CAPITOLUL V. PERSONAL - VIZITATORI Înfiinţarea Muzeului la ... fileProf. Ion Teştiban. În acest...

21
211 CAPITOLUL V. PERSONAL - VIZITATORI Înfiinţarea Muzeului la 1 sept. 1957 însemna pentru directorul acestei unităţi o răspundere foarte mare, mai ales că instituţia nu avea nici un fel de patrimoniu. Un act de numire şi o clădire fără nici un fel de dotare însemnau doar voinţa ca într-un viitor nu prea îndepărtat să se realizeze un colectiv salariat şi o bunăvoinţă a celor care doreau deschiderea unei unităţi muzeale la Roman. Aceştia erau, deocamdată, profesorii de istorie din oraş sau din împrejurimi, care au militat pentru înfiinţarea Muzeului şi doreau dezvoltarea lui. Oarecum înspăimântat de situaţie, dar susţinut de conducătorul nostru de la regiunea Bacău, am început o campanie pentru cercetarea zonei de care răspundeam, fiindu-mi alături soţia mea, care terminase aceeaşi facultate şi urma să devină profesoară în Roman. Cum acest lucru era mai greu de realizat, s-a alăturat muncii de cercetare perieghetică a zonei, cu gândul şi promisiunea de a deveni muzeograf la noua unitate din Roman. Primele cercetări au dus la descoperirea unor aşezări în zona satului Săbăoani şi Gabăra Moldoveni, devenind şi ea membră a colectivului şantierului arheologic de aici. La 6 decembrie 1957 dna. Ursachi Minodora era încadrată pe postul de muzeograf la Muzeul Raional Roman. Prof. Ion Teştiban În acest fel, colectivul instituţiei era format din doi specialişti. În aprilie 1958 se alătura un al treilea membru al colectivului nostru, cu o jumătate de normă, profesorul pensionar Ionel Teştiban, un bun cunoscător al istoriei locale, apreciat de toată intelectualitatea romaşcană. Cu aceasta începea

Transcript of CAPITOLUL V. PERSONAL - VIZITATORI Înfiinţarea Muzeului la ... fileProf. Ion Teştiban. În acest...

211

CAPITOLUL V. PERSONAL - VIZITATORI

Înfiinţarea Muzeului la 1 sept. 1957 însemna pentru directorul acestei unităţi o răspundere foarte mare, mai ales că instituţia nu avea nici un fel de patrimoniu. Un act de numire şi o clădire fără nici un fel de dotare însemnau doar voinţa ca într-un viitor nu prea îndepărtat să se realizeze un colectiv salariat şi o bunăvoinţă a celor care doreau deschiderea unei unităţi muzeale la Roman. Aceştia erau, deocamdată, profesorii de istorie din oraş sau din împrejurimi, care au militat pentru înfiinţarea Muzeului şi doreau dezvoltarea lui. Oarecum înspăimântat de situaţie, dar susţinut de conducătorul nostru de la regiunea Bacău, am început o campanie pentru cercetarea zonei de care răspundeam, fiindu-mi alături soţia mea, care terminase aceeaşi facultate şi urma să devină profesoară în Roman. Cum acest lucru era mai greu de realizat, s-a alăturat muncii de cercetare perieghetică a zonei, cu gândul şi promisiunea de a deveni muzeograf la noua unitate din Roman. Primele cercetări au dus la descoperirea unor aşezări în zona satului Săbăoani şi Gabăra – Moldoveni, devenind şi ea membră a colectivului şantierului arheologic de aici. La 6 decembrie 1957 dna. Ursachi Minodora era încadrată pe postul de muzeograf la Muzeul Raional Roman. Prof. Ion Teştiban

În acest fel, colectivul instituţiei era format din doi specialişti. În aprilie 1958 se alătura un al treilea membru al colectivului nostru, cu o jumătate de normă, profesorul pensionar Ionel Teştiban, un bun cunoscător al istoriei locale, apreciat de toată intelectualitatea romaşcană. Cu aceasta începea

212

înjghebarea unui patrimoniu, cât de cât însemnat, care să constituie baza unei expoziţii, ca principal mijloc de educaţie în zona acestui oraş. Până în anul 1961 a continuat să rămână acest mic colectiv, care, printre altele, a adunat un frumos patrimoniu arheologic ce a stat la baza primei expoziţii de bază, deschisă în anul 1959, în clădirea din str. Ştefan cel Mare nr. 265. Acest material era rodul activităţii noastre întreprinse la şantierele arheologice pe care le-am deschis la Cetatea Nouă a Romanului, la Văleni, într-o aşezare a dacilor liberi şi una neolitică, precum şi în necropola din sec. II-III d.Hr. de la Gabăra-Moldoveni. Odată cu aceasta a început şi o campanie de cunoaştere a zonei etnografice a Romanului, un proces de constituire a unui patrimoniu etnografic, realizat prin achiziţii şi donaţii. Tot acum, familia Ursachi a participat la o campanie de salvare a unor lucrări cu caracter etnografic din zona Hidrocentralei de la Bicaz, de unde am adunat şi pentru Muzeul din Roman, un număr de obiecte cu caracter etnografic, pe care le-am inclus în inventarul Muzeului. Conştienţi că aceasta era doar începutul, gândurile noastre erau pentru constituirea unui patrimoniu mult mai bogat şi mai ales pentru o contribuţie însemnată la cunoaşterea istoriei vechi a acestei zone. Preocuparea mea viza nu doar o expoziţie de bază la Roman, ci cunoaşterea istoriei

acestor locuri, mai ales din punct de vedere arheologic, deoarece numai arheologia putea aduce noutăţi în acest domeniu, care era în mare măsură neexplorat, din lipsă de specialişti. A rămas şi astăzi principalul mijloc de cunoaştere a unor realităţi deoarece prea puţini istorici s-au dedicat arheologiei, iar lipsa unor arhive locale a stopat interesul potenţial al unor oameni de specialitate, mai ales profesori, care să se dedice acestui studiu. În acest fel am considerat că munca noastră căpăta valenţe mult mai mari decât organizarea unor expoziţii. Muzeul era principalul factor de cunoaştere a unor realităţi istorice greu de atins. De aici şi importanţa pe care o dădeam activităţii de cercetare, ca principal factor de intrarea şi menţinerea instituţiei noastre, în marele proces naţional de cunoaştere. De felul cum munceam noi depindea şi ocuparea unui loc important în rândul marilor muzee ale ţării. Acest ţel, considerăm noi, a fost realizat şi susţinut, chiar dacă instituţia noastră, din punct de vedere administrativ, a trebuit să fie mereu subminată, mai întâi ca unitate

raională, apoi închisă într-o formulă administrativă, până în 1992, care stopa orice iniţiativă, la fel cum se întâmplă şi astăzi. În 1961, din dorinţa de a cuprinde şi alte specialităţi, a fost încadrat un nou muzeograf, în persoana d-lui Valeriu Zanoschi, absolvent al Facultăţii de Şt. Naturii din Iaşi, care dorea să înfiinţeze o secţie de Şt. Naturii.

Transferarea, în 1962, a Muzeului de Şt. Naturale din Adjud, la Roman a însemnat şi dispariţia acestei secţii şi apariţia unei unităţi separate, respectiv Muzeul de Ştiinţe Naturale Roman. Tot acum, la instituţia noastră începea colecţionarea unor lucrări de artă plastică, pentru o nouă secţie. De această secţie a început să se ocupe Ursachi Minodora, care, deşi a continuat să mai lucreze în arheologie, până în anul 1967, a devenit întemeietoarea Secţiei de artă plastică, iar din anul 1970, separându-se într-un alt local, devenea unitate de sine stătătoare. Din 1962 Muzeul de Istorie mai primea trei salariaţi – un îngrijitor, un

213

supraveghetor şi un muzeograf, cu o jumătate de normă. Această compoziţie de şase salariaţi a existat până în 1970, când, aşa cum notam mai înainte, se desprindea Muzeul de Artă. Un document din 1977 consemna 5 salariaţi la Muzeul de Istorie şi unul la Muzeul de Artă. Cum nu se putea ca la Muzeul de Artă să fie doar un singur salariat, din proprie iniţiativă am trimis un supraveghetor – de altfel singurul care exista în schema noastră, la Muzeul de Artă, rămânând la istorie doar îngrijitorul care făcea şi supraveghere. În acest fel, pe tot parcursul anilor, până în 1990, muzeul a continuat să existe cu un colectiv extrem de mic, respectiv 4 salariaţi – un îngrijitor, un director, un muzeograf şi un restaurator. Cum în 1990 notam existenţa unui patrimoniu de peste 100.000 piese, ne putem imagina în ce ritm s-a putut lucra şi câtă pasiune a existat pentru realizarea unui asemenea patrimoniu, care întrecea cu mult unele muzee judeţene. Participarea colectivului nostru la marile manifestări ştiinţifice zonale, naţionale şi chiar internaţionale a ridicat prestigiul acestei unităţi, care cu greu mai putea fi anihilată de dispoziţiile administrative venite de la unitatea de la Piatra-Neamţ. Aceste rezultate deosebite au fost legate, în primul rând, de calitatea celor care au lucrat la această instituţie. Fiecare muzeograf îşi avea o temă sau două de cercetare, pentru care îşi ocupa, cel puţin 25% din timp, la care se adăuga munca de evidenţă, activitatea expoziţională şi cea culturală. Pentru cunoaşterea aportului fiecărui muzeograf au fost urmărite realizările privind cercetarea, care se referă la lucrările definitive publicate, în manuscris, fişe de cercetare, rapoarte arheologice, la care se adaugă cercetările perieghetice, evidenţa patrimoniului, achiziţii de noi piese de muzeu, activităţi culturale la sediu, reorganizarea şi îmbogăţirea expoziţiei de bază, realizarea unor expoziţii temporare sau itinerante, participarea la activităţi culturale şi ştiinţifice la sediu sau în alte localităţi. Prezentarea lor în diferitele capitole ale prezentei lucrări ne scuteşte de a detalia aici.

