucrainene în zona deltei Dunării (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Datorită acestei configuraţii geografice şi în contextul delimitării cu România, orice titlu asupra platoului continental şi zonei economice exclusive care ar putea, ipotetic, să fie generat de Insula Şerpilor, nu ar avea posibilitatea de a fi proiectat mai departe faţă de drepturile generate de coasta continentală a Ucrainei, datorită limitei sudice a zonei delimitate identificată de către Curte (a se vedea paragraful 114 şi hartă-schiţă Nr. 5). Mai departe, orice posibile pretenţii generate de Insula Şerpilor în direcţie estică sunt complet subsumate drepturilor generate de coastele continentale vestice şi estice ale Ucrainei. De asemenea, Curtea constată că însăşi Ucraina, chiar dacă aceasta aprecia că Insula cade sub incidenţa Articolului 121, paragraful 2 din UNCLOS, nu a extins zona relevantă dincolo de limita generată de ţărmul său, ca o consecinţă a existenţei Insulei Şerpilor în zona delimitată (a se vedea harta-schiţă Nr. 3).

În lumina acestor factori, Curtea concluzionează că existenţa Insulei Şerpilor

nu pretinde o ajustare a liniei echidistante provizorii. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu consideră necesar să stabilească

dacă Insula Şerpilor cade sub incidenţa paragrafelor 2 şi 3 ale Articolului 121 din UNCLOS, şi nici nu îi acordă relevanţă în acest caz.

188. În continuare, Curtea reaminteşte că marea teritorială de 12 mile marine a

fost atribuită Insulei Şerpilor în virtutea acordurilor dintre Părţi. Ea concluzionează că, în contextul acestei cauze, Insula Şerpilor nu ar trebui să aibă nici un efect în delimitarea din cauză, altul decât acela decurgând din rolul arcului de 12 mile marine al mării sale teritoriale.

9.4. Conduita Părţilor (concesiunile de petrol şi gaze, activităţile de

pescuit şi patrulele navale) 189. Ucraina consideră că activităţile statale din zona relevantă „reprezintă o

circumstanţă relevantă care operează în favoarea liniei platoului continental/ZEE pretinsă şi propusă de Ucraina”. Ucraina susţine că această circumstanţă privind conduita Părţilor este relevată în alt scop decât acela de a demonstra existenţa vreunei linii rezultată ca urmare a vreunei înţelegeri tacite ori a vreunui modus vivendi între Părţi. În schimb, Ucraina caută să evalueze cererile Părţilor în raportat la conduita lor reală. Potrivit Ucrainei, este semnificativ că activităţile României, sau absenţa acestora, sunt „în dezacord fundamental” cu argumentele României potrivit cărora ar

- 58 -exista o delimitare anterioară în zona disputată, care se extinde până la „Punctul X”. Mai mult decât atât, Ucraina afirmă că absenţa oricărei activităţi comparabile a României în zona disputată este incompatibilă cu poziţia adoptată de aceasta în cadrul procedurilor desfăşurate în faţa Curţii.

190. Ucraina susţine că în 1993, 2001 şi 2003 s-au licenţiat activităţi privind

explorări de depozite de petrol şi gaze în zona platoului continental/zonei economice exclusive aflate în zona pretinsă de Ucraina în prezenta cauză. Aceasta argumentează că existenţa acestor licenţe ar demonstra că Ucraina, atât înainte cât şi după Acordul Conex din 1997, a autorizat activităţi privind explorări de petrol şi gaze în zonele de Platou Continental asupra căruia România ar invoca pretenţii în cadrul acestor proceduri. Aceasta mai adaugă că anterior anului 2001, România nu a protestat niciodată împotriva activităţilor Ucrainei privind petrolul şi gazele desfăşurate în zonele pe care în prezent le pretinde.

Ucraina concluzionează asupra acestui punct că activităţile sale privind

petrolul şi gazele sunt în conformitate cu linia de delimitare propusă de ea şi trebuie luate în considerare împreună cu celelalte circumstanţele relevante, în special cu geografia fizică, în scopul obţinerii unei hotărâri echitabile.

