ELABORAREA STUDIILOR PEDOLOGICE

ŞI DE BONITARE CADASTRALĂ

3.1 GENERALITĂŢI

Studii pedologice pentru evaluarea generală a resurselor de sol se efectuează în

prezent destul de rar, fiind solicitate pentru caracterizarea potenţialului agricol al unui

teritoriu sau pentru caracterizarea pedogeografică a unei regiuni naturale.

Aceste studii au drept scop prezentarea unei regiuni de ansamblu analizând

următoarele aspecte ale teritoriului studiat:

învelişul de sol;

potenţialul productiv al pământului;

factorii limitativi ai producţiei vegetale;

principalele probleme pe care le ridică valorificarea resurselor de sol.

Studiile pedologice se întocmesc fie pe unităţi administrative (judeţe), fie pe

unităţi naturale sau bazine hidrografice şi servesc la:

planificarea dezvoltării agriculturii la nivelul unităţii administrative;

cunoaşterea naturii lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a întinderii

suprafeţelor care reclamă asfel de lucrări;

stabilirea arealelor pentru amplasamentul noilor plantaţii sau diferitelor

obiective de investiţii.

Evidenţa economică a resurselor cuprinde un ansamblu de metodologii de stabilire

a valorii economice a imobilelor. Aceste metodologii se numesc de bonitare cadastrală şi

pot fi:

bonitarea cadastrală a terenurilor agricole;

bonitarea cadastrală a terenurilor silvice;

bonitarea cadastrală a clădirilor;

bonitarea cadastrală a drumurilor, etc.

Prin metodologia de bonitare cadastrală a terenurilor agricole se poate stabili în

mod ştiinţific, pe perioade mari de timp, valoarea producţiilor şi a veniturilor nete

cadastrale. Între metodele cunoscute de bonitare a terenurilor agricole se găseşte şi cea

care foloseşte drept criteriu împărţirea terenurilor în cinci clase de calitate, după gradul de

fertilitate.

3.2 ETAPELE STUDIULUI PEDOLOGIC

Studiul pedologic pentru caracterizarea generală a învelişului de sol cuprinde

următoarele părţi:

PARTEA SCRISĂ:

1. Introducerea → în care se prezintă limitele geografice ale regiunii cercetate,

suprafaţa cartată la o anumită scară, perioada în care s-a efectuat cartarea şi un scurt

istoric al cercetărilor anterioare, cu o prezentare a principalelor studii existente.

2. Condiţiile naturale ale regiunii cercetate → caracterizate pe baza urmatoarelor

elemente: geologia, geomorfologia, hidrografia şi hidrologia, clima şi vegetaţia.

La geologie se insistă mai mult asupra descrierii litologiei de suprafaţă.

La geomorfologie se descriu, pe baza hărţii corelative de ordin geomorfologic,

principalele forme de relief mai răspândite, insistându-se în mod special asupra raportului

dintre relief şi învelişul de sol.

La hidrografie şi hidrologie se vor caracteriza apele de suprafaţă şi cele freatice,

insistându-se asupra influenţei acestora în formarea solurilor, precum şi asupra

posibilităţilor înmlăştinării sau salinizării acestora în cazul irigaţiilor.

La climă se vor caracteriza regimul termic şi pluviometric şi, pe cât posibil,

influenţa acestora asupra formării şi evoluţiei solurilor.

La vegetaţie se descriu principalele asociaţii vegetale, căutându-se a se stabili

legătura dintre învelişul vegetal şi sol.

3. Solurile → principalele aspecte care se analizează sunt : zonele naturale,

clasificarea genetică a solurilor, influenţa condiţiilor naturale asupra procesului de

solidificare, descrierea unităţilor de sol şi raionarea agropedoameliorativă.

La zonele naturale se arată solurile zonale şi extinderea lor.

La clasificarea genetică a solurilor se arată care sunt principiile care au stat la

baza clasificării solurilor cercetate, care sunt caracterele generale ale tipurilor şi

subtipurilor, precum şi prezentarea unei scheme de clasificare.

La influenţa condiţiilor naturale asupra procesului de solidificare se urmăreşte

scoaterea în evidenţă a modului în care solul reflectă aceste influenţe, în special în

privinţa repartiţiei geografice a solurilor.

La descrierea unităţilor de sol se face prezentarea fiecărei unităţi de sol începând

cu indicarea ariei de repartiţie a solului, a formelor de relief pe care apare, a rocilor pe

care se formează şi a vegetaţiei caracteristice.

Descrierea profilului cuprinde, pentru fiecare sol în parte, însuşirile morfologice,

fizico-chimice şi agroproductive, precum şi măsurile agroproductive ce se impun pentru

creşterea fertilităţii acestora.

La raionarea agropedoameliorativă se vor descrie raioanele agropedoameliorative

separate şi care sunt măsurile ameliorative cele mai adecvate.

4. Lista lucrărilor folosite la redactare.

PARTEA DESENATĂ:

A. Harta solurilor (terenurilor)

B. Harta de pretabilitate pentru diferite folosinţe;

C. Harta de regionare pedogeografică

Lucrări necesare: lucrări de teren, de laborator şi de birou, de grupare a unităţilor de sol

în categorii de resurse pe terenuri după pretabilitatea la diferite folosinţe sau lucrări de

zonare.

