DATE PRIVIND STUDIUL ISTORIC GENERAL AL COMUNITĂŢILOR UMANE DE PE TERITORIUL ACTUAL AL

COMUNEI CARAŞOVA

MEMORIU GENERAL

CUPRINS:

1. INTRODUCERE1.1. Obiectul studiului.Obiectul acestui studiu îl constituie analiza evoluţiei habitatului uman pe

teritoriul actual al comunei Caraşova şi determinarea factorilor/valorilor culturale reprezentative, cu impact asupra dezvoltării durabile a localităţilor componente. Comuna Caraşova este unitatea administrativ teritorială componentă a judetului Caraş-Severin, aşezata în partea centrală a judeţului, pe cursul superior al râului Caraş. Geografic, comuna este situată la limita sud-estică a culoarului depresionar Ezeriş – Lupac şi la sud de teritoriul administrativ al municipiului Reşiţa de care este legată prin DN 58. Între Reşiţa şi Anina drumul străbate pe un traseu nord sud. Localitatea Caraşova este situată la 19 km faţă de municipiul Reşiţa, şi la 18 km şi oraşul Anina. Teritoriul său administrativ se învecinează cu teritoriile administrative ale oraşelor Reşiţa (nord) şi Anina (sud) şi a comunelor Goruia (sud-vest), Lupac (vest) şi Văliug (est), fiind legată de acestea prin DN 58, DJ 581 A şi DJ 582 C.

1.2. Surse primare şi secundare privind evoluţia teritoriului urban1.2.1. Literatură istorică

Binder, 1970 - P. Binder, Lista localităţilor din Banat la sfârşitul secolului al XVIIIl-ea, în Studii de istorie a Banatului, vol.II, Timişoara 1970

Boldea, 2008 - Ligia Boldea, Nobili şi cneji bănăţeni (1350-1450), în Analele Banatului SN., Arheologie_istorie, nr. XVI, 2008, p. 151

Bulboacă, 2008 - S. Bulboacă, Localităţi medievale dispărute din Banat, în Studii de Ştiinţă şi Cultură, nr. 3 (14), 2008, pp. 4, 6, 7, apud www.ceeol.com

Cotreţ, 1973 - P. Coteţ, Geomorfologia României, Bucureşti, 1973, Crişan 1986 - I.H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986.Dénes 2010 - K. Dénes, Sistemul instituţional al minorităţilor etnice din România, în ISPMN, nr. 34, Cluj-

Napoca, 2010.Drăganu 1933 - N. Drăganu – Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti,

1933Drăgălina 1900 - P. Drăgălina, Câteva pagini din suferinţele românilor Bănăţeni, în Rev. Transilvania, nr. X

din Decembrie 1900, p. 233-258Ehrler 1774 - J. J. Ehreler, Banatul de la Origini până acum (1774), prefaţă, ptaducere şi note de Costin

Feneşan, Timiţoara, 1992Feneşan 2006 - C. Feneşan, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Timişoara, 2006.Gheorghiu, 2008 - T. O. Gheorghiu, Locuirea tradiţional rurală din zona Banat-Crişana, Timişoara, 2008,Griselinii 1779 - F. Griselinii, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Viena, 1779 cu

traducere şi note de Costin Feneşan, Timişoara, 1984.Hadiji, 2009 - Maria Vasilica Hadiji – Caraşovenii croaţi din Banat, în Procese şi contexte social

identitare la minorităţile din România, Cluj-Napoca, 2009, p.101-116.Haţegan 2005 - I. Haţegan, Cronologia Banatului II/2 - Vilayetul de Timişoara, Timişoara, 2005.Haţegan 2006 - I. Haţegan, Cnejii bănăţeni şi lupta antiotomană, în Tibiscum, VI, 1986, p. 271-274.Haţegan - I. Haţehan, Filippo Socolarii, un condotier italian pe meleaguri dunărene, p. 18, apud

http://www.banaterra.eu Haţegan at al 2006 - I. Haţegan, Ligia Boldea, D. Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul între 934-1552,

Timişoara, 2006.Ilieşiu 2011 - N. Ilieşiu, Monografia istorică a Banatului, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2011.

1

Luca 2004 - S.A. Luca, Repertoriul Arheologic al judeţului Caraş Severin, Bucureşti, 2004.Magina, 2008 - Livia şi Adrian Magina, Religie populară în comunităţile catolice din Banat în secolul al

XVII-lea, în Banatica nr. 18/2008, p. 321-346.Mândroane, 2011 - Maria Mândroane, Tipologia aşezărilor rurale din valea Caraşului, vol I, Timiţoara, 2011Nicoară, 2005 - T. Nicoară, Istoria şi tradiţiile minorităţilor din România, Ministerul Educaţiei şi Cercetării –

Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005Pascu 1947 - Şt. Pascu, Răscoalele ţărăneşti în Transilvania, vol I, Epoca Voievodatului, Cluj, 1947Petrescu 1997 - S. M. Petrescu, Descoperiri aparţinând epocii fierului în peşterile din Munţii Aninei, în

Analele Banatului SN, V, 1997, p. 33-34.Pop 2009 - I. A. Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca

1300-1450) în Istoria Transilvaniei, vol I, Clunj-Napoca, 2009.Popovici 1904 - Gh. Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904.Rey et al. 2006 - Violette Rey, O. Groza, I. Ianoş, Maria Pătroescu, Atlasul României, Rao, Bucureşti, 2006.Rusu 2000 - A. A. Rusu – Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-

Napoca, 2000.Rusu 2003 - R. Rusu, Raport de cercetare "Evaluarea încordărilor structurale în regiunea geografică

Banat şi modelarea dinamicii optimane a mediilor elective locale şi regionale" Grant: AT, cod CNCSIS 562, Universtatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2003

Rusu 2007 - R. Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Bibliotheca Historica et Archaeologica Banatica, XLII, Ed. Mirton, Timişoara, 2007

Simu 1941 - T. Simu, Organizarea politică a Banatului în evul mediu, Lugoj, 1941.Sorin - I. Sorin, Arhitectura militară medievală din Banat, rez. teză doctorat, http://www.uoradea.ro

Timotei - J. Timotei, Caraş Severin – monografie, Bucureşti, 1981,Tarca 1997 - M. Tarca, Demografie, Bucureşti, 1997;Ţeicu, 2002 - D. Ţeicu, Mountainos Banat în the middle ages, Cluj-Napoca, 2002Ţeicu, 2007 - D. Ţeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Cluj-Napoca, 2007Ţeicu, 2009 - D. Ţeicu, Cetăţi medievale din Banat, Timişoara, 2009Ţigău 2008 - Dragoş-Lucian Ţigău, Familia nobililor Vaida în sec. XVII, în Analele Banatului, SN.,

Arheologie-Istorie, XVI, 2008, p. 199-219Trebinci 1979 - V.Trebici, Demografia, Bucureşti, 1979; Vertan 2006 - Maria Vertan, Sigilii de sate, comune şi tărguri din Banatul istoric (sec XVIII-XIX),

Timişoara, 2006.* * * - Cronica Cercetărilor Arheologice, Campania 1998, Vaslui, 1999, p. 22-23.* * * - Cronica Cercetărilor Arheologice, Campania 2000, Suceava, 2001, p. 57-59.* * * - Geografia României, vol. 1. Geografia fizică, Bucureşti, 1983.* * * Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice - Analize demografice-situaţia

demografică a României în anul 1999;* * * http://www.arpm7c.ro/documents/mediu2005/solul.pdf* * * "http://www.geo.edu.ro/Catmin/Rom/cncsis/halde/index.php/

Zona_pilot_de_cercetare_-_Caracteristici_generale* * * http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/abetn02.pdf

1.2.2. Sursa arhivistice şi surse arhivistice editate

1.2.3. Surse iconografice şi cartograficePentru UAT-ul analizat nu am dispus de surse iconografice.

Principalele surse cartografice care ne-au stat la dispoziţie sunt:

O hartă a Ungariei intitulată „Totius Regni Hungariae una cum Adjacentibus...” datorată lui N. Vischer şi tipărită la Amsterdamn în 1662. Sursa hărţii: Moll’s Map Collection (http://mapy.mzk.cz/en/ )

Lucrarea cartografică intitulată „Hongrie, Transilvanie, E Sclavonie, Croacie, Bosnie, Dalmacie &c” datorată lui Sanson, d'Abbeuille şi publicată la Paris de Pierre Mariette în 1665. Sursa hărţii: Moll’s Map Collection (http://mapy.mzk.cz/en/ )

2

Lucrarea cartografică "Regni Hungariae cum adiuncta Transylvania aliarumq", atribuită lui Pfeffel, Johann Andreas (1674-1748), şi în jurul anului 1700. Sursa hărţii: Mollova mapova sbíeka (http://mapy.mzk.cz/ )

Lucrarea carografică „Regnorum Hungariae, Dalmatiae, Croatiae, Sclavoniae, Bosniae, Serviae et Principatus Transylvaniae a lui Homann, Johann Baptist, 1663-1724, tipărită între 1702-1715. Sursa hărţii: Mollova mapova sbíeka (http://mapy.mzk.cz/ )

Lucrare cartografică din 1717, datorată lui G. Delisle, Premier Geographe du Roy de l Academie Rle. des Sciences a Paris, intitulată „Carte Particuliere De La Hongrie De La Transilvanie De La Croatie Et De La Sclavonie Dresée sur les Observationes de Mr. le Comte Marsilli et sur plusiers autres Memoires”. Sursa hărţii: Mollova mapova sbíeka (http://mapy.mzk.cz/ )

Lucrare cartografică „Théatre de la Guerre dans le Bannat de Temeswar, autor: Briffaut, Etienne, din 1738. Sursa hărţii: Mollova mapova sbíeka (http://mapy.mzk.cz/ )

Harta Banatului datorată Reinier şi Iosué Ottens din1740, Sursă: http://www.banaterra.eu/ Mappa Der Grenz Scheidung Des Banat Temeswar Von Anno 1749; autor Geyer.

Sursă: Mollova mapova sbíeka (http://mapy.mzk.cz/ ). Harta lui Griselini (1776), Sursă: http://www.banaterra.eu/ O hartă publicată la Londra în mai 1794 de către Laurie şi Whittle şi intitulată

“Kingdom of Hungary, Principality of Transilvania, ... Sursa: http://bvpb.mcu.es/es/consulta Hărţile militare austriece ~ 1770 (1769-1772), cunoscute sub genericul de

“Ridicarea Josefină”. Surse: Arhivele Statului Bucureşti- fond clişee; Az elsö katonai felmérés. Erdély és a Temesi bansag, DVD, ed. «Arcanum», Budapest, 2005 şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Banat_Josephinische_ Landaufnahme_pg145.jpg.

