2. Regiunile geografice ale Carpaţilor

                   2.1. Regiunea Carpaţilor Orientali

Poziţional, această regiune corespunde părţii estice a Carpaţilor româneşti, începând

din nord, de la frontiera cu Ucraina. Extinderea ariei montane orientale între limitele de

nord, est şi vest menţionate este acceptată unanim în literatura de specialitate. Aproape

unanim este considerată limită sud-vestică valea Prahovei (culoarul de văi Prahova –

Timiş). Diferă însă opinia formulată de către C.Martiniuc şi P.Coteţ (1960), conform

căreia ultimul segment al Carpaţilor Orientali este marcat de văile Dâmboviţei şi Bârsei.

Argumentele primei poziţii constau în altitudinea şi masivitatea grupării montane a

Bucegilor, precum şi în anvergura de ax transcarpatic a culoarului Prahova – Timiş,

susţinându-se astfel apartenenţa acestei grupări la Carpaţii Meridionali şi, în consecinţă,

valoarea de limită a culoarului menţionat.

O analiză geografică complexă evidenţiază şi argumentele celei de a doua poziţii :

               a. toate liniile tectonice importante şi principalele diviziuni morfo-

structurale ale Carpaţilor Orientali se continuă, fără întrerupere, la vest de valea Prahovei

– unitatea cristalină centrală cu învelişul său sedimentar mezozoic, flişul cretacic de

Ceahlău şi de Teleajen etc. – chiar dacă marginal flişul paleogen este invadat de

sedimente mai noi, mio-pliocene şi relieful format pe acest suport este subcarpatic;

                b. în munţii dintre Prahova şi Dâmboviţa predomină depozite sedimentare

mezozoice, în special conglomerate cretacice masive, ca în Ceahlău şi Ciucaş, şi nu roci

cristaline, ca în Carpaţii  Meridionali. Pe conglomerate s-a format un relief specific de

dezagregare, similar celui din   Carpaţii Orientali;

                c. relieful munţilor dintre Prahova şi Dâmboviţa este predominant

structural, format pe un suport   cutat, cu cele mai frumoase sinclinale înălţate şi forme de

hog-back din Carpaţii româneşti, în   timp ce în Carpaţii Meridionali dominanta

morfologică este dictată de o structură de blocuri,   formate prin fracturarea unui

fundament cristalin rigid;

1

                 d. însemnătatea reliefului glaciar în această grupare este modestă, la fel ca

în Carpaţii Orientali, în    contrast puternic cu amploarea morfologiei glaciare din

Carpaţii Meridionali;

                 e. sub aspect climatic, altitudinea grupării nu-i asigură precipitaţiile bogate

din Carpaţii Meridionali, foehnizarea impusă de ecranul constituit de culmea nordică a

M.Făgăraş fiind potenţată de influenţele climatice continentale, specifice în Carpaţii

Orientali;

                 f. accesibilitatea culoarului Prahova-Timiş ca ax transcarpatic nu este

naturală (segmentul fiind îngust), ci amenajată destul de târziu; până la sfârşitul sec. al

XVIII-lea circulaţia majoră folosea traseul antic, prin culoarul Bran-Rucăr, abia de la

sfârşitul sec. al XIX-lea fiind realizată  o arteră de circulaţie de importanţă naţională;

                g. acceptarea limitei respective pe valea Prahovei şi includerea grupării

Bucegilor în Carpaţii Meridionali transformă Ţara Bârsei-Trei Scaune într-o depresiune

marginală, în timp ce ea  este o mare depresiune internă, specifică în Carpaţii Orientali,

unde se înscrie în culoarul  (ulucul) depresionar central.

Pentru argumentele menţionate, a doua poziţie este mai întemeiată şi recomandabilă.

În acelaşi timp, ţinându-se seama de masivitatea naturală a munţilor, de altitudinea lor,

care depăşeşte în Bucegi 2500 m şi de funcţionalitatea culoarului Prahova-Timiş, întreaga

grupare poate fi considerată o subregiune a Carpaţilor Orientali care are caractere de

tranziţie spre Carpaţii Meridionali.

Între limitele menţionate, Carpaţii Orientali sunt diviziunea cea mai întinsă a

Carpaţilor româneşti, în care se înscriu cu 35.484 km2, reprezentând 51% din suprafaţa

acestora.

2

2.1.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Orientali. Consecinţe

Fundamentul Carpaţilor Orientali, ca şi al celorlalte regiuni carpatice , este constituit

dintr-o masă de roci metamorfice, extrem de complicată, care a fost pusă în loc şi

transformată succesiv în cel puţin trei mari cicluri orogenetice: ciclul prebaikalian (în

precambrian), când au fost metamorfozate cele mai vechi serii cristaline, seria de

Hăghimaş-Rarău- Bretila şi seria de Rebra-Barnar,

reprezentate printro  masă  de  roci  mezo metamorfice (gnaise  oculare,  micaşisturi, calc

are şi  dolomite cristaline),  ciclul  baikalian  (în cambrian), când metamorfismul a fost

mai  redus, formându-se serii cristaline epimetamorfice, dintre care cea mai dezvoltată

este cea de Tulgheş (şisturi cloritoase, sericitoase, sericito-cloritoase, cuarţite negre ş.a.,

în care uneori cele mai dure sunt rocile verzi, tufogene, cu structură porfiroidă), deosebit

de importantă sub aspect economic, metamorfismul specific generând mineralizaţii de

Mn şi sulfuri complexe; ciclul hercinic, când metamorfismul a fost încă mai redus,

caracteristic seriilor de Dămuc şi de Repedea (şisturi grafitoase, calcare cristaline ş.a.).

Acest soclu cristalin aflorează numai în lungul părţii centrale, de la frontiera de nord şi

până în nordul M.Ciucului, mai spre sud având numai o apariţie insulară, în partea vest –

sud-vestică a M.Perşani. Pe alocuri este străpuns de intruziuni magmatice, dintre care cea

mai importantă este reprezentată de masivul sienitic de la Ditrău.

Începând din triasic, în aria Carpaţilor Orientali de astăzi a început un nou ciclu de

evoluţie geosinclinală, care de fapt continuă şi care a fost marcat de repetate paroxisme

orogenetice şi de migrarea continuă spre est a axului activ al geosinclinalului, pe seama

bordurii Platformei Est-Europene. În acest geosinclinal, în triasic şi jurasic, peste

fundamentul cristalin, s-a depus o cuvertură sedimentară apreciabilă ca volum,

diferenţiată însă petrografic, predominant neritică (conglomerate, gresii, dolomite, calcare

recifale) în partea sa estică şi predominant de mare mai adâncă (marne, marnocalcare) în

cea vestică. Depozitele triasic-jurasice, exondate şi antrenate în orogenezele următoare,

au fost în cea mai mare parte înlăturate prin denudaţie, în special post-cretacic, când axul

cristalino-mezozoic era deja o arie montană rigidă. Acum aceste depozite nu mai apar

decât insular, într-o serie de sinclinale (cuvete) cu poziţie marginală, înălţate ca efect al

orogenezelor celor mai recente şi conservându-şi altitudinea şi datorită rezistenţei induse

3

de faciesul neritic unor roci: sinclinalul Rarăului, al Hăghimaşului, al Bucegilor, al Pietrei

Craiului etc.

Din cretacicul inferior, în fosa care se deplasa spre est a început depunerea unor

sedimente sinorogene, în strate de grosimi variabile, denumite în ansamblu fliş

(conglomerate, gresii, marne, argile etc.), într-o succesiune strânsă şi ritmică, dovedind o

modificare ritmică şi relativ rapidă a condiţiilor de sedimentare (o deosebită instabilitate

tectonică).

În noul ciclu orogenetic, alpin, prima fază importantă a fost cea austrică, din

cretacicul mijlociu. Ea a afectat cel mai puternic fundamentul cristalin şi cuvertura sa

sedimentară, producând şariaje de mare amploare, comparabile cu şariajul getic din

Carpaţii Meridionali: pânza t r a n s i l v a n ă, care şariază spre est pânza b u c o v i n i c

ă, la rândul său şariată peste unităţile tectonice cele mai vestice ale flişului, cea a f l i şu l

u i n e g r u şi cea de C e a h l ă u, conturate în fazele orogenetice de la sfârşitul

cretacicului (cea subhercinică, din senonian şi cea laramică, de la limita cretacic-

paleogen). În orogeneza stirică veche (din burdigalian) unităţilor flişului li s-au adăugat

cele de T e l e a j e n şi de A u d i a (pânza şisturilor negre), de asemenea şariate est-

vest. Fazele stirică nouă (din badenian) şi moldavă (din sarmaţian) au fost deosebit de

puternice în Carpaţii Orientali, generând unităţile flişului de Ta r c ă u şi de V r a n c e

a, prima, în poziţie vestică, acoperind-o pe distanţe apreciabile pe cea de a doua şi

ajungând frecvent până la limita răsăriteană a munţilor. De asemenea, în faza moldavă

unităţile flişului şi întregul edificiu carpatic s-au deplasat din nou spre est, peste

depozitele sedimentare din avanfosă (unitatea pericarpatică) şi chiar peste o parte a

marginii Platformei Est-Europene. Faza valahă (din romanian-pleistocen) a determinat o

înălţare în bloc a Carpaţilor Orientali care, deşi inegală ca amploare, a stimulat puternic

modelarea externă a munţilor în cuaternar. În timpul orogenezelor neozoice, pe flancul

vestic al Carpaţilor Orientali s-au produs importante mişcări crustale, în lungul cărora s-a

manifestat o puternică activitate magmatică. Fenomenele au început din miocenul mediu

şi s-au continuat oarecum ritmic până în pleistocenul mediu, generând la vest de axul

cristalino-mezozoic o mare catenă eruptivă. Aceasta este mai veche în partea sa central-

nordică (unde în mare măsură a fost înlăturată de eroziune, lăsând numai un relief

subvulcanic rezidual) şi din ce în ce mai recentă spre nord-vest (badenian) şi mai ales

4

spre sud (sarmaţian), unde erupţiile au continuat până în pleistocenul mediu şi unde

aparatele vulcanice se păstrează cel mai bine, fiind şi cele mai înalte (peste 2.102 m).

Formarea catenei vulcanice şi mişcările recente de scufundare a unor sectoare interne

ale Carpaţilor Orientali au generat un mare uluc depresionar intern, din Ţara

Maramureşului până în ţara Bârsei, în care s-au instalat lacuri pliocen-pleistocene, prin

colmatarea cărora a rezultat un relief de adevărate câmpii aluvio-proluviale, de

dimensiuni neobişnuit de mari pentru un lanţ montan.

Consecinţele de natură geologică ale acestei evoluţii complexe constau în dispunerea

în fâşii paralele a principalelor unităţi tectono-structurale (catena eruptivă, ulucul

depresionar central, axul cristalino-mezozoic, subunităţile flişului), cea mai largă

dezvoltare a flişului din Carpaţi şi o diversitate remarcabilă  a  resurselor  minerale,  deşi

în  rezerve  uneori  modeste    (p e t r o l, g a z e n a t u r a l e, ş i s t u r i b i t u m i n o

a s e în depozitele oligocene ale flişului din partea de est a M.Tarcăului, din M.Oituz,

partea de vest a M.Vrancei – Ghelinţa, valea Moldovei – Gura Humorului, Frasin,

Maramureş – Săcele, M.Stânişoarei – Pipirig ; c ă r b u n i s u p e r i o r i în  

rezerve  mici  la  Codlea  şi  Vâlcan,     c ă r b u n e b r u n în Depresiunea Comăneşti,

lignit de vârstă pliocenă în golful Baraolt şi în apropiere de Sf.Gheorghe, în Ţara Bârsei-

Trei Scaune, ca şi în Ţara Oaşului, turbă în ulucul depresionar – Poiana Stampei, Neagra

Şarului, Remetea, Mădăraş-Ciuc; s a r e şi s ă r u r i de p o t a s iu în depozitele

sedimentare salifere din flişul eocen – Coştiui, Ocna Şugatag din Ţara Maramureşului şi

miocen – Târgul-Ocna ; m e t a l e n e f e r o a s e – cupru, plumb, zinc, argint, aur ş.a.

în munţii vulcanici – Oaş-Gutâi, Ţibleş, în M.Maramureşului – Toroiaga, în M. Rodnei –

Rodna Veche, Valea Blaznei, în Obcina Mestecănişului – Fundul Moldovei, în sectorul

Ostra - Leşul-Ursului – Barnar şi în M.Giurgeului – Bălan; m i n e r e u de f i e r - în

cristalinul epimetamorfic din Obcina Mestecăniş – Delniţa, în aria de magmatite neogene

din M.Harghita – Lueta ; b a r i t i n ă, la Ostra , precum şi o serie de roci sedimentare,

vulcanice sau rezultate din alterarea rocilor vulcanice, utile în construcţii sau pentru

fabricarea materialelor de construcţie, ca b a z a l t e – Topliţa, Racoş, a n d e z i t e –

Bixad, Stînceni ş.a., c a l c a r - Bicaz -Chei, Comarnic, Lespezi ş.a., g r e s i i - Tarcău,

Teliu ş.a., c a o l i n - Lepteş, Parva, Băile Harghita, h i d r o m i n e r a l i z a ţ i i, în

special în aureola mofetică a catenei vulcanice).

5

Sub aspect geomorfologic, mai ales în consecinţa evoluţiei din perioadele

geologice recente, Carpaţii Orientali au relieful cel mai tânăr prin comparaţie cu celelalte

regiuni montane, cu adaptarea cea mai clară a culmilor şi văilor la structura substratului.

De asemenea, ca efect al înălţărilor inegale impuse de orogeneza valahă, au altitudinile

cele mai mari situate la extremităţi - M.Rodnei în nord (2.303m) şi M.Bucegi în sud-vest

(2.505 m) – şi arii mai coborâte în partea central-sudică – bazinul Oituzului. Dezvoltarea

largă a formaţiunilor sedimentare, foarte variate sub aspect litologic, favorizează procese

geomorfologice extrem de active, în special în aria de fliş, care modifică uneori

substanţial şi rapid morfologia versanţilor, degradează învelişul vegetal şi solurile,

măresc excesiv debitele solide ale râurilor, uneori le barează şi produc pagube materiale

importante.

2.1.2. Relieful

Din punct de vedere morfometric, Carpaţii Orientali se apropie cel mai mult de

valorile medii din sectorul carpatic românesc (Al.Roşu, 1973). Altitudinea medie este de

aproximativ 1.000 m, fragmentarea orizontală evidenţiază interfluvii montane largi de

aproximativ 600 m, iar combinaţiile cele mai frecvente ale altitudinilor relative cu

valorile înclinării terenului sunt caracteristice unui relief cu energie1 medie, în cea mai

mare parte a munţilor, c a l m în ariile platourilor structurale slab fragmentate şi

sectoarelor longitudinale, largi, ale văilor,  e n e r g i c în sectoarele de văi transversale şi

f o a r t e e n e r g i c în ariile de contact ale unor extreme altitudinale şi în masivele pe

suport litologic rezistent la modelare mecanică.

Factorul modelator principal al reliefului actual au fost şi rămân râurile, cele mai

vechi efecte morfologice ale acţiunii lor erozive păstrându-se în suprafeţele de nivelare,

prezente în partea înaltă a multor interfluvii montane. Faţă de opiniile mai vechi

(A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937 ş.a.), literatura de specialitate din ultimele decenii

(I.Sârcu, 1961,1971, N.Barbu, 1976) a demonstrat convingător că tectogenezele

miocene (în special stirice şi moldave), deosebit de puternice în toţi Carpaţii şi care în

aria orientală au şariat fundamentul cristalin peste sedimentarul eocen şi chiar miocen

1 Senso Irina Ungureanu, 1978, 1998

6

inferior (spre exemplu în sudul Ţării Maramureşului), au dezmembrat complet suprafaţa

de nivelare post-laramică, încât cele mai înalte şi mai vechi plaiuri de azi nu pot fi decât

post-attice, corespunzând nivelului Râu-Şes. Denumit Cerbu (I.Sîrcu, 1961, 1971), acest

nivel relativ neted a fost identificat la altitudini de 1500 m – 1750 m în M.Rodnei, în

M.Giumalău, în M. Vrancei, M.Siriu, ş.a. Mult mai larg este nivelul post-valah,

dezvoltat la 1000 m – 1200 m, denumit Mestecăniş (Predeal, Clăbucete, Poiana Mărului)

şi în care se înscriu majoritatea intefluviilor plane sau uşor ondulate aflate la altitudini de

1000 m – 1200 m. Actuala reţea de văi este destul de tânără, rezultat probabil al unor

însemnate remanieri impuse de mişcările tectonice pliocen - cuaternare şi de edificarea

catenei vulcanice. Cele mai vechi urme ale activităţii eroziv-acumulative fluviale datează

din sarmaţian (C.Martiniuc, 1948, I.Donisă, 1968) şi sunt reprezentate de importante

depozite de pietrişuri şi nisipuri de origine carpatică, situate în sectoare de debuşeu în

marea sarmatică ale unor paleorâuri (care puteau fi precursorii Bistriţei, Moldovei sau

chiar Ozanei), orientate predominant spre est, conform înclinării generale a versantului

răsăritean al catenelor moldavidice. Continuarea tectonicii plicative în miocenul superior-

pliocen şi înălţarea puternică a Carpaţilor în pliocen-cuaternar au accentuat orientarea

longitudinală a unor importante sectoare de vale şi astfel adaptarea la structura geologică.

Raporturile evolutive strânse ale reţelei de văi cu dispoziţia stratelor şi cu alcătuirea lor

petrografică explică frecvenţa succesiunilor de sectoare largi, adevărate depresiuni de

eroziune diferenţială, orientate longitudinal şi sculptate în roci puţin rezistente

(Câmpulung Moldovenesc, pe valea Moldovei, „câmplungul” Moldoviţei ş.a.) şi sectoare

înguste, orientate transversal, sculptate în roci dure (îngustările-defileu de la Pojorâta şi

Prisaca Dornei, pe Moldova, Zugreni şi Straja, pe Bistriţa ş.a.). Pe văi, în special în

sectoarele longitudinale, activitatea fluvială în principal acumulativă a creat sisteme

bogate de terase, care dovedesc efectele stimulative puternice ale înălţării tectonice din

romanian-pleistocen. Chiar dacă cele mai înalte (şi cele mai vechi) nu se mai pot

identifica decât fragmentar, uneori numai prin dispoziţia internă şi specificul

morfometric/morfoscopic al depozitelor, ele demonstrează vigoarea râurilor ca factori

morfogenetici, capabili să impună în relieful montan actual complexe morfologice de

însemnătate excepţională pentru dinamica apelor, pedogeneză, habitat uman.

7

Relieful structural din Carpaţii Orientali se îmbină în mod strâns cu cel de facies

petrografic. În mod obişnuit masivele principale şi altitudinile cele mai mari au drept

suport structuri anticlinale cu roci dure în boltă, dar sunt foarte frecvente şi inversiunile

de relief, în special sinclinale înălţate constituite din roci rezistente – conglomerate

cretacice (în masivele Bucegi, Ceahlău, Ciucaş), gresie eocenă de Tarcău (în M.Nemira,

M.Penteleu), gresie oligocenă de Kliwa (M.Siriu), calcare jurasice (în M.Rarău,

M.Hăghimaş, în Piatra Craiului). Flancurile structurilor sinclinale înălţate sunt mari

cueste montane, iar cutele-falii au asigurat formarea unor succesiuni de hog-back (în

Obcinele Bucovinei, în M.Vrancei ş.a.).

Relieful carstic are un grad mediu de răspândire, fiind mai reprezentativ în culoarul

înalt Bran-Rucăr, M.Bucegi, M.Hăghimaş, M.Rarău, sud-vestul M.Rodnei şi pe suprafeţe

mai restrânse în M.Bârsei, Munceii Tulgheşului, sudul M.Giurgeu.

Relieful glaciar este destul de modest în Carpaţii Orientali, pe care altitudinile nu

prea mari i-au menţinut, în cea mai mare parte, sub limita zăpezilor pleistocene

persistente, limită probabil mai înaltă şi zăpezi în cantităţi mai reduse decât în Carpaţii

Meridionali, ca efect al influenţelor climatice continentale. Complexe morfologice

glaciare tipice sunt în M.Bucegi, M.Rodnei şi destul de modeste în M.Maramureşului şi

în M.Călimani.Este, în schimb, larg răspândit relieful periglaciar, format în generaţii

succesive începând din pleistocen şi suprapunându-se fostului domeniu glaciar.

Crionivaţia actuală interferează cu morfogeneza fluvială (în partea superioară a

domeniului acesteia) şi, sub forma efectelor sale morfologice cele mai ample, mantalele

groase de grohotiş stabilizat şi trenele de grohotiş activ, se implică puternic în procese

geomorfologice de deplasare în masă. Răspândirea mare a rocilor gelive, ponderea mare a

formaţiunilor de fliş, favorabile şi prin structură şi prin alcătuirea petrografică modelării

fluvio-denudaţionale explică abundenţa reliefului din această categorie genetică şi

prezenţa sa aproape ubicuă. El se grupează în complexe care diversifică şi complică

morfologia glaciară din unele sectoare înalte, produc convergenţe morfologice de tip

glaciar la altitudini mai mici şi reduc stabilitatea versanţilor, în special în sectoarele

puternic antropizate (despădurite, cu nivel freatic şi unghi de taluz natural modificate

etc).

8

2.1.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice

Datorită orientării lor meridiane (perpendiculare faţă de direcţia predominantă a

dinamicii atmosferice) şi lăţimii destul de mari, Carpaţii Orientali prezintă o asimetrie

extrem de clară a etajării condiţiilor climatice şi a efectelor hidrice, vegetale şi pedologice

ale acestora. Climatul faţadei vestice, mai umed  şi  mai  moderat  faţă  de  cel  al  faţadei 

estice,  mai  uscat  şi  mai  excesiv  se  reflectă  direct  în    s t r u c t u r a p ă d u r i i :

pe versantul vestic făgetele urcă până la altitudini mult mai mari, în M.Ţibleşului

ajungând până la 1400 m (însoţite de soluri brune) şi în mod excepţional, în amestec cu

coniferele, fagul ajunge la 1600 m, în timp ce pe versantul estic nu depăşeşte 1300 m. Pe

acest versant, răşinoasele în amestec cu fagul coboară până la limita munţilor (600 m),

dar pe versantul opus nu apar nicăieri sub 1000 m. Exprimând aceeaşi asimetrie de

origine climatică, în structura pădurilor de conifere de pe versantul vestic bradul, mai

termofil, are o pondere mai mare decât pe versantul estic, unde verile sunt mai uscate,

iernile mai reci, iar stratul de zăpadă durează mai mult, chiar dacă precipitaţiile sunt mai

sărace (ca şi solurile, spodice). La nivelul local al condiţiilor climatice, extinderea mare a

depresiunilor intramontane favorizează inversiuni termice frecvente, cu temperaturi

coborâte, extrem de severe în anotimpul rece, ceţuri groase şi durabile, brize de munte-

vale şi nori cumuliformi vara pe munţii din jur. Inversiuni corespunzătoare ale vegetaţiei

etalează molizi până în partea cea mai joasă şi pâlcuri de brazi şi fagi pe rama (mai

înaltă) a depresiunilor, în apropierea sau deasupra plafonului de inversiune.

Evapotranspiraţia redusă şi morfologia plană a unor mari sectoare din depresiuni au

determinat un drenaj permanent deficitar, favorabil stagnării apei meteorice sau provenite

din izvoare, creându-se astfel condiţii pentru o pedogeneză hidromorfă şi oligotrofă, în

cele mai întinse mlaştini de turbă din ţară.

În r e g i m u l scurgerii apelor se remarcă torenţialitatea indusă de regimul

excesiv al precipitaţiilor de pe versantul estic. Mai bogate (şi mai uniforme) pe

versantului vestic, acestea produc şi o s c u r g e r e m e d i e s p e c i f i c ă mai mare,

cu valori de peste 13 l/s/km2, în timp ce în munţii de pe latura estică şi sud-estică (spre

exemplu în M.Vrancei) acestea se reduc la 10 şi chiar 7 l/s/km2. Asimetria distribuţiei

precipitaţiilor se reflectă şi în d e n s i t a t e a m e d i e a reţelei hidrografice, care este

de 0,7 – 0,9 km/km2 în vest şi nord-vest şi scade la 0,5 – 0,6 km/km2 în estul

9

Carpaţilor Orientali. Pe versantul transilvănean zăpezile se topesc mai timpuriu, iar apele

mici de iarnă sunt mai abundente decât pe versantul moldovean. În aluviunile din şesuri

şi terase, ca şi în alte depozite superficiale din lungul văilor se găsesc ape freatice

abundente şi extrem de mobile.

Dezvoltarea latitudinală apreciabilă (aproximativ 320 km) şi reducerea treptată a

masivităţii de la nord (170 km lăţime) spre sud (90 km) introduc alte diferenţieri ale

climei, vegetaţiei şi solurilor, limitele etajelor şi subetajelor urcând sensibil de la nord

spre sud. Spre exemplu, în M.Vrancei pădurea mixtă de fag şi molid urcă pe alocuri până

la 1600 m, în timp ce în M.Rodnei nu depăşeşte 1300 m, situaţie care corespunde unei

diferenţe de 1,50 C a temperaturii medii anuale, la altitudini comparabile.

În ansamblul Carpaţilor Orientali, variabilitatea climatică, altitudinea mai redusă

decât în Carpaţii Meridionali şi suprafaţa mare au favorizat dezvoltarea celui mai mare

areal forestier din ţară şi din aria montană (60% din fondul forestier al Carpaţilor

româneşti),în care s-a păstrat cel mai bine fauna spontană de mamifere şi păsări de

pădure. De asemenea, în structura pădurilor există o pondere mult mai mare a

răşinoaselor decât în celelalte regiuni carpatice, ceea ce a stimulat şi cel mai mare volum

al exploatărilor de material lemnos. În schimb, suprafaţa pajiştilor alpine este mult mai

redusă, multe pajişti din partea înaltă fiind formaţiuni secundare, create prin despădurire

(în M.Vrancei, M.Ciucului, Obcinele Bucovinei, M.Bârgău ş.a). Din această cauză şi

viaţa pastorală a fost şi rămâne mai redusă decât în Carpaţii Meridionali, relativ mai

caracteristică fiind numai în M.Rodnei şi M.Călimani (unde urcă turme ale localnicilor

dar şi ale unor oieri din Mărginimea Sibiului), ca şi în Bucegi (unde pe platoul înalt şi pe

culmile sudice vin turme ale săcelenilor şi brănenilor).

                                                

2.1.4. Particularităţile umanizării. Populaţia, reţeaua de aşezări umane,

activităţi economice

Cea mai mare parte a populaţiei şi aşezărilor umane este concentrată în depresiuni şi

în văile longitudinale largi, cu terase, unde condiţiile de climă şi sol au permis practicarea

timpurie a agriculturii. Gradul de populare al plaiurilor înalte este mai redus decât în

M.Apuseni. Favorabilitatea naturală pentru vetre de aşezări şi fertilitatea acceptabilă a

10

solurilor nu sunt însoţite însă şi de o accesibilitate la fel de mare pentru transporturi.