3.3 CARTAREA SOLURILOR

Prin lucrările de cartare pedologică şi de bonitare cadastrală a solurilor se

realizează baza de date grafice şi descriptive necesare pentru inventarierea, clasificarea şi

evaluarea resurselor de sol dintr-un spaţiu geografic, care poate să fie reprezentat de o

exploataţie agricolă sau de un teritoriu administrativ-cadastral.

Învelişul de soluri este studiat în raport cu factorii naturali şi antropici ce îi

determină însuşirile şi respectiv, fertilitatea naturală cu diferite favorabilităţi pentru

creşterea şi dezvoltarea fitocenozelor agrare sau naturale.

Utilizarea resurselor funciare din cadrul ecosistemelor agricole presupune

cunoaşterea riguroasă a modului de manifestare şi evoluţie a factorilor restrictivi ai

capacităţii de producţie. În acest scop se impune efectuarea periodică a studiilor

pedologice, care asigură baza de date primare a caracteristicilor morfologice şi a

însuşirilor fizice şi chimice pe unităţi cartografice de sol (US) şi respectiv de teritoriu

ecologic omogen (T.E.O).

Prin cartarea solurilor se înţelege un complex de operaţiuni. care constă în

cercetarea, identificarea şi delimitarea spaţială a diferitelor soluri existente pe un anumit

teritoriu şi apoi transpunerea lor pe hartă.

După executarea recunoaşterii teritoriului, pedologul trece la cartarea propriu-

zisă. Aceasta constă în cercetarea detaliată a învelişului de sol precum şi a condiţiilor

fizico-geografice prin metoda descriptiv-comparativă asociată cu analiza geografico-

genetică.

Cartarea solurilor se realizează cu ajutorul profilelor de sol repartizate pe teren,

în aşa fel încât să formeze o reţea de puncte. Ele nu se deschid toate la aceeaşi adâncime,

ci variază în funcţie de scopul pe care-l urmăresc în cartare.

Profilurile de sol, care se deschid în cartările la scară mare şi mijlocie, sunt de trei

feluri: principale, secundare şi de control sau sondaje

Profilurile principale constituie elementele de bază ale unei cartări deoarece cu

ajutorul lor se vor putea determina însuşirile morfologice, fizice şi chimice ale solurilor

din sectorul luat în cercetare. Amplasarea lor în teren se face cu foarte mare grijă

deoarece acestea trebuie să reprezinte cât mai fidel tipul caracteristic de sol, de aceea se

recomandă ca amplasarea acestora să se facă după ce suprafaţa de teren a fost cercetată

prin profile secundare.

Profilurile principale se execută până la adâncimea rocii generatoare de sol, având

astfel o succesiune completă de orizonturi a profilului de sol, adâncimea lor variază între

1-3 m şi este condiţionată de tipul de sol, de roca generatoare, de condiţiile de relief şi de

scopul cercetării.

După executarea acestui tip de profile, cercetarea şi descrierea solului durează 1,5

- 2,0 ore. Din aceste profile se ridică şi probe de sol pentru analize.

Profilurile secundare servesc pentru studiul complementar al profilelor

principale, în vederea determinării suprafeţei de răspândire a acestora. De asemenea,

servesc şi la stabilirea şi caracterizarea varietăţilor de soluri în funcţie de sesizarea unor

însuşiri deosebite. Ele se execută până la adâncimea de 90-150 cm, porţiune ce reprezintă

partea principală a profilului de sol

La aceste profile se face o descriere detaliată din care se vor ridica profilele

principale şi se execută în număr mult mai mare decât al profilelor principale.

Profiluri de control sau sondajele servesc la delimitarea unităţilor de sol

identificate şi caracterizate prin profilurile principale şi cele secundare. Acestea sunt

puţin adânci, permit doar cercetarea orizontului A şi începutul celui următor (50-60 cm

adâncime). Ele se descriu sumar, notându-se grosimea orizontului superior, textura

acestuia etc. şi se amplasează de obicei între două profile secundare, prin tatonări la locul

unde se presupune trecerea de la un sol la altul. Acestea se trec şi pe hărţile topografice.

Drumurile parcurse de pedolog, de-a lungul cărora s-au amplasat şi cercetat

profiluri de sol, reprezintă itinerariile de lucru. Itinerariile se stabilesc fie după metoda

traverselor paralele, fie după metoda circuitului. Aceste două metode se combină în

munca de teren.

În metoda traverselor paralele, itinerariile sunt reprezentate prin linii (drumuri)

paralele, situate la distanţe aproximativ egale (dependente de scara hărţii), încât să fie

uniform acoperită întreaga suprafaţă de cartat, iar orientarea şi fixarea lor trebuie făcută,

în aşa fel încât să traverseze toate formele peisajului geografic. În vederea efectuării

acestor itinerarii sunt necesare hărţile topografice şi observaţiile notate în timpul

recunoaşterii.

Metoda traverselor paralele este mult folosită în teritoriile slab fragmentate şi cu

înveliş de sol variat. Limitele de sol pun în evidenţă această situaţie prin interpretarea a

două traverse şi pe baza observaţiilor de micro şi mezorelief pe teren.

În metoda circuitului, itinerariile sunt reprezentate prin linii cu o dispoziţie cu

relief accidentat şi înveliş complex de soluri. Stabilirea lor se face ţinându-se seama de

relief şi de reţeaua hidrografică. Şi pentru aceste itinerarii sunt necesare hărţi topografice.

Delimitarea unităţilor de sol este una dintre lucrările cele mai importante în

cartarea pedologică. La baza delimitării acestor unităţi trebuie să stea raportul care există

între condiţiile naturale şi procesul de formare a solului.