A doua hartă militară a Regatului Maghiar şi Banatului Timişan” ~ 1864 (1806 -1869); Sursă: http://archivportal.arcanum.hu/maps/html/katfelm2b_google.html

Harta Generală al Republicii Turcia în Europa şi Regatul Greciei publicată în 1869 de către Institutul Militar de geografie al Imperiului austro-ungar, fila nr. 2 (Ungarn_Belgrad_Siebenbürgen). Sursa: commons.wikimedia.org/wiki/Category:General-Karte_der_europ

Atreia ridicare topografică a imperiului austro-ungar reaalizată între 1869-1896 şi cunoscută sub numele de Franzisco-Josephinische Landesaufnahme. Planşele de bază au fost ridicate la scara 1:25000 sau 1:12500. Din această colecţie de hărţi fac parte şi cele cunoscute sub numele de Generalkarte von Mitteleuropa. Sursă: http://lazarus.elte.hu/hun/digkonyv/topo/200e/40-45.jpg.

2. ANALIZA ISTORICĂ ŞI MORFOLOGICĂ A EVOLUŢIEI URBANE

2.1. Vestigii arheologice pe teritoriul administrativCu certitudine, la transformarea zonei în spaţiu habitaţional, un rol major l-a

avut calitatea mediului natural, exprimată prin: resursele de hrană (creşterea animalelor, vânat pescuit), materiale de construcţii (lemn, piatră, lut), potenţialul de apărare şi adăpost în caz de pericol, atât activă (în cadrul unor puncte întărite/fortificate, bine apărate natural) cât şi pasivă, prin posibilitatea refugiului în zone greu accesibile (chei, cleanţuri, peşteri, păduri etc). În acela-şi timp zona oferea posibilitatea practicării agriculturii, în aval de chei şi pe cursul inferior al văilor Lupac şi Nermed, dar mai ales a creşterii animalelor în poienile şi curăturile de pe platourile carstice ale Iabalcei.

Cele mai vechi urma de locuire din arealul comunei datează din paleolitic, după cum o dovedesc descoperirile musteriene şi aurignaciene din Peştera Cerbului, Peştera Popovăţ şi Peştera Voska (paleolitic superior). În neolitic acest tip de locuire se conservă, fapt ilustrat prin descoperirile ceramice din peşterile Ţapului şi Liliecilor (cultura Starcevo.Criş). Toate aceste descoperiri dovedesc permeabilitatea omului în cadrul mediului natural din acest spaţiu geografic şi potenţialul său de interes.

Schimbările generale de ordin climatic şi cultural survenite la sfârşitul neoliticului şi la începutul epocii bronzului şi au pus amprenta şi asupra habitatelor

3

umane din acest areal. Se constată o creştere semnificativă a numărul punctelor cu materiale arheologice aparţinând acestei perioade din peşteri (Peştera Omului, Peştera cu oase, Peştera Ţapului, Peştera Vraska, Peştera Cerbului, Peştera Mărghitaş, Peştera, Porcului, Peştera Liliecilor etc.). Tot acum îşi fac apaiţia primele aşezări de suprafaţă, după cum o dovedesc materialele arheologice aparţinând culturii Coţofeni, descoperite în punctul "La Mori".

Descoperirile aparţinând epocii fierului efectuate confirmă utilizarea ambelor tiputi de habitate. Din perioada hallstattiană provin descoperirile din Peştera Liliecilor, Peştera Ţapului, Peştera cu Oase şi Peştera de după Cârşe. La Tene-ul dacic este reprezentat prin descoperirile din peşterile: Liliecilor, Omului şi Racoviţă şi Ţapului. Bogăţia şi diversitatea mateialului descoperit în ultima şi unele caracteristici morfologice ale cavităţii i-a determinat pe unii cercetători să emită ipoteza prezenţei aici a unui loc de cult1. De asemenea, în împrejurimile localităţii Caraşova s-au descoperit mai multe monede disparate şi un tezaur preroman, fapt care confirmă aflarea acestui spaţiu în sfera economică a unor aşezări apropiate.

Pentru perioada romană urmele de locuire se restrâng până la dispariţie; literatura de specialitate nesemnalând până în prezent urme romane pe teritoriul administrativ al comunei.

Perioada post-romană debutează cu descoperirile din Peştera Liliecilor, încadrabile perioadei migraţiilor şi sec. VIII d.Ch.

În Evul Mediu, majoritatea aşezărilor omeneşti erau situate de-a lungul reţelelor hidrografice şi în alte locuri favorabile locuirii umane (dacă putea fi asigurată apa ca prima cerinţă), cum sunt depresiunile, culoarele, văile şi terasele. În această perioadă, evoluţia istorică a aşezărilor din zonă este strâns legată de evoluţia întregului Banat. Desigur condiţiile de habitat erau total diferite, pădurile ocupând încă suprafeţe intinse. Creşterea numărului de aşezări şi populaţiei din zonă, pe fondul insecurităţii pricinuite de conflictele militare determină utilizarea pe scară largă a peşterilor ca loc de refugiu şi adăpost. Nu este exclus ca unele dintre aceste cavităţi să fie utilizate şi ca adăposturi temporare de către crescătorii de animale. Materiale diverse aparţinând epocii medievale au fost descoperite/semnalate în cavităţi carstice precum peşterile: Cerbului, Cuptorul Ciumei, Cuptorul Porcului, Deavoia (sec. XIV-XVII), Fugarilor, "Hotel Grotă", Liliecilor, Omului, Peştra cu Oase, Peştera cu Puţ, Racoviţă, Ţapului, Vraska etc2.

Locuirile de suprafaţă sunt documentate prin cetatea feudală şi aşezare Caraşova. Trebuie subliniat faptul că pe râul Caraş au fost două cetăţi cu acela-şi nume, una situată la vărsarea acestuia în Dunăre, numită tot Caraş (Castrum Crassou) semnalată documentar încă de la 1230 (Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în evul mediu, Lugoj, 1941, p. 30) şi cealaltă cunoscută în istoriografia maghiară sub numele de Karassófövár, situată în bazinul superior al râului şi semnalată documentar la 13233.

2.2. Evoluţia istorică a zonei şi localităţilor comunei2.2.1. Date istoriceEVOLUŢIA ISTORICĂ A ZONEISec. X aşezările din zonă aparţineau de voievodatul lui Glad;Începând din 1165, după cucerirea maghiară a Banatului localităţile din

depresiunea Lupac - Ezeriş fac parte din Comitatul Caraşului;1230 – este atestată documentar cetatea Căraşului sau Caraşovei. Printre primii

săi stăpânitori se numără comitele Nicolae de Voila, care o primeşte de la regele Andrei al II-lea.

1247 – cetatea Castrum Crassou este donată de către Bela al IV-lea banului de

1 I.H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986. p. 382; S. M. Petrescu, Descoperiri aparţinând epocii fierului în peşterile din Munţii Aninei, în Analele Banatului SN, V, 1997, p. 33-34.

2 Luca, Repertoriul Arheologic Naţional (cimec.ro)3 D. Ţeicu Cetăţi medievale din Banat, Timişoara, 2009, p. 66; Idem CCA, campania 2000,

cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2001/rapoarte .

4

Severin, Ioan.1266 – cetatea Castrum de Karassou şi pămâturile acesteia se află în stăpânirea

comitelui Parabuch. 1273-1274 – în două documente regale este amintit magistru Laurenţiu Hederwar, comite de Cuvin şi Caraşova (Caraş), ulteror ban al Serbiei4 În 1289 Ladislau al IV-lea Cumanul cutreieră timp de mai multe luni comitatele Timişului, în luna iunie fiind prezent la Caraşova5.Potrivit interpretărilor specialiştilor aceste date se referă la cetatea feudală situată la vărsarea Caraşului în Dunăre, cunoscută şi sub numele de Haram (Stara Palanca) din Serbia6.

Sec. XIII-XIV – se apreciază că au emigrat în Banat primul val de slavi sud-dunăreni, cunoscut sub numele de Caraşoveni, care s-au stabilit în bazinul superior al râului Caraş, între actualele localităţi Reşiţa şi Anina, întemeind mai multe aşezări în jurul Caraşovei7. Deşi părerile privind apartenenţa etnică a localnicilor a stărnit multe controverse, fiind consideraţi cănd sărbi, cănd, croaţi, bulgari sau chioar cehi, populaţia locală a tranşat subiectul recunoscându-şi apartenenţa etnică de croaţi.

1323 – este menţionată documentar pentru prima dată cetatea Caraşovei, amplasată pe cursul superior al râului Caraş, sub numele de Karassófövár8. Tot la începutul sec. al XIV-lea sunt atestate documentar şi fortificaţiile de la Mehadia, Caransebes, Timisoara, Jdioara, Lipova, Chery si Ilidia (I. Sorin, Arhitectura militară medievală din Banat,)9.

1343-1347 – după această perioadă sunt amintite documentelor cele mai importante districte bănăţene: Ilidia, Almăj, Sebeş, Caran, Caraşova, Bârzava, Comiat, Lugoj şi Mehadia10.

1358 este menţionat documentar districtul Caraşova (Izvoarele Caraşului) pe cursul superior al Caraşului11, şi cetatea Castrum regie maiestatis Crassou.

1390 – Este amintit domeniul Er-Somlyo, format din cetate, satele Ersomlyo, Caraşova (Crassofew), Cherneuch, Jablonok, Vărădia şi Vizvar, pe care capitlu de Cenad îl introduce în posesia lui Nicolae Pereny12.

1418 – în contextul luptelor antiotomane sunt amintiţi cnejii săteşti Dionisie şi Dominic, din districtul Caraşova13.

1451 – la 22 ianuarie în cadrul unei adunări generale a obştii nobililor şi cnezilor din cele şapte districte româneşti, printre care şi Caraşova, convocată de către Iancu de Hunedoara, delegaţii depun jurământ de adeverire în favoarea lui Ioan de Sylişte din districtul Almăj, pentru refacerea unor documente de proprietate pierdute de acesta în cursul unor incursiuni otomane14.

1457 – la 29 august, regele Ladislau V Postumul, confirmă printr-o diplomă regală privilegiile celor 8 districte româneşti (Caransebeş, Mehadia, Almăj, Lugoj, Caraşova, Ilidia, Comiat şi Bârzava, vechile lor „libertăţi prerogative şi drepturi”15

1504 – Iosa de Soma, comite de Timiş şi căpitan suprem al armatei sudice, complotează cu castelanul de Caraşova şi cu alţi mari magnaţi pentru aducerea pe

4 F. Griselinii, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Viena, 1779 cu traducere şi note de Costin Feneşan, Timişoara, 1984.