Notele de serviciu, adunările de dări de seamă lunare, trimestriale sau anuale, constituiau prilejuri de a cunoaşte evoluţia unităţii noastre, iar seriozitatea cu care se discutau aceste lucruri, au dus întotdeauna la o îmbunătăţire a activităţii. Deşi de multe ori, păreau excesive prin nota lor de seriozitate şi chiar asprime nu au dus niciodată la conflicte sau pedepse. Seriozitatea muncii a fost mereu răsplătită de o bucurie a unor împliniri, indiferent dacă se referea la aprecierea muncii noastre exprimată de alţii sau dacă ele constituiau doar realităţi interne.

Hordilă D., Spătaru M., Neamţu A., Mantale M.

Chiar în condiţiile în care trebuia să suportăm nedreptăţi pe care le-am semnalat deja, în

perioada 1978 – 1985 nu am încetat să îmbogăţim patrimoniul Muzeului, să participăm activ la munca de cercetare, restaurare sau realizare a unor expoziţii de mare anvergură. Evoluţia patrimoniului, cercetările de teren, inclusiv şantierele arheologice, participările la sesiunile ştiinţifice naţionale, publicaţiile din revistele de specialitate, participările la cursurile de perfecţionare sau susţinerea unui doctorat în 1986 ne scutesc de o prezentare mai largă a acestor realizări.

214

Abia după 1990 situaţia personalului instituţiei noastre avea să se îmbunătăţească. Era, poate, şi teama de răspundere faţă de unităţile din afara reşedinţei de judeţ. Astfel, în 1990 Muzeul de Istorie ajungea la un colectiv de zece salariaţi, apoi în 1992, când deveneam instituţie de sine stătătoare,

cu personalitate juridică, cu 15 salariaţi; 16 în 1993 – 1994; 23 în 1995 şi 28 în 1996 – 1999, la care se adăugau salariaţii de la Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Muzeul de Artă.

Rusu M., Clăpuci R., Aiftincăi M. Acest lucru a durat până în 1999, când, probabil, s-au refăcut structurile tulburate de evenimentele din 1989 şi conducerea judeţului s-a gândit că nu trebuie să existe o unitate culturală din afara centrului de judeţ care să meargă bine, unitate care în cei şapte ani s-a afirmat pe plan naţional şi internaţional, prin realizări de excepţie – respectiv deschiderea unei expoziţii de bază moderne, obţinerea unui premiu pentru cel mai bun proiect expoziţional în urma căruia s-a realizat una din cele mai interesante expoziţii „Situl arheologic de la Brad”, participarea la premiul european EMYA, organizarea de sesiuni ştiinţifice cu caracter naţional cu teme legate de aşezările medievale sau ale dacilor din perioada clasică etc. Aşadar, în primăvara anului 1999 Consiliul Judeţean lua hotărârea desfiinţării Muzeului de Istorie din Roman ca unitate cu personalitate juridică şi trecerea lui, ca secţie, la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Odată cu aceasta se revenea la 20 salariaţi în 1999; 19 în anul 2000; 20 în anii 2001 – 2003; 23 în 2004 şi 22 în 2005 – 2007. De aici oricine poate să-şi închipuie cum este să conduci o unitate de la 50 de km, la care trebuie să adăugăm şi unele abuzuri, pe care deja le-am semnalat la alte capitole. Sus: Mantale M., Paus El. Jos: Rusu M., Aiftincăi M., Carnaru D. Odată cu îmbunătăţirea structurii personalului, începând cu anul 1990, când au apărut încă patru muzeografi, un conservator şi 2 restauratori, la care se adăuga un colectiv administrativ şi de pază, situaţia patrimoniului devine din ce în ce mai fericită, în sensul prelucrării şi punerii în valoare nu numai ca

215

număr, ci şi din punct de vedere al valorificării ştiinţifice şi expoziţionale. Numărul pieselor începe să se mărească atât prin prelucrarea lor ştiinţifică, dar şi prin procesul de restaurare şi inventariere. Acum cercetătorul prelucrează materialul provenit de pe şantier, trece la restaurare, după care se selectează materialul concludent din punct de vedere ştiinţific, care intră în inventar, iar restul se reîntoarce în aşezarea de unde a fost descoperit şi se depozitează într-un anumit loc, pentru a nu se arunca la întâmplare, în alte locuri, unde ar crea fictiv noi aşezări. Numai aşa se explică înmulţirea pieselor în inventarul instituţiei, care a ajuns, în anul 2007 la peste 250.000. Numărul lor putea fi şi mai mare, dacă în ultimii patru ani s-ar fi înregistrat piesele deja prelucrate. Fac excepţie cele câteva sute, care au fost restaurate. Sus: Nicolae N., Ursachi V., Aiftincăi M.

Jos: Radu D., Spătaru M., Băcăoanu L., Mircea O., Staicu Cl., Carnariu D.

Numărul mare de piese din inventarul Muzeului poate fi cuantificat şi prin faptul că suntem în al doilea an de când a început preluarea inventarului de către un nou conservator şi încă mai este mult până se va termina acest proces. Acesta a fost şi motivul pentru care câteva mii de piese aşteaptă inventarierea. Este şi rodul muncii pe care o desfăşor în anii de după ce am fost scos la pensie, prin prelucrarea materialului de la şantierele arheologice mai bogate, cum sunt cele de la Săbăoani, Văleni sau Brad. Aici şi restauratorii au dat dovadă de un mare efort pentru valorificarea unor întregi campanii de săpături. Primul salariat al Muzeului a fost directorul. La 1 septembrie 1957 mă trezeam director al unei instituţii care nu avea decât 8 piese. Nu eram singurul în această situaţie. Directorul Muzeului Regional Bacău, distinsul om de cultură Iulian Antonescu, care era şi şeful nostru ierarhic, nu avea, după cele câteva luni de când era încadrat mai mult. Singura noastră sarcină era de a ne forma un colectiv şi un patrimoniu. De aici au rezultat şi sarcinile pe care le aveam chiar de la începutul carierei. Ca director şi mai ales ca cercetător, nu aveam altă cale decât aceea de a purcede la procurarea de obiecte de muzeu. Acest lucru nu se putea realiza decât prin săpături arheologice, care era singura cale de a forma un patrimoniu, la început capabil să formeze o expoziţie, apoi un volum suficient de mare pentru cercetare. În aceste condiţii nu directorul era cel care trebuia să realizeze aceste deziderate, ci muzeograful, care însemna înainte de toate muncă de teren pentru descoperirea de noi aşezări şi cercetarea lor sistematică. Întotdeauna am văzut în munca unui director de muzeu pe cea de muzeograf, care înseamnă, înainte de toate, cunoaşterea istoriei localităţii şi a zonei adiacente, axarea întregii activităţi pe cercetarea locală pentru a contribui la cunoaşterea cât mai amănunţită a ei. Am folosit toate mijloacele pentru a intra în relaţii bune cu conducerea localităţii, cu cei care puteau să sprijine efectiv o instituţie de genul unui muzeu cu un buget relativ mic, să folosesc bunăvoinţa şi interesul unor persoane dornice să sprijine munca noastră, în special profesorii de istorie şi alte persoane din conducerea locală. Ca director a însemnat, de la început şi până în 1992, gestiunea tuturor bunurilor instituţiei inclusiv a patrimoniului muzeistic şi prin activităţi la dispoziţia tuturor controalelor financiare, responsabilitatea activităţii pe linie de PSI, pentru care am luat şi o amendă, deoarece într-un depozit nu am avut globuri la becuri şi nici procese-verbale de instruire, răspundeam de întreaga activitate în faţa organelor de conducere, făceam aprovizionarea etc. Toate la un loc reprezentau activitatea unui director, care, pe parcursul celor 35 de ani, până în 1992, când a apărut personalul administrativ – contabilul, gestionar, secretar, conservator era realizat de un singur om. De altfel, în tot acest timp nu a existat decât un director, salarizat ca atare doar o parte din această perioadă, un muzeograf, un restaurator – încadrat abia în 1972 şi un îngrijitor. Pe tot parcursul istoriei sale, până la

