Catalina Rosca

M O L D C O O P

UNIVERSITATEA COOPERATIST – COMERCIALĂ DIN MOLDOVA

Catedra Finanţe şi BănciSe admite pentru susţinere

Şef catedră Elena Fuior “____”____________2014

TEZA DE LICENŢĂ

la tema: Managementul riscului de creditare şi efectele lui asupra rezultatelor activităţii băncilor comerciale

Efectuată de studenta Roşca Cătălina

Facultăţii Contabilitate şi informatică economică

Specialităţii Finanţe şi Bănci

Grupei 3 FB-1131 __________

/ semnătura /

Conducător ştiinţific

C.Cuşnir, conf. univ., doctor ___________

/ N.P., titlul ştiinţific / / semnătura /

CHIŞINĂU 20141

CUPRINS:

INTRODUCERE…………………………………………………………………….…..……….. 3

1. ABORDĂRI TEORETICO-CONCEPTUALE PRIVIND MANAGEMENTUL

RISCULUI DE CREDITARE

I.1. Fundamentarea teoretico-conceptuală privind riscurile bancare şi etapele gestiunii acestora.. 6

I.2. Conceptul, identificarea şi metodele de evaluare a riscului de creditare ……………………. 16

I.3. Metodele şi etapele gestiunii riscului de creditare şi efectele lui asupra rezultatelor activităţii

băncii comerciale …………………………………………………………………………….. 23

2. ANALIZA ŞI EVALUAREA RISCULUI DE CREDITARE ÎN CADRUL BC

„VICTORIABANK” S.A.

2.1. Caracteristica şi analiza activităţii băncii comerciale “Victoriabank” S.A.………….......... 30

2.2. Analiza activităţii de creditare a BC Victoriabank S.A.……………………………………. 37

2.3. Finanţarea pierderilor datorate riscului de creditare …………………...………………..… 40

3. DIRECŢII DE OPTIMIZARE A MANAGEMENTULUI RISCULUI DE CREDITARE

PRIN PRISMA EFECTELOR ASUPRA ACTIVITĂŢII BC VICTORIABANK S.A.

3.1. Posibilităţi de utilizare a abordărilor moderne privind determinarea şi analiza riscului de

credit în cadrul băncii comerciale „Victoriabank” S.A ……………………..……………… 50

3.2 Credite neperformante şi mecanismul de recuperare a acestora………………………….. 56

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI…………………………………………………………….. 63

BIBLIOGRAFIE………………………………………...………………………………………. 66

ANEXE............................................................................................................................................ 69

2

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Complexitatea şi diversitatea riscurilor bancare a avut în ultima perioadă o

evoluţie ascendentă datorită intesificării concurenţei dintre bănci, datorită creştereii pieţelor financiare

internaţionale dar şi datorită numărului tot mai mare de produse şi servicii financiare. Modificările care

au avut loc în pieţele financiar-bancare în ultimii ani au dus la schimbări majore în ceea ce priveşte

riscul în instituţiile bancare. Rolul deţinut de acestea în cadrul sectorului financiar, în creşterea

economică şi stabilitatea financiară, este extrem de important, de aceea managementul riscurilor

financiare a devenit mai important ca niciodata. Economia de piaţă presupune în mod necesar existenţa

unui sistem bancar care să asigure mobilizarea tuturor disponibilităţilor monetare ale economiei şi

orientarea lor temporară în desfăşurarea de activităţi economice eficiente.

Mediul schimbător, în care operează băncile, generează noi oportunităţi de afaceri, dar acestea

presupun, totodată, riscuri tot mai mari şi mai complexe care, la rândul lor, se constituie într-o

provocare, pe cât de reală, pe atât de ameninţătoare pentru abordările tradiţionale ale managementului

bancar. Avându-se în vedere importanţa deosebită pe care sectorul bancar o reprezintă pentru orice

economie naţională – prin funcţiile vitale pe care le îndeplineşte, şi anume: de sistem de plăţi, de sistem

de creditare a economiei reale sau de mijloc de realizare a politicii monetare-creditare ale statului –

reglementarea şi supravegherea pe baze prudenţiale a principalelor componente ale sistemului bancar

devine o premisă şi în acelaşi timp o condiţie esenţială pentru asigurarea şi menţinerea sănătăţii

economico-financiare a unei ţări.

Prin activitatea desfăşurată de bănci, de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea

acestora spre unităţile care resimt nevoi temporare suplimentare, acestea îndeplinesc un rol important

de intermediere bancară. În acest sens, creditul devine instrument activ în stimularea dezvoltării

economiei, prin intermediul lui încurajându-se acţiunea anumitor fenomene, în funcţie de obiectivele

urmărite a se realiza. Creditul este indispensabil economiei, de aceea modul de acordare a acestuia are

o importanţă majoră, aici intervenind funcţia băncii de analist financiar pentru a orienta resursele sale

spre cele mai eficiente plasamente.

În angajarea resurselor lor, băncile se confruntă cu o serie de riscuri: riscul de nerambursare,

riscul lipsei de lichiditate, riscul variaţiei ratei dobânzii pe piaţă, riscul de capital, riscul repatrierii

capitalului în condiţiile creditării externe (riscul valutar şi riscul de ţară) etc.

Acordând credite, banca la fel îşi asumă mai multe tipuri de riscuri, acestea fiind determinate fie

de calitatea celui care contractează împrumutul, fie de evoluţia economică generală, fie de structura

generală a băncii.3

Considerarea tuturor riscurilor este un fapt necesar şi important pentru fiecare bancă, dar în

condiţiile amplitudinii procesului de recreditare, cunoaşterea, evitarea şi prevenirea lor este de o

deosebită relevanţă la nivel naţional.

Ţinând cont de cele expuse a fost determinat scopul tezei - dezvoltarea aspectelor teoretice,

metodologice şi practice de gestiune a riscului de creditare şi formularea propunerilor privind

perfecţionarea gestiunii riscului de creditare în băncile din Republica Moldova.

Obiectul cercetării îl constituie sistemul de management al riscului de credit în banca

comercială, procesele de identificare, evaluare, analiză şi control ale riscului de credit, analiza

comparativă a cerinţelor organelor de supraveghere bancară, perfecţionarea metodelor de evaluare a

riscului de credit în banca comercială.

Scopul propus a determinat următoarele sarcini ale cercetării:

– analiza evoluţiei noţiunii de risc, abordarea contemporană a noţiunii de risc şi clasificare a

riscurilor bancare;

– analiza cerinţelor organelor de supraveghere bancară, inclusiv ale Comitetului Basel, referitor

la managementul riscului în banca comercială;

– concretizarea esenţei, particularităţilor, principiilor de identificare a riscului specific activităţii

de creditare a băncilor comerciale;

– analiza modelelor de evaluare a riscului de creditare în banca comercială;

– cercetarea şi dezvoltarea tendinţelor actuale în gestiunea riscului de credit;

– propunerea modalităţilor de finanţare şi minimizare a riscului specific activităţii de creditare.

Ţinând cont de scopul şi sarcinile cercetării a fost determinată următoarea structură a tezei:

introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie, anexe.

În introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, necesitatea, importanţa şi

gradul de studiere. Este formulat scopul şi sarcinile cercetării, sunt prezentate domeniul şi obiectul

cercetării. Este redată semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării.

În Capitolul I, întitulat „ABORDĂRI TEORETICO-CONCEPTUALE PRIVIND

MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE”, pornind de la conceptul de performanţă a

sistemului bancar, este abordată noţiunea de risc, sunt prezentate criteriile de clasificare a riscului,

utilizate în teoria şi practica bancară; sunt identificate principalele etape în gestiunea riscurilor bancare.

După cum orice bancă tinde să desfăşoare o activitate de creditare mai eficientă, sunt puse în evidenţă

şi analizate condiţiile privind funcţionarea şi dezvoltarea sistemului de credit, este abordat conceptul de

risc specific activităţii de creditare, se pune accentul pe importanţa gestiunii acestuia în condiţiile

actuale, subi impactul Acordului Basel II asupra activităţii de creditare a băncilor comerciale.4

În cel de-al doilea capitol „ANALIZA ŞI EVALUAREA RISCULUI DE CREDITARE ÎN

CADRUL BC „VICTORIABANK” S.A.” este prezentată şi analizată activitatea generală a băncii BC

“Victoriabank” S.A., sunt expuse metodele de evaluare a riscului de credit pentru fiecare categorie, cel

individual şi general. Totoadă în acest capitol sunt propuse principalele modalităţi de finanţare a

pierderilor generate de credite neperformante: garantarea creditelor şi asigurarea bunurilor ce constituie

obiect al garanţiei, stabilirea ratei dobânzii percepute de bancă pentru creditele acordate, încasarea

comisioanelor de deservire şi, în caz de necesitate, a penalităţilor, formarea rezervelor pentru pierderi.

Ultimul capitol “DIRECŢII DE OPTIMIZARE A MANAGEMENTULUI RISCULUI DE

CREDITARE PRIN PRISMA EFECTELOR ASUPRA ACTIVITĂŢII BC VICTORIABANK

S.A” pune accentul pe instrumentele specifice gestiunii riscului de creditare: Politica generală de

credit, Instrucţiunile specifice de creditare, Portofoliu de credite, Politica de gestiunie a riscului specific

activităţii de creditare. Tot aici autorul a prezentat rezultatele analizei efectuate asupra calităţii

portofoliului de credite a BC “Victoriabank” S.A. şi gestiunii riscului de creditare. De asemenea, sunt

sistematizate cauzele apariţiei creditelor neperformante şi mecanismul de recuperare a acestora, autorul

descrie diferite procedee de optimizare a activităţii de gestiune a riscului de creditare în vederea

prevenirii şi minimizării acestuia.

Lucrarea se încheie cu concluzii şi recomandări care au fost formulate în rezultatul analizei

realizate în baza datelor a sistemului de creditare în Republica Moldova, în special în cadrul băncii BC

“Victoriabank” S.A. Recomandările propuse de autor ar putea fi aplicate de către managerii băncilor

comerciale pentru optimizarea procesului de gestiune a riscului de creditare.

La elaborarea tezei, au fost utilizate documente oficiale ale Băncii Naţionale a Moldovei, băncii

comerciale BC “Victoriabank” S.A. şi alte materiale, prezentate în cercetările experţilor internaţionali.

Importanţa teoretică şi valoarea practică a tezei rezultă din propunerile privind abordarea

noţiunii de risc, principiile clasificării în scopul unei evaluări mai eficiente a riscului, propunerile

privind utilizarea modelelor de evaluare a riscului individual de creditare, oportunitatea abordării

integrate a managementului riscului. Conţinutul economic al riscurilor constă în posibilitatea gestiunii

acestuia. Importanţa gestiunii riscului ca activitate constă în posibilitatea de a prognoza într-o anumită

măsură producerea evenimentului de risc şi de a lua la timp deciziile necesare în vederea reducerii

riscului unor eventuale consecinţe nefavorabile. Cunoaşterea pericolului potenţial şi a nivelului de

impact al riscului permite de a le gestiona în mod mai eficient.

5

1. ABORDĂRI TEORETICO-CONCEPTUALE PRIVIND MANAGEMENTUL RISCULUI

DE CREDITARE

1.1. Fundamentarea teoretico-conceptuală privind riscurile bancare şi etapele gestiunii acestora

Riscul este un factor fundamental al afacerilor, deoarece din nici o activitate nu se poate obţine

profit fără risc. De aceea orice societate comercială încearcă să-şi maximizeze profitul pin gestionarea

riscului specific domeniului sau de activitate şi prin evitarea sau transferarea riscului pe care aceasta nu

doreşte să-l preia. Este evident ca o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atăt programe cît

şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, minimizarea probabilităţii producerii

acestor riscuri şi a expunerii potenţiale a băncii. Acest lucru rezultă din obiectivul principal al acestor

politici, anume acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar

obiectivul central al activităţii bancare îl costituie obţinerea unui profit cît mai mare pentru acţionari.

Riscul bancar, generat de o mulțime de operații și proceduri, poate avea un impact considerabil

asupra valorii băncii cât și un impact asupra clientelei, personalului, partenerilor și chiar asupra

autorității bancare. De aceea riscul bancar trebuie privit ca un complex de riscuri, de cele mai multe ori

interdependente prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanț alte

riscuri. Drept urmare, aceste operațiuni și proceduri generează în permanență expunere la risc.

În teoria economică modernă se evidenţiază câteva noţiuni interdependente:

certitudinea – reprezintă situaţia în care sunt cunoscute în prealabil toate circumstanţele;

incertitudinea – situaţia în care nu se cunoaşte cu precizie viitorul. Poate fi incertitudine din

lipsa informaţiei şi incertitudine având la bază un suport informaţional numit risc. Riscul la

rândul său poate fi bazat pe informaţii obiective şi/sau subiective.

Fig. 1.1.1. – Clasificarea incertitudinii

Sursa: [11, p. 25]

6

Incertitudine

Risc Incertitudine din lipsa informației

Informație obiectivă

Informație subiectivă

Certitudine

Procesul societăţii contemporane a fost posibil datorită asumării unor riscuri. În special, nu ar fi

fost posibilă creşterea economiei dacă certitudinea prima în faţa riscului şi incertitudinii. De aceea,

economiile libere contemporane utilizează într-o măsură mai mare modele cu condiţii de risc şi

incertitudine decât economiile centralizate.

Astfel, din cele mai vechi timpuri, problematica riscurilor şi incertitudinii a preocupat atât

lumea specialiştilor, cât şi lumea practicienilor şi a oamenilor de rând.

În domeniul bancar, importanţa problemei de gestiune a riscurilor bancare a sporit considerabil

la începutul anilor ’80. În această perioadă, datorită variaţiilor mari ale ratei dobânzii, generate de

accentuarea procesului inflaţionist şi criza energetică, datorită fluctuaţiilor semnificative ale cursurilor

valutare după abrogarea sistemului de la Bretton Woods şi, nu în ultimul rând, datorită intensificării

concurenţei pe piaţa serviciilor financiare, instabilitatea devine o trăsătură a mediului în care operează

instituţiile financiare. în noua situaţie, a sporit vulnerabilitatea băncilor şi a crescut numărul

falimentelor bancare.

Premisele acestor modificări, au fost rapid conştientizate de specialişti, situaţie exemplificată

prin Legea despre Supravegherea bancară şi creditarea internaţională, adoptată de către Congresul

SUA în 1983, sau Acordul de la Basel din 1988 despre standardele internaţionale ale capitalului bancar.

În prezent, în Uniunea Europeană există "directive bancare" având ca scop armonizarea

legislaţiei şi stabilirea de reguli unitare, inclusiv în privinţa definirii riscului bancar, expunerii la risc şi

a sistemelor de acoperire a depozitelor bancare. Se cere menţionat, în special, un document publicat în

septembrie 1997 sub titlul "Principii de bază pentru supravegherea bancară efectivă", în care se

definesc şi se analizează opt categorii de riscuri bancare: riscul de credit, riscul de ţară şi de transfer,

riscul de piaţă, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul operaţional, riscul legislativ şi riscul

de reputaţie. În 1999, Comitetul de la Basel a elaborat încă un document, cu titlul "Administrarea

riscului în activitatea bancară electronică şi cu monedă electronică". Pe fundalul acestei dinamici a

devenit necesară reevaluarea conceptului riscurilor bancare, care, până atunci, se rezuma aproape

exclusiv la riscul de creditare. [35]

În prezent, riscurile au devenit aferente tuturor activităţilor, serviciilor şi produselor bancare şi

această multitudine de riscuri a generat şi diferite tratări ale acestei noţiuni.

Academicianul Costin C. Kiriţescu şi dr. Emilian M. Dobrescu, definesc noţiunea de risc ca

"examinarea în termeni probabilistici a posibilităţii de obţinere a unor rezultate favorabile sau

nefavorabile într-o afacere: eveniment viitor şi probabil a cărui producere ar putea provoca anumite

pierderi. Poate fi natural (cutremur, inundaţie, epidemie etc.); social-politic (grevă, criză de guvern,

7

embargo, război, schimbarea regimului politic etc.); economic (fluctuaţiile preţurilor sau fluctuaţiile

valutare, neexecutarea unor obligaţii contractuale, neplata unor mărfuri livrate etc.). [17, p. 28]

Dr. Luminiţa Roxin defineşte riscul ca "probabilitatea de producere a unui eveniment cu

consecinţe adverse pentru subiect". [22, p. 125]

De fapt, multitudinea acestor tratări îşi are explicaţia în complexitatea fenomenului riscurilor,

precum şi în punctul de vedere aplicat - teoretic sau practic, însă, ţinem să menţionăm că, majoritatea

autorilor sunt unanimi în aprecierea impactului riscurilor asupra băncii:

a) impactul în sine, care cuprinde pierderile directe suportate de bancă;

a) impactul indus, cauzat de efectele asupra clientelei, comportamentului angajaţilor,

partenerilor şi, nu în ultimul rând, asupra imaginii publice a băncii.

Diversitatea riscurilor bancare îi forţează pe mulţi specialişti în domeniu, în special pe

practicieni, să se concentreze asupra unei clase sau unei grupe de riscuri, evitând abordarea lor general-

globală.

Totuşi riscul la care este supusă o bancă, trebuie privit ca un complex de incertitudini, de cele

mai multe ori interdependente, pentru că, pot avea cauze comune, sau că producerea uneia poate genera

efecte de antrenare de tip domino (bulgare de zăpadă), fiecare exprimând probabilitatea producerii unor

evenimente care pot avea influenţe pozitive sau negative pentru bancă. În acest sens ar fi rezonabil de

analizat riscurile privite ca un sistem aplicând conceptul managementului integrat al riscurilor.

Cuantificarea modernă a riscului bancar presupune raportarea la un punct de reper numit

b enchmark . Conform Cambridge Advanced Lewner's Dictionary, benchmark-ul reprezintă un nivel de

referinţă care poale fi utilizat ca standard în analiză.

În relaţie cu benchmark-ul noţiunea de risc are două accepţiuni: pericolul apariţiei pierderii

(down-side risk): şansa de câştig (up-side potenţial).

Riscul nu este întotdeauna sinonim cu pericolul sau cu pierderea materială. Prin raportare la un

benchmark dat, riscul, semnifică posibilitatea de modificare faţă de acesta.

Expunerea la risc – suma pierderii sau cheltuielile suplimentare pe care le poate suporta

individul sau instituţia în urma unor situaţii imprevizibile.

Obiectivul managementului bancar performant vizează maximizarea valorii de piaţă a băncii

sub constrângerea menţinerii riscurilor la nivele rezonabile. Prin valoare de piaţă a băncii se înţeleg

valoarea comercială a contractelor financiare deţinute (credite, titluri, contracte la termen, etc.),

reputaţia şi rating-ul.

Managementul riscului bancar va urmări următoarele obiective:

minimizarea cheltuielilor sau pierderilor posibile;8

modificarea comportamentului salariaţilor;

modificarea imaginii publice a băncii.

Literatura de specialitate prezintă o gamă largă de clasificări, care au la bază diferite criterii.

Deşi diferite, aceste clasificări ţin cont de variabilele generatoare de risc, care printr-o abordare globală

permit o delimitare sistematică a riscului bancar şi provin din: [20, p. 156]

schimbări macroeconomice: dinamica P.I.B., în ansamblu, precum şi cele ce ţine de elementele

structurale ale acestuia; evoluţia ratei inflaţiei, politica monetară etc.;

schimbările ce sunt legate de reglementările financiar-bancare, precum şi de cele economice ce

au influenţă asupra eficienţei şi siguranţei activităţii bancare;

perturbările ce pot fi provocate de o organizare greşită a băncii, de o pregătire

necorespunzătoare a personalului sau de efectuarea unor operaţiuni neeficiente sau

nesupravegheate, care pot genera pierderi;

luarea acelor decizii financiare, ce afectează în mod indirect şi implicit creditul, rata dobânzii,

lichiditatea şi capitalul propriu al băncii;

condiţiile politice şi economice existente şi de perspectivă ale ţării, cu implicaţii asupra

activităţii băncii.

Dr. N. Dardac delimitează două tipuri de riscuri: [12, p. 168]

1. riscul de întreprindere sau de prestaţie caracteristic oricărei întreprinderi. Din acest tip de

risc fac parte:

- riscul de organizare (angajarea la serviciu, pregătirea profesională, sisteme de alarmă, pază,

etc.) ;

- riscul de nefuncţionare sau de pană (echipamente suplimentare);

- riscul mediului ambiental (prevederi juridice, fiscale, etc.).

2. riscul de contrapartidă sau de parteneriat include următoarele tipuri de riscuri:

- riscul de credit;

- riscul de lichiditate;

- riscul dobânzii;

- riscul de piaţă;

- riscul de schimb (valutar)

- riscul de solvabilitate;

- riscuri operaţionale.

9

Comitetul de la Basel format la mijlocul anilor '70 pe lângă Banca Reglementărilor

Internaţionale defineşte următoarele categorii de risc bancar: riscul operaţional, riscul de credit, şi

riscul de piaţă. [35]

Aşa cum nu există o definiţie general-acceptată a riscurilor bancare, nu există nici criterii unice

de clasificare a acestora. Cercetătorii, care s-au pronunţat asupra acestei probleme, au aplicat diferite

metode şi procedee de analiză a riscurilor bancare, şi, în funcţie de acestea, au formulat criteriile de

clasificare.

Categoriile de risc existente pot fi structurate conform următoarelor criterii:

I. Din punct de vedere al dependenţei factorilor generatori de risc:

a) banca are rol determinant în formarea şi controlul categoriei respective de risc: riscul

de credit; riscul ratei dobânzii; riscul solvabilităţii; riscul lichidităţii.

b) banca este influenţată de categoriile respective de risc, pe care doar le monitorizează:

riscul valutar; riscul de ţară şi de bancă.

II. Din punct de vedere al importanţei, principalele categorii ale riscului bancar sunt: riscul de

credit; riscul ratei dobânzii; riscul lichidităţii; riscul de capital sau al solvabilităţii; riscul valutar; riscul

de ţară; riscul de bancă/partener; riscul de strategie; riscul de decontare; riscul de operare; riscul

resurselor umane; riscul datorat reglementărilor bancare.

