Anul I. No. 11. Cluj, 15 Noemvrie 1933.

M. S. Regele Carol II, cu primul Său cerb din 1933.

Redacţia şl Administraţia: Cluj, Str. Regina Măria 36. Preţul unu l număr Lei 25 .

A n u l I. No. 11. CARPAŢII

VÂNĂTOARE, - PESCUIT, - CHINO LOG1E

15 Noemvrie 1933.

Apare la 15 a fiecărei luni. Preţul unui număr 25 Lei.

Redacţia şi administraţia: CLUJ, STR. REGINA MĂRIA No. 3 5 .

Abonament: pe un an Lei 240 pe jumătate de an „ 1 3 0

Coarne enorme şi cerbul din regiunea Carpaţilor de Prof. univ. E. BOTEZAT, Cernăuţi

Cum se pare, a pornit cu mare avânt discuţia cele cele ce voi să adaug eu la trofeele arătate, prin asupra chestiunei trofeelor de coame şi â cerbilor ceea ce urmează mai jos, după publicarea din Pro-carpatini, în această revistă, închinată vânatului şi plăcerilor vânătoreşti din cea mai romantică şi mai atractivă regiune de vânătoare, cea din regiu­nea Carpaţilor, întrecută poate numai de vânătoa­rea al celui din Alasca. Această afirmaţiunc, la apa

ceedings of the zoologicul b>ociety, London 1862: „Dl Fraser a expus pentru Lordul Powerscourt o enormă pereche de coarne cu 44 raze, socotite să fie ale cerbului roşu din Munţii Carpaţilor. Greu­tatea lor a fost constatată a fi de 74 punzi ( = 33.76

rentă exagerată, va pierde imediat din ascuţişul ei, Kg.); lungimea fiecărui corn 5 picioare 8 ţoii dacă ne vom gândi la lordul răsfăţat în ale vânătoarei din toate continentele, în al orică­rui fel de vânat mare şi pri­mejdios, care cu multe cheltu­ieli îşi întreţinea un revir de cerbi la poalele Carpaţilor din valea Sucevei, în Bucovina. Pen­tru ce? Pentru ca să admire la faţa locului măiestosul vânat, despre calităţile căruia noi abia începem să ne dăm seama. Da, să-1 admire numai. Căci altfel ce înseamnă ceea ce făcea el: a ridica puşca, a ochi, a exclama încet „ce animal admirabil!", şi apoi a-i spune însoţitorului „scrie dta împuşcat!"?.... Şi coar­nele, dar şi înfăţişarea cerbului nostru stoarce admiraţiunea cu­noscătorilor pasionaţi pentru frumuseţile naturii şi ale crea-ţiunilor ei. Aşa a fost, — şi mai este încă! — Alţii erau chemaţi să ne admire ţara şi odoarele ei (fără a ne mai gândi la scoa­terea foloaselor din ea), în vre­me ce noi umblam cu alte gân­duri. Acum începem şi noi să preţuim unele şi altele din ceea ce avem mai fru­mos. Cu privire la vânătoare începutul pare că 1-a făcut efectul expoziţiei din Lipsea. Cu apariţia ace­stei reviste se manifestă o voinţă tot mai accen­tuată de a ne afirma, chiar în faţa noastră, cu un

Cerb capital, împuşcat de ing. silv. Bitt-ner, fost şef de ocol în Pojorâta, în Po-iana-Iţcani (Valea Putnei — Bucovina) în 1908. Greutate: 12.3 kg. Lungime medie 112 cm. Roze 27 cm. Lărgime 122 cm. L&-timea lopeţilor 48 cm. Lungimea razei

ochiului 53 cm. Volum 8276 cm3.

( = 1.72 m.), urmând curbătura; distanţa directă de la bază că­tre vârful fiecărui corn fiind de 4 picioare 3 V 2 ţoii ( = 1.30 m.), cea mai mare lărgime a coarne­lor de 5 picioare, 5 ţoii ( = 1.65 m.).

Următorul memoriu al Lor­dului Powerscourt vorbeşte des­pre acest trofeu remarcabil: „A-ceastă pereche de coarne a fost cumpărată pentru mine de dl Iulian Fane din Viena cu vr'o 6 săptămâni în urmă. Istorisirea care i s'a făcut cu această oca­zie a fost, că trofeul a aparţi­nut unei persoane, care a trăit aproape de Braşov în Transilva­nia; că el a fost vândut din cas­telul acestuia după moarte şi a fost cumpărat de un negustor ambulant, care iarăşi la rândul lui l'a vândut unui burghez din Viena, de la care apoi l'a cum­părat Iulian Fane pentru mine cu 50 L" ( = 1000 M k - m ă r c i germane; 1 L = 1000 lei)".

Regretabil este, că nu s'a pu­blicat şi figura acestui trofeu

extraordinar, de tot hiperplastic, trofeu care în­trece, mai ales în greutate cu mult tot ce ne este cunoscut asupra coarnelor de cerb nobil, atât cu privire la formele recente cât şi la cele fosile. Ar fi de dorit dobândirea — cel puţin — a unei fotograf

lucru de mare valoare. După trofeele de la expo- fii şi publicarea ei, spre a fi păstrată măcar ea la noi ziţia din Lipsea s'a publicat în „Carpaţii" recordul în ţară; aceasta s'ar putea face prin ambasada din „Popescu", apoi celelalte coarne dobândite în tim- Londra sau prin Societatea Internaţională de Vâ-pul cel mai nou. In No. 3 apare apoi în figură tro- nătoare, care consumă destule cheltuieli. Este de feul din anul 1800 din proprietatea contelui Erbach. sine înţeles, că şi purtătorul acestor coarne uriaşe

Dar toate aceste şi multe altele dispar faţă de trebuie să fi fost o apariţie excepţional de impo-

zantă, lucru ce nu ne va mira mult, întrucât este bine cunoscut, că cerbii Carpaţilor în genere se disting şi azi prin mărime şi alte calităţi remarca­bile faţă de consângenii lor din Europa de mijloc, resp. apuseană.

Aceste consideraţiuni ne transpun pe un alt teren îndrumat şi el în această revistă, care pri­veşte „cerbii noştri". Este vorba de cerbii Carpa­ţilor; negreşit în înţelesul cel mai larg, ceea ce în­seamnă nu numai Munţii Carpaţilor propriu zişi, ci întreaga regiune stăpânită de acest sistem de munţi, deci înglobând şi regiunile mai depărtate, din ţinuturile colinelor şi podişelor; pentru că toţi cerbii din aceste regiuni sunt în conformarea lor stăpâniţi de aceleaşi princi­pii morfologice şi funcţio­nale. Aceasta pare cu atât mai uşor de dovedit, întru­cât este cert că cerbii la în­ceput nu au populat, cel pu­ţin nu în mod apreciabil, munţii propriu zişi, ci tră­iau mai ales în şesurile şi colinele păduroase, respec­tiv acoperite cu dumbrăvi, adică în parcurile naturale asemănătoare cu savanele africane, Aceste sunt bioto-pele (localităţi de viaţă) cele mai favorabile pentru nea­mul cerbilor, în care locali­tăţi sau regiuni oecologice1) sau format şi s'au desvol-tat aceste animale paricopi-tate în timpurile geologice, urmând apoi negreşit dife­ritele adaptări secundare, cu efectele lor, prin care s'a produs variaţiunea forme­lor de cervide. Parcul natu­ral este în genere faţa vege­tală antemergătoare păduri­lor închise. Codri întinşi au puţine luminişuri, poe-nile nu sunt numai mici, dar şi puţine, iar de Ia anumite înălţimi în sus aproape numai molidul este esenţa pădurilor, în mare parte lipsite de subeţajul ds tufari şi ierboase. In dumbrăvi domneşte varia­ţiunea de poieni, câmpii, fâneţe cu boschete de tu­fişuri, arbuşti şi arbori. Pădurile aceste, au esenţe mixte cu subetaj mai abundent, iar bogăţia în felu­rile de arbori este mai mare. Astfel de localităţi le oferă animalelor rumegătoare, care trăiesc în câr­duri miei sau chiar izolate, hrană multă, bună şi variată, precum şi adăpost liniştit şi refugiu sigur pentru rumegat • şi dormit. Cerbii nobili (formele genului Cervus) nu numai că n'au abandonat nici­odată acest fel de trai, dar îl păstrează chiar cu toată tenacitatea, fiind pentru ei cea mai corespun­zătoare condiţiune de trai. Dar în succesiunea ve-getaţiunii pădurile încheindu-se tot mai mult şi în-temeindu-se şi cultura omenească cu influenţele ei, între care şi puterea respingătoare pentru unele

animale, cerbul a devenit tot mai mult iarăşi un animal propriu de pădure — ca la începutul ori-ginei cervidelor. — El a fost împins mai ales spre munţi, silit a-şi duce viaţa în teren tot mai îngustat. Cerbii din biotopele întinse şi luminoase au corpul mare, cu figura mai întinsă, cu coloritul deschis, bătând cafeniul general mai mult în galben şi su-riu, iar coarnele manifestându-se şi ele prin forme mari, largi şi întinse, dar simple în construcţiunea lor. îngustarea biotopelor prin încheierea codrilor şi mai ales prin influenţa omului, respingerea cer-oilor în localităţi mai înguste şi întunecoase pre­cum şi cerinţele terenului de munte, au adus cu sine o schimbare a caracterelor, fiind în avantaj

formele cu corpul mai mic, mai îndesat şi cu coloritul mai întunecat — de unde lenumirea de „cerbul roş, „Rothirsch", „red deer". Coarnele, păstrând tendinţa

e desvoltare, sub influenţa arătată mai sus au devenit mai îndesate sau Comprima­te, provocând în schimb mai multe înfurciri cu lă­ţiri etc, în deosebi la par­tea terminală, devenind mai complicate prin acea con­formare de la vârf, care sC numeşte „coroana". Acest fenomen s a petrecut mai ales în Europa. Dar el este de altfel semnalat şi la cer­bul canadez *) (Vapiti), ca­re în părţile dela şes are coarnele mari, întinse, largi şi simple, iar formele apu­sene din partea Munţilor

Celebrul „trofeu aela Moritzburg". Cerb de G6 ini- btâncoşi produc „Coroana", puscat în 18 Sept. 1696. Se păstrează în colecţia din ^ţjţj acest aspect Dronun-

ţându-se cultura omeneasca mai intensiv în apusul şi

mijlocul Europei, cerbul din aceste regiuni s'a di­ferenţiat, în parte a şi degenerat, producând dife­rite forme locale (d. e. atlantic, c. barbar din M-ţii Atlasului, c. corsican, chiar şi cerbul alpin, pre­cum şi cel din Cehia). In afară de unele forme mai mult sau mai puţin degenerate, (care nu intră aici in discuţie), cerbul din Europa Centrală (dar mai ales cel din Germania) adaptându-se la viaţa mai puţin expansivă, a fost în avantaj pentru regiunile respective, faţă de forma originală cu directivele expansive ale corpului (în raport cu biotopele). De aceea aceste forme cu corpul mare, întins, cu colo­ritul deschis şi cu coarnele simple, fiind în desa-vantaj, s'au retras tot mai mult din acest teren, tre­când în spre orient, în direcţia spre Asia Orientală şi America de Nord. In Asia şe observă o diver­genţă în răspândire. Podişurile tibetane Cu întinde­rile lor adăpostesc formele mai primitive, cele cu coarne simple, care (în genere) arată la capăt nu­mai furca terminală, situată sau în acelaş plan ge-

Casteiul de vânătoare Moritzburg de lângă Drezda (Saxonia).

l) Oecologia = raportul dintre vieţuitoare şi împreju­rime (se spune şi biologia în înţeles mai îngust).

i) De comparat şi articolul şi ilustraţia dlui ing. Cam-sia, din No. 4 al acestei reviste.

neral al situaţiunii furcilor consecutive, respectiv al razelor, sau dislocată prin învârtire, astfel că raza terminală (adică capătul prăjinei) se îndreaptă spre partea mediană a corpului. Formele mai pro­gresate, cu 2 sau chiar mai multe (în cazuri hiper-plastice) etaje de furci terminale consecutive (aşa zişii cerbii „marali"), au luat calea spre nord-estul Asiei (Tian-Şan, Altai, munţii Manciuriei etc.) şi continuă să-i găsim mai departe în America de Nord (mai sus amintitul „Vapiti"). Aceste ţinuturi vaste înfăţişează mai mult sau mai puţin starea de vegetaţiune primitivă, mai apropiată de cea a parcu­rilor naturale; în tot cazul însă regiuni cu lumini­şuri întinse şi populaţiune rară, constituind astfel condiţiunile din aspectul vegetal mai de demult din Europa, în deosebi din cea Centrală. In acest fel se explică retragerea acestor forme mai primitive dinaintea celorlalte mai specializate, care, precum am arătat, sunt mai bine adaptate condiţiunilor schimbate din Europa şi în acest sens mai progre­sate, mai specializate, faţă de cele cu caractere mai generale. Intre cele două regiuni, Europa Centrală şi partea de sus a Asiei, cu formele de cerb extre­me în felul lor, se găsesc cerbii din Europa Orien­tală, respectiv Asia Anterioară, (Prusia de est, Po­lonia, regiunea dominată de şirul Carpaţilor, Pe­ninsula Balcanică, Crimea, Asia Mică, sudul Cauca-zului şi Persia). Cerbii din regiunile acestea cu condiţiunile corespunzătoare de trai, cu feţele lor vegetale, sunt un fel de intermediari, întrunind pe lângă calităţile progresiste ale cerbilor din Europa Centrală şi cele bune ale celor asiatici (mărimea corpului şi a coarnelor). Cerbul din panta de nord a Caucazului (Daghestan) se alătură asiaţilor pro­priu zişi. De aici urmează şi este explicabilă pre­ferinţa vânătorilor pasionaţi pentru cerbul carpatin şi pentru trofeele lui. Dar în regiunile de via­ţă există diferite comu­nităţi de viaţă, biocoe-nozele, ceeace Înseam­nă totalitatea tuturor vie-i ţuitoarelor dintr'o locali­tate, trăind într'o anumi­tă interdependenţă. In a-fară de plantele nutritoa-re şi caracterul vegetaţiu-nii cu privire la adăposti-re, — mai sunt în bioce­noză, (abstrăgând dela a-nimalele direct indiferen­te pentru unul sau altul dintre membrii animalici din acea biocenoză), alte animale, care au o influ­enţă directă. In special cu privire la cerb, sunt anu­mite animale parazitare, stricătoare organismului intern sau cari îl primej-duesc din afară, cum sunt mai ales răpitoarele mari; in regiunile noastre lupul, râsul, ursul, vulpea; în cele din Asia pe lângă a-

cestea şi tigrul, irbisul. Aceste fiare sunt negreşit foarte stricătoare, dar in acelaş timp şi un regula-tiv foarte important pentru calitatea, tăria şi age­rimea cerbului, cu un cuvânt pentru energia gene­rală inerentă organismului, care îi dă înfăţişarea unui vânat puternic. înţelegând că diferitele bio-tope cu biccoenozele din ele exercită o influenţă netăgăduită asupra memebrilor din biocenoză, deci şi asupra cerbului, este incontestabil, că diferitele localităţi de trai imprimă animalelor din ele mai mult sau mai puţin un anumit timbru local. Acea­sta se întâmplă cu atât mai mult, cu cât nici un individ nu este cu totul asemănător celuilalt d • Telul său, ci indivizii se disting intre ei chiar prin calităţile lor individuale. Astfel este foarte natural să distingem în diferitele localităţi anumite forme locale. Iar în genere se explică în mod firesc pen­tru regiunile stăpânite de Munţii Carpaţilor pre­zenţa unui cerb puternic, la care mai contribuie în­că şi condiţiunile grele ale unui climat aspru, cu di­ferenţele lui mari şi cu evenimentele adeseori catas­trofale. Oţelit prin aceste puteri ale naturei, cerbul Carpaţilor este cu mult mai puternic, decât cel din Europa Centrală. Această putere a sa se manifestă prin corpul său mai mare, prin tăria musculară şi tenacitatea sa, prin iscusinţa şi elasticitatea sa, pre­cum şi prin aspectul coarnelor sale, mai mari, tari, mai compacte şi în genere mai impozante, calităţi cari îl apropie de maralii Asiei, drept produse ale condiţiunilor de trai mai asemănătoare.

Astfel este îndreptăţită determinarea cerbului carpatin şi în înţeles ştiinţific drept noţiune siste­matică, înfăţişând forma carpatină a cerbului nobil sau roşu (Cervus elaphus carpathicus). Această for­mă se prezintă ca o subspecie a cerbului european ((.'. elaphus elaphus), deosebindu-se de specia euro­peană propriu zisă prin caractere, diferenţe, puţin

Dela vânătoarea regală din Cnrghiu. Sosirea în gara Reghin. (Dela stânga la dreapta): General Ilasievici, Mareşalul Palatului, A. S. Principele F. I. de Hohenzollern, MM. LL. Regina Marioara. Regele Alexandru ai Jugoslaviei, M. S. Regele Carol II, Dl Dr. I. Vesean

prefectul judeţului Mureş.

importante în înţelesul ştiinţific, sistematic, dar totuş netăgăduite, destul de evidente şi stabile pen­tru formele din această regiune. In ce priveşte coarnele, drept produs al organismului puternic, au şi ele în genere un aspect mai puternic, mai arătos, cu constituţiune mai compactă, mai vigu­roasă: cauzele preferinţei trofeului de la cerbul carpatin de către vânătorii pasionaţi şi înlelegă-

La castelul regal de vânătoare Lăpuşna: M. S. Hogele Carol I I , M. S. Regina '1 a r a , A. S. Principele F . I . de Hohenzollerii, M. S. Regele Alexandru.

lori. Dar ceeace este mai hotărâtor pentru prefe­rinţa vânătoarei la cerbii Carpaţilor, este totalita­tea armonioasă dintre vânatul viguros şi mediul în care trăieşte. Codrii virginali sunt încă în mare parte păstraţi. Iar la înălţimile mai mari mun­ţii cu poieni şi păşuni întinse, cu clima aspră şi variaţia altui vânat, mai ales a răpitoarelor mari, în acelaş timp cu localităţi depărtate de zgomotul omenesc, cu comunicaţiuni grele. Toate aceste îi împun vânătorului cerinţe grele la exercitarea vâ­nătoarei. De alte parte vânatul necontenit vigilent

şi precaut, ducând in mare parte mai mult o viaţă nocturnă şi trăind altfel decât vânatul din ţările cu civilizaţiune veche unde demult sunt extermi­nate răpitoarele şi vânatul este bine păzit şi nutrit, împreună cu celelalte greutăţi, au mai mare atrac-ţiune pentru virtuţile bărbăteşti, în deosebi ale vâ­nătorilor pasionaţi.

Dar şi în aceste regiuni a înaintat cultura. Cerbii au fost siliţi să se retragă tot mai mult în munţi, unde terenul variat şi greu, complexele mari de păduri, cu puţine şi mici luminişuri, hra­na schimbată, pre­cum şi răpitoarele şi în genere întreg me­diul cu toţi factorii săi, influenţând asu­pra cerbului stabilit în el, i-au imprimat unele caractere spe­ciale. Păstrând în ge­nere efectivul înfăţi­şării cerbului carpa­tin, totalitatea me­diului muntos îi im­primă şi cerbului cu timpul un timbru a-parte. Corpul relativ mai scurt şi îndesat, cu pieptul mare, ca­pul scurt, cu fruntea relativ mai lată, con­centrează în sine o energie mai marcan­tă, care se manifes­tă prin mişcări re­pezi, îndrăzneală la luptă, tenacitate şi iscusinţă. In acord cu mediul, coloritul lui este mai întune­cat. In deplină ar­monie cu această în­făţişare a organis­mului şi coarnele a-cestui cerb adaptat la viaţa de munte au în totalitatea lor un aspect mai conden­

sat; ele sunt in genere relativ scurte, de consistenţă mai compactă, cu partea terminală conformată în coroană lată. In afară de grosimea lor relativă se mai disting prin granulaţiune măruntă şi deasă. Aceasta este variaţmnea cerbului nostru pe deplin adaptat la viaţa de la munte, care petrece numai în acest mediu şi nu se deplasează la câmpie. Acea­stă formă am crezut, că este nimerit să fie deter­minată şi în înţeles de sistematică ştiinţifică drept o varietate a cerbului carpatin (C. elaphus carpa-thicus var. montanus), spre deosebire de cealaltă

formă extremă, al cărei domeniu este în genere mediul nemuntos (C. elaphus carpathicus var. campes-tris). Dar neliniştirea terenurilor de la şes şi celor deluroase continuă tot mereu odată cu înaintarea cul­turii; codrii se taie, se micşorează şi câmpia agricolă se măreşte. In consecinţă procesul retragerii cer­bului spre liniştea codrilor din munţi continuă şi el, şi cerbul se retrage tot mai în sus. Aşa se în­tâmplă că în munţi, dar mai ales deasupra poalelor, se pot constata chiar amestecate aceste două forme variante. Aceasta este atât de evi­dent, că şi poporul distinge cele două forme, pentru care are chiar două denumiri. Cerbul mare, cu dimen­siunile corpului mai întinse, colori­tul deschis şi coarnele mai simple, relativ lungi şi în genere cu înfăţi­şarea întinsă, cu granulaţiunea mai mare, mai puţin pronunţată şi rară: este cunoscut sub denumirea de cerb „lidvan", iar cealaltă formă este cerbul „răgăzan". Ţin să amintesc că am aflat chiar de Ernest Gheorghiu („Vânătoarea în România") >) în­semnat acest fapt, întrucât şi acest autor stabileşte deosebirea între cele două forme de cerb cu ca­racterele lor aparte. Acest fapt este de altfel recu­noscut şi de către scriitorul vânătoresc Fritz Blcy, care mai ales în opoziţie cu Matschie este un pro­nunţat adversar al sistematizării exagerate, repre­zentată în deosebi de acesta din urmă. Deaseme-nea şi scriitorul vânător ü. Kapherr, aderent al vederilor lui Bleu, se pronunţă pentru deosebirea dintre cerbul de munte şi cel de şes, chiar şi pen­tru Germania (comp. Deutsche Jäger-Zeitung, vol. 79—81). 2) Pentru regiunile noastre această deose­bire este foarte bătătoare la ochi, cel puţin cu privire la panta orientală a Carpaţilor Păduroşi. Cele două forme însă sunt extreme în cadrul ge­neral al cerbului din regiunile noastre, stăpânite de Carpaţi, a cerbului carpatin, drept subspecie a cerbului european, forma carpatină apropiată de maralii Asiei prin cele intermediare din Crimea, Asia Mică, Caucaz, Persia.