Solul reprezintă oglinda peisajului geografic, iar unităţile de sol, modul de

împletire al factorilor naturali. Factorii naturali care pot furniza limite precise sunt

relieful şi vegetaţia. Astfel, în cazul sărăturilor, cartarea geobotanică este echivalentă cu

cartarea pedologică. De asemenea, dacă s-a ajuns la stabilirea unei interdependenţe între

sol şi o anumită formă de relief, delimitarea unităţii de sol se reduce la delimitarea formei

de relief. În cazul solurilor luate în folosinţă agricolă, delimitarea unităţilor de sol se face

acolo unde culoarea, textura şi structura solului se schimbă.

Delimitarea este mai complicată în situaţia în care trecerea între unităţile de

sol se face treptat iar limitele nu sunt clare. Atunci ea trebuie făcută cu ajutorul unui

număr mai mare de profile secundare şi de control. În acest mod limita devine o fâşie mai

lată sau mai îngustă, prin care se face trecerea de la o unitate la alta, iar pedologul

cartator este obligat să precizeze până unde, în cuprinsul fâşiei, domină caracterele uneia

dintre unităţile de sol şi unde se remarcă saltul calitativ care indică transformarea unităţii

respective în alta unitate.

În funcţie de scara de cartare se pot face unul sau mai multe sondaje în vederea

stabilirii limitei.

Paralel cu identificarea limitelor pe teren se face şi transportarea lor pe hartă,

ţinând seama de toate punctele reper de pe hartă. Exactitatea traseului pe hartă a limitelor

depinde de scara hărţii, de detaliile de planimetrie şi nivelment reprezentate pe hartă şi

de complexitatea învelişului de sol.

În trasarea limitelor de sol există anumite ” limite ” de toleranţă, în funcţie de

scara hărţii şi de felul în care limitele se evidenţiază pe teren.

Pentru hărţile la scări mijlocii şi mari se prevăd următoarele limite de toleranţă:

limite distincte pe teren = 2mm toleranţa pe hartă;

limite clare pe teren = 4mm toleranţă pe hartă;

limite neclare pe teren = 8mm toleranţă pe hartă.

În situaţia în care învelişul de sol este foarte variat şi nu poate fi reprezentat la

scara hărţii de cartare, suprafeţele respective se reprezintă pe hartă sub formă de

complexe de soluri sau asociaţii de soluri.

Prin complex de soluri se înţelege o alternanţă de diferite soluri pe suprafeţe mici,

care se repetă mereu, pe distanţă de metri sau sute de metri. De cele mai multe ori

complexele de soluri sunt legate de un anumit microrelief ( exemplu: într-un complex de

soluri alcătuit din cernoziomuri gleizate şi soloneţuri, limitele se stabilesc după

microrelief - soloneţurile ocupă microdepresiile, iar cernoziomurile gleizate ocupă

spaţiile dintre ele; dacă teritoriu este cultivat, golurile din cultură indică suprafeţe cu

soloneţuri).

Prin asociaţii de soluri se înţeleg suprafeţe alcătuite dintr-un sol predominant, dar

la care sunt incluse şi suprafeţe relativ mari de alte soluri, aflate într-o strânsă corelaţie

geografică. Cartarea acestora se face întocmai ca la complexele de soluri.

Cartarea propriu-zisă se încheie cu alcătuirea unei hărţi de soluri. În acest fel se

face o primă lucrare a materialului obţinut în urma activităţii de teren.

Asupra probelor de sol luate din teren se vor executa o serie de analize de

laborator necesare pentru o caracterizare cât mai completă a solurilor întâlnite în teritoriul

de cercetare.

Dintre determinările care se efectuează în laborator unele sunt comune iar altele

specifice pentru anumite soluri.

Analize comune:

determinarea humusului;

determinarea bazelor schimbabile;

determinarea capacităţii totale de schimb cationic;

determinarea pH-ului;

determinarea N, K, P asimilabile;

determinarea compoziţiei granulometrice;

determinarea porozităţii şi a gradului de structurare;

determinarea stabilităţii mecanice şi hidrice ale agregatelor, etc.

Analize specifice pentru anumite soluri:

determinarea carbonaţilor;

determinarea sărurilor solubile;

determinarea acidităţii hidrolitice şi de schimb;

determinarea aluminiului mobil, etc.

Natura analizelor depinde şi de scopul pe care îl urmăreşte cercetarea.

În faza de birou, cea mai importantă etapă este întocmirea hărţilor de sol,

acestea reprezentând rezultatul muncii de teren a pedologilor cercetători.

Prima operaţiune este stabilirea legendei care constituie principalul criteriu după

care se apreciază o hartă. Legenda de soluri cuprinde două părţi: în prima parte sunt

prezentate denumirile taxonomice ale solurilor, iar în a doua parte sunt prezentate

texturile de la suprafaţa acestora şi, acolo unde este cazul, a rocilor generatoare de sol.

Legenda pentru soluri (prima parte) în cazul hărţilor la scară mică sau mijlocie

cuprinde toate tipurile, subtipurile şi complexele de soluri, înşirate în succesiunea lor

natural-geografică, dar care în parte urmăreşte firul unei clasificări, iar în cazul hărţilor la

scară mare, legenda de soluri reprezintă clasificarea de soluri adoptată.

Dacă harta cuprinde atât zone de munte, cât şi de câmpie, în legendă se vor separa

solurile de munte cu cele de câmpie.