Carpaţii Orientali sunt şi azi mai greu de traversat faţă de celelalte regiuni carpatice,

datorită paralelismului mai multor şiruri de culmi. Trecerile cele mai uşoare sunt în

sectorul sudic, cu pasuri la altitudine mai mică (şaua Vlădenilor, în M.Perşani, la 650 m,

pasul Oituz la 865 m). În nord traversarea implică trecerea unei succesiuni de pasuri, mai

înalte : Mestecăniş (1099 m) şi Tihuţa (1227 m) pe şoseaua Suceava – Bistriţa, Pângăraţi

(1256 m) şi Bucin (1287 m) pe şoseaua Piatra-Neamţ – Târgul Mureş (cu parcurgerea

cheilor Bicazului).Această dificultate naturală explică şi întârzierea dotării sectorului

nordic cu căi de comunicaţie moderne, unele dintre ele fiind construite abia în perioada

contemporană (spre exemplu, segmentul de cale ferată dintre Vatra Dornei şi Ilva Mică,

cel dintre Salva şi Vişeu ş.a.).

Numeroasă şi deosebit de densă, populaţia din Carpaţii Orientali este mai mozaicată

sub aspect etnic faţă de alte regiuni carpatice, datorită colonizărilor organizate de statul

maghiar în sec. XII-XIII : saşii în Ţara Bârsei (în faţa pasurilor Bran, Bratocea şi Siriu),

secuii în Trei Scaune (în faţa pasului Oituz), în Ciuc (în faţa pasului Ghimeş) şi în

Giurgeu (în faţa pasului Pângăraţi). Prezenţa anterioară a românilor pe teritoriile locuite

azi de secui şi până de curând de saşi este demonstrată, pe lângă dovezile arheologice, de

existenţa unei toponimii autohtone (Poiana, Lemnea, Bolovăniş, Galbenu, Archita ş.a.),

ca şi de influenţele româneşti în obiceiuri, port, tip de casă şi de poartă etc. (S.Opreanu,

1939). De asemenea, în M. Maramureşului, în Obcinele Bucovinei şi în Ţara

Maramureşului au pătruns, liber şi treptat înainte de 1775, organizat apoi, sub

administraţia austriacă, ucraineni (ruteni, huţuli). În acelaşi sector nordic au mai fost

colonizaţi germani din Slovacia (zipseri) şi polonezi.

Suprafaţa mai mare (35.484 km2), dezvoltarea largă a depresiunilor, orientarea

reţelei de văi ş.a. au făcut ca numărul intersecţiilor naturale, cu valenţe urbigene să fie

mai mare decât în restul Carpaţilor (aşa sau format, spre exemplu, Braşovul, Vatra

Dornei, Comăneştii ş.a). Viaţa urbană are de altfel începuturi vechi, feudale, dezvoltându-

se mai întâi Rodna, ca aşezare minieră de la sfârşitul sec. XII, apoi Braşovul (1234),

Sighetul (1334) iar spre sfârşitul sec. XIV – Piatra Neamţ. Cu cele 38 de oraşe în

perioada actuală, Carpaţii Orientali prezintă o r e ţ e a urbană mai d e n s ă decât cea

naţională, în unele sectoare aproape sau chiar peste 90% din populaţie trăind în mediu

11

urban (Ţara Bârsei, valea Prahovei, depresiunea Comăneşti). Sunt însă şi situaţii în care

pe arii destul de întinse nu există oraşe şi nici măcar centre de revitalizare a reţelei, care

să poată constitui nuclee urbane în devenire (spre exemplu, pe valea mijlocie a Bistriţei,

între Bicaz şi Vatra Dornei). Necesităţi (şi posibilităţi reale) de îndesire a reţelei există,

ele reflectând gradul avansat de populare. Astfel se explică şi faptul că în această

ramură orientală se află cele mai înalte oraşe din ţară: Predeal (1040 m), Azuga (940

m), Buşteni (890 m), Vlăhiţa, Sinaia şi Gheorgheni (850 m). Multe oraşe sunt noi,

datorindu-şi statutul urban i n d u s t r i a l i z ă r i i (Bălan, Comăneşti, Zărneşti,

Râşnov, Săcele), unele păstrând încă spre periferie o funcţionalitate a g r i c o l ă

(Topliţa, Vişeul-de-Sus). Spaţiul relativ restrâns în profilul transversal al văilor a impus

uneori alungiri exagerate (Comăneşti – 8-9 km).Majoritatea oraşelor au avut timp de

decenii un d i n a m i s m deosebit (Braşov, Piatra Neamţ, Săcele, Miercurea-Ciuc, Gura

Humorului etc.). Izolat au existat şi orăşele stagnante, datorită unui profil funcţional

îngust, ca Slănic-Moldova (aproape exclusiv balnear), sau Cavnic (aproape exclusiv

minier), contrastând cu altele, tot de talie mică, dar care au făcut eforturi de diversificare

a activităţii (Sângeorz, specializat în valorificarea apelor minerale şi Nehoiu, specializat

în industrializarea lemnului, ambele adăugând însă în profilul activităţilor economice şi

unităţi ale industriei textile). De asemenea, d i v e r s i f i c a r e a activităţilor

economice a fost impulsionată de abundenţa a p e l o r m i n e r a l e, care au creat

condiţii pentru dezvoltarea celor mai numeroase staţiuni balneare din ţară: Vatra Dornei,

Borsec, Tuşnad-Băi, Malnaş, Covasna., Bodoc, Zizin, Slănic-Băi, Sângeorz-Băi ş.a.

  Pe fondul unei locuiri rurale cu caracter p e r m a n e n t, unele arii depresionare mai

izolate au asigurat o capacitate mai mare de rezistenţă autarhică ţărănimii libere – spre

exemplu în ocolul Câmpulungului. Din acest ocol, ca şi din Bârgău, a fost populată

(relativ târziu) depresiunea mai înaltă şi mai rece a Dornelor. Multe sate de pe versantul

estic, în special în bazinul Trotuşului şi pe Valea Bistriţei cuprind o însemnată proporţie

de populaţie originară din Transilvania. E x p l o a t a r e a f o r e s t i e r ă a contribuit

la umanizarea Carpaţilor Orientali într-o măsură mai mare decât în alte regiuni carpatice,

creându-se la început aşezări temporare care, cu timpul, au devenit permanente (Şesuri,

pe Bistriţa Aurie, Scutaru, pe Caşin, Tarcău ş.a.). Fabricile de cherestea şi-au format, de

asemenea, colonii muncitoreşti proprii : Vaduri, pe Bistriţa, Comandău, pe Bâsca mare

12

ş.a. Carpaţii Orientali au avut şi cel mai intens plutărit (pe Bistriţa, Dorna, Negrişoara,

Neagra Şarului, Vaser, Mureş) şi sate de plutaşi specializaţi, cum sunt cele dintre Vatra

Dornei şi Broşteni. C o n s t r u c ţ i i l e h i d r o e n e r g e t i c e au modificat mai

puternic decât în alte arii montane reţeaua de aşezări, numai prin amenajarea lacului

Izvorul Muntelui fiind necesară strămutarea a 14.000 persoane. În ceea ce priveşte poziţia

vetrelor, plafonul aşezărilor de vale ajunge la 1.100 m pe Bistriţa Aurie şi la 1.200 m pe

Bâsca. Cele mai multe astfel de sate sunt d i s o c i a t e, bine adaptate la relief şi

caracteristice tuturor văilor din partea central-estică, Suceava, Moldova, Moldoviţa,

Bistriţa, Trotuş etc. Există însă sate de tip disociat şi în sectorul nordic, mai fragmentat al

depresiunii Giurgeului, ca şi în depresiunea Întorsurii Buzăului. Deşi mai puţin

caracteristice, există şi a ş e z ă r i de p l a i, care urcă destul de sus, la peste 1.400 m în

Obcinele Bucovinei, 1.365 m în M.Bârgăului, 1.350 m în culoarul Bran-Rucăr, 1.300 m

pe marginea depresiunii Drăgoiasa etc. Acestea sunt aşezări d i s p e r s a t e cu

gospodării risipite, relativ recente şi provin, în general, din roiri. Pe lângă locaţiile

menţionate, mai pot fi întâlnite în M.Ciucului, la izvoarele Trotuşului, în bazinul

Dămucului. În depresiuni, sate risipite sunt doar în Ţara Dornelor. Sunt aşezări mici, cu

mai puţin de 500 locuitori. În depresiunile intramontane din culoarul central predomină

însă satul de tip a d u n a t, tipic pentru Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, sectorul central-

sudic al Giurgeului şi pentru partea vestică a Ţării Maramureşului (valea Izei). Acestea

sunt de regulă şi satele cele mai mari, cu mai mult de 1.500 locuitori, uneori depăşind

3.000, ca Hărman (3.749 loc.) şi Prejmer (4.841 loc.) în Ţara Bârsei, Joseni (5.406 loc.) şi

Ditrău (6.078 loc.) în Giurgeu, Moisei, în Ţara Maramureşului (8.961 loc.), Poienile-de-

sub-Munte (10.561 loc.), în M. Maramureşului etc.

La recensământul din 1992, în Carpaţii Orientali trăia o populaţie de 1.986.752

locuitori, generând o densitate de 56 loc./km2, absolut neobişnuită în ariile montane

europene. Valorile m a x i m e sunt caracteristice pentru depresiunile care au îmbinat o

industrie dezvoltată şi diversificată cu o agricultură intensivă, Ţara Bârsei-Trei Scaune şi

Comăneşti, cu peste 150 loc./km2. Densităţile cele mai m i c i corespund masivelor

montane bine împădurite, lipsite de văi largi şi depresiuni, ca M.Călimani, M.Gurghiu-

Harghita, M.Vrancei, M.Leaota (sub 20 sau chiar sub 10 loc./km2). Dinamica actuală a

populaţiei confirmă Carpaţilor Orientali menţinerea calităţii de arie de c r e ş t e r e, chiar

13

dacă mai lentă în ultimii ani, în contrast puternic cu alte arii din ţară şi de pe continent.

Cea mai rapidă creştere a populaţiei s-a produs în zona de influenţă a Braşovului, pe

valea Trotuşului, pe valea Bistriţei între Bicaz şi Piatra Neamţ, în zonele miniere Ostra şi

Baia Sprie-Cavnic. Au existat însă şi sectoare de

reducere a populaţiei,ca urmare a reducerii ritmului exploatărilor forestiere (în M.Vrancei-

-bazinul râului Bâsca, valea Caşinului) iar în ultimii ani reducerea ritmului exploatărilor

miniere determină stagnări sau reduceri ale numărului populaţiei, uneori în foste arii de

creştere (Ostra, Bălan). Datorită bilanţului demografic permanent pozitiv, unele sectoare

marchează însă în continuare creşteri, chiar pe fondul unor deficite migratorii (Ţara

Oaşului, M.Bârgăului ). În ceea ce priveşte mişcarea m e c a n i c ă , în perioadele trecute

au fost foarte caracteristice migraţiile temporare pentru muncă, mai ales din depresiunile

dens populate ale Maramureşului şi Oaşului, pentru exploatări forestiere şi pentru cosit,

migraţii care, în forme atenuate, se mai menţin şi astăzi.

Sub aspectul activităţilor economice, Carpaţii Orientali se evidenţiază printr-un nivel

al industrializării superior chiar celui al urbanizării, pe de o parte deoarece numeroase

unităţi industriale mici au fost dispersate în aria rurală, iar pe de alta pentru că o bună

parte din populaţia care lucrează în industria din oraşe locuieşte, de fapt, în sate. În

deceniile trecute, cu o populaţie care reprezenta 10% din totalul naţional, în Carpaţii

Orientali se realiza 11% din producţia industrială a ţării. Spre deosebire de regiunile

extracarpatice, în special cele de câmpie, cele mai caracteristice ramuri industriale sunt

cele bazate pe resurse proprii de materii prime şi energie.

În industria electro-energetică predomină hidrocentralele, construite pe Bistriţa

(Stejaru, Pângăraţi, Vaduri şi Bâtca Doamnei), Ialomiţa (Dobreşti, Moroieni şi

Scropoasa), sau amenajate în barajele lacurilor de alimentare cu apă: Paltinu pe Doftana,

Poiana Uzului pe Uz, lacurile de pe Tărlung şi de pe Firiza, de la Măneciu pe Teleajen ;

noi hidrocentrale sunt în construcţie pe Buzău la Siriu şi Nehoiaşu, pe Dâmboviţa la

Dragoslavele, pe Colibiţa şi pe Bistriţa mijlocie la Borca şi Poiana Teiului.

Termocentralele sunt mici, cea mai importantă fiind la Comăneşti şi funcţionând cu

cărbune local.

Foarte însemnată este în Carpaţii Orientali industria lemnului, susţinută de cele mai

mari exploatări forestiere din ţară, prin care se obţin anual aproximativ 7.000.000 m3

14

lemn, în special de răşinoase. Foarte multe fabrici de cherestea se înşiruie şi astăzi pe văi,

deşi multe unităţi s-au desfiinţat prin concentrarea producţiei, mai ales pe văile Bistriţei

(Vatra Dornei, Tarcău, Piatra Neamţ), Moldovei (Frasin, Gura Humorului), Trotuşului

(Lunca-de-Jos, Agăş) şi Vişeului (Vişeul-de-Sus, Borşa). Acestora li s-au adăugat mari

combinate de industrializare a lemnului, în care pe lângă c h e r e s t e a se produc şi p

l ă c i a g l o m e r a t e, p l ă c i f i b r o – l e m n o a s e, m o b i l ă etc., la Sighet,

Gălăuţaş, Comăneşti, Covasna. Fabrici de mobilă de calitate funcţionează la Câmpulung

Moldovenesc, Târgul Secuiesc, Braşov, Ghimbav, Codlea, Gheorgheni, Nehoiu,

Miercurea-Ciuc, Ditrău ş.a. Este bine reprezentată şi industria c e l u l o z e i şi a h â r t

i e I, cu unităţile de la Buşteni, Zărneşti, Prundul Bârgăului, Ghimbav. Mai recent s-a

realizat o instalaţie de obţinere a u l e i u r i l o r e t e r i c e din cetină, la Pângăraţi, iar

la Sadova a funcţionat o instalaţie de recuperare, sortare şi uscare a seminţelor de

conifere, extrem de căutate pe piaţa externă.

Industria materialelor de construcţie produce mari cantităţi de c i m e n t şi v a r,

gruparea de la Bicaz-Taşca având cea mai mare capacitate din ţară (4.000.000 t/an) şi

intrând în ultimii ani sub administraţia concernului Lafarge, angajat şi în importante

acţiuni de retehnologizare, orientate spre confinarea la sursă a emisiilor de pulberi, care

în perioada anterioară au avut un puternic şi complex impact negativ. Gruparea este

urmată de capacităţile de la Comarnic şi Braşov. Mici instalaţii tradiţionale de producere

a varului se păstrează încă pe valea Bicazului şi la poala Rarăului. Argilele refractare sunt

valorificate pentru producerea c ă r ă m i z i l o r r e f r a c t a r e în Ţara Bârsei şi în

jurul său, la Braşov, Cristian, Azuga şi Comarnic. Pietrişul din glacisurile piemontane ale

depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune se valorifică într-o mare întreprindere de p r e f a b r

i c a t e din b e t o n, la Braşov. Dintre fabricile de c ă r ă m i d ă şi ţ i g l ă , cea mai

cunoscută este cea de la Feldioara.

În metalurgia neferoaselor nu funcţionează decât prima treaptă tehnologică, aceea a

concentrării minereurilor în numeroase instalaţii de flotaţie, construite în apropierea

minelor, la Bălan, Tarniţa, Fundul Moldovei, Baia Borşa, Băiuţ, Baia Sprie, Herja,

Cavnic ş.a. Concentratele sunt trimise apoi pentru industrializare finală în alte unităţi din

ţară sau se exportă.

15

Petrolul extras se rafinează la Dărmăneşti (rafinăria are o capacitate totală de 700.000

t/an) şi la Braşov. Industria chimică este destul de modestă : se produc coloranţi la

Codlea (iniţial pe seama cărbunelui local), mase plastice la Râşnov, articole de cauciuc şi

din mase plastice, la Braşov, Gura Humorului, Sfântul Gheorghe), medicamente din

plante la Pângăraţi ş.a.

Destul de restrânsă este şi siderurgia, iniţiată prin uzina de fontă de la Vlăhiţa (acum

închisă) şi reprezentată prin mici oţelării şi turnătorii de fontă care funcţionează pe lângă

întreprinderile mecanice din Braşov, Gheorgheni ş.a. La Ferneziu funcţionează o

instalaţie de bioxid de mangan electrolitic, obţinut pe baza minereului din bazinul

Dornelor iar Baia Sprie este singurul centru de separare a wolframului din ţară. Pe lângă

acestea, marea carieră de dolomite cristaline de la Izvorul Mureşului asigură centrelor

siderurgice din ţară mari cantităţi de fondant.

În industria textilă este deosebit de caracteristică industria l â n i i, dezvoltată în

gruparea Braşovului, iniţial pe seama oieritului tradiţional (la Braşov, Lunca Câlnicului,

Covasna, Ghimbav, Azuga. Cultura i n u l u i alimenta mai bine în deceniile trecute

topitoriile de la Joseni şi Reci, precum şi întreprinderile integrate de filatură şi ţesătură de

la Gheorgheni şi Negreşti-Oaş.

Celelalte ramuri industriale s-au dezvoltat mai mult în funcţie de tradiţia

meşteşugărească, de calificarea forţei de muncă, precum şi de linia politică a distribuţiei

spaţiale mai omogene a producţiei industriale. Primul loc în cadrul acestei categorii

revine industriei c o n s t r u c ţ i i l o r de m a ş i n i şi a p r e l u c r ă r i i m e t a l e

l o r, cu cel mai vechi şi mai important centru (al doilea după capitală) la Braşov. Acolo

se produc tractoare (unitatea asigura 87% din producţia naţională), camioane, rulmenţi,

utilaj industrial, material rulant, produse electronice şi de mecanică fină, şuruburi etc.

Centre mai mici sunt Ghimbav (pentru elicoptere, avioane uşoare, planoare), Tohan

(motorete şi biciclete), Sinaia (pompe de injecţie), Săcele (echipament electric pentru

autovehicule), Râşnov (scule), Sfântul Gheorghe (piese auto), Miercurea-Ciuc (tractoare

pe şenile), Târgul Secuiesc şi Sighet (şuruburi), Piatra Neamţ (utilaj agricol) etc., multe

dintre ele aflându-se în strânse relaţii tehnologice cu industria braşoveană, sau derivând

din descentralizarea unităţilor industriale din Braşov. Cele mai recente unităţi au fost cele

de la Gheorgheni, producătoare de piese turnate pentru maşini-unelte şi de la Bogdan-

16

Vodă, care avea 1000 locuri de muncă pentru producerea de electromotoare. La Vatra

Dornei funcţionează întreprinderi specializate în reparaţii de utilaj minier şi forestier.

Urmează, în aceeaşi categorie de motivaţie funcţională, acele ramuri ale industriei t e x t

i l e care folosesc pentru ţesături fire sintetice (spre exemplu, fabrica de stofe pentru

mobilă din Gheorgheni), bumbac din import (ţesătoriile şi filaturile din Miercurea-Ciuc,

Sfântul Gheorghe, Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc), fire diverse pentru

tricotaje (la Braşov, Piatra Neamţ, Sighet, Negreşti-Oaş, Nehoiu, Sângeorz-Băi), sau

ţesături pentru confecţii (Târgul Secuiesc, Miercurea-Ciuc, Sighet etc.).

În toată perioada postbelică, cu excepţia ultimilor ani, agricultura a avut în Carpaţii

Orientali o poziţie secundară faţă de industrie, dar o proporţie însemnată a populaţiei

active a fost permanent antrenată în activităţi agricole, capabile să absoarbă multă forţă

de muncă şi să acopere în mod tradiţional o bună parte a necesităţilor de consum.

Structural, se evidenţiază trei tipuri de agricultură. Primul, este cel cu predominanţă netă

a z o o t e h n i e i, în care cultura plantelor este neînsemnată. Se cresc în special bovine

şi ovine, dar pe alocuri se menţin şi efective importante da cabaline, extrem de necesare

în mica gospodărie ţărănească, pentru lucrările agricole şi pentru transportul pe drumuri

grele. În Obcinele Bucovinei, unde funcţionează şi herghelia de la Lucina, se

înregistrează cea mai mare densitate a cabalinelor din ţară. O astfel de agricultură se

practică în sectorul estic al Ţării Maramureşului, în Ţara Dornelor, pe văile Sucevei,

Moldovei, Bistriţei, Trotuşului ş.a. Pe seama materiei prime de origine animală

funcţionează fabricile de produse lactate de la Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc,

Sighet, Vişeul-de-Sus, Baraolt, Remetea, Braşov ş.a. şi cele de produse din carne de la

Piatra Neamţ, Braşov, Sinaia ş.a. Pieile sunt mai slab valorificate, capacităţi de prelucrare

menţionabile fiind numai la Câmpulung Moldovenesc, Topliţa şi Braşov. Pe suprafeţe

mici se cultivă cartof, plante furajere (trifoi), secară şi ovăz. La altitudini mai mici

pătrunde şi porumbul, uneori acoperind până la 60% din puţinul teren arabil (pe valea

mijlocie a Bistriţei). În cadrul celui de al doilea tip de agricultură zootehnia continuă să se

menţină pe primul loc, dar are o pondere însemnată şi c u l t u r a p l a n t e l o r. În

creşterea animalelor se înregistrează o proporţie mai mare a porcinelor, pe lângă bovine şi

ovine, ca urmare a creşterii ponderii furajării cu plante cultivate. Culturile, pe suprafeţe

mult mai mari, sunt dominate tot de cartof şi plante furajere, dar se adaugă destul de mult

17

grâu, orz, sfeclă de zahăr, in. Acest tip de agricultură este caracteristic marilor depresiuni

din partea central-sudică (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc). Cerealele produse alimentează

industria morăritului şi panificaţiei de la Braşov, cea a berii de la Braşov, Ozun, Azuga

etc. Sfecla de zahăr se prelucrează la fabrica de zahăr de la Bod, iar pe baza acestuia

funcţionează industria produselor zaharoase de la Braşov. Cartoful este materia primă

pentru fabricile de spirt şi amidon de la Târgul Secuiesc, Sânsimion şi Ozun. Pentru al

treilea tip de agricultură este caracteristică ponderea comparabilă a z o o t e h n i e i, c u

l t u r i i p l a n t e l o r de c â m p şi p o m i c u l t u r i i. Acest tip este caracteristic

pentru partea vestică, mai joasă şi mai caldă, a Ţării Maramureşului, ca şi pentru Ţara

Oaşului. La Sighet funcţionează şi principala unitate de semi-conservare a fructelor din

Carpaţii Orientali.

Ca pretutindeni, dar mai ales ca pentru o arie montană, transporturile au o

însemnătate deosebită. Legăturile la distanţă sunt asigurate în primul rând de calea ferată,

care este reprezentată prin patru artere transcarpatice (Salva – Vişeu – Sighet, Păltinoasa

– Ilva Mică, Târgul Ocna – Ciceu şi Comarnic – Braşov) şi de o arteră longitudinală

(Braşov – Miercurea - Ciuc – Topliţa – Deda). Reţeaua de căi ferate fiind destul de rară,

legăturile transcarpatice sunt completate de şosele. Prin specificul lor acestea urcă la

altitudini mai mari şi admit pante mult mai accentuate, spre exemplu, Negreşti-Oaş –

Sighet (peste pasul Huta, 587 m), Baia Mare – Sighet (peste pasul Gutâi, 987 m),

Câmpulung Moldovenesc – Rădăuţi (peste pasul Trei Movile, 1.040 m şi pasul Ciumârna,

1.100 m), Vatra Dornei – Sighet (peste pasul Prislop, 1.416 m), Vatra Dornei – Bistriţa

(peste pasul Tihuţa, 1.227 m), Târgul Neamţ – Topliţa (peste pasul Pătru-Vodă, 900 m şi

pasul Sărmaş, 1.105 m), Bicaz – Gheorgheni – Sovata (peste pasul Pângăraţi, 1.256 m şi

pasul Bucin, 1.287 m), Miercurea-Ciuc – Odorheiul Secuiesc (peste pasul Vlăhiţa, 985

m), Târgul Secuiesc – Oneşti (peste pasul Oituz, 816 m), Braşov – Câmpulung (prin

culoarul înalt Bran Rucăr, 1.290 m), Săcele – Vălenii-de-Munte (peste pasul Bratocea,

1.272 m).

Valorificarea turistică şi balneară a potenţialului natural (peisaj, izvoare minerale,

climat) este foarte inegală. Există arii cu o infrastructură adecvată, capabile să atragă

fluxuri turistice importante (M.Bucegi, valea Prahovei, M.Bârsei, valea superioară a

Oltului), arii cu un grad mediu de dotare (M.Ceahlău, valea Bicazului, M.Rodnei,

18

M.Gutâi, M.Harghita), dar şi arii întinse aproape necunoscute pentru turism (M.Călimani.

M.Maramureşului, M.Tarcău ş.a.).

2.1.5. Unităţi spaţiale

Având în vedere consecinţele evoluţiei geologice şi paleogeografice a Carpaţilor

Orientali, definirea principalelor subunităţi se poate realiza prin aplicarea criteriului

morfostructural. Cu argumentarea anterioară a apartenenţei grupării montane a Bucegilor,

personalitatea geografică a marilor morfostructuri este exprimată concret prin cinci

subunităţi, aproape integral paralele, orientate NNV-SSE : Munţii axului cristalino-

mezozoic, Munţii flişului, Munţii vulcanici, Ulucul depresionar central, Gruparea

montană cu caracter de tranziţie spre Carpaţii Meridionali (a Bucegilor)2.

2.1.5.1. Munţii axului cristalino-mezozoic

Catena centrală, care se desfăşoară între valea Tisei şi valea pârâului

Şercaia, constituie o subunitate discontinuă, întreruptă în partea sa central-sudică de

avansarea spre est a munţilor vulcanici. Astfel, între izvoarele Trotuşului şi defileul

Oltului de la Racoş fundamentul cristalin şi, probabil, învelişul său de sedimente

mezozoice sunt fracturate, scufundate şi acoperite de magmatitele pliocen-pleistocene ale

M.Harghita. Întreruperea produce astfel două sectoare montane foarte inegale. Primul

este situat între valea Tisei şi izvoarele Trotuşului, îngustându-se treptat spre sud şi

cuprinzând M.Maramureşului, M.Rodnei, M.Bistriţei Aurii, M.Bistriţei Mijlocii,

M.Giurgeu, M. Rarău şi M.Hăghimaş. Al doilea constituie extremitatea sud-vestică şi

este reprezentat prin M.Perşani.