întrucât retragerea cerbilor de la şes spre munţi continuă şi cele două forme se tot amestecă între olaltă, este firesc, că ele se şi reproduc. Este de observat, că în luptele rivalilor de la goană, cerbul de munte, cel răgăzan, este stăpânitorul si-tuaţiunii, fiind în avantaj el cel mai sprinten, mai îndrăzneţ şi mai viguros faţă de cel lidvan, mai greoi. Fiind mai iute şi mai aprig, se referă chiar la acest moment numirea sa de răgăzan (după ex­plicările ţăranilor vânători). Este foarte firesc, că în astfel de împrejurări şi ciutele de la şes ajunse în localităţile muntoase vor fi fecundate în mare parte de către cerbi răgăzani. Rezultatul nu poate

1) Bucureşti 1901. 2) in extrasul separat pag. 43. (Verlag v. I. Neunuinii

in Neudamm).

M. S. Regina Marioara însoţită de A. S. Principele de Hohenzollern pleacă la vânătoare.

să fie decât producţiunea de urmaşi cu caracterele combinate, întrunind calităţi din ambele compo­nente şi prezentându-se astfel drept forme interme­diare. Pe la începutul acestui secol când numărul cerbilor de la poalele Carpaţilor bucovineni, pre­cum şi din zona mai înaltă, era foarte mare, graţie pazei intensive exercitate necontenit cam de pe la anul 1870 încoace, în care timp vânătoarea era în cea mai mare parte dată în arendă la diferiţi vâ­nători străini cu puteri băneşti, deosebirile arătate dintre cele două variaiţuni erau foarte evidente, printre multele forme intermediare.

Aşa fiind, putem deosebi cu drept cuvânt o varietate aparte a cerbului european în regiunea Carpaţilor, formă puternică, care întrece cu mult cerbul medi-european. Acest cerb se prezintă în o serie de forme şi chipuri, dintre care putem dis­tinge cele două variaţiuni extreme, cerbul lidvan, locuitor mai ales ,al şesului, cu caracterele mai apropiate de formele cerbilor din zona centrală a Asiei şi cerbul răgăzan, locuitor exclusiv al mun­ţilor în total mai apropiat de formele cerbului din Europa Medie. Această deosebire priveşte şi coar­nele, lidvanul avându-le în genere mai întinse, cu ramificarea mai simplă şi mai netede, iar răgăza-nul cu coarnele in genere mai îndesate, groase, cu coroană mai mult îopătoasă şi granulaţiunea mă­runtă foarte deasă. Trofeul dlui Popescu pare că este un exemplu tipic pentru această formă, ne­greşit în desvoltare hiperplastică. Intre aceste două extreme sunt diferite forme intermediare la care facultăţile arătate la una şi la cealaltă formă sunt mai mult sau mai puţin pronunţate.

Pătrunderea culturii progresând mereu, omul nelinişteşte şi codrii munţilor, îi taie şi înaintează tot mai departe în sus. Cerbul se tot retrage. Astfel a ajuns succesiv şi în zona centrală a Carpaţilor. în regiunile alpine, care cu caracterul lor muntos se aseamănă cu parcurile naturale unde pe lângă

păduri şi tufişuri se întind în felurită variaţie pă­şunile alpine, mediu foarte prielnic pentru cerb. Dar acest mediu cu climatul său aspru şi cele­lalte greută(i ale vieţii are şi mai mari pretenţiuni la vigoarea vietăţilor sale. De-aceea în aceste re­giuni numărul cerbilor puternici pare să fie rela­tiv mai mare, iar contrastele'dintre cele două forme extreme sunt mai puţin pronun|ate. In aceste re­giuni cerbii concentrează mai mult unele şi cele­lalte calităţi, fără însă să se poată distinge drept o variajiune aparte. Totuş caracterul general arată inclinaţiuni spre cerbul lidvan. Acelaş lucru pare că se poate constata şi cu privire la coarne, în regiunile alpine ele arătând forme adeseori întinse şi largi. Dar toate aceste consideraţiuni arătate, trebu-esc privite sub aspect relativ. Căci cerbul nobil (genul Cervns) conslitue o ramură a cervidelor în con­tinuă dcsvoltare, ramură plastică cu putere de a-daptare în plină curgere, ceeace dovedeşte de altfel şi faptul, că cerbii introduşi în anumite localităţi pentru „împrospătarea sângelui" se adaptează pe deplin condiţiunilor schimbate, primind facultăţile celor indigeni. De tot caracteristic în această pri­vinţă este rezultatul introducerii canadezului „Va-piti", fie în Germania, fie în Carpaţi (d. e. în Tatra). Cerbul acesta a primit cu timpul înfăţişarea celor indigeni şi astfel a dispărut; dar ceeace s'a păstrat şi se resimte foarte neplăcut, este glasul lui urât din timpul mugetului (apropiat întru câtva de cel a! măgarului).

Toţi factorii privitori la viaţă, din anumite re-geuni sau localităţi, atât cei interni, ereditari, cât şi cei externi referitori la condiţiunilc mediului, influinţează caracterele, deci şi aspectul general al cerbului. Rezultatul este deosebirea diferitelor for­me locale.

Deosebirile sunt însă şi individuale şi aceste

Pe o terasă a castelului Lăpuşna: M. S. Hogele Carol Tn dreapta M. S. Iiegina Marioara. In stânga A. S. Princi Popescu, primarul Reghinului şi administrat ;rul terenului

diferenţe sunt cu atât mai pronunţate la animalele în plină desvoltare, precum este cerbul nostru, respectiv membri genului Cerims. Energiei sau „potentei" individuale i se datoreşte faptul, că există indivizi mărunţi, alţii mai puternici şi iarăşi alţii, dar relativ mai puţini, de tot sau chiar ex­cepţional de puternici. Aceştia din urmă sunt cerbii numiţi „capitali". Cerbul bătrân nu este identic cu cel capital; bătrânul poate să fie şi o stârpitură. In schimb un cerb tânăr poate să fie capital, pre­cum d. c. era un răsteer, cu coarnele încă numai (epuse, chiar fără rozetă la baza lor, cerb vânat de mine, pe care l'am amintit în o lucrare la tim­pul său.

Cerbul mai este şi fiinţă socială; el trăieşte în cârduri. Cârdurile sunt în genere familiare, care provin de la familia maternă (mama cu viţeii). Du­pă împrejurări, în anumite localităţi şi anotimpuri, se formează cârduri mai mici sau mai mari şi în afară de legăturile familiare propriu zise. Cerbul este poligam şi elementul masculin nu ia parte la creşterea şi îndrumarea progeniturii. Cât timp îm­prejurările vieţii sunt favorabile, familiile nu se depărtează din localitatea unde au crescut. De-

aceea cârdurile mai mari sunt în cele din urmă tot cârduri familiare în înţeles mai larg. Aşa se explică în mod foarte simplu, că în anumite locali­tăţi se găsesc anumite forme locale de cerbi, ară­tând oareşcare particularităţi, prin cari se înfăţi­şează drept tipuri mai mult sau mai puţin pronun­ţate; la fel şi coarnele. Cârdurile sunt de ciute, de cerbi mai tineri şi amestecate. Cerbii mai în vârstă se separă de cârduri şi trăiesc de obiceiu singura­tici, dar totuşi în aceeaşi localitate. Adeseori i se asociază unui astfel de cerb solitar mai bătrân şi câte unul mai tânăr; acesta este cerbul însoţitor. Sub scutul experienţei bătrânului, urmându-1, tână­

rul o duce bine. A-ceştia nu se asociază la nici un cârd, bine înţeles, în afară de timpul goanei. Unii cerbi trăiesc cu totul singuratici, adevăra­ţii solitari, şi nu ad­mit sau nu suferă nici un însoţitor pe lângă ei în tot timpul anu­lui, cu atât mai puţin în timpul goanei. Stau peste zi mai ales în locuri largi de unde pot vedea, auzi şi mi­rosi de departe; ace­ste locuri însă le schimbă într'una; ei nu au cărările lor pronunţate. Trecăto-rile lor sunt neregu­late atât în ce priveş­te timpul cât şi locul. Din aceste motive ei

cu primul Său trofeu din 1933. , ». x~..»; j n / 1 A f pele de Hohenzollern şi dl I. n U P o t f l V f "t 1 d ? ? . â t

regal de vânătoare Uurglmi. din întâmplare. Din

motivele arătate vânătoarea lor, la pândă sau prin apropiere este aproape zadarnică. Cam tot aşa se comportă şi pe timpul goanei. Până ce vânătorul a aflat felul mişcărilor unui astfel de cerb, el şi-a şi schimbat cursul sau pleacă şi mai curând, mai de cu noapte de la locul goanei, unde aproape nu­mai noaptea petrece, dar şi pe acest loc îl schimbă în decursul goanei. Este evident, că cerbii capitali întrunesc în organismul lor nu numai calităţi su­perioare în desvoltarea corpului şi a coarnelor, dar şi în ce priveşte calităţile sufleteşti. Cerbi de felul acesta sunt preferiţi de ciutele în fierbântare; cel puţin acolo unde vânatul nobil este cam rar. Am observat în repeţite rânduri cum din mare de­părtare vine câte o ciută la un asemenea cerb, care netăgăduit este stăpânitorul localităţii unde petrece. Această apropiere, care urmează către seară, chiar noaptea, se constată după mugetul cu­noscut (scurt şi abrupt) şi se face cu precauţiune; în localităţi mai puţin liniştite chiar cu mare pre­cauţiune din ambele părţi. Am observat cum în aşa o localitate de la primul sbieret al ciutei pe la orele 10 până la întâlnirea cu cerbul a trecut timp de o oră, în care timp ciuta a percurs o distanta de 1 Km. şi pe la jumătatea acestei distante a mugit a doua oară. Cerbul a încetat să ragă dela pri­mul muget al ciutei, astfel el a tăcut timp de vre-un ceas. Abia când a auzit ciuta venind la deal prin tufe (cam 200 paşi) au început mugetele şi goana cu toată ardoarea. Şi această ciută, pre­cum s'a întâmplat şi de alte daţi, venea din cea­laltă parte a pădurii, de peste apă, unde erau şi cerbi. Un caz tipic pentru preferirea de către ciută a acestui cerb (capital).

Mai sunt cerbi de felul acesta, dar nestatornici, adică nu-şi petrec viata tot numai în aceeaşi locali­tate, fie că schimbă localitatea periodic, mai ales pe timpul goanei, fie că se tot deplasează dintr'o localitate în alta. Nu ne gândim la datina cerbilor de a se deplasa pentru sezonul de vară în desişuri, unde petrec până la timpul goanei, care timp coin­cide cu golirea păşunelor. Pentru aserţiunile cu privire la cerbii nestatornici există dovezi, întru­cât este cunoscut, că în câte o localitate petrece câte un cerb timp mai îndelungat, iar în timpul mugetului dispare, — evident în căutarea după ciute. Aflând ciute în altă localitate potrivită şi pro­babil mai liniştită, el rămâne acolo. Apoi mai târ­ziu spre iarnă iarăşi reapare în localitatea obicinui­tă, unde îşi continuă viaţa de sihastru. Dar acea­sta este mai mult o dovadă prin indicii. Există însă şi dovezi directe pentru deplasarea unor cerbi dintr'o localitate în alta pe timpul mugetului în cău­tare după ciute. Eu însumi, precum şi alţi vână­tori, am putut constata acest lucru, văzând unul sau chiar 2—3 cerbi în amurgul serii trecând coa­ma munţilor peste pajiştele alpine (d. e. de pe panta din spre Transilvania peste coamă spre cea dinspre Bucovina). La fel am putut constata acelaş lucru şi prin mugetul unuia sau chiar şi alor 2—3 cerbi, cari veneau seara din panta apuseană, tre­când peste creasta munţilor şi continuându-şi mer­sul coborând la vale pe panta din spre răsărit. Aceasta am constatat-o chiar şi din o colibă, pe

lângă care au trecut cerbi răgând. Apoi nu fiecărui cerb, chiar capital, îi succede să-şi cucerească ciute, fiind alungat de cătră altul, care adeseori nu este unul capital, dar în schimb curajos, iute şi în­drăzneţ. Aşa unul respins negreşit că umblă rătă­cind în colo şi în coace şi se deplasează chiar la distanje mai mari în căutarea după ciute, evident când cu mai mult, când cu mai puţin noroc. Bănu­iesc, că şi purtătorul trofeului Erbach, publicat în Nr. 3 al acestei reviste, a fost aşa un rătăcit in iritare, de s'a aruncat asupra calului care neche­zase. De altfel au fost vânaţi şi ademeniţi prin imitarea mugetului cu scoică, at it de mine cât şi de

M. S. Regina Marioara şi Principele de Hohenzollern în drum spre observator.

alţi vânători, cerbi de aceştia făra ciute respectiv alungaţi sau ţinuţi la distantă de către cel cu ciu­tele; înţeleg negreşit cerbi capitali — având chiar coarne mari, cu 14—16—22 raze. Cerbii nestator­nici, cari trec din o localitate în alta, fie că fac acest lucru instinctiv sau voluntar, urmând unei porniri individuale de nestatornice, fie că se de­plasează în căutarea ciutelor sau că sunt respinşi de alţii mai îndrăzneţi şi norocoşi, vin în atingere cu cerbii din alte localităţi, cu alte forme locale. Acest fenomen este de altfel cunoscut şi la alte animale, respectiv mamifere sociale. Indivizi de

aceştia contribue la „împrospătarea sângelui" cu ocaziunea împărecherii, împiedecând astfel pră-sila familiară, care este dăunătoare vigoarei speciei. Faptul acesta este amintit şi de către Westerberg cu privire la zimbrul din Bialowies (în lucrarea sa publicată în Ber. d. internat. Gesell­schaft, z. Erhaltg. d. Wisent, Berlin, 1932). Acest autor arată cum indivizi de zimbri solitari, mai puternici, întreprinzători şi viguroşi — ceace este mai mult sau mai puţin identic cu „capitali" au mai ales această tendinţă de nestatornicie, tendin­ţă, care este în favorul trăiniciei speciei. Factorul acesta odată înlăturat, d. e. prin apariţia omului,

In faţa castelului regal Lăpusna. (Din stânga .u dreapta;: In şirul Uiu faţa: M. S. Regina Marioara, A. S. Principele de Hohenzollern, M. S. Regele Alexandru, M. S. Regele Carol. In şirul al doilea: Baronul Hallberg. I. Popescu, (îeneral Ilasievici, D. Pimnik, Eugen Bianu, Ma­

xime Ducroeq. Sus: Colonel A. v. Spiess, A. Mocionyi.

rezultatul nu poate fi decât degradarea, apoi de­generarea şi drept urmare în cele din urină stân-gerea speciei. Aşa s'a întâmplat cu bourul şi cu alte animale cari populau şi ţările noastre în timpul trecut, d. e. cerbul uriaş şi în mare parte şi alcele. Negreşit că nu numai acest singur moment a fost cauza stingerii totale a animalelor amintite. Aşa de pildă cerbul uriaş (Megaceros) o formă specializată cu coarnele desvoltate până la extrem, nu a putut să se adapteze încheierii pădurilor, nu a putut deveni animal propriu al codrilor; drumul spre Asia fiind încbis, el s'a refugiat în cele din urmă până în câmpiile băhnoase din Irlanda, unde ultimele exem­plare şi-au găsit o moarte năprasnică.

Aşa dar metoda de acţionare a naturei este se­lecţionarea indivizilor puternici şi împiedecarea prăsilei familiare care duce la slăbirea speciei, la degenerare. Această selecţionare se face în mare parte prin indivizii nestatornici, cari evident că sunt stăpâniţi de o energie individuală considera­bilă. In această privinţă la cerb coarnele capitale sunt numai ultima consecinţă morfologică — drept caracter secundar — din seria calităţilor, care con­tribuie la tăria speciei. Totuşi, precum am arătat şi în expunerea de faţă, rămân adeseori victorioşi pe teren cerbii cu coarnele simple, cari mânuite

• • • » * » ""•» de un individ vi­guros, îndrăzneţ şi bătăuş, sunt o armă superioară coarnelor capitale. In felul acesta ar trebui cu timpul să fi dispărut pur­tătorii trofeelor capitale. Realita­tea însă ne arată, că în împrejurări naturale nu este aşa, deşi indivizii capitali cu coar­nele deosebit de măreţe au fost to­tuşi în genere o apariţie mai rară în desfăşurarea mediocrităţii ge­nerale. In această privinţă am ară­tat în o lucrare a mea, că faţă de un adversar mă­runt, deşi coarne­le mari şi impo­zante sunt ca ar­mă, adese inferi­oare celor mai mici şi mai sim­ple, totuş în gene­re, fiind expresia energiei interne individuale a pur­tătorului, împreu­nă cu celelalte ca­

lităţi şi ele drept emanaţiune ale aceleiaşi energii,— ca mărimea corpului, mişcările energice, simţurile agere şi glasul profund şi puternic, — chiar şi nu­mai ca apariţie, expresie morfologică a puterniciei purtătorului, exercit; încă din depărtare o influ-inţă covârşitoare asupra rivalilor mai mici şi ser­veşte de sperietoare, ţinându-i la distanţă. In felul acesta coarnele capitale, armă materială puţin prac­ticabilă în lupta cu un rival mai mărunt, excepţio­nal de îndrăzneţ, îi servesc purtătorului totuşi de un alt fel de armă, una psihică, care îi impresio­nează pe rivalii mărunţi, încât nici nu cutează a se prinde la luptă, deci un fel de armă pentru în-spăimântare; o sperietoare. Alăturea mai este al doilea avantaj pentru trăinicia progeniturii, că cer­bul stăpânitor, neobosit şi nevătămat, fecundând ciutele, îşi transmite calităţile alese asupra succe­sorilor. Aşa, cred, că se prezintă chestiunea în îm­prejurări normale, naturale, în condiţiunile unui mediu potrivit, adică în biotopele şi biocenozele corespunzătoare şi amăsurate, în care mai ales nu domneşte liniştea moleşitoare. Ne gândim aici, în­tre altele, mai ales la rolul răpitoarelor. In aşa me­diu toate energiile organismului sunt încordate şi bine antrenate. Situaţiunea însă este alta când omul, în cazul nostru în primul rând vânătorul,

prin interesele sale şi în genere prin tot felul său, schimbă condiţiunile necesare mersului normal al lucrurilor. Interesul de demult şi obişnuit al vâ­nătorului este de a avea cât de mult vânat. De aceea el împiedecă ce şi cât poate din obstacolele care ii stau în cale. Dintre toate lucrul cel mai apropiat şi mai lesnicios este exterminarea răpi­toarelor inclusiv combaterea braconajului; căci ex­ploatarea pădurilor cu toate consecinţele sale stri­cătoare desvoltării vânatului nu o poate împiedeca, cel puţin nu în măsură de luat în seamă. Dar în fine această operaţiune în măsură normală nici nu este atât de dăunătoare. Tăieturile din întinderile codrilor refac pentru oarecare timp, condiţiunile primordiale şi priincioase cerbilor, asemănându-se cu nişte poieni bogate care sunt luminişurile din codri, totdeauna căutate de vânatul nostru. Apoi vânătorul, gelos de dorul de a vâna cât de multe piese, acestea nu le poate scoate decât din un con­tingent cât se poate de mare. De aceea el creşte şi apără cu îngrijire vânatul şi îi oferă cât se poate de multă linişte, ca să nu se risipească. Pentru vâ­nătoare îşi alege, se înţelege, numai piesele cele mai bune. Rezultatul firesc în aceste împrejurări nu poate să fie decât înmulţirea, cu timpul, excesivă a vânatului şi scăderea continuă — cel puţin re­lativă — a pieselor capitale. Doar se mai vânează ici-colo încă ciutele sterpe şi la bătaie mărunţişul aşa cum vine în faţa puştilor. Spre a se produce

totuş un număr cât de mare de trofee bune, se recurge la nutrirea artificială, netăgăduit cu efecte isbitoare, dar totuş trecute pe al doilea plan, faţă de cele produse în natura liberă precum au dovedit şi expoziţiile mari recente (cea din Viena în 1910 şi cea recentă din Lipsea).