În legendă, unităţile de sol se notează prin simboluri (sau cifre), culori (sau

haşuri) şi semne. Semnele se folosesc de obicei, pentru marcarea pe hartă a ivirilor izolate

de soluri, care nu pot fi reprezentate la scara hărţii respective.

Complexele de soluri se notează în legenda hărţii prin tipurile sau subtipurile de

sol predominante. Reprezentarea lor grafică se face fie prin dungi alternative divers

colorate, fie prin colorarea fondului unităţii cu culoarea solului predominant, celelalte

soluri fiind reprezentate prin semne.

În a doua parte a legendei se face referire la textura solurilor la suprafaţă, iar în

unele cazuri şi la textura rocilor de solidificare. Pentru solurile formate pe roci

neconsolidate, reprezentarea grafică a texturii se face prin haşuri, iar pentru cele formate

pe roci consolidate, reprezentarea se face prin semne.

Alcătuirea hărţii de sol constă în desemnarea unei baze topografice în care sunt

înscrise numai datele topografice absolut necesare. Acestea trebuie să cuprindă

următoarele elemente:

curbele de nivel → vor fi trasate pe baza topografică numai acelea prin

care relieful este scos uşor în evidenţă:

reţeaua hidrohrafică a teritoriului → se consemnează pe hartă în

totalitatea ei;

reţeaua de drumuri → vor fi reprezentate numai drumurile principale şi

căile ferate;

localităţile →vor fi menţionate pe hartă cu scop de orientare.

După stabilirea bazei topografice simplificate se trece la definitivarea limitelor

unităţilor de sol. Transpunerea limitelor unităţilor de sol se face la scara de întocmire a

hărţii. În unităţile de sol delimitate pe hartă, se vor nota simbolurile, se vor desemna şi

apoi se va colora harta. Pe hartă se vor nota şi locurile unde s-au deschis profilele de sol.

Baza topografică simplificată, completată cu unităţile de sol şi simbolurile

respective, se trece pe hârtie de calc şi se multiplică.

În afara hărţilor de sol se mai întocmesc şi hărţi corelative cum sunt:

harta geomorfologică (relieful);

harta litologică;

harta eroziunii solului;

harta hidrogeologică;

harta agropedoameliorativă;

harta geobotanică.

Raportul pedologic este un text în care sunt prezentate rezultatele cercetărilor

pedologice efectuate. Acesta constituie o explicare şi completare a hărţilor, prin

descrierea condiţiilor naturale, caracterizarea solurilor şi indicarea problemelor de ordin

practic. Raportul pedologic cuprinde mai multe părţi descrise la punctul 2.2.

3.4 BONITAREA TERENURILOR AGRICOLE

3.4.1 INDICATORI DE BONITARE PENTRU CONDIŢIILE NATURALE

Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă de cercetare şi de

apreciere cantitativă a principalelor condiţii care determină rodirea plantelor, de stabilire

a gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoarece

capacitatea de producţie a terenurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali, dar mai

ales datorită intervenţiei omului, bonitarea trebuie actualizată în permanenţă.

În interpretarea practică a cercetării condiţiilor naturale pentru nevoile producţiei

agricole se deosebesc două laturi şi anume : bonitarea şi caracterizarea tehnologică a

terenurilor. În România , bonitarea se face pe seama sistemului elaborat şi îmbunătăţit de

către D. Teaci. Exprimarea favorabilităţii pentru diferitele se face prin note de bonitare în

condiţiile naturale şi potenţarea notelor de bonitare, prin aplicarea lucrărilor de

îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente ameliorative. Pentru calculul notelor de

bonitare se folosesc anumiţi indicatori, denumiţi indicatori de bonitare , iar pentru

potenţarea notelor de bonitare, prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri financiare şi a

unor tehnologii curente ameliorative, se utilizează indicatorii de potenţare.

Bonitarea pentru condiţii naturale se face pentru porţiuni de teritoriu, pe care

fiecare din factorii naturali se manifestă uniform, numite unităţi de teritoriu ecologic

omogene (TEO). Întocmirea hărţii de unităţi TEO (constituirea, delimitarea,

caracterizarea unităţilor TEO) se face prin suprapunerea hărţilor de soluri (cu unităţi

cartografice delimitate pe baza indicatorilor de sol), peste harta cu unităţi cartografice

delimitate, pe baza indicatorilor de relief, climă, hidrologie şi antropici.

O unitate de teritoriu ecologic omogen (TEO) cuprinde terenurile care prezintă

aceeaşi situaţie referitoare la caracteristicile exprimate prin indicatorii respectivi

(temperatură medie anuală, precipitaţii medii anuale, textură, volum edafic, pH, rezerva

de humus).

Notarea TEO - lor este arbitrară, folosindu-se cifre arabe de la 1 la numărul care

individualizează ultima unitate TEO delimitată. Numărul TEO – lor este cu atât mai

mare, cu cât scara la care se lucrează este mai mare şi cu cât variaţia factorilor naturali şi

antropici este şi ea mai mare. Terenurile agricole din România sunt cuprinse în cca.

122.000 TEO-uri (scara 1: 50.000).

3.4.2 INDICATORI DE CARACTERIZARE TEHNOLOGICĂ

Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor respective, în

scopul determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a capacităţii de producţie.

Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori şi anume:

pretabilitatea pentru irigaţii;

necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de umiditate;

necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi alcalinităţii;

necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii;

specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitatea;

consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului;

necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării;

necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării.

În cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase de terenuri.

Clasele împart sau grupează terenurile în funcţie de intensitatea restricţiilor sau a

necesităţilor lucrărilor respective de ameliorare. Subclasele împart sau grupează

terenurile după natura restricţiilor sau specificul tehnologiilor culturale.

Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul a 20 de indicatori de

caracterizare a solurilor şi terenurilor şi anume:

alunecări şi forme de microrelief;

pantă;

media anuală a precipitaţiilor (corelată în raport cu panta şi permeabilitatea

solului);

adâncimea apei freatice;

adâncimea la care apare roca dură;

clase texturale în orizontul Ap sau în primii 20 cm;

clase texurale pe adâncimea profilului în secţiunea de control;

conţinutul de schelet;

contraste de textură;

gradul de descompunere a materiei organice;

volum edific util;

inundabilitatea;

poluarea solului.

3.4.3 INDICATORI DE „POTENŢARE” A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE A

TERENURILOR AGRICOLE

Influenţarea condiţiilor naturale prin lucrările de îmbunătăţiri funciare duce, în

toate cazurile, la modificarea însuşirilor factorilor de mediu, care devin mai favorabile

pentru creşterea plantelor.

Activitatea de cercetare şi de precizare a efectului diverselor măsuri de ameliorare

şi cuantificare a acestui efect reprezintă obiectul lucrărilor de ”potenţare” a notelor de

bonitare pentru terenurile ameliorate şi clasificarea acestora în raport cu modul în care,

una sau alta dintre măsurile de ameliorare, modifică starea lor actuală de productivitate.

Principiul, care stă la baza calculului notelor de bonitare potenţate, este acela că:

fiecare însuşire se apreciază sub aspectul favorabilităţii pentru o anumită plantă sau

folosinţă în mod diferenţiat, după gradul în care această însuşire a fost modificată în bine

prin lucrările ameliorative.

Cel mai tipic exemplu după care se poate judeca efectul măsurilor de ameliorare

este cel al desecării şi drenajului terenurilor. Modificări ale însuşirilor factorilor naturali

se pot realiza prin irigaţii (clima), drenaj (sol, hidrologie), combaterea eroziunii (sol),

desalinizarea (sol), îndiguire (teren în ansamblu).

Prin aplicarea unor tehnologii corecte de lucrare a solului, de luptă împotriva

buruienilor şi a dăunătorilor, de folosire de soiuri şi hibrizi cu calităţi biologice

superioare, prin folosirea unor doze echilibrate de îngrăşăminte şi amendamente, se poate

ajunge la obţinerea unor recolte din ce în ce mai mari la hectar şi implicit la punctul de

bonitare.

În ansamblu, problema determinării corecte a influenţelor antropice asupra

însuşirii factorilor de mediu este suficient de dificilă şi ea necesită investigaţii

suplimentare.

Una din cele mai importante este cea a stabilirii limitelor superioare care se pot

atinge prin aplicarea măsurilor ameliorative şi de fertilizare radicală.

Pentru calcularea notelor de bonitare în această situaţie se folosesc coeficienţii de

potenţare, coeficienţi stabiliţi de ICPA.

3.4.4 CALCULUL NOTELOR DE BONITARE

În cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat şi subclase de terenuri. Clasele

împart sau grupează terenurile în funcţie de intensitatea restricţiilor sau a necesităţilor

lucrărilor respective de ameliorare:

fără restricţii sau fără necesitatea de lucrări ameliorative;

cu restricţii mici sau cu necesitatea de lucrări de prevenire etc.

Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau specificul

tehnologiilor culturale, ca de exemplu: exces de umiditate freatică, pantă şi eroziunea în

suprafaţa, salinizare, rocă dură superficială, schelet, volum edafic redus şi capacitatea de

apă utilă redusă etc.

Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul indicatorilor de caracterizare a

solurilor şi terenurilor amintiţi mai sus.

Asupra cuantumului de recoltă ce se obţine la unitatea de suprafaţă, acţionează un

ansamblu de factori naturali şi antropici care determină modul de creştere şi rodire a

plantelor. Pe lângă factorii de mai sus acţionează şi nivelul investiţiilor la unitatea de

suprafaţă cât şi raportul terenului faţă de piaţa de desfacere, care genereză diferenţierea

cheltuielilor de transport şi în final venitul net la ha.

Expresia cea mai elocventă a diferenţei de potenţial de producţie a terenului şi a

poziţiei lui faţă de piaţa de desfacere este dată de diferenţierea productivităţii muncii în

agricultură. O oră sau o zi de muncă prestată de un lucrător cu acelaşi grad de calitate

poate produce o cantitate de recoltă cu totul diferită şi respectiv un venit global şi net

puternic diferenţiate între ele în raport cu capacitatea de producţie a terenului şi respectiv

cu costuri de producţie a unei unităţi (cantităţi). Astfel, pentru producerea unei recolte de

8-10 t/ha de porumb pe cernoziom freatic umed sunt necesare tot atâtea ore de muncă ca

şi pentru o recoltă de 2-3 tone ce se obţin pe soluri podzolice sau pe cele erodate, cu

excepţia diferenţei de ore necesare transportului diferenţei de recoltă. Rezultă că

porumbul, va fi de 2-3 ori mai ieftin pe cernoziomul freatic umed decât cel de pe solurile

slab fertile, dar venitul net la ha va fi diferenţiat de la zero în cazul unor recolte de sub

2500 kg/ha.