III.Din punct de vedere al încadrării în bilanţ:

a) bilanţier: riscul ratei dobânzii; riscul lichidităţii; riscul solvabilităţii; riscul valutar; riscul

de ţară; riscul de bancă/partener; riscul de decontare;

b) extrabilanţier: contracte la termen; acreditive; F.R.A. (Forward Rate Agreement);

Futures; Options; Swap.

IV. Alte categorii de risc: Riscul de strategie; Riscul de investiţie; Riscul concurenţei.

O altă clasificare este cea dată de Banca Reglementelor Internaţionale, astfel: [35]

I. Riscuri financiare:

riscul ratei dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la variaţia nivelului ratelor dobânzii);

riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar şi/sau modificarea marjei

dobânzii bancare, datorită variaţiei cursului valutar pe piaţă);

riscul de lichiditate (incapacitatea societăţii bancare de a-şi finanţa operaţiunile curente, datorită

necorelării scadenţelor operaţiunilor de pasiv cu plasamentele sub forma creditelor);

riscul titlurilor cu venit variabil (apărut în urma tranzacţionării titlurilor pe pieţele financiar-

bancare).

II. Riscuri legate de parteneri:10

riscul clientelei (probabilitatea ca, în timp, clientul să devină insolvabil sau să nu-şi poată onora

obligaţiile către bancă);

riscul apărut pe piaţa interbancară (în operaţiunile pe piaţa monetară, ca urmare a variaţiei

ratelor dobânzilor);

riscul de ţară (posibilitatea că un stat să nu dorească sau să nu-şi poată onora obligaţiile

financiare faţă de un alt stat sau faţă de instituţiile financiar-bancare internaţionale);

riscul de credit (furnizor, piaţă).

III. Riscuri comerciale:

riscul de produse (care poate apărea atât din cauza producţiei, transportului, livrării, cît şi din

cea a preţului);

riscul serviciilor (atât ca urmare a prestării serviciului în cauză sau/şi a tarifelor);

riscul de plată (riscul ratelor dobânzilor, al preţurilor, al cursului de schimb);

riscul de imagine (care pare atunci când o societate bancară este implicată fie într-un scandal

mass-media, fie se află în criză de lichiditate sau este insolvabilă).

IV.Riscuri legate de forţa de munca (ca număr, structură ori ca pregătire profesională,

eficienţă, imagine).

V.Riscuri operaţionale şi tehnice (legate de calitatea operaţiilor, de nivelul de informatizare).

VI. Riscuri ale gestiunii interne:

o riscul de reglementare (asemănător celui legal, dar cu incidenţă numai asupra reglementărilor

interne proprii societăţilor bancare în cauză);

o riscul de deontologie (al personalului);

o riscul de strategie (alegerea unei strategii inadecvate momentului);

o riscul de insuficienţă funcţională;

o riscul resurselor umane (număr, componenţă, pregătire profesională, educaţie etc.);

o riscul de comunicare (comunicarea internă a societăţii bancare şi comunicarea externă);

o riscul controlului intern total şi financiar.

Diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă comercială, precum şi diversitatea factorilor

care influenţează aceste riscuri, demonstrează că o clasificare completă a riscurilor bancare este

posibilă doar în baza mai multor principii, expune în cele ce urmează. [15, p.98]

Clasificarea riscurilor în funcţie de tipul băncii

Totalitatea riscurilor bancare pentru o bancă specializată, ramurală sau universală este diferită.

Băncile specializate suportă riscul acelor operaţii specifice pentru care ele sunt fondate. Pentru băncile

11

de ramură este justificată elaborarea unei totalităţi de riscuri, caracteristice activităţii concrete a băncii.

Cel mai mic grad de risc îl au băncile universale, deoarece ele au posibilitatea acoperirii pierderilor de

la un tip de risc prin activitatea profitabilă la altul.

Clasificarea riscurilor în funcţie de expunerea băncii la risc

Poate fi deosebită expunerea inerentă a băncii şi expunerea subiectivă. În acest context,

riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activităţile şi procesele

bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. La rândul lor, riscurile

pure se pot împărţi în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale şi frauduloase, riscuri de

răspundere. Riscurile speculative sunt generate de încercarea de a obţine un profit mai mare.

Clasificarea riscurilor în funcţie de serviciile acordate

Riscurile financiare conţin mai multe riscuri specifice activităţii financiare efectuate de bancă,

care apar în condiţiile unei economii de tranziţie, purtătoare, prin esenţa acesteia, de riscuri. Printre

principalele categorii de riscuri financiare menţionăm: riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul de

lichiditate, riscul de schimb valutar şi riscul insolvabilităţii. în continuare vom face o prezentare mai

detaliată a acestora.

Riscurile funcţionale - se referă la posibilitatea variaţiei semnificative a cheltuielilor legate de

activitatea de funcţionare a băncii, ducând la diminuarea venitului net şi a valorii acţiunilor băncii.

Riscul strategic - reprezintă riscul care apare la producerea erorilor în gestiunea strategică şi

anume: formularea incorectă a scopurilor instituţiei, realizarea greşită a acestor scopuri şi utilizarea

iraţională a resurselor, gestionarea ineficientă a riscurilor în activitatea bancară.

Riscul tehnologic - riscul care apare la utilizarea de către banca a diverselor tehnologii

informaţionale şi operaţionale.

Riscul inefectivităţii - riscul care apare la necorespunderea dintre cheltuielile efectuate de

bancă la realizarea operaţiunilor şi rentabilitatea acestora.

Riscul elaborării noilor produse şi tehnologii – acest risc este legat de riscul adaptării

economice a produselor noi, adică a riscului că noile produse (servicii, operaţiuni, tehnologii) nu vor

acoperi cheltuielile privind elaborarea şi funcţionarea acestora.

Alte riscuri externe – acestei categorii i se atribuie riscurile care au o puternică influenţă

asupra băncii, însă asupra lor banca are un control limitat (riscul din reglementări, riscul de fraudă,

riscul concurenţial etc.).

Riscul din reglementări – riscul necorespunderii condiţiilor impuse de reglementarea de stat,

condiţionat de modificarea neprevăzută a condiţiilor reglementării de stat, precum şi de problemele ce

pot să apară în cadrul sistemului bancar:12

o Pierderi condiţionate de sancţiunile impuse în urma nerespectării reglementării de stat;

o Deteriorarea imaginii băncii (riscul pierderii imaginii băncii);

o Apariţia pierderilor datorită nefolosirii şanselor profitabile.

Clasificarea în funcţie de cadrul riscurilor bancare

Conform acestui principiu deosebim riscuri externe (pierderile, generate de schimbarea situaţiei

politice şi social-economice în ţară, de schimbarea legislaţiei etc.) şi interne, dependente de activitatea

însăşi a băncii.

Clasificarea în funcţie de structura clienţilor bănicii

Acest criteriu este determinant la stabilirea metodei de evaluare a riscului băncii şi gradului de

risc la care este supusă banca. Cu cât este mai mic debitorul, cu atât este mai mică stabilitatea lui pe

piaţă, şi cu atât mai mare este probabilitatea neplăţii creditului, în acelaşi timp, cauza falimentului

multor bănci au fost creditele mari, acordate conglomeratelor la prima vedere prospere. Din această

cauză, o metodă de reglementare cotă-parte din capitalul băncii.

Clasificarea în funcţie de posibilitatea diversificării

Aici deosebim riscuri diversificabile, impactul cărora poate fi minimizat prin diversificare (de

exemplu, riscul valutar poate fi minimizat prin diversificarea operaţiunilor şi valutelor) şi riscuri

nediversificabile, impactul cărora nu este influenţat prin diversificare (de exemplu, riscul nerambursării

creditului).

Clasificarea în funcţie de structura organizatorică a băncii

Fiecare din tipurile de structură organizatorică a băncii, presupune o modalitate sau alta de

organizare a deservirii clienţilor, a circulaţiei informaţiei, a responsabilităţilor angajaţilor, a organizării

controlului intern etc. Adică fiecare din structurile organizatorice cunoscute presupune anumite tipuri

de riscuri caracteristice acestei structuri. De exemplu, structura funcţională presupune creşterea calităţii

serviciilor acordate şi în acelaşi timp mărirea numărului de angajaţi, în acest caz, probabil, se

micşorează posibilitatea apariţiei riscurilor ce ţin de calitatea serviciilor şl creşte probabilitatea riscului

de fraudă (este mult mai greu de urmărit activitatea unui număr mare de angajaţi).

Clasificarea în funcţie de metoda de evaluare a riscului

În practica bancară contemporană sunt cunoscute mai multe metode de evaluare a riscului, care,

la modul general, pot fi clasificate astfel: [16, p. 159]

I. Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu ajutorul modelelor

matematice şi urmărirea acestora prin utilizarea unor sisteme-suport de decizie. Această metoda este

cea mai sigură, însă şi cea mai complicată.

13

II. Metoda aprecierii riscurilor în baza anumitor criterii şi indicatori, este aplicată de

majoritatea băncilor, cu toate că în cazul Republicii Moldova, evaluarea prin această metodă se reduce

mai des la menţinerea normativelor obligatorii impuse de Banca Naţională a Moldovei, însă cerinţele

Băncii Naţionale sunt elaborate pentru riscuri specifice şi urmează scopul general al supravegherii

bancare, care, de altfel, este diferit de scopul gestiunii riscurilor efectuate de o bancă comercială. Cu

alte cuvinte, în viziunea noastră, băncile comerciale ar trebui să folosească un şir de indicatori

suplimentari celor propuşi de Banca Naţională. Sunt cunoscute mai multe grupe de indicatori, de

exemplu, în baza datelor din bilanţ şi din raportul despre profit şi pierderi adăugător putem calcula un

şir de indicatori, ca de exemplu: indicatori care caracterizează suficienţa capitalului; indicatori ce

caracterizează lichiditatea bilanţului; indicatori ai rentabilităţii; indicatori financiari; indicatorii care

caracterizează factorii ce influenţează eficienţa activităţii băncii.

III. Metoda-analitică, ce presupune analiza riscurilor pentru fiecare operaţiune în parte, cât şi a

totalităţii riscurilor la care este supusă banca. Analiza se face pe tipuri de risc, ele fiind grupate în

funcţie de anumite criterii. De obicei, în acest scop, riscurile bancare sunt divizate în riscuri interne şi

riscuri externe. Riscurile interne depind de activitatea băncii concrete, la ele se referă riscul de bilanţ

(de credit, valutar, de formare a resurselor, strategic etc.), riscul serviciilor financiare (tehnologic,

operaţional, de inovaţia) şi riscurile extrabilanţiere. La riscurile externe se referă riscurile care nu

depind de managementul unei bănci concrete, de exemplu, riscul politic, macroeconomic, legislativ,

social, de asigurare etc. Evident, această metodă este cea mai simplă, fapt care, probabil, şi explică

răspândirea mai largă.

Clasificarea în funcţie de distribuirea riscului în timp

Această clasificare este deosebit de importantă, din punct de vedere al prognozei pierderilor

posibile. Este important de evitat repetarea de către bancă a riscurilor şi pierderilor anterioare.

Clasificarea în funcţie de caracterul evidenţei riscurilor

În procesul activităţii băncii, pot apărea riscuri aferente activităţii de bilanţ şi activităţii

extrabilanţiere. Anume această clasificare se va lua în consideraţie la evaluarea gradului de risc pentru

o operaţie sau alta.

Clasificarea în funcţie de posibilitatea gestiunii riscurilor

După posibilitatea de gestiune, riscurile pot fi "deschise", care nu pot fi reglementate, şi

"închise" – care pot fi reglementate.

Clasificarea în funcţie de metoda de gestiune

În funcţie de metoda de gestiune deosebim:

14

- riscuri care caracterizează dependenţa băncii de situaţia financiară şi comportamentul

clienţilor băncii. Gestiunea acestora va consta în determinarea şi stabilirea unor limite

individuale şi de grup, şi prin diversificarea operaţiunilor active şi pasive. La această clasă se

referă, de exemplu, riscul de creditare, riscul sustragerii depozitelor înainte de termen ş.a.;

- riscuri ce caracterizează pierderile potenţiale generate de conjunctura pieţelor financiare, de

poziţia valutară (schimbarea cursurilor valutare) etc. Gestiunea acestei clase de riscuri se va

reduce la stabilirea limitelor pentru poziţiile valutare, aplicare diverselor instrumente derivate

etc. La aceste riscuri se referă riscul valutar, riscul ratei dobânzii, riscul lichidităţii ş.a.;

- riscuri operaţionale. Asemenea riscuri sunt generate de erori la efectuarea activităţii

operaţionale, la depăşirea împuternicirilor persoanelor cu funcţii de răspundere, sau în cazul

fraudelor. Gestiunea acestor riscuri se va efectua prin sistemul de control intern şi evaluarea lor

este aproape imposibilă prin modelare.

Clasificarea în funcţie de mijloacele de gestiune

La mijloacele sau modalităţile de bază de gestiune a riscurilor se referă:

- aplicarea principiului de chibzuinţă a riscurilor, luarea în calcul a riscurilor externe (de ramură,

regionale, de asigurare), efectuarea sistematică a analizei situaţiei financiare a clientului băncii:

posibilităţii lui de plată, credibilităţii, rating-ul etc.,

- aplicarea principiului delimitării riscurilor, finanţarea creditelor, aplicarea politicii

diversificării, acordarea creditelor mari numai pe baze consorţiale, utilizarea dobânzii flotante.

Clasificarea din punct de vedere al importanţei

Principalele categorii de riscuri sunt: riscul de credit; riscul ratei dobânzii; riscul lichidităţii;

riscul de capital sau al solvabilităţii; riscul valutar; riscul de ţară; riscul de bancă/partener; riscul de

strategie; riscul de decontare; riscul de operare; riscul resurselor umane; riscul datorat

reglementărilor bancare.

Clasificarea în funcţie de piaţa care determină apariţia riscului

În conformitate cu acest criteriu deosebim:

- riscuri determinate de piaţa produsului;

- riscuri determinate de piaţa capitalului.

Este, evident ca o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe cât şi

proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimalizarea probabilităţii

producerii acestor riscuri şi a expunerii potenţiale a băncii. Obiectivul principal al acestor politici este

acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul

central al activităţii bancare îl reprezintă maximizarea profitului, respectiv a performanţelor societăţii 15

bancare. În concluzii, pentru conducerea băncilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a

riscurilor devine o necesitate, ca și asimilarea de către salariați a unor noi tehnici și instrumente de

gestiune a riscurilor.

1.2. Conceptul, identificarea şi metodele de evaluare a riscului de creditare

Riscul de credit („credit risk" sau „business risk") este primul dintre riscurile bancare cu care se

confruntă o instituţie financiară.

Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca împrumutaţii sau emitenţii de titluri să nu-şi

onoreze obligaţiile la scadenţă.

Riscul de credit poate fi definit ca probabilitatea că creditul, dobânda sau ambele să nu fie

rambursate la scadenţă integral sau parţial. De asemenea riscul de credit poate fi redat ca

probabilitatea faptului că costul unei părţi a activelor băncii ce este reprezentată de suma

creditelor acordate se micşorează sau va fi adusă la zero. [19, p. 96]

Riscul de credit este riscul neîncasării valorilor scontate, determinat de incapacitatea

debitorului de a acţiona în termenii şi condiţiile contractului încheiat cu banca.

Sub acest aspect riscul de credit are doua componente:

1. Riscul de neîncasare a sumei creditului (riscul de nerambursare a valorii creditului)

2. Riscul de neîncasare a dobânzii (riscul de lipsă a venitului din operaţiunea respectivă).

În unele cazuri riscul de credit poate fi determinat de riscurile debitorului în aceeaşi

măsură ca şi de riscurile băncii (sau a agentului) debitorului. În cel din urmă caz se poate

determina riscul de credit ca risc de contrapartidă. Sub acest aspect în raporturile de credit

riscurile probabile sunt:

- riscul de nerambursare;

- riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată

datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale, sau deficienţelor împrumutatului. Pentru prevenirea

riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma cerinţelor respectării raportului

de credit sub diverse aspecte: umane (competenţă, moralitate), economice (situaţie internaţională,

naţională, cadrul profesional), financiare (situaţii financiare, îndatorarea existentă, capacitatea de

rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi). Prevenirea riscului

este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine de la bancă, sau de la deţinătorul de depozite, care nu este în

măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor

16

acordate. Efectele negative ale unei asemenea situaţii care îl afectează pe deponent pot fi prevenite

prin administrarea incorectă a depozitelor şi creditelor de către bănci.

Structura şi sursa riscului de credit este prezentată în continuare în tabelul 1.2.1

Tabelul 1.2.1

Caracteristica surselor de provenienţă a riscului de creditTipul riscului Caracteristica sursei de provenienţă

Riscul, legat de debitorObiectiv Incapacitatea debitorului să-şi ramburseze datoria din contul fluxurilor

monetare curente sau din contul vânzării activelorSubiectiv Reputaţia debitorului în lumea afacerilor, responsabilitatea sa şi

dorinţa de a-şi onora angajamenteleJuridic Omiteri în elaborarea contractului de credit

Riscul, legat de obiectul gajuluiLichidităţii Deficienţe legate de imposibilitatea vânzării gajuluiConjunctural Posibila devalorizare a obiectului creditului în perioada acţiunii

contractului de creditPierderii Pierderea gajuluiJuridic Omiteri în elaborarea contractului de gaj

Riscul de sistemEvoluţii ale sistemului economic ce pot influenţa situaţia economică a debitorului

Riscul situaţiilor fors-majorCataclisme naturale, greve, acţiuni militare

Sursa: [15, p. 87]

Pentru împrumutat, riscul de credit exprimă, într-o formă mai largă, degradarea situaţiei

financiare a acestuia. O mare varietate de motive legate fie de situaţia generală a economiei, fie de

condiţiile afacerii împrumutatului, dintre care multe sunt imprevizibile şi afectează situaţia financiară a

acestuia, pot contribui la riscul de credit.

Pierderile în cazul instrumentelor de piaţă depind de valorile acestor instrumente şi de gradul lor

de lichiditate pe piaţă. Măsurarea riscului de creditare este relativ simplă pentru instrumentele cotate,

pentru că ele sunt lichide şi negociabile. Deţinătorul poate pierde valoarea totală a acestuia, dacă

„slăbiciunea titlului" este gravă. Dacă degradarea este progresivă, cedând instrumentele de piaţă,

înregistrează o pierdere parţială. Aceste două riscuri (total şi parţial) există doar pe o durată limitată,

perioada în care sunt deţinute. Pentru instrumentele derivate (swaps, options) problema este mai

complicată, fiind vorba de instrumente a căror lichiditate nu este asigurată deoarece operatorii conservă

angajamentele lor pe perioade lungi (de la câteva luni până la 10-15 ani). Aceste instrumente nu se

bucură de facilitatea de a fi cedate pe piaţă în orice moment. Pentru a reduce pierderea înregistrată în

cazul degradării lor, măsurarea expunerii la risc pune probleme particulare şi ea devine un obiect foarte

17

important odată cu dezvoltarea spectaculoasă a acestor instrumente (swap de rată a dobânzii, swap de

rata de schimb, opţiunile de bază nete, indici bursieri etc.).

Pentru instrumentele pe piaţă distingem două tipuri de riscuri: riscul curent şi riscul potenţial.

Riscul curent este aferent valorii de piaţă (valoarea lichidativă) curente, adică cea calculată pe baza

valorii prezente a parametrilor pieţei. Riscul potenţial este legat de valorile viitoare posibile pe care le

poate lua instrumentul pe parcursul existenţei sale, valori viitoare ce sunt determinate de deviaţiile

viitoare ale parametrilor pieţei în raport cu valoarea lor curentă. Riscul potenţial este numit «add-on»

pentru a exprima «suplimentul» faţă de valoarea curentă.

Riscul total este suma celor două riscuri, curent şi potenţial, şi el măsoară riscul de credit total al

instrumentului considerat.

Evaluarea riscului de creditare la etapa iniţierii afacerii este extrem de importantă. De

corectitudinea evaluării depinde volumul de risc pe care banca şi-1 asumă şi realitatea acestui risc.

Fiecare bancă îşi formulează metodologia proprie de evaluare, care se bazează pe politica de credite a

băncii şi pe experienţa din activitatea de creditate din trecut.

Fig. 1.2.2. – Etapele procesului de evaluare a riscului de client

Sursa: [11, p. 156]

Evaluarea riscului de credit presupune doua etape. Prima constă în stabilirea unei limite

maxime a activelor cu risc faţă de fondurile proprii ale băncii, iar a doua în evaluarea riscurilor la care

banca este expusă periodic.

Băncile centrale impun băncilor comerciale clasificarea portofoliului de credite şi constituirea

unor fonduri de risc. În funcţie de categoria creditului sunt stabilite careva cote procentuale faţă de

mărimea acestora şi se trece la alimentarea acestor fonduri de risc

Evaluarea riscului de credit de către băncile comerciale se realizează prin intermediul a două

metode: calitative şi cantitative. [19, p. 96]

18

Colectarea informațiilor pentru analiza riscului

legat de potențialii debitori

Folosind analiza riscurilor drept bază se efectuează structurizarea cererilor la

credite cu scopul minimizării riscului şi maximizarea profitului

Efectuarea analizei financiarePregătirea pachetului de documente

Colectarea informaţiilor pentru analiza riscului legat

de potenţialii debitori

Analiza riscurilor care sunt legate de potenţialii

împrumutatori

Selectarea cererilor potenţiale la credit cu evidenţierea celor

mai avantajoase

Metoda calitativă presupune o exprimare verbală a descrierii nivelului riscului şi, de obicei, se

realizează prin elaborarea rating-ului creditar. Scopul elaborării rating-ului creditar este primirea

deciziei în ce priveşte posibilitatea creditării şi în continuare determinarea unor parametri calitativi. Pe

baza acestora se poate aprecia indicatorul riscului întregului portofoliului creditar.