Prin creşterea excesivă, aşa cum s'a practicat şi se practică încă, în ultimul caz cu tendinţa de a se spori numărul vânatului nobil, creştere încura­jată, protejată şi impusă chiar şi de către Minister, se îndrumează însă prăsila în familie, iar drept ur­mare se produce degenerarea. Aceasta pe de o parte; iar pe de altă parte se cultivă piesele, care, fiind chiar capitale în mărimea şi făptura corpu­lui, totuş sunt nevaloroase în ce priveşte trofeul, având coarnele cu puţine ramificări şi mai ales cu coroana mai mult sau mai puţin sau chiar de tot redusă. Aceştia sunt cerbii păgubitori, cari îi bat sau îi alungă pe cei cu coarnele capitale, mai pu­ţin îndemânatice la luptă.

Din cele expuse se desprinde problema care ne preocupă: Sporirea numărului cerbilor capitali, la făptură şi la coarne. Această problemă trebuie atacată din două laturi: Una priveşte fenomenele prăsilei în familie care au drept urmare degrada­rea, iar cealaltă regulativele pentru împiedecarea degradării şi pentru sporirea selecţionară.

(Sfârşitul în numărul viitor.)

Mugetul de cerbi, 1933 A trecut şi zece Octombrie, zi, care în calen­

darul vânătoresc e încetarea mugetului şi a cerbi­lor întârziaţi sau treziţi din nou de farmecul unor rari ciute întârziate. Şi cu această zi s'a încheiat şi epoca 1933 a celei mai înalte vânătoare, regina vâ­nătoarelor. Cerbii istoviţi s'au retras leneşi în desi­mile lor tainice reîncepându-şi viaţa de sihastrii, ciutele înjgheabă cetele de iarnă. Vâ­nătorii, care au a-vut norocul să poa­tă petrece în mun­te la muget de cerbi îşi montează trofeele dobândite şi îşi aranjează în comoara amintiri­lor proaspetele zile din toamna aceasta. Datoria noastră, care facem legătu­ra intre discipolii lui Hubertus, este să ne oprim o cli­pă după această e-pocă însemnată în calendarul nostru, şi să încercăm să

, v . - i » i După plecarea Suveranilor. I n l in schiţam un bilanţ P o p e 8 C U i s t B o e r i „ , B a r 0 I l u l H

al ei. Hohenzollerii.

Ca aspecte generale am prinde câteva m o ­mente.

întâi o afluenţă neobişnuit de mare a vânăto­rilor străini. Aproape în fiecare teren cunoscut de cerbi am avut oaspeţi din ţările din apus, mai ales din Germania şi din Austria. Unii oaspeţi in înţe­lesul propriu, alţii „plătitori". Cauza acestei aflu­

ente o vedem mai puţin în recentele dispoziţii ale Mini­sterului de agricul­tură, deoarece a-ranjamentele şi pla­nurile de vânătoa­re de cerbi se fac obişnuit cu aproa­pe un an înainte, iar regulamentul şi opera de propagan­dă a luat fiinţă a-bea cu câteva luni înainte de epoca mugetului. Nu pu­tem însă contesta, că au avut şi aceste dispoziţii o bună înrâurire şi avem toată nădejdea, că roadele lor se vor prezenta îmbelşu-

id castelul de vânătoare Lăpuşna. I. îllberg. A. Mocionyi. Principele de Col. A. Spiess.

gat în viitor. Afluenţa tot mai mare a vânătorilor străini e ocazionată, credem noi, în prim rând de bunul nume al teritoriilor npastre de munte şi de publicitatea tot mai mare, care s'a dat trofeelor do­bândite la noi în anii trecuţi. Un trofeu bun, ex­pus la o expoziţie importantă, sau reprodus în ma­rile reviste, e cel mai bun ambasador vânătoresc. Suntem mândrii, că revista noastră îşi poate re­vendica o mică parte din această operă de propa­gandă. Ne-a dovedit-o aceasta mulţimea cererilor de informaţiuni care ne-au venit din străinătate, asupra trofeelor pe care le-am publicat, asupra te­renurilor, a împrejurărilor etc. De sigur vom sta şi pe mai departe în slujba acestei acţiuni, pe care sperăm să o conducă cu toată priceperea şi elanul Direcţiunea vânătoarei. — Am avut ocazie să vorbim şi în toamna aceasta cu câţiva distinşi vânători din străinătate şi avem con­vingerea, că au plecat toţi cu gândul şi inima cuce­rită pentru ţara şi poporul nostru.

Din terenurile de vână­toare ştirile — şi sunt sin­gurele certe, cele luate din epoca mugetului — ne ves­tesc o îmbucurătoare în­mulţire a cerbilor. Şi ceea-ce e mai important, nu nu­mai o impopulare mai densă a vechilor centre de cerbi, ci găsim, că raza a-cestor centre se lărgeşte simţitor, apărând cerbul în localităţi unde înainte nu exista. Tot ceeace do­rim este, ca proprietarii a-cestor terenuri să nu îl considere ca un vânat, ca­re nu se va mai întoarce şi în urmare pe care tre-bue să-1 împuşti în rara o-cazie ce ţi s'a dat. Ocrotit, aşigurându-i liniştea, el ră­mâne şi în câţiva ani tere­nul e „de cerbi".

In ce priveşte tăria trofeelor rezultatele dau satisfacţie. S'au recoltat câteva trofee cu totul re­marcabile, care apropie la câteva puncte recordu­rile consfinţite. Pe lângă cei „buni", tineret mult, bine pornit, dar a cărui calitate e încă taină de viitor. Fără a voi, ca în cadrele acestui articol mai mult de reportaj, să discutăm o atât de controver­sată şi dificilă chestiune, nu putem să nu ne între­băm, dacă abundenţa mare a ciutelor nu primej­duieşte viitorul. E suficientă oare selecţionarea pe care o operează lupii sau doar va trebui să între în acţiune — cuminte —. şi arma?

Pentru vânători, mugetul din anul acesta a fost favorizat de un timp splendid. Adevărat, că adese mugesc mai bine cerbii pe veac ploios, în lapovită, dar o vreme senină, cu splendoarea nopţilor cu

Cerb capital de 20, împuşcat în 23/IX 1983 de Baronul Andrei Bănffy în hotarul comunei Stânceni (Mureş) Muntele Cucului. Lungime: 105—105. Creanga ochiului 53—53. Roze 25.5—25.3. Grosime 17.7—18.1; 18.1—19.2.

Greutate 12 kg.

belşug de lună dă un cadru neîntrecut de frumos epocei de muget. Mugetul a fost puternic, deşi cam neregulat. început cu toată tăria mai de vreme de­cât în alţi ani — cam prin 15—18 Septemvrie — a lâncezit deodată cu sosirea zilelor de toamnă fru­moasă, ca apoi să se înteţească de nou. Dricul mu­getului în cele mai multe terene a fost prin 29 Sept.—3 Octomvrie.

Evenimentul sezonului a fost de sigur vână­toarea regală din Gurghiu. Trei capete încoronate au onorat cu prezenţa lor munţii noştrii, cobo-rându-se din mijlocul înaltelor Lor preocupări şi îndatoriri în lumea celor mici şi necuvântători. Nu au fost zile de sărbătoare numai pentru devota­tul personal al Terenului Regal şi numai pentru

populaţia satelor învecina­te, care au aclamat cu toa­tă dragostea pe înalţii oas­peţi, dar din culmi de mun­te pe unde urmăreau şi ei nobilul vânat, toţi vânăto­rii Ardealului îşi îndreptau privirile şi gândurile, spre raiul vânătoresc unde înal­tul lor Stăpân şi Tovarăş, cu aceleaşi sentimente şi cu aceleaşi emoţii vânăto-reşti, se bucura de frumu-seţa şi seninătatea munte­lui, de mugetul cerbului, de peripeţiile vânatului şi de izbânzile câştigate.

O scurtă cronică a vâ­nătoarei regale:

In 28 Septemvrie, dimi­neaţa sosesc înalţii stăpâni în gara Reghin. Majestă-ţile Lor Regele Carol II , Regele Alexandru al Iugo­slaviei, Regina Măria a Iu­goslaviei, întovărăşiţi de oaspeţii M. S. Regelui: Principele Fr. I. de Hohen-zollern şi dl Maxime Duc-rocq, preşedintele Consiliu­lui internaţional de vână­toare. In suita M. L. erau domnii: Anton Mociony

marele maestru al Vânătorilor Regale, General Ila-sievici Mareşalul Palatului, Baronul Hallberg, se­cretarul prinţului de Hohenzollern, D. Dimnik ma­estrul de vânătoare al Curţii Regale jugoslave, Co­lonel A. Spiess directorul Vânătorilor Regale, dl E. Bianu şeful siguranţei. In gara Reghin au fost în­tâmpinaţi de mulţime, în frunte cu prefectul jude­ţului dl Dr. I. Vescan, cu dl General Boerescu şi dl I. Popescu, primarul Reghinului şi administra­torul terenului regal Gurghiu, căruia i-a revenit sarcina aranjării şi onoarea succesului acestei vâ­nători.

In curând maşinile au luat drumul Lăpuşnei, de curând reparat după stricăciunile inundaţiilor din primăvară, trecând prin satele ieşite în sărbă­toare să salute din inimă pe marii oaspeţi.

Carpatii. 1933^ No : 11. 11

Dar să luăm de aici zi de zi: 28 Sept, seara. Se desemnează

însoţitorii. M. S. Regele Carol va fi însoţit în toate zilele de dl I. Popescu iscusitul urmăritor, M. S. Alexandru de dl Col. Spiess şi de excelentul brigadier Iacob Iacob: cu M. S. Marioara şi cu Principele de Hohenzollern pleacă bătrânul paznic Niculici. Prima seară e mai mult de recunoaştere. Nu aduce rezultat. M. S. Carol vede şi apro­pie un cerb bun în regiunea Cris-tigi, fără să poată ajunge la puş-cătură.

29 Sept. dimineaţa, la orele 6.45 cade primul cerb, un 12 bun, sub glonţul (Magnum 8X60) M. S. Re­gelui Carol. Cerbul mugea înteţit, la Cristigi, apropiat cu toată arta vânătorească la 100 metri, se pră­buşeşte în foc cu o precisă împuş­cătură în spată, sus. II găseşte sin­gur M. S., în buişagul de bisacăn.

Seara, în faţa Lăpuşnei M. S. Regele Iugoslaviei urmăreşte un cerb bun. La o distanţă mare, pe­ste 200 metri, cerbul primeşte în spată glonţul măestrit plasat. Un cerb de 14.

30 Sept. dimineaţa în Sirod, pe ceaţă groasă, orele 5.40, M. S. Ca­rol apropie un cerb. Urmărit ex­trem de greu, din pricina câmpu­lui de vedere îngust. Pe o culme se desenează, neclară silueta cer­bului, împuşcătură grea. Totuşi cerbul chitează net glontul, sare, se mai vede go­nind vre-o zece paşi apoi dispare. Ajunşi la locul puşcăturii, îi aud sbătăile şi horcăelile de moarte şi îl găsesc în apropiere. Cerb capital de 16, arbitrat de dl Ducrocq la 195 puncte. Performanţă vânăto­rească de prima clasă, pe care o vor înţelege-o pe deplin cei cărora le-a fost dat să apropie cerb în faptul zilei, pe ceaţă.

M. S. Regele Alexandru împuşcă în faţa Lăpuş­nei un 16 capital. M. S. Regina Mărioara aşteaptă cerb în un observator. Cum cerbul mugeşte în loc, departe, coboară, îl apropie la 150 m. şi doboară cu o puşcătură bună, spată jos, pe superbul purtă­tor de 14 clenciuri. Tot în faţa Lăpuşnei baronul Hallberg doboară un cerb de 14, iar maestrul Vâ­nătorilor Regale jugoslave Dimnik îşi împuşcă la Sirod, impresionat, primul cerb de Carpaţi. Rănit, cerbul se mai propteşte în picioarele dinainte, mu­geşte şi îşi clatină furios neputincioasele coarne în faţa vânătorului care îl găseşte.

In 30 seara pleacă MM. LL. Carol, Alexandru şi Mărioara, neîngăduiţi de îndatoririle Lor, să mai prelungească bucuriile Lăpuşnei.

In l /X Principele de Hohenzollern împuşcă în Borta un cerb capital (14 ramuri, 9 kg.), colonelul Spiess în faţa Lăpuşnei unul de 14. Principele de Hohenzollern îşi întregeşte tabloul în 2 Octomvrie

Dl I. Popescu, cu cerbul sfiu capital, împuşcat în 10 Oct. Saca (Gurghiu). 16 ramuri. Lungime medie 124. Roze 24.

102. Grosime medie 16.5. Greutate 11 kg.

1933, pe Muntele Lărgime internă

cu un cerb de 12 la Sirod şi în 4 Octomvrie cu unul de 14 foarte bun, la Tălianu. In 3 baronul Hallberg dobândeşte în faţa Lăpuşnei un bun trofeu de 16.

Vânătoarea regală, ca rezultat numeric a dat ce se aştepta cu drept cuvânt. Calitatea — cu toate cele câteva piese remarcabile — nu reprezintă ceeace poate furniza acest celebru teren de vână­toare. Fără îndoială însă, s'a desfăşurat în un pro­gram frumos, în o atmosferă senină vânătorească, relevând excepţionale calităţi vânâtoreşti la înalţii stăpâni. Trebue să aducem şi noi elogii dlui I. Po­pescu, administratorul acestui teren, precum şi vrednicilor paznici ai lui, în primul rând brigadie­rului Iacob Iacob, apoi lui Dumitru Gliga, lui Gh. Niculici, pentru sufletul şi truda, care o pun în îngrijirea acestui teren. Ca o meritată recompensa, M. S. Regele Jugoslaviei a conferit dlui Colonel Spiess şi dlui I. lopescu înalte decoraţii şi a acor­dat decoraţii personalului de pază.

După plecarea tuturor înalţilor oaspeţi, dl I. Popescu şi-a luat şi el tributul. Şi un tribut frumos, vrednic. In 10 Octomvrie, în un depărtat punct al terenului regal, în pădurea de protecţie dela Saca, când cerbii nu mai mugeau reuşeşte să apropie un cerb capital. Cade în foc la ora IIV2 unul dintre cei mai buni cerbi ai tabloului din anul acesta. Dl Popescu acum e în cumpănă: care e record: cel

din 1932 cu lopeţile lui enorme sau cel din 1933. O cumpănă atât de plăcută pentru acest distins şi atât de priceput vânător de cerbi.

In Valea Mureşului s'au recoltat încă câteva trofee într'adevăr capitale. Amintim cerbul de 20, cu cea. 209 puncte împuşcat în hotarul Stânceni de Dl Andrei Bânffy, în împrejurări pe cari abea Dsa are dreptul să le spună lumei vânătoreşti. Dl Bo-hanek — Reghin a adus din Ilva un foarte bun cerb de 14, Dl Ştefan Boer din Ibăneşti un bătrân de 10, cu o lărgime internă deosebit de frumoasă, de 120 cm.! Din revirul So-vata Dl Ruthe a scos un alt cerb bătrân de 10, cu o lungime excepţională. — In teritoriile societăţii „Mureşul" din Re­ghin au căzut, între alţii, de gloanţele Dlui insp. de vână­toare Tătaru un ca­pital de 14 şi 12, de a Dlui G. Olteanu un capitul de 16, de a Dlui ing. Brozuk un bun de 18. In spe­cial încrestăm cerbul cu totul capital de 16 dobândit de Dl I. Urmânczi la Topliţa, in hotarul Hurdu-gaş, — arbitrat la 203.92 puncte, având peste 10 kg.

Revirul Joseni Praid a dat două trofee frumoase, li­nul abnorm, dobân­dit de Prinţul Karl Emil Furstenberg. Cerb capital —, cu un singur corn; ce­lalalt rupt deasupra crengii ochiului, desigur în un accident, pe când coarnele erau încă noi. Cornul rămas, cu 6 clen--ciuri are dimensiuni impresionante. Interesantă formaţiunea crengei ochiului dela cornul rupt: s'a prelungit undulat, ca un şarpe de 53 cm. Piesa va face senzaţie prin anormitatea şi tăria ei. — Al doilea trofeu din acest revir e cel record câştigat în muntele Borzon (Joseni) de Dl Ieronim Stoi-chiţa Inspector general de vânătoare. Ii rezervăm Dsale sarcina să descrie eforturile trupeşti extraor­dinare şi punerea în joc a întregei lui maeştrii, pentru a putea dobândi acest trofeu. Ne mărginim să constatăm aici, că e un trofeu de mare record, care apropie titluri mondiale cu cele 11.32 kg. pe care le reprezintă, cu tăria şi regularitatea ideală a coarnelor, cu formaţiunea lor nobilă.

In revirul Sebeş muget foarte târziu şi neregu­lat. Primul glas s'a auzit în 19 Septemvrie, apoi cu intermitenţe îndelungate, rămasul bun l'a luat

Cerbul capital al dlui Ieronim Stoichiţia. 2 /X 1933, revirul Joseni, mun­tele Borzon (jud. Ciue). Lungime 114—116; lărgime 106; roze 25.5—26; ramura ochiului 46.5-47; Grosime 20—21.5, 19—18.5, 17.5—19. Greutate

11.32 kg.

un cerb bătrân tocmai in 24 Octomvrie! De remar­cat, că la începutul mugetului mai ales, au boncănti numai cerbi tineri, cari au dus hangul până la sfârşit. Bătrânii foarte tăcuţi, îşi făceau manevrele fără multă gălăgie. Poate din această cauză, această regiune nu a dat în anul acesta trofee de remarcat, cu toată rassa bună şi numărul în continuă creş­tere.

In rezultat, mugetul în anul acesta a dat — pe cât ştim până acum — patru trofee de mare re­

cord: Bânffy, Popes-cu, Stoichiţa, Ur­mânczi (le punem în ordinea alfabetică a stăpânilor). Nu ne permitem o arbitra­re a lor, superficială, cum am putea-o fa­ce dela distanţă, dar credem că cele din­tâi trei apropie la puţine puncte recor­durile Kosch, Sauter-meister, Popescu

(1932). Şi în fine o întrebare : Ce e cu Maramurăşul? Pen­tru noi, cari petre­cem cu atenţiune re­zultatele cynegetice e o enigmă Maramu­răşul. In ultimii 5-6 şi mai mulţi ani nu cunoaştem un cerb remarcabil, care să fi fost scos din mun­ţii lui. Excludem e-ventualitatea epui­zării şi nu găsim de­cât explicaţia, că tro­feele bune se ţin sgârcit, fără să se comunice. De ce oa­re? Maramurăşul a-re de apărat un ve-chiu prestigiu şi re­

nume în concurenţa trofeelor. Credem, că e dator să o facă. In faţa îmbogăţirii colecţiei trofeelor de mare valoare, pe care ne-a adus-o anul 1933, se impune, cu oarecare nuanţă de reproş o altă în­trebare: Pe când vom avea marea expoziţie de vânătoare românească? Să nu uităm, că suntem în al 15-lea an dela unire şi trăim o epocă de renaşte­re a 'vânătoarei româneşti şi încă nu am avut această expoziţie! Dar asupra acestei importante chestiuni sperăm să mai revenim în curând.

Tuturor vânătorilor de cerbi, un „vânat bun!" pentru mulţi ani încă. Tuturor ocrotitorilor acestui nobil vânat recunoştinţa vânătorimei româneşti!

Aceştia păstrează prin străduinţele şi jertfele lor un mare bun naţional şi o importantă parte a frumuseţii ţării noastre. Ei menţin îmbelşugată o moştenire, din care vor scoate nesfârşită desfătare iubitorii de natură şi vânătorii timpurilor cari au să vină. I. P.