Se cunoaşte că recolta nu este o funcţie simplă determinată numai de gradul de

fertilitate a terenului, ci o funcţie complexă dată de cele 3 grupe de factori:

N- natura, calitatea pământului şi a climei ;

B- biologia, calitatea solurilor şi a hibrizilor de plante;

M- cantitatea de muncă vie şi materializată care se depune pentru obţinerea

recoltei.

Acest din urmă factor – munca- pentru obţinerea de recolte, trebuie analizat

extrem de atent, întrucât la realizarea recoltei în ultimă instanţă nu contribuie numai cei

din agricultură, ci toţi care lucrează pentru făurirea uneltelor necesare cultivării plantelor,

tractoare, maşini pentru producerea îngrăşămintelor, a insecto-fungicidelor etc.

Calculele recente arată că ponderea celor care lucrează în ansamblul economiei

naţionale pentru producerea hranei este de 32-34%. Desigur, cantitatea de muncă şi

cheltuiala de energie la unitatea de produs agricol diferă de la o epocă la alta şi de la o

ţară la alta.

Prin realizarea lucrărilor de bonitare a terenurilor agricole se cer rezolvate

următoarele probleme:

1. Precizarea capacităţii de producţie a terenului pentru diferite plante de cultură,

plantaţii pomicole şi viticole şi pajişti naturale;

2. Precizarea celor mai raţionale repartiţii a culturilor pe teritoriul - fundamentarea

lucrărilor de zonare şi profilare a producţiei agricole;

3. Stabilirea cauzelor care limitează capacitatea de producţie şi evidenţierea lor în

vederea diminuării sau înlăturării efectelor negative care limitează recoltele;

4. Fundamentarea măsurilor economice pentru evidenţierea şi comensurarea rentei

funciare diferenţiale în vederea preluării şi redistribuirii acesteia, pentru

asigurarea echităţii social-economice pentru toţi lucrătorii din agricultură.

Metodica actuală de bonitare respectă în ansamblu metodica larg cunoscută şi

utilizată în România, dar se deosebeşte prin aceea că este mult mai analitică şi obligă pe

cel care o aplică să fie extrem de atent atunci când studiază terenul pentru bonitare.

Grupele de factori după care se face determinarea notei de bonitare sunt:

1. SOLUL cu următoarele însuşiri:

volumul edafic util;

textura;

conţinutul de humus;

reacţia;

starea de gleizare sau pseudogleizare;

starea de salinizare sau solonetizare.

2. CLIMA:

temperatura medie anuală cu precipitaţiile medii anuale, corectate în

raport cu numărul de luni de secetă, de pantă şi de expoziţie.

3. RELIEFUL – panta terenului.

4. ADÂNCIMEA, NATURA ŞI OSCILAŢIA APEI FREATICE.

Pentru a evita erorile de interpretare a hărţilor de sol, realizate pe teritoriul ţării

noastre în diferite etape, s-a renunţat la stabilirea directă a notelor de bonitare pe tipuri şi

subtipuri de sol ca în vechile scheme şi se presupune utilizarea datelor concrete de

caracterizare a solurilor pentru care se face bonitarea. De asemenea s-a renunţat la

împărţirea numărului de puncte pe cele patru grupe de factori (sol, climă, relief,

hidrologie), procedându-se la determinăriea favorabilităţii terenului pentru o anumită

cultură, prin înmulţirea între ei a indicilor fiecărui factor în parte.

Indicii sunt egali cu 1 atunci când însuşirea considerată este în optim faţă de

exigenţele plantei sau au valori subunitare, mergând în unele cazuri până la zero, atunci

când factorul devine limitativ pentru planta luată în considerare, iar orice valoare

înmulţită cu zero devine zero. Aplicând acest procedeu se respectă principiul egalei

importanţe ecologice a factorilor de vegetaţie, precum şi legea minimului lui Leiebig

exprimată atât de plastic prin schema ciubărului lui Dobinek.

Luarea în considerare a unui număr relativ restrâns de însuşiri ale factorilor de

mediu a fost făcută în urma unei analize îndelungate şi amănunţite a interacţiunii

factorilor între ei şi a acestora cu recolta a numeroase plante.

Alegera factorilor s-a făcut şi pentru faptul că în lucrările de cartare existente nu

se găsesc întotdeauna date cu privire la unele analize mai moderne sau mai complicate.

Cel mai bun exemplu sub acest aspect este cel de utilizare în scheme de bonitare a texturii

în locul capacităţii de apă utilă a solului, a porozităţii de aeraţie sau a sucţiunii acestuia.

Cele trei determinări nu sunt făcute decât pentru o mică parte din soluri, ele dau o

imagine mult mai corectă asupra relaţiilor solului cu apa decât textura, determinată în

toate studiile efectuate. Bazându-se pe faptul că între textura solului şi însuşirile

enumerate mai sus există o corelaţie destul de bună, s-a folosit aceasta din urmă, ca o

însuşire sintetică pe baza căreia să se facă bonitarea însuşirilor fizice ale solului.

Formula generală de calcul a notei de bonitare a terenului pentru o anumită

cultură este următoarea:

Y = x1· x2 ·...· 100

rezultatul putând fi egal sau mai mic decât 100.