191. În continuare Ucraina argumentează că, în general, frontiera zonei

economice exclusive şi a platoului continental pe care o pretinde corespunde, în plus, limitei zonelor de pescuit exclusive ale Părţilor „respectate atât de către România cât şi de Ucraina în administrarea pescuitului lor în partea de nord-vest a Mării Negre”. Ucraina subliniază că ea, şi nu România, a fost cea care a fost activă în administrarea acelei părţi a zonei. Ucraina afirmă că România nu a demonstrat nici un interes în patrularea zonei şi nici nu a obiectat cu privire la faptul că garda de coastă a Ucrainei şi-a asumat singură responsabilitatea de interceptare a vaselor de pescuit ilegal şi, atunci când a fost posibil, de a le escorta în afara zonei economice exclusive a Ucrainei şi de a lua orice alte măsuri adecvate.

192. În ceea ce priveşte problema unei date critice, invocată de România,

Ucraina susţine că, „până şi considerând că ar exista o dată critică şi că o asemenea dată critică ar putea avea vreun rol în delimitarea maritimă, această dată este aceea a aplicaţiei României: 16 septembrie 2004”.

*

193. România nu consideră că activităţile statale din zona relevantă, anume

licenţele pentru explorare şi exploatarea petrolului şi gazului şi a practicilor de pescuit ar reprezenta circumstanţe relevante. Ca principiu juridic, „effectivités” sau „activităţile statale” nu pot reprezenta un element care să poată fi luat în considerare pentru delimitarea maritimă. România apreciază că acele „effectivités” maritime pot fi luate în considerare doar dacă acestea „reflectă un acord tacit” care ar putea constitui o circumstanţă relevantă pentru delimitare. În scopul aplicării unei asemenea „excepţii” de la regula generală, România consideră că doar activităţile statale anterioare datei critice pot fi relevante iar acestea trebuie să fie suficiente pentru a se dovedi că există „un acord tacit sau un modus vivendi”. Potrivit României, „effectivites” prezentate de Ucraina nu relevă existenţa unei „linii de facto” sau „un model de conduită” care să dovedească într-un fel sau altul un acord între părţi, sau achiesarea de către România cu privire la delimitarea maritimă. De aceea, aceste activităţi nu pot constitui un element „care să submineze argumentul României privind

- 59 -Procesele-Verbale din 1949”. România concluzionează că este evident, cu privire la toate elementele privind „activităţile statale” din zona disputată, că Ucraina „a eşuat în a demonstra că aceste activităţi statale sunt conforme, în fapt sau în drept, cu criteriul necesităţii care le-ar putea transforma într-o circumstanţă relevantă capabilă să aibă un impact asupra delimitării”.

194. În continuare, România reaminteşte că potrivit Acordului Conex din

1997, cele două părţi au recunoscut clar, în scris, existenţa unei dispute privind delimitarea maritimă şi au stabilit cadrul pentru viitoare negocieri pentru a încheia un acord de delimitare. România consideră că prevederile Acordului privind existenţa unei dispute sunt cel puţin o confirmare a unei situaţii faptice care exista deja de foarte multă vreme. De aceea, orice practică referitoare la petrol, rezultată după încheierea Acordului Conex din 1997 este, din punctul de vedere al României, irelevantă în procedurile de faţă, deoarece disputa era deja cristalizată la acea dată.

195. România concluzionează că practica de concesiuni de petrol a Ucrainei

nu oferă vreun suport pentru pretenţia celei din urmă în legătură cu delimitarea, pentru următoarele motive: În primul rând, zona acoperită de concesiunile ucrainene „nu corespunde de departe cu pretenţiile sale din procedurile de faţă”. În al doilea rând, două din cele trei licenţe au fost emise în 2001 şi 2003, adică după data critică, 1997. În plus, România a obiectat substanţial cu privire la activitatea hidrocarbonică a Ucrainei.