216

scoaterea la pensie, am fost şi un bun fotograf, realizând zeci de mii de clişee şi fotografii pentru expoziţii, pe şantiere sau pentru fişele de evidenţă. Actuala expoziţie de bază poartă aproape în totalitate amprenta de fotograf reprezentat de conducătorul acestei unităţi. Pe baza acestei activităţi, desfăşurate în special în afara orelor de serviciu, s-au realizat aproape toate transporturile de materiale de la şantierele arheologice sau pentru expoziţiile temporare şi itinerante. Au fost de notorietate ilustrările comunicărilor ştiinţifice susţinute în ţară sau în localitate cu diapozitivele realizate în laboratorul Muzeului de către conducătorul ei. În Roman am realizat prima fotografie în culori, împreună cu regretatul profesor Gh. Rugină. Toate expoziţiile temporare şi itinerante erau realizate de către fotograful reprezentat de conducătorul unităţii. Toată această activitate era destinată bunului mers al instituţiei. În cei 47 de ani şi 4 luni, cât am fost conducătorul acestei instituţii, am lucrat ca director de muzeu, plătit ca atare 16 ani şi 6 luni, o lună am fost muzeograf, 18 ani muzeograf principal şi conducător de instituţie, dar fără salarizare de conducere, 8 ani ca director de instituţie cu personalitate juridică şi 4 ani ca director adjunct al Complexului Muzeal Judeţean Neamţ. Din 1995 am devenit primul cercetător ştiinţific gradul I din muzeele din Moldova. A fost încununarea activităţii mele ştiinţifice depuse timp de peste 50 de ani, cu rezultate deosebite pentru Muzeul de Istorie din Roman, a cărei zestre patrimonială este legată de activitatea conducătorului ei, în proporţie de peste 95%. Deşi lipsit de modestie, am etalat aceste performanţe, nu pentru a scoate în evidenţă cât de importantă a fost munca mea în această instituţie, ci mai ales pentru a constitui un imbold şi un sfat pentru cei care vin într-o instituţie de categoria aceasta, care să înţeleagă faptul că doar munca poate învinge nedreptăţile de tot felul, care vin peste aceste unităţi. Trebuie să repet, cu bani oricine poate realiza multe, inclusiv expoziţii de mare anvergură, publicaţii sau alte activităţi care să le ridice standardele, cu munca doar cei care pot menţine un rol ştiinţific în lumea noastră, a muzeelor. Toate aceste realizări nu erau posibile fără a respecta, înainte de toate, regulile de funcţionare ale instituţiei, programul ei – în cei 47 de ani nu am întârziat niciodată la serviciu, altfel nu puteam să cer celorlalţi să vină la timp, nu am avut nici o zi de concediu medical şi nu am făcut decât două concedii de odihnă. Multe din zilele de odihnă sau chiar nopţi le-am petrecut în depozitele Muzeului sau în laboratorul foto. Al doilea salariat al muzeului, încadrat la data de 6 dec. 1957, a fost Minodora Ursachi, pe postul de muzeograf. Având aceleaşi priorităţi, a participat încă din luna septembrie la cercetările arheologice de la Gabăra – Moldoveni, făcând parte din colectivul de cercetare. În campaniile următoare – 1958 şi o parte din 1959 - a lucrat pe acest şantier, dând chiar numele unui adăpost pe care l-am realizat pe Dealul Gabăra, săpat în pământ şi cu un schelet şi acoperiş din scânduri, care a fost botezat, în cinstea singurului reprezentant al sexului frumos – VILA DORINA. Fantezia şefului nostru de şantier, care nu era altul decât ilustrul Iulian Antonescu, a creat o lume mirifică într-un colţ de ţară unde abia ne puteam potoli foamea. Fiecare zonă mai frumoasă era botezată cu numele cele mai exotice – Capul Bunei Speranţe; Ţara de Foc etc. Brudiu M., Ursachi M. Activitatea de arheolog avea să fie practicată de muzeograful Ursachi M. până în 1967, participând şi la şantierele de la Văleni, unde se ocupa de epoca bronzului şi prima epocă a fierului, Brad şi Săbăoani. Concomitent, începea să adune materiale etnografice şi mai ales lucrări de artă pentru noua secţie care îşi începea activitatea din 1962, despărţindu-se de Secţia istorie, în 1970, când obţinea un nou local, pe str. M. Eminescu, nr. 3. Este de remarcat activitatea de cercetare şi publicare a unui frumos şi important depozit de bronzuri descoperit la Ruginoasa, a unui tezaur de monede imperiale romane descoperit la Simioneşti, în colaborare cu cercetătoarea M. Chiţescu şi

217

publicarea unui material important referitor la un cimitir din perioada de sfârşit a epocii bronzului descoperit la Săbăoani. La 1 aprilie 1958 se încadra, cu o jumătate de normă, unul din cei mai cunoscuţi profesori de istorie din Roman – Ionel Teştiban. Ieşit la pensie cu un an înainte, continua să se ocupe de istoria oraşului Roman, fiind unul din cei mai buni cunoscători şi cercetători. A continuat activitatea, mai ales în cadrul expoziţiei de bază, pe care o prezenta cu pricepere şi entuziasm miilor de cetăţeni şi elevi ai Romanului. Remarcăm şi o activitate publicistică, mai ales în presa locală, unde erau prezentate acţiunile Muzeului, dar şi crâmpeie din istoria locală. A fost un bun sfătuitor şi un ghid excelent al oraşului, care mi-a folosit din plin în toată activitatea mea de cercetător al istoriei acestei localităţi. A continuat să lucreze la instituţia noastră până în luna noiembrie 1964. Între anii 1961 – 1963, a lucrat ca muzeograf, profesoara de istorie Grünberg Rica, care, fiind înscrisă pentru plecarea în Israel, nu mai putea profesa în învăţământ. A lucrat timp de doi ani ca îndrumător în expoziţie. Pe postul rămas vacant prin plecarea dnei Grünberg Rica, s-a încadrat distinsul arheolog Mihalache Brudiu. Timp de doi ani a lucrat ca muzeograf, participând la şantierele arheologice de la Văleni şi Brad. Un arheolog desăvârşit, cu multe calităţi, a dorit să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului Muzeului în special cu materiale din epoca paleolitică, specialitatea domniei sale. A iniţiat şi condus un şantier la Valea Ursului, de unde a adus un frumos şi bogat material din paleoliticul superior. Trebuie să remarcăm, printre altele, şi faptul că dl Brudiu M. a fost şi un mare artist, sculptor, care a lăsat în zonă câteva lucrări deosebit de frumoase şi interesante, printre care bustul lui G. Călinescu, M. Eminescu, Bunicul şi cei doi nepoţi, Bucuria recoltei etc. A contribuit din plin la întocmirea listelor şi inventarelor monumentelor istorice şi de arhitectură din regiunea Bacău, făcând parte din comisiile raionale Tg. Ocna, Roman şi Tg. Neamţ. În cadrul muzeului a restaurat un mare număr de piese arheologice. Plecarea în 1965 la Muzeul Regional Galaţi a însemnat pentru noi o mare pierdere. La Galaţi a făcut multiple cercetări arheologice şi a devenit profesor universitar. În 1964 venea pe postul de muzeograf o altă profesoară de istorie, dna Suciu (Scorţeanu) Elena, care timp de 6 ani s-a ocupat de partea modernă a istoriei. În tot acest timp a lucrat pentru prezentarea expoziţiei de bază a muzeului, activitate de cercetare a istoriei moderne a zonei Romanului şi mai ales organizarea de vizite la muzeu, unde realiza adevărate lecţii cu elevii din Roman. Atrasă din ce în ce mai mult de activitatea didactică, a părăsit muzeul pentru o activitate în învăţământ. În luna august a anului 1965 vine ca muzeograf prof. Hordilă Domniţa. Prin interesul faţă de istoria medie a zonei şi participarea la cercetările arheologice de la Cetatea de pământ a Romanului, această parte a istoriei avea să fie componenta de bază a activităţii în noua instituţie. Mai întâi a făcut parte, în anii 1965 – 1967, din colectivul de cercetări arheologice de la Cetatea Nouă a Romanului, condus de arheologul Lucian Chiţescu, apoi a început investigaţiile proprii în anumite zone ale oraşului Roman. Mai întâi deschide un şantier arheologic lângă Biserica Precista Mică, apoi a urmărit toate săpăturile efectuate în oraşul Roman pentru construcţii, a valorificat acest important material prin publicaţii. Cercetările au fost apoi extinse în zonele rurale ale Romanului, deschizând şantiere arheologice la Buda-Bozieni, Cordun, Feleşti – Trifeşti, Bozienii de Jos, Traian – Săbăoani, Răchiteni, Gherăieşti şi mai ales în marea necropolă şi aşezare de la Săbăoani. Este de remarcat cercetarea celei mai mari necropole medievale din ţară, cea de la Săbăoani, care cuprinde aproape 1500 de morminte, a unei biserici de piatră din sec. XIV şi a unui atelier meşteşugăresc rural descoperit la Traian – Săbăoani. Un merit deosebit l-a avut în perseverenţa cu care a luptat pentru restaurarea şi punerea în valoare muzeistică a două cuptoare pentru ars varul, descoperite în aşezarea medievală de la Săbăoani. Din punct de vedere muzeografic remarcăm activitatea depusă la deschiderea expoziţiei de bază, în special epoca feudală şi modernă, organizarea unor expoziţii temporare de mare anvergură, privitoare la ceramica ştampilată medievală, expoziţiile de etnografie sau expoziţia „Amintiri din Roman” care s-au bucurat de un succes remarcabil. Totodată amintim cele câteva sesiuni naţionale

