UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

BIODIVERSITATEA ȘI CONSERVAREA ECOSISTEMELOR

Caracteristicile lacurilor din județul Dolj

Student: Grosan Ovidiu-Mihail

An universitar: 2012-2013

Prin lac înțelegem o întindere permanentă de apă stătătoare, închisă între maluri, caracterizată printr-un bazin relativ consolidat, uneori cu o scurgere la o mare sau un râu, dar nefiind alimentată din apa oceanelor; prezintă o adâncime destul de mare pentru ca lumina să nu pătrundă până la fundul acestuia și un regim termic caracterizat prin stratificare. Totuși, denumirile de „lac” sau „mare” date diverselor întinderi de apă stătătoare nu respectă întru totul această definiție. Uneori se ține cont și de felul apei, (sărată sau dulce) sau de mărimea întinderii de apă. Astfel, Marea Caspică și Marea Moartă sunt de fapt lacuri fără ieșire la ocean, dar care au apă sărată. Alteori, denumirile au un catracter arbitrar, care ține mai mult de tradiție decât de definițiile acceptate ale termenilor, ca de exemplu în cazul Mării Galileii din Israel, care, după toate definițiile, este un lac, neavând ieșire la ocean, fiind format din apă dulce.

Cele mai multe lacuri se găsesc la latitudinile mari ale emisferei nordice, mai mult de jumătate din lacurile lumii fiind cuprinse e teritoriul Canadei. În Europa, recordul este deținut de Finlanda, unde se află circa 187888 de lacuri, din care 60000 prezintă dimensiuni apreciabile.

Informații despre lacuri se găsesc în diferite documente istorice, legate de cedarea unor mosii în care erau cuprinse și lacuri. În Țara Românească in perioada de până la anul 1600 sunt amintite foarte multe lacuri, dintre care menționez: Balta Albă (R. Băilești), Balta Albă (R. Corabia), Balta Bondrei (R. Segarcea), Balta Calului (lângă Dăbuleni), Balta Pârtei (R. Urziceni), lacul Bungițelului (Bucovăț, R. Craiova) etc. Observăm că majoritatea lacurilor sunt din lunca Dunării și în special din Oltenia.

Numărul lacurilor din țara noastră este destul de mare, datorită atât diversității factorilor care au acționat asupra formării cuvetei lacustre – tectonica, litologia, clima, hidrografia, morfologia și societatea omenească - , cât și unităților morfologice variate (de la zona muntoasă de peste 2000 de m altitudine și până la lunca și litoralul Mării Negre) existente în țara noastră.

Întâlnim lacuri pe litoralul Mării Negre (cel mai întins este Razelm) precum și „ochiurile de mare” la înălțimile de peste 2000 de m ale Retezatului și Făgărașului, care au suprafețe mici, dar cu adâncimi ce depășesc 10 m (Zănoaga, Bucura, Bâlea etc).

Inventarierea generală a lacurilor de pe teritoriul țării este destul de dificilă datorită atât neuniformității , neomogenității bazelor topografice, precum și caracterului temporar al unor unități lacustre.

Astfel, în România există peste 3450 de lacuri, din care circa 2300 (63%) sunt provenite pe cale naturală, iar circa 1150 (27 %) prin intervenția societății omenești. Suprafața totală a lacurilor este de circa 2620 km pătrați; raportată la suprafața teritoriului țării (237500 km pătrați) rezultă un procent de 1,1%. Se observă că acest procent este destul de mare și se poate considera peisajul lacustru ca un element important în landșaftul geografic al țării noastre, demn de luat în seamă, în diferitele caracterizări fizico-geografice. Lacurile sunt în general,

mici ca suprafață, circa 23% din ele prezentând o suprafață sub 1 km pătrat, iar circa 77% o suprafață de peste 1 km pătrat.