196. În ceea ce priveşte activităţile de pescuit, România contestă că practica

Părţilor are vreo legătură cu delimitarea maritimă din prezenta cauză din moment ce nici una dintre părţi nu este dependentă economic de activităţile de pescuit într-o zonă în care stocurile de peşte marin sunt limitate; practica invocată de Ucraina este recentă şi acoperă doar o mică parte a zonei aflată în dispută; şi aceasta nu a fost niciodată acceptată de către România sau recunoscută de Statele terţe. În ceea ce priveşte patrulările navale, România susţine, că şi dacă acestea ar fi considerate circumstanţe relevante, quod non, toate incidentele navale raportate de Ucraina sunt ulterioare datei critice astfel încât sunt în orice situaţie irelevante.

* * 197. Curtea reaminteşte că a concluzionat mai devreme că nu există nici un

acord în vigoare între Părţi prin care să se fi delimitat platoul continental şi zona economică exclusivă a Părţilor (a se vedea paragraful 76 de mai sus).

În continuare, aceasta constată că Ucraina nu se referă la activităţile statale în

scopul de a dovedi un acord tacit sau un modus vivendi între Părţi cu privire la linia care ar separa zonele lor economice exclusive şi platourile continentale corespunzătoare. Mai degrabă se referă la activităţile statale pentru a contrazice linia pretinsă de România.

198. Curtea nu atribuie, în circumstanţele acestui caz, nici un rol special

activităţilor statale invocate mai sus, cu privire la delimitarea maritimă. Aşa cum a constatat Tribunalul Arbitral în cauza dintre Barbados şi Trinidad şi Tobago, „criteriul privind resursele a fost apreciat cu mare grijă prin deciziile tribunalelor şi curţilor internaţionale, care nu au aplicat în general acest factor ca o circumstanţă relevantă” (Sentinţa din 11 aprilie 2006, RIAA, vol. XXVII, p. 214, para. 241). În ceea ce priveşte

- 60 -pescuitul, Curtea observă că nu există nici o dovadă înaintată de Ucraina potrivit căreia orice linie de delimitare alta decât aceea pretinsă de ea, ar „putea presupune potenţiale repercusiuni catastrofale pentru mediul de viaţă şi bunăstarea economică a populaţiei”. (Delimitarea frontierei maritime în zona Golfului Maine (Canada/Statele Unite ale Americii), Hotărâre, Rapoartele CIJ 1984, p. 342, para. 237).

Din moment ce Curtea nu consideră că activităţile statale menţionate mai sus

ar reprezenta o circumstanţă relevantă în cauza de faţă, problema datei critice discutată de către Părţi nu necesită vreun răspuns din partea Curţii.

9.5. Vreun efect limitativ 199. România susţine că frontiera maritimă propusă de aceasta nu limitează

drepturile la un platou continental şi la zonă economică exclusivă atât în ceea ce priveşte România cât şi Ucraina.

România susţine că linia de delimitare a Ucrainei conduce la o limitare a

drepturilor maritime ale României, în special în sectorul nordic al coastei sale, între digul Sulina şi Peninsula Sacalin. România statuează că linia de delimitare susţinută de Ucraina ar creea dificultăţi pentru România în ceea ce priveşte accesul la portul Sulina şi la braţul maritim al Dunării, care constituie o rută importantă pentru transportul de mărfuri. Pe scurt, potrivit României, linia pretinsă de către Ucraina creează o scurtare dramatică a zonelor maritime ale coastei române, „ca şi cum proiecţia fiecărei fâşii de coastă ucraineană s-ar derula fără nici o piedică, fără a exista nici un teritoriu opus sau adiacent românesc.”