Când vânăm pe locuri necunoscute... De când s'a luminat de ziuă şi până la apusul

soarelui, am răscolit — în lung şi 'n lat — zăvoiul, miriştele şi porumburile de pe moşia Padina din Ialomiţa, fără să găsesc o urmă de vânat. Dân-du-mi seama că degeaba îmi pierdeam vremea şi că trebuie să mă întorc cu mâna goală, m'am ho­tărât să plec în altă parte, unde aveam nădejdea să găsesc o sălbătăciune cât de mică, pe care să mă răsbun. Dar cum nu cunoşteam locurile pe acolo, m'am coborît într'o staţie, unde mi s'a părut că împrejurimile sunt mai sălbatice. In afară de şeful de staţie şi de vreo doi macagii, n'am văzut nici un om pe peronul inundat de soare. Cu mine nu s'a mai dat nimeni jos din tren şi am simţit, par'că, o părere de rău, când maşina porni şi mă lăsă singur acolo. Cu pasul obosit, am trecut prin gară de cealaltă parte. M'am înviorat însă de oda­tă: Un căruţaş care se întâmplase să aştepte vreun muşteriu, mă întâmpină:

— încotro domnule? Ţăranul era voinic cu mustăţile roşcate, cu

ochii mici strălucitori. In loc să-i răspund, l-am Întrebat:

— A cui e moşia asta? Omul mă măsură cam mirat: — Cum, nu ştii că e moşia Sărăţeni? — Şi a cui e? — E a lui domnu' Petruş . . . Nu-1 ştii? . . . E

Jsoer mare . . . — Da' vânat e pe moşie? . . . — O f i ! . . . Cum să nu f i e ? . . . Cam descurajat de răspunsul ăsta, şi ca să mă

încredinţez dacă îşi dă seama de ceeace înseamnă vânat, începui să-1 descos:

— Dumneata eşti vânător? — Nu sunt . . . de, ce să spun? Dacă nu sunt!.... — Da' prepeliţe. . . ştii păsări de alea cari

sboară din mirişt i . . . sunt? - I e . . . — Da' potârnichi? — Ie . . . ie şi de-alea . . . — Şi iepuri? . . . — Iepuri să nu f i e ! . . . Când m'am suit în căruţa strâmtă şi lungă­

reaţă ca un sicriu, căruţaşul nu se grăbi de loc să-şi mâne caii.

_ Hai, nu mergi? — l-am îndemnat, oarecum nerăbdător.

Omul nu se mişcă din loc. Stătea cu ochii în zare, gândindu-se parcă să puie ceva la cale. De­odată mă întrebă, privindu-mă pe sub gene:

— Nu cunoşti pe nimeni p'aci? — Desigur! . . . Nu ţi-am spus?. . . Căruţaşul îşi înghemui capul între umeri: — Da . . . mi-aţi spus . . . Da vez i . . . Chiteam că

era mai bine să mergeţi la Reviga . . . dacă vi-e gust de vânătoare . . . Acolo e baltă.

Mă bucurai: — E mare bal ta? . . .

de AL. CAZABAN

— Mare domnule. . . Ţine vreo cinci kilo­metri . . .

— Da încaltea, găsesc ceva pe ea? — Tot felul de j igăni i! . . . Intr'un ceas, umpli

un s a c . . . Au mai fost pe acolo boeri din Bucu­reşti . . .

Când l-am întrebat dacă cunoaşte bine locu­rile, ţăranul se miră:

— Cum să nu cunosc?!. . . Păi, eu nu-s din Re­viga?! . . . Vă port eu pe aco lo . . . Am şi barcă.

— Da e departe? — îl întrebai cu nerăbdare. — Da de unde!. . . Uite colo . . în coasta pă­

durii . . . Ca să n'am în urmă vorbă cu el, mă tocmii: — Şi cât îmi ceri până acolo? Fără să se gândească o clipă, căruţaşul îmi

răspunse: — Cincisprezece po l i . . . — Cum, omule — sării — cincisprezece poli?...

0 palmă de loc?! Ţăranul lăsă hăţurile din mână: — Dacă poftiţi!.. . Crezi că-i aproape?!.. . E

mai bine de o jumătate de poştă pân 'acolo. . . Aşa pare că-i aproape.

Mă dădui jos din căruţă: — Mă duc eu pe jos până în s a t . . . Găsesc eu

acolo un căruţaş mai omenos de cât dumneata... — Apoi până în sat vă duc şi e u . . . Cu un pOl

vă duc . . . Cum eram lihnit de foame, mi-a trecut supă­

rarea pe el, şi m'am suit iarăşi în căruţă. Pân' la sat, îmi vorbi numai de balta dela Re­

viga. După cum spunea, în balta acea trebuia să fie mai multe raţe decât papură. „Aţi putea dormi la m i n e . . . Am sta la noapte de pază, Că, vezi dom­nule, şi eu sunt meşter la vânat . . ."

Când ne-am oprit în faţa cârciumii, din uşe mă priviră o mulţime de feţe mirate, şi când am întrat înăuntru i-am surprins pe câţiva din muş­terii, dându-şi coate, în batjocură. Unii, mai din fund, se uitară chiar cu neîncredere şi aproape dispreţuitori.

Cum le-am spus: „Hai noroc, oameni buni", aerul se schimbă îndată şi mă văzui înconjurat de feţe prietenoase. Cârciumarul mă pofti în altă ca­meră, dar eu am vrut să stau mai bine de vorbă cu oamenii, şi am rămas în cârciumă. Abea în­cepui să îmbuc ceva şi mă pomenii că se apropie de mine un bondoc ars de soare, cam cu chef, dar fără îndrăzneală.

Mă întreabă cu ce afaceri venisem pe acolo şi dacă în noaptea aceea rămâneam în sat. Când i-am spus că am venit numai pentru vânat, i-am sur­prins un zâmbet uşor sub mustaţa-i castanie.

— Şi pe ce locuri o să umblaţi? — Da', ştiu eu?! Căruţaşul de-afară mi-a spus

că la Reviga e baltă bună pentru vânat. — Da, e bună — dădu din umeri bondocul. —

Da' şi la Sărăţuica sunt r a ţ e . . . si e aproape de to t . . .

— Chiar pe moşia asta? — Da, domnule . . . Aici în marginea satului. . .

Două tarlale ş i . . . eşti la baltă. — Şi zici dumneata că e vânat mult? — Cum să nu fie? N'am purtat eu, în barca

mea, pe un bo ie r? . . . Tot din Bucureşt i . . . A îm­puşcat peste o sută cincizeci de bucăţi.

Câţiva oameni începură să zâmbească. Bondo­cul se încruntă la ei.

— Ce râdeţi mă? Ce ştiţi vo i ! . . . Par'că's vână­tori? . . . domnule!...

L-am întrebat: — Mă rog, care baltă e mai mare: Reviga sau

Sărăţuica? — Ce are a face — se miră bondocul — Revi­

ga e o scursoare aco lo . . . Nu găseşti n imic . . . Da Sărăţuica e baltă.... nu glu­mă!.... întrebaţi oamenii.... Nu-i aşa, mă?

Aproape în cor, oamenii încuviinţară:

— Da, e mare... mare de tot!

Căruţaşul întră cu biciul în mână. Ţinându-1 cu pri­virea pe bondoc, îl întrea­bă:

— Cum, mă, e mai mare Sărăţuica de cât Reviga?.... Reviga e scursoare?

— Nu... nu!... cum să fie scursoare? Se poate?... Da ştiţi, dumnealui spunea că-i mai lată Sărăţuica, — mă lămuri liniştit bondocul, fără să se uite la mine.

Mă amestecai iarăşi: — Cum rămâne atunci?. . . Care e mai lată:

Reviga sau Sărăţuica? Din ce în ce mai senin, bondocu mă Încurca

mai rău: — Apoi îs late amândouă . . . — Par'că adinioare, spuneai că-i mai lată Să­

răţuica? — Da, da, e mai lată, — să grăbi bondocul. . Cam necăjit birjarul îl luă din scurt: — Cum mai lată, mă? Nu-i mai lată Reviga? Bondocul, fără să pară cât de puţin încurcat,

încuviinţă: — E lată şi Reviga!. . . Ce să spun?. . . Da e

lată prin unele păr ţ i . . . pe la vărsături. . . Neştiind ce să mai cred, îl întrebai din nou: — Da' unde-i mai mult vânat? — La Sărăţuica!. . . — Da la Reviga nu-i? — se supără căruţaşul. — I e . . . ie şi la Reviga . . . Ce să spun?. . . Mă întorsei spre căruţaş: — Cum văd, sunt cam la fel bălţile . . . — La f e l ! . . . — Atunci rămân la Sără ţu ica . . . De ce să mai

bat o poştă până la Reviga? — Bine, rămâneţi aici! — îmi răspunse căru­

ţaşul, ieşind, cam necăjit, din cârciumă. Cum a plecat căruţaşul, bondocul căpătă glas: — Ce vă potriviţi la e l ? ! . . . E un ş i re t . . . Ii

Ultimul drum. Cerbul capital al dlui 3/10 1933.

trebuia un muşteriu până la Reviga . . . Auzi, raţe pe Reviga!. . . Mare hoţ!.

Cei de faţă îl încuviinţară: — Aşa-i domnule!... Rămâneţi aici şi mergeţi

cu Ioniţă la ba l tă . . . El ştie rostul! — Cine-i Ioniţă? — El! _ îmi răspunseră, arătându-mi pe bon­

doc. Frecându-şi mâinele, Ioniţă puse îndată lucru­

rile la cale: — Eu mă duc să pregătesc ba rca . . . Dumneata

vii în u rmă . . . Ne-ar trebui ceva tutun. Sunt ţân­ţari mulţi . .

Şi fără să mă întrebe, ceru două pachete de tutun. înainte să plece îl cinstii cu un litru de vin... Bondocul îi pofti la un pahar şi pe ceilalţi tova­

răşi din cârciumă şi nu se mişcă, decât după ce mai ceru un litru de vin, — bi­ne înţeles tot în socoteala mea.

Apoi se ridică şi îmi spuse din uşa cârciumei:

— Vă aştept la barcă!... — Cum plecă Ioniţă,

ţăranii mă încurajară: — Du-te cu el... Cu el

o să faci t reabă . . . E dat dracului. . .

Am aşteptat până s'a mai răcorit timpul; apoi am luat drumul spre bal­tă. Cu toată asigurarea oa­menilor că balta e la mar­

ginea satului, am umblat aproape un ceas până ce am ajuns pe malul ei.

Strânsă între două dealuri, Sărăţuica îşi scur­gea apele-i înverzite şi clocite, pe marginea ogoa­relor şi a arăturilor.

Deasupra stufului nu se purta nici o pasăre, ca şi când unda apei ar fi fost otrăvită.

Am crezut că poate am greşit drumuul şi că gârla asta, nu putea fi decât o scursoare care da în Sărăţuica. Atunci, am luat drumul In sus, pe mar­ginea ei, fără să dau de baltă. Norocul îmi scoase în cale un om. Intrebându-1 dacă e departe Sără­ţuica, îmi răspunse:

— Asta-i Sărăţuica!. . . Care vrei să îie? — Da pe Ioniţă nu l-ai văzut? — Care Ioni ţă? . . . — Ala, care e vânător,

o ba r că . . . — Ce barcă, domnule!

b a r c ă . . . Avea boerul una. zut apele, a luat-o la cur te . . .

— Bine, dar aşa mi-a spus Ioniţă! — zisei a-proape desnădăjduit.

Omul dete din cap: — Ioniţă v'a spus? Ei bată-1 să-1 bată! . . . E un

şiret, v'a păcălit! . . .

I. Stoichiţia

Unu bondoc . . . Are

N'are nimeni nici o da' de când au scă-

Cânele magnetic Iată, m'apropiu doar în vârful picioarelor şi

ţin paşnic o ramură de măslin în mână... Pentrucă, vedeţi D-voastră, sunt pe punctul să întreprind o acţiune din cele mai hazardate — şi plină de as­cunse primejdii. Vreau, aşa niţel, să m'ating de un chinolog. Adică nu chiar de el, dar de unele spuse ale sale. De fapt, chinologul mi-e bun cunoscut şi la urma-urmei nu cred chiar c'are să mă sfârtice; dar aşa mi-a rămas mie o părere din câţi chinologi am cunoscut sau le-am urmărit polemicele: sunt te­ribili. Cel mai îndrăcit fox-terrier nu-i nimic pe lângă tatăl lor, chinologul, când îndrăzneşti să-i atingi vreo părere. Genus irritabile... Aşa că, cu toată ramura de măslin, nu-s de loc liniştit: risc să fiu făcut harţa-parţa. Doamne-ajută!

In „Carpaţii" No. 10, amicul E. Târnăveanu îmi dă prilejul cu totul rar şi neaşteptat să pot bracona puţin pe terenul d-sale canin. Să nu mi-o ia în nume de rău. E în definitiv o chestiune care poate interesa pe orice vânător. (De fapt aşi avea două chestiuni de relevat, dar renunţ la una: nu mai am o a doua ramură de măslin la îndemână).

Iată de ce mă leg. Din tabloul ce-1 face amicul meu asupra lucrului câinelui de aret (să nu spu­nem cumva „prepelicar" că e foc!) reese că prin aretul său, acest câine magnetizează, hipnotizează vânatul pe care l a pontat, ţinându-1 astfel ca în-tr'o vrajă de care nu se poate descătuşa. Să citez acel pasaj pentru a-1 împrospăta în mintea cetito­rului (sublinierile sunt ale mele): „Dar tocmai când să zică Doamne-ajută se simte (vânatul) ţintuit lo­cului, curentat de fulgerile invizibile, dar cu atât mai resimţite cari emană din privirea tăioasă a cânelui de aret, căzut într'o stare de hipnoză cata-leptică. Câmpul magnetic ce se creiază în acel mo­ment, cu epicentrul în sistemul nervos al cânelui, îmbrăţişează tot ce e cu păr sau pene în raza lui de acţiune. Nimic nu mai mişcă, totul tremură re­ţinut". Apoi se apropie vânătorul, vânatul ar vrea să fugă, dar îndemnurile acestea de independenţă „rămân însă prea puţin puternice pentru a rupe vraja ochilor sticloşi, mereu aţintiţi". In fine, dă Dumnezeu de poticneşte vânătorul de un ciot, „cir­cuitul se întrerupe", şi bietul vânat, scăpat în fine de hipnoză, poate s'o şteargă.

Aşa dar, categoric: câinele hipnotizează vâna­tul. Acesta ar fi aretul. împotriva acestei teorii mă înscriu, tot atât de categoric, în fals. Ba ceva mai mult: pretind exact contrarul: Că nu cânele hipno­tizează vânatul, dar că cânele e „hipnotizat' de mirosul vânatului. Evident, nici eu, dar nici vreun chinolog din lume n'am fost în pielea nici a câne­lui, nici a vânatului, ca să putem apoi jura pe cruce că cunoaştem lucrurile în chiar esenţa lor intimă. Dar putem să despicăm puţin această chestiune, ca să vedem ce se lămureşte la lumina adevărurilor admise şi a experienţei obşteşti.

Mai întâi de toate, cunoscut este naturalistului că nici un animal din cele sălbatece n'are acest dar

de MAIOR C. ROSETTI-BĂLĂNESCU

de hipnotizator. Lupul nu hipnotizează căprioara, jderul nu hipnotizează găina de munte, leul anti­lopa, vulpea potârnichea şi nici pisica şoarecele. Că va fi fiind prin America de Sud un şarpe năsdră-van care hipnotizează păsărică de pe cracă aşa ca să-i cadă drept în gură, sistem „pică pară mălă-iaţă" — o fi! Cel puţin aşa „se zice", căci în autori serioşi moderni n'am cetit. Şi apoi, pointerul nu e şarpe! Aşa dar, hotărât: la sălbătăciunile cele mai apropiate sau chiar depărtate de câne, nici pome­neală de hipnotism sau magnetism asupra pradei — deşi, tocmai sălbătăciunile ar fi fost mai cu folos avantajate de natură cu această foarte practică în­suşire. Cred că asupra acestei lipse de magnetism natural la sălbătăciuni suntem toţi de acord — mai ales cei ce-am avut prilej să observăm, în mijlocul naturei, animalele în acţiune. Cine n'a avut acest prilej se poate mulţumi să observe cum prinde pi­sica şoareci. E la îndemână şi instructiv. Dar fără să mergem până la sălbătăciuni, susţine cineva că ar avea cânele acest dar? — cânele luat în sensul cel mai larg, indiferent de rasă: câne ciobănesc, pekinez, danez, copoi, care vreţi. Nu susţine ni­meni, — evident. Aşa dar câne hipnotizator ar fi numai cânele de aret. Hm! Prevedeţi de pe acum că ar fi cam ciudat.

Dar să despicăm şi această chestiune a aretu-lui. Ce este aretul, în definitiv? De unde şi cum â apărut? Voi fi cât mai rezumativ. Chestiunea e bine cunoscută şi tratată în nenumărate volume. Dar s'o cristalizăm încă de la început. Şi vom spune: cali­tatea de a areta nu este decât un dresaj devenit în­suşire — la rasele selecţionate în acest scop. Iată, foarte pe scurt, evoluţia acestei chestiuni. In anti­chitate nu existau câni de aret, lucru normal, căci condiţiunile de vânătoare de atunci nu cereau aşa ceva. Se întrebuinţau la vânătoare numai câni go-nitori. După o vreme (nu vă mai asasinez cu date) şi anume pentru uzul vânătorilor cu şoimii şi uzul vânătorilor cu reţelele, apare embrionul de aret. Cum? Era mai practic pentru aceşti vânători cu şoimii să găsească pasărea de urmărit cu un câne, decât s'o caute la întâmplare, la sărite. De asemeni pentru vânătoarea cu reţeaua. Cânele indica vâna­tul, vânătorul arunca reţeaua (un fel de prostovol) peste vânat, acoperind şi cânele, care se culca. De aci şi numele ce se dădeau acestor strămoşi ai câ­nilor de aret: chien d'oysel (câne de pasăre) cum se numea în Franţa acest câne al vânătorului cu şoimi; cane da retta (câne de reţea) cum se numea în Italia cânele vânătorului cu reţeaua; chiens cou-chants (câni culcători) cum s'au numit încă multă vreme în Franţa, chiar cânii de aret de mai târziu. Dar aceşti câni a vânătorului cu şoimul sau reţeaua nu erau încă vreo rasă de câni de aret. Se specula însă, prin dresaj, acel moment de oprire, comun oricărui animal înainte de a se arunca pe pradă. Oprirea se prelungea prin culcarea cânelui (câni culcători). Mai târziu, când progresul armelor de

foc a făcut posibilă întrebuinţarea acestor arme la vânătoare, necesitatea unui câne care să indice vâ­natul a devenit şi mai simţită. Amintesc că la în­ceput vânătorul întrebuinţa fantastice arme, grele, trăgând numai sprijinite, într'un vânat numai ne­mişcat. Indicaţiunea prealabilă a cânelui, pentru montarea unui astfel de instrument, era indispen­sabilă la anumit vânat. In fine, cu evoluţia armelor a evoluat şi cânele culcător, până la forma de azi a raselor de câni de aret. Aşa dar ce constatăm? Constatăm că în decursul veacurilor, plecând dela acei simpli indicatori cari erau cânii vânătorului cu şoimul sau reţeaua, selecţionându-se, perfecţio-nându-se neîncetat prin dresaj acel embrion de aptitudine de oprire în faţa vânatului (aruncare asupra pradei) s'a ajuns la rasele cari azi aretează în mod natural. Când zic aretează în mod natural, e un fel de a vorbi, căci cunoscut este că se găsesc câni, din autentice rase de aret, cari nu aretează decât după o educaţie de refăcut, ades destul de plicticoasă; iar câni cari forţează aretul, cari se reped în vânat ca asupra pradei, se întâlnesc până şi în concursuri reunind elita cânilor de aret! Sun­tem, cred, de acord: aretul îşi are origina în edu­caţie, în dresaj, făcut, impus, de om. Că e aşa, n'ar mai trebui discutat. Probele sunt multe — şi isto­rice şi din viaţa practică vânătorească. N'am să mai lungesc aceste notiţe cu pomelnicul lor. Am să spun doar că se poate dresa ca să areteze chiar şi... porcul! In speţă, o scroafă aretând la prepe­liţe!...

Dar dacă însuşirea de a areta e o consecinţă a dresajului, o „fabricaţiune" a omului pentru ne­voile sale, cine mai poate susţine că aretul e... hip­notism? Acest magnetism ar trebui să fie o însuşire naturală a cânelui. Am văzut însă că nici cânele şi nici alt animal n'a fost dotat de natură cu această însuşire. Iar omul, ori de câte drăcovenii ar fi el capabil, dar tot n'a ajuns încă să transforme un câne în profesor de hipnotism.

Lăsând însă la o parte orice fel de cercetări altele decât cele ce răsar din chiar terenul de vâ­nătoare, întreb pe orice vânător cu practica câne­lui de aret: se poate susţine că vânatul e „curentat de fulgerile cari emană din privirea tăioasă a câ­nelui" sau că nu se poate descătuşa din „vraja ochi­lor sticloşi mereu aţintiţi" asupra sa? Vede măcar cânele, vânatul? De 99 ori la sută, nu. Căci cânele nu aretează piesa, ci mirosul piesei — cu capul sus, cu nasul în vânt. Dar decâte ori cânele nu are­tează stolul de potârnichi care se furişează, aleargă pe picioare? Dar decâte ori din potrivă câni extrem de impresionabili, de o sensibilitate exagerată, cum se întâlnesc mai cu seamă printre cânii obţinuţi prin-tr'o consangvinitate excesivă: veşnic în falş-aret pe cea mai mică adiere de miros de culcuş sau de urmă, ţintuiţi par'că pentru veşnicie. Evident, câ­nele trebue să aibă nas bun, dar trebue încă ca în creerul său, în reflexele sale, să existe diferenţierea între mirosul vânatului prezent şi mirosul culcu­şului părăsit. 0 chestie de experienţă, pentru câne — dar la care nu ajung unele exemplare ultra-im-presionabile. In aceste cazuri pe cine hipnotizează cânele? Nu este el cel „hipnotizat"?