Lista lacurilor doljene

Balta Acerului (Arcerului) - Ciupercenii Noi, Județul DoljBalta Bagioaica (Balta Begioaica) - Desa, Județul DoljBalta Branistari – Pisculeț, Județul DoljBalta Bulboaicăi - Desa, Județul DoljBalta Călugăreni – Bistreț, Județul DoljBalta Casapu – Pisculeț, Județul DoljBalta Ciuperceni - Ciupercenii Vechi, Județul DoljBalta Cocianu - Desa, Județul DoljBalta Cocoru – Pisculeț, Județul DoljBalta Cofca – Pisculeț, Județul DoljBalta Copăcelu - Desa, Județul DoljBalta cu Perini – Pisculeț, Județul DoljBalta Danoaica - Desa, Județul DoljBalta Duvalmu – Pisculeț, Județul DoljBalta Ghercei - Desa, Județul DoljBalta Godoru – Pisculeț, Județul DoljBalta Iatagan – Pisculeț, Județul DoljBalta Jdeg - Ciupercenii Noi, Județul DoljBalta Lată - Desa, Județul DoljBalta lui Ciulica - Desa, Județul DoljBalta Lunga – Pisculeț, Județul DoljBalta Lunga - Ciupercenii Noi, Județul DoljBalta Maginita - Ciupercenii Noi, Județul DoljBalta Nastasia - Desa, Județul DoljBalta Ochiu - Desa, Județul DoljBalta Oprita - Sapata, Județul DoljBalta Paca – Pisculeț, Județul DoljBalta Păsărica - Desa, Județul DoljBalta Porcului - Desa, Județul DoljBalta Purcărescu - Sapata, Județul DoljBalta Râioasa – Pisculeț, Județul DoljBalta Renca - Negoi, Județul DoljBalta Roșca - Piscu Nou, Județul DoljBalta Sabalia - Desa, Județul DoljBalta Sărata - Piscu Vechi, Județul DoljBalta Sclipcea - Piscu Vechi, Județul DoljBalta Stoicai - Desa, Județul DoljBalta Tagoga - Piscu Nou, Județul Dolj

Balta Tarova - Pisculet, Judetul DoljBalta Tinoasa - Ciupercenii Noi, Județul DoljBalta Topilele - Desa, Județul DoljBălțile Cernelele de Sus - Cernelele de Sus , Județul DoljBălțile Pisculet – Pisculeț, Județul DoljBălțile Preajba - Preajba, Județul DoljBăltile Simnicu de Sus - Simnicu de Sus, Județul DoljLacul Arcear - Desa, Județul DoljLacul Bistreț – Bistreț, Județul DoljLacul Buzatu - Giurgita, Județul DoljLacul Caraula - Caraula, Județul DoljLacul Castranova - Castranova, Județul DoljLacul Cilieni – Băilești, Județul DoljLacul Cornu - Cornu, Județul DoljLacul Dunareni - Carna (Dunăreni), Județul DoljLacul Fântâna Banului - Calafat, Județul DoljLacul Fântânele - Fântânele, Județul DoljLacul Ghindeni - Ghindeni, Județul DoljLacul Golenți - Calafat, Județul DoljLacul Hunia - Hunia, Județul DoljLacul Leu - Leu, Județul DoljLacul Maglavit - Maglavit, Județul DoljLacul Mare - Prunet, Județul DoljLacul Mic - Prunet, Județul DoljLacul Nasta - Dunareni, Județul DoljLacul Piscu - Piscu Vechi, Județul DoljLacul Rast - Rast, Județul DoljLacul Urzica – Urzicuța, Județul DoljLacul Vartop - Vartop, Județul DoljLacul Victoria - Prunet, Județul DoljLacurile Cotofeni – Coțofenii din Dos, Județul DoljLacurile Craiova I - Craiova, Județul DoljLacurile Craiova II - Craiova, Județul DoljLacurile Poiana Mare - Poiana Mare, Județul DoljLacurile Sărata - Sărata com. Dăbuleni , Județul DoljLacurile Teasc (Bălțile Teasc ) - Teasc, Județul DoljLacurile Tuglui - Tuglui, Județul Dolj

Astfel, în județul Dolj, lacurile constituie unități morfohidrologice bine conturate, cu trăsături proprii în morfologia cuvetei lacustre și a regimului hidrologic. Din punct de vedere morfologic, unui lac îi sunt caracteristice următoarele elemente:

-malul lacului, format cel mai adesea fie din versanții depresiunii în care este situat lacul, fie numai din partea inferioară a acestora;

-țărmul lacului reprezintă intersecția versantului cuvetei cu oglinda apei, poziția lui fiind în funcție de variația nivelelor;

- plaja lacului, adică zona înconjurătoare care rezultă din înaintarea și retragerea liniei de țărm datorită variațiilor de nivel anotimpuale și dinamicii lacului;