*

200. Potrivit Ucrainei, linia României creează o limitare dublă a drepturilor maritime ale Ucrainei. În primul rând, drepturile maritime ale Insulei Şerpilor sunt reduse în mod dramatic, prin nealocarea de platou continental, respectiv de zonă economică exclusivă. În al doilea rând, coasta continentală îndreptată spre sud a Ucrainei este lipsită de zona la care ar fi îndreptăţită: „Rezultatul final este în mod clar inechitabil, şi reprezintă o uzurpare fundamentală a platoului continental şi a zonelor economice exclusive care ar trebui să aparţină Ucrainei...” Astfel, Ucraina susţine că „Versiunea României privind echidistanţa produce o limitare marcantă a proiecţiei bazei frontale de coastă a Ucrainei”. Mai mult decât atât, Ucraina susţine că

„nu doar că linia României uzurpă extensia sau proiecţia bazei costale sud-estice – coasta care urmează imediat după frontiera terestră – ea produce de asemenea un efect de limitare asupra proiecţiei coastei sud-estice a Ucrainei care se află după Odessa” Ucraina argumentează că linia sa respectă în totalitate principiul ne-uzurpării.

Ea reflectă faptul geografic potrivit căruia „coasta ucraineană îndreptată spre zona care urmează a fi delimitată este proiectată îndeosebi în trei direcţii, în timp ce coasta României este proiectată, de fapt, într-o singură direcţie – spre sud-est.”

- 61 -

* *

201. Curtea observă că liniile de delimitare propuse de către Părţi, în special segmentele lor de început, micşorează, ambele, drepturile celeilalte Părţi la platou continental şi zonă economică exclusivă. Linia română obstrucţionează dreptul Ucrainei generat de coasta sa adiacentă celei a României, un drept întărit suplimentar prin coasta nordică a Ucrainei. În acelaşi timp, linia ucraineană restricţionează dreptul României generat de coasta sa, în special primul său sector între digul Sulina şi Peninsula Sacalin.

În contrast, linia echidistantă provizorie trasată de către Curte evită un

asemenea dezavantaj, permiţănd coastelor adiacente ale Părţilor să îşi producă efectele, în termeni de drepturi maritime, într-o modalitate rezonabilă şi echilibrată pentru ambele părţi. În această situaţie, Curtea nu vede nici un motiv pentru care să ajusteze linia echidistantă provizorie pe această bază.

9.6. Considerentele Părţilor privind securitatea 202. România susţine că nu există dovezi care să sugereze că delimitarea

propusă de către aceasta, ar afecta în mod negativ interesele Ucrainei în domeniul securităţii, incluzând Insula Şerpilor, care beneficiază de un cordon de spaţiu maritim de 12 mile marine.

În viziunea României, linia de delimitare a Ucrainei se întinde nepermis de

aproape de coasta română, punând astfel în pericol interesele de securitate ale României.

*

203. Ucraina susţine că linia sa nu compromite în nici un fel interesele de securitate ale României, deoarece linia de delimitare a Ucrainei se află în concordanţă cu zonele de platou continental şi zonă economică exclusivă a României, în afara liniei de coastă. În legătură cu acest aspect, Ucraina face referire la „interesul predominant al Ucrainei pentru securitate şi alte chestiuni ca o funcţie a poziţiei sale geografice, de-a lungul acestei părţi a Mării Negre pe trei părţi ale coastei” şi susţine în continuare că Ucraina a fost singura parte care a supravegheat zona pentru a preveni pescuitul ilegal şi alte activităţi asemănătoare în zonă. Potrivit Ucrainei, susţinerile sale se află în conformitate cu acest aspect al conduitei părţilor, în timp ce susţinerile României nu îndeplinesc acest criteriu.

* *

204. Curtea se limitează la a face două observaţii. În primul rând, considerentele legitime privind securitatea părţilor pot juca un rol în determinarea liniei finale de delimitare (a se vedea Platoul Continental (Jamahiria Arabă

- 62 -Libiană/Malta), Hotărâre, Rapoartele CIJ 1985, p. 42, par. 51). În al doilea rând, totuşi, în prezenta cauză, linia echidistantă provizorie trasată diferă în mod substanţial de cele trasate de către România şi Ucraina. Linia echidistantă provizorie determinată de Curte respectă în totalitate interesele legitime privind securitatea ambelor Părţi. În consecinţă, nu este necesară o ajustare a liniei în baza acestui considerent.