5 Haţegan, Boldea, Ţeicu, Cronologia Banatului. Banatul între 934-1552, Timiţoara, 2006, p. 51.6 Simu, Organizarea politică a Banatului în evul mediu , Lugoj, 1941, p. 30.7 Nicoară, Istoriile şi tradiţiile minorităţilor din România, Timişoara, 2005,

http://hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie16.pdf.8 Ţeicu, 2009 p. 66.9 I. Sorin, Arhitectura militară medievală din Banat, rez. teză doctorat, http://www.uoradea.ro 10 I. A. Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1450) în Istoria

Transilvaniei, vol I, Clunj-Napoca, 200911 Raularian, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Timişoara, 2007, p. 138; N. Drăganu – Românii în veacurile IX-

XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933 p. 25912 Haţegan et al, 2006, p. 145.13 I. Haţegan, Cnejii bănăţeni şi lupta antiotomană, în Tibiscum, VI, 1986, p. 271-274 (p. 273)14 Haţegan et al, 2006, p. 24015 Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904, p. 189-190; Haţegan et al, 2006, p. 250

5

tron a unui rege din interior16.1535 – în cursul lunii septembrie Ioan Zápolya le confirmă nobililor Ioan George

şiPetru Peyca prediile deţinute în districtul Caraşovei: Gârlişte, Caraşova, Ciudanoviţa,Kethezwuthwtztha, Bwdinach, Hewes izwar, Jitinul de Sus şi de Jos şi Marowyth, pentru credincioasele lor servicii militare17.

1549-1550 – se realizează o înţelegere între locuitorilor oppidumului Carasso (Caraşova) şi cei din Caransebeş pentru a se ajuta reciproc, aşa cum au făcut şi altă dată18.

1551 – Gabriel Báthory emite prin cancelaria sa de la Alba Iulia un act de privilegiu, care reconfirmă vechile privilegii ale celor opt districte româneşti din Banat, obţinute la 1457 de la regele maghiar Ladislau V.

1552-1716 – în urma căderii regatului maghiar, Banatul este ocupat de turci şi transformat în provincie otomană, cunoscut sub numele de vilayetul Timişoara.

1569 – Defterele turceşt confirmă în bună parte conservarea vechilor districte bănăţene româneşti sub forma nahiyilor. Fostul district Caraşova, situat pe cursul superior şi mijlociu al Caraşului devenind nahiya Caraşova-Vitelnic (Kîraşova ve Bîtîlnîk)19.

1597 – la 28 mai, Caraşova, alături de satele Gârliste, Ciudanoviţa, Jitin, Agadici, Ilsawa cu alt nume Maidan, Răchitova, Goruia, Greoni, Petrovecz, Gorwicza şi Zpenczuracz, recuperate de la turci sunt donate Principele Transilvaniei, Sigismund Báthory de Somlyó (1581-1597), nobiluiui Francisc Fiat si rudelor sale20.

1687 - Banatul montan, intră sub stăpânire otomană. 1690-1700 – Listele "Conscriptio Districtuum" din colecţia Marsigli, cuprinde în

cadrul districtului Vârşeţ şi fostul district românesc Caraşova cu satele sale. Între satele aparţinând acestui district sunt enumerate Caraşova (Karasevo), Goruia (Goruny), Clocotici (Klokotics), Vodnic (Vodnik), Rafnic (Ravnik), Calina (Kalina), Cuptoare (Kuptore), Doman (Doman), Podcars, Vak, Ionovacz, Kurjacsicza şi Telva. Dintre acestea ultimele 5 nu se mai regăsesc astăzi, putând totuşi avea un corespondent în aşezările existente astăzi în zonă Iabalcea, Lupac, Dognecea şi Nemret21.

1716 - Prințul Eugen îi înfrânge pe turci la Petrovaradin și Timișoara, eliberând Banatul de sub stăpânirea otomană şi integrând-o imperiului Habsburgic.

1719-1720 – în cadrul organizării administrative a teritoriului Banatului, devenit provincie a Imperiului Habsburgic, iau fiinţă 11 districte, conduse de un administrator imperial. Acestea sunt: Timisoara, Ciacova, Vârşeţ, Cenad, Lipova, Palanca Nouă, Becicherecu Mare, Panciova, Caransebes, Orsova şi Lugoj. Caraşova devine unitate administrativă cercurială, alături de Ticvani, Ramna, Jamu Mare si Vârseţ, în cadrul districtului Vârşeţ22.

1739 – sunt aduşi în Banat 4.600 de bulgari catolici, care au întemeiat comunele Vinga, Lovrin şi Ó-Bessenyő. Urmează alte cete de bulgari, albanezi şi clementini, care au fost aşezati în Caraşova şi satele Lupac, Vodnic, Nermet, Iabalţa (Iabalcea), Clocodiciu (Clocotici) şi Rafnic, ulterior şi la Vinga, Ó-Bessenyő şi Vizeda23.

1780 – comitatul Caraş, cu reşedinţa la Lugoj, este organizat în cinci cercuri: Bulci, Căpâlnaş, Lugoj, Caraşova (greşit menţionată de V. Meruţiu (1929) sub numele de Caransebeş) şi Oraviţa; Cercul Caraşova fiind amintit şi la 1796. La 1796 cercul

16 Haţegan et al, 2006 p. 299.17 Haţegan et al, 2006, p. 32718 Mîndroane, 2011, p. 74.19 Feneşan, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Timişoara, 2006, p. 3720 Haţegan, 2005, p. 131.21 Binder- Lista localitdlilor din Banal de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Studii de Istorie a Banatului, Timişoara,

1970, p. 61-69 (p. 64).22 Maria Vertan, Sigilii de sate, comune şi tărguri din Banatul istoric (sec XVIII-XIX), Timişoara, 2006, p. 8.23 P. Drăgălina, Câteva pagini din suferinţele românilor Bănăţeni, în Rev. Transilvania, nr. X, Decembrie 1900, p. 239

6

Caraşovei avea 36 de sate24 1847 – Cercul Caraşova îşi schimbă denumirea în Cercul Bocşa25. 1862 - Se termină construcția șoselei Reșița - Stteiedorf-Anina prin Caraşova26. 1880 – prin Legea maghiară LV din 1880, cercul Caraşova (Bocşa) este definitiv

desfinţat, localităţile sale componente fiind împărţite cercurilor vecine Reşiţa şi Oraviţa27. (Radulian, op. cit. p. 208).

1910 – se construieşte şoseaua Reşiţa - Comarnic

CARAŞOVA (cr. Karaševo, u. Krassóva, g. Karaschowa)Alte denumiri:

u. Krassóva/ Krassóvár; g. Karaskowa; cr. Karaševo În bibliografia istorică În documente cartografice

1247 - Castrum Crassou (Drăgan);1266 - Castrum de Karassou

(Drăgan);1323 - Cetatea Caraşovei1333 - Karasow, Karosu (Drăgan,

Suciu);1334 - Karaso (Suciu)1335 - Karazow (Suciu) „castellanus

de Karasow”;1358 - Nog Carassou şi Kys-

karassou (Drăgan, Suciu);1389, 1390, 1437, 1520 -

Crassofew (Drăgan);1452 - Krasso (Suciu);1535 - Krassowcz (Drăgan, Suciu);1550 - Crassowcz (Drăgan);

oppidum Krasso (Suciu);1597 - Crasso (Drăgan, Suciu);1690-1700 - Karasevo (Drăgan,

Suciu);1717 - Karasova (Drăgan);1770 - Die Caraschova1828, 1851 - Karassova;1913 - Karassóvár.

Cca 1700 – Karassova (Andreas Pffel);1715 – Carascevo (Homann 1072-1715);1717 – Karaszova (Guillaume Delisle);1723 – Carasohova (harta lui Mercy);1738 – Caraschova (Brifaut Etienne);1744 – Caraschova (Reinier şi Iosué Ottens)1749 – Karaszova (Geyer);1761 – Karaschova (harta oficială);1770 – Die Caraschova (harta iosefină);1776 – Carasochova (harta lui Griselini); 1788 – Carassovar (harta poştei);1788 – Karaszawa (Robert Sayer);1800 – Karassova (C. Karassó);1864 – Karassova (Franziszeische Landesaufnahme) ;1869 – Karašova (Joseph von Scheda);1900 – Krassóvár (Generalkarte von Mitteleuropa).

LOCALIZARECaraşova este o aşezare de munte, care ocupă o poziţie relativ laterală în

cadrul depresiunii Ezeriş-Lupac, fiind situată în partea de sud-est a acesteia, într-o zonă depresionară deosebită, pe cele două maluri ale râului Caraş la ieşirea acestuia din chei. Este mărginit la nord şi est de culmile calcaroase ale platoului Iabalcea – Lacila, contunuat cu înălţimile Şereniac-Vârbiţa şi iar spre sud şi vest de cele ale dealurilor Pinet şi Goronice. Este situată la distanţe relativ egale faţă de oraşele Reşiţa (13,5 km) şi Anina (15,4 km), de care este legată prin DN 58. Faţă de satele componente, Caraşova este situată la 3,9 km faţă de Nermed şi la 5,1 km faţă de Iabalcea. Satele cele mai apropiate sunt Gârlişte (3,9 km), Clocotici (6,8 km), Rafnic (8,3 Km) şi Vodnic (8,4 km).

PROBLEME DE TOPONIMIE

24 Raularian 2007, op. cit. p. 182.25 Ibidem, Raularian 2007, p. 194.26 Gorg Hromadka – Scurtă cronică a Banatului Montan extras http://resitasiimprejurimile.weebly.com 27 Ibidem, Raularian 2007, p. 208.

7

În cursul unei analize pertinente, Nicolae Drăganu încearcă să explice originea si semnificaţia toponimului Caraş28. Autorul aminteşte că în „ Tabula Peutingeriana” râul Caraş se numeşte „Apo” cu sensul de apă, rădăcina acesuia fiind considerată, în funcţie de autor, când traco-getică (cu trimiteri la Apulum, Apula), când scitică, sarmatică sau celtică (trimiţând la ilirul Apilö > Aplü), când latin vulgar aqua, ilirizat ca rostire .Forma actuală „Caraş” ar deriva, în funcţie de autor când din slavă (krs «stâncă ascuţită»; krasno «frumos »), când din maghiară (Karas + jò. «fluvius») sau turc (kara «negru» + sū, su «apă», «râu».

CRONOLOGIA VETRELORDeşi nu există menţiuni în acest sens putem presupune că încă de la

începuturile sale vatra aşezării Caraşova s-a păstrat pe actualul amplasament. Aprecierea se justifică prin condiţiile geografice şi topoclimatice specifice (microzona depresionară asigura apărarea aşezării de curenţii puternicii de aer, prezenţa surselor de apă şi a pădurilor), dat şi stategice, locul ascuns între dealuri (care la acea perioadă erau în cea mai mare parte împădurite), posibilitatea de ascundere a populaţiei locale în pădurile şi cavităţile carstice din zonă în caz de pericol etc.

Deoarece la 1357 este amintită existenţa a două aşezări cu acela-şi nume: Caraşova de Sus şi Caraşova de Jos, fără alte detalii documentare sau cartografice, se poate presupune că toponimul se referă la aceia-şi aşezare, dar întinsă pe ambele maluri ale râului. Ipoteza este susţinută de consemnarea în hărţile topografice de la 1770 a două cartiere distincte în componenţa localităţii Caraşova, numite Kuricuschiz (Curiaciţa?), pe malul stâng al Caraşului şi Potkirsch, pe malul drept sub culmile dealului Zaglavac. Dar nu poate fi exclusă nici existenţa unei alte aşezări întemeiată de caraşoveni în zonă, la acea dată cum ar fi o aşezare structurată în jurul fortificaţiei, formată din locuinţele soldaţilor de garnizoană, sau un sat distinct situat în punctul „Pe vale”, unde sunt semnalate de asemenea, urmele unei aşezări din aceiaşi perioadă.