Dar vânatul aretat, vă întreb, are el vreun as­pect de hipnotizat? Nu; — are, săracul, aspectul oricărei sălbătăciuni surprinse şi tupilate, gata s'o şteargă. Şi foarte des o şi şterge frumuşel, fără să se sinchisească de „câmpul magnetic cu epicentrul în sistemul nervos al cânelui". Potârnichele cari aleargă sub nasul cânelui imobilizat, iepurele care o tuleşte fără respect pentru demonstraţia magne­tică a cânelui, becaţinele cari nu vor să se supună hipnotismului — şi câte altele, cunoscute de vână­tor. Noi zicem atunci că vânatul nu „ţine" aretul; — dar el hotăreşte! Dar iată şi unul care-1 ţine: am văzut iepuraş aretat de câne (cu „ochi sticloşi") care se scărpina delicat pe năsuc. Presupun că scărpinarea nu e vreun efect special al hipnotis­mului... Nu, hotărât; vânatul nu e nici hipnotizat, nici magnetizat, nici vrăjit de câne.

Dar cânele este el, hipnotizat de vânat? Evi­dent nu, dacă se dă cuvintelor sensul lor întreg. Nu e vorba de hipnotism sau magnetism. Dar la rasele nobile, cu sistemul nervos adus într'o stare hipersensibilă prin selecţiune şi moşteniri de vea­curi, perceperea mirosului piesei de vânat are un „efect" absolut fulgerător. Numai cine a văzut are­tul cataleptic al pointerului pur-sânge, trăsnit, îm­pietrit deodată din plin galop, îşi poate da seama ce înseamnă acel efect. (Notaţi în treacăt, că după teoria cu hipnotismul, s'ar chema că acest pointer galopând adineaori, şi-a „magnetizat"... victima în­tr'o fracţiune de secundă. Nici cel mai autentic fa-kir n'ar fi mai teribil!).

Cred că suntem de acord. Dar dacă n'am reu­şit să conving pe vre-un partizan al teoriei cu hip­notismul, iată o propunere: învit pe socoteala mea pe proprietarul oricărui „câne magnetic" să vie pe meleagurile noastre ca să-mi hipnotizeze potârni­chele în toamnă târzie pe pământ negru, sau să-mi pună in „tranşă" iepurele care se furişează veşnic prin frunza ruginită a viilor, fără să vrea — mize­rabilul! — nici să ţie aretul, nici să iasă la lumină. Pesimist, aştept cânele magnetic...

Iar amicul meu să nu uite, păcatele mele, că eu stau tot cu ramura de măslin între degete...

... Ţinând seamă, de „ramura de măslin" şi de simpatia

ce păstrez autorului, contribuţia Dsale de mai sus la rubrica mea îmi este de trei ori bine venită: întâi, fiindcă oferă prin stilul vioi şi argumentaţia hazlie clipe de distracţie şi plăcere cititorilor, ceea ce îmi convine, chit că hazul se face pe soco­teala mea. Am reuşit astei în mod indirect şi pasiv să-mi distrez cititorii mai mult decât aş fi isbutit să o fac aceasta singur.

Al doilea: Fam determinat pe autor să arunce darnic coloanelor noastre şi să le pună sub ochii cititorilor, valori întregi din comoara cunoştinţelor Dsale cinegetice şi chyno-logice, schiţând succint o perioadă din evoluţia cânelui de aret în funcţie de imperativele diverselor moduri de a vâna şi-1 rog să mai revină mai pe larg asupra istoriei vânătoarei.

Al treilea: am reuşit (iarăşi fără să vreau!) să-i ofer prilejul de a se dovedi în faţa întregii noastre lumi vână-toreşti, drept un chynolog din fire şi temperament, aşa cum caracterizează însuşi genus irritabile, şi încă la un grad de sensibilitate, cum nu suntem noi ceştialalţi. — Cu atât mai mare ne este deci bucuria, că putem spera pentru viitor alte contribuţii instructive asupra diverselor probleme chynolo-gice, cari e timpul să fie puse şi în literatura noastră.

Primind însă ramura de măslin, oferită cu atâta prie­tenie, cred totuşi de a mea datorie să-mi mai salvez ceva din puţina „reputaţie" de chynolog ce am reuşit să-mi în-

Carpatü. 1933. No. 11. 17

Heda de la '. Friedhelm

noi II

jghebez eu atâta trudă, căci altfel mi s'ar în-neca întreagă în valul de cerneluri ce-1 revarsă tipărirea celor de mai sus asupra ei. Nu de alta, — dar risc altfel să mi se refuze în viitor de „Carpatii" modesta mea colaborare. Cititorii nu vor pierde mult, poate nici „Carpatii", — dacă se va găsi în grabă un alt chynolog, mai „reputat" decât mine, care să-şi rişte „reputa­ţia" erga omnes, după ee a învăţat din păţania antecesorului, eă nu se ştie când şi de unde i se va da în aşa fel la cap, încât să nu-1 mai salveze nici chiar combativitatea inerentă chy-nologului. — Dacă însă nu s'ar găsi în grabă un înlocuitor la această rubrică, ar ajunge şi „Carpatii" în impas, — căci ar trebui să schimbe de firmă, — adică: să elimine din en tête şi din preocupările sale chynologia.

Dar de unde s'o încep, — căci în fond sun­tem de acord!

Din chiar citatul criticat atât de aspru re­iese că am considerat „fulgerile invizibile". De cine invizibile? De vânat! Pentru ce? — Pen­tru distanţă, pentru ierburile, bălăriile, plantele situate între cânele în aret şi vânat. Pentru faptul că tovarăşul nostru de vânătoare se opreşte îndată ce ajunge în „câmpul infiltrat de emanaţiunile olfactice ale vânatu­lui" şi dacă acestea ajung până la distanţe de zeci de paşi, neghiobul de câne se opreşte cu tot riscul de a nu se putea „arunca asupra pradei" delà o asemenea distanţă. Ex­cepţie ar face doar „scroafa aretând la prepeliţe" despre care ar trebui să presupunem că are simţul olfactic mai redus, ceea ce ar determina necesitatea imperativă de a se apropia aşa de mult de prepeliţe, încât oprirea ei să poată fi cu drept cuvânt caracterizată drept premergătoare „arun­cării asupra pradei"! Totuşi în această direcţie n'am compe-tinţă să mă pronunţ, căci eu m'am ocupat numai de câni!

Vreau numai să precizez, că am auzit şi eu povestindu-se de vânători, eă pointerul cade în aret fără să vadă vâna­tul şi nici invers, — adecă nici vânatul pe cân9, — dar că probabil tupilat la pământ şi cu urechi mari. vânatul a auzit de mai înainte ţopăitul cânelui pe brazde. Deodată nu-1 mai aude şi-atunei, convins că 1-a înghiţit pământul, fie că se scobeşte 'n nas, fie Că se scarpină după ureche, minunându-se asupra întâmplărei. lată deci că nu e nevoie să fiu pus la punct prin înscriere în fals contra teoriei hipnotizării vâna­tului de către câne, nici chiar dacă ar fi pe — chinez, căci chiar două rânduri mai jos în citatul cu bucluc am scris însumi despre câne, eă e „căzut într'o stare de hypnoză cata-leptică". — ceea-ce după interpretarea gramaticală a textu­lui ar însemna, eă bietul câne ar fi hipnotizat de vânat, şi iată că iarăşi am fi de acord!

Dar in continuare se dovedeşte cu perfectă logică fap­tul, că „aretul eataleptic al pointerului pur-sânge, trăsnit, împietrit deodată din plin galop. . ." (şi iată că am ajuns şi eu în plăcuta situaţie de a cita şi a „despica"!) este un efect. — o reacţie a sistemului său nervos, la impresiunea olfatică primită şi nici de cum o stare de „hypnoză cata-leptieil". aşa cum am avut eu curajul să afirm!

Bruche" şi „Hox de la Bruche" L. O. F . şl M. R. C. „A" 343, 344. (Champ. Daddy ex Turk's Countess v. Fürth) Importaţi de Dl J . P. Macri din Franţa . Sosiţi la vedem In aret la prepeliţe la vârstă de 85 zile. Probabil sunt d r e s a ţ i ! ! ?

Şi-aci mă dau bătut! Nici eu n'am voit să spun altceva, căci socotesc că nici asprul meu critic n'a voit să spună prin l'raza citată de mine mai sus, că se repetă cotidian şi succesiv cu bieţii câni de aret minunea biblică din apropierea Sodo-mei, a „împietrirei din plin galop".

Iată cum ajungem uşor de acord, dacă nu „despicăm" cuvinte, nici fire de păr, ci constatăm dimpreună cu citi­torii noştri, cari se amuză pe socoteala mea. că întregul feno­men al aretului este greu de concretizat în fraze şi noţiuni umane, el fiind un fenomen abstract, de domeniul intern specific canin. — şi nu porcin, — care se concretizează în exterior prin „împietrirea". ..hypnotizarea", „catalepsia" ani­malului caniş, ajuns în câmpul cu emanaţiuni olfactice de-ale vânatului; — eă denumirea acestei stări într'un fel sau altul nu poate fi decât improprie, omului lipsindu-i senzaţia justă, canină, care l'ar fi pus în situaţia de a denumi această stare după esenţa ei. — A denumit-o deci „arret" sau „Vor­steben". — iar noi ne nizuim acum s'o numim „prepeli-căreală".

Şi-acum, rog pe simpaticii cititori, cari nu s'au plicti sit încă citind, să constate ei dacă există vre-un desacord între noi. — sau e numai un ..malentendu", isvorât din insu­ficienţa şi sărăcia limbei umane de a descrie stări cari nu-i sunt proprii omului. — Că e vorbă numai de descrierea mai poetică (deci cu licenţe!) a unei stări de fapt. pe care nu ne ajută limba să o definim iu adevărata ei esenţă, în real, şi că tocmai de-aceea suntem . . . reduşi la poezie!

Iar ca încheiere (deşi aş avea poate mai multe de spus dar nu-mi permite „Noemvrie") — proclamat fiind chynolop nu am ramuri de măslin. - astfel eă pentru buna pace cu distinsul meu critic, iată eă frâng în faţa tuturor ramura de măslin în două! Eu mă mulţumesc cu ciotul, iar vârful i-1 restitui, spre a se putea servi de el şi cu altă ocazie!

E. Tâmăi-eanu.

N O E M V R I E Deodată cu bruma, care a smuls pădurei desimea frun­

zelor, se trag spre pădure tot mai mult veselele cete ale vâ­nătorilor. Iepurii caută tot mai des adăpost din faţa ploilor în lăstărişuri; vulpea a îmbrăcat cojoc de iarnă; mistreţul îl vezi mai departe de zece paşi. cum îl vedeai până acum. Noemvrie e luna începutului vânătoarelor în pădure. Dacă nu ne-ar fi teamă că trezim din nou discuţia, ajunsă plictisi­toare, a admitevei copoilor, am stărui ceva mai mult asupra ei. Aşa, ne mărginim la două vorbe, mai mult din datorie faţă do neuitatele zile de odinioară, înviorate de chefnitul copoilor în periile pădurilor. Ce deosebire între atmosfera plină de miş are. de neprevăzut, de agitaţie a unei vână­toare cu copoi şi intre monotonul hait al gonaşilor! Bieţii copoi: Codru. Erun/.ă. Valdina. Căzacu... Cum scotoceau ei vulpea din cele mai încâlcite pâlcuri de spini, cum o ridicau în lătrături pline de patima vânatului, o roteau, o porneau până departe de le pierdea! glasul, ea să-1 auzi apoi răsărind

şi crescând din nou. Ghiceai trecătoarea — dacă o ghiceai şi aşteptai încordat când sare peste potec vulpoiul eu coada groasă şi gura căscată de truda goanei. Nu auzeai, pe vre­mea proscrişilor copoi, decât iuitul lor vesel, înjurăturile câte unei gaiţe, sau speriatul unei mierle stârnite de goana care trecea prin apropierea ei. Vânătorii liniştiţi, în neîn­cetată încordare, aruncând, rar, câte un foc măestrit în lu­minişul prin care fulgera roşcata vulpe sau iepurele urmărit. Azi.... scârbă cu gonaşii care rup linia. încunjură desişurile, vin grămadă, iau căile in loc să străbată pădurea. înjur,' turi, reproşuri, goane stricate, inimă rea. — Eu aş da dru­mul copoilor. Cu două condiţii: să nu vâneze vara singuri, deci să fie ţinuţi legaţi din Februarie până prin Octomvrie şi să nu fie admişi în pădurile cu căprioare, singurul vânat mic pentru care sunt dăunători. Încolo — desfid pe oricare exagerat ocrotitor să-mi arate paguba ce o face copoiul. Şi le-aş pune numai două întrebări: câţi iepuri teferi aţi văzut

ÎS

Dv. să îi fost prinşi de copoi? Şi care vânătoare e mai „abun­dentă" adeea mai pustiitoare, cea la picior pe ogoare şi mi­rişti sau cea cu copoi în pădure? Bieţii copoi, „fiară sălba­tece", proletari fără pedigree pe zece generaţii, din tova­răşii şi bucuriile vânătorilor de odinioară, ajunşi azi duş­manii vânatului şi a vânătorului „corect" şi „modern". — Iubiţi tovarăşi, lăsaţi la pământ piatra pe care aţi ridica-o să aruncaţi în cel ce îndrăzneşte să scrie eu drag despre copoi. Nici el nu mai are nici pe Dudaş, nici pe Hector, nici pe Linda... I-au rămas doar amintirile lor bune. — Şi dacă îmi cereţi să le sacrific şi pe aceste de dragul ocrotirei vâ­natului, hai să vă dăscălesc şi eu o lecuţă pe Domnia Voas­tră, vânători dela şes şi de pe colnice. Adecă, mă rog, ce aţi făcut Dv. pentru ocrotirea vânatului? Cu răpitoarele cum staţi? Câţi ulii aţi împuşcat, câţi câni şi câte pisice vaga­bonde? Par'că tăeeţi chitic cei mai mulţi! Aţi ieşit vre­odată, în timpul oprit, cu arma la hotar să vedeţi cum adună javrele hoinare puii de iepuri, cum golesc cuiburile de potârniche? Dar acum, în pragul iernii ce aţi făcut pentru vânatul vostu mic? Ce să facem?, veţi răspunde. La noi natura îmbelşugată dă hrană căprioarelor şi iarna, iepurii găsesc un pom să-1 cojească sau lugerii fragezi, împungând zăpada, cât o fi ea de înaltă. Hai să zicem, că aveţi drep­tate. Dar cum stăm cu potârnichile? Ce vânat frumos şi fo­lositor şi cum nu poate progresa el în cele mai multe revire! Iată, prietene, azi nu te dojenesc decât pentru că ai uitat de ele şi nu-ţi cer decât să le dai o uşoară faptă hună, de ajutor. Fă adăposturi de iarnă pentru potârnichi! Şi ce lucru

de nimic e ăsta: nici o trudă şi aproape nici o cheltuială. Dar adăposturile să le faci de pe acum, să se obişnuiască vânatul cu ele. Unde să le faci, cum să le faci? Iţi spun în două vorbe. Adăposturile pentru potârnichi le aşezi în locuri cu soare, ferite pe cât se poate de vânt, unde nu se troe-neşte de obieeiu zăpada. Dacă se poate le aşezi în vecină­tatea unor mărăcinişuri sau păduri dese, unde se pot scuti dinaintea paserilor răpitoare. Cum să le faci? Fă, răzimat pe două furci scunde, de 30—40 cm. un coperiş, de cotoare de floarea soarelui, de tulei de pormub, de trestie, de vită de vie tăiată etc. Adecă pentru un adăpost îţi trehue doi ţăruşi cu furcă în vârf, un par care îl razimi orizontal între furci şi un braţ de căzături pentru acoperiş. Coperişul îl întăreşti de parul orizontal cu un fir de sârmă şi îl în­greunez cu câteva pietre, glii, et„ ca să nu'l ridice vântul. Subt el presări sămânţă: ce a căzut, rău, dela treer. O mână. două de grăunţe rele. In timp de zăpadă, frig şi foame, vei fi mântuit de pustiire neamuri întregi de potârnichi. Dacă în apropiere nu se găseşte un loc de refugiu, de care am amintit mai sus, adă o sarcină-două de spini şi le aruncă în apropierea adăpostului făcut de tine. Potârnichile surprinse de răpitoare se vor furişa subt grămăjoara de spini şi vor scăpa. — Iţi cer mare lucru? Aşa-e că nu. La toată întâmpla­rea mai mic decât îmi cer tu, „vânător ocrotitor", să renunţ la vânătoare eu copoi, care mi-a luminat tinereţele. Şi vezi, eu m'am executat. Am renunţat . . . Dar nu şi la amin­tirea lor. Sau doar şi aceasta pustieşte vânatul?

I.

P E S C U I T U L IN NOEMVRIE Acum în dricul toamnei, durere, sunt numărate zilele

pescuitului cu musca artificială. Azi-mâine se pot aşeza la hodină uneltele, până în primăvara viitoare. O săptămână, două săptămâni, şi dacă timpul va fi frumos, încă un adaus de câteva zile şi se coboară ploile reci de toamnă, vin în­gheţurile — şi aceasta e sfârşitul. Să exploatăm deci aceste câteva zile, care ne-au mai rămas!

Lipanul în vremea aceasta umblă mai sârguincios după mâncare. Bătrânii şireţi, care până acum nu s'au lăsat ade­meniţi, iasă la iveală şi se aruncă bine. Dacă avem noroc, acum toamna târzie, de o zi senină, fără vânt, chiar dacă dimineaţa ar ti brumă şi ar îngheţa, toată ziua putem pes­cui la lipani, cu mult rezultat. Eu cele mai bune rezultate le-ani avut în asemenea zile. Toamna lipanul nu prea sare la suprafaţa apei, ci prinde prada mai ales sub apă. Tocmai deaceea, putem lăsa să odihnească ochii, care petrec cârligul, dar cu atât mai atenţi să fim la cea mai uşoară smâncitură a sfoarei: să răspundem imediat, altfel întârziem să acăţăm lipanul, care totdeauna îmbucă fin, cu băgare de seamă. Adese îţi arată o uşoară fulgerare argintie, că peştele a fost acolo şi ai întârziat să-i răspunzi. Noroc, că lipanul sare dupăolaltă de mai multe ori, aşa, că greşindu-1 odată, ai nădejde să-1 arzi a doua, a treia oară.

Toamna târziu cele mai bune musculiţe sunt cele sure deschise. Efemeridele vinete, — „Rebhuhn Spinne" sur des­chis, — „Wespen Fliege" fără aripi, — uneori „Orange Spin­ne", iată câteva muşte, din care de sigur va fi bună careva. Le încercăm pe rând şi dacă o nimerim pe cea de pe gustul lor din acea zi, îi scoatem unul după altul.

Dacă timpul s'a răcit aşa mult. îneât lipanul nu mai sare la museuliţă, îl mai putem pescui cu altă momeală: larve de muşte. O momeală, care e infalibilă, chiar în De­cemvrie şi Ianuarie. Pescuim adâncind şi ridicând momeala, înşirăm două-trei larve pe cârlige de tot mărunte, Nrii 14—16, aşa, ca una din ele să acopere vârful cârligului. Tre­cem fierul numai pe sub pielea larvei, să trăiască mai mult, să mişte, Deasupra cârligului, la vre-o 30 cm. întărim o alice mică. Căutăm locurile liniştite şi adânci şl lăsăm până la fund cârligul, ca să-1 ridicăm apoi până lângă suprafaţă. Continuăm această mişcare, încet şi grijind, ca struna şi aţa să fie întotdeauna întinse. îndată ce simţim o rezistenţă sau chiar o lovitură, răspundem prompt. Adevărat, că în o zi scurtă de toamnă sau de iarnă nu prea putem pescui cu metoda aceasta teritorii atât de largi, ca vara cu musca, fiindcă trebue să zăbovim mult la câte un loc promiţător.

Dar cum să ne procurăm larve de muşte? Luăm o bu­cată de ficat, o crepăm cu mai multe tăeturi de cuţit şi o

punem la soare, ca să se aşeze pe ea muştele mari, să-şi de­pună ouăle. Dacă s'au depus destule ouă, aşezăm ficatul în un vas de pământ şi îl punem la căldură. In 2—3 zile au ieşit viermii şi cresc văzând eu ochii. Când viermii sunt deplin desvoltaţi, îi trecem în un vas umplut cu tărâţe de grâu, şi acoperim vasul eu o reţea de sârmă, ca să nu poată ieşi prinsonierii, şi nici să nu poată ajunge la ei şoarecii şi alţi flămânzi. Acest vas nu-1 mai ţinem la căldură, ci dimpotrivă, la răceală, ca să întârziem metmorfozarea. In felul acesta putem păstra larvele săptămâni întregi şi ducem cu noi la pescuit, în o cutiuţă de tinichea, numai atâtea de câte credem, că vom avea nevoe.