218

organizate la muzeul nostru, legate de epoca medievală. În calitate de şef de secţie, în perioada cât muzeul nostru avea personalitate juridică, a avut numeroase realizări ştiinţifice şi muzeografice. Pentru perioada 1965 – 1992 s-a remarcat prin activitatea de evidenţă a patrimoniului, organizarea de activităţi culturale şi expoziţionale. A lucrat în cadrul instituţiei noastre mai bine de 34 de ani. Timp de un an – 1992 – a lucrat ca muzeograf, profesoara de istorie Mătăsaru Daniela, care a plecat în învăţământ la Piatra-Neamţ. În acest timp nici nu a reuşit să se adapteze muncii de muzeu. A plecat fără să se mai întoarcă vreodată la instituţia noastră. O altă profesoară, d-ra Iordăchescu Lăcrămioara, părăsea învăţământul pentru a veni la Muzeul de Istorie din Roman. A lucrat la noi aproape doi ani, timp în care a dovedit importante calităţi de cercetător. Iaşul a ademenit-o şi a intrat din nou în învăţământ. Recomandarea pe care i-am dat-o la plecare şi pe care o reproducem în continuare, este edificatoare în acest sens. „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN R e c o m a n d a r e privind profilul profesional şi moral al domnişoarei IORDĂCHESCU MARICICA - LACRAMIOARA, posesoare a buletinului de identitate seria A.B., nr. 074704, eliberat de Poliţia Fălticeni la data de 20 iunie 1986. Studii – Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie şi Filozofie, secţia istorie; Profesia – profesor Funcţia deţinută în unitate – muzeograf Deşi încadrată doar un an şi nouă luni în instituţia noastră, d-ra profesoară Iordăchescu Lăcrămioara a reuşit să ne convingă de buna pregătire profesională, care i-a dat posibilitatea, chiar de la început, să se achite în mod corect de sarcinile ce-i reveneau, într-o meserie cu care lua contact după o perioadă, destul de prolifică, în învăţământ. De altfel, chiar înainte de încadrare la Muzeu, din ceea ce am aflat de la profesorii de istorie din zona Romanului, aveam certitudinea că venirea la instituţia noastră însemna un câştig, în primul rând din punct de vedere profesional. Acest lucru s-a confirmat pe tot parcursul activităţii sale la Muzeul de Istorie din Roman. În contextul unor rezultate foarte bune pe planul îndeplinirii sarcinilor profesionale, disciplina şi disponibilitatea la sarcinile de serviciu au constituit permanenţe demne de remarcat în activitatea sa, îmbinând în mod armonios studiul privitor la definitivarea secţiei de istorie modernă a Muzeului, inexistentă până la venirea domniei sale în instituţie, cu studiul profund legat de marea pasiune – N. Iorga şi istoria universală. De aici a pornit şi ambiţia firească de a se înscrie la doctorat, dovedind că aşteptările profesorilor de la Univ. din Iaşi, în posibilităţile intelectuale ale fostei studente – eminente de altfel, au dat primele semne în rezultatele deosebite obţinute la cele două examene. În relaţiile cu publicul, cu colegii de muncă şi conducerea unităţii, d-ra Iordăchescu Lăcrămioara a dat, în permanenţă, dovadă de calm, înţelegere, ajutor şi o mare disponibilitate la crearea unui climat propice, mai ales, cercetării şi muncii noastre specifice. Tot astfel trebuie menţionat tactul de care dă dovadă în relaţiile cu vizitatorii sau alte persoane ce vin la muzeu fie pentru informaţii legate de istoria locală, fie pentru donaţii sau achiziţii. În contextul unor activităţi legate de munca de cercetare, ne referim, în special la unele lucrări de specialitate pregătite pentru tipar, ca de pildă participarea la realizarea monografiei Romanului, sau unele comunicări susţinute la diverse sesiuni ştiinţifice din ţară d-ra Iordăchescu Lăcrămioara a dat dovadă de o mare capacitate de analiză şi, mai ales, sinteză, ce-i asigură o binemeritată apreciere. Preocupările deosebite, legate, aşa cum spuneam, de istoria modernă a României în contextul istoriei universale, în care un rol deosebit îl au două mari personalităţi – Napoleon şi N. Iorga – constituie o chezăşie sigură a unor realizări de mare răsunet în istoriografia noastră, mai ales că d-ra Iordănescu Lăcrămioara dispune de o mare capacitate de organizare a muncii şi o voinţă deosebită, însoţită de o mare putere de concentrare. Competenţa profesională, disciplina muncii, capacitatea de organizare şi spiritul creator de care a dat dovadă în toată perioada în care a lucrat la instituţia noastră pot fi notate cu un binemeritat foarte bine.

219

Din punct de vedere al profilului moral al d-rei Iordăchescu Lăcrămioara trebuie să remarcăm înaltul grad al conştiinţei profesionale, al simţului datoriei, al corectitudinii în relaţiile cu colegii şi publicul vizitator. În acest context remarcăm promptitudinea cu care şi-a onorat contribuţia la realizarea monografiei Romanului, reuşind, într-un timp record să realizeze o lucrare deosebit de importantă – Istoria învăţământului în Roman – care a fost deosebit de apreciată de colectivul de redactare a lucrării. Constatând o mare disponibilitate în realizarea sarcinilor, o competenţă profesională demnă de remarcat, o corectitudine şi perseverenţă în munca de cercetare ce depăşeşte nivelul unor asemenea activităţi ce le poate oferi învăţământul preuniversitar, capacitatea de analiză şi sinteză, precum şi preocupările deosebite în domeniul istoriei, de care dă dovadă d-ra Iordăchescu Lăcrămioara, constituie suficiente temeiuri în a considera că o aşteaptă un mare viitor.

În contextul acestor constatări, deşi pentru instituţia noastră intenţiile d-rei Iordăchescu Lăcrămioara de a pleca la o altă unitate constituie o mare pierdere, trebuie să fim conştienţi că plecarea într-un centru universitar este o garanţie a faptului că toate aceste calităţi se vor materializa în lucrări de sinteză de o mare căutare, contribuind la ridicarea calitativă a istoriografiei noastre.

Toate rezultatele de până acum obţinute de către d-ra Iordăchescu Lăcrămioara în cadrul unităţii noastre ne îndreptăţesc să acordăm, pentru toată activitatea de până acum, calificativul foarte bine. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” O generaţie tânără care a venit după anul 1995 – anul deschiderii expoziţiei de bază, deşi au trecut mai bine de zece ani, încă nu şi-a spus cuvântul. Activitatea ştiinţifică şi culturală care au desfăşurat-o rămâne să fie analizată de fiecare în parte.

O comparaţie cu ce s-a realizat până la venirea lor nu este de neglijat, mai ales că activitatea la muzeu este uşor de cuantificat. Numărul de piese

220

aduse prin cercetările proprii, prelucrarea lor, publicaţiile ştiinţifice sau organizarea de manifestări expoziţionale de amploare, participarea la viaţa ştiinţifică naţională constituie probe edificatoare ale propriei activităţi. Menţinerea în rândul muzeelor cu activitate bogată este o datorie faţă de instituţie şi faţă de munca înaintaşilor. Izolarea şi mulţumirea că nimeni nu întreabă de performanţe ştiinţifice şi muzeografice vor duce implacabil la uitare şi ieşirea din rândul instituţiilor de valoare.