2 Divizarea Carpaţilor Orientali în trei subunităţi, încă de largă accepţie, marcate de „culoarul” Bârgău-Dorna-   Câmpulung şi   – respectiv – valea Oituzului-pasul Oituz-depresiunea Braşov, este inconsecventă criteriilor de    regionare geografică,   rezultatul concret fiind exagerat de eterogen la nivel individual. Spre exemplu, în „grupa    nordică” sunt incluse masive şi   culmi cu o constituţie geologică (şi resurse minerale) diferită - vulcanice,    cristaline (cu înveliş sedimentar predominant   carbonatic) şi de fliş, desfăşurate V-E pe aproape  170 km şi  având    diferenţe ale altitudinilor maxime de 1.500 m, ceea ce determină diferenţieri climatice importante, cu efecte    corespunzătoare asupra alimentării şi regimului apelor, asupra   dispoziţiei şi structurii învelişului vegetal, al    solurilor,  posibilităţilor de utilizare a terenurilor, tipului de habitat şi structurii   activităţilor economice.    Caracterul acesta eterogen se repetă şi în cazul celorlalte subunităţi.

19

În substratul g e o l o g i c soclul cristalin vechi aflorează frecvent, datorită activării

puternice a modelării externe de către orogenezele alpine, prin care cea mai mare parte a

învelişului sedimentar mezozoic a fost înlăturată. Fragmentar, sub formă de lambouri şi

petece (de acoperire), frecvent în poziţie sinclinală, acesta se mai păstrează pe marginea

estică a axului (sinclinalul Rarăului, sinclinalul Hăghimaşului ş.a.). O parte din această

cuvertură de sedimente are dispunere anormală, fiind de fapt un rest al pânzei transilvane.

Litologic este constituită din calcare triasic-jurasice şi conglomerate cretacice, care au

indus formarea unui relief mult mai variat decât cel de pe roci cristaline, masiv, greoi,

monoton, cu excepţia sectoarelor modelate glaciar.

Ca în cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali, r e l i e f u l munţilor cristalino-

mezozoici se prezintă sub forma unor culmi paralele, orientate conform structurii de

ansamblu, NNV-SSE, deşi adaptarea la structură este mai puţin evidentă decât în

subunitatea de fliş. Datorită efectelor puternice ale orogenezelor alpine, cel mai vechi

relief de modelare ciclică este nivelul post-attic Cerbu, păstrat fragmentar, pe suprafeţe

nu prea mari ; nivelul post-romanian, Mestecăniş, este mult mai larg dezvoltat, în el

înscriindu-se majoritatea interfluviilor montane cu altitudinea de 1.100 m - 1.200 m. În

neogen şi cuaternar munţii aceştia au fost fracturaţi şi reîntineriţi prin înălţări puternice,

ceea ce le-a creat un aspect de masive-blocuri, antrenate inegal în cele mai recente

mişcări de înălţare, fapt care explică diferenţele mari de altitudine dintre M.Rodnei, care

depăşesc 2.000 m şi aproape toţi ceilalţi munţi (1.500 m – 1.900 m), M.Perşani rămânând

chiar sub 1.300 m. Acest ecart altitudinal destul de mare generează diferenţierile c l i m a

t o –h i d r i c e corespunzătoare, cu toate consecinţele lor asupra modelării reliefului,

învelişului vegetal şi solurilor. Caracteristici morfologice şi vegetale alpine se realizează

numai în M.Rodnei. În rest predomină un peisaj de munţi mijlocii sau chiar mici, care se

menţin în cea mai mare parte la nivelul etajului forestier.

Munţii Maramureşului , ca unitate naturală, depăşesc spre nord frontiera naţională,

continuându-se până la culoarul format de văile Tisei, Tisei Albe şi Ceremuşului Negru.

În sud-vest trec gradat spre partea estică, mai înaltă, a Ţării Maramureşului. În sud şi sud-

est se întind până la pasul Prislop şi valea Bistriţei Aurii, învecinându-se cu M.Rodnei şi

M.Suhard, iar spre est valea Ţibăului îi separă de Culmea Ţapului.

20

O r o g r a f i c, au aspectul unui arc de cerc larg, orientat spre sud-vest, care se

desfăşoară între confluenţa Vişeului cu Tisa şi confluenţa Ţibăului cu Bistriţa. Culmea

principală se înalţă până la 1.937 m în vârful Pop Ivan şi trimite prelungiri radiare spre

sud-vest, separate de afluenţii de pe dreapta ai Vişeului, uneori mai înalte. Dintre acestea,

cele mai importante sunt culmea Farcăului (1.957 m), situată între văile Repedea şi

Ruscova, culmea Bardăului (între văile Ruscovei şi Vaserului), culmea Toroiaga (între

văile Vaser şi Ţâşla) şi culmea Cearcănu (între Ţâşla şi pasul Prislop).

C o n s t i t u ţ i a g e o l o g i c ă foarte variată a M.Maramureşului a generat un r

e l i e f diferit. Corespunzător aflorimentelor fundamentului cristalin mai dur s-

au format culmi greoaie, masive, pe gnaisele, micaşisturile, amfibolitele, cuarţitele

seriilor cristaline mezo-metamorfice, dispuse într-o coardă ce subîntinde arcul de cerc –

în Pop Ivan, în bazinul mijlociu al Vaserului ş.a., culmi mai scunde şi versanţi cu

dinamică activă pe cristalinul epimetamorfic, predominant în fundamentul

M.Maramureşului, ca şi pe rocile mai puţin rezistente din cuvertura sedimentară a

pânzelor transilvană şi bucovinice. Tectonica de înălţare a stimulat puternic modelarea

fluvială, astfel încât râurile şi-au împins obârşiile spre NE, traversând această bară

cristalină.

După I.Sârcu, între 1.600 m – 1.800 m culmile montane reprezintă fragmente ale

suprafeţei de nivelare Cerbu, a cărei vârstă post-stirică (post-attică) este demonstrată de

faptul că în M.Cearcănu ea secţionează, la acelaşi nivel, atât sedimentarul paleogen cât şi

cristalinul care şariază depozitele respective. Suprafaţa de nivelare Mestecăniş, la 1.200

m, este mai puţin clară. Au rezistat foarte bine modelării externe rocile mezo-

metamorfice, ca şi o serie de roci magmatice, de vârste diferite, cele mai vechi fiind nişte

bazalte şi dolerite triasice din sedimentarul transilvan (sincrone celor din sectorul montan

mehedinţean şi din vestul M.Metaliferi), iar cele mai noi, andezite şi diorite

neogene, antrenând o mineralogeneză de tip hidrotermal (sulfuri complexe) şi

hidromineralizaţii predominant carbogazoase. Primele au conservat altitudinea maximă

din M.Maramureşului (1.957 m), în culmea cu profil bine marcat Farcău-Mihailec.

Celorlalte le corespund câteva corpuri subvulcanice, dintre care cel mai important este

cupola masivă Toroiaga, cu zăcămintele de la Burloaia şi Baia Borşa, cu roci de

construcţie şi izvoarele carbogazoase, bicarbonatate, feruginoase, cloro-sodice, calcice

21

Şuligu, Lostun, ş.a., pe valea Vaserului, Câşla, Vinişoru, ş.a., pe văile Câşla şi Secu. Pe

complexele de fliş cretacic, din extremitatea nord-estică şi pe cele transgresive de fliş

paleogen, din sud - sud-vest, constituite din roci

cu rezistenţă diferită (argile, marne,  calcare,  marnocalcare bituminoase, menilite, şisturi 

disodilice,       gresii calcaroase, marnoase, microconglomeratice, conglomerate ş.a.),

relieful are caracteristici statice şi dinamice corespunzător diferite, prezentând culmi

ample, altitudini de peste 1.800 m şi versanţi în general stabili, în cazul conglomeratelor

cretacice de Bardău (Pietrosul Bardăului), muncei de 1.200 m şi versanţi extrem de

instabili, în cazul complexelor argilo-marnoase (M.Novăţului, M.Maxim ş.a.). Acelaşi

reflex petrografic este caracteristic şi pe văile râurilor, secţionarea cristalinului mezo-

metamorfic generând sectoare de chei sălbatice (spre exemplu pe valea mijlocie a

Vaserului), iar rocile slab rezistente lăsând loc unor lărgiri depresionare, tipică fiind cea

de la Poienile-de-sub-Munte, pe Ruscova, într-o prelungire a flişului paleogen. Dispoziţia

stratelor în complexele sedimentare, ca şi stratificaţiile cristalinului, au generat versanţi

cuestiformi şi abrupturi structurale, cele mai cunoscute fiind în M.Cearcănu (Cearcănu,

Podul Cearcănului, Comanul). Sub efectul condiţiilor climatice din pleistocen, modelarea

glaciară şi periglaciară a creat circuri simple (în Farcău) şi chiar complexe de circuri

(Pietrosul Bardăului), uneori mai greu identificabile, datorită convergenţelor morfologice

induse de eficacitatea proceselor de crio-nivaţie subactuală şi actuală, ca şi de

disponibilitatea scoarţelor de alterare (de pe cristalinul epimetamorfic şi de pe

sedimentarul de fliş) pentru procese de deplasare în masă. Se consideră că alunecările de

teren de mare amploare, parţial stabilizate sub pădure, au fost declanşate în condiţii

periglaciare pleistocene.

C l i m a este aspră, cu ierni lungi de peste o jumătate de an şi cu zăpezi abundente,

corespunzătoare unor valori medii multianuale ale precipitaţiilor care depăşesc 1.000 mm

în depresiuni, iar pe culmi sunt de peste 1.400 mm, asigurând a p e l o r curgătoare o

alimentare permanentă şi debite mari, uneori excepţionale, ca reflex al potenţării

reciproce a influenţelor climatice atlantice şi boreale. În cuvetele de origine glaciară şi

nivală s-au acumulat apele unor lacuri (Tăul Vindirelului, în Mihailec, Tăurile

Bardăului). Hidromineralizaţiile generate de vulcanism se combină cu tipuri hidrochimice

dominate de prezenţa fierului, în cristalin, a sulfului în unele sedimente oligocene

22

ş.a. Corespunzător condiţiilor climatice, munţii sunt acoperiţi aproape integral de o v e g

e t a ţ i e forestieră. Pădurile de conifere (cu molid, brad, zadă şi tisă), dominante în

partea nord-estică, se amestecă pe latura sud-vestică, mai scundă, cu fag, care urcă

dinspre Ţara Maramureşului uneori până la 1.360 m. În partea înaltă a tuturor culmilor

care depăşesc 1.650 m – 1.700 m se dezvoltă un complex vegetal subalpin, cu tufărişuri

de jneapăn, ienupăr, smârdar, arin de munte. Poienirile, mai restrânse decât în alţi munţi,

s-au făcut însă mai ales la acest nivel subalpin, ca şi spre contactul cu Ţara

Maramureşului şi pe valea Ruscovei. La adăpostul masivelor forestiere f a u n a este

mult mai bine păstrată decât în alte sectoare montane, deşi prin vânat abuziv au fost

exterminate bovideele mari (ultimul exemplar de zimbru a fost vânat în 1852 pe valea

Ţibăului), capra neagră ş.a. Sunt însă numeroase exemplare de urs, lup, cerb, râs, mistreţ,

iar dintre păsări sunt destul de bine reprezentate tetraonidele. În rezervaţia naturală

Cornul Nedeii – Ciungii Bălăsinii (480 ha) este protejat cel mai mare efectiv de cocoş-de-

mesteacăn din ţară. Spre obârşiile pâraielor sunt încă mulţi păstrăvi iar pe cursurile

superioare ale Vişeului, Vaserului şi Ruscovei a rezistat, în mod spontan, lostriţa. Faţă

de caracteristicile pedologice generale ale ariei montane, în tipologia şi distribuţia

spaţială a solurilor se remarcă (Secu, Cr., 1998) prezenţa unor rendzine cambice şi litice

(pe aflorimente carbonatice, mai sus de 900 m, în Podul Cearcănului ş.a.), a andosolurilor

(formate sub vegetaţie subalpină şi frecvente la altitudini de peste 1.700 m în Toroiaga,

Piciorul Caprei ş.a.), precum şi forme specifice de poluare/degradare a solului (datorate

unor pulberi din halde, deşeuri din prelucrarea primară a lemnului, despăduriri abuzive

care reactivează mase de grohotiş ş.a.).

U m a n i z a r e a este mai puţin intensă. În M.Maramureşului sunt numai trei aşezări

permanente, dintre care una foarte nouă (colonia minieră de la Baia Borşa). În Poienile-

de-sub-Munte şi la Repedea, sate de vale, localnicii sunt ruteni. Relativa izolare,

specificul etnic/religios şi ocupaţiile de bază explică şi comportamentul demografic

intens natalist, satele menţionate (în special primul) având o populaţie extrem de

numeroasă. Activităţile economice tradiţionale, predominante şi astăzi, sunt silvo-

zootehnice. S-a exploatat şi se exploatează încă mult lemn, transportat pe căi ferate

înguste în bazinul Vaserului (odinioară prin flotaţie) şi cu mijloace auto pe valea

Ruscovei. În zootehnie, iniţial oieritul a fost predominant, ulterior trecându-se la creşterea

23

preferenţială a bovinelor. Cele mai recente activităţi economice sunt exploatarea

minereurilor neferoase din M.Toroiaga (Baia Borşa-Burloaia şi Noviciori) şi a

andezitelor, minelor asociindu-li-se şi instalaţiile de preparare (concentrare) de la Baia

Borşa. Lucrările de amenajare şi exploatare (construcţii de drumuri, haldare, construcţii

de locuinţe, amenajarea iazurilor de decantare etc., ca şi despăduririle mai intense din

ultimii ani, au provocat degradări ale versanţilor, fenomene de poluare a apelor de

suprafaţă şi freatice etc. Potenţialul turistic natural al M.Maramureşului este foarte mare,

dar insuficienţa reţelei de drumuri şi a capacităţilor de cazare (există un singur camping,

de mici dimensiuni, la Poienile-de-sub-Munte) fac ca aceşti munţi să fie foarte puţin

cunoscuţi.

Masivul Rodnei este un puternic horst cristalin, asimetric, orientat oblic faţă de

direcţia generală a liniilor structurale din Carpaţii Orientali şi care a evoluat în cadrul

unei reţele de fracturi profunde. Cele mai importante dintre acestea sunt falia Dragoş-

Vodă, în nord şi falia Someşului Mare, în sud, în lungul cărora M.Rodnei domină Ţara

Maramureşului şi contactează gradat Dealurile Năsăudului. Dislocaţii tectonice

corespund şi limitelor de vest (valea Sălăuţei-pasul Şetref-Valea Carelor), spre

M.Ţibleşului şi de est (valea superioară a Vişeului-pasul Prislop-valea superioară a

Bistriţei Aurii-pasul Rotunda), spre M.Maramureşului şi M.Suhard, ale masivului.

O r o g r a f i c, masivul se prezintă sub forma unei culmi principale de aproximativ

50 km, care întrerupe marele uluc depresionar central. Culmea este marcată de vârfuri

care nu coboară sub 2.000 m (Rebra, Puzdrele, Galaţi, Gargălău, Vârful Laptelui,Inău,

Vârful Omului), mai înaltă totuşi în NE faţă de SV, alungită pe direcţie est-vest, sinuoasă

şi asimetrică, din care se orientează spre nord şi spre sud culmi secundare. Înscriindu-se

în asimetria generală, culmile nordice sunt scurte, înalte (2.303 m în vârful Pietrosul) şi

abrupte. Cele care se înscriu în versantul sudic sunt prelungi, mai puţin înalte şi mai

domoale. Văile care separă aceste culmi sunt adâncite puternic (cu 600 m - 1.000 m).

Substratul g e o l o g i c este esenţialmente cristalin, cu o pondere mai mare faţă de

M.Maramureşului. Prezenţa masivă a unor roci mezometamorfice, dure – micaşisturi,

gnaise, amfibolite, cuarţite, calcare cristaline, din seria de Rebra-Barnar, a unor

magmatite intrusive mai vechi – granite, diorite şi a unor roci subvulcanice neogene –

riolite, andezite, dacite, ca şi tectonica de înălţare specifică horsturilor, accentuată prin

24

înălţarea generală determinată de orogeneza valahă, explică altitudinile mari, neobişnuite

în Carpaţii Orientali. Rocile epimetamorfice aflorează în special în partea central-sudică,

în bazinul Anieşului. Stilul plicativ iniţial, orientat SV-NE, i-a imprimat cristalinului o

structură specifică, cu supracutări înspre NE, structură complicată însă şi printr-o

basculare generală N-S. În extremitatea vest – sud-vestică depozite sedimentare cretacic

superior-paleogene în facies de fliş şi cutate – gresii, calcare, menilite, şisturi bituminoase

– acoperă transgresiv cristalinul.

Cu aceste motivaţii tectono–structurale şi petrografice complexe, r e l i e f u l

prezintă asimetria spaţială şi altitudinală menţionată, precum şi o serie de vestigii ale

modelării ciclice, foarte variate ca aspect, distribuite pe un ecart altitudinal destul de mare

şi uneori greu racordabile, ceea ce a perpetuat şi o diversitate de opinii asupra numărului

şi vârstei nivelurilor respective (A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937, I.Sîrcu, 1961). Cele

mai clare sunt identificate la 1.700 m – 1.800 m, în special pe sedimentarul paleogen din

vest – sud-vest (suprafaţa Bătrâna, sau Cerbu, post-attică), dar şi în nord-est, în M.Ştiol şi

la 1.250 – 1.300 m, în câteva interfluvii marginale, spre văile Vişeului, Bistriţei Aurii şi

Someşului Mare (suprafaţa Rotunda – Mestecăniş - post-valahă).

Deşi structural substratul este destul de diferenţiat, efectele morfologice sunt mai

puţin vizibile. Pot fi citate totuşi culmi pe structuri de sinclinal înălţat (spre exemplu

culmea Corongiş, de pe versantul sudic, susţinută şi de calcare cristaline) şi văi care

mulează parţial structuri sinclinale (spre exemplu, pe acelaşi versant sudic, valea

superioară a Gersei), ca şi caracterul de mare hog-back al abruptului nordic. De

asemenea, o serie de trepte structurale apar în profilul longitudinal al văilor glaciare,

accentuând pragurile şi producând cascade, una dintre cele mai frumoase fiind pe calcare

cristaline, între circul Izvorul Cailor şi Valea Fântânii.

Alcătuirea petrografică se impune în primul rând prin diferenţieri altitudinale, rocile

metamorfice şi magmatice susţinând sectoarele cele mai înalte şi mai masive(Pietrosul şi

Puzdrele pe cuarţite, Inăul pe micaşisturi), iar sedimentarul din sud-vest fiind în mare

parte înlăturat prin modelare externă şi generând culmi care abia depăşesc 1.700 m.

Alternanţele de roci cu rezistenţă diferită au determinat evoluţia diferenţiată a văilor. Spre

exemplu, valea superioară a Someşului Mare se prezintă sub forma unei succesiuni de

tronsoane înguste, săpate în roci magmatice şi tronsoane largi, în sedimentarul paleogen

25

(„depresiunile” Şanţ, Rodna şi Maieru). Cel mai original efect morfologic este creat însă

de calcarele (sedimentare) eocene şi de calcarele cristaline, pe care s-au produs fenomene

de carstificare. Doline, lapiezuri şi peşteri de dimensiuni modeste (Baia lui Schneider, pe

Valea Vinului) sunt caracteristice în sectoarele de calcare cristaline, mai greu corodate,

dar mai ales în calcarele eocene din vest – sud-vest, unde pe faţă de strat a evoluat şi cea

mai lungă peşteră din Carpaţii Orientali, Izvorul Tăuşoarelor, cu galerii ramificate pe mai

mult de 11 km, avenuri (Jgheabul lui Zalion, cu adâncime de peste 240 m), circuite

hidrogeologice complicate etc.

Precedate de o modelare fluvială intensă, efectele glaciaţiilor cuaternare (trei faze ,

după L.Sawicki şi I.Sîrcu, primele două cu gheţari de vale, ultima numai cu gheţari de

circ) au imprimat M.Rodnei veritabile caracteristici alpine. În tot lungul culmii principale

şi îndeosebi pe latura sa nordică se înşiră complexe de circuri glaciare (Pietrosul, Rebra,

Puzdrele, Inău ş.a.) separate de culmi îngustate şi ascuţite, cu aspect de custuri (mai puţin

spectaculoase decât în Carpaţii Meridionali), urmate de văi

glaciare cu   morfologie caracteristică (Pietroasa, Ştiolul, Bila, Lala), pe care morenele fr

ontale coboară până la 1000 m. Acumulările de gheaţă au fost uneori masive,

producându-se chiar fenomene de transfluenţă : se pare că gheţarul de sub vf. Ştiol ar fi

joncţionat, peste şea, cu cel de la obârşia Văii Fântânii.

Deosebit de active au fost (şi rămân) procesele de modelare crio-nivală, care au

diversificat şi complicat relieful glaciar din partea înaltă şi care domină întregul palier

altitudinal de peste 1.700 m. Grohotişuri, în cea mai mare parte active, îmbracă baza

abrupturilor, alternând cu valuri şi torenţi de blocuri, potcoave şi ghirlande nivale, pietre

glisante şi terasete de solifluxiune se înşiruie şi se succed pe versanţi ş.a.m.d. Sub

altitudinea menţionată, morfogeneza este dominată de modelarea fluvială şi de procesele

de versant, extrem de active pe arealele despădurite din sectorul sud-vestic. Cele două

domenii morfogenetice interferează, cu o extensiune mai mare a proceselor periglaciare

pe versantul nordic şi în sezonul rece.

Formele cele mai caracteristice ale reliefului fluvial sunt văile, puternic adâncite şi în

general înguste, modificate prin modelare glaciară în cursul lor superior şi aproape fără

terase, amploarea determinată tectonic a eroziunii în adâncime reducând condiţiile

acumulării aluviunilor (ca şi ale păstrării morenelor laterale). Singura excepţie, notabilă,

26

o constituie valea Someşului Mare, însoţită de 6 niveluri de terasă, până la altitudinea

relativă de 200 m (I.Sîrcu, 1973), sau chiar 8 niveluri (I.Ichim şi colab., 1988). Pe

Bistriţa Aurie, acumulări fluviale nu s-au identificat decât până la 20 m.

C l i m a M.Rodnei exprimă la valori maxime influenţa reliefului, cu etajarea termică

(40C- -20C), a precipitaţiilor (900 mm - 1.400 mm), cu asimetrii (N-S) caracteristice ale

gradienţilor termici şi pluviometrici şi cu o dinamică a aerului din ce în ce mai puternică

spre altitudinile mari. În cadrul acesteia se citează frecvent o pondere însemnată a

componentei sud-vestice, cu efect de spulberare a zăpezii spre nord-est şi de acumulare a

ei în căldările glaciare adăpostite (spre exemplu, în Pietrosul). În Rodna sunt numai 80

zile pe an fără îngheţ, iernile sunt lungi şi aspre, cu temperaturi medii care coboară sub -

160C, fapt care explică şi plafonul poienirilor pentru fâneţe destul de coborât, cel puţin

pe versantul maramureşan.

Ca reflex al alimentării bogate şi relativ constante din ploi şi zăpezi, r â u r i l e din

M.Rodnei se distribuie într-o reţea densă (!,2 km/km2 ) care drenează, pe trasee paralele,

versantul nordic (Bătrâna, Repedea, Putreda, Inăul, Lala) şi cel sudic (Gersa, Rebra,

Cormaia, Anieş, Izvorul Băilor). Cele 23 de lacuri din circurile glaciare (Lala, Buhăiescu,

Galaţi ş.a.) completează volumul apelor de suprafaţă. Între apele subterane se remarcă

cele cantonate în scoarţele de alterare groase de pe cristalinul epimetamorfic, ca şi cele

antrenate în circuitele carstice subterane, deosebit de interesante sub aspectul traseelor

parcurse, al poziţiei şi caracterului resurgenţelor etc.(spre exemplu, izbucul Izei,

resurgenţa de pe valea Telcişorului – cu arie principală de alimentare departe, spre est, în

valea Gersei etc.).

V e g e t a ţ i a M.Rodnei, predominant forestieră, se distribuie etajat şi asimetric, cu

păduri de amestec fag-conifere bine dezvoltate şi urcând până la altitudini mai mari

(1.300 m-1.400 m) pe versantul sudic, cu o largă dezvoltare a pădurilor de molid, extrem

de viguroase, cu creşteri naturale medii de 7,5-8,2 m3/ha, în structura cărora se remarcă

zadă şi tisă, iar la limita superioară (în medie la 1.750 m) exemplare de zâmbru, care

ajung până în marginea circurilor (de exemplu în circul Lala). Altitudinile mari,

caracteristice unor arii destul de întinse, au asigurat condiţii climatice prielnice şi etajului

alpin, mai bine dezvoltat decât în M.Maramureşului, în cadrul căruia se remarcă

tufărişurile şi pajiştile subalpine cu jnepenişuri dense şi câmpuri de smârdar, ansamblul

27

purtând denumirea locală generică de „durzău” şi constituind habitatul preferat al

cocoşului de mesteacăn. În pajiştea alpină sunt numeroase specii de Festuca, Silene,

Campanula, Gentiana, Soldanella, Pulmonaria, precum şi o serie de endemisme -

caryophilacee (Lychnis nivalis), compozite (Saussurea porcii), umbelifere (Heracleum

carpaticum). Pe fondul climatic rece s-au menţinut şi o serie de relicte glaciare. Fără

posibilitatea reconstituirii fondului faunistic bogat al acestor munţi (în care până în

secolele trecute mai existau bouri, zimbri, elani, potârnichi albe, de zăpadă - Lagopus

mutus, zăgani, vulturi pleşuvi ş.a.), au fost recolonizate capra neagră şi marmota alpină.

Se menţin efective importante de urs, cerb, mistreţ, râs, lup, vulpe, jder, iar dintre păsările

deosebite cocoşul-de-munte, ierunca şi câteva exemplare de cocoş-de-mesteacăn. Pentru

conservarea întregului peisaj natural (aflorimente geologice, morfologie glaciară,

elemente de floră şi faună), încă din perioada interbelică (1932) s-au constituit rezervaţia

Pietrosului (ajunsă treptat la 6.400 ha şi evoluată până la regim de parc naţional).

Puţin fertilă, cuvertura de s o l u r i montane este diversificată de caracterele

rendzinice pe substratul carbonatic din vest – sud-vest şi de cele andice din sud-est. Cu

excepţia celor de pe terase, aceste soluri au fost favorabile numai pădurilor şi pajiştilor.

U m a n i z a r e a M.Rodnei este redusă, iar ca distribuţie spaţială prezintă acelaşi

caracter asimetric al datelor naturale : este localizată în ariile marginale, cu precădere

spre baza versantului sudic unde, în lungul văii Someşului Mare, în special în sectoarele

uşor lărgite, se înşiruie sate mari - Valea Mare, Şanţ, Rodna, Maieru (peste 5.000 loc.),

Telciu (pe Sălăuţa, peste 4.000 loc.) şi unde densitatea medie ajunge la 40 loc/km2. În

partea nordică recentul oraş Borşa (păstrând accentuate caractere rurale) se disociază pe

mai mulţi kilometri în lungul văii omonime, iar în partea sudică micul oraş Sângeorz-Băi

are o funcţionalitatea predominant balneară. Populaţia este majoritar românească.

Sub aspectul activităţilor economice, se repetă aceeaşi orientare silvo-pastorală din

M.Maramureşului. Exploatarea lemnului este foarte intensă, iar în zootehnie predomină

creşterea bovinelor, bazată pe fâneţe, dar şi pe păşunile situate uneori până la 1.000 m.