Rating-urile creditare, de regulă, se determină în modul următor:

1. se elaborează o scară a riscului pentru debitor (sau grupe de credite, sau grupe de gaj), de

exemplu, „risc minim", „risc moderat", „risc limită", „risc inadmisibil" sau grupe cărora li

se atribuie numere în creştere sau descreştere;

2. se evidenţiază coeficienţii esenţiali ai activităţii debitorului ce determină nivelul riscului,

cota parte a lor la formarea indicatorului total;

3. se determină limitele indicatorilor ce exprimă calitatea lor;

4. Se calculă un indicator sumar al indicatorului riscului (rating-ul creditar) prin intermediul

sumării evaluării indicatorilor separaţi, în corespundere cu cota-parte.

În practica internaţională, de regulă, se utilizează patru indicatori pentru calculul riscului de

credit, şi anume:

Stabilitatea fluxurilor financiare:

o „risc minim" – afacerea are mai mult de 2 ani, fluxurile financiare suni stabile;

o „risc moderai" – afacerea are mai puţin de 2 ani, fluxurile financiaro oscilează sau afacerea mai

puţin de 1 an, fluxurile financiare sunt stabile;

o „risc limită" – afacerea are mai puţin de 1 an, fluxurile financiare suni instabile;

o „risc inadmisibil" – afacerea are mai puţin de 6 luni sau fluxurile financiare sunt în scădere.

Asigurarea cu mijloace circulante proprii şi pasive:

„risc minim" – mijloace proprii şi pasivele sigure acoperă nu mai pulul de 70% din necesarul de

mijloace circulante;

„risc moderat" – mijloace proprii şi pasivele sigure acoperă nu mai puţin de 50% din necesarul

de mijloace circulante;

„risc limită" – mijloace proprii şi pasivele sigure acoperă nu mai puţin de 30% din necesarul de

mijloace circulante;

„risc inadmisibil" – mijloace proprii şi pasivele sigure acoperă mai puţin de 30% din necesarul

de mijloace circulante.

Lichiditatea asigurării:

• „risc minim " – gajul poate fi vândut la licitaţii organizate sau este o marfă cu o cerere masivă;

19

• „risc moderat” – există doi cumpărători potenţiali ai gajului;

• „risc limită” – gajul este greu de vândut;

• „risc inadmisibil" – lichiditatea gajului nu este determinată.

Suficienţa asigurării:

„risc minim" – asigurarea este suficientă pentru acoperirea datoriei şi a cheltuielilor legate de

vânzarea gajului

„risc moderat” – asigurarea este suficientă pentru acoperirea datoriei;

„risc limită" – asigurarea acoperă 50% de la valoarea datoriei;

„risc inadmisibil" – asigurarea acoperă mai puţin de 50% de la valoarea datoriei.

Coeficienţii care corespund nivelului riscului de credit

Nivelul riscului Procentul riscului de credit

„risc minim" 1 – 5%

„risc moderat" 5 – 10%

„risc limita" 10 – 50%

„risc inadmisibil" 50 – 100%

Nivelului riscului de credit general va li media ponderată a acestor indicatori.

Metodele cantitative de evaluare sunt diferite atât pentru diverse tipuri de credite cât şi pe grupe

de clienţi. Însă sunt sisteme de evaluare unice pentru clienţii corporativi şi pentru persoane fizice

Aceste sisteme sunt diferite datorită tipului de informaţie cu care operează banca în proces de

cuantificare a riscului.

A. Evaluarea solvabilităţii clienţilor corporativi:

Evaluarea situaţiei financiare a clienţilor corporativi poate fi efectuată prin mai multe metode:

1. metoda analizei bilanţiere în baza coeficienţilor de lichiditate, solvabilitate, profitabilitate şi

a celor de rulaj;

2. metoda punctajului;

3. metode de prevenire a falimentului: metoda Z a lui Altman,

1. Analiza performanţelor economico-financiare presupune că o firmă nu poate contracta un

credit decât dacă prezintă o situaţie performantă economică şi financiară pentru perioada precedentă,

precum şi estimările pentru perioada de angajare a creditului. În analiza solvabilităţii clientului este

nevoie de făcut un studiu a cinci factori de bază:

o caracterul - analiza calităţilor manageriale ale conducătorilor firmei;

o credibilitatea şi solvabilitatea debitorului;

20

o activitatea economică a firmei solicitante de credit să nu prezinte riscuri majore în

perioada de utilizare a creditului;

o metode ale marketing-lui aplicate de manageri, competitivitatea produselor şi stabilitatea

segmentelor de piaţă cucerite;

o condiţiile de muncă, asigurarea cu forţă de muncă calificată, cu materii prime şi materiale,

energie.

Solvabilitatea clienţilor bancari – este o stare financiar-economică care dă încredere în

capacitatea debitorului de a rambursa creditul bancar în condiţiile menţionate în contract.

Pentru aprecierea solvabilităţii clientului în condiţiile actuale, băncile folosesc următorii indici

economici :

• coeficienţii lichidităţii bilanţului organizaţiei economice;

• coeficientul acoperirii creanţelor cu active pe termen scurt;

• coeficientul atragerii mijloacelor împrumutate;

• coeficientul asigurării debitorului cu mijloace proprii. [Anexa 1]

2. Modelul punctajului se bazează pe coeficienţii bonităţii debitorului, însă aceşti coeficienţi nu

sunt analizaţi individual pentru fiecare client, ci îşi au o ponderare în cifra rezultatului final în

conformitate cu importanţa lor. Însumându-se coeficienţii ponderaţi se obţine un indicator cumulativ

care se compară cu schema de acordare a creditelor, adoptată de bancă şi transcrisă în politica de

creditare. Dacă indicatorul respectiv a depăşit limita minimă stabilită de bancă, creditul va fi acordat,

dacă nu – nu va fi acordat. Pentru creditele aprobate în funcţie de acelaşi indicator cumulativ se vor

forma şi condiţiile contractului. Pentru un indicator performant dobânda va fi mai mică, pentru unul

mediu – mai mare. [Anexa 2]

3. Termenul de Z-analiză a fost introdus de Altman, Haldeman, Narayanan în anul 1977. Ei au

constatat că următorii şapte parametri fac deosebirea dintre firmele profitabile şi cele mai puţin

profitabile:

• venitul de pe urma acordării creditelor;

• stabilitatea profitului;

• deservirea datoriilor;

• cumularea profitului;

• lichiditatea;

• capitalizarea;

• mărimea portofoliului de credite.

21

Aceşti parametri sunt utili şi la determinarea profitului scontat; a riscului sau a variaţiei

profitului; posibilităţii debitorului de a-şi onora obligaţia de plată; profitului pe termen lung; a

lichidităţii şi a legăturii dintre capitalul acţionar şi credite; a mărimii portofoliului creditar.

Acest model conţine cinci ecuaţii, soluţionarea cărora ajută la gestionarea eficientă a

portofoliului creditar:

X1 = capitalul circulant/ active totale;

X2= profit nerepartizat/ total credite;

X3= profit brut/ total credite;

X4= preţul de piaţă a capitalului/ datorii totale;

X5= credite totale/ active totale.

Modelul Z-analiză foloseşte metode statistice sau analiza multilaterală. Forma liniară a acestui

model este:

Z= 1.2X1+1.4X2+3.3X3+0.6X4+1.5X5

Dacă Z<2.675 rezultă că debitorul va fi capabil să ramburseze creditul. Dacă Z≥2.675 –

gestiunea portofoliului creditar este ineficientă.

Pentru intervalele Z<1.81; Z>2.99 modelul nu funcţionează, Altman denumeşte aceste intervale

ca „zone de necunoaştere". [30, p. 125]

Pentru evaluarea riscului de nerambursare a creditului acordat clienţilor corporativi în cazul

unor proiecte investiţionale se mai determină riscul de sensibilitate.

B. Evaluarea performanţelor persoanelor fizice.

Analiza riscului de credit se efectuează asemănător cu cea pentru agenţii economici, cu

următoarele precizări.

Riscul financiar – este legat de posibilitatea apariţiei unor dificultăţi ale solicitantului privind

realizarea veniturilor care să-i asigure acoperirea consumului propriu, inclusiv plata impozitelor şi a

taxelor, precum şi a excedentului necesar rambursării creditelor şi plăţii dobânzilor bancare.

Determinarea veniturilor posibile de realizat se va face pe baza:

• adeverinţei de avere (stare materială) eliberată de primărie;

• adeverinţei de venituri de la locul permanent de muncă al solicitantului sau ale membrilor

de familie;

• declaraţiile de impunere;

• extrasele conturilor de disponibilităţi (depozite) deschise la bancă.

Cheltuielile persoanelor fizice se vor determina pe baza:

- consumurilor necesare producţiei (materii prime, materiale, seminţe, furaje, energie, etc.)22

- stabilite pe baza normelor generale de consum şi a dimensiunilor activităţii;

- înştiinţărilor de plată a impozitelor şi a taxelor.

Evaluarea riscului financiar se face în funcţie de volumul veniturilor şi cheltuielilor şi a

diferenţei dintre acestea (V – C), riscul fiind apreciat prin compararea acestei diferenţe cu creditul

solicitat, astfel:

a. V – C > suma solicitată – risc redus;

b. V – C = suma solicitată – risc mediu;

c. V – C < suma solicitată – risc mare.

Riscul managerial – este dat de calităţile profesionale şi morale ale persoanei fizice şi va fi

apreciat în funcţie de:

a. vârstă, pregătirea profesională şi experienţa în domeniu;

b. modul în care este cunoscută persoana respectivă în localitate (aprecierea vecinilor etc.).;

c. relaţiile persoanei fizice cu banca, cu organele locale (administraţia financiară etc.) şi cu

ceilalţi cetăţeni.

Riscul de garanţie – este dat de apariţia unor incertitudini la valorificarea bunurilor aduse în

garanţie în cazul când împrumutatul nu achită la termen obligaţiile asumate prin contractul de credite,

fiind apreciat astfel:

a. garanţii cu siguranţă maximă: scrisori de garanţie emise de bănci necondiţionate, bilete la

ordin avalizate de bănci, cambii acceptate de tras şi avalizate de bănci, gaj cu deposedare,

depozite bancare în valută şi în lei;

b. garanţii cu siguranţă medie: ipoteci asupra clădirilor cu destinaţie de spaţii industriale

(fabrici, ateliere, firme), spaţii comerciale (magazine, sedii), precum şi asupra terenurilor

din intravilan situate în oraşe mari şi localităţi turistice, bunuri mobile cumpărate din

credite;

c. garanţii nesigure: ipoteci asupra clădirilor cu destinaţie de locuinţă.

Riscul total de credit (RT) se va determina pe baza punctajelor acordate pe clasele de risc

prevăzute în tabelul din Anexa 3.

1.3. Metodele şi etapele gestiunii riscului de creditare şi efectele lui asupra rezultatelor

activităţii băncii comerciale

Principalul factor perturbator în activitatea unei bănci sunt creditele acordate, sau mai precis

neperformante. Creditarea este o activitate de bază într-o bancă şi principalul mod prin care băncile

obţin venituri şi, deci, profit. însă, în cazul în care o bancă acordă un credit unui client, iar acesta, din

23

anumite motive, nu va putea să-şi achite obligaţia faţă de bancă (restituirea creditului plus dobânda

aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din profit. Pentru a reduce la

minimum pierderile din credite neperformante şi a proteja în acest fel depozitele persoanelor fizice şi

juridice, lucrătorii bancari implicaţi în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate

la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor şi să depună toate eforturile

pentru a-şi încasa debitorii.

Iată de ce se impun în această direcţie câteva măsuri prudenţiale, unele stabilite de fiecare bancă

şi altele de către banca centrală (sau autoritatea de supraveghere, când aceasta este o instituţie

separată).

La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru

rambursarea acestora la scadenţă. În acest scop, deşi cerinţele sunt unitare, toate societăţile bancare

procedează la o analiză a bonităţii clienţilor şi solicită garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin

normele de credite. [3]

Pentru limitarea riscului de credit, banca centrală poate stabili următoarele reguli:

o limitarea creditării unui singur debitor;

o limitarea împrumuturilor mari acordate;

o constituirea de provizioane.

Gestionarea riscului de contrapartidă în relaţiile de credit are ca obiect limitarea pierderilor în

cazul deprecierii situaţiei debitorilor, precum şi evitarea ca slăbiciunile unor debitori să antreneze

dificultăţi prea importante pentru împrumutător. [20, p. 178]

Prima etapă presupune o gestionare a priori momentului luării deciziei de angajament, bazată

pe criterii calitative şi cantitative ce conduc la stabilirea deciziei privind acordarea autorizărilor de

angajament. Majoritatea autorizaţiilor şi toate condiţiile particulare depind de aprecierea calităţii

debitorilor. Asemenea analiză poate fi făcută de personalul băncii respective, de către băncile

corespondente sau de agenţii pentru referinţe de creditare (de exemplu, în Marea Britanie, S.U.A.,

numite „rating agencies").

A doua etapă este gestionarea a posteriori pentru urmărirea acestora şi estimarea riscurilor la

portofoliul de active. Este vorba de o gestionare cantitativă a riscului de contrapartidă, bazată pe

statistici ale situaţiilor debitorilor, estimări ale expunerilor la risc şi ale pierderilor în cazul înrăutăţirii

situaţiilor clienţilor şi a portofoliilor de clienţi diversificate. [16, p. 129]

Deci, riscul de contrapartidă este cel al înregistrării pierderilor în cazul imposibilităţii

debitorilor de a-şi onora obligaţiile. Aceste pierderi depind de expunerile la risc şi de garanţiile

24

existente. Expunerile se prezintă sub formă de profiluri temporale ale expunerii de risc. Pentru fiecare

dintre perioadele viitoare ale acestor profiluri, pierderile depind de expuneri, de profitabilitate, de

înrăutăţire a situaţiei debitorului, de rata de recuperare în cazul imposibilităţii debitorului de onorare a

obligaţiilor. Aceste calcule sunt efectuate pe diferite perioade prezente şi viitoare.

Funcţia de gestiune a riscului de credit este foarte complexă şi îşi are începutul său anterior

derulării operaţiunii. Abordarea modernă asupra gestiunii riscului se bazează pe necesitatea intervenţiei

înainte ca incidentul să se producă, anticipând riscurile şi deci reactualizând în permanenţă situaţia

clienţilor în funcţie de informaţiile la zi.

Fundamentele acestui mod de gestiune sunt următoarele:

o riscul trebuie controlat acţionând la nivelul clientului înainte ca incidentul să aibă loc;

o acţiunea anticipativă a băncii trebuie să fie înţeleasă şi susţinută de către client;

o actualizarea permanentă a dosarelor conferă băncii un avantaj care rezultă din cunoaşterea

exactă a situaţiei clientului.

Principiile pe care se bazează gestiunea preventivă a riscului de client sunt:

existenţa unui singur criteriu pentru aprecierea unei situaţii riscante: riscul de client

(preponderent asupra riscului de nerambursare la scadenţă);

folosirea unui sistem de indicatori sintetici pentru semnalarea abaterilor semnificative de la

calitatea iniţială a clientului debitor;

sistemul de control trebuie să fie simplu, elastic şi să permită tratamentul prin excepţie.

Etapele gestiunii riscului creditar

I. Gestiunea riscului la etapa conlucrării cu împrumutătorul. Această etapă a procesului gestiunii

riscului creditar se referă la gestiunea relaţiilor „bancă-client", îndreptate spre evaluarea riscurilor

individuale in limita reglărilor strategice. Analiza creditară constă în analiza solvabilităţii

împrumutătorilor individuali şi în structurizarea creditelor individuale cu scopul minimizării atât a

riscurilor descoperite, cât şi a pierderilor la fiecare din ele. Monitoring-ul creditar constă în controlul

solvabilităţii şi menţinerii asigurării băncii în faptul că, solvabilitatea clientului rămâne a fi acceptabilă.

Supravegherea creditului presupune restabilirea credibilităţii în cazul înrăutăţirii ei serioase sau în cazul

pierderii integrale.

II. Controlul şi gestiunea procesului creditar. Aceste etape se refera la controlul liniar al relaţiilor

de tip „banca-client". Astfel de relaţii sunt legate de primirea deciziilor, care la rândul sau atrag riscuri,

şi de aceea, necesită control liniar. Analiza creditară, monitoring-ul creditar şi lucrul cu creditele

problematice – părţi componente al acestui control. Reţeaua acceptării şi aprobării creditului şi

25

organele responsabile pentru aceasta trebuie să fie unică pentru toate deciziile creditare în banca. în

literatura de specialitate acest proces se mai numeşte monitoring creditar.

III. Gestiunea controlului. In orice banca trebuie sa existe un mecanism independent de gestiune a

controlului, obiectul căruia îl constituie deciziile creditare din contracte, componenta portofoliului

creditar şi procesul controlului primirii deciziilor. Elementele controlului administrativ sunt

următoarele:

♦ Auditul creditar trebuie să reprezinte un control calificat, independent al deciziilor individuale

creditare şi al calităţii portofoliului în general.

♦ Sistemul informaţional de gestiune creditară trebuie să propună informaţii corecte şi operative

pentru monitoring-ul situaţiei unei credit în special şi calităţii portofoliului creditar în general,

atât personalului secţiilor creditare, cât şi controlorilor.

♦ Controlul fluxului mijloacelor trebuie să prevină încasarea numerarului de către împrumutatori

până la îndeplinirea tuturor formalităţilor şi încheierea procedurii de autorizare.

Gestiunea riscului de credit constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze

(evite) pierderile sau poate să salveze creditul. Metodele de gestionare a riscului de credit pot fi

reprezentate astfel: Metode de gestiune a riscului de credit:

• diversificarea portofoliului de credite;

• diversificarea creditării în dependenţă de nivelul credibilităţii debitorului, caracterul

obiectului de creditare, calităţi de asigurare etc.;

• prolongarea termenului de creditare;

• clasificarea împrumuturilor întârziate şi formarea rezervelor monetare;

• reabilitarea creditelor problematice;

• stabilirea unor limite privind mărimea maximală a creditului din punct de vedere al

debitorului şi sumei acordate;

• asigurarea creditelor.

În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile monitorizează calitatea portofoliului de

credit printr-un audit periodic (revizuire în funcţie de notarea internă a creditului care a fost făcută cu

ocazia instrumentării dosarului de credit). Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar

deveni problematice.

Organizarea operaţiunii de revizuire line de mărimea băncii. Astfel, în băncile mari există un

personal care se ocupa numai cu revizuire, pe când în băncile mici este vorba de o sarcina suplimentară

a unui departament sau secţie. Pe parcursul revizuirii indiferent cine o face se urmăreşti starea

26

financiară şi capacitatea de rambursare a creditului de către client, precum şi existenţa şi starea

garanţiilor. [15, p. 142]

Necesitatea managementului riscurilor de credit a existat întotdeauna şi la început ea a fost

realizată prin acreditive, contractele de asigurare a obligaţiunilor, obligaţiuni cu opţiuni încorporate.

Bineînţeles, că toate aceste mecanisme diminuează nivelul riscului creditar pe baza acordurilor

reciproce între participanţi, dar nu sunt destul de flexibile în comparaţie cu derivatele creditare.

Derivatele creditare permit de a separa riscul de credit de baza activului lui, ce poate fi distribuit între

clasa de instituţii financiare şi investitori, jucând rolul unui instrument important al engineering-ului

financiar în domeniul gestiunii riscurilor.

Piaţa acestor instrumente s-a dezvoltat cu paşi giganţi şi a întrecut cifra de 1 trilion de dolari pe

an. Specialiştii declară univoc că acest moment este cauzat de enormele posibilităţi, oferite de

derivatele creditare pentru majorarea eficienţei, în primul rând, a capitalului bancar, lărgirea

sortimentului serviciilor bancare şi hedging-ul riscurilor creditate. Nici nu e de mirare, că operaţiunile

cu derivatele creditare au apărut în adâncurile celor mai mari bănci comerciale şi de investiţii – în

sucursalele lor de creditare.

La baza tuturor derivatelor creditare se află aşa-numitul „eveniment ereditar". Anume el

serveşte drept imbold pentru achitarea cumpărătorului de către vânzător a unei sume anumite. În

conformitate cu definiţia propusă de Asociaţia Internaţională pentru swap-uri şi derivate (ISDA), în

calitate de eveniment creditar pot fi insolvabilitatea, fuziunea a două companii, întârzierea plăţii

conform creanţelor de bază şi altor obligaţiuni.

Cu ajutorul derivatelor creditare banca sau furnizorul pot neutraliza riscul creditar pentru unele

poziţii. În afară de aceasta, derivatele creditare sunt utilizate pentru reducerea capitalului minim

personal: Vânzând aceste instrumente, investitorii îşi pot asuma riscul, obţine profiluri, nefolosind

propriul capital. În caz. de necesitate se poale de micşorat, de lărgit sau de diversificat poziţiile şi

portofoliul creditar. În asemenea caz debitorul / emitentul obligaţiunii de bază poate să nu cunoască, că

faţă de titlul său de creanţă a fost încheiată o derivată creditară.

Conştientizarea necesităţii de protejare contra riscurilor creditare şi pierderilor mari de venit

bancar din cauza metodelor ineficiente de evaluare şi dirijare a riscurilor creditare au impus băncile să

elaboreze în anii ’80 o politică creditară corespunzătoare. În limitele acestei politici un accent aparte s-a

făcut pe evaluarea preventivă a pierderilor la default-ul în vederea înlăturării unor evidente variaţii a

dinamicii venitului bancar. Drept rezultat al elaborării unor noi modele de gestiune a riscurilor de credit

au fost adoptate, în particular, standarde mai transparente ale evidenţei contabile. Aceste standarde au

27

permis să fie reduse posibilităţile băncilor privind utilizarea rezervelor ce ţin de devalorizarea

împrumuturilor pentru formarea rezervelor ascunse şi subevaluarea mărimii venitului.