Nimeni nu va veni să ridice ştacheta activităţii instituţiei. Totul moare devenind o instituţie de cultură fără identitate şi valoare. Semne de revigorare sunt – mari speranţe îmi pun pe muzeografii G. Hînceanu şi A. Ciobanu; să dea Dumnezeu să fie şi alţii. O regretabilă pierdere a constituit-o şi plecarea d-rei Munteanu Elena - Roxana care a găsit, cum era şi normal, un loc mai bun la Piatra-Neamţ.

O activitate meritorie au avut-o şi restauratoarele, în special dna Spătariu Mariţa, care a lucrat mai bine de 32 de ani, precum şi celelalte din generaţia tânără, care au dat dovadă de pasiune şi pricepere. Activitatea lor a fost prezentată la alt capitol. La realizările mai recente, respectiv în ultimii 20 de ani, au contribuit atât sectorul administrativ-contabil cât şi echipa de muncitori. Prezentarea celor câteva dări de seamă din anii 1992 – 1999 sunt edificatoare în acest sens. Plecarea unor salariaţi în alte unităţi mi-au oferit posibilitatea să le prezint recomandări din care să reiasă aportul lor la activitatea Muzeului şi capacitatea de care au dat dovadă în munca depusă.

Printre aceste recomandări, pe care le prezentăm în continuare, apar şi unii salariaţi care nu au mai plecat de la unitatea noastră, printre ei dl. Spătariu Dan Gianni şi dna Aiftincăi Maria. Dna Rusu Maria, fostă şefă contabilă, a părăsit instituţia. „R E C O M A N D A R E dată în anul 1999

În decursul celor 6 ani de când dl Spătariu Dan Gianni lucrează la Muzeul de Istorie din Roman, instituţia noastră a beneficiat de aportul muncii sale într-un domeniu în care, deşi nu este specializat, talentul şi marea disponibilitate de care a dat dovadă, a făcut să realizeze numeroase lucrări de mare performanţă, în special în domeniul desenului tehnic-arheologic, cât şi în cel artistic – ca grafician. Deşi este inginer mecanic, la instituţia noastră a lucrat pe postul de muzeograf-

221

desenator, realizând un mare număr de desene şi grafice, dovedind marea lui capacitate de adaptare, mult profesionalism, corectitudine şi ingeniozitate. A avut şi are un comportament ireproşabil faţă de colectivul din care face parte, sărind în ajutorul colegilor atunci când este nevoie, prietenos şi sincer faţă de cei din jur – toate la un loc îl recomandă ca un om de aleasă ţinută morală şi intelectuală, oricând primit şi încorporat în colectivul oricărei unităţi economice sau culturale. Harnic şi cu multă putere de muncă, ajută şi îndeamnă membrii colectivului din care face parte la realizarea sarcinilor instituţiei, iar profesionalismul cu care îşi realizează obiectivele muncii sale constituie o siguranţă a mersului înainte a oricărui colectiv. Toate aceste calităţi ale dlui Spătariu Dan Gianni îmi dau prilejul să-l recomand cu căldură tuturor unităţilor economice sau de alt profil, care îi pot oferi condiţii mai bune, în special în domeniul salarizării, fiind conştient că nevoile unei familii sunt mult mai mari faţă de ceea ce o instituţie de cultură îi poate oferi. Este, de altfel, singurul motiv pentru care fac o recomandare la plecarea unui salariat din unitate. DIRECTOR ADJUNCT, Dr. V. Ursachi” „COMPLEXUL MUZEAL JUDEŢEAN NEAMŢ MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Str. Cuza-Vodă Nr. 19 R E C O M A N D A R E dată în anul 1999 În decursul celor 7 ani şi 4 luni, de când dna Aiftincăi Maria lucrează la Muzeul de Istorie Roman, instituţia noastră a beneficiat de aportul muncii sale în domeniile casieriei şi secretariat-dactilografiei. Marea disponibilitate de care a dat dovadă a făcut să realizeze numeroase lucrări de mare complexitate dovedind mare capacitate de adaptare, mult profesionalism şi corectitudine. A avut şi are un comportament ireproşabil faţă de colectivul din care face parte. Este o persoană de o aleasă ţinută morală şi intelectuală, oricând primită şi încorporată în colectivul oricărei unităţi sau instituţii. Harnică şi cu multă putere de muncă, ajută şi îndeamnă membrii colectivului din care face parte la realizarea sarcinilor instituţiei, iar profesionalismul cu care îşi realizează obiectivele muncii sale constituie o siguranţă a mersului înainte al oricărei unităţi. Toate aceste calităţi ale dnei Aiftincăi Maria îmi dau prilejul s-o recomand cu căldură tuturor unităţilor sau instituţiilor, având în vedere că la unitatea noastră postul de casier s-a desfiinţat în urma includerii Muzeului de Istorie Roman în componenţa Complexului Muzeal Judeţean Neamţ şi fiind conştient că nevoile unei familii sunt mult mai mari faţă de ceea ce o instituţie de cultură îi poate oferi în domeniul salarizării. DIRECTOR ADJUNCT, Dr. V. Ursachi” „COMPLEXUL MUZEAL JUDEŢEAN NEAMŢ MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Str. Cuza-Vodă, nr. 19 R E C CO M A N D A R E

222

Timp de 7 ani, din 1992 până în luna aprilie 1999, d-na Rusu Maria a răspuns, în cadrul Muzeului de Istorie din Roman de activitatea economico-administrativă, în calitate de contabil-şef, iar în ultimele şase luni, odată cu desfiinţarea instituţiei noastre ca unitate de sine stătătoare, devenind secţie a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, a fost transferată la Piatra-Neamţ în calitate de contabil. Datorită priceperii, pasiunii şi abnegaţiei cu care a condus acest sector, unitatea noastră a fost printre cele mai prestigioase instituţii muzeistice din ţară, cu performanţe zonale, naţionale şi chiar internaţionale. Competenţa şi profesionalismul de care a dat dovadă pe tot parcursul anilor cât a fost contabil şef şi în ultimele şase luni la Piatra-Neamţ, au adus însemnate beneficii şi mari realizări atât din punct de vedere al îmbogăţirii patrimoniului, cât, mai ales, în crearea unor condiţii mult mai bune pentru salariaţii noştri. Meritul dnei Rusu Maria este cu atât mai mare, cu cât dorinţa de a se realiza multe lucruri în instituţie a fost talonată de găsirea unor soluţii optime pentru orientarea, cu precădere a fondurilor, către cele mai importante sectoare ale muzeului. Menţionăm, de asemenea, marea capacitate de muncă în cadrul realizării tuturor sarcinilor legate de cheltuirea bugetului, a drepturilor salariale, care presupun, în condiţiile actuale, eforturile deosebite şi o muncă intensă, datorate, mai ales, deselor schimbări privind indexările, preţurile etc. Introducerea pe calculator a serviciilor contabile a fost, de asemenea, o realizare a dnei Rusu M. Răspunzând de întreg sectorul administrativ, trebuie să menţionăm abilitatea cu care atrage colectivul la muncă, pentru păstrarea integrităţii patrimoniului, evidenţa lui şi crearea unor condiţii optime de muncă. Profesionalismul cu care şi-a realizat obiectivele muncii, puterea de muncă şi comportamentul ireproşabil faţă de cei din jur, aleasa ţinută morală şi intelectuală îmi dă prilejul să o recomand cu căldură tuturor celor care doresc să realizeze obiective majore în activităţile economico-financiare. Atât Muzeul din Roman cât şi Complexul Muzeal Neamţ s-au despărţit cu regret de dna Rusu Maria, despărţire impusă de momente grele ale instituţiei noastre, dar şi greutăţii cu care se putea realiza o navetă la Piatra-Neamţ, care îi măcina timpul, banii şi forţele, în condiţiile în care o familie foarte bine închegată o aştepta la Roman. DIRECTOR ADJUNCT, Dr. V. Ursachi” Aceste recomandări se referă la situaţia din anii de după desfiinţarea Muzeului de Istorie din Roman ca unitate cu personalitate juridică.

PERSONALUL MUZEULUI DE ISTORIE

1957 - 2007

Nr.crt

Numele şi prenumele

Anul încadrări

i

Funcţia şi perioada Pregătirea

Anul plecării,

pensionarea

Obs.

1 Ursachi I. Vasile

1 sept. 1957

director-1-IX-1957-1.III-1974

muzeograf, 1 III-1974-1 IV-

1974 muzeograf

principal-şef instituţie, 1 IV-

1974-1 VII-1992 director, 1 VII-1992-1IV-1999-

fac. de istorie,doctor în istorie din 1986,

cercetător ştiinţific, gr. I

din 1995

1-I-2005

223

cercetător gr.I director adj.