Pentru precizarea valorii indicilor caracteristici pentru fiecare însuşire a factorilor

de mediu pentru fiecare din plantele luate în considerare, s-au alcătuit grafice

(monograme) bazate pe calcule matematice, prezentate parţial anterior şi extrapolare atât

pentru întregul interval de manifestare a însuşirilor cât şi pentru toate plantele luate în

considerare, aceasta reprezentând de fapt miezul întregii metodici de bonitare. Folosirea

lor corectă pe baza cunoaşterii aprofundate a condiţiilor concrete de pe teren, asigură o

bună reuşită a operaţiilor de bonitare pentru a putea stabili corect capacitatea reală de

producţie a fiecărei porţiuni de teritoriu.

Pentru fiecare cultură s-a ţinut seama de particularităţile şi cerinţele acesteia,

rapoartele la indicatorii folosiţi pentru caracterizarea însuşirilor factorilor de mediu.

O atenţie deosebită s-a acordat indicatorilor sintetici la tipul texturii solului,

volumului edafic util şi mai ales climei. În cele ce urmează se prezintă particularităţile

privind aprecierea influenţei factorilor naturali şi stabilirea notelor de bonitare prin

analiza fiecărei însuşiri pentru culturile sau folosinţele luate în consideraţie.

3.4.5 VALOAREA ECONOMICĂ A NOTELOR DE BONITARE

Activitatea de producţie în agricultură se concretizează în rezultate economice

care diferă extrem de mult de la o zonă la alta şi de la o unitate la alta. Mergând mai în

detaliu, această diferenţă se manifestă de la o parte de hectar la alta sau chiar de la o tarla

sau o parcelă la alta. În zonele foarte complexe sub aspect geomorfologic şi pedologic,

diferenţierile sunt chiar în cadrul parcelelor de la câţiva metri distanţă.

Variabilitatea nivelelor de producţie la acelaşi nivel al cheltuielilor de muncă şi

materiale, conduce la o diferenţiere puternică, la nivel global şi net la hectar, a costurilor

de producţie şi deci a nivelului rentabilităţii producţiei agricole.

Determinarea nivelelor indicatorilor economici se realizează pe căi contabile

curente şi prin utilizarea datelor de evidenţă din dările de seamă contabile şi economice

ale unităţilor de producţie.

Calcularea cheltuielilor directe şi indirecte de producţie şi a venitului global din

sectorul producţiei vegetale face posibilă calcularea venitului net la hectar atât pentru

fiecare cultură cât şi pe ansamblu unităţilor. Dintre indicatorii economici, ce se pot

calcula în producţia agricolă pentru lucrările de bonitare şi pentru interpretarea acestora,

de o importanţă majoră sunt:

Valoarea producţiei unităţii de produs;

Costul unei unităţi de produs;

Venitul net la hectar;

Costul producţiei la hectar (cheltuielile la hectar).

Volumul de produs şi deci şi valoarea globală a producţiei la hectar depinde atât

de capacitatea productivă naturală a pământului cât şi de volumul de muncă vie şi

materializată ce se depune pentru obţinerea produsului, aceasta din urmă fiind

materializată în volumul de cheltuieli aşa-numite „suplimentare” în producţia agricolă,

sub formă de investiţii şi cheltuieli curente de producţie la hectar. Diferenţierea

indicatorilor economici obţinuţi din producţia vegetală în ţara noastră este foarte

puternică, ea depăşind diferenţele ce se obţin sub aspect fizic ca volum al producţiei la

hectar .

În ansamblul agriculturii se realizează o echilibrare a cheltuielilor la hectar şi a

venitului global, neobţinându-se nici venituri, nici pierderi la nivelul claselor 1-3 de

bonitare. În toate cazurile situate sub acest nivel, respectiv sub cca. 45 de puncte - ca

nivel mediu calculat pentru arabil - se obţin rezultate economice negative .

”Valoarea ” economică a notelor de bonitare poate fi folosită cu succes în

fundamentarea economică a tuturor măsurilor privind reglementările raporturilor stat-

deţinător de pământ, a costurilor, a impozitelor agricole etc.

Pentru a cuatifica valoarea economică a notelor de bonitare V.M Bohatareţ (1999)

a folosit o calculaţie pe bază de deviz a unei culturi complexe din zona cerealieră

exprimată în cereale convenţionale, pe două niveluri tehnologice, scăzut şi mediu, pentru

cele 10 clase de bonitare stabilite de D. Teaci (1980). Rezultatele obţinute relevă

următoarele aspecte:

pragurile de rentabilitate pentru producţia cerealieră practicată la un nivel

tehnologic scăzut şi mediu sunt relativ apropiate situându-se la nivelul

terenurilor de circa 60 de puncte;

lista de performanţă economică se adresează tuturor costurilor ridicate ale

preţurilor produselor agricole scăzute;

sporul de venit pozitiv se instalează pe terenuri cu 10 puncte mai jos la

tehnologiile medii faţă de cele scăzute;

nivelul mediu al unui punct de bonitare este constat indiferent de clasa de

fertilitate, oscilând în funcţie de tehnologia aplicată de la 55.000 lei/punct

pentru tehnologii scăzute, la 77.000 lei/punct pentru tehnologii medii.

Valoarea economică a notelor de bonitare şi notelor în sine pot fi folosite pentru

fundamentarea economică a tuturor măsurilor care reglementează impozitul pe teren,

impozitul pe venitul agricol, mărimea arendei, taxa pe teren, valoarea pământului, preţul

pământului etc.

Marea diversitate a condiţiilor naturale din Romănia creează o mare variaţie a

capacităţii de producţie a terenurilor agricole pentru diferite plante de cultură, pentru

plantaţiile viti-pomicole şi pentru plantele spontane.