-prispa lacului este zona submersă, cuprinsă între linia de țărm și schimbarea bruscă a liniei profilului morfobatimetric; panta prispei are o înclinare foarte mică și corespunde platformei continentale marine;

-povârnișul lacustru este panta abruptă, făcând trecerea de la prispa lacului la zona centrală. De multe ori, această zonă poate lipsi sau poate să fie situată în imediata apropiere a țărmului;

-fundul lacului, care reprezintă zona submersă centrală, este de cele mai multe ori foarte puțin înclinat spre un punct unde se găsește adâncimea maximă sau spre mai multe puncte cu adâncimi mai mari. Uneori, în cazul lacurior vulcanice de crater, fundul lacului se reduce la o zonă foarte restrânsă în mijlocul lacului, rezultând tocmai configurația cuvetei lacustre.

Este important de menționat faptul că aceste elemente morfologice se întâlnesc foarte rar în totalitatea lor la un singur loc. Aceste elemente rareori pot fi întrunite într-o singură cuvetă, datorită diversității tipurilor genetice de lacuri.

Caracteristicile morfometrice ale lacurilor doljene joacă un rol important în regimul lor hidrologic. Orice lac de pe suprafața pământului apare și se dezvoltă într-un anumit mediu geografic și acționează reciproc cu acesta.

Particularitățile regimului hidrologic (alimentarea cu apă, variația nivelului, a volumului de apă, a chimismului, regimului termic și dinamic), depind de dimensiunile lacului și de condițiile geografice (relief), climă și scurgere superficială. Ca și celelalte obiecte de apă de pe glob, lacul este una din verigele procesului geografic al scurgerii, a procesului de schimb, a maselor de apă dintre uscat și oceanul planetar, în care factorii geologici, geografici, fizici, chimici, biologici, nu numai că determină însăși schimbul și caracterul acestuia, dar condiționează procesul scurgerii în fiecare bazin de apă.

În fiecare lac, au loc procese hidrologice din ale căror acțiune cumulată rezultă regimul hidrologic al acestuia. Intensitatea și direcția de dezvoltare a acestor procese sunt determinate de mediul geografic în care se găsește lacul. În unele cazuri, procesele higro-geografice au dus la transformarea lacurilor în zone umede de tip mlaștini.

În ceea ce privește regimul termic al lacurilor din județul nostru, putem afirma că două caracteristici importante ale apei (termoconductibilitate fizică mică și căldură specifică mare)

fac ca lacurile să fie acumulatoare de căldură și să influențeze în mod deosebit climatul local al teritoriilor învecinate.

La formarea regimului termic al apei din lacuri participă o serie de componente și anume:

-radiația solară sumară absorbită de apă (Qcp);

-iradierea de întâmpinare a atmosferei absorbită de apă (Qia);

-iradierea apei (Qib);

-căldura care se degajă în timpul evaporației sau a condensării (Qic);

-schimbul de căldură turbulent cu atmosfera (Qta);

-schimbul de căldură cu fundul lacului (Qtd);

-căldura adusă de izvoare și afluenți (Qpr);

-pierderea căldurii prin scurgere superficială și subterană (Qct);

-căldura adusă de ploaie sau cea consumată pentru topirea zăpezii (Qoc);

-căldura emanată în timpul formării gheții sau consumată în timpul topirii ei pe lac (Ql);

-căldura consumată pentru topirea gheții adusă în cuveta lacustră de afluenți (Qlp)

-căldura degajată în timpul formării gheții pe lac și apoi ieșită din lac prin emisari (Qlc);

-schimbarea conținutului de căldură în lac (Q) într-un interval de timp t.

Toate aceste componente se pot prezenta sub forma unei ecuații, a unei sume algebrice, care este egală cu zero. Această sumă algebrică reprezintă căile prin care se acumulează sau se cedează căldura din masa de apă a lacului față de atmosferă și litosferă.