10. Linia de delimitare 205. Curtea notează faptul că Articolul 1 al Tratatului privind Regimul

Frontierei de Stat din 2003 situează punctul de întâlnire al mărilor teritoriale aparţinând Părţilor la 45° 05’ 21” N şi 30° 02’ 27” E. Acesta este adecvat pentru fixarea unui punct de început.

România şi Ucraina au indicat ambele, în detalii considerabile, cursul pe care

liniile lor de delimitare l-ar urma după punctul fixat de Articolul 1 al Tratatului privind Regimul Frontierei de Stat din 2003 (a se vedea paragraful 13 de mai sus şi harta-schiţă Nr. 1). Curtea observă că poziţiile Părţilor diferă cu privire la acest aspect.

206. Linia de delimitare decisă de Curte, pentru care nici capătul dinspre mare

al digului Sulina şi nici Insula Şerpilor nu sunt luate ca puncte de bază, începe la Punctul 1 şi urmăreşte arcul de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor până când se intersectează cu linia echidistantă a coastelor adiacente română şi ucraineană, astfel cum sunt definite mai sus; de acolo, ea urmăreşte acea linie până în momentul în care începe să fie afectată de punctele de referinţă de pe coastele opuse ale României şi Ucrainei. De la acest punct de întoarcere, linia de delimitare urmăreşte linia echidistantă a coastelor opuse ale României şi Ucrainei (pentru cursul liniei echidistante a se vedea paragraful 154 de mai sus).

207. România susţine în continuare că punctul terminal al liniei de delimitare

este situat la coordonatele 43° 26’ 50” N şi 31° 20’ 10” E (Punctul Z). Aceasta argumentează că trasarea liniei de delimitare până la punctul Z nu afectează eventualele drepturi ale ţărilor terţe la zone maritime, Punctul Z fiind „practic, punctul echidistant faţă de coastele română, ucraineană şi turcă, fiind mai îndepărtat faţă de coasta bulgară”.

208. Ucraina argumentează că nu ar trebui să se precizeze un punct terminal al

delimitării, astfel încât să se evite orice uzurpare a eventualelor drepturi aparţinând Statelor terţe; în consecinţă, linia ar trebui să se termine printr-un arc. Linia susţinută de Ucraina continuă după punctul identificat de către aceasta ca fiind Punctul 3 de-a lungul azimuth-ului 156, până când ajunge în punctul în care ar putea interveni eventuale interese ale Statelor terţe.

209. Curtea consideră că linia de delimitare urmăreşte linia echidistantă într-o

direcţie sudică până la punctul în care ar putea fi afectate interese ale Statelor terţe. 11. Testul disproporţionalităţii 210. Curtea se îndreaptă acum către problema verificării faptului dacă

rezultatul astfel obţinut, în ceea ce priveşte linia de delimitare propusă, nu conduce la vreo disproporţionalitate semnificativă raportat la lungimile de coaste respective, şi anume partajarea zonelor care reies. Această Curte concordă cu observaţia că

- 63 -„disproporţia, respectiv nu vreun alt principiu de proporţionalitate, constituie criteriul sau factorul relevant ... niciodată nu se poate vorbi despre o remodelare totală a naturii ... se pune mai degrabă problema remedierii disproporţionalităţi şi a efectelor inechitabile produse de unele configuraţii sau caracteristici geografice particulare” (Cauza Platoului Continental Anglo-Francez, RIAA, Vol. XVIII, p. 58, para. 101). 211. Alocările de platou continental şi zonă economică exclusivă nu vor fi

făcute proporţional cu lungimea liniilor de coastă respective. Mai degrabă, Curtea va verifica, ex post facto, caracterul echitabil al liniei de delimitare pe care a construit-o (Delimitarea frontierei maritime între Guineea şi Guineea-Bissau RIAA, Vol. XIX, para. 94-95).