Complex, 1 IV-2000-1 I-2005

2 Ursachi Minodora

6-XII-1957

muzeograf fac. de istorie 1-I-1970

La muzeul de Artă

3 Teştiban Ion 1-IV-1958 muzeograf fac. de istorie 1-XI-1964

4 Dascălu Vasile 1-VI-1961 îngrijitor şcoala generală 1-VI-1969

5 Rotaru Ana 1-VI-1961 supraveghetor liceul teoretic 1-I-1970 la muzeul

de artă

6 Grümberg Rica 1-X-1961 muzeograf fac. de istorie 1-VIII-

1963

7 Spânu Maria 13-I-1961 muzeograf fac. de istorie 15- IX-1961

transf. învăţ.

8 Brudiu Mihalache

1-VIII-1963 muzeograf fac. de istorie 1-VIII-

1965 transf. Galaţi

9 Suciu

(Scorţeanu) Elena

1-XII-1964 muzeograf fac. de istorie 1-IX-1970 transf.

învăţ.

10

Hordilă Domniţa

1-VIII-1965

muzeograf, şef secţie, 1992-

1999 fac. de istorie 1-III-1999

11 Neamţu Ana 1-VI-1969 îngrijitor şcoala generală 1-I-1983

12 Spătaru Mariţa 1-IV-1972 restaurator liceul teoretic 1-VII-

2004

13 Nahoi Elena 1-IV-1973 supraveghetor şcoala generală 1-VII-

1973 transf.

14 Mantale Maria 1-XII-1975 supraveghetor şcoala generală 1-VIII-

1998

15 Afloroaiei Minodora

1-VI-1976 supraveghetor şcoala generală 1-XII-

1976 transf.

16 Coroi Maria 1-XII-1976 îngrijitor şcoala generală 1-I-1977 transf.

17 Paus Elena 1III-1986 îngrijitor şcoala generală

18 Carnariu Doina 1-II-1990 conservator lic. ind.

alimentară 1-I-2005

19 Radu

(Aioanei) Daniela

1-II-1990 custode liceul teoretic

20 Amariei (Băcăoanu) Lăcrămioara

1-VIII-1990

custode, I-VII-2004-restaurator liceul agricol

21 Barcan Ion 1-VIII-1990 tâmplar şcoala

profesională 1-III-1994 transf.

22 Pascariu Gheorghe

1-III-1994 tâmplar şcoala

profesională 1-III-1995

224

23 Iftimie Ioan 1-II-1990 paznic şcoala profesională

24 Iordăchescu Lăcrămioara

1-IV-1990 muzeograf fac. de istorie 1-IX-1992

transf. învăţ. Iaşi

25 Rusu Maria 1-VI-1992 contabil şef liceul economic 1-IV-1999 transf.

26 Aiftincăi Maria

1-VI-1992

secretară, casieră, 1-IV-

1999-custode, 1-V-2005-

conservator

liceul teoretic

27 Clăpuci Rodica

1-VI-1992 administrator liceul teoretic 1-IV-1999

transf. muz. de şt. nat.

28 Radu Petru 1-VI-1992

muncitor calificat liceul teoretic

29 Mătăsaru Daniela

1-XII-1992 muzeograf fac. de istorie 1-IX-1993 transf.

învăţ.

30 Spătaru Dan Giani

1- III- 1993

desenator, 1-I-2005-şef serviciu

fac. de mecanica

31 Cozma Constantin

1-III-1995 tâmplar liceul industrial 1-IV-1999 transf.

32 Iosub Costel 1-III-1995 zidar şcoala

profesională 1-IV-1999 transf.

33 Grădinaru Daniel

1-III-1995 electrician liceul industrial 1-IV-1999 transf.

34 Luca Leonard 1-III-1995 paznic liceul teoretic

35 Mihăilescu Romeo

1-III-1995 paznic liceul agricol 1-VI-2001 transf.

36 Chiriac Sorin 1-III-1995 paznic liceul

37 Mircea Otilia 1-VIII-1995 restaurator fac. de geologie

38 Cerescu Irina Sanda

1-VIII-1995 restaurator fac. de chimie 2004 deces

39 Mantale Toader 1-II-1996 şofer şcoala

profesională 1-VI- 1996 transf.

40 Lazăr

(Butnariu) Iulia

1-VIII-1996 muzeograf fac. de istorie

41 Nicolae Răzvan

1-IX-1996 şofer şcoala

profesională 1-IX-1997 transf.

42 Butnariu Relu 1-VIII-1996 muzeograf fac. de istorie

43 Ciobanu Daniel

1-VIII-1996 muzeograf fac. de istorie 2-V-2000 demi

sie 44 Sâlică Vasile 1-X-1997 şofer şcoala 1-V-2005 pensie

225

profesională

45 Rotaru

(Nicolae) Nicoleta

1-III-1995 custode sală liceul teoretic

46 Munteanu Elena Roxana 1-I-2001 muzeograf fac. de istorie 30-III-

2002 transf.

47 Carnariu Neculai

1-VII-2001 paznic liceul industrial

48 Hânceanu George 1-I-2003 muzeograf fac. de istorie,

doctorand

49 Lupu Gabriela 1-IX-2004 restaurator fac. de chimie

50 Buză Costică 15-III-2004 zidar şcoala

profesională

51 Dram Costel 15-III-2004 zugrav Şcoala

profesională

52 Focşăneanu Mariana

1-VII-2004 custode liceul teoretic

53 Adrian Ciobanu 1-I-2005 şef secţie fac. de istorie.

doctorand

54 Aiftincăi Vasile

11-V-2005

muncitor calificat liceul industrial

55 Baciu Rodica 1-XI-2005 custode liceul teoretic

Cel mai important indicator al valorificării activităţii de cercetare îl constituie, pe linie de muzeografie, vizitatorii la expoziţia de bază. Cu toate că acest indicator poate fi uşor identificat, pe baza biletelor de intrare la expoziţii, unele reglementări interne sau chiar impuse de regimul intern şi internaţional al unităţilor de profil, cum ar fi ziua liberă (fără taxă) de intrare la muzee, unele facilităţi pentru elevi, studenţi sau militari ori elaborarea statisticilor globale, prin unirea vizitatorilor cu plată cu cei de la expoziţiile temporare sau itinerante etc. acest indicativ este destul de relativ. O analiză a statisticilor anuale ne arată o mare diferenţiere în ceea ce priveşte numărul de vizitatori. Pentru anii când situaţia statistică nu îngloba şi vizitatorii de la expoziţiile volante sau temporare, numărul vizitatorilor este mai mic. Pentru anii când se raporta numărul total al vizitatorilor, cu plată sau fără plată, acest număr devenea mult mai mare. Totuşi el reprezenta o realitate, deoarece aceste expoziţii făceau parte din valorificarea muzeografică a tuturor cercetărilor noastre. Numărul acestor vizitatori putea fi controlat mai ales prin semnăturile pe care le lăsau în cărţile de onoare ale Muzeului sau expoziţiei respective, vizitatorii individuali sau conducătorii de grupuri. Trebuie să menţionăm că la începutul activităţii noastre, în primii ani, nu se percepea taxă de intrare. O adresă din anul 1966 stipula faptul că la Muzeul de Istorie din Roman nu se percepe taxă de intrare. Abia din anul următor am început să raportăm primele venituri provenite din taxa de intrare la muzeu. Pentru expoziţiile temporare nu se percepea nici o taxă, indiferent unde erau deschise aceste expoziţii. Abia mai târziu, după ce am organizat expoziţii temporare la sediu, acestea au început să fie vizitate pe baza unei taxe de intrare. Cu toate că taxele de intrare nu erau prea mari, acest lucru a constituit un motiv ca numărul vizitatorilor să fie din ce în ce mai mic. După anul 1990 acest număr s-a micşorat mereu, fiind vizibil privind fugitiv tabelul alăturat. Renunţarea la obligativitatea ca elevii să viziteze măcar o dată pe an Muzeul, a dus la micşorarea numărului de vizitatori în principal al elevilor, care preferă acum manifestările distractive. Dispare, încetul cu încetul, interesul pentru educaţia patriotică şi odată cu aceasta bunul obicei de a se vizita muzeele. O pierdere cu consecinţe grave în formarea unor intelectuali de vază ai societăţii româneşti.