REPERE ISTORICEDatorită informaţiei contravesate, marcată de existenţa unei fortificaţii şi

implicit a unei aşezări cu acela-şi nume pe cursul inferior al râului Caraş, la confluenţa cu Dunărea, între specialisti au existat mai multe dispute şi incertitudini legate de prima apariţie documentară a cetăţii şi aşezării Caraşova. Având în vedere strânsa interdependenţă între cele două componenete habitaţionale, vom aminti câteva repere istorice atât individuale cât şi comune.

1323 – este menţionată documentar pentru prima dată cetatea Caraşovei, numită în istoriografia maghiară Karassófövár, amplasată pe cursul superior al râului Caraş.

1323-1338 – funcţia de arhidiacon al Caraşovei este deţinut de Paul29. 1333 – este amintit Benedict, preotul din Karasow, cu o plată de sapte banali,

pentru ca doi ani mai târziu acela-şi preot să plătească opt banali30 1335 – este amintit documentar nobilul Thouka de Érsomlyu et de Karasow,

ridicat de către regele Carol Robert la rangul de jude regal31.1357 – sunt amintiti cnezi Basarab din Caraşova Mare alături de alt Basarab din

Caraşova Mică, în contextul unei răfuieli cu familia Socol din Secăşeni 32.1368-1377 – arhidiacon al Caraşovei este atestat Ladislau33.1364 – Vicecomitele de Caraş adevereşte că slujitorii vicecastelanului de

Caraşova, au jefuit trei iobagi care se întorceau de la târgul din semlacu Mare34.

28 Drăganu, op cit, p. 259-26129 Ţeicu, Geografia ecleziastică a Banatului medieval, Cluj-Napoca, 2007, p. 15230 Ibidem, Teicu 2007, p. 15131 Simu, 1941. p. 3032 Haţegan et al, 2006, p. 97.33 Ţeicu, 2007, p. 152.34 Haţegan, Boldea, op cit, p. 106.

8

La 1365 se aminteşte de Ioan Dorman, vicecastelan de Caraşova, precum şi alţi castelani de Caras35

1389 – Vicecomitele şi juzii de Caraş, atestă faptul că nobilii de Caraşova (Crassofew) au luat mai mulţi cai de la nobilii de Remetea36.

1390 – Caraşova împreună cu cetatea fac parte din domeniul Er-Somlyo, alături satele Ersomlyo, Caraşova (Crassofew), Cherneuch, Jablonok (Jaboca?), Vărădia şi Vizvar, aflate în posesia lui Nicolae Pereny37. Semnalăm faptul că pe harta "Descripţio Regni Hungariae" din 1602, datorată lui... fortăreaţa ElSomlo este amplasată într-o zonă montană înaltă la izvoarele Caraşului. (Este vorba de cetatea Caraşova de la vărsare Caraşului. Tot acolo sunt şi localităţile Jablonok (astăzi Jaboca)

1400 – este amintit George Arbanaz, castelan de Caraşova ca martor într-un proces privind nerespectarea drepturilor succesorale ale văduvei nobilului Mica, fiul lui Hem38.

1405 – Pippo Spano le interizice castelanilor de Carasova să-i aducă înapoi pe iobagii fugiţi înainte de 1404 de pe posesiunile regale, considerând că reluarea unor diferendumuri deja trecute si intrate pe un anume făgas de stabilitate se dovedea dăunătoare39.1406 – într-o pricină legată de furtul unor cai sunt amintiţi Vasile şi Ladislau, nobili din Caraşova, pentru care Filippo Scolari, comite de Timiş, Arad, Cenad, Caraş şi Cuvin, apelează la Ştefan, fiul lui Petru din Remetea pentru a face investigaţiile necesare.40 1409 – În cursul călătoriei sale efectuată în Banat regele Sigismund de

Luxemburg trece în cursul lunii mai prin Caraşova41.1437 – Caraşova (Crassofew) se afla în proprietatea familiei nobiliare Orbonaş42. Este amintit un Gheorghe, fiul lui Marigius, cenz de izvoarele Caraşului (Caraşova)43

1504 – Castelanul de Craşova împreună cu Iosa de Soma, comite de Timiş şi căpitan suprem al armatei sudice, alături de alţi nobili complotează

pentru aducerea pe tronul Ungariei a unui rege din interior44.1549 – este amintit Benedict Worgytth în calitatea sa de jude al târgului

Caraşova (Krassó) alături de Andrei Dimitrovici, Petru Olbici, Ştefan Micloşevici, Petru, fiul lui Myx, Francisc Paulovici, Lazăr Dragul şi George Olah, care se obligă să-i apere pe orăşenii din Caransebeş la nevoie şi să nu întreprindă nimic împotriva acestora45.

1554 – este confirmat statutul urban al Caraşovei, în cadrul Nahiei Bocşa, din sangeacul Timişoarei46.

1572 – un document papal aminteşte existenţa unui aşezământ franciscan în târgul Caraşova47.

1597 – La 18 august Principele Transilvaniei, donează noblilului Andrei Bârcianu, ban de Lugoj-Caransebeş târgul Carasova si posesiunea Goruia, ocupate de turci şi reocupate acum de creştini48.

1626 – într-un document nedatat din acest an, destinat după toate

35 Popovici, 1904, p. 166.36 Haţegan et al, 2006. p. 142.37 Haţegan et al, 2006, p. 145.38 Haţegan et al, 2006, p. 158.39 Şt. Pascu, Răscoalele ţărăneşti în Transilvania I, Epoca Voievodatului, Cluj, 1947, p. 19-20; I. Haţehan, Filippo

Socolarii, un condotier italian pe meleaguri dunărene, Timişoara, 1997 p. 18, 40 Haţegan et al, 2006, p. 167.41 Haţegan et al, 2006, p. 174.42 M. Mândroane, Tipologia aşezărilor rurale din Valea Caraşului, jud. Caraş Severin, vol I, Timişoara, 2011, p. 7343 L. Boldea, Nobili şi cneji bănăţeni (1350-1450), 2008, p. 15144 Haţegan et al, 2006, 29945 Haţegan et al, 2006, 344.46 I. Haţegan, Cronologia Banatului II/2 - Vilayetul de Timişoara, Timişoara, 2005, p. 5647 Haţegan, 2005, p. 8048 Haţegan, 2005, p. 132.

9

probabilităţile curţii imperiale de la Viena, este amintită existenţa unei garnizoane de 300 de ostaşi în cetatea Caraşovei49.

1628 – in Caraşova ajunge călugărul iezuit Marko Bandulović, care se plânge într-un raport către superiorii săi de mizeria sufletească în care a trăit comunitatea catolică de aici, datorită faptului că trăiesc înconjuraţi de schimnici şi eretici, ne mai văzând preot catolic de 60 sau 80 de ani50

1635 – în aprilie Caraşova este vizitată de către vicarul general de Smederevo, Pietro Sabbatinii51.

1644 – la cererea vlădicii ortodoxe, turcii expulzează misionarii iezuiţi din Caraşova şi împrejurimi, pe motivul că sunt agenţi imperiali habsburgici52.

1673 – într-un defter a lui Osman aga se aminteşte existenţa în Caraşova a 14 capi de gospodării supuşi la dări. Spre comparaţie în aceaia-şi perioadă la Caransebeş erau înregistraţi 16.

1717 – la această dată în Caraşova erau înregistrate 400 de case, fiind unul dintre tărgurile care rivaliza cu Caransebeşul şi mult superior faţă de Lugoj53.

1720 – se formează parohia catolică din Caraşova ( Karassó)54.1794 – apare sigiliul satului Carasova cu legenda în limba germană: KARASSOW

B. D. 1794 si având ca emblemă imaginea Fecioarei Maria55.1842 – documentele ecleziastice „universalis schematismus ecclesiasticus (...)

pro Anno 1842 aminteşte existenţa în cadrul „Districtus V.-A.-Diaconalis Karassoviensis in I. Com. Karassoviensi” a parohiei Karassó, formată din parohia cu acela-şi nume, având un număr de 3926 dde credincioşi şi filiile Jabalcsa, cu 490 credincioşi şi Nermet cu 74156.

1870-1871 – Odată cu aprobarea legilor municipiilor şi a comunelor, târgurile, ca unităţi administrative cu funcţii comerciale aflate la limita dintre sat şi oraş dispar. De la această dată şi Caraşova îşi pierde acest statut, după cca. 330 de ani... în contextul ridicării unor centre urbane noi, a căror dezvoltare economică era susţinută de industria prelucrătoare, Reşiţa şi Anina57.

Înformaţii topografice şi hărţi istorice

Cele mai vechi lucrări cartografice disponibile nouă datează de la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec al XVIII-lea. Ne referim la lucrarea cartografică apărută în jurul anului 1700, "Regni Hungariae cum adiuncta Transylvania aliarumq; terrarum confinijs Tabula", datorată lui Pfeffel, Johann Andreas, unde apare menţionată aşezarea Caraşova (Carasceva) printre localităţile situate pe cursul superior al râului Caraş (Cara o Flun), fără a aminti satele Nermed şi Iabalcea. (vezi anexa 1.3. – Surse cartografice). Alături de aceasta amintim materialele cartografice apărute în cursul

49 Haţegan, 2005, p. 183.50 Livia şi Adrian Magina,Religie populară în comunităţile catolice din Banat în secolul al XVII-lea, p. 327.51 Haţegan, 2005, p. 18852 Haţegan, 2005, p. 199.53 Drăgălina, 1900, p. 236. 54 Universalis schematismus Eclesiastul Clerk Venerabilul et greco-romano-catolic saecularis et REGULATE incliti

Regni Hungariae Partiumque Eide adnexarum nca non Magni Principatus Transilvaniae / Benigno sub-gratiosa protectione excelsa Consiliul Regiunilor Locumtenentialis Hungarici pe Aloysium Reesch dar Lewald pro anno 1842/3 redactus, sursa: http://kt.lib.pte.hu/cgi-bin/kt.cgi?konyvtar/kt06010901/index.html

55 M. Vertan, 2006, p. 14.56 Vezi Universalis schematismus Eclesiastul...57 Raularian, 2007. p. 194

10

războiului dintre Austria şi Turcia, din 1735-1739, printre care amintim şi lucrarea cartografică datorată lui Reinier şi Iosué Ottens, ralizată după o hartă mai veche, din 1720-1723, datorată lui Claudius Florimund (Fremaut) de Mercy d'Argenteau cunoscut şi sub numele Contele Mercy, primul guvernator militar al Banatului.

Pe baza lor se poate analiza evoiluţia istorică privind evoluţia habitatului din această zonă, atât prin evoluţia actualelor localităţi componente ale comunei Caraşova, cât şi a hiterlandului acestei.