212. Verificarea poate fi doar aproximativă. În trecut au fost utilizate diverse

tehnici pentru măsurarea lungimilor de coastă, fără ca vreo cerinţă clară de drept internaţional să fie necesitată cu privirea la faptul dacă ar trebui urmărită coasta reală, sau folosirea liniilor de bază, respectiv dacă coastele alăturale apelor interioare ar trebui sau nu excluse.

213. Curtea nu poate decât să observe faptul că diferite instanţe, respectiv

însăşi Curtea, au ajuns la concluzii diferite de-a lungul anilor cu privire la tipul de disparitate a lungimilor costale care ar constitui o disproporţie semnificativă, care să sugereze că linia de delimitare ar fi inechitabilă, necesitând în continuare ajustare. În fiecare cauză în parte, această chestiune rămâne la aprecierea Curţii, pe care aceasta şi-o va exercita prin raportare la întreaga zonă geografică.

214. În prezenta cauză Curtea a măsurat coastele luând în considerare direcţia

lor generală. Nu a folosit linii de bază sugerate de către Părţi pentru această măsurare. Liniile de coastă de-a lungul apelor care se întind dincolo de golfuri sau a canalelor adânci nu au fost incluse în acest sens. Aceste măsurători sunt în mod necesar aproximative, având în vedere că scopul acestei etape finale este asigurarea faptului că nu există disproporţii semnificative.

215. În această a treia etapă, este suficient pentru Curte să observe că raportul

lungimilor de coaste respective ale României şi Ucrainei, măsurate astfel cum s-a descris mai sus, este de aproximativ 1:2,8, iar raportul dintre zonele relevante ale României şi Ucrainei este de aproximativ 1: 2,1.

216. Curtea nu consideră că aceasta ar sugera că linia astfel construită, şi

verificată pentru identificarea eventualelor circumstanţe relevante care ar fi justificat ajustarea, ar necesita vreo schimbare.

12. Frontiera maritimă care delimitează platoul continental şi zonele

economice exclusive 217. Curtea observă că o frontieră maritimă care să delimiteze platoul

continental şi zonele economice exclusive nu trebuie asimilată unei frontoiere de Stat care ar separa teritorii ale Statelor. Prima defineşte limitele zonei maritime, unde, potrivit dreptului internaţional, Statele riverane beneficiază de anumite drepturi suverane pentru scopuri definite. Cea din urmă, defineşte limitele teritoriale ale suveranităţii Statale. În consecinţă, Curtea consideră că nu se poate creea confuzie

- 64 -asupra naturii frontierei maritime delimitând zona economică exclusivă şi platoul continental, astfel încât se va folosi această expresie.

218. Linia frontierei maritime stabilite de către Curte începe la Punctul 1,

punctul de intersecţie al limitei externe a mării teritoriale a României cu marea teritorială a Ucrainei în jurul Insulei Şerpilor, astfel cum se stipulează în Articolul 1 al Tratatului privind Regimul Frontierei de Stat din 2003 ( a se vedea paragraful 28 de mai sus). De la Punctul 1 urmează arcul de 12 mile marine al mării teritoriale din jurul Insulei Şerpilor până când arcul se intersectează cu Punctul 2, având coordonatele 45° 03’ 18,5” N şi 30° 09’ 24,6” E, cu o linie echidistantă de la coastele adiacente ale României şi Ucrainei, construită prin raportare la punctele de bază localizate la capătul dinspre uscat al digului Sulina şi vârful sud-estic al Insulei Tsyganca. De la Punctul 2, frontiera maritimă continuă de-a lungul liniei echidistante5 în direcţie sud-estică până la Punctul 3, având coordonatele 43° 46’ 38,7” N şi 30° 58’ 37,3” E (Punctul A al liniei echidistante provizorii), unde linia echidistantă devine afectată de un punct de referinţă localizat pe Peninsula Sacalin.