Sunt foarte caracteristice la această altitudine, pe versantul sudic, „văcăriile” (echivalent

al stânelor), în special în comunele ale căror limite administrative trec culmea principală,

spre nord (spre exemplu, Rodna). Acestor activităţi li se adaugă culturi montane, pe

treptele de terasă din lungul Someşului Mare şi al treptelor de piemont dinspre Ţara

28

Maramureşului, ca şi o veche preocupare minieră (extracţia minereurilor de sulfuri

complexe şi de pirită, cu flotaţii la Rodna şi Făget), începută la Rodna şi Valea Blaznei

din perioada medievală, la care s-au adăugat mai târziu exploatările de caolin de la Parva

(cu flotaţie la Rebrişoara), dacit şi andezit de la Valea Vinului, Anieş şi Sângeorz, calcar

cristalin (marmoră) de la Cormaia, Anieş, Maieru şi de pe Valea Fântânii. Relativ recentă

este şi valorificarea, prin îmbuteliere şi proceduri terapeutice, a apelor minerale

(bicarbonatate, carbogazoase, sulfuroase, cu debite de 140.000 l/24 ore) la Valea Vinului

şi Sângeorz-Băi. Activităţile turistice sunt modeste. Drumurile de acces în masiv nu sunt

integral marcate, nu sunt organizate servicii turistice ghidate, nu s-au făcut amenajări

pentru sporturi de iarnă (cu excepţia celor de la Borşa), capacităţile de cazare în aria

montană propriu-zisă sunt insuficiente (cabanele de sub Puzdrele şi Pietrosu, cabana

„Farmecul pădurii” de pe valea Cormaia şi mica staţiune Sângeorz sunt mult sub nivelul

potenţialului turistic natural al masivului), iniţiativa locală pentru turism rural ecologic

este slabă, însuşi regimul de protecţie şi de acces în rezervaţia Pietrosul sunt slab

controlate. Perspectiva economico-socială a M.Rodnei rămâne totuşi strâns legată de

valorificarea turistică a potenţialul său natural, însă la un nivel superior celui actual.

Munţii Bistriţei Aurii constituie o subunitate destul de controversată în literatura de

specialitate. Identitatea ei (Culmea Suhardului, Culmea Ţapului şi Obcina Lucina-

Mestecăniş), argumentată în 1971 de către I.Sîrcu, este fie numai parţial acceptată (Al.

Roşu, 1973), fie integral negată (N.Barbu, 1976, Valeria Velcea, A.Savu, 1982 ş.a.).

Conform unor criterii foarte diferite, culmile menţionate sunt atribuite de către

contestatari în parte M.Maramureşului, în parte M.Rodnei, în parte Obcinelor Bucovinei.

Caracteristicile lor de ansamblu, impuse în primul rând de omogenitatea geologică (mai

accentuată decât în unităţile precedente)  şi  de  poziţia  accentuat internă (au un singur

contact, foarte redus, cu o singură arie depresionară, tot internă, rece şi

umedă),   cu  reflex  până  în specificul umanizării, pledează însă pentru unitatea lor.

P o z i ţ i o n a l, în SV valea Coşnei îi separă de M.Bârgăului, în NV pasul Rotunda îi

separă de M.Rodnei, în N masivul Tomnaticul îi prelungeşte dincolo de frontiera

naţională, până la confluenţa Ceremuşului Alb cu Ialovicioara, în NE culoarul de văi

Ceremuşul Alb-Suceava superioară- Moldova superioară îi separă de Obcinele

29

Bucovinei, spre SE valea Putnei îi separă de M.Bistriţei mijlocii. Spre S domină Ţara

Dornelor.

O r o g r a f i c sunt reprezentaţi prin trei culmi, orientate NNV-SSE : culmea

Suhardului, cea mai înaltă (1931 m, în vârful Omul), situată pe dreapta Bistriţei Aurii,

culmea Ţapului (1661 m), aflată între văile Ţibău, Cârlibaba, Bistriţa Aurie şi Obcina

Lucina-Mestecăniş (1588 m), între Cârlibaba, Moldova şi Bistriţa Aurie. În constituţia g

e o l o g i c ă domină rocile din seria epimetamorfică de Tulgheş. Numai în extremitatea

nord-estică şi în cea sud-vestică (spre contactul cu M.Bârgăului) sunt prezente roci

sedimentare (dolomite, calcare, conglomerate, marne), de vârstă triasic-jurasic-cretacic

inferior şi cretacic superior-eocen, aparţinând cuverturii mezozoice a cristalinului,

flişului intern şi – respectiv – flişului transcarpatic.

În consecinţă, r e l i e f u l acestor munţi este masiv, greoi, destul de monoton.

Culmile sunt

netede  sau   foarte  larg   bombate,  derivând   din   suprafeţele  de  nivelare Cerbu şi Mes

tecăniş. Văile principale sunt adâncite mult sub nivelul culmilor (uneori cu pete 400 m),

având aspectul unor defilee înguste. Doar văile Bistriţei şi Moldovei sunt mai largi,

însoţite de terase (mai ales inferioare). Vârfurile cele mai înalte, spre exemplu Omul, se

înalţă peste suprafaţa de nivelare miocenă. Pe aflorimentele de calcare, dolomite şi

conglomerate mezozoice, în Lucina, relieful are contururi mai variate, este semeţ, uneori

ruiniform, cu stânci izolate, turnuri, piramide etc. De asemenea, pe conglomeratele şi

calcarele eocene din sud-vest, culmea numită sugestiv Ouşorul (1639 m) domină aria

depresionară alăturată. La traversarea calcarelor şi a dolomitelor triasice, văile au

sectoare scurte de chei (Moldova, între Breaza şi Botuş, Lucava). Pe faciesurile mai puţin

rezistente ale cristalinului şi pe fliş, s-au format depresiuni de eroziune diferenţială

(Fundul Moldovei ş.a.). În M.Bistriţei Aurii glaciaţia cuaternară nu a avut efecte

morfologice, cel mai probabil datorită deficitului de precipitaţii impus de poziţia internă.

Sub vârful Omul se află o depresiune circulară, considerată de origine nivală. O altă

depresiune, similară genetic şi parţial colmatată, este citată şi în culmea Ţapului. Sunt

foarte frecvente mantale de grohotişuri fixate, formate probabil în condiţii periglaciare, în

prima parte a cuaternarului.

30

Sub aspectul v e g e t a ţ i e i, munţii aceştia se desfăşoară aproape integral în nivelul

pădurii de conifere, datorită rigorii termice impuse nu atât de altitudine, cât de aceeaşi

poziţie în interiorul masei montane. Influenţele climatice vestice fiind mult mai slabe

decât în M.Rodnei şi M.Maramureşului, fagul nu pătrunde decât izolat. În afară de molid,

pădurile de conifere mai au pin, brad, tisă şi zadă. Altitudinile în general modeste nu

favorizează climatic vegetaţia subalpină, prezentă doar pe suprafeţe restrânse cu

jnepeniş, numai în culmea Suhardului. În Lucina, în rezervaţia naturală Răchitaşul Mare

este protejată cea mai mare suprafaţă cu Arctostaphylos uva-ursi din ţară (91 ha). În

locurile cu apă stagnantă s-au format turbării oligotrofe, una dintre acestea favorizând şi

conservarea unui areal însemnat de Betula nana aflat, de asemenea, în regim de rezervaţie

naturală.

U m a n i z a r e a este mai avansată în ariile marginale, mai ales în bazinele

Moldovei şi Sucevei unde, pe lângă satele de vale s-au format şi aşezării risipite de plai

(spre exemplu, în partea de vest a depresiunii Fundul Moldovei şi la izvoarele Sucevei).

Unele sate, ca acelea de pe valea superioară a Bistriţei Aurii, sunt relativ noi, formate în

legătură cu exploatările miniere (Iacobeni) sau cu cele forestiere (Şesuri). În schimb,

bazinele superioare ale Ţibăului şi Cârlibabei sunt sălbatice, cu pădure masivă şi lipsite

de sate.

Locul principal în activităţile economice este deţinut de exploatarea lemnului, în

trecut încă mai intensă, când se şi plutărea pe Bistriţa Aurie. În prezent lemnul extras se

evacuează prin transport rutier. Un drum transmontan leagă aşezările Cârlibaba şi

Izvoarele Sucevei, prin nordul Lucinei. Din perioada administraţiei austriece au început şi

exploatările minereului de mangan (lentile de carbonaţi din cristalinul de Tulgheş) din

minele Arşiţa, Nepomuceni, Dadu, Coşna ş.a., cu prelucrare primară la Iacobeni, ale

sulfurilor complexe (pirite şi calcopirite cuprifere), la Fundul Moldovei şi ale minereului

de fier (impregnat în calcare şi dolomite triasice), la Delniţa. Se cresc bovine de rasă,

foarte productive şi cabaline pentru tracţiune (cai huţuli, în herghelia de la Lucina).

Condiţiile climatice destul de aspre şi solurile predominant forestiere nu permit decât

culturi nepretenţioase, pe suprafeţe foarte restrânse. În terenul agricol cele mai

reprezentative sunt fâneţele.

31

Munţii Bistriţei mijlocii sunt limitaţi în nord-vest de valea Putnei, în vest domină

aliniamentul de depresiuni din ulucul central – Ţara Dornelor, Drăgoiasa, Bilbor, în sud

se întind până la valea Bistricioarei, care îi separă de M.Hăghimaşului, iar în est valea

Bistriţei, de la confluenţa cu Bistricioara şi până la confluenţa cu Colbul, apoi Colbul şi

Izvorul Giumalăului îi marchează limitele cu M.Stânişoarei şi M.Rarău.

O r o g r a f i c se prezintă ca un aliniament montan orientat NNV-SSE, fragmentat în

masive de către Bistriţa şi afluenţii săi de pe dreapta : Giumalău (1.856 m) între Putna şi

Bistriţa, Pietrosul Bistriţei (1.791 m) între Bistriţa şi Bărnărel, Barnar (1.778 m) între

Bărnărel şi Barnar, Grinţieşul Broştenilor (1.734 m) între Barnar şi Neagra Broştenilor,

Budac (1.859 m) între Neagra Boştenilor şi Borca, Grinţieşul Mare (1.758 m) între Borca

şi Bistricioara. În extremitatea sud-vestică a aliniamentului se află Munceii Tulgheşului

(1.551 m).

S t r u c t u r a l şi l i t o l o g i c sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din cristalin

epimetamorfic de Tulgheş (şisturi sericitoase, cloritoase ş.a.) mai puţin rezistent, cu

excepţia unor cuarţite şi metatufuri. Cele mai rezistente roci sunt porfiroidele de

Pietrosul, care străbat munţii de la NV spre SE sub forma unui dyke intrus în timpul

orogenezei baikaliene. Seria cristalină mezometamorfică de Rebra-Barnar (paragnaise,

micaşisturi ş.a.) are o răspândire subordonată, aflorând insular, în unele masive de pe

dreapta Bistriţei. În extremitatea sud-vestică, cristalinul este acoperit de resturi ale

cuverturii de calcare şi dolomite triasic-jurasice dispuse în structură sinclinală. Spre sud-

est, la confluenţa cu Bistricioara, apar şi formaţiuni de fliş cretacic.

R e l i e f u l predominant este generat de râuri, care au modelat un substrat destul de

neuniform ca rezistenţă. Răspândirea mare a cristalinului epimetamorfic a permis

adâncirea destul de puternică a văilor (până la 1.000 m). Înălţimile cele mai mari s-au

conservat pe porfiroidele de Pietrosul (Pietrosul), pe metatufurile acide din seria de

Tulgheş (Barnarul, Grinţieşul Broştenilor, Grinţieşul Mare), pe cuarţite dure (Giumalăul)

şi pe calcare cristaline (Budacul). În ansamblu relieful este greoi, masiv. Un peisaj

morfologic mai variat, mai pitoresc, cu pereţi abrupţi, cu măguri ş.a. s-a format pe

sedimentarul carbonatic din M.Tulgheşului. Relieful cel mai modest ca altitudine se află

pe stratele de Bistra şi de Sinaia din flişul situat în extremitatea sud-estică. La traversarea

unor roci dure văile sunt puţin evoluate, însăşi Bistriţa, la Zugreni, parcurgând tronsonul

32

său cel mai îngust (în porfiroide, între Giumalău şi Pietrosu), acelaşi caracter al văii

repetându-se şi la Toance, amont de gura Barnarului, ceea ce crea altădată mari dificultăţi

plutăritului. Aceeaşi motivaţie litologică au şi cheile Barnarului, dar şi sectoarele de vale

largă ca, spre exemplu, cel dintre Chirilu şi Crucea, pe Bistriţa, care a evoluat mai uşor în

şisturile clorito-sericitoase ale seriei cristaline de Tulgheş. Relieful de modelare ciclică

este clar reprezentat la nivelul suprafeţei miocene Cerbu (1.500 m), în special în Poiana

Ciungilor, pe latura vestică a Giumalăului, dar şi în partea înaltă, adesea cu aspect de plai,

a masivelor de pe dreapta Bistriţei. Suprafaţa pliocenă Mestecăniş este mai fragmentată,

mai greu de identificat. Cea mai interesantă (şi complicată) problemă a reliefului acestor

munţi este evoluţia reţelei de văi, care străbat aproape perpendicular structurile

cristalinului. Atât Bistriţa, cât şi afluenţii săi (Barnarul, Neagra Broştenilor, Borca,

Bistricioara) sunt orientate transversal, spre sud-vest obârşiile lor aflându-se dincolo de

linia altitudinilor maxime. Conform cercetărilor geomorfologice mai vechi (A.Nordon,

1931, R.Mayer, 1936) această situaţie se explică prin antecedenţa văii Bistriţei,

confirmată de orientarea afluenţilor ei în lungul unor vechi culoare, identificate pe

suprafeţele de nivelare. Cercetările mai noi (I.Donisă, 1968) aduc în plus argumentul

unor elemente de rocă vulcanică prezente în depozitele sarmaţiene de la debuşeul

extracarpatic al Bistriţei, ceea ce confirmă prezenţa bazinului ei încă din sarmaţian. În

acelaşi sens pledează şi meandrele adâncite, atât pe Bistriţa, cât şi pe unii afluenţi

(Neagra Broştenilor, Barnar, Bistricioara).

Aceeaşi poziţie în interiorul masei montane explică asprimea condiţiilor c l i m a t i c

e, datorită cărora v e g e t a ţ i a forestieră este aproape integral de conifere (molid, brad,

pin). Numai marginal, pe văile Bistriţei şi Bistricioarei avansează pădurile de fag şi

molid. Deşi în mod natural vegetaţia subalpină n-ar fi putut acoperi suprafeţe prea mari,

prin despădurire au fost extinse mult pajiştile secundare, pentru păşunat, în special în

Giumalău şi Budacul, deosebit de accesibile şi datorită aspectului de cupole largi în

partea lor înaltă. Pentru dimensiunile şi vârsta arborilor, pentru diversitatea şi vigoarea

formaţiunilor vegetale din aria de interferenţă a pădurii cu tufărişurile subalpine, la partea

înaltă a versantului nord-vestic al Giumalăului, în bazinul superior al pârâului Putna, a

fost instituit regim special de protecţie pentru Codrul secular Giumalău-Valea Putnei. Pe

o suprafaţă de 315 ha se află un arboret aproape pur de molid, în vârstă de aproximativ

33

130 ani, în interferenţă cu tufărişuri de jneapăn, afin, merişor şi cu o serie de plante cu

flori, tipice pajiştilor subalpine – degetăruţ (Soldanella montana), clopoţei-de-munte

(Campanula abietina), creţişoară (Alchemilla vulgaris), cinci-degete (Potentilla auraea).

În acest codru, în perimetrul unei arii de 210 ha, este ocrotit cocoşul-de-munte.

Sub aspectul u m a n i z ă r i i, munţii aceştia au fost accesibili mai mult în ariile

marginale, în lungul văilor Bistriţei şi Bistricioarei, pe care se înşiră sate răsfirate.

Activităţile economice sunt cele tipic montane, orientate spre exploatarea (de veche

tradiţie) a lemnului şi creşterea animalelor. Mai recente au fost exploatările de sulfuri

complexe de la Barnar şi Grinţieş şi de oxizi de uraniu de la Crucea. Pe valea pârâului

Borca sunt şi izvoare minerale carbogazose-feruginoase, foarte slab valorificate, ca şi

cele sulfuroase sulfatate (Broşteni, Borca).

Munţii Giurgeului continuă spre sud axul cristalino-mezozoic. Limita lor nordică este

marcată de valea Bistricioarei. În est valea Putnei, pasul Pângăraţi şi valea superioară a

Oltului îi separă de M.Ceahlău şi M.Hăghimaş, iar spre nord-vest, spre vest şi sud-vest,

deşi nu prea înalţi, aceşti munţi domină depresiunile Borsec, Giurgeu şi înşeuarea dintre

depresiunile Giurgeu şi Ciuc. Substratul g e o l o g i c este alcătuit predominant din

cristalin epimetamorfic de Tulgheş acoperit fragmentar, spre est şi sud de calcare triasic-

jurasice, spre nord-vest de formaţiunea vulcanogen-sedimentară a eruptivului neogen,

detaşată de eroziune din masa catenei vulcanice. Originalitatea constituţiei geologice este

dată de prezenţa puternicului masiv de sienit nefelinic3 de la Ditrău, intrus în masa

cristalină în liasic, în aria centrală a munţilor. R e l i e f u l este, în general, lipsit de

personalitate, fiind reprezentat prin culmi mijlocii şi chiar mici, cu altitudini uşor mai

mari în partea sudică (1.567 m în vârful Piatra Şipoşului, din M.Voşlăbenilor) faţă de cea

nordică (1.544 m în vârful Prişca, din M.Ditrăului). Cele două înşeuări cărora le

corespund pasurile Ditrău şi Pângăraţi nu coboară prea mult sub nivelul general al

culmilor, văile sunt puţin adâncite şi au versanţi domoli. Nu se constată diversificări

morfologice nici pe insulele de calcare. Singurul element mai deosebit este peştera

Şugău, cu concreţiuni de calcit şi aragonit, formată în calcare cristaline, în apropiere de

Fagul Cetăţii. Reţeaua de văi nu prezintă corespondenţe structurale, fiind orientată

divergent, în special pe flancurile cupolei sienitice de la Ditrău, spre bazinele Bistriţei,

3 La originea petrotipului „ditroid” (sienit cu nefelin şi sodalit),descris pentru prima dată în literatura geologică   internaţională   (Zirkel, 1866).

34

Mureşului şi Oltului. În sectoarele mai înalte, în general la altitudinea de aproape 1.500

m, culmile se înscriu în suprafaţa de nivelare Cerbu, mai scundă decât în ariile montane

de la nord. Spre depresiunile Giurgeu şi Ciuc, V.Mihăilescu (1963) identifică şi suprafaţa

Mestecăniş, în jurul altitudinii de 1.000 m.

Asprimea c l i m a t i c ă indusă de poziţia internă este uşor diminuată de altitudinea

mai redusă, ca şi de deschiderea spre vest, către depresiunea Giurgeului (chiar dacă şi

această este o depresiune internă, rece şi umedă). P ă d u r e a, iniţial masivă, este

dominată tot de conifere, doar pe valea Bistricioarei prezentându-se sub formă de

amestec al molidului cu fag, mesteacăn, arin ş.a. Accesibilitatea permisă de altitudinile

mici şi caracterul domol al culmilor a stimulat însă poienirea puternică, pădurea fiind

înlocuită pe arii întinse cu fâneţe, în cea mai mare parte ale sătenilor din depresiunea

Giurgeului.

U m a n i z a r e a este destul de densă, satele s-au format atât în lungul văilor cât şi

pe plaiurile înalte, larg vălurite, acoperite cu gospodării risipite şi hodăi de fân. Populaţia

are o structură etnică neomogenă (români şi secui). Sub aspect economic, creşterea

tradiţională a animalelor şi exploatarea lemnului au fost însoţite, în perioada postbelică, şi

de exploatarea sulfurilor complexe (în principal pirite cuprifere) din cristalinul de

Tulgheş, la Fagul Cetăţii (M.Voşlăbenilor), prelucrarea primară a minereului

(concentrarea) realizându-se la Bălan. Se mai exploatează calcare cristaline şi

sedimentare (la Sândominic, Izvorul Mureşului, Voşlăbeni şi Lăzarea, folosite ca

materiale de construcţii şi ca fondant în siderurgia din diferite centre industriale ale ţării.

În aceeaşi aureolă mofetică a catenei vulcanice, mai puternic dezvoltată în cristalin, există

numeroase izvoare minerale, preponderent carbogazoase, încă insuficient valorificate.

Masivul Rarău constituie un fragment deosebit de interesant al sinclinalului marginal

extern al axului cristalin. Pe o suprafaţă relativ restrânsă el reprezintă partea cea mai

pitoresc individualizată a marelui interfluviu montan Bistriţa-Moldova. Spre sud-vest şi

vest valea Bistriţei, văile pâraielor Colbu şi Piciorul Stânei şi valea Moldovei (între

Breaza şi Fundul Moldovei) îl despart de M.Bistriţei Mijlocii şi M. Bistriţei Aurii. Spre

nord-est şi nord valea Sadovei şi valea Moldovei (în sectorul de la Câmpulung

Moldovenesc) îl separă de Obcinele Bucovinei, iar spre sud-est valea Holda, şaua Aluniş

şi culoarul de

35

văi  urmat  de  Slătioara  şi  Brăteasa,  afluenţi  ai   Suhăi   Bucovinene,  conturează   limit

a   faţă  de  M.Stânişoarei.  

  F u n d a m e n t u l cristalin mezometamorfic, cu gnaise oculare de Rarău, cuarţie

ş.a. şi epimetamorfic, de Tulgheş, cu importante mineralizări de sulfuri complexe,

aflorează numai în zonele marginale (în vest, spre valea Bistriţei şi în est, spre văile

Slătioara şi Brăteasa). În cea mai mare măsură masa montană este constituită însă din

cuvertura sedimentară, variată, a cristalinului (calcare şi dolomite triasice, jurasice şi

cretacic-inferioare, gresii şi conglomerate jurasic superior-cretacic-inferioare), precum şi

dintr-o masă de fliş grezo-argilos cretacic superior, în care sunt cuprinse şi blocuri de

calcar, rupte din depozitele mai vechi. Această masă de roci sedimentare este dispusă

într-o structură foarte complicată, în parte în poziţie normală (autohtonă), în parte în

pânză de şariaj (pânza transilvană), înălţată între planuri de falie sub forma unei imense

inversiuni de relief (sinclinal înălţat).

R e l i e f u l se prezintă sub forma unei culmi principale, conformă în linii mari cu

axul sinclinalului (NNV – SSE) şi cu dezvoltarea masivă a calcarelor, mai înaltă în partea

centrală (1.651 m în vârful Rarău) şi mai scundă în sud-est (1.474 m în Bâtca

Oblâncului). Spre nord-est, este dublată de o culme secundară, pe depozite grezo-

conglomeratice jurasic superior-cretacic inferioare, secţionată de micul defileu al

Moldovei dintre Pojorâta şi Sadova şi de o serie de afluenţi de pe dreapta ai Moldovei

(Mesteacănul, Valea Seacă, Izvorul Alb ş.a.) într-o serie de muncei (Muncelul, 1.302 m,

pe stânga Moldovei şi Runcu-Bodea, 1.176 m, pe dreapta râului), care închid spre sud-

vest depresiunea (lărgirea) de la Câmpulung Moldovenesc. Vârfurile cele mai înalte au

rezistat pe calcare (Rarăul, Pietrele Doamnei ş.a., sculptate în calcare recifale masive din

cretacicul inferior). Modelarea externă a mai pus în evidenţă numeroase alte blocuri de

calcare mai vechi, detaşate din masa de fliş, generând o mare varietate locală a reliefului,

cu peisaje ruiniforme, turnuri, piramide de dezagregare etc. Aflorimentele de roci mai

dure în lungul văilor au determinat formarea unor mici sectoare de chei, repezişuri şi

cataracte în albii, în contrast cu sectoarele mai largi, deschise în depozitele predominant

argiloase şi argilo-marnoase de fliş. Datorită discontinuităţilor din masa de calcar, relieful

carstic este relativ slab dezvoltat. Există o peşteră de mici dimensiuni şi greu accesibilă

(Peştera Liliecilor) la baza Pietrelor Doamnei. Este posibil ca unele turnuri de calcar să

36

fie reminiscenţe ale unui endocarst prăbuşit. Caracterul geliv al rocilor din substrat şi

altitudinea modestă a masivului au fost favorabile numai modelării periglaciare, care a

creat haosuri de blocuri şi trene de grohotiş (în cea mai mare parte stabilizate), activă şi în

prezent prin dezagregare mecanică şi procese de solifluxiune, în special în sezoanele de

tranziţie (C.-V.Rusu, 2002). În relieful de modelare ciclică, suprafaţa Cerbu este

identificată la 1.500 m – 1.600 m, prin forme-martor (Rarăul, Todirescu). Suprafaţa

Mestecăniş, la 1.000 m – 1.100 m, include partea superioară a culmilor marginale dinspre

bazinul Moldovei.

C l i m a prezintă unele particularităţi determinate de poziţia mai estică faţă de axul

Carpaţilor Orientali, ceea ce măreşte efectul influenţelor continentale, reducând

corespunzător efectele altitudinii asupra umezelii aerului. La staţia meteorologică Rarău,

în medie multianuală precipitaţiile nu depăşesc 910 mm, iar temperatura aerului

subliniază acelaşi continentalism, având valori medii anuale de 20 C, -7,70 C în ianuarie

şi 11,80 C în august, cu o asimetrie sensibilă între versantul sud-vestic şi cel nord-estic

Specificul climatic se reflectă în structura v e g e t a ţ i e i, reprezentată prin păduri de

conifere (molid, brad, pin, tisă), în amestec pe versanţii estici şi pe culmile mai scunde

dinspre bazinul Moldovei cu fag, mesteacăn, paltin. La nivelul acestei păduri de amestec

(între 800 m şi 1.320 m) s-a organizat, încă din 1905, prima rezervaţie forestieră din ţară

– Codrul secular Slătioara, căruia i s-a adăugat mai târziu rezervaţia naturală Todirescu.

Acoperă împreună o suprafaţă de 854 ha de pădure de amestec, cu exemplare deosebite

de molid şi fag, arbuşti şi multe plante cu flori, unele endemice sau rare – papucul

doamnei, tulichină (Daphne mesereum), vulturică (Hieracium pojorâtense), foaie grasă

(Pinguicula alpina), floare-de-colţ. Se extinde pe versantul estic al vârfurilor Popchii

Rarăului, Todirescu şi Arşiţa Rea, prelungindu-se spre est pe culmile Bâtca Leşii, Bâtca-

cu-Plai şi Bâtca Neagră, ca şi pe văile unor pâraie – Pârâul lui Ion, Ursului, Ciurgău şi

Slătioara. Pajiştile din Rarău sunt secundare, frecvenţa oronimului „arşiţă”demostrând

intensitatea despăduririi. În partea înaltă sunt folosite ca păşuni, iar în ariile mai joase

pentru fâneţe. În învelişul de s o l u r i, pe lângă cambisolurile brune eu-mezobazice şi

spodosolurile de sub pădurea de conifere, distribuite spaţial în conformitate cu etajarea

morfoclimatică şi asimetria climato-vegetală menţionată, sunt caracteristice areale de

rendzine, pe aflorimentele de calcar.