Pe această hartă în triunghiul format din satele Caraschova, Jabals (Iabalcea) şi Glododis (Clocotici) sunt situate satele Czerova (Ţerova, astăzi gartier al Reşiţei) şi “Lesdie”, darr nu şi Nermed, amintit documentar la o dată anterioară (1723) sub forma Neremy, în timp ce poziţia Caraşovei este corect amplasată.În hotarul comunei, pe malul stâng al Caraşului, foarte aproape de intrarea acestuia în chei, posibil pe Dealul Socolovăţ sau în apropierea acestuia, este prezentată existenţa unei aşezări astăzi dispărute – Bodmagid, astăzi dispărută. Pe acela-şi amplasament hărţile iosefine semnalează prezenţa unei alte aşezări, astăzi dispărute- Mogda. Habitatul uman al zonei în aceia-şi perioadă este întregit de existenţa între localităţile Rafnec (Rafnic) şi Caraşova în apropierea cotului de pe malul drept, pe care valea Lupacului îl face înainte de a-şi schimba cursul spre sud-vest era situat satul Jllak, aşezare care deja nu mai apare în 1770.

Pe hărţile de la 1740 prezenţa fiecărei localităţi este ilustrată printr-un turn de biserică. Acest fapt nu presupune imediat şi existenţa acestui lăcaş de cult. Nu este semnalată fortificaţia „Cetatea Turcului” (Caraşova), dovadă că aceasta şi-a pierdut cu totul rolul militar şi strategic.

Sursă: http://www.banaterra.eu/romana/files/krasso_1800.jpg.

Dar cele mai importante date privind evoluţia urbanistică a satelor componente ale actualei comune Caraşova apar pe hărţile militare austriece şi austro-ungare din 1770 şi 1864

2. ~1770 (1769-1772)- “Ridicarea Josefină” (surse: Arhivele Statului Bucureşti- fond clişee; Az elsö katonai felmérés. Erdély és a Temesi bansag, DVD, ed. «Arcanum», Budapest, 2005): Vatra aşezării Die Caraschova (Caraşova) este structurată de o parte şi de alta a malurilor râului Caraş, la ieşirea acestuia din chei. Componenta principală, numită Kuricuschiz (Curiaciţa?), o formează cartierul situat pe malul stâng al râului, între locul de intrare a acestuia în microdepresiune şi pârâul Curiaciţa. Componenta de pe malul drept numită Potkirsch, se întinde între actualul centru civic şi limita calcarelor spre nord, fiind delimitat spre sud de braţele pe care le face râul la ieşire din chei, pârâul ce delimitează dealurile Pinet şi Zaglavac spre vest, iar spre nord şi nord est limita terasele înalte ale dealului Zaglavac. Zestrea urbanistică a aşezării este formată de clădirea actualei bisreici romano-

catolice, un pod peste râul Caras, situat la limita sud-vestică a aşezării şi trei instalaţii hidraulice (mori). Reţeaua de circulaţie şi transport se regăşeşte în bună parte până astăzi, fiind

11

structurată în interiorul localităţii pe două aliniamente, de o parte şi de alta a râului, cu continuitate în aval pe cursul râului şi pe direcţiile de dezvoltare a actualelor drumuri: DJ 581 A şi DC 75. Alături de acestea mai sunt o serie de străzi interioare şi de legătură, dintre care unele asigură legătura cu teritoriul economic, urcînd spre dealurile Moghiliţa – Zaglavac şi mai departe spre Iabalcea şi pe Valea Sereneacului spre platoul Moghila şi satul dispărut Mogda.

3. 1776, Pe harta lui Griselini sunt localizate satele Die Karaschova (Caraşova), Jablize (Iblacea) şi Hêrmech (Nermed). Aşezările menţionate îşi păstrează actualul amplasament, dar pe această hartă nu mai apar Lesdie şi Bodmogid (1740) şi nici Mogda (anterior Bodmogid). Sursa: http://www.banaterra.eu/romana/banat-harta-griselini.

4. 1800, pe o hartă a districtului Karasso apar menţionate şi localităţile: Krassova (Caraşova), Jabalasa (Iabalcea) şi Nermed.

5. 1864/5 - “A doua hartă militară a Banatului Timişan” (sursa: A Masodik katonai felmérés. A Magyar kiralysag és a Temesi bansag Negyfelbontasu, szines térképei- 1819-1869, DVD, ed. « Arcanum », Budapest, 2005) sau http://archivportal.arcanum.hu/maps/html/katfelm2bg.

La această dată Caraşova are caracteristici de sistematizare certe, structurate pe vetrele fostelor cartiere, dar trama stradală şi parcelariu au suferit între timp schimbări importante. Localitatea s-a extins între timp, în special pe malul drept, unde se configurează zona centrală a aţezării, structurată în jurul bisericii catolice. Totodată

asezarea se extinde în lungul râului pe două aliniamente, unul reprezentat de vechiul drum situat pe acest mal şi o stradă nouă spre vest, paralelă cu prima, ce împarte în două părţi relativ egale zona de terasă până la limita versantului dealului Pinet. La capătul nordic legătura dintre cele două axe este asigurată de vechiul drum spre Rafnic (DJ 581 A), iar pe parcurs prin alte trei străzi perpendiculare. Ultima dintre acestea (spre cimitir) are corespondent pe malul opus al râului, printr-un nou pod ce asigură legătura între cartierele

de pe cele două maluri. Actualul traseu al DC 75, devine strada principală a cartierului nordic din care coboară spre sud o stradă principală spre centru (DJ 581 A) şi 6 uliţe care fac legătura cu o altă stradă relativ paralelă situată la sud de prima. Cartierul de pe malul stâng al Caraşului (Curiaciţa ?) capătă consistenţă, fiind structurat în jurul unei străzi principale ce porneşte de pe malul Caraşului din dreptul bisericii, străbătând aşezarea de la un capăt la altul, asigurând legătura cu drumul de acces de pe pârâul Curiaciţa. Spre acestă stradă converg perpendicular un număr de 8 străzi secundare, orientate spre stânga. Aceste străzi coboară la albia râului, două dintre ele asigurând şi accesul cu malul opus prin podurile situate, unul în partea sud-vestică a aşezării (existent şi la 1770) şi altul la cimitir.

12

Spre dreapta pornesc perpendicular alte zece străzi, ce urcă spre calcarele de la baza dealurilor. Una din acestea continuă pe malul părăului Socoloveţ spre zona economică. Unele dintre aceste străzi sunt legate între ele prin străzi intermediare, paralele cu strada principală. Excepţie face strada aflată la limita nord-estică de la care pornesc alte trei străzi perpendiculare spre albia Caraşului.

6. 1910 - Pe fila 40-45 din setul de hărţi cunoscute sub numele de Generalkarte von Mitteleuropa este prezentată situaţia localităţilor la începutul sec. XX.

(Sursa: http://lazarus.elte.hu/hun/digkonyv/topo).

Pe această hartă Krassóvá (Caraşova) ilustrează o topografie aproape identintică cu cea de astăzi, în care vechile cartiere Potkirsch şi Curiaciţa se conservă pe aceleaşi amplasamente, structura sa internă postrând caracteristicile aşezării, aşa cum sunt ele descrise la 1864. Zestrea aşezării se îmbogăţeşte între timp prin ridicarea bisericuţei capelă de pe Dealul Calvaria, situată în apropierea intersecţiei drumurilor care duc spre Clocotiş şi Neremed şi a celui spre Rafnic.

Evoluţia demografică a localităţii.Aşezările din zona montană, Anina, Caraşova, Agadici, Oraviţa, Ciclova, Maidan,

Ilidia, Socolari, Potoc etc., grupate pe linia muntelui sunt sate foarte vechi, apreciate după unii cercetători ca fiind de vechime dacică, în care în care s-au transmis vechi ocupaţii precum mineritul şi păstoritul58. Acestea au fost locuite în bună parte de populaţia băştinaşă, peste care s-au aşeazat dea lungul timpului grupuri de alogeni, îmbogăţind etnic şi cultural aceste aşezări. Între aceştia un rol important l-au avut croaţii, care au întemeiat în zonă mai multe aşezări.

Unii cercetări apreciază că primele emigrări au avut loc în cursul sec. XIII-XIV au emigrat în Banat primul val de slavi sud-dunăreni, cunoscut sub numele de Caraşoveni, care s-au stabilit în bazinul superior al râului Caraş, între actualele localităţi Reşiţa şi Anina. Prima aşezare atribuită acestora fiind Caraşova, atestată documentar încă din 1333, ulterior fiind amintite şi alte localităţi atribuite croaţilor precum Rafnic (1433) şi Lupac (1598).

1673 – un defter turcesc aminteşte existenţa în Caraşova a 14 capi de familie supuşi la dări.

1717 – Conscripţia din acest an arată că localitatea Caraşova, cu 400 de case şi aparţinea de districtul Vârşeţ. Nu avem date dacă aici sunt incluse satele Neremed şi Iabalcea1839 - localitatea avea 3602 locuitori, din care 3568 catolici şi 34 ortodocşi;1842 – potrivit unor documente ale Diocezei de Cenad, în 1726-1729,

58 Mândroane, 2011 p. 10.

13

parohia Caraşova (Karassó) număra 3926 de credincioşi, fără filiile de la Iabalcea (Jabalcsa) cu 490 şi cea de la Nermed (Nermet) cu 741 de

credincioşi59. 1867 – sunt înregistraţi 3798 locuitori;1870 – localitatea are 3532 locuitori, înregistrând o scădere semnificativă a populaţiei;1880 – numărul locuitorilor este de 3486, populaţia aşezării îşi menţine trendul descendent, fiind înregistraţi 3409 catolici, 16 greco-catolici, 47

ortodocşi şi 14 de alte religii;1900 – sunt înregistraţi 3353 de locuitori;1910 – 3195 de locuitori;1930 – sunt recenzaţi 2940 locuitori, din care 2587 de caraşoveni, 153

germani, 83 ţigani, 74 români şi 43 alţii.1966 – numărul locuitorilor înregistraţi era de 2858, din care 2600 înregistraţi sârbi, 204 români şi 49 de alte naţionalităţi1992 – sunt înregistraţi 2629 locuitori, din care 2353 de origine slavă (croaţi, sârbi şi bulgari), 134 români şi 112 ţigani 30 de alte naţionalităţi.2002 – sunt înregistraţi 2437 locuitori din care 1965 croaţi, 146 ţigani, 118 români şi 46 de altă naţionalitate şi 158 cu cetăţenie nespecificată

IABALCEA u. Krassóalmás cr. Jabalče Alte denumiri: Jabalcea

1564 – Jabalchna, cunoscută iniţial sub numele de Krasso-almas (Suciu 1967, p. 300);1607 – Jabalcsia (Suciu); 1713 – Jabalcs (Pesty: Krassó II/1. 232).1717 – Jabalcs (pe harta lui Mercy); 1738 – Jabals (pe harta lui Briffaut); 1740 – Jabals (Reinier şi Iosué Ottens), nume păstrat şi pe harta oficială din 1761;1770 – Jabalcze (Banat_Josephinische_Landaufnahme_pg145);1776 – Jablitze (Griselinii);1808 – Jabalcsa (Tekintö, p. 447);1828 – Jabaltsa (Suciu); 1851-1910 – Jabalcsa (Suciu);

Localizare şi toponimieSatul este aşezat pe platoul cu acela-şi nume, la nord de localitatea Caraşova şi

de cheile Caraşului, pe o vale de doline. Accesul se face din DN 58, pe un drum comunal care străbate localitatea. Pătrunderea turcilor în Europa şi căderea Imperiului Bizantin a favorizat prigoana acestora asupra populaţiilorr locale de bulgari şi sărbo-croaţi. Din faţa turcilor unii dintre aceştia s-au refugiat la nordul Dunării pe teritoriul Banatului. În urma unor asemena emigrări a apărut şi Iabalcea, amintită documentar pentru prima dată la 1564. Dar începuturile aţezării pot fi mult mai timpurii dacă luăm în considerarea însemnările unui şemantism al bisericii catolice din dioceza Canadului, care confirmă existenţa aici a unei parohii catolice încă din sec. al XIV-lea60.