226

Prima expoziţie deschisă în 1958 a fost vizitată de un număr de 3000 persoane; în anul următor numărul lor s-a micşorat, ajungând la doar 2100 vizitatori. Începând cu anul 1960, când expoziţiile itinerante încep să fie mai numeroase, creşte şi numărul vizitatorilor, care depăşeşte cifra de 15.000, ajungând în anul 1964 la peste 45.000 vizitatori. Începând cu anul următor – 1965 – raportarea statistică se făcea fără vizitatorii de la expoziţiile temporare şi itinerante, ajungând astfel la doar 22.000 vizitatori rămânând oarecum constant până în anii 1968 – 1969, când Muzeul intra în reparaţii. În 1970 notam doar 2100 vizitatori, după care, un nou val de mărire a numărului lor, ajungând în 1978 la peste 64.000 vizitatori. Acest număr constituie vârful graficului deoarece în anii următori, doar cei din 1985 şi 1988 mai cuprind cifre de peste 50.000 vizitatori, din care majoritatea la expoziţiile itinerante şi temporare. După anul 1990, ca o consecinţă şi a factorului pe care l-am menţionat mai înainte, numărul vizitatorilor devine din ce în ce mai mic. Doar în 1995, când se deschidea noua expoziţie în Palatul Nevruzzi, numărul vizitatorilor depăşea 27.000, urmată de anii 1996 şi 1997, când se mai păstra la o cifră mai rezonabilă, între 15.000 şi 16.000, pentru ca în anii următori să nu depăşească 6500 – 7000. În ultimii ani, respectiv 2004 – 2005, nu mai vizitau expoziţia de bază decât 2000 – 3000 persoane, pe an.

VIZITATORI – MUZEUL DE ISTORIE

Nr. crt. Anul Nr. vizitatori Observaţii

1 1959 2.100 7.000 -

expoziţii volante

2 1960 15.000 3 1961 25.110 4 1962 35.463 5 1963 43.231 6 1964 45.126

7 1965 68.162 22.000-semnături în cartea de impresii 46.162 - itinerante

8 1966 44.989 31.829- semnături 13.160-itinerante

9 1967 28.ooo 17.500- semnături 10.500-itinernte-reparaţii

10 1968 16.100 9600- semnături 6.500-itinerante-reparaţii

11 1969 7.500 reparaţii 12 1970 2.100 reparaţii 13 1971 12.500

14 1972 34.196 12.250- semnături 21.946-itinerante

15 1973 21.735 16 1974 32.960 17 1975 39.499 18 1976 46.980 19 1977 45.110 20 1978 64.986 21 1979-1984 nu avem date statistice 22 1985 41.200 23 1986 6.793 24 1987-1993 nu avem date statistice 25 1993 2.164 expoziţie temporară

227

26 1995 9.173 cu taxă 27 1996 4.193 cu taxă 28 1997 nu avem date statistice 29 1998 Nu avem date statistice 30 1999 2.326 cu taxă 31 2000 2.981 cu taxă 32 2001 3.406 cu taxă 33 2002 3.471 cu taxă 34 2003 3.606 cu taxă

Din perioada când expoziţia noastră era vizitată de un număr relativ mare de vizitatori, consemnăm şi câteva impresii lăsate de conducătorii unor grupuri sau de persoane particulare. Aşa de pildă, în data de 7 sept. 1965 profesoara Speranţa Nădejde din Mărăşeşti scria în registrul nostru de vizitatori, care ţinea şi locul de înregistrare după care evaluam numărul de vizitatori (fiecare trebuia să lase o semnătură): „Am vizitat Muzeul de Istorie din Roman cu un grup de 60 de elevi şi profesori din Mărăşeşti. Am rămas profund impresionată de acest Muzeu şi vă dorim succese frumoase şi pe viitor”. Un grup de 50 persoane de la Şc. Prof. a Fabricii de Zahăr din Roman lăsa în cartea noastră de impresii următoarele cuvinte: „Elevii au privit cu mult interes exponatele. De asemenea, am admirat tablourile artistului ieşean Victor Mihăilescu – Craiu”. Aceasta se întâmpla în data de 7 noiembrie 1965, în perioada când Secţia de artă plastică se afla în aceeaşi clădire. Tot la această expoziţie, în data de 1 decembrie 1965, un profesor consemna: „N-am întâlnit pe V. Mihăilescu – Craiu în expoziţie, dar am stat de vorbă cu lucrările lui, care sunt o manifestare plastică plăcută pentru oraşul nostru. Peisajele, naturile moarte, florile emoţionează prin măiestria cu care sunt executate. Artistul stăpâneşte mijloacele de expresie şi transpune în imagini conţinutul cu luminozitate şi claritate cromatică. Un puternic simţ al distribuirii pastei, o armonie a tonurilor şi autenticitate în compoziţie. Compoziţia, cu simţ concepută, desenul ireproşabil, iată calităţi care se desprind din lucrările expuse. Îl rugăm să ne mai dea prilejul să-l admirăm şi să-l apreciem”. Din această consemnare putem trage concluzia că acţiunile noastre muzeografice erau apreciate şi de oameni de specialitate, care nu puteau ajunge în marile oraşe pentru a lua contact cu lumea ştiinţifică sau artistică a vremii.

Un mic grup de vizitatori din Paris, consemna în cartea noastră de impresii: „Nous avons apprécié ici plusieurs piécés provenant des anciennes cultures”. Un alt vizitator scria în cartea de impresii, la data când vizita acest muzeu – 31.07.1970: „Modul cum este organizat şi varietatea expunerii, reflectă pe deplin strădaniile şi munca perseverentă a colectivului de aici, care se străduieşte, neprecupeţind eforturile, să îmbogăţească permanent gama obiectelor expuse. Mi-a plăcut mult şi voi reveni curând pentru a vedea ce e nou în activitatea Muzeului”. Un alt vizitator din Roman, la data de 08.08.1970, scria: „Numeroasele materiale arheologice ale Muzeului

demonstrează existenţa şi evoluţia vieţii de pe teritoriul României, atât în timpurile cele mai vechi – epoca antică, cât şi în cele mai noi – feudalism. Consider acest Muzeu un înflăcărat document al trecutului glorios al poporului nostru. Felicitări organizatorilor”. Două grupuri de elevi de la Şcoala Generală din Gâdinţi lăsau în cartea de impresii următoarele rânduri: „Astăzi 29.XI.1970, clasele a IV-a de la Şcoala generală Gâdinţi, au vizitat cu plăcere şi interes Muzeul de Istorie din Roman, care ne întregeşte cunoştinţele în legătură cu istoria poporului nostru. Toate mulţumirile pentru explicaţii”, „Aprecieri pentru modul de organizare şi

228

prezentare a exponatelor şi mulţumiri tovarăşei muzeolog pentru explicaţii. Am văzut lucruri interesante, care vorbesc despre trecutul îndepărtat al meleagurilor noastre şi astfel ne-am îmbogăţit cunoştinţele acumulate la frumoasele ore de istorie. Sincere felicitări şi mulţumiri. Clasele a VI-a A şi B – Şcoala Generală Gâdinţi – 29.XI.1970”. Unul din renumiţii profesori de biologie de la Liceul Roman-Vodă, autorul unui frumos

muzeu şcolar de biologie, profesorul emerit Mihai Poenaru, după o vizită făcută la Muzeul nostru, pe 11 iunie 1974, scria în cartea de impresii: „După ani de zile, am vizitat astăzi Muzeul de Istorie al Romanului. Nu ştii la ce să te opreşti mai mult: la „documentele” ceramice, unelte paleolitice, neolitice etc. din diversele localităţi ale fostului judeţ Roman, ca de exemplu Văleni, Moldoveni, Brad, Săbăoani, sau la „documentele” cetăţii muşatine a lui Roman Voievod sau la pietrele aduse de la Cetatea Nouă Smirodava. Toate sunt documente ale trecutului nostru, plin de lupte şi greutăţi şi tot acest preţios material expus în săli este rodul muncii colectivului de sub conducerea tov. Ursachi V. Sincere felicitări tuturor celor care au muncit pentru realizarea acestor exponate, căci acum 30 de ani nu ştia nimeni ce material istoric se găseşte în teritoriul Romanului. Îmi permiteţi să sugerez o idee: documentul lui Roman Voievod despre înfiinţarea Cetăţii muşatine ar trebui să aibă alăturat o traducere cu litere latine pentru romaşcani, cât şi alţi vizitatori, să-şi dea seama de

conţinutul acestui document. Urez colectivului de la Muzeul de Istorie noi succese în valorificarea trecutului acestor meleaguri”. Adăugăm la acest frumos text o apreciere a unui inginer din Bucureşti – C. Andronic, care la 16 sept. 1974 vizita Muzeul nostru: „Vizitând acest Muzeu, am aflat pentru prima dată că la Roman s-a organizat aşa de bine acest muzeu, cu piese f. importante din trecutul nostru istoric. Felicit pe organizatori şi pe localnici, în special pentru munca şi osteneala dăruite”.