În ansamblu, se poate aprecia că, până în prezent, bilanţul potenţării este pozitiv

dar există o serie de fenomene negative care afectează nivelul de potenţare, cum ar fi:

reducerea rapidă a conţinutului de humus în solurile irigate;

continuarea proceselor de eroziune şi alunecări;

înmlăştinarea şi salinizarea secundară a unor suprafeţe irigate sau limitrofe

acestora.

Comparând datele cu privire la notele medii ponderate de bonitare din ţara noastră

în condiţii efective, fără finalizarea investiţiilor de ameliorare şi mai ales fără terminarea

irigării pe suprafeţele necesare cu cele ce se pot realiza în condiţiile aplicării tuturor

măsurilor de ameliorare, inclusiv irigarea întregii suprafeţe de teren care are nevoie de

ameliorare, se pot preconiza creşteri însemnate ale capacităţii de producţie a terenurilor

care să depăşească 45-60% pe cea actuală (Teaci,1980).

Terenurile arabile, care ocupă cca. 60% din întreaga suprafaţă sunt situate pe

toate categoriile de fertilitate de la cele mai bune până la terenuri extrem de slabe,

capabile să asigure recolte care depăşesc 10 t/ha cereale. Păstrarea în cultură a tuturor

terenurilor arabile înregistrate ca atare în evidenţele funciare, pentru a satisface nevoile

de hrană ale populaţiei, generează o seamă de fenomene economice şi sociale determinate

de legea rentei funciare diferenţiale. Terenurile arabile aşa-numite ”marginale”, cu

condiţii precare pentru creşterea plantelor, aduc pierderi unităţilor care le cultivă.

Plantele viticole, care ocupă cca. 15% din suprafaţa ţării, sunt amplasate în

majoritatea cazurilor pe versanţii cu plante până la 20-25%, uneori şi mai mari, şi numai

o mică parte pe terenuri plane, mai ales pe nisipuri. Starea de fertilitate a terenurilor de

sub vii este în ansamblu slabă către mijlocie, dar, în acest caz, aprecierea favorabilităţii

terenului este deosebită, mai ales la plantaţiile viticole pentru producţia de vin, întrucât

aceasta este în contradicţie cu calitatea vinului. Deci, la finalizarea inventariului calitativ

al viilor, trebuie inclus în mod obligatoriu şi un indice de corecţie pentru calitate.

Se cunoaşte că în toate regiunile lumii preţurile la vin se stabilesc în raport cu

calitatea acestora. Se înţelege că în acelaşi timp că vinurile de calitate se obţin din soiurile

de viţă care nu sunt cele mai productive, dar care asigură o compoziţie chimică şi

armonică a vinului care să-i asigure un înalt grad de stabilitate şi o armonie cât mai

apropiată de tipul ideal de vin.

Ca şi în cazul pomilor, în afara condiţiilor naturale, un rol de seamă îl joacă starea

plantaţiei. Se poate stabili o anumită corelaţie între favorabilitatea terenului pentru vie şi

numărul de goluri în plantaţiile până la o anumită vârstă.

Un rol foarte mare în „desomogenizarea” plantaţiilor viticole îl joacă portaltoiul

pe care sunt altoite viţele. Rezistenţa portaltoiului la o seamă de însuşiri ale solului

determină dezvoltarea neegală a plantaţiilor, acestea devenind neomogene sub aspectul

vigorii şi al productivităţii.

Ca şi la patrimoniul pomicol, la întocmirea inventarului resurselor viticole este

nevoie să se înregistreze corect atât condiţiile ecologice ale fiecărei parcele de vie cât şi

starea de ansamblu a butucilor de viţă, densitate, vârstă, vigoare şi alte însuşiri

biometrice, determinate ale productivităţii şi calităţii strugurilor şi a vinului. Cauzele care

limitează capacitatea de producţie sunt:

relieful, respectiv panta prea mare şi neomogenă, local cu alunecări;

solurile slab fertile, erodate, superficiale şi schelete salinizate ori alcalinizate sau

cu exces de umiditate;

resursa hidrotehnică deficitară, lipsa de precipitaţii ori lipsa de resursă termică.

Unele estimări ale efectelor posibile de obţinut prin aplicarea lucrărilor

ameliorative duc la concluzia că s-ar putea ajunge să corecteze notele cu 10-15 puncte pe

ansamblul ţării.

Necesitatea cunoaşterii clasei de calitate a terenului în economia de piaţă este

foarte importantă.

Pentru lucrările de bonitare, pe planul cadastral adus la zi se transpun şi limitele

unităţilor preluate din planul de cartare pedologică existent. Această reprezentare grafică

este o piesă de mare utilitate practică pentru cadastru. Notele medii de bonitare sunt

înscrise în formulare de lucru şi în registrele cadastrale, pentru fiecare parcelă sau corp de

proprietate.

Lucrarea de bonitare se face numai pentru terenurile productive, cu excepţia

următoarelor categorii:

suprafeţe pe care sunt amplasate construcţii gospodăreşti (curţi, grădini)

până la 1.000 m2;

terenuri proprietate de stat, indiferent de categoria de folosinţă, deoarece

pentru acestea nu se percepe impozit;

terenuri ocupate de poligoane de exerciţiu pentru armată şi aerodroamele;

terenurile situate în lungul căilor ferate sau digurilor (zone de protecţie).

După efectuarea lucrărilor de bonitare se întocmeşte harta de bonitare.