1577 – satul Iabalcea a constituit un motiv de dispută între Bonaventura şi Nicolae Vaida „egregios et nobiles de Karansebes” cu membrii familiei Banffy de Mogyoro pentru părţile de posesiuni deţinute Iabalcea şi Teregova61.

1726, sub numele de Jabalţa, este amintit documentar ca destinaţie pentru un nou grup de bulgari şi albanezi, colonizaţi în zonă de către autorităţile austriece.

59 Vezi Universalis schematismus Eclesiastul Clerk Venerabilul et greco-romano-catolic, sursa: http://kt.lib.pte.hu/cgi-bin/kt.cgi?konyvtar/kt06010901/index.html 60 N. Ilieşiu, Monografia istorică a Banatului; jud. Caraş, 2011, p. 14761 Dragoş-Lucian Ţigău, Familia nobililor Vaida în sec. XVII, 2008, p. 207

14

1739-1740 – sosesc în Banat grupuri mari de bulgari catolici (clementini) şi albanezi dintre care unii vor fi aşezaţi şi în Iabalţa (Iabalcea)62. În această perioadă localitatea apare în documentele cartografice sub numele de Jabals.

1774 – În lucrarea sa despre Banat, Ehrel aminteşte satul Jabalza (Iabalcea), în cadrul districtului Vârşeţ, cercul Caraşova, ca fiind locuit de români63. Informaţia nu pare să se confirme în totalitate, cunoscut fiind faptul că populaţia de origine slavă era predominantă în zonă încă din sec. XIII-XIX.

1842 – documentele ecleziastice „universalis schematismus ecclesiasticus (...) pro Anno 1842 aminteşte statutul satului Jabalcsa, cu un număr de 490 de credincioşi, de filie a parohiei Karassó.

Înformaţii topografice şi hărţi istoriceDeşi documentar

aşezarea apare mai de timpuriu, primele documente cartografice accesibile sunt şi aici hărţile militare austriece, apărute în timpul războiului de la 1735-1739 dintre cele două imperii amintite. Dar cum realizarea lor s-a făcut pe baza unor materiale mai vechi, inaccesibile nouă, presupunem că aşezarea apare deja pe harta lui Mercy.

Dar cele mai concludente materiale cartografice, cu impact direct asupra evoluţiei urbanistice a aşezării râmân cele cunoscute sub numele generic de “Ridicările Iosefine” de la 1770. Pe aceste documente Iabalcea (Jabalcze) este amplasată pe platoul cu acela-şi nume, într-o zonă lipsită de vegetaţie forestieră, doar cu o livadă spre nord-vest, sub forma unui crâng de gospodării dispuse haotic între două doline de dimensiuni mai mari. Satul era străbătut de un drum ce străbătea platoul cu acela-şi nume coborând spre sud-est, către Padina Seacă. Pe teritoriul satului din acesta se desprindea un drum secundar ce cobora spre Cheile Caraşului (Prolaz).

Satul era compus dintr-un număr de cca 18-20 gospodării, aşezate fiecare în interiorul unui perimetru îngrădit, de dimensiuni inegale, jucând un rol multiplu (grădină/livadă, curte pentru animale etc.),

Pe a doua ridicare militară iosefină de la 1864 satul are cu totul alte caracteristici urbanistice, ca dovadă că între timp, poate şi sub impactul războiului austro-turc din 1788-1789, satul a suferit un proces de reaşezare şi refacere pe alt amplasament.

Noul amplasament este situat aproximativ în aceia-şi zonă, la confluenţa drumurilor amintite. Noua aşezare are forma unui „zmeu” de formă dreptunghiulară, axa centrală, formând strada principală, flancată de două străzi laterale şi paralele,

62 Dragalina, 1900, p. 239; 63 J.J. Ehrler, Banatul de la Origini până acum (1774), prefaţă, taducere şi note de Costin Feneşan, Timişoara, 1992,

p. 150.

15

legate la capete prin două străzi perpendiculare, de legătură, coada reprezentând o continuare a străzii principale spre sud-est. La această dată comunitatea este mult mai consistentă, numărul gospodăriilor crescând semnificativ, cu o tendinţă de aglomerare în jurul străzii principale.

În documentele cartografice de la sfârşitul sec. al XIXlea aşezarea nu diferă semnificativ de cea de la 1864, fapt explicabil în condiţiile unei scăderi relativ mici a populaţiei. Ulterior, schimbările survenite pe plan economic, cât şi unele probleme locale precum pierderea resurselor de apă a povocat o masivă depopulare a aşezării. Fenomenul este sesizabil foarte bine la nivelul intravilanului astăzi, unde pe lângă dispariţia unor străzi se constată şi o restrângere semnificativă a

intravilanului şi o rărire a numărului de gospodării.

Evoluţia populaţiei şi confesiuneaPopulaţia aşezării, majoritar catolică, a cunoscut oscilaţii importante în timp.

Astfel în: 1839 se înregistrau 495 locuitori, din care 16 ortodocşi şi 479 catolici; 1863 comuna are 500 locuitori; 1890 sunt înregistraţi 517 locuitori, din care 1 maghiar, 25 germani, 1 slovac,

175 români, 309 croaţi şi 6 de altă etnie. 1900 aşezarea înregistrează 422 locuitori; 1910 o uşoară scădere, ajungând la 396 locuitori 1930 populaţia aşezării cunoaşte o scădere drastică, ajungând la 339 de

locuitori dintre care 48 români, 16 ţigani şi 275 caraşoveni64

1966 sunt înregistraţi 327 de locuitori, din care 49 români şi 278 caraşoveni. 1992 populaţia aşezării junge la 277 locuitori. 2002 populaţia aşezării a scăzut la 227 locuitori din care 210 croaţi şi 17

români.După cum se poate constata după un vârf demografic înregistrat la sfârşitul sec.

al XIX-lea, populaţia aşezării scade treptat, cu mai mult de 50% pe parcursul unui secol. La acest declin credem că a contribuit semnificativ într-o primă fază lipsa surselor de apă şi necesitatea adaptării localnicilor la utilizarea apelor pluviale. Începând cu a doua parte a sec. XX rolul precumpănitor îl va juca procesele de industrializare din zonele Reşiţa şi Anina, care au absorbit cea mai mare parte a populaţiei.

Deşi comunităţile de caraşoveni sunt recunoscute pentru conservatorismul lor în păstrarea limbii şi a tradiţiilor, cei din satul Iabalcea manifestă tendinţa de renunţare la limba croată în favoarea limbii române.

NERMED u. Nermed cr. Neremić Alte denumiri: Nermet Satul de caraşoveni, Nermed, se întinde pe cca 2 km, pe valea cu acelaşi nume.

64 Ilieşiu, op cit. p. 146.

16

Începuturile aşezării sunt mai vechi de 1723, când este amintit documentar pentru prima dată.

1723, 1761 – Nermy (Suciu 1967, p. 424);1770 – Nermech (Banat_Josephinische_Landaufnahme_pg145)1776 – Nermed (Suciu/Pesty); 1776 – Nermesch (Griselinii);1826, 1851 – Nermeth (Suciu); 1865 – în Nermet au fost colonozaţi un nou grup de refugiaţi catolici din sudul Dunării.

Localizare şi toponimieSatul de caraşoveni, Nermed, este situat pe valea cu acelaşi nume, în amonte

de intersecţia acesteia cu drumul spre Clocotici, în apropierea localităţilor Iabalcea, Doman, Clocotici, Rafnic şi Caraşova.

Evoluţia amplasamentelor şi dinamica habitatuluiDate mai concrete privind schimbarea vetrei avem despre Nermed. Informaţiile

documentare arată că prima aşezare a satului a fost pe Dealul Garişte, de unde locuitorii ar fi coborât în vale pentru a se proteja de vânturile puternice.

Înformaţii topografice şi hărţi istoriceCea mai veche

reprezentare cartografică disponibilă nouă sunt hărţile Iosefine din 1769-1773, unde aşezarea este reprezenţată ca fiind aşezată pe actualul amplasament, valea Pârâului Nermet. Acest fapt dovedeşte că vatra aşezării a suferit deja modificări, locuitorii săi părăsindu-şi vechea vatră de pe dealul Garişte, pentru a coborâ în vale, unde era mai apărată de intemperii. În noile condiţii spaţiile largi, cu gospodării risipite de pe Garişte l-a luat lunca ingustă, formată de albia majoră a pârâului Nermed, unde amplasamentul gospodăriilor a trebuit să se facă pe o suprafaţă de teren mult mai restrânsă, satul devenind mai compact şi mai înghesuit.

17

Acesta este un exemplu tipic de transformare a unui sat risipit, specific zonelor montane întrunul răsfirat, în jurul unui curs de apă şi a drumului care servea şi ca stradă principală.

Nu este exclus ca la această schibare să fi contribuit şi măsurile luate de administraţia habsburgică. Noua aşezare era formată dintr-un număr restrâns de gospodării, înşirate pe o întindere mare de o parte şi de alta a pârâului Nermed.

După schimbarea vetrei, pe vechiul amplasament al satului au rămas livezile şi fâneţele, aşezarea transformându-se într-una sezonieră, utilizată pentru adăpostirea nutreţurilor şi animalelor.

La 1864 aşezarea apare mult mai amplă şi mai bine conturată pe cele două părţi ale pârâului Nermed, continuitatea intravilanului fiind întreruptă uneori în zonele în care limita versanţilor se apropiau prea mult de albie, sub formă de defileu. Principala zonă economică rămâne zona înaltă a Dealului Garişte şi Moghiliţa, pe care şi-au disputat-o pe maideparte cu locuitorii Caraşovei.

Această evoluţie este vizibilă şi pe hărţile de mai târziu, hărţi în care şi teritoriul economic tinde să devină mai pregnant şi în zona Moghiliţa, după cum se poate vedea pe hărţile Generalkarte von Mitteleuropa de la sfârsşitul secolului.