37

Rarăul este un masiv destul de intens u m a n i z a t Pe versantul dinspre valea

Moldovei şi în aria cu relief scund dintre culmea secundară Runcu-Bodea şi culmea

principală, gospodăriile şi hodăile sunt risipite în fâneţe. Pe versanţii dinspre Bistriţa şi

Suha sunt caracteristice satele de vale. Sub aspect economic, pe lângă exploatarea pădurii

şi creşterea animalelor (în special bovine de rasă) sunt importante şi exploatările de

minereuri neferoase (sulfuri complexe) şi de baritină, deschise în perioada postbelică.

Exploatarea principală este la Leşul Ursului, minereul transportându-se printr-un tunel de

cale ferată îngustă, pe sub şeaua Aluniş, la flotaţia de la Tarniţa şi apoi concentratul

obţinut fiind trimis la Frasin, pe valea Moldovei. În aria Rarăului se exploatează şi destul

de mult calcar, folosit – în parte chiar de către localnici, în cuptoare mici, tradiţionale – la

fabricarea varului, unităţile principale fiind la Câmpulung Moldovenesc şi la Pojorâta.

Turismul este activ, peisajul masivului fiind deosebit de atractiv. Circulaţia turistică a fost

stimulată prin deschiderea drumurilor modernizate care traversează masivul, din valea

Bistriţei, pe pârâul Chiril, spre partea înaltă a Rarăului şi din valea Moldovei, pe Izvorul

Alb, spre aceeaşi parte, sau care îl înconjoară pe la est – Câmpulung-Stulpicani-Holda.

Acelaşi rol stimulativ îl are şi hotelul alpin de sub Pietrele Doamnei. Importanţa turistică

a Rarăului este sporită şi de poziţia nodală, care permite excursii radiale, spre Giumalău,

defileul de la Zugreni al Bistriţei, Vatra Dornei etc.

Munţii Hăghimaş sunt aşezaţi între valea Bistricioarei, în nord, care îi separă de M.

Bistriţei mijlocii, culoarul longitudinal de văi urmat de Putna şi de Oltul superior, în vest,

dincolo de care se află M.Giurgeului şi un culoar identic în est, urmat de Pintic, Pârâul

Caprei, Dămuc, Valea Rece şi cursul superior al Trotuşului, care îi separă de masivul

Ceahlău, M.Tarcăului şi M.Ciucului, Spre sud se întind până la pasul Ghimeş, de şosea.

În ansamblu, repetă peisajul natural al Rarăului, dar într-o poziţie mai sudică, ocupând o

arie mai întinsă şi având o morfologie mai variată.

Sub aspect g e o l o g i c fundamentul cristalin aflorează sub forma a două benzi

puternice, orientate NNV-SSE, pe cele două flancuri ale sinclinalului, cel vestic mai larg

iar cel estic mai îngust. Predomină seria mezometamorfică de Hăghimaş-Rarău-Bretila,

străbătută de aceleaşi gnaise oculare, ca şi în Rarău. Partea axială a sinclinalului este din

depozite mezozoice masive, din care se disting calcarele şi dolomitele triasice şi jurasice,

ca şi formaţiunea de wildfliş a cretacicului inferior, constituită din argile şi nisipuri cu

38

blocuri de roci diferite, conglomerate, breccii şi klippe de calcar tithonic-neocomiene.

Depozitele carbonatice jurasic-superioare au o dispoziţie anormală, în pânză de şariaj,

fiind petece de acoperire din pânza transilvană, suprapuse în orogeneza austrică

wildflişului, acesta fiind, la rândul său, ultima secvenţă sedimentară a unui alt domeniu

tectonic, pânza bucovinică. Postaustric, în sinclinalul Hăghimaşului s-au depus

conglomerate cenomaniene, iniţial probabil mult mai masive, ulterior îndepărtate parţial

prin eroziune.

R e l i e f u l este relativ lipsit de unitate, prezentându-se sub forma unui ansamblu de

culmi oarecum independente, ca rezultat al adâncirii puternice a reţelei de văi în

consecinţa înălţării determinate de orogeneza valahă, la sfârşitul pliocenului şi începutul

cuaternarului. Culmea principală (Curmătura, 1.792 m în vârful Hăghimaşul Mare) este

situată între văile Oltului şi Bicăjelului şi se continuă spre sud prin culmea mai scundă

Naşcalat (1.566 m). În nord, între Putna, Bistricioara şi Bicaz se află M. Suhardului (care

culminează la nord-vest de Lacul Roşu în Licaş, la 1.675 m) iar spre est, între Bicăjel şi

Dămuc se află culmea Dămucului, mai scundă (1.435 m).

Tectonica de înălţare şi acţiunea diferenţiată a modelării externe asupra substratului

geologic foarte variat au dat Hăghimaşului aspectul unui mare sinclinal suspendat,

sedimentele mezozoice (calcarele, dolomitele şi conglomeratele, în special) rezistând mai

bine la eroziune, în timp ce pe cristalinul epimetamorfic relieful este mai estompat.

Flancul vestic al sinclinalului, care formează culmea Curmăturii, este mai înalt, datorită

grosimii mai mari a calcarelor jurasice, dominând printr-un abrupt impresionant (de peste

800 m), cu caracter de cuestă, valea Oltului. În lungul său se înşiruie cele mai mari

înălţimi – Hăghimaşul Mare, Hăghimaşul Negru (1.773 m), Piatra Singuratică, ş.a., între

care se află înşeuări, care par să aibă o motivaţie tectonică (falii transversale). În

M.Suhardului înălţimile cele mai mari (Licaşul,Vithavaşul ş.a.) sunt formate pe calcare

jurasic-superioare sau pe conglomerate cretacice (Highişul). Culmea Dămucului, cea mai

scundă, este sculptată în wildfliş şi cristalin epimetamorfic. În aceleaşi depozite friabile

ale wildflişului, valea superioară a Bicăjelului, cu orientare longitudinală, se lărgeşte sub

forma unei depresiuni, cea de la Trei Fântâni, amont de angajarea râului în cheile din

sectorul inferior, săpat în calcare jurasic superior – cretacic-inferioare. Aproape toate

văile au orientare longitudinală, fiind paralele culmilor. Contrastează numai valea

39

principală, a Bicazului, orientată transversal şi secţionând structurile masive de calcare

mezozoice într-unul dintre cele mai spectaculoase sectoare de chei din ţară, cu pereţi

verticali, înalţi de 200 – 400 m. Geneza cheilor pare să fie relativ recentă, determinată de

acelaşi impuls tectonic al orogenezei valahe. Un rol important în formarea acestui sector

l-au avut procesele carstice. Tronsoanele cu versanţi în surplombe au evoluat din traseele

unor cursuri subterane, care uneau mai multe avenuri şi ale căror plafoane s-au prăbuşit.

Astfel au rezultat şi unele blocuri de mari dimensiuni, care se succed în lungul cheilor,

aşa cum sunt cele de la confluenţa Bicăjelului cu Bicazul. Alţi afluenţi parcurg, de

asemenea, sectoare de chei, unele încă mai spectaculoase (cheile de pe cursul inferior al

Şugăului). În lungul acestora sunt multe ruperi ale profilului longitudinal, cu cataracte şi

chiar mici cascade, care evidenţiază diferenţele de duritate ale rocilor din substrat. Uneori

văile secundare rămân uşor suspendate, nereuşind acordul de ritm al evoluţiei cu valea

principală. Carstul de suprafaţă este bine reprezentat, cu multe lapiezuri, doline, martori

de carstificare (hum-uri), chiar depresiuni care au fost considerate polii (Poiana Albă)

etc. Resurgenţele, destul de numeroase şi cu debite permanente dovedesc existenţa unor

cursuri subterane importante, dar endocarstul este greu accesibil şi puţin cunoscut.

Singurele accesibile sunt câteva peşteri mici – Toşorog, în partea de est, aproape de

Pârâul Caprei şi Munticelu, în apropiere de cheile Şugăului.

Evoluţia ciclică a reliefului a generat suprafeţe de nivelare, cea miocenă secţionând

sub formă de platouri  structural-

erozive  (I.Bojoi, 1971)  culmea  Curmăturii,  la aprox. 1.700 m. Mai bine  reprezentată

este suprafaţa pliocenă Mestecăniş, în care se încadrează majoritatea interfluviilor

secundare, la altitudinea de 1.000 – 1.200 m.

În M.Hăghimaş nu există relief glaciar, probabil în consecinţa climatului mai sărac în

precipitaţii din partea centrală a Carpaţilor Orientali, ecranată spre vest de catena

vulcanică. În schimb, mantale groase de grohotişuri, unele stabilizate, altele extrem de

active , dovedesc rolul însemnat al proceselor periglaciare în geneza şi evoluţia reliefului,

atât în prima parte a cuaternarului, cât şi în perioada actuală.

Sub aspect c l i m a t i c, poziţia centrală menţionată şi altitudinea nu prea mare fac

ca precipitaţiile să nu depăşească decât cu puţin o valoare medie de 1.000 mm/an. Cel

mai interesant aspect h i d r o g r a f i c este introdus de Lacul Roşu, un mare lac de

40

baraj natural, format în 1837 prin alunecarea unei mase mari de argile cu blocuri, pe

versantul vestic al culmii Ghilcoşului. Aceasta a barat văile mai multor pâraie din bazinul

superior al Bicazului (Pârâul Oii, Pârâul Calului, Pârâul Roşu, Licaşul şi Suhardul), pe

atunci împădurite până în firul apelor. Lacul a inundat astfel pădurea, ai cărei arbori s-au

păstrat în parte, petrificaţi prin silicifiere.

Cea mai mare parte din v e g e t a ţ i e este constituită din pădurea de conifere

(molid, pin – în special pe substrat calcaros, brad şi zadă). Pe văile Bicazului şi

Bistricioarei înaintează şi arborete mixte de conifere şi fag. În partea cea mai înaltă, pe

platourile din culmea Curmăturii vegetaţia arborescentă nu mai rezistă temperaturilor

coborâte şi vântului puternic, fiind înlocuită de tufărişuri subalpine. Pajiştile sunt însă

extinse artificial, pentru păşune. Cele mai mari pajişti secundare, formate din asociaţii de

Festuca pratensis, Agrostis tenuis ş.a., se află în partea sudică a munţilor, spre izvoarele

Trotuşului. Pe stâncile de calcar cresc floarea-de-colţ, campanule, specii de garofiţe

sălbatice, tufe de Saxifraga ş.a. Pe lângă solurile zonale (soluri brune acide şi

spodosoluri), se dezvoltă pe suprafeţe apreciabile soluri brune eu-mezobazice şi rendzine,

asigurate de prezenţa masivă a substratului calcaros.

U m a n i z a r e a este avansată, în special pe văile marginale (Trotuş, Dămuc, Pârâul

Caprei, Putna) şi în depresiunea Trei Fântâni, unde s-au format sate răsfirate. Sunt însă şi

numeroase aşezări risipite, cu gospodării izolate în fâneţe, pe plaiuri, în special în aria de

la izvoarele Trotuşului. Etnic populaţia este mixtă (români şi secui). Ocupaţia de bază

constă în creşterea animalelor (ovine, bovine şi cabaline). Spre păşunile din Hăghimaş

vin şi acum păstori cu turme de oi din Mărginimea Sibiului, locuind în grupări de stâne,

cu aspectul unor cătune temporare (spre exemplu, în Poiana Ală, dintre Hăghimaşul Mare

şi Hăghimaşul Negru). În seria ocupaţiilor urmează exploatarea lemnului şi exploatarea

iniţial locală, redusă, apoi de nivel industrial a calcarului, pentru unitatea de la Bicaz-

Taşca. În extremitatea sudică sunt iviri de pirite cuprifere (în continuarea structurilor din

M.Giurgeu). Turismul este destul de intens pe valea Bicazului, atractivă prin caracterul

spectaculos al cheilor, prin originalitatea Lacului Roşu şi a peisajului, în ansamblu,

accesibilă pe şoseaua modernizată construită încă din perioada interbelică. La 930 m, în

apropierea lacului, s-a format şi staţiunea climatică, cu posibilităţi de practicare a

alpinismului şi sporturilor de iarnă. Culmea Curmăturii, în schimb, dotată cu o singură

41

cabană modestă (la Piatra Singuratică) şi numai temporar accesibilă, este foarte puţin

cunoscută. Nu este valorificat nici potenţialul agroturistic al ariei montane de la izvoarele

Trotuşului.

Munţii Perşani, izolaţi în sud-vest prin expansiunea eruptivului neogen, se desfăşoară

pe direcţie NE-SV, între Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Depresiunea Transilvaniei. Valea

Şercaiei îi separă de Carpaţii Meridionali (M.Făgăraş), iar în NNE trec gradat spre

M.Harghita, în aria Lueta-Chirui. În treimea lor nordică sunt traversaţi de Olt.

O r o g r a f i c, sunt un ansamblu de culmi cu înfăţişare destul de diferită, detaşate

prin înşeuări şi ale căror altitudini au valorile cele mai reduse din tot axul cristalino-

mezozoic (950 m – 1.000 m). Numai în extremitatea sud-estică se realizează altitudinea

de 1.294 m (Măgura Codlei).Văile sunt adâncite cu 200 m – 500 m dar versanţii sunt

domoli, iar culmile frecvent plane.

Constituţia g e o l o g i c ă este extrem de complexă, prefigurând mozaicul

petrografic al M.Apuseni. Fundamentul cristalin, integral epimetamorfic, aflorează numai

pe suprafeţe restrânse, în partea central-vestică (M.Gârbova)  şi  în sud-vest (în

prelungirea celui din partea nordică a Făgăraşului). R e l i e f u l  format pe acest tip de

substrat este greoi, are contururi şterse, estompate. Învelişul sedimentar mezozoic este

predominant calcaros şi dispus în petece de acoperire, în special în sud-est, vest şi nord.

Sectoarele respective au culmile cele mai înalte (Măgura Codlei) şi formele de detaliu

cele mai variate. În nord, pe calcare a evoluat şi un complex carstic – cheile Vârghişului

şi o succesiune de peşteri, cu deschidere pe versanţi, între 107 m şi 3-8 m altitudine

relativă. Cea mai mare parte a fundamentului cristalin este acoperită de sedimente

cretacic-superioare, în special marne, gresii şi conglomerate asemănătoare celor din

Bucegi. Pe conglomerate este caracteristic un relief ruiniform, relativ înalt (vârful Cetăţii,

1.104 m, în centrul Perşanilor). Produse ale magmatismului neogen-cuaternar acoperă

cristalinul pe arii însemnate, în nord. Sunt variate petrografic, aparţinând atât formaţiunii

vulcanogen-sedimentare, cât şi erupţiilor subaeriene (andezite, bazalte, tufuri bazaltice).

Relieful format pe eruptiv se prezintă sub forma unor platouri aproape plane, structurale.

Din abrupturile lor marginale se detaşează coloane prismatice, cum sunt cele dinspre

valea Oltului, de la Racoşul-de-Jos (Comana, Bogata).

42

Aspectul plan al intefluviilor montane a sugerat prezenţa suprafeţei de nivelare

Poiana Mărului (echivalentă nivelului Mestecăniş), la altitudinea de 900 m – 1.000 m. Pe

alocuri aceasta este acoperită cu depozite lacustre din pliocenul superior, demonstrând

acelaşi caracter recent al înălţării (romanian-pleistocen) şi în M.Perşani. În legătură cu

efectele morfologice ale acestei înălţări, tronsonul transversal al văii Oltului între

Augustin şi Bogata (defileul de la Racoşul-de-Jos) a fost interpretat ca antecedent

(N.Orghidan, 1929), orientat în lungul unui vechi culoar de legătură între lacurile

pliocen-superioare – pleistocene din Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Depresiunea Făgăraşului.

Antecedenţa este argumentată şi de meandrarea adâncită a văii, ca şi de prezenţa

teraselor, până la altitudinea relativă de 50 m – 60 m (Oltul fiind însoţit în aria

depresionară din amont de terase care ajung până la 90 m – 112 m altitudine relativă).

În ansamblul montan, pe lângă secţionarea produsă de Olt, o serie de înşeuări

transversale au acelaşi efect de decupaj spaţial – şeaua Vlădeni (685 m), urmată de

drumul naţional şi magistrala de cale ferată Braşov- Făgăraş-Sibiu, în dreptul golfului

depresionar Vlădeni al Ţării Bârsei, şeaua Bogata (692 m) în centru, urmată de şoseaua

Braşov-Sighişoara, şeaua Rica (650 m) la izvoarele pârâului omonim, afluent al

Vârghişului. Sectoarele rezultate sunt (N.Orghidan, 1965, Valeria Velcea, Al.Savu, 1982,

A.Cioacă, 2002) M.Poiana Mărului, la sud de şeaua Vlădenilor, cu interfluvii netede,

largi, la altitudinea de 1.000 m (suprafaţa Poiana Mărului), dominate cu aproape 300 m

de către martorul calcaros al Măgurii Codlei, M.Racoşului, între şeile Vlădeni şi Rica, cu

predominarea reliefului dezvoltat pe conglomerate cretacice şi pe lave bazaltice şi M.

Vârghişului, la nord de şeaua Rica, unde a evoluat cel mai bogat relief carstic din aceşti

munţi, devenit obiectiv protejat, în cadrul unei rezervaţii naturale (cu peşteri, cheile

Vârghişului ş.a.).

Condiţiile c l i m a t i c e ale Perşanilor diferă mult de cele din restul axului

cristalino-mezozoice, datorită poziţiei lor pe latura vestică a Carpaţilor Orientali. Absenţa

oricărui ecran montan pe direcţia de deplasare a maselor de aer de origine atlantică face

ca altitudinea modestă a munţilor să nu aibă acelaşi efect diminuant asupra precipitaţiilor,

care ating valori medii de 750 mm – 1.000 mm. În complex cu temperaturile medii destul

de mari – 60C-80C – creează condiţii staţionale tipic favorabile pădurii de foioase, cu

dominanţa fagului mai sus de 700 m - 800 m şi a gorunului sub această altitudine.

43

Vegetaţia forestieră este destul de bine păstrată, cu excepţia părţii sudice, unde

accesibilitatea morfologică pentru locuire a determinat despădurirea timpurie şi puternică

a platourilor. Versanţii au rămas însă bine împăduriţi, ceea ce a creat un peisaj

asemănător celui din partea de est a M.Poiana Ruscăi.

U m a n i z a r e a este avansată, dar inegală ca distribuţie spaţială şi intensitate şi

neomogenă sub aspect etnic. În partea nordică aşezările secuieşti sunt disociate pe văile

Oltului, Vârghişului, Ricăi, iar în partea central-sudică cele româneşti urcă până la 500 m

– 550 m în aria marginală a Perşanilor centrali, mai bine împăduriţi şi sunt risipite până la

1.000 m pe platourile din sud. Poiana Mărului (peste 3.000 locuitori) este tipică, cu

gospodăriile izolate printre fâneţe, culturi, livezi de măr. Se cresc animale (bovine),

culturile (deşi tradiţionale) având o dezvoltare subordonată. Se extrage bazalt (de la

Racoşul-de-Jos, Bogata, Comana), calcar (de la Codlea, Veneţia-de-Sus) şi argilă

refractară (de la Holbav). A fost exploatat şi un mic zăcământ de cărbune liasic (epuizat)

lângă Codlea, de care se leagă începuturile industriei coloranţilor şi mătăsii artificiale de

la Codlea. Parţial sunt valorificate izvoarele minerale carbogazoase de la Vârghiş, cele

clorosodice de la Racoşul-de-Jos şi cele mezotermale de la Codlea (în staţiunea Căprioara

de la poalele Măgurii Codlei).

2.1.5.2. Munţii flişului

Subregiunea munţilor flişului este reprezentată printr-o fâşie continuă de culmi şi

masive, delimitate de văile principale sau de unele depresiuni tectonice ori erozive şi

situate pe latura externă a Carpaţilor Orientali - Obcinele Bucovinei, M.Stânişoarei,

M.Ceahlău, M.Tarcău, M.Ciucului, M.Oituzului, M.Vrancei, M.Buzăului, M.Întorsurii

Buzăului, M.Ciucaşului, M.Baiului. .Unica excepţie poziţională este introdusă de

M.Bodoc şi M.Baraolt, din extremitatea sudică, pe care geneza (prin mişcări tectonice de

scufundare recentă şi puternică) a marii depresiuni interne Ţara Bârsei-Trei Scaune i-a

izolat, spre nord-vest.

În ansamblu, sunt munţi m i c i şi m i j l o c i i, cu altitudinile cele mai frecvente de

1.100 m – 1.200 m, numai în Ceahlău, Ciucaş şi Gârbova-Baiul trecând peste 1.900 m. În

aspectul lor general frapează paralelismul majorităţii liniilor morfologice principale. Ca

44

şi cele secundare, acestea au fost modelate într-un substrat l i t o l o g i c cu alternanţe

repetate (şi monotone) de roci sedimentare - gresii, marne, argile, şisturi, conglomerate,

strâns cutate în fazele mai târzii ale orogenezei alpine şi înălţate puternic în pliocenul

superior-cuaternar. Caracterul recent al acestor fenomene tectonice a indus şi raporturi

mult mai consecvente de adaptare a r e l i e f u l u i la s t r u c t u r ă, liniile

menţionate (culmi şi văi) fiind în general longitudinale (uneori conforme, alteori sub

forma unor inversiuni de relief). Sunt, de asemenea, foarte caracteristice asimetriile

morfologice, determinate de direcţia dominantă a deformărilor tectonice şi de rezistenţa

diferită a rocilor din formaţiunile de fliş. Cel mai frecvent, versanţii abrupţi corespund

unor structuri de hog-back sau de cuestă, iar formele proeminente sunt susţinute de rocile

cele mai dure (conglomerate cretacice de Ceahlău, gresii glauconitice de Prisaca, gresii

silicioase de Kliwa etc.), în care şi văile au înaintat greu, prin văi înguste, cu aspect de

defileu, care contrastează cu sectoarele largi, săpate în roci slabe (argile, marno-argile,

gresii carbonatice în strate subţiri ş.a.).

Din punct de vedere  c l i m a t i c, poziţia estică şi sud-estică în cadrul Carpaţilor

Orientali introduce nuanţe mai continentale, cu precipitaţii mai reduse (adesea sub 1.000

mm/an) şi cu amplitudini termice mai mari. Pe versanţii sud-estici ai M.Vrancei şi

M.Buzăului efectele dinamicii foehnale a aerului combinate cu cele determinate de

influenţele climatice continentale şi cu cele produse de poziţia latitudinală mai sudică

permit prezenţa unor elemente submediteraneene în v e g e t a ţ i e (liliacul sălbatic ş.a.)

şi f a u n ă (scorpionul – Euscorpius carpaticus ş.a.). Acestea sunt şi elementele cele

mai obiective ale variantelor de regionare care includ sectoarele montane respective într-

o unitate „sudică” sau „de curbură”. În cea mai mare parte munţii flişului se încadrează

în subetajul pădurii de amestec, cu o pondere clară a coniferelor în nord (în special în

Obcinele Bucovinei) şi a foioaselor în sud. În unele grupuri montane scunde din sud

coniferele lipsesc aproape complet, ca în M.Baraoltului, M.Întorsurii ş.a..

Obcinele Bucovinei depăşesc spre nord valea Sucevei şi frontiera naţională, ajungând

până în valea Ceremuşului. Spre vest şi sud valea Moldovei şi valea Sadovei le separă de

M.Bistriţei Aurii, de M.Rarău şi de M.Stînişoarei, iar spre est domină Podişul Moldovei

(Podişul Piemontan şi Podişul Sucevei) în lungul contactului Straja-Marginea-Solca-

Soloneţul Nou-Cacica-Păltinoasa.

45

O r o g r a f i c, Obcinele sunt un ansamblu de culmi paralele (largi şi adesea netede

în partea înaltă, folosită iniţial ca păşune devălmaşă, a obştii), separate prin culoarul

depresionar larg al Moldoviţei. Altitudinea medie este de aprox. 1.200 m (1.300 m în

Obcina Feredeului şi 1.100 m în Obcina Mare). Altitudinile cele mai mari sunt în Obcina

Feredeului (vârfurile Vejul Mare, 1.493 m şi Paşcanu, 1.479 m) iar cele mai mici la

ieşirea Moldovei (480 m) şi Sucevei (460 m) din munte. Cea mai unitară este Obcina

Feredeului. În Obcina Mare (incluzând şi Obcinele Moldoviţei, Obcinele Humorului)

culmile sunt mai distanţate, mai independente, Obcinele Brodinei sunt constituite şi ele

dintr-un ansamblu de culmi (transversale faţă de precedentele), iar depresiunea

Moldoviţei este un complex morfologic, format dintr-un uluc de contact cu Obcina

Feredeului, o arie colinară centrală şi valea Moldoviţei, la rândul său destul de

diferenţiată morfologic (N.Barbu, 1976).

În constituţia g e o l o g i c ă a Obcinelor s-au identificat unităţile tectonice ale

flişului de Audia, Tarcău şi Vrancea, alcătuite din roci detritice (gresii, conglomerate,

marne, argile), în succesiuni ritmice şi puternic tectonizate, pe fracturi direcţionale

superficiale şi profunde, crustale, sub formă de cute-falii (solzi) şi de şariaje. În unitatea

de Audia, prezentă în Obcina Feredeului, sunt caracteristice complexul litologic cretacic

al şisturilor negre (pelite negre cu intercalaţii de gresii glauconitice, dure), urmat de argile

roşii şi verzi, şi spre est de gresia eocenă de Prisaca-Tomnatecu. Solzii strâns imbricaţi ai

flişului de Audia sunt deversaţi spre est iar gresia de Prisaca apare sub forma unei

digitaţii care se îngustează spre sud-est. Fruntea flişului de Audia îl domină pe cel

senonian-paleogen al unităţii de Tarcău din depresiunea Moldoviţa, constituit din gresii,

calcare şi marne eocene (litofaciesurile de Tarcău, de Doamna şi de Bisericani), gresii

silicioase, micacee, şisturi disodilice (faciesurile de Kliwa şi de Fusaru). Unitatea de

Vrancea (constituită din calcare şi marne eocene, gresii oligocene ş.a.) este în cea mai

mare parte acoperită prin deversarea spre est a unităţii de Tarcău, fiind prezentă numai în

semiferestrele Putna şi Humor, la ieşirile Sucevei şi Moldovei din munte.

R e l i e f u l dominant este structural şi litologic, condiţionat de tectonica flişului şi

de alternanţele litologice. Există ansambluri de hog-back corespunzătoare succesiunilor

de solzi, care imprimă caracteristica morfologică generală a unităţilor de relief principale.