Qcp + Qia + Qib + Qic + Qta + Qtd + Qpr + Qct + Qoc + Ql + Qlp + Qlc + Q = 0

În afară de aceste elemente, în formarea regimului termic al unui lac mai intervin și altele, care pot fi neglijate datorită valorilor lor mici. Printre termenii din ecuația de mai sus,

unii au valoare pozitivă (Qcp, Qia, Qpr și Qlc), alții negativă (Qib, Qct și Qlp), iar ceilalți pot avea valori combinate (pozitive și negative). Dintre termenii cu valori pozitive sau negative, demni de menționat sunt: Qic, care poate fi poziti în timpul condensării și negativ în timpul evaporării; Qta și Qtd care au valori pozitive atunci când direcția schimbului este îndreptată în apă și negative când este îndreptată în atmosferă sau în litosferă; Ql care are valoare pozitivă în timpul formării gheții și negativă în timpul topirii ei; Qoc care are valoare pozitivă în

timpul precipitațiilor lichide și negativă în timpul precipitațiilor solide și, în sfârșit, termenul Q care are valoarea negativă atunci când se mărește cantitatea căldură în lac și pzitivă în timpul micșorării în intervalul de timp.

În general, cantitatea de căldură pe care o primește apa lacului din litosferă prin patul său și cea care se emană în timpul formării gheții poate fi considerată aproape egală cu cea pe care o cedează în litosferă și cu cea care se consumă în timpul topirii gheții, încât, pentru un interval de timp de un an termenii Qtd și Ql pot lipsi din ecuația bilanțului caloric.

Atunci când bilanțul caloric al unui lac se calculează pentru mai mulți ani, termenul Q poate lisi, deoarece are semen diferite (positive sau negative) de la un an la altul, încât valoarea lui pentru un șir de ani va fi aproape zero.

Regimul termic de primăvară începe odată cu creșterea temperaturii aerului față de cea a apei prin realizarea unui flux de căldură îndreptat către masa de apă. Acest moment coincide cu dispariția podului de gheață de pe lac, sau chiar mai devreme. In cazul județului Dolj, în zona de câmpie și coline, încălzirea începe de obicei de la sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie, spre deosebire de zonele muntoase din restul țării, încălzirea acestora începând în luna aprilie și către sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai ( cazul lacurilor glaciare). Temperatura apei lacurilor în perioada podului de gheață se prezintă sub forma stratificației inverse: 0 grade C în stratul de apă de sub gheață și +4 grade C către fundul lacului.

Fig. 1: Pod de gheață pe un lac (Yosemite, S.U.A)

Încălzirea de primăvară începe prin ridicarea temperaturii stratelor superioare și uniformizarea ei pe întreaga vertical, ajungându-se la homotermia de primăvară. Perioada încălzirii de primăvară a apei este foarte scurtă datorită adâncimii mici a lacurilor (majoritatea sub 5m) și a amestecului produs de vânt, care are o intensitate mare în acest anotimp.

Regimul termic de vară începe odată cu prima schițare a unei stratificații directe a temperaturii apei din lacuri. Pentru lacurile din județul Dolj, perioada încălzirii de vară începe odată cu luna mai, spre deosebire de cele din zona muntoasă, la care, încălzirea de vară începe în luna iunie sau chiar în iulie, cum este cazul lacurilor glaciare din zona alpină. Din cauza adâncimii mici a lacurilor, stratificația termică directă nu prezintă cele trei straturi clasice întâlnite la lacurile din zona tropicală: epilimnion, mezolimnion și hipolimnion. Se poate evidenția o trecere bruscă, un salt termic de la pătura superficial de apă la pătura din adâncime.

Stratificația termică directă se realizează foarte repede, dar sub acțiunea vântului se distruge, trecând într-o homotermie ridicată. După încetarea vântului se stabilește din nou o stratificație directă, dar diferențele dintre suprafață și fund sunt mici, de 2-3 grade C.

Regimul termic de iarnă se caracterizează prin răcirea continuă a apei și trecerea ei din faza homotermiei de toamnă la stratificația termică inversă. Datorită temperaturilor scăzute ale aerului, temperature apei la suprafață scade aproape de 0 grade C, iar prin agitație eoliană sau convecție se răcesc și straturile de apă inferioare, încât întreaga masă de apă ajunge la aceeași temperatură, cu mici diferențe între suprafață (mai mică) și fund (mai ridicată).

Instalarea podului de gheață pe lacuri creează condiții special în regimul termic al apei. Astfel, temperatura are o stratificație termică inversă, de la 0 grade C la stratul de apă care vine în contact cu podul de gheață, la 4 grade C sau 5 grade C la fundul lacului.