Schimbări importante au loc în ultimul secol datorită tendinţelor de depopulare a localităţii în noile condiţii economice şi sociale, de după trecerea Banatului la regatul României, dar mai ales de schimbările produse în perioada comunistă.

Astăzi Nermed este un sat de tip răsfirat, ce se întinde pe o lungime de cca. 2 km în lungul pârâului cu acela-şi nume, dezvoltarea sa fiind puternic condiţionată de prezenţa versanţilor destul de abrupţi a dealurilor mărginaşe, acoperite cu păduri şi livezi. Cum zona nu a fost cooperativizată agricultura locală a valorificat, deşi într-o măsură mult mai mică sălaşele deţinute pe dealurile Garişte şi Moghiliţa. Deşi multe dintre aceste sălaşe s-au distrus în ultima jumătate de secol, în ultimul timp se manifestă o tendinţă timidă de refolosire a acestora, atât pentru necesităţi economice cât şi ca spaţii de odihnă în timpul verii.

Evoluţia populaţiei şi confesiuneaAlături de populaţia locală, potrivit lui Patriciu Dragalina65, aici au fost colonizaţi

în 1739-1740 şi bulgari veniţi din sudul Dunării. Evoluţia ulterioară a localităţii are loc în strânsă legătură cu a celorlalte comunităţi de caraşoveni din zonă.

Populaţia aşezării este formată în cea mai mare parte din caraşoveni. 1839 – populaţia aşezării era formată din 633 catolici şi 10 ortodocşi; 1842 – se înregistrau 741 de catolici şi 10 ortodocşi; 1851 – se înregistrau 634 locuitori; 1870 – aşezarea are 704 locuitori; 1900 – ajunge la 745 locuitori (4 maghiari, 3 germani, 738 caraşoveni); 1930 – avea 642 locuitori din care 1 român, 640 caraşoveni şi 1 de altă etnie66, 1966 – populaţia aşezării ajunge la 667 locuitori, din care 673 caraşoveni; 1977 – sunt înregistraţi 698 locuitori; 1992 – numărul locuitorilor coboară la 644;

65 Dragalina, 1900, p. 239; .66 Dragalina, 1900, p. 239;

18

2002 – populaţia aşezării să scadă la 596, din care 587 de etnie croată67.Limba vorbită în comunitate este limba croată, iar religia este romano-catolică.

Sărbătoarea satului, ruga (chirvai), este prilejuită de sărbătorirea sfinţilor Iacob şi Ana, pe 25 şi 26 iulie. Ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura, locuitorii acestei aşezări fiind recunoscuţi pentru ţuica şi brânza produsă.

2.2.2. Comuna Caraşova. Evoluţie demografică68 Prima aşezare dintre actualele componente ale comunei Caraşova a fost actuala reşedinţă de comună, care a cunoscut în decursul timpului evoluţii destul de contradictorii, de la o simplă aşezare rurală ajungând la statutul de târg şi oraş, cu rol administrativ, militar şi politic, pentru a decădea treptat ajungând la actualul statut. Încă de la început cele două aşezări, Iabalcea şi Neremed s-au dezvoltat în strânsă legătură cu acesta. Amintim faptul căci până astăzi sub raport bisericesc cele două sate au rămas filii ale parohiei romano-catolice de la Caraşova. În acest context şi populaţia zonei a cunoscut o evoluţie destul de sinuoasă fiind influenţată de o serie de factori externi precum războaiele care au avut loc pe teritoriul Banatului şi molimele (ciuma din 1738-1740 şi 1553)69, care în perioada evului mediu au decimat de mai multe ori populaţia.

Datele alăturate evidenţiază o continuă scădere a numărului de locuitori după a doua parte a sec. al XIX-lea, proces care s-a acentuat dramatic spre sfârşitul aceluia-şi secol şi în cursul sec. al XX. Explicaţia acestui fenomen trebuie căutat în pierderea rolului administrativ şi economic în favoarea unor centre nou care s-au conturat între timp; Reşiţa şi Anina. Pentru Caraşova, care mai păstra doar câteva funcţiuni comerciale ale unui târg situat la limita între rural şi urban noua legislaţie administrativă a guvernului de la Budapesta70 a însemnat o lovitură cu un impact profund negativ.

Pierderile cele mai însemnate sub aspect demografic le-a suferit localitatea Iabalcea, a cărei locuitori s-au înjumătăţit pe parcursul ultimului secol, datorate unor cauze obiective.

2.2.3. Evoluţia statutului administrativ şi a funcţiunilor urbane

67 Varga E Árpád - Krasso-Szoreny megye telepuleseinek etnikai (anyanyelvi/nemzetisegi) adatai 1880-2002 (Forrás: www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdtsat/csetn.pdf)

68 Ilieşiu, 2011 p.77; V. Árpád – op cit.69 Popovici, 1904, p. 31770 Este vorba de Legea municipiilor XLII din 1870 şi a Legii comunale XVIII din 1871, prin care s-a stabilit în mod oficial

diferite categorii de aşezări, între care însă nu se găsesc şi târgurile.

19

18391842

18631880

19001910

19301966

19922002

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

EVOLUŢIA POPULAŢIEI

Caraşova

Iabalcea

Nermed

Total locuitori

1358 este menţionat documentar districtul Caraşova (Izvoarele Caraşului) pe cursul superior al Caraşului71, şi cetatea "Castrum regie maiestatis Crassou”1451 – este menţionată Caraşova ca reşedinţă a districtului cu acela-şi nume, în contextul convocării de către Iancu de Hunedoara a adunări generale a obştii nobililor şi cnezilor din cele şapte districte româneşti pentru pentru refacerea unor documente de proprietate pierdute de către nobilul Ioan de Sylişte în cursul unor incursiuni otomane72.1457 – Districtul Caraşova se numără printre cele şapte districte bănăţene care se bucură de recunoaşterea vechile lor „libertăţi prerogative şi drepturi”73 acordate de către regele Ladislau V Postumul.1500 – Caraşova devine oppidum74;1520 – cetatea Caraşova este cucerită de turci, fiind ulterior părăsită75

1549 – este amintit Benedict Worgytth în calitatea sa de jude al târgului Caraşova (Krassó).1550 - are loc un legământul între reprezentaţii Caraşovei şi cei ai orăşenilor din Caransebeş ca să se ajute reciproc la nevoie şi să nu întreprindă nimic unii împotriva acestora76.1569 – după ocuparea Banatului de către turci fostul district Caraşova, situat pe cursul superior şi mijlociu al Caraşului devenind nahiya Caraşova-Vitelnic (Kîraşova ve Bîtîlnîk)77. În timpul stăpânirii turceşti Caraşova face parte din cele 21 de oraşe şi târguri ale Sangeacului Timişoara78.1597 – Caraşova este amintit sub numele de târgul Caraşova în actele de donaţie ale principelui ardelean Sigismund Batory, împreună către fidelul său, nobilului Andrei Barczay79.1690-1700 – însemnările lui Marsiglii situează Karaseva în cadrul districtului Vârşeţ80.1776 – Caraşova este reşedinţa cercului cu acela-şi nume din districtul Vârşeţ;

2.3. Evoluţia tramei stradale, a parcelarului şi a modului de construire

2.3.1. Perioada secolelor (XIII-XVII)Despre această perioadă nu avem date privind trama stradală şi parcelariu. Prin

asociere cu tradiţiile specifice slavilor sudici, majoritar etnic în zona Caraşovei, având ca ocupaţie de bază agricultura şi creşterea animalelor putem presupune că vechile aşezări erau formate din gospodării familiare mari, cu clădiri având una sau mai multe încăperi unde locuia şeful familiei alături de descendenţii acestuia, formând locuiri de tip comunitar81. Documentele cartografice din a doua parte a sec. al XVIII-lea dezvăluie faptul că aşezările zonei nu au o structură urbană coerentă, fiecare gospodărie fiind amplasată în mijlocul unui petic de teren cu dimensiuni diferite şi de obicei îngrădit. Situaţia este vizibilă la nivelul localităţilor Caraşova şi Iabalcea, cu elemente definitorii şi pentru Neremed.

Asupra modului de construire apreciem acesta este tributar modelului epoci, a zonei şi a condiţiilor naturale specifice, respectiv locuinţe de suprafaţă de formă dreptunghiulară, mai rar pătrată sau circulară, realizate din lemn şi/sau piatră.

71 Drăganu 1933, p. 259; Radulian, 2007, p. 138.72 Haţegan at al 2006 p. 24073 Popovici, 1904, p. 189-190; Haţegan at al 2006, p. 25074 Mândroane, 2011 p. 7375 Mândroane, 2011, p. 72.76 Ilieşiui, 2011 p. 77; Mândroane, 2011 p. 73-74.77 Feneşan, 2006, p. 3778 Haţegan, 2005. p. 5879 N. Ilieşiu, 2011, p. 77; Mândroane, 2011, p. 74.80 N. Ilieşiu, 2011, p. 7881 T. O. Gheorghiu, Locuirea tradiţional rurală din zona Banat-Crişana, Timişoara, 2008, p.32

20

2.3.2. Perioada 1750- 1900Măsurile luate de autorităţile austriece odată cu intensificarea procesului de

colonizare din Banat, de organizare a spaţiului urban după principii riguroase de urbanism, manifestată mai ales în a doua parte a sec. al XVIII-lea, şi-au lăsat amprenta şi asupra localităţilor comunei Caraşova. La aceste schimbări urbanistice au contribuit şi urmările războiului turco-austriac din 1787-1791, când multe aşezări au fost devastate, casele arse şi populaţia decimată sau pribegită. Pentru refacerea acestora austriecii au impus reguli stricte, atăt în cea ce priveşte dispunerea reţelei stradale, cât şi parcelariul, stabilind pentru fiecare gospodărie terenul aferent şi impunând regula de a construi sub forma unui aliniament stradal Fenomenul este vizibil la nivelul materialului cartografic din prima parte a sec. XIX, când toate cele trei localităţile comunei prezintă caracteristici urbanistice noi.

Sub aspect planimetric se extinde si în cadrul satelor actualei comune Caraşova planuri mai bine adaptate condiţiilor specifice din zonele de munte, în care perimetrul aşezărilor au trebuit să se adapteze unei geometrii impuse de morfologia terenului pe care sunt situate.

În structurarea gospodăriilor se îmbină maniera tradiţională de edificare cu reguli stricte impuse de administraţie, privind dimensiunea curţilor (cca. 400 mp), lăţimea străzii şi nodul de raportare a construcţiilor la calea de acces. Se accentuează tendinţa de conturare a unor gospodării tot mai compacte, formate din clădiri de locuit şi anexe care închid şi definesc un spaţiu interior82

Sistemul de parcelare este dominat de pachete aproximativ dreptunghiulare sau pătrate cu parcele dispuse de o parte şi de alta a străzii principale şi delimitate de străzile secundare în spate, cu latura mică spre stradă. Uneori forma şi dimensiunile parcelelor este condiţionată de morfologia terenului.Loturile de teren destinat fiecărei familii sunt dispuse spate în spate în cadrul parcelei, fiecare lot fiind format din grădină şi curte spre stradă, unde sunt amplasate casa şi acareturile.