Numai utilizarea în complex a derivatelor creditare împreună cu alte metode de reglementare a

riscului creditar va permite să fie evitate momentele de criză. În această privinţă este cazul să ne

adresăm la clauzele acordului de la Basel (Basel II), în care se propune de a evalua derivativele

creditare prin două moduri de abordare: cel standardizat şi cel bazat pe rating intern. [35]

Pentru cumpărătorii protecţiei creditare, care folosesc modul standartizat, gradul de risc pentru

creditul protejat cu ajutorul derivatelor creditare, se calculează în felul următor:

r* = [w * r] + [(l – w)*g] (1.3.1)

unde:

r* – este gradul riscului eficient al poziţiei protejate,

r – gradul de risc al debitorului,

w – factorul de risc rămas, stabilit ca 0,15 pentru derivatele creditare;

g – gradul de risc al vânzătorului protecţiei creditare.

La utilizarea modului de abordare bazat pe rating-urile interne pentru banca cumpărător al

protecţiei creditare, coeficienţii r şi g în egalitatea propusă vor fi înlocuite cu indicii default-ului

posibil, folosiţi de bancă pentru evaluarea riscului de creditare.

În practica băncilor comerciale se folosesc mai multe forme de garantare a creditelor, cele mai

uzitate fiind:

- garanţia bancară;

- depozitul bancar;

- gajul (cu şi fără deposedare);

- cesiunea de creanţă.

Garanţia bancară reprezintă un înscris prin care altă bancă (garant) se angajează necondiţionat

şi irevocabil ca, în cazul în care un debitor (împrumutat) nu va executa obligaţia de a plăti la o dată

precisă o sumă de bani determinată, să plătească şi suma neachitată, în favoarea băncii beneficiare.

Depozitul bancar reprezintă o garanţie materială sub forma unei sume de bani depusă de debitor

la bancă în favoarea beneficiarului în anumite condiţii stabilite şi comunicate băncii de către debitor.

Gajul fără deposedare reprezintă un contract bilateral, bunurile ce constituie obiectul gajului

rămânând în continuare în posesia debitorului. Acesta se constituie asupra următoarelor bunuri mobile:

• bunuri de natura activelor circulante dacă pe toată perioada creditării se vor regăsi în aceeaşi

formă, sunt măsurabile si se află în depozite precis delimitate;

• bunuri de natura activelor fixe existente în patrimoniul agentului economic, care sunt 28

admise în garanţie dacă sunt în stare de funcţionare şi au un grad de uzură sub 50%.

Cesiunea de creanţă constituie o convenţie scrisă prin care un creditor transmite o creanţă a sa

unei alte persoane. Efectul cesiunii constă în aceea că, din momentul realizării acordului de voinţă al

părţilor, creanţa trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care le conferă cedentului.

Toate aceste forme de garantare a creditelor, pentru a fi acceptate de către bănci, trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

să poată fi transformate rapid în lichidităţi; să fie materializate într-un titlu sau înscris

autentic;

bunurile să se afle în proprietatea debitorului sau a girantului şi să nu fie afectate de către

alte creanţe;

proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gira sau ipoteca; bunurilor existente

anterior angajării creditelor să fie în stare corespunzătoare de funcţionare;

bunurile procurate ulterior pe seama creditelor să fie noi şi însoţite de documente de calitate;

bunurile propuse drept garanţie să aibă piaţă de desfacere sau potenţiali cumpărători.

Pentru stabilirea cuantumului garanţiei creditelor se va porni de la valoarea contabilă a

bunurilor corporale şi necorporale care fac obiectul garanţiei, valoare actualizată în funcţie de valoarea

de piaţă a acestora. Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că valoarea garanţiei se va stabili prin

aplicarea unor marje variabile, în funcţie de posibilităţile de valorificare a elementelor componente. Se

va stabili o valoare acceptată, pe tipuri de garanţii, astfel:

Tabelul 1.3.1

Coraportul tipul garanţiilor-valoarea acceptată

Tipul de garanţie Valoarea de piaţă Valoarea acceptată

Garanţii bancare 100 100

Depozitul bancar 100 100

Ipoteca 100 80

Cesiunea de creanţă 100 75

Gajul cu deposedare 100 70

Gajul fără deposedare 100 60

Cauţiunea 100 50

Alte garanţii 100 40

Sursa: [32, p. 58 ]

Garanţiile constituite sunt benefice atât pentru debitor cât şi pentru bancă prin faptul că:

29

stimulează pe împrumutat în respectarea obligaţiilor asumate;

asigură securitatea creanţelor băncii întrucât garanţia poate fi valorificată în vederea

acoperirii creditelor nerestituite.

CAPITOLUL II. ANALIZA ŞI EVALUAREA RISCULUI DE CREDITARE ÎN CADRUL BC

„VICTORIABANK” S.A.

2.1. Caracteristica şi analiza activităţii băncii BC “VICTORIABANK” S.A.

Victoriabank este Prima Bancă Comercială din Moldova care a pus bazele procesului de

dezvoltare a unui sistem bancar în Moldova încă din 22 decembrie 1989. Este liderul implementării

noilor tehnologii, fiind Prima Bancă care a operat cu carduri bancare, fiind Prima care a adus

bancomatele în Moldova, pe lângă celelalte produse şi servicii inovative încă neimplementate până

atunci. Victoriabank a fost desemnată ca fiind una dintre cele mai bune bănci din Republica Moldova,

merit confirmat prin numeroase distincţii.

Banca prestează următoarele genuri de activitate:

1. Organizarea şi asigurarea deservirii operaţionale şi de decontare a persoanelor fizice şi juridice;

2. Deschiderea şi evidenţa conturilor curente în valuta naţională, a celor în valută străina, de depozit şi

altor conturi ale persoanelor fizice şi juridice;

3. Cumpărarea şi vânzarea valutelor străine;

4. Prestarea serviciilor pe piaţa valorilor mobiliare (corporativi şi/sau guvernamentale);

5. Emiterea şi administrarea instrumentelor de plată;

6. Efectuarea creditării persoanelor juridice şi fizice;

7. Primirea plaţilor pentru serviciile comunale, a impozitelor, taxelor de stat etc.;

8. Darea în arenda a safeurilor şi asigurarea păstrării individuale a documentelor, valorilor mobiliare şi

altor obiecte de preţ ale persoanelor fizice şi juridice;

9. Prestarea serviciilor prin sistemele de transfer rapid;

10. Acordarea consultaţiilor şi altor servicii, legate de activitatea bancara etc.

Misiunea băncii este unul din principalii factori ce conturează importanţa sa de ordin social şi

rolul sîu de contribuabil la dezvoltarea economică a ţării. Astfel, reuşeşte să fie cea care asigură

stabilitatea, securitatea şi încrederea în sistemul financiar-bancar autohton.

În anul 2013 banca comercială a obţinut un profit record pentru ultimii 5 ani; a făcut investiţii în

calitatea deservirii, ca urmare a îmbunătăţit serviciile şi instrumentele oferite clienţilor; a modernizat

filialele; a revoluţionat piaţa cardurilor prin lansarea în premieră pe piaţa din Republica Moldova a produsului

30

Visa Infinite. Actualmente, este în plin proces de implementare a unui soft bancar nou, care va mări viteza şi

calitatea deservirii clienţilor.

Doua reviste britanice ce se bucura de о autoritate incontestabilă la nivel mondial, „The Banker” şi

„Global Finance” au desemnat VictoriaBank „Banca Anului 2013 în Republica Moldova” şi, respectiv,

„Cea mai inovativă bancă din Republica Moldova". [37]

Pe parcursul anului 2013 banca şi-a continuat politica de extindere a reţelei de filiale şi

subdiviziuni cu noi unităţi în toate regiunile Republicii Moldova. La finele anului, numărul total de

subdiviziuni a constituit 107 unităţi, inclusiv 33 filiale şi 74 agenţii.

Conform sarcinii înaintate băncilor de către Banca Naţională a Moldovei referitor la

implementarea a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară, banca a asigurat şi asigură

conformarea raportărilor cerinţelor SIRF.

Activele băncii la finele anului 2013 au constituit 11 648 milioane lei, comparativ cu 10 122

milioane lei în anul 2012, înregistrând o creştere cu 15,1% sau 1 525 milioane lei. Este о creştere

aproape dubla faţă de acum 5 ani, când activele Victoriabank însumau 5 977 milioane de lei. În anul 2012

activele bănci au crescut cu 29,4% sau cu 2 053 milioane lei faţă de anul precedent, iar în anul 2011 cu

1 022 milioane lei, sau cu 14,5% faţă de anul 2010.

Fig. 2.1.1. Dinamica activelor.

Sursa: Raportul anul al băncii BC Victoriabank S.A.

Volumul total al depozitelor a crescut pe parcursul anului 2013 cu 14,7% sau 1 210 milioane lei

şi au acumulat suma de 9 445 milioane lei fata de 8 236 milioane lei la 31.12.2012. În anul 2012

volumul depozitelor a crescut cu 1 449 milioane lei, sau cu 21,3% în comparaţie cu anul 2011. În anul

2011 depozitele s-au majorat cu 16,03% faţă de anul 2010 şi au constituit 6 787 milioane lei.

Portofoliul de credite a crescut cu 489 milioane lei pana la 6 648 milioane lei la 31.12.2013 faţă

de 6 159 milioane lei la data de 31.12.2012, înregistrand о crestere cu 7,9%. Volumul portofoliului de

credite la finele anului 2013 a constituit 57,1 % din valoarea totala a activelor. În anul 2012 volumul

creditelor a crescut cu 1 370 milioane lei în comparaţie cu anul 2011, sau cu 28,6 la sută. Comparând

31

anul 2013 cu anul 2010, observăm că portofoliul de credit a crescut aproximativ cu 60 la sută, sau cu

2621 milioane lei, de la 4 027 milioane lei până la 6 648 milioane lei. Această majorare a vomului

operaţiunilor bancare se explică prin faptul, că pe parcursul anului 2013, au fost atraşi la deservire 52

mii clienti, inclusiv 1 848 persoane juridice şi 50 152 persoane fizice. Astfel, numarul total al clientilor

activi la 31.12.2013 a constituit 302 900 clienti, dintre care: persoane juridice – 18 144 clienti, iar

persoane fizice – 284 756 clienti.

Fig. 2.1.2. Dinamica depozitelor şi creditelor.


Venitul total al Bancii la finele anului de gestiune a constituit suma de 1 080 milioane lei, mai

mult cu 97 milioane lei comparativ cu anul 2012, în timp ce cheltuielile au constituit 848 milioane lei,

la fel majorandu-se cu 85 milioane lei faţă de anul precedent.

Astfel, profitul ВС „Victoriabank" S.A. obţinut în anul 2013 a constituit 232 milioane lei, faţă

de 221 milioane lei în anul 2012, astfel atingând cel mai mare profit înregistrat vreodata în evoluţia

Bancii de la fondare. În anul 2012 profitul băncii s-a majorat cu 58 milioane lei, în comparaţie cu 163

milioane lei profit înregistrat în anul 2011. Dar comparând anul 2011 cu anul 2010, observăm o

desceştere a profitului cu 29 milioane lei, sau de la 192 milioane lei în anul 2010, până la 163 milioane

lei înregistraţi în anul 2011.

32

Fig. 2.1.3. Dinamica profitului


Rentabilitatea Capitalului Bancii (ROE) a fost la nivel de 14,5%, cu 1,5 p.p. mai puţin faţă de

2012. Rentabilitatea activelor (ROA) s-a diminuat cu 0,3 p.p. pana la 2,1 %. Valoarea indicatorilor de

rentabilitate au fost influenţate de creşterea accentuată a capitalului acţionar şi activelor băncii.

Analiza rentabilităţii capitalului este prezentată în figura 2.1.4

Fig. 2.1.4 Dinamica rentabilităţii capitalului BC. Victoriabank, anii de analiză, %

Sursa: Calculat de către autor în baza rapoartelor financiare

Rezultatele obţinute pe parcursul anilor sunt expresia politicii eficiente adoptate de managementul

băncii, corectitudinii acţiunilor întreprinse, a profesionalismului, responsabilităţii şi productivităţii

întregului personal al Bancii.

La 31.12.2013 soldul depozitelor s-a majorat cu 1 210 milioane lei faţă de 31.12.2012, până la

valoarea de 9 445 milioane lei, înregistrând о creştere de 14,7%. Cota de piaţă a băncii la acest capitol

constituie 17,09% din tot sistemul bancar, poziţionând banca pe locul trei.

33

Fig. 2.1.5. Dinamica depozitelor a persoanelor fizice şi juridice


Majorarea soldului total al depozitelor se bazeaza pe creşterea depozitelor pe doua segmente

principale de clienţi-corporate şi retail. Soldul depozitelor persoanelor juridice la 31.12.2013 s-a

diminuat cu 120,5 milioane lei faţă de 31.12.2012 până la valoarea de 3 044,2 milioane lei,

înregistrând о descreştere de 4%, care se datoreaza diminuarii volumului resurselor atrase de la banci.

Cota de piaţă a băncii la capitolul depozite persoane juridice constituie 12,8%.

Menţinerea poziţiei notabile la capitolul depozite atrase de la persoane juridice se datorează

abordării individuale a necesităţilor clienţilor, loialităţii şi aprecierii soluţiilor oferite de către banca,

precum şi a nivelului de deservire.

Soldul depozitelor persoanelor fizice la 31.12.2013 s-a majorat cu 1 330,3 milioane lei faţă de

31.12.2012 şi a constituit 6 401,2 milioane lei, înregistrând о creştere cu 26,2%. Cota de piaţă la acest

capitol constituie 20,3%.

Pe parcursul anului 2013, banca a atras depozite la termen în moneda naţională la о rată medie

de 7,6%, comparativ cu rată medie de 6,91 % în 2012, iar depozitele la termen în valuta straină au fost

atrase la о rată medie de 4,24%, comparativ cu 4,18% în 2012.

Ca urmare a majorarii soldului total al depozitelor cu dobandă faţă de anul precedent cu 22,2%,

în anul 2013 cheltuielile aferente depozitelor persoanelor fizice şi juridice au constituit 468,3 milioane

lei, faţă de 387,8 milioane lei în anul 2012, înregistrând о creştere de 20,8%, diferenţa fiind de 80,5

milioane lei.

Anul 2013 a fost prevazut ca unul de menţinere a nivelului atins pe parcursul anilor, la fel si ca unul de

asigurare a rentabilităţii şi competitivităţii produselor şi serviciilor prestate, în scopul ridicării nivelului

calităţii de deservire a clienţilor. Orientarea mai efectivă spre client rămâne a fi scopul primordial al tuturor

măsurilor întreprinse. Totodata, în perioada analizată a fost continuat procesul de dezvoltare a 34

produselor şi serviciilor oferite nemijlocit clienţilor. În acest sens au fost elaborate şi lansate produse şi

servicii noi destinate persoanelor fizice.

Pentru stimularea clientilor băncii la utilizarea produselor aferente cardurilor bancare, pe

parcursul anului 2013 au fost lansate mai multe campanii promoţionale. Ca rezultat al măsurilor

întreprinse, pe parcursul anului 2013 au fost emise 58 020 carduri, numărul cardurilor active atingând о

cantitate de 176 566 unităţi, înregistrand о creştere de 20,0% faţă de anul precedent.

Cota cardurilor active, emise de Victoriabank, a constituit 15,3% din totalul cardurilor active a

întregului sistem bancar al Republicii Moldova, înregistrând о creşterede 0,8 p.p.

Fig. 2.1.6. Evoluţia numărului cardurilor active


Creşterea numărului de carduri active în dinamică a tras după sine şi creşterea soldurilor totale a

conturilor de card la finele anului de gestiune faţă de perioada similară a anului precedent, cu 27,09%,

atingând valoarea de 772 milioane lei, totodata s-a înregistrat şi creşterea soldului mediu zilnic cu

25,89% pana la 640 milioane lei.

Creşterea indicatorilor de mai sus a fost direct influenţată şi de procesul eficient de atragere la

deservire în cadrul proiectelor de salarizare prin intermediul cardurilor bancare. În acest context, în anul

analizat au fost contractate 422 proiecte noi în sensul transferării salariilor la carduri bancare, cu о cota de

majorare de 24,4% faţă de anul precedent. În comparatie cu perioada similara a anului precedent, suma

transferata la cardurile salariale a crescut cu 19,2%, atingând la finele anului analizat valoarea de 3 710

milioane lei.

În anul 2013 volumul total al operatiunilor efectuate cu carduri emise de bancă a înregistrat о

creştere de 18,6% faţă de anul precedent şi a constituit 5 521 milioane lei, din care 4 657 milioane lei constituie

volumul operatiunilor cash, iar volumul tranzacţiilor fără numerar a constituit 864 milioane lei.35

Analizând datele prezentate în figura 2.1.7 se vede о creştere a volumului tranzacţiilor în dinamică

pentru ultimii 4 ani. Cu scopul asigurării accesului deţinători lor de carduri Victoriabank la

mijloacele sale băneşti pe parcursul anului 2013 reţeaua de bancomate s-a largit cu 10 unitati, atingând

numărul de 164 unităţi la finele anului de gestiune.

Fig. 2.1.7. Volumul operaţiunilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare


La finele anului 2013, banca a atins cota de piaţă în mărime de 43,9% a operaţiunilor fără

numerar efectuate în reţeaua comercială a băncii, menţinând în continuare poziţia de lider pe piaţa

serviciilor respective. Cea mai mare cota pe sistemul bancar al Republicii Moldova la capitolul

operatiuni fără numerar efectuate de cardurile emise peste hotare, la fel о deţine Victoriabank

constituind 52,4% din totalul operaţiunilor. Acest indicator are о importanţă majoră întrucât

influenţează profitabilitatea băncii şi reflectă gradul de amplasare optimă a reţelei comerciale

Victoriabank.

Pentru asigurarea dezvoltarii continue a tehnologiilor inovatoare în domeniul cardurilor bancare

cu scopul de a corespunde mereu solicitărilor pieţei precum şi obţinerii profitului maxim şi a majorării

cotei de piaţă, pe parcursul anului 2014 vor fi lansate produse şi servicii noi aferente cardurilor bancare,

inclusiv va fi continuată realizarea proiectelor începute în perioada precedentă şi susţinerea proiectelor realizate

anterior (Victoriashopping, Shop&Fly, Orange).

Pe parcursul anului 2013 prin intermediul ВС „Victoriabank" S.A. au fost efectuate 699 440 de

transferuri valutare rapide, înregistrând о creştere de 17,2 % faţă de anul precedent, cu 122 666 transferuri

mai mult faţă de anul precedent.

36

Suma totală a transferurilor în anul 2013 la fel a înregistrat о majorare de 17,7%, cu 666,2 milioane lei

mai mult faţă de anul precedent până la 4 439,8 milioane lei. Analizând datele generale se constată ca

majorarea rulajului total al transferurilor este influenţat de majorarea numărului de transferuri.

Dinamica sistemelor de transferuri rapide în anul 2013 a fost condiţional de lupta dintre doua mari sisteme

de plati rapide: Zoltaya Korona şi Western Union, care a antrenat inevitabil şi celelalte sisteme. În

rezultatul concurenţei acerbe, comisionul pe transfer s-a micşorat continuu ajungându-se la valori de 0,4%, în

timp ce în 2012 acesta era de 1-1,2%. Cu toate că a avut loc о majorare considerabilă a numărului de transferuri

efectuat în anul 2013, rezultatele financiare obţinute au înregistrat о scădere datorată micşorării comisioanelor

percepute, scăderea fiind amortizată de majorarea cursului oficial la principalele valute.

2.2. Analiza activităţii de creditare a BC Victoriabank S.A.

Portofoliul de credite al băncii reprezintă totalitatea creditelor acordate de către ea. Portofoliul

este supus unei reglări stricte la fiecare bancă, deoarece calitatea lui într-o mai mare măsură ca calitatea

celorlalte active determină riscul şi stabilitatea ei.

Structura portofoliului fiecărei bănci de obicei are specificul său. Unul din factorii de bază ce

determină structura unui portofoliu de credite concret este specificul sectorului de piaţă deservit de

către bancă. Fiecare bancă trebuie să ţină cont de necesităţile în credit a clienţilor din sectorul său de

piaţă. Mărimea băncii reprezintă de asemenea un factor important ce influenţează structura

portofoliului de credite al său, îndeosebi mărimea capitalului, care determină suma maximă a creditului

acordat unui debitor. Băncile mai mari sînt de regulă creditori „en gros”, majoritatea creditelor

acordîndu-le întreprinderilor şi firmelor mari. Băncile mai mici se orientează la creditarea „en detail” (a

persoanelor fizice şi firmelor mici). În plus, structura portofoliilor de credite este condiţionată şi de

experienţa şi calificarea managerilor în domeniul diferitor tipuri de credite, precum şi de politica

creditară oficială a băncii, care îi obligă pe ofiţerii de creditare să nu acorde anumite tipuri de credite.

Structura plasărilor de credit a băncii date depinde într-o mare măsură de venitul aşteptat,

nivelul căruia ofiţerii de creditare îl compară cu venitul aferent altor active pe care banca le poate

procura. Astfel, băncile de obicei preferă să acorde credite, veniturile aşteptate ale cărora (după

excluderea tuturor cheltuielilor şi luînd în vedere riscul) sînt maximale. O metodă de estimare a

veniturilor date este sistemul de evidenţă a cheltuielilor, care estimează tot beneficiul aşteptat, precum

şi cheltuielile directe şi indirecte aferente fiecărui tip de credit. Trebuie de menţionat că un rol

important la luarea deciziilor de acordare a unui tip anumit de credit o joacă informaţia despre

veniturile şi cheltuielile trecute pe credit (profitul adus). Aşadar, banca trebuie să acorde acele tipuri de

37

credite care sînt mai profitabile pentru ea, deoarece mărimea băncii influenţează profitul aferent unui

anumit tip de credit.

Reieşind din faptul că activitatea de creditare a Băncii valorifică cel mai mare volum al

resurselor financiare şi generează cea mai mare sumă a veniturilor, ea reprezintă una din direcţiile de

bază ale BC „Victoriabank” S.A. Strategia şi tactica băncii în domeniul creditării în anul 2013 sa bazat

pe principiul diversificării portofoliului de credite pe clienţi, pe ramuri ale economiei, valute, termene

de acordare, tipul gajului şi alte criterii destinate diminuării riscurilor.