Spre exemplu, Obcina Feredeului este un mare hog-back, cu reversul orientat spre vest şi

46

format dintr-o succesiune de culmi monoclinale a căror altitudine scade în aceeaşi

direcţie. Obcina Mare corespunde unui anticlinal deversat spre est, cu axul afectat de o

importantă falie inversă, în lungul căreia flancul estic este scufundat, în relief păstrându-

se numai cel vestic, deversat peste solzul următor, spre est. O falie secundară în partea

central-sudică determină o bifurcaţie a culmii, care se păstrase unitară pe mai mult de 25

km. Pe ramura vestică se află şi vârfurile Scoruşeţ (1.223 m), Bobeica (1.208 m) ş.a.m.d.

În general culmile corespund unor structuri anticlinale iar văile şi lărgiri ale lor unor

sinclinale Există însă şi inversiuni de relief, când culmile s-au păstrat pe roci mai dure din

axul sinclinalelor (colinele din partea centrală a depresiunii Moldoviţa ş.a) , iar văile

parcurg axe de anticlinal (Moldoviţa, amont de confluenţa cu Putna şi aval de Frumosul

ş.a.). Rocile moi au generat arii mai coborâte (văi, culoare depresionare – depresiunea

Moldoviţei în ansamblu formată pe oligocen moale, în facies de Fusaru, valea

Moldoviţei între confluenţa cu Putna şi Frumosul – pe gresii micacee friabile, ulucul

Ciumârna-Săcrieş – pe marno-argile eocene şi disodile oligocene ş.a). Pe rocile dure s-au

păstrat forme mai înalte (măguri de peste 1.200 m pe gresiile de Prisaca, martori pe gresie

de Kliwa în ulucul menţionat ş.a.).

Relieful fluvial este reprezentat prin văile râurilor (puternic influenţate de specificul

substratului geologic) şi prin complexe de terase (6 pe Humor şi Suceviţa, 9 pe Moldova

şi Moldoviţa), cu altitudini relative de la 1 m – 2 m la 100 m - 110 m, racordabile cu

terasele inferioare şi mijlocii ale Bistriţei. Relieful ciclic este reprezentat în Obcine prin

„nivelul văilor”(N.Barbu, 1976), identificat pe Moldova, pe Moldoviţa, pe Putna, în

bazinul superior al Sucevei, în sectorul inferior al Humorului ş.a., în acelaşi nivel

înscriindu-se şi partea înaltă a reliefului format pe semiferestrele flişului de Vrancea.

Acest nivel se află la altitudini de 700 m – 1.000 m altitudine absolută, menţinându-se cu

200 m – 400 m sub nivelul general al culmilor şi cu 200 m deasupra albiilor actuale. Este

considerat fragment al suprafeţei de nivelare Mestecăniş.

Între procesele geomorfologice actuale, fără să fie prea caracteristică, eroziunea

areolară acţionează totuşi pe unele sectoare de versant ale Moldovei, Humorului ş.a.

Eroziunea liniară , producând adânciri ale unor ravene până la 15 m, este mai frecventă în

partea inferioară a versanţilor acoperiţi cu păşuni şi fâneţe, în apropierea aşezărilor din

câmplunguri, la Vama, Moldoviţa, Gura Humorului, Argel, Straja, Vicov, dar arealele

47

afectate nu sunt prea mari. Cele mai păgubitoare sunt alunecările de teren, favorizate de

rocile cu proprietăţi fizico-mecanice atât de diferite ale flişului, ca şi de despăduririle din

cauze naturale şi artificiale produse în ultimii ani. În general sunt mai puţin extinse şi mai

slabe în Obcina Feredeului, dar se accentuează aval pe Moldova, în ulucul Ciumârna-

Săcrieş şi mai ales pe contactul flişului Obcinei Mari cu miocenul pericarpatic, de la

Vicov la Păltinoasa.

C l i m a Obcinelor Bucovinei are acelaşi fond central-european ca şi în cazul altor

munţi din nordul Carpaţilor Orientali, dar cu influenţe boreale în nord-vest şi continentale

în sud-est. Corespunzător acestora, spre exemplu, valoarea medie de 850 mm/an a

precipitaţiilor se manifestă cu un plus de aproximativ 100 mm/an în nordul Obcinei

Feredeului şi o reducere de 200 mm/an în sud-estul Obcinei Mari. Temperatura medie

anuală scade în acelaşi sens şi în altitudine , de la 60 C la 20 C. Sunt 60-80 zile de iarnă

şi numai 20-30 zile de vară, relieful depresionar atenuând această asprime climatică (50

zile de iarnă şi peste 40 zile de vară). În schimb, inversiunile termice şi fenomenele

hidrometeorologice asociate acestora sunt mai frecvente. Ca efect al climei, a p e l e

pâraielor şi râurilor (Sadova, Moldoviţa, Moldova, Suceava şi afluenţii lor sunt

alimentate în proporţie de 60% din ploi şi zăpezi (pluvio-nival în nord-est şi pluvial-

moderat în sud-est)şi de 20-40% din ape subterane. Acestea prezintă mineralizări mici şi

moderate (bicarbonatări, sulfatări) în sud-est şi foarte mari (500 g – 800 g/l), pe contactul

cu miocenul salifer pericarpatic.

V e g e t a ţ i a forestieră este dominată de molid în pădurile de pe versantul vestic al

Obcinei Feredeului şi prezintă diferite amestecuri spre est, de molid cu fag în partea

estică a Feredeului, în Obcinele Brodinei, în depresiunea Moldoviţei şi pe versantul vestic

al Obcinei Mari, pe versantul opus al acesteia în amestec fiind şi brad. În general,

conform condiţiilor climatice molidul se regăseşte la altitudini din ce în ce mai mari spre

est, iar fagul şi bradul, mai termofili, coboară din ce în ce mai mult spre vest. Pajiştile

secundare din nivelul pădurii de molid au asociaţii de păiuş şi iarba câmpului, dar şi

elemente subalpine – afin, ienupăr, iar cele din pădurile dominate de fag (foarte extinse în

bazinul Humorului) sunt mai bogate, în asociaţiile de Festuca rubra şi Agrostis tenuis

intrând şi specii de Arenatherium, Lolium, Cynosurus ş.a. Corespunzător condiţiilor

climatice şi de vegetaţie, s o l u r i l e brune au un caracter acid şi podzolic spre nord-

48

vest şi eu- mezobazic spre sud-est, în depresiunea Moldoviţei şi în Obcina Mare. Sub

pădurea de molid, cu precipitaţii mai bogate şi temperaturi mai coborâte, în Obcina

Feredeului solurile sunt spodice, dar spodosoluri se formează şi în Obcina Mare, pe gresii

silicioase de Kliwa. Pe calcarele senoniene şi pe calcarele de Doamna din Obcina Mare

sunt soluri rendzinice. În arealele cu drenaj deficitar din luncile râurilor mai mari şi de pe

versanţii cu alunecări de teren se produc gleizări şi se formează soluri gleice. O suprafaţă

destul de importantă este acoperită cu protosoluri aluviale şi cu aluviuni nesolificate.

U m a n i z a r e a este străveche (s-au identificat vestigii de locuire neolitică),

continuă şi deosebit de viguroasă de-a lungul timpului. O reţea densă de aşezări este

consemnată în documentele sec. XV (Vama, 1409), Câmpulung (1411), Mânăstirea

Humor (1428), Moldoviţa (1443), Putna (1468), Straja (1490). Din sec. XVI se adaugă

Suceviţa, Frumosu ş.a. Condiţiile istorice şi economice au favorizat durabilitatea acestor

aşezări de ţărani liberi din Ocolul Câmpulungului. Structura etnică s-a modificat începând

din sec. XVII, prin infiltrările tolerate şi apoi organizate ale huţulilor (aşezaţi în special în

Obcinele Brodinei – bazinul Argel şi spre izvoarele Sucevei) şi continuând prin

colonizările din perioada dominaţiei austriece (austrieci din Tirol şi Stiria, instalaţi pe

toată valea Moldovei, la Câmpulung, Prisaca Dornei, Vama ş.a., dar şi la Cacica, Solca,

Fundul Moldovei, polonezi, evrei). În sec. XVIII s-au produs roiri din satele iniţiale şi a

început locuirea risipită pe plaiuri. Astăzi satele sunt aşezate atât pe văi (răsfirate, de

obicei de talie mijlocie), cât şi pe plaiuri (risipite până la 1.400 m şi de talie mică). Pe

fondul impulsului industrial al urbanizării unor poziţii nodale, aşezările de la Câmpulung,

Gura Humorului şi Solca au devenit oraşe. Conform premiselor naturale şi social-

economice multe alte aşezări au o perspectivă urbană reală (Vama, Pojorâta, Vatra

Moldoviţei, Frasin, Cacica).

Pe seama unor resurse importante de materiale de construcţie (gresii, marno-calcare,

argile şi mari cantităţi de pietriş şi nisip) şi a resurselor de minereuri metalifere şi sare din

zonele învecinate, ocupaţiile tradiţionale (în primul rând creşterea bovinelor de rasă) au

fost dublate de minerit, de industrializarea lemnului, a laptelui, de alte activităţi

industriale, bazate pe materii prime aduse din alte regiuni (textilă, încălţăminte ş.a.). Cel

mai intens flux turistic din Obcinele Bucovinei este determinat de valoarea artistică

patrimonială şi de semnificaţia cultural-religioasă a mânăstirilor pictate în frescă

49

exterioară Voroneţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Putna. De asemenea, s-au înscris în

circuitul valorilor turistice atelierele de ceramică de la Marginea, salina de la Cacica şi, în

ultimii ani, capacităţile de cazare şi serviciile turistice de nivel european oferite în toată

aria Obcinelor, în cadrul A.N.T.R.E.C.

Munţii Stânişoarei continuă structurile flişului la sud de Obcinele Bucovinei şi de

valea Moldovei, care este astfel limita lor nordică. Spre vest, sud-vest şi sud văile Suha

(cu Slătioara şi Brăteasa) şi Bistriţa îi separă de M.Rarău, M.Bistriţei mijlocii, M.Ceahlău

şi M.Tarcău, iar spre est culmile Stânişoarei domină Subcarpaţii Neamţului (în lungul

unui contact tectonic), între Păltinoasa - Vânători-Neamţ.- Piatra Neamţ.

La alcătuirea lor g e o l o g i c ă participă toate unităţile flişului, dispuse în structuri

orientate NNV-SSE, deversate spre est. Cele mai extinse sunt unităţile de Ceahlău (gresii,

grezocalcare, marnocalcare, şisturi argiloase ş.a. – litofaciesul de Sinaia, gresii micacee

ş.a. – litofaciesul de Bistra, gresii şi conglomerate – litofaciesul de Ceahlău-Zăganul) şi

Tarcău. O r o g r a f i c se prezintă ca o culme principală (vestică), mai înaltă, din care se

dirijează divergent culmi secundare mai scunde, unele longitudinale , separate de

afluenţii Moldovei, în nord (spre exemplu Obcina Voroneţului), sau de cei ai Bistriţei, în

sud, altele transversale, orientate spre est şi separate de Suha Mare, Suha Mică, Ozana şi

Topoliţa.

Altitudinile cele mai mari corespund, de regulă, rocilor celor mai rezistente din

culmea principală, în special conglomeratelor de Ceahlău (vârful Bivolul, cu altitudinea

maximă – 1.530 m, se află în centrul unui mare sinclinal înălţat, în alcătuirea căruia se

află o masă importantă de conglomerate cretacice de Ceahlău). Pe rocile mai puţin

rezistente s-au format depresiuni de facies petrografic, ca depresiunea Găineşti, pe Suha

Mică (pe şisturi argiloase şi marne bituminoase oligocene), depresiunile Pipirig, pe

Ozana şi Hangu, pe Bistriţa (pe marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu), aceasta

din urmă acoperită acum de apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui. În aceleaşi roci

au fost modelate şi înşeuări destul de joase, care au permis amenajarea traversărilor, ca

Petru-Vodă (la 900 m). De regulă între sectoarele mai largi râurile trec prin scurte defilee,

pe care le-au săpat în roci mai dure, aşa cum sunt cele două defilee ale Bistriţei de la

Izvorul Muntelui şi de la Straja, în gresia eocenă de Tarcău, primul servind şi construcţiei

barajului pentru lacul de acumulare al hidrocentralei „Stejarul”.

50

Ca urme ale evoluţiei ciclice a reliefului au fost identificate (I.Ichim, 1979) două

niveluri de culmi interfluviale, unul la 1.300 m – 1.400 m, sarmaţian, foarte clar între

Holda şi Cotârgaşi, echivalent la altitudine mai mică al suprafeţei Cerbul şi altul la 900 m

– 1.000 m, mai recent, corespondent al suprafeţei Mestecăniş. Sub aceste niveluri, în

special în lungul Bistriţei se dezvoltă un sistem complex de terase, cu altitudine relativă

până la 280 m (I.Donisă, 1968, I.Ichim, 1979).

În M.Stânişoarei sunt foarte active procesele de modelare a versanţilor – prăbuşiri,

eroziune torenţială şi mai ales alunecări de teren cu deluvii groase de până la 20 m, care

se dezvoltă mai ales pe stratele de Hangu şi pe şisturile negre de Audia, provocând

dificultăţi materiale importante în întreţinerea şi exploatarea drumurilor (în special a

şoselei Bicaz – Largu). Conform cercetărilor geomorfologice detaliate ale acestor munţi

(I.Ichim, 1979), dinamica actuală a versanţilor este în bună parte o reminiscenţă a

morfodinamicii specifice condiţiilor climatice periglaciare din pleistocen.

Sub condiţii c l i m a t o - termice mai marcat continentale, datorită poziţiei, şi

primind o cantitate de precipitaţii mai redusă decât în Rarău şi în Obcinele Bucovinei,

M.Stînişoarei sunt încă bine împăduriţi (aprox. 75%), dar pădurea este dominată de

formaţiunea de amestec conifere-fag. Numai pe culmile de peste 1.200 m din vest şi sud-

vest există molidişuri pure. În sud, pe versantul culmii Cozla, s-a plantat pin, iar spre

baza versantului estic, la contactul cu Subcarpaţii Neamţului, în amestecuri pătrunde

gorunul.

Munţii sunt bine populaţi, cu ghirlande de sate răsfirate atât pe văile marginale

(Moldova şi Bistriţa), cât şi pe cele interne (Suha, Ozana, Cracău, Sabasa, Largu – în

lungul căreia în ultimii ani satele au evoluat spaţial până la aglutinare, accentuând

premisele devenirii urbane ale aşezării de la Poiana Largului). Importante aşezăminte

religioase (Bistriţa, Sihla, Sihăstria, Secu, Neamţ, Horaiţa, Agapia stimulează astăzi

fluxuri turistice importante. În extremitatea sud-estică, la contactul cu Subcarpaţii, s-a

dezvoltat Piatra Neamţ, al doilea centru urban al Carpaţilor Orientali, la confluenţa

Cuejdiului cu Bistriţa. Oraş medieval, menţionat documentar din sec. XIV, fostă

reşedinţă a unei curţi domneşti şi mai târziu reşedinţă a ţinutului Neamţ, este astăzi un

centru industrial important, concentrând şi funcţii culturale şi de învăţământ, de ocrotire a

sănătăţii ş.a., pe lângă cele administrative aferente condiţiei de reşedinţă a judeţului.

51

Concomitent este o veritabilă placă turnantă pentru turismul din bazinul montan al

Bistriţei.

Activităţile economice de bază în aria montană propriu-zisă sunt cele zootehnic-

forestiere. Subordonat, pe terasele inferioare ale râurilor se cultivă cartof, plante furajere

şi chiar porumb. Resursele minerale sunt modeste, singurele în cantităţi mari fiind

materialele de construcţie, care nu fac însă obiectul unor exploatări sistematice de

amploare. În gresia oligocenă de Kliwa au fost identificate mici rezerve de petrol,

exploatate numai la Pipirig, din 1983.

Masivul Ceahlău, deşi ocupă o suprafaţă mult mai restrânsă, se distinge din masa

munţilor flişului prin altitudinea mai mare (1.908 m în Ocolaşul Mare) şi prin silueta sa

aparte, de cetate naturală. În plan, masivul are un contur rombic, descris de văile

Bistricioarei în nord-vest şi culoarul Pintic-Pârâul Caprei în sud-vest, care-l separă de

M.Bistriţei mijlocii şi de M.Hăghimaş, de valea Bistriţei în nord-est şi valea Bicazului în

sud-est, dincolo de care se află M.Stânişoarei şi – respectiv – M.Tarcău.

G e o l o g i c, Ceahlăul corespunde în cea mai mare parte unităţilor interne ale

flişului – Ceahlău, Teleajen şi Audia, numai în extremitatea estică fiind prezentă şi

unitatea de Tarcău. Mari contraste de rezistenţă la modelarea externă sunt evidenţiate atât

între formaţiunile fiecărei unităţi a flişului, cât şi între unităţile vecine şi parţial

suprapuse. În r e l i e f se impun conglomeratele masive poligene din partea superioară

a stratelor de Ceahlău, dispuse în poziţie centrală într-o structură de sinclinal puternic

înălţat, incluzând în bază şi o serie de klippe de calcar, provenite din sinclinalul marginal

al axului cristalin învecinat. Aceste roci contrastează cu cele mult mai slabe din aria

montană periferică (gresii, marne, argile), creându-se astfel două niveluri morfologice

net deosebite. Unul este înalt (Ceahlăul propriu-zis), dezvoltat pe conglomerate sub

forma unui platou structural, mărginit de abrupturi cuestiforme cu diferenţe de altitudine

de peste 700 m şi dominat de câţiva martori de eroziune – spre exemplu Toaca (1.900 m).

Al doilea este mult mai scund (1.300 m – 1.400 m) şi reprezentat prin culmi radiare

separate de afluenţii Bistriţei, Bistricioarei şi Bicazului. Contrastul altitudinal puternic al

celor două niveluri face partea înaltă vizibilă – pe vreme senină – de la mari distanţe. În

detaliu, pe conglomeratele din partea centrală s-au detaşat forme de dezagregare selectivă

– trepte structurale (poliţe), turnuri, coloane etc. Cea mai cunoscută este Panaghia, de

52

forma unei clăi de piatră. Înălţimi izolate, formate prin dezagregare şi eroziune

diferenţială sunt specifice şi klippelor de calcar, aşa cum este Ocolaşul Mic. Aceleaşi

diferenţe altitudinale cu motivaţie structural-petrografică explică şi repezişurile din albiile

unor pâraie, care au generat cascade deosebit de pitoreşti (Duruitoarea ş.a.).

Datorită altitudinii, în partea centrală înaltă a Ceahlăului c l i m a este mai aspră

decât în restul munţilor flişului. Temperatura medie anuală este de numai 0,70 C, în

schimb precipitaţiile sunt de 800 mm – 1.200 mm/an) şi puternic diferenţiate între

versantul vestic (950 mm la Durău) şi cel estic (700 mm). Cele sub formă de zăpadă se

menţin un timp mai îndelungat, în unele locuri adăpostite din fisuri, de la baza

abrupturilor etc. rămânând toată vara. Dinamica aerului este foarte activă. În aria înaltă

situaţiile de calm au o pondere de numai 3%, cel mai frecvent fiind vântul din vest, urmat

de cele din sud-vest, sud şi est. Deşi prin altitudine masivul s-a aflat în pleistocen în aria

zăpezilor persistente, probabil insuficienţa precipitaţiilor sau spulberarea lor de pe platoul

înalt au împiedicat formarea gheţurilor perene, astfel încât urme glaciare sigure nu s-au

identificat. Abundă însă forme de relief create în condiţii periglaciare – trene de grohotiş

stabilizat la baza abrupturilor, care coboară până la 1.200 m, microdepresiuni de tasare

nivală în scoarţa de alterare, pietre glisante şi terasete de solifluxiune etc.

Deşi suprafaţa este redusă, v e g e t a ţ i a este bogată şi extrem de variată.

Cercetările de botanică sistematică au identificat în Ceahlău 33% din totalul speciilor de

plante superioare din ţară. Ansamblul învelişului vegetal are o dispoziţie concentrică.

Până la altitudinea de 1.100 m este un brâu de pădure mixtă (brad, molid, fag, carpen,

mesteacăn, paltin), bine dezvoltat atât pe versantul estic şi sud-estic, cât şi pe cel vestic,

spre pârâul Schitului şi pe interfluviul Schit-Bistricioara. Urmează pădurea de conifere,

cu molid, brad şi relativ multă zadă, uneori cu exemplare bătrâne, protejate. Peste 1.750

m apar jnepenişurile, odinioară compacte, acum în mare parte defrişate şi înlocuite de

pajişti secundare, dominate de Festuca supina şi Poa alpina. Sunt însă şi foarte multe

plante cu flori, ghinţuri (Gentiana nivalis, G.lutea, G.kochiana), clopoţei, primule,

orhidee (Nigritella nigra) ş.a. Este foarte frecventă floarea-de-colţ. Pe platoul înalt, în

sectoarele în care apa stagnează, s-au format turbării oligotrofe. În pajiştile secundare din

nivelul forestier de amestec, în special pe versanţii de sud-vest şi sud-est, spre valea

Bicazului, pajiştile sunt alcătuite din păiuş roşu, iarba câmpului ş.a., frecvent cu ţăpoşică.

53

Pentru diversificarea faunei, altădată foarte bogate, s-a recolonizat capra neagră.

Amenajarea lacului Izvorul Muntelui a determinat îmbogăţirea avifaunei, cu trei specii de

pescăruşi, raţe sălbatice ş.a. Pe pârâul Schitului sunt amenajate două păstrăvării de mare

capacitate.

Ca şi M.Stânişoarei, Ceahlăul este bine populat. Urme de locuire, chiar la zi, datează

de la finele paleoliticului. Ulterior populaţia n-a părăsit niciodată masivul, ideal prin

resursele naturale de bază şi calităţile de cetate naturală. Şi azi satele se înlănţuie atât pe

văile limitrofe, cât şi pe cele din interior (valea Schitului, valea Bistrei). Modificări

importante ale sitului multor aşezări şi ale utilizării terenurilor s-au produs prin

amenajarea lacului de acumulare. Ocupaţiile de bază sunt cele tipic montane, exploatarea

lemnului şi creşterea animalelor. În parte, populaţia activă a fost atrasă şi spre oraşul

Bicaz, dezvoltat ca centru al industriei materialelor de construcţie, extrem de poluantă

timp de mai multe decenii, preluată şi retehnologizată acum de către acţionarul principal,

concernul european Lafarge. Ceahlăul este deosebit de atrăgător sub aspect turistic, având

un peisaj frumos şi fiind relativ accesibil. Amenajările din staţiunea climatică Durău,

intensificarea vieţii monastice în schitul Durău (comunitatea monahală, Centrul ecumenic

– bază a învăţământului seminarial şi superior teologic ortodox) şi pe platoul înalt, ca şi

revitalizarea sărbătorilor tradiţionale ale muntelui au amplificat şi diversificat în ultimii

ani fluxurile de turism laic şi religios.

Munţii Tarcău se află la sud de valea Bicazului. Spre vest valea Dămucului şi Valea

Rece, iar spre sud-vest şi sud valea Trotuşului, îi separă de M.Hăghimaş şi M.Ciucului. În

extremitatea sud-estică domină depresiunea marginală Comăneşti, iar spre est sectorul

depresionar subcarpatic Tazlău, între Piatra Neamţ şi Târgul Ocna.

Substratul g e o l o g i c este constituit din toate unităţile tectonice ale flişului,

etalate şi parţial suprapuse de la vest spre est. În general formaţiunile cretacice sunt

caracteristice în partea de vest, ariile centrală şi de est fiind predominant paleogene.

Litologic, cretacicul este reprezentat prin succesiuni de roci în general moi (strate de

Bistra, de Plăieşu, de Palanca, constituite din suite ritmice de gresii slab rezistente,

calcare în strate subţiri, cu intercalaţii de şisturi argiloase negre, iar spre est, dar

subordonat – complexele sferosideritic, al şisturilor negre şi gresiilor glauconitice,

marnocalcare). Paleogenul este în cea mai mare parte grezos şi calcaros (gresii şi calcare

54

eocene, de Tarcău şi de Doamna, gresii oligocene de Fusaru şi de Kliwa). Tectonic,

partea vestică corespunde flişului unităţilor de Ceahlău, Teleajen şi Audia, partea central-

estică – flişului de Tarcău, iar în extremităţile de nord-est şi sud-est flişul de Vrancea

apare în semifereastra Bistriţei şi sub forma unor klippe de rabotaj. Structurile de detaliu

corespund unor sisteme de sinclinale, anticlinale şi solzi, cu aceeaşi orientare generală

NNV-SSE.

O r o g r a f i c, în partea vestică se află culmea principală – Grinduşul (1.664 m),

dublată spre vest, către valea Dămucului de o culme secundară, sugestiv numită Muntele

Lung. În est, culmea Goşmanul (Gocimanul), cu altitudinea de 1.442 m în vârful

Geamăna, se prelungeşte la sud de şeaua Moineşti în culmea mai scundă Berzunţi (982

m în vârful Măgura). Culmea Preotesele (1.330 m), în sud şi Munceii Uture, în est, se

dispun transversal, prima în lungul cumpenei de ape Tarcău-Asău, ceilalţi ca nişte

contraforturi, pe dreapta Tazlăului Mare. R e l i e f u l este predominant structural şi

litologic – culmi longitudinale corespunzând anticlinalelor (Grinduşul, cu altitudinile

maxime conservate şi litologic, Goşmanul) şi văi formate pe sinclinale (Tarcăul, Asăul,

Tazlăul Sărat ş.a.). Rocile mai dure sau în bancuri groase (gresiile de Kliwa şi de Tarcău)

contribuie la păstrarea altitudinilor mai mari în Grinduş şi Goşmanu (gresia de Tarcău) şi

în Berzunţi (gresia de Kliwa). În schimb, rocile slabe ale cretacicului inferior au dat

altitudini modeste, în Muntele Lung, iar faciesurile puţin rezistente ale oligocenului din

est au permis reţelei de văi să coboare altitudinea culmilor secundare ale Goşmanului la

800 m –1.000 m. De asemenea, văile unor afluenţi viguroşi ai Tarcăului şi Trotuşului au

avansat mult la obârşii, încât cumpenele de ape spre bazinele Dămucului şi Trotuşului

sunt foarte sinuoase. Pe seama aceloraşi faciesuri moi şi alternante litologic, s-au

amplificat şi deplasări în masă de mari proporţii, realizând baraje naturale (pe pâraiele

Doamna, Calu ş.a.). La 1.200 m – 1.300 m interfluviile montane se înscriu în suprafaţa de

nivelare Mestecăniş.

C l i m a t i c, Munţii Tarcăului au temperaturi medii anuale între 60-70 C în ariile

marginale, în special la contactul cu depresiunea subcarpatică şi 20 C mai sus de 1.500 m.

Valoarea medie anuală a precipitaţiilor este de aprox. 1.000 mm în partea înaltă şi de 600

mm – 650 mm pe văi şi pe contactul extern. Influenţele climatice continentale se resimt

în special pe rama estică, rămasă şi în „umbră” de precipitaţii. Faţă de dinamica aerului

55

destul de activă în partea înaltă, se produc şi inversiuni de temperatură favorizate de

frecvenţa calmului atmosferic, atât pe valea Tarcăului cât şi pe valea limitrofă a

Trotuşului, unde minima absolută a coborât până la -300 C (Brusturoasa).