În general amplasarea construcţiilor sunt subsumate accesului stradal, perpendicular sau paralel cu strada este casa de locuit care uneori se continuă cu bucătării de vară sau a doua casă, luând forma literei L, eventual zidul/poarta spre stradă iar în partea opusă grajdul şi alte acareturi. Remarcăm prezenţa în toate localităţile comunei a unor ziduri care închid vizibilitatea spre curte, realizate din piatră legată cu pământ sau mortar, mai nou cu cărămidă.Materialele dominante sunt lemnul şi piatra, mai puţin pământul. Ca învelitoare sau utilizat şindrila şi paiele, iar începând cu sfârşitul sec. al XIX-lea şi ţigla.

2.3.3. Evoluţii pe parcursul sec. al XX-leaÎn general pe parcusul sec. al XX s-au păstrat o serie de aspecte legate de

vechea organizare a aşezărilor din cursul sec. XVIII şi XIX, dar în condiţiile în care a slăbitatenţia autorităţilor asupra modului de construire, încă din a doua parte a sec XIX se constată o tendinţă de eludare a vechilor cerinţe privind problemele de urbanism, vizibilă în apariţia unor construcţii care ies din tiparele bine ştiute, prin nerespectarea aliniamentului stradal, a sistemului de îngrădire a curţilor, linearitatea străzilor, densitatea de locuire etc.

În acestă perioadă s-au înmulţit gospodăriile cu două sau mai multe clădiri de locuit sau cu alcătuiri complexe, cu mai multe corpuri de clădire care se însctiu în geometria iniţială curţii. Materialele de construcţie s-au diversificat fiind dominate de cărămidă şi BCA, cu structuri din beton armat, lemnul păstrându-şi preponderenţa numai la acoperiş Ca învelitoare dominant a devenit ţigla iar mai nou tabla metalică, şindrila bituminoasă etc.

În decursul secolului XX s-a apelat tot mai mult la înfrumuseţarea caselor prin pacarea exteriorului acestora cu plăci ceramice în motive populare locale, de o expresivitate şi bogăţie deosebită, care dă aşezării un farmec distinct.

82 Gheorghiu, 2008. p. 38

21

3. IDENTIFICAREA VALORILOR DE PATRIMONIU CONSTRUIT ŞI ARHEOLOGIC 3.1. Situri arheologice3.1.1. Descoperiri arheologice izolateDocumentele arheologice amintesc descoperirea pe teritoriul administrativ al

comunei a unui tezaur preroman împrăştiat (Sursă Rep.Arh. al jud. Caraş-Severin, p. 48)

În cadrul descoperirilor arheologice izolate amintim existenţa unui posibil turn ruinat, prezent astăzi sub forma unei movile la est de Cetatea Grad (Caraşova), precum şi existenţa în punctul "Peste vale" a unei grote în care s-au descoperit fragmente de ceramică medievală târzie. (Ibidem, p. 47)

3.1.2. Situri arheologiceÎn această categorie Repertoriul arheologic al judeţului Caraş-Severin şi

Repertoriul arheologic naţional (format electronic) menţionează existenţa a 18 peşteri din zonă în care au fost identificate urme de locuire umană, din diferite epoci istorice.

În acest context amintim: situl arheologic de la Iabalcea, localizat în Peştera Ţapului, peşteră situată la 3

km SV de sat pe malul drept al râului Caraş. Datare: hallstatt. Cod LMI: CS-l-s-B-10840. Aici au fost identificate urme de locuire aparţinând mai multor perioade; Perioadei de tranziţie la epoca bronzului; Hallstatt şi La Tène

Alături de acestea amintim cetatea feudal timpurie din punctul "Grad", cunoscută sub numele de Cetatea Caraşovei (Cetatea Grad, sau Cetatea Turcului) Ruinele fortificaţiei sunt situate la sud-vest de satul Iabalcea şi la cca. 2 km NE de Caraşova, pe un pinten stâncos de pe versantul vestic al Cheilor Caraşului, la cca. 200 m înălţime faţă de albia râului. Prima menţionare documentare, sub numele de Karasofw castelum (castrum de Carassou), datează din 1323. Este unul dintre cele mai importante monumente istorice a zonei. Monumentul este inclus în Lista 2010, cu numărul de cod LMI: CS-I-s-B-10808.

Cetatea Caraşova (imagine actuală şi plan)

22

3.2. Monumente arhitecturale şi istoriceBiserica romano-catolică, „Adormirea Maicii Domnului” - Caraşova

Principalul monument arhitectural şi istoric pe care Caraşova îl mai păstrează este Biserica romano-catolică, „Adormirea Maicii Domnului”, construită în stil baroc vienez, prin şi a fost sfinţită în anul 1726, prin grija unui grup de călugări iezuiţi. La acea dată aici este menţionată şi existnţa unei mănăstiri. Biserica suferă importante transformări în 1822, când este dotată cu orgă, iar în 1875 este înzestrată cu o icoană a Maicii Domnului (patroana bisericii), pictată şi adusă de la Viena. În 1894 biserica este înzestrată cu o orgă, adusă de la Arad.

Biserica este inclusă în categoria bunurilor de patrimoniu, conform Lisstei 2010, având codul LMI: CS-ll-m-B-11092.

4. VALORI NATURALE, URBANISTICE ŞI ARHITECTURALE LOCALE PROPUSE PENTRU CONSERVARE, REFACERE ŞI VALORIFICARE TURISTICĂ ŞI ISTORICĂ

Peisajul zonei însuşi este unul de mare valoare turistică, De asemenea, pe teritoriul aministrativ al comunei Caraşova sunt cantonate un număr important de obiective naturale valoroase, din care unele incluse în categoria rezervaţiilor naturale. Amintim aici Cheile Caraşului, impresionant canion cu o lungime de aproape 20 km şi o denivelare de până la 250 m, pe care râul cu acela-şi nume l-a ferestruit prin stratele de calcare ale Munţilor Aninei, astăzi rezervaţie de categoria IV IUCN, cuprinsă în cadrul Parcului Naţional Semenic-Cheile Caraşului. Alături de acestea mai sunt o serie de peşteri şi alte cavităţi pe care apa le-a săpat dealungul mileniilor în masa calcarelor.

Pe lângă aceste valori naturale mai amintim: insula pe care o face Caraşul după ce scapă din strânsura Cheilor, la intrare în

Caraşova; malurile râului Caraş în intravilanul localităţii, ideale pentru amenajarea unei

zone de agrement şi promenadă; poienile situate în aval de localitatea Caraşova, pe malul Caraşului, ce pot fi

valorificate turistic, ca locuri de campare, sau prin amenajări turistice mai complexe, dat cu impact mic asupra mediului.

În cea ce priveşte valorile urbanistice locale care se mai păstrează amintim trama stradală din localitatea Caraşova, a cărei structură datează de la începutul sec. al XIX-lea. Aceiaşi situaţie se întălneşte şi în cazul localitatăţii Nermed, unde dezvoltarea aşezării a fost limitată de condiţiile morfologice ale terenului, trama stradală se conservă în bună parte de la începutul formării aşezării pe acestă vatră. Iabalcea de asemenea mai conservă elemente din vechea tramă stradală, care merită să fie menţinute, mai ales în jurul străzii principale.

Deşi astăzi se mai păstrează foarte puţin din zestrea urbanistică a vechiului târg Caraşova, din zestrea clădirilor administrative şi a primelor şcoli construite în sec. XVIII şi prima junătate a sec. XIX-lea, mai pot fi totuşi întâlnite aliniamente stradale care păstrează case vechi, de secol XIX şi început de sec. XX, precum şi alte construcţii, mai elaborate din această perioadă, cu stucaturi şi alte elemente arhitecturale specifice. In acest context propunem conservarea zonei centrale ale Caraşovei unde se păstrează vechi structuri administrative şi de locuire, precum şi din

23

cele două cartiere aşa cum apar şi pe hărţile militare de sec. XIX (1864). Vezi Anexa 3. Clădirea actualei primării din Caraşova, datand de la inceputul sec. XX, (1909),

construcţie in formă de „I”. In elevaţie construcţia are forma de paralelipiped cu inălţimea la cornişă de 4.80 m.

Case vechi de târgoveţi de sec. XIX şi XX, realizate din lemn sau piatră, care işi mai păstrează specificul iniţial (axa lungă aşezată perpendicular pe stradă, 1, 2 camere, acoperiş in două ape, luminatoare la pod...zidul la stradă din piatră etc.)

Bisericuţa de pe dealul Calvaria, datând, de asemenea de la sfârşitul sec. al XIX şi începutul sec. XX, îmbogăţită recent cu aleia "Calea Crucii", cu cele 12 puncte de oprire marcate prin altare cu basoreliefuri reprezentând patimile lui Isus.

Locul de perelinaj de la Curiaciţa, închinat Fecioarei de la Lourdes (altarele şi izvorul local).

Cele două mori de apă care se mai păstrează in Caraşova, din care una încă în stare de funcţionare.

5. CONCLUZII. PROPUNERITeritoriul administrativ al comunei Caraşova se înscrie unui areal habitaţional cu

rădăcinii adânci în istoria acestor locuri. Important centru politic militar şi administrativ, Caraşova îşi pierde rolul începând cu ultima parte a sec. al XVIII, odată cu ridicarea centrelor economice şi miniere de la Anina şi Reşiţa. Cu toate acestea comunităţile de caraşoveni din zonă mai dispun încă de un important potenţial natural, economic, cultural şi etnografic, a cărei valorificare turistică poate da un nou impuls acestor vechi aşezări. Dar pentru valoarea lor istorică, turistică şi identitară, în conformitate cu politicile de valorificare a patrimonoiului istoric comun şi de dezvoltare a turismului, promovate de către administraţia de patrimoniu al judeţului Caraş Severin şi al Regiunii de Vest se impune:

dezvoltarea economică a comunei să se facă pe principiul dezvoltării durabile, prin valorificarea potenţialului uman şi antropic pe care il deţine, în condiţiile conservării şi valorizării importantelor valori naturale, urbane şi arhitecturale pe care le deţine.

dezvoltarea unei infrastructuri turistice specifice, care să ofere servicii într-o ambianţă proprie (Hanul Croat), capacităţi de cazare şi de petrecere a timpului liber în mijlocul naturii;

realizarea proiectului legat de înfiinţarea unui muzeu etnografic şi istoric, propriu;

semnalarea şi valorificarea obiectivelor cu potenţial turistic ale zonei, a infrastructurii urbane vechi de peste două secole, precum şi a cea ce reprezintă râul Caraş pentru comunitate;

valorificarea superioară, într-o manieră durabilă a potenţialului natural oferit de natură, precum relieful carstic şi obiectivele speologice existente;

revalorizarea superioară a cetăţii feudal timpurii din punctul Grad, cunoscută de localnici ca şi Cetatea turcului.

24

25