Obiectivele strategice ale activităţii creditare ale BC „Victoriabank” S.A. stabilite în Strategia

de dezvoltare pentru anii 2011 – 2013 au fost:

- majorarea portofoliului de credite al băncii;

- creşterea cotei de piaţă la total credite şi sporirea numărului de clienţi personae juridice

şi fizice, care beneficiază de serviciile creditare în cadrul băncii;

- îmbunătăţirea calităţii şi creşterea profitabilităţii portofoliului de credite prin asigurarea

unui proces de creditare efficient şi menţinerea indicatorilor financiari în limitele stabilite de BNM şi

alte instituţii financiare.

În domeniul creditării BC „Victoriabank” S.A. şi-a păstrat poziţia pe piaţa bancară, cota de piaţă

după portofoliul de credite fiind printre primele 5. Pe parcursul anului 2013 a cresut volumul creditelor

acordate agriculturii cu 6 817 mii lei, şi a atins mărimea de 13 809 mii lei. Dar creditele acordate

industriei alimentare au scăzut aproape de două ori. Un rol semnificativ în portofoliul creditelor în anul

2013 au jucat creditele acordate în domeniul prestării serviciilor, care au atins nivelul de 112 037 mii

lei şi credite acordate persoanelor fizice, mărimea cărora a fost la nivel de 111 120 mii lei, ceea ce e cu

22 995 mii lei mai mult în comparaţie cu anul 2012. Credite acordate în domeniul industriei energetice

în mare măsură a influenţat pozitiv asupra sumei totale creditelor acordate, deoarece în anul 2012 banca

comercială analizată a acordat credit în suma de 41 500 mii. lei, ceea ce cu 23 629 mii. lei mai mult în

comparaţie cu anul precedent. Negativ asupra rezultatului a influenţat: credite acordate agriculturii, ce

scad cu 78% şi credite acordate pentru construcţia imobilului.

În cadrul analizei portofolilui de credite este importantă stabilirea unei clasificări a acestuia, în

primul rînd vom analiza portofoliul creditar în dependenţă de tipul creditului, acest tip de structură a

portofoliului de credite este reprezentat în tabelul 2.2.1.

Conform tabelului 2.2.1. observăm că în anul 2013 a fost schimbată structura creditelor

acordate, în anii precedenţi erau reflectate doar 8 tipuri de credite şi a noua postura – alte credite, dar în

anul curent nu există alte credite şi sunt reflectate detaliat toate tipuri de credite oferite de către BC

38

“Victoriabank” SA. De exemplu, începînd cu anul 2012 au apărut credite acordate anume industriei

alimentare şi nu industriei / comerţului, credite acordate instituţiilor financiare din bugetul statului,

credite acordate unităţilor administrativ - teritoriale, credite acordate industriei productive, acordate

mediului financiar nebancar şi la fel credite acordate transportului, telecomunicaţiilor, dezvoltării

reţelei.

Tabelul 2.2.1. Structura creditelor BC „Victoriabank” SA după ramură de activitate în lei, 2010-2013,

mii leiTipul de credit anii

2010 2011 2012 2013Abaterea (+ -) 2013 faţă de:

2010 2011 2012

Cr. acordate agriculturii 39227 32069 6992 13809 -25418 -18260 +6817Industriei alimentare - - 64589 29580 - - -35009În domeniul construcţiilor - 4571 32793 50531 - +45960 +17738Credite de consum 55715 86208 32339 28703 -27012 -57505 -3636În domeniul prestării serviciilor - - - 112037 - - +112037Industria energetică 63882 17871 41500 63812 -70 +45941 +22312Cr. acordate băncilor - 5000 - - - - -Cr. acordate instituţiilor finanţate din bugetul statului

- - 695-

- - -

Unităţilor administrativ- teritoriale - . 7231 2000 - - -5231Îndustriei productive - - 33980 22679 - - -11301Guvernului 11708 4749 - - - - -Comerţului 139438 111370 231482 90387 -49051 -20983 -141095Mediului financiar nebancar - - 16575 37203 - - +20628Pentru construcţia imobilului 85826 143871 14239 22893 -62933 -120978 +8654Persoanelor fizice care practica activitate

- - 330- -

- -

Transportului, telecomunicaţiilor, dezvoltării reţelei

- - 44345 54286 - +9941

Alte credite acordate clienţilor 59365 93548 110019 51875 -7490 -41673 -58144Cr. acordate persoanelor fizice 88125 111120 - +22995

Sursa: Elaborat şi calculat de autor în baza informaţiei privind dezvăluirea activităţii de creditare pentru anii 2010-2013

Din date se observă o creştere aproape a tuturor tipurilor de credite ceea ce se apreciază pozitiv,

deoarece cheia succesului constă în diversificare tipurilor de credite. Pentru a vedea care credite sunt

mai solicitate de către agenţi economici vom prezenta grafic tipurile de credite în volumul total

creditelor acordate în lei moldoveneşti. (figura 2.2.1.)

BC „Victoriabank” S.A. desfăşoară o activitate intensivăcu clienţii, orientată spre abordarea

individuală, oferirea condiţiilor şi produselor adecvate şi avantajoase. Banca diversifică continuu

produsele creditare, perfecţionandu-le în funcţie de cerinţele clienţilor săi. BC „Victoriabank” S.A.

oferă credite investiţionale, pentru completarea capitalului circulant, credite. Banca lucrează activ cu

organismele financiare internaţionale ca: Asociaţie pentru Dezvoltare Internaţională, Fondul

Internaţional de Dezvoltare Agricolă, etc. pentru a oferi clienţilor săi credite la cele mai avantajoase

39

condiţii. BC „Victoriabank” S.A. creditează agenţi economici din toate ramurile economiei naţionale şi

persoanele fizice.

Portofoliul net de credite la 31.12.2013 a constituit 6 648,4 milioane lei, fiind cu 489,5 milioane

lei mai mare faţă de anul precedent, înregistrând о creştere de 7,9%. Ponderea portofoliului de credite

din total active a băncii la data de 31.12.2013 a constituit 57,1%, valoarea activelor fiind 11 647,52

milioane lei.

Figura 2.3.1. Evoluţia portofoliului de credite, persoane juridice, 2010-2013, mii leiSursa: Elaborat de autor în baza informaţiei din tabelul 2.2.1

În perioada anului 2013, banca a finanţat atât proiectele investiţionale şi activitatea curenta a

agenţilor economici, cît şi a susţinut populaţia prin acordarea de credite în scopul satisfacerii necesităţilor de

consum, precum şi în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de trai (investiţii imobiliare).

2.3. Finanţarea pierderilor datorate riscului de creditare

În funcţie de politica de creditare a băncii, creditele nerambursate la scadenţă pot fi tratate în

mai multe feluri. Unele bănci preferă să menţină creanţele active până când debitorul se redresează,

până când sunt presate de timp sau până când sunt forţate de autoritatea bancară să recupereze

pierderea înregistrând-o ca atare. Alte bănci consideră creanţa nerambursată pierdere pe care o acoperă

din rezervă, iar apoi încearcă să recupereze cât mai mult de la debitor. Recuperarea acestor credite

presupune, deci, fie colectarea fondurilor din creanţe reduse sau trecute la pierderi, fie

renegocierea/anularea creanţei. Băncile încearcă să renegocieze termenii contractului de creditare dacă

40

astfel au şanse mai mari să recupereze creanţa, cel puţin parţial, altfel, datoria debitorului va fi redusă

sau trecută la pierdere.

Decizia de a anula parţial sau în întregime datoria depinde de: mărimea creditului nerambursat,

tipul şi mărimea garanţiilor, aprecierea băncii referitor la capacitatea de rambursare a debitorului,

modul în care banca tratează de obicei incidentele de plată, opinia ofiţerilor de credite care efectuează

controlul la portofoliul de credite.

Pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite se folosesc diverse modalităţi.

1. Garantarea creditelor şi asigurarea bunurilor ce constituie obiect al garanţiei.

Garanţiile bancare reprezintă ultima sursă de rambursare a creditelor şi se utilizează numai în

cazul în care nu mai există alte posibilităţi de rambursare a acestora şi a plăţii dobânzilor aferente.

Recuperarea unui credit prin utilizarea garanţiei presupune asumarea de către bancă a unui anumit risc,

datorat atât unor factori interni ai garanţiei, cât şi unor elemente conjuncturale (de exemplu, preţul ei de

piaţă nu mai acoperă, în momentul valorificării, valoarea datoriilor faţă de bancă datorită deprecierii în

sine a garanţiei sau deprecierii valorii de piaţă a acesteia).

Garantarea creditelor este considerată unul dintre principiile de bază ale creditării în condiţiile

economiei de piaţă, iar garanţiile solicitate cel mai des sunt:

– garanţii reale - reprezintă bunuri mobile sau imobile din patrimoniul debitorului sau al unui

terţ, oferite pentru satisfacerea în mod preferenţial a unui creditor (ipoteca, gajul cu deposedare şi fără

deposedare, depozitul bancar);

– garanţii personale - sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin care o terţă persoană,

fizică sau juridică, se angajează, printr-un contract accesoriu încheiat cu banca creditoare, să-i plătească

datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va putea plăti (garanţia bancară, cauţiunea sau

fideiusiunea, cesiunea de creanţă).

În scopul asigurării creditelor bancare pot fi utilizate, în mod separat, anumite forme de

garanţii, precum şi combinarea mai multora. Toate aceste forme de garantare a creditelor, pentru a fi

acceptate de către bănci, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să poată fi

transformate rapid în lichidităţi, să fie materializate într-un titlu sau înscris autentic, bunurile să se afle

în proprietatea debitorului sau ale garantului şi să nu fie afectate de alte creanţe, proprietarul bunurilor

să aibă capacitatea de a le gira sau a le ipoteca, bunurile procurate ulterior din contul creditelor să fie

noi şi însoţite de documente de calitate, bunurile propuse drept garanţie să aibă piaţă de desfacere sau

potenţiali cumpărători.

În alegerea tipului de garanţie pentru un anumit credit se va ţine cont de: calitatea

contrapartidei şi tipul facilitatii de credit, astfel încât riscurile asumate de bancă să fie acoperite. 41

Garantarea creditelor trebuie să constituie doar o măsură suplimentară de securitate, Banca estimând că

rambursarea creditului se va realiza din activitatea curentă a împrumutatului. O atenţie deosebită

trebuie acordată situaţiilor în care cadrul reglementarilor prevede constituirea de către Bancă de

provizioane de risc de credit, datorită mixului de garanţii şi performanţe financiare ale imprumutatului.

În aceste situaţii este recomandată îmbunătăţirea garanţiilor şi/sau impunerea de clauze financiare în

contractul de credit. Bunurile aduse în garantie trebuie să fie uşor de evaluat, iar valoarea acestora să

fie relativ stabilă în timp. În stabilirea acestei valori se va ţine cont şi de costurile de lichidare.

Totodată în unele cazuri băncile pot cere asigurarea bunurilor ce constituie garanţia

materială a creditului acordat sau asigurarea de viaţă şi de accident a debitorilor (în cazul unor

contracte de creditare pe termen lung). Deşi nu este cea mai importantă modalitate de finanţare a

riscurilor (ca volum) protecţia prin asigurare este foarte eficienţă şi puţin costisitoare pentru bancă,

deoarece încheierea acestor contracte de asigurare poate fi impusă clientului.

Reţinerea riscurilor are la bază constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperă

pierderile la portofoliul de credite.

2. Rata dobânzii percepută de bancă la creditele acordate poate fi o modalitate efectivă de

finanţare indirectă a riscurilor. Ratele de dobândă la creditele bancare sunt stabilite în funcţie de

clauzele concrete a contractului de credit, cum ar fi: volumul şi scadenţa împrumutului, existenţa

riscului de creditare şi gradul de acoperire a lui, costurile de constituire a resurselor din care se acordă

creditul dat, cheltuieli adiţionale şi rata de profitabilitate minimă, sperată de bancă din operaţiunea dată

Toate aceste elemente vor fi desemnate în cadrul criteriilor de diversificare a ratelor de dobândă al

politicii bancare, justificând nivelul de dobândă stabilit în contractele de creditare. [23, p.96].

Modul de încasare sau plată a dobânzilor va fi şi el stipulat prin contractul încheiat între bancă

şi client. Alegerea schemei optime de încasare/plată a dobânzilor la momente respective de timp pe

parcursul scadenţei vor genera dobânzi efective, care pot fi diferite de cele indicate în contract, astfel,

încasarea dobânzilor la intervale cât mai mici de timp şi plata lor la intervale mai îndelungate vor

genera diferenţe valorice pozitive pentru bancă sub incidenţa factorului timp. Evident, situaţia inversă

nu va fi favorabilă pentru profitabilitatea bancară.

Este evident, calcularea nivelului ratei dobânzii, la care va fi alocat creditul este o operaţiune, ce

survine după opţiunea între a fi sau a nu fi acordat, cea din urmă fiind determinată în baza analizei

gradului de solvabilitate a clientului.

Strategiile de formare a ratelor de dobândă la credite se rezumă la două modele esenţiale:

1. modelul bazat pe calcularea costului resurselor atrase, menit să finanţeze creditul dat;

42

2. modelul bazat pe existenţa unei rate antecalculate, ce va constitui nivelul minim abmisibil, la

care banca va plasa creditul dat.

1. Modelul bazat pe calcularea costului resurselor atrase menite să finanţeze creditul dat este

destul de complicat, presupunând cunoaşterea de către bancă a tuturor cheltuielilor pentru acordarea

creditului. Compunerea dobânzii în cadrul lui presupune însumarea tuturor componentelor costului (din

care rata dobânzii la resursele atrase este cel mai simplu de anticipat) şi a unei rate a profitului sperat de

către bancă în cadrul acestei operaţiuni:

Rata dobânzii la credite = RA+CO+PR+MP (2.7)

unde RA - costul atragerii resurselor corespunzătoare de către bancă;

CO - cheltuielile operaţionale ale băncii, ce presupun analiza posibilităţilor de acordare a

creditului, etc.;

PR - primele compensatorii pentru risc, ce pot fi considerate ca element de costuri;

MP - marja sperată a profitului.

Este evident, că utilizarea acestei metode duce la formarea a celor mai înalte dobânzi la credite,

însă este cea mai rezonabilă metodă pentru bancă în vederea asigurării profitabilităţii ei. Una din

dificultăţile utilizării acestui model însă, este necunoaşterea perfectă de câtre banca a cheltuielilor sale,

generate în urma acordării creditului şi abstractizarea de la concurenţa pe piaţă.

2. Modelul bazat pe existenţa unei rate antecalculate presupune stabilirea unei rate-pivot, la care

se vor aduna diverse prime, formând rata finală la credite. Această rată-pivot se determină de fiecare

bancă separat în funcţie de mai mulţi factori şi poate exprima costul mediu ponderat al mijloacelor

băneşti, o rată de referinţă, preluată de pe piaţa resurselor financiare, sau de pe piaţa de capital (în

special se utilizează ratele de rentabilitate a valorilor mobiliare de stat, ajustate după scadenţă la

operaţiunea dată), LIBOR, etc.

În SUA, spre exemplu, o astfel de rată este prime-rate, rata propusă de băncile influente pe piaţă

serviciilor de împrumut pentru clienţii săi cu o reputaţie înaltă pentru creditele cu un termen de

scadenţă mic, aceasta fiind cea mai joasa dobândă, practicată de bănci la operaţiunile de creditare.

În practica bancară internaţională există câteva modele de stabilire a dobânzii:

1) modelul “adaosului”(mai jos de prime-rate),

2) modelul “CAP-rate”,

3) modelul “costul plus”,

4) modelul “lider în preţ”,

5) modelul „cost-avantaj” sau „cost-profitabilitate”,

6) alte modele.43

1) Modelul “adaosului” prevede:

(2.8)

Rata dobânzii, rezultată din o astfel de compunere poate fi fixă, sau flotantă în funcţie de tipul

„prime-rate”, ce este aleasă ca bază.

Adaosurile la prime-rate, practicate de bancă variază de la contract la contract funcţie de bonitatea

clientului, care, în mare, parte se rezumă la riscul de nerambursare a creditului. Prima pentru scadenţă

este şi ea element al riscului de nerambursare, un interval de timp mai îndelungat creează o

incertitudine faţă de evoluţia situaţiei financiare ale clientului.

2) O formă specială de determinare a ratelor de dobândă, bazate pe modelul prime-rate este

modelul "CAP-rate". Utilizarea acestuia presupune formarea ratei dobânzii pe baza unei prime-rate

flotante cu stabilirea unui plafon, numit "CAP", de variaţie a ei, care va determina limita maximă de

modificare dobânzilor, independent de situaţia creată pe piaţa financiară.

Prin intermediul CAP-rate, clientul în schimbul unui comision primeşte o încredere în stabilitatea

relativă a dobânzii. Totodată banca se poate supune transferului unui risc excesiv în urma majorării

ratei dobânzii de la client asupra sa. Prin urmare, această metodă are o utilizare foarte limitata într-o

economie inflaţionistă din cauza efectelor imprevizibile ce pot avea loc în cadrul activităţii bancare.

3) Modelul “costul plus” este unul din cele mai simple modele.

Cost-plus (rata dobânzii) = RA + CO + MP (2.9)

unde RA - costul atragerii resurselor corespunzătoare de câtre banca;

CO - cheltuielile operaţionale ale băncii (salarii, arendă etc.);

MP - marja sperată a profitului.

Toate componentele se exprimă în % anuale şi se aplică la suma creditului. Costul mijloacelor

atrase de bancă depinde de preţul mediu la depozite, rata de refinanţare, rata dobânzii la cambii,

certificate de depozit. Momentul negativ al modelului se referă la faptul că banca, cunoscând

cheltuielile sale, fixează rata dobânzii la credite bazându-se doar pe cost, fără a lua în seamă factorul

concurenţă.

4) Modelul “lider în preţ” - pentru ţările cu o economie dezvoltată importanţa prime-rate a rămas

în perioada anilor 1970-1990, actualmente această rată de dobândă nefiind una din cele mai mici rate

din sistemul financiar, practicate de bănci în cadrul operaţiunilor de credit. Tot mai des clienţii cu o

autoritate impecabilă beneficiază de rate mai mici decât prime-rate declarat. Aceasta este posibil în

cazul când rata de bază din modelul precedent este nu prime-rate, ci o altă rată, la care se aduna

44

aproximativ 1/4% - 3/4%. În aşa condiţii rata dobânzii la creditele nou formate poate să fie cu 2-3%

mai joase decât nivelul prime-rate.

5) În ultimii ani s-a conturat o tendinţă de a forma ratele de dobândă la credite după principiul

"cost - profitabilitate", în cadrul căruia are loc o simbioză dintre modele prezentate mai sus. Această

metodă estimează costul resurselor, menite să finanţeze creditul dat precum şi a serviciilor prestate în

cadrul unui contract de credit. O astfel de abordare permite determinarea nu numai a costurilor, pe care

banca le suportă în cadrul operaţiunii de creditare, dar şi comisioanele, pe care baca le încasează în

urma deservirii unui client, ce poate fi privit ca un cost alternativ al creditului, de care riscă să se

lipsească banca în cazul când clientul nu acceptă nivelul ridicat al dobânzilor la credit şi îl refuză.

Prin intermediul unor astfel de estimări se stabileşte rata de bază, la care poate fi deservit un client (un

prime-rate individual), la care se vor adiţiona primele pentru risc şi scadenţă, în funcţie de clauzele

contractului de credit.

Modelul se aplică în trei etape, determinate în următoarea succesiune:

- evaluarea încasărilor globale din creditul acordat unui client, care conţin atât dobânzile

prognozabile, cât şi comisioanele percepute de la serviciile adiţionale;

- evaluarea sumei nete ce se acorda în credit care va fi determinată ca diferenţa dintre valoarea

creditului acordat şi sumele de depozit, plasate de client în conturile băncii;

- determinarea ratei de rentabilitate a operaţiunii de credit, supuse analizei, prin raportarea

volumului global al încasărilor (determinat la prima etapă) la valoarea creditului net (calculat

la etapa a doua). Rezultatul obţinut va determina randamentul marginal al operaţiunii în

cauză, care poate fi preluat în procedura de stabilire a ratei dobânzii la credit ca prime-rate

individual.

Daca încasările dintr-o operaţiune de credit acoperă integral cheltuielile pentru acordarea lui,

asigurându-i şi o supravaloare băncii, el de obicei este acordat. Modelul "cost-profitabilitate"

abstractizează într-o oarecare măsura riscurile creditare.

În practica bancară, în baza modelelor de calcul prezentate, se elaborează diverse modele

matematico- statistice de calcul a ratei dobânzii bancare.

La stabilirea mărimilor dobânzilor practicate la creditele acordate de către băncile comerciale

trebuie să ţinem cont de:

mărimea ratei dobânzii stabilite pe piaţa financiară în funcţie de cererea şi oferta;

rata dobânzii de refinanţare practicată de BNM;

obţinerea de venituri care să acopere cheltuielile băncii şi realizarea profitului băncii;

45

diversificarea operaţiunilor bancare de creditare puse la dispoziţia clientelei;

atragerea unor anumite categorii de clienţi (persoane juridice şi fizice);

susţinerea unor sectoare ale economiei sau a anumitor activităţi;

selectarea clienţilor şi consolidarea relaţiilor cu cei care au o situaţie economico-financiară bună;

protecţia împotriva riscului asumat de bancă în activitatea de creditare;

asigurarea condiţiilor necesare competitivităţii pe piaţa bancară;

practicarea unor dobânzi care să ţină seama de rata inflaţiei şi care să conducă la protecţia

capitalului băncii.

3. Comisioane de deservire şi penalităţi. Acestea sunt elementele constitutive ale costului

creditului. Nu există fundamente teoretice ale modalităţii de stabilire a acestora, şi fiecare bancă le

aplică bazându-se pe cheltuielile operaţionale suportate, poziţia pe piaţă ş.a. Mărimea comisioanelor

încasate de Bancă în activitatea de creditare se aprobă de către Comitetul de conducere al Băncii şi fac

parte din politica de creditare a Băncii. Comisioanele, cât şi valoarea lor se revizuiesc periodic.