Realizarea stratificației termice inverse în timpul iernii se datorează și căldurii pe care o primește apa din pământ. În acest caz, cantitatea de căldură primită din litosferă (Qtd) este mai mare decât cantitatea de căldură care se pierde prin intermediul stratului de gheață (Qlc), adică Qtd > Qlc. Acest raport este valabil în cazul lacurilor mici din punct de vedere al suprafeței și puțin adânci.

Se poate spune deci, că în perioada regimului termic de iarnă, la lacurile din județul nostru se pot identifica cele două faze, și anume: răcirea de iarnă, până la instalarea podului de gheață și încălzirea de iarnă, sub podul de gheață.

Perioada regimului termic de iarnă se poate fixa la lacurile din câmpie și coline începând de la 1-15 decembrie și uneori chiar 1 ianuarie , până la sfârșitul lunii februarie și numai în cazuri rare până la 20 martie, spre deosebire de cele din zona muntoasă (în special zona alpină), a căror perioadă este ceva mai lungă, începând din 15 noiembrie, uneori 1 decembrie, durând până la 15 aprilie și chiar începutul lunii mai.

Valorile temperaturii apei pe orizontală: neuniformitatea profilului morfobatimetric și expunerii alternative a unor sectoare din suprafața lacului razelor solare atrage după sine variația temperaturii la aceeași oră și la aceeași adâncime a apei pe orizontală. Deosebirile cele mai mari în repartiția temperaturii pe orizontală se înregistrează la suprafața apei. Astfel, se pot remarca la toate lacurile diferențe mari între temperatura apei la maluri și mijlocul

lacului sau chiar la o distanță mică de mal. Aceste diferențe se datorează adâncimii mici a apei la mal și a încălzirii puternice a uscatului în orele când aerul are temperatura foarte ridicată; există deosebiri mari, de la 2-3 grade C până la 4-5 grade C între temperature apei la țărm și la mijlocul lacului.

Aceste diferențieri între temperatura apei de suprafață, la mal și la mijloc se înregistrează și în perioada încălzirii din timpul toamnei.

Dimineața, temperaturile sunt mai mici la țărm (datorită răcirii uscatului) și mai mari in mijlocul lacului.

Diferențele de temperatură pe orizontală, în adâncime, sunt mai puțin evidente în cazul lacurilor din județul Dolj, deoarece, lacurile ce prezintă o suprafață mai mare, au adâncimi mici, multe dintre ele sub 5 m, si cu un profil morfobatimetric foarte uniform, încât temperatura, la o anumită adâncime, este aproape aceeași, prezentând doar mici diferențe de la un caz la altul. Deci, în ceea ce privește repartiția temperaturii pe orizontală, la lacurile doljene se pot observa diferențe numai în cazul temperaturii stratului superficial.

Mersul diurn al temperaturii are o importanță deosebită în dezvoltarea faunei piscicole. Din cauza adâncimii mici și a suprafețelor mari, lacurile reprezintă bazine acumulatoare de energie calorică, în timpul zilei și de cedare noaptea. Datorită acestei particularități, temperatura apei variază foarte mult în cursul unei zile, în special la lacurile situate în zona umidității deficitare.

Pe lacuri, se poate observa și influența mare a vegetației acvatice și în special a celei plutitoare care formează un strat de reținere a energiei calorice solare (nuferișul). La fel se comportă Spyrogira (mătasea broaștei), care formează o adevărată peliculă peste suprafața apei.

Fenomenele de îngheț pe lacuri au loc în perioada răcirii de iarnă, când temperatura aerului scade sub 0 grade C și suprafața lacurilor se acoperă cu un strat de gheață.

În procesul de formare a gheții sunt necesare trei condiții, și anume:

-suprarăcirea apei;

-prezența în apă a unor nuclee de cristalizare;

-degajarea căldurii rezultată din înghețarea apei.

Fig. 2: Fenomen de îngheț pe lac

În funcție de temperature apei, momentul formării gheții diferă de la un lac la altul. Lacurile sărate, care au o concentrație mare în săruri, au temperature de îngheț sub 0 grade C.

După poziția lacurilor într-o cuvetă adăpostită sau expusă acțiunii vântului, diferă și tipul de gheață care se formează. În cazul lacurilor doljene din zonele de câmpie și coline, unde fenomenul de înghețce produce într-o perioadă când apa este agitată și cad precipitații solide, spulberate din împrejurimi, învelișul de gheață prezintă un aspect grăunțos, culoare alb-cenușiu până la cenușiu închis, spre deosebire de lacurile din zona de munte, unde, stratul de gheață format are o structură cristalină, ușor stratiformă și complet transparentă.