De la Punctul 3 frontiera maritimă urmează linia echidistantă într-o direcţie

sud-estică până la Punctul 4, având coordonatele 44° 44’ 13,4” N şi 31° 10’ 27,7” E (Punctul B al liniei echidistante provizorii) unde linia echidistantă devine afectată de punctul de referinţă localizat pe Capul Tarkhankut, pe coasta opusă a Ucrainei, întorcându-se către sud-est. De la Punctul 4 frontiera urmăreşte linia echidistantă de la coasta opusă a României şi Ucrainei, până la Punctul 5, având coordonatele 44° 02’ 53,0” N şi 31° 24’ 35,0” E) (Punctul C al liniei echidistante provizorii) care este controlat de punctele de referinţă aflate pe Peninsula Sacalin de pe coasta României şi Capul Tarkhankut şi Khersones de pe coasta Ucrainei, de unde continuă de-a lungul liniei echidistante în direcţie sudică, începând cu un azimuth geodetic de 185° 23’ 54,5” până când frontiera maritimă ajunge în zona în care drepturile Statelor terţe pot fi afectate (a se vedea hărţile-schiţă Nr. 8 şi 9)

Coordonatele geografice pentru Punctele 2, 3, 4 şi 5 ale frontierei maritime

unice stabilite în acest paragraf şi în clauza operativă (paragraful 219) sunt acordate prin raportare la sistemul WGS 84.

*

* *

5 Pentru descrierea întregului curs al liniei echidistante a se vedea paragraful 154 de mai sus

- 65 -

- 66 -

- 67 - 13. Clauza operativă 219. Pentru aceste motive, Curtea, În unanimitate, Decide că începând de la Punctul 1, astfel cum s-a convenit de către Părţi în

Articolul 1 al Tratatului privind Regimul Frontierei de Stat din 2003, linia frontierei maritime unice delimitând platoul continental şi zonele economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră va urmări arcul de 12 mile marine al mării teritoriale a Ucrainei din jurul Insulei Şerpilor până la Punctul 2 (având coordonatele 45° 03’ 18,5” N şi 30° 09’ 24,6” E) acolo unde arcul se intersectează cu linia echidistantă a coastelor adiacente aparţinând României şi Ucrainei. De la Punctul 2 linia de frontieră va urmări linia echidistantă prin Punctul 3 (având coordonatele 43° 46’ 38,7” N şi 30° 58’ 37,3” E) şi Punctul 4 (având coordonatele 44° 44’ 13,4” N şi 31° 10’ 27,7” E) până când ajunge la Punctul 5 (având coordonatele 44° 02’ 53,0” N şi 31° 24’ 35,0” E). De la Punctul 5 linia de frontieră maritimă va continua de-a lungul liniei echidistante dintre coastele opuse ale României şi Ucrainei în direcţie sudică, începând de la un azimuth geodetic de 185° 23’ 54,5” până când frontiera maritimă ajunge în zona în care drepturile Statelor terţe pot fi afectate.

Redactată în franceză şi engleză, textul francez fiind autentic, la Palatul Păcii,

Haga, în a treia zi a lunii februarie, două mii nouă, în trei exemplare, dintre care unul va fi depus la arhiva Curţii, iar celelalte vor fi transmise Guvernelor României, respectiv al Ucrainei.

(Semnat) Rosalyn HIGGINS, Preşedinte. (Semnat) Philippe COUVREUR, Grefier.

_______________

CAUZA PRIVIND DELIMITAREA MARITIMĂ ÎN MAREA NEAGRĂ (ROMÂNIA c. UCRAINA) HOTĂRÂRE

Documents

Transcript of CAUZA PRIVIND DELIMITAREA MARITIMĂ ÎN MAREA NEAGRĂ (ROMÂNIA c. UCRAINA) HOTĂRÂRE