În cele mai dese cazuri comisioanele aferente activităţii de creditare cuprind:

• comision de acordare – se aplică o singură dată la acordarea creditului, procent din suma

creditului conform contractului, diferenţiat pe lei şi valută;

• comision de reînnoire – se aplică în cazul utilizării repetate a resurselor creditare din contul

liniei de credit revolving şi facilităţii overdraft;

• comision de administrare – se calculă din suma contractului de credit şi se achită în

conformitate cu graficul de rambursare a creditului şi a dobânzii aferente. Comisionul se

percepe pentru termenul efectiv de utilizare a creditului;

• comision de obligativitate – se percepe din suma ratelor neutilizate a creditului aprobat;

• comision de rambursare anticipată – se percepe din suma tranşelor rambursate anticipat;

• comision de renegociere – comisionul se percepe pentru modificarea internă a graficului de

rambursare a creditului fără modificarea termenului final. Comisionul se percepe din suma

tranşelor rescadenţate.

• comision de prolongare – se aplică o singură dată la prolongarea creditului, procent din suma

(soldul) creditului prolongat;

• comision de evaluare a gajului – se aplică la fiecare evaluare / reevaluare a gajului;

Mărimea penalităţilor, deasemenea, se aprobă de către Comitetul de conducere al Băncii, se

revăd periodic şi pot să varieze de la caz la caz.

Penalităţile se stabilesc pentru:

• neachitare în termen a ratelor creditului, dobânzii şi comisioanelor;46

• utilizării creditului contrar destinaţiei;

• încălcarea condiţiilor contractului de gaj;

• neutilizarea conturilor curente deschise în Bancă.

4. O altă modalitate de finanţare a pierderilor datorate riscului de creditare este formarea

rezervelor pentru pierderi, care sunt un element al capitalului propriu, alimentat din profitul brut în

limita legii şi destinat acoperirii pierderilor cauzate de riscul de nerambursare. Fondul este reflectat atât

în bilanţul băncilor (pasive), cât şi în Raportul privind rezultatele financiare. Mărimea fondului de

rezervă la un moment dat este un indicator static şi se calculează astfel - valoarea fondului la sfârşitul

unei perioade se determină adăugând provizioanele la rezerva iniţială şi scăzând pierderile suportate pe

parcursul perioadei respective.

Băncile îşi măresc fondul de rezervă ori de câte ori devine evident că un credit sau un grup de

credite nu pot fi recuperate, atunci când s-a produs o pierdere neprevăzută sau atunci când creşte

valoarea portofoliului de credite.

În scopuri analitice, la multe bănci, rezervele se grupează în:

rezerve specifice sau alocate - sunt cele pe care banca le consideră asociate unei anumite

grupe de credite sau unui anumit credit. Dacă un credit anume devine mai riscant decât

celelalte credite din aceeaşi categorie, atunci banca fie majorează anume rezervele sale pentru

acel credit fie că alocă o parte din rezervele sale special pentru acoperirea pierderilor

potenţiale la acel credit;

rezervele generale sunt libere şi pot acoperi orice pierdere. Această grupare a rezervelor

permite o mai bună analiză a necesarului de rezerve. Altfel, articolul bilanţier este unic:

rezerve.

Determinarea mărimii rezervelor bancare se face după o procedură ce are caracter normativ

(conform normelor băncii centrale) sau autonormativ (conform normelor interne din politica de

creditare proprie).

Oricum ar fi, mărimea rezervelor este influenţată de o serie de factori între care:

- regimul fiscal - dacă se suportă din profitul brut, rezervele tind să fie mai mari decât cele

finanţate din profitul net;

- prevederile normative - ele pot impune un anumit mod de constituire a fondului de rezervă

care determină direct şi exclusiv mărimea rezervelor;

- calitatea portofoliului de credite şi a mediului economic - în perioade de recesiune rezervele

sunt mai mari căci şi probabilitatea de nerambursare este mai mare;

47

Pentru a stabili volumul fondului de rezervă pentru pierderi la portofoliul de credite se pot

folosi, în principiu, mai multe metode de calcul.

1. Folosirea unui procent constant faţă de valoarea portofoliului de credite se foloseşte în

perioade de stabilitate economică şi nu necesită evaluarea prealabilă a riscurilor. Procentul folosit este,

cel mai adesea, maximul admis de lege pentru a fi prelevat din profitul brut.

2. Adoptarea politicii concurenţilor în domeniul rezervelor bancare. În acest context o bancă îşi

stabileşte rezervele în funcţie de nivelul acestora la concurenţii ei. Se poate folosi cu succes căci

rapoartele financiare – mai ales ale băncilor mari – sunt accesibile. Se presupune că aceste bănci au

investit suficient în prognoza condiţiilor de pe pieţele creditului pentru ca nivelul rezervelor lor să

poată fi considerat ca fiind corespunzător. Este o soluţie economică şi care poate da bune rezultate, cu

condiţia ca băncile să opereze pe aceleaşi pieţe şi să aibă rentabilităţi apropiate. Cel mai adesea este

folosită pentru fundamentarea complementară a nivelului rezervelor şi rareori exclusiv.

3. Dacă ne bazăm pe experienţa anterioară, atunci mărimea rezervelor se determină pe baza

seriilor de date referitoare la pierderile înregistrate în anii anteriori. Interpretarea trebuie făcută cu

discernământ căci trebuie selectate tendinţele reale de influenţele sezoniere, precum şi de faza ciclului

economic şi eventuala modificare a strategiei manageriale.

4. Dacă obiectivul principal îl reprezintă optimizarea gestiunii veniturilor, atunci, pentru a

nivela variaţia acestora, băncile pot alege anii cu venituri mai mari pentru a face prelevări majore

pentru fondul de rezervă. În anii cu rezultate mai slabe din punct de vedere financiar prelevările devin

simbolice. Aplicarea acestei metode de determinare a rezervelor poate crea pentru bancă atât probleme

de securitate, cât şi probleme cu organismele de control şi experţii contabili.

5. Gestiunea profitului este principial şi problematic similară metodei de gestiune a veniturilor.

Obiectivul central devine optimizarea rentabilităţii băncii şi aplicarea acestei metode depinde de

regimul fiscal al prelevărilor pentru rezerve. Pentru a limita această practică de falsă imunizare la

condiţiile adverse de mediu, de exemplu, băncile mari pot fi scutite de plata impozitelor aferente

(prelevare din profitul brut) doar pentru pierderile efectiv suportate.

6. Analiza creditelor este o metodă analitică, presupune un volum mai mare de muncă – este

deci mai scumpă – dar şi o determinare apropriată de nivelul necesar al prelevărilor pentru fondul de

rezervă. Volumul rezervelor necesare este estimat pentru fiecare tip de credite apoi însumat şi comparat

cu valoarea iniţială a rezervelor. Diferenţa o reprezintă prelevările necesare.

7. Metoda normativă de stabilire a rezervelor este impusă de autoritatea bancară. Este metoda în

vigoare şi în Republica Moldova impusă de Banca Naţională conform Regulamentului cu privire la

clasificarea activelor şi angajamentelor condiţionale aprobat prin HCA al BNM nr.231 din 48

27.10.2011. În funcţie de clasificarea creditelor se impune următoarea structură a prelevărilor

obligatorii pentru provizioanele specifice de risc:

a) credit standard - 2%

b) credit supraveghiat - 5%

c) credit substandard - 30%

d) credit dubios (îndoielnic) - 60%;

e) credit compromis (pierderi) - 100%.

Aceste prelevări au regim de limită minimă, banca putând constitui rezerve suplimentare.

În conluzie putem spune că, băncile comerciale pot utiliza diverse forme de acoperire a

pierderilor datorate riscului de creditare, însă cel mai bine este de a preveni apariţia creditelor

neperformante, altfel spus de a depista la timp problemele apărute în legătură cu neachitarea creditului

şi a dobânzilor aferente. În acest scop banca trebuie să acorde o atenţie deosebită planificării creditelor,

elaborării unor instrucţiuni clare şi concise în baza cărora vor acţiona lucrătorii bancari antrenaţi în

activitatea de creditare.

49

CAPITOLUL III. DIRECŢII DE OPTIMIZARE A MANAGEMENTULUI RISCULUI DE

CREDITARE PRIN PRISMA EFECTELOR ASUPRA ACTIVITĂŢII

BC VICTORIABANK S.A.

III.1. Posibilităţi de utilizare a abordărilor moderne privind determinarea şi analiza riscului de

credit în cadrul băncii comerciale „Victoriabank” S.A.

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare

trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma creditării. Procesul de

creditare este potenţial purtător de câştiguri; acestea se pot grupa în două categorii: câştigurile directe şi

cele indirecte. Câştigurile directe sunt imediate şi cuantificabile adeseori. Cele mai importante sunt

dobânda şi comisionul încasat de bancă. La acestea se poate adăuga soldul creditor minim al contului

clientului, sold care reprezintă garanţia creditului. Câştigurile indirecte sunt mult mai greu de

cuantificat şi mai incerte. Acordarea unui credit poate să atragă după sine iniţierea sau menţinerea unei

relaţii, o creştere a depozitelor, precum şi o creştere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul

acestor câştiguri trebuie avut în vedere atunci când expunerea la risc este analizată şi, eventual,

acceptată.

Analiza creditului este un proces care trebuie să se deruleze periodic: înainte de acordarea

creditului în vederea fundamentării deciziei de creditare şi apoi, în funcţie de scadenţa creditului, la

intervale de timp determinate, de regulă atunci când rapoartele financiare ale clientului sunt puse la

dispoziţie. Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă şi o alta

calitativă. Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activităţi specifice de

colectare, prelucrare şi interpretare a tuturor informaţiilor referitoare la client, la care banca are acces.

Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evoluţiei viitoare a activităţilor clientului, evaluarea

capacităţii de rambursare prin analiza şi prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri şi cheltuieli,

evaluarea capacităţii debitorului de a rezista la şocuri. Rezultatele acestor activităţi sunt relativ uşor

cuantificabile şi pot contribui la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea băncii la risc,

care rezultă din angajarea creditului analizat. Analiza calitativă presupune adunarea şi actualizarea

tuturor informaţiilor referitoare la responsabilitatea financiară a debitorului, determinarea scopului real

al contractării împrumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul şi estimarea 50

seriozităţii şi implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate faţă de bancă. Elementele

determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plată, caracterul

debitorului – dorinţa sa de a face plata, capitalul – averea debitorului, garanţia (reală sau personală),

condiţiile de mediu. Dintre aceşti cinci factori primul este cel mai important.

Se apreciază că principalele slăbiciuni în gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin

intern: selecţia defectuoasă a dosarelor şi supravegherea internă improprie a evoluţiei calităţii

debitorilor. Riscul de selecţie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare în conţinutul

dosarelor, apreciere internă a calităţii clienţilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de

creditare şi stabilirea unei marje corespunzătoare a dobânzii percepute.

Protecţia împotriva riscului de creditare în cadrul băncii comerciale „Victoriabank” S.A trebuie

să se materializeze în trei direcţii esenţiale:

1. prevenirea producerii riscului (acoperirea creditului şi a dobânzii aferente prin eficienţa

agentului economic creditat);

2. limitarea riscului de credit prin constituirea de provizioane specifice de risc;

3. acoperirea creditului şi a dobânzii aferente în caz de ineficienţă în activitatea agentului

economic, în cazul producerii riscului poartă denumirea de protecţie prin garanţie.

Contractul de credit bancar este în esenţă un act de comerţ; specificul obligaţiilor comerciale

constă în exigenţa sporită cu care trebuie tratată onorarea acestor obligaţii.

O primă noţiune care a fost impusă de realităţile bancare contemporane este cea de „credit

neperformant”. Se înţelege ca fiind neperformant un credit constând în sume de bani acordate de bancă

cu titlu de împrumut care nu au fost rambursate şi a căror rambursare pe viitor este îndoielnică. Un

credit performant este cel care este asigurat ca recuperabil încă din momentul acordării sale adică să

existe garanţii asigurătorii, o stare financiar economică stabilă şi prosperă a debitorului, un indice de

solvabilitate şi lichiditate bun în viitor şi o bonitate corespunzătoare şi reală. Dintre toţi aceşti

parametri care sunt fluctuanţi în timp, variabili, elementul referitor la existenţa garanţiilor materiale

apare ca fiind cel mai sigur şi la adăpost de interferenţe socio – economice negative.

În prezent, am constatat că toate băncile comerciale, inclusiv şi BC „Victoriabank” S.A, s-au

implicat activ în susinerea întreprinderilor mici şi mijlocii private, sector considerat ca fiind cel mai

dinamic din economie, prin credite pentru activităţi curente, investiţii, pentru cumpărarea de acţiuni,

pentru angajarea şomerilor şi pentru demararea unor afaceri; au promovat politici mai flexibile în ceea

ce priveşte nivelul comisioanelor şi dobânzilor practicate pentru produsele şi serviciile bancare

existente, precum şi prin lansarea unor produse şi servicii noi, care să răspundă în mai mare măsură

cerinţelor clienţilor băncii; au dovedit eficienţă în gestionarea resurselor disponibile, respectiv, 51

resursele financiare, umane şi materiale; au aplicat o politică prudenţială în administrarea riscului de

creditare; au demarat acţuni importante vizând îmbunătăţirea portofoliului de credite; au urmărit

creterea gradului de exigenţă în procesul de acordare a creditelor şi, în acest fel, a prudenţei bancare,

prin restricţionarea până la anulare a accesului la credite a unităţilor cu situaţie economico-financiară

necorespunzătoare, generatoare de pierderi; au constituit provizioane asiguratorii împotriva declanşării

riscului; duc o politică prudenţială în ceea ce priveşte creditele pe termen lung, având în vedere

perioada lungă pe care se întind; consideră că gestionarea prudentă a riscului de credit este o

componentă esenţială a managementului băncii. Şi totuşi, în realitate au existat unele bănci care au

avut probleme cu privire la gestionarea riscului de credit.

Principalele cauze care au favorizat şi au condus la dezechilibre în situaţiile financiare ale unor

bănci şi apoi la intrarea lor în incapacitate de plată, pot fi grupate în trei categorii:

1. greşeli de politică şi strategie;

2. nesocotirea cerinţelor de prudenţă bancară;

3. nerespectarea cerinţelor de analiză şi chiar a normelor proprii cu privire la: documentaţiile pe

baza cărora s-au acordat credite şi cunoaşterea clienţilor; aprobarea creditelor; urmărirea respectării de

către cei cărora li s-au acordat credite, a condiţiilor puse la aprobarea acestora; urmărirea rambursării

creditelor şi a încasării veniturilor din dobânzi.

1. Greşelile în politicile şi strategiile practicate de bancă pot fi prezentate împreună cu cazurile

de nesocotire a cerinţelor de prudenţă bancară, având în vedere că ele se întrepătrund şi se regăsesc în

aceleaşi consecinţe asupra băncii.

a) expunerea băncii şi gradul de risc au fost determinate de politica şi strategia în plasarea

fondurilor proprii şi a celor atrase de la persoanele fizice şi juridice, precum şi de modul cum au fost

armonizate diferitele categorii de plasamente în funcţie de riscul pe care acestea îl prezintă pentru

bancă.

b) politicile şi strategiile privind plasamentele trebuie să fie susţinute cu resurse, atât în ceea ce

priveşte volumul dar, în special, în ceea ce priveşte maturitatea lor, adică termenele de constituire. În

caz contrar, riscul dezechilibrului financiar este iminent.

c) unele bănci au dus, în unele perioade, o politică agresivă de dobânzi, având în vedere nivelul

dobânzilor pasive şi al celor active practicate în relaţiile cu clienţii săi.

2. Nesocotirea cerinţelor de prudenţă bancară, precum şi greşelile de politică şi strategie cu

privire la plasamente, resurse şi dobânzi, au fost amplificate de nerespectarea normelor de lucru de cei

care au analizat, avizat şi aprobat solicitările de credite, ceea ce a condus la intrarea în încetare de plăţi

a unor bănci. 52

3. Nerespectarea cerinţelor de analiză şi chiar a normelor proprii se referă la:

acceptarea de documentaţii incomplete şi neconforme cu normele de lucru şi luarea lor în

considerare la propunerea şi aprobarea creditelor, deşi normele obligă personalul băncii ca în

asemenea cazuri să nu le primească;

propunerea de acordare de credite şi aprobarea lor, fără ca, clienţii să fi prezentat documentele

din care să rezulte situaţia financiară, indicatorii de performanţă şi toate celelalte informaţii

prevăzute de norme;

analiza superficială a solicitărilor de credite şi neaprofundarea la acordarea creditelor a

activităţii de exploatare, a viabilităţii firmei şi a afacerilor acesteia, bonitatea şi capacitatea de

plată;

verificarea, la primirea documentaţiei, dacă aceasta este completă;

analiza capacităţii agentului economic de a rambursa credite la scadenţă şi a plăţii dobânzilor

datorate;

verificarea pe teren a existenţei patrimoniului, reflectat în situaţiile contabile, modul în care

societatea îşi desfăşoară activitatea şi lămurirea tuturor elementelor care au fost invocate pentru

fundamentarea creditului solicitat;

stabilirea bunurilor care pot fi luate în garanţie şi verificarea existenţei faptice a acesteia;

întocmirea pe baza tuturor verificărilor efectuate a referatului de credite la care obligă normele

de creditare;

precizarea cât mai completă a obiectului creditului;

acordarea de credite cu garanţii care nu acoperă creditul şi dobânzile, fără garanţii sau cu

garanţii care nu îndeplinesc cerinţele normelor de creditare, respectiv:

� să poată fi transformate rapid în lichidităţi;

� să nu facă obiectul altor garanţii;

� bunurile ce s-au acceptat în garanţie să facă obiectul contractelor de garanţie care să fie

autentificate şi înregistrate la judecătorie;

� existenţa poliţelor de asigurare;

neefectuarea controalelor prevăzute de normele de creditare privind:

� utilizarea creditului în conformitate cu destinaţia pentru care s-a aprobat;

� respectarea clauzelor din contractul de credit;

� asigurarea capacităţii de rambursare în concordanţă cu evoluţia situaţiei economico –

financiare;

53

după aprobarea creditului nu s-a mai urmărit activitatea clienţilor, acest lucru fiind cu atât mai

necesar de la acei clienţi care nu au mai depus la bancă bilanţuri sau balanţe de verificare;

în unele cazuri în care creditele au fost aprobate cu obligaţia de a se urmări asigurarea cu

garanţii, această condiţie nu a fost respectată, astfel că băncile au rămas fără posibilităţi de a-şi

recupera creditele de la rău – platnici.

Strâns legat de calitatea creditului bancar un factor important îl reprezintă personalul băncii.

Astfel, cu cât acesta este mai pregătit şi are mai multă experienţă cu atât şansele apariţiei creditelor

neperformante este mai mic.

În ultimii 10 ani, mai multe instituţii bancare au investit mulţi bani în modelarea riscului de

creditare apărut din operaţiuni importante. Asemenea modele au fost create în scopul de a ajuta băncile

în ceea ce priveşte cuantificarea, uniformizarea şi managementul riscului de creditare.

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare

trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma creditării. Experienţa a

demonstrat următorul fapt: cauza principală în falimentul băncilor este calitatea scăzută a creditelor şi

evaluarea greşită a riscului de credit. Dacă nu se descoperă în timp util deteriorarea calităţii creditului,

problema poate fi agravată şi prelungită. Comitetul de la Basel, din cadrul Băncii Reglementărilor

Internaţionale, cu sediul la Basel, Elveţia a elaborat acordurile Basel I în anul 1988 şi Basel II în anul

2004 care impun standarde pentru măsurarea riscului de către bănci şi pentru alocarea de capital pentru

acoperirea acestor riscuri.

Acordul Basel II cum este numit Cadrul revizuit de Convergenţă Internaţională a Măsurării

Capitalului şi a Standardelor de Capital specifice instituţiilor bancare (International Convergence of

Capital Measurement and Capital Standards – a Revised Framework) a fost definitivat de către

Comitetul de la Basel în anul 2003, semnat în 2004 şi urmează să fie implementat de ţările Uniunii

Europene din decembrie 2006.

Acordul Basel II, se compune din trei piloni care se sprijină mutual:

Pilonul 1 reglementează cerinţele minime de capital necesare pentru acoperirea unor riscuri

specifice activităţii bancare: risc de credit, risc de piaţă şi risc operaţional;

Pilonul 2 este reprezentat de procesul de supraveghere prudenţială, care impune autorităţilor de

supraveghere naţionale să se asigure că băncile dispun de proceduri interne sănătoase de evaluare a

riscurilor proprii;

Pilonul 3 urmăreşte întărirea disciplinei de piaţă prin creşterea transparenţei financiare a

băncilor.

54

Acordul Basel II îşi propune să permită băncilor să aleagă între două mari metodologii de calcul

a cerinţelor pentru capital în cazul riscului de credit. Prima metodologie este: posibilitatea de măsurare

a riscului de credit într-o manieră standard (abordarea standard) susţinută de o evaluare externă a

creditului. A doua metodologie constă în utilizarea sistemelor interne de evaluare a riscului de credit

ale băncilor (abordare bazată pe modele interne). Cea de-a doua metodologie poate avea la rândul său

două abordări: abordarea de bază şi abordarea avansată.

I. Riscul de credit – Abordarea Standard :

1. Este elementul de legătură cu Basel I pentru că păstrează metodologia de stabilire a cerinţelor

privind fondurile proprii prin utilizarea coeficienţilor de risc de credit şi a instrumentelor de diminuare

a riscului de credit Elemente de noutate ale Basel II: 1. Lărgirea gamei ponderilor de risc de credit de la

un număr de 4 categorii la 8 (0%, 10%, 20%, 35%, 50%, 75%, 100% şi 150%);

2. Diversificarea instrumentelor de diminuare a riscului de credit (recunoaşterea ca diminuatoare de risc

de credit a garanţiilor oferite de administraţii locale si regionale, entităţi din sectorul public sau alte

entităţi cu rating ridicat, utilizarea instrumentelor derivate);

3. Utilizarea rating-urilor pentru evaluarea clienţilor stabilite de agenţii de rating independente sau

instituţii independente de evaluare.