În ceea ce privește lacurile doljene, la toate profilele de gheață, s-a constatat că aceasta este opac-grăunțoasă, slab transparentă, datorită condițiilor de agitație a apei în timpul procesului de îngheț. Pentru acest tip de gheață se pot desprinde o serie de caracteristici. Lipsită de transparență, gheața grăunțoasă are o culoare cenușie-închisă, format din grăunțe mari cu numeroase incluziuni de gaze, particule de praf, nisip, spulberate din zona marginală lacului. Suprafața gheții prezintă multe neregularități, datorită stratului superficial format din topirea și înghețarea zăpezii; uneori, are aspect ondulat. Partea inferioară a podului de gheață este crstalină și transparentă, datorită faptului că s-a format sub învelișul grăunțos.

Deci, atât în cazul gheții transparente, cât și în cazul celei grăunțoase, nu se poate vorbi de un singur strat, existând o stratificație în secțiune verticală, mai mult sau mai puțin vizibilă, de la un caz la altul.

După poziția cuvetelor lacustre în cadrul bazinelor hidrografice, lacurile se pot grupa în două categorii: lacuri cu scurgere și fără scurgere superficială. Pe teritoriul județului nostru, ca de altfel, pe tot teritoriul țării noastre, datorită dispunerii treptelor mari de relief care au permis drenarea întregii suprafețe de către rețeaua hidrografică și deschiderea cuvetelor lacustre din zona muntoasă, unde energia de relief este mai mare, majoritatea lacurilor au scurgere către rețeaua hidrografică.

În afară de cauzele amintite, tipul genetic al cuvetei lacustre influențează și chiar determină, în anumite condiții, raportul cu rețeaua hidrografică. Astfel, lacurile instalate în cratere vulcanice, în doline și polii carstice , în crovuri de tasare, în depresiuni de sufoziune instalate pe podul teraselor, de cele mai multe ori, nu au legătură cu rețeaua hidrografică; lacurile de baraj prin surpare și alunecare, lacurile de luncă, limanele fluviatile, lacurile de tip mostiște, iazurile, prin geneza lor, au legătură cu rețeaua hidrografică.

Lacurile din județul Dolj, situându-se în partea vestică a Câmpiei Române și în Câmpia Dunării, unde lățimea interfluviilor este mică, sunt multe ca număr, dar mici ca suprafață și sunt bogate din punct de vedere al florei și faunei acvatice.

Astfel, nelipsite din orice lac sunt protozoarele, în majoritate de dimensiuni microscopice, măsurând între 1u – 500u. Formele parazite, îndeosebi cele intracelulare, sunt mai mici de 1u. Se întâlnesc însă și forme care se disting cu ochiul liber. Astfel, printre foraminiferi sunt specii care măsoară câțiva centimetri, iar unele micetozoare ajung până la 30 centimetri diametru. La unele protozoare întâlnim stări coloniale, în special la flagelatele verzi (fitomastigine), în care indivizii sunt uniți prin punți protoplasmatice sau printr-o substanță gelatinoasă comună.

Protozoarele au o deosebită importanță, formele libere constituind o verigă importantă în lanțul trofic al bazinelor acvatice. De asemenea, unele specii sunt indicatori biologici ai purității apelor.

Euglena viridis este un exemplu de specie foarte comună în bălți și lacuri, la fel și Amoeba proteus, aceasta din urmă putându-se întâlni pe partea inferioară a frunzelor plantelor acvatice (Nymphaea –nufăr, Valisneria – sârmuliță etc ), precum și din pelicula formată pe suprafața apei. Se găsesc cu ușurință primăvara și vara.

De asemenea, Paramecium caudatum este nelipsit din apele dulci, stătătoare, fiind cel mai evoluat protozoar. Reprezentativă pentru ciliatele din lacuri, este și Vorticella nebulifera, care trăiește fixată pe plante acvatice, animale acvatice și diverse suporturi submerse, având forma unei cupe de 0,2 mm lungime, incoloră.