După doi ani, în luna aprilie 1976, un vizitator dintr-o altă provincie a României, lasă impresiile pe care şi le-a avut la prima vizită în oraşul nostru şi la Muzeul de Istorie: „Este pentru prima dată când vin pe meleagurile Moldovei, această parte a ţării cu o istorie atât de frumoasă şi bogată. Primul oraş pe care l-am vizitat a fost oraşul Roman. Am trecut întâi pe la Stejarul Unirii, apoi pe la Liceul Roman-Vodă şi acum la Muzeu. Am rămas foarte impresionat de varietatea şi bogăţia obiectelor expuse aici şi mai ales de grija cu care sunt păstrate aici. De asemenea, am rămas impresionat de pregătirea ghizilor de aici, care ne-au dat explicaţii amănunţite şi preţioase, care ne-au ajutat să ne formăm o imagine clară şi bogată

despre trecutul istoric al Moldovei. Mulţumind

229

personalului care administrează şi conduce acest Muzeu, plec cu o impresie frumoasă din acest oraş minunat al Moldovei, oraşul Roman”. La aproape trei ani, în 18 mai 1978, un economist din Ministerul Energiei Electrice din Bucureşti, îşi scria impresiile în caietul nostru: „Ca romaşcan, am trecut şi pe Muzeul de Istorie al oraşului Roman şi spre surpriza mea am descoperit lucruri foarte frumoase, care de fapt au fost descoperite de alţii şi în mod special de directorul muzeului, tov. Ursachi, iar nouă, vizitatorilor, ne sunt oferite pe tavă cu toate explicaţiile necesare. Am terminat Liceul Comercial din Roman în anul 1943, iar atunci toate aceste exponate erau o taină păstrată în adâncurile pământului. Cercetătorii noştri au căutat şi scormonit pământul pentru a găsi obiecte rare şi de mare valoare, care atestă existenţa noastră pe aceste meleaguri, de milenii. Acum când Muzeul de Istorie este o mândrie a romaşcanilor, a moldovenilor şi a tuturor românilor, descendenţi ai dacilor şi romanilor, mulţumim acelor care au realizat ceea ce se poate vedea şi pipăi, pentru a demonstra, încă o dată, că părinţii noştri s-au născut, au trăit şi au murit aici – semnează Dumitru Bujor”. În fine, alte câteva consemnări din anii 1982, 1987 şi 1988 ne confirmă rolul deosebit al acestei instituţii. Un alt romaşcan, pictor în Bucureşti, N. Şchiopu, scrie: „Sânt mulţumit că am putut vizita a doua oară Muzeul de Istorie din Roman. Multă stimă şi admiraţie pentru comorile arheologice de la Săbăoani, Brad, Văleni, Dulceşti şi mai vechi (cu atât mai valoroase) de la Ripiceni, dovadă că nu suntem picaţi din cer şi nici nu ne-a adus vreun prinţ, ci aici ne-am născut şi suntem de odată cu lumea – neamul nostru necurmat stăpânitori şi dornici să ne lase în pace orice venetic şi orice măsluitor de istorie şi basme. Cinste harnicului colectiv al Muzeului în frunte cu directorul lui V. Ursachi! – 28 ianuarie, a patra zi de la Unire – Adaug aceleaşi aprecieri şi pentru Cetatea Romanului”. La 6 decembrie 1987 un grup de militari scriau în cartea de impresii următoarele: „Un grup de militari, vizitând muzeul oraşului Roman, am fost impresionaţi de varietatea obiectelor aparţinând epocilor trecute şi de valoarea acestora. Mulţumim conducerii muzeului. Vom mai reveni”. Pe data de 1 aprilie 1988 o familie din Paşcani, care astăzi este în fruntea Protoieriei Romanului, scria în registrul nostru de vizitatori: „Vizitând acest muzeu, am fost plăcut impresionaţi de diversitatea şi valoarea exponatelor, am trăit pentru moment clipe de emoţie, de spiritualitate românească. Mulţumiri conducerii Muzeului pentru deosebita grijă şi ospitalitate” – Semnează Fam. Florin Ţuscanu din

Paşcani, astăzi unul din colaboratorii noştri de seamă în

diversele acţiuni culturale ale oraşului Roman. În decursul timpului instituţia noastră a fost gazda unor mari personalităţi ai lumii ştiinţifice din ţară şi din

230

străinătate, care au lăsat în Cartea de Onoare a Muzeului impresii care ne onorează. În continuare reproducem câteva din ele. La 22 mai 1962 am avut în vizită una din marile personalităţi ale lumii ştiinţifice din Bulgaria – Maria Cicicova, de la Institutul de Arheologie din Sofia.

Academicianul Mircea Petrescu Dâmboviţa, împreună cu un grup de cercetători străini şi din Iaşi, în acelaşi an 1962, consemna în Cartea de Onoare: „Am vizitat cu deosebit interes colecţiile Muzeului de Istorie din Roman şi urăm succes colaboratorilor acestei instituţii de cultură din oraşul Roman”. Alături de distinsul academician mai semnează trei cercetători din Germania şi trei din Iaşi. Un an mai târziu, în luna mai 1963, îl aveam ca oaspete pe marele nostru arheolog Ion Nestor, membru corespondent al Academiei Române, care semnează următoarele rânduri: „Expoziţia actuală a Muzeului de Istorie al oraşului Roman dovedeşte priceperea şi entuziasmul colectivului de muncitori al său şi garanţia că într-un viitor apropiat el va atinge nivelul corespunzător etapei din evoluţia culturală pe care o parcurge patria noastră Scriitorul Petru Vintilă, în 1964, vizitând muzeul consemnează: „O surpriză plăcută într-un vechi târg moldovenesc, acest interesant Muzeu, căruia îi doresc o dezvoltare rapidă, demnă de dezvoltarea socialistă a oraşului”. Tot în anul 1964 ne vizita un mare profesor de la Universitatea din Londra – T. Sulimirschi. Directorul Comisiei Muzeelor şi Ministerul Culturii, prof. Liviu Ştefănescu, sosit la Roman, notează în cartea de onoare: „Muzeele sânt creaţia cunoaşterii şi strădaniei spre cunoaştere; laudă celor ce cunosc calea spre lumina cunoaşterii şi ştiu s-o facă plăcută, accesibilă celor ce năzuiesc spre mai sus, spre mai bine, şi aceştia sânt din ce în ce mai mulţi. Mulţumiri şi laude excepţionalei realizări de aici. 13.IX.1964”. Un an mai târziu aveam vizita academicianului Mihai Băcescu, Preşedintele Comisiei Muzeelor Ştiinţifice. Iată ce scria domnia sa în Cartea de Onoare: „În scurta vizită făcută muzeelor regiunii Bacău am avut plăcerea să

facem un popas şi la Muzeul de Istorie Roman. Aşezarea lui plăcută şi originalitatea materialelor expuse îi dau o valoare deosebită şi merită toată atenţia organelor locale pentru posibilităţile de dezvoltare” – 27.III.1965. Un frumos text a fost lăsat de un grup de mari prelaţi ai Bisericii Ortodoxe şi profesori universitari, în frunte cu arhimandritul Emilian Birdaş, viitorul episcop de Alba Iulia şi marele

profesor M. Păcurariu. La 13 oct. 1966 ne vizita un grup

de cercetători în frunte cu marele C.S. Nicolaescu-Plopşor, membru corespondent al Academiei Române, Romulus Vulcănescu şi alţi cercetători din zona Lacului de Acumulare de la Bicaz. Tot acum era prezent la Muzeul din Roman şi marele profesor universitar din Münhen J. Werner, care ne-a lăsat câteva

231

rânduri. În 1968 am avut vizita unui grup de cercetători bulgari care ne-au lăsat în Cartea de Onoare câteva impresii legate de oraşul nostru.

Alte vizite importante în 1970, 1972 şi 1975 aduc dovezi de apreciere a instituţiei noastre. La 29 noiembrie 1978 aveam vizita lui Iosif Constantin Drăgan, care consemnează în Cartea noastră de Onoare: „În prezentarea concretă a rezultatelor

arheologice ale istoriei patriei noastre străbune, Muzeul din municipiul Roman e un exemplu de ordine şi îngrijire şi l-am vizitat cu multă admiraţie. Laude organizatorilor şi dregătorilor Muzeului şi organelor maxime ale culturii din Roman, oraş ce poartă în numele său sacrul nume al Romei”.

În anul 1979 ne vizita arheologul rus Smirnov. Iar în 28 sept, 1984 marele arheolog german din Mainz (R.F.G.) prof. Hachman. În acelaşi an aveam vizita Mariei Gimbutas, profesoară la Universitatea din California şi prof. Gisela Burgher de la Institutul de Arheologie din Tübinger.

P.S. Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, a făcut o vizită la Muzeul din Roman şi a lăsat în Cartea de Onoare câteva cuvinte: „Am intrat cu emoţie şi declar că am ieşit cu o mare satisfacţie şi bucurie.

Consider un act sfânt grija pentru trecut şi respect pentru înaintaşii noştri. Cinste şi preţuire pentru cei care oferă localnicilor şi oaspeţilor acest contact cu trecutul”. Alte nume celebre care au vizitat Muzeul din Roman au lăsat cuvinte de laudă la adresa acestei instituţii de cultură.