II. Abordarea bazată pe sisteme interne de evaluare a riscului de credit:

Supuse la câteva condiţii minimale şi la cerinţe privind divulgarea informaţiilor, băncile care au primit

aprobare în a utiliza abordarea IRB (Internal Rating Based) se pot baza pe propriile estimări interne ale

componentelor de risc. Componentele de risc includ:

1. probabilitatea neîndeplinirii obligaţiei (probabilitatea nerambursării) – (probability of default: PD);

2. pierderi determinate de neîndeplinirea obligaţiei (pierderea datorată nerambursării) – (loss given

default: LGD);

3. expunerea la riscul de nerambursare (exposure at default: EAD) şi scadenţa (maturity: M).

Abordarea IRB se bazează pe măsurarea pierderilor neaşteptate (unexpected losses: UL) şi

pierderilor aşteptate (expected losses: EL).

Abordarea bazată pe sisteme interne de evaluare a riscului de credit cuprinde propriile evaluări

ale băncii. Această metodologie poate avea la rândul său două abordări: abordarea de bază şi abordarea

avansată. În cazul sistemelor interne de bază, de evaluare a riscului de credit, banca trebuie să calculeze

estimările proprii cu privire la probabilitatea nerambursării (PD), iar ceilalţi doi indicatori (pierderea

datorată nerambursării: LGD şi expunerea la riscul de nerambursare: EAD) sunt stabiliţi de Banca

Centrală. În cazul sistemelor interne avansate, de evaluare a riscului de credit, toţi cei trei indicatori

(PD, LGD, EAD) sunt calculaţi şi estimaţi de către fiecare bancă în parte. 55

3.2 Credite neperformante şi mecanismul de recuperare a acestora

Administrarea riscurilor bancare constituie o componentă importantă a strategiei băncii

comerciale Victoriabank S.A. de obţinere a unui nivel scontat al profitului cu menţinerea unei expuneri

la risc acceptabile. Minimizarea riscurilor suportate de către bancă contribuie la minimizarea

pierderilor înregistrate de aceasta şi maximizarea rentabilităţii băncii.

Administrarea riscurilor are la bază următoarele principii:

utilizarea unui sistem de management al riscurilor adecvat şi flexibil;

folosirea sistemelor informaţionale adecvate pentru evaluarea, monitorizarea şi raportarea

expunerii la risc;

aplicarea testelor de stres, drept instrumente care completează celelalte abordări şi măsuri de

gestionare a riscului şi integrarea acestora în procesul de planificare a capitalului şi a lichidităţii;

stabilirea limitelor de expunere la riscurile financiare, cel mai important grup de riscuri bancare,

singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către

managementul bancar;

asigurarea unei structuri şi mărimi optime a capitalului Băncii pentru funcţionarea eficientă şi

protecţia împotriva riscului în general;

menţinerea unui nivel suficient de lichidităţi pentru compensarea fluctuaţiilor aşteptate şi

neaşteptate ale articolelor de bilanţ şi acoperirea necesităţilor de creştere ale Băncii;

Principalele obiective ale sistemului de management al riscurilor vizează:

identificarea, evaluarea, monitorizarea şi controlul surselor existente şi potenţiale de riscuri

interne şi externe;

stabilirea unor responsabilităţi clare în domeniul managementului riscurilor, separarea funcţiilor

şi obligaţiilor, asigurarea executării controalelor organizatorice şi administrative;

elaborarea unui sistem de măsurare a performanţei financiare care să ia în considerare pierderile

prevăzute şi neprevăzute;

definirea şi utilizarea principiilor de diversificare a riscurilor şi de management al portofoliului;

identificarea nivelului acceptabil de risc şi stabilirea limitelor de expunere;

asumarea, eliminarea sau evitarea riscurilor, asigurarea împotriva riscurilor şi/ sau formarea

rezervelor pentru diferite tipuri de risc;

56

asigurarea transparenţei, printr-un sistem cuprinzător de monitorizare şi raportare, comunicarea

permanentă şi deschisă între subdiviziunile Băncii;

analiza permanentă a realizărilor şi eşecurilor sistemului de management al riscurilor;

asigurarea unui nivel profesional şi specializat al cunoştinţelor în domeniul identificării şi

controlului diferitelor tipuri de riscuri bancare.

Activitatea de creditare generează atât credite performante, cât şi, datorită gestionării greşite a

riscului, credite neperformante. Creditele neperformante sau problematice sunt cele care, la data

analizei, prezintă semnale evidente referitoare la imposibilitatea rambursării viitoare la termenele

stabilite, ca urmare a deteriorării activităţii clientului.

Creditorii nu pot elimina complet riscul, astfel pot apărea unele pierderi din credite. Obiectivul

unei bănci este de a-şi stabili optimul relaţiei risc – venit. Creditele neperformante determină

suportarea de către bănci a următoarelor costuri:

scăderea reputaţiei;

creşterea cheltuielilor administrative;

creşterea cheltuielilor juridice.

Creditele neperformante sunt cele care generează pentru bancă cele mai mari cheltuieli de

gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins în cazul creditelor trecute la pierdere, la care

nu se mai poate recupera nimic şi care sunt acoperite din fondul de rezervă sau fondul de risc.

Ansamblul cheltuielilor băncii cu gestiunea acestor credite este foarte mare şi include:

creşterea prelevărilor pentru fondul de rezervă în cazul creditelor îndoielnice şi a celor

substandard;

creşterea cheltuielilor administrative impuse de gestiunea separată şi preferenţială a acestor

credite;

creşterea cheltuielilor juridice în cazul apelului la instanţa de judecată;

deteriorarea imaginii băncii faţă de acţionari, autoritatea bancară şi clienţi.

Există numeroşi factori care ar putea genera apariţia unui credit neperformant . Cel mai

adesea, apariţia unui credit neperformant este, mai degrabă, rezultatul acţiunii conjugate a mai multor

factori, decât a unuia singur. Mulţi dintre aceşti factori nu pot fi controlaţi de bancă. Un singur factor -

greşelile comise de funcţionarul bancar - poate fi menţinut la un nivel minim, dacă ofiţerul de credit va

respecta cu atenţie şi minuţiozitate fiecare etapă a procesului de creditare.

Principalele cauze ale apariţiei creditelor neperformante pot fi grupate astfel (fig.3.2.1):

cauzele determinate de creditor;

cauzele determinate de debitor;57

cauzele determinate de factori externi.

Orice etapă a procesului de creditare executată necorespunzător, de la un interviu nesatisfăcător

până la un proces inadecvat de monitorizare a creditului, poate avea drept rezultat apariţia unui credit

neperformant.

Creditele devin problematice sau neperformante aproape întotdeauna ca urmare a unei

înrăutăţiri treptate a activităţii debitorului, care este însoţită de numeroase semnale de avertizare:

semnale de avertizare generale ;

semnale ale actului managerial;

semnale tehnice şi comerciale;

alte avertismente rezultate în urma contractului direct cu clientul;

indicaţii furnizate de către terţi.

Figura 3.2.1. Cauzele apariţiei creditelor neperformante

Sursa: elaborat de autor

Semnale de avetizare generale. Ofiţerul de credit trebuie să primească, în mod regulat, din partea

beneficiarului de credit rapoarte financiare asupra activităţii acestuia. Legat de acestea, există semnale

de avertizare asupra problemelor ce pot apărea în viitor:

58

Cauzele apariției creditelor neperformante

Cauzele determiante de creditor

Cauzele determinate de debitor

interviu necorespunzător

analiza financiară necorespunzătoare

necunoaşterea activităţii clientului

garantarea defectuoasă a creditului

documentaţia incorectă sau incompletă

capitalizare iniţială inadecvată

management necorespunzător

activitate insuficientă de marketing

control financiar necorespunzător

deteriorarea producţiei

Cauzele determinate de factori externi

factori de mediu

factori de natură economică și

legislativă

factori de piață

controlul și urmărirea calității clienților

experință insuficientă în afaceri

beneficiarul de credit nu furnizează la termen rapoartele financiare (bilanţul, raportul privind

rezultatele financiare, raportul privind fluxul mijloaceor băneşti etc.);

schimbarea contabilului sau a cenzorului;

avertismente care reies din analiza bilanţului: schimbări semnificative în structura bilanţului,

deteriorarea lichidităţii, creşterea duratei medii de încasare a creanţelor, procent ridicat al creanţelor

devenite scadente şi neîncasate, creşterea accentuată a stocurilor, peste necesităţile de consum, sau

încetinirea vitezei de rotaţie a acestora etc.;

avertismente care reies din analiza raportului privind rezultatele financiare: schimbări

semnificative în structura rezultatelor, pierderi rezultate din activitatea operaţională, creşterea costurilor

şi micşorarea marjelor de profit, creşterea vânzărilor şi scăderea profiturilor etc.;

incapacitatea de anticipare a conjuncturii de piaţă şi de adaptare la schimbările acesteia;

alte semnale generale: vânzarea unor active importante care afectează continuitatea procesului

economic, pierderea încrederii unor clienţi tradiţionali etc.

Semnale ale actului managerial: modificarea frecventă a structurii entităţii, schimbări în

componenţa proprietarilor, personalului de conducere sau a personalului de bază, activităţi noi, o nouă

zonă geografică sau o linie nouă de producţie, schimbări în atitudinea faţă de bancă sau faţă de ofiţerul

de credit, în special apare o lipsă de cooperare, răspunsuri nejustificate la semnalele băncii, probleme

cu forţa de muncă; incapacitatea de planificare a activităţii, lipsa unui plan funcţional; controale

operative necorespunzătoare etc.

Semnale tehnice şi comerciale: stabilirea unor preţuri nerealiste pentru produse şi servicii,

dorinţe speculative şi insistenţă în realizarea de afaceri riscante, reacţii întârziate la restrângerea

pieţelor sau la condiţiile economice nefavorabile, pierderea principalelor linii de producţie, a

drepturilor de distribuţie, a surselor de aprovizionare, pierderea unuia sau mai multora dintre clienţii

puternici din punct de vedere financiar, apariţia unor concurenţi puternici şi pierderea unui segment

foarte mare de piaţă, cumpărări speculative de stocuri, care par să nu aibă nici o legătură cu activitatea,

utilizarea slabă a capacităţilor de producţie, stagnări nejustificate ale procesului de producţie, folosirea

de tehnologii învechite şi înlocuirea cu întârziere a utilajelor ineficiente etc.

Alte avertismente rezultate în urma contactului direct cu clientul. Menţinerea unui canal de

comunicare, deschis în permanenţă, între bancă şi beneficiarul de credit este o practică foarte bună din

mai multe puncte de vedere, în special prin faptul că adună la un loc toate informaţiile nonfinanciare

care ar putea indica eventuala apariţie a unui credit neperformant. În timpul unei conversaţii telefonice,

clientul poate face aluzii la anumite dificultăţi personale sau financiare care s-ar putea să nu reiasă din

59

bilanţ sau din situaţia raportului privind rezultatele financiare. Informaţii importante pot fi obţinute în

avans, prin contactarea directă, cât mai frecventă, a clientului.

Indicaţii furnizate de către terţi. Tranzacţiile dintre client şi terţi pot furniza unui ofiţer de

credit prevăzător, o imagine intuitivă cu privire la apariţia unui credit neperformant. De exemplu,

ofiţerul de credit s-ar putea să observe în tabloul financiar apariţia altor creditori sau să primească

telefoane de la furnizori care solicită informaţii despre situaţia creditelor, cu scopul de a evalua clientul

respectiv.

Creditele rareori devin neperformante peste noapte. Există aproape întotdeauna o deteriorare

treptată a calităţii creditului, însoţită de numeroase semnale de avertizare. Odată ce creditul este

acordat, ofiţerul de credit este responsabil de a urmări activitatea împrumutatului. Scopul este de a

detecta problemele înainte ca acestea să devină prea severe. Atunci când se confruntă cu apariţia unui

credit neperformant, ofiţerul de credit trebuie să acţioneze imediat.

Pentru prevenirea apariţiei creditelor neperformante, este necesară atât desfăşurarea unei

activităţi prudente de aprobare a creditelor la etapa de solicitare a acestuia, cat şi definirea şi realizarea

unor măsuri realiste de monitorizare a creditelor şi soluţionării problemelor ce pot apare. Odată ce

cauzele apariţiei creditelor neperformante au fost depistate, este mai uşor de a stabili căi şi modalităţi

de prevenire a acestora, după cum urmează:

a) estimarea corectă a necesarului de credite a împrumutatului şi a termenelor de rambursare.

Riscul de nerambursare a creditului este determinat chiar de mărimea acestuia - atât în situaţia în care

se solicită un credit prea mic, cât şi atunci când un client împrumută prea mulţi bani.

În primul caz, riscul apare datorită lipsei resurselor financiare necesare pentru a realiza desfăşura

activitatea conform programului prestabilit - volumul producţiei programate nu permite înregistrarea

profitului estimat şi încasărilor necesare pentru rambursarea creditului şi a dobânzilor.

În al doilea caz, resursele financiare supraestimate majorează mai mult totalul capitalului

împrumutat, ca rezultat riscul apare datorită creşterii gradului de îndatorare financiară şi majorării

artificiale a costului cu dobânzile, ducând la reducerea capacităţii de plată.

Totodată de o importanţă majoră este şi periodicitatea de rambursare. Dacă perioadele sunt prea

scurte (se stabilişete o achitare mai rapidă), atunci debitorul poate ajunge la insolvabilitate, datorită

necorelării momentului plăţilor cu momentul încasărilor previzionate. Dacă perioadele de achitare sunt

prea lungi (se stabileşte o achitare mai lentă), creşte volumul dobânzilor ce va achita debitorul pentru

creditul contractat, ca rezultat apare pericolul creşterii artificiale a gradului de îndatorare financiară.

b) corelarea destinaţiei creditului cu sursa de rambursare. La etapa de studiere a dosarului

de documente, ofiţerul de credite trebuie să examineze scopul utilizării acestuia şi existenţa 60

corespunzătoare a sursei de rambursare. Activitatea ulteroară a debitorui, care este finanţată prin acest

împrumut, trebuie să genereze atâtea încasări cât să se poată rambursa creditul şi dobânda aferentă.

Dacă proiectul finanţat eşuează, va fi greu de găsit o sursă alternativă şi se vor crea numeroase

probleme.

c) existenţa a două posibilităţi de recuperare a creanţelor fără legătură între ele. Banca, la

etapa de analiză a solicitantului de credite, trebuie să examineze toate formele posibile de garanţie care

poate să le propună debitorul şi să aleagă cele care pot fi uşor valorificabile. Este foarte important ca

această a doua sursă de rambursare să fie un activ uşor accesibil, în sensul că valorificarea acestuia să

nu afecteze negativ procesul de producţie al împrumutului şi să nu fie necesară o executare silită.

d) încheierea unui contract de credit cu clauze asigurătorii. Pentru protejarea propriilor

interese, banca poate introduce în contractul de credite clauze asigurătorii prin care să diminueze riscul

şi să oblige împrumutatul la menţinerea capacităţii de plată. Există două feluri de clauze: pozitive şi

negative.

Clauzele pozitive sunt cele cu care împrumutatul trebuie să fie de acord şi care prevăd, de

exemplu, următoarele: furnizarea băncii situaţiei financiar-contabile la termenele convenite, menţinerea

lichidităţii, solvabilităţii, gradului de îndatorare, etc. peste anumite valori considerate minime,

permisiunea acordată băncii de a efectua vizite la sediul său pentru a urmări buna desfăşurare a

procesului de producţie, menţinerea în bună stare de funcţionare mijloacele fixe, achitarea la timp a

tuturor taxelor şi impozitelor, informarea băncii despre orice litigiu care şi poate diminua patrimoniul şi

afecta performanţele.

Clauzele negative sunt cele care impun restricţii financiare sau interdicţii şi care prevăd, de

exemplu următoarele: investiţiile în active imobilizate nu vor depăşi o anumită valoare, fondul de

salarii nu va depăşi un anumit plafon, nu vor mai fi gajate sau ipotecate active, nu vor fi efectuate

fuziuni sau achiziţii fără aprobarea băncii, nu se vor vinde sau închiria mai mult de un anumit procent

din mijloace fixe existente, nu se vor face schimbări în conducerea împrumutatului.

Nerespectarea acestor clauze atrage după sine rezilierea contractului şi exigibilitatea creditului

şi a dobanzilor aferente nescadente.

Soluţionarea creditelor neperformante presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. evaluarea situaţiei – presupune efectuarea unei analize a situaţiei financiare a clientului, în

baza căreia aceştea pot fi grupaţi în 3 grupe:

cu posibilităţi reale de rambursare a creditului şi dobânzilor aferente într-un timp scurt;

cu posibilităţi reale de rambursare a creditului şi dobânzilor aferente, dar într-un termen mai

îndelungat şi cu sprijinul băncii – se va încheia un acord suplimentar la contractul iniţial de 61

creditare, referitor la prolongarea perioadei de rambursare, reeşalonarea ratelor restante

pentru aceeaşi perioadă de rambursare, constituirea de garanţii suplimentare, suplimentarea

creditului. În toate aceste cazuri banca poate percepe un comision de regoneciere a condiţiilor

contractuale.

pentru care nu există posibilităţi de rambursare a creditului şi dobânzilor aferente, toate

celelalte căi de îmbunătăţire a situaţiei economico-financiare a clientului fiind epuizate. În

acest caz se declară starea de insolvabilitate, prin anunţarea clientului în cauză, banca

valorifică bunurile materiale, cere prezentau garanţii constituite la acest credit.

2. Aprecieri asupra clientului. Ofiţerul de credit trebuie să aprecieze clientul prin prisma noilor

probleme eventual apărute. De exemplu, este important dacă clientul recunoaşte problemele pe care le

are şi cooperează cu banca în scopul rezolvării acestora. S-ar putea că reeşalonarea creditului pe o nouă

perioadă de timp să fie benefică în cazul în care debitorul este o persoană competentă, care, accidental,

este victima unor situaţii nefavorabile, scăpate de subcontrol.

3. Consultanţa juridică. Departamentul juridic, trebuie să ajute ofiţerul de credit la

determinarea soluţiilor posibile pe care le are în cazul apariţiei unui credit neperformant. Juristul poate

face recomandări sau poate să avertizeze asupra executării anumitor compensaţii legale.

În oricare din aceste etape ofiţerul de credit trebuie să facă o apreciere corectă cu privire la

capacitatea sa de a rezolva în mod eficient cazul apariţiei creditelor neperformante, iar dacă este nevoie

poate apela la ajutorul colegilor săi cu mai multe cunoştinţe şi experienţă în domeniu.Cu cât este mai

rapidă reacţia, cu atât deciziile luate de către ofiţerul de credit sunt mai viabile.

În concluzie, putem menţiona că dificultăţile semnficative în gestiunea riscului de creditare, ce se

întâlnesc frecvent în prezent, provin tocmai dintr-o selecţie defectuoasă a cererilor de creditare.

Principala cauză a apariţiei creditelor neperformante ramâne, oricând şi oriunde, incompetenţa sau

neatenţia personalului băncii în ceea ce priveşte evaluarea bonităţii împrumutatului.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Mediul în care operează băncile generează noi oportunităţi de afaceri, dar presupune totodată şi

62

riscuri mai complexe şi mai diverse, pe care banca trebuie sa le gestioneze cât mai adecvat pentru a

supravieţui concurenţei şi pentru a maximiza profitul şi poziţia pe piaţă. Acceptarea riscurilor bancare şi

controlul lor reprezintă unul din momentele-cheie în activitatea bancară. Evaluările eronate ale

diferitelor genuri de riscuri şi lipsa posibilităţilor băncilor de a le opune măsuri suficient de eficiente implică

consecinţe nedorite nu doar pentru bănci ci şi pentru întreaga economie în ansamblu.

Pentru majoritatea băncilor creditarea reprezintă principala operaţiune bancară. Ea stă la baza

funcţiei de intermediere a băncilor comerciale. Orice credit acordat implică şi asumarea unui risc. Dacă

nu pot fi eliminate aceste riscuri, ele pot fi controlate printr-o gestiune profesionistă.

În scopul minimizării expunerii la risc, optimizării proceselor de activitate şi al perfecţionării

calităţii serviciilor prestate, băncile dezvoltă în permanenţă sistemul de control intern care, fiind un

element important al administrării riscurilor, cuprinde întreaga structură organizaţională a băncii – de la

nivelurile superioare la subdiviziunile structurale inferioare – şi se bazează pe analiza detaliată a

proceselor tehnologice, elaborarea şi implementarea elementelor noi de control intern şi perfecţionarea

bazei normative.

Importanţa managementului efectiv al riscurilor bancare nu se rezumă totuşi doar la

minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc

are efecte pozitive şi asupra comportamentului salariaţilor care devin mai riguroşi şi mai conştiincioşi

în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor

activităţi frauduloase. Mai mult decât, o gestiune eficace a riscurilor bancare îşi va pune împrenta şi

asupra imaginii publice a băncii.

Ca parte integrantă a sistemului bancar, orice bancă în sens individual şi orice sistem bancar, în

sens general, îşi asumă riscuri atunci când acordă credite şi, în mod cert, toate băncile înregistrează

pierderi la nivelul portofoliului de credite, atunci când unii debitori nu îşi onorează obligaţiile. Din

acest punct de vedere, cea mai importantă funcţie a managementului bancar este de a controla şi analiza

calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor constituie una dintre principalele

cauze ale falimentului bancar. Este necesară existenţa unei informări permanente a conducerii băncii

despre rezultatele procesului de analiză a calităţii creditelor, astfel încât cele cu probleme să fie

identificate şi corectate (în limita posibilităţilor) din timp.