Fig 3: Euglena viridis (Euglena verde) Fig 4: Amoeba proteus (amiba)

Fig 5: Paramecium caudatum Fig 6: Vorticella nebulifera

Din încrengătura spongierilor, reprezentanții sunt puțini la număr în lacuri, majoritatea întâlnindu-se în apele mărilor și doar câteva genuri în apele dulci (fam. Spongillidae), dintre care, reprezentativ este Spongilla lacustris, ce reprezintă o formă colonială, cosmopolită, întâlnindu-se frecvent în bălțile Dunării, lacuri, precum și în apele lin curgătoare. Acest spongier are forme și dimensiuni variate, prezentându-se ca un manșon pe tulpinile submerse ale trestiilor și altor plante acvatice, sau întins ca o peliculă pe suprafața diferitelor obiecte din apă. Primăvara este de culoare verde, datorită simbiozei cu algele verzi, iar toamna de culoare brună-cenușie.

Fig7: Spongilla lacustris

Caracteristice pentru lacurile din județul nostru sunt și anelidele din clasa hirudinee. Reprezentativă este Hirudo medicinalis (lipitoarea comună), care trăiește în apele dulci, fiind un parazit temporar ce se hrănește cu sângele cald al mamiferelor.

Fig 8: Hirudo medicinalis (lipitoarea comună)

Moluștele au și ele un mare rol în lanțul trofic și în economia umană, și sunt nelipsite în apropierea apelor. Cele mai representative pentru lacurile doljene sunt următoarele:

Viviparus viviparus (Poludina vivipara) este un melc de apă dulce, cu cochilie de formă conică, dextră, rezistentă, verde-măslinie , frecvent întâlnit în bălți și lacuri, fiind comun pentru fauna României.

Limnaea stagnalis, care este caracterizată printr-o cochilie mare, subțire, cu vârful ascuțit, de culoare galbenă-cenușie, cu aspect cornos, frecventă în bălți și lacuri bogate în vegetație, fiind o specie comună pentru fauna țării.

Fig 9: Viviparus viviparus Fig 10: Limnaea stagnalis

Planorbis corneus, prezintă o cochilie mare, senestră, planspirală, apertura oblică; reniformă, de culoare măslinie-brună-închisă. Este comună în apele stătătoare, mai ales în zona de câmpie. În România, este o specie comună în toate regiunile.

Radix auricularia se găsește în lacurile cu apă dulce, dar și în râurile încet curgătoare.

Fig 11: Planorbis corneus Fig 12: Radix auricularia

Lamelibranhiatele sunt, de asemenea, bine reprezentate ]n cadrul faunei acvatice doljene.

Anodonta cygnaea (scoica de baltă) trăiește în lacuri, bălți și iazuri, în special în zonele de șes. Foarte rar este întâlnită la altitudini mai mari. Este una din cele mai mari bivalve din fauna noastră, corpul măsurând 120 – 200mm și până la 600 g greutate. În mod obișnuit, aceste valori sunt la jumătate.

Unio pictorum (scoica de râu) întâlnită atât în apele ușor curgătoare, cât și în lacuri și în bălțile mari din lunca inundabilă a Dunării. Prezintă o cochilie mare, lungimea ei depășind de două ori înălțimea, îngustă, ascuțită posterior. Dentiția este puternică.

Fig 13: Anodonta cygnaea Fig 14: Unio pictorum

Din cadrul clasei crustaceelor, reprezentativ este Astacus leptodactylus (racul de lac), care, gasește loc pentru ascunzători fie în malurile de pământ și vegetația submersă, fie în alte diverse obiecte din apă. Este activ atât ziua cât și noaptea, consumând aproape orice fel de hrană, din acest motiv reprezentând un adevărat sanitar al apelor. Adulții, în lipsa hranei animale, consumă plante submerse și uneori, în căutarea hranei, părăsesc apa. Racul de lac este mai puțin sensibil la deficitul de oxigen și poate trăi câteva zile în afara apei, la temperature scăzute. Ca și celelalte specii de raci autohtoni, nu suportă poluarea chimică.

Fig 14: Astacus leptodactylus (racul de lac)

Brahipodele cuprind animale care au picioare cu saculi respiratori. Reprezentanții ordinului filiopode se disting prin picioare foliacee, unele specii prezentând scut dorsal (Apus cancriformis), iar altele carapace bivalvă (Cysicus tetracerus) sau nude (Artemia salina).