A p e l e se distribuie într-o reţea relativ densă (în medie 0,49-0,53 km/km2). Aţa,

Brateş, Bolovăniş, Asău, Nechit, Calul, Iapa ş.a. se orientează către Tarcău, Trotuş şi

Bistriţa. În substratul integral sedimentar şi frecvent fisurat se află acvifere importante,

unele mineralizate (ape oligominerale, la Tarcău, iodurate, la Calul şi Iapa, clorurate, în

bazinul Tazlăului Sărat şi chiar vitriolice, la Agârcia, Zemeş-Măgireşti ş.a., datorate

solvirii sulfaţilor şi oxidării unor ape de zăcământ – A.Pricăjan, 1972).

V e g e t a ţ i a este predominant forestieră, cu molidişuri în partea înaltă din Grinduş,

ca şi în aria montană dinspre Dămuc şi Valea Rece-Trotuş. În Goşmanul (cu mici

excepţii, spre valea Tarcăului) se întinde o pădure de amestec fag-ulm-paltin de munte-

conifere. Pe versantul estic al Goşmanului sunt şi pinete. În Berzunţi, condiţiile climatice

induse de altitudine şi poziţie sunt favorabile numai pădurii de foioase, cu subetaje de

fag, fag-carpen-gorun şi gorun, spre ariile depresionare vecine. În extremitatea sud-estică,

exprimând specificul termic favorizat de influenţele climatice continentale şi de

foehnizare, este prezent şi Fagus thaurica. Pe versatul stâng al pârâului Goşmanul, între

700 m – 1.300 m, se află în regim de rezervaţie naturală (pe 173 ha) o pădure de amestec,

cu fagi şi molizi de aprox. 260 ani (înalţi de peste 60 m, cu diametre de 1,5 m), ulm,

paltin alun, scoruş ş.a. În concordanţă cu substratul mineral, condiţiile climatice şi de

vegetaţie, s o l u r i l e cambice se prezintă ca argiluvisoluri, soluri brune luvice şi soluri

brune eu-mezobazice, iar cele spodice, ca soluri brune acide şi brune podzolice.

A ş e z ă r i l e sunt mai numeroase pe văile limitrofe şi pe contactul cu depresiunea

subcarpatică, dar există şi pe valea Tarcăului, unele fiind formate în legătură cu

exploatarea şi prelucrarea lemnului. Din oligocenul unităţii de Vrancea se extrage petrol,

în bazinul Tazlăului Sărat şi mai ales în interfluviul Asău-Tazlăul Sărat (Piatra Crăpată,

Zemeş). Se mai exploatează gresii silicioase şi mai ales lemn, care se prelucrează în

unităţile de la Tarcău şi Comăneşti. În toate gospodăriile ţărăneşti se cresc animale, iar pe

contactul cu ariile depresionare sunt şi culturi specifice.

Munţii Ciucului sunt cuprinşi între valea Trotuşului, care-i conturează spre nord-est

şi nord-vest, în vest domină depresiunea Ciuc iar spre sud se întind până la valea Uzului.

56

Constituţia g e o l o g i c ă diferă faţă de cea a sectoarelor de fliş situate la nord, prin

absenţa totală a unităţii de Vrancea, complet acoperită de către cea de Tarcău. Munţii au

un r e l i e f scund, asemănător celui din M.Stânişoarei, în cel mai înalt vârf – Gura

Muntelui, la nord de valea Uzului – ajungând la 1.553 m. Sunt străbătuţi de o reţea de văi

cu orientare generală de la vest la est, formată de afluenţi de pe dreapta ai Trotuşului.

Văile au depăşit la obârşii linia înălţimilor maxime şi sunt foarte rar (şi numai parţial)

adaptate la structură (datorită unui efect de înălţare mai slab al orogenezei valahe),

culmile dirijându-se exclusiv de la sud-vest spre nord-est, în contrast puternic cu situaţia

din M.Tarcăului. Cele mai înalte vârfuri sunt susţinute de formaţiunea de Tarcău (Gura

Muntelui, Cărunta – 1.517 m), de unele strate mai dure din formaţiunea de Sinaia, sau de

gresia de Cotumba din unitatea de Teleajen. În şisturile negre ale unităţii de Audia a fost

sculptată depresiunea de eroziune selectivă de la Poiana Uzului, acum acoperită de apele

lacului de acumulare.

În ceea ce priveşte specificul u m a n i z ă r i i, se remarcă diferenţe clare între

tipurile de aşezări şi modul de utilizare a terenului. În partea vestică, locuită şi folosită de

secuii din depresiunea Ciuc şi de pe valea superioară a Trotuşului, pădurea de molid a

fost defrişată intens, se mai păstrează numai în pâlcuri, iar gospodăriile şi hodăile sunt

risipite în fâneţe. În partea estică, pădurea de amestec a fost păstrată mai mult timp, iar

satele nu ies din lungul văilor. În toată aria însă ocupaţiile sunt cele tradiţionale, cu o

pondere mai mare a creşterii animalelor în partea vestică şi a exploatării lemnului în cea

estică.

Munţii Oituzului, în cele mai multe opţiuni sunt consideraţi ca făcând corp comun cu

M.Ciucului, fiind prezentaţi nediferenţiat de aceştia, sub numele de M.Trotuşului. În

realitate au o personalitate suficient de clară, ceea ce impune prezentarea lor

independentă. La nord, valea Uzului îi separă de M.Ciucului, spre nord-est domină

depresiunea Comăneşti, în sud-est valea Oituzului şi pasul Oituz îi despart de M.Vrancei,

iar spre sud-vest şi vest domină alte două sectoare depresionare, Plăieşi (Cason) şi

compartimentul nord-estic al depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune.

Individualitatea geografică a acestor munţi se conturează de la nivelul

constituţiei lor g e o l o g i c e, diferită faţă de cea a sectoarelor precedente al flişului

prin dezvoltarea largă a unităţii de Vrancea, care apare la zi de sub unitatea de Tarcău, în

57

semifereastra Caşin-Oituz (datorită unei înălţări recente mai puternice decât în

M.Ciucului). Mai mult, spre deosebire de alte semiferestre ale acestei unităţi, în

M.Oituzului flişul de Vrancea are şi sedimentar miocen salifer.

Ca efect m o r f o l o g i c direct al înălţării menţionate, reţeaua de văi, deşi în

ansamblu este tot transversală, prezintă un grad de adaptare la structură mult mai avansat,

cu sectoare longitudinale mai mari şi mai largi, aşa cum este valea Pârâului Roşu, cel mai

important afluent de pe dreapta al Uzului, orientată pe o structură sinclinală alcătuită din

oligocen friabil. Acelaşi efect direcţional longitudinal se constată şi la nivelul culmilor,

Nemira-Şandru (1.649 m) urmărind pe 15 km axul unui sinclinal înălţat, constituit din

gresie masivă de Tarcău, ca o replică litologică mai sudică a Grinduşului. La vest şi la est

culmea centrală este înconjurată de culmi mai scunde, care coboară spre valea Trotuşului

şi spre Ţara Bârsei-Trei Scaune. În literatura de specialitate (V.Mihăilescu, 1963) partea

superioară a acestor culmi (800 m – 1.000 m) este considerată fragment al suprafeţei de

nivelare Mestecăniş, în timp ce aria de la 1.300 m – 1.450 m din culmea centrală ar

aparţine suprafeţei miocene Cerbul. Alţi geografi (I.Sîrcu, 1971) au considerat că toate

culmile periferice se înscriu în suprafaţa Mestecăniş. Prin modelare selectivă s-au format

depresiuni, cea mai importantă fiind Hârja, pe Oituz, sculptată în sedimentarul miocen

friabil al unităţii de Vrancea. Acelaşi efect selectiv se constată în sectoarele cu roci dure,

în care văile au aspect de defileu, cu versanţi abrupţi, aşa cum este cel de pe cursul

inferior al Slănicului. Procesele de versant sunt foarte active, uneori alunecările de teren

producând baraje (şi lacuri) pe văi (spre exemplu, lacul Bălătău s-a acumulat în spatele

unui baraj de alunecare pe Izvorul Negru, un afluent de pe dreapta al Uzului).

Din p ă d u r i l e de conifere, dar mai ales din cele de amestec fag-conifere şi din

cele de pe versantul estic, de fag şi fag-carpen, din bazinul Oituzului şi de la confluenţa

Caşin-Oituz se exploatează lemn. Se cresc animale, dar p o p u l a ţ i a activă a mai fost

antrenată şi în exploatările de petrol şi gaze de pe valea Slănicului şi de gresie de Kliwa

(în cariere). La Târgu Ocna se exploatează sare acvitaniană şi numeroase izvoare

minerale clorurate şi sulfatate sunt valorificate terapeutic în staţiunile balneare de la

Slănic-Moldova şi Târgul Ocna.

58

Depresiunea Comăneşti este cea mai importantă arie depresionară şi singura de

origine tectonică din munţii flişului. Este dezvoltată în lungul Trotuşului şi cuprinsă între

culmea Berzunţi, la nord-est şi M.Ciucului şi ai Oituzului, la sud-vest.

Genetic a rezultat din prăbuşirea unui sector al flişului din unităţile de Tarcău şi de

Vrancea, ,în sarmaţian, formându-se astfel un golf în care s-au d e p u s sedimente de tip

m o l a s ă, de vârstă sarmaţiană şi meoţiană, după care aria aceasta a fost exondată şi

uşor cutată.

Pe substratul slab rezistent (nisipuri, argile, gresii) s-a format un r e l i e f deluros, cu

altitudini mult mai mici decât cele ale munţilor din jur (500 m- 550 m pe interfluvii), iar

Trotuşul şi afluenţii săi au creat un sistem bogat de terase (7 niveluri, dintre care cele de

10-15 m şi 80 m – prima locuită – sunt cele mai dezvoltate, optime pentru culturi şi

aşezări). O problemă mult discutată a reliefului depresiunii a fost cea a genezei înşeuării

de la Moineşti, interpretată iniţial ca vestigiu al unui vechi curs al Trotuşului. Constatarea

că pietrişurile din şa au caracteristicile modelării marine s-a convenit că aria este un vechi

culoar de legătură între golful format prin prăbuşirea parţială a flişului şi marea sarmatică

de la est. Un element morfologic interesant este şi tronsonul de defileu (Cireşoaia) prin

care, aval de Dofteana, Trotuşul ies în depresiunea subcarpatică.

Depresiunea Comăneşti este dens populată, cu sate foarte mari şi numeroase (40 de

aşezări), situate frecvent pe terase de confluenţă. Locuitorii practică atât cultura plantelor

(porumb, cartof, plante furajere, legume, pomi fructiferi şi chiar viţă-de-vie, pe parcele

mici) şi creşterea animalelor, cât şi exploatarea unor resurse minerale. Aici se află

singurul bazin carbonifer al Moldovei, cu un cărbune brun (2.900 – 6.000 kcal/kg),

valorificat în termocentralele de la Comăneşti şi Dărmăneşti (cu putere de 32 MW şi

producţie anuală maximă de 200.000.000 kw/h energie electrică şi 250.000 Gcal energie

termică). Lemnul exploatat din pădurile montane învecinate este prelucrat în unităţile de

la Comăneşti (cherestea, plăci fibrolemnoase, placaj, mobilă), Dărmăneşti şi Dofteana.

Depresiunea comunică spre exterior pe valea Trotuşului şi prin şeaua de la Moineşti.

Depresiunea Casonului este o arie depresionară de mici dimensiuni, situată între

M.Ciucului, în nord, M.Oituzului, în est şi M.Bodocului, în sud-vest, fiind drenată

integral de pârâul Cason. Este formată prin eroziune selectivă, în ş i s t u r i l e n e g r e

ale unităţii de Audia. R e l i e f u l este deluros, larg ondulat, cu văi largi, adesea

59

înmlăştinite. Prin contrast, rocile paleogene, mai dure, au determinat îngustarea sub

forma unui defileu frumos, cu meandre adâncite a văii Casonului, la ieşirea în Ţara

Bârsei-Trei Scaune. Altitudinea destul de mare pentru o arie depresionară (800 m)

şi poziţia internă induc un c l i m a t aspru, pe fondul unor inversiuni termice

frecvente. Este totuşi dens p o p u l a t ă, cu sate mari, locuite de secui, antrenaţi în

ocupaţii tipic montane.

Munţii Vrancei domină spre vest Ţara Bârsei- Trei Scaune, în lungul unui abrupt de

falie, pe linia Breţcu-Covasna. În sud-vest culoarul larg al văii Bâsca Mare îi separă de

M.Buzăului. Singura limită mai puţi clară este spre sud-est şi est, unde Subcarpaţii

Vrancei nu mai au o morfologie depresionară clară şi unitară ca în Subcarpaţii Moldovei.

Contactul se poate urmări pe o linie Lopătari-Nereju-Tulnici-Grozeşti. În nord-vest pasul

Oituz şi valea Oituzului îi separă de M.Oituzului.

Munţii Vrancei sunt constituiţi din flişul p a l e o g e n al unităţilor de Tarcău şi de

Vrancea, care aflorează în semiferestre mari. În unitatea de Tarcău cele mai

reprezentative sunt gresiile eocene de Tarcău, masive, rezistente, frecvent aflate în axele

unor anticlinale. În flişul de Vrancea este larg dezvoltat sedimentarul oligocen, mai

variat sub aspect litologic(gresie de Kliwa, dar şi roci moi – şisturi disodilice, marne

bituminoase ş.a.). Ca direcţie a structurilor componente, M.Vrancei sunt primul sector al

flişului în care configuraţia marginii continentale a impus schimbarea direcţiei liniilor

structurale, acestea orientându-se aici de la nord spre sud.

O r o g r a f i c, se prezintă ca o culme principală orientată nord-sud, ale cărei

altitudini cresc de la sud şi de la nord către centru, de la 1.000 m - 1.100 m, până în

vârfurile Muşat – 1.503 m, Goru – 1.784 m şi Lăcăuţi – 1.777 m. Din culmea principală

se desprind culmi radiare spre nord-est – Măgura Caşinului (1.165 m, între Oituz şi

Caşin) şi Zboina Neagră (1.350 m, între Caşin şi Putna), spre est – Coza (1.629 m, între

Putna şi Năruja) şi Zboina Frumoasă (1.657 m, între Năruja şi Zăbala), spre sud-est Furu

(1.415 m, între Zăbala, Bâsca Mică şi izvoarele Râmnicului Sărat), iar spre est Penteleul

(1.772 m, probabil terminaţia sudică a culmii principale, afectată de tectonică şi pe cale

de a fi detaşată prin eroziune fluvială regresivă). Spre vest, Munceii Breţcului sunt un

ansamblu de culmi secundare cu altitudine în jur de 1.000 m, orientate transversal şi

separate de afluenţii de pe stânga ai Râului Negru.

60

R e l i e f u l s-a format, în cea mai mare parte, prin acţiunea apelor curgătoare din

bazinele Trotuşului, Putnei şi Buzăului care, sub impulsul probabil destul de puternic al

mişcărilor de înălţare recente, au atacat flişul fără să fie împiedicate de orientarea liniilor

structurale. În cadrul reţelei de văi predomină orientarea transversală, cu scurte tronsoane

adaptate la structură (spre exemplu, cursurile superioare ale râurilor Bâsca Mare şi Bâsca

Mică). Obârşiile râurilor se află dincolo de linia altitudinilor maxime din bazinele

respective, ceea ce a indus ipoteza antecedenţei reţelei, presupunându-se chiar

(N.Orghidan, 1929) că, înainte de formarea în pliocen-pleistocen a depresiunii de

prăbuşire tectonică Ţara Bârsei-Trei Scaune, văile ar fi fost mult mai lungi, râurile având

izvoarele undeva mult mai departe spre nord-vest, dar fiind ulterior decapitate prin

prăbuşirea tectonică menţionată şi remanierea colectorilor din aria internă. Aceleaşi

procese complexe au produs şi captări, aşa cum Bâsca Mare ar fi captat cursul superior al

Bâscăi Mici. Relieful de eroziune selectivă este determinat frecvent de stratele de gresie

eocenă de Tarcău, pe care se păstrează, spre exemplu, culmea Lăcăuţi, cu structură de

hog-back având abruptul orientat spre est, sau Penteleul, pe structură de sinclinal înălţat.

Aceleaşi efecte morfologice sunt determinate şi de gresia oligocenă de Kliwa, care

susţine Gorul, Zboina Frumoasă ş.a. În general, pe unitatea de Tarcău relieful este mai

masiv, mai greoi, în timp ce pe flişul de Vrancea, mai variat litologic, există înălţimi

asimetrice, profiluri mai bine conturate, fără ca altitudinile să fie prea mari. La

traversarea rocilor dure s-au format defilee, cu secţiune îngustă şi trepte în talveg, aşa

cum este defileul săpat de Bâsca Mare în gresie de Tarcău, la sud-vest de Penteleu. În

roci moi au fost sculptate depresiuni de eroziune selectivă, aşa cum este cea de la

Comandău, în bazinul superior al Bâscăi Mari, unde râul şi-a lărgit valea în

marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu. Aceleaşi roci au favorizat şi formarea

curmăturilor sau a înşeuărilor, cum sunt cele dintre izvoarele Putnei, Zăbalei şi Bâscăi

Mici. Încă neclară este problema suprafeţelor de nivelare, mai numeroase după unele

opinii (N.Al.Rădulescu, 1937, A.Nordon, 1931), numai două după altele (I.Sîrcu, 1971),

Siriu (Cerbul) la 1.500 m, dominată de vârfurile înalte care ar fi martori de eroziune şi

Poiana Mărului (Mestecăniş) la 1.000 m - 1.100 m, dezvoltată mai ales în Munceii

Breţcului.

61

Altitudinea modestă şi poziţia (externă şi în apropierea curburii) n-au putut asigura

condiţii climatice favorabile glaciaţiilor cuaternare. În Penteleu există două cuvete

naturale cu tinov - Lacul Roşu şi lac - Lacul Negru, cărora li s-a atribuit o origine nivală.

Cuvetele lor ar putea fi însă generate de alunecări de teren. De altfel, în evoluţia actuală

a reliefului, alături de eroziunea fluvială, procesele de deplasare în masă sunt cele mai

răspândite, ajungându-se frecvent la formarea unor creste de intersecţie a versanţilor şi a

unui microrelief specific de padine, trepte, valuri ş.a.

Din punct de vedere c l i m a t i c, în M.Vrancei se cumulează deja condiţii

favorabile unor temperaturi mai mari, valorile medii anuale depăşindu-le pe cele din

nordul Carpaţilor Orientali, la altitudini similare (1,40 C la Lăcăuţi, 30 C la 1.200 m, 60

C la periferia externă ). Precipitaţiile sunt mai bogate pe versantul vestic, unde pot depăşi

valoarea medie de 1.100 mm, coborând pe versantul estic la 700 mm. Aria munceilor

Breţcului este atinsă de inversiunile termice caracteristice în Ţara Bârsei-Trei Scaune, ca

şi depresiunea Comandău, sau unele arii adăpostite de la obârşiile râurilor (spre exemplu

la izvoarele Slănicului). Cea mai mare parte a M. Vrancei este acoperită de v e g e t

a ţ i e forestieră, sub forma unei păduri de amestec molid-fag, cu inversiuni determinate

climatic. Molidişuri pure apar doar la altitudini de peste 1.300 m. Pe versantul estic sunt

şi pinete, plantate. Pe Gorul, Lăcăuţi şi Penteleu sunt areale mici de jneapăn, vegetaţia

subalpină fiind înlocuită cu pajişti secundare, extinse şi pe seama pădurii, pentru păşunat.

În depresiunea Comandău şi în Penteleu, în sectoare slab drenate, sunt mlaştini

oligotrofe, iar pe versantul sud-vestic al Penteleului, spre Bâsca Mare, mlaştinile au

caracter eutrof. Pe versantul estic al acestei culmi, între 800 m – 1.300 m, în regim de

codru secular se află pădurea Milea-Viforâta (550 ha), cu fagi şi molizi de peste 300 –

400 ani şi cu arborete de brad, molid şi pin de 80 – 100 ani, cu exemplare înalte de 40-50

m şi diametre de 0,8-1 m, cu orhidee rare şi endemisme, iar în zona Lacului Roşu cu

plante carnivore.

Munţii Vrancei sunt relativ puţin populaţi, în contrast puternic cu depresiunile

învecinate. Sunt numai câteva a ş e z ă r i de vale, destul de noi, cum este Comandău.

Sub aspect economic, după oieritul care a avut o tradiţie seculară, exploatarea forestieră a

devenit activitatea cea mai intensă, în unele perioade excesivă. Prin replantări pădurea s-

a refăcut însă în bună măsură. Creşterea oilor continuă, mai ales de către breţcani şi

62

bârsani, care au numeroase stâne în special în Penteleu. În deceniile trecute s-a identificat

şi un zăcământ de petrol, la Ghelinţa, azi în exploatare. O reţea de drumuri forestiere şi

câteva (din ce în ce mai puţine) tronsoane de cale ferată îngustă (Covasna-Comandău,

până în anii trecuţi Caşin-Scutaru), dar mai ales şoseaua Tulnici-Lepşa-Ojdula asigură

accesul în munţi şi traversarea lor. Peisajul culmilor şi al văilor, pădurea şi fauna bogată

de interes cinegetic (urs, cerb, căprior, mistreţ ş.a.) constituie un potenţial turistic natural

deosebit, insuficient susţinut însă prin capacităţi de cazare. Sunt multe case de vânătoare,

după aparenţe excelent echipate, dar într-un regim de proprietate şi de exploatare opac, ca

şi multe cabane forestiere (numai în Penteleu, spre exemplu, Vadul Oii, Secuiul, Muşa,

Fagul Alb, Gura Bâsculiţa), utile scopului lor dar nestimulative pentru un flux turistic

rentabil.

Munţii Buzăului sunt situaţi la sud-vest de M.Vrancei, de care îi despart valea Bâscăi

Mari, până la Varlaam şi apoi valea Slănicului, până la Lopătari. Spre nord-vest domină

cu 600 m - 800 m depresiunea Întorsurii Buzăului, iar spre vest valea superioară a

Buzăului, pasul Boncuţa, pasul Tabla Buţii, valea Telejenelului, până la confluenţă şi

valea Teleajenului, până la Măneciu, îi despart de M.Ciucaşului. Spre sud-est, contactul

cu Subcarpaţii se poate urmări de la Lopătari, pe la Găvanele, Nehoiu, Chiojdu, Măneciu-

Ungureni.

Flişul din substratul g e o l o g i c se încadrează în unităţile de Teleajen, Audia şi Tarc

ău. Dominante în unităţile interne, formaţiunile cretacice sunt, cu puţine excepţii

(conglomeratele albiene), puţin rezistente - gresii calcaroase, şisturi argiloase, nisipuri,

marnocalcare, argile ş.a. Subordonate în aceste unităţi şi dominante în cea de Tarcău,

formaţiunile paleogene sunt mai variate ca rezistenţă, pe lângă roci moi - argile, marno-

calcare, marne bituminoase, şisturi disodilice ş.a. existând şi roci rezistente – gresia

micacee eocenă de Siriu, în unitatea de Audia, gresii eocene de Tarcău şi oligocene de

Fusaru, în unitatea de Tarcău ş.a.

O r o g r a f i c, la sud-vest de valea superioară a Buzăului, între afluenţii săi Crasna şi

Siriu, se află masivul omonim, cel mai înalt din toată gruparea (1.663 m, în vârful

Mălaia). La sud-est de Siriu, Muntiorul este format dintr-o culme semicirculară mai

scundă, orientată spre nord-est (Răstoaca – 1.294 m, Muntioru – 1.345 m), închisă parţial

de culmea secundară Gherghelău şi drenată de obârşia Nehoiului. Din Muntioru, pe sub

63

molasa miocenă din sinclinalul subcarpatic Drajna, se ramifică oblic spre sud-vest

„pintenul” de fliş Homorâciu. Pe stânga văii Buzăului, un complex de culmi conturate de

afluenţii de pe această parte şi de pe dreapta ai Bâscăi Mari poartă numele culmii celei

mai înalte, Podul Calului. La nord de valea Harţagului, se află culmea Bota (1.288 m),

între Harţag, Bâsca Mare, Caşoca şi Buzău este Teharăul (1.360 m), între Caşoca, Bâsca

Mare, Bâsca Rusilei şi Buzău se află Podul Calului (1.439 m), iar la sud de Bâsca Rusilei,

Ivăneţul (Zboiul – 1.115 m, Arsenie – 1.191 m) este rădăcina „pintenului” de Văleni.

R e l i e f u l M.Buzăului este puternic marcat de specificul structural şi litologic al

substratului. În orientarea de ansamblu a structurilor principale se menţine aceeaşi

direcţie generală nord-sud, dar există şi structuri (mulate de relief) care conturează

curbura maximă, având orientare nord-est – sud-vest. Partea cea mai înaltă, Siriul, este un

sinclinal înălţat, cu flancul estic faliat, în bună măsură constituit din gresie eocenă de

Siriu. Ambele flancuri sunt abrupte şi au caracter cuestiform, cu „colţi” pe capetele de

strat din roci rezistente (Colţii Balei, Colţii Bocârnei ş.a.). Aceeaşi corespondenţă oro-

lito-structurală se remarcă şi pe stânga Buzăului, culmile fiind frecvent formate pe

anticlinale (cele din Bota - pe conglomerate albiene, pe gresii de Tarcău şi de Kliwa,

Teharăul, Podul Calului) sau pe sinclinale înălţate (Ivăneţul, pe gresii de Fusaru, orientat

nord-est – sud-vest), iar văile - pe sinclinale şi faciesuri moi sau pe linii de contact

petrografic (Harţagul, Caşoca ş.a.). În lungul văilor sectoare înguste (în gresii rezistente),

până la forme de defileu (valea Buzăului, pe aproape 20 km, ş.a.), alternează cu lărgiri în

faciesuri moi, care favorizează şi alunecări de teren masive. Orientarea transversală a văii

Buzăului a fost explicată prin antecedenţă (N.Orghidan, 1929, 1932). Diversitatea

litologică stimulează procese de versant foarte variate. Spre exemplu, baza abrupturilor

din Siriu este îmbrăcată în grohotişuri mai vechi şi mai recente, formate prin dezagregare

mecanică, prăbuşiri şi rostogoliri ale fragmentelor de gresie rezistentă. Pe oligocenul mai

moale, de Fusaru, din partea de sud - sud-est a aceleeaşi culmi, matricea mai moale şi

sensibilă la apă a favorizat alunecări de teren, trenele de grohotiş fiind înlocuite cu

deluvii de alunecare groase. Procesele respective sunt deosebit de frecvente în

M.Buzăului, barând adesea văile mai mici (Caşoca a trecut printr-o etapă de baraj prin

alunecări simultane de pe ambii versanţi), şi strangulând chiar valea principală. Multe

diferenţe morfologice ale văilor se explică şi prin diferenţele altitudinale ale nivelurilor

64

de bază. Spre exemplu, afluenţii de pe stânga ai Buzăului au văi mai evoluate decât cei ai

Bâscăi Mari, deşi obârşiile tuturor se află în aceeaşi arie montană, Podul Calului. În

acelaşi fel, Sibiciul, Bălăneasa, Sărăţelul şi alte pâraie subcarpatice, au văi mai lungi

decât afluenţii de pe stânga ai Bâscăi Rusilei, care îşi au obârşiile în aceeaşi culme a

Ivăneţului etc.