Toamna târzie e sezonul principal pentru prinderea ştiu-cei. Răpitorul acesta nesătul, acum e pururea flămând: pe­ştişorii mărunţi sau cam pitulat în locuri, unde nu-i mai poate ajunge. Sunt bune hălucele artificiale, dar avem re­zultate cu mult mai bune momind cu peşti mărunţi, morţi. Toamna sare mai bine la aceştia decât la lingură. Dintre siste­mele de întărit peştele-momeală recomandăm „Ideal Wobbler". dupăcurn putem recomanda şi „Lanzet-Wobbler" şi feluritele sisteme de turbină. Toate aceste sunt provăzute cu cârlige triple, mai multe sau mai puţine. Ştiuca se repede ca ful­gerul, hămesită, după pradă, aşa, că de obieeiu se prinde singură în cârlige. Având în vedere, că gura ştiucei e osoa­să, în forma ciocului de raţă, va trebui să folosim cârlige scurte şi foarte tari, aşa, că smâncind, să putem adânci bine cârligul, trecându-1 chiar prin oasele gurii. După ce e acăţată, ştiuca se apără foarte îndărătnic şi multă vreme. Aşa-, că dacă cârligul nu a pătruns decât în părţi moi, uşor se sfârtică şi se scapă. Pescarii se plâng, că pierd multe ştiuci: cauza e că nu sunt acăţate decât în piele sau în carne. In drill, să ne nizuim să lăsăm ştiuca să-şi irosească puterile în adâncime şi să nu o ridicăm la suprafaţă decât atunci, eând simţim, că a lâncezit bine. Dacă ne grăbim să o scoatem la aer, începe vestitele ei sărituri, adese de 1—2 metri deasupra apei, şi are ocazie mai bună să scuipe din gură cârligul. E destul dacă aruncăm în un loc de 2—3 ori. Dacă nu s'a aruncat nimic, putem merge mai departe: sau nu este acolo peşte, sau nu e flămând, ori din altă pricină ne despreţueşte momeala. Zăbovind mai mult, ne pierdem vremea. Dar ne putem întoarce peste câteva ceasuri înapoi, să încercăm din nou norocul. De cele mai multe ori ştiuca sare imediat asupra momelei aruncată bine şi condusă bine. Am putea zice, că o înhaţă încă din aer.

Pescuitul ştiucei în felul acesta ne poate da zile bune,, până ce ghiaţa încătuşează apele.

A. Hirschfeld.

DIN MUNŢI Ş I DIN CÂMPII împuţinarea vânatului.

In ultimul timp s'a scris mult despre împuţi­narea vânatului, dar s'a vorbit mai ales despre vâ­natul mic, a cărui dispariţie, sau dispariţia unei specie numai, ar fi foarte regretabilă şi o nouă co­lonizare ar necesita cheltuieli destul de însemnate. Aduc deci şi eu mulţumirile mele persoanelor cari au contribuit cu aceste articole la opera de protec­ţia vânatului. Dar primejdia împuţinării este şi mai accentuată la vânatul mare unde o colonizare ar necesita cheltuieli foarte mari şi în unele ca­zuri, în cele mai multe cazuri chiar, colonizarea ar fi chiar imposibilă. Adevărat că trăim tim­puri foarte grele, când trebuie să ne ocupăm de alte lucruri aparent mai importante, astfel că această bogăţie naţională este lăsată prea mult ui­tării, deşi tocmai pentru menţinerea acestei bogăţii ar trebui să luăm unele măsuri de ocrotire, mai cu seamă cu privire la o specie de vânat menită par'că să dispară cea dintâi. Acest pericol ameninţă capra neagră, deci mă simt dator şi eu să atrag atenţia asupra acestui vânat. — Unii din cetitori se vor întreba de ce numai acea­stă specie este periclitată sa dispară? Răspunsul meu este următorul:

Toate speciile de vâ-vânat stau ziua ascunse prin desişuri de unde ies numai în amurgul serii sau noaptea pentru a-şi căuta hrana. Capra neag­ră însă umblă ziua, 'iubeş­te terenurile deschise, de­sişurile le caută numai când nu mai are alt re­fugiu, e un animal socia­bil, trăeşte în cete mari sau mai mici, în fruntea grupului cu o conducă­toare bătrână. Cel mai re­dutabil duşman al capre­lor negre este braconie­rul, care cunoscând bine locurile şi putându-le ve­dea în golul de munte dela distanţă mare se a-propie de ele la sigur. El alege pentru prima lovi­tură exemplarul cel mai mare care totdeauna este conducătoarea şi dacă o împuşcă, întreg grupul stă desorientat aşteptând conducătoarea. Astfel îi este cu putinţă să mai în-puşte 3—4 bucăţi. Cunosc cazuri când un singur braconier a ucis în câte­va minute 4 şi mai multe capre negre. Cât de re-

Cerb capital împuşcat de dl Ioan Urmânczy, în revirul Topliţa (Mureş) muntele Hurdugaş, la 16 Sept. 1933. Lun­gime 113—114.4; lungimea ramurei ochiului 40.4—41; roze 23.3—23.3; Grosime 17.2—18.3. 16.8—18.3. lărgime internă 102.

pede s'a micşorat numărul caprelor negre se poate vedea din următorul exemplu:

Carpaţii sudici înainte de războiu erau populaţi pe ambii versanţi cu un contingent considerabil de capre negre; astăzi din versantul sudic au dis­părut aproape total, iar pe versantul nordic între Negoi şi Viştea-mare, unde până în anul 1919 se puteau vedea turme de 70—100 bucăţi, astăzi abea găseşti 20—30 bucăţi într'o turmă. Din teritoarele în care s'a braconat, cu armele de astăzi, au dispărut to­tal. Ce rezultate frumoase s'au putut menţine prin pa­ză bună şi ocrotire pricepută reiese din următoarele date: In anul 1899 dreptul de vânat de pe proprie­tatea Statului cu suprafaţa de cea. 25.000 jug. cat. din munţii Făgăraşului între Negoi şi Viştea-mare a fost dat în arendă unui vânător pe un timp în­delungat. La începutul arenzii contingentul caprelor negre a fost neînsemnat, abea 300 exemplare pe întreg teritoriul, iar până în anul 1918 s'a urcat la un număr de 1600 bucăţi. In aceşti 18 ani s'a vâ­nat de arendaş şi oaspeţii lui 415 ţapi, dintre cari

multe trofee au câştigat premii prime la expoziţia din Berlin, 11 urşi, 1 râs, 1 vultur bărbat, vreo câ­teva Aquille erysoctus şi cocoşi de munte; iar de personalul de paza s'au împuşcat 80 mistreţi, 31 râşi şi 1291 alte răpitoa­re, lupi, vulpi, pisici săl­batece etc.

Unii dintre vânători au propus reducerea contin­gentului caprelor negre pentru ca să nu degene­reze, dar arendaşul nu a cedat şi a avut dreptate. Doar chiar în ultimii ani ai arenzii lui, când a fost teritoriul mai bine popu­lat cu capre, s'au împuş­cat cei mai puternici ţapi, mai puternici ca cei vâ­naţi din teritoarele înve­cinate şi mai puţin ocro­tite. Capra neagră este des-voltată la 3 ani, dar tro­feu complect desvoltat are abia la 12 ani. In acest in­terval de timp este mereu expusă să cadă pradă vre­unui braconier. Tocmai centru acest motiv numai intr'un teren bine ocrotit timp îndelungat se vor putea obţine exemplare cu trofee prezentabile.

Lucaciu Ratz, brigadier sllv. Arpaşul-de-sus (Făgăraş)

A sosit o barză semnalată de Rositten. In numărul trecut al revistei s'a amintit că

Staţiunea Ornitologică delà Rositten pentru expe­rienţă ştiinţifică a colectat mai multe sute berze tinere, cari apoi au fost alimentate şi ţinute până a trecut 6 săptămâni delà călătoria berzelor spre sud, când apoi li s'a dat drumul şi acestor prisonieri. In ziua 15 Octomvrie a. c. o societate de vânători sub conducerea inspectorului Dr. Ciomac — Cluj lângă comuna Pata jud Cluj (comună situată la 18 Km. spre Est de Cluj) a văzut o barză pe care unul din grupa vânătorilor a încercat fără succes să o împuşte. Barza, în condiţiuni din cele mai bune, a sburat apoi în direcţia nord-vest. După ştiri primite delà ţărani cam delà 6 Oct. zilnic s'au putut vedea în aceeaşi regiune berze. Cu toate că nu s'a putut vedea inelul aplicat de Staţiunea Orni­tologică, toate indiciile arată că ar fi vorba de una dintre cele reţinute la Rositten.

Prof. D. Ferenczi — Cluj.

Mame bune. Fiind cucuiat într'un copac la pândă de ţapi,

aud dinspre coasta plină cu mărăcini din faţa mea, piuitul subţire al unui ied. Privind cu binoclul ob­serv, că un copil ce era cu vitele la păşunat ţi-nându-1 de picioarele dinapoi ducea un ied mic spre tovarăşul său delà vite, iar capra alerga des­perată în jurul iedului prins, aşa de aproape de copilul hoţ, încât acesta era nevoit să o alunge cu băţul.

De grabă m'am dat jos din copac, ca grăbind pe un drum mai scurt din faţa mea să pot prinde hoţul. Nu mi-a reuşit însă deoarece m'a observat şi pe o cale mai îngustă, dispăru cu iedul în sat. Fiind deja seară i-am povestit cazul paznicului şi l'am îndrumat ca dimineaţa să treacă în sat şi să caute hoţul.

Paznicul plecând după cum i-am ordonat, eu m'am aşezat din nou la locul de pândă. Observ îndată capra dând mereu târcoale locului de unde i-a fost ridicată odrasla. Nu peste mult timp apare pe coastă copilul cu iedul în braţe escortat de paz­nic, când auzi capra plânsul iedului, să repezi cu atâta furie la copil, încât acesta scăpă iedul din braţe. Capra începu imediat să-1 lingă cu multă dragoste, nepăsându-i de apropierea oamenilor, apoi plecă cu iedul după ea.

Tot în timpul acela, am postat pe un prieten la un loc, unde trecea de obiceiu un ţap bun. Aud nu peste mult focul de armă care îmi dădu credinţa, că prietenul meu a avut noroc bun. Ce s'a în­tâmplat însă! Apare prietenul meu, însoţit de paz­nic, aducând, mort, un ied de câteva luni, peste măsură muşcat. I-mi povestesc că o lupoaică a prins iedul în imediata apropiere a paznicului, care n'a putut trage din cauza unor oameni ce culegeau ciuperci şi că lupoaica deşi alarmată de chiotele oamenilor speriaţi şi ei, nu lăsă din gură iedul destinat hrană puilor săi, până când eşind înspre prietenul meu nu a fost înspăimântată de focul acestuia.

Max Teban, Tg.-Mureş.

Ţap gonit de lupi. Un prieten ne povesteşte: Anul trecut, prin Iu­

nie, pescuiam la păstrăvi pe Valea Ierii, între „colţi", unde apa e mai vijelioasă. Lângă mine era Petrea, paznicul, cu arma încărcată cu alice mărun­ţele, cu care mai rărea din mierlele de apă, harnice pustiitoare de icre şi peştişori. Deodată auzim dea­supra noastră aruncându-se ceva în râu. întoarcem ochii într'acolo şi mare ne-a fost mirarea, când vă­zurăm în mijlocul râului un ţap, prins de volbură, întors când cu capul, când cu picioarele în aer. II apucă unda, îl izbi de bolovani şi îl aduce înspre noi. Deodată Petrea îşi zmâci arma din spinare şi trase... în coasta prăpăstioasă din faţă. Văd răstur-nându-se şi apoi cum se ridică şi dispare în tufărie un lup zdravăn. Deasupra lui sare altul, ca peste o clipă să ni se trădeze şi al treilea — acesta din­coace de râu, — prin copeele sdupăitoare cu care apucă în jos. Tragedia se sfârşise în faţa noastră. Cine ştie de unde adunară lupii întinşi în lanţ pe bietul ţap, tot mai aproape de râu, de pierzare. Strâmtorit, a sărit în apă, să o treacă dincolo, unde nu ştia, că-1 aşteaptă alţi tâlhari. Pornim de grabă pe râu la vale să vedem ce s'a ales de ţap. II ajun­gem. Izbit de toate stâncile şi de bolovani, nici nu mai încerca să lupte cu apa. II ducea în voia ei. Ii văd un picior rupt din spată şi îl pun pe Petrea să-1 scape de chin cu o mână de alice dela cinci paşi. — Pe urma lupului rănit am putut merge vre-o sută de paşi, apoi a încetat şi sângele care picurase la început...

Valea Ierii! Dobrinul! Odată rai vânătoresc, azi raiul lupilor, până vor prăpădi şi cei 2—3 cerbi şi câteva căprioare, care mai rezistă. înainte cu vre-o doi ani făceam un apel în „Revista Vânători­lor" să salvăm — cu puteri unite — Dobrinul. De atunci s'a înmulţit simţitor vânatul. Lupii. Oare să fie prea târziu acum să se salveze? Teren trist, pă­răsit. I.

Accidente neobişnuite. O întâmplare recentă, care dovedeşte că Moş

Martin tot nu e vecinul pacinic, care nu-ţi are trea­ba dacă nu e rănit sau provocat altfel. Ţăranul Ioan Copariu din Viştea de sus, Făgăraş, ia sfâr­şitul lui Octomvrie din acest an a suit la munte după lemne de foc, cu carul cu vaci. La locul „Hi-giul Corbilor" a desjugat şi a început să-şi „facă lemne", să-şi încarce carul. După masă, când avea carul încărcat, a pornit — cu securea pe mână — prin pădure după vacile, care s'au cam depărtat, păşunând. Ajuns lângă o băltoacă din marginea unei poeniţe a dat să o ocolească şi a intrat în pă­dure. S'a trezit deodată în faţă cu un urs, care stă­tea nemişcat, fără sgomot acolo. In aceeaşi clipă, ursul îl înfaşcă de faţă cu labele, îi trage peste cap toată pielea ţestei, îi înfige unghiile în faţă, în gât. Copariu cade la pământ în nesimţire, ursul mulţu-mindu-se cu isprava câtă a făcut-o dispare. La stri­gătele lui Copariu, vine băiatul acestuia, care se găsea lângă car, îl încarcă oarecum şi îl duce la spitalul din Făgăraş. — Omul începe să se vindece din rănile grele, pe care le-a primit în această ne­aşteptată întâlnire. — Versiunea apărută în unele

^iare, că ar fi vorba de o ursoaică cu pui, pe care ar fi atacat-o Copariu, e eronată. Ursul a atacat ne­provocat. Pare chiar să fi aşteptat tupilat în desiş pe Copariu, care se apropia nebănuind nici o pri­mejdie. Şi totuşi ne putem gândi la o „provocare". Poate ursul pândea după vacile omului şi a fost tul­burat în aceasta blajină întreprindere.

1. T. Un alt caz curios s'a întâmplat cam prin 25

Octomvrie. Câţiva vânători vânau în poalele mun­ţilor din hotarul comunei Sâmbăta de sus, Făgăraş. In vremea vânătoarei, un urs tinăr a scăpătat în­spre comună, a întrat pe străzi, prin curţile oame­nilor. Au tăbărât pe el locuitorii alarmaţi, cu ce aveau la mână şi l-au omorât. Fiind puţin verosi­mil, ca ursul din goana îndepărtată să se fi speriat în aşa fel încât să se arunce până în sat, i s'a trimis capul la Institutul Pasteur din Cluj, pentru a fi cer­cetat, dacă nu cumva era turbat.

7. T. — In domeniul Lip, comitatul Vas, Ungaria s'a

produs săptămânile trecute un neobişnuit accident de vânătoare. Se făceau goane la cerbi. Cu ocazia uneia, un cerb a dat peste invitatul englez Mc Lea, care stătea în ţiitoare într'o tăetură, 1-a trântit la pământ. Englezul a rămas fără conştiinţă. Dus la spital, în afară de alte leziuni, s'a constatat că i-a fost zdrobit complect osul nazal. Nu credem să fie vorba de un atac al cerbului, ci mai verosimil e, că cerbul — cum spuneam — „a dat peste el", spe­riat de goană şi neobservând pe vânător. Lucru, care se întâmplă uneori şi cu alt vânat, iepuri, ca­pre şi mistreţi. Cine a fost lovit peste picioare în felul acesta numai de un biet iepure încă ştie ce însemnează să te bufnească un animal în plină goană. Am. văzut vânători numai „şterşi" de câte o căprioară în fugă mare, răsturnaţi la pământ şi în­vineţiţi nu numai de spaimă ci şi de foarte reale contuziuni. De altfel cete mai multe accidente care

Cerbul anormal, capital împuşcat în Sept. 1933 în revirul Joseni (Ciuc) muntele ..Găinoasa" de Prinţul Karl Emil Fiirstenberg. Dimensiunile cornului intact: Lungime 111 cm. Eoză 27.5 cm. Ramura ochiului 21 cin. Cornul rupt are roza

atrofiată, ramul ochiului 53 cm. Greutatea 6.5 kg.

se produc la vânătoarele de mistreţi nu provin dc pe urma unui conştient atac al mistreţului, ci din asemenea întâmplătoare navale asupra vânătorului.

Dl Mac Lea nu a avut... nas bun, când şi-a ales ţiitoarea.

Inteligenţă la cei mai mici. Observ odată într'o pădure pe o potecă sute de

omizi formate într'o caravană lungă de vr'o 2 metri, care mişcă încet, dar necontenit pe deal în sus. Ajungând la un obstacol — era o piatră lată eşită pe jumătate din pământ — se rupe legătura cam pe la mijloc, iar nizuinţa omidei care pierduse legătura, e zadarnică, nu o poate relua. Şi atunci ce se întâmplă? O omidă mai mare, care era toc­mai în capăt trece în faţă, ia comanda şi după mai multe încercări reuşeşte să facă din nou legătura. Această operaţie a durat vr'o 3 ore.

O observaţie, pe care o credem interesantă având în vedere că e vorba de omizi, prea puţin cunoscute şi studiate. De altă parte e curioasă sta­bilirea unei ierarchii în experienţa lor, cedându-se locul de conducător unei omizi mai cuminţi, mai bătrâne. C.

*** Am primit cu multă mângăere sufletească, dela un

vrednic paznic de vânătoare scrisoarea ce urmează. Ne bucu­răm, că sentimentele noastre sincere au putut naşte senti­mente sincere.

Omul care ne înţelege. Trăim în munţi, în mijlocul pădurilor seculare, pe vâr­

furile lui stâncoase, cutreerăm văile, străbatem desişurile în­câlcite, prin ploile reci de toamnă şi de primăvară, prin vis­colele puternice ale iernii. Flămânzi şi goi de multe ori, cu singurul gând de a ne îndeplini datoria ce ni s'a încredinţat.

Viaţa noastră este legată de natură. Aici ne simţim durerile şi tot aicea ne mângâiem cu bucuriile. Pe noi nimic nu ne face să ne deslipim de natură. Pădurile verzi cu is-voarele repezi şi reci şi stâncile cele pustii tot una ne sunt. Deopotrivă este legată viaţa noastră de isvorul rece, de poenile cele frumoase şi de vârfurile cele stâncoase. Aceeaşi amintire, aceeaşi durere ne-o împărtăşesc. Natura pentru noi este întotdeauna frumoasă. Vara este împodobită cu tot ce poate dori un suflet omenesc. Iarna o nouă viaţă se naşte în noi, când prin troenile cele mari de zăpadă urmărim lupii fioroşi, cari aleargă în goană nebună ca să distrugă căprioa­rele, cerbii şi alt vânat nobil. Pretutindeni este viaţă — chiar şi iarna — când mulţi cred, că muntele e o pustietate.

Paşii noştrii se îndreaptă atât vara în căldurile cele istovitoare, cât şi iarna prin troenile şi vânturile reei, cu un singur gând, împuţinarea vânatului răpitor şi ocrotirea vânatului nobil.

Cu toate acestea, până acum nimeni nu a căutat ca să ne adreseze un cuvânt bun, nimeni nu a căutat ca să se inte­reseze de soarta noastră — de multe ori foarte grea — nimeni nu a căutat ca să ne dea un cuvânt de încurajare, ci poate de mulţi am fost chiar desconsideraţi.

Singur directorul revistei „Carpaţii" ne-a descris viaţa noastră aşa cum a văzut-o şi a simţit-o în timpul cât a stat în mijlocul nostru. D-sa a văzut greutăţile ce le întâmpinăm noi în mijlocul munţilor. Articolul D-sale „Paznicii noştrii" din revista Carpaţii Nr. 8, ne-a dat o nouă încurajare spre muncă pentru îndeplinirea datoriei noastre. Pentru noi sunt adevărate clipe de plăcere când, în mijlocul nostru sunt oameni, cari de dragostea ce o simt pentru vânat vin să petreacă câteva zile în mijlocul naturii.

Noi ne-am simţit foarte îmbărbătaţi văzând că D-sa ne înţelege şi deaceea, noi îi aducem cele mai sincere mulţumiri pentru atenţiunea ce ne-a arătat-o şi-i promitem că vom fi întotdeauna la locul nostru şi vom pune toată puterea şi dibăcia noastră în serviciul vânatului.