Evaluarea portofoliului de credite, precum şi determinarea nivelului optim de provizionare

reprezintă domenii de mare interes pentru managementul băncii, urmărirea operativă a calităţii

creditelor din portofoliu putând fi realizată prin sisteme de evaluare pe bază de punctaj, prin tehnici

informatice de gestiune a bazelor de date, precum şi pe baza unor sisteme expert; toate aceste tehnici

63

permit, la nivel naţional, minimizarea influenţei principalei cauzei a falimentelor bancare: proasta

gestiune a resurselor încredinţate.

Protecţia împotriva riscului de creditare în cadrul BC „Victoriabank” S.a ar fi

binevenită să se materializeze în trei direcţii esenţiale:

1. prevenirea producerii riscului (acoperirea creditului şi a dobânzii aferente prin eficienţa

agentului economic creditat);

2. limitarea riscului de credit prin constituirea de provizioane specifice de risc;

3. acoperirea creditului şi a dobânzii aferente în caz de ineficienţă în activitatea agentului

economic, în cazul producerii riscului - protecţie prin garanţie.

Având în vedere importanţa majoră a administrării riscurilor şi alinierea sistemului bancar

national la standardele internaţionale, Banca Naţională a Moldovei a elaborat şi a pus în aplicare un şir

de acte normative menite să asigure prevederile Acordului Basel II din partea băncilor din Republica

Moldova. Astfel băncile comerciale trebuie să elaboreze politica de creditare şi dezvăluie în mod

obligatoriu informaţia referitor la activitatea de creditare desfăşurată; să ţină cont de restricţiile stabilite

în acordarea creditelor mari, persoanelor afiliate şi funcţionarilor săi; să formeze fondul de risc

conform gradului de risc pentru acoperirea eventualelor pierderi datorate riscului de creditare; să

organizeze sistemul intern de control al riscurilor etc.

În teza prezentată au fost abordate principalele metode de evaluare a riscului de creditare atât la

nivel individual, cât şi la nivel general specificând un şir de indicatori care pot fi aplicate pentru

aprecierea calităţii portofoliului de credite. Tot odată au fost descrise şi propuse diferite metode de

acoperire a pierderilor datorate riscului de creditare:

• garantarea creditelor şi asigurarea bunurilor ce constituie obiect al garanţiei;

• rata dobânzii percepută de bancă la credite acordate;

• comisioane de deservire şi penalităţi;

• formarea rezervelor pentru pierderi

Analizând activitatea de creditare a BC “Victoriabank” S.A. am constatat că banca respectă

normele prevăzute de către Banca Naţională a Moldovei, elaborând un şir de documente în această

direcţie:

• Politica de creditare a BC „Victoriabank” S.A.;

• Politica administrării riscurilor;

• Regulamentul Comitetului de creditare a BC „Victoriabank” S.A.;

• Politica de gestiune a riscului de creditare;

• Instrucţiunile specifice de creditare pentru fiecare categorie de credite.64

Activitatea de gestiune a riscului de creditare în banca analizată poate fi apreciată pozitiv, ceea

ce este confirmat prin rezultatele înregistrate, care atestă că volumul creditelor neperformante

înregistrează o tendinţă de micşorare.

Pentru ca semnalele de avertizare să fie eficient valorificate şi creditul să nu se transforme într-

un credit neperformant, banca comercială ar trebui:

- să analizeze atent situaţiile financiar-contabile primite periodic conform unui grafic

prestabilit în comun acord cu debitorul său;

- să comunice permanent cu împrumutatul: prin telefon, în scris şi prin vizite la sediul

acestuia;

- să fie atent la avertismentele primite direct sau indirect de la terţi – clienţi, furnizori,

Inspectoratul fiscal, etc.;

- să examineze toate intrările şi ieşirile din conturile debitorului deschise la bancă.

În concluzie, vom enumera următoarele propuneri pentru BC „Victoriabank” S.A cu privire la

modul de a proteja împotriva riscului de credit:

prudenţă în creditare pentru clienţii noi;

acordarea de credite clienţilor cu care banca lucrează o perioadă îndelungată de timp

(clienţi fideli);

formarea consorţiului bancar cu alte bănci în cazul unor proiecte mari de finanţare;

acceptarea pentru asigurarea creditelor a garanţiilor cu o înaltă lichiditate;

asigurarea garanţiilor şi a riscului;

monitorizarea continuă a operaţiunilor de credit;

diversificarea portofoliu de credite pe sectoare economice;

completarea (modificarea) metodelor de evaluare a situaţiei financiare a debitorului;

completarea (modificarea) metodelor de evaluare a garanţiilor;

fiabilitatea şi securitatea informaţiilor de gestiune.

BIBLIOGRAFIE

Legi, acte normative65

1. Legea RM „Cu privire la Banca Naţională a Moldovei” nr. 548-XIII din 21.07.1995. Monitorul

Oficial al R.Moldova nr.56-57/624 din 12.10.1995.

2. Legea RM „Instituţiilor financiare” Nr.550-XIII din 21.07.1995. Republicat: Monitorul Oficial al

R.Moldova nr.78-81/199 din 13.05.2011. Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldova nr.110-

113/334 din 02.07.2010. Monitorul Oficial al R.Moldova nr.1/2 din 01.01.1996(cu modificările şi

completările ulterioare).

3. Legea RM „Cu privire la gaj” nr. 449-XV din 30.07.2001. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 120

din 02.10.2001 (cu modificările şi completările ulterioare).

4. Regulament cu privire la sistemele de control intern în bănci. Aprobat prin Hotararea Consiliului de

Administratie al Bancii Nationale a Moldovei nr.96 din 30 aprilie 2010. Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.98-99/368 din 15.06.2010 (cu modificările şi completările ulterioare).

5. Regulament cu privire la dirijarea riscului ratei dobanzii, aprobat prin Hotararea nr. 249 Consiliului

de Administratie al Bancii Nationale a Moldovei, proces-verbal nr.48 din 22 septembrie 1999.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.109-111/192 din 07.10.99 (cu modificările şi

completarile ulterioare).

6. Regulament cu privire la transferul de credit, aprobat prin Hotararea Consiliului de Administratie al

Bancii Nationale a Moldovei nr. 157, din 01 august 2013. Monitorul Oficial al Republicii Moldova

nr.191 – 197 din 06 septembrie 2013.

7. Regulament cu privire la acordarea de către băncile comerciale a creditelor de consorţiu, aprobat

prin Hotararea Consiliului de Administratie al Bancii Nationale a Moldovei nr. 4, din 03 februarie

1995. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.038 din 14 iulie 1995(cu modificările şi


8. Regulamentul cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova,

aprobat Hotararea Consiliului de Administratie al Bancii Nationale a Moldovei nr. 45, din 25

decembrie 1997. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 8, 1998 (cu modificările şi


9. Regulamentul cu privire la dezvăluirea de către băncile licenţiate din RM a informaţiei despre

activitatea lor financiară, aprobat Hotararea Consiliului de Administratie al Bancii Nationale a

Moldovei nr. 392, din 21 decembrie 2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 163 – 165,

din 29 decembrie 2000 (cu modificările şi completările ulterioare).

Monografii, manuale

10. Activitatea bancară / Cornelia Grigoriţă -ed. a II-a, revăz. şi compl. – Ch.: Cartier, 2004. - 432 p.66

11. Badea L., Socol A., Drăgoi V., Drigă I. Managementul riscului bancar, Editura Economică,

Bucureşti, 2010. - 252 p.

12. Basno C., Dardac N. Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată. –Bucureşti: Editura

Didactică şi Pedagogică, 1996. – 251 p.

13. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă. Credit. Bănci, Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică, R. A., 2003. – 374 p.

14. Berdilă-Cîrlan Ana. Monedă şi credit: (scheme, st. de caz, teste). – Ch.: Evrica, 2006. – 120 p.

15. Capraru B. Activitatea bancară – sisteme, operaţiuni şi practici. Bucureşti: Editura C.H. Beck,

2010. – 304 p.

16. Capraru B. International banking. Teorie şi practici. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2011. – 203 p.

17. Caraganciu A., Iliadi Gh., Monedă şi credit: (manual). - Chişinau: Editura A.S.E.M., 2004. – 249 p.

18. Cerna S. Banii şi creditul în economiile contemporane, vol. 1 şi 2: Elemente de analiză monetară,

Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004. – 392 p.

19. Cociug V., Cinic L., Gestiunea riscurilor bancare. - Chişinau: Edtura ASEM, 2008. – 195 p.

20. Cocriş V., Chirleşan D. Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare: Teorie şi

cazuri practice, Editura Univ. Al.I. Cuza, Iaşi, 2009. – 285 p.

21. Dedu V., Management bancar, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999. – 203 p.

22. Grigoriţă C., Activitate bancară, ed.a III-a Cartier, Chişinău, 2005. – 432 p.

23. Hoanţă N. Bani şi bănci. -Bucureşti : Editura Economică, 2001. - 280 p.

24. Imireanu M. Tehnica şi practica operaţiunilor bancare: relaţiile agenţilor economici cu băncile. -

Bucureşti: Tribuna Economică, 1995. – 326 p.

25. Manolescu Gh. Monedă şi credit -Bucureşti: Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2003. - 228 p.

26. Mayer Th. Banii, activitatea bancară şi economia. - Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,

2003. – 590 p.

27. Monedă şi credit / Turliuc V., Boariu A., Stoica O. - Bucureşti: Editura Economică, Bucureşti,

2005. - 303 p.

28. Monedă şi credit: teorie şi practică / Opriţescu M., Spulbăr C., Hurtupan J., Ungurean P. - Craiova:

Universitaria, 2008. - 323 p.

29. Niţu I. Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucuresti, 2000. – 256 p.

30. Roxin L., Gestiunea riscurilor bancare, Bucureşti, Editura Economică, 2007. – 178 p.

31. Rotaru C., Managementul performanţei bancare, Bucureşti, Editura Expert, 2001. – 158 p.

32. Socol A., Tehnica bancară, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2006. – 125 p.

67

33. Stariţîn L., Sistemul bancar al Republicii Moldova: condiţii de restructurare şi principalele direcţii

de dezvoltare. -Chişinău, 2001. – 48 p.

34. Stoica M., Management bancar, Bucureşti, Editura Economică, 2009. - 201 p.

35. Banca Reglementărilor Internaţionale „Risk management Guidelines for Derivates” Basel

Committee on Banking Supervision, Basel

Surse internet

36. Banca Naţională a Moldovei: www.bnm.md

37. Banca comercială BC „Victoriabank” S.A.: www.victoriabank.md

38. Revista „Profit”: www.profit.md

68

http://www.bnm.md/

http://www.profit.md/

http://www.unibank.md/

ANEXE

Anexa 169

Modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de standing financiar

Indicatorii Semnificaţia Modul de calculINDICATORI DE LICHIDITATE

Rata curentă Rata curentă reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale curente de a se transforma în lichidităţi pentru a achita datoriile curente. Dacă valoarea totală a pasivelor curente este mai mare decât valoarea totală a activelor curente atunci acest indicator este subunitar şi aceasta ar putea arăta că finanţarea pe termen scurt a fost folosită pentru achiziţionarea de „active pe termen lung”. Ceea ce în mod normal este considerat periculos

Active circulante/ Datorii curente

Rata rapidă Rata rapidă reflectă posibilitatea activelor rapide, concretizate în creanţe şi trezorerie de a acoperi datoriile curente; se scad stocurile din activele curente deoarece prezintă cel mai puţin caracterul de lichiditate. Dacă valoarea acestui indicator tinde să fie supraunitar, clientul poate face faţă datoriilor pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor în lichidităţi

(Active circulante – Stocuri)/ Datorii curente

Lichiditatea imediată Reflectă posibilitatea achitării datoriilor pe termen scurt pe seama numerarului aflat în casierie, a disponibilităţilor bancare şi a plasamentelor de scurtă durată. Indicatorul arată cât din datoriile curente sunt acoperite de active cu lichiditate imediată

Trezorerie/ Datorii curente *100

Stoc de încredere Arată cât din valoarea stocurilor, la valoarea contabilă, este necesar a fi vândută pentru a se acoperi pasivele curente neacoperite de activele rapide

(Datorii curente - Active rapide)/Stocuri *100

INDICATORI DE SOLVABILITATEGradul de îndatorare

(leverage)Indicator de solvabilitate patrimonială, care arată gradul de îndatorare a firmei, respectiv raportul între datoriile totale angajate de firmă şi capitalurile proprii. Cu cât acest indicator se îndepărtează de valoarea unitară, cu atât firma se foloseşte de efectul de levier, ceea ce duce la creşterea gradului de îndatorare

Datorii totale/ Capitaluri proprii

Rata datoriilor pe termen mediu şi lung

Exprimă ponderea datoriilor pe termen mediu şi lung (având o scadenţă mai mare de un an de zile) în capitalurile proprii. Indică în ce măsură capitalurile proprii constituie garanţie pentru achitarea datoriilor pe termen mediu şi lung

Datorii pe termen mediu şi lung/ Capitaluri proprii

Rata acoperirii dobânzilor

Exprimă capacitatea firmei de a-şi plăti dobânzile, arată de câte ori este mai mare

Profit din exploatare/ Cheltuieli cu dobânzile

70

profitul obţinut în urma activităţii de bază în raport cu cheltuielile pentru dobânzi

Cuantum plăţi restante în cifra de

afaceri

Exprimă ponderea volumului de plăţi restante raportat la cifra de afaceri. Este tot un indicator de îndatorare, care arată comportamentul clientului cu privire la achitarea datoriilor la termen

Plăţi restante/ Cifra afaceri*100

INDICATORI DE PROFITABILITATERentabilitatea

financiară (ROE)Este indicatorul clasic de profitabilitate, urmărit de manageri şi acţionariat. Reprezintă eficienţa cu care este utilizat capitalul investit în firmă

Profit net/ Capital propriu *100

Rata marjei brute Exprimă profitabilitatea societăţii, respectiv cât la sută din vânzări revine societăţii, după acoperirea tuturor cheltuielilor.

Profit brut/ Cifra de afaceri *100

Eficienţa activelor totale (ROA)

Măsoară rentabilitatea firmei prin raportarea profirului net obţinut la activele totale angajate. Indică eficienţa cu care sunt utilizate activele firmei

Profit net/ Active totale *100

Rentabilitatea activităţii de bază

Exprimă rentabilitatea activităţii de bază, marja de profit din exploatare, respectiv eficienţa cu care se desfăşoară activitatea

Profit din exploatare/ Cheltuieli pentru exploatare

INDICATORI DE ACTIVITATEViteza de rotaţie a

activelorReprezintă numărul de rotaţii pe care le efectuează activele circulante în perioada analizată. în funcţie de specificul activităţii, un număr mare de rotaţii asigură venituri mai mari utilizând aceleaşi active totale

Cifra de afaceri/ Active totale

Durata medie de stocare

Numărul mediu de zile în care elementele componente ale stocului sunt depozitate înainte de a intra în procesul de producţie, respectiv înainte de a fi livrate. Sensul favorabil de evoluţie este descrescător. Trendul către valorile mai mici reprezintă o gestiune eficientă a stocurilor

Stocuri/ Costuri (cheltuieli de exploatare - salarii-

amortizare)*nr. zile

Perioada medie de încasare a creanţelor

Numărul mediu de zile în care se încasează creanţele faţă de cifra de afaceri în perioada analizată. Indicatorul apreciază care este perioada medie în care firma beneficiază decredit comercial

Creanţe (Clienţi)/ Cifra de afaceri*nr. zile

Perioada medie de plată a furnizorilor

Numărul mediu de zile în care sunt plătiţi furnizorii faţă de cifra de afaceri realizată înperioada respectivă. Indicatorul apreciază care este durata medie pe care firma acordă credit comercial partenerilor săi

Creanţe (Clienţi)/ Cifra de afaceri*nr. zile

Anexa 2

71

Metoda punctajului

Nr.

crt.

Indicatorul Încadrarea rezultatului Punctaj

1. Lichiditatea curentă

(Lc)

Lc < 80%

Lc [81, 100]

Lc [101, 120]

Lc [121, 150]

Lc [151, 170]

Lc > 170%

-2

-1

0

1

2

3

2. Solvabilitatea (S) S < 80%

S [81, 100]

S [101, 120]

S [121, 140]

S [141, 160]

S [161, 180]

0

1

2

3

4

5

3. Gradul de

îndatorare (Gî)

Gî > 101%

Gî [81, 100]

Gî [61, 80]

Gî [41, 60]

Gî < 40%

-1

0

1

2

3

4. Viteza de rotaţie a

activelor circulante

(Vac)

Vac < 5

Vac e [5,1; 10]

Vac > 10,1

1

2

4

5. Rata rentabilităţii

financiare (Rrf)

Rrf<0

Rrf e [0, 10]

Rrf e [10,1; 30]

Rrf e [30,1; 50)

Rrf > 50%

0

1

3

4

2

6. Acoperirea dobânzii

(Ad)

Ad [0, 20]

Ad [20,1; 40]

Ad [40,1; 60]

Ad [60,1; 80]

3

2

1

0

72

Ad > 80 -1

7. Dependenţa de

pieţele de

aprovizionare-

desfacere

At > 50,1% şi De > 50,1%

Ai > 50,1% şi De > 50,1%

At > 50,1% şi Dt > 50,1%

Ai > 50,1% şi Dt > 50,1%

4

3

2

1

8. Garanţii Garanţii bancare

Depozit bancar

Ipoteca

Gajul cu deposedare

Gajul fără deposedare

Cesiunea de creanţă

Cauţiunea

Alte garanţii

4

4

3

2

2

1

1

0

Total punctaj intermediar 0 – 5 6 – 10 11 – 16 17 – 25 >25

Categorii de agenţi economici E D C B A

Notaţiile utilizate au următoarea semnificaţie:

At – aprovizionări din ţară în raport cu total

aprovizionări;

Dt – desfaceri în ţară în raport cu total

desfaceri;

Ai – aprovizionări din import în raport cu total

aprovizionări;

De – desfaceri la export în raport cu total

desfaceri

Anexa 3

Aprecierea criteriilor necuantificabile

Criteriul Explicaţii Rezultatul aprecierii

Calitatea • cunoştinţe tehnice de specialitate; foarte bună

73

conducerii • experienţa managerială;

• prestigiu şi reputaţia în relaţiile cu

furnizorii şi beneficiarii etc.

bună

satisfăcătoare

Calitatea

organizării

• organizarea fluxului tehnologic;

• capacitatea de adaptare la

modificările structurale;

• utilizarea bazei materiale şi a

resurselor umane etc.

bună

medie

slabă

Sectorul în care îşi

desfăşoară

activitatea

• se va analiza piaţa profitabilă a

agentului economic

perspectivă bună

perspectivă slabă

sector neviabil

Poziţia în ramura

şi subramura de

activitate

• gradul de cunoaştere a unităţii în

ceea ce priveşte nivelul preţurilor,

concurenţa etc. cu implicaţii asupra

capacităţii de influenţare a pieţei.

Capacitate de influenţare a pieţei:

mare

medie

redusă

Strategia de

dezvoltare

• existenţa unei strategii pe următorii

3-5 ani;

• modalitatea de realizare a strategiei

propuse;

• alternative şi implicaţii în cazul

nerealizării strategiei propuse;

• existenţa sau nu a unui plan de

restructurare şi redresare financiară.

foarte bună

neconvingătoare

inexistentă

Perspectiva de

dezvoltare a

agentului

economic

• se vor analiza programele de

restructurare şi retehnologizare;

• - se vor identifica etapele parcurse şi

rezultatele obţinute

activitate viabilă

activitate cu slabe perspective

Anexa 4

Categorii de agenţi economici

Categorie Semnificaţie

A Performanţe prezente şi viitoare foarte bune care asigură achitarea la scadenţă a

74

creditelor

B Performanţe prezente bune şi foarte bune dar cu un grad de incertitudine pentru o

perspectivă mai îndelungată

C Performanţe satisfăcătoare, cu o evidentă tendinţă de înrăutăţire

D Performanţe scăzute caracterizate printr-o stare de ciclicitate la intervale scurte de

timp

E Performanţe slabe care prefigurează o stare de insolvabilitate

Anexa 5

Evaluarea riscului total de credit – persoane fizice

Nr.

cit.

Categorii de risc

Punctaje acordate în funcţie de valorile indicatorilor de evaluare a riscurilor

Indicatori Puncte Indicatori Puncte Indicatori Puncte75

1. Riscul financiar

(RF)

V–C> suma solicitată

50 V– C= suma solicitată

20 V– C< suma solicitată

10

2. Riscul managerial (RM) din

care:

20 10 5

a. relativ tânăr, bine pregătit profesional şi cu experienţă în domeniu

7 vârstă medie, fără pregătire specială dar cu experienţă îndelungată în domeniu

4 bătrân, fără pregătire şi experienţă în domeniu

2

b. recunoscut ca bun gospodar/meseriaş

6 puţin cunoscut sau apreciat diferit de diverse persoane

4 apreciat defavorabil de majoritatea persoanelor, indicatori nefavorabili

2

c. relaţii normale cu organele locale, foarte bune cu vecinii şi ceilalţi gospodari/meseriaşi

7 unele întârzieri în plata taxelor comunale, reticent faţă de vecini, individualist

2 râu platnic, recalcitrant

1

3. Riscul de garanţie(RG)

garanţii sigure 20 garanţii cu siguranţă medie

10 garanţii nesigure

5

4. Riscul sensibilităţii

r < 75 % 10 r > 75 % 0

DECLARAŢIA STUDENTULUI

76

Subsemnatul (a) Roşca Cătălina declar de proprie răspundere că lucrarea cu tema

Managementul riscului de creditare şi efectele lui asupra rezultatelor activităţii

băncilor comerciale este rezultatul muncii mele, pe baza propriilor cercetări şi pe baza

informaţiilor obţinute din surse care au fost citate şi indicate, conform normelor etice, în

note şi în bibliografie.

Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă la nicio instituţie de

învăţământ superior în vederea obţinerii unui grad sau titlu ştiinţific ori didactic.

Data_____________ Semnătura_____________

77

Catalina Rosca

Documents

Transcript of Catalina Rosca