Fig 15: Apus cancriformis Fig 16: Cyzicus tetracerus

Insectele comune sunt Dytiscus marginalis și Cybister frimbriolatus (buhaiul de baltă), reprezentate prin imaginile de mai jos:

Fig 17: Dytiscus marginalis Fig 18: Cybister frimbriolatus

În lacurile doljene se întâlnește și o mare varietate de pești, care prezintă atât interes naturalistic, cât și pentru pescuit.

Cyprinus carpio (crapul), la noi în țară, trăiește în toate lacurile de deal și de șes. Prezintă o colorație care diferă de la argintiu-auriu în ape limpezi, curate, până la verzui negricios în lacurile invadate de vegetație. Are o longevitate relativ mare, ajungând la circa 15-20 de ani. Trunchiul său este acoperit cu solzi mari. Pe laturile corpului se găsește un organ senzorial, linia laterală, distinctă pe trunchi și pedunculul codal. Acest organ este reprezentat printr-un canal scufundat în dermă, de la care pleacă mici tubușoare ce comunică fiecare cu exteriorul prin câte un orificiu. Linia laterală este dreaptă și completă. Datorită mugurilor senzitivi cuprinși în canalul liniei laterale și la care vin terminații nervoase, peștii percep intensitatea și direcția curentului, obstacolele și obiectele în mișcare (hrană și dușmani).

Fig 19: Cyprinus carpio (crapul)

Silurus glanis (somnul), este un pește ) este un pește răpitor din familia Siluridae, ”leneș”, care se deplasează mai mult pe distanțe mici și care are activitate nocturnă, vânând rareori la suprafață, în zone în care curenții sunt slabi.

Fig 20: Silurus glanis (somnul)

Preferă locurile adânci, cu mâl și ape tulburi. Este activ mai ales noaptea, vânând atunci când temperatura apei depășește 4-7 grade C. Adulții au în general o existență solitară.

Perca fluviatilis (bibanul) este o specie răpitoare ce se hranește cu pești mici, raci, viermi, scoici și melci de apă, larve de insecte, icre, broaște. Are o longevitate ce poate ajunge până la 21 de ani, însă, de regulă, nu depășește 6 ani. Masculii se reproduce la vârsta de 1-2 ani, iar femelele la 2-4 ani.

Fig 21: Perca fluviatilis (bibanul)

Abramis brama (plătica)  se întâlnește în lacurile adânci și în râurile lente. Se hrănește cu seminte, râme, melci, raci și scoici. Peștele se poate recunoaște ușor după culoarea verzuie-cenușie plumburie a solzilor pe spate.  Pe părțile laterale are o culoare mai deschisă cu sclipiri perlat-metalice, la exemplarele mai în vârstă nuanțele devenind de culoarea bronzului. Solzii sunt acoperiți abundent de mucus.

Fig 22: Abramis brama (plătica)

Carassius carassius (carasul), originar din Asia de nord. Colorația solzilor lui depinde de apa în care trăiește. În apele mâloase solzii lui bat spre culoarea neagră, în apele bogate în vegetație bate spre verde, iar în cele limpezi culoarea carasului este auriu-maronie. Forma capului este asemănătoare cu cea a crapului, lipsindu-i însă mustățile, iar forma gurii este obtuză, cu buze subțiri. Carasul poate trăi în ape foarte sărace în oxigen, între niște limite ale PH-ului pe care puțini pești le suportă. Este un pește care rezistă și scos din apă, mai multe ore, mai ales dacă este învelit într-o cârpă udă, deoarece nu i se usucă solzii. Se hrănește cu larve, crustacee, vegetație, moluște, icre etc.  Depunerea icrelor durează până la sfârșitul verii. La această specie toate exemplarele peste 2-3 ani sunt femele, deoarece masculii, după această perioadă suferă de fenomenul numit ginogeneză, adică transformarea lor în femele.

Fig 23: Carassius carassius (carasul)

Bibliografie

1. GÎȘTESCU, P., 1963: Lacurile din Republica Populară Română-geneză și regim hidrologic. Editura Academiei Republicii Populare Române, București.

2. SUCIU, M., POPESCU, A., 1981: Lucrări practice de zoologie. Editura Didactică și pedagogică, București.

3. http://www.iucnredlist.org/

4. www.wikipedia.com

5. http://www.e-calauza.ro