Tot mai sunt oameni cari ne înţeleg! Vasile Maier

brig. silv. şi paznic de vânătoare

C Â R T I — R E V I S T E Col. August SplesS, Directorul vânătorilor regale, „Die

Wildkarnmern des Retezatmassivs" (Bogăţiile de vânat ale masivului Eătezatului). Ed. Krafft & Drotleff, Sibiu, 1933.

In lumea vânătorească şi nu numai în eea dintre gra­niţele ţării noastre, „Colonelul Spiess" e de mult o noţiune. Când îi auzi numele, se vrăjeşte în faţa ta tară întârziere figura caracteristică, severă şi totuşi senină, dârză şi totuşi plină de înţelegere, a acestui neîntrecut vânător de munte, îndrăgostit al codrilor şi al stâncăriilor înalte. Iar de-1 vezi trecând prin oraş, drept ca un brad, în uniforma sobră de director al vânătorilor regale, par'că se topeşte în jurul lui şi masivul de case şi huetul lumii aglomerate şi îl încon­joară şi aici nebiruitele clădiri ale Negoiului şi ale Eăteza­tului şi taina liniştei muntelui. Colonelul Spiess poartă de peste patru decenii, eu onoare şi succes, arma vânătorească. A îndrăgit ca puţini alţii munţii noştri şi e îndrăgit de ei »i de noi, care trăim adeseori cu trupul şi mai des sufleteşte în mijlocul lor.

Purtând încă tot voiniceşte arma, Colonelul Spiess în­cepe să aştearnă pe hârtie tot mai sârguincios ceeace i-au destăinuit în lunga sa carieră vânătorească întinderile şi vietăţile pe care le-a observat cu băgare de seamă şi cu inimă caldă. După nenumărate şi foarte apreciate articole din marile reviste cynegetice străine, anii trecuţi ne-a dat admirabila monografie a Gurghiului, azi ne împodobeşte me­sele cu monografia Kătezatului, ca la Crăciun să-i apară în editura marei case Paul Parey din Berlin a treia mare lu­crare „Karpathenzauber aus 55 Jahren Waidwerk". Activi­tatea literară-vânătorească a dlui Spiess e o a dona lăture, tot atât de frumoasă, a vieţii acestui mare vânător.

Lucrarea dlui Spiess, închinată M. S. Eegelui Carol II , e o monografie vânătorească a uneia din splendorile Tării Româneşti, a masivului Eătezat. Miezul lucrării e încadrat în scurte priviri asupra topografiei, a geologiei, a florei, a insectelor acestui ţinut, precum şi în o succintă schiţă isto­rică a ţării Corvinilor. In cadrul aeesta se desfăşură apoi tema principală a autorului: vânatul din Rătezatu. Sunt tra­tate pe rând speciile de vânat propriu masivului: cerbul, căprioara, ursul, mistreţul, lupul, râsul, insistându-se mai ales asupra mândriei Eătezatului: capra neagră şi fără să ie uite nouii lui locuitori, mufIonii colonizaţi de curând. Din lumea intraripatelor tratează în special diferitele specii de vulturi (Vultur monacus, Gips fulvus şi cu deosebită dra­goste şi regrete pentru raritatea lui de azi Vulturul bărbos (Gypactus Barbatus), apoi Aquila fulva, cocoşul de munte ţii... rninores gentium. Eliminând şablonaticele şi poate su­perbele descrieri zoologice ale acestor animale, autorul con­densează în paginile consacrate lor zeci şi zeci de observa-ţiuni făcute de el personal şi de însoţitorii lui — vânători ţărani români — din cari răsar sumedenie de cunoştinţe noi, atât de preţioase asupra felului de trai a acestor ani­male. Şi aici e unul din marile merite ale acestei cărţi: ochiul vânătorului care observă, controlează cele observate de alţii, corectează atâtea greşeli, acceptate chiar de oamenii de ştiinţă consacraţi. întâmplări vânătoreşti caracteristice învederează la tot pasul diferitele constatări ale autorului. In special capitolul despre capra neagră, despre urs şi des­pre vulturul bărbos cuprind nestemate comori de documen­taţie. Nu mai puţin interesantă e a doua parte a lucrării, referitoare la vânătoarea din Eătezatu. E suprinzător cât de târziu au început să se intereseze vânătorii, alţii decât ţă­ranii localnici, de vânatul din Eătezat. Prin 1850, când pă­durile virgine erau încă compacte abea de pătrundea cineva în masiv. Cel dintâi, care s'a ocupat raţional (prin 1870) de vânătoarea din Eătezat a fost proprietarul şi marele natu­ralist şi colecţionar autodidact, românul Adam Buda din Rea, căruia i s'a alăturat englezul Ch. D. Dauford, care şi-a petrecut 25 de ani în aceşti munţi deveniţi a doua patrie a lui. Pe încetul s'au înjghebat apoi societăţi de vânătoare grofeşti. Dintre vânătoarele mari aminteşte autorul şi pe cea din 1892, la care a luat parte şi fostul moştenitor al tronului austriac Eudolf. Ajungând cea mai mare parte a Eătezatului în 1921 teren de vânătoare regal, urmează o epocă de îngrijire şi înflorire, în cursul căreia Eătezatul a găzduit în frumuseţile şi bogăţiile sale vânătoreşti pe neui­tatul Rege Ferdinand, pe M. S. Eegele Carol II şi înalţii Lor oaspeţi. Vânătorile regale sunt descrise eu multe şi preţioase

amănunte. Cartea Colonelului Spiess e mai instructivă decât oricare bucoavnă seacă, e mai fascinantă decât oricare ro­man. Ajunşi la capătul ei cu regret şi înainte de a o închide, te alături din tot sufletul în rugăciunea cu care îşi sfârşeşte Colonelul Spiess scrierea, să îngădue Dumnezeu, multe vea­curi şi a goanei după exploatare până în măduvă. — Şi în ­cheind, cu toată recunoştinţa pentru admirabila lucrare a dlui Spiess, să ne fie îngăduit, ca fără nici o umbră de în­vinuire să facem o observare. Ministerul Agriculturii, apoi Casa autonomă a pădurilor în sarcina cărora e chestiunea vânătoarei româneşti ar fi datoare să deschidă vânătorilor români, cunoştinţele, frumuseţile şi spiritul înalt vânătoresc, care zac în câteva scrieri ale marilor vânători dela noi. Toată lumea vânătorească soarbe celebrele cărţi ale lui Florstädt, ale lui Emil Witting şi ale Colonelului Spiess (ca să nu amintim decât trei nume mari) şi ele, scrise în limba germană, rămân închise în faţa mulţimii mare a vânători­lor români. Deşi ele sunt cărţi asupra podoabei ţării noastre, a munţilor româneşti, a vânatului românesc. E o datorie să le avem traduse şi răspândite. Lipsa de fonduriî Şi când te gândeşti (dacă nu sunt alte mijloace) că coneediind nu­mai câte un slujbaş slab sau fără treabă, în fiecare an s'ar putea da vânătorilor români câte una din marile lucrări cynegetice care se ocupă cu ţara lor. Până atunci, celor ce cunosc limba germană, le recomandăm cu toată căldura şi noua lucrare asupra căreia am stăruit. Vor ceti-o cu mult folos şi cu multă plăcere. J .

Der Deutsche J ä g e r (München, Sparkassenstrasse 11). Nrii 5 Oct—9 Nov.

După cum e şi natural, aceste numere de toamnă a revistei sunt dominate de imaginea cerbului. F ă r ă a neglija vânatul mic, atenţiunea marilor reviste de vânătoare streine se opresc stăruitor asupra acestui rege a vânatului, a cărui viaţă, condiţii de trai şi de desvoltare, a cărui vânătoare e un nesfârşit izvor de observaţiuni, amintiri şi teorii. Găsim în aceste din urmă numere prea interesante articole (re­gretăm, că nu le putem reproduce nici în extras) de Dr. Nicolaus Ostermeyer, H. Mattauseh, D. Georg Hauber.

Din referatul asupra expoziţiei de vânătoare 1933 din München desprindem următoarele: Au fost expuse 2612 trofee (cerbi, capre negre, căprioare) cele mai multe din Schwä­bische Alpen (75 cerbi, 103 capre negre şi 65 ţapi roşii). Un număr impozant pentru recolta unui an. Cel mai bun cerb, împuşcat în munţii Jura are următoarele dimensiuni: Lun­gime 90—96.8 em. Eoze 23.5. Greutate 5.8 kg. Puncte 175.8. Dăm cifrele aceste pentru o comparaţie cu cerbii noştri ca­pitali! Coarnele cele mai bune de capră neagră au lungimea 19.1 cm., iar de capră roşie 24.8 cm. — Ne oprim asupra unui articol, foarte nedrept, referitor la ordonanţa recentă a Di­recţiunii Vânătoarei, asupra accesului vânătorilor streini în România. Un domn care semnează „—i" şi pe care credem. că-1 putem identifica, face răutăcioase exeepţiuni la adresa acestei ordonanţe şi a stărilor vânătoreşti dela noi. Ce ex-cepţionează dl „L i" (— ne apropiem de desvelirea nume­lui —)? întâi că sunt obligaţi cei ce vânează un cerb ex­cepţional, să permită copiarea trofeului pentru muzeul de vânătoare şi să pună la dispoziţie — pe cheltuiala ministe­rului — acel trofeu cu ocazia expoziţiilor unde Eomânia ia parte. Această excepţionare — absurdă de altfel — denotă, că autorul — care a vânat la noi! — nu are nici eea mai mică bunăvoinţă faţă de interesele morale ale ţării care 1-a primit ospitalier. Excepţionează apoi excluderea vinderei cu bucata a vânatului (Abschuss) şi vede, în mod eronat, în aceasta dispoziţie o tendinţă de exploatare a vânătorilor streini. In fine insultă, spunând, că „în Orient" nici titlul, starea socială, poziţia socială a proprietarilor de terenuri nu dau o garanţie, că nu va fi tras în cursă şi păcălit vâ­nătorul strein! Credem, că Direcţia Vânătoarei e datoare să dea în aceeaşi revistă un cuvenit răspuns acestui nedrept articol.

Ca totdeauna, revista abundă în frumoase fotografii şi reproduceri de opere de artă, în legătură cu vânătoarea.

L'fileveur (Paris rue de la Bienfaissance 8—10). Nrii 2487—2493. Vânătorii şi mai ales armurierii francezi se agită împotriva proiectului de a se Introduce „monopolul fabri­cării şi a vânzării armelor". Ascuns sub un motiv al „ordi-

nei publice" se urmăreşte de fapt un scop bugetar, prevă-zându-se o incasare de 40 milioane. Articole consacrate ma­rilor vânători cu haita de câni în urma unor... bieţi cerbi amărâţi, unde principalul nu e cerbul, ci arta de a călări si fastul mare. Din ilustraţiile ce ni le dă, ne izbeşte fru-museţa unei fotografii a unui fazan lovit în plin, eu ploaia de pene în jur, aripa ruptă şi întreg trupul crispat în du­rerea loviturii, celelalte fotografii, — şi stim că această re­vistă dă în mod obicinuit numai câte un singur clişeu de fiecare fascicol, pe copertă, sunt fotografii de câni. Remar­căm dintre ele fotografia unei pointer-e de mare clasă (albă cu negru) şi o pereche de limieri de Labrador, rasă repre­zentată la noi în ţară printr'o singură pereche, — în cele mai bune mâni.

Facem menţiune şi despre discuţia ce se poartă în jurul pulberei fără fum T, întrebuinţată mult şi la noi, despre care se conchide că are prea multe proprietăţi rele, între cari acea de a nu rezista frigului şi umezelii şi de a lăsa prea multe reziduri în ţevi.

Mai reţinem şi multiplele dări de seamă asupra expo­ziţiilor şi concursurilor canine din ţările apusene, cari ocupă mereu Va din fiecare fascicol al instructivei reviste.

L a Pêche Sportive (Bruxeles, rue de la Bone 39). No. de Noemvrie. O delegaţie a federaţiilor de pescuit sportiv din Belgia a ţinut o conferinţă cu Ministrul agriculturii, discutând temeinic doleanţele pescarilor sportivi şi chestiuni de piscicultura, — La noi, mi-e teamă, că s'ar lua în bat­jocură o asemenea intervenţie. — Multe informatiuni, în­drumări şi învăţăminte de mare preţ pentru cei ce iubesc acest sport, sau această artă, cum o numeşte Isaac Waltou.

Venatoria, Nrii 41—46, (Roma, Stadio del P. N. F.) Prin­cipala revistă cinegetică a sorei noastre din apus ne prezintă pagini din cari tresare bucuria rodului unei munci asidui şi grele în care s'au angajat camarazii-vânători italieni cu mic şi mare. Spiritul creator şi neostoit a lui Mussolini a pătruns şi lumea vânătorească din sudul Alpilor şi a făcut ca în câţiva ani de ocrotire şi colonizare a tot felul de vânat cu păr şi pene, dar mai ales de combatere şi aspră sanc­ţionare a braconajului, să readucă în câmpiile, coclaurile, munţii şi văile frumoasei peninsule iarăşi viaţă liberă şi nestingherită. — Fotografiile ce curg din toate colţurile ţării iradiază de satisfacţia recoltei după munca depusă. — Ne arată trofee mici cari procură dobânditorilor bucurii mari.

Un mic exemplu: 10 perechi de prepeliţe lansate în pri­măvară au dat 8 cuiburi bune cu câte 16 ouă. O prepeliţă a pierit chiar în ziua lansării, iar o a doua n'a putut cloci din cauza molestării bărbătnşului rămas fără pereche. 3 cuiburi au fost distruse de inundaţii, astfel că au rezultat numai 5 cârduri frumoase şi bine desvoltate sub ochii griju­lii a vânătorilor şi ţăranilor. — Din aceste vre-o 80 prepeliţe s'au împuşcat 9 buc.

Valoarea acestui trofeu e minimă, dar e cazul să re­marcăm trudnica grijă şi supraveghere minuţioasă, ce face

•cinste sufletului vânătoresc ce e pe cale a se forma la ca­marazii noştri italieni şi delà aceste manifestări sufleteşti putem învăţa şi noi ceva.

O altă latură interesantă a noului avânt luat de vână­toare în Italia, este technica industriei armelor de vână­toare, ce începe a se pretinde capabilă de a concura cele mai bune produse germane, franceze şi engleze. — Nu cunoaştem armele de vânătoare fabricate în Italia, dar ne-ar interesa părerea obiectivă a unui vânător delà noi, ce poartă asemona arme.

Frumoase trofee de elefanţi şi orix dobândite de dl P. G. Curatulo în Somalia italiană, tablouri frumoase de vânat mic dobândite pe teritoriile repopulate, fotografii luate în cursul vizitei ce au făcut vânătorii italieni plecaţi cu tren special în Ungaria la vânătoare (Gôdôllo etc.) — şi Ungaria uzează de toate mijloacele de reclamă! — şi mai ales admi­rabilele fotografii de splendide exemplare de câni, făcute în cursul multelor expoziţii şi concursuri ce se ţin în lungul peninsulei sub oblăduirea mişcării chinologice în plină ascen­siune, fac paginile revistei variate şi interesante.

Rassehunde-Sportblatt Nr. 10 — Teplitz-Schônau (Csl.). Ca totdeauna, aauce frumoase fotografii între cari premian­tele delà concursurile de frumuseţe din Franzensbad ca an­samblu: „Femeie şi câne", „Copil şi câne" şi „Femeie, auto şi câne" concursuri ce se aranjează tot mai fréquent în ca­pitalele şi staţiunile balneare de elită din apus. — Articole instructive chinotechniee semnate de Dr. Hauck, Posselt etc.

Voiaj. An. I. Nr. 2 şi 3 (Bucureşti, Lipscani 3) o revistă de factură cu totul occidentală în ale cărei preocupări intră, — după cum arată chiar numele, — turismul. Dar nu după concepţia ieftină, snohă, fără conţinut, ci arta de a voiaja dobândind foloase sufleteşti şi intelectuale. Imprimată numai pe hârtie satinată, (căci preţul de 10 Lei nu-i permite utili­zarea unei hârtii superioare) ea compensează acest neajuns nu numai prin execuţia absolut superioară a clişeelor, ci şi prin aranjamentul acestora în paginile revistei într'o ma­nieră absolut modernă şi cu foarte mult gust estetic, ceea ee o ridică deasupra tuturor revistelor similare din ţară. Ve­derile se alternează atraetiv şi distractiv. Ne plimbă privirile când prin Alpi, când pe valea Oltului, ne transportă când prin America, printre aspectele ei cele mai caracteristice, când ne lasă clipe de odihnă între peisagiile de un pito­resc neîntrecut al regiunei Borsecului.

Felicităm pe toţi cari trudesc şi străjuesc la leagănul „Voiaj"-ului pentru frumosul rezultat al priceputei lor munci şi sfătuim pe toţi cari au interes pentru frumos, în sensul nobil al cuvântului, să-i devină cititori credincioşi.

Azi, An. II . Nr. 3. (Bucureşti, M. Cornea 25) primit la redacţie ne surprinde sufletul de vânători cu întâia pagină. „Moment cinegetic"; — şi nu mă pot opri să nu citez: ver­suri din poezia Dlui FI. Streinu:

„Pe dâmburi şi muscele, de unde nu se ştie Norod de vulpi aprinse, când drept şi când piezişe Gonea —•" Tot astfel continuă desfăşurarea frumosului, scris în

lung şi latul celor 120 pagini, format carte, ieşit din cunos­cute pene de scritiori tineri cu nume bun, în proză sau ritmat. O înşirare a numelor iscălite sub paginile ei sunt edificatoare: R. Dianu, Mircea Eliade, Al. Ceuşianu, Radu Boureanu, M. Cellarianu, Octav Şuluţiu, E . Cioran, — totr atâtea garanţii că dl Zaharia Stancu a grupat în jurul său tot ce generaţia tinără, dar coaptă şi crescută pe bănci antebelice, a dat mai select.

Cititorii dornici de literatură bună şi evadare din coti­dian vor trăi clipe de recreaţie printre paginile îngrijite a lui „Azi".

„Erddly" (Cluj, Nrii 4—5, 1933). Revista bilunară con­dusă de harnicul naturalist, prof.. D. Ferenczi Alexandru, are de scop — şi îl urmăreşte conştient — promovarea turismu­lui, cunoaşterea frumuseţilor naturei dela noi. Mulţime de descrieri, cunoştinţe technice, în care se îmbină norocos fru­mosul cu utilul. Se citeşte cu plăcere şi cu folos.

Mîgyar Vadâszujsâg, Nrii 30—33 (Budapest V. Ferenc Jozsef-ter 5—6). Se ocupă de grijile şi nevoile vânătoreşti locale, căci — slavă Domnului — au şi ei un fisc preocupat când de monopolizarea exportului de vânat viu, când de sporirea taxelor de vânat şi pescuit. —- Dacă au scăpat de monopolizarea exportului, — se pare că nu pot scăpa de mica taxă suplimentară ce trebuie să se plătească pe decla­raţia de vărsare a taxelor de pescuit.

Instructiv articolul dlui Csiiros asupra diagnostizării turbării latente la câni şi socotim de interes să comunicăm observaţiile Dsale şi vânătorilor noştrii. Turbarea acută o recunoaşte uşor şi medicul veterinar şi orice laic, dar tur­barea lentă sau latentă chiar medicii veterinari chemaţi de autor, n'au putut să o reeunoască cu preciziune. — Bracul infectat de turbare, deşi se purta de altfel cu totul normal, -începuse să lingă şi înghită pământ, după care bea apă. După câteva zile i s'a anchilozat maxilarul inferior care-i atârna în jos, astfel că rămase cu gura căscată. Acesta ar fi primul indiciu sigur de turbare. După alte câteva zile s'a înfiinţat şi al doilea indiciu precis: spasmuri la înghiţire cari s'au transformat apoi în atrofierea totală al aparatului de înghiţit. — Aceste două simptome le consideră drept ab­solut certe şi edificatoare pentru oricare proprietar de câni.

Celelalte simptome iniţiale observate sunt: nelinişte, căutare de locuri ascunse, întunecoase pe cari le schimbă la intervale scurte, mâncare de pământ, nisip şi lucruri inco-mestibile după care bea apă, apoi se aruncă după muşte ine­xistente. Abia după acestea apar simptomele de anchilozare şi în special anchilozarea aparatului de înghiţire fapt cedare drept urmare neputinţa de a-şi mai înghiţi saliva şi din acest moment începe să-i curgă balele. Tot abia din acest moment începe şi oroarea de apă şi ori-ce lichide.

.' Mai. remarcăm un frumos trofeu de cerb de 18, cu o greutate de 10.20 kgr. dobândit de dl Hudetz Bela, arehitect.

Lupul de Argint, Nr. 10. (Bucureşti, Str. Toamnei 78) cu frumoase articole, poezii, sfaturi şi îndrumări folositoare.

WUd und Hund (Berlin, Hedemannstrasse 28/29), Nrii 6 Oct.—IU Nov.