Tectonizarea puternică şi alcătuirea litologică foarte variată au făcut destul de dificilă

aprecierea reliefului ciclic, numărul suprafeţelor de nivelare oscilând între cinci

(A.Nordon, 1931) şi trei (N.Al.Rădulescu, 1937). După aprecieri mai recente (I.Sîrcu,

1971), un nivel la 1.500 m, sub Siriu, ar fi echivalentul suprafeţei miocene Cerbul, iar

restul masei montane, la altitudinea de aprox. 1.000 m se încadrează în suprafaţa pliocen-

pleistocenă Poiana Mărului.

În cadrul Carpaţilor Orientali, M.Buzăului exprimă cel mai clar caracterul

compozit, de interferenţă multiplă, al factorilor c l i m a t o g e n i în sectorul de la

curbură. În cuprinsul lor, masele de aer de origine atlantică acced practic fără obstacole în

partea înaltă, dar în masa montană propriu-zisă efectele lor sunt modificate, în parte prin

„penele” de circulaţie anticiclonală continentală, în parte prin foehnizare catabatică, prin

care pe versantul extern se realizează condiţii termice şi de umiditate similare celor din

Subcarpaţi şi uneori chiar din estul Câmpiei Române. Ca reflex direct, densitatea

medie a r e ţ e l e i  h i d r o g r a f i c e  nu depăşeşte 0,53 km/km2. Râurile au totuşi

debite destul de mari (Bâsca Mare, la confluenţă – 6,18 m3/s, Buzăul, la Nehoiu – 19,4

m3/s), realizate şi printr-o alimentare subterană destul de bogată, asigurată de volume

importante de apă infiltrate în gresiile paleogene fisurate, în şisturi negre etc. Pentru

valorificarea acestui potenţial hidroenergetic, pe valea Buzăului, la Siriu şi Cireşu s-au

construit două baraje, centralele de la Nehoiaşu şi Surduc urmând să aibă o putere

instalată de 208 MW şi – respectiv – 20 MW ( Gr.Pop, 1996). În relaţie cu gresia de

Tarcău şi cu unele fracturi profunde, la Siriu apele subterane au caracter oligomineral

(sulfuros, datorită unor concreţiuni piritoase), mezotermal (300 C), fiind şi parţial

arteziene (A.Pricăjan, 1972). În Ştiubeiul Burlacului, la Nehoiaş, izvorul are acelaşi tip de

mineralizare. Între apele de suprafaţă, sunt destul de frecvente lacurile de alunecare (chiar

dacă au, în majoritate, un caracter temporar). Aşa s-au format (şi s-au scurs apoi) lacuri

65

pe Caşoca (în 1969), pe Harţag, pe Bâsca ş.a. În Siriu, pe ariile slab drenate din partea

înaltă sunt ape stagnante, la 1.405 m aflându-se şi Lacul Vulturilor.

În evoluţie naturală, v e g e t a ţ i a a fost iniţial integral forestieră, fiind constituită

din păduri de amestec fag-conifere. Pe culmile mai scunde şi situate pe latura externă

(Muntiorul şi Ivăneţul), sunt caracteristice făgetele şi pădurile de amestec fag-gorun, iar

pe versantul extern, spre contactul cu Subcarpaţii, domină gorunul. În lungul văilor şi pe

plaiurile înalte pădurea a fost poienită şi înlocuită cu pajişti secundare, pentru păşunat.

A ş e z ă r i l e cele mai numeroase sunt pe contactul cu Subcarpaţii , dar nu lipsesc

nici pe văi, ale căror terase sunt siturile exclusive în aria montană propriu-zisă (Crasna,

Gura Siriului, Lunca Jariştei, Siriu, Lunca Priporului, Nehoiu ş.a., unele provenite din

aşezări sezoniere pentru exploatarea şi prelucrarea lemnului –Crasna, Gura Siriului ş.a.).

Ceva mai rare sunt numai în sectorul îngust, de chei. În general sunt răsfirate, cu tendinţe

de adunare la confluenţe adesea fiind mult alungite (spre exemplu, Gura Teghii de pe

Bâsca Rusilei, pe aproape 9 km). Pe versanţii externi ai Muntiorului şi Ivăneţului satele

au tendinţe de risipire, atât pe fondul unui bilanţ natural relativ susţinut până în perioada

contemporană, cât şi ca efect al favorabilităţii climatice a versanţilor externi, din ce în ce

mai despăduriţi şi care se pretează astfel la utilizări diversificate. În M.Buzăului se

exploatează mult lemn şi se cresc animale, în special oi, numărul stânelor fiind însă într-o

descreştere severă (de la peste 100 la începutul secolului trecut, la mai puţin de 25 în anii

optzeci ai aceluiaşi secol). Culturi sunt puţine, numai pe văi, dar sunt destul de răspândite

livezile de prun. Există un singur oraş, Nehoiu, specializat în industrializarea lemnului şi

o mică staţiune balneară, la Siriu. Capacităţile de cazare asigurate astfel sunt total

insuficiente pentru organizarea unei activităţi turistice pe măsura potenţialului natural şi

antropo-cultural real. Datelor naturale utile în acest sens (peisajul din partea înaltă a

Siriului, sectoarele de chei de pe văi, pădurile, vînatul etc.) şi elementelor etno-floclorice

de la Nehoiu, etc. li s-a adăugat în deceniul trecut o descoperire excepţională. Pe

contactul culmii Ivăneţu cu Subcarpaţii, în perimetrul Aluniş-Nucu-Brăieşti se află un

complex rupestru, în parte laic, în parte religios, cu 29 de încăperi - adăposturi

precreştine, lăcaşuri paleocreştine (sec. III-IV) şi medievale, cu sgrafitti etc. Valorificarea

întregului potenţial ar fi cu atât mai înlesnită cu cât există posibilităţi de relaţie, pe şosea

66

transcarpatică (şi parţial pe calea ferată) în lungul văii Buzăului, până în anii din urmă pe

cale ferată îngustă spre Comandău etc.

Depresiunea Întorsura Buzăului este internă, situată între M.Buzăului şi M. Întorsurii

Buzăului. Considerată iniţial de origine tectonică, este formată în realitate prin eroziune,

fiind sculptată de Buzău şi afluenţii săi din cursul superior, în sedimentarul cretacic

friabil al flişului unităţii de Teleajen (gresia curbicorticală). Este o depresiune înaltă,

situată la 800 m altitudine absolută, semănând destul de mult cu depresiunea Casonului,

dar fiind ceva mai largă. Este constituită din şesul Buzăului şi terasele sale inferioare,

având aspectul unei mici câmpii intramontane. Închiderea ei între munţi favorizează

inversiuni termice care generează valori minime severe în timpul iernii. Depresiunea este

bine populată, cu sate numeroase, unele fiind formate prin permanentizarea aşezărilor de

lucrători la pădure (spre exemplu, Zăbrătău, Barcani, Sita Buzăului, Acriş ş.a.). Populaţia

este integral românească. Ocupaţiile sunt cele tipic montane – creşterea animalelor,

exploatarea lemnului, puţine culturi de cartof şi plante furajere. Prelucrarea industrială a

lemnului i-a adus aşezării principale – Întorsura Buzăului - statutul urban în perioada

contemporană. Un element excepţional de important pentru evoluţia acestui oraş şi pentru

vitalizarea întregii depresiuni ar putea să fie completarea tronsonului de cale ferată din

depresiune până la Nehoiaş.

Munţii Întorsurii Buzăului (Clăbucetele Întorsurii sau Munceii Teliului) sunt un grup

de munţi mici situaţi între Ţara Bârsei-Trei Scaune, în nord-vest, depresiunea Întorsurii

Buzăului, în sud-est, valea Tărlungului, în sud-vest şi valea Zagonului, în est. O r o g r a f

i c, culmi monotone – Călan, Ghilcoş, Blidaru ş.a. - înalte de aprox. 1.000 m (cu

altitudinea maximă de 1.222 m, în vârful Pilişca) îşi datorează altitudinea modestă

constituţiei g e o l o g i c e de fliş din unităţile de Ceahlău şi Teleajen, reprezentate prin

litofaciesurile lor cele mai puţin rezistente (marno-calcare, şisturi marnoase, marne

nisipoase şi strate subţiri de gresii calcaroase, bituminoase, micacee ş.a., în unitatea de

Ceahlău, şisturi argiloase negre, gresii calcaroase curbicorticale, argile, gresii marnoase ,

marnocalcare ş.a., în unitatea de Teleajen). Pe acest fond litologic puţin rezistent,

raporturile de şariaj vest-est ale celor două unităţi (flişul de Teleajen aflorează în

semifereastra tectonică de pe valea Teliului) n-au putut accentua altitudinea r e l i e f

u l u i montan, afectat şi de efectul prăbuşirii tectonice de la sfârşitul pliocenului şi

67

începutul cuaternarului care a creat depresiunea internă Bârsa-Trei Scaune. Sub influenţa

aceloraşi fenomene şi al subsidenţei încă active în partea centrală a acestei depresiuni,

văile au evoluat exclusiv transversal (nord-vest – sud-est) faţă de structurile flişului.

Munceii rezultaţi sunt deosebit de accesibili, atât prin altitudine cât şi prin aspectul plan

al culmilor, motivându-se astfel şi frecvenţa oronimelor care semnalează curmături şi

plaiuri („dealuri”) bune pentru păşuni (Predeal, Dealul Cocanilor ş.a.). Plaiurile

respective se încadrează în suprafaţa de nivelare Mestecăniş (prezentă la altitudini

similare şi în alte arii vecine, de fliş – spre exemplu în munceii Breţcului ş.a., sau

cristalino-mezozoice – M.Perşani, M.Bârsei ş.a.). În condiţii c l i m a t i c e

generoase sub aspectul precipitaţiilor, ca şi al temperaturii permise de altitudinea lor

redusă, (valori medii de aproape 1.000 mm şi 60 C-70 C), culmile conturate de r â u r i

(Zagon, Dobârlău, Teliu, Budila ş.a.) sunt acoperite aproape integral (cu excepţia

pajiştilor secundare) de o pădure de foioase cu fag şi gorun spre culmi şi spre

depresiunea Întorsurii Buzăului, gorun spre Ţara Bârsei-Trei Scaune. A ş e z ă r i l e se

află pe văi, la contactul cu ariile depresionare vecine, putând fi considerate într-o linie

transcarpatică de sate, deoarece Munceii Întorsurii nu au reprezentat un obstacol pentru

legătura dintre Ţara Bârsei-Trei Scaune şi valea Buzăului. Încă din perioada interbelică

au fost străbătuţi de tunelul feroviar Teliu, unul dintre cele mai lungi din ţară.

Munţii Ciucaşului se află la vest de M.Buzăului (contactul putându-se urmări pe

Buzăul superior, prin pasurile Boncuţa şi Tabla Buţii, pe Telejenel şi Teleajen, până la

Măneciu). Spre nord-vest, un culoar de văi urmat de Dălghiu, afluent al Buzăului, şi de

Tărlung îi separă de M.Întorsurii Buzăului, în vest valea Doftanei (prahovene), pasul

Predeluş şi valea Doftanei (bârsane) îi despart de M.Baiului iar în sud domină

depresiunile subcarpatice, între Măneciu-Ungureni şi (nord de ) Brebu, pe valea Doftanei.

În substratul lor g e o l o g i c flişul intern al unităţilor de Ceahlău şi Teleajen este

dominant, cel de Audia fiind subordonat. Litofaciesurilor predominant slab rezistente din

ariile învecinate de fliş li se adaugă însă, cu o dezvoltare largă, gresiile şi conglomeratele

masive albiene (500 m – 700 m, stratele de Ceahlău-Zăganu), constituite din elemente

dure, de şisturi cristaline (gnaise oculare, gnaise granitice, micaşisturi, cuarţite ş.a.) şi

klippe de calcar, deosebit de rezistente. Chiar dacă în partea sudică aceste strate se

68

prezintă într-o variantă litofacială predominant grezoasă micacee şi de fliş curbicortical

(strate de Bobu) prezenţa lor are consecinţe morfologice deosebite.

Structural, aceste formaţiuni sunt depuse în două sinclinale înălţate, formând r e l i e

f u l cel mai înalt, în nord-est masivul Ciucaş (1.954 m) – Zăganu (1.883 m) iar în partea

centrală masivul Grohotiş (1.767 m), între care se află şeaua Bratocea. Din aceste două

masive se dirijează divergent culmi secundare, mai scunde (1.000 m-1.300 m), sculptate

în depozite cretacice mai puţin rezistente, îndeosebi din unitatea de Teleajen. Aceste

culmi ocupă o arie destul de întinsă în partea sud-sud-vestică (M.Craiu-Bădila), făcând o

trecere morfologică gradată spre înălţimile subcarpatice vecine. Ca şi în Ceahlău,

masivele înalte au un relief interesant, cu numeroase forme de dezagregare a

conglomeratelor, mai semeţe, mai ascuţite pe conglomeratele calcaroase – colţi, piramide,

coloane, turnuri, ciuperci, un „sfinx” (al Bratocei) ş.a., mai rotunjite, cu aspect de cupolă

pe conglomerate cuarţitice. Stâncile cu forme bizare, uneori cu înfăţişare de turmă în

popas poartă numele locale de ţigăi (ţiglăi) – Ţigăile Mari, Ţigăile Mici. În Ciucaş nu se

repetă însă platourile structurale întinse din Ceahlău, probabil datorită unei cutări mai

strânse în axul celor două sinclinale, cu o înclinare mai accentuată a stratelor rezistente.

La trecerea prin conglomerate, valea superioară a Teleajenului este îngustă, cu aspect de

chei prăpăstioase. Aval se lărgeşte însă, creându-se o tipică depresiune de eroziune

selectivă (Cheia), săpată în marne şi marnocalcare. Suprafaţa de nivelare miocenă Siriu

(Şeţu, Cerbul) este semnalată la 1.500 m, iar partea înaltă a culmilor mai scunde (la 1.000

m – 1.300 m ) se înscrie în suprafaţa Mestecăniş. Fără să fie definitiv clarificată,

problema morfologiei glaciare nu se poate argumenta prin forme specifice, deşi

altitudinea maximă ar fi putut să înscrie masivele înalte în aria de îngheţ cuaternar peren.

Absenţa urmelor clare s-ar putea explica fie printr-o cantitate insuficientă de precipitaţii

solide, datorită poziţiei morfo-climatice, fie printr-un efect destructiv şi convergent

morfologic al proceselor periglaciare, deosebit de active şi azi. Acestora li se datorează

acumularea unor trene groase de groase de grohotişuri (numai parţial stabilizate) la baza

abrupturilor.

Sub aspect c l i m a t i c, precipitaţiile sunt mai bogate decât în M.Buzăului şi

M.Vrancei, ajungând la 1.200 mm/an. R â u r i l e nu sunt însă mai dense (0,46 km/km2),

dar debitele au permis amenajarea complexă din bazinul Doftanei (Paltinu), acumularea

69

din amont de confluenţa Teleajen-Telejenel (Măneciu). V e g e t a ţ i a este destul de

asemănătoare celei din ariile menţionate, pădurile de fag urcând destul de mult, până la

1.300 m, iar coniferelor revenindu-le un areal relativ restrâns (cu o pondere a zadei care

aminteşte de pădurea din Ceahlău). Jnepenişurile şi pajiştile subalpine sunt însă mai

dezvoltate decât în M.Vrancei şi M.Buzăului.

Văile în general înguste şi arealele restrânse care se pretează la culturi au făcut ca p o

p u l a r e a să fie modestă. În secolele trecute mai multe sate erau pe valea limitrofă a

Doftanei (Secăria, Teşila, Trăisteni) pe Teleajen aflându-se doar două mânăstiri, Suzana

şi Cheia. Dezvoltarea turismului, stimulat de peisajul natural deosebit de atrăgător şi de

deschiderea drumului transcarpatic prin pasul Bratocea (cu fluidizarea accesului dinspre

capitală spre Braşov, prin evitarea culoarului aglomerat Prahova-Timiş), au făcut ca în

jurul celor două mânăstiri să se formeze staţiuni climatice şi de hidroterapie (ape

sulfuroase-sulfatate la Cheia), ca şi pentru sporturi de iarnă, foarte solicitate, cea de la

Suzana specializându-se în tabere pentru copii. O altă staţiune s-a dezvoltat la Babarunca,

pe cursul superior al Tărlungului, cu fluxuri de sfârşit de săptămână din Braşov, pentru

care alte staţiuni din Bucegi şi M.Bârsei sunt prea aglomerate, cel puţin în sezoanele

turistice de vârf. Este de asemenea menţionabilă amenajarea, într-o galerie din M.Roşu

(în masivul Zăganu), a observatorului seismic naţional, ţinându-se seama de sensibilitatea

seismică maximă din sectorul de curbură, ca şi de favorabilitatea substratului geologic

pentru amenajări subterane durabile.

Munţii Baiului (Gârbovei) sunt situaţi la vest de M. Ciucaşului, de cele două Doftane

şi pasul Predeluş. În vest şi nord-vest se învecinează cu M.Bucegi şi cu M.Bârsei

(M.Piatra Mare), limita putându-se urmări pe valea Gârcinului (afluent al

Tărlungului) şi, în linii generale, pe valea Prahovei. În realitate, substratul g e o l o

g i c de fliş intern (argilo-marnos, calcarenitic, marno-argilos şi mai rar greso-

conglomeratic) se continuă până în bazinul Dâmboviţei şi, cel puţin până la văile

Ialomiţei şi Ialomicioarei contribuie la formarea unui relief specific. Astfel, o r o g r a f i

c, la est de valea Prahovei se află culmea prinicipală, Baiul (Gârbova-Baiul), care

depăşeşte (sau se menţine aproape de)altitudinea absolută de 1.900 m (Neamţul, 1.923 m

şi Baiul Mare, 1.895 m). Spre vest se află un ansamblu de culmi secundare, cu altitudine

de 1.300 m – 1.600 m, situate atât pe stânga Prahovei (separate de Azuga şi afluenţii săi -

70

Culmea Cocoşului, Clăbucetul Taurului, Zamura, Culmea Câinelui ş.a.), cât şi pe dreapta

acestei văi (Diham, 1.589 m şi Gurguiatu, 1.339 m, situat între Prahova şi Ialomicioara şi

separat de Bucegi prin pasul Sinaia (1.190 m).

Liniile principale ale r e l i e f u l u i sunt orientate longitudinal (NNE-SSV), atât la

nivelul culmii (anticlinale) înalte cât şi la nivelul văilor superioare ale Prahovei şi

Doftanei, conform direcţiei structurilor flişului. Doar culmile secundare de pe stânga

Prahovei şi văile câtorva afluenţi mici ai Azugăi sunt orientate transversal, ca şi valea

Prahovei aval de Sinaia, până la Comarnic (unde iese din munţi). În contrast puternic cu

lărgirea din amont a văii, între Predeal şi Sinaia (mică depresiune însoţită de terase pe

ambele părţi), acest sector îngust are caracter de defileu (defileul de la Posada). El

secţionează masa stratelor de Sinaia, între culmea principală a M.Baiului şi Gurguiatu.

Aspra genezei sale au fost emise opinii diferite, unele (G.Vâlsan, 1940) optând pentru

captarea unei Prahove ialomiţene (montane) de către o Prahovă din Subcarpaţi, mai

viguroasă, ca urmare a nivelului de bază mult mai coborât. Altele (I.Sârcu, 1971)

consideră că diferenţele morfologice au o motivaţie litologică (în realitate acelaşi fliş

puţin rezistent aflându-se în substratul ambelor sectoare). În fine, s-a presupus şi efectul

unei înălţări recente deosebit de puternice, atât în culmea principală (care depăşeşte 1.900

m, deşi nu este susţinută de roci rezistente) cât şi în sectorul de la Comarnic (Al.Roşu,

1971). Nici această ultimă opinie, în sine plauzibilă, nu se confirmă însă pe teren, unde

terasele Prahovei nu prezintă deformări pozitive în defileu, problema rămânând încă

neclarificată. În ceea ce priveşte relieful ciclic, este semnalat (Valeria Velcea, 1964)

nivelul miocen, bine dezvoltat la 1.600 m în bazinele Azugăi şi Doftanei şi dominat de

martorii de eroziune pe care îi reprezintă vârfurile din culmea principală. Pe latura sudică,

la 1.000 m – 1.200 m se conturează clar nivelul cel mai recent, Poiana Mărului (Predeal

sau suprafaţa Clăbucetelor, I.Sîrcu, 1971), care pătrunde printre culmi sub forma unor

culoare suspendate în care s-a adâncit actuala reţea de văi.

Condiţiile c l i m a t i c e şi reţeaua de a p e sunt asemănătoare celor din

M.Ciucaşului, cel puţin partea înaltă a culmii principale primind influenţe atlantice pe

care M.Bârsei (Postăvarul) nu le pot diminua. În acelaşi timp, culmile vestice, mai

scunde, resimt atât vecinătatea imediată (cu efect dinamic catabatic) a Masivului.Bucegi,

cât şi frecvenţa inversiunilor termice din lungul văii Prahovei. Sub precipitaţii medii

71

anuale care depăşesc 1.200 mm, dar probabil şi pe fondul predominanţei unor

litofaciesuri mai favorabile şiroirii decât infiltraţiei, reţeaua de râuri este mai densă (0,53

km/km2) decât în M.Ciucaş. Prezenţa unor cristale de pirită diseminate în rocile flişului a

produs (oligo-)mineralizări sulfuroase şi sulfatate ale apelor subterane (Azuga, Predeal,

Sinaia, Buşteni). P ă d u r e a are aceeaşi distribuţie altitudinală, dar cu o pondere mai

redusă a elementelor calcifile şi cu inversiuni de vegetaţie spre valea Prahovei.

Sub aspectul u m a n i z ă r i i, latura vestică (cea mai dens populată şi cea mai

activă) este polarizată de valea Prahovei. În cea mai mare parte, materia primă

(animalieră, lemn, roci de construcţie) şi forţa de muncă sunt implicate în activităţile de

prelucrare industrială şi de turism organizate în lungul văii şi în aria montană

înconjurătoare, animată de către acest ax : industria lânii, a sticlei şi a berii (Azuga),

industria celulozei şi hârtiei, iniţiată din 1882 (Buşteni), industria cimentului şi a varului

(Comarnic), industria produselor de mecanică fină, precedată de producerea sârmei şi

şuruburilor (Sinaia), turismul practicat pe toată valea şi beneficiind de amenajări atractive

(cabane, hoteluri alpine, instalaţii pentru sporturi de iarnă, echipamente de teletransport,

racord la reţele utilitare).

Munţii Baraoltului şi Munţii Bodocului sunt două arii montane separate de restul

munţilor flişului datorită scufundării tectonice care a generat depresiunea Bârsa-Trei

Scaune. Ambele au un contur alungit pe direcţia N-S şi sunt separate de golful Şesul

Frumos (V.Mihăilescu, 1963) al depresiunii, în lungul căruia curge Oltul, conturând pe

trei laturi M.Baraoltului. Spre est, M.Bodocului domină valea şi depresiunea Casonului,

iar spre nord Valea Roşie (afluent de pe stânga al Oltului) îi separă de extremitatea sud-

estică a M.Harghita (M.Ciomat). Spre acelaşi masiv al Harghitei, M.Baraoltului se opresc

la pasul Hatod (710 m). O r o g r a f i c se prezintă ca nişte munţi mărunţi, cu altitudinea

maximă în M.Bodoc (1.241 m în vârful Omeagu) şi mai redusă în M.Baraolt (1.017 m în

vârful Gurgău). Culmile secundare se menţin în general la 900 m – 1.000 m (Bărbat,

Arcoş ş.a., în M.Baraolt, Bordeiu, Ciomagu, Mioara Mare, Ticoş ş.a., în M.Bodoc).

Substratul g e o l o g i c est constituit din flişul unităţilor de Ceahlău şi de Teleajen,

reprezentat în general prin rocile slab rezistente caracteristice în toate ariile analizate

anterior, dar prezentând şi unele particularităţi. Spre exemplu, în unitatea de Ceahlău, la

contactul stratelor de Sinaia şi Bistra se află un litofacies greso-bituminos şi marnos

72

(flişul de Sânmartin, în M.Bodoc), la marginea vestică a unităţii de Ceahlău contactul

respectiv este marcat printr-un litofacies grosier, cu blocuri (în sud-vestul M.Baraolt). În

restul ariei montane, în partea superioară a unităţii de Ceahlău alternează conglomerate,

gresii, marnocalcare, marne şi argile, flişul de Teleajen având aceeaşi dominantă grezo-

curbicorticală din ceilalţi munţi. Nici unul dintre complexele litologice prezentate şi nici

structurile cutate (cute-solz) în care apar n-au opus rezistenţă faţă de modelarea externă

şi n-au condiţionat forme de r e l i e f deosebite. Afluenţii tineri ai Oltului şi Râului

Negru şi-au sculptat văi adânci, transversale, orientate spre vest sau spre est, cu versanţi

puternic înclinaţi, având caracter de abrupturi tectonice spre depresiune), asemănătoare

celor din M.Perşani. În raporturile cu structura substratului, numai cele două culmi

principale şi câteva văi din nordul M.Bodoc, în bazinul Casonului, sunt longitudinale.

Deosebit de activ a fost pârâul Aita, care şi-a împins obârşiile până în nord-estul golfului

depresionar Baraolt, dincolo de care a separat un grup de muncei cu altitudinea maximă

de 824 m. Interfluviile sunt plane sau foarte larg ondulate, înscriindu-se în suprafaţa de

nivelare pliocen-pleistocenă Poiana Mărului, la 900 m – 1.000 m. C l i m a este

moderată, cu medii termice de 60 C – 80 C şi precipitaţii bogate, aduse prin

circulaţia atlantică. Ca urmare, deşi r â u r i l e sunt mici, reţeaua este destul de

densă (0,65 – 0,75 km/km2). Apele subterane au mineralizarea carbogazoasă specifică în

aureola mofetică a catenei vulcanice, pe fond hidrochimic uneori feruginos, sulfatat sau

clorurat. Pădurea, bine păstrată (grad de împădurire peste 80%), este reprezentată

predominant prin făgete, iar în ariile marginale prin amestecul fag-gorun.

A ş e z ă r i l e sunt situate mai ales pe versanţii externi, la contactul cu aria

depresionară. Rareori au avansat pe unele văi mai largi din interior (spre exemplu, în

partea de sud a M.Baraolt). Populaţia este majoritar secuiască. Ocupaţiile tradiţional

montane – exploatarea şi prelucrarea meşteşugărească a lemnului, creşterea animalelor şi

chiar cultura pomilor (meri) pe versanţii sudici – sunt devansate de valorificarea apelor

minerale, deşi – cu excepţia Tuşnadului – staţiunile balneare sunt modeste, echipate

pentru fluxuri locale de mici dimensiuni (Malnaş-Băi, Bodoc, Balvanyos (Bolovăniş),

Turia, Şugaş.

73