Primul număr din acest ciclu cuprinde o serie de fo­tografii, vechi şi noui, din rezerva de zimbrii din Bialovies, încadrate în un important articol semnat de Erna Mohr, ar­chivara Societăţii internaţionale pentru menţinerea zimbru­lui. Se descriu eforturile şi rezultatele acţiunii şi situaţia în parcul Bialowies. — Văzând moroasele şi ancestralele fi­guri a acestor urmaşi ai celui mai măreţ vânat de odinioară, ne gândim cu durere (dar şi eu nădejde) la faptul, că ţara noastră nu ia parte, în nici un fel la eforturile altor ţări, pentru a salva zimbrul. Deşi noi am avea o datorie chiar: zimbrul a fost până în urmă locuitor statornic al munţilor noştri, figura lui e împletită în legendele noastre istorice, e chiar stema Moldovei noastre. Sperăm că se va ivi şi la noi omul, care va lua iniţiativa şi sperăm, că statul va da mâna de ajutor necesară. — Admirabile fotografii, interesante aventuri vânătoreşti din Indii, Patiala, descrise frumos de K. Johennssen. — Două fotografii de o originalitate mare, ne arată un tinăr cerb lopătar, care încearcă să se ascundă după un trunchi de mesteacăn, acoperindu-se după el, dar... spionând cu capul, când în dreapta, când în stânga. Sunt aceste fotografii, care egalează pagini întregi de text, care încearcă să destăinuiască ceva din inteligenţa şi viaţa sufle­tească a animalelor. — Un articolaş semnat D. Pfizenmayer ne prezintă patru trofee de ţap roşu de câte 12 şi de 14. E însă o chestiune, dacă oare avem a face eu reali ţapi rje 12 sau 14 sau de anormităţi. Prin faptul, oă un trofeu de ţap prezintă ecrescenţe multiple, nu-1 faee încă „de 12". Această onoare o poate avea numai un trofeu evident normal, egal crescut, cu o tendinţă vădită de multiplicare normală a rar murilor. Ori fotografiile prezentate, seamănă a anormale. — Contele loan Draskovits prezintă un cerb capital, împuşcat în 1? Sept, 1933 în Slavonia. Cerb de 20, cu o punctaţie (de verificat!) de 221.12. Măsurile trofeului: lungime 112—113; ra­mul ochiului 45—46; roze 31—32; lărgime 83; greutate 12 kg. Un trofeu de mare record. Dar... noi avem din 1933 şi mai bune. — Dl colonel Spiess, ne dă o savuroasă schiţă cu vânători de urşi în Valea Laitei, Făgăraş, cu fotografii bune, ducând» în lume un colţ din scumpii noştri munţi.

„Romftnia Pitorească" (Bucureşti, Str. Salvator 38. No. 4^5).

Când răsfoieşti filele frumoasei reviste, de turism, fără voe te năpădeşte necazul gândului, ce puţin îşi cunosc ro­mânii ţara. Iată numai din minunile de frumuseţi descrise în acest număr: Câte procente din cei ce ar putea să o facă au trecut canionul cheilor Bicazului, cu pereţii înalţi de stâncă prin care îşi sapă de mii de ani albie tot mai adâncă părăul vijelios, plin de cascade. O mică privelişte, care te impresionează adânc. Sau câţi au călcat curţile şi şalele medievale ale cetăţii Hunedoarei, care te trece aievea în atmosfera romantică a evului mediu. Apoi „insula de basme Ada-Kale" înfiptă în mijlocul Dunărei, rămăşiţă ultimă a domrnaţiunei turceşti (până în 1878), dar care şi-a mai pă­strat caracterul vremilor de atunci... Cine citeşte revista va avea dorul să vadă ş i . . . originalele. Şi sperăm, că îşi va împlini dorul. Spre marele lui folos.

Revista Vânătorilor, Bucureşti, No. 10, Octomvrie 1933. Constatăm cu plăcere îmbunătăţirile, de conţinut şi de

formă,, pe oare le realizează confratele nostru. In fruntea numărului de, Octomvrie un interview cu dl Maxime Ducrocq, pregedintele; C. I. C, care a avut şi în anul acesta onoarea să fie invitatul M¡ Sale Regelui Carol, la vânătoarea de cerbi din Gurghiu. Din cuvintele dlui Ducroeq se desprinde din nou dragostea Dsale faţă de Ţara noastră, despre care a făcut în repeţite rânduri dovadă. Crede, că propaganda pentru, atragerea străinilor în terenurile noastre de vână­toare e prea anemică şi insistă pe lângă sistemul cedării vânatului eu. bucata (Abschuss). Foarte just, critică spiritul de cârcotaş a românilor şi arată părerile sale, ale străină­tăţii despre România, alimentate de aceste abuzuri de deni­grare ale presei noastre. — Interesante spicuiri din aminti­rile vânătoreşti aie Principelui Nicolae Sutzu (1798—1871). Articole semnate de domnii E. Craioveanu, Sineira, Otvos iialázs, S. Vulcu etc. Hustraţiuni dela vânătoarea regală de cerbi din Gurghiu,

Le Saint Hubert (Paris 21 Rue de Cliehy, No. 11). Un prim articol evocă istoria şi tradiţia patronului vânătoarei, a Sfântului Hubert, al cărui zi sfântă e 3 Noemvrie. Tratăm câteva linii generale. Istoriceşte e constatat, că Sfântul Hu­

bert a fost episcop în Liège în vremea papiloT Sergiu I şi Grigore II. A murit la 30 Mai 722. A fost apostolul Arde-nilor. Tradiţia spune, că s'a născut în 655. Tatăl său a fost duce de Aquitania. La curţile regeşti pe unde a petrecut s'a distins „contele Hubert de Aquitania" ca un mare vâ­nător; în războaie, ca un bun soldat. In 689 intră în mă­năstire. In 3 Noemvrie 743 a fost canonizat ca sfânt. Le­genda susţine, că Sfântul Hubert a fost transformat din războinic şi vânător în om al bisericei, prin apariţia unui cerb miraculos, care purta între coarne o cruce de raze lu­minoase. — In jurul Sfântului Hubert şi a zilei lui s'au ţesut în cursul veacurilor obiceiuri religioase şi vânătoreşti, im­presionante, care dăinuesc până azi. — Revista cuprinde o» serie de articole cu subiecte de vânătoare şi chinologie, bogat ilustrată.

REDACŢIONALE

Prezentul număr al „Carpatilor" apare eu întârziere de câteva zile, din cauza unui conflict de muncă ivit la între­prinderea tipografică unde se confecţionează revista.

Cerem iertare cititorilor noştrii pentru această întâr­ziere, a cărei vină nu o purtăm.

Pentru Decemvrie scoatem un număr special, de Cră­ciun, în format mărit.

Rugăm insistent pe abonaţii, cari nu doresc să li se­mai trimită revista în anul 193i, să binevoiască a ne comu­nica aceasta pe o cartă postulă. Vom considera de abonaţi şi pe 1934 pe cei ce nu ne vor face această notificare.

DECIZIUNI MINISTERIALE. Prin Decizia Ministerială No. 12458—1933, s'a oprit vână­

toarea tuturor speciilor pe terenurile comunelor: Cernica-Tânganul, Brâneşti, Vadul Anei, Islaz şi Păsarea, din judi Ilfov.

Această restricţiune va fi ridicată odată cu arendarea, în conformitate cu dispoziţiunile Legei Vânatului, a dreptu­lui de vânătoare.

* Din Decizia Ministerială No. 13198—1933, s'a revenit

asupra Deciziei Minist. No. 1100—1933, lăsându-se liberă vână­toarea epurilor în judeţul Ciuc.

* In urma Deciziunei Ministerului de Finanţe No. 8411—

1933, dată pe baza dispoziţiunilor art. 94 din Legea pentru protecţia vânatului publicată în Monitorul Oficial No. 167— 1921, organele gărzei Financiare pot instrumenta valabil contravenirele la suszica lege, actele înehiate constituind de­plină dovadă până la înscrierea în falş.

* Prin Decizia Minist. No. 13.095—1933, s'a oprit vânătoa­

rea tuturor speciilor de vânat util, până la 15 Ianuarie 1935. pe teritoriile comunelor: Iaslovătz, Cajvana, Botuşana, Poeni, Cacica, Pârleştii de Jos şi Sus, Solea, Soloneţul Nou, Strojeşti, Zahareşti, Măzăneşti, Berchizeşti, Braşca, Drăgoneşti. Vor-niceni, Bălăceana, Suceava, Părhăuţi, Româneşti, Slobozia-Pruncului, Sft. Ilie, Liteni, Nideşti, Ipoteşti, Lipoveni şi Dărmăneşti din jud. Suceava.

•

Prin decizia Minist. No. 15780—1932, s'a oprit vânătoarea epurilor, până la 15 Ianuarie 1935, pe întreg teritoriul cuprins între braţul Chilia şi braţul Sft. Gheorghe (Delta Dunării), precum şi în Ostrovul Dranov.

No. 217 1933. adm. Notariatul cercual Bara.

P u b l i c a ţ i u n e . Se aduce la cunoştinţa publică, că dreptul de vânat al

comunei Bara se va da în arendare prin licitaţie publică' pe timp de 6 ani (şasă) începând delà 1 Ianuarie 1934 până la 1 Ianuarie 1940 care va avea loc la primăria comunală; din Bara în ziua de 2 Decemvrie 1933, la ora 9 a. m. cu preţul de strigare 500 Lei anual.

Licitaţia se va ţine în conformitate cu art. 72—80 din Legea Contabilităţii Publice.

Condiţiunile se pot vedea la biroul notarial din Bara. Bara, la 1 Noemvrie 1933.

Notar cercual: No. 316. Indescifrabil.

Pescuitul, ca sport,% procură plăcere şi distracţie. Dacă voiţi a Vă aprovi­ziona cu ce­le mai rafi­nate acces-sorii, adre-saţi-Vă cu încredere Ia firma:

N. ROŞCA Str. Regina Măria 2

SETTER ENGLEZ câne, alb - urechi tan, 3 ani, per­fect dresat, aport

la toate

vaiare la preţ real.

Adresaţi cereri Adţiei "Carpaţii".

Yânători a s i g u r a ţ i - v ă v i a ţ a şi avutul

PRIMA ARDELEANA Societate Anonimă ie Asigurări Generale

C I , 1J .1 P I A Ţ A U N I R I I 8.

întâia întreprindere de asigurare din Ardeal ş una dintre cele mai de . eamă

din România întregită.

Reprezentanţe: Alba-Iulia, Arad, Braşov, Bucu­reşti, Cluj, Oradea, Sibiu, Sătmar,

Târgu-Mureş şi Timişoara.

Sumarul Numărului 11 Prof. univ. E. Botezat : Coarne enorme şi cerbul din

regiunea Carpaţilor 1—9 I. P . : Mugetul de cerbi, 1933 9 - 1 2 Al. Cazaban: Când vânăm pe locuri necunoscute . . . 13—14 Maior C. Rosetti-Bălănescu: Cânele magnetic . . . 15—17 I.: Noemvrie 17—18 A. Hirschfeld: Pescuitul în Noemvrie 18 Din Munţi şi din câmpii 19—21

împuţinarea vânatului. A sosit o barza semnalată de Rositten. Mame bune. Ţap gonit de lupi. Accidente neobicinuite. Inteligenţă la cei mai mici. Omul care ne înţelege.

Cărţi - Reviste 2 2 - 2 4 Redacţionale 24

(

F A \ 7 T) 0 0 1 B R A C I germani cu păr scurt de prima J±.LV Îs calitate, câni, brun-brunării, tn câmpul al

2-lea (2 ani /) UN BRAC SÂRMOS, sur-brunăriu, tn câm­pul 3-lea. Garantez pentru toţi nas, apel, chetă, aret per­fect, aport la toate, blând faţă de copil şi păsări de curte. Preţul 150 Mk de bucată, ab canisă. (cea 6000 Lei!) Adresaţi: G g . * N ' A C H R E I N E R , Jagdpăchter

FURTH I. WALD Germania (Bayern) )

Reuniunea R. a P r ă s i t o r i l o r de Câini, roagă pe toţi Dnii membrii, cari sunt in restanţă cu plata cotizaţiilor pe anul curent sau anii trecut, să binevoiascâ a trimite cât mai neîntâr­ziat sumele cu cari datorează, sau să ceară să li se trimită cărţile de membrii cu ramburs.

Adresa: R. R. P. C. - Cluj,- Str. Maşiniştilor Nr. 4.

Doriţi să Vă montaţi sau ^ împăiaţi t r o f e e l e ? % C u gust şi pricepere ^ veţi fi satisfăcuţi numai

la firma N. ROŞCA,

CLUJ Str. Regina Măria No. 2.

U Z I N E

Câmpia -Tnrz i i—Bră i la i S. 1 Cini Fier laminat în colaci, fier pentru beton armat, cuie de sârmă, sârmă de fier orice calitate, sârmă de fier specială

pentru nituri şi şuruburi,

P r o d u c e : sârmă galvanizată

(zincata), sârmă galvanizată pentru

telegraf-telefon, sârmă ghimpată,

sârmă oţel de orice calitate, sârmă specială pentru

sudură autogenă, „Electrozi" pentru sudură

electrică,

S U C U R S A L E :

Bucureşti, C. Victoriei 51. arcuri de mobile, cuie spintecate

(splinturi), legătoare de saci, agrafe de birou, sulfat de fier.

sârmă de aramă Produce şi furnizează prin „CUPRUM" S. A. Cluj:

sârmă de bronz - sârmă de alamă - sârmă de aluminiu - frânghii din sârmă de aramă.

O bună reclamă serveşte deopotrivă pe inserent şi pe cumpărător. - Inseraţi deci la „CARPAjI I , , înţelegem să organizăm în mod special această parte a revistei spre a folosi prin aceasta şi cititorilor şi inserenţilor, înfiinţând coloane speciale pentru arendări de terenuri, cănise etc... Preţu l inserate lor 11 socotim cu Lei 1.50 rândul milimetric al coloanei de il« pagină (31 m/m lăţime şi 1 m/m înălţime) ceea-ce revine la cea 5 ei 1 cm 2. Acordăm un rabat special la inseratele de cănise ale membrilor R. R. P. C , când ele se fac pentru întreg anul, ele putând varia în cadrul aceluiaş spaţiu. Recomandăm pentru mai multă eficacitate ilustrarea inseratelor cu mici clişee pe cari suntem gata să le facem la preţul de cost. întreprinderilor şi instituţiilor cari ne onorează cu inserate de dimen-ziuni mai mari pentru întregul an le oferim o reducere simţitoare.

Un bun thermos

este indispensabil v â n ă t o r u l u i şi sportsmanuluidar face bune servicii ori-cui în călătorii, escursii şi în case cu copii mici. Pro-curaţi-1 dela firma IV. ROŞCA, Cluj, Strada Re­gina Maria No. 2

Ideea valorează aur i Prăsiţ i iepuri de casă ii \

Pe aceste vremuri de criză năpraznică Vă puteţi crea un frumos izvor de câştig pră­siri 1 iepuri cu blană nobilă. Blănurile lor sunt agreate de mic şi mare. Din lâna IEPURELUI DE ANGORA se fabrică cele mai fine postavuri, astfel că lâna lor se plăteşte foarte scump. — Evident trebue sâ se înceapă prăsila cu animale de primul rang, — iar sursa de procurare este o che­stiune de încredere. De-aceea Vă oferim ser­viciile noastre, prăsind noi numai animale cu pielicele şi lână de prima calitate. Cereţi chiar azi oferta noastră [in limba germană sau jugoslavătj Cutezaţi şi veţi reuşi!

Crescătoria de iepuri cu blănuri nobile : „ K O D G O S P E " - Wa l te r Ehart

\ Slav. Pozega. IUGOSLAVIA r i

„DER DEUTSCHE JÄGER"

Cea mai răspân­

dită revistă cine­getică germană, apare

săptămânal cu un bogat material de articole şi ilustraţiuni.

Se ocupă cu toate ramurile şi chestiu­nile de vânătoare. Recomandăm călduros ci­

titorilor noştrii această excelentă revistă germană. Anunţurile publicate în ea sunt citite de multe mii de vânători din Germania şi din alte ţări. Abonament pentru România, pe an 28 Mărci. M Ü N C H E N , SPARKASSENSTRASSE 11.

FUMAŢI ŢIGARETELE: MIHAI, T O M I S , M A C E D O N I A , B U C U R E Ş T I , VIRGINIA, S P E C I A L I T A T E , S P O R T , E T C .

ŢIGARETELE 9 -

ROMÂNEŞTI SATISFAC GUSTURILE CELE

MAI DIFICILE

T U T U N U R I S U P E R I O A R E , F A B R I C A Ţ I U N E D E S Ă V Â R Ş I T Ă , Î M P A C H E T A J E E L E G A N T E

Numai un vânător poate face fotografii a tât de pline de viaţă,

utilizând aparate de fotografiat moderne.

Se găsesc în mare asortiment în prăvălia de specialitate a firmei :

FII tUI P. KOVÂTS gratuit. Cluj, P ia ta Unirii S. Catalog gratuit.

Uleiul „MAS TRAN" tace pielea moale şi impermeabilă.

P I A Ţ A C A N I N A ] | g

li găsiţi la firma N. ROŞCA,

CLUJ Str. Regina Maria 2.

« Adrese de cănise c» Gro cu

Shottish Terrieri: Camsa „of Bega", propr. Viktor Pro chaska, Timişoara, IV., S>r. Bonaţ U 21, a lansat întâia această rasă. Căţei de di

ferite vârste de vânzare.

Can sa „ E u g e -r o n ' . , piopr. Col. E. C ă l u g ă r i t , Cluj, Strada Ma-siniştilor N-rul 4. Câini de diferite vârste de vânzare.

Aîredale-Terrîeri şi Dobermani de cea mai înaita clasă, sânge şipedigtee pras. şte camsa „de Romanilor", propr. A. Seldl, Cernăuţi, Str. Hotinului 2. Pro­duse ale camsei la diferite vârste apioape

în permanenţă de vânzare.

De - v â n z a r

Canisa „Orion", pr. Dr. Erwin Schnell, Titu, Dâmb. — De vânzare căţei din Dia Nell, M. R. C. „A"305 după import Qreiff Oberbrechen M. R. C. .A" 380. Preţul 3000-2500 lei.

Cea mai buna armă pentru ocro­tirea vânatului este „flaubertul"

Doriţi unul cu garanţie şi de precizie îl găsiţi numai la firma N D n o n n Cluj, Strada Regina

. I\UaCrt Măria No. 2.

S3' a=_ As Semenic M. R. C. 231/1930. Brac german dresat. Exterior excep­ţional. Câne de mare valoare. Părinţi importaţi. Preţul Lei 12,000. Ing. Alex. Andre i , Caransebeş, judeţul Severin.

Foxterr ier sâ rmos , importat din străi­nătate, pedigree I-a, 1 an, capul foarte lung, urechile mici, picioare groase, par ext a. Preţ 10,000 lei. A se adresa Principelui G. N. Maurocordato, Dionisie 5. Bucureşti.

B r a c g e r m a ! n i ; 2 , ani, puţin dresat, Shott ish-Tcrr ier i . Amatorii se voradre-sa la R. R. P.lC.'Cluj, Str. Maşiniştilor 4.

Canisa „Standard", propr. T6by Bârna, comuna Tinca, jud. Bihor, primeşte pre-notări pentru doi căţei de rassa fox­terrier cu păr neted, din frumoasa „Biddy s Double of Kap-lony", după „Dele­gate of Kaplony", (MRC. „C" 276 + MRC. 306), ambii foarte aspri şi cu­rajoşi, i m p o r t a ţ i , premiaţi cu înalte premii străine şi din

ţară.

Renumita canisă „ o f D e r n a " pră­seşte din material selecţionat pentru vânătoare setteri -Lawerack înmatri­culaţi. Vinde căţei la vârstă de 3 luni cu preţul de 2000 2500 Lei franco gara

cumpărătorului. •>(-

Adresa: M o r v a y L d r a n d , Derni-şoara, Oficiul Der­

na, jud. Bihor.

Recomand pes­carilor de păs­trăvi şi lipani

muşte artificiale confecţionate de

mine după expe­rienţă de 30 de ani. Modele încercate şi dovedite ca cele mai bune pentru apele noastre. Cârlige orig. engleze. — Cereţi oferte! Alexandru Hlrschfeld, C l u j Str. Nicolae lorga 7'

C e l mai mare asortiment din ţara noastră

de Rachete şi articole de t e n n i s

se află la firma:

N . R O Ş C A CLUJ

Str. Regina Mrria 2.

C A R T U Ş E L E „ 3 S T E L E "

„ 2 STELE" „ 1 S T E A "

sunt inimitabile ca grupare strânsă şi putere de pătrundere a alicelor!

Vânătorul dornic de rezultate bune, va întrebuinţa exclusiv aceste cartuşe, confecţionate cu maşini automate de înaltă precizie şi din materiale de cea mai superioară calitate.

Se găsesc la magazinele mai imp-rtante din toată ţara. — Trimitem oferte la cerere.

Fabrica Româna fle Cartuşe ie Vânătoare S.A. Şoseaua Ştefan cel Mare 45 Bucureşti